Datasets:

readerbench

/

ro-stories

like 1

Anton Bacalbașa

O victorie

Văzând pe toți acești zvânturați politici, pe acești copii inepți ai ineptei mase electorale, te miri cum nu sufăr cu toții de dilatație de stomac! Atât de mult stomacul primează la dânșii toate principiile și toate chestiile privitoare la diferitele suferințe ale mulțimii. Ne lasă pe noi indiferenți, reci ca la atingerea unui sloi de gheață toate frământările spasmodice ale lumii politice pentru că nu vedem în ele decât lupta pentru trai de la individ la individ, de la coterie la coterie. Ne bucură însă peste măsură când vedem că poporul, amăgit de veacuri, începe să priceapă că a venit și rândul lui la banchetul vieții sociale. Câteodată, prea arare, când din chiotele desperate ale vecinicilor îmbuibați — etern flămânzi, pururea cerșetori de putere — vibrează câte o notă clară, inima ne tresaltă de bucurie! Suntem sătui de saltimbanci cu șapte programe, sătui de lihniții intelectuali, sătui de microbii necinstei și ai fățărniciei! Ne trebuie să respirăm! Și, trebuie s-o spunem, ne-am cuprins de bucurie când am aflat că sătenii din Roman și Iași au ales, unii cu majoritate, alții cu unanimitate, delegați de-ai partidului socialist! În sfârșit, poporul, amețit de șarlatani, începe azi să cunoască pe adevărații lui prieteni, pe apostolii dreptății adevărate.

Anton Bacalbașa

O victorie

Poporul, sătul de cuvintele „libertate, ordine”, îmbrățișează astăzi pe aceia care luptă pentru dobândirea dreptului la viață, pentru ca muncitorul să fie stăpân pe rodul întreg al muncii! Nu milă din partea boierimii trufașe, nu îndurare din partea claselor de sus, dreptul întreg al poporului, munca lui, tot pământul, toate instrumentele de muncă! Acestea le voiesc sătenii din Iași și Roman, aceasta cer dânșii prin glasul delegaților Colegiului al doilea! Felicitând pe tovarășii noștri, trimițându-le o călduroasă strângere de mână, zicem azi, cu ochii scăldați în lacrimi de bucurie: La luptă pentru drepturile omului! La luptă împotriva claselor asupritoare! Luptă sinceră, și în curând vremea șarlatanilor va pieri!

Anton Bacalbașa

Începe!...

Iată-ne, în sfârșit, în plină perioadă electorală!... Din mila regelui și cu voia lui Lascăr Catargiu, vom asista din nou și vom lua parte la cea mai dezgustătoare și cea mai barbară petrecere ce e dat, din când în când, țării să sufere. Cursele se deschid. Taurii guvernamentali, ațâțați de fanionul roșu al cârciumarilor și al starostelor de bătăuși, se vor repezi, în curând, în arenă. În lături, cetățeni! Deschideți-vă, pungi boierești, care ați înțesat, în curgerea anului, sudoarea țăranului lihnit de foame; deschideți-vă, cârciumi, căci intră însetate gâtlejurile libertinilor catargiești, și sunt însetați ca Bărăganul dogorit de luna lui cuptor, ca un burete li-e stomacul, e anul de când n-au mai fost alegeri, „vin n-au mai băut de-un an, bani n-au mai văzut de-un secol!”... Plângeți, codri! Sobele de vară nu vă mistuie atâtea ramuri câte crăci au să vă rupă ipistații[1] prefecturilor: tot neamul bătăușilor are mâncărime-n palmă, tot neamul bătăușilor strigă ca un furnicar de Arhimezi: „Dați-mi o bâtă și o spinare de reazim, și voi face țara conservatoare”. [2] Deschideți ușile de perete, tipografii, căci se anunță de departe un nour de programe, de manifeste, de profesii de credință! Scriitori necunoscuți, toate nulitățile din fundul provinciilor, pe unde nici n-a încolțit sămânța de stil, toți râioșii literaturii, pe care nici însăși Academia Română nu i-ar premia, toți al căror nume sună în escu și în eanu, toți constipații din născare apar acum ca scriitori, fiecare cu profesioara lui de credință, fiecare cu manifestul lui, ungându-și vorbele cu miere, jurând în numele tău, țară.

Anton Bacalbașa

Începe!...

* * * Dar ascultă-i, țară care-i suferi mută de durere! Ascultă cum toată vermina asta, care ți-a ros și măduva din oase, vorbește în numele tău prin întruniri, pentru ca apoi să te joace la club! Ascultă-i și te cutremură!... Ascultă-i, poporule muncitor, și din chilia unde ești aruncat, de pe paiele mucede ale bordeiului bătut de vânt, te ridică și vin în mijlocul mascaradei ce se joacă deasupra ta; vino, Realitate crudă, Popor în lanțuri și în zdrențe, și pecetluiește, pe vecie molia ce te-a năpădit! Voi toți pe care v-a nedreptățit orânduiala crudă a zilei de azi, voi, care suferiți, care tremurați, care plângeți, voi toți pentru care soarele nu încălzește și stelele nu lucesc, veniți la noi! Veacuri de suferință vă-ndeamnă, o mare de nevoi v-adună, vă-nlănțuie un noian de năzuințe!...

Anton Bacalbașa

Țara fericită!

Caracteristica veacului în care trăim este că pretutindeni, în toate colțurile lumii, se agită chestiunile de viață și de moarte pentru clasele apăsate. Ca-n ajunul unui 1789, mai formidabil și mai măreț decât al veacului trecut, popoarele se frământă în dureri și-n lupte fără preget, și din aceste frământări, din luptele acestea, din zgomotul, din înfierbințeala, din fierberea veacului nostru va trebui să se nască pruncul visat, societatea viitoare. Una câte una se mătură dărâmăturile clădirii de azi, a cărei tencuială cade încetul cu încetul sub ciocanul nemilos al vremii nouă... Acum o jumătate de veac, Chateaubriand, credincios prejudecăților epocii și cuprins de deznădejdea evlaviosului în fața șuvoiului vrășmaș ce se urcă amenințător, scria: „Europa merge spre democrație... De la David și până în vremile noastre, regii au fost chemați, națiunile parcă sunt chemate la rândul lor... Societatea veche piere cu politica din care a ieșit... Era popoarelor a venit”... De atunci și până acum curentul a crescut, curentul se urcă mereu, ca marea. Popoarele, sătule de apăsarea claselor îmbogățite din munca robilor, conștiente de chemarea și de drepturile lor pe lume, își strâng rândurile tot mai tare, și tot mai tare duc lupta. Europa întreagă e zguduită de mișcarea aceasta.

Anton Bacalbașa

Țara fericită!

Ca freamătul unei păduri uriașe, ca valurile spumoase ale unei mări tulburate răsună miile de glasuri, deșteptate la viață și de viață doritoare... Și, cu toate astea, ca niște sălbatici de prin ținuturi necălcate de picior de om civilizat, oamenii politici din țara lui Mihai Viteazul n-aud murmurul surd al vremii. Și pe când Europa-ntreagă își ațintește urechea și mintea buimăcită la zgomotul valurilor ce se apropie, mai amenințătoare ca pădurea de la Birnam, iscusiții noștri politiciani își văd în pace de bucătăria lor politică, ei toacă în tihnă carnea electorală pentru gustosu l și neasemănatul caltaboș bugetar. E o frenezie adâncă, un extaz uimitor în toată ceata, căci masa se va întinde în curând, bugetul cere să fie mâncat, și e dulce bugetul!... Că țăranul moare de foame, că muncitorul rămâne fără lucru, că toată clasa celor apăsați cere dreptul la viață, toate astea nu îngrijesc pe iscusiții noștri politician. Nu e mai important pentru ei că Pache s-a unit cu Sturza, că Lahovary e-n farmecul beției de dragoste cu Carp, că Lascăr Catargiu n-are mai duios prieten decât pe cioclu-i de odinioară? Iată destulă materie pentru agitat țara, iată marile revendicări în jurul cărora poporul va trebui să facă zid de apărare, iată pentru ce poporul umilit și sărăcit va trebui să-și arunce volnic spinarea sub ciomagul Ulmenilor, să-și plece fruntea sub blagoslovirea lui Popa-Ta-che!...

Anton Bacalbașa

Țara fericită!

„Te admir, progenitură de origine romană!”

Anton Bacalbașa

Calm

Suntem în plină sesiune parlamentară, și, cu toate astea, atmosfera politică e învăluită într-o pâclă deasă; o monotonie covârșitoare, o liniște de mormânt apasă asupra tuturora. S-au dus vremile de agitație, s-a sfârșit cu zgomotul, cu viața, cu mișcarea ce de regulă însoțeau sesiunile parlamentare. De ce? De ce, nimic mai simplu. Este știut că băuturile alcoolice, haciciul, opiul aduc, mai întâi, o surescitare însemnată în organism, dar apoi se observă la individ o moliciune cumplită, o slăbire colosală a voinței, simptomele unui ramolisment iminent. Alegerile sunt opiul pe care extravaganții noștri politiciani îl iau în doze respectabile atunci când „națiunea” e chemată să-și exercite „liber” dreptul de vot. Sub stăpânirea acestui puternic excitant, politicianii sunt de nerecunoscut. Cei mai trufași de obicei sunt atunci cei mai plați; disprețuita și batjocorita populace devine „poporul suveran”; tarabele cele mai ocolite ajung „domiciliul inviolabil”; vinul cel mai borșit se preface în argument electoral; e un freamăt, o frenezie, un extaz în toți, de la vlădică până la opincă, pentru că... „nu mai sunt privilegii, revoluția de la 48 ne-a făcut egali; trăiască libertatea, trăiască cetățenii!” Dar alegerile trec, vinul se bea, bancnotele rupte-n două se lipesc, domnii deputați devin gravi, Cleone cel fără de rușine se spală pe mâini, își reia toga părăsită și cugetă cu dezgust la nenorocita invenție a sistemului parlamentar.

Anton Bacalbașa

Calm

Atunci reacțiune a opiului începe, ramolismentul își înfige ghearele-i nemiloase. * * * Și cum să nu fie așa? Căci, nenorociților politiciani, ați amețit lumea în vremea alegerilor cu bășici de săpun — și ce săpun prost! — și acum, când a bătut vântul, bășicile s-au evaporat. V-ați păzit ca de foc să intrați în miezul chestiunilor care ar fi putut pasiona și încălzi lumea, și acum... culegeți ce ați semănat: nimic. În alte țări, unde o burghezie, mai conștientă de rolul ei de clasă și de primejdia ce așteaptă o clasă atunci când în sânul ei încolțesc factorii transformatori, își dă seama că vremea concesiilor de făcut poporului a venit, deschiderea sesiunii parlamentare e un eveniment, agitația începe atunci cu mai mult foc, lumea se-ntreabă atunci mai cu patimă: „Ce facem? Unde mergem?” În Franța, desființarea cultului în ateliere; în Germania, colosala reformă școlară; în Belgia, votul Universal; în Anglia, uriașa grevă a minerilor; toate astea fac lumea să fiarbă, toate astea sunt motive puternice pentru ca poporul să se agite, pentru ca Parlamentul să atragă toate privirile. Acolo, în adevăr, lumea are de ce se pasiona. Dar la noi! Nu cumva ședințele noastre parlamentare, seci ca o ședință de-a Academiei, pot să intereseze milioanele de suferitori?

Anton Bacalbașa

Calm

Ori poate congresul librarilor și al liberalilor? Ce? Scrisoarea d-lui Fleva? Retragerea d-lui Stătescu? Ori, poate... mai știi? Demisia d-lui Vrăbiescu? Astea să agite milioanele de români lipsiți de drepturi și de pâine? * * * Serios vorbind, cu cât observi mai mult atitudinea, cu atâta trebuie să te convingi că adevărații amici — conștienți sau nu — ai guvernului conservator sunt tocmai liberalii. Căci cu o opoziție atât de lipsită de idei, atât de incapabilă de a pasiona lumea cu vreo cerință adânc simțită de mulțime, va fi de ajuns guvernului conservator să nu facă acte prea flagrante de reacționarism ori să aducă vreo doua-trei legi-paleative pentru ca să-și asigure cârma încă pe 12 ani. Ba și-ar asigura-o pe vecie, dacă în mersul istoric al omenirii nu ar fi o putere fatală care crește din zi în zi și care e reprezentată de democrația socială.

Anton Bacalbașa

Sfânta Filofteia

Zilele trecute s-a petrecut în orașul nostru un fapt care-njosește veacul în care trăim și asupra căruia nu putem trece cu vederea. Față cu seceta de care sufereau câmpurile s-au adus de la Curtea-de-Argeș așa-numitele moaște ale sfintei Filofteia. Și atunci, popi în haine de carnaval, femei bătrâne și câțiva bine-credincioși creștini au făcut un soi de plimbare în tovărășia moaștelor, la care s-au rugat cu toții să le dea ploaie. Nu știu câte parale au binevoit să primească moaștele pentru această consultație; dar ceea ce știu este că nu le-a părut rău creștinilor de banii pierduți: moaștele s-au purtat cinstit, și o ploaie abundentă s-a revărsat asupra pământului arendașilor și proprietarilor; ba încă moaștele n-au primit să trateze a forfait[1], ci au dat ploaia cu două ceasuri înainte de a fi scoase la plimbare. Dacă ar fi vorba aci numai de o superstiție a poporului, pe care onorabilii stăpânitori îl lasă în întuneric, am căuta numai să luminăm pe cei rătăciți și nu ne-am revolta. Dar e la mijloc ceva mai mult, e o șarlatanie ordinară, pe care autoritățile bisericești o joacă pe spinarea nenorociților credincioși. În adevăr, oricine știe că onorabilul mitropolit n-are decât să se uite la barometru și să-și lanseze moaștele atunci când vede că arată la ploaie.

Anton Bacalbașa

Sfânta Filofteia

L-aș fi poftit să scoată acum două săptămâni trei camioane de moaște și să vedem dac-ar fi plouat. Jocul e însă periculos. Se știe că adeseori barometrul face farse și că arată la ploaie fără ca să plouă; sfătuim deci pe onorabilii preasfinți să nu se joace cu focul, căci adeseori moaștele au pățit rușinea luându-se numai după barometru. Dar este un alt mijloc, mai simplu și mai popular, de a cunoaște dacă are să plouă sau nu. Mitropolia n-are decât să-și procure – dacă n-o fi și având – un cazan cu apă, în care să bage un brotăcel, iar din cazan să se-nalțe în sus o trestie. Când vremea va fi a ploaie, brotăcelul se va sui pe trestie, și atunci... ordin să se scoată moaștele! Lucrul acesta îl cunosc perfect țăranii, care au, în fond, mai multă-ncredere în brotăcelul lor decât în farsorul barometru și-n puțin apetisantele moaște. Dacă nici mijlocul acesta nu convine, atunci să-și aducă aminte de povestea cu țăranul care a făcut marț pe astronom, încrezându-se în paiele cărate de porc... Poate însă că toate astea nu sunt de ajuns? Atunci facem cunoscut savanților clericali că-n zilele noastre se poate produce ploaie după voie. N-ai decât să urci pe cineva, pe un Ravachol oarecare, într-un balon încărcat cu dinamită, și, balonul ajungând în nouri, produci descărcătura și ai ploaie, fără să fii nevoit a mai face ziua-n amiaza mare exibiții de acestea, care-ți amintesc fetișismul sălbaticilor.

Anton Bacalbașa

Sfânta Filofteia

Prin urmare, ar fi de dorit ca atunci când sunt atâtea mijloace, unele științifice, altele populare, de a se cunoaște cum va sta vremea, să nu se mai dedea nimeni la operații de acestea ridicule, care pălmuiesc știința cu atâta sfruntare și dau atâtea parale – vreo câteva mii de franci – în buzunarul... moaștelor. Iată ce ne revoltă. E o barbarie care n-are nici măcar scuza sincerității. Se prostește poporul, și se prostește în mod conștient, e o perversitate interesată care nu se poate ierta. Și, cu prilejul acesta, se creează o altă serie de eresuri. Așa, se spune că unele moaște au uneori capriciul – capriț de moaște! – de a se lăsa greu, așa că nici douăzeci de oameni nu le pot ridica. Iar impresarii acestei comedii inventează atunci tot soiul de motive pentru ca să explice acest zbeg al moaștelor. Cadrul acestui articol nu ne iartă să ne întindem pe larg asupra explicațiilor de dat acestui fenomen. Pe scurt, însă, iată: e pur și simplu efectul unei halucinații. Cel dintâi care scoate vorba că moaștele s-au lăsat greu e adeseori un șarlatan, care vrea să escrocheze naivitatea celor ce-l înconjoară; uneori e chiar de bună-credință, și se poate întâmpla ca starea de congestie a creierului, hotărâtă de poziția capului, să joace un rol puternic în halucinația aceasta.

Anton Bacalbașa

Sfânta Filofteia

Ceilalți urmează apoi ușor – sugestia prin grai, contagiunea produce tuturora aceeași părere. De altfel, s-au văzut multe epidemii de halucinație, și știința ni le-a lăsat neexplicate. În anul 1889 s-a întâmplat în departamentul Dordogne din Franța o epidemie colosală de halucinații: mii de oameni pretindeau că văd pe Maica Domnului prin crăpătura unui zid ruinat, în fundul unui paraclis de aur, luminată de lucirea faclelor. La l885 a fost la Corano o altă epidemie, tot atât de mare. Și n-a trebuit prea multă filozofie ca să se învedereze că ori contagiunea, ori sugestia prin viu grai a zăpăcit toate capetele... Cu toate astea, autoritățile noastre tolerează specula aceasta scandaloasă asupra minților mărginite, și nici un glas cinstit nu se ridică să lumineze pe nenorociții înșelați, care își încuibă-n cap cele mai sălbatice eresuri și-și cheltuiesc banii pe promenade în compania moaștelor. Nepăsarea asta la cei ce nu cred și, totuși, nu intervin e o crimă. Cât pentru aceia care cred, aceia sunt în adevăr de plâns. Ei trăiesc în mijlocul civilizației moderne cum ar trăi un figian la Opera Mare din Paris. Căci credința asta în miracolul moaștelor nu-i măcar o credință metafizică mai modernizată, nu, ci e un fel de fetișism primitiv, care-ți amintește triburile cele mai sălbatice cu obiceiurile lor.

Anton Bacalbașa

Sfânta Filofteia

Nu-i vorba aci numai de puterea ce se atribuie spiritului, ci de o credință mult mai primitivă că orice proprietate caracteristică a unui agregat este inerentă fiecăreia din părțile integrante. Ce deosebire atunci între civilizații de astăzi, care au licee și universități și între locuitorii insulelor Sandvici, care păstrau oasele picioarelor, ale brațelor, și uneori chiar craniul regilor, cu gândul că aceste moaște le vor sluji de păzitori? Locuitorii din Lifu, din insulele Loyalty, care păstrau o unghie ori un deget de-al șefilor și aduceau ăstor moaște toate ofrandele posibile, dacă ei se bolnăveau, sunt oare mai înapoiați decât ploieștenii din luna lui mai 1892, care se roagă la moaștele sfintei Filofteia să le dea ploaie? Diferența nu se prea vede. Dar atunci, pentru ca să fie o urmare logică, desființați liceele, desființați laboratoarele de fizică, desființați institutul meteorologic, și zidiți în locul lor un templu părintelui Omakurn, dătătorul de ploaie, ca sălbaticii din Polinezia; iar în locul profesorilor puneți un Dalai-Lama oarecare. De altfel, asta ar conveni perfect stăpânitorilor, pentru că ar încuiba mai mult frica în spirite și – cum zice Spencer – frica de cei vii este punctul de plecare al guvernământului politic; frica de morți este punctul de plecare al guvernământului religios.

Anton Bacalbașa

Sfânta Filofteia

Aceste explicații trebuia să le dăm. Știm bine că credințele greșite nu se pot scoate dintr-o dată, dar cel puțin nădăjduim că mulți din cei ce nu-și explicau „minunile” moaștelor ne vor fi recunoscători. În tot cazul, dacă ești om cinstit, o speculă odioasă cu conștiințele-ntunecate te revoltă.

Anton Bacalbașa

Furt... fără efracție

Este, oare, nevoie să mai spunem ce credem noi despre dotațiunea făcută de Camera burghezească prințului moștenitor? Între multele jafuri autorizate de stat, cum sînt birul personal, dările indirecte. Întreținerea armatei, a clerului etc., se mai adaugă acum un articol nou: luxul de a avea un moștenitor al tronului! Băiatul României se însoară. „Trebuie să-l înzestrăm!” a zis domnul Take Ionescu. Iar Camera conservatoare și liberală – afară de cei cîțiva nedisciplinați – s-a grăbit să sublinieze cu bani peșin din vistieria statului aceste elocvente cuvinte ale copilului de pripas al conservatorilor. Așa e. Băiatul se însoară. Dar cîți băieți nu s-or fi însurînd în aceeași zi, băieți săraci, băieți muncitori, harnici, a căror viață întreagă a fost jertfită muncii, ridicării producției naționale! Și, cu toate astea, cine se gîndește să-i înzestreze, măcar că părinții lor sînt tot atît de săraci ca și dînșii? Însurățelul ce se însoară la Londra are, slavă Domnului, de cine să fie înzestrat. El a fost luat de suflet de un om bogat. Îmbogățit din spinarea țării, și de pe urma căruia nu va rămîne nici o pisică… De ce dar augustul unchi nu-și înzestrează singur nepotul? De unde dreptul acesta să-l înzestrăm noi, să-l înzestreze muncitorimea sărăcită, țăranul ajuns în sapă de lemn?

Anton Bacalbașa

Furt... fără efracție

Băiatul României burgheze se însoară – să-l înzestreze burghezia, căci al ei este băiatul, pe dînsa o reprezintă, pe dînsa o apără, din ea este născut. În ea trăiește și în ea va muri. Ce caută la noi, ce caută la banul săracilor milogul acesta de carnaval, care stă pe saci cu aur și strigă că i-e foame? Pesemne nu degeaba cîntă Biblia lor; talantul să se dea aceluia care are mai mulți! Obrazul subțire se ține cu cheltuială. Burghezia românească a vroit să-și plătească luxul regalității și al unei dinastii ereditare – apanagii, liste civile și dotațiuni sînt azi fatale. Numai un lucru: noi, care nu ținem de loc la acest lux burghezesc, noi, care ne putem dispensa și de vodă și de moștenitor, n-am putea fi, oare, scutiți de această nouă contribuție? Tînărul care se înzestrează cu japca ar face bine să se adreseze la aceia care l-au născocit, nu la biata țară, care nu-i întru nimic vinovată de apariția junelui la picioarele tronului Într-o bună dimineață, lui vodă i-o veni pofta să adăposteze o droaie întreagă de dălhăuci – nu cumva țara asta trebuie să-i înzestreze pe toți? Cel puțm dacă vodă i-ar face, l-am premia în baza legii pentru îmbunătățirea rasei; dar așa, cine nu știe să adopte?

Anton Bacalbașa

Furt... fără efracție

Și cînd adoptezi, trebuie să porți singur cheltuielile. Altfel, generozitate cu banii altuia, cine nu știe? Nu ne mirăm de loc de noul bir ce ni se impune și nu ne miră nici fraza Constituționalului că „suma ce se oferă ca dotație e încă prea mică pentru prestigiul cu care o țară ca a noastră trebuie să înconjoare pe acel ce va purta coroana României”. Sînt cheltuieli, sînt risipe de acestea care nu se pot despărți de organizația socială actuală. Burghezimea monarhistă trebuie să-și plătească acest lux, altfel, regalitatea se deoache. Noi socotim dotațiunea aceasta ca o răpire a banului public, și ne facem datoria de a protesta împotriva ei. Nu putem pierde însă prilejul de a spune că acești 300.000 lei sînt o sumă neînsemnată pe lîngă furtul ce se săvîrșește zilnic de către clasa stăpînitoare. în fiecare zi această clasă își face singură o dotațiune mult mai mare decît cei 300.000 lei ce se dau lui Ferdinand de Hohenzollern. Această dotațiune, care a ajuns o hoție normală, apărată de legile economiei politice burgheze, ne revoltă mai mult decît violarea celor 300.000 lei. Cînd vom fi făcut să înceteze sistemul acesta al dotațiunilor silite, dotația lui Fried’l va înceta de la sine.

Anton Bacalbașa

300.000 lei

Cînd vor apărea rîndurile acestea, dotaţiunea moştenitorului tronului va fi votată. Putem dar vorbi ca de un fapt împlinit. A mai spune că sîntem împotriva acestei risipe ce se face cu banii ţării este a spune aceea ce toată lumea ştie. Pentru noi, această dotaţiune este o risipă, dar nu mai mult. Ea dovedeşte încă o dată că statul, pe care un socialist l-a botezat „conspiraţia minorităţii împotriva majorităţii”, nu caută altceva decît să-şi întărească stîlpii pe care se reazimă toată organizaţia lui. Societatea modernă, admirabila societate pe care infamii de socialişti vor s-o schimbe, are nevoie pentru menţinerea ei de o mulţime de instituţii care de care mai drăguţe. Armata, regalitatea, prostituţia, toate aceste drăgălaşii în numele cărora se închină burghezul cuminte, nu sînt altceva decît nişte factori inerenţi organizaţiei moderne. Într-o societate întemeiată pe exploatarea omului, pe jefuirea muncii celor mulţi, puteţi oare să vă-nchipuiţi lipsa armatei? Aş! Ce-ar face atunci mojicii? Într-o societate în care familia are nişte baze atît de solide. În care nenorocita ceea care se numeşte dragoste e lăsată doar pe seama nebunilor de poeţi şi-n care femeia e socotită fiinţă inferioară, chair à plaisir ori roabă economică, vă puteţi închipui dispariţia prostituţiei? S-ar cufunda pămîntul, domle!

Anton Bacalbașa

300.000 lei

Acelaşi lucru şi cu regalitatea. Cine are barbă trebuie să aibă şi pieptene, cine are burghezie, armată şi prostituţie trebuie să aibă şi un vodă… Cum ar rămîne altfel fără stăpîn aste trei podoabe? Văd de aici pe republicani zîmbind: — Dar Franţa? Franţa n-are burghezie? Şi unde are rege? Aşa e. Numai că nu haina face pe călugăr. Ilustrul Carnot nu e rege, dar e un fel de rege. El domneşte peste aceleaşi frumoase instituţii, are-n slujbă aceiaşi soldaţi ca Napoleon şi vroieşte tot „menţinerea proprietăţii private, a armatei oficiale, a prostituţiei publice”. Deosebirea e că poartă frac în loc de tunică şi pantaloni fără vipuşcă… încolo… Celestin e Flondor. Şi astfel, graţie acestei minunate organizaţii sociale, der arme Fried’l va intra în posesia a lei 300.000 pe fiecare an. Cîte nu s-ar putea face cu 300.000 de lei pe fiecare an în ţara asta? N-avem şcoli, n-avem şosele, n-avem spitale, totuşi, trebuie să luăm pîinea din gura fiilor şi s-o dăm cîinilor. Am văzut mame care ies la plimbare gătite după ultimul j’urnal, pe cînd copiii le merg la şcoală desculţi… Aşa vroieşte vremea în care trăim. Şi aci sînt de acord toate partidele istorice care ţin la tron şi la dinastie.

Anton Bacalbașa

300.000 lei

Liberalii au dat unchiului, conservatorii dau nepotului, ba de astă dată şi liberalii sînt oficialmente de acord; cei care cîrtesc nu sînt disciplinaţi. Armonie, armonie. Pentru noi. Încă o dată, dotaţia prinţului este o risipă, dar nimic mai mult. Cine zice monarhie, cine zice societate burghezească trebuie să zică în acelaşi timp şi „cheltuială de întreţinere”. Nu cumva regele are să guverneze numai pour l’amour de l’art? Este un jaf în banii ţării, da. Dar acest jaf este foarte neînsemnat faţă cu jaful permanent ce se face pe spinarea muncitorilor de către clasa stăpînitoare. Oriunde există muncă, oriunde există salariu, există şi jaful. Dacă am socoti laolaltă cu cît sînt jefuiţi toţi salariaţii pe fiecare zi, de cîte sutimi de ori s-ar acoperi suma de 300.000 lei! Iată pentru ce, declarînd că socotim dotaţia făcută de Camera burghezească viitorului ei şef ca un furt săvîrşit în dauna ţării, nu ne putem opri mult timp asupra acestui caz izolat, ci privim mai departe, la hoţia permanentă, pentru desfiinţarea căreia organizăm pe cei furaţi. Cauzele – nu efectele.

Anton Bacalbașa

Băiatul României

Am să vă spun o poveste autentică și foarte interesantă. Aveam un prieten, și prietenul ăsta era rus, și rusul ăsta ținea un birt… Pîn-aici nimic interesant, nu-i așa? Dar ascultați mai departe. într-o zi, prietenul meu ședea plictisit la tejghea cu un alt prieten – să-i zicem Vaxinsky – și vorbeau nu știu despre ce. Pe tejghea era. Între alte articole, o strachină cu crenvurști. Intră un soldat. – Cîte parale perechea de cîrnați? – Douăzeci de bani, răspunde rusescul meu amic. Soldatul se scarpină după ceafă, se uită la cîrnații nemțești și… pleacă. Vaxinsky se înfurie și începe a trage o morală țapănă prietenului: – Cum se poate să fii așa de infam? Auzi, mă rog! Bietul soldat poate că n-a mîncat toată ziua, și tu te uiți cum pleacă!… Și imediat Vaxinsky strigă pe soldat, bagă mîna-n strachina cu cîrnați, scoate cîteva perechi și le dă gratis bietului militar. — Bi, frate… așa deja și eu generos cu crenvurști de la altul! îmi spunea prietenul, povestindu-mi galantomia lui Vaxinsky. Și vorba asta a rămas clasică într-un cerc de prieteni. Mi-am adus aminte de ea cînd am citit discursul d-lui Take Ionescu: „Băiatul României se însoară, trebuie să-l înzestrăm!

Anton Bacalbașa

Băiatul României

‘ 0 fi, Tăchiță dragă, dar… așa deja și eu generos cu crenvurști de la altul! Că se-nsoară Fried’l nu-i nimic de zis; să pață și altceva, treaba lui – il a la tete pour cela / Dar să ne-nțelegem la vorbe: de unde și pînă unde „Băiatul României”? Că e băiat, se poate; dar că e al României – vax! Și apoi, cine I-a rugat să se-nsoare? Subscrisul Kinderfus, fiu al României, declară sus și tare, cu mîna pe conștiință, că nu e părtaș la famelizarea băiatului. Deci din birul subscrisului nu-i drept să se dea nici o lețcaie chioară junelui Fried’l. Drept ar fi să poarte cheltuiala tata-socru și pețitorii – noi nu. Dacă d. Take Ionescu vrea să fie generos cu prințesa Maria, să fie sănătos; dar ce nevoie are de grațiosul concurs al crenvurștilor noștri? Cînd se va-nsura subscrisul – bate-te peste gură, Kinderfus, să nu zici într-iun ceas rău! – contribui-va Fried’l cu ceva sume? Și dacă-i vorba de băiat al României, apoi subscrisul are pretenția – modestia mă omoară! – de a fi un băiat mai levent decît Fried’l. Apoi, dacă-i așa, pentru ce subscrisul ar contribui – financiarmente vorbind – la căsătoria lui Fridelache?

Anton Bacalbașa

Băiatul României

Iată-mă ajutînd, fără voie, la întemeierea unei famelii… Iartă-mă, Dumnezeu al părinților noștri, că, parol, nu-i cu voia mea l Dar, vorba turcului: haram gheldt, haram ghitti! Banii adunați de haram au să facă ei o poznă. Și atunci… „să te ferești, băiat al României, de cui străin în casă”!

Anton Bacalbașa

Pentru reprezentanții țării

Domnilor senatori, Domnilor deputați, Este atîta timp de cînd urmăresc cu multă atențiune discursurile pe care le rostiți în sacrosanta incintă a Parlamentului țării. Dacă fac aceasta, este că nu pot rămîne impasibil față cu aceste scurgeri parlamentare, ca să zic așa, ce vă caracteriză. Am simțit însă o mare mîhnire, dacă pot să mă exprim astfel, ca om și ca român, cînd am văzut că mai întotdeauna țineți discursuri proaste. Dar ce proaste! Proaste foc! Atunci mi-am zis în sinea mea cu glas tare: „O, Kinderfus! Tu, care ești fiu al României, tu. În ale cărui vine fierbe un sînge verde de urmaș al lui Traian, tu, care mai presus de toate ții la patria-mumă – căci înainte de a fi om ești român – de ce nu vii să salvezi pe reprezentanții țării?” Și, zicînd acestea, am cugetat. Cînd deodată o idee îmi trecu prin minte: „Mă voi face fabricant de discursuri parlamentare!” îmi zisei eu, și o lacrimă luci în geana mea. Domnilor senatori, Domnilor deputați, Nu vreau să lingușesc pe nimeni, căci românul nu știe a linguși, dar vă spun curat că vă faceți de rîs cu discursurile pe care le țineți. În urma războiului glorios pentru independență […], România a dobîndit un loc de onoare în concertul european.

Anton Bacalbașa

Pentru reprezentanții țării

Ei bine, nu compromiteți acest concert cu discursurile dv.? De aceea cred că cel mai nimerit lucru pe care l-ați putea face, și pentru care țara v-ar fi recunoscătoare, este să veniți la subscrisul să vă facă discursurile. Pentru acest nobil scop vă alătur carta mea de vizită. La Floarea retorică KINDERFUS SOHN & COMP Mare asortiment de discursuri parlamentare opozante și guvernamentale – NEC PLUS ULTRA – Se primesc și comande En Gross pentru ocazium solemne Prețuri moderate à la carte și cu abonament Cabinet rezervat pentru fiecare pacient în parte. Discrețiunea fiind unul din principiile fundamentale pe care se bazează stabilimentul nostru, ca și al doctorului Thör, ne facem o plăcere de a asigura pe numeroasa noastră clientelă că nu noi vom fi aceia care vom divulga secretul profesional. La magazinul nostru se va găsi întotdeauna un bogat asortiment de discursuri în toate genurile: chestiuni prealabile, incidente, interpelări. Întrebări, moțiuni, chestiuni reglementare, pentru închidere, contra închiderii, asupra punerii votului, amendamente, discursuri pentru si contra indigenatelor, răspunsuri la mesagiu, replici la întreruperi etc. De asemenea, a sosit o cantitate mare de discursuri solemne pentru toasturi, inaugurări de școli, dări de seamă către alegători, precum și discursuri funebre pentru alegători sau soțiile lor, ori pentru bărbații marcanți care au pus umărul la formarea scumpei noastre Românii.

Anton Bacalbașa

Pentru reprezentanții țării

Domnilor senatori, Domnilor deputați, Oameni sîntem cu toții și trebuie să ne ajutăm în lume. Onorariul meu va fi foarte modest, căci nu cîștigul material mă împinge la acest nobil act, ci dorul de țară. Știu că nu sînteți mîndri și că veți primi să încurajați întreprinderea aceasta națională. Din parte-mi, nu voi cruța nici o osteneală spre a satisface pe deplin onorabila clientelă. În numărul viitor vă voi da o mostră de discurs, care sper că vă va convinge pe deplin de ce poate face o voință de român. Dacă nu v-o plăcea, să nu dați nici un ban… cum nu dau eu pe discursurile dv.

Anton Bacalbașa

Nunta Engliterei cu România

Prințul Ferdmand era în uniformă de vînător. El a îmbrățișat cu dragoste logodnica sa, care avea aerul cel mai plăcut și cel mai vesel. (Agenția româna) Îmi este cu neputință să descriu ce s-a petrecut la Sigmaringen cu ocazia sosirii a.s.r. principelui Ferdinand de România. Era grandios, și pana mea se refuză, ca să zic așa, să aștearnă cu cerneală violetă sentimentele ce însuflețeau în acele momente solemne pe toți asistenții. Curțile regale și imperiale tresăreau de o dulce emoțiune, doamnele din suită palpitau. Înșiși caii jandarmilor, cu lacrămi de recunoștință în ochi, nechezau într-un mod solemn. Cînd prințul Ferdinand se coborî din vagon, prințesa Maria se aruncă în brațele lui. – Ah! exclamă prințul. În fine, te revăd, angel dulce al vieții mele! – Fried’l!… Atîta putu să exclame blinda copilă, și în geana sa luci o lacrimă. – Da’ amu și-o găsit ăștia de hîrjoană? în fața lumii? Irra! Mai lăsați zbegu, plozilor! mormăi bătrînul Lascar Catargiu, pe fruntea căruia se zăreau crețuri sinistre. Iar în fund, generalul Mânu exclamă cu o voce în care regretul cel mai sincer vorbea: – Dacă nu e puterință, ce mai chichirez gîlceava? Un moment, și trăsurile porniră ducînd în sînul lor perechile fericite.

Anton Bacalbașa

Nunta Engliterei cu România

Mulțimea care se adunase într-un mod considerabil – erau peste cinci regimente de soldați – începu a striga din adîncul plămînilor: – Hoch! La auzul acestui cuvînt, toate capetele se descoperiră. Singur Lascar Catargiu. Întorcîndu-se cu fața spre mulțime. Începu a amenința cu pumnul: – Da’ ci-i, bre? Ați turbat amu? Ne luați cu ho? Ho vouă, șuilor, bezmeticilor, nemți cu coadă! Păcat că n-am adus pe Teleman cu mine, că v-arăta el vouă! – Cîinii latră, caravana trece! strigă Alexandru Lahovary cu un gest disprețuitor, care făcu să înghețe zîmbetul pe urechile regalului mire. Iar d. Mitiță Sturzea, rănit în tot ce poate avea omul mai patriotic. Începu refrenul cunoscut: Neamț, curajos, Lasă pușca-n jos! Dar caii mergeau înainte, fericiți de a trage pe tinerele perechi răsturnate în trăsură… Cînd ajunseră la poarta castelului, tunurile începură să bubuie. Imediat a.s.r. își închise urechile în formă de abajur. Numai generalul Mânu, după ce făcu o inspecție minuțioasă pantalonilor săi istorici, exclamă cu un gest marțial: – Aceste tunuri nu mă pot înspăimînta. Ele sînt oarbe! La poarta castelului, o bandă de lăutari români, sub conducerea vestitului Stănică Bîrlează. Începu a intona tradiționalul cîntec de nuntă: S-a suit mireasa-n prun, Sus, nune, sus, Și i-a dat un țep.

Anton Bacalbașa

Nunta Engliterei cu România

La auzul acestui cîntec, în care și cel mai aprig antidinastic ar fi putut vedea unirea României cu Anglia, toți izbucniră în lacrimi… – Plîngeți, copii, strigă regele Carol, căci lacrimile te mai ușurează! – Ba, sire. Întrerupse generalul Mânu, pe mine nu mă ușurează numai lacrimile… Peste o oră, potopul de lacrimi inundă totul… Cînd veniră măturătorii primăriei. Înarmați cu lighenele necesare, ei nu găsiră decît o mare de apă. În mijlocul căreia numai urechile a.s.r. pluteau ca un memento regaloîmperial, părînd a zice tuturor: — Trecătorule, mergi de spune la Sparta că ne-am udat de emoțiune.

Anton Bacalbașa

Menageria regală. Lascăr Catargiu

Nu-i așa că-i potrivită? Natura face uneori pocinoage, pentru că de aia-i natură. Ea pune pe umerii unui rac moral un cap de om și îi dă și trupul tot de om. E un capriciu pur și simplu. Gravura de mai sus are de scop să îndrepteze această lacună divină și să dea racului ce este al racului. Omul al cărui cap îl vedeți figurînd cu atîta succes între cele două picioare de rac, este – cum desigur l-ați ghicit – primul ministru al m.-s. regelui Dacă i-am dat un trup de rac, este pentru ca să ne conformăm legendei – legendă calomnioasă, cum zice Timpul – cum că stimabilul în chestie nu știe să meargă decît nazat. Într-o mînă ține un codru de mămăliguță de Golașei – prima calitate brevetată în vramile cînd partidul conservator suferea de tignafes politic și se retrăsese pe unde putuse. De altfel, cunoașteți desigur legenda racului. Cînd Gristos era să fie pus pe cruce, racul s-a dus și a furat un cui. Caută ovreii în dreapta, caută în stînga, n-au putut găsi pe hoț! Cui să-i dea în gînd că racul merge de-a-ndăratelea? Pesemne pe vremea aia nu se cunoștea teoria reacțiunii! Dar de atunci racul a fost sfințit și blagoslovit ca să fie mîncat în zile de post.

Anton Bacalbașa

Menageria regală. Lascăr Catargiu

Cu racul nostru se întîmplă tot cam așa: cînd vodă vrea ca să postim de libertăți, ne trimite la putere cogeamite racul pe care-l vedeți. O singură deosebire este de observat între racul veritabil și racul nostru de la Golașei: pe cînd racul obicinuit se roșește dacă-l fierbi, racul-ministru nu se roșește cu nici un chip. Ce n-a pățit? A fost fiert la l875, a fost prăjit, pus pe grătar, făcut maioneză l2 ani de zile; l-a fiert pe urmă P. P. Carp, l-a ars Lahovary, cînd cu porto-franco, și, cu toate astea, n-a dat nici un semn de roșeață. Sigur că are pielea cutrată cu dracu știe ce comedie și nu prinde roșu. Orice i-ai face, el răspunde: — Amu… aiasta… i-om regularisi noi pi tăți! În țara noastră racul a schimbat numai două culori: la l870 a inventat crucea de tibifir pe spate, iar la l89l chinorosul. Amîndouă au rămas legendare și au să rămîie încă multă vreme. Încolo, semne particulare nu prea are. Sînt prostii de alea fără nici un gust, care nici nu te fac să rîzi. O întinzi, o întinzi, și degeaba! Greu ajungi să scrii o coloană de gazetă despre ele. O singură calitate a avut; se zicea despre el: „Ei, domnule, spuneți că-i prost.

Anton Bacalbașa

Menageria regală. Lascăr Catargiu

Așa e, l-a ferit Dumnezeu să fie deștept. Dar, cu toate astea, trebuie să recunoașteți că-i cinstit.” Așa ziceau prietenii cei mai devotați. Cu toate astea, și calitatea asta i-a zburat acuma: a trecut bietul rac prin atîtea combinații de la l888 încoace, că, să fi fost un rac veritabil, ar fi ajuns scordolea. A înșelat în dreapta și în strînga, a păcălit, a spus palavre, a făcut tot ce nu-i capabil să facă un rac onest. Și i-a mers bine; uit-te cum s-a agățat de banca ministerială și cum stă tolănit, greoi, de crezi c-are să facă icre. Să nu zic într-un ceas rău! Așa raci, lasă mai bine să le piară sămînța! Și, cu toate astea, dacă ți l-ar da la birt, ai face scandal și ai da în judecată pe birtaș ca otrăvitor; iar pe banca ministerială îl rabdă o lume și nu zice pis!

Anton Bacalbașa

Spanachidism

În seara aceea el era trist. Fără să vrea, simțea cum sufletu-i se-mbracă-în doliu, culoarea mormintelor și a călugărițelor; simțea cît e de mic în fața vremii eterne și cît este de naiv în fața nedezlegatului mister al vieții. Gînduri care de care mai funebre îl apucau. „Dacă m-aș sinucide singur?” Ideea aceasta îi surîse. „Cel puțin, zise el, nu voi muri ucis de alții! Nu voi muri învins! Voi avea și eu o victimă, voi zdrobi și eu o viață, destul tot alții m-au zdrobit!” Își luă inima-n dinți și țigara-n mînă, privi în juru-i cu îngrijire și nu zări nici un obiect cu care să-și poată tăia „firul vieții”. Cugetă un moment să se înăbușească punînd capacul la sobă; dar geniul său cel bun îi spuse numaidecît că este o lașitate să pui capacul atunci cînd nu-i foc în sobă. Dar dac-ar cumpăra de cincizeci de bani șoricioaică? însă nici cugetarea asta nu-l ademenea. Șoricioaică? Și-apoi? Ce va face el de țigări? Cu cincizeci de bani se poate mai ușor cumpăra un pachet de tutun! „A, prost ce sînt! exclamă el. Eu mă gîndesc cum să mă sinucid, și nu mi-am făcut programul! Să mor fără să se știe cauzele tristului eveniment?

Anton Bacalbașa

Spanachidism

Dar aceasta ar însemna mai mult decît o sinucidere!” Luă condeiul, se așeză la masă și începu să scrie cu cerneală roșie: „PROGRAMUL SINUCIDERII MELE În momentul cînd scriu aceste rînduri eu nu mai sînt printre cei vii. Scriu cu sîngele meu acest manifest, cel din urmă poate, și în care cetitorii vor afla cu cea mai adîncă părere de rău încetarea din viață a valorosului nostru amic și colaborator Mișu Spanachidi… Da, eu am murit; dar numele meu va rămîne. Cauza morții. Pînă în momentul de a pune sub tipar cauza fatalului act este încă necunoscută. Se bănuiește că un mister se ascunde aci. Parchetul, sesizat de mai mulți vecini și de opiniunea publică alarmată, a descoperit o scrisoare olografă și scrisă chiar de autorul ei, din care rezultă că sinucisul n-a fost asasinat. La Cameră. Se crede că mai mulți deputați, amici ai defunctului, vor interpela guvernul asupra acestei barbarii. La urmă se va vota o moțiune, prin care se va cere ca înmormîntarea să se facă pe socoteala statului. Onoare acestor reprezentanți ai țării!” Dar de-abia sfîrșise de scris aceste rînduri, cînd auzi o bătaie în ușă. Spanachidi tăcu. O a doua bătaie, de astă dată mai tare.

Anton Bacalbașa

Spanachidism

— Cine vine să turbure locașul morții? strigă el. Ușa se deschise și apăru servitorul casei. – A venit o madamă cu scrisoarea asta, domle… – Bine, zise Spanachidi. Du-te! Și servitorul ieși. Fostul sinucis luă scrisoarea, o desfăcu cu grabă și o lacrimă i se ivi în colțul pleoapelor. „Așadar, ea mă iubește! Și eu, ingratul, tocmai pe ea o uitasem! Să mai citesc o dată”… Scrisoarea era simplă, scrisă cu o ortografie necunoscută, dar cu mult sentiment. Ea cuprindea rîndurile următoare: „Mișule dragă, Nu uita că te aștept diseară în grădină la Icoană Are să fie și Luța cu musiu Barbancioc al ei Mergem ambu patru la «Rașca», la Dimcu Te sărut dulce, Sița” Spanachidi sărută scrisoarea. Îi rupse cămașa ca să facă pe ea un „fapt divers” pentru a doua zi la ziar, apoi puse restul în cutia lui de scrisori „Margareth Mill”, unde ținea – cum zicea el – „Anuarul amorurilor mele”. Acum era vesel. Sița fii depărtase din minte toate gîndurile negre și—l făcuse să uite că trebuia să se sinucidă. Și apoi, la ce s-ar fi sinucis? Ce motive avea pentru asta? Ce nemulțumiri? Nici una! Ziarul la care colabora era mulțumit de el, el era mulțumit de ziar și presupunea că chiar cetitorii sînt încîintați.

Anton Bacalbașa

Spanachidism

Tînăr era, viitor avea, și iată că Sița venea să-i puie pe frunte cununa fericirii. „Ce inimă bună e Sița! exclamă el singur, cu glas de «aparte». De un an de cînd e bonă la maiorul Ursu mă iubește cu un amor exact. Oricînd poate, ea-mi scrie să ne întîlnim. Ah! de-ar mai dura manevrele, ca maiorul să fie concentrat!” Și, zicînd acestea, Spanachidi luă în mînă un ziar „adversar”, pe care-l lua regulat de la redacție, ca să polemizeze. Își aruncă ochii pe pagina a treia și ceti: „INFORMAȚII Sinuciderea din capitală. Aseară s-a sinucis în locuința sa tînărul X. Y. Cauza funestei hotărîri nu este cunoscută. Vom da mîine și alte amănunte.” „Ce prost sînt informați! zise Spanachidi. O sinucidere fără amănunte! Lasă, că le arăt eu mîine”… Și, luîind condeiul, transformă articolul cu Sinuciderea lui Spanachidi în alt articol: Sinuciderea din capitală. „Au să crape de necaz cînd or vedea că numai eu am scrisoarea olografă, scrisă chiar de autorul ei!” Apoi își luă pălăria, scoase colțul batistei afară, se privi în oglindă. Își drese mustățile și-și examină punga: „Seara asta o să mă ție probabil vreo zece lei: consumații la «Rașca», chetă la lăutari, bacșiș chelnerului, poate cîteva alune prăjite… Dar nu-i nimic; mîine iau de la administrație «cheltuieli de reportaj»; trăsură la casa mortului, vizită la morgă, bacșiș defunctului”… Își luă bastonul și ieși.

Anton Bacalbașa

Spanachidism

La colț tocmai venise tramvaiul. Dete douăzeci de bani: — Pîn’ la Icoană!

Anton Bacalbașa

Nunta Engliterei cu România

Prințul Ferdmand era în uniformă de vînător. El a îmbrățișat cu dragoste logodnica sa, care avea aerul cel mai plăcut și cel mai vesel. (Agenția româna) Îmi este cu neputință să descriu ce s-a petrecut la Sigmaringen cu ocazia sosirii a.s.r. principelui Ferdinand de România. Era grandios, și pana mea se refuză, ca să zic așa, să aștearnă cu cerneală violetă sentimentele ce însuflețeau în acele momente solemne pe toți asistenții. Curțile regale și imperiale tresăreau de o dulce emoțiune, doamnele din suită palpitau. Înșiși caii jandarmilor, cu lacrămi de recunoștință în ochi, nechezau într-un mod solemn. Cînd prințul Ferdinand se coborî din vagon, prințesa Maria se aruncă în brațele lui. – Ah! exclamă prințul. În fine, te revăd, angel dulce al vieții mele! – Fried’l!… Atîta putu să exclame blinda copilă, și în geana sa luci o lacrimă. – Da’ amu și-o găsit ăștia de hîrjoană? în fața lumii? Irra! Mai lăsați zbegu, plozilor! mormăi bătrînul Lascar Catargiu, pe fruntea căruia se zăreau crețuri sinistre. Iar în fund, generalul Mânu exclamă cu o voce în care regretul cel mai sincer vorbea: – Dacă nu e puterință, ce mai chichirez gîlceava? Un moment, și trăsurile porniră ducînd în sînul lor perechile fericite.

Anton Bacalbașa

Nunta Engliterei cu România

Mulțimea care se adunase într-un mod considerabil – erau peste cinci regimente de soldați – începu a striga din adîncul plămînilor: – Hoch! La auzul acestui cuvînt, toate capetele se descoperiră. Singur Lascar Catargiu. Întorcîndu-se cu fața spre mulțime. Începu a amenința cu pumnul: – Da’ ci-i, bre? Ați turbat amu? Ne luați cu ho? Ho vouă, șuilor, bezmeticilor, nemți cu coadă! Păcat că n-am adus pe Teleman cu mine, că v-arăta el vouă! – Cîinii latră, caravana trece! strigă Alexandru Lahovary cu un gest disprețuitor, care făcu să înghețe zîmbetul pe urechile regalului mire. Iar d. Mitiță Sturzea, rănit în tot ce poate avea omul mai patriotic. Începu refrenul cunoscut: Neamț, curajos, Lasă pușca-n jos! Dar caii mergeau înainte, fericiți de a trage pe tinerele perechi răsturnate în trăsură… Cînd ajunseră la poarta castelului, tunurile începură să bubuie. Imediat a.s.r. își închise urechile în formă de abajur. Numai generalul Mânu, după ce făcu o inspecție minuțioasă pantalonilor săi istorici, exclamă cu un gest marțial: – Aceste tunuri nu mă pot înspăimînta. Ele sînt oarbe! La poarta castelului, o bandă de lăutari români, sub conducerea vestitului Stănică Bîrlează. Începu a intona tradiționalul cîntec de nuntă: S-a suit mireasa-n prun, Sus, nune, sus, Și i-a dat un țep.

Anton Bacalbașa

Nunta Engliterei cu România

La auzul acestui cîntec, în care și cel mai aprig antidinastic ar fi putut vedea unirea României cu Anglia, toți izbucniră în lacrimi… – Plîngeți, copii, strigă regele Carol, căci lacrimile te mai ușurează! – Ba, sire. Întrerupse generalul Mânu, pe mine nu mă ușurează numai lacrimile… Peste o oră, potopul de lacrimi inundă totul… Cînd veniră măturătorii primăriei. Înarmați cu lighenele necesare, ei nu găsiră decît o mare de apă. În mijlocul căreia numai urechile a.s.r. pluteau ca un memento regaloîmperial, părînd a zice tuturor: — Trecătorule, mergi de spune la Sparta că ne-am udat de emoțiune.

Anton Bacalbașa

Menageria regală. Alexandru Lahovary

Figura de mai sus – o cunoașteți ca și mine – a pătimit un accident nenorocit; nenorocit nu pentru cap, ci pentru corp. Desigur, e o greșeală. E cu neputință să se fi pus cu intenție capul lui Alexandru Lahovary, excelență ce a mâncat la Sigmanngen broaște fripte, pe un corp de vultur. Auzi, Alexandru Lahovary vultur! Ca ce? Vulturul înfățișează, precum se știe, măreția pe drept, libertatea, independența. Despre vultur a zis Bolintineanu: Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară, Aripile taie-i că ar vrea să moară! Apoi să ne înțelegem, domnule caricaturist! Ce are a face Alexandru Lahovary cu vulturul? Lui Lahovary poți să-i tai nu numai aripile, dar și urechile și coada, și tot nu renunță la bunătățile „băncii de durere” pentru țară! Slava Domnului. Îl știm cîte parale plătește! Liberalii l-au făcut cu ou și cu oțet, de se retrăsese în fundul munților la Vîlcea, și nu mai auzeai de el ca de popă tuns! Apoi unde ați văzut vreodată vultur ascuns în gaură de șarpe? Asta-i curat vorba cîntecului: Cine dracu a mai văzut Iepure vara la plug Mai pe urmă, actualul personaj ilustru a ieșit la maidan cînd a văzut că s-a întărit opoziția și că are pe ce se sprijini.

Anton Bacalbașa

Menageria regală. Alexandru Lahovary

După căderea liberalilor, acest pseudovultur a suferit toate zgardele posibile și imposibile, că, de ar fi fost altul, ar fi făcut bătături la gît! Apoi ați văzut undeva vultur cu zgardă? Atunci, pe ce o fi vultur, zău așa?! Poate pe aceea că e obr… îndrăzneț? Dar, slavă Domnului, noi știm un animal și mai îndrăzneț, care a vrut odată să zbiere ca leul. Cu toate astea, nimeni nu is-a gîndit vreodată să facă din posesorul unor urechi.piramidale un vultur! Sau poate – mai știi minune! – pentru că are unghii și e rapace l Așa se poate, dar și rapacitatea excelențeisale nu trece limitele unei găinăm! Cred dar că corpul ce i se cuvenea este un corp de uliu sau erete. Asta-i tot ce l s-ar putea potrivi. Uliul este. În adevăr, foarte șiret, ar putea semăna cu un om mincinos. Și, dacă-i vorba să vorbim, subscrisul crede că excelența-sa este un palavragiu de clasa I. Aduceți-vă aminte ce spunea la „Orfeu”, pe vremea opoziției unite. Atunci era contra convențiilor comerciale, contra fortificațiilor, contra domeniilor coroanei; dar… cum a plecat cloșca, jupîn uliul s-a repezit și a înșfăcat puiul de minister! Și priviți-l cum stă acuma acățat de bancă, cu buzele pline de fulgi, cu frățiorii căpătuiți, parc-ar fi luat banca în arendă pe toată viața!

Anton Bacalbașa

Menageria regală. Alexandru Lahovary

Apoi nu șade rău să compromiteți bunătate de vultur?! Prin urmare, jos Vulturul!!! Sus Uliul!!! Dar voi, cloști de familie, păziți-vă puii!

Anton Bacalbașa

Spanachidi

Primim nenumărate scrisori prin care sîntem rugați, conjurați și imprecați să ne lămurim, să fim categorici și să explicăm ce este Spanachidi și spanachidismul, pe care mulți îl iau ca o imaginație a noastră și nu ca ceva real. Ei bine, ne vom explica. Spanachidi, doamnelor și domnilor, nu este un om, ci un tip. Nimeni nu știe de unde a ieșit, deși fiecare știe unde ar vrea să-l vîre. Din Iași sau din Corint, din Galia ori din Golia – Spanachidi poartă trăsuri caracteristice. El apare răpănos, pîrlit, bocciu, umil, dar printr-o miraculoasă putere de rezistență ajunge să ise strecoare oriunde, de preferință în partidele unde talentele sînt mult apreciate și mai ales mult căutate. O dată ajuns, Spanachidi pune pe cap pălărie-naltă și-și umflă nările. Acesta este momentul cînd larva spanachidoferă se încarnează și se încanaliază într-o adevărată viețuitoare. Redactor la vreo gazetă, Spanachidi profită de biletul de liberă intrare pentru a-și expune nările și pălăria – armele-i de luptă – în toate localurile publice. Opinii politice n-are; totuși, pentru că neam de neamul lui nu-i român, el e un Rrrrromânist de calitatea întîi. Atunci, să vă feriți, domnilor socialiști! Din pana lui curg valuri de spanac patriotic: socialiștii sînt vânduți, […] ei n-au nimic sfînt, ei nu respectă nimic, ei murdăresc totul… pînă și nările lui Spanachidi!

Anton Bacalbașa

Spanachidi

Convins de rolul mare pe care e chemat să-l joace în „țara noastră”, Spanachidi scrie broșuri, care fac mult zgomot cînd le întrebuințezi: ce fîșiitoare hîrtie! Școala pe care o face Spanachidi se numește spanachidism. Ea are mulți aderenți, pentru că e greu de intrat în ea, și trebuie să ai o adevărată vocațiune, să fii spanachidist din naștere, pentru ca să poți izbuti să te înscrii într-îinsa. Că Spanachidi are talent, asta nu mai încape îndoială; dovadă că el ise cazează repede, precum zice și franțuzul: Un spanaque trouve toujours Un petit spanaque qui l’admire! Și acum, Spanachidi al sufletului meu, vino de-mi mulțumește că te-am explicat, că te-am făcut cunoscut acestei lumi de ingrați, care te nesocotește! Iar voi toți, amici și emuli ai veritabilului Spanachidi, strigați cît puteți: Spanac sîntem, Spanac să murim, Spanac să mîncăm!

Anton Bacalbașa

Holera mitropolitului

Nu mai este holeră!” Vindecare sigură și radicală!!! Aici, domnilor, aici!!! Așa ar trebui să strige Î.P.S.S.T.U.V.Z. mitropolitul primat, care, în sfîrșit, a bătut pe toți doctorii din lume. Î.P.S.S. a descoperit leacul împotriva holerăi. Și dacă nu credeți, n-aveți decît să cetiți următoarea rețetă pe care a trimis-o către toți felcerii cu potcap: 1. A se cînta în toate duminicile, după vecernie, Acatestul Maicii Domnului, pentru ușurarea alteței-sale regale, principesa Maria. 2. Față de epidemia ce bîntuie multe localități din țară, să se facă în toate bisericile anumite rugăciuni pentru boalele epidemice coprinse în leturghie. Toți preoții care se vor constata că au neglijat îndeplinirea acestor ordine vor cădea în grea răspundere. Lăsînd deoparte ușurarea alteței-sale regale, prințesa Maria, dintr-un sentiment de pudoare și de dinasticism lesne de înțeles, mai ales că nu vedem ce are a face ușurarea asta cu holera, ne vom ocupa de paragraful al doilea. Va să zică, Scurt-preasfîntule, mata crezi că de acuma am scăpat de holeră dacă s-ar turna la institutele bisericești rugăciunile prevăzute în leturghie! Bravo-bravo! Numai o mică explicație am dori noi s-avem: Vezi, că nu pricepem cura asta de rugăciuni antiholerice. S-o luăm în hapuri, ca pe Cascara-Midi. În fricții, ca mercurul.

Anton Bacalbașa

Holera mitropolitului

În formă de injecții Brown-Sécard, sau. În fine, a posteriori. În formă clisterină? Aici nu ne deslușim. Noi știam, pînă acuma, rezultatele miraculoase ale antipirinei, fenacetinei, glicerinei, chininei, dar de minunile leturghiei nu auzisem încă. Necredincioșii spun, iubite sfînt, că te-ai cam făcut de rîs cu ordonanța asta, care nu mai are trecere decît la băbuțe. Cît nentru oamenii care nu sînt măicuțe – căci sînt bărbați care sînt măicuțe rău de tot – aceia se tăvălesc de mteligența medicală ce se ascunde sub mitra pe care o porți pe cap. Drept aceea, te-aș ruga, cu evlavie și cu ouviință, să-mi spui și mie de unde ai scos leacul ăsta: din vremea preasfîntului Ghenadie, făcătorul de copci, ori din vremea sfintei cuvioase Paraschiva, făcătoarea de ciorapi de fildicos! Zece cuvinte plătite.

Anton Bacalbașa

Marele căpitan

Fost locotenent în armata prusacă. Venit în România, a îmbrățișat cariera de domn, ca voluntar. Nu cunoaște teoria, nici practica. în loc de mînuirea armelor știe mînuirea sforilor. Cînd merge călare, parcă-i Moș Teacă în Dobrogea. Partizan al bătăii în armată, bate… apa în piuă. Își bate capul să facă parale, bate toba despre binefacerile lui, e bătut de noroc și bătut la cap. Odată a fost bătut la Iași cu mere bătute. În timpul campaniei, a dat dovezi de o enormă vitejie: a văzut zdrobite sub el cincisprezece ocheane. Comersant clasa I, nu plătește patentă. Acționar la mai multe fabrici și reacționar în.politică. Galantom peste fire. Împarte în dreapta și în stînga Bene-merenti oricui îi face un serviciu. Întocmai ca țalul de la „Bulevard”, care plătește la casă cu mărci. Partizan al anonimatului în presă, nu iscălește niciodată articolele prin care se laudă în Monitor. Iubitor de reforme. Își dă la reparat în fiecare an tunica, pantalonii de mare ținută și mesagiul de deschidere a corpurilor legiuitoare. Prieten nedespărțit de Duca, are să ceară acestuia un mare serviciu în curînd: deja e pe ducă.

Anton Bacalbașa

Don maior Fritz

Maior la alegere, nu la vechime. Unchiul a ales pînă a cules. Se zice că natura nu face salturi, prinții însă fac grozav. Băiat tînăr și frumușel. Urechi nedeciuplinate. Părul blond, barba rade… pentru că nu crește. Amator de parăzi – ca un Tecușor; amator de rachiu cazon – ca un aghiotant. A studiat la școala vieții, unde nu se dau examene. Cunoaște ortografia inimii și întrebuințează pluralul în loc de singular. Comandă batalionul I de vînători de acasă. Cunoscător în istoria țării, admiră Luptele românilor de Văcărescu. A găsit mijlocul de a-și face palat la Cotroceni fără parale: melitarul nu dă bani, leat! În privința cunoașterii limbii românești, se împodobește cu pene de… Păun. Ia parte la ședințele Senatului, unde sforăie reglementar. Membru al tuturor societăților savante din țară și în special al societății de geografie, cunoaște perfect Sinaia și drumul la Urlătoarea din Poiana-Țapului. Suferă de galantomia ereditară despre partea unchiului. Semne cazone: trage nădejde că are să guverneze în țara românească – cum trage nădejde spînul de barbă.

Anton Bacalbașa

Noului-născut

Nu vei domni, Macbeth Spun poveștile bătrîne că la fiecare naștere vin ursitoarele să prorocească pruncului norocul sau restriștea ce-i rezervează viitorul. Și iată că astăzi se trîmbițează tuturora – ca de răsărirea unei Mesii – nașterea unui copil, care – spun magii poliției – schimbă cu totul mersul normal al istoriei acestei țări. Nu știm ce or fi prorocit ursitoarele; dar precum marele romancier al Franței, Alphonse Daudet, dedică pe Sapho copidor lui „cînd or avea douăzeci și unu de ani”, așa scriem și noi rîndurile astea pentru copilul lui Ferdinand Hohenzollern – „cînd o fi în vîrsta în care omul poate cugeta”. Tu te-ai născut, copile. În mijlocul luxului și al bogăției. În același ceas în care se nășteau pe lume mii de prunci în colibe sărmane, fără vraci aduși din Anglia, fără îngrijiri și fără mîngîieri; alții se nășteau pe cîmpul ars de soare, sub biciul vătăjeilor. Părintele tău, crescut și el în lux și fără să știe ce e munca, s-a bucurat de nașterea ta nu pentru iubirea ce-ți poartă, ci pentru că prin tine îi e asigurată lui și neamului lui domnia peste o țară îmbelșugată. Părinții miilor de nenorociți născuți cu sărăcia la cap, sînt oameni muncitori, care fac să crească holdele bogate, al căror rod îl stăpînesc ai tăi!

Anton Bacalbașa

Noului-născut

Vei fi crescut, copile. În îngîmfare. În dragostea de tine însuți. În disprețul gloatelor necăjite. În ura potrivnicului. În egoismul cel mai rușinos. Și vei ajunge în vîrsta în care ți se va încredința grija de a te conduce singur prin valurile vieții… Părinții și dascălii tăi îți vor fi spus pînă atunci că cerul ți-a încredințat ție menirea de a cirmui peste un popor de cinci milioane de suflete – suflete blînde și îndelung răbdătoare. Ei îți vor fi zugrăvit națiunea ca pe o păpușă de ceară, care se poate modela în toate chipurile, după voința unsului lui Dumnezeu; îți vor fi arătat viitorul tău senin ca un cer albastru; îți vor fi spus că ai în tine puterea de a trece prin viață fără turburare; te vor fi cîntat ca pe un mag în stare de a zdrobi stîncile, de a ocoli furtunile, de a înfrînge toate piedicile, veacul chiar!… Ei bine. În ziua cînd vei deschide ochii și vei voi să pui stăpînire.peste tronul făgăduit, nu vei găsi în locul lui nici urma că odinioară a existat! Carol al doilea, nu vei domni! De azi în douăzeci de ani omenirea va fi scuturat de mult povara monarhiilor, ea va fi șters rușinea unor veacuri de stăpînire sălbatică, va fi intrat în deplina ei putere.

Anton Bacalbașa

Noului-născut

De azi în douăzeci de ani, copile, omenirea liberă și civilizată va fi izgonit din domeniul faptelor prezente pe falșii ei păstori, pe aceia care o împing la vrajbă nejustificată, la măcel și la moarte. Deja pe fața tuturor acestor cîrmuitori se scrie soarta moșneagului rege Lear. Popoarele. Îngenuncheate pînă azi tiraniei unor cuceritori. Încep să cîrtească împotriva acelora pe care i-au tolerat pînă acum. De pretutindeni se urcă pînă la treptele tronurilor plîngerile celor umiliți, care mîine se vor transforma în strigătul revoltaților. Și pe ruina tronurilor sfărîmate, acolo unde azi domnesc îngîmfații și trântorii, se va ridica mîine statua liberării omenirii; în locul sceptrului – lumina; în locul coroanei – pacea, liniștea și armonia universală! Coroana pe care azi o poartă pe fruntea lui orice degenerat, ajutat de o mînă de lachei, o va purta mîine obștea celor ce muncesc și fac să răsară din rărunchii pămîntului toate bogățiile lumii. Dascălii îți vor spune că ești chemat să domnești peste țară; tu nu-ți pleca urechea Ia lingușirile fățarnice ale celor plătiți să-ți amețească închipuirea. Ascultă vuietul ce iese din cîmpiile muncite de mizerie și de robie; ascultă valul popular, care geme înfuriat, și înțelege din șoapta tăinuită că viitorul tău nu-ți arată calea stăpînirii!

Anton Bacalbașa

Noului-născut

Nu vei domni, Carol al doilea, pentru că vîntul vremii va spulbera tronul înainte de a fi sunat ceasul domniei tale!

Anton Bacalbașa

Răspunsul la mesaj

Domnule Carol, Mai întîi de toate, doresc ca mica mea epistolă să te întîmpine în momentele cele mai fericite ale sănătății matale. Cît despre mine, vei ști că m-am tăvălit de rîs cînd ți-am citit mesajul. Ia ascultă-mă, nene, știu eu că ești rege și că un rege nu poate să spuie tot ce are el pe suflet; dar, să-ți spun drept, nu m-am așteptat să le torni așa late cum le turnași în mesajul de ieri. Le-ai turnat… l-aș… (sic!) parcă erai tocmit cu ziua. Să ți-o spun: și eu spun multe mofturi cititorilor, că de-aia-mi zice Rigolo, dar ca d-ta nu sînt în stare să le ticluiesc. Mai întîi zici că însurătoarea amicului Fritz și nașterea puiului de Carol au bucurat țara. Ei, aș! Spune drept; crezi vreo vorbă din toate astea? Cu mine nu umbla să faci politică și diplomație, pentru că eu nu te spui la nimeni, și nici rege n-am să mă fac, ca să zici că umblu să-ți iau locul. Dar, uite, aș da mult să știu ce crezi în conștiință cînd citești poliloghia aia pe care ți-o scrie Lahovary și vezi cum te aplaudă gogomanii. Eu, să fiu ca tine, nene Carol, m-aș apuca odată și i-aș înjura de mamă, numai așa, de gust fistichiu, ca să văd: tot au să mă aplaude?… La urma urmei, de ce ai fi rege dacă nu ți-ai permite cîteodată să faci o farsă lacheilor?

Anton Bacalbașa

Răspunsul la mesaj

Mi-a părut întotdeauna rău că nu te pot găsi într-un colț, ca să-ți spun toate astea verde-n față, cum ți le scriu aici. Se zice că nu ești tocmai Tănase și că numai te faci Gheorghe, dar, altfel, din fire nu ești Enache. Ei bine, eu aș vrea să te întreb un lucru: Pleci de la palat înconjurat de jandarmi, ajungi la Mitropolie, asculți sfeștania mitropolitului, apoi mergi la Cameră de-ți citești fițuica aia tipărită. Pe drum nu te salută nici dracu, la Cameră te aplaudă numai guvernamentalii; spune drept: cînd te-ntorci acasă ce gîndești? Cum îți pare țara asta? Cum îți par deputații lachei? Eu, vezi, dac-aș fi rege, n-aș da două parale pe toate fleacurile astea, pentru că știu că ele se fac oricui are slujba asta, nu personal mie. Uite: dacă mîine ar veni cineva și ar face rege pe Nicu Metz, ori pe Costică Kneazu, eu sînt sigur că ei ar avea întocmai onorurile pe care le ai tu astăzi. Lumea noastră e a dracului. Cîțiva au pus mîna pe putere, și pentru că nebunii vor totdeauna să aibă cîte un staroste, și-au pus în cap un rege. În fond. Însă, regele nu-i altceva decît alesul unei cete care ține în mînă pe cei mulți și toate bogățiile.

Anton Bacalbașa

Răspunsul la mesaj

Acuma, dacă-i bal, bal să fie. Din momentul ce știu că nătăflețu ăștia au nevoie de mine – că altfel s-ar lua a doua zi de chică între ei – eu mi-aș plăti odată luxul să-mi bat joc de sufletul lor; dar știi, frumos, fără perdea, să le placă și lor! Pe mine mă bate gîndul că gîndești tot ca mine. Dacă e așa, nu pricep de unde-ți vine încăpățînarea asta de catîr, ca să ții musai să fii rege pe viață… La urma urmei, ai făcut destule parale. Încît ai putea pleca pe aici încolo, ca să petreci unde ți-ar fi lumea mai dragă. Ce zor să faci păpușerii, să te faci de rîs, să te admire copiii și să lași să te ocărăsc eu cum îmi place! Nu te-ai mai săturat de paradă, de tunuri, de jandarmi și de deputați? Adică, serios vorbind, ții mult să te aplaude Popovici-Răcăciuni, Dobrescu-Chitanță și Take Ionescu? Ții mult să ai un balamuc întreg în cap? Nu ești om serios, vere Carol! Am văzut mulți nebuni și mulți pasionați în lumea asta. Unul s-a împușcat pentru o actriță, altul a înnebunit căutînd să afle patratul cercului, un al treilea s-a spînzurat pentru că n-a reușit la examen… Cum îți spun, am văzut tot soiul de nebuni.

Anton Bacalbașa

Răspunsul la mesaj

Dar, ca om teafăr și cu parale fiind, să-ți faci capul calendar de bunăvoie și să discuți politică înaltă cu Catargiu numai tu ești în stare. Ce-ți folosesc toate astea, poți să-mi spui? Reclama? Dar cu banii pe care îi ai ți-ai putea face o reclamă strașnică, fără să recurgi la maimuțării proaste ca alea de ieri… Fugi de-acolo, că nu te mai înțeleg; parol, nu te-nțeleg! Nu vezi că, la urma urmei, vă trageți pe sfoară unii pe alții? Parcă ăia care te-au aplaudat ieri te iau în serios; ori tu pă ei? Moft! Iți spun eu: mai bine apucă-te de alt negoț și nu umbla cu spanacuri regale, că s-au deocheat! Crede-mă pe mine, că eu nu-ți vreau răul!

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

În vălmășagul vieții de toate zilele. Încercăm adeseori decepții, deziluzii sfâșietoare; ni se pare adeseori că e zadarnică lupta pe care o ducem și zadarnică truda noastră. Atunci noi cădem în scepticism și încetăm de a privi cu încredere izbânda viitoare. Dar sînt minute care ne înviorează, care readuc în inimile noastre entuziasmul de altădată și ne fac să trăim plini de speranță, să muncim înainte. Niciodată minutele acestea nu sînt mai puternice, mai hotărîtoare ca atunci cînd ne găsim în mijlocul dv. Văzîndu-vă cum ați venit. În număr așa de mare, stînd în contact cu entuziasmul sincer care vă însuflețește, simțim ca un potop de viață nouă invadînd în sufletele noastre, ca să curățe toate decepțiile și tot amarul de care sîntem cuprinși. Întrunirea de azi, impunătoare cum e, ne dă mai mult curaj decît orice altă împrejurare fericită din viață. Priviți-vă singuri. Vechile partide, acelea care au la îndemînă, unele, poliția, alții, banii, nu izbutesc niciodată să aibă un public atît de numeros și, mai ales, atît de simpatic. Ați văzut alte întruniri? Sala plină de scaune, oratorii opăriți, bietul public – microscopic și adus de silă – ascultă cu răceală. Fără îndoială, s-au schimbat vremile. Evoluția care s-a săvîrșit în întreaga noastră viață socială se arată și în starea morală și intelectuală.

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

Dacă nu mai departe decît acum cincizeci de ani ai fi spus boierului tabetliu că în anul mîntuirii l894 n-o să mai meargă de la București la Ploiești cu diligența ci cu trenul; că o să bată telegraful de aici Ia Paris; că o să poată sta acasă și să audă opera de la Londra cu ajutorul telefonului, tabetliul ți-ar fi spus că ești nebun. Ei bine, minunea s-a săvîrșit, Anticrist s-a arătat pe pămînt! În ordinea politică, același lucru: odinioară, nu mai departe decît acum cinci-șase ani, noi, socialiștii, eram tratați de dinamitarzi, petroliști, farmazoni, cîte și mai cîte! Iar azi socialistul vine să vorbească în fața cîtorva mii de oameni, și nici oamenii nu-și fac cruce, nici Dumnezeu nu-l trăsnește! Mai mult, pînă mai ieri muncitorimea era roabă. Nimeni n-o baga în seamă, ea im avea nici un soi de drept și nici un soi de lumină. Iar azi, muncitorii vin în întruniri sa aplaude, alături cu oameni din clasa de sus; ba mîine ei vor merge să voteze cu toții, cot la cot cu boierii, căci votul universal nu poate să întîrzie. Neîndoielnic, a venit vremea de apoi. Dar nu acesta e subiectul cuvîntării mele. E o simplă paranteză, pe care nu puteam să n-o fac Înainte de a vă vorbi despre bătaia în armată.

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

Ați cetit desigur și dumneavoastră că în armată se bate. Știți ca și noi că aceea ce se petrece în cazărmile noastre e înfiorător. Pentru cele mai mici așa-numite greșeli de disciplină, pentru fapte care aiurea n-ar avea nici o însemnătate, oamenii sînt insultați, umiliți, bătuți, torturați. Uneori barbaria e împinsă pînă dincolo de margini, uneori nenorociții sînt uciși! Nu am vreme să insist asupra tuturor sălbăticiilor monstruoase din cazărmi: le șuți ca și mine, și, ca și mine, v-ați simțit înfiorați cînd le-ați aflat. Dar e firesc să vă întrebați: cum se explică atîta mișelie, atîta infamie, atîta cruzime? Cum se face că în cazărmi domnește altă judecată, altă morală, altă simțire decît aceea pe care o-ntîlnim în mijlocul lumii civile? Cum e cu putință ca-n mijlocul civilizației noastre să se petreacă sălbătăcii așa de crude? Iată atîtea întrebări naturale la care trebuie să răspundem. Eu cred că. În primul rînd, trebuie învinovățită educația cazonă. E o educație care nu poate da alte rezultate decît acelea pe care le vedeți. Închipuiți-vă numai: iei pe om de acasă, sănătos, zdravăn, cu mintea întreagă – cel puțin așa l-a constatat consiliul de recrutare – și, după șase luni. Îndată ce nenorocitul s-a făcut căprar, ia cîmpii.

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

Începe să creadă că el are dreptul să taie și să spînzure pe toți cei ce n-au la mînă două galoane de lînă și pe toți civilii. Să facem puțin psihologia lui Stan Păpușă, vîrît în cazarmă. Cînd l-au luat de acasă, era cu minte, ca noi toți. L-au dus în miliție. îndată au dat ordin să-l tundă cazon – cînd s-o izbi musca să facă plici! – și… – Nu umbla cu plete, leat, că tu ești melitar, nu ești țivil! Bietul om rabdă, tace și nu pricepe. După asta. Îi scot hainele lui și-i dau altele; haine pe care întîlniți toate culorile: tunică albastră, nasturi galbeni, la mînică roșu ori verde, fireturi galbene… mă rog, parc-ar fi la bal mascat. Acela care-l îmbracă are grija să-i spuie: – Ai îmbrăcat livreaua statului, leat! De-acuma nu te mai îmbraci ca țivilii, să te cunoști că ești catană! Stan Păpușă sufere și asta și tot nu pricepe. A doua zi, don căprar vine și… îl învață să umble! De, omul știa, că umblase și pîn-atunci, că doar nu era olog. Dar căprarul îi strigă: – Calcă pă note, leat, că de-aia ești melitar! Talpa la pămînt, răcane, că nu mai ești țivil!

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

„Ce-o mai fi și asta?” se-ntreabă Stan Păpușă. Dar, îndată ce vrea să cîrtească, don căprar îi strigă, cu un strigăt cazon, bineînțeles: – Nu răspunde, leat, că eu sînt căprar! Știi tu ce-i un căprar? Și așa trece zi după zi. Soldatul se scoală după semnal, se îmbracă cazon, calcă pă note, mănâncă pa două rînduri, salută reglementar, fumează după deciuplină, se culcă numai după orden… în sfîrșit, toate alea se fac în armată după anume convenții, după tiurie. Mai adăogați la toate astea vorbele vestite: – Cînd ăi întâlni un țivil pă drum, dă-i cu cotu, să te vadă că ești melitar! Mai adăogați apoi: – Supirioru ți-e și tată, și mamă! Mai adăogați faptul că adevăratul militar nu are altă preocupare și altă grijă decît să avanseze, adică să fie mai mare ca alții, și veți vedea dacă e ou putință ca mintea cea mai sănătoasă să poată rezista. În așa împrejurări, Stan Păpușă începe să slăbească la cap după cîtva timp. Începe să creadă în adevăr că el e altceva decît muritorii de rînd. Și. Îndată ce se face căprar, el ia cîmpii, el începe să imiteze pe vechiul don căprar, căci: – Căpraru e leat cu Dumnezeu ‘ Atunci începe și el să toarne la ploton de pedeapsă, cu cățeaua-n spinare, să strige: „Cheamă pă dracu dă la lampă, răcane”, să săvîrșească toate păcătoșiile și toate nelegiuirile iînchipuite și neînchipuite.

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

Aceasta e psihologia adevăratului militar, aceasta este educația cazonă, care zăpăcește mințile, care întunecă seninătatea oonștiinței, care face dintr-un om sănătos o ființă ridiculă. Căci nu-i puțin lucru să crești pe un biet muritor cu giîndul că el e om superior tuturora, că nimeni nu-i ca el. Și ceea ce se petrece de la soldat la căprar urmează înainte pînă la cel mai înalt grad, toată educația militară fiind întemeiată pe principiile ce am arătat. Mai mult, educația asta crește, se dezvoltă în mod uriaș de-a lungul carierei unui militar. S-ar părea, cetățeni, că toate astea nu au decît partea ridioulă. E de rîs, nu-i așa? Ei bine, asta ar fi o mare greșală. Nu-i o farsă ridiculă aceea ce se petrece în cazarmă. E o farsă odioasă, e o dramă sfîșietor de reală, e cea mai îngrozitoare tragedie omenească. În care victimele se sting sub o imensă durere. Știți bine că ocna militară, pe care au numit-o oazarmă, e înconjurată cu un zid chinezesc: nici o rază de lumină și de dreptate nu pătrunde acolo, și numai rareori străbat pînă la noi tânguitoarele glasuri ale celor ce sufăr și pier! Călăii au avut grijă sa păzească riguros aceste ocne, deasupra cărora, mai bine deoît deasupra iadului, ar trebui înscris versul lui Dante: Lăsați orice speranță, voi, care intrați aci!

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

Știți bine că nenorocitului bătut și umilit nu l se lasă nici dreptul de a se plînge, dreptul acesta cafe le era dat și robdor din vechime. Năpăstuitul trebuie să ceară voie tot de la cel care l-a asuprit, să ceară voie „pe cale ierarhică”, altfel. Închisoarea e gata, și e aspru consiliul de război… cînd e vorba de un inferior nedisciplinat! Cu toate astea, deși s-au îngrădit așa de bine, sînt atîtea barbarii, atîtea cruzimi care au ajuns pînă la noi. Încît ne-ar trebui volume ca să le putem înșira pe toate. Vă voi aminti numai de una. Cunoașteți vestita crimă de la Ștefănești, a căreia victimă a fost nenorocitul brigadier Eftimiu. Omul acesta, torturat într-un mod îngrozitor de căpitanul Căliman și de sergentul-major Georgescu, a murit în urma schingiuirilor suferite. S-a spus că el s-a sinucis Fie. Dar atunci pentru ce nu s-a făcut o contraanchetă? Pentru ce nu s-a admis autopsia medico-legală cerută de noi? Și apoi, chiar sinucidere de-ar fi, nu s-a constatat destul de clar că nenorocitul s-a sinucis din cauza barbarelor maltratări? Eu am fost acolo și am văzut cadavrul nefericitului. Am să țin minte întotdeauna ziua ceea tristă de toamnă. Pe covorul de frunze.

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

În pădure, zăcea întins, cu ochii mari deschiși, cu trupul plin de vînătăi, fostul apărător al țării, ucisul de camarazi-i superiori! Eu n-am uitat-o. Și dacă am adus cu mine impresii de groază și de milă, nu pot isă nu vi le spun dumneavoastră, cetățeni liberi, singurii judecători în care ne punem toată încrederea! Am văzut cadavrul nenorocitului aruncat în pădure, să-l bată vîntul, să-l mănînce corbii, părăsit și după moarte, așa cum cineva nu și-ar arunca nici un cîine la care ar ține. Și m-a uimit ticăloșia asasinilor. Ei bine, cu toată oroarea faptului, rezultatul l-ați văzut: tribunalul militar, educat și el în aceleași principii cazone, n-a dat sălbaticilor decît o pedeapsă ridiculă, cea mai mică pedeapsă ce se găsește în cod. Dacă s-ar fi prevăzut un minimum de cinci lei amendă, ar fi acordat acel minim! Și să nu credeți că avem a face cu niște judecători miloși în genere. De loc. Vă aduceți aminte că tot consiliul de război a judecat acum cîțiva ani pe un soldat care aruncase cu o piatră intr-un maior. Atunci, deși s-a constatat că soldatul era nebun, judecătorii militari l-au osîndit la muncă silnică pe viață! Vedeți bine deosebirea. De unde vine ea?

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

Ea vine din oreșterea militară care falșifică judecata omenească și face pe „superior” să vadă în inferiorul în grad o ființă inferioară, față cu care nu merge să fii nici drept, nici uman! Și judecata asta cazonă se pune mai presus de legi, de Constituție, de tot, pentru că e militară, și atîta ajunge. De pildă, sînt țări, cum e Rusia. În care bătaia este prevăzută în lege. Acolo superiorul are dreptul să ordone pedepse corporale. La noi însă s-a schimbat vechea „condică penală ostășească” în care bătaia era consfințită. Mai mult, actualul „cod de justiție militară” pedepsește pe superiorul care lovește pe inferior. Și totuși, bătaia nu numai că nu s-a desființat de fapt, dar constituie un obicei zilnic. Bătăușii sînt deci și antilegali. În funcțiunile civile, unde nu există o morală de corp, funcționarul care nu-și poate împlini datoriile după cum prescrie legea își dă demisia; în armată, nu. Ofițerul bătăuș știe bine că legea îl oprește de a bate, și totuși, departe de a-și da demisia, atunci cînd vede că nu se poate achita de obligații fără să calce legea, el lovește, brutalizează, torturează. Ce să mai vă spun de Constituție? Superiorul, care crede că e „leat cu Dumnezeu”, nu vrea să știe de asemenea moft țivil.

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

El crede că, o dată ce e militar, soldatul a încetat de a fi cetățean. Inviolabilitatea persoanei? Astea or fi bune pentru țivili, dar nu pentru oamenii care își iau legile, moravurile, tradițiile și morala lor aparte! Și, dovadă că toate aceste monstruoase barbarii, care pălmuiesc civilizația ce ne-am dat, nu sînt cazuri izolate, ci urmările unei doctrine întregi, unui întreg sistem, aveți cuvintele rostite de apărătorii lui Căliman. Ați auzit cum căpitanii Lambru, Milicescu – și alți Alexandri Machedoni – au afirmat că toți bat, ca și cum ar fi voit să ne spuie că e un fapt foarte natural. Nu e vorbă, ei n-aveau nevoie să ne convingă despre asta. Căci chiar în ziua cînd consiliul de război judeca pe Căliman. Într-o cameră de jos a tribunalului militar un soldat gemea de bătăile primite de la un superior. Și nu se găsea doctor, și nu se găsea ofițer de serviciu, ca să trimită pe bietul om la infirmerie, căci de spital nu mai vorbesc: ca să intre acolo un soldat, trebuie un arsenal întreg de forme. Cunoașteți povestea pîn’ la sfîrșit? Soldatul a murit peste două zile, iar socialiștii, care divulgă asemenea fapte, sînt niște trădători de patrie! Căci tot judecata cazonă, această faimoasă judecată croită pe un anume calapod.

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

Încearcă să stabilească legenda idioată că nu mizerabilii și asasinii sînt rușinea neamului nostru, ci aceia care descoper și înfierează fărădelegile lor! Se-nțelege, ne pasă prea puțin de părerea sceleraților despre noi, pentru că avem credința nestrămutată că apărăm o cauză dreaptă, cauza celor mai nenorociți robi, și nu cîteva fraze neroade, ori cîteva amenințări caraghioase au să ne schimbe convingeri atît de adînci. Noi ne facem datoria pentru că așa credem, pentru că așa simțim, și ne-o vom face întotdeauna, oricît de mari ar fi jertfele, oricît de serioasă ar fi primejdia! Viața mizerabilă ce se creează soldatului în cazarmă nu putea să nu impresioneze adînc lumea dinafară. De unde mai-nainte vreme se cînta viața de soldat ca o viață fericită, pentru că relele îndurate nu se comunicaseră în afară, astăzi tinerii fug de cazarmă cu groază. Cărei cauze credeți că se datorește faptul că nu se mai găsesc candidați pentru școlile militare? Fără îndoială, numai regimului la care e supus elevul, căci tortura există, sub alte forme, și în școala militară. Și dacă așa gîndesc cei de la oraș, vă puteți închipui ce e la țară. Acolo, cetățeni, e o adevărată panică atunci cînd vine vremea sorților. Plâng satele de groază și de milă; convoiul de robi, convoiul de militari, e petrecut ca un alai de mort.

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

Căci fiecare știe cînd pleacă, dar nimeni nu știe de se va întoarce, de nu-i va ieși în drum un Căliman, care să-i stingă viața în pădurea de la Ștefănești! Și spaima asta de miliție nu-i nouă, pentru că nu de ieri, nu de azi datează suferința celor încazarmați. Poporul a-nțeles așa de bine amarul vieții militare, el a simțit așa de igreu povara traiului cazon, și atît de mult l-a îndurerat robia ce se numește „tributul de sînge”. Încît în dîntecele lui. În plîngerile acestui neam de asupriți, cătănia e zugrăvită tot așa de negru ca ciocoimea. Ascultați cum cîntă poporul: Cine m-a făcut cătană Să nu-și mai dea de pomană; Că pomană și-a făcut Cînd mi-a pus pușca de gît. Cine-o stîrnit „hai la sorți” Putrezi-i-ar carnea-n gros Și ciolanele pe șes Vinde-ți, maică, boii toți Și mă scoate de la sorți Vinde-ți, maică, ce-i putea Și mă scoate din belea!. Iar mama răspunde: De la sorți și de la moarte Maica nu te poate scoate! Iată poezia sfîșietoare a poporului cînd e vorba de armată! Negreșit, poeziile astea nu sînt minuni de versificare, poporul nu face artă.pentru artă. Dar în rîndurile acestea e închegată toată durerea țărănimii, ai căreia copii sînt dați celei mai grele dintre robii.

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

Poporul nu are teorii multe. Dar, fără s-o poată exprima clar, el a-nțeles că armata permanentă e un jug. în toate poeziile poporului se cuprind durerile care-l apasă, și între aceste dureri armata ocupă un loc de căpetenie. Fără îndoială, este ceva putred în armată, și acel ceva e armata însăși. Așa cum e organizată armata permanentă, ea nu poate naște decît chinul și desperarea. Credeți oare că acei ce bat și torturează sînt oameni în fața cărora trebuie să te închini? De loc. Cunoaștem mulți băieți, care, nețputînd face nimic în școală, au fost dați în armată; cunoaștem ucenici, care, nefiind capabili să rămîie meseriași, și-au găsit refugiul iarăși în oștire. Și toată vermina asta, toți avortonii școlilor și ai mesenilor folositoare, toată mișuna incapabililor și inutililor, vin. În urmă, să pălmuiască, să umilească. În puterea gradului lor, tot ce neamul nostru are mai sănătos și mai folositor, pe copiii țăranului! Și ei, care muncesc, care întrețin pe ofițer, care produc și aurul ce el poartă pe umeri, și sabia cu care-i lovește, și hîrtia pe care-i scrisă legea lui – robia lor – ei trebuie să-și închidă ochii și să-și închidă demnitatea, să-și reție ura ce le clocotește în piept, durerea care-i zbuciumă… să nu poată lovi pe mizerabil!!

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

Cum să nu-ți explici dezertările și sinuciderile, aceste revolte pasive, aceste manifestări ale desperării soldatului? Citiți Monitorul oficial, și vedeți cum soldații dezertează cu grămada; citiți statisticile sinucișilor, și aflați că armata este aceea care produce cel mai mare contingent de morți silite. Poate cineva să nu creadă tot ce spunem noi, poate să ni se spuie că exagerăm necazurile din armată; dar țifrele vorbesc de la sine, ele zugrăvesc mai bine decît orice discursuri traiul de nesfîrșite mizerii al apărătorilor patriei! Și cînd te gîndești că tot lanțul acesta de chinuri se strînge în numele disciplinei și al așa-numitei „onori militare”! Onoarea militară? Dar credeți că poate avea onoare un om care lovește pe un inferior, care torturează fără milă? Nu, domnilor. Să vă povestesc un singur incident din crima de la Ștefănești, pentru ca să vedeți ce temei trebuie să punem pe onoarea asasinilor. Cîteva zile după ce am istorisit în ziar toată drama înfiorătoare, al căreia trist erou a fost căpitanul Căliman, el a căutat să mă-ntîlnească, pentru ca să-mi spuie că nu-i nimic adevărat din tot ce scrisesem. Se înțelege, i-am răspuns că informațiile mele sînt foarte exacte. Atunci căpitanul Căliman mi-a dat cuvîntul lui de onoare că niciodată n-a lovit pe Grigore Eftimiu, pentru că acesta era un căprar foarte înțelegător.

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

Vă mărturisesc că, deși aveam amănuntele cele mai precise, și deși văzusem cadavrul nenorocitului, am avut un moment de îndoială. îmi ziceam că un ofițer, un om În definitiv, nu-și poate da cuvîntul de onoare cu atîta ușurință și avînd convingerea că minte. A venit procesul. Ei bine, știți ce a spus acolo Căliman? El a declarat că. În adevăr, a bătut pe Grigore Eftimiu, că l-a umplut de sînge! Veți înțelege cum m-a uimit atunci naivitatea acelei clipe de îndoială. Ce-ai făcut cu cuvîntul tău de onoare, mizerabile torturator? Aceasta este întrebarea pe care trebuia fatal să i-o pun a doua zi. Dar trebuie să trec la o altă parte, asupra căreia iarăși s-ar putea scrie volume. Dosarul bătăilor și torturilor militare e așa de mare. Încît el nu poate fi citat într-o cuvîntare. Trebuie însă să nu uite nimeni că dosarul acesta crește zi cu zi și că începutul lui este începutul armatei permanente. Ei bine, toate partidele politice care au guvernat peste țara asta făcut-au ele ceva ca să împiedice bătaia în armată? Nimic, absolut nimic. Ba, mai mult decît atîta, ori de cîte ori noi ne-am ridicat să înfierăm pe schingiuitorii soldaților, am fost tratați de trădători ori de doritori de scandaluri.

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

Cînd publicam crima de la Ștefănești, ziarele lor ne spuneau că publicăm romane fanteziste. Nu e aci locul să explic pe larg pentru ce partidele burgheze s-au arătat întotdeauna partizane ale bătăii în armată, pentru ce ele au tolerat toate cruzimile și toate sălbăticiile. Pe scurt, atîta pot spune: că o clasă socială care are nevoie de sprijinul armatei permanente nu poate să nu acorde protecție și încurajare șefilor torturatori. Armata se menține și cu forța, și cu prestigiul. Și prestigiul acesta e așa de elastic. Încît în virtutea lui s-a ocrotit Angheleseu, Maicanii, și toți ceilalți, cît s-a putut de mult! Cine are idoli trebuie să și-i îngrijească. De aceea nici nu trebuie să ne gîndim vreodată că politicianii burgheziei au să ia ei singuri măsuri ca să stîrpească bătaia în armată. E un lucru pe care nu li-l poți cere, pe care nu-l pot acorda. Care partid politic, sprijinindu-se pe armată, ar putea lovi în cei ce comandă armata? S-ar părea, după toate acestea, că bătaia fiind inerentă organizației armatei permanente și. În același timp, neexistînd putința ca partidele politice s-o desființeze, ea nu.poate să dispară decît o dată cu desființarea armatei permanente. Ar fi o greșală de s-ar crede așa.

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

Și, de altfel, modul acesta de a judeca chestiunea ar conveni de minune bătăușilor. Eu am auzit mulți ofițeri bătăuși zicînd: — Suprimați armata, dar nu ne vorbiți de suprimarea bătăii! Da, este foarte adevărat că educația militară a născut pedepsele corporale; da, este foarte adevărat că aceia care au interes să aibă cete gata de a le apăra exploatarea nu pot șterge bătaia din moravurile cazone. Dar să nu uităm un lucru: aceea ce nici clasele stăpîmtoare, nici superiorii militari nu au interesul să facă au tot interesul și pot s-o săvîrșească cetățenii. Dacă noi toți ne-am hotărî să ne facem datoria pînă la capăt, vă asigur că n-ar trece multă vreme, și o mulțime de năravuri sălbatice s-ar șterge. Pentru ce n-am duce înainte agitația împotriva bătăii în armată’? Pentru ce nu ne-am gîndi noi singuri la toate mijloacele prin care să facem să înceteze odată aceste barbarii rușinoase? Ați văzut că se înființează atîtea și atîtea ligi, unele folositoare și altele nu. Ei bine, de ce, oare, cetățenii nu ar face o mare ligă contra bătăii în armată? Să ne înțelegem. Nu-i nevoie de o ligă cu statute, cu comitete și cu tot soiul de forme. Dar să ne hotărîm la o acție comună.

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

Să-și ia fiecare obligația de a denunța tot ce află asupra torturilor din cazărmi, și să ne luăm fiecare Îndatorirea de a ne susține în lupta asta, care e o luptă sfîntă. Să nu uitați că mai toți, cîți și-au luat sarcina de a înfiera sălbătăcide cazone, au căzut ei înșiși victime ale brutalităților acestor pahonți oficiali. Ce ați făcut dumneavoastră, cetățeni liberi? Ce’ Aplauze prin întruniri? Ce? Entuziasm care ține cinci minute? Atîta nu-i de ajuns. Trebuie să învățăm cu toții la școala jertfei și să ne facem și noi solidari cînd e vorba de apărarea unei cauze ce tuturora ni-i scumpă. Muncitori! Să nu uitați că pînă ieri erați robi cu toții și că, grație luptelor date de părinții voștri, ați scăpat de o parte din robie. Aveți dar datoria de a face jertfe și pentru robii care au mai rămas, pentru robii din cazarmă, dacă voiți să lăsați urmașilor voștri o moștenire sfîntă! Iar voi, tineri culți, de ce stați? Nu vedeți că balurile mascate, că petrecerile, că viața burgheză vă așteaptă?… Dacă nu vi-i inima tocită, dacă nu vi-i mintea întunecată de fanmecul dulcii destrăbălări, veniți cu noi, luptați pentru cei ce sînt dezmoșteniți, pentru cei ce zac în întunerec și în robie!

Anton Bacalbașa

Bătaia în armată

Adevărații eroi în luptă nu sîntem noi, care ținem discursurile și scriem articolele. Noi avem partea noastră de glorie egoistă în toate astea. Dar erou cei mari sînt acei ce luptă și pier necunoscuți. Ca zidarul care pune temelia casei și nu știe dacă-i va vedea sfîrșitul, și nu știe dacă mai sus nu se va rupe schela, și nu știe dacă în toată casa asta va găsi un colț unde să-și adăpostească bătrînețele, dar care totuși muncește fără preget, așa pentru cauzele mari trebuie să muncim cu toții, nu cu gîndul la succes, dar la datorie. Căci adevărații viteji nu sînt întotdeauna cei ce înfig steagul în redută, ci acei care au căzut necunoscuți, dar au format puntea de cadavre peste care șirurile din urmă au ajuns Ia victorie!

Anton Bacalbașa

Ce este Constituția

Soarta a vrut ca Moș Teacă să apară în urma lui Napoleon I, așa că acesta a definit constituția mai înainte decît mine. „Constituția – a zis micul caporal – este ceea ce ne ocupă mai mult și observăm mai puțin.” Dacă n-ar fi zis-o căprarul franțuzesc, Moș Teacă ar fi fost azi original spunînd el acest mare adevăr. În adevăr, nu cunosc decît două chestii care pasionează mult publicul.român: prețul grînelor în portul Brăila și constituția în întreaga noastră patrie; pe cînd însă de grîne se preocupă mai mult negustorii de cereale, constituția este calul de bătaie – măcar că constituția e de genul feminin – al tuturor negustorilor de piei de cloșcă. Mă rog, să ne înțelegem puțin: ce este constituția? Unii afirmă că e „pactul fundamental al unei națiuni”, alții că e „legea legilor”, alții că este piatra tutelară, fiecare român are cîte o definiție, și nu așteaptă nici măcar să fie întrebat pentru ca să ți-o comunice. Să nu se supere apărătorii acestei pietre, care nu-i bună nici măcar de pavaj, dar mie mi se pare că e un simplu moft național, inferior chiar unei găini, căci poate fi călcat și de claponi. Odinioară, oamenii se închinau la lună, la stele, la capete de cîini, la coroane mai mult sau mai puțin scumpe; astăzi, fiindcă zicem că ne-am civilizat, ne închinăm la constituție.

Anton Bacalbașa

Ce este Constituția

în fond, amorului acesta orb pentru bucata de hîrtie prevăzută cu ștampilele cuvenite l se poate aplica versul lui Scarron: Je suis de mon amour pressè cruellement, Mon esprit s’en altère et mon corps s’en constipe Și dac-ai întreba pe fiecare-n parte „de ce atîta dragoste?”, ar da din cap – presupunînd că ar poseda asemenea inutilitate fizică – și ar fi mai încurcat decît dacă l-ai întreba cine a fost primul papă la Roma. Atîta este de adevărat că amorul pentru constituție e un amor mai constituțional decît unele boale, cu care ne naștem fără să fi avut meritul de a fi lucrat pentru dobîndirea lor. Vă mărturisesc că. În ce privește credința în constituție, eu sînt ateu. Și aici, de acord cu reacționarul Thiers, cred că „o constituție, oricare ar fi, dă întotdeauna rezultate conforme cu starea prezentă a spiritelor”. Mai pe românește: cînd o constituție poate fi călcată fără ca domnii călcători să fie imediat călcați și ei. Însemnează că nu sîntem copți pentru altă constituție decît pentru… călcare. Presupuneți că mîine. În loc de constituție, bărbații de stat se adună și ne dăruiesc un cauciuc oarecare. Ne-am uita la el, l-am admira poate; dar n-am face revoluție dacă ni l-ar lua înapoi.

Anton Bacalbașa

Ce este Constituția

De ce? Pentru că, pasămite, nu prea prețuim cauciucul sub toate formele. De altfel, lege fixă și cunoscută: nimic necesar nu dispare, și nimic nu dispare dacă dispariția nu-i necesară. Pentru ce a dispărut diligența? Pentru ce au dispărut opaițul, mucările 2, poșta lui Vilner, șalvaragni și alte ingrediente de astea intime ori sociale? Pentru simplul cuvînt că n-a mai fost nevoie de dumnealor la un moment dat. Tot astfel – să iertați de vorbă proastă – poate dispărea o constituție, pe dată ce ea nu face parte integrantă din noi înșine, din viața sufletului nostru. Și cum se poate dovedi că o constituție nu e înrădăcinată în națiune? Natural, prin însuși faptul că oricine o poate călca, fără ca această călcare să atragă altceva decît unu sau mai multe banchete ori parastase. Invit pe Conu Lascăr să meargă în Anglia și să calce acolo constituția, dacă vrea să încerce ce vrea să zică „Anglia, țara clasică a constituționalismului”. La noi însă, l-aș invita să.sporească birurile, și am vorbi atunci! Cît pentru constituție, apoi nici Eaustin Hélie al franțuzilor, nici Ilie Foloștină al nostru nu-i țin de cald ori de frig.

Anton Bacalbașa

Prăsila regală

A fost odată un împărat. Și împăratul ăsta era calic de mama focului. își întorcea chipiul pe dos cînd se învechea, făcea negoț de brînză și de unt proaspăt, aducea pînă și vaxul de ciubote de la Viena, pentru că acolo era mai îeftin și transportul nu-l ținea nici o lețcaie chioară; mă rog, era calic de parcă trăsese pe dracu de coadă toată viața și tocmai acuma se îmbogățise. Cu viața era mulțămit ca prostu, că nici deștept nu era, măcar că era șiret ca o vulpe crescută la călugărițe; numai un necaz avea și el, că nu-i dăduse Dumnezeu copii. Pesemne că Dumnezeu n-a vrut să ne înmulțească neamul lighioilor calice. Așa, ce s-a gîndit împăratul? Zice: „Măre, copii nu-mi trebuiesc, că prea țin parale multe. Nu-i vorba, de îmbrăcat i-aș îmbrăca eu ușor, că tot rămîn haine de la vizitiii care ies la pensie; de mîncat iar n-ar fi greu: aș cere probele de la garda palatului în fiecare zi, da’, oricum, tot te sfănțuiesc copiii! Mai bine, haidi să iau unu făcut gata de altul!” Și, cum sta el așa pe gîndun, ce-i trăsni prin cap? Și-și aduse aminte că are un frate și că frate-său ar scăpa bucuros de o potaie de copil, că e un netot.

Anton Bacalbașa

Prăsila regală

Cum s-a gîndit, așa a făcut. A scris lu frate-său, care i-a trimis puiul de băiat cu ăl dintîi tren de marfă Cînd l-a văzut împăratul că vine, sfrijit și jerpelit, cu urechile pleoștite, era p-aci-p-aci să-l trimită la HanTătar, că prea era urîtă jigodia, de speria lumea. Cîinii îl lătrau, găinile se ascundeau, pînă și vornicul începuse să urle a pustiu. Da’ mai pe urmă ce s-a socotit împăratul? Zice „Lasă, măre, că și eu eram slut cînd eram țingău și am venit în țara asta; da’ pe urmă s-au deprins toți cu mine, că, de la o vreme, se deprinde omu și cu ciuma”. Îl luă deci pe băiat. Îl trimise la baie. Îl înțoli cu un rînd de straie de la un bucătar al palatului, care tocmai murise fără moștenitori. Îi mai potrivi urechile și-l puse lîngă el pe tron. – Să fii cuminte, băietane. Îi zise împăratul, să faci și tu ce-oi vedea că fac eu. Ai căzut pe chilipir, aicea-i țară îmbelșugată (adică eminamente agricolă), iar sfetnicii sînt niște găgăuți, de joacă cum le cînți… Doar nu te-am adus aici de dragul urechilor tale, da’ m-am gîndit că avem neamuri multe, și decît să procopsesc pe vreun tîrîie-brîu de aiurea, mai bine pe unul din neamul meu.

Anton Bacalbașa

Prăsila regală

– Lasă, unchiule, răspunse băiatul, că știu eu cum să mă port!… Și zău c-a știut! Cum s-a mai înviorat puțin, a început să calce pe urmele lui unchiu-său; nu te-ai fi lipit de el să-i scoți un gologan măcar să fi crăpat dracu! își întorcea și el chipiurile și aduna bani în colțul ciorapului; iar cînd se făcea grămăgioara mai mare, haidi! o trimetea în țara lui. Ce-și zicea el? Te pomenești că te ia odată la goană de aici cu nepusă masă! Ce te faci atunci dacă n-ai acasă nici sfanț chior?… Cu toate astea, băiatul începuse a slăbi. Unchiu-său băgase de seamă că nepoțelul se sfreja mereu, dar nu știa ce are. Măi, ce să aibă băiatul? Te pomenești că dă ortul popii, și atunci alt bucluc, să mai aduci altul, să-l mai înveți și pe ăla! A întrebat împăratul pe la toți vracii și pe la toate babele, dar nimeni nu știa ce are Fridelache, că așa îl chema. Ba că a mîncat laur și o să turbeze, ba că are streche regală, ba că a prins igrasie la cap din pricina învățăturii, ba că trebuie operat la urechi, că-i atîrnă prea greu, nimeni nu știa ce are.

Anton Bacalbașa

Prăsila regală

Numai ce vine, tocmai la urmă, un șoltic de bătrîn, care înșelase și pe MumaPădurii în viața lui, și zise: – Ce mi-i da, maistate, să-ți spun eu ce are flăcăul? – Îți dau ce vrei, numai scapă-mă, că-i păcat de bunătate de parale pe care trebuie să le dau pe coroana de la dric… – Apîi… să-mi dai… aista… ministeriul, și… aiasta, disolvarea! – Dăruite să-ți fie! – Amu, zise șolticul bătrîn, băietanu matale, c’coane maistate, n-are nimic la cap… are la… aiasta… – La care?… – La… pardon, la călcîie… îi hamurezat… – Cum se poate? – Iac-așa! Cum a auzit împăratul, s-a făcut foc. Și s-a pus de pîndă. Într-o noapte, tocmai pe cînd cîntau cocoșii, l-a și prins pe Fridelache cu dragostea în traistă. – Ptiu! Mascara! Ucigă-te toaca! Flachflucter! Și eu credeam că ai ingrasie la cap… Auzi, amorezat! Amor îți trebuia, urechilă? Și încă cu cine – cu o fată săracă! Apoi, daca faci copii, carne cu urechi? Vrei să rămîie moștenire banii tăi în țara asta? N-ai destule fete în țara ta, să te însori pînă ce n-ăi mai putea? Să piei, că te ia mama dracului! Adevărat vită de pripas! A doua zi de dimineață l-a și pornit în țara lui, să-și caute fată.

Anton Bacalbașa

Prăsila regală

Peste cîtăva vreme, Fridelache a găsit una de ținea de trei împărății și a făcut o nuntă de s-a dus pomina de cîte parale a cheltuit țara în care era moștenitor. Iar șolticul cel bătrîn era în fruntea bucatelor. Și unde mi s-a pus Fridelache al meu pe făcut copii, dar ce copii! Care cum ieșea din ghioace striga: „Dotație!” Și țara trebuia să le dea la toți, că n-avea încotro: sfetnicii erau toți ca și șolticul cel bătrîn. Așa, de la o vreme, s-a luat țara de gînduri, că nu mai rămăsese moșii nedate prințișorilor. Și numai ce s-a adunat norodul într-o zi și… să te ții, pîrleo! L-a înșfăcat pe unchi, l-a legat de-un cal neînvățat, cu un sac de nuci, și i-a dat drumu… Și unde cădea nuca cădea și apanajul… Dar cînd să caute pe Fridelache, ia-l de unde nu e! Hoțomanul prinsese de veste și o tulise în țara lui, unde deschisese zărăfie: dedea bani cu împrumut pe amanet cu sută la sută și făcea tot soiul de daraveri. Am fost și eu pe-acolo de-am dat niște nădragi vechi, că-mi trebuiau parale. Cînd i-a văzut, i-a ounosout că sînt din țara unde fusese moștenitor. Și unde l-a cuprins o jale, de-i tremurau crenviurștii în iburtă.

Anton Bacalbașa

Prăsila regală

Săruta nădragii și se văicărea într-una: — O, pantaloni ai țărei mele adoptive! Primiți lacrămile mele de cel mai sincer regret! Că de mai ședeam un an în țara aia, o aduceam ou totul la casa mea de schimb! Și încălecai pe-o roată și vă spusei o minciună adevărată – și cu prorociri de viitor.

Anton Bacalbașa

Geograful Gobjan

Dacă este o știință care mă plictisește pe mine grozav, e, desigur, geografia. Am profesat pentru ea întotdeauna un dispreț suveran, și ou drept cuvînt. Căci să vă spun păcatul: Pe vremea cînd eram eu băiat, la noi la școală, ne dădea domnu să învățăm geografie după cartea lui August Gorjan. Cartea asta e așa de drăcoasă. Încît autorul ei a ajuns general; iar eu, care n-am putut-o pricepe, am rămas un nepricopsit. Acuma, fiindcă m-am pornit pe destăinuiri intime, dați-mi voie să vă citez și dumneavoastră cîte ceva din geografia pe care am învățat-o eu cînd eram un copil, odată, mic ca dumneata. Deschidem cartea la întîmplare. De pildă, la pagina 9: Apa este licuidul care acopere trei din cinci părți ale suprafației pămîntului Cu alte cuvinte, cînd îți aduce madama un pahar cu apă, iei „licuidul” în mină, te uiți să vezi dacă acopere trei din cinici părți „ale suprafaciei” pământului, și, dacă da, atuinci zici că-i apă. Dacă nu, să știi că-i gaz. Dar țara știți ce este? Să vă spuie tot don August Gorjan: Regiune (Țéră sau statû) este tot pământulu a căruia locuitori se suppunu de ordinariu acelluliașt guvernământu, care se numesce națiă séu popor; avându mai toți aceea-ași limbă și legi și alle cărei differite părți sunt împreunate și cunoscute sub acellu-ași nume comunu Sau, mai bine, dacă vezi mai imulți oameni avînd aceeași limbă și ou diferite părți împreunate, sooate-ți căciula, Ghiță, că aia-i națiă!

Anton Bacalbașa

Geograful Gobjan

Asta se mai cheamă și altfel pe românește, dar s-o lăsăm încurcată și să vedem mai bine ce o fi Europa, de care auzim atîta vorbindu-se pe la întruniri. Europa este o peninsulă a Asiei appusală și cea mai mică parte a lumii I Ba bine că nu! Dacă n-ar fi fost Asia, rămînea Europa fără definiție;.așa. Însă, noi știm că ea este o peninsulă a Asiei și cea mai mică parte a lumii, mai mică chiar decît Mizilul. Dar, așa mititică cum e, Europa are destul loc pentru ca proștii să avanseze în ea. Să fugim deci de ea și să facem o vizită în America. Mai întîi să vă recomand pe americani. Știți cine sînt americanii? Americanii suntu păgîni și se numesc eschimoși. Uit-așa, de necaz! N-ați știut asta pîn-aouma? Eu am cunoscut chiar pe unul Edison, un eschimos de-ăia urîții, care a inventat fonograful și cîte și mai cîte drăcii, că de aia l-a făcut stătu eschimos! Să părăsim însă geografia propriu-zisă și să trecem la alte capitole. De pildă, să vă spun ce e clima, fiindcă poate să vă prindă bine vreodată: Întinderea unei țĕri coprinsă între două paralele și ai cărei locuitori au filele mai lungi séu mal scurte decîtu a vecinilor!!

Anton Bacalbașa

Geograful Gobjan

loru se numesce climă. Vorba ăluia: trage birja în pivniță, că mi-e dor de A. Gorjan! Ca să afli ce-i clima, iei o țară și o vîri pentru 24 de ore între două paralele. După aia, faci o anchetă pe la cetățeni și-i întrebi: — Măi leat, cum ți-s ție zilele? Mai lungi ori mai scurte deciît ale vecinilor? Și ori or fi mai lungi, ori mai scurte, tot un drac; tu îi zici climă, ca prostu, după aia saluți, și mergi să găsești o sferă… paralelă. Pentru asta nu faci un drum lung. Ci întorci numai la pagina l04 a Geografiei lui Gorjan, și poftim sfera paralelă: Sfera este paralelă cîndû este pusă astu-felu ca ecuatorulû să fie paralelii cu orizontulû, și’popolit cari locuiesc polii aû acostă posiție a sferei. Să mă bați la… popòl dacă am înțeles vreo buchie. Pe ăia care stau cu pòpolul întors la orizon și cu ecuatorul pe dos îi presupun eu nițel, fiindcă am mai citit niște cărți de astea de măscări; dar tot n-am înțeles cu cine e paralelă pîrlita aia de sferă. Să trecem dar în alte sfere. Bunăoară, să vă probez că pămîntul este rotund. Geografia iubitului meu Gorjan ne învață așa: Cîndǔ cineva se apropie de unǔ munte, i se vede mai întêiǔ vîrfulǔ, pe urmă mediǔ-loculǔ și apoi pólele lui.

Anton Bacalbașa

Geograful Gobjan

Adică, o iei rara spre munte. Atunci ți se vede „vîrfulǔ”, pe urmă „mediǔ-loculǔ”, și la urmă hop și poalele. Se înțelege, să nu-ți dai poalele peste cap, că atunci curat că se vede rotund! Și acum, spuneți-mi dacă eu, om serios, incapabil să citesc altceva decît Biblia și pe Moș Teacă, puteam să învăț o știință ca Geografia, care ne vorbește lucruri de rușine și ne arată la orizon gogeamite popolul paralel cu ecuatorul și cu alte infamii ejusdem farinae! A trebuit să se găsească un ministru ca V. A. Urechiă, care să puie patriotismul mai presus de geografie, pentru ca să aprobe această operă română „fiindǔ folositóre junimei studióse”. Ca patriot, salut și eu pe d. V. A. Urechiă; dar vorba e că, oricum, don general Gorjan prea a înaintat spre munte și i s-a văzut ecuatorul!

Anton Bacalbașa

Anul Nou

Acest prunc nu este singurul pe care l-au avut părinții săi. Maica sa, o femeie de condițiune, Materia, iar tatăl său, un bărbat lung, Spațiul, au colaborat la mulți feți ca el, dar pe toți i-a lînghițit Vremea (un pseudonim sub care se ascunde cunoscutul nostru amic Saturn, copilofagul). Anul nou se prezintă de astă dată în niște condițiuni de slăbiciune analoage cu condițiunile fraților săi dispăruți, ceea ce ne face să prevedem că nici el nu va avea o viață lungă: îi dăm cel mult 365 de zile, plus nopțile corespunzătoare. El a venit aducînd cu sine viscolul, această tragedie care face să înghețe inimile omenești, această doină care îngheață apele, această idee care aprinde focul în inima oricărei sobe. În ceea ce privește mediul, putem spune că 1897 n-are noroc. El se naște într-un moment cînd bătrînul Bismarck e categorisit, cînd șahul Persiei a murit, cînd Li Hung-Ciang este amendat ca un simplu macagiu, cînd bătrîna Europă. Înarmată pînă-n dinți. Își dă poalele peste cap și-și arată urechile. Aceasta în ce privește politica exterioară. În interior, și mai și. La cîrma statului avem un guvern slab, venit la putere în post. Biserica este scăldată în sînge și cu pidalionul sfîșiat de lupte intestine.

Anton Bacalbașa

Anul Nou

Justiția și-a clădit acareturi cu trei caturi, ca dovadă că face „afaceri” strălucite. Armata și-a compromis pamponul. Înarmată fiind cu ciomagul Mannlicher, ca în vremile de tristă pomenire ale lui Silaghi, San-Marin, Zaharia și alți diplomați. Școala este compromisă prin numeroșii elevi care se dedau la vițiuri rușinoase, precum: scoaterea de reviste literare, confecționarea versurilor cu mîna și alte turpitudini, care fac să degenereze rasa. În mijlocul acestei corupțiuni totale, singur Moș Teacă bravează secolul și aruncă o zîmbire disprețuitoare peste Anul nou, ca și peste cel vechi. Și nici un bacșiș, fie el oricît de mare, nu ne va face să ne schimbăm ideile.

Anton Bacalbașa

Băieții lui Brătianu

Subscrisul, domnu Rigolo, român, major, domiciliat în cîmpul vast ai Democrației, am deschis ochii politici, ca să zic așa, pe la 1885. Era pe vremea cînd marele bărbat de stat Radu Mihai făcea scamatorii cu ceasornicele, ca un al doilea proroc al lui Andronic-Apă-de-aur. Ca orice tânăr cu viitor, citeam ziare și mergeam la Cameră în zilele cînd se dădeau reprezentații „furtunoase”. Ei bine, trebuie să spun aci că grozav mă uimea marele cetățean Ion Brătianu! Avea el. În felul lui de a spune lucrurile, un ce special, pe care nimeni nu l-a putut moșteni. Îți spunea că lumea a avut întîi pictura și pe urmă arhitectura; îți vorbea de războiul lui Traian cu turcii; te pisa cu Gorciacov, cu Napoleon și cu Cavour cînd era vorba de Maican, și așa mai încolo. Cinic de felul meu, nu (pricepeam cum toată lumea aia, Dimancea, Epurescu, Robescu și toți asociații lor puteau să asculte, și să admită, și să aplaude comicăriile bătrânului cu părul creț. Făceam reflecții în gura mare asupra acestei nedomiriri. Ei bine, regulat venea cîte un cetățean matur care-mi spunea: – N-are a face, tinere. E el așa cum e, dar trebuie să-l tolerăm… fiindcă e Ion Brătianu. Și cetățeanul mă părăsea, crezîndu-mă convins, pe cînd eu eram mai sceptic ca oricînd.

Anton Bacalbașa

Băieții lui Brătianu

…Sînt de atunci atîția ani. Și din nou presa îmi semnalează o sumedenie de prostii oficiale: Unul inundă Galații și apoi pune pe olandezi să pompeze apa cu o tulumbă mare și cu o cheltuială și mai mare; Altul anunță reforme teribile și, cînd colo, dă un kilogram de tutun lui Gogu Cantacuzino și lui Tache Protopopescu; sau: S-apucă să-nvețe el, pîrciul cu caș la gură, pe arheologii țării superioritatea istorică a cazanului asupra Porților-de-Fier și așa mai la vale. Stau și mă-ntreb: – Cine sînt ăștia? Cum îi suportă lumea? Ce are Kirițopolu, Dimancea și Epurescu de se închină așa ăstor băieți cu părul creț? Dar din nou un cetățean matur vine și-mi spune: – N-are a face, tinere. Sînt ei așa cum sînt, dar trebuie să-i tolerăm… fiindcă isînt băieții lui Ion Brătianu. …în inima mea de Rigolo o indignare se naște, și strig: – Dar bine, la ce generație o să se amortizeze odată privilegiul brătienist? Dreptul la prostie e oare sacru, inviolabil și etern?

Anton Bacalbașa

Păpușile maiestății-sale

Am anunțat, împreună cu toate ziarele, că m.-s. regina va pleca, foarte-n curând, la Neuwied. Augusta poetă Carmen Sylva, cu spiritu-i inventiv, s-a hotărât, precum se știe, să ducă de aci din țară o colecție de păpuși. Ideea s-ar părea stranie și plină de aluziuni malițioase la țara latină de pe țărmurile lui schones blaue Donau. Cu toate astea, intențiunea suveranei-poete este cu totul inofensivă. Maiestatea-sa dorește pur și simplu să expuie la castelul părintesc mostre de costumele noastre naționale, din toți timpii și din toate ținuturile. E delicat, precum se vede, e naiv și e chiar util istoricește. Dacă maiestatea-sa regele n-ar avea un spirit mai sobru, mai auster și mai pozitiv, ce colecție admirabilă de păpuși ar putea duce la castelul de Sigmaringen! Imitînd exemplul nevinovat al grațioasei noastre suverane, m.-s. ar putea expune ceva mult mai interesant pentru studiul moravurilor și spiritului acestui popor, de curînd liberat de sub turci. Un vicleim întreg! Păpuși de cauciuc care joacă după cum le cântați; păpuși care duc mîinile la piept și se încovoaie de spinare; păpuși votătoare (votează cu o repeziciune vertiginoasă credite, apanagii, trădări, diurne, pensii viagere legi restrictive, privilegii de furnituri, concesii neimitate – toate fără nici un discernământ); păpuși docile sau turbulente, după cum le așezi, pe moale ori pe tare; păpuși care-nchid ochii și deschid buzunarele; păpuși mari, mici, brune, blonde, masculine, feminine, chiar și neutre!

Anton Bacalbașa

Păpușile maiestății-sale

Un singur fel lipsește din bogata colecțiune a maiestății-sale – și asta nu din vina noastră – păpuși care să stea drept și să nu clipească din ochi. Este drept că suveranul a avut și asemenea rarități, dar le-a eliminat din probar, deoarece m.-s. are o vădită aplicație pentru cele mișcătoare. Îndoitoare și schimbătoare. Marele dramaturg norvegian Ibsen a creat un tip nepieritor în marea lui piesă Nora, tradusă de unii sub titlul Casa de păpuși. Nora este tipul femeii din zilele noastre, care nu judecă, nu simte, nu trăiește decît din convenții sociale. Originalitate n-are aoest specimen, ougetarea proprie îi lipsește, ea este o jucărică în mîna bărbatului, care o iubește, dar ca pe un copil, care o alintă, o protege, dar nu o stimează ca pe o ființă. Observînd colecția de păpuși a suveranului nostru – colecție pe care nu e nevoie de multă imaginație ca s-o concretizezi în lumea noastră politică – ajungem și la un titlu nimerit: țară de păpuși. M.-s. ar putea uimi Germania cînd i-ar prezintă acest bogat asortiment, propriu micului stat latin de aci. Asemenea colecție nu se poate găsi nici în Anglia, nici în Germania, nici în Bulgaria. Pretutindeni, oamenii politici prezintă alte caractere, altă independență, alt fason intelectual.

Anton Bacalbașa

Păpușile maiestății-sale

Ai noștri au această tristă particularitate, că nu pot ține nici un moment fruntea sus în fața voinței regale. În Germania, unde dinastia este legată de țară prin tradiții vechi și prin tradiții comune. Încă se găsesc nu numai individualități, dar chiar partide-ntregi care să se ridice, la un moment dat, cu o energie clasică și să respingă proiecte de legi susținute în mod fățiș de împărat. Păpușile noastre, confecționate dintr-o pastă docilă, n-au niciodată veleități de independență. Le poți scoate ochii din căpățîna de faianță, le poți vărsa cîlții din piept, le poți găuri golul din țeastă, mașina lor merge cum ai strunit-o. E drept. Însă, că sînt îmbrăcate-n mătase. Ce frumos le-ar sta în castelul feudal de la Sigmaxingen!

Anton Bacalbașa

La Văcărești nu la Filaret!

…Și vor să serbeze pe 1848! în deșert caută bunăvoința noastră să găsească sufletelor lor vreo înrudire cu mișcarea generoasă de atunci; în deșert ne frămîntăm să le aflăm dreptul de a se arăta lumii ca urmași ai acelei generații de eroi – căci ne este cu neputință! Cu neputință să concepem legătura sufletească dintre Kogălniceanu și Bursan, dintre Eliade și Carada, dintre Barnuțiu și Bianu. […] Dar este o nebunie […] să iei pe domnu P.alade drept urmașul lui Nicolae Bălcescu! Și fiindcă îndrăzniseră să spere că vor atrage în alaiul lor pe Costache Bălcescu [sic], ia să răsfoim istoria și să vedem ce asemănare ar putea fi între geniul care a scris Cîntarea Românieiacel mare și unic poem al nostru național, și între burta care a comis ultima mișcare în magistratură. Cu talentul lui neîntrecut, cu erudiția lui desăvîrșită, Nicolae Bălcescu a jucat la l848 un rol de frunte. Avem de la dînsul comori literare și istorice neprețuite. Iar la l852 sufletu-i divin s-a stins. În vîrstă de 33 de ani – tocmai cînd vroia să scrie capitolul 33 al operei lui de căpetenie. Bălcescu a murit la Palermo, „pe plaiu-nstrăinării”. Într-o ospelărie săracă, avînd drept avere treizeci de lei!

Anton Bacalbașa

La Văcărești nu la Filaret!

Și pe cînd de pe urma lui rămînea țăru un neprețuit tezaur de cîntare și de lumină, rămășițele lui pămîntești zăceau pierdute pentru totdeauna în groapa sărăcimii siciliene. Ce ziceți de această viață astfel trăită, așa pierdută? Recunoașteți în ea vreunul din caracterele ocultistului nostru, care se dă drept copil al lui 48? Vedeți în poema trudnicei vieți a marelui nostru poet, a generosului revoluționar, a entuziastului și muncitorului istoric ceva care să semene cît de departe cu poșidicul care parodiază la primire pe revoluționari? Văzut-ați ocultist muncind să cînte patria? Văzut-ați ocultist să-și piardă vremea ca să ne învețe gloria Iui Mihai? Văzut-ați ocultist murind în sărăcie? „Fui fărădelege triumfează în toate părțile și întemeiază spurcata lor tiranie. Sufletele generoase, zdrobite și rănite de moarte, văd apuind din vederea lor ziua mîntuiri.” Așa spunea Bălcescu la l850, și așa ar spune astăzi, dac-ar trăi să vadă mascarada coțcarilor deghizați în băieți de familie. Toată mișuna asta ticăloasă. În capul căreia n-a încolțit vreodată o idee. În inima căreia n-a palpitat nicicînd un sentiment. În sufletul căreia n-a vibrat o durere străină; toată ortaua condusă de vilul metal al băncilor și iuțită de frica gîrbaciului – asta pretinde, români, să ne înfățișeze la 11 Iunie și pe Eliade, și pe Kogălniceanu, și pe Barnuțiu, și pe Bălcescu!