author
stringclasses 19
values | title
stringlengths 4
133
| paragraph
stringlengths 2
3k
| word_count
int64 1
502
|
|---|---|---|---|
Anton Bacalbașa | Art. 262 – cod. Penal | Sărmanul articol 262 din codul penal a fost modificat – onoare lui! Camera, găsind că epidemia corupțiunii morale și religioase se lățește peste patria română, a luat măsuri ca bunele moravuri să nu mai poată fi atinse. Se înțelege, e vorba de “atingerile cu degetul sau cu gura – adică prin grai sau prin scris. încolo, orice român e liber să profeseze moravurile care-i convin lui mai bine. Astfel, nimeni n-are dreptul să se ocupe de faptul că un cetățean își vinde forul lui interior, sau că o cetățeancă își vinde ce vrea ea. Dar nici unul, nici altul nu va avea permisiunea de a face un roman sau un discurs prin care să descrie epopeea vînzărn. Mai mult, orice propunere rușinoasă trebuie să înceteze de a fi făcută verbal sau în scris; tot ce poți este să faci cu ochiul. Dacă însă suferi de ochi, ai dreptul ca. În loc să vorbești ori să scrii, să zugrăvești pe o hîrtie scopul secretelor tale intențiuni. Guvernul speră că astfel va putea da un mai mare avînt picturii la noi. De altfel. Moș Teacă nu-i de loc supărat de votarea acestei legi, pe care ziarele serioase s-au apucat s-o combată. Noi credem că era și vremea să se pună capăt scandalurilor ce se scriau prin gazete. | 215 |
Anton Bacalbașa | Art. 262 – cod. Penal | Cu modul acesta, nu vom mai vedea descriindu-se viața miniștrilor și a elitei sociale. Legea modificată va modifica, firește, și obiceiurile țării. Astfel, fiindcă e vorba să ne păstrăm bunele moravuri, cată să observăm dieta următoare: a) Să nu mîncăm decît sărmăluțe, căci sînt acoperite cu frunză de viță. b) Să nu citim frazele domnilor deputați, fiindcă sînt goale. c) Ofițerii de cavalerie să-și facă tunicile mai scurte, sau să-și puie la spate, în josul tunicii, codul penal. d) Să citim numai Biblia și pe Moș Teacă, opere care-ți înalță sufletul. e) Să proclamăm că omul cel mai moral este ministrul care, pentru a-și acoperi partea rușinoasă,.poartă șapte perechi de… (Codul penal mă oprește să spun ce poartă). Toate aceste obiceiuri, greu de introdus dintr-o dată, vor trebui să-și facă loc treptat în cetatea românismului. Deocamdată. Însă, reforma va fi aplicată la animale, asupra cărora se vor face experiențe, spre a se vedea dacă ele pot suporta noul cod penal. Se va începe cu cîinii, care nu vor mai fi tolerați să se aglomereze în cete pe strade, afară de cazul cînd vor fi prevăzuți cu cîte un aparat de siguranță, nu la bot, ca pînă acuma. Un singur lucru mă mir: cum se împacă noul cod cu legea minelor? | 210 |
Anton Bacalbașa | Art. 262 – cod. Penal | Pe cînd codul ne vorbește de atentatele la bunele moravuri, legea minelor propagă, prin scris, sondarea, explorarea și exploatarea pămîntului pe la părțde cele mai ascunse! Guvernul vorbește de moralitate, și guvernul începe prin a se da… de gol. | 39 |
Anton Bacalbașa | Autorii răscoalelor | Discuția nu se mai sfîrșește… Pe cînd în satele date pradă teroarei militare se consumă drame grozave – cunoscutele drame ale „ordinii”! – cărturarii de la oraș nu sînt preocupați decît de o problemă: Cine a răsculat pe săteni – cluburile socialiste, ori agenții conservatori? Problema este demnă de timpurile bizantine. Sebastocrațu presei române, care se joacă de-a cuvintele și încurcă judecățile, nici nu bănuiesc că există și alți agenți, mai puternici aceia, capabili să răscolească spiritele. Pe acești agenți fii denunț judecătorilor, care. Într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, vor găsi vreme să dea și țărănimii horopsite o țîr’ de dreptate. Denunț pe ministrul Ferechidi, care a aruncat asupra satelor o administrație mizerabilă. Întotdeauna vitregă pentru săteni, făcîndu-i să despereze că mai există drept pentru dînșii. Denunț pe prefectul de Olt, al cărui județ s-a transformat într-o Vlăsie oficială, unde săteanul este tratat ca rob pe pămîntul udat cu lacrămile lui și alor săi. Denunț pe subprefectul Periețeanu, care s-a năpustit asupra sătenilor organizați legal în club politic, a arestat și a bătut pe conducători și a sechestrat tot ce a găsit. Denunț pe agenții guvernamentali, mari și mici, pentru care țăranii sînt niște prizonieri dați în exploatare. | 201 |
Anton Bacalbașa | Autorii răscoalelor | Aceștia sînt autorii răscoalelor țărănești, nu mai căutați alții. Țăranul, strîns între o neagră mizerie și o administrație cumplită, are, din cînd în cînd, pornirea de a-și îndrepta soarta prin mișcări de răzmiriță. Dar chiar dacă am admite că au înțeles greșit niște broșuri în care nici vorba nu era de revoltă, ci de organizare; chiar dac-am presupune că cineva a pornit prin sate ou lozinca de a le răscula. Încă rămîne în picioare faptul că trebuie să fie o dezastruoasă stare permanentă la sate, pentru ca primul venit acolo să le poată aprinde. De ce nu auzim niciodată de revolta acționarilor Băncii Naționale? Pentru că acțiunea de 500 lei s-a urcat la 2.600. Vie toți nebunii din lume și încerce să revolte pe cineva împotriva unei stări de lucruri de care e mulțumit! Trebuie însă ca satele românești să se găsească într-o amară situație, trebuie ca „ordinea” ce de regulă domnește în ele să coste teribil de scump pe săteni, pentru ca ei să fie gata în tot minutul să se despartă de ea. Aceasta este elementar, și oricine o contestă este un om de rea-credință. Ei bine, cînd pe o asemenea stare economică se mai cocoțează și o administrație extrem de păcătoasă, mă întreb nu cum este posibil să se fi revoltat sătenii azi, ci cum este posibil să se fi revoltat tocmai azi. | 226 |
Anton Bacalbașa | Autorii răscoalelor | Pentru rușinea vremii în care trăim, sîntem stăpîniți nu de un guvern civilizat, ci de niște adevărați baș-buzuci. Se bate în armată, la oraș; se bate la poliție. În mijlocul orașului, și mai este nevoie să cercetăm ce va fi la sate? Teroarea este acolo un principiu de dominație. De aceea să nu mai caute nimeni agenți ocazionali, ci, dacă vrea să puie mîna pe agenții adevărați, pe turburătorii ordinii adevărate, să se lege la ochi și să dea roata prin administrația interioară a regatului. | 85 |
Anton Bacalbașa | Colegiul țărănesc | Poimîine se fac alegerile Colegiului al treilea. Datori sîntem și noi, socialiștii din București, care nu luăm parte la aceste alegeri, să ne spunem limpede cuvîntul, să spunem ce credem despre păpușeria tristă ce se joacă pe spinarea poporului. Sătenii vor avea în fața lor două soiuri de candidați: roșii și albi, liberali și conservatori. Pe care din aceste două tabere trebuie sătenii să îi aleagă? într-un cuvînt, noi zicem: pe nici unul! Și iată pentru ce: Roșii și albi – liberali și conservatori – nu înfățișează decît niște împuterniciți ai stăpînilor, ai celor bogați, ai ciocoimii. Căci, de pildă, d. Alexandru Catargiu este tot atît de ciocoi ca și d. Răducanu Ion. D. Alexandru Catargiu face parte tot din partida proprietarilor, din care face parte și d. Răducanu Ion. Care este pentru săteni folosul de a alege pe unul sau pe altul din acești domni? Fi-va unul mai cu durere de inimă pentru săteni, pentru opincă, decît cellalt? Gîndi-se-va unul mai mult decît altul la îmbunătățirea soartei țăranului? Nicidecum, căci și unul, și altul au de apărat interesele clasei de sus, și unul, și altul au interes ca săteanul să fie cît mai asuprit, ca proprietarii să jupoaie cît mai mult din pielea nenorocitei opinci! | 206 |
Anton Bacalbașa | Colegiul țărănesc | Din punctul de vedere economic, din punctul de vedere al luptei de clasă, candidatul liberal și cel conservator au ceva comun, sînt și unul, și altul candidați boierești. Și cu nici un preț, oricît de cinstit ar fi unul din aceștia, nu vor putea face nimic bun pentru săteni, căci aceasta ar însemna a-și tăia lor craca de sub picioare. Înainte de toate interesul de clasă. După cum un sătean ar fi un rău reprezentant al Colegiului I, tot astfel un proprietar, un albastru este un reprezentant falș al colegiului țărănimii. Reprezentanții unui colegiu trebuiesc aleși din acei oameni care au aceleași interese cu colegiul ce-l trimite în Parlament. Altfel, alegerea este o păpușerie, alegerea este o jucărie de copii. Dar ia să facem abstracție de lupta de clase, să judecăm lucrurile din punctul de vedere politic. Pe cine trebuie să aleagă sătenii între un candidat liberal și unul conservator? Aceste două partide și-au arătat arama și unul, și altul, au dovedit că sînt incapabile să facă vreun bine pentru săteni. Conservatorii, oamenii trecutului îndepărtat, sînt aceia care s-au împotrivit totdeauna atunci cînd a fost vorba de făcut ceva pentru săteni. Conservatorii vor face și de aci încolo ca elita, caimacul societății, să domnească asupra poporului. | 206 |
Anton Bacalbașa | Colegiul țărănesc | Liberalii. În doisprezece ani de ocîrmuire mișelească, au ținut pe săteni în robie și întuneric, n-au făcut nimic pentru talpa țării, au lăsat pe nenorocitul țăran în starea în care-l vedem astăzi. Săteni, nu dați voturile voastre nici torturatorilor de la Bordeni, nici celor de la Jilava! Sîngele celor torturați și uciși, acel sînge nevinovat, care a curs sub baionetele dorobanțului, cere să fie răzbunat, iar nu să fie șters sub voturile voastre. Săteni, copiii și părinții voștri uciși de boierime vor trebui să tremure de groază în mormintele lor cînd voi veți încununa pe ucigașii lor! Și liberalii și conservatorii dușmani au fost, dușmani sînt și dușmani au să fie săteanului pe care-l jefuiesc, săteanului pe care-l ucid cînd își cere ce e al lui. Știu că vor izbuti unii, știu că alegătorii săteni nu se vor pune-n grevă dinaintea urnei! Dar aceasta – fie-mi iertat s-o spun – este vina noastră, a tinerilor socialiști, care n-am răzbit pînă astăzi în popor ca să răspîndim sămînța dătătoare de viață a ideii dezrobirii desăvîrșite a muncitorilor. Cu prilejul acesta, găsesc nimerit a face un călduros apel la tovarășii noștri de idei, la aceia care au rămas credincioși steagului socialismului. Îndemnîndu-i să lupte în popor pentru luminarea lui. | 207 |
Anton Bacalbașa | Colegiul țărănesc | Numai atunci liberalii și conservatorii vor trebui să lase-n pace colegiul țărănimii. În care n-au ce căuta. Să gonim lupul din stînă! | 22 |
Anton Bacalbașa | De nuntă | Mîine, după porunca oficialilor, capitala va fi în sărbătoare și se va veseli, după comandă, pentru căsătoria prințului Ferdinand de Hohenzollern cu domnișoara Maria de Edimburg. Arcurile de triumf s-au înălțat, negustorii au primit ordin să facă luminăție, focul bengal și artifițiile nu așteaptă decît fitilul indispensabil. În cazărmi soldații sînt ghiontiți în vederea parăzii. Regele își vede visul cu ochii, moștenitorul așteaptă actul de deces al unchiului, elita socială și-a gătit hainele de carnaval, sublimitatea ridicolului mai are o clipă pînă ce să răsară. Și în mijlocul acestei mascarade oficiale. Înscenată pentru a slăvi un act pe cît de omenesc în genere pe atît de caraghios în specie, țăranii vor fi aduși și ei ca să dea serbării caracterul unui ghiveci complet: cînd stăpînii beau, robii trebuie să joace. Liberali și conservatori, toți sînt în extaz în fața marelui act, cu toții se întrec să aducă mai multe laude însurățeilor-altețe, care mai de care își face o glorie a lui din împreunarea celor doi tineri. În fața acestei hori burghezo-regale, situația noastră e foarte clară. Noi privim la aceste sălbăticii, pe care numai o morală primitivă le poate justifica, tot așa cum un om civilizat ar privi la nunta unor sălbatici din centrul Africii. | 205 |
Anton Bacalbașa | De nuntă | Ca parte socială, ne pare rău de banii ce se aruncă de sufletul dracului, și așteptăm zile mai bune, cînd asemenea farse de iarmaroc nu se vor mai petrece, cînd popoarele vor fi scăpate de burghezime și, implicit, de monarhie… În concertul de lingușiri. În acest duo al îmbunătățirilor ou îmbuibații, desculții și flămînzii, batjocoriții și asupriții. Înșelații și stăpîniții nu au ce căuta. La tot alaiul, la toată pompa, la toată înscenarea asta burghezo-monarhistă, poporul muncitor nu are ce căuta. Lăsat pradă sărăciei și necazului. Împovărat sub greutatea unui trai de rob, muncitorul nu se poate bucura de parada poruncită. El știe că tot fastul și toată poleiala curții, toată găteala și toate pregătirile înaltei burghezimi sînt rodul muncii lui, stoarse prin legea stăpînirii. Social-democrația, reprezentanta cinstită și conștientă a poporului muncitor. Își bate joc de scena de mîine și e adînc convinsă că nu-i departe vremea cînd povestirea unor asemenea scene va stîrni homerice hohote de rîs la o omenire liberă. Înfrățită. În care nu vor exista exploatatori sub nici o formă. În mijlocul păpușeriei ce se joacă cu banu noștri, să ne gîndim, muncitori, la ziua de mîine, la organizarea luptei de clase, singura care are pentru noi un farmec, pentru istorie – o putere de fatalitate. | 210 |
Anton Bacalbașa | Din crimele lui Take Ionescu | Infamia de la Cameră Unul din cei mai buni prieteni ai noștri, Ionescu Raicu-Rion, a încetat din viață. Pentru cei care l-au cunoscut, pierderea camaradului e o tristă și dureroasă știre. Rion era o natură blîndă, prietenoasă, iubită de toți. Pentru noi, socialiștii. În genere, moartea lui lasă un gol care greu se va umple, căci Rion era unul din cei mai culți și mai devotați dintre amicii noștri. Dar moartea asta nu ne inspiră nouă numai întristarea naturală la pierderea unui tovarăș prețuit; este aici ceva mai mult, o dramă socială, care s-a jucat pe tăcute. În liniștea mizeriei. De un an de zile aproape, Rion încetase de a fi omul activ și comunicativ de odinioară; retras în singurătate, nu mai dedea știri despre dînsul, trăia pentru catedra pe care o suplinea la Tîrgoviște, și atîta tot. Aceia care îl cunoscuseră de aproape, care îl știau incapabil de a renunța cu totul la activitatea în folosul ideilor lui nu-și puteau explica schimbarea asta într-o fire devotată și setoasă de muncă. Ni se va permite să povestim o mică scenă, asupra căreia am fost siliți să păstrăm tăcerea, dar pe care astăzi avem datoria de a o scoate la lumină. Anul trecut Rion s-a prezentat la un concurs și a reușit al doilea, cu media aproape 9. | 217 |
Anton Bacalbașa | Din crimele lui Take Ionescu | Ei bine, deși erau trei catedre vacante, deși juriul l-a recomandat pe Rion, d. Take Ionescu n-a vroit să-l numească. Și de cîte ori nenorocitul nostru prieten s-a prezentat la minister, răspunsul invariabil al celui mai cinic dintre miniștri era: „N-am ce-ți face, ai reușit, locuri vacante sînt, dar dumneata ești socialist, și eu nu te pot numi. Cel mult. Îți pot acorda un loc de suplinitor.” Dezgustat, covîrșit de mizerie, el, care era singurul sprijin a cinci surori și al unor părinți săraci, țărani din Vaslui, Rion s-a osîndit la rolul de a vegeta o viață fără bucurii și de a renunța la orice altă activitate intelectuală… Las pe alții să tragă concluzia. Dar nu se va găsi nimeni să nu facă deosebirea cuvenită dintre acest copil de țăran, pe care-l doare, pe care-l ucide imposibilitatea de a munci pentru ideile lui, și între fiul necinstit al unui necinstit tîrgoveț, care și-a vîndut și trup, și suflet pentru un blid murdar de linte, și oare vroiește să coboare la decăderea lui morală pe toți. D. Take Ionesou își iface o glorie din faptul că poate zice: „sînt un ex-mitocan”. Convins că a atins cea din urmă treaptă a măririlor, nu are azi decît un singur dor; acela de a nu îintîlni în cale tineri cinstiți, care să-l umilească prin onestitatea lor. | 222 |
Anton Bacalbașa | Din crimele lui Take Ionescu | E patima bătrînelor corupte, care, după ce s-au speoulat pe ele, n-au altă pasiune deaît aceea de a tîrî fecioare pe drumul pierzării Rion însă nu era din stofa celor ce-ajung la Văcărești sau pe banca ministerială. Natură incapabilă de vînzare a conștiinței, socialist cu fapta, cu cuvîntul și cu cugetul, era fatal să moară în mizerie, dar să moară cum mor eroii, nu cum mor caracudele. La sentimentele lui Take Ionescu nu ne gîndim, căci pînă într-atîta de naivi nu sîntem. Dar să se gîndească singur la deosebirea pe care el a creat-o: Rion moare sărac, lăsînd în urmă-i regrete adînci și admirația tuturora; Take Ionescu trăiește, și l se pare că are admiratori sinceri. Iasă însă din cercul în care se gudură, și va vedea că nu există în țara asta un om care să nu fie adînc dezgustat de cinismul și de degradarea ministrului-lipitoare. Moartea unor tineri ca Rion trebuie plînsă nu numai de socialiști, dar de toți cîți înțeleg devotamentul sfînt și onestitatea, așa de rară în lumea noastră, unde, pentru ca să trăiești, trebuie să te cobori, să decazi, să fii un Take Ionescu. | 189 |
Anton Bacalbașa | Dupa serbări | Uneori, dînd privești la cele ce se petrec în juru-ți și cînd nu-ți dai seamă perfect de realitatea lucrurilor, cînd ești fascinat de aparențele înșelătoare. Îți vine să disperezi de progresele democrației. Asistăm de patru zile la o priveliște dezgustătoare: case împodobite, brazi aruncați cu ghiotura pe stîlpi de brad, petice de toate culorile așezate în chip de simbol, ruine și maidanuri sulimenite, gardiști în mare ținută de operă comică, tramvaiuri patriotico-englezești, apoi miniștri și demnitari în fracuri, soldați spilcuiți, ofițeri în fireturi și decorații, trăsuri care te amețesc, un zgomot, o învălmășeală, preocupări serioase pe toate figurile, carnaval ziua în amiaza mare. Și toate astea pentru ce, Dumnezeule mare? Pentru că un tînăr, al cărui nume nu.poate fi pronunțat de majoritatea celor gătiți ca să-l primească, s-a întors în țară, aducînd ca trofeu, după o luptă de socoteli și de diplomație, o fată tînără și blondă, nici mai tînără, nici mai blondă ca zeci de mii de fete din țara asta. La urma urmelor, lași deoparte toate considerațiile politice și sociale și te întrebi: oare omenirea asta, după atîta zbucium, după atîta frămîntare, aici a rămas? Oare după ce am pornit de la antropofagie ca să ajungem la fonograf și la lumina electrică, am fost ursiți să rămînă. | 209 |
Anton Bacalbașa | Dupa serbări | În morala popoarelor, puncte care să ne apropie pînă într-atîta de triburile sălbatice? Ce fel! Am schimbat relațiile între oameni și între clase, am nimicit sumedenie de eresuri, am răsturnat privilegii și prejudecăți, am așternut în legiuirile noastre declarații altruiste și egalitare, pentru ca sub unele raporturi să fim încă niște piei roșii? Oare mint sociologii cei mai savanți și cei mai moderni cînd ne arată că evoluția morală se săvîrșește continuu și stă în raport cu întocmirea socială a unei epoci? Căci, în definitiv, nu vedem progresul. Spectacolul la care asistăm de atîtea zile este demn de cafrii din centrul Africii. Nunta asta trîmbițată pe strade ca un act de cine știe ce vitejie. În fața căruia se cuvine să îngenuncheze poporul, nu ne ridică de loc în ochii moralei științifice contemporane! Ea ne amintește chiotele, ziafetele și strâmbăturile triburilor celor mai primitive cu cea mai rudimentară evoluție morala. Cel puțin dacă aceia pe care îi serbăm cu atîta alai – și ce alai de prost-gust! – ar fi făcut pentru stăpîniții lor vreun bine din acelea care stîrnesc recompensa și admirația! Dar nu-i de fel așa! Ne găsim în fața unei dinastii nepopulare – și cea mai bună dovadă e succesul Adevărului – în fața unei dinastii a cărei muncă pentru țara asta e inulă, ale cărei fapte nu sînt de loc de natură a excita în noi admirațiune, iubire, cult pentru dînsa. | 235 |
Anton Bacalbașa | Dupa serbări | Și totuși, supuși unor porniri oarbe, inconștiente, ne grăbim a primi cu pîine și cu sare, cu surle și cu tobe, cu chiote de sălbatici încîntați pe membrii acestei dinastii, pe care ni s-a zis că trebuie s-o cinstim, s-o iubim, s-o venerăm! Ce însemnează lipsa asta de conștiință? Ce explicație putem da faptului că, ipe de o parte, este de ajuns să ataci dinastia și monarhia prin presă, ori prin întruniri, pentru ca să entuziasmezi mii de oameni, iar pe de alta e suficient ca un membru al dinastiei să facă un act cît de comun, cît de firesc, cît de obicinuit la oamenii ajunși la o vîrstă anumită pentru ca să vedem ulițele împodobite, casele gătite, gardiștii tremurînd, de entuziasm ori de frig, sub coifurile de mare ținută! Nu-i decît o explicație, una singură: în aceeași țară sînt două țări: una care se gudură pe lîngă dinastie și o aclamă, și o tămîiază, și alta care o urăște și îi poartă război. De o parte e țara lingușitorilor, a politicianilor văpsiți în toate fețele, a lacheilor fără judecată și fără scrupul, de altă parte e țara reală, țara încătușată și dornică de drepturi, de viață, de liberă cugetare și manifestare sinceră. | 203 |
Anton Bacalbașa | Dupa serbări | Iar tot fastul, tot alaiul care, de atîtea zile, ne defilează pe ulițe, este alaiul țării de cățeluși monarhici și dinastici; el nu are nimic de-a face cu sentimentele, cu gîndirea, cu voința țării adevărate. În inima căreia dragostea de dinastie nu are loc. În mintea căreia erezia monarhică e în luptă cu judecata dreaptă și serioasă. Iată pentru ce nu poți dispera de progresele democrației decît atunci cînd privești lucrurile numai la suprafață. Adîincindu-le, te poți ușor convmge că nu țara este aceea care se extaziază, ori se preface că e în extaz în fața căsătoriei de mai deunăzi. Nu! este o mînă de borfași politici, mîna aceea de politiciani care fac toate păcatele, toate fărădelegile și toate rușimle în țara asta. E adunătura de actuali și viitori prefecți, de actuali și viitori comisari, de vecinic gură-cască și vecinic amatori de paradă cu banii altora. Țara adevărată, țara muncitoare și serioasă, cinstită și cu minte nu e întru nimic vinovată de carnavalul ce ni se desfășoară, de atîtea zile. În fața ochilor. Ea stă deoparte, ea aclamă orice manifestare democratică și antimonarhistă, și așteaptă, cu nerăbdare, ceasul cînd marea mulțime, horopsită și batjocorită astăzi, va fi destul de organizată pentru ca să răstoarne ordinea asta de lucruri. | 208 |
Anton Bacalbașa | Dupa serbări | În vîrful căreia stă cocoțat principiul monarhic, sfidînd întreaga noastră civilizație. | 11 |
Anton Bacalbașa | Emblema regală… | La l88l, cînd s-a serbat regalitatea, toți negustorii din București au făcut cîte un car alegoric, reprezintînd diferite bazaconii eroice. Dintre toate carele, cel mai nostim era al unei fabrici de săpun. Onorabila făcuse bustul regelui și al reginei din săpun. Ca dracu, se întîmplă că, tocmai cînd era defilarea carelor în toiul ei. Începe o ploaie de parcă turna cu găleata. Suveranii de săpun, apucați de ploaie, făceau clăbuci la gură, spre marea veselie a onor. public cascăgură. * * * De atunci n-am mai văzut așa minune decît la diferitele întruniri publice, unde oratorii-ți toarnă niște bășici de crezi că le suflă cineva cu țeava. Iată însă că se deschide Expoziția cooperatorilor Un farmacist din Galați ori din Brăila – nu țiu minte bine patria cooperatorului – se apucă să-și expuie și el marfa. Ce să expuie însă? S-a gîndit și s-a răzgîndit sărmanul apoticar, pînă ce î-a venit o idee genială: a luat capsule.de Copahu și de unt de ricină le-a vopsit tricolor și le-a așezat în formă de Carol I… Cine nu crede n-are decît să meargă la Cișmigiu. Mă mir numai că don farmacist n-a pus să scrie deasupra: hoc vinces signo! încaltea să ajungem să vedem că balsamul de Copahu este emblema dinastiei. | 209 |
Anton Bacalbașa | Emblema regală… | Curg emblemele de foc. Pentru vîrsta regelui, asta-i curat scandal tricolor! | 11 |
Anton Bacalbașa | Fabrica de ciocoi | Du-l, du-l, du-l la mînăstire, Să-și vie boieru-n fire! Se impune numaidecît ca d. dr. Babeș să iasă din impasibilitate. Savantul nostru bacteriolog și-a cîștigat deja o reputație europeană prin lupta glorioasă care o duce de atîția ani împotriva diferiților bacili; am putea zice chiar că, de la bordei pînă la palat, toți îi sînt recunoscători. A venit deci vremea să-și adune toate puterile, să facă o ultimă sforțare și să ne mîntuiască de un nou microb care amenință țara, de microbul ciocoismului. Din parte-ne, credem că-i venim într-ajutor denunțîndu-i cazurile suspecte pe care le-am observat. * * * E vorba de atacurile care au cuprins pe ziarul L’lndependance roumaine. Dăunăzi, ziarul franțuzesc s-a dat la studii asupra ofițerilor noștri. Și – straniu lucru! – organul d-lui Claymoor a găsit că ei au origine prea brutală, prea mitocănească; a cerut, deci, să se ia măsuri energice ca numai aristocrații să poată intra în corpul ofițeresc. Prin cercurile militare cererea asta a produs o impresie dezgustătoare. Noi. Însă, am considerat-o ca o simplă zăpăceală de o clipă, ca un acces fără urmări serioase, și nu i-am dat mare însemnătate. Iată însă că mania face progrese. Același organ, vorbind de ucazul d-lui Take Ionescu asupra legii instrucțiunii, e cuprins din nou de delirul aristocrației. | 212 |
Anton Bacalbașa | Fabrica de ciocoi | Blazații aspiranți după niște blazoane, pe care neam de neamul lor nu le-au avut, exclamă cu toată filozofia unor pretinși boieri cugetători: Nu vedem nici un rău în faptul ca învățămîntul clasic, care conduce la profesule liberale, să fie dat în așa condițu. Încît să descurajeze pe copiii săraci… Și tot articolul zbunnîie pe tema asta: copiii săraci să nu se facă avocați, doctori, ingineri, profesori; copiii săraci să-și vadă de meseria părinților lor; copiii săraci să nu se întindă la cașcavalul social… Învederat, ne găsim în fața unei nebunii care progresează. în alte țări mania asta de a păstra neatmsă „familia aristocratică”, deși este și acolo o utopie, totuși, s-ar mai putea pricepe. Dar la noi, unde niciodată n-am avut o aristocrație an sensul apusean al cuvîntului, la noi, unde toți cioflingarii își dau ifose de ciocoi sadea, unde găgăuții și degenerații profită de vacanțiile din iulie pentru ca să se intituleze conți și baroni pe la băile din țări străine, este o adevărată sminteală periculoasă tendința asta de a tot vroi să ni se scoată înainte o aristocrație care nu există. Mă rog, dacă copiii care n-au sînge albastru nu trebuie să învețe carte clasică, atunci din cine să se alcătuiască profesiile liberale? | 205 |
Anton Bacalbașa | Fabrica de ciocoi | Care-i clasa din care s-ar putea recruta acestea? Slavă ție, Doamne, pe pretinșii descendenți ai protipendadei îi cunoaștem: ei au nobilul obicei de a socoti învățătura ca o ocupație mitocănească; ei nu cunosc decît arta de a moșteni, de a se însura cu zestre și de a toca apoi. În chipul cel mai stupid și în timpul cel mai scurt, moștenirea și dota. Aceștia numai la profesii liberale nu au gîndul. Ce au produs în țara asta aristocrații noștri de baltă? Am înșira nume proprii, dar ne rezervăm plăcerea asta pe altădată. Din clasele sărace a ieșit însă un Eminescu, un Conta, Lambrior, Creangă, Caragiale și toți cei cîți fac fală neamului nostru. Am face odată o listă și am pune față în față pe glorificații și pe oropsiții organului fustelor scandaloase. Ne oprim însă aci, uimiți de utopia, de ignoranța și de cinismul acestor gazetari care, ieșiți din te miri ce fund de mahala și salariați azi de cea mai nulă specie de pseudoboier, excomunică, la adăpostul anonimatului, o clasă întreagă de oameni, clasa lor chiar. …Și dacă d. dr. Babeș nu va lua măsuri grabnice, dacă, dus de dorul de a vindeca numai boalele trupești, nu va descoperi un serum anticiocoic, atunci nu ne rămîne decît să facem pentru bolnavii din halul „Independenții” un călduros apel la d. dr. Șuțu. | 222 |
Anton Bacalbașa | Foametea | În momentele de față, Europa trece printr-o spăimîntătoare criză. Recoltele sînt pretutindeni, afară de Ungaria și România. Într-o stare mizerabilă. Foametea își arată dinții. în Rusia ea decimează populația, și săteanul, supusul mujic, deznădăjduit, amenințat de moarte prin inaniție, și-a ieșit din fire și a luat parul în mînă pentru ca să-și capete codrul de pîne ce-i lipsește. Magazinele sînt atacate, satele pustiite prin foc, moartea-și plimbă spectrul în împărăția țarilor. Dacă, din fericire – o fericire prea relativă – Statele Unite nu s-ar bucura în anul acesta de o recoltă excepțional de bună, Europa-ntreagă s-ar vedea supusă unei mizerii cum niciodată n-a înregistrat istoria. Și această foamete oribilă naște fatal o jacherie universală, neorganizată, de mii de ori mai groaznică decît aceea de acum cîteva veacuri și, desigur, funestă nu numai păturii acaparatoare, dar și poporului. * * * Pentru domnișorii burghezi, care absolut habar n-au de cauzele adinei ale unei asemenea crize, pentru cuconașii care cel mult au cetit un „manual” de economie politică burgheză de clasa a III-a, singurul vinovat e natura sau Dumnezeu, care n-a dat ploaie la vreme. Și, cu toate acestea. În asemenea crize se dau la iveală păcatele alcătuirii stupide și egoiste de astăzi. | 201 |
Anton Bacalbașa | Foametea | Și iată cum: Anarhia în producție, cu nenumăratele-i anomalii, face că astăzi se pot naște crize de supraproducție, crize adică unde se produce mai mult decît trebuie. Ce se-ntîmplă atunci? Magazinele burgheziei fiind îndesate, ea își poate permite să plătească munca omenească pe un preț de rîs. Muncitorii sînt siliți să primească sau să rămînă pe drumuri; burghezia nu-i strînsă cu ușa, ea poate adăsta. Pentru a se evita asemenea crize, care sînt un dezastru, nu se produce decît strictul trebuincios. Ei bine, cu ce se poate acoperi. În asemenea caz, golul pe care-l lasă un an rău, cum e anul acesta? Prin nimic, absolut prin nimic. Producție de rezervă neexistînd, foametea își poate juca în voie calul. Cine este dar vinovatul? Negreșit, reaua alcătuire economico-socială. În societatea pe care o întrevedem noi, socialiștii, și pentru care luptăm, asemenea crize nu s-ar putea întâmpla, și iată pentru ce: Într-o societate în care toată lumea ar lucra de-a valma și pentru societatea întreagă, nu numai pentru o mînă de uzurpatori, crize de supraproducție nu pot avea loc. Abundența în producție ar fi un bine. În Ioc să fie, ca astăzi, o nenorocire. Așa fiind, o producțiune de rezervă ar exista oricînd și ar putea oricînd preîntîmpina eventualitatea unui an de secetă. | 210 |
Anton Bacalbașa | Foametea | Iată pentru ce ziceam că pricina mizeriei provenite din secetă rezidă numai și numai în nedreapta și neînțeleapta organizare a producțiunii în societatea modernă capitalisto-burgheză. * * * S-ar întreba oricine, și cu drept cuvînt: ce face burghezia, ce fac statele față cu primejdia atît de amenințătoare? Și răspunsul e foarte simplu: burghezia nu face nimic. Pentru marii capitaliști, ca și pentru reprezentantul lor, statul, foametea nu poate fi. În tot cazul, o primejdie așa de mare cum e,pentru muncitori. Dimpotrivă, săteanul constrîns de mizerie, vecinul modern, lipsit de pîine, flămînd și descurajat, va alerga la bogat, se va umili, va plînge și va fi silit să facă una din două: ori să se împrumute, ori să-și vîndă munca pe un preț de nimica. Împrumutul de la capitaliști se știe cum se face, chiar în ani buni. Pentru o chilă împrumutată primăvara, se înapoiază toamna două. Aceasta, am zis-o, se întîmplă aproape regulat, chiar în timpuri bune. Ce camătă vor cere bogații cînd vor vedea pe sătean strîns cu ușa. Încolțit de mizerie și deznădăjduit? Iată dar pentru ce bogatul capitalist bate din palme cînd vede recolta ofilită, cîmpia arsă de soare, mizeria apărînd printre glodurile pustii ale lanurilor pipernicite… Iată pentru ce lor puțin le pasă cînd aud sunînd toxinul foametei; iată pentru ce, pe cînd săteanul lăcrămează privindu-și holdele stinse. | 222 |
Anton Bacalbașa | Foametea | În lumea burgheză nu se vorbește decît de voiajul prințului de Galles. Înconjurat de prințese și aclamat de mulțime… de soldați, de strănutatul sfînt al papii, de nașterea fericită a unui prinț cu origine îndoielnică, de amorurile prințului Ferdinand… Ei au dreptate, burghezii noștri. Interesul a nimicit într-înșii pînă și umbra sentimentelor omenești. Anastassios, banditul care a jefuit un tren în Turcia, furînd 200.000 de franci, e mai uman decît toată această aristocrație a banului, poleită, ca și lacheii ei, din banul luat tot cum lua Anastassios. Banditul, după ce a jefuit trenul, a dat 60.000 de franci pentru săraci. Burghezia nu e capabilă de asemenea sentimente. Vom vedea numai dacă foametea, care grințează la ușa bordeiului calicit de veacuri, o va lăsa multă vreme să doarmă în pace pe laurii ei poleiți. | 133 |
Anton Bacalbașa | Funcționarii comerciali | Camera a dat săptămîna trecută un vot care zugrăvește perfect ideile burghezimii. Ea a respins proiectul de lege asupra repausului de duminică. Încă înainte de a se pune în discuție acest proiect, noi ne-am arătat neîncrederea că el va fi admis: cînd îți cunoști Parlamentul, poți să știi, prin anticipație, ce va face el. De aceea, nu scriem rîndurile acestea ca să ne exprimăm mirarea, ci numai ca isă punem încă o dată în vedere celor nedomiriți încă chipul de a judeca și de a se purta al acestor mameluci transformați în judecători. Două sînt argumentele principale pe temeiul cărora proiectul a fost respins și – cu rizicul de a da o întindere prea mare acestui articol – ne vom încerca să le discutăm. D. Nicu Filipescu a arătat că conservatoru nu pot vota, pentru căci și-ar călca în picioare doctrina lor neintervenționistă, adoptând un proiect socialist; d. P. P. Carp s-a declarat protivnic… pentru că băieții de prăvălie sînt niște leneși și niște bețivi… Avem, deci, de o parte un punct de doctrină, de alta o grosolană injurie, un ciocoism îngîmfat și obraznic. Vom discuta cu fiecare așa cum se cuvine. D. N. Filipescu a vorbit ca am mic Spencer. | 201 |
Anton Bacalbașa | Funcționarii comerciali | D-sa a confundat insă teoriile liberalismului clasic, reprezentantul neintervenționismului, cu doctrina conservatoare, foarte intervenționistă… în felul ei. Dar nu asta ne interesează pe noi. Oratorul conservator a declarat că repausul de duminică e un punct socialist. Iată unde-i greșeala. În adevăr, chestiunea asta poate fi susținută de socialiști, dar în același timp o susțin clericalii și… unii negustori chiar. Repausul de duminica nu-i numai o cerință economică, precum ar fi scurtarea zilei de muncă, mărirea salariului etc. E vorba aci de o părere pe care o poate sprijini orice medic, orice preot și orice om doritor de cultură, căci, din toate aceste puncte de vedere, o zi de odihnă corporală și de instrucție morală și intelectuală pe săptămînă este mai mult decît trebuitoare. Dacă socialiștii susțin și ei repaosul de o zi din șapte, pricina e că ei socotesc că-i drept să nu se istovească puterile productive ale acestei clase de muncitori. Nu-i vorba, prin urmare, de a întreba cine susține repausul duminical, ci dacă el e trebuitor sau nu. Și aici d. Filipescu n-a adus nici un argument nou. Este însă în discursul oratorului guvernamental o parte pe care o împărtășim și noi; aoeasta este partea în care d-sa a combătut pe d. Dumitrescu-Mirea, care a susținut repausul de o jumătate de zi. | 214 |
Anton Bacalbașa | Funcționarii comerciali | D. Filipescu a arătat că acolo unde s-a reglementat repausul de o jumătate de zi acum se lucrează această jumătate de zi chiar și în atelierele unde mai înainte nu se lucra de loc. Asta-i perfect adevărat, dar nu dovedește altceva decît că d. Mirea habar n-are de ce susține, măcar că are onoarea de a fi – prin fraudă, nu-a vorbă – președinte al societății funcționarilor comerciali din București. Dar în genere discursul d-lui Filipescu ne-a făcut impresia unei cuvîntări alăturea cu drumul. D-sa a studiat legislația tuturor țărilor, fără să se ocupe de soarta funcționarilor comerciali de la noi, care e mizerabilă, precum vom arăta mai la vale. Dar dacă cu d. Filipescu se poate discuta, apoi cu d. Carp nu-ți rămîne decît să iei, ca Luther, călimarul cu cerneală și să-l arunci în capul satanei conservatoare. Toată vremea secul reprezentant al fanfaronadei ciocoiești n-a făcut decît să înjure clasa funcționarilor comerciali. I-a făcut leneși, bețivi, trîndavi care măsoară stamba cu cotul, uitînd că ei sînt un factor important în comerț. În comerțul cu care burtă-verzimea se laudă atîta. Dar să fie măcar adevărat că funcționarii comerciali nu muncesc din greu? Dacă excludem categoria contabililor – care și aceea se abrutizează într-o muncă penibilă – apoi vedem că funcționarul comercial face în toată puterea cuvîntului o salahorie umilitoare și covârșitoare. | 222 |
Anton Bacalbașa | Funcționarii comerciali | Văzut-ai, domnule Carp, băieți tineri înhămați la căruțe ca animalele, ziua-n amiaza mare? Aceia sînt trîntoii care cer o zi pentru beție “ Specie de ciocoi afumat, văzut-ai niște odăi-beciuri. În fundul unor maghernițe murdare, neaerisite, fără lumină și fără foc? Acolo dorm, cîte cinci într-o chilie, trîndavii de funcționari comerciali! Știi tu, vecinic.repauzatule – odihnească-ți-se prostia ‘ – că sînt oameni care n-au decît o zi slobodă la Paști și una la Crăciun, care muncesc de la 5 de dimineață și pînă la l0—11 din noapte? Sînt trîntorii, sînt funcționarii comerciali! Auzit-ai de oameni tocmiți cu anul pentru o leafă pe care tu o dai lunar vizitiului î Acei oameni sînt bătuți, sfînt umiliți pentru fiecare greșeală; acei oameni sînt funcționarii comerciali care trîndăvesc o viață întreagă. Dar ce poți discuta cu o chintesență de impertinență? Ce poți discuta cu o ființă a cărei tigvă e așa de înfumurata, că dacă și-ar băga piciorul în cap l-ar scoate șuncă? Discuția de principii, discuția senină nu-și mai are locul aci. Cînd cineva îți respinge din capul locului un proiect de lege pentru motivul că clasa care-l cere e o clasă de leneși și de bețivi, acel cineva, fie el chiar șeful junimiștilor, a pierdut dreptul de a fi ascultat, comentat și combătut pe calea principiilor. | 215 |
Anton Bacalbașa | Funcționarii comerciali | Să faci discuții științifice cu nebunii căptușiți cu nerușinare? Dacă funcționarii comerciali ar fi mai energici, ei ar trebui să ceară direct socoteală furiosului grandoman, care se socotește tot pe vremile fericite ale robiei! Lăsînd însă pe nebun în apele lui pînă la ziua legării nebunilor oficiali, noi ne adresăm funcționarilor comerciali: ați văzut că sistemul de a aștepta scăparea de la mila celor mari a dat roade proaste; ați văzut că ei vă tratează ca pe o clasă conruptă și păcătoșită; ați văzut că burtă-verzimea ciocoiască nu vrea nici să audă de nevoile voastre. Ce veți face dar? Strîngeți-vă rîndurile dacă nu voiți să vi se strîngă gîtul! Faceți asociații puternice, goniți dintre voi elementele care v-au purtat cu făgăduieli și v-au amăgit cu trecerea lor pe la.puternicii societății burgheze. Intrați în partidul muncitorilor. În armata proletară, singura care are aceleași nevoi și aceleași aspirații ca voi. începeți o agitație însemnată. În care veți avea sprijinul social-democrației, și faceți ca să dobîndiți prin energie aceea ce prin rugăminte nu ați putut căpăta. Emanciparea claselor dezmoștenite numai de către dezmoșteniți se poate face. Lăsați tînguirile pe Ia scările celor puternici și veniți în rîndurile celor ce sufăr ca voi, și ca voi se luptă; veniți la noi! | 207 |
Anton Bacalbașa | Greva a reușit! | Entuziasm fără seamăn domnește în ceasul de față în lumea muncitoare din Ploiești. După patru zile de luptă, greva lucrătorilor tăbăcari a reușit! Au luptat patru zile acești lucrători, au rezistat tuturor ispitelor, au ținut piept vrășmașului, au strîns lanțul frăției și au izbutit! Pentru Ploiești triumful acesta are o însemnătate colosală: este cea dintîi mișcare conștientă a clasei muncitoare spre cucerirea unei părți din drepturile ei. Oraș cu desăvîrșire burghezesc, pîn-aci muncitorii nu se manifestară în Ploiești, niciodată ca clasă cu aspirații, cu revendicări deosebite. Și astăzi, pentru întîia oară, clasa muncitoare se ridică, se organizează, se coalizează împotriva capitalismului asupritor. În tot timpul grevei a domnit ordinea cea mai desăvîrșită; nici un act de violență, nici un incident cît de mic care să-ntunece cîtuși de puțin spiritul de disciplină al muncitorilor greviști. Ai fi zis că te găsești în fața.unei organizații vechi, deprinsă cu lupta, conștientă nu de azi de drepturile, de rolul ei. Cititorii vor găsi mai departe o dare de seamă a grevei. Se va vedea de acolo care au fost cererile greviștilor și ce au cîștigat ei din mișcarea aceasta. Afară de alte puncte, ei cîștigă douăzeci și patru de ore pe săptămînă și odihna de duminică. | 202 |
Anton Bacalbașa | Greva a reușit! | De unde munceau l4 ore pe zi, vor munci numai 11; de unde lucrau duminică pînă la amiază, vor merge acum numai o oră la atelier. Și un fapt și mai îmbucurător: s-a stabilit un program de sărbătorile de peste an, care vor trebui respectate în toate atelierele. între aceste sărbători va figura ziua de 1 Mai (l9 aprilie), serbarea internațională a muncii Succesul acesta este neașteptat, el se datorește mai cu deosebire unirii muncitorilor. Toate breslele de muncitori din Ploiești aveau ochii țintiți asupra acestei greve. Lucrătorii-tăbăcari, o dată victorioși, curajul va crește în toate sufletele, inimile se vor încălzi și muncitorii de toate breslele se vor gîndi să urmeze pilda tovarășilor lor tăbăcari, unindu-se între ei. Mișcarea socialistă începe. Am debutat printr-o izbîndă, și izbînda aceasta ne va călăuzi în toate acțiunile noastre. Cu prilejul acesta nu trebuie să uite muncitorii că toți panglicarii care rostesc numele clasei muncitoare prin întrunirile lor electorale au stat acasă la vremea grevei; nici unul nu s-a arătat, nici unul n-a venit să încurajeze pe muncitori atunci cînd aveau mai multă nevoie. La postul de onoare, gata la jertfe pentru clasa celor apăsați, am fost numai noi, socialiștii. Ruginiții tuturor vopselilor politice, prietenii claselor de sus, nici nu și-au arătat chipul. | 209 |
Anton Bacalbașa | Greva a reușit! | Încă un învățămînt: în greva aceasta de 200 de oameni erau reprezentate nouă naționalități. Și, cu toții la un loc, asupriții acestor nouă neamuri și-au dat mîna frățește, ca dovadă de cîtă dreptate avem noi cînd afirmăm că între muncitori nu poate fi ură. Și pe cînd patrioții de cafenele, ațîțîndu-și entuziasmul patriotic în „tavernele mohorâte”, răgușesc semănînd cu glasuri dogite vrajba între neamuri, muncitorii, adunați la clubul lor, pălmuiau printr-o alianță frățească exaltarea șovinistă… A, de ce nu erați acolo, burților patriotice, ca să vedeți aseară, la lumina unei luni de argint. În imensa curte a Clubului muncitorilor, mia de muncitori strigînd într-un glas: vrășmașul e capitalismul! Ați fi înțeles atunci cîtă dreptate au învățăturile noastre și cît de drept merg ele la mimă apăsaților de toate naționalitățile. Astfel am învins. Izbînda aceasta durează o cărare nouă, un început de mișcare uriașă, la care vor veni să se alieze toată sumedenia de muncitori ce-și istovesc viața prin ateliere. Muncitori ploieșteni! Tovarășii voștri tăbăcari au suferit ca voi, și ca voi au îndurat toate mizeriile și tot amarul traiului de muncitor. Dar și-au priceput rolul, și-au înțeles puterea oînd sînt uniți și au izbutit! Voi, care suferiți ca și dînșii robia cea mai grea, robia economică, voi, care în întunericul atelierului. | 211 |
Anton Bacalbașa | Greva a reușit! | Între batjocuri și mizerie, visați la vremi mai bune, uniți-vă ca dînșii, și ca dînșii veți izbîndi! Trăiască lucrătorii tăbăcari! Trăiască partidul muncitorilor! | 23 |
Anton Bacalbașa | Instigatorii! | Ce-o fi însamnînd sistemul acesta necinstit al gazetelor guvernamentale de a nu vroi să discute serios nici o întâmplare, oricît de însemnată ar fi ea? Ne găsim în fierberea unor răscoale țărănești, toată țara e alarmată, o lume întreagă îi cuprinsă de indignare împotriva asasinatelor oficiale, numai presa zgărduită e de un sînge rece uimitor, numai ea tratează chestia lăturalnic și caută să evite afacerea cea principală. Noi strigăm că se torturează și se împușcă țărănimea, iar foile stăpînirii ne țipă că „sînt instigatori”. De ce atîta nerușinare? Dacă sînt instigatori, cine mai mult decît guvernul are puterea de a-i prinde? Ce păzește liota dv. de zapcii, de spioni, de mîncători ai fondurilor necurate? Poate că faceți pe generoșii f Dar nu este mai mare infamie să arunci o acuzație pe care n-o poți dovedi, care știi tine că-i o simplă calomnie? Sistemul acesta păcătos de a atribui vecinic mișcările țărănești unor agitatori – pe care guvernul are prudența de a nu-i prinde niciodată – trebuie să înceteze. El este în tot cazul stupid. Ia închipuiți-vă. În adevăr, că ar exista instigatori. Ei și? Ce ar însemna asta? Ar însemna oare că guvernul nu împușcă pe țărani? Ori, cel puțin, ar însemna că țărănimea nu se găsește într-o stare economică și politică mai mult decît nenorocită? | 216 |
Anton Bacalbașa | Instigatorii! | Știu și copii că dacă starea sătenilor ar fi fericită, ei singuri ar trimite la balamuc pe „instigatorii” care ar veni să-i răscoale, precum nici un instigator din lume n-ar putea revolta pe Marghiloman ori pe Cantacuzino. Dacă sînt instigatori, ei nu,pot învăța pe țărani că soarta lor e mizerabilă, căci aceea o știu țăranii mai bine, și o știe și guvernul. Tot ce ar putea ei face ar fi ca să le spuie că prin revoltă își vor îndrepta răul de care sufăr. Și aci am fi de acord cu toată lumea ca să se ia măsuri împotriva „instigatorilor”, căci nu este lucru mai mișelesc decît să arunci pe robi în foc ca să-ți împlinești niște meschine scopuri politice. Dar… pentru asta trebuie ca mai întîi guvernul să ne spuie cine sînt instigatorii. Căci este ușor să arunci o birfeală nesocotită pentru ca să scapi de răspunderi grave; dar e mai cinstit să faci să dispară pricinile adevărate ale unui mare rău social. Și tocmai aci crește vina guvernului. De atîtea zile, gazetele dau la iveală ororile săvârșite de oamenii administrației, și stăpînirea tace. Monitorul oficial, gata întotdeauna să ne informeze de cîte ori a strănutat copilașul pe care l-au zugrăvit de Paști ieșind dintr-un ou de rață, nu găsește de spus nici un cuvînt asupra atîtor sălbăticii care au sîngerat satele și au stins viețile. | 227 |
Anton Bacalbașa | Instigatorii! | Iată de ce avem dreptul să socotim pe stăpînitorii noștri mai rău decît pe niște barbari care s-ar fi năpustit în cîmpnle noastre ca să treacă tot sub foc și sub sabie. Ne găsim în fața unei invazii de lăcuste. Împotriva căreia trebuie să dăm alarma. Căci sîntem uimiți de cinismul acestor guvernanți odioși. Pentru ei, a ucide țărănimea, de pe urma căreia își plătesc tot luxul și toate destrăbălatele lor rafinern, este lucrul cel mai simplu din lume. Și – mai rău decît în vremea celei mai cumplite robii – li se pare că n-au de dat socoteală nimănuia. îi acuzi că sînt niște ucigași ordinari, ei îți răspund: „au fost instigatori”, ca și cum Mărunțelu ar acuza pe vecini că n-au lăsat pe victime să fie ucise. Fără îndoială, trăim în niște vremuri triste și rușinoase. Mai bine de o sută de ani de cînd în Franța s-au proclamat „drepturile omului”. În țara românească sătenii sînt asupriți mai rău ca sclavii, batjocoriți de toate liftele ce se năpustesc asupra satelor, și apoi asasinați mișelește, ziua-n amiaza mare, fără ca să aibă cineva dreptul să cheme la răspundere pe mizerabili. De-ar face conservatorii tot binele de acum încolo – dacă binele poate fi făcut de către conservatori – dacă ar intra cu toții la mînăstire și s-ar pocăi. | 219 |
Anton Bacalbașa | Instigatorii! | Încă niciodată nu li s-ar putea ierta pagina rușinoasă ce au scris cu sîngele țăranilor în istoria contemporană a țării. Democrația, proletariatul nu va uita niciodată că sub domnia acestor scelerați țărănimea a fost asasinată după ce a fost prădată. | 40 |
Anton Bacalbașa | Leone | L-am cunoscut în Brăila. Pururea vesel, pururea nepăsător de ce-l așteaptă în viitor, el își urma înainte calea pe care i-o însemnase cetirea serioasă și îndelungata. „Ce vrei să fac?” răspundea în veci acelora care îl sfătuiau să se lase de prostii. Nici povețele tatălui său, nici rugăciunile surorilor nu-l puteau face să se astîmpere. Îl vedeai cu cîte o sumă de marinari, hamali, și alții, propovăduind ideile sale, sau mai bine ideile viitorului. Pentru el nu exista altă plăcere decît propaganda, și nu propaganda de pe fotoliu, nici cea de gazetă, nu! Pătrundea în bordeiul săracului muncitor; acolo aduna pe mulți tovarăși de muncă, și glasul lui puternic începea să le arate mizeria vieții de astăzi și fericirea ce-i aștepta în viitoarea stare, cînd fiecare va avea după trebuințele sale și va munci după puteri. Avea o putere de argumentație ce rar se găsește la un om ca el, care n-avea decît cîteva clase gimnaziale. Dar cetise mult. Ziua cetea cît ocupațiile îi dedeau voie și seara, pînă într-un tîrziu – propagandă, apoi iarăși cetire. Era neobosit bietul Leone. Eu, imul, am să-i mulțumesc mult, de la el am căpătat mult de cetit, tot el este care tn-a făcut să învăț limba lui Cafiero, cu el am tradus frumoasa dramă Vera Zasulici. | 213 |
Anton Bacalbașa | Leone | L-am cunoscut din întîmplare la vestita cafenea „Valter”. M-a auzit discutînd cu miște burghezi pe care voiam să-i fac să priceapă că socialiștii tiu vor nici comunismul la femei, nici împărțirea averilor. Parcă-l văd venind spre mine cu entuziasmul pe față și întinzîndu-mi mina lui viguroasă. – Caro mio, sei un buon agitatore! Și de atunci am rămas buni prieteni. Cînd voiam să fug de la școală, ca să scap de afurisitele de matematici, refugiul mi-era la Leone. Cîtă plăcere simțea la vederea mea! Îmi arăta gazetele ce primise, scrisorile din țara lui și de aiurea, tot, dacă ar fi putut mi-ar fi arătat și ce avea lin fundul inimii. Stam ceasuri întregi cu el, fără ca să simt că vremea trece, și tocmai cînd trebuia să-și închidă „camptuarul”, mă întorceam și eu acasă, luînd întotdeauna cu mine cîte un ziar sau o broșură. Acasă, dacă veneam tîrziu, mă pricepea că am fost la Leone. – Iar ai fost la nebunul de italian? îmi zicea tata, și degeaba mă sileam să-l fac să priceapă că Leone era cel mai de treabă băiat! * * * Puseserăm noi multe la cale cu Leone. Îi mai recomandasem pe prietenul Sol… și cîtetrei aveam de gînd să facem multe. | 206 |
Anton Bacalbașa | Leone | Într-o zi. Însă, n-am mai auzit nimic de Leone. L-am căutat pe acasă – nici un rezultat, pe la prieteni – asemenea. Numai Linda, o soră a lui, mi-a zis cu lacrătmile în ochi: – Înot, să plîngem împreună pe sărmanul Leone. Biata Linda! în aceste cîteva cuvinte m-a făcut să simt o durere vie. Uitasem și nenorocirea lui Leone, și lume, și tot. Nu vedeam decît pe Linda plîngînd. Vorbirea ei italiană, accentul ei sonor mă turburase. – Ce s-a întîmplat, Linda? o întrebai eu. – Asculți. Inot, îmi zise ea, și începu să-mi descrie cum a venit ordin din Italia ca Leone să se ducă acolo la oaste și cum tată-său l-a trimis fără ca să-și ia măcar ziua bună de la prieteni. L-a amenințat că dacă nu pleacă îndată. Înștiințează consulatul italian. Ea m-a asigurat însă că sora-sa, Ersilia, va pleca în curînd într-acolo și atunci vom ști cum o duce nenorocitul nostru fratello. Am plecat rugînd pe biata fată să se liniștească. Dar cînd m-am dus s-o văd peste vreo două luni – căci mai des nu mă puteam duce – am găsit-o palidă și desfigurată. Ședea la fereastră cu părul despletit și plîngea. – Ei bine, Linda? | 202 |
Anton Bacalbașa | Leone | – Sînt pierdută! îmi zise ea. – Cum asta? Ce s-a mai întîmplat? – N-am să-ți spun decît lucruri rele. Iartă-mă, prietene, așa este voința celor ce dispun de noi. Mizerabilă alcătuire a societății… Dar să schimbăm vorba. Tu ce faci? Te ții bine? Ești încă tînăr, nu pierde curajul… – Dar tu ești. Îmi pare, mai tânără… – Da, dar tu n-ai suferit. Tu nu știi nimic. Dă-mi voie să nu mai vorbim despre asta. Mîine du-te la poștă; vei avea o scrisoare poste-restante. Acum altceva. Ce ai de gînd să te faci? Vrei să urmezi -cu școala? Ai optsprezece ani. Peste trei ani te însori… Eu credeam că a nebunit… Cînd m-am despărțit de ea mi-a zis: – Asta va fi cea din urmă… uită-mă! Am voit să mă întorc înapoi, dar fereastra se și închisese. Toată noaptea nu putusem dormi. Gîndul meu era vecinic la Linda, la cuvintele ei pe care atunci nu le-am înțeles, la Leone, căruia cine știe ce i s-ar fi întîmplat. Ce putea fi ca Linda să-mi ascundă mie? Nu puteam pătrunde acest mister și mă mulțumeam să aștept ivirea zilei. În sfîrșit, s-a făcut și ziuă și m-am sculat. Cea dintîi grijă a mea a fost ca să mă duc la poștă. | 210 |
Anton Bacalbașa | Leone | Am luat scrisoarea și am deschis-o neliniștit. În scrisoare îmi spunea că tată-său o mărită peste trei zile cu un grec bogat de la Sulina, un negustor fără simțire, dar cu chimirul gros. îmi zicea cel din urmă adio, ca și cum ar fi murit, și mă ruga s-o cred că nu iubea pe grec, dar eu trebuie să uit, nu Insă și pe Leone. în scrisoare am mai găsit și un ziar, L’epoca. Am dat peste cîteva rînduri subliniate cu creion roșu: Leone, deși soldat, luase parte la o manifestație a muncitordor, strigase: „Eviva la Libertà” și era osîndit la doi ani de pușcărie. * * * De atunci n-am mai auzit nimic de bietul Leone; cît pentru Linda, am uitat-o, cum se uită. Așa e lumea plăsmuită. Dacă n-ar fi uitarea, ce s-ar face omul? Biata lume! Numai cîteodată, cînd, zdrobit de durerea prezentă, mă gîndesc la trecut, Linda-mi apare frumoasă cum a fost, Leone-mi surîde, dar… visuri! | 160 |
Anton Bacalbașa | Libertate și robie | Uneori, cînd observi cîte se petrec în societatea modernă sub toate aparențele de civilizație ce ni le-am dat, și cînd te gîndești la ce era odinioară sub forma bnutaiă pe care o îmbrăca asuprirea, nu știi care din cele două stări e mai bună. Necontenit, de cînd crimele de la Dorohoi ne pasionează, ideea asta ne vine în minte. Omenirea întreagă se felicită că a scăpat de vremea robiei, aceia care au luptat pentru abolirea ei își fac mare fală din acțiunea lor, iar noi toți sîntem gata să-i înălțăm la cer, să ne mîndrim că am avut niște așa părinți. Se poate. Sînt idei pe care le primim necontrolate și care, de la o vreme, se cristalizează așa în mintea noastră. Încît nici nu ne gîndim să le distilăm, ci le socotim niște adevărate axiome. Binefacerile robiei sînt una din ideile acestea. Ne-am deprins pînă într-atîta să înălțăm în slavă desființarea robiei. Încît socotim că-i o crimă a nu cînta în cor cu ideologii și cu interesații: „Azi sîntem cu toții liberi, egali înaintea legii” etc. Dar să discutăm. Ce era un rob? Un om care aparținea de drept și de fapt proprietarului, un om fără pămînt și fără drepturi, un om care putea fi ucis fără ca stăpînul să aibă a da seamă cuiva… Ce-i un sătean liber? | 220 |
Anton Bacalbașa | Libertate și robie | Un om care aparține de fapt proprietarului, un om fără pămînt și fără putință de a-și exercita puținele drepturi ce are, un om care poate fi ucis în bunăvoie, sigur că ucigașul nu va fi pedepsit dacă face parte din clasa stăpînilor… Vedeți deosebirea? Ea stă numai în vorbele de drept și de fapt. De drept, săteanul e liber să-ți închirieze sau nu brațele. Își poate da copilul la școală, alege deputați, e egal înaintea legilor cu stăpînitorul de pămînt; de drept, el poate petrece vara la Cannes și iarna la Opera din Paris, se poate urca ou balonul la planeta Marte… mă rog, are toate drepturile posibile. Dar de fapt? De fapt, el e silit să muncească proprietarului în orice condițiuni, nu-și poate da copilul la școală pentru că n-are nici cu ce-l încălța, nici cu ce-i cumpăra cărți, e sigur că între el și stăpîn întodeauna justiția e de partea celui din urmă; de drept, el e robit unei vetre pustii, nu are nici putința de a emigra, nu are nici un drept, afară de acela de a muri de foame. Și, pe deasupra tuturor acestor rele de care el suferă, starea de libertate îi mai îngreuiază viața și i-o face mai nesigură. | 205 |
Anton Bacalbașa | Libertate și robie | De bine, de rău, robul își avea pîinea asigurată. Stăpînul știa că boul nehrănit și robul nemîncat nu pot trage la jug. Apoi, viața robului era sigură, pentru că-n catalogul averii boierești robii intrau alături cu vitele și cu uneltele de muncă în rîndul capitalului. Care boier și-ar ucide boii cumpărați cu bani? Care boier și-ar fi ucis robii, care costau galbeni? În starea de libertate, avem legi protectoare ale animalelor, dar pentru oameni asemenea legi nu există. Dimcea, Stroici, Paciurea… iată cine hotărăște de viață și de moarte. În starea de robie, puteai fii ucis, dar nu te ucideau. În starea de libertate nimeni nu are dreptul să te ucidă, dar te ucide. Vă admir, progres și libertate burghezească! Ați înlocuit robia de drept prin robia de fapt; ați pus unei societăți vechi o etichetă nouă; ați acoperit putregiunea hoitului păcătos cu purpură aurită, și acum vă făliți cu opera voastră cum se fălește un negustor șiret cînd își admiră etichetele poleite ce acoperă o marfă falșificată. Era rea robia și era rușinoasă, desigur. Dar ce-i de invidiat în societatea modernă. În care – dulăi ai liberalismului – „voiți egalitatea dar nu pentru căței! E ap de mică deosebirea între râul trecut și cel prezent. | 206 |
Anton Bacalbașa | Libertate și robie | Încît uneori, cînd observi cîte se petrec în societatea modernă, sub toate aparențele de civilizație ce ni le-am dat, și cînd te gîndești la ce era odinioară, sub forma brutală pe care o îmbracă asuprirea, nu știi care din cele două stări e mai bună… | 45 |
Anton Bacalbașa | Mesajul și criza | Vai de rob, vai de clăcaș Bolliac Zilele astea a fost arestat în Paris un individ prins în flagrant delict de cerșetorie. La percheziția făcută acasă la individ s-a găsit că el posedă nu mai puțin de 400.000 lei în bonuri. Bogatul cerșetor va fi osîndit; iar pînă atunci psihiatrii au dreptul să facă tot felul de teorii asupra maniei de a cerși. Acest fapt divers are o mare asemănare cu fraza următoare din mesajul regal: Efectele crizei agricole, care, de mai mulți am, bîntuie toate țările. În cele din urmă s-au simțit și la noi Din nefericire, o recoltă slabă a coincidat cu momentul cel mai acut al crizei prețurilor. Adine convins de bogăția încă neistovită a pămîntului românesc și de puterile de muncă ale poporului nostru, aștept cu încredere îndreptarea unor greutăți care nu pot să fie decît trecătoare. Este drept că, de la o vreme încoace, criza preocupă pe toată lumea. în special Adevărul a făcut o întreagă anchetă asupra situației noastre economice. Totuși, când vedem cu ce mîhnire regele milionar vorbește de criză în fața reprezentanților clasei avute, nu ne putem opri de a constata că și asta este o manie de a cerșetori. Criza există cu adevărat. | 202 |
Anton Bacalbașa | Mesajul și criza | Dar datează ea de ieri, de azi? Nicidecum. Dacă un an agricol rău a făcut ca și în pungile arendășești să sufle vîntul sărăciei, asta nu dă regelui dreptul de a spune că efectele crizei sînt trecătoare, ca și cum pe noi ar trebui să ne preocupe numai o criză, aceea care lovește în cei bogați. De ce nu cugetați oare la criza adîncă, permanentă, ‘ la criza veche de tot, care bîntuie cu furie de atît amar de vreme peste nenorociții pe care. În batjocură, i-ați botezat „talpa casei” A fost de ajuns să se resimtă puțin luxul arendășesc, pentru ca să vă alarmați și uitați că aceea ce se cheamă la bogați criză este numai o imposibilitate de a împinge pînă la nebunie risipa și desfătările lor obicinuite. La țărani. Însă, criză se numește mizeria adîncă, istovirea, moartea de foame. Iar criza acestora nu-i un accident, nu-i o întâmplătoare „coincidență a recoltei slabe cu momentul cel mai acut al crizei prețurilor”. Nu. Este viața întreagă a țăranului, este povestea întreagă a unui neam de robi, este epopeea dureroasă a vieții țărănești. Da, a cugetat regele și la săteni, iar cugetarea lui se exprimă în fraza următoare a mesaj’ului: „Adînc convins de bogăția încă neistovită a pămîntului românesc și de puterile de muncă ale poporului nostru”… Te cred, maiestate! | 220 |
Anton Bacalbașa | Mesajul și criza | Dv., toți care trăiți din plusvaloarea pe care v-o dă munca acestui „poporul nostru”; dv., toți oîți faceți legi în tihnă cum ați face o poezie în ceasuri pierdute, pe atîta puneți temei: pe puterile de muncă ale poporului. Aci stă toată filozofia raporturilor dintre capital și muncă în organizația de azi a societății. Muncitorul vine pe piață și își oferă puterea lui de muncă. în schimbul acestei puteri, pe care el și-o închiriază, capitalistul oferă atîta cît îi trebuie celui dintîi ca să nu moară de foame. A fost batjocorită, a fost atacată de mulți legea aceasta așa cum a formulat-o Karl Marx. Dar dacă ea este un mare adevăr economic în toată ordinea socială actuală, proprietarii și arendașii noștri au cristalizat-o în forme nepieritoare, ei ne fac s-o vedem cu prisosință în toată trista ei realitate. Da. Faceți apel la „puterile de muncă ale poporului nostru”. Istovească-se puterile acestea, căci, dacă se istovesc în aparență, ele nu pier, ci se prefac în diamante. În diurne. În lefuri grase. În luxuri orbitoare, de care voi știți așa de bine să vă folosiți. Fiți pe pace, voi sînteți științifici, știți că în natură nimic nu se pierde, ci totul se transformă. | 201 |
Anton Bacalbașa | Mesajul și criza | Și iată de ce, cînd vă vedem speriind că va fi trecătoare criza. Înțelegem două fapte: că criza va fi trecătoare pentru voi și că, pentru a ajunge la dispariția crizei, veți preface amarnic „puterile de muncă ale poporului nostru”. În care aveți atîta încredere ‘ | 46 |
Anton Bacalbașa | Mitiță scuza | Începînd culegerea sistematică ce ne-am impus asupra vieții și excentricităților lui Mitiță Scuza, ne vedem siliți să declarăm de la început că opera noastră nu va fi completă. Nu va fi completă nu din cauza noastră, ci din cauza eroului. Nu există om în țara lui Traian care să fi dat naștere la atîta literatură despre el; nu există om care să fi primit atîtea porecle; nu există om pe seama căruia contemporanii să se fi stricat atîta de rîs. Literatură și desen cu nemiluita. Încît, dac-am sta să fim conștiincioși și să colecționăm tot ce știm și tot ce posedăm despre el, ar trebui să ne facem noi secretari la Academie, și să se bage el la Moș Teacă I s-a zis goril, macac, maimuță, roade-ruble, sparge-alune, pitic, baron de Hahn, trădător, Scuza, ignobil, Ieszenszky, Micloș Turzos și cîte și’ mai cîte! Din acest calabalîc aruncat claie peste grămadă în istoria lui politică, noi am luat pe Mitiță Scuza. Mitiță Scuza al nostru coprinde și pe goril, și pe roade-ruble, și pe ignobil. Sîntem siguri că românii din regat, ca și cei din Macedonia, ca și cei din Transilvania ne vor mulțumi pentru monografia ce am alcătuit, ca una care va putea călăuzi pe istoric în privința acestui Nastratin național. | 211 |
Anton Bacalbașa | Mitiță scuza | Am contribuit mult noi înșine, o știm, ca să vulgarizăm pe Mitiță Scuza; dar pentru aceasta nu reclamăm absolut nimic, dovadă că-l dăm ca supliment, cu totul gratuit, cititorilor lui Moș Teacă. Meritul – dacă vreun merit poate fi – este pe de-a-ntregul al năzdrăvanului politic, care a reușit să se facă mai de pomină decît popa tuns. Și acum, adresîndu-ne românilor, le zicem: Primiți pe Mitiță Scuza așa cum este: nici mai bun, nici mai rău. Primiți-l din toată inima, căci numai sub forma asta nu face nici un rău nimănui. Primiți-l, căci e supliment! | 96 |
Anton Bacalbașa | Munca noastră | În sfîrșit, perioada electorală, cu toate fierberde și cu toate agitațiile ei, a trecut. Țara reintră în obicinuitul ei calm, sub care se ascunde nemulțămirea adîncă a claselor apăsate, cum sub calmul mării liniștite se ascunde curentul care o va-nfuria curînd… Calmul acesta aparent cuprinde-n sine ura tăcută, nemulțămirea tăinuită și dorul de luptă al celor apăsați, și vai acelora care, pe orizontul senin al păcii, nu văd semnele prevestitoare ale furtunii mijind în depărtare! Noi, socialiștii, vîslași destoinici pe valurile societății moderne, vedem semnele acestea și dăm semnalul. E vremea să ne organizăm, e vremea să ne pregătim pentru lupta cea mare ce se apropie. Socialismul cheamă sub cutele steagului său pe toți dezmoșteniții societății de astăzi. Prin dezmoșteniți noi nu înțelegem numai o clasă restrînsă de oameni, ci pe toți obijduiții, pe toți aceia care sufăr urmările nedreptei alcătuiri sociale. Muncitorul cu brațele sau cu mintea, de la țară ca și de la oraș, tot acela care produce bogății din care numai alții se înfruptă, tot acela care-n schimbul unei munci de salahor de-abia-și duce viața de azi pe mîine trebuie să vină la socialism, pentru că numai socialismul îmbrățișează pe cei ce sufer și arată calea dezrobirii tuturor nedreptăților. | 202 |
Anton Bacalbașa | Munca noastră | Dar nu numai aceștia pot veni la noi, ci și oamenii care-iși dau seama de nedreptățile lumii acesteia și care vor o îndreptare definitivă a răului. Tinerimea inimoasă și luminată, care nu și-a scontat viitorul și care nu rîvnește trecătoarea glorie a parvenitului cu inimă tocită, să vie și dînsa sub umbra drapelului celor dezmoșteniți. Ne adresăm cu deosebire celor din Ploiești și din Prahova întreagă. Inițiativa luată de cîțiva socialiști de a se înființa și în Ploiești un club al muncitorilor este cel mai bun prilej pentru gruparea tuturor acelora care înțeleg că starea actuală de lucruri nu poate să mai dăinuiască multă vreme. Muncitorii care pînă azi n-au fost organizați, sau au fost organizați numai pe baze filantropice, au acum ocazia de a se grupa într-un partid al lor, deosebit de toate celelalte, și a se instrui asupra mijloacelor prin care soarta lor s-ar putea îmbunătăți. Pe de altă parte, toți aceia care cunosc socialismul numai dm auzite, care nu știu despre socialism decît minciunile curente și calomniile ce vrășmașii au binevoit să ne arunce cu atîta dărnicie vor înțelege, asistînd la conferințele noastre, că socialismul, zugrăvit de vrășmașii noștri de rea-credință ori neștiutori, e cu totul altceva decît socialismul adevărat, așa cum îl înțeleg și cum îl propagă socialiștii. | 212 |
Anton Bacalbașa | Munca noastră | În Europa întreagă socialismul are vrășmași, și vrășmași puternici; nicăierea însă ca la noi acești vrășmași nu sînt atît de necunoscători în ale socialismului; de unde rezultă că nicăierea nu ni se aruncă-n față copilării așa de ridicule ca la noi. Invităm, deci, și pe adversari. În interesul lor, să caute a ne ceti, a ne asculta, și apoi, de vor avea măcar un grăunte de bună-credință, ne vor combate altfel decît pînă acum. Ascultîndu-ine, va fi, dar, un bine pentru toți. Cu deosebire însă, lumea muncitoare, clasa la care mai ales se adresează socialismul, are datoria de a se aduna la chemarea noastră. Munca nesocotită și călcată-n picioare de veacuri trebuie să ridice sus fruntea-n fața capitalismului amenințător. | 119 |
Anton Bacalbașa | N-avem proletari? | Cît e de mare încăpățînarea reacționarilor noștri și cum nu cred ei în putința unei radicale transformări sociale! Cînd la l844 s-au liberat robii statului și ai mînăstirilor, boierii noștri încă nu au crezut lucrul aievea, ei încă n-au putut socoti că măsura se va aplica și boierilor stăpînitori de robi. Și cînd la l855 Gngore-vodă Ghica a dat teribilul ofis prin care liberează robii ținuți de boieri împotriva legiuirii de la l844, boierii au turbat, au rămas înmărmuriți și au numit „autocrator”, prin condeiul istoricului lor Manolache Drăghici, pe domnitorul care cedase cerințelor vremii… Urmașii reacționarilor în ișlic de la l844, domnișorii high-life de la l89l, tot așa croială de cap au. Le vorbești de socialism, ei rămîn ca vițelul la poarta nouă, sau îți răspund cine știe ce nerozie, luată din marele magazin de nerozii al Independenței sau al altei nenorocite gazete… Această protipendadă incultă, acești savanți, care cunosc autorii moderni doar din Instantaneele lui Gil Blas, tăgăduiesc, cu desăvîrșire, dreptul socialismului de a prinde rădăcini la noi în țară, tăgăduiesc existența unei chestii agrare, și, mai cu seamă, nu vor să audă de muncitorul industrial. Și, cu toate acestea, mizeria există, ea e întreit mai mare la țară. | 201 |
Anton Bacalbașa | N-avem proletari? | În România, decît în orice mină. În orice atelier al străinătății. Străinătatea civilizată n-a auzit încă de oameni care trăiesc ca eschimoșii. În vizuini, și care fug la apropierea altor oameni, holbînd ochii cu mirare și cu spaimă. Cu toate acestea, la noi în țară. În județul Prahova, la o palmă de loc de Statua Libertății, veți găsi asemenea ființe… Străinătatea n-a auzit încă de muncă țărănească de l7 ceasuri, plătită cu cinci parale pe zi. în țara noastră. Însă, asemenea lucru a existat. Oricine își poate aduce aminte că, la l883, Emanciparea a publicat faptul, care a fost adus și în Cameră. În nici o fabrică a străinătății nu se plătește cu 30 de bani munca pe zi. Duceți-vă însă la Ploiești, și veți vedea aceasta. Și cîte! Și cîte! Ne înspăimîntăm, civilizații de astăzi, cînd cetim cum erau iloții la greci. Și cu toate astea „Hoții” trăiesc încă. Îi avem în mij’locul nostru. Ei populează satele liberei Românii, ei sînt armata Belgiei Orientului. Iloții vechi n-aveau pămînt și n-aveau drepturi politice. Iloții noi, săteanul român ce are? Pămîntul îl are burtăverde, drepturile politice le are zapciul. Karl Marx, descriind pe săteanul englez. Îl arată ca trăind într-o stare arhimizerabilă. | 201 |
Anton Bacalbașa | N-avem proletari? | Într-o căsuță care n-are mai mult decît trei odăi pentru o familie de șapte inși… Ce ar zice nemuritorul economist cînd ar vedea că în țara românească familii de cîte șapte, și mai mulți, trăiesc sub același acoperiș. În aceeași încăpere de bordei, în pamînt? Negreșit, trebuie să fii mișel sau nebun ca să nu ți se strîngă inima de durere, ca să nu recunoști adevărul ce-ți sare-n ochi, mizeria de neîndurat a țărănimii noastre. Țăranul acesta, blînd și îndurător în aparență, a dat dovezi că are momente cînd nu mai e nici blînd, nici îndurător… Pe la l745, țăranii din Muntenia au fugit în țări străine, pentru ca să scape de jaful și neomenia boierilor, stăpînilor de robi. Numărul celor fugiți a fost colosal: la l74l fuseseră l47.000 de familu, iar la l745 rămăseseră numai 70.000, adică. În 5 ani, 77.000 de familii fugite. Reacționarii de atunci au dat hîrtie că renunță la robie. La l888, țăranii s-au răsculat cerînd pămînturi. Și reacționarii au făcut o lege de vînzare a bunurilor statului, lege pe care nici pînă astăzi n-au aplicat-o. Ce or fi așteptînd încă reacționarii de la 1891? | 190 |
Anton Bacalbașa | O poveste tristă | La „Dacia” se face apologia trecutului, și la „Eforie” se cîntă prezentul. Apărătorii celor două partide, care au ținut cîrma statului de la l876 pînă astăzi, sînt în război. Unii – desperați de ce au pierdut, alții – speriați de ce au să piaidă, se amncă în arenă cu hotărîre, și lupta e furioasă. Dar, ca o bucată de plută aruncată în mare, lovitura lor nu mișcă decît un val de la suprafață. Cercurile apei sînt mici. Marea rămîne senină și liniștită în adîncunle ei. Aceasta este priveliștea. Și pe cînd noi asistăm la hărțuielile astea convenționale. În mijlocul cărora fiecare luptător știe că are dreptul să fie, pe rînd, cînd învins, cînd învingător, căci nu sînt decît două partide: unul de guvernămînt și altul de control, nimeni pare că nu vede pe cel de al treilea, pentru subjugarea căruia se dă lupta. *. Poporul muncitor, țara reală. În zdrențe și-n lanțuri, e lăsată deoparte, pradă tristelor mizerii Durerile ei nu ating pe nimeni, nimeni nu se cutremură de suferințele ei, rămîn reci cu toții la zbuciumările de groază, ca-n fața unor dureri străine, care nu pot face să vibreze nici o inimă, ca și cum ar fi un organism depărtat, răzleț. | 202 |
Anton Bacalbașa | O poveste tristă | Am arătat ieri o pagină din poema sfîșietoare a mulțimii obijduite. Țărănimea subjugată a fost împușcată la Huși; sînt oameni bătuți, torturați, femei batjocorite, femei ucise; sînt sate devastate; averi risipite; pretutindeni pe unde a trecut hordia militaristă, condusă de cea mai mare canalie din cîte a îndurat pămîntul ăsta răbdător, de nemernicul Teleman, pretutindeni – măcel și moarte. S-au dat prin ziare cîteva vești. Dar care a fost rezultatul? Romanul lui Zdrelea și Mărunțelu a pasionat mai mult pe ziariști, a produs mai multă nevroză, a dezlănțuit mai multe patimi decît povestirea acelor îngrozitoare crime, în oare bandiții oficiali, oamenii fostului ministru Jack Lahovary și a lui Lascar Catargiu, s-au arătat așa de brutali, așa de cinici, așa de mizerabili! De a doua zi lucrurile au intrat în tăcere. Burghezimea își continuă chefurile, la palat decrepiții reînviază veacul de mijloc în port și în orgii, partidele politice discută înainte, cu cea mai mare seninătate de cuget, dreptul lor de a ne stăpîni într-una. Iată cum stăm ‘ De s-ar fi spart capul unui bătăuș, doritor de a-și sparge capul în schimbul unei subvenții cuvenite martirilor electorali, luni întregi s-ar fi exploatat faptul, un partid întreg s-ar fi pus în mișcare, gazetele ar fi apărut cernite, s-ar fi ținut întruniri nesfîrșite și s-ar fi făcut apologia împușcăturii asasinilor. | 218 |
Anton Bacalbașa | O poveste tristă | Pentru țărani, nimic. Ei trăiesc prea departe de noi, ei n-au drept de vot, ei n-au cuvînt în afacerile noastre, ei se pot neglija. Și nu se gîndește nimeni că nepăsarea asta vinovată este menita să stîrnească mai tare ura de clasă, și nu se gîndește nimeni că burghezimea își sapă singură prăpastia de uri și de violențe… Mîine, cînd țărănimea va vedea că de nicăierea nu trebuie să aștepte nici milă, nici ajutor, cine va fi acela care va avea răspunderea? Este datoria democrației conștiente să organizeze pe muncitorii de la oraș, pentru ca aceștia să impuie ghiftuiților mai multă preocupare de soarta nenorociților săteni. Gît timp țăranii nu sînt luminați și cît timp organizarea lor nu-i posibilă, sîntem datori noi să-i sprijinim în fața nepăsătorilor și a sceleraților. | 130 |
Anton Bacalbașa | Polițiștii din Iași | Ieșenii trebuie să fi fost surprinși văzînd că, deși Lumea nouă a anunțat că duminică l9 februarie se va ține o întrunire socialistă în sala „Pastia”, totuși, întrunirea nu s-a ținut. Sîntem datori, deci, să le explicăm pentru oe nu ne-am pus în aplicare înștiințarea. Am fost în Iași, cei care trebuia să luăm parte la întrunire, și am căutat să angajăm o sală. Spre marea noastră nedumerire, însă, n-am găsit nici una. Toți antreprenorii ne-au dat. În loc de local, niște pretexte, mai mult sau mai puțin ridicule. În dosul cărora nu ne-a fost greu să găsim polițieneasca mînă a d-lui Leon Bogdan, polițmaistrul celei de-a doua capitale a țării. Acest ilustru necunoscut s-a arătat la înălțimea lui Sandu Rășcanu, de lugubră pomenire. A chemat pe antreprenori, i-a descîntat și i-a convins că socialiștii nu trebuie să vorbească publicului. Să fim drepți însă. Noi nu aruncăm vina acestei odioase manopere în spinarea Bogdanului de la poliția din Iași. El este numai un fel de tist, care ascultă de poruncile extraordinarului Lascar Catargiu. Vina, deci, este a vedeniei preistorice din capul ministerului. Și aceasta o putem dovedi. înainte de întrunire am trimes unui amic din Iași o telegramă, rugîndu-l să închirieze o sală Ei bine, timbromanul Cezianu a refuzat să-i dea curs, conform vestitului art. | 215 |
Anton Bacalbașa | Polițiștii din Iași | 7 din legea telegrafo-postală, articol care, precum se știe,” vorbește de „siguranța statului”. Nu-i nevoie să fii filozof, pentru ca să înțelegi că același apoplectic Catargiu, care poruncește să se oprească o telegramă, poruncește și să nu se dea sala. Iată cum, deși ne-am oferit să dăm orice sumă, a fost cu neputință să găsim în Iași un local de întrunire. Să ne răfuim dar. Mai deunăzi, d. Take Ionescu, avocatul titular al acelora pe care îi numea odinioară strigoi, amintea d-lui Fleva că-n vremea opoziției unite de-abia se putea găsi o sală, pe niște prețuri fabuloase, și se lăuda că astăzi sălile de întrunire sînt la dispoziția tuturora. Am fi, oare, nepoliticoși dac-am spune avocatului că a mințit? Astăzi noi nu găsim sală nici pe sume fabuloase, pentru că mișelia celor de la putere e mai fabuloasă decît orice sumă. Asta însemnează. Însă, că trebuie să ne învățăm a nu pune nici un preț pe sforăielile dramatice și constituționale ale domnilor miniștri. Dar dacă facem această constatare nu-i ca să ne arătăm mîhnirea, ci pur și simplu ca s-o înregistrăm ca document istorico-ciocoiesc. în ce ne privește pe noi, am profitat de balul organizat sîmbătă seară de Clubul muncitordor în sala „Pastia”, pentru ca să vorbim și de votul universal, și de legea expulzărilor, și de toate cîte era să le spunem la întrunire. | 225 |
Anton Bacalbașa | Polițiștii din Iași | Prin urmare, oprirea sălilor a fost din partea stăpânirii o simplă stupiditate fără urmări. Constatăm nătîngia elitei sociale, și trecem mai departe. Tot ce am dori pe viitor ar fi ca onorabilii să înceteze de a se mai lăuda cu liberalismul. | 41 |
Anton Bacalbașa | Procesul burgheziei | Guvernele fac un mare serviciu democrației sociale adu cînd la fiecare deschidere de sesiune parlamentară cîte un mesagiu asupra căruia se încinge discuția între reprezentanții diferitelor partide politice. Oricît am zugrăvi noi de bine moralitatea, seriozitatea și cinstea acestor partide, niciodată nu vom izbuti să le depingem așa de exact cum se zugrăvesc ele unele pe altele. Ascultând aceste dezbateri. Îți este cu neputință să nu dai dreptate și liberalilor, și conservatorilor, cu neputință să nu-i trimiți și pe unii și pe alții… la casa de corecțiune. Seci de idei, incapabili de a formula un principiu, nepregătiți pentru o discuțiune fundamentală asupra reformelor de care se simte atîta nevoie, liberalii se agață vecinic de actele guvernului, de procedurile lui de guvernămînt, de abuzurile și fărădelegile lui. Ei vorbesc atunci în aplauzele lor… și ale noastre. La rîndul lor, conservatorii sînt veseli că discuțiunea nu s-a întins asupra ideilor, temă pe care ar putea fi distruși, și se pun tot pe terenul liberalilor, atacînd administrația acestora, păcatele, neomeniile de care s-au făcut vinovați. Și ei vorbesc tot în aplauzele lor… și ale noastre. Ți se pare atunci că asiști la procesul lui Andronic. Negustorii acuză pe acesta că i-a înșelat cu apa de aur, escrocul acuză pe reclamanți că au făcut apel la concursul lui ca să-i îmbogățească în mod fraudulos. | 220 |
Anton Bacalbașa | Procesul burgheziei | Noi aprobăm că și unii, și alții sînt demni… de Văcărești. Și cum n-ar fi așa? Toate acuzațiile pe care liberalii le aduc conservatorilor sînt tot atît de adevărate ca și toate acuzațiile pe care conservatorii le aduc liberalilor. Schimbați numai numele proprii, și discursul unuia se potrivește perfect în gura celuilalt. Liberalii, ca și conservatorii pot zice unul altuia fără teamă de a minți – o teamă pe care de altfel n-o prea au – „ați violat libertatea alegerilor, ați dat apanagii, ați jefuit țara, ați torturat pe săteni, v-ați îmbogățit prin fraudă”… etc… E chestia numai de date și de nume proprii. Pentru noi lucrul e foarte îmhucurător. Căci, învinuindu-se unii pe alții, descosîndu-și trecutul cu atîta dreptate și arătîndu-și unii altora oglinda în care s-au întipărit faptele lor rușinoase, muncitorii au prilejul să-i vadă de-a binele așa cum sînt. * * * Credem că este o urmă de metafizică politică să dai lecții de procedeuri parlamentare adversarilor. Utopiștii, grupările fără o sistemă și fără o bază științifică pot să facă apel la liberali. Îndemnîndu-i „să abordeze calea largă a principiilor”. Noi nu putem face asemenea, jonglerie politică. Facă-și de cap liberalii, ca și conservatorii, atît mai bine pentru noi: clasa muncitoare are un prilej minunat de a-i judeca. | 211 |
Anton Bacalbașa | Procesul burgheziei | Ce zor avem noi ca liberalii să discute într-un fel ori într-altul? Nu cumva ne prăpădim de dragostea lor? Nu cumva facem politică idealistă? Fraza stereotipă, ajunsă clișeu, „veniți cu un program, domnilor liberali”, este o urmă de metafizică, pe care nu noi o vom întrebuința. Ne place să avem niște adversari „luminați și conștienți”, zic utopiștii, care fac politică romantică. Noi zicem dimpotrivă: în lupta de clase, muncitorimea nu are să se ocupe să dea adversarilor instrucțiuni asupra celui mai bun procedeu de luptă. În război o armată se îndeletnicește cu instruirea vrășmașului? Sînt adversarii ignoranți, lasă ei să fie atacați tocmai din flancul cel mai slab. Atît mai bine; nu noi o să le vindem tunurile! * * * Și dacă liberalii nu se ocupă de principii, care-i primejdia? Mai ales în țara asta, unde programele n-au nici o însemnătate, pentru că ele sînt puse la coșniță cînd autorii lor vin la putere, noi nu putem pune temei pe fițuicile solemne din vremi de opoziție… Vroim discuții de principii? N-avem decît să le facem noi. Valorosul nostru prieten Morțun a expus în Cameră ideile noastre în mod strălucit, și nu avem nevoie să cerem liberalilor pomana unor așa numite discuțiuni de principii. | 204 |
Anton Bacalbașa | Procesul burgheziei | Rolul deputatului nostru a fost mare, căci el a putut afirma, pe de o parte, doctrina noastră, iar pe de alta a scos concluzii din acuzațiile ce pe drept și-au adus liberalii și conservatorii. Cînd burghezii de toate văpselile se ocărăsc, nu avem decît să pecetluim dosarul și să-l punem la acte. | 52 |
Anton Bacalbașa | Reflecții | Stau și mă-ntreb: ce rost poate să aibă oprirea manifestației noastre de 1 Mai? Guvernul vrea să arate numai că are puterea și că poate uza de ea pentru a călca legile? în cazul acesta, el cearcă să ne convingă despre am lucru pe care-l știam de mult. Caraghiosul prinț Laurent XVII, eroul din Masootta, a spus-o înainte de d. Lascăr Catargiu: „La ce mi-ar sluji puterea dacă n-aș putea abuza de dînsa?” Ori poate stăpînirea vrea să ascundă existența partidului muncitorilor? Dacă e așa, struțul e mai prost decît îl credeam. De lași în jos storurile cînd fulgeră pe cer, nu însemnează de loc că noaptea e senină, și, dacă e să te trăsnească, nu scapi închizînd ochii. Astea sînt precauții zadarnice, care n-au puterea de a opri în loc ceea ce este să fie. Existența noastră nu se poate nimici printr-un ucaz polițienesc, după cum toate poruncile din lume nu pot stăvdi fluxul imărilor. Partidul muncitorilor trăiește; iar cea mai bună dovadă despre trăinicia lui e tocmai spaima ce cuprinde pe cei de sus. în metafizică pură se poate tăgădui orice; în viața reală. Însă, e tot așa de copilăresc să negi aceea ce există, după cum e copilăros lucru să însuflețești în minte-ți o himeră. | 208 |
Anton Bacalbașa | Reflecții | Nu vom trece pe Calea Victoriei – foarte bine. Dar, ori pe unde om trece, cîte unu sau cîte o mie, noi tot spre victorie mergem. Și cînd nu s-o mai ști c-a existat cindva o ființă căreia-i zicea „Lascar Catargiu”, de partidul nostru se va ști, și se va ști bine. …Atunci, la ce-ți slujește, bietule om, faptul că la l Mai l895 tu ai trecut pe unde ai vrut, iar noi nu? | 74 |
Anton Bacalbașa | Scandal | De cînd ne-au mînat păcatele să-nființăm în Ploiești un club al muncitorilor, inteligența burgheză masculină, deprinsă pîn-aci cu iscodirea prețuirilor curente ale cerealelor, iar cea feminină, cu observarea evoluțiunilor modei, s-au năpustit în politică, aducînd și aci aceeași îngustime de idei – nu mai mare decît tejgheaua obicinuită – care caracterizează judecata acestei clase odioase. Niciodată. Însă, cugetarea burgheziei noastre nu s-a arătat mai bine în toată seaca-i strălucire cum s-a arătat cu prilejul manifestației noastre de l Mai. Reflecțiile cele mai hazlii atunci le-am auzit. Din toate aceste erupțiuni burgheze, ascultați una numai, una și bună: — Manifestația a făcut un fiasco complet pentru că erau mai mulți țărani! Și vorbele astea ieșeau alăturea cu un pachet de invective, care stăteau ca un nod în gîtul grăsuț al negustorului de brașovenii și de brașoave. Apoi, domnul Burtă-Verde și Inimă-Neagră se mira cum unii dintre noi, burghezi prin naștere, și, dm nenorocire, trăind între burghezi, am putut trece prin stradele Ploieștilor alături cu țăranii, alături cu desculții, fără să ne crape obrajii de rușine. Iată. În adevăr, o mirare la care trebuie să răspundem. Cînd s-a-nființat Clubul muncitorilor, burghezii naivi și-au închipuit că socialismul e pur și simplu o idee generoasă, care poate intra în orice căpățînă și se poate aclimatiza în orice inimă. | 214 |
Anton Bacalbașa | Scandal | Socialism, umanitarism. Împăcarea claselor sociale, armonizarea intereselor, toate astea se confundau în capul bravului burghez într-o singură noțiune și-l făceau să gîndească: „Poate că au dreptate băieții; sînt unii care asupresc prea din cale afară; așa e; sînt și eu socialist… în felul meu, anch’io son’ pittore! Era, cum se vede, ceva vag, nedefinit, un fel de tendință către înmuiarea urii, o cerere de milă… Dar au văzut la urmă că nu-i așa. Socialiștii nici nu visează să armonizeze. În societatea actuală, interesele d-lui Iorgu Cantacuzino cu ale țăranilor de pe moșiile dumisale; socialiștii nu cer mila boierilor, ei nu sînt numai niște inimi bune care se-nduioșează de suferința omenească, ei nu cer bogaților să dea celor ce sufăr firimiturile ce cad de la masa stăpînitorilor. Nu, socialiștii se ridicăm sus, puternic ca însăși conștiința, și fac apel nu la apăsători, ca să se-mdulcească, ci la apăsați, ca să se unească. Socialiștii sînt mînați în lupta asta, desigur, și de o inimă altfel croită decît inima strimtă a oricărui burghez egoist, dar sînt mînați mai cu seamă de o convingere adîncă și nestrămutată că acolo, la socialism, tinde societatea actuală în puterea unor legi tot atît de inevitabile cum sînt legile determinismului universal. | 203 |
Anton Bacalbașa | Scandal | Și așa fiind, dîndu-și seamă că aceia cărora li e dat să-ndeplinească viitoarea revoluție socială sînt muncitorii, proletarii de tot felul, ei se adresează acestei clase. Îndemnînd-o la unire. Îndemnînd-o la organizare pentru a duce cu folos și destoinicie lupta-ncinsă între clase. Nu, nu vroim împăcarea claselor sociale pe baza unor minime concesii, ci vroim desființarea claselor. […] Nu vroim încetarea luptelor de clasă – dorință care ar fi absurdă și cu neputință de realizat – ci ajutăm ca această luptă de clase să urmeze înainte, tot mai acută și mai acută, pînă ce dintr-însa va învinge majoritatea năpăstuită și întunecată, și se va șterge din dicționarul cernit al omenirii cuvîntul clasa. […] Dacă am fi avut inima căptușită cu gutaperca burgheziei, și dacă s-ar fi întîmplat să ne facem cultura în altă direcție, am fi stat și noi deoparte, ca toți nătăfleții care își sug pe bulevarde capetele ibastoanelor, sau își plimbă nasul și pantalonii largi prin dreptul birjilor din care va răsări mîine zestrea și nevasta. Ori, și mai rău, am fi trecut, cu arme și bagaje. În rîndurile vrășmașilor noștri de astăzi, am fi poruncit și noi împușcarea țăranilor, ori am fi făcut legi contra celor slabi. Firește că așa fiind, domnul Burtă-Verde are tot dreptul să fie supărat pe noi și să vadă acum limpede că nu e nimic de făcut cu socialiștii, că ei nu glumesc, că-și iau rolul în serios, că sînt în stare să treacă pe ulițe alături cu mojicii, cu desculții, cu țăranii. | 251 |
Anton Bacalbașa | Scandal | [.. ] Pot asigura pe onorabilii burghezi că bine fac să nu mai aștepte nimic de la noi, socialiștii. între noi și ei divorțul s-a declarat irevocabil și definitiv | 29 |
Anton Bacalbașa | Se duce religia!… | Pe lîngă adînca părere de rău pricinuită tuturora prin moartea prietenului nostru Arghir Parua, evenimentul acesta întristător a avut și o mare însemnătate: pentru întîia oară în țara noastră s-a săvîrșit o înmormîntare civilă. A fost o dovadă aceasta că muncitorii din București, tari în credințele lor, nu șovăiesc nici chiar în fața unei manifestări atît de îndrăznețe cum e afirmarea liberei cugetări. Ce va fi zis burghezia, ce va fi zis popimea ignorantă și fățarnică nu știm; un lucru numai e foarte sigur: ei n-au putut vedea cu ochi buni acest început de dărîmare al cultului pravoslavnic. Ceea ce trebuie să-i fi uimit mai mult este că manifestanții erau muncitori, oameni din popor, pe care biserica se întemeiază mai mult. Cînd necredința a intrat și în popor, religia își poate face testamentul. Drum bun! * * * S-a mai încercat odată în țara românească să se facă o înmormîntare civilă, aceea a lui Nicolae Zubcu-Codreanu. Guvernul de atunci însă, guvernul așa-zis liberal, și-a trimis popii lui, care au năvălit asupra mormîntului croncănind cîntecele lor stupide, pentru batjocorirea memoriei aceluia care. În viață, fusese ateu convins și nestrămutat. De atunci nu s-a mai încercat o înmormîntare fără ciocli și fără jandarmi, fără popi și fără colivă. | 206 |
Anton Bacalbașa | Se duce religia!… | Chiar la moartea lui Mircea Rosetti, ateu destul de cunoscut, s-a adus un potcapiu, parcă imul sau zece nu-i totuna în asemenea caz!… Iată pentru ce înmormîntarea civilă a lui Arghir Parua este un eveniment de mare însemnătate, un început de ținut în seamă, o scînteie de lumină curată în Întunericul credințelor deșarte. * * * În lupta ce am întreprins, noi, socialiștii, ne prezentăm în numele științei moderne. Și precum sîntem siguri că învățăturile noastre economice sînt raționale și în acord cu știința, tot astfel și în chestiile religioase nu putem fi altfel. Lume nouă, vederi nouă în politică, vederi nouă în totul. Orizontul intelectual începe a se lumina; facla științei, care a săpat munți uriași și păduri seculare; care a făcut drumuri sub mare și urcări spre nouri; facla științei, atotputernică, va lumina și mintea mulțimii. Întunecată de basmele unor ignoranți sălbatici și vicleni. | 146 |
Anton Bacalbașa | Serbarea de azi: Horia, Cloșca, Crișan | Se împlinesc o sută zece ani de cînd Cloșca și Horia, capii revoluției țărănești întiîmplate în Ardeal Ia l784 au fost schingiuiți pe roată și uciși. Ce a fost revoluția aceasta, al căreia caracter social au căutat să-l ascundă istoricii interesați, putem spune în două cuvinte. Țărănimea prigonită. Încărcată de dări nedrepte și neomenești, s-a răsculat ca să schimbe orînduirea crudă sub care gemea. în calea ei a întîmpinat însă împotrivirea clasei stăpînitoare. Clasa aceasta fiind alcătuită din unguri, a fost natural ca răzvrătirea să ia în ochii multora o însemnătate pe care n-o avea în fond: o mișcare pur și simplu națională. De fapt. Însă, țăranii nu se ridicau împotriva magnaților fiindcă erau de alt neam, ci fiindcă asupreau în chip nelegiuit. O a doua caracteristică a mișcării acesteia, și care trădează încă mai mult lupta de clasă, este faptul că iboierimea românească, departe de a merge alături cu sătenii răzvrătiți, ea se maghiarizase de mult și s-a declarat solidară cu asupritorii, cu magnații unguri. Ca și preoțimea cea înaltă a amîndoror neamurilor, boierimea a luat o parte rușinoasă la potolirea revoluției, la schingiuirea revoluționarilor. Semnul acesta, care ne învață mai mult decît orice că a fost o mișcare economică și socială, iar nu numai națională, s-a arătat de altfel în toate revoluțiile mari și mici din țara Ardealului. | 220 |
Anton Bacalbașa | Serbarea de azi: Horia, Cloșca, Crișan | La l437. În muntele Bobîlna, ca și la l5l4 sub Doja, și ca și la l784. În munții Abrudului, toate mișcările țărănești, ungurești sau românești au găsit împotriva lor pe magnați, deși nici uneia din mișcările acesteia nu i se poate tăgădui un caracter național. Aceasta nu spune oare, destul de lămurit că toată parada de patriotism pe care o fac cei de sus e falsă și că ea dispare de îndată ce-i vorba de interesul lor de clasă? Evident că da. Și de aceea noi, socialiștii, cărora patrioții de carnaval și de contrabandă ne tăgăduiesc sentimentele naționale, zîmbim cînd îi vedem pe dînșii serbînd datele mari ale istoriei, care nu sînt ale lor, ci ale noastre, ale proletariatului asuprit la l895, ca și la l785. După o sută și zece ani, situația este aceeași. S-au lepădat formele brutale ale stăpînirii, dar nu s-a schimbat întru nimic fondul.mizeriei sociale. Sub aparențele viclene ale libertății de a munci, salariatul de azi, fiul nenorocit al nenorocitului servaj, ține omenirea într-o tiranie tot așa de îngrozitoare ca și odinioară. Luptele omenirii. Însemnate cu sînge în cartea neamurilor, sînt și azi tot atît de crîncene, și pentru aceea noi, socialiștii, ne asociem la serbarea ce se face în amintirea lui Horia, Cloșca și Crișan, martiri ai cauzei țărănești. | 214 |
Anton Bacalbașa | Serbarea de azi: Horia, Cloșca, Crișan | […] | 1 |
Anton Bacalbașa | Text scris de mînă | „Proiectul în contra căruia vă plîngeți este pornit dintr-o inițiativă privată. Eu n-am avut nici o cunoștință despre el. îmi iau angajamentul să lupt pentru modificarea lui.” Iar primul-ministru, după ce în fața delegației studențești s-a mărginit să facă morală antigrevistă, a venit să răspundă d-lui Fleva în Cameră: „Proiectul este opera guvernului. El a fost discutat în Consiliul de Miniștri și nu va fi modificat, pentru că e un proiect foarte bun.” Ce însemnează această duplicitate… sau mai bine această triplicitate. Fără-ndoială, nimic altceva decît că avem un guvern care ne dă exact impresia unei case de nebuni. Știm bine ce ni se va răspunde: că oamenii din fruntea guvernului sînt niște mari șireți, că declarațiile rectorului și ale ministrului de instrucțiune sînt făcute în timpul grevei, pe cînd declarația primului-ministru este făoută după încetarea grevei; că așa fiind, nu trebuie să căutăm armonie între ele, pentru că cei dintîi au urmărit un scop – înșelarea studenților – iar cel din urmă alt scop – menținerea proiectului incriminat. Este oare această argumentare o dovadă de onestitate și de cumințenie politică? Nicidecum. Noi credem că, sub nici un pretext, un guvern nu poate să aibă purtarea unei asociații de făcători de rele, care caută să înșele, și atîta tot. | 209 |
Anton Bacalbașa | Text scris de mînă | Nu este permis unui guvern să umble cu chichițe, cu șarlatanii, cu vicleșuguri ordinare, pentru ca să dea aparențe înșelătoare unor fapte ce nu-i convin. Șiretenia. În asemenea caz, este poate mai condamnabilă decît nebunia. Consecințele morale ce decurg de aci sînt dezastruoase. Cum adică? Să nu mai creadă studenții în cuvintele rectorului? Să-și facă ei convingerea că ministrul instrucțiunii este un păcălici de rînd, care pentru obținerea unui rezultat dorit e capabil de o minciună? Dar aceasta este o morală groaznică, pe care numai codicele ocultist o mai poate concepe. Și pentru rușinea vremii în care trăim, noi convenim mai lesne a crede că a fost și aci o manifestare de demență, cum se arată în toate actele acestui guvern desperat. E o tovărășie pe care n-o leagă nici o idee superioară, un sindicat de interese meschine, care trăiește din expediente și care. În total, e o casă de nebuni. Să sperăm că țara va scăpa în curînd de această aglomerație smintită. | 163 |
Anton Bacalbașa | Unul din mulțime | Eram deunăzi la o grădină cu mai mulți lucrători. Pe cînd vorbeam despre mizeriile și amarurile vieții de muncitor, se apropie de noi un nenorocit tînăr. Era ciung de o mînă, iar cu cealaltă întinse pălăria ca să cerșească. Unul din lucrători făcu o „chetă” și ne-am cotizat cu toții. După ce plecă cerșetorul, un lucrător îmi spuse povestea: „Vezi pe cerșetorul ăsta? Vai de capul lui! A lucrat vreo cîțiva ani la fabrica «Progresul» a d-lui Gheorghiu. într-o zi, o mașină i-a prins mîna și i-a rupt-o. Patronul i-a încredințat atunci slujba de portar la fabrică. Era plătit prost, dar, oricum, nu murea de foame. Cînd am avut serbarea de întîi Mai, l-a văzut la grădină cu cocardă în piept și i-a zis: «Ce, măi, și tu faci socialism? Am să te arunc pe drumuri!» Și i-a purtat sîmbetele. Acum o săptămînă, nenorocitul a venit cu cina minute mai tîrziu la slujbă. Patronul, cum l-a văzut, l-a bătut pînă la umplut de sînge și apoi l-a dat afară… Acum e pe drumuri, cerșetor!” * * * Povestea ăstui nenorocit, unul din mulțime, m-a făcut să mă gîndesc mult. Societatea burgheză, după ce a dat unora arme puternice în lu,pta pentru trai, iar pe alții i-a lăsat dezarmați, acum își încrucișează mîinile și zice cu nepăsare: „Care o birui; nu mă amestec; contractul liber!” Și ori de cîte ori noi strigăm, ori de cîte ori ne agităm pentru votarea unor legi de protecțiune a muncii, legi care ar putea să îndulcească îintrucîtva soarta nenorociților zvîrliți în ocna capitalistă, burghezia fdozoafă și zîmbitoare ne cîntă același cîntec al celui sătul: „Nu vă amestecați, contractul liber!” Ei, da! | 276 |
Anton Bacalbașa | Unul din mulțime | E liber acest contract nenorocit, care mă silește pe mine să-mi închiriez brațele celui dintîi antreprenor, care habar n-are de ce însemnează a munci! E liber acest contract, care mă nevoiește să-ți îndur toate batjocurile și toate insultele! E liber, e foarte liber contractul prin care, dacă rămîn infirm, grămădindu-ți averi ție, trîntore, ai dreptul să mă arunci pe drumuri, bătut și umilit, schilod și nenorocit pentru toată viața! Negreșit, era liber Antonio să vîndă o livră din carnea lui capitalistului Shylock! Așa, vezi, a înțeles burghezia libertatea! Milionarii improvizați, ca și capitaliștii de contrabandă, boierii de viță, ca și cei încinși în funie de tei așa pricep morala, așa dreptatea. în ei nu judecă omul, ci spiritul de clasă. De aceea nu trebuie să ne mire cînd vedem burtă-verzimea asta scandaloasă pălmuind cu atîta sfruntare toate sentimentele omenești și bătîndu-și joc cu cinism de atîtea vieți! Ce le pasă ăstor saci cu bani ambulanți dacă o viață de om s-a stins sau se va chinui pe veci, agonisindu-le lor cu ce să-și plătească desfrînările murdare? Simt ei, parcă. În mijlocul orgiilor lor, lacrimile atîtor nenorociți?… Ce le pasă! A, sînt momente cînd urăști burghezia asta din tot adîncul ființei tale! | 201 |
Anton Bacalbașa | Unul din mulțime | Sînt momente cînd parcă a încăput în tine o ură străveche, seculară, și cînd parcă prin graiul tău vorbește o vecie întreagă de dureri! Căci este aici o chestie mai personală decît chestiile de principiu, o chestie a cărei pricepere nu implică un program întreg de cunoștințe, ci pur și simplu puțină inimă. Înainte de a fi militar, cunoscusem ofițeri despre care auzisem vorbindu-se numai de bine. Li se zicea „amabili, complezanți, gentili, șarmanți” și tot soiul de complimente păsărești. Ei bine, cînd am văzut pe acești gentili-amabili în cazarmă, la afaceri, stîlcind soldații în bătăi și înjurînd cu aceeași ușurință cu care turuiau păpușilor din saloane complimente și paracomplimente, mi-am zis că nu trebuie să te rostești despre un om decît atunci cînd l-ai văzut acolo, la rostul lui, la treabă. Cu orice burghez e același lucru. Sînt între ei care par „oameni de treabă”, mai modernizați, mai dați cu nasul de străinătate. Ei bine, nu, vecinic nu! Aibi afaceri cu ei, relații strînse, relații de salariat și capitalist, și vei vedea îndată că burghezul e același, fie ruginit, fie poleit cu modernizeală. Zgîrie puțin pojghița de spoială a oricărui burtă-verde, și vei da peste același spirit îngust, peste aceeași ură și același dispreț pentru clasa muncitoare, peste același fond de răutate, de cinism, de păcătoșie, de burghezism. | 219 |
Anton Bacalbașa | Unul din mulțime | În sfîrșit. Nu există „burghez bun” și „burghez rău”; există numai „burghez”. Cine s-a burghezit o dată e pierdut pentru calitățile morale ale adevăratului om. Clasa lui face dintr-însul aceea ce a făcut din toți ceilalți. […] | 37 |
Anton Bacalbașa | Veacul nostru | Scepticismul, blazarea, nedreptățile, toate păcatele veacului în care trăim nu-i pot ascunde măreția, precum petele nu pot ascunde fermecătoarea strălucire a soarelui. Negreșit, e veacul cel mai mare din cîte au trecut peste omenire. Numai aceia ce n-au credmță în veacul lor, numai aceia nu-i pot simți măreția. Și aceia, lipsiți de focul sfînt al credinței, vor trece searbezi și clorotici prin veacul lor, ca și cum n-ar fi fost, și se vor stinge fără dureri și fără zgomot, monoton și banal, cum se stinge un fitil de iască sub clopotul unei mașini pneumatice. * * * Prejudecăți. Încuibate-n minți de cînd lumea, dispar; se duc împărății de care tremura o lume; clase sociale, care au tronat mîndre deasupra unei lumi de apăsați. Încep a se clătina; cucuvaia sură a ignoranței își ia zborul dinaintea faclei științei; codrii seculari și munți necălcați de picior de om devin căi de comunicație; pare că o nouă creațiune – conștientă și dreaptă de astă dată – se începe pe lume. E un freamăt, un zgomot, o lumină atît de mare. Încît noi, contemporanii, buimăciți de puterea ei și duși de curent, nici nu ne putem da seama de toată grandiozitatea lucrării. O lumină prea vie, un zgomot prea asurzitor nu se pot judeca decît În urmă, după ce clipa orbitoare a trecut. | 219 |
Anton Bacalbașa | Veacul nostru | * * * Dar din toate acestea nimic nu-i mai impunător ca deșteptarea claselor muncitoare. Adormit de veacuri întregi sub călcîiul nemilos al capitalului feudal sau burghez. Înșelat de toți și de toți batjocorit, Uriașul popular se deșteaptă astăzi cu un geamăt înfiorător… Pămîntul întreg se cutremură la deșteptarea lui. Și din toate colțurile lumii încep să se audă zgomote de luptă, preludiul unei zguduiri decisive. Mîine Uriașul va ieși la aer liber și-și va aduna armata pentru manevră. Deja șopîrlele și coropișnițele, deprmse să-l ciugulească, au început a scoate strigăte de desperare. Oficialii și gazetele lor dau alarma, pămîntul le fuge de sub picioare. Și pe cînd, armați pînă-n dinți și tremurători de spaimă, burghezii vor sta pitiți în casă, armata muncitoare va defila în rîndun dese sub cutele steagului roșu… Salutați puterea veacului! | 135 |
Anton Bacalbașa | Pentru ce luptăm noi socialiștii | Față de numărul cel mare de săteni ce văd în sală. Îmi veți da voie să mă ocup mai mult de ei, mai cu seamă că ceilalți oratori s-au adresat cu toții lucrătorilor de la oraș. Ieri noapte, preotul, ieșind din altar, v-a zis: „Luați, mîncați, vițelul este mare”. Ei bine, cîți săteni au avut. În zilele acestea, nu vițelul cel mare, dar măcar bucata de pâine ca s-o dea copiilor flămînzi? Nu, săteanul n-are nimic. îi lipsește pîinea. Îi lipsește îmbrăcămintea. Îi lipsește tot. Casa lui e un bordei, copiii lui Sînt flămînzi, desculți, și nici la școală nu pot merge. Cîinii bogaților trăiesc mai bine decît sătenii care produc tot ce avem noi. Iată pentru ce noi, socialiștii, copii ai albăstrimii, care ne-am lepădat de haina ce ni s-a pus pe umeri, venim în mijlocul celor ce sufăr și-i îndemnăm să se unească și să lupte pentru dobândirea drepturilor lor răpite. Făcînd astfel, noi ne îndeplinim numai o datorie: plătim numai dobînda banilor cu care am putut merge la școli ca să ne luminăm, bani care tot din munca țărănimii au izvorât. Un simțământ de dreptate ne împinge la asta. Și acum, pentru că e vorba de l Mai, cată să lămurim țărănimii care e rostul sărbătoririi acestei zile. | 211 |
Anton Bacalbașa | Pentru ce luptăm noi socialiștii | Muncitori din toată lumea, pricepînd că lucrurile nu mai pot sta pe loc, au hotărât să sărbătorească o dată pe an înfrățirea tuturor celor asupriți și să ceară atunci, cu glas tare, cîteva din drepturile ce li se cuvin. Așa, cerem azi votul universal, ziua de muncă de 8 ceasuri (pentru cei de la oraș), odihna de duminică, devălmășia islazurilor, desființarea armatei permanente etc. Noi ceștia, socialiștii, luptăm pentru o vreme în care omul va fi stăpîn pe întreg rodul muncii lui, dar știm că asta nu se poate împlini deodată. De aceea cerem pe rînd cîteva îmbunătățiri, care, oricum, ar mai îndulci viața amară de astăzi a celor ce sufăr. Săteni, ca și orășeni, toți cîți vedeți că starea de lucruri de azi e nedreaptă, toți cîți simțiți nedreptatea crudă a orînduirii crude de acum, dați-vă mîna frățește și luptați, alături cu noi, pentru apropierea mai repede a unor vremi mai bune. Ziua de l Mai este aceea pe care muncitorii din lumea întreagă și-au ales-o; s-o serbăm deci și noi cu toții, asupriții de la țară, ca și cei de la oraș. | 184 |
Anton Bacalbașa | Împotriva naționalismului | Se cheamă la tribună prietenul Anton Bacalbașa, care, după ce exprimă adunării părerea de rău a directorului Democrației sociale, care n-a putut lua parte le serbare, vorbește despre chestiunea la ordinea zilei, chestiunea naționalismului Niciodată – zice oratorul – n-a fost mai nimerit să vorbesc despre chestiunea aceasta ca astăzi, cînd, din presă, din întruniri, din cîrciumi – mai ales din cîrciumi – curge șiroiul celui mai vajnic șovinism. Am fost osîndiți să ascultăm toate platitudinile, să privim toate mascaradele patriotice; dar dv., venind în jurul nostru, lucrători de toate naționalitățile, ne răzbunați! Căci dv. faceți în fapt aceea ce noi am vorbit și am scris; proletarii de orice neam trebuie să fie uniți, ei nu au la ce să se războiască. Vrajba ce pahonții politici încearcă să arunce între muncitori nu poate prinde. La 1868 ei au vrut să distrugă Internaționala prin lupta dintre naționalități; astăzi, cînd pretutindeni e același freamăt, aceeași fierbere, aceeași agitație pentru unirea tuturor proletarilor, zmeu politici” ne aduc la ureche zbîrnîitoarea deșartă a șovinismului. Ca o doică istovită, care arată copilului o jucărie atunci cînd lui i-e foame, tot astfel paiațele noastre politice ne îndeamnă la salturi naționale atunci cînd poporul flămînd și asuprit cere pîine și libertate! | 204 |
Anton Bacalbașa | Împotriva naționalismului | Ei bine, nu! Poporul muncitor nu se poate lăsa să fie ademenit. De aceea, voi toți cîți ați venit aci, unguri, români, nemți; voi toți pe care vă mînă același dor și același gînd; voi toți pe care vă leagă aceleași năzuințe; voi, frați prin suferință și frați prin aspirații, ca o declarație de solidaritate a muncii, ca o palmă șarlatanilor și nebunilor care vă-ndeamnă la dezunire, să vă dați frățește mîna, unguri cu români, proletar cu proletar, frate cu frate! Și aci, sub cerul liber, să se audă într-un glas ceardașul unguresc și Deșteaptă-te, române; iar deasupra tuturora, ca învietoare a tuturor inimilor, cîntarea proletarilor din toate unghiurile, chemarea la viață a celor ce tremură și plîng – Marsilleza. Și-apoi, cu toții, pătrunși de sentimentul celei mai adînci frății și al dragostei eterne pentru obșteștile victime ale muncii, vom striga: „Trăiască socialismul internațional! Prietenul nostru se coboară de la tribună în mijlocul unor entuziaste și prelungite ovațiuni. | 158 |
Anton Bacalbașa | 1 mai | La l868, lumea muncitoare, lipsită ca și astăzi de drepturi și de pîine, a organizat Internaționala, cea mai uriașă manifestare a proletarilor din lumea întreagă. Internaționala avea de scop lupta claselor muncitoare împotriva capitalismului burghez, organizat și asupritor. Această grupare însă a muncitorimii a îngrozit într-atîta clasa stăpînitoare. Încît, pentru ca să distragă privirea proletarilor de la țelul lor, burghezia franceză a declarat război Germaniei. Se știe cum s-a sfîrșit acest război, care a întronat de o parte și de alta a Rinului despotismul burghez. Comuna din Paris înecată în sîngele a 35.000 de oameni, asasinați de micul Thiers, Internaționala nimicită, ordinea burgheză – ordinea lui Muravieff – stăpînă pe lume. Decît un lucru a uitat burghezia de la l87l: ideile; nu se pot ucide atunci cînd ele sînt rezultatul firesc al unor condiții care durează încă. Și, domnia burgheză, cu toate accesoriile ei, durînd încă, ideile socialiste, ideile Internaționalei, departe de a fi ucise, trăiesc și au prins rădăcini puternice. Cuvintele de atunci ale lui KarI Marx „proletari din toate unghiurile, uniți-vă sînt astăzi o realitate: proletarii din toate unghiurile sînt uniți. La Congresul socialist internațional, ținut la Paris în anul l889, s-a hotărît ziua de l Mai st. n. ca manifestare a internaționalismului clasei proletare; iar la Congresul de la l89l dm Bruxelles s-a menținut și s-a subliniat că ziua de l Mai nu trebuie să însemneze numai o manifestare pentru „8 ore de muncă”, ci o manifestare vie și clară a ideii internaționalismului. | 246 |
Anton Bacalbașa | 1 mai | Ziua de l Mai st. n. (l9 aprilie st. v.) se apropie. în ziua aceea, care pentru muncitorime are mai mult decît însemnătatea Paștelui pentru creștini, milioane de proletari vor îmbrăca haina de sărbătoare și, poate. În aceeași oră. În același minut, pe un continent, ca și pe cellalt, va răsuna același glas: „Trăiască revoluția socială!” Cuvintele acestea nu mai sînt astăzi năzuința unor generoși visători, care se îmbată de propria lor iluzie, dîndu-i corp și viață în imaginația lor. Azi o clasă întreagă, conștientă și organizată. Își dă perfect seama că nu-i departe ceasul cînd o nouă eră, strălucită fără seamăn, va începe să domnească. Căci chiar dacă n-am lua întocmai prorocia lui Engels, că, la l898, Germania muncitoare va da societății burgheze ultima și definitiva lovitură, totuși, pentru cine e e cîtuși de puțin în curent cu progresele democrației socialiste în lumea întreagă, e clar ca ziua că ceasul învierii nu-i departe. * * * Condițiile istorice și multe alte condiții, firești și fatale, au făcut ca România să rămînă în urma altora în dezvoltarea puterii socialiste. Totuși, oricît am fi și oricît am părea că sîntem de înapoi, vom serba ziua aceasta în toate orașele unde avem o organizație. | 202 |
Anton Bacalbașa | 1 mai | Ne adresăm muncitorilor prahoveni și-i îndemnăm să se organizeze pentru l Mai st. n. Lăsați pînă azi în întuneric, adormiți de frazeologia deșartă a politicianilor burghezi, muncitorii trebuie să se deștepte astăzi, cînd suflete cinstite se pun în slujba celor apăsați, cînd inimi necorupte de otrava politicianismului bat pentru dînșii, cînd glasuri sincere le strigă: „Muncitori de toate breslele, uniți-vă!” | 60 |
Anton Bacalbașa | Începe!.. | Iată-ne, în sfîrșit, în plină perioadă electorală!… Din mila regelui și cu voia lui Lascăr Catargiu, vom asista din nou și vom lua parte la cea mai dezgustătoare și cea mai barbară petrecere ce e dat, din cînd în cînd, țării să sufere. Cursele se deschid. Taurii guvernamentali, ațîțați de fanionul roșu al cîrciumarilor și al starostelor de bătăuși, se vor repezi. În curînd. În arenă. în lături, cetățeni! Deschideți-vă, pungi boierești, care ați înțesat. În curgerea anului, sudoarea țăranului lihnit de foame; deschideți-vă, cîrciumi, căci intră însetate gîtlejurile libertinilor catargiești, și sînt însetați ca Bărăganul dogorit de luna lui cuptor, ca un burete li-e stomacul, e anul de cînd n-au mai fost alegeri, „vin n-au mai băut de-un an, bani n-au mai văzut de-un secol! “… Plîngeți, codri! Sobele de vară nu vă mistuie atîtea ramuri cîte crăci au să vă rupă ipistații prefecturilor: tot neamul bătăușilor are mîncărime-n palmă, tot neamul bătăușilor strigă ca un furnicar de Arhimezi: „Dați-mi o bîtă și o spinare de reazim, și voi face tara conservatoare”. Deșchideți ușile de perete, tipografii, căci se anunță de departe un nour de programe, de manifeste, de profesii de credință! Scriitori necunoscuți, toate nulitățile din fundul provinciilor, pe unde nici n-a încolțit sămînța de stil, toți rîioșii literaturii, pe care nici însăși Academia Română nu i-ar premia, toți al căror nume sună în eseu și în canu, toți constipații din născare apar acum ca scriitori, fiecare cu profesioara lui de credință, fiecare cu manifestul lui, ungîndu-și vorbele cu miere, jurînd în numele tău, țară. | 257 |