Datasets:

readerbench

/

ro-stories

like 1

Follow

ReaderBench 27

Anton Bacalbașa

La Văcărești nu la Filaret!

Înțeleg revolta oamenilor de inimă, care – întîmple-se ce s-o întâmpla! – vor merge să izgonească de pe cîmpia Filaretului pe acești pretinși moștenitori, veniți să uzurpe o memorie ce nu le aparține. Ei la bănci, la poliție și-n pușcării! Acolo e de ei! Să manifesteze în contra directorului de penitenciar, ca să le dea tainul cît mai mare, dar nu să parodieze cu o bucată de madipolon, boită în trei culori, steagul libertății!… Să taie sare-n fundiul ocnelor – după ce au tăiat cupoane în beciul băncilor – dar nu să taie gogoși, ziua-n amiaza mare, și să prostească un neam întreg, căci satul are cîini!

Anton Bacalbașa

Oamenii lui 98

Într-un fel ori într-altul, peste cîteva zile vom serba data de 11 Iunie l848. Pentru că nu mai avem decît vreo cîteva zile pîn-atunci, credem că este bine să facem aici constatarea situației sufletești a contemporanilor noștri. Observăm de la început că în serbărde de care se vorbește 11 Iunie l848 ocupă un loc foarte puțin însemnat și că ceea ce importă mai ales este 11 iunie l898. Fiecare se simte preocupat nu de a da serbării o strălucire cît mai mare, ci de a compromite cît mai puțin din „afacerile” lui. Această aniversară, care ar fi trebuit să se celebreze în mijlocul celui mai mare entuziasm, se va serba în mijlocul celor mai egoiste porniri. Și nu vorbim numai de guvern. Guvernul, preocupat de scopurile lui electorale, de slăbiciunea și de amărăciunile lui, nici nu putea face altceva decît o mascaradă polițienească. El n-are public, n-are o simpatie, n-are nimic din ceea ce i-ar trebui ca să organizeze niște adevărate serbări populare. Dar vorbim de lumea noastră politică în general. După cincizeci de ani de la acea mișcare generoasă – în care unii și-au jertfit privilegiile lor de clasă, alții și-au jertfit liniștea, și chiar viața – ne găsim astăzi într-o atmosferă de afaceri, de negustorie și de scîrboase preocupări materiale.

Anton Bacalbașa

Oamenii lui 98

Ideile au fost izgonite din cîmpurile de luptă ca netrebnice, și tot mai mult au fost înlocuite cu cele mai meschine patimi. Politicianii au pus stăpânire pe toată viața statului, pe tot sufletul neamului și au ofilit orice entuziasm. La l8 ani sîntem decemviri, la 2l, deputați cu diurnă permanentă, și la 25, nu ne mai.poate mulțumi decît un portofoliu ministerial. Și, ca să ajungem aci, toate căile sînt bune, afară de calea serioasă a culturii și a simpatiei populare. Atașarea pe lîngă personagiile deja ajunse, lingușirea, lacheismul cel mai degradator, iată mijloacele de parvenire în acest mizerabil struggle for leafă! Băieți care în alte vremuri ar fi luat steagul și ar fi ieșit în uliță ca să lupte pentru o idee de care erau într-adevăr înamorați, astăzi visează să participe în consiliile de administrație ale creditelor. Iar cînd îi întîlnești, la un colț de uliță, cu servieta doldora la subțioară și ai naivitatea să-i întrebi dacă vor onora națiunea cu grațioasa lor prezență la serbarea revoluțiunii, (îți răspund: „Să vedem… nu știu… Comitetul nostru se cam opune… Șeful nu e pentru agitație… Regele e în contra stradei… Să nu ne compromitem situația”… Poftim de insistă, și te va lovi cu fraze diplomatice băiatul.

Anton Bacalbașa

Oamenii lui 98

[…] Altul, purtînd ochelari numai așa, „de al dracului”, măcar că distinge cale de o poștă polul de liră. Îți joacă pe blazatul. El te asigură că a îmbătrînit, că e om de cabinet, că nu e făcut pentru acțiune, că se simte și cam surmenat, dar că tu ai face foarte bine să te agiți… singur. Ia-l pe acest ridicul monșer și-l scutură puțin, și vei vedea că surmenajul și bătrînețea nu-l împiedică de loc să figureze în zece consilii de administrație și să mănînce zece lefuri. Cînd e vorba de lucrul public, face pe damblagiul; dar cînd e vorba să dea raita prin bugete, aleargă ca un ogar. Ce vreți însă? Nu poate să-și compromită „situația!” …în așa condițiuni se va serba anul l848, anul mari mișcări politice și sociale, care a schimbat fața lumii și a născut generații de viteji. Politicianismul-industrie, iată boala care ucide societatea noastră, iată ce stinge orice avînt și întunecă orice ideal! Cel mai mare om al societății noastre contemporane va rămîne acela care va avea destul talent și destulă virtute ca să provoace o reacțiune în contra curentului comercial al vremii…

Anton Bacalbașa

Oculta și Inteligența

Oculta nu se poate lăuda că disprețul ei financiar pentru tot ce este talent n-a provocat și din partea talentelor o aversiune adîncă împotriva ei. În vreme de entuziasm și de glorie, cînd liberalismul avea ziariști de valoarea lui C. A. Rosetti și a lui Cezar Bolliac, se scriau satire în contra acelor care nu vroiau să se supuie progresului politic. Aceia erau tombaterele. Dar de cînd liberalismul s-a transformat în ocultism, lucrurile s-au schimbat. Copiii bonjuriștilor, travestiți în samsari de procese scandaloase, nu numai că nu știu să înstrune lira părintească, dar au devenit ei niște adevărate tombatere, obiectul tutulor satirfelor. Dac-ar fi aici locul să facem un studiu întreg, și dacă n-ar trebui să ne mărginim la cadrul restrîns al unei reviste de ziar, am putea începe de la Eliade și de la Grigore Alexandrescu, care, și unul și altul, au zărit decadența ce avea să vie. Am putea aminti pe Vasile Alecsandri, spiritul cel mai senin din literatura română, dar care și el n-a putut să nu se revolte în contra burghezismului ce mai tîrziu a fost numit ocultism. Dar să luăm pe cei care trăiesc, neuitînd încă, dintre cei dispăruți, pe eternul Eminescu, care i-a ars cu bici de foc și i-a însemnat pentru totdeauna ca pe niște „panglicari în ale țării”.

Anton Bacalbașa

Oculta și Inteligența

Trăind atîta timp între ei, Delavrancea nu s-a putut, totuși, aclimatiza în atmosfera lor. Și cînd a vroit să zugrăvească Un Parazit, a luat pe unu dintre dînșii. Caragiale i-a imortalizat în atiția eroi. Înfățișîndu-ni-i în toate posturile – puteți citi chiar „toate posturile” – dar vecinic ridiculi. Ori de cîte ori un artist a intrat în cîmpul politic ori a atins un subiect care să aibă vreo relație cu politica, și-a ales modelul dintre cetașii Ocultei, dacă a vrut să arate un șarlatan ori un ridicol. Ceilalți, cei care au tăcut – cu toate favorurile ce uneori ocultiștii au revărsat asupra oamenilor, căci așa înțeleg ei să încurajeze arta – aceia n-ar fi în stare pe nici un preț să-i glorifice. Artiștii lor se numesc Malla, scriitorii lor… Stecedum! Au fost în țara asta campanii de presă memorabile. Ei bine, toate în contra ocultiștilor. I-a biciuit Gheorghe Panu așa, că și azi, după doisprezece ani, au vînătăi pe trup. I-au biciuit toți cei din generația mai tînără, după d. Panu – toți cu patimă, cu o pornire a întregului suflet. În contra acestor burtă-verzi niciodată nu luptăm prea mult, și este aici locul să spun o impresie personală: De mai bine de doisprezece ani, de cînd fac ziaristică în mod profesionist, am scris desigur multe lucruri pe care le regret și le dau în seama lipsei de experiență de pe vremuri.

Anton Bacalbașa

Oculta și Inteligența

Ei bine, nu retrag un rînd, o iotă din tot ce am scris împotriva ăstor… oameni. În fluctuațiile acestei vieți, mai ales într-un timp cînd ziaristica nu era stabilită, n-am scris niciodată un rînd pentru ei, și țiu atît de mult la titlul acesta. Încît m-aș mulțumi să-mi fie consacrat ca epitaf: acest om n-a fost nici un ceas ocultist. Și… mi se va ierta mult, căci mult i-am urît. Am epoci. În viața asta oribilă de condei, cînd scriu patru și cinci articole pe zi, mai bine de o pagină de ziar. Ei bine, nu m-am plîns niciodată de lipsă de subiect: Ocultă să fie, că subiecte – destule! …Aceasta e singura răzbunare a intelectualilor împotriva asociației comerciale care operează cu capital străin și reușește să sufoce atîta gîndire românească. Pot să se îmbogățească. Dar din efracțiunile ce comit se aleg cu zgîrieturi și cu semne, stigmate care vor spune vecinic originea acestei îmbogățiri.

Anton Bacalbașa

Prefață la don Paladu

Penultimul număr al revistei enciclopedice Larousse a fost consacrat unei monografii a lui Bismarck: viața, tinerețea, maturitatea, operele lui și așa mai încolo. Nouă ne-a venit altă idee: Dacă s-a făcut o monografie a lui Bismarck, de ce n-am face și moi o moftografie a lui don Paladu? Orice ar zice istoria, Bismarck n-a avut mai multă greutate decît don Paladu, care chiar la Sfîntu Gheorghe trecut a venit vreo zece băniți. Am zis dar: Haidi să tragem pe don Paladu în volum, căci la dumnealui volumul e tot. În paginile ce urmează cititorii vor găsi istoria naturală a eroului nostru. Cu o energie curat demnă de o cauză mai bună, am cules tot ce am găsit mai solid, mai serios și mai umoristic despre acest distins bărbat. Era păcat ca atîtea scîntei de geniu, toate inspirate de abdomenul, de manierele, de caracterul, de principiile, de inteligența și de morala lui don Paladu, să se piardă pe la cele patru vînturi. Noi le-am colecționat cu drag – cele mai multe fund operele noastre proprii – căci am pus în ele o parte din inima noastră. Nu s-ar crede, și totuși noi iubim pe don Paladu ca pe un prunc al nostru, prunc prea de tot durd și cu cămășuța prea de tot compromisă.

Anton Bacalbașa

Prefață la don Paladu

Îl iubim pentru că am pus în el valuri de cerneală și scîntei din suflet. G. D. Pallade era un avocat de a zecea mînă, secretar fără importanță, și fără șoșoni-galoși, al d-lui Petrache Grădișteanu. El mergea la tribunal, mai tîrziu a mers și-n politică, pleda la bară, vorbea prin întruniri, s-a ales deputat, a ajuns chiar ministru, dar toate acestea nu l-au putut aduce la înălțimea unei individualități caracteristice. Avocați sînt atîția, deputații se aleg așa de ușor, miniștrii sînt atît de nuli în zilele noastre democratice. Încît dan Paladu ar fi putut rămîne multă vreme un necunoscut pentru istorie.. de n-am fi fost noi. Da, o spunem fără falsă modestie: noi am făcut din don Paladu aceea ce este astăzi. Avea numai origine, și i-am dat originalitate; avea numai abdomen, și l-am făcut abdominabil! Din înghesuiala gloatelor de politiciani noi l-am scos la iveală și l-am ridicat la rangul de personaj. Dac-am vroi să punem și mai bine punctele pe i, am putea zice că am făcut din don Paladu pentru lumea țivilă aceea ce am făcut din Moș Teacă pentru lumea cazonă. Don Paladu este Moș Teacă țivil, Moș Teacă teribil, care se amestecă la Domenii, la Justiție, la Finanțe.

Anton Bacalbașa

Prefață la don Paladu

Moș Teacă atotștiutor, capabil să învețe pe pești ocenia, să poarte pe piele robă în loc de flanelă-iegăr, să rezolve „difițitu” bugetar cu tabla lu ăla…lu Pitagora! Don Paladu, așa zugrăvit, este azi un tip special al României; de acuma încolo el aparține țării, el este al istoriei. G. D. Pallade ar fi rămas în praful uitării – don Paladu stă deasupra ca-caimacu! Grație muncii noastre de trei ani, putem zice azi că don Paladu este așa de popular – sau „populer” – încît G. D. Pallade a dispărut din limbajul românesc ca o terminologie ce nu mai corespunde la nimic, ci toată lumea cunoaște pe erou sub numele de „Don Paladu”. Don Paladu la abdomenii, Don Paladu cu palanța justiției, Don Paladu la ichilibrajul bugetar, Don Paladu la 2drafcu, Don Paladu în tramcal, Don Paladu la fratele Berechet; iar G. D. Pallade – nicăieri! Don Paladu a întunecat așa de groaznic pe G. D. Pallade. Încît G. D. Pallade se mai păstrează azi doar în lumea oficială. În coloanele Monitorului oficial. Dar și acolo îi stă așa de rău, și stă așa de șubred. Încît amicul nostru Costică Iliescu, directorul Monitorului. Îi zice în particular (cum ar fi la „partea neoficială”), tot Don Paladu.

Anton Bacalbașa

Prefață la don Paladu

Cînd lucrurile stau cum spuserăm pîn-aci, cum voiți să nu iubim pe Don Paladu? În judecata lui meschină, Don Paladu și-o fi închipuind că noi îl urîm. El nu știe – biet cap de întrunire pe culori! – că avem pentru dînsul cel mai cumplit amor. Cum Cervantes iubea pe Don Quijote, cum Victor Hugo iubea Măgarul, cum poporul iubește pe Nastratin Hogea, tot astfel noi avem un fel de iubire plină de pietate, pentru Don Paladu. El reprezintă zile de tortură sufletească, nopți de nedormire, atîtea și atîtea ore de zbucium în căutarea unei noi blestemății. Toma Blîndu, tramcalul, Niță Berechet, iahnia de mînătărci, toate acestea ne costă muncă sufletească, muncă creatoare, ceva din inima noastră. Tot ce se vede în paginile următoare, epopeea vieții lui Don Paladu, este un capitol – și poate din cele mai interesante – ale istoriei politice și morale a României la sfîrșitul veacului XIX. Oferim contemporanilor noștri această operă – cu toată francheța – ca să mediteze asupra ei, și nu numai să rîdă, căci nu e numai de rîs.

Anton Bacalbașa

Mitiță Scuza

Prefață originală Începând culegerea sistematică ce ne-am impus asupra vieții și excentricităților lui Mitiță Scuza, ne vedem siliți să declarăm de la început că opera noastră nu va fi completă. Nu va fi completă nu din cauza noastră, ci din cauza eroului. Nu există om în țara lui Traian care să fi dat naștere la atâta literatură despre el; nu există om care să fi primit atâtea porecle; nu există om pe seama căruia contemporanii să se fi stricat atâta de râs. Literatură și desen cu nemiluita, încât, dac-am sta să fim conștiincioși și să colecționăm tot ce știm și tot ce posedăm despre el, ar trebui să ne facem noi secretari la Academie, și să se bage el la Moș Teacă. I s-a zis goril, macac, maimuță, roade-ruble, sparge-alune, pitic, baron de Hahn, trădător, Scuza, ignobil, leszenszky, Micloș Turzos și câte și mai câte! Din acest calabalâc aruncat claie peste grămadă în istoria lui politică, noi am luat pe Mitiță Scuza. Mitiță Scuza al nostru cuprinde și pe goril, și pe roade-ruble, și pe ignobil. Suntem siguri că românii din regat, ca și cei din Macedonia, ca și cei din Transilvania ne vor mulțumi pentru monografia ce am alcătuit, ca una care va putea călăuzi pe istoric în privința acestui Nastratin național.

Anton Bacalbașa

Mitiță Scuza

Am contribuit mult noi înșine, o știm, ca să vulgarizăm pe Mitiță Scuza; dar pentru aceasta nu reclamăm absolut nimic, dovadă că-l dăm ca supliment, cu totul gratuit, cititorilor lui Moș Teacă. Meritul — dacă vreun merit poate fi — este pe de-a-ntregul al năzdrăvanului politic, care a reușit să se facă mai de pomină decât popa tuns. Și acum, adresându-ne românilor, le zicem: Primiți pe Mitiță Scuza așa cum este: nici mai bun, nici mai rău. Primiți-l din toată inima, căci numai sub forma asta nu face nici un rău nimănui. Primiți-l, căci e supliment!

Anton Bacalbașa

Servitorul regelui

Din toate condoleanțele primite de familia regretatului Gogu Cantacuzino, una mi-a atras atențiunea cu deosebire: telegrama regelui. Această telegramă, care a fost reprodusă de toate ziarele, zice: DOAMNEI ELENA CANTACUZINO BUCUREȘTI Sunt adânc mâhnit de moartea iubitului vostru soț, în care țara pierde un bun patriot și Eu un servitor credincios și harnic; rog pe Dumnezeu ca să sprijinească pe domniile-voastre în marea voastră durere, la care Regina și Eu luăm cea mai vie parte. CAROL Pentru marea majoritate a publicului, rândurile suveranului nu cuprind nimic extraordinar: nici nu dovedesc vreun sentiment, nici nu par că acordă vreo importanță deosebită pierderii lui Cantacuzino. Este o simplă telegramă de răspuns obligator, în care defunctul e calificat ca „bun patriot”, într-o țară-n care, desigur, toți suntem buni patrioți. Și, cu toate astea, tocmai lipsa de culoare dă telegraficei proze un aer deosebit. Și iată cum: Mai întâi, sunt convins că orice româncă ar vesti regelui — sau oricui — încetarea din viață a scumpului ei soț ar primi un răspuns identic cu cel din telegrama citată... „sunt adânc mâhnit, doamnă; era un bun patriot; Dumnezeu să-l ierte!” Punct și iscălitură. Nu este nevoie să fi fost un caracter, să fi însemnat o unitate valoroasă în epoca ta de slugărnicie și de apanagii, să fi semnificat virtutea însăși, pentru ca, după ce vei fi murit, familia ta să primească o depeșe ca cea de mai sus.

Anton Bacalbașa

Servitorul regelui

Bun patriot într-o țară în care istoria n-a înregistrat nici un trădător este sinonim cu „bună dimineața”. Orice român ar subscrie asemenea telegramă, bineînțeles într-o românească mai corectă, întrucât nici un român nu zice „Dumnezeu să sprijinească pe domniile voastre” ci „Dumnezeu să vă sprijinească”. Dar nu observați altceva mai caracteristic? Pe lângă distinsul calificativ de „bun patriot”, maiestatea sa mai împodobește amintirea lui Gogu Cantacuzino cu încă unul, și mai distins: „Eu pierd un servitor credincios”. După această suverană caracterizare, Cantacuzino ar rămânea definit astfel: „a fost un bun patriot și un servitor credincios”... Protestează toți câți l-au cunoscut, desigur. Asta nu e stampa lui Cantacuzino. Servitori și patrioți mai sunt încă vreo câteva milioane, în tot cazul încă vreo câteva zecimi, și e păcat să ni se dea drept figura unei rarități o siluetă așa de comună! Ce vroiți însă? Stilul oficial și sentimentul oficial, au asemenea taine, neînțelese de noi, simpli patrioți, și, Doamne ferește, servitori. Noi nu putem pricepe cum, în zilele noastre de democrație conștientă, un om poate scrie despre el cu litere verzale: „Eu Mă Simt Mâhnit”... Nu putem pricepe cum un om nu vede în toți locuitorii unei țări decât servitori ai Lui (servitori cu s mic și Lui cu L mare); nu putem înțelege cum un om care în treizeci de ani nu e apt să învețe românește, are servitori care într-un an ar fi în stare să învețe bine nemțește; nu putem pricepe multe... Din nenorocire, asemenea lucruri se petrec, și se înghit.

Anton Bacalbașa

Servitorul regelui

Un om ca Gogu Cantacuzino, care numai servitor n-a fost, e tratat acuma ca atare, și asta nu pare anormal la 1898. Și de ce? Pentru că autorul telegramei s-a deprins să vadă în tot conglomeratul politic al țării un simplu... birou de servitori. Un Gogu Cantacuzino, un Alexandru Lahovary, despre care e bine știut că n-au avut niciodată condicuță, sunt, totuși, trecuți la registru... Și poate că vor trece ani mulți până ce să nu mai vie nici un salariat al țării să numească servitori pe oamenii mai puțini salariați...

Anton Bacalbașa

Casa de nebuni

Clienţii doctorului Şuţu au scăpat din chiliile lor şi au pus stăpânire pe guvernul ţării româneşti. Asta este impresia ce ne fac faimoşii noştri ocârmuitori în toate ocaziile. Dar, cu ocazia grevei studenţilor împotriva noului proiect de lege a recrutării, ne-am făcut o convingere deplină că trăim sub regimul unor alienaţi. Iată, în adevăr, faptele monstruoase ce s-au petrecut cu prilejul acesta: Studenţii s-au adresat mai cu seamă la trei autorităţi, expunându-le doleanţele lor: rectorului universităţii, ministrului instrucţiunii şi primului-ministru. Ei bine, fiecare din aceste trei autorităţi, care s-ar fi cuvenit să meargă în cea mai deplină înţelegere, au ţinut studenţilor un limbagiu deosebit. Rectorul universităţii, care este şi vicepreşedinte al Adunării legiuitoare, le-a spus: „Legea împotriva căreia vă plângeţi este o lege personală. Ea a fost votată de Senat prin surprindere. Vă asigur că, pe cât timp voi fi eu rector al universităţii, nu voi permite să se atingă drepturile studenţilor.” Ministrul instrucţiunii — şi de astădată avem chiar un text oficios, publicat de organul guvernului în chip de rectificare — a zis: „Proiectul în contra căruia vă plângeţi este pornit dintr-o iniţiativă privată. Eu n-am avut nici o cunoştinţă despre el. Îmi iau angajamentul să lupt pentru modificarea lui.” Iar primul-ministru, după ce în faţa delegaţiei studenţeşti s-a mărginit să facă morală antigrevistă, a venit să răspundă dlui Fleva în Cameră: „Proiectul este opera guvernului.

Anton Bacalbașa

Casa de nebuni

El a fost discutat în Consiliul de Miniştri şi nu va fi modificat, pentru că e un proiect foarte bun.” Ce însemnează această duplicitate... sau mai bine această triplicitate. Fără-ndoială, nimic altceva decât că avem un guvern care ne dă exact impresia unei case de nebuni. Ştim bine ce ni se va răspunde: că oamenii din fruntea guvernului sunt nişte mari şireţi, că declaraţiile rectorului şi ale ministrului de instrucţiune sunt făcute în timpul grevei, pe când declaraţia primului-ministru este făcută după încetarea grevei; că aşa fiind, nu trebuie să căutăm armonie între ele, pentru că cei dintâi au urmărit un scop — înşelarea studenţilor — iar cel din urmă alt scop — menţinerea proiectului incriminat. Este oare această argumentare o dovadă de onestitate şi de cuminţenie politică? Nicidecum. Noi credem că, sub nici un pretext, un guvern nu poate să aibă purtarea unei asociaţii de făcători de rele care caută să înşele, şi atâta tot. Nu este permis unui guvern să umble cu chichiţe, cu şarlatanii, cu vicleşuguri ordinare, pentru ca să dea aparenţe înşelătoare unor fapte ce nu-i convin. Şiretenia, în asemenea caz, este poate mai condamnabilă decât nebunia. Consecinţele morale ce decurg de aci sunt dezastruoase. Cum adică?

Anton Bacalbașa

Casa de nebuni

Să nu mai creadă studenţii în cuvintele rectorului? Să-şi facă ei convingerea că ministrul instrucţiunii este un păcălici de rând, care pentru obţinerea unui rezultat dorit e capabil de o minciună? Dar aceasta este o morală groaznică, pe care numai codicele ocultist o mai poate concepe. Şi pentru ruşinea vremii în care trăim, noi convenim mai lesne a crede că a fost şi aci o manifestare de demenţă, cum se arată în toate actele acestui guvern desperat. E o tovărăşie pe care n-o leagă nici o idee superioară, un sindicat de interese meschine, care trăieşte din expediente şi care, în total, e o casă de nebuni. Să sperăm că ţara va scăpa în curând de această aglomeraţie smintită.

Anton Bacalbașa

Pentru Eminescu

Onor. P. T. Misir s-a supărat pe mine pentru că am îndrăznit să afirm că prea puțin îi pasă „Junimii” de suferințele lui Eminescu. Ca să-mi dovedească dimpotrivă, d. Misir se laudă pre sine și laudă pe junimiști, care ar fi făcut marea cu sarea pentru nenorocitul poet. Vina că Eminescu suferă astăzi d. Misir o aruncă pe conservatori. Pe lumea asta ce nu se poate susține când cineva are voință? Pentru mai bună înțelegere, însă, eu, „mititelul A. B.”, spun marelui P. T. Misir numai următoarele: Decât te-ai lăuda cu generozitatea junimistă, domnule Misir, mai bine te-ai interesa de soarta bietului geniu zvârlit fără de milă în casa de nebuni! Și de ai veni în București măcar pentru o zi, ai vedea, mare domn, că nimeni, dar absolut nimeni dintre ai d-voastră nu vrea să știe de cum trăiește Eminescu. L-ai găsi slab, în mizerie, fără de nici unele, pe mâna unor oameni străini, mai nenorocit și mai pierdut de cum prevedea el când zicea de dânsul: Luceferii de foc Privi-vor din cetini Mormânt făr’ de noroc Și fără prietini! Ei, dle Misir, ce dulce e să stai la lași, să fii sătul de toate, să te bucuri de plăcerile vieții și să ai încă vreme a scrie de suferințele altuia „ca de dureri străine”, făcând pe camaradul, pe filantropul, pe sensibilul!

Anton Bacalbașa

Pentru Eminescu

Dar când viața ți se stinge într-o casă de nebuni și când nimeni nu te întreabă de trăiești ori de ai murit, o, atunci se schimbă lucrul, o, atunci nu mai glumești!... Un sfat: Ai face mult mai bine, în loc să scrii pentru mine, să scrii amicilor dumitale, rugându-i să le fie cel puțin milă de Eminescu dacă nu altceva. Cât pentru cele ce am afirmat în privința nepăsării dvoastră, d. dr. Șuțu v-ar putea da mai multe amănunte decât mi-a dat mie.

Anton Bacalbașa

„Din goana vieței!”

În seceta ce arde câmpul literelor noastre, noul volum al domnului Alexandru Vlahuță cade tocmai la vreme. Amețiți de gălăgia politicii, amărâți de stârpiciunea literară ce-și rânjește dinții galbeni prin revistele de-o zi, simțim o adevărată mângâiere când răsare — și ce rar răsare! — câte o operă pe care să-ți poți arunca ochii cu folos și să ți-i poți opri mai multă vreme fără părere de rău. Se produce puțin în țara asta. Și nu știu cine ar putea dezlega enigma: se produce puțin fiindcă nu se citește, ori se citește puțin fiindcă producția e proastă? Nu știu; dar ceea ce se poate constata ușor e că — afară de excepții — rare talentele reale ies în evidență și se impun cu toată rezistența mahalalelor literare, pătimașe și invidioase. *** Volumul dlui Vlahuță, Din goana vieței, nu-i o lucrare de longue haleine, nu-i o lucrare din acelea care-s menite să facă zgomot și să rămână în literatură ca operă nepieritoare. E o colecție de bucăți mici, drăguțe, pe care le citești ușor și care nu trăiesc decât o viață foarte scurtă, menită numai să păstreze numele autorului, nu să-l mai înalțe. Dar, oricum, în bucățelele astea mici se vede cale de-o poștă mâna care le-a croit.

Anton Bacalbașa

„Din goana vieței!”

Puiul de vultur, oricât de mic, nu se poate confunda cu bufnița, și o scânteie de lumină electrică face mai mult decât 10 lumânări de seu. E altă factură, e altă mână. Sunt șapte profiluri în versuri: Daniil, bătrânul stareț, care s-a înfruptat cu vârf și îndesat din toate cele lumești și asupra căruia apasă acum, la bătrânețe, spaima morții, care-l face smerit; Mișu, cavalerul parfumat și sclivisit, care-și trăiește viața ca toți cei deopotrivă lui, spunând banalități cocoanelor pe la băi, ducând-o de azi pe mâine prin expediente și sfârșind prin a o șterge incognito, fără să fi plătit chiria, spre marea dezolare a păpușilor ambulante care se distrau cu Mișu cel politicos și burduf de codul manierelor elegante; Dancu, ofițerul care-și bate toată ziua vistavoiul și care aleargă veșnic după vânătoare de zestre, până ce i se înfundă cu două palme pe care le încasează de la un rival, și își răzbună... bătându-și iar vistavoiul; vine apoi Sander, fantele de tobă, bogat, băiat de hagiu și dornic de noblețe. A luat pe nobila Aspazia, și aceasta îl tratează de sus, ca pe un mitocan parvenit; mai e Ramzes, vajnicul toreador al condeiului, criticul care ucide pe toată lumea, dar ale cărui victime sunt perfect de sănătoase; al șaselea e domnul Baraboi, care a fost pedagog, sufleur la teatru, jurnalist, birtaș, misit, iar acum a deschis un institut unde copiii sunt veșnic pedepsiți, ca să se facă economii la „ordinar” și pentru ca, a doua zi, bucătarul — complice ou Baraboi — să vândă copiilor mâncare pe sub ascuns; cel din urmă e Damian, poetul liric, trubadurul pesimist, care aleargă cu limba scoasă ca să atace pe oameni cu abonamente la revista lui, Progresul.

Anton Bacalbașa

„Din goana vieței!”

Și toate profilurile astea sunt scrise în niște versuri admirabile, armonioase, care uneori te umplu de o adâncă tristețe, cu toată nota veselă a subiectului. E o ironie crudă în versurile astea din profilul al patrulea, cel mai reușit, după mine: Aspazio, Aspazio, Sub blazonul tău mă ia Și-ți voi pune sub picioare Slava și viața mea! . . . . . . . . . . . Și în urmă, ce viață De mustrări și umilinți: Nostalgiile nobleței, Dorul vecinic de părinți Și cuvinte-nveninate Ce rănesc ca un cuțit! Toată vina-i a lui Sander, El știa că nu-i iubit... Nu-i așa că-i, poate, de râs acest Sander, care, după ce a amețit lumea cu caii lui pe la curse și cu vorbele-i goale prin saloane, ajunge acum să fie tratat du haut de sa grandeur de astă Aspazie, după al cărui blazon Sander a suspinat atâta, pe care n-a luat-o decât pentru „pergamentul aurit”? Și, cu toate astea, nu știu, factura versurilor, sensul lor, așezarea cuvintelor, e ceva care-ți dă fiorii unei tristeți adânci, mai puternică decât sarcasmul ce poetul aruncă asupra acestui sportmen celebru... *** După profilurile în versuri vine o serie de schițe. Nu știu la care din ele ține mai mult autorul; dar aceea care-ți lasă o impresie mai adâncă, aceea care te pune mai mult pe gânduri e cea mai scurtă dintre ele: La vitrina fotografiei Mandy.

Anton Bacalbașa

„Din goana vieței!”

Autorul trece pe la vitrina fotografiei Mandy și se oprește un moment ca să privească. Aceea ce-l lovește mai mult sunt fotografiile copiilor costumați. Figurine mici, palide și bucălate, sub largi tricornuri panașate, fetițe de câte 5 ani, aproape strivite sub găteala grea și umflată a unei dame istorice, țânci de abecedar, fuduli și zăpăciți în peruci pudrate, scoțând din gulerele horbotate un gât subțire ca mâna ș-un căpcean cât o portocală, cavaleri medievali, conți și Robespieri, mititei și speriați, cărora li s-a recomandat să stea frumos, să nu-și vâre degetele în nas și să-și păzească hăinuțele. Ce gătiți sunt, ce parfumați trebuie să fi fost și cu ce mândrie trebuie să se fi rotit a doua zi printre camarazii lor, care n-au fost nici prin vis străbătuți de asemenea senzații de moliciune și de bogăție. Parcă vezi, în aste câteva rânduri, întreg tabloul. Și acum, după ce a privit mult, autorul se întreabă cu drept cuvânt: „Ce vor deveni acești copii răsfățați, ale căror simțuri se blazează așa de timpuriu, a căror atenție e absorbită de splendoarea luxului și gătelilor femeiești și ai căror nervi delicați își deschid gurile și pompează din atmosfera caldă a buduarelor toată moliciunea și frivolitatea unei rase decăzute!” Fără îndoială, cugetarea asta, elanul ăsta nu-i al unui om obișnuit.

Anton Bacalbașa

„Din goana vieței!”

Un domnișor oarecare, un donjuan care face versuri pentru ca să ajungă mai ușor subprefect ori pentru ca să ia cu asalt zestrea unei june din lumea mare, ar fi exclamat în fața tabloului: „Sont-ils gentils ces mioches!” Vlahuță, însă, se revoltă, Vlahuță e cuprins de grijă în fața mascaradei ce se joacă pe spinarea nenorociților pe care niște părinți ușuratici îi îndrumează pe povârnișul prefăcătoriei și al luxului molatec. M-a izbit adânc când am citit rândurile astea. Când eram mic, am fost și eu — adică m-au dus și pe mine — odată la o mascaradă de asta, care se poreclește în lumea high-life bal costumé. Ei bine, toți prietenii mei de atunci sunt azi niște nătăfleți incapabili de o muncă serioasă. Unul din ei s-a sinucis după ce a pierdut la Bursă, unul a fugit cu o actriță în America, având, bineînțeles, grija de a devaliza mai înainte contuarul lui tat-său, un altul e acum birjar la Viena, pentru că a tocat tot ce a avut în cărți și... în ce se toacă, al patrulea e căpitan și-și bate-n fiecare zi vistavoiul, ceilalți... duceți-vă-n orașul meu și-i vedeți: nasuri în vânt, pantaloni caraghioși, amețind lumea la alergările de cai, ca și cum vor și mai mult să arate că și caii pot face ceva pe lumea asta, numai ei nu!

Anton Bacalbașa

„Din goana vieței!”

Are dreptate Vlahuță! Aveam de gând să scriu odată tot niște impresii de la vitrina fotografiei Mandy. Pe mine mă izbise altceva: toate femeile frumoase din București sunt expuse acolo, nu știu dacă intenționat ori ba; știu numai că e o exibiție de sânuri decoltate, de sprâncene făcute cu chibritul, de ochi dungați pe sub gene, o exibiție, care nu-i departe de exibiția cărnurilor de la măcelării. Ei bine, toate ființele astea, care ar fi putut, poate, să fie niște soții virtuoase și niște mame perfecte, care ar fi putut chiar să slujească în omenire unor cauze sfinte, sunt niște nenorocite din pricina educației ce au primit. Una, o frumusețe îngerească, e nevasta unui monser sec ca însuși vidul, alta-i măritată după un ofițer brutal și înfumurat, o a treia își istovește frumusețea pe sânul unui bătrân decrepit, a patra, ca să-și poată plăti luxul de care e nevoie în lumea lor, trece din mână în mână, păpușă atât de frumoasă și atât de nenorocită! Ce păcat de atâția ochi frumoși, care-și sting astfel luminile! *** Urmează apoi File rupte, bucăți scrise în treacăt, note prinse zi cu zi, inspirații de o clipă, fără pretenții și fără nici un gând. Dar și din ele răsare aceeași notă de bunătate de suflet, de melancolie adâncă pentru cei ce suferă, de înduioșare tristă pentru durerile lumii.

Anton Bacalbașa

„Din goana vieței!”

Și, mai presus de toate, o notă clară vibrează, iubirea nemărginită a scriitorului pentru nenorocitul țăran. Prigonit, înșelat de toți, lovit în viața de toate zilele de mâna nemiloasă a tuturor celor ce trăiesc din munca brațelor lui, săteanul are la Vlahuță nu numai un interes deosebit, dar în inima scriitorului toate durerile și toate amarurile săteanului se răsfrâng adânc și vibrează de un răsunet puternic, ale căror ondulații se scurg prin pana-i atât de viguroasă. Este un punct de observat în Goana vieței. Din ce în ce Vlahuță devine omul lumei nouă. Începând prin a fi pesimist, el face din ce în ce câte un pas înspre ideile care zguduie lumea modernă. Vlahuță n-a fost niciodată mai triumfător. Poetul plin de talent, amărât până-n suflet, dezgustat de nedreptatea enormă a veacului și de enorma suferință a mulțimii, a făcut întotdeauna să vibreze coarda nemulțumirii. La început, slab și dibuind de-abia în lume, nemulțumirea-i se traducea în accente lâncede, plâns al unei inimi sfâșiate, dar slabe. Mai în urmă, poetul s-a înarmat mai mult, el a văzut bine de unde vine răul, care-i leacul și... Curentul Eminescu, Unde ni sunt visătorii? și Din goana vieței îl ridică mai sus de plângerile de poet, îl fac să vadă clar și să strige la deșteptare celor ce dorm... Firește, ceea ce fac aici nu-i decât o recenzie, o bibliografie, nu o critică analitică.

Anton Bacalbașa

„Din goana vieței!”

Un singur lucru am avut de gând să limpezesc: să arăt volumul așa cum e el și mai cu seamă, plin de mulțumire, să constat că încetul cu încetul talentele reale și inimile bune nu pot să nu fie influențate de mișcarea uriașă, de grandioasa deșteptare a mulțimii apăsate. Nici nu putea fi altfel: în inimile bune, în inteligențele supe- rioare, orice impresie e mai puternică decât în mijlocia banală și searbădă.

Anton Bacalbașa

„Note și schițe”

Când autorul Nopții furtunoase, al Scrisorii pierdute și al lui Conul Leonida a dat la lumină Năpasta, a fost o neîncredere aproape generală și anticipată în publicul care-l aplaudase cu câțiva ani în urmă. Din toate părțile n-auzeai decât: „Ei, aș! Caragiale și dramă! Auzi comédie!” Și neîncrederea asta a publicului, care nu putea ierta veselului Caragiale încercarea-i de a-l face să plângă cu Ion Nebunul, a continuat la unii chiar după ce au văzut ori au citit drama. Nu vreau să zic că din pricina asta a căzut Năpasta, ci numai caut să arăt cât e de ușuratică judecata obștii cititoare în materie de artă. Căci pentru puținii aleși din mulții chemați, Năpasta este și va rămâne cea mai merituoasă dramă românească ce s-a scris vreodată. De la Năpasta și pân-acum, Caragiale caută, pesemne, să-nvingă credința asta a publicului cum că nu-i dat autorului Nopții furtunoase să-și încrețească fruntea, și — una după alta — au apărut Făclia de Paște, și Păcat. Acum în urmă — încă o lovitură —Caragiale a scos Note și schițe — cea mai mare parte publicate în răstimpuri prin unele gazete din București. Cu orice preț, spiritualul autor vroiește să ne aducă lacrimi în ochi.

Anton Bacalbașa

„Note și schițe”

Și reușește. Citind volumu-i din urmă, nu știi să spun care din doi e mai talentat: Caragiale care râde, ori Caragiale care plânge? Iaca, de pildă, două bucăți: În Nirvana și 25 de minute. Sunt ieșite din același condei, sunt publicate în același volum — puse, parcă, dinadins pentru comparație — și, cu toate astea, nu poți să spui că una ori alta din ele e cea mai bună — încât, la urma urmei, sentința atârnă de dispoziția ta sufletească, și nu poate fi privită ca judecată, ci ca părere. Un altul le va citi și el pe amândouă și va admira mai mult pe aceea pe care tu o găsești inferioară. În Nirvana vezi toată amărăciunea unui suflet chinuit; tot amarul artistului care a înțeles pe Eminescu și care se vede el însuși aproape în aceeași stare, copleșit și întrecut de mișuna de secături ce se agață în sus, pe scară, până-n vârful piramidei, și privesc apoi, de acolo, cu tot cinismul târâtorilor cocoțați. Și atunci, într-unul din ceasurile astea în care artistul vede negrul ce-l înconjoară într-o țară de băcani sau de monșeri și privește cum se ating aceste două extreme, într-unul din ceasurile astea el scrie despre colegul ce s-a stins, uitat de aceia pe care i-a adăpostit sub aripile lui: „În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență, cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit!

Anton Bacalbașa

„Note și schițe”

Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările ...” Iar apoi — definitivă răzbunare și mângâiere slabă — el scrie plin de mândrie și înseninat de vedenia izbândei finale: „Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate.” Nu-i așa că suntem departe de explicația Conului Leonida asupra evoluției fandaxiei în ipohondrie! Și, cu toate astea, e aceeași mână, mână de maestru, care a scris rândurile astea, ca și pe acelea. În ziaristica noastră nu-mi aduc aminte să fi citit de multe ori un articol, atât de simțit și atât de „lucrat”, ca Nirvana asta a lui Caragiale. Și, cu toate astea, nu-mi aduc iarăși aminte să fi râs vreodată mai mult ca de cursul de istorie contemporană al Conului Leonida, care explică consoartei dumnealui cum papa a pus pe „Galibardi” de i-a botezat un copil.

Anton Bacalbașa

„Note și schițe”

Iar dacă-ntorci numai câteva file de la articolul ăsta, dai peste 25 de minute. Povestea e scurtă: Vine vodă într-un oraș de provincie. La gară-l întâmpină autoritățile și cocoanele din societate (mă rog, nu toate femeile sunt din societate!). Între aceste cocoane e, firește, în rândul întâi soția locțiitorului de prefect. Venerabila matroană — parcă o văd! — știe că o damă care se respectă nu trebuie să tacă din gură când se găsește în societate, ci să vorbească — fie chiar și prostii, numai să vorbească. Și deodată, nici una, nici două, începe a turna o serie de gogoși de salon. Și cum salonul în care onorabila și-a făcut deducația a fost, pesemne, în vreo mahala oarecare, discursul e de calibrul următor: „Am auzit, dragă, — zice doamnei, nevasta directorului — că ați fostără cam bolnăvioară! Mi-a părut grozav de rău... Încă îi ziceam Iu dom profesor, amicul nostru, zic: vezi dumneata, dacă o prințesă, și tot nu se poate pune cu voia lui Dumnezeu, dar noi, ăștia! Dar acu te-ai făcut bine... Se vede... Fie, că frumoasă ești! să nu-ți fie de deochi! să trăiești!...” Totdeodată unul dintre copiii domnului director, care privesc foarte curioși pe suverani, își scobește o nară cu degetul.

Anton Bacalbașa

„Note și schițe”

Mama îi dă o palmă peste mână: „Nu ți-e rușine să bagi mâna-n nas?! Șezi frumos! te vede madam Carol!” Și așa mai departe, pe tema asta, urmează mai tot volumul: Temă și variațiuni, A zecea muză și Din carnetul unui vechi sufleor. În toate, aceeași vioiciune de spirit caracteristică celui mai inteligent autor român. Cu toate astea, tot spiritul acesta revărsat cu profuziune în volum nu-i în stare să întunece partea serioasă, Nirvana, Ironia și Două note. Asta-i o dovadă că talentul nu întreabă nici ce gen place publicului, nici de trecutul autorului. Și apoi, în orice manifestare a unui om de talent — fie ea în orice gen — se cunoaște marca fabricii. Fără îndoială, Caragiale nu trebuie judecat după Note și schițe, oricât de bun ar fi volumul acesta. În țara noastră, unde nu o operă de artă, dar nici o gazetă nu se poate susține prin ea însăși — fac amendă onorabilă în ce privește Universul — o carte nu se scrie nici când, nici cum vrea autorul. Când știi cu câte piedici ai de luptat pentru ca să asiguri viață operei tale și cât trebuie să te frămânți pentru ca să ți-o lansezi, nu-ți vine nici să publici pe alese, nici să stai mult la tocmeală atunci când prilejul ți se înfățișează.

Anton Bacalbașa

„Note și schițe”

Aș! Ai găsit un editor care se însărcinează să dea unei producții de-a ta viața vitrinei, repede la scris, și nu te codi mult, și nu sta mult să alegi, căci adeseaori un editor e mai variabil ca un barometru și te-i pomeni că-și schimbă gândul! Nu suntem în Franța, unde o carte bună are 50 de ediții, care-ți produc atâta cât să te poți odihni ani întregi și să scrii pe-ndelete, să ștergi, să adăugi, să faci toate prepara- tivele trebuincioase unei nașteri fără pericol. Așa fiind, e ușor de-nțeles pentru ce unele bucăți Din carnetul unui vechi sufleor nu sunt așa cum ar fi putut să fie — bucată de Caragiale. Editorul era găsit, vremea nu putea fi pierdută, căci nu se știe ce aduce ziua de mâine și nu se știe când va veni fiul omului, Editorul-Mesie. Când ai pățit-o o dată, când ai dat Păcat la Universul, n-ai vreme să aștepți „momente de inspirație” pentru ca să produci o lucrare care să te satisfacă și pe tine, și pe puținii aleși care știu să aprecieze bucățile de o valoare serioasă, reală. Bineînțeles, astea toate nu însemnează că bucățile Din carnetul unui vechi sufleor nu merită să fie iscălite de Caragiale.

Anton Bacalbașa

„Note și schițe”

Deloc; căci, precum am zis-o, marca omului de talent se cunoaște cale de o poștă în orice producție a lui, fie cât de neînsemnată. Vreau numai să explic celor ce s-ar întreba pentru ce Caragiale n-a publicat alte lucrări mai de valoare în volumul acesta. Atâta tot. Trebuie să cunoști les dessous în chestie pentru ca să-ți poți da seama de ce e așa și nu altfel. De altmintrelea, cine cunoaște pe Caragiale, cu neîntrecu- tu-i talent de causerie spirituală, trebuie să fie perfect mulțumit că el și-a publicat crâmpeiele astea de amintiri. Citindu-le, vezi pe Caragiale veșnic în vervă, mereu gata să-ți povestească o amintire din vremea când întârzia jucând biliard, pe când Pascali îl aștepta la teatru ca să vină să sufle. Și toate astea povestite de el, așa cum numai el știe. *** Vorbeam deunăzi cu dânsul despre un birtaș din București. Și-mi spunea lucrul ăsta, amestec de ironie și de dezgust: „Acum 25 de ani, când am venit în București și am intrat sufleor la teatru și corector la Telegraful, a venit și Nae de a intrat băiat pă pricopseală la birt. Ce-am ajuns eu și ce-a ajuns el?” Și așa e. Nae băiatul e azi om cu stare — cel puțin o sută de mii de lei capital — pe când Caragiale al nostru e proprietarul unei perechi de ochelari și... nici al volumelor pe care le-a scris, pentru că alea sunt acuma proprietatea editorului.

Anton Bacalbașa

„Note și schițe”

Nu-i așa că e deștept bărbat d. Danieleanu, profesorul universitar care scrie în albumul presei că n-ar voi să trăiască în altă epocă decât în cea actuală? În adevăr, mai nostimă epocă nici că se poate! Musiu Nae, care nu știe pe de rost decât „îndată!”, „vine!”; musiu Nae, care n-a învățat din gramatică decât numele de mâncăruri și din aritmetică numai adunarea, e azi dom Nae, alegător în colegiul I — pe când Caragiale, care și-a frământat toată viața ca să lase un monument cu care, odată și odată, ne-om putea mândri că la 1892 aveam o literatură serioasă, Caragiale e văzut de toată lumea lui dom Nae ca un zgârie-hârtie de rând, pe mâna căruia n-ai lăsa conducerea unui „magazin de coloniale și delicatese”. Fără doar și poate, degeaba ne batem capul și cei cu mai mult, și cei cu mai puțin talent: e vremea băcanilor și a cârciumarilor, cea mai nesuferită rasă!... Să nădăjduim, cu toate astea, că un curent serios se va forma și că literatura nu va mai fi numai un obiect de lux pentru câțiva gourmés intelectuali.

Anton Bacalbașa

Arta noastră

Odată avusesem un vis frumos, și greu de împlinit, ca toate visele frumoase: un ziar literar în care să încapă toate ideile și toate direcțiile, unde să nu fie vrajbă și culise politice, un ziar care să atragă și să pasioneze toată armata de tineri ce se pierd prin redacții sau prin lume. Făcându-mi-se azi cinstea deosebită de a mi se încredința direcțiunea literară a Adevărului, visul acesta, pe care nu îndrăzneam să sper a-l ajunge, s-a împlinit aproape. Mulțumirea și nețărmurita mea mângâiere sunt ușor de înțeles de către toți aceia care, ca și mine, și-au purtat bagajul de proletar, puterea de muncă din tabără în tabără, umplând coloanele albe cu o proză al cărei dezgust nu te părăsește niciodată. Nu cunosc nimic mai sfâșietor ca dezgustul de pro- pria ta proză. De câte ori, în adunările noastre literare, în care câțiva ne întâlneam adese, nu ne-am exprimat cu toții mâhnirea adâncă și adânca desperare de ceea ce facem — sau, mai bine, de ceea ce nu facem. Și lucrul e foarte explicat. Au apărut odată pe scena literară câțiva artiști despre care se vorbea cu mult entuziasm. Ce s-au făcut? Pe mai toți i-a înghițit politica. Artiștii cei mai buni au dispărut, luând cu ei toată strălucirea care ne orbise o clipă.

Anton Bacalbașa

Arta noastră

Și, ce e mai trist, au rămas o sumedenie de figuranți, o sumedenie de „domnule conte, masa este servită”. *** Când trăiești în mijlocul societății și când nu ești străin de toată activitatea ei, revolta asta platonică împotriva politicii nu are caracterul unei simple nemulțumiri fără explicație. În vremea-n care trăim, societatea trece prin niște frământări uriașe. Neegalitatea socială, cu toate relele ce decurg dintr-însa — asuprirea omului de către om, lupta crâncenă pentru eternul blid de linte, lipsa de cultură, imposibilitatea idealurilor transcendentale, distrugerea sentimentelor morale și artistice — nasc o nemulțumire gen- erală. Aproape toate manifestațiile culturale și politice poartă pe ele marca acestei nemulțumiri. Ziceți-i antisemitism, pesimism, socialism, anarhism, ziceți-i oricum, nevroza socială rămâne ca o caracteristică a epocii de descompunere în care trăim. Toate stările de tranziție, toate provizoratele sociale dau naștere la sentimente și la porniri care nu și-ar putea avea locul într-o stare normală. Și, precum la boala modernă care se numește neurastenie factorii patogenici sunt excesul de zbucium al sistemului nervos și predispoziția creată de ereditate, tot astfel această uriașă nevroză a lumii întregi e datorită unei frământări excesive și unei predispoziții ereditare a organismului social. Când dar vroim să vindecăm răul, combătând un fenomen local în loc să atacăm multiplele cauze care, laolaltă, alcătuiesc rădăcina bolii, facem o mare greșeală de tratament, pornită dintr-o etiologie1 greșită.

Anton Bacalbașa

Arta noastră

Să porți cu tine dezgustul de politică, fără să-ți dai seama că politica asta este și ea urmarea fatală a unor împrejurări fatale, este să te condamni la inacțiune, să-ți impui pasivitatea tembelă a celor fără vlagă. Vroiți în adevăr înmormântarea acestei dezgustătoare poli- tici? Luptați să îndrumați tineretul — tineretul cel cu talent — pe alte căi. Lipsei complecte de ideal, care este caracteristica politicii a cărei aspirații se mărginesc într-o subprefectură, opuneți idealurile mari și generoase, al căror triumf va îngropa sub năruiala întregii clădiri putrede și specia de politică a pântecelui. Omenirea toată, care tremură și plânge, omenirea-n lanțuri și-n zdrențe cere un ideal, precum Faust cerea fericirea. Poate arta singură să-i satisfacă acest ideal? Poți să dai tuturor nemulțumiților acestei epoci de lux strălucitor și de neagră mizerie himera unui perpetuum mobile sau consolația îndoiel- nică a nemuririi spiritului? Nu. Ci dacă literatura se stinge, cerșetoare nebăgată-n seamă pe la răspântii, este că ea însăși e bolnavă de anemie. Neînfățișând nici un ideal, adresându-se numai celor care și-au atins idealul de clasă, arta nu poate atrage mulțimea celor ce sufăr. „Arta este destul de mare ca să mai aibă nevoie de alte condițiuni” — e o vorbă foarte adevărată, dar nu pentru toate epocile.

Anton Bacalbașa

Arta noastră

Astăzi arta, dacă nu voiește să piară, trebuie să iasă din salon, să nu se mai supună formelor seci și formulelor admise, ci să îmbrățișeze toată patima lumii, tot zbuciumul acestei vieți, cu aspirațiile, cu luptele, cu nevoile, cu lacrimile și cu bucuriile ei. Și numai după izbânda idealurilor mari va veni izbânda artei, și va putea și dânsa să îmbrace haina senină a veseliei. *** Toate astea nu exclud arta în sine și pentru sine. Adevărul literar va fi o tribună liberă pentru toate direcțiile literare prevăzute cu marca talentului. Atât mai bine pentru cei ce vor putea face două lovituri dintr-o dată... Felix qui potuit...

Anton Bacalbașa

C. Dobrogeanu-Gherea

Exemplul cel mai rar al omului impus prin propriile lui merite. Const. Dobrogeanu-Gherea s-a născut la 21 mai 1855 în gubernia Ekaterinoslav din Rusia. A studiat acolo până la vârsta de 19 ani. Convins de ideile de regenerare care cutremurau pe atunci, și cutremură și azi, împărăția țarilor, a fost urmărit de autorități — ceea ce l-a făcut să vină în România. Viața lui aci este o întreagă epopee, în care mizeria și idealul se țin lanț. Și a știut să învingă toate primejdiile. La 1877 a fost furat de spionii rusești din Galați și dus în Siberia. De acolo a fugit și a ajuns în Norvegia, de unde s-a putut întoarce în țară în urma intervenției lui C. A. Rosetti, care îi purta multă stimă și multă admirație. Alte mizerii și alt zbucium. A debutat în publicistică printr-o serie de articole economice în Revista socială de la Iași. Articolele lui, extrase apoi în broșuri, au pus temelia socialismului științific în România și au distrus toate clișeele economiștilor reacționari. În literatură a creat critica analitică, pasăre necunoscută la noi, până la dânsul. Stomac nec plus ultra: a înghițit pe Maiorescu și... a dezghițit pe Filipide. Studiile critice l-au făcut cunoscut și admirat.

Anton Bacalbașa

C. Dobrogeanu-Gherea

Au făcut școală. Urât de spiritiști, e iubit de oamenii de spirit. În momentele de față are nostalgia Elveției, de unde s-a întors alaltăieri, și visul volumului al doilea din Literatură și știință, pe care-l va scoate în curând. Îl iubesc toți, ca pe un frate mai mare — și mai cu minte. Poartă ceasornic de argint și inimă de aur. A moștenit de la ruși dragostea fără prihană, melancolia fără comentarii și ceaiul fără zahăr. Se acordă un premiu cui o întâlni un om mai blând, mai iertător și mai altruist. Semne particulare: îi lipsesc fumurile și un picior. Autorii favoriți: Shakespeare, Tolstoi, Taine, Ibsen și Karl Marx.

Anton Bacalbașa

Bene-Merenti

Am citit mai zilele trecute în Monitorul Oficial că d. Cristu Negoescu a primit medalia Bene-merenti pentru lucrările sale literare. Vă puteți închipui disperarea mea, nu pentru că d. Negoescu a primit o medalie, dar pentru că nu aflasem încă de lucrările literare ale medaliatului. Să ai pretenția că faci și tu literatură, că, în tot cazul, urmărești ce se tipărește prin cărți și prin gazete, și, când colo, să nu știi că în țara ta trăiește un scriitor cu numele de Cristu Negoescu și că scriitorul acesta a produs atâta încât a meritat să i se dea din partea guvernului o medalie specială. Și atunci... fuga la librării, fuga pe la prieteni. — Mă rog, am să vă fac o rugăciune mare!... — Ce e? — Uite ce e... Dar să nu râdeți de mine... Mi-e rușine să vă spui. — Lasă rușinea la o parte, între prieteni... — Voi spume: știți voi ce-a scris scriitorul nostru Negoescu? Eu n-am aflat încă... Mi-e rușine... În fața acestor întrebări și mai ales în fața confuziei mele, bieții prieteni au rămas și ei trăsniți: nu știau nici ei. La librării, același rezultat. Tocmai târziu, la pagina a patra a unei gazete am găsit catalogul unei librării din Ploiești.

Anton Bacalbașa

Bene-Merenti

În catalogul ăsta am găsit Bucăți alese din diferiți autori, aranjate de Cristu Negoescu. M-am luminat. Dar confuzia mea s-a schimbat într-o adâncă uimire. O fi oare de ajuns să culegi câteva bucăți din diferiți autori, pentru ca să capeți o medalie literară? Asta să însemneze Bene-merenti? E drept că chipul cum marele Negoescu a știut să culeagă bucățile alese n-a fost deloc ales, așa că bietele Bucăți au rămas nevândute de atâția ani de când cutreieră rafturile tuturor librăriilor. Dar nu-i mai puțin adevărat că oamenii de talent au apreciat valoarea acestei opere: dovadă Institutul Negoescu, care a împins elevelor lucrarea omului de la Ploiești. Totuși, eu am rămas nedumerit până în ziua de astăzi: ce are a face fosta retorică și cu Bene-merenti? *** Atunci am început să mă gândesc: cine are în țara noastră mai sus-pomenita medalie și cine n-o are? Și am găsit că n-a avut-o Eminescu, n-o are Gherea, n-o are Vlahuță, n-o are Barbu Delavrancea, n-o are — afară de Caragiale — nici unul din literații noștri de valoare. În schimb, o găsim pe pieptul lui Pătrașcu, lui Zaharia Antinescu, [[...]] și lui Cristu Negoescu. Atunci care este însemnarea acestei medalii? Pentru ce a fost ea creată?

Anton Bacalbașa

Bene-Merenti

Fără îndoială, aceia care au găsit că-i bine să se facă o medalie literară au avut intenția să distingă pe scriitorii cei de talent din cei nuli sau mediocri. În cazul acesta, scopul, fără doar și poate, este atins: se va ști de azi înainte că Bene-merenti este distincțiunea pe care o capătă nulitățile și mediocritățile spre a se deosebi de scriitorii fără brevet, dar cu talent. Lăsând însă gluma la o parte, sunt triste reflecțiile ce-ți vin în minte când observi cum cei de sus știu să aprecieze și să răsplătească pe scriitori. E de ajuns să fii divorțat de talent, să nu fi produs în viața ta nimic alt decât o gălăgie infernală, să fi frecventat cu succes școala târâirii, să te fi plecat până la vârful ciubotelor celui dintâi stăpânitor vremelnic al unui minister, pentru ca să-ți curgă toate onorurile și toate favorurile care fac fala găgăuților. A, e întristătoare școala asta oficială! Și dacă uneori o dreaptă revoltă ți se naște în suflet când vezi mulțimea nihiliștilor intelectuali năpădind ori pe unde e o cinste ușoară de căpătat, de la o vreme te cuprinde dezgustul de tot ce poartă ștampila stăpânirii. Mai la urmă e mai de laudă un negustor care-și afișează medalia de argint obținută la expoziția cooperatorilor români decât toată puzderia asta de literați, care de abia știu a sloveni și care au căpătat, fără nici o onoare, o medalie de onoare.

Anton Bacalbașa

Bene-Merenti

Cel puțin marfa negustorului a trebuit să existe și să fie supusă unui juriu. Literații ăștia însă n-au produs nici o iotă și n-au trecut prin mâna nici unei comisii examinatoare. Atâta este adevărat, că nimic nu scapă neprihănit de încape pe mâna oficialilor.

Anton Bacalbașa

Iubirea în poezie

Nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că, mai ales în versuri, iubirea joacă rolul principal, iar toate nenorocirile, toate durerile și toate năzuințele omenirii sunt aruncate pe un ‘plan depărtat. În marele tablou al lui Tizian Amorul sfânt și amorul profan sunt reprezentate cele două feluri de iubire: amorul sfânt e înfățișat printr-o femeie blondă, îmbrăcată, cu o privire gravă și gânditoare, în fundul unui peisaj se zărește un cavaler. Amorul profan îl exprimă o altă femeie de — astă dată nu-i blond㠗 voluptoasă, și care, încinsă doar cu o centură albă, privește la un copil ce se joacă în apă. Ei bine, oricum am socoti iubirea, ea a jucat și va juca veșnic pe lume un rol pe care nici un alt sentiment nu-l joacă. De la concepția estetică a lui Platon și până la cea absolut fiziologică a lui Schopenhauer, amorul a trecut prin tot felul de speculații ale dialecticienilor, ale filozofilor și savanților. Cu toate astea, oricâte transformări ar fi suferit concepțiile, sentimentul a rămas. Fără îndoială, acest sentiment, privind pe oameni, oglindește și el toate credințele și toată morala diferitelor epoci. Există un amor antic, unul medieval și unul modern; nu-i mai puțin adevărat însă că fondul pasiunii e același în toate vremile și la toate popoarele.

Anton Bacalbașa

Iubirea în poezie

De pildă, Didon, Heloisa, Werther, Sapho, Nejdanov, deși iubesc în moduri diferite, sunt rezultatele aceleiași patimi. Păgânul Virgiliu, romanticii Rousseau și Goethe, naturalistul Daudet și gingașul modernist Turgheniev, toți sunt pătrunși de eterna simțire a dragostei atunci când concep pe eroii lor — deși fiecare e copilul veacului lui. Și cum ar fi cu putință să fie altfel? Pentru ca o lucrare de artă să aibă valoare, cea dintâi condiție este, poate, aceea ca artistul să o simtă, să fie încălzit de subiect. Și ce poate fi mai simțit decât acest ...instinct atât de van Ce se-abate și la pasări de vreo două ori pe an, cum ar zice marele Eminescu, cum ar zice genialul Schopenhauer... Ba, dacă iubirea se manifestă în toate lucrările, chiar și în acelea cu care se ocupă Poșta redacției noastre, lucrul e neapărat să fie așa. Căci emoțiunea fiziologică, care la unii se traduce prin versuri, la alții prin acte de domeniul medicinii, se arată de pe la vârsta de 12 și 15 ani; pe când ideile mari, gândurile de luptă socială ori politică vin tocmai hăt-târziu. Precum e natural ca la vârsta de 3 ani să fii puțin convenabil cu dădaca, e tot așa de natural ca la vârsta de 15 ani să simți „instinctul pasărilor” — atât mai bine dacă te dedai numai la versuri.

Anton Bacalbașa

Iubirea în poezie

Toți acești versificatori prin impulsiuni fiziologice ar putea să spună ca Pippo al lui Musset: J’ai le coeur de Petrarque et n’ai point son genie! Și, pe câtă vreme Adam va fi mușcat din pomul oprit, iar Eva va fi „coastă din coastele lui”, toate teoriile grave și toate consiliile paterno-medicale nu vor fi în stare să oprească atentatele la bunele... versuri. Ca să parodiez o vorbă a lui Schopenhauer, versurile sunt pentru băieții de familie „supapa de siguranță”. Deci lăsați pe copii să facă versuri... E un joc atât de inocent! *** Este însă un alt punct de vedere. Tendenționismul de care vorbesc nu exclude lirismul. Dar, precum în poezia păgână nu se vorbește de calitățile femeii; precum în solemnele bucăți ale cavalerismului femeia nu-i femeie, ci doamnă; precum în plângătoarele opere ale lui Chateaubriand ori ale lui Lamartine e vorba numai de frumusețe; precum în Sapho ori în Le collage al lui Paul Alexis e în joc numai voluptatea, tot așa noile concepții despre rolul femeii vor aduce în mod fatal o altă poezie. Fără îndoială, nu poruncim tinerilor să-și închipuie iubirea altfel demn și-o închipuiesc. Dar când ideile noi vor fi pătruns proletariatul cult, din clasa căruia mai ales apar artiștii, atunci această poezie nouă, această nouă concepție economico- filozofică se va impune.

Anton Bacalbașa

Iubirea în poezie

Și lirismul va merge alături cu știința socială, el se va înălța de la o cântare de cocoș la cântul conștient al unei iubiri superioare. Pân-atunci, frumoasă Venere, întinde-ți brațele de marmu- ră!... Iubirea cea nouă nu-i rezervată unei tinerimi fără entuziasm. Nu fiii burghezimii, crescuți în atmosfera nesănătoasă a senzualității precoce, vor putea da iubirii eterna haină strălucită a unui sentiment superior, a unei mărețe concepții. Se va topi în vâltoarea patimilor bolnave generația istovită, care a moștenit, în mijlocul mizeriei celor mulți, lenea de gândire și moliciunea orientală a veacului de ghiftuiți, și va răsări o tinerime care va renaște poezia, renăscând toate sen- timentele.

Anton Bacalbașa

Convorbire cu Gherea-Dobrogeanu

Duminica trecută am profitat de libertatea câtorva ceasuri ca să mă duc la Ploiești. Nu-i prea mare rizic un drum de câteva ceasuri când e vorba să te întâlnești cu cel mai superior și mai simpatic dintre scriitorii români, cu Gherea-Dobrogeanu. Casa din care ies volumele de critice, care au atâta înrâurire asupra literelor românești, e într-un colț, aproape de barieră, pe drumul Bucureștilor. În curte sunt flori, e popușoi și o viță- de-vie de jur-împrejurul unui chioșc de vară. Blondul și blândul critic era în odaia lui de lucru, o odaie mare, al cărui mobilier se compune dintr-un birou, câteva scaune de paie și două canapele. Acestea din urmă vor avea, desigur, o valoare istorică mai târziu: mulți refugiați politici și mai toți literații români de valoare au dormit adesea pe ele. Subscrisul a dormit și el — în calitate de refugiat economic. Pe pereți sunt portrete ilustre: Sofia Petrowskaia, tânăra și eroica victimă a țarismului, privește din cadru-i simplu la fostu-i tovarăș rămas în viață. Încolo, simplicitatea odăii are ceva din înfățișarea clasicelor cuiburi ale maeștrilor antiluxiști. Cele trei dulapuri cu cărți, unde Dostoievski se întâlnește cu Zola, Taine cu Melchior de Vogue, Ribot cu Richet, Karl Marx cu Adam Smith, Spencer cu Letourneau, Musset cu Shakespeare, toți, fruntașii tuturor genurilor și tuturor neamurilor, îți vorbesc de vastitatea cunoștințelor economistului-critic.

Anton Bacalbașa

Convorbire cu Gherea-Dobrogeanu

*** Primirea pe care ți-o face Gherea nu seamănă cu a nici unui om pe care l-am cunoscut vreodată. E o bucurie întreagă când își vede un prieten, o bucurie care se manifestă cu căldură, fără nici un fel de ceremonie. Intrăm în casă, și cea dintâi grijă este să întrebăm ce face ceaiul. În așteptare, criticul înghite nedespărțitul bicarbonat de sodă. Când vine ceaiul — fără rom și fără lămâie — începe inter- vievul: — Când iese volumul al doilea din Literatură și știință? — Cred că are să iasă prin noiembrie. — Ce materie o să aibă? — Cred că o să am articole de Delavrancea, de Vlăhuță, Voinov, Găvănescu, O. Carp, Stavri... și toți cei din numărul trecut. — Dumneata despre ce ai scris? — Eu am un articol Artiștii-cetățeni. Vreau să arat, cu date biografice, că toți marii artiști au fost și mari cetățeni, că ei au fost întotdeauna în fruntea curentelor de luptă socială. Vreau să arăt că se înșală aceia care cred că artistul nu se poate pasiona decât pentru arta pură. — În privința asta, știi că am scris o serie de articole. Ce zici de tendințele în artă? — Zic că nu poți cere unui artist să scrie într-un fel ori într- altul, îi poți cere numai să se pătrundă de marile curente moderne.

Anton Bacalbașa

Convorbire cu Gherea-Dobrogeanu

Și când el va fi pătruns, atunci natural că opera lui de artă se va resimți. Arta reflectă mult personalitatea autorului. Când un artist va fi și un mare cetățean, negreșit că în tot ce va produce el se va vedea ce idei are. — Venim, vrasăzică, iarăși la influența mediului social. — Sigur că da. Numai, sunt oameni care n-au înțeles ce am zis eu despre acest mediu. Așa, de pildă, Caragiale, în conferința pe care a ținut-o astă-iarnă la clubul muncitorilor, a afirmat că Newton nu ar fi fost Newton dacă n-ar fi avut în el scânteia genialității — ori în ce mediu ar fi trăit. Dacă ar fi citit cu luare-aminte Criticile mele, eu cred că n-ar mai zice asta. În articolul meu asupra mediului social și eu spun același lucru, cu deosebire doar că dau de exemplu pe Goethe. Firește că genialitatea atârnă de o sumedenie de fapte și factori. Un eschimos adus într-un mediu european nu va înceta de a fi un eschimos; dar asta nu însemnează că mediul social nu influențează deloc, și cu încetul, asupra individului. De altfel, aceia care nu cred în marea influență a mediului n-au decât să vin cu mine la Restaurantul Gării Ploiești, să taie șuncă, să facă de juma noaptea, să vază dacă varza e bine gătită, să păzească sosirea trenurilor, să aibă a face cu toți pasagerii — și am vedea atunci!...

Anton Bacalbașa

Convorbire cu Gherea-Dobrogeanu

Trebuie numai să ne înțelegem: eu nu zic că mediul social e un factor unic și atotputernic. Aici e chestiunea pe care mi-o impută și Delavrancea. La unul din cursurile lui, el spunea că a atribui totul mediului social și a nu studia personalitatea autorului este o greșeală. Sigur că da. Și nu numai că așa cred și eu, dar am scris un articol întreg în sensul ăsta. Citește articolul meu din no. 1 al Literaturii. Știi că acolo am studiat personalitatea unei părți din scriitorii noștri tocmai pentru ca să pun în legătură personalitatea cu opera de artă. Mai mult decât atâta, eu cred că fiecare producție artistică este o impresie redată printr-o personalitate. Prin urmare, departe de a reduce totul la mediul social, eu dau și personalității autorului o mare însemnătate. — Priceput. Ia spune-mi acuma, ce gândești despre publicul cetitor? Făcut-a el un progres, ori stă locului? — Nici nu-i de vorbit că mergem înainte. Acuma se formează la noi un public cititor. Suntem într-o perioadă în care lumea, sătulă de banalități, dă năvală pe lucruri mai bune. Ea consacră pe scriitorii ei favoriți, după cum se poate constata din registrele librarilor și editorilor. E vremea să lucrăm.

Anton Bacalbașa

Convorbire cu Gherea-Dobrogeanu

Nu ne mai putem plânge de lipsa de cititori; cei cu talent să lucreze. — Încă o întrebare, și sfârșesc cu tortura intervievului. Nu crezi că e prea puțină solidaritatea între artiști? De ce nu s-o fi formând nici un cerc literar la noi? — O, sunt atâtea cauze! E greu de răspuns în câteva cuvinte... — Oricum, eu cred că luptele politice și sociale sunt între cauzele principale. Artiștii au pasiunile lor politice, așa că astea-i fac să se certe ori de câte ori se adună... De pildă, Delavrancea liberal, eu socialist, Caragiale... cum îl știi... Cum să ne înțelegem?... — Aici ai dreptate. Dar luptele sociale au fost totdeauna. Negreșit, însă, că artiștii sunt oameni de temperamente deosebite, iar impresiunile și credințele se exprimă la ei mai violent. Totuși, explicația cu luptele politice este adevărată, mai ales că azi suntem în ajunul unei mari reforme sociale. *** Aici se încheie intervievul, care, nefiind stenografiat, e greu, firește, de publicat întocmai. Și, cu părerea de rău că nu am mai multe ceasuri de stat în Ploiești, îmi iau rămas bun de la omul care răspândește în jurul lui atâta seninătate sinceră, în lumea asta, în care artiștii sunt... artiști... un ceas petrecut cu Gherea te vindecă de multe neplă- ceri ale vieții.

Anton Bacalbașa

Convorbire cu Gherea-Dobrogeanu

Te simți renăscut, te simți încurajat pentru încă o bucată de vreme!...

Anton Bacalbașa

Arta încurajată

Literatura românească trece azi printr-o fază foarte curioasă. S-a crezut un moment, după moartea nefericitului Eminescu, că se face în așa-numita opinie publică o schimbare de idei, că lumea asta, care se îndeletnicește toată ziua cu citirea intrigilor și mahalagismelor politice, începe, în sfârșit, să se arunce pe cărțile de literatură. Gazetele noastre politice, rușinate parcă de meseria lor, de tăcerea ce păstraseră pân-atunci față cu literatura, și-au dat drumul cu patimă, au scris articole peste articole asupra sorții literaților, asupra nenorocului de a nu fi înțeles viața vulgară a poliției și a opoziției, și-au plătit luxul de a fi și literați într-o zi. Reporterii erau stângaci în ziua aceea: în loc să comunice unde a plecat d. Lascăr Catargiu și când se întoarce d. Carp, alergau în toate părțile, să întrebe ce a scris Eminescu, ce funcțiuni a ocupat, câte decorații căpătase. O făceau pentru că asta era marfa ce se căuta în ziua aceea. Foc de paie. Peste o săptămână, toate intraseră în linia normală: Eminescu murise, politica trăia. Dar, cu toată liniștea gazetelor, lumea n-a putut uita ușor evenimentul groaznic: poetul care trăise în mijlocul nostru și se stinsese în mijlocul mizeriei, după ce făcuse mai mult pentru țară decât toți miniștrii sinceri, decât toți blânzii prefecți, decât toți casierii cinstiți — iertați-mi paradoxele!

Anton Bacalbașa

Arta încurajată

Și lumea a început să se intereseze de literatură și de literați. Fără îndoială, zgomotul făcut în jurul lui Eminescu a contribuit mult la mergerea înainte a literaturii. Dar... dacă lumea, din inițiativa ei, începe a simți nevoia de citit, ce face guvernul pentru dezvoltarea gustului acesta? N-am de gând să fac politică, dar aș fi foarte curios să aflu prin ce se manifestă stăpânirea noastră că pricepe însemnătatea literaturii câtuși de puțin? Din câte știu eu, înaltul guvern face și cu lucrurile superioare tot ce face cu politica. Dacă se găsește o reptilă literară care să facă frumos, dacă se găsește vreun literat gata să fabrice osanale celor ce conduc statul, apoi oricât de anoste și de sălcii ar fi producțiile acestora, guvernul se transformă într-un generos Mecena — cu banii contribuabililor. De aceea, toți puii de pripas în domeniul literelor capătă subvenții, diurne, misiuni, hatâruri și cinste, așa că, în loc să se încurajeze scrierile, se încurajează scriitorii — cei proști, bineînțeles! Priviți: cine conduce muzeele, bibliotecile, teatrul? Cine e trimis să studieze organizarea școlilor străine? Cui se încredințează toate misiunile culturale? Guvernul înțelege că a încuraja mișcarea culturală a țării însemnează a da diurne și subvenții autorilor — întocmai ca în politică!

Anton Bacalbașa

Arta încurajată

Și atunci, cine-și încovoaie mai bine șira spinării este sigur de izbândă. Și în loc să taie, de pildă, taxele pe hârtia de tipar, în loc să reducă taxele de timbre poștale pe imprimate, în loc să voteze credite pentru biblioteci la dispoziția tuturora, ne pomenim cu câțiva avortoni literari, subvenționați... și asta se cheamă a încuraja artele, literele, știința! E drept că guvernul, reprezintând numai elita socială, el nu poate simți nevoia unei literaturi naționale. Știe oare elita asta, care a rămas la Georges Ohnet ori la Alphonse Karr, că există o literatură românească? Pun rămășag că nici unul din miniștri n-a citit măcar pe Eminescu.

Anton Bacalbașa

Amintiri literare. Genialul Pătrașcu

Amintirea pe care o dau aci e foarte de curând, ea n-a împlinit nici un an, așa că mi-e cu putință să o transcriu cât se poate de adevărat. Eram într-o seară adunați la Caragiale: dnii Barbu Delavrancea, Vlahuță, doctorul Urechiă, Artur Stavri și... mai era și d. Pătrașcu. Caragiale, rău ca-ntotdeauna, uitase că e boierul de gazdă și se apucase să execute sumar pe invitatul său. În tot timpul mesei a domnit veselia cea mai zgomotoasă. Numai d. Pătrașcu, melancolic et pour cause, spunea mereu pe glasul cel mai jalnic: — Bine, Caragiale, tu uiți că ești amfitrionul... De aia m-ai invitat la tine? Însă grecul nu se lăsa, el tăia în carne vie. După masă, alt canon. D. Delavrancea a adus vorba despre articolul pe care eternul domn Pătrașcu îl publicase în Constituționalul cu prilejul sosirii prințesei Maria în țara noastră. Articolul era, cu adevărat, o comedie întreagă. Era vorba în el de niște suliți vrășmașe tocite de piepturile noastre, de niște dinasticismuri lirice și oribile, și mai ales de vestitele... poene misterioase. D. Pătrașcu își avea articolul în buzunar... din întâmplare. Îl scoase, și discuția începu furtunoasă, zeflemistă, canonoasă, nimicitoare. Caragiale și Delavrancea strânseseră rău cu ușa pe autorul poenelor.

Anton Bacalbașa

Amintiri literare. Genialul Pătrașcu

Numai d. Vlahuță, diplomat ca întotdeauna, dădea mai mult fitiluri, fără să atace... taurul de coarne. Și bietul taur guvernamental scosese limba de un cot. Peste un ceas, articolul era distrus, credeam că autorul va intra în pământ. Dar Caragiale veghea, el nu se mulțumea cu puțin. Și deodată interpelă pe d. Pătrașcu: — Bine, mă, ce știi tu să faci? Tu zici că ai talent? În ce? — Da, da, să știi tu... am... — Tu, mă?! Nu știi nimic! Ai fost diplomat la ambasada din Paris și nu știi două buchi de franțuzească! — Eu, mă? — Tu, mă, tu! — Eu știu mai bine ca tine! — Tu, mă? — Eu! Curajul ăsta scoase pe Caragiale din toate răbdările. El propuse un concurs pe loc, stante pede, între dânsul și d. Pătrașcu. Propunerea fu primită, și una din doamnele de față le dictă o frază în românește. O frază scurtă, de vreo patru-cinci rânduri. Pe cât mi-aduc aminte, se sfârșea cam așa: „Oricât ne-ar plăcea de mult surorile noastre”... „Preferăm pe ale altora”, am complectat eu. În vreo zece minute, Caragiale a tradus-o în franțuzește; dlui Pătrașcu i-a trebuit s-o prescrie de vreo cinci ori în jumătate de ceas.

Anton Bacalbașa

Amintiri literare. Genialul Pătrașcu

Când se desfăcură tezele, a lui Caragiale n-avea nici o greșeală. A dlui Pătrașcu era oribilă, îngrozitoare și miraculoasă. Cinstit vorbind, un băiat din clasa a doua de gimnaziu ar fi tradus-o mai bine. Avea greșeli elementare de ortografie, de limbă, de gramatică, de tot ce voiți. Atunci a fost momentul decisiv. Vlahuță, doctorul, Delavrancea, toți și-au dat drumul inimii. Caragiale era măreț. — Tu, mă?! Tu îndrăzneai să-mi vorbești mie?! Tu știi ceva? Ești un... (aici urmează o înșirare de animale domestice). *** Autorul acestor rânduri nu bea decât ceai. În seara aceea băusem vreo cinci pahare. Acuma, fie din cauza ceaiului, fie dintr-o simțire sinceră și nefabricată, știu că m-a apucat o milă adâncă de bietul om, pe care literații noștri îl sfâșiau așa de cumplit, pe când el, învinsul, se făcuse galben și de-abia îngâna: — Bine, Caragiale, uiți că ești amfitrionul... Nu mai puteam rezista torturii. Am ieșit în sală și — o spun cu toată rușinea — am plâns cum am plâns în timpul războiului — copil! — când am auzit că a murit primul soldat. Caragiale, care m-a surprins în delictul ăsta de lirism, și-a bătut joc de mine și mi-a spus cam următoarele: — Cum să cunoaște că ești tânăr!

Anton Bacalbașa

Amintiri literare. Genialul Pătrașcu

Ești mai liric ca o domnișoară... Mă, cu indivizi de ăștia nu trebuie să fii milos. L-ai văzut tu pe ăsta? (D. Pătrașcu plecase.) E un triumfător. Azi îi dai la cap, și mâine ți se cocoțează în cap. Din pricina microbilor ăstora cu poene misterioase băieții de talent nu se pot ridica. *** V-am spus că lucrul nu s-a petrecut de mult. Ei bine, azi mi-aduc aminte de vorbele lui Caragiale și văd că a avut dreptate. Inima nu trebuie să vorbească în fața ăstor triumfători care se ridică întocmai ca reptilele, acățându-se. În lupta pentru trai adeseaori trebuie să calci peste cadavre, și dacă e ne- voie calcă fără căință! Închipuiți-vă că guvernul a înființat o școală de finanțe. Și pe când Caragiale e silit să deschidă berărie cu Mihalcea, pe când Vlahuță e plătit cu două sute de lei pe lună ca scriitor la Ministerul Domeniilor, pe când atâția alții, plini de talent și de pricepere, își sting viața în mizerie, cel dintâi om pe care guvernul s-a gândit să-l numească profesor de limba franceză! e... d. N. Pătrașcu!. Aș face aici o imprecație ca în Macbeth. Dar astâmpără-te, revoltă a sufletului! Țară de spanac și de reptile!

Anton Bacalbașa

Amintiri literare. Genialul Pătrașcu

Panait Macri la teatru, Neculai Pătrașcu în profesorat! Idioția acestui neam se ridică să întunece toate talentele, precum broaștele tulbură apa bălților ca să nu se vadă oglindindu-se în ca zborul măreț al vulturilor de sus!

Anton Bacalbașa

I. L. Caragiale

Astă-seară se face înmormântarea lui I. L. Caragiale. Marele nostru dramaturg, omul căruia îi datorăm Noaptea furtunoasă, Scrisoarea pierdută și atâtea alte opere ce vor însemna în literatura astei țări o epocă mare, se îngroapă în astă-seară — poate pentru veci! El, care a plâns pentru marele Eminescu, atunci când neîndurata Nirvana și-a deschis brațele ca să primească pe neuitatul maestru, nu va avea parte nici de această ultimă consolare, după care au aspirat și aspiră atâția! Gonit o viață întreagă de nenorocire, urmărit de piaza-rea ce de la naștere nu l-a părăsit niciodată, Caragiale nu poate avea în lumea asta — în țara asta! — nici măcar un mormânt ca lumea, așa cum cel din urmă proletar poate să aibă. Nu! În țintirimul trist în care artistul va fi închis astă-seară nu va crește nici plângătoarea salcie — mângâierea mormintelor — nici vântul nu va veni să cânte cu glasu-i sfâșietor de trist eternul poem al eternității, nici o mână amică nu va sădi o roză — nici un plâns, nici un oftat, nici o jale! ...Astă-seară se deschide în strada Gabroveni berăria „Mihalcea & Caragiale”! *** Ce dureroase sunt reflecțiile ce ne vin în minte! Se căpătuiesc în țara asta sumedenie de stâlpi ai ignoranței, o droaie întreagă de certați cu gramatica și divorțați de talent.

Anton Bacalbașa

I. L. Caragiale

Toate nulitățile aduse ca un potop de țânțari de prin bălțile mucegăite, unde se bălăcesc târâtoarele, și-au găsit un colț de adăpost în milostenia blajinului buget. Caragiale, însă, n-a putut trăi în atmosfera asta de slugi și de slugarnici. Răscoliți bugetele, cercetați operele de încurajare literară pe care le săvârșește guvernul, și veți afla tot soiul de sinecure și de avantaje oferite scapeților intelectuali. Atâta este adevărat că niciodată contemporanii nu-ți pot ierta crima de a te fi înălțat prin gândire deasupra nivelului lor. Iar când acești contemporani sunt stăpânitori, atunci toată mediocritatea asta cocoțată în vârful piramidei n-are decât un dor, acela de a nu te lăsa să plutești pe deasupra căpățânei ei îngâmfate de propria-i înălțime. Poate că aci stă explicarea întregii vieți de mizerii pe care Caragiale a îndurat-o toată vremea; aci e explicarea pentru ce în astă-seară găgăuții își vor putea plăti luxul de a bea în berăria unde Caragiale e tovarășul consilierului comunal Mihalcea, antreprenorul de berării și de alegeri. O! Mutrele de acolo! Parc-am să văd consilierii comunali, burtoși ca poloboacele lui Luther, expunându-și rudimentul lor de cap privirilor altor gogoburți, lăfăindu-se ca „încurajatori ai berăriei artistice”, privind de aproape pe Caragiale și spunându-i cu aerul ăla de ban protector, pe care am mai multă ciudă decât pe orice în lume: — Mă, vere Caragiale, cum făcuși comediile alea?

Anton Bacalbașa

I. L. Caragiale

Știi ce? Să-mi faci și mie una pentru dumneei, că grozav e de mucalită la piesele altuia! Și după ce halbele vor fi golite, cinstitul cap-de-gâscă își va putea permite chiar să strige: — Mă, eu sunt negustor vechi! Pă mine să nu mă iei peste briceag, că te zmeiesc! Șorțuri verzi, transformate în Wertheim cu mașină, mi-e silă și mi-e groază de voi! *** Dar, dacă lași deoparte prietenia personală pentru Caragiale și admirația ce-ți inspiră autorul lui Conul Leonida, ce dureros te impresionează faptul acesta al scoborârii lui Orfeu la tejgheaua unde Mihalcea e marele impresario și unde bacantele Consiliului comunal îl vor sfâșia mai ușor decât bacantele Infernului. Neîndoielnic, Caragiale e un persecutat al norocului și al celor ce conduc norocul nostru în frumoasa societate pe care ne-o cântă ghiftuiți din drâmbă. Dar... de-ar fi avut credință cât un grăunte de muștar, ar fi zis muntelui: mută-te — și s-ar fi mutat. Ce departe suntem de la artiștii de felul lui Caragiale și până la adevărații amorezați de artă, care pot să moară, dar nu încetează de a fi ei. Artiștii burghezi, aceia care nu scriu decât pentru dânșii, care nu trăiesc decât din succese, din satisfacerea eului lor egoist și plin de pofte, nu pot sfârși decât astfel.

Anton Bacalbașa

I. L. Caragiale

Vine la vreme exemplul acesta, pe care, vai! ni-l dă Caragiale, pentru ca să lumineze încă o dată ce e arta pentru artă. E clară situația: sau vă veți pleca fruntea cu umilință în fața potentaților, și veți căpăta, în schimb, satisfacerile burghezești de care v-a molipsit burghezismul, sau, dacă umilințele astea vă rușinează, atunci: — Cât dai, nene Mihalcea? Dar este o altă soluție, mare și frumoasă: Călăuziți-vă în artă de dorul de a fi folositori mulțimii obijduite; socotiți arta voastră ca un mijloc de a aduce lumină în ungherele întunecate unde stau acei ce tremură și plâng; încălziți-vă sufletul de focul sfânt al dragostei de umiliți, și veți avea o mângâiere supremă: aceea de a fi smuls din ghearele întunericului — și din ghearele mizeriei — un popor întreg de nefericiți. Mângâierea asta, vedeți, vă va răzbuna de toate umilințele, de toate mizeriile, de toate rănile ce v-au însângerat inima. Și sufletul îndurerat!...

Anton Bacalbașa

Artă pentru artă

Doamnelor și domnilor, Înainte de a dezvolta subiectul conferinței mele Arta pentru artă, dați-mi voie să fac o introducere mică. Ea va părea nefolositoare, poate, pentru dumneavoastră, dar e de multă însemnătate pentru mine. Voi avea nevoie pentru aceasta să fac puțină etimologie grecească, lucru puțin atrăgător, cum vedeți. Sunt mulți care vin la Ateneu de atâția ani, fie la concerte, fie la conferințe, dar care nu s-au întrebat niciodată de ce acestei clădiri îi zice Ateneu, și nu altfel. Zeița înțelepciunii și a artelor frumoase, Minerva, se chema la greci Atheni. Din cauza aceasta, grecii au numit Athenaion instituțiile culturale destinate acestor arte. Romanii, poate tot din cauza asta, au numit Athenaeum aceleași temple de cultură, în ele se predau diferite studii și mai ales arta oratorică. Aceea ce a făcut întotdeauna caracteristica acestor instituții este faptul că ele erau neoficiale. Clădite mai înainte de împărați, ele se fac în urmă din inițiativa obștii. În Belgia, ateneuri se numesc astăzi liceele libere. La noi, Ateneul este datorat subscripției binevoitoare a tuturora. Căci, dacă învățământul oficial are atâtea așezăminte, lumea a găsit că e nevoie să aibă și o tribună liberă, de unde să se expună vederi culturale emancipate de sigiliul oficialității.

Anton Bacalbașa

Artă pentru artă

De ce am făcut introducția aceasta? Pentru ca să nu surprindă pe nimeni când va auzi, în astă-seară, păreri care contrazic tot ce se învață în școli, în școlile oficiale... Și acestea zise, trec la subiectul meu. *** O adâncă bucurie sufletească trebuie să simțim cu toții când vedem progresele ce săvârșește arta la noi. Redusă mai înainte vreme la discuții de cenaclu și de reviste necitite, ea părea apanajul câtorva privilegiați, diletanți ai artei. Diletanții aceștia, artiști și critici reciproci, socoteau arta un privilegiu al lor. Dar iată că deodată arta scapă de sub tutela de clasă, se emancipează și vine, treptat-treptat, să se popularizeze la toți. Revistele se înmulțesc, ziarele sunt nevoite sa se ocupe și ele de arta, toată lumea se pasionează, e ca un curent nou și puternic, care cere dreptul la viață, care se întinde peste tot. Din curentul acesta face parte și conferința de astă-seară. Dar, o dată cu lățirea curentului, se nasc și discuțiile infinite asupra chestiunii de a se ști ce este arta și cum trebuie ea să fie. Cea mai însemnată dintre discuțiunile acestea este cea privitoare la artă pentru artă, în opoziție cu arta tendențioasă. Astăzi discuțiunea aceasta e la ordinea zilei pretutindeni.

Anton Bacalbașa

Artă pentru artă

În Franța, telegramele ce ne vin chiar astăzi ne spun că studenții au făcut manifestații ostile dlui Brunetière și au strigat: „Trăiască Emile Zola!” D. Brunetèire este un mare vrășmaș al artei pentru artă; dar d-sa este, în același timp, criticul de la Revue des eux mondes, un critic reacționar, și care, dacă nu admite

Anton Bacalbașa

Gramatică!

Când eram la școală nu învățam nimic. Mă luasem de comedii, iar profesorii mei se luaseră de gânduri. Minutul când „domnu” intra în clasă mi se părea tot așa de îngrozitor ca minutul în care la ușa bietului condamnat apare gâdele. Nu mai vorbesc de clipa în care mi-auzeam numele strigat la catalog și însoțit de tradiționalul „ieși la tablă”. Culmea notei la care m-am urcat la matematici a fost patru, nota circumstanțelor atenuante, nota de îndurare, nota de grație. Și, cu toate astea, am avut două patimi mari, care uimeau pe toți colegii: limba latină și limba română. La română în special treceam de omul situației. Dascălu-mi spunea că am să ies un scriitor strașnic — fir-ar-fi fost ceasul blestemat când mi-a cobit așa de rău! Da, am ajuns scriitor (las deoparte pe „strașnic”). *** Au trecut anii, au trecut speranțele mele ca s-ajung doctor, și iată-mă-s mâzgălitor al sărmanei hârtii nevinovate, frecător al penițelor, risipitorul blândei cerneli. Și mi-a rămas patima limbii române, redusă mai ales la patima gramaticii. Dacă vrea să mă ucidă lucrătorul tipograf, n-are decât să facă într-un articol al meu câteva greșeli de gramatică, pe care corectorul să aibă amabilitatea de a le tolera și el.

Anton Bacalbașa

Gramatică!

Asta ar fi pentru mine totuna cu distrugerea Franței de către Germania, cu torturarea mea, cu un cataclism universal. Și credeți că din egoism? Deloc. O greșeală de gramatică într-un articol străin mă impresionează tot așa de dureros. Simt un rău organic, parc-aș pune mâna pe cretă, parc-aș curăți piersici, parc-aș scrie cu degetele în nisip. Poate cineva să înțeleagă suferința asta? Răul cel mare este că-n viața de gazetar, în care citești vrute și nevrute, ai prilejul să dai zilnic peste sute de torturi de asemenea soi. Eu, dac-aș fi rege, aș da afară din cabinet pe un ministru excelent care mi-ar face o greșeală de gramatică; pentru același cusur, dac-aș fi alegător, n-aș vota un candidat, oricare i-ar fi programul, dac-aș fi judecător, aș trimite la ocnă pe un om nevinovat când s-ar apăra fără o gramatică perfectă; dac-aș primi o scrisoare de dragoste de la Ileana Cosânzeana, i-aș răspunde cu un Himalaia de zeflemele de-aș găsi o greșeală gramaticală; pe eșafod n-aș muri de cuțitul călăului, cum aș muri dacă mi-ar spune: „S-a făcutără pregătirile!” E boală asta? Se poate; dar o prefer unei sănătăți care nu respectă tot ce-i mai dulce, mai suav, mai dumnezeiesc, mai sublim în ceruri și pre pământ: gramatica!

Anton Bacalbașa

Gramatică!

Am avut un cult pentru Bolintineanu, dar când am citit: E ca cele păsări ce în noapte zbor — am aruncat în noaptea uitării lebăda de la Bolintin, pe care am găsit o pană murdară. Las de o parte pe „ca cele” las pe „păsări ce” — dar zbor în loc de zboară e un ultraj, o crimă, un incest. Și-mi sună mereu în ureche: Verbele de conjugarea întâi fac la persoana a treia plurală a indicativului prezinte, ca la persoana a treia singulară! Asta-i o axiomă — și înțeleg mai lesne să calci o axiomă din matematici decât una din gramatică. De câte ori n-am auzit însă deputați și miniștri scâlciind idolul „care ne învață a ceti și a scrie corect”! De câte ori n-am auzit pe unii din reprezentanții ăștia ai națiunii strigând cu un fel de entuziasm: „Oamenii este, oamenii suntără!” Le-aș fi iertat și legile pocite, și birurile grele, și diurnele formidabile, și bâtele din care au izvorât, dar niciodată nu am să uit c-au îndrăznit să-mi pângărească unicul Ideal ce mi-a mai rămas. Și dacă nu ierți asemenea greșeli — asemenea crime — unui ministru ori unui deputat, oameni care, la urma urmei, au dreptul să nu respecte legile, cât trebuie să fii de crud cu aceia care au meseria de a scrie și care își bat joc de meseria asta, de meseria care e și a ta!

Anton Bacalbașa

Gramatică!

Ce-ați zice de un zidar care ar așeza cărămizile pe dos? Ce-ați zice de un pictor care n-ar cunoaște combinația culorilor? Ce-ați zice de un croitor care n-ar ști să coasă un nasture? Și, cu toate astea, nu ziceți nimic de un scriitor care nu știe gramatică! Pentru mine un astfel de criminal poate să facă băcănie, deputăție, cărți de știință chiar, dar să nu se amestece în literatură, că-i foc. Închipuiți-vă o nuvelă cu fondul „genial”, dar în care ați găsi fraza: „Contesa privea departe. Ochii ei străbătea în văzduh”... ...Aș trimite contesa în văzduh cu genialitatea ei cu tot.

Anton Bacalbașa

La stână!

Unde eşti, biată „Junime”, ori te-ai dus tu către nori, cum un fluture se duce ca zefirul printre flori? Habar n-am! Dar ştiu că ziarul Constituţionalul — chipurlea succesorul „Junimii” — îşi face strămoşii de râs. Ca dovadă că talentul sare întotdeauna o generaţie, Constituţionalul nu face literatură; iar când face, mai bine... să te fereşti, române, de literatură-n casă! De pildă: Zilele astea, organul junimiştilor decăzuţi din gloria străbună are de colaborator literar pe un june român mort în Paris, care scrie de la Cheia şi iscăleşte — Dumnezeul meu! — Armand Dumbrăveanu. Acest Armand este un copil mic ca dumneata, ce-şi iubea părinţii şi îi asculta. Acuma însă are un păcat: iubeşte proza, dar n-a ascultat niciodată pe profesorul său de gramatică. Dovadă: bucata sa literară intitulată La stână şi cu motto din Leconte de Lisle, un om absolut nevinovat de păcatele săvârşite cu fapta, cu cuvântul sau cu cugetul de tânărul Armand. Mai întâi, iată gramatica amicului în chestie: „Vârfuri de stânci se-nec în ceaţa plumburie; lungi fâşii de norii albi atârn; vremei nu-i aminte (nu-i e aminte); hau răsun în patru părţi; oile calc regulat; stergoaie şi ferigi creşte; ţapii mestec ]n tihnă; ciobanii alerg la muls” şi aşa mai departe.

Anton Bacalbașa

La stână!

Şi după măcelul acesta, mai îngrozitor decât măcelărirea pruncilor din Egipt, vă puteţi închipui restul. E aşa de oribil, încât autorul, printr-o fenomenală îndărătnicie, ajunge să ne vorbească de „zbieretul mieilor”. — Armand, ia seama că vor protesta măgarii dacă le iei apanajul zbieretului!

Anton Bacalbașa

Cărțile didactice

Gheorghe Vasilescu era un băiat de zahăr. Blând ca un miel, prostuț ca noaptea, trecea prin școală ca gâsca prin apă. Îl urmărea însă nenorocul și-l persecuta de foc. I se părea Universitatea un sicriu, și cursurile o inchiziție; când vedea pe Dogele-profesor, umbra lui Marino Faliero îi trecea pe la ochi ca o stafie roșie. Examenele începeau să-l înfioare și-l cuprin- deau friguri de moarte. Atunci a luat o hotărâre supremă: s-a zvârlit în politică, această alma mater care cere de toate, afară de talent. Profesorii săi, niște bărbați care pun adevărul mai presus de patimile meschine, s-au întâlnit cu el la clubul politic, i-au admirat calitățile de agent electoral și l-au împins să treacă fioroasele examene magna cum laude. Mai târziu „partidul” a venit la putere, și Gheorghe Vasilescu, fost martir în diferite rânduri, a fost numit profesor. *** Cea dintâi operație la care s-a dedat bravul profesor când a pus mâna — ca să nu zic piciorul — pe catedră, a fost să scrie „cărți didactice”. Cărțile didactice sunt un comerț excelent. Dacă ai ceva prieteni la instrucție , ești sigur că au să-ți fie aprobate, oricâte nerozii ai vârî în ele. Fiind om cu influență, găsești numaidecât un editor, care-ți acordă sume respectabile; îți impui cartea la școli, apoi desfaci un număr de exemplare considerabil la împățirea premiilor, și edițiile curg, și prostiile curg, și banii curg... Din păcate, Gheorghe Vasilescu nu-i unu.

Anton Bacalbașa

Cărțile didactice

Căci dacă geniile se nasc la câte un veac, iar talentele la un deceniu, proștii au calitatea de a se înmulți ca stelele cerului, ca nisipul mării. Când apare o carte didactică, poți de mai înainte să te aștepți la ceva în genul Păsăreanu. Rar, foarte rar, aceste opere — menite ditai să lumineze tinerele generațiuni — împlinesc cu oarecare succes menirea asta; în genere, ele nu sunt altceva decât un mijloc pentru ca Gheorghe Vasilescu să-și îndestuleze parazitara și zgomotoasa dumisale viață, care ne interesează așa de puțin. Lucru curios, am putea susține că lucrările didactice fac și ele oarecum parte din caracterul nostru național, precum numai la noi se vâră în literatură o sumă de microbi care habar n-au ce-i gramatica; tot astfel, numai la noi se vede spectacolul acesta scandalos că o carte de școală e mai proastă decât o listă de bucate de la „Trei sarmale”. Europenii n-or fi scăpat nici ei cu desăvârșire de prostia omenească; sunt și pe acolo Păsăreni, slavă Domnului! Dar... se găsește întotdeauna cineva care să-i oprească de „a lumina generațiile viitoare” cu toate năzbâtiile. Când apare la noi o carte didactică, în loc să vezi dacă materia e bine împărțită, în loc să-i critici metoda, ești obligat să te ocupi de greșelile gramaticale și să-l înveți pe autor lucruri pe care aiurea le știu și elevii cei mediocri.

Anton Bacalbașa

Cărțile didactice

O carte didactică în care ți se spune că tinicheaua este un metal ce se găsește și-n stare nativă, ori că sulfurile arzând produce acid carbonic; o carte didactică în care afli că melcul are două coarne... este, fără îndoială, o carte cu care nu poți discuta altfel decât cu o imensă zeflemea... De aceea, Adevărul literar roagă frumos pe domnii autori și pe domnii editori să-i trimită operele dumnealor didactice. Noi ne-am procurat deja câte am putut și vom ține deschisă în permanență rubrica așa de interesantă a Culturii oficiale. O să fie frumos.

Anton Bacalbașa

Poeți, cântați!

Pătrașcule, aține-te! Dacă nici acuma nu te-i procopsi, apoi neprocopsit rămâi! Cu mila Domnului, și mai ales cu mila Sfântului Duh, prințul Ferdinand e azi tatăl unei perechi de copii: un băiat și o fată. La nuntă, făcuși poenele misterioase, dar țara asta sceptică și ingrată și-a bătut atuncea joc și a trecut la ordinea zilei. La nașterea prințului Carol, iarăși nici o ispravă. Acuma e momentul oportun. Pentru nașterea unei fetițe, poeziile trebuie să curgă cu duiumul când fetița e fetiță de neam regesc. Parcă-i văd pe toți Prodăneștii din zilele noastre repezindu-se „pe arena publicității” și țipând în versuri: O fetiță de regină S-a născut astăzi pe tron... Țara-ntreagă îi închină Al iubirii biberon! Au să iasă sonetele, dedicațiile și acrostihurile din pământ, din iarbă verde. Iar la urmă, ca încheiere, poetul care va izbuti să înjghebe nerozia cea mai mare nu va muri nici în exil, ca Ovidiu, nici în spital, ca Bolintineanu, ci într-o sub-prefectură oarecare. Poeți ai țării mele, soarta vă surâde, nu mai umblați cu mofturi.

Anton Bacalbașa

Ce face Caragiale

Vitrinele librăriilor, chioșcurile, toate sunt pline de opere proaspete apărute de sub presă. Întâlnești o sumă de nume de autori, pe care nici nu-i bănuiai că există. Toți fac gură, toți țipă, copertele apar din ce în ce mai fantastice, mai urlătoare, mai atrăgătoare. Numai de unul nu se mai aude, parc-ar fi dispărut de mult: e Caragiale. Și fiindcă socotesc că el n-a pierit decât în aparență, vreau să vă dau noutăți despre dânsul. L-am întâlnit și mai ieri. Același. Cu veșnicii ochelari, care îl ajută să nu vadă pe oameni tocmai așa cum sunt, cu veșnicu-i zâmbet ironic, în care se oglindește el întreg, Caragiale se arată aproape tot cum l-ați cunoscut odinioară. A mai încărunțit puțin, dar nu s-a schimbat mult. Pleacă la Buzău. Și m-am gândit că nu-i rău să-i cer câteva lămuriri: — Ce ai de gând să faci acolo? — Un lucru foarte serios: am luat în antrepriză birtul de la gară. — De ce? — Pentru că-mi place peisajul Buzăului. — Dar altceva ce o să mai lucrezi? — Altceva? Specialitate de patiserie și de ciocolată. — Vorbesc de literatură... — A, despre asta nu-ți pot spune nimic. Eu sunt comersant român... *** În altă țară, plecarea unui scriitor de valoarea lui Caragiale în lumea comerțului ar fi un eveniment de cel mai mare interes.

Anton Bacalbașa

Ce face Caragiale

La noi n-are aproape nici o însemnătate. De-abia dacă noi, câțiva profani, admiratori sinceri ai talentului celui care a scris pe Conul Leonida, simțim o adâncă părere de rău că el ne lasă. Ne-am întrebat adesea pentru ce Caragiale, cel mai original și cel mai puternic dintre scriitorii noștri, e dat uitării de către atotputernici. Academia e ticsită de nulități. Teatrul e condus de niște veterani fără vlagă, toate instituțiile noastre culturale sunt lăsate pradă moliilor intelectuale, iar lui Caragiale nu i-a rămas decât să concureze la licitația birtului de la Gara Buzău. Să fie, oare, oficialii vrășmași din principiu ai scriitorilor de talent? Lucrul ar fi cu putință, pentru că un talent prea mare scoate în evidență nihilismul intelectual al altora. Totuși, adevărata cauză a prigonirii ar putea fi alta. Caragiale și-a ales genul cel mai periculos: satira. În fiecare lucrare a lui simți revolta omului superior împotriva "găgăuților și gușaților". Când țara e plină de Dandanache, de Ventureanu, de Leonida, cum vroiți ca originalurile acestor caraghioși imortalizați să nu jure război etern aceluia care i-a gravat așa de bine? Și apoi, oamenii de spirit au avut întotdeauna specialitatea de a-și crea vrășmași. Un scriitor dulceag, care știe să rimeze "flori de nufăr" cu "cei ce sufăr"; un scriitor care face deliciul fetelor de pension la vârsta când încep să fie vizitate de pajul Cupidon; un scriitor care se îndeletnicește să afle dacă Ștefan cel Mare purta barbă ori barbă-n cioc are să fie oricând bine primit, mângâiat, ținut în puf.

Anton Bacalbașa

Ce face Caragiale

Să te păzească Dumnezeu însă să ridiculizezi o clasă ori o tagmă! Atunci, cu cât vei avea mai mult talent, cu cât adică lucrarea ta va fi mai caustică, cu atâta trebuie să fii mai sigur că ți-ai făcut vrășmași pe veci. Omul iartă orice mai lesne decât faptul că a fost ridiculizat. Și numai atâta e? Caragiale a mai avut nenorocirea de a fi o personalitate puternică. Din pricina asta, el n-a putut trăi în nici o coterie, căci le-a găsit pe toate ridicule, și de aceea toate coteriile sunt bucuroase să-l știe dispărut. Aceia care i-ar fi azi prieteni, ca și vrășmașii naturali, simt în el o putere și se tem ca puterea asta să nu se întoarcă mâine împotriva lor. *** Amice, te du la Gara Buzău. Și când îi auzi locomotivele fluierând, gândește-te că fiecare coterie e o locomotivă tot așa de automată: neputând să gândească, fluieră...

Anton Bacalbașa

1893

Intrăm în anul l893. Însemnătatea anului nou este de astă dată foarte mare, pentru că în același timp se împlinesc o sută de ani de la data cînd, propriu-zis, s-a făcut declarația drepturilor omului, cînd omenirea a souturat printr-o sîngeroasă revoluțiune domnia feudalismului. Se împlinesc o sută de ani de cînd Ludovic al XVI-lea a fost judecat, osîndit și executat de Convențiume, și opera Convenționii ieste, desigur, tot atît de mare ca și opera Constituantei de la l789. Domnia burgheză s-a inaugurat prin teroare. Iacobini, ca și girondini, toți autorii reformei, toți capii militanți ai revoluțiiunii au căzut ei înșiși victime, Danton, ca și Robespierre. Dar libertatea, egalitatea și fraternitatea au fost întronate, cu toate intrigile și cu tot sîngele vărsat. Adevărații democrați, aceia care vroiau să reformeze lumea după principiile filozofice ale lui Rousseau și Voltaire, au fost executați de Danton, aliat un moment cu Robespierre; ei au unit, prin moarte, sîngele lor cu sîngele reacționarilor care se opuneau curentului progresist. Din toată acea mișcare, romantică și generoasă, utopistă și sentimentală în scrierile ei, au rămas învingători așa-numiții moderați, aceia care se numesc azi reacționari… * * * Ce au ajuns astăzi descendenții legiunii revoluționare de la l793? Ce s-au făcut frumoasele principii ale lui Jean-Jacques?

Anton Bacalbașa

1893

Intru ce mai seamănă triumfătorii de azi cu strămoșii lor revoluționari? A răspunde la aceasta este a face bilanțul societății burghezo-capitaliste, și pentru această analiză ne-ar trebui volume enorme. La l789—l793, poporul muncitor s-a luptat, alături cu burghezimea, pentru dărâmarea feudalismului; dar din toată această luptă n-a ieșit decît triumful burghezimii, care și-a întărit puterea ei de clasă, iar muncitorii au schimbat doar forma de serv în aceea de salariat. în locul stăpânirii de drept a feudalului, muncitorul are astăzi să îndure stăpînirea de fapt a patronului; în loc de lanțul politic, e lanțul economic; în loc de stăpînirea prin drept, e stăpînirea prin ban. Clasa burgheză, stăpînă, cuceritoare peste lumea întreagă. Își bate joc azi de aliațu-i de la l789—93, și puterea ei bănească crește în raport direct ou mizeria clasei apăsate. Fabricile mari au ruinat și au desființat pe micii producători, producțiunea de obiecte trebuitoare s-a transformat în producțiune de mărfuri, dominația prin puterea capitalului se întinde din ce în ce mai tare, crizele de supraproducție ruinează cu sutimile de mii pe muncitori, capitalismul este teroarea muncii îngenuncheate. Și cînd această clasă trădată, batjocorită, umilită, ridică glasul ca să strige nedreptatea ce o apasă, atunci burghezimea, care s-a întărit ou un arsenal întreg de legi și de organizații, scoate înaintea celor nemulțumiți poliție, judecători, armată… Căci nici un tiran nu este mai fără scrupul decît conspiratorul ajuns reacționar!

Anton Bacalbașa

1893

Burghezimea asta, care a ajuns clasă stăpînitoare prin revoluție, prin conspirație și prin eșafod, nu iartă azi celor învinși nici dreptul de a se plînge, nici dreptul sfînt de grevă, nici dreptul de a blestema lanțul care-i sugrumă. Ea are învățați subvenționați din fonduri necurate. Învățați a căror însărcinare este de a spune progresiștilor de azi: „Sînteți visători, sînteți iluzioniști, nu cunoașteți mersul istoric al omenirii; după o revoluție trebuie să urmeze o tiranie, laisse fatre…” Iar cînd se dovedește că acești învățați sînt divorțați de cinste, și uneori chiar de carte… atunci armata nu are de scop numai apărarea de pericole externe, dar și restabilirea ordinii interne. Iată unde au ajuns copiii baricadelor și ai eșafodului… Au început ca revoluționarii de stradă și o sfîrșesc ca criminalii din umbră! * * * Cu toate astea! Ca animalul care moare pentru că grămădește prea mult seu la ficați, burghezimea se îneacă în propria-i grăsime. Concentrînd capitalurile în tot mai puține mîini, armata proletară crește din zi în zi. Micii producători, reacționari fatali, trec în fabrici sau măresc armata de rezervă a proletariatului, munca se organizează de către înșiși exploatatorii ei. Contradicțiile dezvoltate de organizația burgheză se arată așa de pronunțate, contrastul dintre lux și mizerie e așa de viu, pe de altă parte aproprierea individuală rimează așa de rău cu producerea colectivă.

Anton Bacalbașa

1893

Încît din aceste contradicții societatea burgheză pregătește ea însăși izbucnirea societății viitoare. De la l789—93 n-au treout decît vreo 60 de ani, și muncitorii au înțeles unde-i răul și care-i leacul. Internaționala a fost semnul cel mai caracteristic al acestei perfecte înțelegeri. Și dacă ea a fost înfrîntă o clipă, dacă războiul de la l870—71 i-a dat o lovitură ne-așteptată, dacă după Comună a urmat teroarea, nu-i mai puțin adevărat că Internaționala trăiește azi, mai viguroasă decît la l868, precum o arată congresele socialiste internaționale de la Paris și Bruxelles, din l889 și l89l. După o sută de ani de la l793, cum se prezintă astăzi aliații de atunci, burghezimea și muncitorii? Un veac de domnie a fost de ajuns ca să descompuie această clasă, a cărei lozincă a fost dată de unul dintre ei: „Îmbogățiți-vă!” Lăsînd deoparte fatalitatea pieirii acestei clase din punctul de vedere al mersului istoric, concluzie la care ne duce materialismul economic, ce vedem? Pretutindeni burghezimea e reacționară, și pretutindeni corupția a cuprins-o pînă într-atîta. Încît scăparea de dînsa se impune ca o onoare pentru omenire și ca o dezinfectare a atmosferei sociale. În Franța, burghezimea e înglodată în necurățenia afacerii Panama într-un chip atît de scandalos, că nimeni nu o mai poate scăpa, nici chiar solidaritatea de clasă.

Anton Bacalbașa

1893

Miniștri, deputați, bancheri, elita societății burgheze trece acum în judecata tribunalelor. Învinovățită de furtun ordinare. În Germania, afacerea fondurilor guelfe caută să acopere strălucirea afacerii Panama. Iar marele conrupător, gazda și căpitanul hoților, este după arătările lui Vorwartz însuși guvernul. Însuși reprezentantul burgheziei semifeudale! Pretutindeni se fură nu numai legal, nu numai după teoriile marilor economiști ortodocși, ci și după codul perfectului potlogar! Și alături cu această descompunere, alături cu stîrvul acesta care trebuie scos din casă, partidul socialist al muncitorilor crește. Își însutește vigoarea, se organizează și se pregătește pentru lupta definitivă. Din sîngele vărsat la Fourmise iese candidatura lui Lafargue, iar din moartea legilor lui Bismarck – 40 de deputați social-democrați! Și așa pretutindeni: grevele din Anglia iau proporții uriașe. În Italia propaganda la țară se întinde. În Belgia votul universal face pași uriași și se impune prin amenințarea unei greve universale… acestea toate sînt semnele vremii. Nu va trece mult, și toxinul va suna ceasul îngropării solemne, va suna pentru acest uriaș al hoției legale și extralegale care se cheamă capitalismul. […] Cînd faci bilanțul stării actuale, e cu neputință să nu crezi în cuvintele lui Engels, care a zis că sfîrșitul veacului acestuia va fi începutul erei socialiste… * * * Dar România?

Anton Bacalbașa

1893

Mai mult ca oriunde, la noi bate un vînt reacționar la cîrma statului și, fără exagerare, mai mult ca oriunde putem fi veseli de.succesele mișcării social-demooratice. Guvernul de astăzi este reprezentantul cel mai autorizat al trecutului de rușine și de doliu al țării. Nu-i vorbă, la noi guvernele au avut acest mare talent de a nu se fi deosebit prea mult unele de altele; dar, oricum, tendințele reacționare ale actualului guvern sînt aproape să egaleze ultimii ani ai regimului Ion Brătianu… În atîtea și atîtea administrații se fură, sătenii sînt uciși la Dorohoi, iar guvernul făurește întrema proiecte de legi reacționare și aruncă banii țării în punga unei păcătoase monarhii… Întrucît privește progresul ideilor noastre, el este enorm. Începută de abia de cîțiva ani – căci vremile de socialism studențesc nu prea contează – mișcarea între muncitori prinde din ce în ce mai mult. Astăzi avem două ziare și o revistă, 6 cluburi organizate, un deputat și mii de simpatii răzlețe, cărora nu le lipsește decît un avînt neașteptat care să le organizeze. Azi, cînd sîntem în ajunul primului congres socialist din România, ne place să sperăm că acest avînt va lua proporțiile necesare la toți prietenii noștri și că în special cei desemnați sub numirea de pătura cultă vor veni să dea lin sprijin mai eficace muncitorilor, care nu așteaptă decît atîta spre a-și întări organizația lor disciplinară social-democratică.

Anton Bacalbașa

1893

În momentul de față social-democrația română e într-o perioadă de dezvoltare fericită; nu putem dar face o urare mai sinceră tuturora, decît aceea de a-i vedea îndoindu-și energia, mărindu-și silințele spre a face ca _ această dezvoltare să progreseze. În curînd istoria omenirii va trece la o pagină nouă, și nu cunosc o mai mare fericire, un vis mai strălucitor, o mai sfîntă năzuință decît aceea de a fi contribuit la scrierea acelei pagini.

Anton Bacalbașa

Acel ce tace

O, taci, taci! Diferite drame „Vorba este de argint, iar tăcerea de aur” – iată singura vorbă de aur. A ști să taci, a avea talentul de a tăcea, imai ales la momentul oportun, este darul cel mai mare. Omul care știe să tacă este omul viitorului. Mai ales în politică, o tăcere prețuiește enorm, dovadă marele bărbat de stat Gr. Triandafir, al cărui glas nimeni nu l-a auzit vreodată, și despre care toți spun că este o somitate în toate. Arta de a vorbi scoate oratori; arta de a tăcea scoate însă parale – oratoria cea mai plăcută. Sînt oameni cărora nu le spui „cît să-ți dau să vorbești?”, ci „cît să-ți dau ca să taci?”. Aceia ajung departe. Vorba cere o sumă de calități stupide, precum talent, cultură, tact, organ simpatic și altele; tăcerea însă trăiește prin ea singură: pentru ca să taci, nu ți se cere să ai nici măcar voce. Popoarele au apreciat întotdeauna tăcerea, dovadă vorba: „dacă tăceai, filozof rămîneai”, dar n-am auzit niciodată zicîndu-se: „dacă vorbeai, filozof rămîneai”. Omul care tace sistematic este presupus că însușește toate calitățile din lume. Toți spun despre el: e adînc, e șiret, e deștept, meditează, cugetă… și, astfel, Jack Negruzzi trece drept un om cu multă judecată, fiindcă niciodată n-a dat ocazia de a fi judecat.

Anton Bacalbașa

Acel ce tace

S-a zis că „tăcerea este o afirmare”. Și. În adevăr, dacă vrei să te afirmi, taci. Femeile pierd enorm din cauza maniei de a vorbi. Sînt unele care nu sînt urîte, și or mai fi avînd și alte calități, dar, Doamne, cum le taie gura săbii! Poeții au înțeles valoarea tăcerii; de aceea, cînd vor să descrie fericirea unui moment ei spun… „totul tace”. Dacă ar tăcea și ei, fericirea ar fi completă. Sînt convins că dacă toți oamenii ar fi muți, n-ar mai exista certuri… Măi, taci!

Anton Bacalbașa

Ajutor

Am crezut că, înainte de a se fi uscat sîngele românesc, vărsat pe ulițele Bucureștilor, Trădătorul va fugi de pe locul ce a pîngărit. Am crezut că se va respecta durerea acestui biet popor român, și se va izgoni de la cîrma statului netrebnicul mișel, sîngerosul personaj, sceleratul fără suflet și fără rușine. Am crezut că zorii zilei nu vor mai lumina încă o dată această mare rușine națională, sub care fața unui întreg popor roșește cu umilință. Dar ne-am înșelat. A căzut de sus o ploaie puternică și a spălat pietrele, ca să nu mai vadă ochii noștri oribilul spectacol, dar nici o piatră n-a venit din ceru-ntunecat să izbească tigva păcătoasă a ucigașului. El stă pe locul unde au stat atîția patrioți, el stă ca o sfidare aruncată neamului nostru, el stă ca o cucuvaie pe un loc unde cineva a murit. Vîrful baionetelor ucigașe, care au străpuns piepturile românilor, a sfîșiat ceva mai mult: însăși inima acestei țări; și Trădătorul stă, și Trădătorul e sfetnicul regelui Carol, și Trădătorul ne umilește cu amiciția și cu protecția suveranului. O îndoială se lasă pe sufletele noastre în acest dezastru național, și nu știm unde trebuie să imai căutăm pe.rege: de partea națiunii insultate și batjocorite, ori de partea nemernicului asasin?

Anton Bacalbașa

Ajutor

Lupta s-a încins așa de crîncenă, corp la corp. Între Romania și Trădătorul ei. Încît nu e loc pentru nimeni să stea între acești doi luptători fără să fie confundat cu unul sau cu aitul. Și atunci, nu cumva vom începe a ne întreba dacă există un rege al României ori un rege al Trădătorului? Pasivitate și meditație lungă nu se încape cînd gloanțele plouă și lupta e cruntă. Poporul român a fost trădat, poporul român a fost rănit, și nu este nimeni să-l răzbune, și nu este nimeni să-i lege rana sîngeroasă…

Anton Bacalbașa

Alexandru III

De morți – spune o veche și milostivă vorbă – să nu zici inimic dacă nu poți zice de bine. În relațiile de [la] om la om, filozofia asta îindurătoare poate avea cătare; ea ne învață să iertăm. În fața eternității morții, greșalele greșiților noștri. Gînd însă mortul aparține istoriei, milostenia asta mistică nu-și mai poate avea locul. A uza de ea poate fi nu numai o greșală, dar uneori, chiar o crimă. Adevărul adevărat, iată care trebuie să fie călăuza aceluia care se îndeletnicește cu descrierea vieții și faptelor unui om al istoriei. Clemența nu ne-ar fi zugrăvit niciodată pe un Nerone, pe un Caligula, pe un Eliogabal așa cum au fost ei. Și iată de ce peste mormîntul în care a încăput fostul tiran Alexandru III al tuturor Rusiilor, noi nu putem depune nici flori, nici epitafuri de laudă, căci s-ar revolta dreptatea, care vecinic ne-a călăuzit. Preferim ca în concertul de laude plătite. În gălăgia curtezanilor și lacheilor, să facem, ca democrați, să se audă o vorbă și despre alți morți, care s-au stins fără pompă și fără lachei. În singurătatea dureroasă a Siberiei sau a fortărețelor. Cînd a luat cîrma statului, la l88l, Alexandru III făcuse pe unii să creadă că el va contribui la îmbunătățirea soartei robitului popor rusesc.

Anton Bacalbașa

Alexandru III

Insă iluziile acestea au fost de scurtă durată. Subjugarea tot mai grea a mulțimii. Întărirea îngrozitoarei secții a treia, prigonirea celor ce luptau pentru trezirea simțului de dreptate politică, iată care au fost toate gîndurile și toate faptele crudului împărat. Sub domnia lui autocratică, pohodul na Sibir a crescut ca un potop; spionajul s-a întins, toți eroii constituționalismului au trebuit să piară sub cnut ori în ger. Acela care a citit fioroasele pagini ale lui Kenan asupra martirilor deportați, acela care a citit paginile lui Tikomirof sau ale lui Stepniak are întreagă istoria rușilor sub țari. Este cea mai dureroasă și cea mai cumplită epopee din luptele omenirii moderne împotriva tiraniei. Alături cu prigonirea, eroismul creștea însă. Asasinarea generalilor-inchizitori, comploturile împotriva autocratului creșteau mereu. Și dacă ele nu l-au ucis dintr-o dată, au infiltrat în el moartea picătură cu picătură. Atletul ajunsese mai înspăimîntat decît un iepure. Nu mai călătorea decît ca într-o cușcă păzită de jandarmi, iar noaptea visurile-i erau turburate de sîngeroase vedenii. Epileptic, atletul a căzut sub nevroza care a pus stăpînire pe el. A murit, dar poporul a rămas tot în lanțuri, nevoit să lupte mîine cu alt țar. O filozofie tristă ar putea izvorî de aci: la ce i-a slujit încăpățânarea de a nu vroi să cedeze în fața dreptății populare?

Anton Bacalbașa

Alexandru III

Și-a grăbit moartea, și atîta tot. Iată un monarh. Avea tot pentru ca să fie un om fericit. Și și-a răpit singur liniștea, și și-a zdrobit singur viața, pentru că n-a înțeles înțelepciunea veacului său, că nimeni nu poate pune stavilă uriașelor valuri pe care cerințele istoriei le aduc. În locul lui va veni mîine altul; se vor schimba încă vreo cîțiva țari, poate, pe tronul șubred, și nici energia lor, nici moartea lor nu va stînjeni din cale aceea ce e fatal să vie. Mîine nimeni nu-și va aduce aminte decît cu groază că a existat un Alexandru III; iar poporul tot va triumfa, oricîte hîrburi și oricîte tronuri i s-ar pune în cale.

Anton Bacalbașa

Armonie!…

Serbarea zilei de l Mai ne înfățișează. În mic, icoana unui moment din societatea viitoare. Astăzi, la aceeași oră, și, poate. În aceeași clipă, muncitorii din lumea întreagă se adună ca să afirme frăția și solidaritatea clasei apăsate de pretutindeni. Iată cum, cu toate piedicile, cu toată vrajba și cu toată ura semănată de stăpînitorii lumii, asupriții își strîng rîndurile și se declară frați. E o manifestare de simpatie universală, e un semn vădit al conștiinței de clasă, care se arată luminos și lămurit în vălmășagul luptelor dintre oameni. Așa va fi în viitor. Numai. În loc ca solidaritatea să se manifesteze într-o singură zi, ea se va vedea etern. În fiecare act al vieții sociale. Negreșit, din punctul acesta de vedere, lumea de atunci nu va mai semăna de loc cu lumea de azi. În locul războiului nemilostiv. În locul vînzărilor, urilor și crimelor dintre om și om, se va înălța măreț tabloul dragostei obștești… Și-n loc ca frăția dintre unii să însenineze luptă împotriva altora, ea va avea un caracter mai larg, mai generos… Pîn-atunci, cuvîntul „armonie” rămîne doar un vis, ce n-a fost niciodată împlinit.