author
stringclasses
19 values
title
stringlengths
4
133
paragraph
stringlengths
2
3k
word_count
int64
1
502
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Cheiul Dâmboviței
Apoi rărește trupa și-i dă ordin să înceapă a scoate pavajul, a tăia malurile Dâmboviței și a arunca tăieturile în gârlă. Operația asta durează mai bine de un ceas, în care vreme toată lumea se adună și privește la devastarea Dâmboviței. Sosește comandantul pieței. — Ce faci acolo, căpitane? — Orden de la comenduire, don colonel! — Cum ordin?! Ce ordin?! — Orden să tăiem cheiul Dâmboviței! Firește, Moș Teacă a fost trimis la cazarmă și arestat patru zile cu sabia la drapel pentru că n-a înțeles ce spune ordinul. Iar a doua zi gazetele liberale scriau: „Guvernul nu mai cunoaște margini la infamiile lui. Gelos de faptul că partidul liberal a făcut canalizarea Dâmboviței, el s-a pus s-o strice spre a-ntuneca meritele Brătienilor, Goleștilor etc. Și a trebuit să se găsească un mizerabil nebun ca faimosul căpitan Teacă pentru ca să execute ordinele de distrugere. În ce timpuri trăim!”
150
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Moș Teacă și presa
Indignat de câte s-au scris despre dânsul când cu chestia tăierii Dâmboviței, Moș Teacă s-a hotărât să-și răzbune pe gazetari. De aceea, cum a ieșit de la arest, a făcut un raport către comenduire, cerând ca toți gazetarii să fie puși la pluton de pedeapsă cu cățeaua-n spinare două ceasuri pe zi. Raportul n-a avut nici o trecere, deoarece comenduirea a răspuns că nu poate pedepsi niște țivili. Faptul ăsta a desperat pe Moș Teacă și l-a făcut curios: — Bine, domle, strigă el față cu un camarad, apâi dacă noi pedepsim cum vrem pă melitari, cum să nu putem face nimic unor țivili? Nu cumva țivilii suntără mai mari ca melitarii!? De logic, era logic; dar camaradul l-a convins că așa e lumea în ziua de azi și că trebuie uneori să te supui. Bineînțeles, Moș Teacă a jurat că-ndată ce i-o încăpea pe mână un gazetar rezervist la manevre, are să-l frece ca pe o gamelă cazonă la inspecția generală. Camaradul i-a dat însă altă idee: — Vrei să-i înveți minte? — Mai e vorbă?! — Atunci trimete-le martori. — Martori? Da știu eu cine a fost martor? Să vedem. Intră-n companie și strigă furios: — Planton! — Porunciți, don căpitan!
203
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Moș Teacă și presa
— Ai fost martor când a scrisără ăia de la gazetă contra mea? — Trăiți, don căpitan, nu înțeleg... — Nu vorbi! Să-nțelegi! — Trăiți, don... — Să taci, că te dau la reformă din lume! Pentru ce dormi la post? — Nu dorm, trăiți... — Dacă nu dormi, pentru ce n-ai văzut când a scris ăia contra mea? Care este datoria soldatului de santinelă? — Trăiți, don căpitan, onoru, focu și zgomotu! — Apâi atunci cum n-ai văzut? N-ai auzit cât zgomot a făcutără gazetele cu drăcia aia? Sergen-majur, să mi-l torni patru zile la dubă, pentru că a dormit în egzirsisu postului... Te-nvăț eu, răcane! Tu trebuie să fii neam cu ăia!...
114
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Un jurnal cazon
Deunăzi Moș Teacă a prins pe un soldat citind o gazetă. — Ce faci acolo, răcane? — Trăiți, don căpitan, citesc... — Hm! Citești, parcă eu nu văd că citești! Știu că doar n-ai să mănânci hârtia!... Vorba e, ce citești? — O gazetă, trăiți... — Gazetă-gazetă; da ce fel de gazetă? — Umoristică, trăiți... — Hm, oministică! Știu eu, că dor n-o să fie păsărească... Da pentru ce o citești? N-am dat eu orden să nu citească nimeni gazeturi? Pentru ce o citești? Pentru ca să vezi cum înjură pă supiriori? Știi tu ce-i asta? Asta e... nedeciuplină! Soldatu e dator să citească numa gazeturi care laudă pă șefii lui... Îndată ce a citit un articol în care supirioru e insultat, soldatu e dator să nu-l mai citească. Pentru ce ai citit? — N-am știut că insultă... — Pentru ce n-ai știut? Soldatu e dator să știe! Apăi dacă nu știi tu, cine vrei să știe? Ăla care-a scris-o? Apăi ăla e melitar? Ce vrei tu să știe un țivil? Parcă țivilu știe ceva? Eu am văzut jurnaliști care nu știe nici semnalele, și suntără țivili cu toate astea! Lasă, am să scot eu un jurnal, și numa pă ăla să-l citiți.
203
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Un jurnal cazon
Cine nu l-o citi să știți că are să capete patru zile de închisoare și două ceasuri pluton de pedeapsă. Înarmat cu ideea asta, Moș Teacă strigă gornistul: — Cheamă pă furieru de la a treia! Furierul vine. — Trăiți, don căpitan, ce-ați ordonat? — Să-mi scoți de azi înainte un jurnal pentru compania mea. În fiecare zi ai să scrii câte un articol și să mi-l aduci să-l iscălesc. Ai înțeles? — Înțeleg, trăiți, don căpitan, da nu știu să scriu. — Nu știi?! Cum nu știi? Da'borderourile cum le faci? Da'foile de zile? Da'foaia de pretă? — Trăiți, don căpitan, alea le-am învățat. — Ei, și? Da' ăia de scrie la jurnale s-a născutără-nvățați? A apucat și ei de ici, de colo câte una și acuma scrie! — Trăiți, don... — Nu vorbi, furier, că te bag în pământ! Să chemi pă furieru de la afară din rânduri să-ți ajute și să-mi scoți jurnalu! Pentru depeși să te duci la oficiu de la cazarma geniului, și informații să iei de la aghiotant, că aghiotantul e dator să știe toate. Fapte diverse să-mi aduni de la infermelie, și anunțuri de la gornist! Ai înțeles? Mâine să iasă jurnalu! Ai doi potigrafi în cumpanie, să-i pui la tipar.
208
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Un jurnal cazon
— Da' n-au mașină, trăiți... — Nu vorbi! Să aibă! Parcă toate alea să fac cu mașina! V-ați învățat boierește; mai face omul și cu mâna, că nu-i cade cioantele! Înainte vreme nu mai era mașini și, slavă Domnului, mergea omenirea destul dă bine! N-ai văzut evanghelii care vorbește tocmai dă pă vremea lu Cristos, și doar suntără tipărite fără mașini! Da' ăl care a inventat mașina cu ce a lucrat-o? Că doar n-o fi avut mașină! Va s' zică, ai înțeles: mâine dimineață să iasă! S-o cheme Micul echipament și să fie mare, mai mare ca toate ălelante, că de-aia-i cazonă! Să dai orden s-o citească toată cumpania... — Da nu știe toți carte. — Ce tot vorbești dă carte, răcane? Eu nu-ți vorbesc dă carte, îți vorbesc dă jurnal! Carte e jurnalu? — Ba nu, trăiți... — Apăi, atunci, ce nevoie e să știe carte? Marș la loc!
150
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/La teatru
Câtă zarvă și cât tărăboi pentru un lucru de nimic! Coana Caliopi susținea să meargă la teatru, iar Moș Teacă nu vroia cu nici un preț. — La urma urmii, strigă Moș Teacă, nu merg eu la pararame d-alea unde joacă țivilii! Are să mă-nvețe ei pă mine, ori eu pă ei? Ce știe țivilu? — Nu să poate, Tecușor dragă. Merge toată lumea, și tocmai tu să lipsești? Ai să vezi ce frumos o să fie! Vine și colonelu. În sfârșit, Moș Teacă se-nduplecă și pleacă amândoi. La ușa teatrului li se-ntâmplă însă un mic accident: ușierii de la control îl apucă de bilet. — Ce bilet, răcane? Eu sunt ofițer, nu sunt grad inferior! Numa gradele inferioare iese în oraș cu bilet de voie. — Foarte bine, dar aici e teatru. — Ei și? Nu mă-nvăța tu pă mine! Am mai văzut eu pararame de-astea! După multă ciorovăială, Moș Teacă primi să cumpere un bilet și jumătate: militarii și copiii plătesc numai jumătate. Se așezară în stalu-ntâi. Orchestra cânta. Căpitanul privi în toate părțile și se declară foarte nemulțumit. — Mai întâi, dobitocu ăla cu bățu-n mână nu-mi place: prostește meliția. În loc să cânte și el, dă din mână.
202
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/La teatru
Pe urmă, alinierea nu-i bine deloc și nu văd gorniștii! Să cunoaște că suntără țivili! Peste un sfert de ceas cortina se ridică. Se juca tocmai o piesă militară. Ieși pe scenă un soldat. Cum îl văzu, Moș Teacă se făcu foc. — Aoleu, leat! strigă el. Ai ieșit descins! Să știi că la garda pieței ai să putrezești. Te aștept afară! Lumea începu să sâsâiască și Moș Teacă fu silit să înceteze din comentarii. Vine pe urmă o scenă în care soldatul se repede la un ofițer și vrea să-l lovească pentru că acesta i-a răpit femeia. — Patru zile pluton de pedeapsă! strigă Moș Teacă. Insulta supiriorului în timp de pace! Târșoru te mănâncă, leat! A fost un adevărat scandal. Lumea a început să strige „tăcere”, iar Moș Teacă, întorcându-se spre un țivil, îi strigă: — Să nu vorbești unde nu te pricepi! Pararamă-pararamă, da' deciuplina înainte de toate! În sfârșit, lucrurile se liniștesc. La urmă, soldatul omoară pe ofițer și justiția caută pe asasin. Judecătorul face toate cercetările și nu află nimic. Desperat, el strigă: — Așadar, Dumnezeul meu, nu voi afla niciodată pe ucigașul bravului ofițer? Cine poate fi el oare? — Îl știu eu, răspunde Moș Teacă.
202
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/La teatru
E unu nalt cu mustăți negre. Are o țăcălie în loc de cioc! Judecătorul se zăpăcește, pierde replica, iar publicul intervine din nou, cerând ca Moș Teacă să fie dat afară. — Nu vorbi, răcane, că te dau val-vârtej! Și zărind la galerie un sergent, el strigă: Să mi-i torni pă toți cu cățeaua! Scandalul devine general. Moș Teacă e ghiontit, iar madam Teacă, desperată, strigă cât poate: — Tecușor dragă, e numa-n glumă! — Nu vorbi, cocoană! Ori poate te-ai dat de partea țivililor!? Vreau să se pedepsească ucigașu supiriorului! Scandalul ia proporții îngrijitoare. Mai mulți țivili se reped la Moș Teacă, ofițerii îi iau apărarea. Atunci, încurajat, el scoate sabia și începe a comanda: — Cumpanie-nainte, pas de atac-marș! Și se repede spre scenă. Cocoanele țipă, orchestra fuge, cortina cade. Directorul teatrului, aflând cauza scandalului, dă ordin să se ridice cortina și apare împreună cu ofițerul care fusese ucis. — Poftiți, domnule căpitan, n-a murit; a fost în glumă. — Nu să glumește cu supirioru! — Dar bine, nu suntem noi de vină... — Da' cine? — Autorul. Auzind aceste cuvinte, lumea-ncepe a striga pe autor. Acesta apare, publicul îi face ovații. Moș Teacă-i strigă însă de la ușă: — Patru zile garda pieței!
206
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/La teatru
Din ce cumpanie ești? — Din compania scriitorilor, răspunde autorul. — Aha, furier! Las, că ți-arăt eu! Și iese. — Tot îmi pare bine, zice Moș Teaca, pe drum, că am fost la pararamă. Dacă nu eram eu, așa-i că-l omora pă ofițer?
43
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Moș Teacă la 10 mai
— Știi tu, măi leat, ce este 10 mai? 10 mai e zi mare, mă! Astăzi s-a făcut Măria-sa rege. Prin urmare, ce-nsemnează asta? Asta-nsemnează că acuma trebuie să fii mândru că ești soldat în rigat, nu mai ești în domnie! Așa explică Moș Teacă pe 10 mai. Soldații, gătiți pentru paradă, așteaptă semnalul de plecare. Colonelul n-a sosit încă. Pân-atunci, Moș Teacă nu vrea să lase pe soldați să plece, fără ca să le spună pentru ce se face parada. — Ia să-mi spui tu, ăsta roșcovanu, cum trebuie să fie soldatu la 10 mai? — Trăiți, don căpitan, la 10 mai soldatu trebuie să fie cu amoniția lustruită și gata de paradie. — Nu așa, pârlitule! Soldatu trebuie să fie vesel. Ai înțeles? Fii vesel, mă, că-ți scot măselele! Se aude sunând gornistul. Colonelul intră-n curtea cazărmii, gorniștii-i cântă primirea, maiorul comandă „prezentarea armii”. — Sănătoși, copii? întreabă colonelul. — Trăiți! strigă trupa prelung. — Eu nu pre sunt bine, răspunde Moș Teacă. Nu șt'ce-oi fi mâncat aseară, că mi-am stricat stomacu. Toată noaptea m-am chinuit. Ba încă Caliopi vrea să trimită după doftur. — Lasă, căpitane, asta s-o spui la vizita medicală. — Am înțeles, don colonel. În sfârșit, regimentul se așază.
205
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Moș Teacă la 10 mai
Colonelul stă deoparte, iar maiorul comandă: — Pe semiplutonul din cap în gloată răriți coloana! batalion, înainte, marș! Se aud puștile ridicate la umăr, toboșarii încep „coloana”, regimentul pornește. — Mergi frumos, leat! strigă Moș Teacă. Ține capu sus la cin' sute de metre! Când îi trece pă lângă don colonel, belește ochii la el, să creadă că vrei să-l mănânci! *** Ajung la paradă. Se opresc. Moș Teacă se apropie de un soldat: — Ce ți-ai pus chipiu pă ceafă, mă? Parc-ai fi la nunta lu tat-tu! Îndreaptă-ți chipiu, mă, că d-aia ți-a dat statu două mâini! Soldatul dă să-și îndrepte chipiul. — Nu mișca, leat! strigă Moș Teacă. N-ai mai învățat să nu miști în front? Patru zile sala de poliție! Și fii vesel, mă, că e 10 mai! Râzi mă, că te-ai făcut rigat! Râzi, că d-aia ți-a dat statu gură! Parada e-ncepută. Se aude comanda: — Spre rugăciune, descope-riți! Compania scoate chipiul. Moș Teacă-l scoate și el, dar își pune repede pe cap o basma roșie. — Ce faci acolo, căpitane? îi strigă maiorul. — Eu sufăr grozav de cap, don maior, mi-e frică să nu răcesc! În sfârșit, parada se isprăvește, trupa defilează pe dinaintea generalului.
201
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Moș Teacă la 10 mai
Moș Teacă nu uită să spună îndesat soldaților: — Acuma, leat! Acuma! Belește ochii, să crape! Soarbe-mi-l pă don gheneral, să vadă că ești melitar... Așa! Mai mult! Mai mult! Belește-i, mă, să crape, că d-aia ți-a dat statu ochi! Când ajung la cazarmă, Moș Teacă e-ncântat de cum i-a ieșit trupa, dar nu vrea să i-o spună, ca să nu-și ia mojicul nasul la purtare. — Pentru ce n-ai zgâit ochii bine, leat? Nu te-am văzut eu cum mergeai?! Parcă-ți murise mă-ta și tat-tu. Stai, că-ți arăt eu!... Sergen-majur, să mi-i pui să ochească soarele, să se-nvețe minte că la paradă nu glumește nimeni! Acuma! Să-i văd eu! Sergentul-major comandă: — Foc de companie, companie, gătiți! La ochi! Trupa ia la ochi, ridicând baioneta-n sus la soare. — Ține-mi-i așa, sergen-majur! Sus, leat, sus! Ui-te-te la soare! Ochește-l bine! Dar peste cinci minute trupa nu mai poate ține arma. Mâinile încep a tremura și vârful baionetei a se pleca la pământ. — Ține pă loc, răcane! Sergen-majur, pune-le țepușe! Sergentul-major scoate câte un cartuș din fiecare gibernă și-l pune sub bărbia soldaților, silindu-i să țină capu-n sus, ochii la soare. — Nu clipi din ochi, leat, că te văd! Când le dă drumul, soldații sunt ca orbiți, sudoarea le curge de pe față, mâinile le-au amorțit.
217
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Moș Teacă la 10 mai
— Așa, răcane, să te-nveți minte c-ai fost la 10 mai! Nu să capătă rigatu fără muncă! Ce, mă?! Vrei să-ți cadă rigatu de pomană în gură?... Fii vesel, c-ai muncit și te-ai făcut rigat; fii vesel, râzi, mă, că de acuma ești și tu om! Și când treci pă drum pă lângă vun țivil, trage-i cu cotu, că d-aia ți-a dat statu cot!
64
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Moș Teacă și școala
La școala regimentului din care face parte Moș Teacă s-a înființat o școală pregătitoare pentru subofițerii care vor să intre la Bistrița. Firește, Moș Teacă nu poate suferi școala asta, pentru că, mai întâi, la ea se-nvață și științe de alea de țivili și, al doilea, pentru că nu l-a numit director pe el. — He, he! Să mă fi numit pe mine, vedea ei pă dracu! Le arătam eu Bistriță! Așa, cine nu știe?! Să te faci ofițer după ce-ai învățat! Melitaru trebuie să știe fără să-nvețe, că de-aia-i melitar! Amărât de lucrul ăsta, Moș Teacă aștepta cu nerăbdare să-i vină rândul să fie de jurnă pe cazarmă ca să le arate el ofițerie pe învățatelea! Mai ieri, în sfârșit, i-a venit rândul. Se duse drept la școală: — Mă leat, tu, ăla cu alunița-n obraz! Să-mi spui ce este adunarea! — Adunarea, trăiți, don căpitan, este operațiunea care are de scop... — Ce scop, pârlitule? Scop ai tu, nu adunarea. Ia dă-mi o adunare. Sergentul începe să scrie: 2 + 6 + 4 = 12 — Ce-i asta, măi răcane? Apăi așa știi să dai adunarea? Adunarea să cântă, boule, nu să face cu de-a-lea... cu țifre! Aia-i adunare de țivili și de furieri!
206
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Moș Teacă și școala
Apăi tu ofițer de țivili ai să te faci? Acuma să-mi spui ce este căpitanul. — Căpitanul este substantiv. — Cum ai zis? Sub stafie?! Patru zile sala de poliție și să te treci pă situație la raport... — Trăiți, don căpitan, substantiv comun, pentru că se dă la toate ființele sau lucrurile de același fel. — Nu vorbi! Răspunzi supiriorului? Să vie altu! Vine alt sergent. — Ia vorbește, leat, tu ce știi? — Trăiți, don căpitan, eu știu despre verb. — Spune, dacă știi, ce mic echipament are verbu ăla. — N-are nici unu... — De ce n-are? Să aibă! A fost la magazie? — Nu, don căpitan, ăsta e din gramatică... — Să nu crâcnești, mocofane! O fi fost el grămătic la el acasă; aici e melitar, nu merge cu fleacuri! Și Moș Teacă, desperat, face un raport către colonel, declarând că sergenții nu știu semnalele și n-au muniția-n regulă. Colonelul, cum află, pedepsește toată școala la pas gimnastic. — Aleargă, leat! le strigă Moș Teacă. Și eu am alergat până m-am făcut căpitan! Numai Caliopi a fost de vreo zece ori la don colonel!
188
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Moș Teacă pensionar
De multă vreme m-am gândit eu că ar trebui scris un capitol Moș Teacă pensionar. Căci acest brav melitar e tot așa de teribil când trece la pensie ca și când e în activitate. S-a întâmplat, însă, că Moș Teacă mi-a luat înainte și s-a descris el singur, așa cum eu nu l-aș fi putut zugrăvi niciodată. Într-o petiție pe care o adresează Camerei și pe care o găsesc în Naționalul, Moș Teacă, reprezentat prin dnii general Haret (? ), colonel Boteanu (Romulus sau Gomulus? ), lt.-colonel Ghidionescu, maior P. Niculescu și căpitan C. Lămotescu, declară că îi trebuie ceva sume mai multe, fiindcă a luat parte în campanii. Iată cum se exprimă cazonul pensionar: „Ofițeri de toate gradele ierarhiei militare semnalați pe câmpul de luptă din Bulgaria, unii din aceștia acablați de infirmități, rezultat al zbuciumărilor campaniei și retrași astăzi din rândurile armatei, pentru educațiunea și îmbărbățirea acelor care, să le ia locul presint în mare parte, aspectul unui mare discredit și dezgust de cariera armelor”. Care va să zică, acablații prezint aspectul unui mare discredit, fiindcă au remunerația prea mică? Nu mai prezintă aspect de discredit, leat, că te acablez cu patru zile ploton de pedeapsă! Mai departe, însă, bravul Teacă ne spune că: „Desinteresul de a se privi cu atâta indeferență, umilitoarele mijloace procurate pentru existența acelor care și-au expus viața în lupte constituie o flagrantă injustiție și o crimă ce țara comite în detrimentul acestor virtuți militare și a familiilor acestora, care, în profunda lor decepțiune, exprim cu indignațiune că țara, muma lor, este atât de ingrată cu dânșii”.
263
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Moș Teacă pensionar
Acest nou model de stil cazono-pensionar a întrecut tot ce imaginația de micul echipament poate fabrica. Se stabilește un fel de familie nouă, cum se vede treaba. Conform acestei declarații, iată ce scenă se poate petrece la comisia de recrutare: Vine recrutul. Comisia îl întreabă: — Cum îl cheamă pe tat-tău, băiete? — Teacă, domle. — Da' pe mă-ta? — Pă mama? Virtutea militară. Și de ce mă rog? Pentru că, vorba lui Moș Teacă: „Edificându-se cu această modestă ameliorare materială în momentul comemorativ al țării pentru războiul independenței sale; recompensă binemeritată oficerilor luptători și asimilaților lor”. Eu, unul, aș propune ca în loc de „această modestă ameliorare materială în momentul comemorativ al țării” să se acableze pensionarii cu câte un profesor de limba românească. Nu de alta, dar sunt băieți din familia Virtuții militare, și e păcat să prezinte aspectul unui discredit al stilului.
145
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Moș Teacă și examenele
Moș Teacă a devenit pesimist. De douăzeci de ani de când e căpitan s-a prezentat la o mulțime de examene pentru gradul de maior. Nu știu cum s-a făcut, însă, că, deși cunoștea în perfecție manualul înjurăturilor celui mai perfect surugiu, totuși comisiunea l-a respins. De atunci Moș Teacă e în contra examenelor. Și, pentru ca să-și propage mai bine ideile, el scrie în Revista armatei un articol foarte simțit, în care declară că avansările ar trebui să se facă numai „la alegere”. — Concursurile sunt daraveri țivile! Parcă eu, când am luat-o pă Caliopi de nevastă și mi-am pus-o în flancul stâng, am pus-o la egzamen! Deloc. Am luat-o la alegere, adică am primit ordin de la don colonel și m-am cununat. Acum să cităm ceva din articolul lui Moș Teacă. Ascultați ce deslușit vorbește el: „Se știe că prima sarcină ce are un șef de corp, față cu corpul oficeresc, nu este aci locul a-i face descrierea”. Așa e că-i clar? Se știe că prima sarcină a unui șef de corp este: nu este locul aci a-i face descrierea! Mai rar așa explicație! Modelul acesta de argumentare l-a luat Moș Teacă de la Caliopi. Întrebată odată de soțul său care sunt datoriile unei consoarte, madam Teacă a răspuns: — Datoria unei consoarte este: nu e aci locul a-i face descrierea.
222
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Moș Teacă și examenele
Dar acuma înțelegem noi pentru ce Tecuță e contra examenelor: pentru că la examene nu se admite asemenea stil, din cauză că stilul l-au inventat țivilii. De aceea sunt și eu de acord cu Moș Teacă de la Revista armatei, care susține că nu mai trebuie examene fiindcă dacă un șef de corp cade la examen, el își pierde „prestigiul, care este factorul cel mai puternic”. Ba bine că nu! Pentru ca Moș Teacă să nu-și piardă prestigiul, trebuie să-l avansăm la alegere, chiar dacă e... Teacă de tot. Avansează, leat, că, dacă nu, te avansez eu! Ce, vrei să-ți pierzi prestigiul?
102
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Primul atac
„Rareori, s-a văzut un căpitan așa de capabil ca Moș Teacă. Numele lui a făcut epocă, s-a popularizat, a trăit peste veacuri și a slujit de titlu unui volum de nuvele”. Acestea sunt cuvintele cu care autorul volumului Moș Teacă încheie primul capitol. Cuvintele au fost scrise într-un ceas bun, pentru că tipul și-a câștigat în adevăr un renume, și e azi cunoscut de toți câți au în flancul stâng o inimă cazonă, de toți câți au în serviciul lor interior un suflet țivil. Ce este însă Moș Teacă? S-ar putea face asupra lui comentariile care s-au încercat asupra lui Faust, și încă nu i-am găsi exact dezlegarea dacă am fi pretențioși. Pe scurt, însă, Moș Teacă personifică pe omul care, în baza celor trei fire de sârmă galbenă, se crede atotștiutor, atotfăcător, atotputernic și nu admite alte păreri decât pe ale lui. „Aceasta este părerea mea, și o împărtășesc”, e o vorbă legendară, care ar putea fi foarte bine lozinca lui Moș Teacă. Precum se vede, cazul se complică cu multă trufie, cu multă prostie și cu autoritate enormă. Ar fi dar nedrept să afirmăm că Moș Teacă este numai militar. Lărgindu-i cercul de activitate, studiindu-l de aproape, el poate fi cu aceeași ușurință prefect, profesor de universitate, medic, comisar comunal, arhimandrit, gardist, avocat, senator, comerciante de coloniale, — orice pentru că în toate breslele acestea întâlnim însușirile de mai sus, în unele mai mult, în altele mai puțin.
240
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Primul atac
Și iată pentru ce am crezut că se impune să scoatem pe Moș Teacă din specialitatea cazonă, ce i-am dat în volum, și să-l introducem în ziaristică. Aci câmpul de operație e mult mai vast, căci ziarul este o enciclopedie a 20 bani exemplarul, o enciclopedie care nu cruță nimic. De prostia umană, îmbrăcată în haina teoriilor adânci sau în mantaua autoritarismului nejustificat, ne izbim pe fiecare zi. Suntem dar siguri că nu vom pătimi de lipsă de materie. Dimpotrivă, avem credință în viitorul lui Moș Teacă, și facem aci declarația noastră de război. Moș Teacă își desfășură steagul, scoate spada și avansează ca un erou ce este, cu gândul că toată campania lui va reuși să pună în evidență producțiunile politice, sociale, literare și mo- rale ale acelora care pătimesc de boala moștecismului. — Du-te, mândre căpitan! Apari în lagărul vieții, luptă... și-ți va fi mormântul-ncoronat de flori. Se-nțelege, am dori ca mormântul să ți se sape cât mai târziu; dar asta nu atârnă de vitejia ta, ci de virtutea acelora care se numesc cititori. Zorile au sunat, să ne deșteptăm!
182
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Moș Teacă senator
V-ați întrebat vreodată ce se face frunza care cade, steaua care piere, speranța care te lasă? V-ați întrebat vreodată unde se duc visurile noastre când se smulg și zboară? Eu m-am întrebat adesea, vai! în orele mele de durere, când amicul acestei vieți deșarte îmi apare înainte ca un mare punct de întrebare. Am plâns și eu cu arborele ce rămâne gol — mai mare rușinea! — în mijlocul grădinii; am plâns cu steaua palidă, cu tânărul fără speranță, cu marinarul fără busolă, și am înțeles pe cei ce nu mai pot avea nici visuri! O, i-am înțeles și i-am plâns, i-am plâns și i-am înțeles! Credință-știință; știință-credință. Și, cu toate astea, frunzele au continuat să cadă, stelele au continuat să pice, oamenii să plângă... Pân-aici, toate bune. Este însă o singură ființă care tocmai când ți se pare că a căzut, tocmai când , adică, ți-e lumea mai dragă, te pomenești că apare mai țanțoșă ca oricând. Este Moș Teacă. De obicei, când ghetele se rup, le arunci sub pat; când cad frunzele, le mături; când cade o cocoană, o ridici; când însă cade Moș Teacă, statul are obicei de-l face cel puțin senator, dacă nu jandarm rural. Se spune în armată că dacă micul echipament se deteriorează, trebuie trecut la reformă; singur Moș Teacă, cu cât e mai deteriorat, cu atâta e urcat mai sus, cu atâta îi dăm lui grija de a reforma țara.
237
Anton Bacalbașa
Moș Teacă/Moș Teacă senator
Nu trebuie dar să vă mirați când auziți că Senatul e plin de Tufelcică, Vrabie, Lămotescu și alte teci ruginite; guvernul are destulă vasilină ca să le scoată rugina; este diurna, este acest puternic frecător și lustruitor parlamentar. De regulă, senatorul ex-Teacă e guvernamental. Asta provine din cauză că un guvern are nevoie de membri disciplinați, și nimeni nu poate cunoaște mai bine această virtute cazonă decât aceia care au tecit și s-au tocit vreme îndelungată. În alte ramuri omul ajuns la pensie e pus deoparte; în armată, însă, nu. Acolo, cu cât ești mai pensionar, cu atâta ești mai apt pentru Senat; și dacă nu mai poți comanda o companie, ești destoinic să conduci o țară — căci țara e țivilă. Odinioară se spunea că fiecare soldat poartă în gibernă bastonul de mareșal. Azi se poate spune că fiecare Moș Teacă poartă în teacă diurna de senator.
148
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
Fiecare soldat poartă în gibernă bastonul de mareșal! — A venit răcuții! A venit răcuții! Strigătul acesta ieșea din gurile tuturor soldaților, care umblau nebuni de bucurie, parc-ar fi vrut să ducă vestea prin toate colțurile cazărmii. Și toți se veseleau văzând recruții așezați pe două rânduri în sala podită cu asfalt. Bucuria n-avea margini; mai ales leaturile din urmă aruncau capelele-n sus, strigând cât le lua gura: „Ne-am dus, mă!” Sfioși, aiuriți, stau noii-veniți. Și, tot strângându-și împrejurul trupurilor sucmanele zdrențăroase, holbau ochii în jurul lor, neștiind să-și dea socoteală de veselia celor ce aveau să scape, zâmbind câteodată la glumele soldaților vechi, care se-ntorceau de la masă cu gamelele și câte o bucată de pâine neagră-n mână. Soldații se tot învârteau printre recruți, și cei mai vechi căutau să-i pună la mână câte ceva. Printre cei noi, tipuri de tot felul. Veneau tocmai din fundul Moldovei și acum vedeau pentru-ntâia oară Iașii. În dreapta, unul zdrențăros și cu fața galbenă își rotea ochii cu spaimă de jur-împrejur, ca-n fața unei lumi noi, necunoscute; altul, mai încolo, părea mai vioi și tot îndrăznea, din când în când, să ridice ochii spre soldații vechi, care nu-i păreau atât de răi cum îi vorbea satul.
204
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
Și tocmai în fund, la flancul stâng, retras de lângă tovarăși, ședea un târgoveț tânăr, cu fața nepârlită de soare, ținând în mâna-i albă o umbrelă de mătase vișinie. Din anii petrecuți în grefa Tribunalului de Ilfov îi rămăsese colțul de păr pe frunte, degetul cel mic de la mână ținut la distanță de celelalte... ca statuia lui Gheorghe Lazăr, și un dispreț suveran pentru desculții satelor, cu care era acum silit să stea alături. Din când în când, își ducea la nas batista-i parfumată și-și dregea colțul pe frunte, scoțându-l cât putea mai mult de sub pălărie. Cei vechi se tot învârteau împrejurul recruților. — Măi băietane, întrebă unul, cât cei tu pi căciulița ist’ neagră? Că de-amu nu-ți mai faci nici o trebuință! — Dă... Și recrutul dădea din umeri. — Da’ pi betili celea ci mi-i lua? — Dă... În fund, unul își găsise „un sat”. — Da’ lelea Măriuca? — Dă... ea amu s-o dus hăt-încolo, la Oroftiana, la on moș a ii, că i-o ars casa din Păltinești. — Da bădița Ghiorghi? — A Saftii chiaburului? — Iei! — Îi! El amu-i tari scârbit, că Ancuța o luat pi Vasili a moș Albului... — Ien taci!
201
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
Irrra!... Un sergent se dăduse pe lângă „nemțescul” din fund. — Dumneata ești tot recrut, musiu? — Da, recrut... — Da’ cum de v-a adusără cu țăranii ăștia?! — Eu știu? în ziua de azi nu să mai dă nici o considerațiune unui băiat mai dă familie. Nici n-a vrutără să știe, m-a adusără dă la București pentru că am contat acum vo câteva luni cu domiciliu în Botoșani. Parol d-onor, m-am stenahorisit! [1] Și, dezgustat, sătul până-n gât de atâta ședere între sucmanele jegoase, scoase o tabacheră roșie cu o potcoavă de metal deasupra și începu a-și face țigară. Când isprăvi, își aduse aminte și de sergent. — Poftiți, faceți țigară? — Vă mersi... ca să nu vă refuz. Și, la rândul lui, sergentul începu să răsucească o țigară groasă... ca dintr-al altuia. * * * Se auzi în curte un semnal. Din toate părțile începură să alerge ofițeri, sergenți, soldați. Fiecare se grăbea să-și găsească o treabă, și din gură-n gură auzeai aceleași cuvinte: „Vine don colonel”. Colonelul urca scările încet, greoi, cam adus de mijloc, cu o mână pe sabie și cu alta-n vânt; barbișonul sur, adus înainte de vârf îi atârna solemn de la bărbie. Toți își luară poziția.
203
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
Un moment, nimeni nu mișca, amorțiseră și degetele, ochii nu mai sclipeau. Prin imitație, fără voie, recruții ședeau și ei smirna. Pe toate fețele, aceeași frică, numai târgovețul vroia să pară mai puțin mișcat, dar picioarele-i tremurau și ochii i se fixaseră pe vârful ghetelor, de unde de-abia zgândărea cu vârful umbrelei o bucățică de noroi. Colonelul ceru un condei, iscăli câteva hârtii, apoi se sculă, își luă un aer mai grav, băgă degetele de la mâna dreaptă între nasturii de la piept ai tunicii, puse stânga pe mânerul săbiei și începu un discurs emoționant — ai fi zis: Mihai Viteazul la Călugăreni: „Copii! Să fiți cuminte, să vă siliți... Cariera armelor e frumoasă, e nobilă! Pentru consolidarea patriei, suntem datori cu toții să ne sacrificăm! Să fiți ascultători și supuși, căci, cum s-a zis cu mult rezon, disciplina este sufletul armatei! Mai mult valorează o mână de oșteni disciplinați decât o trupă de mercenari! Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați, fiți blânzi, dar severi cu recruții! Fiți imparțiali, dar riguroși în aplicarea pedepselor: recompensați virtutea, pedepsiți viciul! Nu uitați că cea dintâi datorie a unui superior este aceea de a fi un părinte bun, dar sever... Recruți, fiți confienți în șefii voștri și respectoși drapelului, căci, cum s-a zis cu mult rezon, drapelul este simbolul onorului, precum onorul este simbolul drapelului!
221
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
Adevăratul soldat este acela care moare la umbra drapelului ce i-a confiat patria-mumă, dar nu-l lasă din mână. Trăiască dar Majestatea-sa regele, trăiască armata română! Rupeți rândurile, marș!” — Strigați „trăiți”, mă! strigați „trăiți”! șopteau sergenții pe la spatele recruților când colonelul își sfârși discursul. Dar recruții erau pe altă lume. Severitatea colonelului și frica se citeau pe toate fețele le-nghețase inima. Numai târgovețul aproba din cap și spuse sergentului de alături: — Foarte bine a vorbit. În sfârșit, i-a băgat prin companii. Căpitanul se apropie de sergentul-major: — Vezi, să scoți garnitura de reformă și s-o dai pă oameni. Caută să... să nu fie... știi... așa plină... de insecte! — Prea bine,-nțeleg! — Și sergentul de zi să le dea pâinea... și rachiu. Dup-asta să mi-i tunză pă tobă. Hainele lor să le ducă la magazie; le-om vinde când s-o fixa ziua de licitație. — Prea bine,-nțeleg! — Vezi că eu acum mă duc la masă. Când m-oi întoarce, să găsesc tot gata. — Prea bine,-nțeleg! Și căpitanul ieși, după ce luă un rachiu și o coaje de pâine și puse pe un soldat să-i șteargă ghetele și gulerul mantalei. Târgovețului îi luase Dumnezeu glasul când a văzut hainele ce avea să-mbrace de-acuma-nainte.
204
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
Curgeau peticele de pe ele și parcă umblau singure. Soldații spuneau că hainele astea făcuseră și războiul de la 1877. Sergentul-major făcea zâmbre la tabachera cu potcoavă și-i pusese gând rău. Începu să vorbească târgovețului despre avantajele pe care le are un soldat să se ia bine cu „gradele” și mai cu seamă cu sergentul-major, care este, după căpitan, „sufletul companiei”. Dintr-una într-alta, aduse vorba despre tabacheră: — Iii! Ce frumoasă tabacheră! Am căutat și eu una așa, da’ n-a fost posibel să găsesc. Dac-aș găsi, momental aș lua una. Mă-nnebunesc după tabacherile cu potcoavă! De unde ai luat-o? — Asta-i din București. — Din București? Ce spui?! Și scumpă să fie una așa? — Nu, un bagadel, patru franci! — Ieftină. — A, am avut alta mai frumoasă, pentru țigări, da mi-a furat-o... — Ța-ța-ța! Auzi, domnule!? Ei, cum? — Știu și eu?! — Dă să ți-o țiu eu pă asta, că aici suntără mulți lungi de mână... — Aș! Acuma mă păzesc eu, că m-am fript o dată! — Curat! Cin’ să frige la ciorbă suflă și la iaurt... — Sigur. — Dar... să-ți spui drept... dacă mi-ai da-o mie spre sovinir... ți-aș fi îndatorat... Se auzi plantonul strigând: „Drepți!” Venise un ofițer.
205
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
— Sergentul-major! — Porunciți! — A plecat don căpitan? — Da, să trăiți, don locotenent! Ofițerul ieși fredonând: On dit que l’on te marie[2]... Sergentul major era furios: tabachera-i zburase cu potcoavă cu tot, iar fostul copist la grefa Tribunalului de Ilfov se pierduse prin cazarmă. * * * Lângă ușă, sergentul de zi împărțea pâinea recruților, care rupeau dintr-însa parcă nu mâncaseră de-un an. — Măi leat, striga un căprar, să nu faci firmituri pă jos, că nu ești acas’ la tat-tu! — Dă, om grijî... — Ce „om grijî”?! Vezi să nu te grijesc eu mai curând! Aici nu merge cum crezi tu. Ori gândești, poate, că ai slugi să măture după tine!... — Ba nu; da’ undi șî cadi șî mâncăm? — Unde? în căciulă! Tu nu pari prost; de unde ești? — Di la Scuteni. — Și al cui ești tu din Scuteni? Am fostără noi p-acolo cu reghimentu. — Ați fost? Apâi, dacă știți, mai la vale de primărie este o ogradă mare cu două case: într-una ședi tătuța și-n cei di la vali sor-me cei măritatî. — Da’ cum îți zice ție? — Neculai a Sultanii. — Da alde tat-tu, alde mă-ta suntără oameni chiaburi?
201
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
— Dă, gospodari... — Fruntași? Ce ‘iceau ei când ai plecat încoa? Nu să boceau? Ori zi: ba bine că nu!... Ți-a datără bani mulți? — Dă, numa cât vreo triizăci di franci... — Și ce i-ai făcut? I-ai dat pă gârlă? — Li am tăti, fără cât un leu di parali. — Apăi, bine, bine... Tu o s-o duci foarte bine... dacă... dacă ți-ei face datoria. Să nu-ntorci vorba-napoi la un sergent ori la un căprar, că pân’ la ofițeri — ei suntără mosafiri în cumpanie. Vorba aia: pân’ la ‘Mnezeu te fură sfinții! Să cauți cât ai putea să nu trăiești rău, cu căprarii mai ales, că — păcum îți spusei — ei suntără mai mari în cumpanie; că ofițeri — văzuși tu singur adineaorea pă căpitan — ei stă un ceas și să duce. Ține minte, că eu nu te-nvăț dă rău!... * * * Peste un ceas odaia era plină de părul recruților, pe care îi tunsese „ca-n palmă”. Îi îmbrăcaseră în haine militărești ca pe o companie de dezertori, așa atârnau zdrențele de pe ei. De-acum încolo, o viață nouă se deschidea înaintea lor. Pletele țărănești tunse, livreaua îmbrăcată — de-acum erau ai statului. Și viața asta necunoscută, pe care o așteptaseră cu groază, avea să-i stăpânească încă trei ani.
215
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
Când au să scape și cum? Haina asta îi strângea ca niște chingi din care nu te mai dezrobești pe vecie. Un recrut stătea la fereastră. Privea la dealul de pe care Galata-și arată zidurile fioroase cu biserica înnegrită de vreme. Galata! Auziseră de dânsa. „Cine nu-i deciuplinat, acolo putrezește!” Și privirea-i se pierdea departe-departe, peste dealuri, într-un colț de pământ pe care cu sudoarea frunții îl muncise, unde erau toți ai lui, unde era Ileana, cu care copilărise și cu care gândea să-și unească soarta, unde erau îngropate toate visurile copilăriei și toate năzuințele tinereții, dragostea și patimile lui... De-acum, cine știe dacă va mai călca o dată pe pământul iubit... De-acum... — Măi băiete! Recrutul tresări. Era un sergent. — Măi băiete, nu te mai gândi acas’. De-acuși încolo să fii cu mintea numa la armată dacă vrei s-o duci bine. Las-o dracului pă fata lui nea Ion, că-și găsește ea petrecanie... Te-ai făcut catană, numa la cătănie să te gândești... — Dă, domnule, m-oi gândi... — Ia ascultă, când vorbești cu un grad, să nu-i mai zici „domnule”, că aici nu merge ca la primărie, cu notaru. Zi „domnule sergent” ori „domnule căprar” — ce o fi gradu lui.
202
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
— Pân’ ce-om deprinde și noi. — Mai întrebați din soldații vechi, că pă urmă, când n-oți ști o să vă fie greu. — Înțelegem. Și sergentul pleacă, strigând pe un soldat vechi: — Petre Gheorghe! — Porunciți, să trăiți, don sergent! — Und’ ți-e fața de pernă? — Trăiți, don sergent, mi-a furat-o când am fost la arest... — Cin’ ți-a furat-o? — Nu știu, trăiți, don... — De ce nu știi? —? — De ce nu știi, mă? —? — N-auzi, de ce nu știi? Am să te rapurtez să te dea în judecată pentru pierdere de echipament cu rețidiv... Știi c-ai mai pierdut și o gaică... Escadroanele de sfinți care se țin după Hristos ca jandarii după maiestatea-sa regiul!! Până-n trei zile să faci perna, că te bag în boală! — Să trăiți, don sergent, dați-mi voie să vă spun ceva: n-am parale, că știți bine că la-nchisoare nu se dă soldă... — Să, ai!... Lumânarea cu care a umblat Dumnezeu în noaptea-ntâi când a făcut lumea! Că don căpitan pă mine m-apucă! Auzi, mă? Și doi pumni răsunară înfundat în fălcile soldatului. Recruții se uitau cu groază. Frica-i îngălbenise pe toți. — Trăiți, don sergent, nu mai e ordin de bătaie, răspunse cu ochii-n pământ cel bătut.
211
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
— Ce-ai zis? Ce-ai zis?? Nu mai e ordin de bătaie?! Auzi deciuplină! Bine mă, așa mural știi tu să dai la răcuți? Am să te dau în Judecată pentru pierdere de echipament cu rețidiv și răbeliune-n timp dă pace! În loc tu să spui la răcuți: „Mă, când ăi vedea pă don sergent ori pă don căprar să te-apuce frigurile, să intri-n pământ!” tu-i înveți la insubordinație! Așa ai învățat la tiurie?... Papucii Maichii Precistii și lingura cu care bea arhanghelu grijanie în ziua de Blagoveștenii!... Las’, că te-nvăț eu melitărie!... Și alți doi pumni răsunară. Se auzi gornistul sunând de masă. — Aide, strigă sergentul de zi, lingura și strachina! Treci pe două rânduri, leat, treci mai iute, că te ia mama dracului! Un recrut se apropia. — Domnule... Nia nu ni-o dat pâine. — Dă ce? Un soldat vechi răspunse: — Nu s-a ajuns o pâine. — Dă ce nu s-a ajuns? — Trăiți, don sergent, cât am fost eu de platon, ați luat una domnia-domniilor-voastre de ați mâncat-o cu tocană particuleră. Se auzi o palmă. — Nu ți-e rușine să minți, mă? Când am luat? Apoi către recrut: Marș de-aici! Ai venit de-acasă, să-ți cumperi! — N-am parale... — Să ai!
205
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
Ce treab-am eu?! Ai s-o duci rău dacă dup-acum ai început cu mofturile! Porniră la masă. Cazanul fu scos în curte și soldații se apropiau unul câte unul cu capacul ca să-și ia porția. Târgovețul cu tabachera potcovită ieșise și el, nu ca să mănânce, dar „ca să aibă o idee”. Sergentul îl duse tocmai lângă cazan, pe deasupra căruia un regiment de muște zăcea decapitat. — Ce, domnule sergent, de asta mănâncă toți? întrebă târgovețul. — Păi! Stăpânul tabacherei își puse batista la nas. De la cazan l-a purtat prin bucătărie. Pe jos nu se mai cunoștea dac-a fost odată podit cu asfalt; acuma se vedea numai ceva cenușiu, crăpat, și vreo câteva băltoace de apă stropiseră pereții. Într-un colț două hârdaie cu apă, peste care plutea o pojghiță de grăsime albă, împeticată. Niște tocătoare murdare pe mese, iar în cui obligatorul șir de ardei și legătura de usturoi. Cazanele murdare fierbeau întruna, iar în fundul unei colosale putini de borș, în care nu rămăseseră decât huștile, muștele jucau în pas de voie. În fundul plitei sfârâia un capac de bidon plin cu ficat. Târgovețului îi mirosi a tocană. — Da’ acolo ce-i? întrebă dânsul. — E niște tocană mai particuleră, a noastră, răspunse sergentul.
206
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
— A, va să zică nu sunteți puși în bani... — Ba da, da mai facem și câte o tocană, așa, de richiziție. Când au ieșit din bucătărie, afară, împrejurul cazanului, nu s-auzeau decât vorbele astea: — Mai pune niște grăsime! — Dă o porție mai slabă! — Ăsta-i zgârci! — Ăsta-i ciolan!... Din când în când, glasul căprarului, care striga la recruți: — Ho! Ho, răcane! Mai la urmă! Încă nu ți s-a curățit mațele de mămăligă! Ce te-ndeși așa, ca fata mare la argea?.. La teorie. Un căprar stă în fața recruților și le spune: — Stați la marginea patului, mâinile pă genuchi; n-ai voie să miști, nici să-ntorci capu, măcar de-ai muri. Să nu clipești din ochi, leat, și să asculți ce ți să spune, ca să-ți între-n devlă. Și, după ce tuși cazon, căprarul începu: Deciuplina melitară este o supunere oarbă... care aveți o țigară? — Am eu, să trăiești, domnule, zise un recrut și scoase din tunică o pungă de piele strânsă cu baiere la gură și pe fundul căreia de-abia se zărea puțină mahorcă prăfuită. Căprarul sucea țigara. — Domnule, eu am voie să iau o țigarî di tiutiun? întreabă recrutul, mândru că avusese onoarea să dea o țigară „unui grad”.
207
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
— He, he! Nu te uita ce fac eu. Cum ai să fumezi tu înaintea mea?! Nu te gândești? — N-am știut. — Apăi să știi. Infirioru nu poate fuma înaintea supiriorului său, fie-n timp dă pace, fie-n timp dă rezbel. Recrutul își strânse punga, uitându-se cu jind. Și se gândea: „Batâr on fum șî fi tras!” Căprarul începu iar teoria: — ...oarbă a infiriorului către supirioru său. Armata fără deciuplină ar fi... dați un chibrit. Un recrut îi aprinse un chibrit, și căprarul, aprinzându-și țigara, murmură printre dinți: — Du-te la loc! Apoi, urmând: ...o adunătură dă oameni piriculoși sucietății. Deciuplina este sufletu armatii... Băgați dă seamă, c-am să vă pui să ziceți după mine... Dar recruții numai cu ochii erau la căprar. Gândurile lor erau departe, peste dealuri, la satul lor, la casa lor. Câtă deosebire între teoria din cazarmă și poveștile de la șezătoare! Toate basmele căprarului, din care nu-nțelegeau nimic, pe o ureche le intrau și pe alta le ieșeau... Unde-s poveștile cu feți-frumoși care răpesc pe Ileane și le duc departe, prin pădurea de argint, în palatul zânelor? Unde sunt glumele flăcăilor, sfiala fetelor, ochii închiși ai bătrânelor, începuturile de dragoste și jocurile nevinovate, și ușoarele strângeri de mână, tot farmecul unor vieți tinere?
209
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
Disciplina militară este o supunere oarbă!... Și unul din ei, tot gândindu-se acasă, își vedea iubita plângând, fugind de strângerile-n brațe ale flăcăilor dușmănoși de norocul lui, și scoase un oftat adânc... Dar căprarul uitase de mult oftaturile din vremea de recrut. — Ce oftezi, măi? Nu să oftează la tiurie! Ți să pare grea meliția? Da’ ce-o să mai vezi încă! Ia, mai bine, spune-mi ce-am zis pân-acum, că eu nu pasc bobocii acilea! Recrutul se sculă-n picioare. — Haida, zi, de! Să te aud... Deciuplina... Cu glas înăbușit, recrutul începu: — ...Deciuplina... sucietate... supirioru... — Așa, măi? Vezi dacă nu bagi dă seamă?... Ce filoscofie mare e să-nveți?... Mai zi o dată! — Deciuplina... sufletu... adunăturii... — Așa te-am învățat eu? Hai? Așa te-am învățat? Ia să te fac eu să fii cu mintea acilea! Că doar acușica-ți spusei dăstul dă limpede și pă isplicatelea; nu-i ca să zici că n-ai înțeles... da ți-e gându la dracu!... Îl luă de mână și-l duse în fața lămpii din perete. — Ai să-mi stai aici toată seara. Șezi într-un picior, ridică mâna dreaptă-n sus și mișcă din degitu arătător mereu; capu sus. Și nu clipi. Așa să-mi stai. Și să știi, asta să cheamă „să chemi pă dracu dă la lambă”.
211
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
Bietul recrut se poticnea mereu. Îl durea mâna, îl dureau ochii de para lămpii, dar când vroia să lase piciorul pe pământ, să-nchidă din ochi sau să lase mâna-n jos, auzea glasul căprarului: — Cheamă pă dracu dă la lambă, că acuma viu la tine! Nenorocitul lăsase capu-n jos încetul cu încetul, iar din deget de-abia mai putea mișca. Căprarul îl zări. Se apropie de dânsul, scoase o țepușă de lemn din buzunar și o puse recrutului sub bărbie. — Mai lasă-ți dovleacu-n jos, dacă poți! Dar peste un ceas recrutul îngălbenise. Se sprijini de zid și lăsă mâna în jos, apoi căzu pe scânduri; țepușa-i sângerase bărbia. — Du-te la loc! îi strigă căprarul. Acuma te grațiez, pent’ că ești răcut, da mai târziu te ia mama dracului! Când le-a dat drumul de la teorie, li se părea de bucurie c-au scăpat și de miliție... * * * În seara aceea sergenții făceau un chef cazon la cazarmă. Trecuse o lună de la „însumarea” recruților. Acum, mai cu ghionturi, mai cu pumni, știau „deciuplina” pe de rost. În fund lângă fereastră stă sergentul-major, doi sergenți și târgovețul cel cu tabachera, sau mai bine cel fără tabacheră — căci îl convinsese sergentul-major că e o rușine ca „părintele companiei” să nu aibă asemenea obiecte de artă.
216
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
Și pe când în sobă se frig niște bucăți de carne înțepate de baionetă, două plosci cu vin trec din mână în mână, din gură-n gură... — Așa mă, zice un sergent, s-a dus dracului meliția! Alt-dată era viață, aveam avanturi, nu glumă! Acuma numa ofițerii au parte: unu-i cu popota, altu cu ordinalu trupii... n-o să mai vezi reangajați cât cucu!... — Ba bine că nu! Azi s-a stricatără și soldați și tot. Când cei unuia o țigară, îți face mutre, parcă i-i cere pă a bătrână! — Da eu ce să mai zic?! răspunse sergentul-major sucindu-și sfârcul mustăților; când eram pă 78 în Dorobanți, nu mă mulțumeam cu trei-patru sute dă franci pă lună! Acuma, tufă dă Veneția și clei dă ogar! Și oftă adânc. — Știți ce, don sergent? zise târgovețul, care, grație micilor economii realizate la grefa onor. Tribunalul Ilfov, trăia tot printre „grade”. Haidi să punem pă Potoroacă să ne cânte. Are haz țiganu! — Bine zici! — Zău așa!... — Da’ mai dai un chil d-ăsta roșu? întrebă sergentul-major. — Cum să nu?! — Așa da. Apoi strigă: Potoroacă! Aorde mo! [3] — Iaca-ndată! răspunse țiganul, care nu vroia să vorbească în limba lui. Potoroacă se gătea să se culce, dar auzind porunca sergentului-major începu să se îmbrace.
214
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
Era soldat de doi ani de zile. Rotund ca o minge, negru cu lustru, foarte caraghios îndeobște și mai ales la ordinul sergentului-major, Potoroacă ajunsese să trăiască bine-n companie de pe urma calității pe care o avea de-a-nveseli pe „grade”. Era scutit de corvadă foarte adesea, făcea pe planton tot „schimbu-ntâi”, nu intra în gardă decât la locuri ușoare și pe deasupra i se treceau o mulțime de lucruri pentru care alții ar fi stat cu „cățeaua” ori ar fi făcut „pluton de pedeapsă”. Și Potoroacă aprecia foarte bine foloasele astea. Acasă fusese lăutar, încât cu insultele boiarilor și cu glumele lor era deprins. Pentru un ceas, două de caraghioslâcuri era scutit de multe nevoi; de aceea, când auzi glasul sergentului-major, se-mbrăcă îndată și veni înaintea lui. — Șo mai carèl? [4]îl întrebă un sergent care învățase două-trei vorbe țigănești. — Sașișto, o rai; da keraimos? [5] — Mișto[6]. Toți făceau haz mare, mai mult de „camaradul” lor decât de Potoroacă. Sergentul-major îi spunea întruna: — Măi Vasiliule, tu trebuie să fii neam dă țigan. Zău, mă! Dă unde ești tu dă loc? — Dă la Stâlpu din Buzău. — I! Apăi acolo suntără toate șatrele țigănești. Acolo caută țiganii auru-n gârlă... Să știi că ești țigan.
207
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
Câș, cioară, cârrr! Și ceilalți, după sergentul-major: — Cârrr! Potoroacă se bucura grozav că găsise un „grad” din neamul lui și chiar răspândea vorba că sergentul nu seamănă cu tată-său. Chilul omului-tabacheră sosise și trecerea de la unul la altul printre cei patru tovarăși de masă... Iar Potoroacă, imitând cobza pe o baionetă, cînta mereu: Șapte gâște potcovite A plecat să se mărite... Și cânta, și juca, și se frământa, își sucea picioarele, dădea din mâini, apoi se trântea la pământ și se făcea mort. Atunci unul din sergenți lua baioneta-n mână și-l lovea de două-trei ori: — Scoală-n sus, gaiță! Uite, mă, a-nviat șoșoiu[7]! În vremea asta, chilul se golea, iar fostul proprietar al tabacherei cu potcoavă se uita lung cum sergentul-major îl potcovise. Amintirile grefei Tribunalului Ilfov erau toate în tabachera ceea. — Nu mai dai un chil, Guță? întrebă sergentul-major pe târgoveț. — Zău, parol dacă am vun ban la mine!... — Aș! Să poate?! Dumneata ești de famelie, cum să n-ai? — Am, nu poci pentru ca să zic, da’ suntără la don căpitan... — Stați, că vă dau eu un pont, răspunse sergentul din dreapta, întâiul direcționar al companiei. — Haidi, să te vedem ce pricopseală știi!
202
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
— E un răcan de-ăștia noii cu parale. — Care-i ăla? Că i-am văzut mangoșiți rău pă toți... — E Neculai a Sultanii; l-am dibuit dă cum a venit. — Bun, bun, haidi să te vedem! Sergentul din dreapta se depărtă. Dete târcoale paturilor și ajunse în dreptul recrutului de la Scuteni. Neculai a Sultanei dormea. Sergentul se apropie încet de el, îl apucă ușor de vârful nasului și începu a-l striga cu glas dulce: — Niculae, măi Niculae, mă Niculăiță, mă Nicule... Recrutul dormea greu. — Măi Nicușor, mă... Scoal’, flăcăiaș! Se deșteptă. Într-o clipă fu în picioare. — Trăiți, don sergent, ce-ați ordonat? — Stai jos, băiețaș. Lasă, că eu nu-s vodă! Parcă nu suntem tot oameni?! — Dă, așa-i, don sergent, da’... — Aș! Ăia-s mofturoși care să sperie dă galonu lor dă la mână... — Irrra, don sergent, ci șuguiești mata?! — Sâc, dă nuntă! Foarte sirios! Eu nu sunt ca alde cine știe cine... — Dă... — Măi Nicule, ia ascultă: împrumută-mi tu vo zece franci, că ți-i dau eu la soldă. — N-am, zău, don sergent... — Mă loviși în pălărie! Da nu știu eu că ai? Nu mi-ai spus tu singur când ai venit că ai treizeci dă franci?
206
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
— Am avut, da’ s-o dus; am mai dat pi la unu, la altu... — Car’ s’ zică, nu vrei să dai... — Zău, don... — Nu vrei, de? Bine; dacă te faci tu pentru două pese, lasă! Tot ție o să-ți pară rău... Și sergentul s-a-ntors la locul lui, între tovarăși. — Ei, întrebă sergentul-major, făcuși ceva? — Pă dracu ghem! — Apăi te lăudai... — Nu v-am spus că nu mai e meliție? S-a stricatără și soldații, domle! — Așa e! oftă sergentul-major. S-a-ntorseră toate alea pă dos. Cin’ s-o mai reangaja d-acuma-nainte catană să moară! — Da’ las’, că i-o fac eu! Să-și aducă aminte dă laptele care l-a supt la mă-sa când era d-o șchioapă! Mai stătu puțin sergentul, făcu o țigară, apoi strigă: — Un foc! Soldații dormeau, că trecuse de miezul nopții. Era pe la schimbul al doilea. Într-o clipă, sergentul se descinse de centuron și începu a croi „pă un cap” de la o margine la alta a cazărmii. Soldații, speriați, săreau în sus fiecare cum putea. Era o zăpăceală întreagă: unora li se părea că a sunat alarma, altora că s-a făcut ziuă, nimeni nu-și dădea seama ce se-ntâmplase. Îi vedeai sărind din toate părțile.
203
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
Deșteptându-se, unul striga „drepți”, altul „front”, cei mai mulți priveau cu ochi rătăciți în toate părțile. Veni rândul lui Neculai a Sultanei. Sergentul își sumese mânicile de la tunică și-l lovi de două ori cu catarama curelei. Bietul recrut sări în sus zăpăcit. Strânse pătura în mâini, strigă de două ori „văleu!”, apoi privi aiurit. Dete cu ochii de sergent, care sta încruntat în fața lui. Băiatul chiaburului de la Scuteni pricepu numaidecât ce-i adusese focul ăsta pe cap. Își luă îndată nădejdea de scăpare. Fața i se făcu galbenă ca ceara și două lacrimi îi licăriră sub pleoape. — Ai auzit tu când am cerut eu un chibrit? Hai? Ai auzit? — Trăiți, don sergent... N-am putut... dormeam... — Dormeai! Dormir-ai mort! Nu vorbi-naintea mea! Ce te-am învățat eu la tiurie? Să dormi, hai?! Ia prubuluiește[8] tu că s-ar fi aprins, Doamne ferește, cazarma... Ce-ai fi făcut? Soldatu nu trebuie să doarmă atât în timp dă pace, cât și-n timp dă război! — Trăiți... — Nu vorbi! Și alte două lovituri răsunară. Infiriorul n-are voie să doarmă în fața supiriorului sau în timpu sirviciului!... Ia să-mi vii încoace; las’, că-ți arăt eu somn îndată! Recrutul se dete jos din pat.
201
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
Sergentul luă tesacul gornistului și-l azvârli în pământ. Tesacul căzu cu vârful în scânduri și se înfipse zbârnâind. — Să-l scoți cu dinții, răcane! Am să te-nvăț meliție din vremea lu Pazvante! Să ții minte c-ai mâncat pâinea statului! Recrutul puse mâinile la spate, se aplecă de mijloc, apucă tesacul cu dinții de mâner și începu a trage; dar tesacul era înfipt adânc și rezista. La spatele lui Neculai, sergentul îl lovea mereu cu cureaua, strigându-i: — Trage drept, rătane! Nu clătina tesacu, că asta-i arma gubernului, nu-i oiștea lu tat-tu! Scena ținu cinci minute. Cămașa recrutului se umplusese de sânge ca și mânerul tesacului. Căzu leșinat la pământ. — Stropiți-l cu rachiu ca să-i treacă dungile curelii! strigă sergentul. Cât pentru dinți, las, c-au să-i crească alții, nu-i nici o pagubă! Nu piere lumea! Și veni din nou lângă tovarăși. Nu mai e meliție, domle! Dă când s-a desființat bătaia, nu mai e armată, e fleac! Lui Potoroacă-i era rău. Îl trimiseră să se culce. Iar cheful ținu înainte, de astă dată cu rachiu cazon. În fund, Neculai a Sultanei plângea înfundat. În vremea asta tot satul îi trecea pe dinaintea ochilor, ca și cum ar fi vrut să-și ia rămas bun de la dânsul.
206
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
* * * Din seara aceea începea pentru recrutul din Scuteni o viață nouă. Pân-aci, toți îl știau recrutul cel mai bun, era chiar pus pe „tabloul de avansare” pentru funcția de „fruntaș”. Nimeni nu știa ca el teoria, toate semnalele le învățase mai bine decât gornistul; arma o mânuia ca un soldat vechi; muniție ca a lui, în bună stare, n-avea nimeni în companie. De atunci, însă, tot se schimbase. Îl vedeai pus la toate corvezile, prăpădit, zdrențăros, năuc de cap. De multe bătăi, asurzise, și toți spuneau că se preface. Era sătul de viața asta! Dormea de-abia câte două ceasuri pe noapte, căci vecinic era pedepsit, ba cu ranița-n spinare, ba de planton. Iar dac-adormea uneori lângă ușă, trudit, istovit, îndată bătăile curgeau. Era sergentul care-l pândea: — Dormi la post, hai?! Soldatu nu trebuie să doarmă la post, fie-n timp dă pace, fie-n timp dă rezbel! În urma lui, soldații vorbeau întruna: — Biet a Sultanei! Ce bun era la-nceput! Știa și instrucția, și teoria; da acuma!... ferească Dumnezeu! Și soldații-și făceau cruce oftând. Într-o zi, când să iasă la instrucție, caută Neculai pușca: nicăirea! Numai vergeaua a găsit-o într-un maidan din dosul cazărmii. Îndată-i dete-n gând: „M-o caliclt de-amu!
203
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Dezertorul
Mi-o aruncat pușca! Valeu, cu ce am s-o plătesc eu? M-o văzut grosu[9] de-amu”... Vorbele sergentului-major nu-i ieșeau din minte: „Ți-ai vândut pușca la vo cârciumă, rătane. Am să te bag în pușcărie pentru deturnare de efecte melitare! Pușca ține 75 dă franci; te-a luat mama dracului!” Și furierul îi făcuse chiar formele de dare-n judecată... * * *
59
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Pregătiri pentru surprindere
— Haide! Treceți la gătit amoniția! A dat orden don general că duminica viitoare vine în inspecție să ne suprinză. Să nu mă faceți de ocară, că-i vai de mama voastră! — Trăiți, don căprar, da face inspecție și la micu ichipament? — La tot. — Da noi, care n-am primit încă amoniție, să ne-o gătim? — Da ce, mă? Voi sunteți vodă?! — Ba nu... — Apăi dacă nu, ce te mai sclifosești?! Și să vă tundeți ca în palmă! Gând s-o izbi musca, să facă plici! — Trăiți, don căprar, nu-ș’ cine mi-a furat pătura... — De ce nu știi? — Pesemne noaptea... — Noaptea, nexe noaptea! Soldatu e dator să păzească amoniția statului, că de-aia-i soldat! Prepune că ești de santinelă în timp de război; cum o să-ți păzești tu postu dacă nici când dormi în timp de pace nu-ți poți ține ichipamentul? Să vii la mine să-ți dau eu o pătură. Am una de prisos... zece lei. — Am înțeles, trăiți, don căprar! Căprarul aduce pătura. — Uite, asta e. Scoate paralele. — Asta e taman pătura mea. — Cum a ta, răcane? — A furată, o cunosc după serie. — Aha! Ți-ai pus seria pă pătură, ca să zici că-i a ta!
207
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Pregătiri pentru surprindere
Am să te dau în judecată pentru plastografie de pătură împotriva supiriorului... Te-ai dus dracului, băiete! — Trăiți, don căprar, iertați-mă! — Să te ierte Ăl-de-sus... Scoate zece lei. — Înțeleg, să trăiți! — Haide, fiți gata... Duminica viitoare vine să ne suprinză don general... așa a dat orden... Mă!... vedeți să nu vă piară ceva pân-atunci, că-i vai de mama voastră! Târșoru vă mănâncă!
65
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Un sergent-major
— Vasile! — Porunciți!... — Du-te la bucătar și spune-i c-am zis eu să-ți facă niște mâncare particuleră. Vezi, să puie mai multă ceapă și să nu mi-o facă nesărată ca aseară, că-l dau dracului! — Da dacă n-o avea carne? — Să aibă!... — Înțeleg, trăiți, don sergen-major. Și Vasile s-a răsucit „la stânga-mprejur” pe amândouă călcâiele și a ieșit. Când rămase singur, sergentul-major Guță se așeză pe pat, își scoase bluza, se mai scărpină de câteva ori și, privindîmprejurul lui, murmură: „Ce viață!” ... Tot gândind însă, simțea nevoie ca să fie mai comod, îl supărau cizmele și ar fi voit să scape bucuros de ele. — Planton! strigă el. Peste un minut ușa se deschise și plantonul intră. Când s-a oprit în fața lui Guță, a bătut tare cu picioarele în pământ. — Să trăiți, don sergen-major!... Dar, drept răspuns, acesta se trânti pe pat și întinse piciorul stâng. Plantonul pricepu... Se aplecă jos, apucă cu mâna dreaptă de călcâi, cu cea stângă de vârful ciuboatei și trase... — Întinde obielile, să se usuce... — Înțeleg. — Și cizmele ia-le și le fă cu vacs. Când m-oi scula, să-mi fac mustața în ele. Să fie văcsuite cum îi dracu... — Da n-am vacs.
206
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Un sergent-major
— Să ai! Plantonul își făcu salutul și ieși. „Nu mai e meliție”, murmură Guță când se văzu singur. „De spui bucătarului să-ți facă mâncare, îți răspunde că n-are carne, de spui soldatului să-ți văcsuiască cizmele, îți răspunde că n-are vacs. Și pentru ce? Pentru că nu mai e cnut”. Se auzi o ciocnitură-n ușă. — Intră! răspunse Guță somnoros. Drept, ca un stâlp de telegraf, intră în cancelarie un soldat. Chipeș, cu câteva fire de mustață, el se opri în fața sergentului-major și vorba țigănească „să trăiți” trebui să s-audă. — La ce ai venit, măi băiete? — Pentru soldă. — Ce soldă, măi? Ești nebun? — Solda mea pe chinzina trecută. — Da ce, n-ai primit-o? — Nu. — Unde-ai fost când am împărțit solda la oameni? — Am fost... știți că m-ați trimes domnia-voastră la cocoana Lina de i-am dus niște cămăși, obiele... — Ei! Ei! Nu mântui odată? Ce te-ai pus să-mi înșiri „micul echipament”? De ce n-ai venit cum te-ai întors, să-ți dau solda? — Da’ nu știți că m-a oprit duduia de i-am cărat trei hârdaie de apă, tocmai de la podul cela, știi, cum mergi pe strada ceea — cum focu o cheamă? — faci la dreapta și ieși acolo... — Nu știu nimic.
211
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Un sergent-major
Eu te-am trecut în condică că ți-am dat-o. — Da’ n-am nici fir de tutun... — Nu vroi să știu... să ai!... — Înțeleg. Soldatul plecă mâhnit. La rândul lui, Guță blestemă păcătoșia în care a ajuns armata din ziua de azi. „Destulă procopseală”, gândea el; „face soldatu ceva, îl bagă la pușcărie, parcă cine știe ce pedeapsă-i asta! Să odihnește câțiva ani de zile de pomană. Unde e bătaia pă care am apucat-o eu? Da ce dracu? Vasile ăla-și face de cap astăzi. L-am trimis de două ceasuri după mâncare și văd că nu mai vine”. Și începu să strige: — Vasileeeee!... Dar Vasile dormea în cazarmă. Când au auzit soldatu glasul stăpânului, care mai de care se grăbea să scoale pe Vasile. — Scoală, măi Vasile! — Mă Vasile, mă! — Scoală mă, că te cheamă don sergent-major! — Unde e? Să trăiți! Porunciți! zicea Vasile, care se deșteptase somnoros. — Aleargă, că-i în cancelarie, dă fuga, că-i foc! Și Vasile-și încheie bluza, trase frumos pantalonii peste cizme, își așeză „limba cravatei”, se șterse cu degetele la ochi și intră. — Da’ bine, mă, ce te-ai făcut? Eu credeam că te-ai pierdut. Unde e mâncarea? — Mâncarea? — Ei!
201
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Un sergent-major
Ei! Mâncarea! — Vine acuma. Am pus-o să se mai încălzească. — Du-te și adu-o mai curând. Peste cinci minute Vasile se întoarse cu un capac plin cu mâncare. Îl trânti repede pe masă, căci îl frigea și-și suflă peste degete. — Acuma cere un rachiu de la căprar de săptămână și ceva pâine și pe urmă gătește de spălat. — Prea bine! Și peste vreo cinci minute Vasile se întoarse înapoi cu mâna goală. — Să trăiți, don sergen-major! Căpraru de săptămână cică n-are rachiu. — Cheamă-l încoace. Aidi iute!... — Don fruntaș Ianache! Don fruntaș Ianache! striga Vasile. — Ce e, mă? — Te cheamă don sergen-major. Aide, fuga! — Porunciți! strigă fruntașul Ianache, care făcea pe căprarul de săptămână când se înfățișă înaintea lui Guță. — Cum ai îndrăznit, măi pungașule, să-mi spui ca n-ai rachiu?... Știi tu că asta e nesupunere și pot să te dau în judecată? Știi, mă?! strigă el, ridicând glasul mai sus. — Ba nu, da' rog bunătatea domniei-voastre să-mi dați voie să vă spun ceva. — Spune. — Azi credeam ca să vă opresc ca totdeauna un rachiu, două, trei... Când colo, a venit don căpitan, a băut trei porții; a venit don locotenent, tot așa, a mai luatără domnii sergenți câte două porții; domniei-voastre v-am dat până acum trei; de unde să mai iasă.?
224
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Un sergent-major
Că eu, de, îl primesc pă țanc, pă număru oamenilor. Dacă dai soldatului porția mai deșartă, cică lăcramă. — Ei și?!... — N-am de prisos... să trăiți... eu de, v-aș da, da’ mai am șapte oameni în gardă, are să vie acuma prăpădiți și are să ceară... — Nu vroi să știu. — Da’ dacă n-am? — Să ai! *** Mânca Guță cu poftă, băuse rachiu cazon și acuma ședea la masă. — A!... Poftă bună! — Mersim, poftiți și dumneavoastră! — N-aveți pentru ce. Noi chiar acuma am statără la masă. Da’ veniserăm așa, de un apropont de chef. — Ce veste-poveste? — Mergem diseară la „Trei plopi”. E o frumusețe! S-a deșchis un fel de șantant grozav. A venitără niște șansoniste de-alea particulere, unguroaice... — Da? Va să zică e ceva îndelecat! Atuncea merg. — La sigur? — Ne vedem. Numa să scap de raport. Ne-ntâlnim la „Vițelu cazon”. — Parol? — Parol!
155
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Cavalerul amabil
În toată garnizoana nu era mici un ofițer așa de politicos, de amabil și de gentil ca locotenentul George Adonescu. Era cu neputință; să se dea un bal, o serată, o sindrofie cât de mar e sau cât de mică, fără ca Adonescu să figureze în fruntea invitaților. Și, fără îndoială, nu era o reputație uzurpată: dansa fermecător, în brațele lui domnișoarele se simțeau răpite ca de un vârtej fantastic; vorbea franțuzește cu o eleganță rară; făcea damelor tot felul de mici servicii, atât de prețioase unor minți binecrescute; era omul indispensabil, era, în sfârșit, cavalerul a cărui lipsă se simțea în orice salon, era crema politeții, aranjatorul de cotilioane, fala oricărei case cu pretenții, ființă fără care toate petrecerile lâncezeau. Afară de asta, serviciile lui pe lângă sexul plin de grații treceau marginile obișnuitelor politețe ajunse elementare. Adonescu dăduse dovezi că știe să apere cu spada și cu pistolul onoarea unei femei. De câte ori nu-și pusese el viața-n primejdie, pentru a face să se respecte o femeie! Odată s-a bătut în duel cu un țivil rău-crescut, care n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să fumeze cu ostentație în fața unei doamne foarte respectabile ca frumusețe și ca poziție socială.
203
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Cavalerul amabil
După trei gloanțe schimbate fără rezultat la 25 de pași, onoarea se declară satisfăcută; dar nu-i mai puțin adevărat că un moment viața frumosului cavaler atârnase de doza de praf de pușcă pusă în pistol. Altădată a pălmuit în mijlocul teatrului pe un țivil care, după ce avea o mână paralizată, apoi își permise să lovească cu cotul pe o doamnă. E de prisos să mai spun că lașul nici n-a îndrăznit să-și constituie martori; sunt unele reputațiuni în fața cărora nu poți decât să te pleci. Dar aceea ce a asigurat încântătorului locotenent o situație strălucită în ochii cei mai frumoși a fost duelul lui cu Spireanu, țivilul cela care și-a permis să afirme într-un bal că eticheta strictă e o convenție socială menită să acopere lipsa totală de sentimente, golul de sinceritate. Când tu însuți ești omul prin excelență adorator al etichetei, natural că ai dreptul să iei asupră-ți vorbele astea. Și cavalerul ofensat a trimis chiar în seara aceea doi martori implicabili cutezătorului moralist. A fost un noroc pentru acesta că duelul s-a făcut la treizeci de pași, altfel, de mult s-ar mai fi adăugat o cruce în lumea cimitirelor. Și acum, spuneți dacă nu aveau dreptate toți ochii albaștri ori verzi să-l caute cu nesaț, toate inimile să-l adore, toate buzele să-i rostească numele.
218
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Cavalerul amabil
Da, aveau dreptate, mai ales că Adonescu mânuia tot așa de bine condeiul, ca și spada. Câte zile onomastice, câte revelioane, câte aniversări de nașteri ori de cununii nu văzuseră înstrunarea lirei acestui erou duios, teribil în mânie, dar dulce în iubire. Poezia lui în gondolă a făcut epocă, și, dacă nimeni n-a vorbit de ea, pricina este că Revista armatei, ziar eminamente serios, nu publica poezii. Vă asigur, însă, că era admirabilă: Să zbor cu tine, angel de-amoare, Să simt cum apa fuge-n picioare Și-apoi... să mor! Negreșit, s-au găsit și aci invidioși care să afirme că gondola nu e simțită, că acea căreia îi era dedicată poezia nu putea să inspire gusturi de gondolă, deoarece o gondolă se scufundă sub greutatea unei femei de șaizeci de ani, dar cine poate mulțumi pe bârfitori? Pentru orice om în curent cu cele ce se petreceau în cercurile acelea era lucru cunoscut că poezia fusese dedicată copilei acelei sexagenare — o blondă cu ochii de azur — și că erau mai bine de doi ani de când între poet și mama copilei nu mai exista nici o relațiune compromițătoare. * * * Primeam din toate părțile felicitări și încurajări: — Te-a luat în armată?
203
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Cavalerul amabil
Am auzit că te-a dat în compania lui Adonescu. Ai să trăiești bine, e un băiat șarmant! Iar o domnișoară, plecându-și ochii în pământ, a exclamat cu un dureros oftat: — Aș vrea să fiu în locul dumitale! Și nimeni nu m-a crezut peste o lună, când le-am spus povestea următoare: Locotenentul Adonescu era spaima regimentului. Din pricina modului cum se purta cu soldații, ajunsese să se revolte chiar unii ofițeri și să reclame colonelului. Uneori, când venea de la vreun bal și avea capul mai amețit de dulcile extazuri ale salonului, era un adevărat sălbatic. La instrucție își umplea buzunarele cu pietre și arunca după soldați. De regulă, îi bătea cu sabia, până ce trebuia să o dezdoiască cu piciorul. Mergea și scotea din infirmerie pe bolnavii din compania lui, ca să-i pună la instrucțiune. O mulțime dezertau, alții se împușcau, ori se aruncau în fântână. Odată a tăiat mâna unui soldat pentru că nenorocitul făcuse o mișcare greșită la mânuirea armei. Sergenții reangajați spuneau că n-au apucat niciodată un ofițer așa de brutal. Când am spus unuia că acest Adonescu se bucură în lumea țivililor de reputația unui om foarte amabil, o deșcă veche mi-a răspuns: — Hei, leat!
201
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Cavalerul amabil
Pă ofițer nu-l cunoști până nu-l vezi la cazarmă! Să nu zici niciodată că-i om politicos până nu l-ăi vedea cum e cu infiriorii lui! Cu țivilii, în salon, să poartă el bine, că n-are încotro: dacă nu s-o purta așa, o pate! Cum o să se mai uite fetele la el dacă le-o lua cu rău? Și-n vorbele astea ale camaradului era cel mai mare adevăr, o axiomă. Dar pas de spune adevăruri fetelor! Ce are a fac e cotilionul cu școala de companie? * * * De aceea am înghețat deunăzi când am primit biletul acesta: „Doamna și domnul P. A. Călescu au onoare a vă anunța căsătoria fiicei lor Matilda cu d. locotenent G. Adonescu”... Ar trebui ca înainte de a se mărita cu un ofițer, fetele să vină incognito măcar o dată la cazarma viitorului lor soț și protector. Multe lacrămi târzii ar fi cruțate!
149
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Nebunul
Dacă nu interveneam eu, sigur că-l strângea de gât pe bolnav. Era pe la vremea mesei de seară. Bolnavul era un soldat palid, prăpădit, cu un aer de cadavru. Probabil din cauza bolii nu-i mai plăcea nimic. În fiecare zi găsea cusur la câte ceva: ori că laptele-i afumat, ori că prea ne dă în fiecare zi carne cu cartofi, ori că i s-a suprimat suplimentul de ciulama pe care i l-a acordat doctorul, în sfârșit, nu era zi în care să n-aibă de mormăit. Deasupra patului lui, care era alături de al meu, stătea scris: „Bronșită suspectă”, și faptul e că-n adevăr tușea foarte... suspect. În seara aceea iar se plângea că mâncarea e proastă. — L-as’, c-o să mănânci mai bine pe lumea ailantă! îi strigă sergentul sanitar, care îl auzise de după paravan. Vorbele astea îi făcură rău. Începu să tușească și mai tare, apoi răspunse că până la „lumea ailantă” ar fi bine să i se dea mâncare mai cumsecade pe lumea asta. Dintr-una-n alta, m-am pomenit că sergentul iese de după paravan, se repede la bolnav și începe să-l ia la bătaie. Dacă nu interveneam eu, sigur că-l strângea de gât. Scandalul s-a întors însă împotriva mea.
202
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Nebunul
Sergentul m-a raportat că mă amestec unde nu-mi fierbe oala, și iacătă că intră domnul subchirurg. Era un tânăr de vreo treizeci de ani, îmbrăcat în haine de medic sublocotenent, pentru că făcea pe medicul, dar nu luase doctoratul, ca unul ce nu era încă bacalaureat. Vestit ca om rău, domnul subchirurg era spaima bolnavilor. Mă luă la cercetare, îi răspunsei că sergentul se purtase barbar; dar nu voia să ia în seamă „mofturile astea”. Ca încheiere, mă pedepsi să fiu mutat în „sala de arest” a spitalului. Sala de arest era o cameră lungă, cu două rânduri de paturi și plină de bolnavi. Cum toate locurile erau ocupate și cum însă ordinul nu putea să rămână neexecutat, mi-au așternut un mindir pe jos, pe asfalt și: — Aici ai să stai! Sufeream de „cloroanemie foarte pronunțată”. De-abia ieși sergentul care mă adusese, și văd că bolnavii se dau jos și vin la mine. — De ce te-a adus aici? Dezertor? Le-am explicat lucrul și fiecare și-a reluat locul. Acuma erau ceasurile zece. Santinela de la ușă se sprijinea cum putea mai bine, ca să nu doarmă, iar bolnavii își vedeau de trebile lor. Într-un colț, pe un pat, erau vreo patru care jucau tabinet; dintre ei, doi erau dezertori, unul nesupus, iar celălalt își trăsese un glonț în mână ca să scape de oștire.
225
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Nebunul
Ceilalți, unii condamnați, iar alții numai dați judecății, se îndeletniceau să facă mătănii din miez de pâine vopsit. În sala de arest sunt bolnavi de orice boală. Aceea ce-i adună în sala ceea nu-i felul bolii, ci faptul că sunt arestați. Sunt acolo tuberculoși, sifilitici, răniți, bolnavi de ochi, de pneumonie și, în sfârșit, nebuni. Mă gândeam la progresele medicinei în veacul nostru, când iată că văd venind spre mine un bolnav de lângă ușă. Era un om nalt, galben la față, cu ochii rătăciți și cu un aer de zăpăcit. Se oprește-n mijlocul odăii, fixează tavanul și începe să facă la cruci. Lumina care-i cădea pe față, de sus, îi dădea înfățișarea unui extatic. Bolborosea mereu: — Sfântule, cântă! Cântă, sfântule! Cu toată spaima, îl întreb ce are. Îmi răspunde, făcând înainte, la cruci: — Eu am un sfânt în cap! Cântă mereu. Zău așa, un sfânt cântă... Îmi spunea toate astea cu o stăruință parcă ar fi vrut să mă convingă. Dar un alt bolnav mă-ntrebă: — Nu l-ai văzut până astăzi? — Nu. — Apoi e o halima întreagă! Și, adresându-se maniacului, îl întrebă râzând: Ce-i, deșcă Matei? Tot cântă sfântu? — Cântă sfântu, cântă... răspunse nebunul. — Da nu te temi?
205
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Nebunul
Uite, vine don medic cu mașina... — Uuu! urlă religiosul și începu să se scuture. Apoi începu din nou: Cântă, sfântule, cântă! Își rotea ochii în cap sinistru, ducea mâna la piept și rămânea așa, rugător, iluminat, extatic, nemișcat, parc-auzea o muzică depărtată. — Așa-i el! îmi spuse bolnavul de alături. De când a dat boala asta peste dânsu, nu mai e om. — Da’ dumneata-l cunoști? Ce are? — Cum să nu-l cunosc?! Doar tot o pricină am cu el! Am fost într-o companie amândoi. Poate ai auzit de căpitanu Duilă... — Să nu-i moară mulți înainte! — Să-l văz mai rău decât pe Matei! — Omorî-l-ar șerpii! Așa întrerupseră bolnavii de prin diferite părți când auziră de capitanul Duilă. — Cum îți spun, urmă bolnavul, eram într-o companie cu Matei, la Duilă. Bătea de stingea, frigea oamenii cu untdelemn, îi ținea la butuci, îi gonea pân soare, în sfârșit, ce să-ți mai povestesc? D-aia am dezertat și eu. Când m-a prins, m-a ținut în puterea iernii treizeci de zile la beci, și acuma uite-mă-s! Pă Matei, nu-șt’ ce făcuse bietu om, l-a bătut până... să ierți... n-a mai fost omu stăpân pă el... D-atunci aude el sfântu-n cap! Țiu minte ca azi: pă când îl bătea, căpitanul îl înjura mereu de sfânt... Poate că d-aia i-a rămas vorba asta-n gând... Eram îngrozit.
224
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Nebunul
Stam într-un cot pe mindir și mă durea gâtul tot privind spre tavan. Nebunul vorbea mereu cu sfântul din cap, pe când cei de la tabinet strigau mereu: — Bravo! Mai pune una la mine! Alt tabinet cu dama de treflă! * * * Toată noaptea n-am dormit. Am ascultat pe unii tușind, pe alții sforăind, pe unii gemând, pe alții visând, și am văzut pe nebun sculându-se în puterea nopții ca să se-nchine la lampă. Venea tocma-n fața mea, și uneori mă privea așa, că închideam ochii și nu-mi mai simțeam inima bătând. Se ruga mereu la lumina gazului, care de-abia licărea, aruncând raze palide pe fețe palide... De dimineață a venit sergentul-major. Reangajat pe al patrulea termen, scurt și gras parcă n-ar fi trăit în spital, cu un fel de favorite până la fălci, roșu la față, pleșuv, sergentul-major era cel mai vechi om din spital. El era la compania sanitară și administra cancelaria. Se însurase cu spălătoreasa spitalului și de aceea cearșafurile se puneau totdeauna ude pe paturi. — Nu v-ați mai săturat de somn? Sculați, că acușica vine vizita. Pe mine mă cunoștea mai dinainte. Veni la „patul” meu și începu să-mi vorbească. Mania lui era de a-ți turna întruna la termeni medicali.
207
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Nebunul
Cetise Mica chirurgie și pretindea că știe mai mult decât toți doctorii. — Eu am practică multă, domle! Medicina fără practică nu merge. Și foarte adesea își permitea luxul de a inspecta rănile, de a dezlega bandaje, de a da sfaturi și mai ales — plăcerea lui cea mare — de a face injecții. — Să-i torn eu o injecție, știi, melitărește! Ce să faci cu sublematu, domle?! Trage-i un ijictor cu netrat de argint, să-i scapere ochii! În trei zile ți-l fac bine! Îl întrebai despre Matei. — Ăla de colo? îmi răspunse don sergent-major. Se face! Am văzut eu mulți d-ăștia! Ca să scape de meliție, cică suntără nebuni! Dacă nu-l dă pă mâna mea! În trei zile — gata! Dac-o mai zice el că are sfânt în cap, să-mi razi mie o musteață! Pe la ceasurile zece se produse o mișcare neobișnuită. Sanitari care intrau și ieșeau, lighene aduse cu apă, vată și bandaje puse pe masă, pași repezi prin coridor — toate spuneau că vine vizita. Ușile se deschiseră de perete, și apăru un convoi întreg. În frunte mergea un om înalt, cu fața cruntă, cu o barbă lungă și neagră, cu mânicile sumese și cu un șorț alb dinainte.
204
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Nebunul
Era doctorul cel mare, maiorul. În urma lui, cu atitudini respectuoase, veneau tot soiul de ofițerași. Fiecare avea în mână o sticlă, o cutie, un pulverizator ori măcar un morman de vată. Cortegiul se opri la primul pat. — Ăsta ce are? întrebă maiorul. — E ăl cu bronchita. — Aha, ăla de ieri! Pulvis Doweri, ipecacuana, porția-ntâi, lapte... La patul al doilea: — Dar ăsta? — Adenită inguinală. — Aha, știu! L-am deschis? — Da, ieri. — Rămâne pansamentul. Porția a doua, vin. La al treilea: — Ăsta? — Ulcer veneric. — Aha! Cauterizare la contravizită. Porția-ntâi, nici un supliment. La al patrulea pat se opri mai mult. Aduseră ligheanul, doctorul își sumese mânicile mai tare și începu să dezlege pe bolnav la un picior. — Mă băiete, mi se pare că te scarpini la picior ca să-ți meargă mai rău... Îți place spitalu! O să-ți dau drumul așa. Haide, culcă-te. Doi soldați apucară pe bolnav de mâini, alți doi de picioare, apoi se auzi țâșnind pulverizatorul. — Mă doare! Valeu! țipa nenorocitul. — Haide, haide, că nu te mănânc! Și se auzi încet, ca o scârțâitură ușoară, cuțitul tăind. Țipetele creșteau, bolnavul se zbătea în mâinile sanitarilor, apoi scoase numai niște gemete înăbușite.
205
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Nebunul
— Porția a treia, lapte, chiftele! porunci maiorul plecând la alt pat. Veni rândul nebunului. Îl priveam cu curiozitate și cu frică. Se făcuse mai galben ca-n noaptea când se închuia. Îi tremura fiecare fibră, toți mușchii feței se contractau, dinții îi clănțăneau, iar cu mâna își făcea pe sub plapomă mii de cruci, fricos, pândind în toate părțile. — Hei, deșcă Matei, îl întrebă doctorul, cum merge azi? Te-ai hotarât să te astâmperi cu nebuniile, ori tot cântă sfântu? Nebunul avu o mișcare de groază, se strânse mic de tot și tot într-o clipă șopti: — Cântă sfântu! — Așa? Să vie mașina! Îl luară de mâini și de picioare, îl lungiră pe masă și-i aplicară mașina electrică. Se auzea un zgomot îngrozitor, ca o roată de piatră învârtindu-se între curele. Nebunul urla de ridica spitalul în sus. Doctorul râdea de se prăpădea. — Mai auzi sfântu? Deoparte, sergentului-major îi creștea inima, iar bolnavii ceilalți parcă erau morți. Cum l-au dat jos de pe masă, Matei și-a făcut cruce: — Sfântu! Sfântu! * * * Mi-au dat și mie drumul, m-am întors în „Divizia medicală” unde n-am mai găsit pe cel cu bronșita suspectă. M-am uitat lung la pat. — S-a dus... ast-noapte... acum o fi la otopsie... Îmi spuse un alt bolnav.
214
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Nebunul
— Las’, c-are să mănânce acolo mierte-fierte! striga, de după paravan sergentul sanitar. A treia zi m-am liberat din spital. Mă pregăteam să ies pe poartă, când aud în curte larmă mare. Mă duc să văd. Vreo douăzeci de sanitari făcuseră un cerc și priveau. De sus, glasul sergentului-major: — Să-l ridice de-acolo! Ce stați de căscați gura? — Ce s-a întâmplat? întreb pe un sergent. — Ia, nimica toată! Nebunul ăla de la sala de arest și-a dat drumu de pe fereastră. — Și? — Și... s-a făcut ciulama până jos. Nu știu de ce mi se păru că aud la ureche: „Cântă sfântu, cântă!” Am fugit.
108
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Copil de trupă
— Nu se poate, cocoană; e prea slab, n-avem ce face cu el. — Văd și eu, domnule colonel! E drept că-i slab, dar o să se mai îngrașe dac-o fi ținut bine. Ce să mă fac eu cu el! Gândiți-vă și dv. la poziția mea. Și cocoana începu să plângă. Dac-a văzut așa colonelul, s-a îndurat și l-a primit, așa slab cum era. Acuma, ghiciți: ce era? Cocoș, curcan sau iepure? Nu, bietul n-avusese noroc să fie nici una din toate astea. Soarta nemilostivă îl făcuse ceva mai rău, tot ce poate fi mai rău: era băiat. De un ceas de când stătea în cancelaria regimentului, dezbrăcat în pielea goală, tremurând, expus tuturor privirilor. Doctorul îl examinase, îl ciocănise, îl ascultase și, cu toate stăruințele cocoanei, nu putuse să spună decât că e slab. Adevărat, slab mai era! Așa cum ședea, drept, cu mâinile lipite de pulpe, cu pieptul scos înainte, cu ochii închiși mai tot timpul, nu-ți trebuia mult ca să-l confunzi cu scheletul pe care-l avea medicul în colțul infirmeriei. Puteai să-i numeri coastele de la o sută de pași, avea oasele pieptului ieșite diform înainte, beregata-i se zugrăvea oribilă, mâinile-i parcă erau de copil de opt ani, măcar că avea paisprezece.
205
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Copil de trupă
Și, pe lângă toate astea, cam tușea – ceea ce îngrija și mai mult pe doctor și pe colonel, care amândoi cunoșteau deopotrivă medicina. Cu toate astea, ce vroiați să facă? Biata „cocoană”, adică mă-sa, știa și ea că-i slab și nu s-ar fi despărțit ușor de dânsul, căci îl iubea și-i era și milă de dânsul. Însă trebuia. Din patru băieți câți avusese, atâta-i mai rămăsese; ceilalți trei muriseră la vârsta de șaisprezece ani – parcă era un făcut. Bărbat-său, fost funcționar, murise și el tânar, într-o bună dimineață, chiar în cancelaria unde slujea: o bătaie de inimă, un sughiț, și căzuse jos fără să zică o vorbă... fără să lase vreo pensie. De-atunci, biata femeie, fără neamuri darnice și fără nici o nădejde, a muncit cum a putut – ea, care nu fusese învățată să muncească – și n-a izbutit să-și poată crește copiii. Îi rămăsese o singură speranță: armata. Acolo vroia să dea pe Aurel, copil de trupă. De la paisprezece pân la optsprezece ani, băiatul trebuia să slujească statului fără leafă, numai pe mâncare și îmbrăcăminte. Când împlinea optsprezece, nu mai era copil de trupă, ci voluntar. Atunci îi venea leafă: șapte parale pe zi. Pe urmă căprar, pe urmă sergent – în trei ani avea perspectivă să capete 30 de bani pe zi leafă de la stat.
222
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Copil de trupă
Tot mai bine decât nimica. Un căpitan, care se-nrudea de aproape cu răposatul, făgăduise cocoanei că o să ia pe băiat în companie la el și o să-l lase să urmeze la gimnaziu; așa, la optsprezece ani ar fi putut să facă cele patru clase și apoi, peste alți doi ani, să dea examen la Bistrița – în opt ani ofițer! Ce vis frumos! Pân-atunci ea se ducea să slujească la un neam, care o primea jumătate ca rudă, jumătate ca-ngrijitoare. De aceea, vezi, când a auzit că-n sfârșit colonelul se-ndu-plecă să-l primească, biata femeie credea că-nnebunește de bucurie. I se părea că îl și vede ofițer. Și-n gândul ei blagoslovea armata. La Mizil, locul lor, băiatul n-avea gimnaziu; la Buzău nu-l putea trimite, pentru că n-avea cu ce îl ține, și iată că armata îi zugrăvea așa de frumos tabloul viitorului. Mulțumi colonelului, își sărută plângând copilul, îi strecură în mână o piesă de cinci franci și ieși, nebună de dor, de bucurie, de toate emoțiile pe care le-ncerca sufletul ei. — Aghiotant, zise colonelul, ia pe băiat și du-l la compania „Afară din rânduri”. Să-l însumeze la ordinar, fără leafă. Vezi și dă-i hainele alea care au fost ale ăluilalt... Cum îi zicea?...
205
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Copil de trupă
Petrică Ioachimescu parcă. — Ăla care-a murit? — Ăla. — Am înțeles, don colonel... Vino-ncoa, băiete. Și plecară cele două generații: unul care făcea miliție de cincisprezece ani, altul care de-abia începea. — N-are mult nici ăsta! zise doctorul. — Parcă eu nu văd? răspunse colonelul. L-am luat ca să-l îngroape statu! Femeie sărmană, mi-a fost milă. Am cunoscut pe bărbat-său... Peste un ceas, băiatul era-mbrăcat, însumat și dat cu serviciul la compania a treia. Slăbuț cum era, galben, sfios între atâția oameni mari care înjurau, izbeau și umblau „militărește”, el s-a așezat într-un colț... și a-nceput să gândească. Era vară, trupa toată dormea în corturi, și el avea un locșor într-un cort cu un căprar și cu doi soldați. Acolo, trântit jos, a privit el multă vreme în depărtare, pe cerul albastru; tot felul de gânduri îi treceau prin minte, acum, când se vedea străin între străini; în mintea lui de copil, sărăcia care-l zvârlise pe paiele din cort, într-o cazarmă cu care încheiase contract de robie pe toată viața, se arăta ca o prigonire din partea unei mâini nevăzute. Și prietenii cu care se jucase nu aveau să mai vină, și casa lor, săracă dar sigură, nu se mai deschidea pentru el, și mama îl lăsase aici, ca pe un pisoi lepădat într-un maidan.
216
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Copil de trupă
Când a auzit trâmbița sunând prelung și trist „stingerea lumânărilor”, o greutate i-a apăsat pieptul, un nod i-a strâns gâtul și a adormit plângând... în paie! * * * — Scoal’, băiete! Scoal’, că nu ești acasă! Cu vorbele astea s-a trezit dimineață, mai obosit de cum se culcase. Dormise rău. Toată noaptea visase visuri rele. I se păruse că mama l-a luat de o mână și a zburat cu el departe, peste dealuri și peste văi, în lumi locuite numai de oameni răi; i se păruse că l-a urcat sus, deasupra unei prăpastii, și că, de acolo, i-a dat drumu. Venea val-vârtej, rugându-se și plângând, și nimeni nu venea să-l scape, și nimeni n-avea milă de el, și a căzut în fund... și a murit... Și mort se ruga de Maica Domnului să nu-l dea în iad, că el nu-i vinovat de sărăcia și de nenorocul lui pe lume. Pesemne visul a fost de vină, că dimineața căprarul i-a spus: — Ia ascultă-mă, băiețică, să știi că n-o să te mai culc cu mine, că toată noaptea dai din picioare și te frămânți, parcă ai avea viermi!... Lasă gândurile. De-acuma, ce i-o fi tatii i-o fi și mamii! În ziua aceea l-au scos puțin la slujbă.
207
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Copil de trupă
Căprarul l-a învățat „întoarcerea capului la dreapta și la stânga”, apoi repede a venit vremea de masă. Când a plecat compania pe două rânduri, el era cel din urmă. A venit și dânsul cu gamela să-și ia porția de borș. — Bucătar, spunea căprarul, dă-i și puiului ăstuia de melitar o lingură, să guste și el din ciorba cazonă. Bucătarul era un român de vreo patruzeci de ani. Fusese „nesupus”, îl prinseseră târziu, stătuse la Târgșor și acuma își făcea oastea la bucătărie. — Puiule, puiule! Cin’ te-aduse aici să-ți poarte păcatele! ți-a fost dragă meliția, ori n-ai avut ce mânca acasă?... Ai tată? — N-am... — Hei! Uit-te, așa am eu un fecior! Cin’ te puse, tăiculiță, să te faci catană? Nu intrai mai bine la o meserie? Da ești slăbuț, nu-i vorbă. Rău, rău ai făcut! Copilul nu răspunse nimică. Își luă porția și plecă. Dar pentru ce nu putea să mănânce? Pentru ce se simțea căzând din picioare și pentru ce plângea? Cum avu un ceas răgaz, luă o hârtie și făcu o scrisoare: „Mamă dragă, Mi-e dor de matale, mi-e dor de casă, mi-e dor de libertate. Nu mai pot să stau aici. De ce m-ai lăsat, mamă dragă, și nu m-ai dat mai bine la o meserie?
212
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Copil de trupă
Vino și mă ia, că nu mai pot! Al matale supus fiu, care te dorește și iubește, Aurel Predescu” — Ce scrii acolo, băiețică? îl întrebă căprarul. — O scrisoare. — Cui? Ăi fi având ibovnică... — Mamii, răspunse copilul roșindu-se. — Să fii tu așa și pă dincolo? la să văd. Și căprarul, fără să mai aștepte, luă scrisoarea. O ceti, apoi o rupse și zise duios: — Să nu mai scrii așa, drăguțule. De ce să faci mamii sânge rău? Parcă ea te mai poate scoate de aici? Ehe! Cine intră copil de trupă e rob pă viață, ori cel puțin pân’ la 21 de ani. Mama nu te-o fi dat ea de voie la oaste; și ea plânge tot ca tine, da ce vrei să-ți facă? Mai bine fă-i un coraj, scrie-i că ești vesel, că petreci bine și că te rogi la Dumnezeu să fii sănătos... Și căprarul ieși din cort. De doi ani de când era militar nu mai plânsese și nu se mai emoționase. Copilul luă altă hârtie, își șterse și el o lacrimă, apoi începu: „Mama dragă, Află că sunt bine. Îmi place armata și mă rog la Dumnezeu să fiu sănătos Asemenea, aș dori să aflu și de matale, că ești bine și veselă.
212
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Copil de trupă
Scrie-mi când pleci la nenea Vasile. Al matale supus fiu, Aurel” Închise scrisoarea, o puse la cutie și se-ntoarse în tabără. La câțiva pași de el, căprarul de adineauri muștruluia pe un soldat: — Așa te-am învățat eu, boule?! Ei, bată-te ‘Mnezeu să te bată! Te ia mama dracului când ți-oi da un pumn! Marș de-aicea, că apâi vezi... cum sunt eu astăzi, atâta-mi trebuie: să mă scoată cineva din țâțâne! Doar nu sunt melitar de ieri, de alaltăieri, numai copil de trupă am fost cinci ani! Întoarse capul și zări pe Aurel. Căprarul se făcu stacojiu. Aurel plecă; dar în loc să se ducă în cort, se duse drept la cantină. * * * Era duminică. Toată cantina era plină de soldați, de căprari și de sergenți. — Dar tu, mă? Ce cauți aici? Poate vrei un rachiu! Toți râseră de copil, care plecă ochii-n pământ și rămase înlemnit. — Pun rămășag, zise un sergent, bețiv număru unu, că te-mbeți dintr-un degetar de rachiu, măi potcă! — Ba beau și o litră! răspunse copilul, scoțând pieptu-nainte cu un fel de trufie, cum văzuse la sergentul-major de la compania a opta. — Mă! strigară toți. Auzi mucea! S-a-ntors lumea pă dos.
201
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Copil de trupă
Are să-nvețe copilu pe tat-su să facă copii! — O litră de rom! strigă copilul, aruncând pe tejghea piesa de cinci franci. Toți făcură tăcere. Cantinierul aduse litra. Aurel o puse la gură și dintr-o înghițitură o dete pe gât. — Încă una! țipă el. Și ochii-i scânteiau, fixându-i spre sergenți, care încremeniseră. — Nu-i mai da, mă, că-i nebun! strigă un sergent. — Lasă-l să bea! strigă altul. Să se facă melitar în regulă! A doua litră fu înghițită cu aceeași repeziciune. Se uitaseră toți privindu-l. — O să te vedem noi acuma cum ai să urci scările până sus. — Eu? Foarte bine! Uit-te așa! Și Aurel luă un aer milităresc, salută pe sergenți, schimonosi un fel de „stânga-mprejur” și ieși țipând: — Un, doi! Un, doi! Urcă scările cu o energie nebună, ajunse la corturi, trecu de ele și merse drept înainte, până la marginea malului care dădea în prăpastie. * * * A doua zi vierii l-au adus la cazarmă pachet. Era un fel de carne în care nu se mai cunoșteau nici ochii. Și l-au îngropat tot seara, când gorniștii sunau rugăciunea.
187
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Fatmè
Pe Gheorghe Năftică îl văzuse Dumnezeu și-i pusese mâna-n cap de când venise în compania de la Kadichioi; dar mai ales de când îl dăduse la pichetul numărul 18, era omul cel mal fericit. Soldat vechi, aproape să se libereze, îi părea rău că nu ajunsese și el un „grad” cât de mic, căci doar avea patru clase primare, cu atestat cu tot. Se-ntâmplase însă că – nici el nu prea știa de ce – sergentul-major îl luase în nume de rău și... pas de mai avansează! Cu toate astea, viața din Dobrogea îl despăgubea de neajunsurile vieții cazone. Aici slujba era puțină, disciplina și mai puțină, iar corvada mai deloc. Cu deosebire în pichete. Avea ca șef un căprar cu care de țivil fusese prieten. Și chiar oricum să fi fost, tot e bun traiul în pichet. De cum se crăpa de ziuă, își lua pușca pe umăr și: — Don căprar, eu mă duc în patrulare. — Să fii sănătos! Du-te opt. Și pleca. Dar cum ajungea mai depărtișor, lângă un tufiș, pe care-l picnise el bine, vâra pușca printre crengi, o ascundea frumușel, cu cureaua-n sus, ca să n-o zărească vreun drumeț, apoi lua în mână o nuielușă, și tunde-o, băiete, razna prin pădure.
207
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Fatmè
Mai trăgea din țigară, mai fluiera de-i răspundeau toți codrii, iar peste un ceas te pomeneai cu Naftică tocma-n sat la Esechioi. Așa-și făcea el viața. Seara, haide iar la tufiș, lasă nuielușa, pune pușca pe umăr și iacă-l la pichet. — Nimic nou pe linie, don căprar. — Nimic să fie! Dar... de ce-și făcea el vacul tot la Esechioi? Parcă nu era mai frumos în pădure, la răcoare? Ori alte sate mai frumoase nu găsise? Era bine, ce-i drept, și-n pădure, dar vezi că Fatmè a lui Iusuf cirezarul stătea în Esechioi. Lucru de necrezut, însă Năftică se amorezase turtă după Fatmè, și mai-mai îți venea să crezi că și Fatmè uitase că „așcherul” era „ghiaur”. La urma urmei, dacă nu l-ar fi iubit și ea, atunci ce zor avea să-i iasă mereu înainte? Pentru ce își lua firigeaua[1] de pe cap și se lăsa descoperită în fața lui? De ce-și făcea de lucru la cișmea întotdeauna când Năftică era pe-acolo? Turc să fii, și ai mânca, bre, carne de porc! Turcoaică să fi fost, și ai fi iubit pe Năftică! El era cel mai frumos soldat din regiment. Cu mustața sucită în vecii vecilor ca de paradă, cu ochiul drăcos, cu mersul falnic, cu vorbe de glumă când îl căutai, care turc din sat putea să-i facă vreo concurență?
222
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Fatmè
într-un an de zile învățase turcește, de-ai fi zis că-i hogea. Atâta cusur avea și el, că nu era „botezat” întru Muhamed; dar cusurul era mic de tot, și pentru el și pentru Fatmè, de vreme ce amândoi primiseră, pesemne, botezul dragostei, care te vindecă de toate păcatele... Iusuf, așa bătrân cum era, nu mai credea nici el în multe. După amiază, când ieșea hogea să cânte pe scara geamiei „Alah ecmec , Alah ecmec”[2], Iusuf trecea nepăsător și sceptic, nu ca alți turci, care se simțeau înfiorați de evlavie. Și era firesc să nu mai creadă atâta. Comerțul lui de vite îl făcuse să umble lume multă; era purtat pe la Silistra, unde văzuse și un fel de caffe-chantant, era purtat pe la Ostrov, unde mâncase prin birturi creștinești, ba fusese de vreo două ori și pe la Brăila. Cât pentru originea lui, nici ea nu prea era curat turcească: tătar, cerchez, de toate la un loc. Și iată pentru ce chiar el încuraja dragostea fetei cu un creștin, mai cu seamă că fata n-avea mamă, iar Iusuf ținea să fie liber, să scape de „piatra din casă”. Iată pentru ce Fatmè mânca la masă cu tat-său și cu Năftică, ba încă descoperită la față, ca să i se vadă ochii frumoși, nasul cam turtit, fața albă ca de ceară, părul negru și gâtul rotund, înconjurat de o salbă de galbeni.
232
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Fatmè
Era frumoasă. Și când își vâra unghiile vopsite cu roșu în strachina comună din care tustrei mâncau pilaf, Năftică găsea întotdeauna prilej să se-ncurce cu mâna între boabele de orez și degetele iubitei. Ai fi zis că amorul își vâra și el aripile în strachină. * * * Năftică o iubea mult. Era o perversitate de simțuri care îl făcea s-o dorească fiindcă era turcoaică și fiindcă auzise despre turcoaice tot soiul de povești? Ori era o iubire normală, venită nu se știe cum și unde, cum sunt toate iubirile, fără patrie și fără bilet de legitimație? Dacă stătea și se gândea bine, deșca Gheorghe descoperea că iubește pe Fatmè în toate felurile. Că ea nu era creștină, asta puțin îi păsa la urma urmei. Trăit de mic copil la oraș și încă într-un mediu foarte sceptic, el nu avea scrupuluri religioase, nu din convingere, dar dintr-un fel de lipsă de obicei. Nu era ateu, dar nu era nici bigot. Credea uneori, iar altădată habar nu avea că există religie. De Dumnezeu își aducea aminte numai când îl înjura, și atunci îl punea la plural, probabil ca să aibă satisfacția că execută pe mai mulți o dată. Înainte să fie soldat, fusese sergent; sergent... de oraș, ce e drept, dar, în sfârșit, știa ce e „șarpele de aur”.
218
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Fatmè
Sergenții de oraș sunt singurii care, în mijlocul realismului ce ne copleșește din zi în zi, au mai păstrat tradiția legendară a dragostelor medievale; parc-ar fi niște marchizi în decadență: cum vine seara, ei apar în umbra tăinuită a gardurilor, și acolo, acești lilieci cu tesac, fluieră serenadele și nocturnele lui Schubert și [ale] lui Chopin, naționalizate în „ieși fetiță, din portiță”. La fluieratul lor, care nu-i „de-a turuitele”, ca la foc, nici de-a „bine-pace”, ca de obicei, apar bucătăresele care au schimbat pe comunul odor di femina într-o simfonie de mirosuri care-ți spun cum mănâncă „boierii”. Și atunci începe, ascunsă de lumina indiscretă a felinarelor, cea mai dulce dintre idile, idila pe furate, legănată-n șoapte ce se pierd, în sărutări nebune, în ahturile a două inimi ce se contopesc. Și-ntotdeauna crâmpeiul de roman se sfârșește cu: — Da’ să nu dea dracu să te prind cu altu, că vâr tesacu-n tine! Gheorghe Năftică își aducea aminte de toate fâșiile astea dintr-un trecut îndepărtat; ținea minte cum „se iubise” cu unguroaice lapidare, [...], cu nemțoaice leneșe, și niciodată nu le ceruse actul de botez, cum nu-l ceruse nici țigăncilor de la binale, care-nainte să zidească o clădire, cimentau cu el o dragoste fugitivă.
203
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Fatmè
Atunci de ce s-ar interesa de religia neprețuitei lui Fatmè? Numai proștii se uită la asta! Nu văzuse el pe fostul lui prefect ținând casă unei ovreici în Strada Sfinților și unei nemțoaice în Dealul Spirii? Nu știa acuma toată compania că însuși căpitanul trăia în casă cu o turcoaică? Atunci ce? În privința asta era liniștit. Numai fata să vrea. Parcă e zor să se cunune? El știa una: Să-ți iau casă cu chirie, Să te țiu la mahala, Birja pe seamă să-ți fie, Și tu, dragă,-n conta mea! Și dacă n-o fi tocmai cum zice cântecul, dar cel puțin au să trăiască liniștit, fără să le pese de oameni. * * * Într-o seară era el „schimbul al doilea de noapte”. În pichet, pe patul comun, dormeau ceilalți doi tovarăși și căprarul. Îi auzea sforăind și zărea prin crăpătura ușii lumina slabă a opaițului. Noapte de vară, liniștită și plină de fiori. Se cam înnourase, iar freamătul din ce în ce mai tare al frunzelor spunea c-o să plouă. Ce-i păsa lui? Lângă pichet era adăpost dac-o turna de sus. Se plimba de colo până colo, cu pușca în toate pozițiile, și urmărea cu ochii un licurici din iarbă.
201
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Fatmè
Departe, în fața lui, se-ntindea un șir de dealuri, iar pădurea cânta mereu așa de duios! Ce fericit ar fi fost el dacă Fatmè ar fi vrut să vină într-o noapte până la dânsul! Ar fi lăsat stelele să păzească pe cei din pichet și să aibă seama contrabandiștilor; iar ei doi ar fi rătăcit nebuni prin pădure și s-ar fi oprit în tufișul unde-și ascundea ziua pușca. Și ar fi sărutat-o și s-ar fi iubit și stelele i-ar fi cernut ei raze de aur în părul negru! Dar Fatmè nu venea niciodată. Îi făgăduise ea de mai multe ori, însă niciodată nu se ținuse de vorbă, nelegiuita. Și el se gândea mereu la dânsa, și el făcea planuri de viitor. La orașul lui nu s-ar fi întors cât cucu! La ce să se întoarcă? Pentru slujba de gardist? Altul îi era acuma visul. Fostul lui prefect ținea foarte mult la dânsul și-i făgăduise odată, când s-a dus el în concediu, că are să-i împlinească dorința: notarul din Kadichioi era un om bătrân, care nu mai avea mult de slujit. Cum s-o libera din armată, avea să-i ia locul, că doar are și el patru clase primare. Atunci are să fie mai mare peste un sat, căci primarul e turc și nu știe decât să pună muhiurul pe hârtii; atunci are să ia pe Fatmè, și iată-i viața fericită.
229
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Fatmè
Dar visul acesta era „pentru viitor”. Pentru prezent Năftică avea alt vis, care se putea împlini, cu voia lui Dumnezeu, în orice minut, dacă are omul noroc. Câți ca el avuseseră norocul acesta! Căci era ușor. Însărcinarea pichetelor era de a păzi pe contrabandiști. Turcii, niște sălbatici care nu pot pricepe civilizația, credeau că și acuma se poate introduce tutun în afară de monopolul statului. Toate ordinele, toate somațiile, toate dramele desfășurate noaptea prin păduri nu fuseseră în stare să-i facă să părăsească soiul acesta primitiv de a-și procura iarbă de ciubuc. În flecare zi se descoperea „tutun de boccea” prin sate, ceea ce dovedea că se face contrabandă „pe o scară foarte-ntinsă”, cum zicea o circulară. Și aici începea „rolul pichetelor”. Se știa la regiment că orice soldat care a prins o contrabandă are drept la o „recompensă” în raport cu valoarea contrabandei. Căprarul explica lucrul astfel: — Mă băiete! Ziua ai voie să cauți în orice căruță întâlnești pe drum. Dai jos calabalâcul, scotocești peste tot și, dacă ți se pare, ai voie să dezbraci chiar cadâna. O cauți unde cu gându nu gândește ea. Noaptea, dac-auzi pași pân pădure, strigi de trei ori: „Cine-i? Stăi!” Nu s-a oprit când ai strigat a treia oară?
207
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Fatmè
Tragi cu pușca! Poți să-l omori, și nici capu să te doară! Dac-ai prins tutun la mort, îl trimeți la don căpitan, don căpitan îl trimete la reghiment cu raport, reghimentu la regie, regia prețăluiește cât face tutunu și-ți trimete banii... Ce vis frumos! Dai cu pușca, și te pomenești că dintr-un glonț ies parale. Gheorghe Năftică nu mai părăsea gândul ăsta. De ce n-aude și el pași prin pădure? Sunt soldați care au câștigat așa până la cinci sute de lei. Ce bine i-ar prinde acuma, de liberare, și ce mai rochie de nuntă ar cumpăra pentru Fatmè!... Era aproape să adoarmă, când iată că visul era pe cale să se-mplinească. Auzi mișcând printre copaci. Își ciuli urechile ca un ogar, deschise ochii mari ca să zărească în puterea nopții, își ținu răsuflarea și înțelese că-n adevăr nu de vânt se mișcau și trosneau crengile. Luă pușca și începu să strige o dată, de două ori: — Cineeee-i? Stăi! A treia oară ochi. Glonțul trecu prin noapte ca o stafie roșie, iar ecoul se repetă din patru părți ale văii, prelung, sinistru. Cei din pichet săriră într-o clipă. Mâna pe arme. Și alergară-n grabă spre marginea pădurii, unde fusese umbra.
201
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Fatmè
— Ghiaur! mai putu rosti Fatmè când zări pe Gheorghe, și înțepeni la pământ, cu ochii mari deschiși, înfiorători...
19
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Moșul
Am cunoscut odată un militar foarte ciudat. Era cu noi în batalion, vorbeam cu el în toate zilele, și niciodată n-am știut cum îl cheamă. Pe el, nu știu de ce, nu-mi venea să-l întreb; iar toți cărora m-am adresat dădeau din umeri ca și mine, mirați și ei că niciodată n-avuseseră curiozitatea să-l întrebe. Probabil numai furierul regimentului avea norocul să cunoască ghicitoarea asta, pentru că o vedea dezlegată gata în registre. Încolo, de la maior și până la bucătar, nimeni n-avea habar. Ba încă și mai ceva! Măcar că purta la mână două galoane late de aur, pentru noi el n-avea grad. Și nimănui nu i-ar fi trăsnit prin minte să-i zică: „Trăiți, don sergen-major“. Să fi poftit să-i zici! Ar fi fost în stare să se facă foc și pe loc ți-ar fi răspuns: — „Să-ți crească urechile, băiete!“ Așa, toată lumea-i spunea „Moșule“ . Și ai fi fost în stare să crezi că tot sub numele ăsta era trecut și-n controale. Moșul era omul cel mai vechi din batalion. Schimbase ofițeri peste ofițeri, apucase soldați care ajunseseră acuma căpitani, văzuse schimbându-se nu mai știu câți maiori, șefi de corp, și privea la toate primenelile și transformările astea cu un fel de filozofie simplă, care-i era în fire, nu împrumutată din cărți.
215
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Moșul
— Hei, bădică, roata lumii e afurisită! Toate se mutau de la locul lor, toate întinereau ori îmbătrâneau, numai el rămânea cum fusese. Când a-nceput să i se zică Moșule iarăși nimeni nu știa; ai fi zis c-așa se pomenise el Moș de când lumea. Peste el și peste viața lui plutea o taină pe care gândeai că nici el n-o cunoaște. De unde era, ce fusese mai-nainte habar n-avea cineva. Atât ne spusese: — Hei, cocoșelule, când m-a luat pă mine cu arcanu, era altă gâscă-n traistă! Eu am apucat pă Pazvante, care mânca omu de viu... Nu-ți mai vorbesc de Lipan, care striga creier de cocoș ... ăsta a fost încoa de tot! Moșul făcea oștire de vreo cincisprezece ani. Și doar nu era om bătrân. Să tot fi avut treizeci și cinci, treizeci și șase de primăveri înnodate. Dar, nu știu cum și ce fel, primăverile lui erau cam tomnatice, ba le ieșise binișor bruma prin păr și prin barbă. Pe ici, pe colo, ghioceii îi mijeau prin cap, de i-ai fi dat ăl mai puțin, să zic, patruzeci și opt, și nouă. Unde era și cam adus de spete, ca omul la vârsta când te pleci spre groapă, unde mai avea și mersul agale, puteai să juri că se apropie de cincizeci în toată legea.
219
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Moșul
Da ce om! Uit-te: mi-l aduc aminte ca astăzi. Regulat îl vedeai prin curtea cazărmii cu mâinile la spate, ori ciugulinduși bărbuța, și n-ai fi bănuit cât cucu că-i militar, și încă de-ai lui Pazvante, dacă n-ai fi zărit mondirul cazon pe el! Era șeful gorniștilor. De dimineață pornea cu puii la instrucție și nu se-ntorcea decât la vremea mesei. Apoi, după masă, iar așa. Și, cât ți-i ziulica de mare, auzeai sunând goarnele pe maidan. Un lucru ciudat: când mergea în fruntea gorniștilor și mai ales în fruntea batalionului, i se însenina fața. Nu mai era îndoit de spete, mustața și-o ridica în sus și făcea niște pași de credeai că o să cufunde pământul. Gorniștii lui erau ăi mai vestiți la toate garnizoanele pe unde trecuse. El compusese marșurile alea după care soldatul calcă scurt și apăsat fără să vrea. Gorniștii ăilalți îndrugau ca de mort! — Ăla-i marș? Parcă-i de cavalerie! Mă mir că nu cântă de nuntă! Și doar oameni erau și ăia. Numai vezi că avea Moșul un fel de manelă a lui aparte. N-ai fi auzit vorbă proastă din gura lui! Ori să pedepsească el, ori să bată cum aud că obicinuiesc alții ferit-a Sfântu!
201
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Moșul
Moșul se uita la gorniștii lui ca la niște pui, și să fi văzut numai că se leagă cineva de dânșii! Așa, moș cum era, se înfuria de credeai că intră dracu-n toți. Uneori mai lăsa pe oameni să se mai odihnească și ei, că, mai ales la început la toți le plesnesc buzele din pricina goarnei. Dar de departe, când vedea că vine maiorul, îl auzeai: — Haide, mânzule, dați zor, taică, dați zor! Că, uit-te, vine Ghiuju! Ghiuju: așa zicea el în loc de don maior . Apoi zâmbea, se uita la berbecul batalionului, care se ținea grapă de el peste tot, și-i spunea: — Scoală, Ghiță, scoală, că vine stăpânul ăl mare! Însă Ghiță îl privea cu ochii lui leneși și cuminți, că el nu cunoștea alt stăpân și alt frate decât pe Moșu. Amândoi erau stâlpii batalionului, amândoi mergeau în frunte, amândoi mâncau și amândoi dormeau. — Vezi?! zicea Moșul. Nu l-aș da pe Ghiță să știu de bine că mai îmi dă o primă! Și cum iubea pe Ghiță, așa iubea pe toți oamenii. Nu cunoștea pizma, nu avea vrășmași și nici fudul nu era. Când vedea câte un voluntar mai mititel, Moșul se uita la el ca la un copil și-i spunea cu dragostea lui originală: — Mă, câta melităroiu de mare!
218
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Moșul
Da o să poți ține pușca, tăticule? Ori, dacă te vedea trist, numaidecât te întreba: — Noroc, taică! Merge cătănia? Maica Domnului într-ajutor! Altădată, îl pofteai la cantină. Nu te-ar fi refuzat nici în ruptul capului, măcar că nu-i plăcea băutura. Intra și comanda: — He, un șpriț, un macmahon, mai multă gazoasă! Asta era viața lui: prieten cu toți la cataramă și voie bună. În vremea din urmă nu mai avea voie să sufle din goarnă, nici să alerge, nici să ridice greutăți. Îi venise boala de acolo că prea suflase mult. — Acuma să mă iau de mână cu Ghiță, zicea el, și râdea chiar de boală. Însă nu vorbea decât de anul pe care-l mai avea de slujit. — Cum l-oi împlini, mă duc. Și, mai cu pensioara, mai cu părăluțele strânse, deschid și eu o cârciumioară... Hea! Pentru bătrânețe e destul. Îmi iau și o băbuță, așa de vo optsprece anișori... Noi râdeam: — Da ce să faci cu ea, Moșule? Să se ia și ea de mână cu Ghiță? — Ce, mă? Ce? Dec! Ba bine că te-oi chema pe tine să-mi ajuți!... * * * Nu trecuse nici o săptămână de când ne spusese vorba asta, și auzirăm într-o dimineață vestea groaznică: a murit Moșul!
211
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Moșul
— Da, domle! zicea aghiotantul. L-a găsit căpraru de la gorniști întins pă pat, fără suflare, cu ochii închiși, țeapăn, mort — ce mai încoace-încolo? Berbecu stetea la căpătâi și urla. Când a văzut că pun oamenii mâna pe Moșu, s-a suit și Ghiță cu două labe pă pat. Săracu dobitoc! Vezi dumneata? Parcă vrea și el să ajute, ori să vază măcar ce s-a întâmplat... — Și de ce a murit? Nu se știe? — De! Doctoru zice că i s-a rupt o vână. Știi că el suferea, sărmanul! Da eu bănuiesc c-a murit de supărare... — Supărare, Moșu? — Taman așa! Ți-aduci aminte vorba lui: „Să-mi găsesc o băbuță de vo optsprece anișori“ ... — Ei! Mi-aduc... — Apăi asta e! Băbuța a găsit-o el, pă cât știu eu; da, pasămite... boala lui e afurisită... te face neom... A găsit băbuța degeaba. Vorba dumitale: „Să se ia și ea de mână cu Ghiță?“ D-aia, prepui eu c-a murit... Puțin lucru e, domle? Să te pomenești din om... lipovean! * * * A doua zi, când l-a-ngropat, l-au trecut pe la cazarmă. Tot batalionul era în poartă, ori pe la ferestre, ori pe zid... Bietul Moș mergea cu picioarele-nainte pe drumul de apoi.
204
Anton Bacalbașa
Din viața militară/Moșul
În urma lui, că era într-o duminică, o mulțime de ofițeri, de soldați și de sergenți. Gorniștii nu mai cântau scurt . Era un cântec lung de jale, care-ți trecea prin inimă ca un țipăt de durere. Iar doliul, la căpătâi, îl ținea Ghiță, singurul frate. Și nici nu s-a mai întors la cazarmă: o fi putrezit pe câmp!
59
Anton Bacalbașa
Justiție
Era în luna lui mai; soarele, cu dulcea-i rază, lumina pământul, și un vânt ușor adia printre frunze; totuși, eu eram trist și cugetător; părea că totul îmi displace. Străbăteam stradele, ocolind lumea, și iată-mă ajuns la edificiul Justiției. Urcai treptele scării ce conduce într-o cameră spațioasă, în care ceva-mi atrase băgarea de seamă: o masă mare, în mijlocul căreia era o cruce... Îmi adusei aminte de tribunalul inchizițiunei. Abia intrai, și un zgomot confuz se produse în sala vecină; ochii tuturor erau ațintați spre ușă... în fine, lumea se dă în lături, ușile se deschid și în prag apare un june între doi dorobanți cu puștile încărcate. Sărmanul! fața-i era palidă; ochii aproape stinși, și în jurul lor, un vânăt semicerc denota o lungă suferință; el tremura și cu toate aceste, nimeni nu-i venea într-ajutor — nici chiar Dumnezeu. Mă apropiai de banca acuzaților, unde puseseră pe condamnat, și-l întrebai cu compătimire: — Ce împrejurare te aduse pe această fatală bancă? Tăcerea fu răspunsul său, și apoi o privire pătrunzătoar e ce-mi aruncă mă făcu să înțeleg cauza tăcerii sale. — Ei bine, reluai eu, prietene, nu-mi voi râde de nenorocirea ta. — Ah, zise el cu o voce stinsă, suferințele mele se vor fini iute.
207
Anton Bacalbașa
Justiție
— De ce? — Voi muri mai înainte de a împlini pedeapsa. — Dacă nu vei fi vinovat, te vor achita. — Și la ce mi-ar folosi achitarea? Află că n-am pe nimeni în lume... Sunt constrâns să cutreier stradele de mult timp, zi și noapte, spre a cere de milă, dar, neputând duce mult timp cu această viață de torture, mă hotărâi să recurg la unicul mijloc ce-mi mai rămânea: să fur... Da, am furat câteva mizerabile monede; dar agenții poliției au venit, m-au arestat, și astăzi sunt opt zile de când n-am mâncat aproape nimic. Și peste câteva minute voi fi condamnat, dar, cum îți spusei, nu voi putea împlini osânda, căci voi muri mai înainte. El n-apucă să termine când judele intră... Legea o voia: îl condamnară la nu știu cât timp de pușcărie; dar el nu putu face nici un minut, căci scoase un țipăt înăbușit și căzu pe scânduri. Ieșii atunci afară mai trist de cum intrasem și, mergând pe străzi, cugetam astfel: „De ce, oare, acesta să fie atât de nenorocit? Ce să fie cauza atâtor rele ce bântuiesc societatea? Sărmană lume?... Bogatul este tare. Săracul e disprețuit. Cel care trăiește spre a împila pe proletar e onest.
204
Anton Bacalbașa
Justiție
Cel care cată a-și revendica un drept e hoț. Cel care fură 5 lei e pungaș. Cel care fură milioane e patriot. Cel care spune Adevărul e nebun. Cel care minte e complezant. Cel care crede că va veni vremea când acestea se vor schimba visează. Cel care voiește a fi stăpân pe omenire e nobil”... Și multe de felul acesta... Tocmai cugetam astfel, când intrai acasă; șezui pe un scaun, deschisei revista Literatorului și găsii aceste versuri, care îmi umplură inima de speranță: Și va veni o vreme de muncă, de frăție, Când nu va mai fi-n lume prisos, nici sărăcie!
102
Anton Bacalbașa
O victorie
În vălmășagul acesta al luptelor politice, în acest vălmășag în care oamenii cei mai lipsiți de cinste politică se întîlnesc în ideile cele mai năprasnice, te cuprinde deznădejdea gîndindu-te cum țara e-n veci înșelată în aspirațiile ei. Astăzi toată lupta politicianilor noștri se reduce la o nenorocită chestie de digestie. Alianțele cele mai ciudate, compromisurile cele mai neoneste se fac numai și numai pentru stomac, numai și numai pentru atingerea unui individ sau unei coterii pe movila bugetului. Iar bietul alegător, deprins cu această priveliște scandaloasă, începe azi a se-ntreba cu mirare și dezgust: „Cine-i mai demn?” Negreșit, pricina de căpetenie a acestei mizerabile stări de lucruri se datorește mai cu seamă terenului pe care sunt puse aceste lupte, sistemului nenorocit de a înlocui principiile cu indivizii. Căci unde, întreb, este la noi acea linie, bine marcată aiurea, linia deosebitoare de nuanțe după idei? Se va alege X sau Y, liberal sau conservator, pentru omul care-i cunoaște pe toți, această alegere este perfect indiferentă. X sau Y nu reprezintă decât un hoit mai mult pe un scaun din Parlament. Principii? Idei? Nu-i bate capul lui Y sau lui X cu asemenea lucruri? Ele sunt bune pentru naivi și visători, rele pentru omul practic, rele pentru politicianul inteligent, care a pipăit pulsul cetățeanului alegător.
213