Datasets:

OpenLLM-Ro
/

ro_wiki

Dataset card Viewer Files Files and versions Community

Split (3)

train · 123k rows

page stringlengths 33 136k
În timp ce era încă în facultate, creatorul de benzi Ben Edlund producea seria de cărți de benzi desenate independente The Tick pe baza personajului. El a fost în cele din urmă abordat de Kiscom, o mică companie de licențiere și design a jucăriilor din New Jersey. Kiscom a vrut să comercializeze The Tick, mult în felul în care Teenage Mutant Ninja Turtles , o serie de benzi desenate independente rivale, fuseseră comercializate în anul precedent. Televizoarele și studiourile de televiziune majore au fost reticente să preia o serie animată bazată pe caracterul absurd. Kiscom a rămas în legătură cu Edlund, iar în cele din urmă Sunbow Entertainment , compania mică de animație din New York, care a creat The Transformers , GI Joe și The Mask , la alături de scriitorul Richard Liebmann-Smith. Nici nu aveau experiență în animație sau în televiziune, dar timp de două luni au lucrat energic la primul episod al The Tick . Nici omul nu a avut o mare valoare pentru scenariul final, iar sentimentele lor au fost validate când FOX a refuzat primul pas. I-au dat o șansă mai bună să-l perfecționeze în cinci zile. Peste un week-end, au lucrat "instinctiv", cu un somn mic și au ajuns să satisfacă FOX. Edlund a reflectat mai târziu: "Am fost definiți într-un singur weekend exact unde spectacolul a mers pentru acel prim sezon, ceea ce a fost grozav".În timp ce unele personaje mai întunecate și sugestii sexuale văzute în seria de benzi desenate vor fi eliminate pentru omologul său animat, seria "Sunbow's Tick " ar ține rădăcinile sale satirice. De asemenea, au fost atribuite scrisori lui Christopher McCulloch, care l-au întâlnit pe Edlund înainte de munca lor de televiziune și au scris mai multe subiecte din seria de cărți de benzi desenate. Ei ar lucra mult mai târziu împreună la seria McCulloch's Adult Swim , The Venture Bros. Edlund, co-producator al The Tick , a ramas foarte impresionant in timpul productiei, cauzand intarzieri. Potrivit lui Edlund: The Tick a avut premiera în data de 10 septembrie 1994 și a fost un succes. Edlund și-a exprimat mai târziu părerea că, deoarece seria nu a ajuns la înălțimile comerciale ale țestoaselor Teenage Mutant Ninja , succesul său de merchandising sa deteriorat până la sfârșitul primului său sezon. Cu toate acestea, el a recunoscut că "acest lucru este în esență bun în ceea ce mă privește, deși aș fi mult mai bogat în acest moment."Acest eșec pentru mine face ca The Tick o propunere mult mai sinceră ".Mai degrabă decât să fie un evadat de azil , așa cum este prezentat în seria de cărți de benzi desenate, versiunea animată a The Tick cade într-o convenție super-erou pentru a câștiga "protectorizarea" orașului . Cu accentul pus pe parodia super-erou, The Tick a devenit o scurtă dimineață de sâmbătă în timpul blocului Fox Kids . Caracterul său de titlu a fost exprimat de Townsend Coleman și de adversarul său, Arthur, de Micky Dolenz pentru sezonul 1. Rob Paulsen a preluat rolul din acest sezon 2 și 3. Seria are, de asemenea, aliați exclusivi la Tick ca Die Fledermaus, auto-absorbit de parodie Batman ; Canalul Urchin, o parodie Aquaman cu tema mare, care seamănă cu personajul lui Dustin Hoffman în Rain Man ; și Fecioară americană, o super-eroină mai nobilă, cu aspecte ale Wonder Woman și Captain America . Tema de deschidere a spectacolului, scrisă de Doug Katsaros, care a compus, de asemenea, scorurile pentru fiecare episod, constă în muzică de trupă mare și cântând în tabără . Un complot tipic de episoade ar avea The Tick luptând un răufăcător până când Arthur crează o soluție care salvează ziua. Atunci, Ticker declară un moral absurd cu privire la conflictul anterior înainte ca povestea să se încheie. Deși seria a fost inițial destinată în primul rând copiilor, ea prezintă un stil absurd care se adresează și unui public mai în vârstă. În iunie 2005, Toon Disney a început să difuzeze The Tick împreună cu alte serii FOX animate, cum ar fi X-Men . De asemenea, ar fi ocazional aerul pe familia ABC ca parte a blocului de desene animate Jetix . The Tick este un super-erou care a suferit încercările la Institutul Super Național din Reno, Nevada, unde super-eroii care trec vor fi repartizați în cele mai bune orașe pentru a fi protejați împotriva criminalității. Dupa ce a trecut prin teste, el a fost repartizat la The City, unde se imprieteneste cu un fost contabil pe nume Arthur, pe care il ia pe loc. Au dublat în limba română actorii Pe 29 august 2006, Buena Vista Home Entertainment a lansat primul sezon al filmului The Tick on DVD ca The Tick vs. Season One . Această colecție conține numai 12 dintre cele 13 episoade. Pe 31 mai 2006, Disney a lansat următoarea declarație privind episodul dispărut: "Din cauza problemelor legate de acordarea licențelor, episodul 11 (" The Tick vs. The Mole Men ") nu este inclus, însă sperăm să îl includem în viitor DVD versiuni ale lui The Tick ". Ediția din Marea Britanie a primului sezon, lansată în anul următor, a prezentat toate cele 13 episoade. Al doilea sezon al lui The Tick , intitulat The Tick vs. Season Two , a fost lansat pe 7 august 2007.Această versiune DVD nu este setul complet, însă, deoarece lipsește episodul "Alone Together". Acest episod include Omnipotus, o parodie a lui Galactus (deși episoadele anterioare au folosit parodii asemănătoare cărților de benzi desenate și sunt disponibile pe versiunile DVD). În blogul său din 6 august 2006, Christopher McCulloch , scriitorul pentru toate episoadele omise, afirmă că nu știe motivul excluderii episodului # 11 din DVD-ul de la Sezonul 1. Ediția din Marea Britanie conține toate cele 13 episoade din sezonul 2. În Marea Britanie , Liberation Entertainment Ltd. a lansat toate cele trei sezoane, complet fără episoade dispărute și toate prezentate nedecupate și needitate, spre deosebire de versiunile americane cu edițiile sindicalizate și nu cu versiunile originale de difuzare FOX Kids. În timpul rundei sale originale, The Tick a fost nominalizat la mai multe premii Annie , precum și la Emmys și, în 1995, a câștigat două dintre cele dintâi. În martie 2008, revista Wizard a clasat The Tick # 16 pe primele 100 de cele mai mari desene animate. În ianuarie 2009, IGN a fost clasat pe locul 6 în topul celor mai bune 100 de serii animate. IGN a continuat să îl considere "primul mare luminat al genului super-erou" și a comparat seria cu Mel Brooks și Monty Python . În timp ce seria de cărți de benzi desenate Tick a inclus câteva extra, cum ar fi cardurile de tranzacționare , merchandising-ul The Tick a crescut dramatic cu lansarea seriei animate. Cifrele de acțiune , cești , tricouri, pălării, favoruri de partid, costume și un joc de bord au fost reprezentative. În plus, numeroase lanțuri de restaurante de tip fast-food , cum ar fi Carl's Jr. și Taco Bell, au oferit dăruire în legătură cu Tick .
În limba română Disney Enterprises optează pentru alegerea uneia dintre cele mai bine vândute artiste ale tuturor timpurilor din România, renumita Alexandra Stan fiind vocea uneia dintre personajele cheie, Inger, ce îi însoțește pe eroii noștrii în această a doua parte a peliculei care a fascinat o generație. Totodată vedeta Antena 1, cunoscuta prezentatoare TV Alina Pușcaș o interpretează pe curajoasa și dezinvolta Audrey.
Indicele calității vieții, abreviat QLI (în engleză: where-to-be-born index) își propune să aprecieze în ce măsură o țară va oferi cele mai bune condiții pentru o viață sănătoasă, sigură și prosperă în următorii ani. El se bazează pe o metodă care îmbină rezultatele unor studii subiective de satisfacție a vieții cu factori determinanți obiectivi ai calității vieții într-o țară, împreună cu un element de perspectivă. Indicele calculat pentru 2013 include date din 80 de țări și teritorii. Sondajul a utilizat zece factori de calitate a vieții , împreună cu previziunile privind PIB-ul pe cap de locuitor pentru a determina un scor al unei națiuni. Scorurile de satisfacție a vieții pentru 2006 (pe o scară de la 1 la 10) pentru 130 de țări (din sondajul Gallup) sunt legate într-o regresie multivariată față de diverși factori. Un număr de 11 indicatori sunt semnificativi din punct de vedere statistic. Împreună, acești indicatori explică aproximativ 85% din variația interțară a scorurilor de satisfacție a vieții. Valorile scorurilor de satisfacție a vieții care sunt prevăzute de indicatori reprezintă indicele de calitate a unei țări. Coeficienții din ecuațiile estimate dau în mod automat importanța diferiților factori. Ecuația estimată pentru anul 2006 poate fi utilizată pentru a calcula valorile indicelui pentru un an în trecut sau un an în viitor, permițând compararea în timp a tuturor țărilor. Variabilele independente, din ecuația estimată pentru anul 2006, includ: Calitatea vieții de familie bazată în principal pe ratele de divorț Calculul integral al costurilor
Ava Max s-a născut pe 16 februarie 1994 în Milwaukee din statul american Wisconsin. Părinții săi, albanezi originari din Sarandë și Tirana, au emigrat politic din Albania în anul 1990. Ajunși în Franța, au locuit timp de 1 an până au făcut rost de pașapoarte americane, unde s-au și mutat. Ei au ajuns prima dată în statul Wisconsin, dar s-au mutat apoi în Virginia, unde Ava și-a petrecut cea mai mare parte din copilărie. Când era mică, Ava o auzea adesea pe mama ei cântând fragmente din operă și apoi și-a dorit să facă același lucru, ceea ce a determinat-o să urmeze o carieră în domeniul muzicii. O altă inspirație majoră pentru Ava au fost și marile vocaliste din perioada anilor 1990-2000, cum ar fi: Madonna, Gwen Stefani, Fergie, Britney Spears, Christina Aguilera, Whitney Houston și Mariah Carey, explicând: "Industria muzicală este plină de femei puternice și talentate, care au depășit multe etape. Pentru mine, acestea sunt femei care au trecut prin obstacole și au devenit mai puternice". Când avea doar 10 ani, cântăreața a început să-și facă primele cântece, prima ei prezentare muzicală fiind într-un loc numit The NorVa din Virginia, unde a crescut. Cântăreața și-a început cariera încă din adolescență, scriind cântece, făcând cover-uri, cântând la evenimente mici, împărtășindu-și munca pe internet. La vârsta de 14 ani, după ce a câștigat mai multe concursuri locale de muzică, Ava și-a dat seama de potențialul ei și cum ar putea deveni cântăreață. A reușit să solicite ajutorul lui Pharrell Williams, care ia dat sfaturi pentru a "cuceri industria". Inspirată la rândul ei de decizia curajoasă făcută de familia ei când și-au părăsit țara de origine, ruptă de război, a ales în cele din urmă să se mute cu familia în Los Angeles, California, cu scopul de a-și realiza visul și de a-și construi o carieră muzicală. Au existat dificultăți, ea stând în LA doar 1 an. Ava s-a mutat apoi în Carolina de Sud și la vârsta de 17 ani s-a întors în Los Angeles, mutându-se permanent acolo. La început, timp de câțiva ani, Ava nu a avut performanțe prea mari și lucrurile nu s-au întâmplat așa cum și ea și familia ei și-au imaginat anterior. La data de 7 martie 2019, Ava Max, și-a lansat al cincilea single, numit "So Am I". Videoclipul oficial ajungând la 19 milioane de vizualizări pe YouTube într-o lună de la lansare. Lansarea primului său album de studio, este programată pentru vara lui 2019.
Tatăl său a fost mecanic la Căile Ferate, acest fapt permițându-i să aibă gratuitate atât la călătoriile cu trenul, cât și la liceu și la internat. Beneficiind de aceste gratuități, a urmat liceul Aurel Vlaicu din București între 1943 și 1951. În 1951 a fost admis la Institutul de Arte Plastice din București, unde i-a avut profesori pe Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Adina Paula Moscu, Ion Marsic. Vasile Celmare este unul dintre marii inovatori în plastica românească a secolului XX, având la activ un important număr de expoziții naționale și internaționale, de grup și individuale. A fost profesor la catedra de artă monumentală a Institutului „Nicolae Grigorescu“ din București, unde a ocupat și funcția de prodecan.
Urmărește-mă (titlul original: în ) este un film de comedie englez, realizat în 1972 de regizorul Carol Reed acesta fiind ultimul său film, după romanul The Public Eye al dramaturgului englez Peter Shaffer. Protagoniști sunt actorii Mia Farrow în rolul tinerei soții și Topol ca „umbra” sa, iar Michael Jayston în rolul soțului. Suntem în Londra, la începutul anilor 1970. Charles este un consultant fiscal corect și introvertit, căsătorit cu o exuberantă americană plina de viață, Belinda. Tocmai pentru că el este atât de sec, presupune că soția sa cu fire neconvențională, în timpul cât el este la serviciu, îl înșală. Din acest motiv, Charles angajează un detectiv privat, Julian, un bărbat vesel și bine intenționat de origine greacă, să o urmărească pas cu pas pe Belinda ca o umbră și să adune dovezi despre infidelitatea ei. Dar Belinda îi este fidelă, ea își petrece orele de singurătate ba la cinematograf vizionând filme de groază, ba la delfinariu, sau în parcurile orașului. Zece zile Julian este umbra mută a Belindei, care treptat îl remarcă chiar dacă acesta nu i s-a adresat deloc.
Prima țară în care canalul a putut fi recepționat a fost Polonia, la data de 15 septembrie 2007. Programele postului sunt în limbile: engleză, franceză, germană și spaniolă. Grila de programe include trei secțiuni, dedicate copiilor, familiei și adulților. Din 1 martie 2008, Da Vinci Learning poate fi recepționat în România. Canalul poate fi urmărit în rețelele: UPC ,Dolce, Akta TV, NextGen și la numeroase societăți prin cablu. Da Vinci Learning emite 24 de ore din 24 iar programele sunt integral subtitrate în limba română. Ambasadorul Da Vinci Learning în România este astronautul român Dumitru Dorin Prunariu, președintele Directoratului Agenției Spațiale Române. Canalul Da Vinci Learning a intrat în grila RCS&RDS pe 26 mai 2016. Expresul Exploratorilor (titlu original: Forscherexpress) este un magazin științific prezentat de Kati Bellowitsch și Thomas Brezina. Cei doi moderatori își desfășoară activitatea într-un tren transformat în laborator științific. Emisiunea se axează pe experimente ce pot fi imitate ușor de copii și părinți. O constantă a emisiunii o prezintă vizitele la Grădina Zoologică Schönbrunn din Viena, unde sunt portretizate diferite specii de animale. Este un magazin științific pentru întreaga familie moderat de personajul animat 3D Marvi Hämmer, un șobolan ce trăiește, neobservat de nimeni, într-un studio de televiziune. Noapte de noapte, imediat după ce jurnaliștii pleacă acasă, micuțul rozător preia controlul studioului și-și începe propriul show de televiziune. Susținut de o echipă de reporteri animați Jaycee, Mingh și Roberto, Marvi Hämmer prezintă filme care explică modul de viață al diferitelor animale de pe Pământ. În fiecare episod, Marvi are parte de tot felul de aventuri în studioul în care trăiește, preocuparea lui principală fiind căutarea resturilor de mâncare uitate de oameni fără a fi totuși descoperit de aceștia. V-ați pus vreodată întrebări despre mâncare
A fost creat ca un episod pilot al unui serial TV care nu a mai fost realizat. O femeie misterioasă, sălbatică, cunoscută doar sub numele de Cat (Anne Le Guernec), apare în mijlocul unei autostrăzi, cauzând un accident de autoturisme. Ea trage într-un camion, care explodează, iar ea este rănită de un fragment de șrapnel. Apoi este dusă la un spital unde este îngrijită de Dr. Thomas Mason (George Newbern). După ce își termină tura, Thomas o vizitează pe prietena sa Laura (Carrie-Anne Moss), cu care discută despre noua pacientă misterioasă. Între timp, pe autostradă apar trei ființe îmbrăcate în întuneric și un podium plutitor (care conține un Lord întunecat) în același loc în care a apărut Cat. George R. R. Martin a prezentat conceptul unui serial TV Doorways în 1991 mai multor rețele de televiziune, iar ABC a fost de acord să îl cumpere. Episodul pilot a fost produs împreună cu Columbia Pictures. Martin a petrecut mult timp din anul 1991 redactând și șlefuind scenariul pilot. Acest proces a continuat până când, în ianuarie 1992, producției i s-a dat lumină verde de producție. Anne Le Guernec a fost distribuită în rolul lui Cat, dar actorul pe care compania de producție l-a dorit pentru rolul lui Thomas, George Newbern, se afla în mijlocul altor filmări. După câteva sute de audiții, s-a decis amânarea filmării pilotului până când Newbern a fost liber în mai 1992. Seria a fost numită inițial Doors (portalurile prin care Tom și Cat călătoresc sunt denumite întotdeauna Doors mai degrabă decâ Doorways), dar titlul a fost schimbat după ce ABC și-a exprimat îngrijorarea că ar putea fi confundat fie cu trupa rock The Doors, fie cu filmul biografic al lui Oliver Stone The Doors. În august 1992, o variantă needitată a episodului-pilot a fost prezentată directorilor ABC, care au reacționat cu entuziasm și au comandat șase scenarii suplimentare pentru serial. Martin a lucrat la aceste scenarii în următoarele șase luni împreună cu Michael Cassutt, Ed Zuckerman, Steve De Jarnatt și J. D. Feigelson. În mai 1993, ABC a anunțat că a renunțat la Doorways. Au existat speculații că serialul Sliders (Călătorii în lumi paralele) a fost inspirat de Doorways (Lumi paralele). În acest serial (Sliders), eroii principali sunt tot fugari prin lumi paralele, care poartă un dispozitiv care să le spună unde și când se deschide următoarea ușă spre un alt univers paralel. În momentul lansării Sliders, Evelyn C. Leeper a remarcat asemănările cu Doorways. Ca răspuns la zvonurile conform cărora creatorul Sliders, Tracy Tormé, ar fi depus o cerere pentru o lucra ca scenarist la Doorways, Martin a clarificat acest lucru într-o postare din 1995 pe serviciul online GEnie în care afirmă că agentul lui Tormé a întrebat despre acest post de lucru, în timp ce Tormé a negat orice legătură între Sliders și Doorways.
Următoarea listă detaliază 100 de Pokémoni din Generația II în ordinea numărului lor Pokédex național. Primul Pokemon, Chikorita, este numarul 152 iar ultimul, Celebi, este numarul 251. Formele alternative care au ca rezultat schimbari de tip si Mega Evolutions sunt incluse pentru comoditate, deși Mega Evolutions nu au fost adaugate pana la Generația VI.Două tipuri noi au fost introduse în Pokémon Gold și Silver - și anume tipurile "Întuneric" și "Oțel" - care au fost menite să echilibreze mai bine jocul bătăliilor Pokémon. Tipurile de tip Întuneric and Oțel se opun atacurilor „Psihic”, care era un tip dominant în Roșu și Albastru. Conceptul de reproducere a fost introdus și în cea de-a doua generație de jocuri Pokémon, care permite jucătorilor să manipuleze într-o mai mare măsură abilitățile Pokemonului. Unele dintre noile Pokémon introduse în aur și argint sunt pre-evoluții ale altor Pokémon, cum ar fi Pichu și Igglybuff. Acești copii Pokémon sunt disponibile numai prin reproducerea versiunilor lor adulte. Pokemon Gold și Silver a fost dezvăluit pentru prima oară la Nintendo Space World în 1997. În acest moment, jocul a avut o masă a lumii masiv mai mare decât jocul final, iar acest prototip a prezentat în jur de 40 de designuri Pokemon care au fost eliminate și înlocuite atunci când jocurile au fost lansate 1999.
Următoarea listă detaliază 135 Pokémon din generația III în ordinea numărului lor Pokédex național. Primul Pokemon, Treecko, este numărul 252 iar ultimul, Deoxys, este numărul 386. Formele alternative care au ca rezultat schimbări de tip și Mega Evolutions sunt incluse pentru comoditate. Nintendo Life a remarcat într-o retrospectivă că a treia generație de Pokémon are o "simțire" foarte diferită față de cele două generații care au venit înainte, deoarece aproape toate cele 135 de noi Pokémon - cu excepția lui Azurill și Wynaut - nu au nicio legătură cu cele ale precedentei generații. Spre deosebire de generațiile 1 și 2, două dintre "Pokemon-ul" începător al Ruby și Sapphire au obținut un tip secundar în forma lor finală, oferindu-le o gamă mai largă de abilități. Ruby și Sapphire prezintă două "Pokemonuri mitic" - Jirachi și Deoxys - ambele fiind disponibile pentru a coincide cu filmele anime respective. Pokémon Ruby and Sapphire au crescut în mod semnificativ cantitatea de Pokemon "Întuneric" și "Oțel" din serie, deoarece doar câțiva Pokémon din generațiile anterioare au folosit aceste tipuri. Hardcore Gamer a remarcat, de asemenea, că mulți dintre noii Pokémon au folosit "dublul tip", unde Pokémon are atât un tip principal cât și un tip secundar; acest lucru nu a fost aproape la fel de comun în Red and Blue sau Gold and Silver. Un nou tip de mecanică introdus în X și Y numit Mega Evolution - o schimbare temporară a formei asemănătoare evoluției normale - a fost adăugată pentru bătălii mai dinamice și a derivat din conceptele legăturilor și evoluției. O variantă a Mega Evolution numită "Primal Reversion" a fost introdusă în Omega Ruby și Alpha Sapphire; această mecanică este exclusiv legendarului Pokémon Groudon și Kyogre. Alex Carlson de la Hardcore Gamer a scris în 2014 că a treia generație de jocuri Pokémon nu a fost bine primită de fanii seriei, iar unii oameni au numit generația "cea mai slabă din istoria seriei". Acest lucru a fost în parte datorită faptului ca Ruby și Sapphire nu au permis jucatorilor să se transfere în Pokemon din generațiile anterioare și ca urmare, mulți Pokémoni mai vechi au fost complet indisponibili în jocuri până când au fost lansați Pokémon FireRed and LeafGreen cațiva ani mai târziu. Între timp, multe dintre noile modele Pokémon, cum ar fi cele pentru Torchic, Feebas, Luvdisc, Castform și Clamperl, au fost criticați ca fiind neoriginale.
Nealon sa născut în St. Louis, Missouri , fiul lui Kathleen M. (née Kimball) și Emmett F. Nealon, director executiv al companiei de avioane. La câteva luni după ce sa născut, familia sa mutat la Bridgeport, Connecticut . El este de origine irlandeză și a fost crescut catolic. A absolvit liceul St. Joseph din Trumbull, Connecticut , în 1971. Nealon a absolvit licența de marketing de la Universitatea Sacră a Inimii (și a lucrat într-o varietate de locuri de muncă cu fracțiune de normă în timp ce făcea comedie stand-up ). Nealon a luat apoi câteva cursuri de noapte la Universitatea Fairfield , unde a devenit fundașul echipei de fotbal a școlii. Nealon a debutat pe rețeaua de televiziune, făcând o rutină de stand-up pentru emisiunea "The Tonight Show" cu Johnny Carson în 1984. În episodul sindicalizat de vânzare a secolului din 24 septembrie 1985, Nealon poate fi văzut pe scena pe care îl felicită pe prietenul său, Tim Holleran, 150.000 $ în bani și premii. În 1986, Saturday Night Live a recrutat prietenul său Dana Carvey , iar Carvey la recomandat pe Nealon. Amândoi s-au alăturat distribuției în acel an, iar Nealon a devenit interpret full-time în sezonul 1987-1988 și a rămas timp de nouă sezoane. În 1991, a avut primul său rol important în film, jucând împreună în setul de Crăciun, tot ce vreau pentru Crăciun . Mai recent, Nealon a apărut în filmele Happy Gilmore , Managementul Angerului , Micul Nicky , Îngrijirea Copilului , Băiatul! și băiatul bunicii . In toamna anului 2005, a aparut intr-un episod al lui Curb Your Enthusiasm , unde sa jucat singur (Season 5, Episode 4). Nealon a avut un rol de televiziune recurent în comedia CBS Standing Standing 2002-2006, interpretându-l pe Ted Halverson, vecinul competitiv și religios al lui Millers. De asemenea, el a apărut ca pacient într-o instituție mentală în primul sezon al lui Monk . "Deja Vu" este un episod al emisiunii de televiziune The Outer Limits . A fost difuzată pentru prima oară pe 9 iulie 1999, în timpul celui de-al cincilea sezon. Nealon a jucat Dr. Mark Crest. Nealon a avut, de asemenea, un rol de sprijin în continuare ca Doug Wilson în show-ul Weeds on Showtime. În 2002, Nealon a găzduit Zona de conspirație pe " The New TNN" pentru 26 de episoade, plus un pilot neautorizat. Nealon a apărut ca un consilier de cupluri în sitcom, al treilea rock de la soare . A avut un aspect mic în cameo în filmul 2008 Get Smart . Nealon a găzduit, de asemenea, cele mai distractive reclame din lume pe TBS. Într-un spectacol similar cu cel al lui Bob Saget, Nealon spune glume între fiecare comoară amuzantă. În 2008, o carte scrisă de Nealon cronică experiențele sale în timpul sarcinii soției sale numit Da, sunteți gravidă, dar ce despre mine? a fost eliberat. Pe 26 iulie 2011, Kevin Nealon a fost pe cine vrea să fie un milionar (SUA Edition) timp de 5 săptămâni face cel mai rapid deget mai întâi cu dificultatea cu mașina cea mai rapidă deget pentru a introduce răspunsurile sale. Dar a ajuns să răspundă la o altă întrebare FF și a câștigat $ 64,000 la spectacol. Pe 22 februarie 2006, Nealon contribuit cu o poveste la New York Times despre a fi interceptat de detectivul privat de la Hollywood , Anthony Pellicano , care a fost acuzat de acuzații de rachetare și de conspirație. De asemenea, a fost dezvăluit într-un proces separat din 27 februarie 2006 că anchetatorii care lucrează pentru Ringling Brothers și Barnum & Bailey Circus ar fi putut viza și Nealon pentru interceptarea convorbirilor telefonice. Este vegetarian din cauza preocupărilor legate de cruzimea animalelor și din motive de sănătate. El este un jucator de golf si un jucator de poker si joaca, de asemenea, banjo si chitara . De asemenea, el pretinde că este fluent în limba germană, care a trăit în Germania timp de patru ani. În 2001, Nealon a jucat pe cine vrea să fie un milionar pentru caritatea lui. Întrebarea finală cu care sa confruntat, în valoare de 125.000 de dolari, a fost despre păpușile Barbie . El și-a folosit telefonul-un-prieten și 50:50, dar el a răspuns la întrebarea incorect, pierzând astfel 32.000 de dolari de 64.000 de dolari pe care îi avea și sa încheiat cu 32.000 de dolari pentru caritatea sa.
Luminile orașului (titlu original în ) este un film american mut alb-negru din 1931 de comedie romantică scris, produs și regizat de Charlie Chaplin, care interpretează și un rol principal. A apărut înainte de impunerea Codului Hays de producție a filmelor. Prezintă aventurile micului vagabond Charlie care se îndrăgostește de o fată nevăzătoare (Virginia Cherrill) și începe o prietenie turbulentă cu un milionar alcoolic (Harry Myers). În perioada în care Chaplin a început să lucreze la scenariu în 1928, exista tehnologia producerii filmelor cu sunet, dar Chaplin a decis să continue să lucreze cu producții fără sunet. Filmările au început în decembrie 1928 și s-au încheiat în septembrie 1930. Acesta este primul film al lui Chaplin în care a compus coloana sonoră pentru una dintre producțiile sale. Coloana sonoră a fost creată în șase săptămâni împreună cu compozitorul Arthur Johnston. Tema principală, folosită ca laitmotiv pentru fata nevăzătoare cu flori, este piesa „La Violetera” („Who’ll Buy my Violets”) a compozitorului spaniol José Padilla. Chaplin a pierdut un proces cu Padilla pentru că nu i-a trecut numele pe generic. Filmul Luminile orașului a avut succes imediat după lansarea sa pe 30 ianuarie 1931, cu recenzii pozitive și încasări de 5 milioane de dolari americani. Astăzi, mulți critici consideră filmul nu doar cea mai bună realizare a carierei lui Chaplin, dar și unul dintre cele mai bune filme realizate vreodată. În 1991, Biblioteca Congresului a selectat filmul Luminile orașului pentru păstrarea sa în Registrul Național de Film al Statelor Unite ca fiind „cultural, istoric sau semnificativ din punct de vedere estetic”. În 2007, Institutul American de Film l-a plasat pe locul 11 în lista celor mai bune filme americane realizate vreodată. În 1949, criticul James Agee a caracterizat scena finală a filmului ca fiind „cea mai bine jucată scenă care a fost văzută vreodată într-un film”.Cetățeni și demnitari ai orașului s-au adunat pentru dezvelirea unui nou monument al „Păcii și prosperității”. După mai multe discursuri, vălul este dat la o parte și toată lumea îl vede pe Micul vagabond în poala uneia dintre figurile sculptate unde a adormit. După câteva momente de slapstick, el reușește să scape de mânia adunării pentru a se plimba prin oraș. El mustră doi băieți care vindeau ziare deoarece aceștia i-au luat bastonul. Apoi, în timp ce admiră o statuie nudă expusă într-o vitrină, are o întâlnire aproape fatală cu un ascensor din trotuar. Vagabondul întâlnește o fată frumoasă care vinde flori la un colț de stradă și în timp ce cumpără o floare de la aceasta își dă seama că ea este nevăzătoare. El se îndrăgostește instantaneu de fată. Un automobil oprește în apropiere și fata crede că cel care a cumpărat flori de la ea este proprietarul bogat al unui automobil cu șofer. În seara aceea, Micul vagabond salvează un milionar beat de la sinucidere. Prin urmare, milionarul îl consideră pe acesta cel mai bun prieten al său și îl duce acasă la conacul său pentru a bea împreună șampanie. Apoi (după o altă încercare de sinucidere întreruptă) ies împreună pentru a-și petrece noaptea în oraș. După ce l-a ajutat pe milionar să ajungă acasă a doua zi dimineața, el o observă pe fata cu flori la un colț de stradă. Micul vagabond primește niște bani de la milionar și se duce la fată. El îi cumpără toate florile și o duce acasă cu automobilul milionarului. După ce vagabondul a plecat, fata cu flori îi spune bunicii (Florence Lee) despre prietenul ei bun și bogat. Între timp, vagabondul se întoarce la conac, dar milionarul este treaz și nu își amintește de el. Milionarul dă poruncă valetului să-l arunce afară din casă. Mai târziu, în acea zi, milionarul este din nou în stare de ebrietate și, văzându-l pe Micul vagabond pe stradă, îl invită acasă pentru o petrecere generoasă. Dar istoria se repetă în următoarea dimineață: milionarul este din nou treaz și Micul vagabond este din nou gonit din casă. După ce observă că fata nu se află la locul ei obișnuit, Micul vagabond merge către apartamentul ei, unde aude un medic. Acesta îi spune bunicii că fata este foarte bolnavă: „Are febră și are nevoie de o îngrijire deosebită”. Hotărât s-o ajute, Micul vagabond se angajează ca măturător de străzi. În pauza sa de prânz, aduce alimente fetei în timp ce bunica vinde flori. Pentru a-i ridica moralul, îi citește dintr-un ziar cu voce tare; este un reportaj despre vindecarea orbirii de către un medic din Viena.„Minunat, atunci voi fi în stare să vă văd”, a spus ea, dar micul vagabond este preocupat de ceea ce se poate întâmpla dacă ea va putea vedea din nou și va descoperi că nu este omul bogat pe care ea și-l imaginează. El găsește și notificarea de evacuare a bunicii fetei pentru neplata chiriei. În timp ce pleacă, promite fetei că le va plăti chiria. Micul vagabond se întoarce la muncă unde este concediat deoarece a întârziat de prea multe ori. Un boxer îl convine să lupte într-un meci aranjat; se vor preface că se luptă între ei și vor împărți câștigurile. După ce boxerul dispare fiind pe punctul de a fi arestat, acesta este înlocuit de un luptător care nu știe nimic de înțelegere și vrea să ia el tot câștigul. În ciuda eforturilor Micului vagabond de a evita lupta, este făcut Knockout până la urmă. Micul vagabond întâlnește milionarul bețiv pentru a treia oară și este din nou invitat la conac. Acesta îi spune despre situația fetei și milionarul îi dă bani pentru operația acesteia. Doi hoți intră în casă și îl lovesc în cap pe milionar după care fug cu restul banilor lui. Poliția îl găsește pe Micul vagabond cu banii pe care i-a dat milionarul. Acesta, din cauza loviturii în cap, nu-și amintește că i-ar fi dat banii. Micul vagabond fuge de poliție și-i dă banii fetei, spunându-i că va fi plecat pentru o vreme. Apoi este prins și întemnițat. După câteva luni, Micul vagabond este eliberat. Se duce la colțul străzii unde fata obișnuia să vândă flori, dar ea nu mai este acolo. Apoi descoperă că fata are un magazin de flori împreună cu bunica ei, o afacere de succes. Dar ea nu a uitat de binefăcătorul ei misterios, pe care și-l imaginează bogat și frumos: când un om elegant intră în magazin se întreabă pentru o clipă dacă nu cumva s-a întors „el”. Micul vagabond trece din întâmplare pe lângă magazin, unde fata aranjează flori la fereastră. El se apleacă pentru a recupera o floare căzută în jgheab. După o scurtă luptă cu vechii lui adversari, băieții cu ziarele, se întoarce spre fereastra magazinului prin care vede pentru un scurt moment fata, care îl privea fără să știe cine este. La vederea ei se pierde cu firea pentru câteva secunde, apoi zâmbește larg. Fata este flatată și chicotește cu angajatul ei: „Am făcut o cucerire!” Prin pantomimă, prin vitrină, ea îi oferă amabilă o floare proaspătă și o monedă. Dintr-o dată jenat, Micul vagabond începe să se încurce, dar fata se îndreaptă spre ușa magazinului și-i oferă din nou floarea, pe care el o acceptă cu timiditate. Ea îi ia mâna și îi pune moneda în ea, dar brusc se oprește; zâmbetul ei se transformă într-o privire de neînțeles. Se plimbă cu degetele de-a lungul brațului, umărului și buzunarelor lui, apoi își ține respirația: „Tu?”Micul vagabond dă din cap un zâmbet nesigur și o întreabă: „Poți vedea acum?”Fata răspunde: „Da, pot să văd acum” și își retrage mâna la inima ei. Incertitudinea de pe fața Micului vagabond se transformă în bucurie, pe măsură ce filmul se estompează în negru. Virginia Cherrill ca o fată nevăzătoare și săracă care trăiește împreună cu bunica ei. Vinde flori pe stradă pentru a supraviețui. Întâlnirea cu Micul vagabond se bazează pe o neînțelegere (ea crede că el este bogat), dar se va întoarce în avantajul său. Florence Lee ca bunica fetei nevăzătoare care are grijă de aceasta. Harry Myers ca un milionar excentric. Acesta vrea să se sinucidă dar este salvat de Micul vagabond cu care se împrietenește când este beat. Când este treaz nu-l recunoaște pe Micul vagabond. Inițial a fost ales actorul Henry Clive pentru acest rol, dar a fost concediat deoarece într-o scenă nu a vrut să intre în apa rece. Al Ernest Garcia ca majordomul milionarului (menționat ca Allan Garcia). Acesta are un comportament ireproșabil și este perfect conștient de personalitatea dublă a stăpânului său. Nu-i place de Micul vagabond față de care are o atitudine condescendentă. Hank Mann ca boxerul cu care se luptă Micul vagabond în ring. Acesta nu știe de înțelegerea anterioară a Micului vagabond și luptă din răsputeri în timpul meciului de box. Charlie Chaplin ca Micul vagabond. Este personajul central al filmului, împrejurările îl fac iubitul unei fete oarbe, care nu are bani. El devine prietenul unui milionar care recunoaște această prietenie numai în stare de beție, când este treaz îl dă afară din casa sa. Robert Parrish ca băiatul care vinde ziare Henry Bergman ca primarul orașului și ca vecinul de la parter al fetei oarbe Pentru un sub-scenariu, Chaplin a dorit prima dată să folosească un personaj cât mai jos pe scara socială, un băiat de culoare care vinde ziare. În cele din urmă, a optat pentru un milionar beat, un personaj folosit anterior în scurtmetrajul din 1921, Trântorii (The Class Idle). Scenariul cu milionarul s-a bazat pe o idee mai veche pe care Chaplin o avea pentru un scurtmetraj în care doi milionari îl iau cu ei pe micul vagabond din gunoaiele orașului și îl duc prin cluburi scumpe înainte de a-l lăsa înapoi de unde l-au luat, astfel încât atunci când s-ar fi trezit, micul vagabond nu ar fi știut dacă totul a fost vis sau realitate. Acest scenariu a fost rescris și în loc de doi milionari a rămas unul singur care este prieten cu micul vagabond când este beat, dar nu îl recunoaște când este treaz și sobru. La 28 august 1928, mama lui Chaplin, Hannah Chaplin, a murit la vârsta de 63 de ani. Chaplin a fost îndoliat câteva săptămâni, iar pre-producția a fost reluată abia la mijlocul toamnei anului 1928. Psihologul Stephen Weissman a emis ipoteza că filmul Luminile orașului este extrem de autobiografic, fata oarbă reprezentând-o pe mama lui Chaplin, în timp ce milionarul bețiv este tatăl lui Chaplin. În plus, Weissman a comparat multe dintre decorurile filmului cu locuri din copilăria reală a lui Chaplin, cum ar fi monumentul din scena de deschidere asemănătoare cu Biserica Sf. Marcu aflată pe Kennington Park Rd., iar scena cu Chaplin pe malul apei ca o referință la clădirea londoneză Thames Embankment. Chaplin a intervievat mai multe actrițe pentru a o juca pe fata oarbă, dar nu a fost impresionat de nici una. În timpul vizionării unui film cu femei care fac baie pe plaja din Santa Monica, a dat din întâmplare peste Virginia Cherrill. Cherrill l-a salutat și l-a întrebat dacă i se poate oferi șansa să lucreze cu el. După o serie de audiții neconvingătoare ale altor actrițe, Chaplin a invitat-o în cele din urmă să dea o probă. Ea a fost prima actriță care a jucat în mod subtil și convingător rolul oarbei în fața aparatului de înregistrat din cauza miopiei sale, prin urmare Cherrill a semnat un contract la 1 noiembrie 1928. Filmările la Luminile orașului au început oficial la 27 decembrie 1928, după ce Chaplin și Carr au lucrat la scenariu aproape un an întreg. Pe platourile de filmare, Chaplin a fost remarcat pentru că a făcut mult mai multe duble decât toți ceilalți regizori din aceea perioadă. Producția a început cu prima scenă de la standul de flori, unde Micul vagabond o întâlnește pentru prima dată pe fata oarbă cu flori. Scena a durat câteva săptămâni pentru a fi filmată, iar Chaplin a început sa aibă dubii privind distribuția actriței Cherrill în film. Câțiva ani mai târziu, Cherrill a spus: „Nu mi-a plăcut niciodată de Charlie și el nu m-a plăcut niciodată”. În autobiografia sa, Chaplin și-a asumat responsabilitatea pentru tensiunile dintre cei doi, dând vina pe stres.„Am lucrat cu o stare nevrotică datorată dorinței mele de a găsi perfecțiunea”, și-a amintit el. Filmarea scenei a continuat până în februarie 1929 și din nou timp de zece zile la începutul lunii aprilie, până când Chaplin s-a hotărât să lase această scena deoparte pentru a fi filmată mai târziu. Apoi a filmat scena de deschidere cu Micul vagabond care se trezește pe o statuie publică recent dezvăluită. Această scenă a implicat peste 380 de figuranți și a fost deosebit de stresantă pentru Chaplin pentru a o filma. În timpul acestor filmări, construcția decorurilor a fost mutată la studiourile Chaplin, deoarece conducerea orașului Los Angeles a decis să extindă bulevardul La Brea și Chaplin a fost forțat să mute mai multe clădiri din drum. Chaplin a turnat apoi secvența în care micul vagabond îl întâlnește pentru prima oară pe milionar și îl împiedică să se sinucidă. În timpul filmării, Henry Clive a decis brusc că nu vrea să sară în rezervorul cu apă rece din scenă. Chaplin a reacționat imediat, a ieșit foarte nervos din platoul de filmare și l-a concediat pe Clive. A fost rapid înlocuit cu Harry Myers, pe care Chaplin îl cunoștea de când acesta avea contract cu studiourile Keystone. Chaplin a terminat filmarea secvenței la 29 iulie 1929, cu exterioare la Podul Pasadena. Chaplin a turnat apoi o secvență care a fost în cele din urmă tăiată din film. În scena ștearsă Micul vagabond încerca să recupereze un băț blocat într-un grătar; în această scena a mai jucat tânărul Charles Lederer; Chaplin a lăudat scena mai târziu, dar a insistat că a trebuit să fie tăiată. Apoi a continuat să filmeze scenele cu milionarul până în 29 septembrie 1929. În noiembrie, Chaplin a început să lucreze din nou cu Cherrill în unele dintre scenele mai puțin dramatice cu fata cu flori. În timp ce aștepta de câteva luni să joace în scenele ei, Cherrill s-a plictisit și s-a plâns lui Chaplin de acest lucru. În timpul filmării unei scene, Cherrill l-a întrebat pe Chaplin dacă ar putea pleca mai devreme deoarece are o programare la coafor. Chaplin a concediat-o imediat pe Virginia Cherrill și a înlocuit-o cu Georgia Hale, co-vedeta filmului Goana după aur. Chiar dacă lui Chaplin i-a plăcut de aceasta la probele de filmare și-a dat seama că a filmat deja prea multe scene cu fata cu flori și nu a mai dorit să le refacă cu o altă actriță. Chaplin a luat-o în calcul și pe actrița de șaisprezece ani Violet Krauth, dar nu a discutat despre această idee cu asociații săi. În cele din urmă, Chaplin a reangajat-o pe Cherrill pentru a termina filmul Luminile orașului. Ea a cerut și a obținut o majorare de 75 de dolari pe săptămână. Aproximativ șapte minute din filmările cu Hale au supraviețuit și au fost incluse pe versiunea DVD; extrase din acestea au fost văzute pentru prima dată în documentarul britanic Necunoscutul Chaplin (Unknown Chaplin, 1983) împreună cu o secvență nefolosită de la începutul filmului. Chaplin a distribuit-o apoi pe Florence Lee ca bunica fetei oarbe și a filmat scene cu Cherrill și Lee timp de cinci săptămâni. La sfârșitul anului 1929, Chaplin a filmat din nou cu Cherrill prima scenă cu fata cu flori. De data aceasta, scena a fost terminată în șase zile, iar Chaplin a fost mulțumit de interpretarea actriței Cherrill. În acel moment, Chaplin avea deja un an de când începuse filmările și avea puțin peste jumătate din film terminat. Din martie în aprilie 1930, Chaplin a turnat scenele interioare cu casa milionarului în Town House de pe bulevardul Wilshire. I-a angajat pentru rolurile celor doi spărgători pe Joe Van Meter și Albert Austin, pe care îi cunoștea de când a lucrat cu impresarul Fred Karno. La sfârșitul primăverii lui 1930, Chaplin a turnat ultima scenă importantă de comedie: meciul de box. Chaplin l-a angajat pe actorul de la studiourile Keystone, Hank Mann, pentru a interpreta adversarul micului vagabond în ring. A fost nevoie de 100 de figuranți pentru această scenă și lui Chaplin i-au trebuit patru zile pentru a repeta și șase zile pentru a filma scena (între 23 și 30 iunie). Chaplin a fost inițial nervos datorită prezenței atâtor oameni în această scenă, așa că i-a invitat pe prietenii săi să facă figurație. Peste 100 de figuranți au fost prezenți. Interpretarea lui Chaplin în această scenă a fost atât de plină de umor încât numeroși oameni au venit zilnic pentru a fi angajați ca figuranți. În șase săptămâni din iulie și august Chaplin a terminat câteva scene minore, inclusiv cele două scene în care micul vagabond este hărțuit de cei doi băieți care vând ziare, unul dintre aceștia a fost interpretat de tânărul Robert Parrish. În septembrie 1930, Chaplin a filmat timp de șase zile scena iconică de final. Chaplin a afirmat că a fost mulțumit de interpretarea actriței Cherrill în această scenă și că ea a înțeles în cele din urmă ce i se cere. Când a fost întrebat despre stilul său de a regiza, Chaplin a spus că „tot ceea ce fac eu este un dans. Cred în dans, cred și mai mult în «Luminile orașului».” Din octombrie până în decembrie 1930, Chaplin a editat filmul și a creat inter-titlurile acestuia. Când a terminat producția, filmele mute erau deja, în general, nepopulare. Dar Luminile orașului a fost unul dintre marile succese financiare și artistice ale carierei lui Chaplin și, dintre toate producțiile sale, filmul său favorit. Lui Chaplin i-a plăcut foarte mult scena finală, el a afirmat în acest sens: „În «Luminile orașului» în ultima scenă ... eu nu joc ... aproape apologetică, stă în fața mea și mă uit la ea... Este o scenă frumoasă... frumoasă... și asta pentru că nu este exagerată.” Cantitatea mare de peliculă utilizată pentru acest film nu era o caracteristică a perioadei sale și a fost un semn al procesului lung de producție (din viitor). Chaplin a filmat 95.785 de metri de peliculă, iar filmul complet a avut 2.467 de metri. Asta înseamnă un raport de 38,8 metri de filmări pentru fiecare metru de film din versiunea finală. Filmul Luminile orașului are prima coloană sonoră cretă de Chaplin pentru una dintre producțiile sale. În timp ce Chaplin prefera ca filmele sale să aibă un sunet live, până în anii 1930 cele mai multe cinematografe și-au concediat orchestrele. Mulți dintre criticii lui au susținut că Chaplin a preferat acest lucru pentru a avea încasări mai mari. Chaplin, ai cărui părinți și mulți membri ai familiei sale erau muzicieni, era în conflict cu muzicienii profesioniști pe care i-a angajat și și-a asumat rolul de a crea coloana sonoră. A fost scrisă în șase săptămâni cu Arthur Johnston și a inclus peste o sută de repere muzicale. Chaplin i-a spus unui reporter că: „Eu chiar nu am așternut-o pe hârtie, am făcut la-la-la și Arthur Johnson a scris-o și aș dori să-i dați lui credit pentru că a făcut o treabă foarte bună. Este o muzica simplă, știți, în conformitate cu personajul meu. Intenția era să avem o coloană sonoră care să traducă emoțiile personajelor prin melodiile sale”. Muzica filmului a fost înregistrată în cinci zile cu compozitorul Alfred Newman. Tema principală folosită ca leitmotiv pentru fata oarbă cu flori este piesa „La Violetera” („Who’ll Buy my Violets”) a compozitorului spaniol José Padilla. Chaplin nu a reușit să angajeze interpreta originală, Raquel Meller, în rolul principal, dar a folosit cântecul ei ca o temă majoră. Chaplin a pierdut un proces cu Padilla (care a avut loc la Paris, unde a trăit Padilla) deoarece nu l-a menționat pe generic (cu toate drepturile care rezultă din acest lucru). Unele ediții moderne ale filmului conțin o înregistrare nouă cu Carl Davis. Cu două săptămâni înainte de premieră, Chaplin a decis să organizeze o previzualizare neanunțată a filmului la Tower Theatre din Los Angeles. Lucrurile au mers prost, puțini oameni au venit la film și nu au fost prea interesați. Rezultate mai bune au apărut la gala premierei la Los Angeles Theater din 30 ianuarie 1931. Albert Einstein și soția sa au fost oaspeți de onoare, iar filmul a avut parte de ovații în picioare. Apoi a avut premiera la George M. Cohan Theater din New York, unde Chaplin a supravegheat îndeaproape lansarea, dând toată ziua interviuri și cheltuind anterior 60.000 de dolari americani pentru publicitate, deoarece a fost frustrat de reclama filmului făcută anterior de cei de la United Artists. Chaplin a cerut jumătate din totalul încasărilor și bazându-se pe faptul că publicul ar fi mai atras de filmul în sine decât de tehnologia sa, a cerut prețuri mai mari la bilete în comparație cu cele plătite pentru filmele cu sunet. Chaplin era nervos cu privire la cum va fi primit filmul său, deoarece filmele mute nu mai erau de actualitate, iar previzualizarea i-a subminat încrederea. Cu toate acestea, Luminile orașului a devenit una dintre cele mai reușite și apreciate lucrări ale lui Chaplin. Ca urmare a succesului său la publicul american, cu un câștig de 2 milioane de dolari americani, din care un sfert de milion în timpul celor 12 săptămâni de proiecții la cinematograful Cohan din New York, Chaplin a participat la un turneu mondial de șaisprezece zile între februarie și martie 1932, începând cu premiera la cinematograful londonez Dominion pe 27 februarie. Filmul a fost primit cu entuziasm de publicul din timpul marii crize economice, câștigând 5 milioane de dolari americani în timpul lansării sale inițiale. Recenziile au fost în mare parte pozitive. Un critic de film de la Los Angeles Examiner a afirmat că „nu numai că am revăzut [ceva asemănător] primelor sale comedii din perioada filmelor cu două role, dar Charlie ne-a oferit o orgie de râsete.”Reporterul The New York Times, Mordaunt Hall, a considerat că acesta este „un film care a fost realizat cu o artă admirabilă”.Variety a declarat că „nu este cel mai bun film al lui Chaplin” dar cu siguranță câtva secvențe au fost „hilare.” The New Yorker a scris că „este asemănător celorlalte (filme ale lui Chaplin), poate puțin mai bun decât oricare dintre acestea” și că provoacă o impresie „rar întâlnită în filme, o impresie indefinită, cel mai bine descrisă ca o calitate a farmecului.”Pe de altă parte, Alexander Bakshy de la The Nation a fost foarte critic în privința filmului Luminile orașului, obiectând în privința formatului mut și supra-sentimental, descriind-ul ca fiind „cel mai slab [film] al lui Chaplin.” Popularitatea filmului Luminile orașului a durat, cu o relansare a filmului în 1950 care a beneficiat iarăși de recenzii pozitive din partea criticilor și a publicului. În 1949, criticul James Agee a scris în revista Life despre scena finală că este „cea mai bine jucată scenă care a fost văzută vreodată într-un film.” Richard Meryman a catalogat scena finală ca fiind unul dintre cele mai bune momente din istoria filmului. Charles Silver, expert în cinematografie la Muzeul de Artă Modernă din New York, a declarat ca filmul este atât de apreciat pentru ca a adus un nou nivel romantismului liric care nu a mai apărut în lucrările anterioare ale lui Chaplin. Compozitorul de muzică experimentală și criticul de film Michel Chion a scris o analiză a filmului Luminile orașului publicată sub titlul Les Lumières de la ville (traducerea titlului filmului în limba franceză). Slavoj Žižek a folosit filmul ca exemplu primar în eseul său „De ce o scrisoare ajunge mereu la destinație?”. Luminile orașului a fost clasat pe locul 17 în lista Cahiers du cinéma a celor mai bune 100 de filme. În 1952, revista Sight and Sound a dezvăluit rezultatele primului său sondaj despre „Cele mai bune filme ale tuturor timpurilor”; Luminile orașului a fost votat pe locul 2, după filmul lui Vittorio De Sica, Hoți de biciclete. În 2002, Luminile orașului s-a clasat pe locul 45 pe lista criticilor. În același an, regizorii au fost chestionați separat și au clasat filmul pe locul 19. În anul 1992, Biblioteca Congresului a selectat Luminile orașului pentru conservare în Registrul Național al Filmului din Statele Unite ca fiind „cultural, istoric sau semnificativ din punct de vedere estetic.” În 2007, la a 10-a aniversare a Institutului American de Film a sondajului 100 de ani...100 de filme, filmul a fost desemnat al 11-lea cel mai bun film american din toate timpurile, o îmbunătățire cu 76 de locuri față de lista originală. Institutul American de Film (AFI) a desemnat filmul ca cea mai bună comedie romantică americană în lista sa din 2008 „10 Top 10”. Micul vagabond este pe locul 38 în lista AFI a celor mai buni 50 de eroi și filmul s-a clasat pe locul 38 în lista celor mai amuzante filme, pe locul 10 în lista celor mai bune filme romantice și pe locul 33 în lista celor mai inspiratoare filme. Filme cu intrare prin efracție în casă
Virginia Cherrill () a fost o actriță americană cel mai cunoscută pentru interpretarea fetei nevăzătoare din filmul lui Charlie Chaplin din 1931, Luminile orașului. Charlie Chaplin a intervievat mai multe actrițe pentru a o juca pe fata oarbă, dar nu a fost impresionat de nici una. În timpul vizionării unui film cu femei care fac baie pe plaja din Santa Monica, a dat din întâmplare peste Virginia Cherrill. Cherrill l-a salutat și l-a întrebat dacă i se poate oferi șansa să lucreze cu el. După o serie de audiții neconvingătoare ale altor actrițe, Chaplin a invitat-o în cele din urmă să dea o probă. Ea a fost prima actriță care a jucat în mod subtil și convingător rolul oarbei în fața aparatului de înregistrat din cauza miopiei sale, prin urmare Cherrill a semnat un contract la 1 noiembrie 1928. Producția a început cu prima scenă de la standul de flori, unde Micul vagabond o întâlnește pentru prima dată pe fata oarbă cu flori. Scena a durat câteva săptămâni pentru a fi filmată, iar Chaplin a început sa aibă dubii privind distribuția actriței Cherrill în film. Câțiva ani mai târziu, Cherrill a spus: "Nu mi-a plăcut niciodată de Charlie și el nu m-a plăcut niciodată". În autobiografia sa, Chaplin și-a asumat responsabilitatea pentru tensiunile dintre cei doi, dând vina pe stres."Am lucrat cu o stare nevrotică datorată dorinței mele de a găsi perfecțiunea", și-a amintit el. Filmarea scenei a continuat până în februarie 1929 și din nou timp de zece zile la începutul lunii aprilie, până când Chaplin s-a hotărât să lase această scena deoparte pentru a fi filmată mai târziu. În noiembrie, Chaplin a început să lucreze din nou cu Cherrill în unele dintre scenele mai puțin dramatice cu fata cu flori. În timp ce aștepta de câteva luni să joace în scenele ei, Cherrill s-a plictisit și s-a plâns lui Chaplin de acest lucru. În timpul filmării unei scene, Cherrill l-a întrebat pe Chaplin dacă ar putea pleca mai devreme deoarece are o programare la coafor. Chaplin a concediat-o imediat pe Virginia Cherrill și a înlocuit-o cu Georgia Hale, co-vedeta filmului Goana după aur. Chiar dacă lui Chaplin i-a plăcut de aceasta la probele de filmare și-a dat seama că a filmat deja prea multe scene cu fata cu flori și nu a mai dorit să le refacă cu o altă actriță. Chaplin a luat-o în calcul și pe actrița de șaisprezece ani Violet Krauth, dar nu a discutat despre această idee cu asociații săi. În cele din urmă, Chaplin a reangajat-o pe Cherrill pentru a termina filmul Luminile orașului. Ea a cerut și a obținut o majorare de 75 de dolari pe săptămână.
Toate Pokémon au fost create de o echipă de aproximativ 20 de artiști, condusă de Ken Sugimori și Hironobu Yoshida. Pentru prima dată în franciză, Legendarul Pokémon al generației - în special Xerneas și Yveltal - nu au fost proiectate doar de Sugimori; el a cerut ajutorul lui Atsuko Nishida pentru a-și muta mișcările înainte. Următoarea listă detaliază cele 72 de Pokémoni din Generația VI, în ordinea descoperirii Pokédex-ului național - o enciclopedie electronică în joc care oferă diverse informații despre numărul de Pokémon. Primul Pokémon, Chespin, este numărul 650, iar ultima, Volcanion, este numărul 721. Formele alternative care au ca rezultat schimbări de tip și Mega Evolutions sunt incluse pentru comoditate. Dezvoltarea jocurilor Pokémon X și Y a început în 2010, iar jocurile au fost lansate la nivel mondial în 12 octombrie 2013. Directorul Junichi Masuda a dezvăluit că cele trei teme principale ale Pokémon X și Y sunt frumusețea, legăturile și evoluția. Frumusețea a fost centrul atenției și Masuda a simțit Franța ca un prim exemplu al acestora; el a adus o echipă în țară pentru studiu în 2011. Odată cu jocurile care au loc într-o regiune bazată pe Franța (numită Kalos), inspirația de design a provenit mai mult din cultura europeană. Trio-ul legendar al lui Xerneas, Yveltal și Zygarde își are rădăcinile în mitologia norvegiană, de exemplu. Mai multă concentrare decât de obicei a fost pusă pe oferirea de noi elemente Pokémon unice pentru această generație. O schimbare majoră de proiectare pentru franciză a fost trecerea de la sprite bidimensionale la poligoane tridimensionale. Aceasta a necesitat o echipă de dezvoltare mai mare decât jocurile din trecut, cu mai mult de 500 de persoane implicate în dezvoltarea jocurilor, inclusiv în echipele de localizare. Accentul a fost pus pe păstrarea stilului iconic al regizorului de artă Pokémon, Ken Sugimori, care a proiectat Pokémon și a creat opera de artă oficială a francizei de la Red and Green în 1996. Un nou tip a fost adăugat, de asemenea, în joc pentru prima dată de la Gold and Silver în 1999: tip Zână. Acest tip a fost introdus pentru a echilibra tipurile de Dragon, Luptător, Otravă și Oțel. Dragon a fost anterior doar slab față de el însuși și de Gheață, și a rezistat doar împotriva Oțel. Luptător înainte a fost super-eficientă împotriva a cinci tipuri diferite (Normal, Gheață, Piatră, Întuneric și Oțel) și numai slabă împotriva tipurilor Zburător și Psihic. Otravă a fost anterior doar super-eficient împotriva Iarbă, a rezistat împotriva lui, Piatră, Pământ și Fantomă și ineficiente împotriva Oțel. Oțel anterior a fost doar super-eficient împotriva tipurilor de Gheață și Piatră și a rezistat împotriva tipurilor Foc, Apă și Electric. În afară de aceasta, Fantomă și Întuneric sunt acum neutre față de Oțel, îmbunătățind utilitatea ofensivă a ambelor tipuri. Mai mulți Pokémoni din generațiile anterioare, cum ar fi Jigglypuff, Gardevoir și Marill, i-au fost atribuite retroactiv noul tip, în timp ce 13 noi Pokémoni, mai ales Sylveon, au îmbrăcat tipul. O nouă mecanică numită Mega Evolution - o schimbare temporară de formă asemănătoare cu evoluția normală - a fost adăugată, de asemenea, pentru bătălii mai dinamice și a derivat din conceptele legăturilor și evoluției. Un nou mecanic numit Mega Evolution-o schimbare temporară a formei asemănătoare evoluției normale - a fost adăugată și pentru bătălii mai dinamice și a derivat din conceptele legăturilor și ale evoluției. Mega Evolutions "proiecte rafinate la o nouă extremă", potrivit lui Yoshida, și a necesitat un efort considerabil. Acestea au fost făcute temporar pentru a păstra echilibrul în bătălii și au devenit posibile numai atunci când un Pokemon își păstrează propriul Mega Stone pentru a împiedica jucătorii să le dea un alt element avantajos. Singurul Pokémon din generatia VI capabil de Mega Evolution este Diancie. La cererea lui Masuda, formele "X" și "Y" au fost folosite ca cadru pentru legendarul Pokemon boxart: Xernas și Yveltal. În mod normal, Sugimori desenează legendarul Pokémon singur; totuși, el a cerut asistență din partea designerului Atsuko Nishida pentru a crea Xerneas și Yveltal. Finalizarea proiectelor lor a durat aproximativ 18 luni, de 3 ori mai mult decât în mod normal. Artistul Manga Hitoshi Ariga a fost invitat să asiste în crearea Pokémonului pentru X și Y; Ariga a proiectat în cele din urmă zece specii pentru jocuri. Este speculat de fani că desenele pentru liniile evolutive Chespin, Fennekin și Froakie provin din clasele caracteristice tipice de jocuri de rol, cum ar fi cele din Final Fantasy. Chespin reprezintă clasele cavaler, paladin și luptător; Fennekin reprezintă clasele de vrăjitoare, mage și magicieni; și Froakie reprezintă clasele de hoț și de necinstiți.
Harry C. Myers () a fost un actor american și regizor de film, uneori menționat ca Henry Myers. Myers a fost actor de teatru înainte de a deveni actor de film pentru studiourile lui Siegmund Lubin, Lubin în 1909. Din 1914, a regizat propriile sale scurtmetraje de comedie împreună cu el și soția sa, Rosemary Theby, (vedeți imaginea cu anunțul) pentru studiourile Universal, Vim Comedy și Pathé. După 1920 a avut numeroase roluri principale în filme de lung metraj, dintre care cel mai notabil a fost cel al milionarului excentric și alcoolic din comedia mută a lui Charlie Chaplin, City Lights (Luminile orașului, 1931). Cariera sa a intrat în declin la începutul epocii filmelor cu sunet. Myers a apărut în 330 de filme între 1908 și 1938 și a regizat 54 de filme între 1913 și 1917. A murit la 25 decembrie 1938 la Hollywood, California de pneumonie.
„Discursul râurilor de sânge”, cunoscut și ca Discursul de la Birmingham) a fost un discurs ținut la 20 aprilie 1968 de către Enoch Powell, membru în cabinetul-fantomă al partidului conservator ca ministru al apărării, la Birmingham în fața Centrului politic conservator, în care a criticat dur politica de migrație în masă, în special imigrația din Commonwealth în Regatul Unit și proiectul de lege privind relațiile rasiale (Race Relations Act 1968, adoptat jumătate de an mai târziu, la 25 octombrie 1968), afirmând că țara suferă o transformare forțată prin migrația masivă. Expresia „râuri de sânge” nu a apărut în discurs, ci este o aluzie la o frază din Eneida lui Vergilius pe care a citat-o: „în timp ce privesc în viitor simt că mă acoperă o presimțire rea. Ca romanul, «văd râul Tibru plin de spuma sângelui»”. A doua zi după discurs, politicianul a fost dat afară din guvernul-fantomă, cu toate că sondajele arătau că peste 74 % dintre britanici susțineau declarațiile sale. Mai mult, pe fondul simpatiei pentru el, conservatorii au câștigat alegerile din 1970, instalând guvernul lui Edward Heath. Discursul lui Enoch Powell a fost reluată în 2016 de ziarul german Die Welt sub titlul „Avertismentul timpuriu al lui Powell privind migrația în masă”, în care autorul l-a remarcat pe Powell ca pe un vizionar, iar mesajul, supărător atât pentru corectitudinea politică a vremii cât și pentru industria britanică care dorea să „importe forță de muncă ieftină”.
Software-ul pentru gestiunea lanțului de aprovizionare (SCMS, din Supply-chain-management software) este o soluție software folosită în executarea operațiunilor din lanțul de aprovizionare, gestionarea relațiilor cu furnizorii și controlul proceselor de afaceri asociate. De obicei, printre funcționalitățile acestor sisteme se numără: Preluarea și prelucrarea comenzilor de la clienți Recepția mărfurilor și gestionarea depozitului Multe soluții SCMS includ și un pas de prognozare. Astfel de instrumente încearcă să echilibreze discrepanța dintre cerere și ofertă (optimizarea stocurilor) prin îmbunătățirea proceselor de afaceri și prin utilizarea unor algoritmi și analize ale consumului pentru a planifica mai bine nevoile viitoare. Soluțiile SCM sunt, de cele mai multe ori, modulare. Sunt incluse funcționalități de bază care pot fi activate în funcție de specificul activității beneficiarului. Există companii care pot personaliza aceste module conform cerințelor specifice. De asemenea, SCMS include tehnologii de integrare care permit organizațiilor să efectueze online tranzacții cu partenerii din lanțul de aprovizionare. Arhitectura acestor soluții SCM este de obicei foarte complexă. De asemenea, integrarea cu softul de contabilitate este necesară pentru majoritatea companiilor care se află în managementul lanțului de aprovizionare. Acest lucru facilitează gestionarea ușoară a contabilității pentru companii. Un proces integrat de achiziții și vânzări permite organizațiilor să își gestioneze ușor și eficient activitățile de zi cu zi. Warehouse Management System este o parte a unui sistem informatic integrat, cu rolul de a gestiona marfa din depozit, de la recepție până la expedierea către clienți. Soluția WMS urmărește colectarea, recepția, inventarierea, depozitarea și expedierea mărfii, oferind informații în timp real. Gestiunea lanțului de aprovizionare
În comerț, gestiunea lanțului de aprovizionare reprezintă procesul economic care implică mișcarea și stocarea materialelor prime, produselor semifabricate și finale, împreună cu toți furnizorii, capacitățile de producție, depozitare și distribuție și clienții. Software pentru gestiunea lanțului de aprovizionare
Gillian Jacobs ca Helen, o colegă din frăție care este mai în vârstă decât restul din cauză că a fost în comă timp de opt ani. Maya Rudolph ca Christine Davenport, prietena cea mai bună, nevrotică și care consumă exagerat alcool al lui Deanna. Debby Ryan ca Jennifer, o "fată rea" de la cursul de arheologie al lui Deanna. Filmările au început în luna august 2016, în zona metropolitană Atlanta. Casa frăției din film este The Twelve Oaks Bed & Breakfast, situat în Covington, GA. Interiorulul conacului a fost recreat într-un depozit din Decatur, GA pentru scenele de interior, iar scenele de exterior au fost filmate la casa reală. Life of the Party a fost lansat pe 11 mai 2018. Primul trailer oficial pentru film a fost lansat pe 5 februarie 2018.
Această operă de artă poate, cu siguranță, fi numită - cartea de vizită a Republicii Moldova datorită expresivității sale, ca urmare a evidențierii trăsăturilor unice ale culturii poporului moldovenesc. Palatul Republicii are valoare de unicat prin ținta sa arhitecturală, prin dotarea tehnică și polivalența funcțională, intrând în registrele internaționale care includ cele mai somptuoase clădiri din lume. Situat în inima capitalei, pe str. Maria Cibotari 16, la un pas de parcul Ștefan Cel Mare și Sfânt, Palatul Republicii este considerată una din remarcabilele opere ale arhitecților, proiectanților și meșterilor basarabeni în frunte cu Иван Андреевич Загорецкий, arhitectul principal. Construit în perioada guvernării sovietice cu scopul întrunirilor de rang înalt, edificiul a avut și are parte de numeroase vizite a oaspeților importanți din diferite țări. Palatul Republicii este construit în stil retro, îmbinând cu succes elemente clasice și tradiționale autohtone. Aspectul exterior deosebit de impunător este completat de sobrietatea și ritmicitatea ansamblului de coloane care, în contrast cu vitraliile aurite, conferă clădirii o alură de grandoare și măreție. Granitul roșu cu care sunt fățuite coloanele și soclul în perimetru evidențiază nuanțele fine, armonioase aproape grațioase ale edificiului în ansamblu. Parchetul mozaic este efectuat din specii alese de lemn de nuanțe diferite, astfel accentuând întregul decorul elegant al încăperilor. Holurile și vestibulurile sunt împodobite cu marmoră multicoloră, ce simbolizează frunza de vie. În acest peisaj feeric se încadrează de minune ansamblul de lustre executate din cristal veritabil strălucitor și metal subțire, ușor, care imită culoarea aurului. La construcția Palatului s-au folosit cele mai calitative și deosebite materiale pe acele timpuri. Toate materialele au fost comandate de peste hotarele țării: marmură și granitul din originara Ucraina, Georgia, Rusia; vitraliile din Riga; geamurile din RDG, candelabrele si lustrele de cristal din Cehoslovacia. Important a fost faptul că toate lucrările au fost efectuate de meșterii nativi: constructorii, zugrăvi, pictori, zidari. Industria mobilieră din țară a executat nenumărate panouri pentru hale, mobilier, uși. Pentru interior au fost proiectate încă peste 200 de planuri, pe lângă setul de bază. Accentul major s-a pus pe holul edificiului - compoziții ceramice pe două părți „Buchetul alb - 1“ și „Buchetul alb - 2“, de Н. Сажина împreună cu В. Новиков în anul 1984. Ele creează o atmosferă festivă în lobby-ul sălii pentru 1000 de locuri. Din același hol se poate ajunge cu ușurință în sala de conferințe de 80 de locuri, unde este situată o perlă a creației, „Întîlnirea“ - un magnific panou de ceramică colorată, care a făcut-o renumită pe ceramista Luise Janzen, fiind asistată de soțul său - Эдуард Сааков. Dimensiunile panourilor sunt impresionante: 4 x 8 metri. A fost finalizat în 18 luni și montat de autori fără meșteri auxiliari. Peisajul original al acestui panou demonstrează elocvent că autoarea a cunoscut profund tradiția autohtonă, basmele, baladele poporului moldovenesc. Holurile precum și unele încăperi fără lumină naturală au fost îmbogățite cu vitraliile pictate și luminate care au fost realizate de faimosul artist Filimon Hamurar și colegii săi. Zonele scărilor au fost îmbogățite cu : compoziții ceramice de Vasili Vadanyuk; compoziții din sticla decorativă de Филип și Александр Нутович, care conform schițelor, au creat lămpile artistice “Srugurii” din holul pentru 550 de locuri; havuzuri cu statuiete cu elemente poleite cu aur. Cele două holuri ale palatului au fost proiectate și realizate în așa fel ca să poată găzdui cele mai ample și prestigioase expoziții de artă plastică, de prezentare a diverselor aspecte din economie, viața socială, din relațiile dintre oameni de afaceri, firme comerciale, concerte etc. În Sala Mare de spectacole de 1000 de locuri se desfășoară impresionantele evenimente de suflet de ordin cultural-estetic, moral-spiritual și educativ. În Palatul Republicii au loc concerte simfonice și camerale, spectacole de teatru, expoziții ale plasticienilor, evocări ale personalităților ilustre ale neamului etc. Aici progresează atât schimbul cultural cu exponenții de frunte din România, cât și extinderea relațiilor externe prin fructuoasele colaborări cu factorii de cultură din Italia, Spania, Bulgaria, Turcia, Austria, Franța, Macedonia, Rusia, Ucraina, Belarus, Germania, Elveția, Olanda etc. Pe lângă Palatul Republicii funcționează Corul Cameral, colectiv emerit al Republicii, Biblioteca Onisifor Ghibu, Galeria de arte plastice. Actualmente în Palatul Republicii se desfășoară nenumărate summituri, conferințe, congrese, brifinguri, business-treninguri, concerte, festivaluri, expoziții, seminare, ceremonii și prezentări de diverse genuri. De asemenea, în cadrul oricărui eveniment se organizează pauze de cafea, prânzuri sau cine luxoase, servite în formă de bufet suedez sau în stil clasic, la mese rotunde. Datorită arhitecturii clasice și elegante, în Palat se petrec frecvent diverse banchete și baluri.
Micul vagabond (în ) sau Vagabondul (în ) sau Charlot a fost cel mai memorabil personaj de pe marele ecran al actorului britanic Charlie Chaplin și o emblemă a cinematografiei mondiale în epoca filmului mut. Micul vagabond este, de asemenea, titlul unui film mut cu Chaplin, pe care Chaplin l-a scris și regizat în 1915. Micul vagabond, așa cum a fost interpretat de Chaplin, este un personaj copilăros, confuz, dar în general bun la suflet, un vagabond care se străduiește să se comporte cu manierele și demnitatea unui domn, în ciuda statutului său social real. Cu toate acestea, în timp ce este gata să accepte orice loc de muncă găsește, el își folosește și viclenia pentru a obține ceea ce are nevoie pentru a supraviețui și pentru a scăpa de autorități, care nu tolerează bufoneriile sale. Cu toate acestea, filmele lui Chaplin nu l-au reprezentat întotdeauna ca pe un vagabond. Personajul ("The little fellow," așa cum l-a numit Chaplin) este rareori denumit pe ecran, deși uneori era identificat ca "Charlie" și rar, ca în versiunea mută originală a filmului Goana după aur, "The little funny tramp".
Quitman este numele a mai multor locuri (șase localități și două comitate) din Statele Unite ale Americii, John A. Quitman, general de armată și guvernator al statului Pagini de dezambiguizare referitoare la denumiri geografice
Garipov s-a născut în familia unui fermier. După ce a terminat cele șapte clase în satul natal, și-a continuat studiile la Ufa. Între anii 1950-1955 a studiat la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova și după absolvire a lucrat pentru ziarul Consiliul din Bașchiria, revista Aghidel și editura literară Bașchir. Între 1959-1964, Garipov a locuit în ținuturile sale natale, servind ca secretar Comsomol la fermele „Yuryuzan” și „Sargamysh” din districtul Salavatski și lucrând pentru un ziar local. Între 1964-1966 a scris pentru ziarul Consiliul din Bașchiria, iar între 1968-1972 a fost secretar executiv al revistei lunare în limba bașchiră pentru femei.
Focaccia este un produs de panificație specific bucătăriei italiene, de obicei conținând ulei de măsline și ierburi aromatice și consumată drept aperitiv. Pe vremuri, focaccia era servită de sărbători. Acum, focaccia este servită ca un aliment obișnuit. În Roma Antică, panis focacius era o lipie coaptă pe vatră. Cuvântul derivă din latinescul focus, însemnând „vatră, loc pentru copt”. Se crede că rețeta de bază provine de la etrusci, dar astăzi este asociată în principal cu Liguria.
Steven Anthony Ballmer (; ) este un om de afaceri american și un investitor care a fost directorul executiv al Microsoft din 13 ianuarie 2000 până la 4 februarie 2014 și este actualul proprietar al Los Angeles Clippers al National Basketball Association (NBA). Începând cu octombrie 2018, averea sa personală este estimată la 42,4 miliarde USD, fiind clasat pe locul al 18-lea cel mai bogat om din lume. Ballmer a fost angajat de Bill Gates la Microsoft în 1980, după ce a renunțat la Universitatea Stanford. El a devenit în cele din urmă președinte în 1998 și l-a înlocuit pe Gates în funcția de CEO în 2000. La 4 februarie 2014, Ballmer s-a retras în funcția de CEO și a fost succedat de Satya Nadella; Ballmer a demisionat din consiliul de administrație la 19 august 2014 pentru a se pregăti pentru a preda un curs nou. Timpul său de CEO al Microsoft a fost văzut ca fiind amestecat, criticii remarcând triplarea vânzărilor și dublarea profiturilor, dar și-a pierdut dominanța pe piață și a pierdut tendințele tehnologiei din secolul XXI. Oameni de afaceri din lumea calculatoarelor
John Wendell Thompson () este președintele Microsoft. El este fostul CEO al Virtual Instruments, vicepreședinte la IBM și fostul director executiv al Symantec. Thompson a devenit mai târziu un director independent în consiliul Microsoft, iar pe 4 februarie 2014 a fost numit președinte al consiliului. El a condus căutarea următorului CEO al Microsoft; ca rezultat, a fost selectat Satya Nadella
Campionatul European de Handbal Feminin pentru Tineret din 2019 a fost a XII-a ediție a turneului organizat de Federația Europeană de Handbal și s-a desfășurat la Győr, în Ungaria, între 11 și 21 iulie 2019. Începând cu ediția din 2019 a fost introdus un nou sistem, care a prevăzut trei turnee finale separate: turneul principal din Ungaria, la care au luat parte 16 echipe cel mai bine clasate din punct de vedere al coeficienților EHF, și alte două turnee grupate sub titulatura Campionatele EHF Feminin U19, organizate în Lituania și Bulgaria, la care au luat parte 18 echipe cel mai slab clasate din punct de vedere al coeficienților EHF.Deși inițial „au fost discuții promițătoare cu 2 posibili organizatori”, în final Ungaria a rămas singura țară care a înaintat documentele necesare pentru a găzdui competiția. Comisia pentru Competiții a EHF a constatat că sălile propuse „sunt binecunoscute și de aceea deplasările pe teren pentru pre-inspecții nu sunt necesare”. Pe 16 martie 2018, membrii Comitetului Executiv al EHF au anunțat că Ungaria a primit dreptul de a organiza ediția din 2019 a Campionatului European U19. Meciurile campionatului european s-au desfășurat în două săli din orașul Győr: Spre deosebire de edițiile anterioare, pentru cea din 2019 nu s-au mai organizat turnee de calificare. Echipele calificate au fost selectate „pe baza clasamentului actualizat al competițiilor feminine la categoria junioare”, „luându-se în considerare rezultatele la competițiile feminine pentru categoria junioare din 2017”. Selecționatele naționale calificate la turneul final au fost distribuite în patru urne de câte patru echipe. Distribuția în urne a avut la bază coeficienții valorici ai EHF: urna 1 a fost alcătuită din cele mai bune echipe, în timp ce urna a 4-a a fost formată din echipele cu cei mai slabi coeficienți EHF. Din urne, echipele au fost plasate prin tragere la sorți în patru grupe preliminare de câte patru echipe, fiecare grupă cuprinzând câte o echipă din fiecare urnă. Tragerea la sorți a avut loc la sediul primăriei din Győr, Ungaria, pe 26 februarie 2019. Distribuția în urnele valorice a fost următoarea: Calendarul de mai jos respectă ora de vară CET: Selecționatele naționale clasate pe ultimele două locuri în grupele preliminare au fost distribuite în două grupe intermediare: grupa a III-a, în care au jucat echipele din grupele preliminare A și B, respectiv grupa a IV-a, în care au jucat echipele din grupele C și D. Formațiile au intrat în grupele intermediare păstrându-și punctele și golaverajul rezultate în urma meciurilor directe din grupele principale. Cea mai bună marcatoare (golgheter):
Organicismul este un curent și o perspectivă filosofică care identifică universul și toate părțile sale ca întregi organici și - fie prin analogie sau literal - ca și organisme vii. Poate fi considerat a fi similar cu holismul. Organicismul are o tradiție importantă în istoria filosofiei naturale, , unde a rămas ca un curent vital alături de reducționism și mecanicism, abordările filozofice care au dominat știința încă din secolul al XVII-lea. Platon este printre primii filozofi care au privit universul ca ființă vie inteligentă (vezi dialogul platonician al lui Timaeus). Organicismul a înflorit o bună perioadă în epoca romantismului german, , timp în care noua știință a biologiei a fost definită pentru prima dată de Jean-Baptiste Lamarck. În cadrul științelor biologice moderne, organicismul este abordarea care subliniază organizarea (în special proprietățile de auto-organizare), mai degrabă decât compoziția în sine a organismelor. John Scott Haldane a fost primul biolog care a folosit pentru prima dată termenul, în 1917, pentru a descrie concepțiile sale filosofice, după care a fost urmat de alți biologi ai secolului al XX-lea. Organicismul ca doctrină refuză atât mecanicismul cât și reducționismul, doctrine care pretind că cele mai mici părți ale unui întreg explică comportamentul sistemelor mai complexe decât ale acelora din care acele ărți fac parte. De asemenea, organicismul refuză vitalismul, doctrina științifică și filozofică care recunoaște că există o forță vitală diferită diferită de forțele fizice care sunt responsabile de existența tuturor ființelor vii.
Filmul a fost anunțat în august 2013, după ce drepturile de carte au fost achiziționate. O mare parte a distribuției a semnat în primăvara anului 2017, iar filmările au avut loc în perioada aprilie-iunie a aceluiași an, în părți din Malaezia și Singapore. Acesta este primul film al unui mare studio de la Hollywood, de la The Joy Luck Club în 1993, în care în rolurile principale sunt majoritar actori de origine asiatică într-un cadru modern. În ciuda acestui fapt lăudabil, filmul a primit unele critici pentru utilizarea de actori birasiali în anumite roluri. Alte critici au fost îndreptate către faptul că nu conține alte grupuri etnice din Singapore-în special în actori malay și indieni-ca personaje. Ecranizări de romane americane
Timaeus (ori Timaios) este un nume grec, utilizat în Grecia antică. Se poate referi la: Timaeus (dialog), unul din dialogurile socratice ale lui Platon Timaeus din Locri, filozof pitagorean din secolul al 5-lea î.d.H., care apare în dialogul lui Platon Timaeus Sofistul, filozof grec, care a trăit cândva între secolele întâi și al 4-lea, presupus realizator al unui lexicon al cuvintelor folosite de Platon Timaeus (crater), crater lunar numit după filozof
Trenul merge spre răsărit (titlul original: în ) este un film de comedie sovietic, realizat în 1947 de regizorul Iuli Raizman, protagoniști fiind actorii Lidia Dranovskaia, Leonid Gallis, Maria Iaroțkaia. În seara zilei de 9 mai 1945, când mii de oameni au sărbătorit Ziua Victoriei în piețele și străzile din Moscova, trenul spre Vladivostok a plecat din Gara de Nord. O tânără absolventă a Academiei de Agronomie, Zina Sokolova, și un ofițer naval, Lavrentiev din Leningrad, s-au întâlnit într-un compartiment al trenului. La început, cei doi nu se plac, dar în una din stații pierd trenul și ajung în diferite situații amuzante. În timpul călătoriei forțate pe care au făcut-o amândoi, tinerii s-au îndrăgostit unul de celălalt.
Ion Străchinaru () a fost un deputat român în legislatura 1992-1996, ales în județul Iași. A fost în același timp și un psihopedagog român, cercetător și profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Ion Străchinaru s-a născut la Bohotin, actualmente în județul Iași, la 17 martie 1922. A absolvit Școala Normală ”Vasile Lupu” din Iași, apoi și-a susținut exemenele pentru liceul teoretic, după care a urmat cursurile Facultății de Psihologie și Filosofie a Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, trecând toate examenele în doi ani și luând licența în psihologie (1947). A participat la război ca locotenent (1943-1944) în ambele direcții ale frontului, fiind rănit în luptele din Tatra. Între 1950-1964 a funcționat ca psihopedagog la Serviciul clinic de neuropsihiatrie infantilă din cadrul Policlinicii de copii Iași. Din 1965 trece la catedra de pedagogie a universității ieșene, unde a devenit profesor în 1975. Susține doctoratul în psihologie, sub coordonarea profesorului Vasile Pavelcu (1968), cu teza Cercetarea factorului psiho-pedagogic în etiologia tulburărilor de comportament la copil. Metode și procedee de reeducare. Lucrarea are la bază 30 de studii publicate și 15 comunicări științifice prezentate la diferite manifestări științifice naționale și internaționale. Interesele sale științifice se situează la confluența dintre psihologie, pedagogie, logopedie, neuropsihiatrie, consiliere. În centrul atenției sale au stat teme de psihopedagogie specială, ca tulburările limbajului scris, educația copiilor cu dizabilități, formarea conduitei morale și devierile de conduită la copii, pedagogia reeducării, rolul psihopedagogului școlar. S-a aplecat, însă, și asupra altor subiecte, cum sunt: greșelile didactice ale profesorilor și efectele lor asupra copiilor sau didactogenia, pedagogia familială, teoria învățământului, metode de predare în învățământ și forme de organizare a procesului de învățământ, pedagogia pentru învățământul superior tehnic, orizonturile multiple ale personalității. A promovat cu fervoare originalitatea lui Ștefan Odobleja și prioritatea românească în domeniul ciberneticii, înainte lui Norbert Wiener, recunoscut oficial ca fondator al acesteia. Dar contribuțiile sale majore sunt conținute de lucrarea Devierile de conduită la copii, care cuprinde o cercetare fundamentală de psihopedagogie privind copilul de vârstă școlară mijlocie. Lucrarea a fost bine primită și în străinătate[4]. În ansamblu, volumul contribuie cu date teoretice și indicații practice la cunoașterea, prevenirea, și corectarea manifestărilor caracteriale ivite în rândul unor categorii de tineri. O substanțială prezentare a cărții realizată de Léon Michaux se încheia cu aprecierea: ”Reunind o expunere teoretică clară și completă cu sugestii practice, cartea face o deosebită onoare autorului și pedo-psihiatriei românești.”[4]. Lucrarea Devierile de conduită la copii a fost prezentată de către unele institute de cercetare pedagogică din Canada, S.U.A. și Franța. Cartea Devierile de conduită la copii (1969) s-a bucurat de o bună primire din partea cercetătorilor români și străini:
José Padilla Sánchez (), cunoscut sub numele de Maestro Padilla, a fost un compozitor și pianist spaniol. Este cel mai bine cunoscut pentru melodiile "La Violetera" și "El Relicario" (compuse pentru cântăreața de tonadilla Raquel Meller) și piesa în paso doble "Valencia".A devenit faimos în Franța, în timp ce a compus melodii pentru Moulin Rouge, cum ar fi "Ça c'est Paris"."La Violetera" a fost adaptată de Charlie Chaplin pentru coloana sonoră a filmului City Lights (1931). Tema principală a filmului lui Charlie Chaplin din 1931, Luminile orașului, folosită ca leitmotiv pentru fata oarbă cu flori este piesa „La Violetera” („Who’ll Buy my Violets”) a compozitorului spaniol José Padilla. Chaplin nu a reușit să angajeze interpreta originală, Raquel Meller, în rolul principal, dar a folosit cântecul ei ca o temă majoră. Chaplin a pierdut un proces cu Padilla (care a avut loc la Paris, unde a trăit Padilla) deoarece nu l-a menționat pe generic (cu toate drepturile care rezultă din acest lucru).
Allan Ernest Garcia () a fost un actor american și director de casting. Este cel mai cunoscut pentru lunga sa colaborare cu Charlie Chaplin.
Biserica Flămânda este un monument istoric aflat pe teritorul municipiului Câmpulung. Biserica a fost construită în anul 1940 după planurile arhitectului George Matei Cantacuzino, pictura fiind realizată în 1945-1946 de Gheorghe Popescu.
Biserica Sfânta Vineri este un monument istoric și de arhitectură din Pitești. Edificiul este așezat pe terasa cea mai joasă a orașului, la aproximativ 300 metri de centru. Lăcașul datează de la începutul secolului al XIX-lea. Potrivit pisaniei de piatră încastrată în peretele vestic al pronaosului, sunt atestați ctitorii edificiului religios inițial: ,,S-au ridicat această sfântă biserică din temelie, de dumnealui biv vel sluger, Ion Ungurelu, i de jupan Hagi Țenea, începându-se din leat 1817, în care an s-a lucrat dă roșu, în tovărășie, până la al doilea an 1818 martie 18, s-au pristăvit răposatu slugeri. Iar dă atunci, din pricina împotriviri(i) vremilor, au rămas până în următorul an, când s-au sărșit (sfârșit), după cum se vede, cu toată cheltuiala numai a dumn. Alecsandru Ungurelu, fiul răposatului slugeri Ungu(relu) /.../1827” Între anii 1817-1827 s-a ridicat o biserică din lemn pe fundație de bolovani de râu cu hramurile:Cuvioasa Parascheva, Sfânta Treime și Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, ,,care va fi demolată după 19 octombrie 1908, data definitivării actualei construcții, căreia i se pusese piatra fundamentală la 20 iulie 1904” Inițiativa construirii acestui impunător locaș religios a aparținut preotului Ioan Becescu, ajutat de epitropii Gheorghe Rădulescu, Tudorache Cristea, Gheorghe Șerbănescu, care au participat efectiv la acțiunea de construire a bisericii și colectarea sumei de 12.810 lei aur, necesară finalizării lucrărilor. Planul construcției a fost conceput de către arhitectul bucureștean Ion N. Socolescu, iar execuția lucrărilor, coordonată de reputatul inginer constructor piteștean, Dimitrie Dima. Providențialei întâlniri dintre un preot identificat cu chemarea sa - Ioan Becescu, cu un arhitect de înaltă concepție - Ion N. Solocescu, și cu un inginer de o competență inegalabilă - Dimitrie Dima, îi datorăm excepționala realizare a Bisericii Sfânta Vineri din Pitești. Acestui autentic triumvirat de oameni entuziaști și competenți, se cuvine a li se alătura pictorul D. Marinescu - autorul picturii murale, fost rector al Academiei de Belle Arte din București”. Astfel construită, împodobită cu o pictură excepțională și înzestrată cu vitrouri la toate ferestrele de jos până sus, cu un mobilier care va stârni admirația multor generații prin soliditatea lui, biserica Sfânta Vineri a fost sfințită de P.S. Gherasim Timuș al Argeșului la 19 octombrie 1908. Pictura murală datând din anul 1908 prezintă stilistic influențe apusene evidente. Suportul picturii este realizat din praf de cretă, ulei durizat cu aderențe la stratul de tencuială nivelator al zidăriei. Aspectul somptuos al construcției a fost accentuat prin ampla decorație exterioară, prin vitrourile ferestrelor și prin mobilierul de un remarcabil rafinament artistic. Sub raport arhitectural, biserica prezintă prezintă o compartimentare specifică edificiilor bizantine având: altar, naos și pronaos, cu un plan extins pe latura de vest, printr-un pridvor a cărui boltă semicilindrică este susținută de șase coloane masive și pe două arce amplasate pe coloanele centrale. Impunătorul edificiu atrage atenția publicului prin ornamentația care copiază în bună parte pe cea a Mânăstirii Curtea de Argeș, prin tinda cu cele patru coloane cu capiteluri lucrate după arhitectura veche grecească din piatră de Albești de Muscel, precum și prin mozaicurile din dreapta și din stânga intrării principale. În perioada 2013-2015 a fost reabilitată printr-un proiect pe fonduri europene, lucrările executate fiind: consolidarea bisericii conform expertizei tehnice, restaurarea soclului, refacerea profilaturii, refacerea tencuielilor, reabilitarea acoperișului, restaurarea picturii interioare, a vitraliilor a mobilierului și a tâmplăriei. Lucrările efectuate la exterior au presupus amenajarea parcului, restaurarea gardului vechi, drumuri, alei, parcaje și amenajări peisagistice și pentru protecția mediului, rețele electrice în incintă.
Între 1955 și 1959 a fost angajat pe vasele flotei fluviale NAVROM, ca marinar. În 1961 cere azil politic în Germania, iar aprobarea o primește în 1962. Urmează cursul elementar de germană la Universitatea din München și cursuri de limba engleză la Cambridge Institut. Din 1964 a lucrat la Radio Europa Liberă din München ca monitor, senior monitor, adjunct șef de secție până în 1991, iar apoi pe post de crainic și producător, secretar al departamentului românesc, până în 1995.
După absolvirea Școlii normale, este numit învățător, gradul II, la Școala primară din Mihăiești-Muscel. Alături de colegul său, învățătorul Gheorghe I. Cristescu, înființează coruri școlare și bisericești și ajută la înființarea băncii populare Biruința. Între timp, absolvă cursurile Școlii de ofițeri în rezervă și este mobilizat ca locotenet în rezervă, participând la Primul război mondial în luptele din Dobrogea și la cele din zona Dragoslavele-Mateiaș. Se refugiază în Moldova, participă la luptele de la Mărăști și Mărășești din vara anului 1917 căzând prizonier în bătălia de la Dealul Porcilor. Este trimis în Germania și internat într-un lagăr aflat pe o insulă în Marea Baltică. După Pacea de la București (7 mai 1918), revine în țară și își reia activitatea de dacăl la Școala primară din Rădești. Din 1919 devine student al Facultății de Filozofie și Litere din cadrul Universității București, atrăgându-și simpatia profesorului universitar G. G. Antonescu. În anul 1922 obține licența în filozofie, iar în anul 1923, licența în drept. Din anul 1924 obține doctoratul în filozofie și litere, cu mențiunea "Magna cum laudae", cu teza despre "Școala progresistă", pe care o publică, în primă ediție, în anul 1926. Este numit asistent universitar la catedra de pedagogie teoretică condusă de profesorul G. G. Antonescu. În studiile și lucrările sale încearcă să cuprindă fenomenul pedagogic în toată complexitatea lui. Cele mai importante studii și lucrări ale sale au ca scop punerea unor fundamente ale pedagogiei și clarificarea unor probleme esențiale ale acesteia. Între anii 1938 și 1940 a fost directorul Seminarului Pedagogic Universitar, obține titlul de profesor universitar și funcția de director de studii la Școala Normală Superioară din București. În periodada 1940-1947 a îndeplinit funcția de profesor de pedagogie socială la Universitatea București. Participări la: Congresul internațional al asociațiilor pedagogice, Geneva, 1929; Congresul internațional al școlilor în aer liber, Freiburg, 1936; Congresul internațional pedagogic, Bruxelles, 1939, ș.a.Alte funcții: profesor de psihologie și pedagogie la Academia de Înalte Studii Agronomice, la Școala Militară de Geniu; membru în comitetul de direcție al revistelor "Atheneum" și "Revista generală a învățământului"; unul din membrii fondatori ai revistei "Muscelul nostru", care a apărut la Câmpulung între 1929 și 1942; membru al Institutului de Științe Sociale; membru titular al Academiei de Științe a României (6 iunie 1939). A fost subsecretar de Stat al Ministerului Cuturii naționale și Cultelor ( 4 decembrie 1941-23 august 1944). A murit în anul 1967 la București, este înmormântat în satul Rădești, județul Argeș, alături de tatăl său și de alți membrii ai familiei. Sub conducerea sa a fost publicată o colecție alcătuită din opt volume în care sunt tratate problemele școlare și de metodică a disciplinelor predate în învățământul liceal, sub titlul "Biblioteca liceului românesc".
S-a născut la data de 2 ianuarie 1935, în localitatea Călinești, Muscel. În data de 10 septembrie 1964 se încadrează cu funcția de director al Bibliotecii Județene Argeș, funcție pe care o deține timp de peste 40 de ani (1964-2005). Este autorul a 8 volume (lucrarea "O viață printre cărți" cuprinde 3 volume, volumul 1 apărut în anul 1997, cel de-al doilea în anul 2001, și cel de-al treilea în anul 2004) și 15 volume scrise în colaborare. A făcut cercetări temeinice privind unele aspecte ale istoriei municipiului Pitești și ale județului Argeș, aducând contribuții importante la cunoașterea unor personalități argeșene. În anul 1990 este numit Vicepreședinte al Asociației Bibliotecarilor din bibliotecile publice din România. La 7 mai 1988 este ales membru mirean în Adunarea Eparhială a Eparhiei pe o perioadă de 4 ani. În anul 2003 are loc inaugurarea noului lăcaș de cultură al Bibliotecii Județene Argeș, de care domnul Voinescu își leagă numele și personalitatea. În 13 septembrie 2005 încetează din viață la Călinești, județul Argeș. Un secol de activitate corală în Pitești. Pitești, Comitetul județean pentru cultură și artă Argeș, 1971,216 p.
Forma inițială a edificiului religios a durat până în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (circa 1720). Datorită degradărilor avansate biserica a fost rezidită, conform unei pisanii din anul 1721, prin aportul financiar al domnitorului și ispravnicului câmpulungean Jupan Vornicul. n forma actuală Biserica Domneasca este ridicată in anii 1870-1889, având drept ctitori pe: Ion Colan, Anton Paul, preot Petru Hănulescu, Ion Marinescu, Tase Pireșeanul. Pe zidul din fața bisericii apar două pisanii: cea din stânga este datată în anul 1721 având litere chirilice, din perioada ridicării celei de a doua biserici, iar pisania din dreapta este datată in anul 1889, reprezentând actualul edificiu. Având temelii din piatră de Albești,este cel mai mare edificiu religios din Municipiul Câmpulung, având 33 m lungime, 14 m lățime la naos și 8 m la pronaos, este cea mai mare biserică din municipiul Câmpulung. Pictura interioară a fost realizată de către Gheorghe Stoenescu (elev al pictorului Gheorghe Tăttărescu) și fiii săi. Biserica este pictată în stilul modern, fiind restaurată și in intervalul 1955-1977. In apropierea bisericii a fost intemeiată o școală de către domnitorul Țării Românești Antonie Vodă din Popești. Acest locaș de cult a fost numit și Biserica Grecilor, denumire care provine de la faptul că domnitorul Nicolae Mavrocordat a restaurat-o în anul 1721, acesta fiind la origine grec.
În Lista monumentelor istorice ale județului Argeș, apare ca an al construcției 1808. În anul 1892, în urma unui incendiu, biserica a fost restaurată cu ajutorul familiei Grădișteanu. În urma cutremurului din 1940, puternic avariată, a fost din nou restaurată, în anul 1943 pictura fiind executată de renumitul Gogu Belizarie. Avariată încă o dată, în urma cutremurului din 1977, biserica a fost reparată în anul 1981 prin grija Consiliului parohial. În anul 1986, un nou cutremur a afectat construcția și pictura , cu sprijinul preotului paroh Ion Macarie și a Consiliului parohial, a fost din nou restaurată în anul 1989, de către pictorul Ioana Nicolae. Biserica este construită in stil neobizantin, în formă de corabie, fără abside, cu 2 turle . De-a stânga și de-a drepta intrării, se află câte un pomelnic din piatră, inscripționat în chirilică, pentru morți și pentru vii și, care se presupune, că se află acolo încă de la construirea bisericii. Este compusă din : pridvor, pronaos, naos și altar. Este inclusă în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare AG-II-m-B-13736.
A fost înălțată la 1646 de meșterul Stoica, ctitorie a boierului Stroe Leurdeanu, mare vistier și a jupânesei Vișa(originară din Golești), în zilele lui Matei Basarab. În secolul al XVIII-lea biserica a trecut în posesia familiei Golescu, cea care a ridicat și o incintă de apărare, cu o baie turcească, un spital și o casă a săracilor, în care a funcționat o Școală pentru copiii sătenilor, înființată de Dinicu Golescu, în anul 1826. Îmbinare fină a influențelor muntenești cu cele din Moldova, cu cele armenești și, nu în ultimul rând, cu cele din Orientul Apropiat, biserica a fost construită pentru a servi de paraclis conacului. În perioada brâncovenească bisericii i s-a adăugat un foișor deasupra porții. Biserica este un lăcaș de cult impunător, o adevărată capodoperă a arhitecturii. Are plan dreptunghiular cu absidă poligonală decroșată, fără pridvor. Interiorul este compartimentat în pronaos, naos și altar. Separarea naosului de pronaos printr-un zid plin, străpuns doar de o ușă și cele patru contraforturi ce se ridică pe toată înălțimea fațadelor sunt elemente ce diferențiază monumentul de celelalte biserici contemporane. Tâmpla din lemn de tisă, policromat, se remarcă printr-un amplu registru decorativ în care predomină elementele vegetale. Ușile împărătești și jilțul arhieresc sunt sculptate în stil brâncovenesc. Dacă din decorul interior al monumentului nu se mai păstrează decât câteva fragmente din pictura originală, la ușa proscomidiei, exteriorul are întreaga decorație: cornișa din zimți de cărămidă, brâul median al fațadelor, pictura imitând cărămizile aparente în cele două rânduri de panouri, ancadramentele bogat sculptate în piatră la uși și ferestre, lucrate de același meșter Stoica pietrarul, ce și-a lăsat numele săpat și la partea superioară a contrafortului din colțul de nord-vest al bisericii. Exteriorul poartă și inscripția ctitorilor săi, marele vistier Stroe și jupânița sa Vișa "această sfâșntăț și dumnezeiască Biserică care iaște în Hramul Sfintei și începătoare de viață Troiță înalțată, făcutu-se-au cu toată cheltuiala robului lui Dumnezeu Jupân Stroe Marele Vistiar și al Jupânesei lui Vișa. Drept aceia, o, Cela ce ești în trei feațe Dumnezeu, osârdia lor primeaște și de munca cea vecinică izbăvește. În zilele lui Matei Voevod Basarab, mesița iunie 25, văleat 7154 (1646)“. Turla inițială de peste naos, ca și clopotnița de deasupra pronaosului s-au dărâmat în urma unui cutremur puternic din octombrie 1802, actualmente biserica având un acoperiș simplu. Pe Triodul tipărit la Rîmnic în anul 1782, și aflat în biserica muzeu, s-a adnotat: "Și tot în acest leat 1802, oct.14, s-au cutremurat pămîntul foarte tare că s-a spart turla bisericii Goleștilor ce se prefăcea din nou".Ansamblul Bisericii „SfântaTreime” din Golești a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Argeș din anul 2015, având codul de clasificare AG-II-m-A-13698.
În prezent face parte din Muzeul Viticulturii și Pomiculturii de la Golești, județul Argeș și, după un amplu proces de restaurare, este redat publicului. Muzeul Golești se află la doar 10 Km distanță de Pitești, pe șoseaua veche Pitești-București (DN7). Secția Pedagogică a muzeului cuprinde „Școala slobodă obștească”, prima școală superioară din mediul rural, din Țara Românească, deschisă de Dinicu Golescu, la 1 mai 1826. Școala a fost înființată în anul 1826, de Dinicu Golescu, fiul marelui ban Radu Golescu ,fiind prima școală superioară din mediul rural al Țării Românești, în care se preda în limba română. La 1826, țiganii aveau statut de robi, iar Dinicu Golescu le-a permis tuturor să învețe carte, indiferent de statutul social. A ajuns să înființeze această școală-reper pentru spiritualitatea românească și pentru România modernă de mai târziu după ce a călătorit în Occident, în Franța, Germania și Austria și a realizat că un popor care nu va avea în față stindardul culturii va mărșălui prin istorie mai degrabă ca o gloată, și nu ca o oștire. Din acest motiv a hotărât ca pe cheltuiala lui să înființeze Școala slobodă obștească. Școala nu a ființat foarte mult, după moartea cărturarului fiind închisă. Zoe Golescu (cu diminutivele Zinca, Zoița), văduva sa, care a și predat în această școală, a încercat redeschiderea „școlii slobode obștești”, ctitorie a socrului său, banul Radu Golescu, pe la 1850, pentru o perioadă foarte scurtă. Zoe Golescu, a luptat pentru emanciparea socială și intelectuală a populației românești. Zoe Golescu (cu diminutivele Zinca, Zoița) s-a născut la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în 1792, la Craiova, ca fiică a lui Alexandru Farfara și a Dumitranei Pârșcoveanu. Ea a devenit, la o vârstă foarte fragedă, numai de 13 ani, soție și, la 14 ani, mama primului copil al boierului Dinicu Golescu. În timpul căsătoriei sale cu vestitul călător și iluminist român, Zoe va întemeia o familie numeroasă compusă din patru băieți și o fată, Ana (Lelița) Golescu. Băieții, Ștefan, Nicolae, Radu și Alexandru (Albul) vor reprezenta toți elita de la 1848. Zoe Golescu a fost una dintre femeile culte și extrem de agreabile din București, bună cunoscătoare a limbii grecești, în care a scris mai puțin și, în special, a limbii franceze, în care era o excelentă epistolară, cu reale calități literare. Scrisorile sale către cei patru băieți ai săi, toate în limba franceză, dincolo de conținutul lor extrem de interesant, sunt bogat colorate stilistic și puternic pătrunse de sentimentalism, dar de un sentimentalism puternic și viguros.
Zebra Programming Language (ZPL și ZPL II) este un limbaj de descriere a paginilor de la Zebra Technologies. Este folosit în principal pentru aplicații de etichetare. Originalul ZPL a fost avansat la ZPL II, dar nu este oferită o compatibilitate completă cu versiunea mai veche. Între timp, ZPL II este emulat de mai mulți imprimante de etichete ale diferiților producători. Ulterior, Zebra Basic Interpreter (ZBI) a fost integrat în software-ul imprimantei, care este văzut ca o avansare la ZPL II de către producător și este orientat ANSI BASIC. În primul rând, se intenționează să se evite refactorizarea codului la schimbarea imprimantei, dacă software-ul vechi al imprimantei a fost scris de o imprimantă de etichete a unui concurent. O posibilă utilizare a ZBI ar putea fi atunci când imprimanta Zebra primește un format de etichetă străină, pe care apoi o va converti în ZPL II în zbor, pentru a putea fi tipărită. Unele imprimante suportă, de asemenea, vechiul limbaj de programare Eltron (EPL) pentru imprimante.
Goana după aur (în ) este un film mut alb-negru de lung-metraj de comedie din 1925 scris, produs și regizat de Charlie Chaplin care joacă și rolul căutătorului singuratic de aur. În alte roluri interpretează actorii Georgia Hale, Mack Swain, Tom Murray și Malcolm Waite.
Viață de câine se poate referi la:Viață de câine (film din 1918) (A Dog's Life) - film produs, scris și regizat de Charlie Chaplin Viață de câine (film din 1998) - film regizat de Alexandru Solomon.
Saul, regele Israelului, a murit, împreună cu fiul său, Ionatan, după ce a pierdut lupta împotriva filistenilor de pe muntele Ghelboa. David a cucerit Ierusalimul și, după tradiția iudaică, a fost uns noul rege al Israelului.
Ana Stoica-Constantin () este un psiholog și psihopedagog român. Ana Stoica-Constantin, născută Croitoru pe 28 august 1945 în comuna Suraia din județul Vrancea, a urmat liceul în Focșani, apoi a luat licența în Filosofie, specializarea Pedagogie - Secundar limba și literatura română, la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1968). În anul 1979 a obținut doctoratul în Pedagogie la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, cu o teză despre cunoașterea și dezvoltarea creativității elevilor, pe care a valorificat-o ulterior în cartea "Creativitatea elevilor. Posibilități de cunoaștere și Educare"[2.5]. Între 1991-1997a lucrat și la Institutul Național de Inventică a publicat 130 lucrări de psihologie și pedagogie, din care 11 cărți (de autor, coautor, coordonate sau îngrijite) și numeroase studii, unele dintre ele în străinătate sau în publicații românești [2] dar într-o limbă străină, alături de traduceri din limbile engleză și franceză [2]. S-a implicat în 18 proiecte de cercetare naționale sau internaționale, ca director de proiect sau membru în echipă, pentru unul dintre ele, HOLON, publicând un volum cu participare internațională (coord. în colab. cu Ticu Constantin). Racordată la viața științifică occidentală prin participarea la stagii de formare și schimb de experiență, prin prezența la manifestări științifice internaționale, prin publicarea unor studii[2:29-31], sau invers, prin traducerea și publicarea în România a unor cărți și studii[v.cap.], actualmente face parte din colectivul editorial al revistei anuale online "Creativity & Human Development International eJournal", ISSN: 2050-5337, indexată în baza de date EBSCO.
Domnul Verdoux (în ) este un film de comedie neagră din 1947 scris, produs și regizat de Charlie Chaplin care joacă rolul titular, un ucigaș de soții bigam inspirat de criminalul în serie Henri Désiré Landru (1869-1922). Scenariul se bazează pe o povestire de Orson Welles. În alte roluri interpretează actorii Martha Raye, William Frawley și Marilyn Nash. Martha Raye - Annabella Bonheur, care crede că pe Verdoux îl cheamă Bonheur, un căpitan de vapor care este mereu plecat Isobel Elsom - Marie Grosnay, o văduvă în vârstă interesată să cumpere reședința lui Thelma și pe care Verdoux (ca Varnay) încearcă să-i facă curte Margaret Hoffman - Lydia Floray, care crede că pe Verdoux îl cheamă Floray, un inginer care a plecat de acasă de luni de zile Marilyn Nash - Fata, o tânără pe care Verdoux o întâlnește și încearcă să o otrăvească dar opiniile sale despre societate îl fac să se răzgândească
Petula Clark, CBE (născută Sally Olwen Clark, ) o cântăreață, actriță și compozitoare britanică a cărei carieră se întinde pe opt decenii. Clark s-a născut din părinții Doris (născută Phillips) și Leslie Norman Clark în Epsom, Surrey, Anglia, pe data de 15 noiembrie 1932. Ambii părinți au fost asistenți medicali la Long Grove Spital. Mama ei era de origine galeză și tatăl ei era englez. Numele de scenă Petula a fost inventat de către tatăl ei, Leslie Clark;, glumind că era o combinație a numelor a două foste prietene, Pet și Ulla. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Clark a trăit cu sora ei la bunicii lor din Pontlottyn, South Wales, într-o mică casă de piatră fără electricitate, apă curentă și având o toaletă în fundul grădinii. Bunicii ei vorbeau foarte puțin limba engleză și Clark a învățat să vorbească galeză. Bunicul ei a fost miner. Prima interpretare cu public a fost la Colliers' Arms în Abercanaid, aproape de Merthyr Tydfil. Începând de la vârsta de 9 ani, Clark apare la radio și televizor, în film, reviste și înregistrări până la vârsta de 17 ani. În octombrie 1942, la vârsta de 9 ani, Clark și-a făcut debutul la radio în timp ce participa la o difuzare BBC cu tatăl ei. Ea a fost acolo în încercarea de a trimite un mesaj unui unchi plecat în străinătate, dar emisiunea a fost întârziată din cauza unui raid aerian. În timpul bombardamentelor, producătorul a cerut ca cineva să interpreteze ceva pentru a calma spectatorii, iar ea s-a oferit să cânte „Mighty Lak' a Rose”, fiind foarte apreciată. A repetat interpretarea pentru difuzare, lansând-o într-o serie de aproximativ 500 de apariții în programe concepute pentru a distra trupele. Pe lângă radio, Clark a fost în turnee în Marea Britanie cu a sa colegă Julie Andrews. A interpretat pentru George al VI-lea, Winston Churchill și Bernard Montgomery. Clark a devenit cunoscută sub numele de „Shirley Temple a Marii Britanii” și a fost considerată drept mascotă de către Armata Britanică, ale cărei trupe lipeau fotografii cu Clark pe tancurile lor pentru noroc când mergeau la luptă. În 1960, ea a pornit într-un turneu de concerte în Franța și Belgia cu Sacha Distel, care i-a rămas un prietenă apropiată până la moartea sa în 2004. Treptat, și-a extins prezența pe continent, înregistrând în germană, franceză, italiană și spaniolă, devenind cunoscută drept o intrepretă multilingvă. În 1968, NBC-TV a invitat-o pe Clark să găzduiască propria sa emisiune în SUA, iar astfel ea a intrat în istoria televiziunii. În timp ce cânta duetul „On the Path of Glory”, o melodie anti-război pe care o compusese, cu oaspetele Harry Belafonte, aceasta l-a strâns de braț, spre consternarea unui reprezentant al Chrysler Corporation (sponsorul spectacolului), care se temea că momentul ar duce la reacții rasiste din partea telespectatorilor din Sud. Când reprezentantul a insistat ca scena să fie înlocuită cu o alta în care Clark și Belafonte sunt departe unul de altul, Clark și producătorul executiv al spectacolului-soțul ei, Wolff-au refuzat, au distrus toate celelalte copii ale altor scene și au livrat emisiunea către NBC cu scena atingerii intactă. Reprezentantul Chrysler a fost demis și programul difuzat pe data de 8 aprilie 1968, la patru zile după asasinarea lui Dr. Martin Luther King, cu rating ridicat și aprecieri critice, o nominalizare Primetime Emmy, devenind prima instanță în televiziunea americană a unui contact fizic între un bărbat negru și o femeie albă. Pentru a comemora 40 de ani de la emisiunea originală, Clark și Wolff au apărut la Paley Center for Media în Manhattan, pe 22 septembrie 2008, pentru a discuta despre difuzare și impactul acesteia, după o vizualizare a spectacolului. Clark a continuat turneele în anii 1970, interpretând în cluburi din SUA și Europa. În mijlocul anilor 1970, Clark și-a redus timpul dedicat carierei, pentru a fi mai mult timp aproape de familia ei. Pe 31 decembrie 1976, a interpretat piesa „Downtown” pe BBC1, în cadrul A Jubilee of Music, sărbătorind muzica britanică pentru Jubileul de Argint al Reginei Elizabeth a II-a. Ea a găzduit seria de televiziune The Sound of Petula (1972-74) și, de-a lungul anilor 1970, a avut numeroase apariții în programe de televiziune de varietate, de comedie și jocuri. În 1980, Clark a apărut în ultimul său film, în producția britanică Never Never Land. Ultima ei apariție în televiziune a fost în 1981, în mini-seria franceză Sans Famille (Singur pe Lume). Pe 11 decembrie 2011, the Saw Doctors au lansat versiunea lor a „Downtown”, în care apare și Clark. Ea a apărut și în videoclipul piesei, care a fost filmat în Galway, iar ea la Paris. Pe 22 decembrie 2011, meloadia a ajuns numărul 2 în topul irlandez. Petula a lansat un nou album în limba engleză, From Now On, în octombrie 2016, care a fost promovat într-un turneu în Marea Britanie. Pe 10 noiembrie 2017, un album în limba engleză a fost lansat, Living for Today. Petula pornit într-un turneu al Statelor Unite în noiembrie 2017. Acesta a fost primul ei turneu în SUA după cinci decenii. Pagini cu traduceri neverificate
Douglas Fairbanks (născut ca Douglas Elton Thomas Ullman, ) a fost un actor american, scenarist, regizor și producător de film. A fost una dintre primele mari vedete ale cinematografiei, care s-a remarcat cu roluri de excepție în filme de aventură ca Semnul lui Zorro, Robin Hood sau Hoțul din Bagdad. Fairbanks este unul dintre membrii fondatori ai United Artists. Este unul dintre membrii fondatori ai Academiei Americane a Artelor și Științelor Filmului și a fost gazda primei gale de decernare a Premiilor Oscar la 16 mai 1929.
Hoțul din Bagdad se poate referi la: Hoțul din Bagdad (roman), roman din 1924 de Achmed Abdullah bazat pe O mie și una de nopți
TVH Kids Channel (fost TVRM, TVRM Educațional, TVH 2.0, TVH) a fost o televiziune dedicată copiilor și adolescenților. Emisiunile dedicate copiilor și adolescenților sunt marcate prin denumirea "TVH Kids Channel", cu o siglă și pachet grafic diferit. Sigla folosește culorile albastru și portocaliu și este afișată intermitent cu sigla standard a televiziunii TVH. Televiziunea TVH poate fi recepționată prin intermediul diverșilor furnizori de televiziune cu plată, precum și prin satelit.
În geometrie, ovoidul este o suprafață de C^1 delimitând un domeniu convex și compact din spațiul euclidian . Numele acestei suprafețe provine de la asemănarea ei cu un ou. Corpul geometric delimitat de o astfel de suprafață se numește tot ovoid. Ovoidul este o suprafață de rotație care are o singură axă de simetrie. Curba plană care prin rotație generează suprafața ovoidului („generatoarea”) poate fi definită prin următoarea ecuație carteziană: Valoarea parametrului k influențează rotunjirea observată la extremitățile ovoidului. Ovoidul Kepler este o suprafață de rotație în jurul axei Oz, având ecuația generatoarei: Volumul unui ovoid poate fi calculat cu formula: unde f(x) este funcția care descrie forma în plan a curbei care generează, prin rotație, ovoidul respectiv.
Campionatele EHF de handbal feminin U19 din 2019 au fost prima ediție a acestui eveniment sportiv organizat de Federația Europeană de Handbal (EHF) și s-au desfășurat în două orașe din două țări, Varna (Bulgaria) și Klaipėda (Lituania). Începând cu ediția din 2019 a Campionatului European U19 a fost introdus un nou sistem, care a prevăzut trei turnee finale separate: turneul principal din Ungaria, la care au luat parte 16 echipe cel mai bine clasate din punct de vedere al coeficienților EHF, și alte două turnee grupate sub titulatura „Campionatele EHF de handbal feminin U19 din 2019”, organizate în Bulgaria și Lituania, la care au luat parte în total 18 echipe cel mai slab clasate din punct de vedere al coeficienților EHF. Turneul din Bulgaria s-a desfășurat între 13 și 21 iulie 2019, iar cel din Lituania între 15 și 21 iulie 2019. Cele două țări au trimis ofertele oficiale de găzduire a celor două turnee în noiembrie 2017, iar acordarea către Bulgaria și Lituania a dreptului de organizare a competițiilor a fost anunțată pe 16 martie 2018 de către membrii Comitetului Executiv al EHF, întruniți la Viena, în Austria. Meciurile campionatului european s-au desfășurat într-o sală din orașul bulgăresc Varna și într-o sală din orașul lituanian Klaipėda. Selecționatele naționale au fost trase la sorți în câte două grupe preliminare. În Bulgaria cele două grupe au fost alcătuite din câte cinci echipe fiecare, iar în Lituania din câte patru echipe fiecare. Tragerea la sorți a avut loc la sediul EHF din Viena, Austria, pe 26 februarie 2019, de la ora locală 14:30. Cele 10 selecționate naționale au fost distribuite în cinci urne valorice de câte două echipe. Distribuția în urne a avut la bază coeficienții valorici ai EHF: urna 1 a fost alcătuită din cele mai bune echipe, în timp ce urna a 5-a a fost formată din echipele cu cei mai slabi coeficienți EHF. Din urne, echipele au fost plasate prin tragere la sorți în două grupe preliminare de câte cinci echipe, fiecare grupă cuprinzând câte o echipă din fiecare urnă. Distribuția în urnele valorice a fost următoarea: În urma tragerii la sorți au rezultat următoarele grupe preliminare: Calendarul de mai jos respectă ora de vară EET: Cea mai bună marcatoare (golgheter):
Prosciutto este o șuncă din pulpă de porc/mistreț specifică bucătăriei italiene, sărată și uscată. Prosciutto Crudo este crud și Prosciutto Cotto este gătit.
Paraboloidul este o suprafață cuadrică. Secțiunile sale plane (intersecția paraboloidului cu un plan oarecare) pot fi elipse sau hiperbole, de unde și clasificarea; paraboloizi eliptici și paraboloizi hiperbolici. O caracteristică a paraboloidului este și faptul că nu are un centru de simetrie. Un paraboloid este eliptic dacă secțiunile perpendiculare pe axa sa de simetrie sunt elipse. Într-un sistem de referință tridimensional cu originea în vârful paraboloidului, ecuația sa este de forma:În cazul particular a = b, paraboloidul eliptic se numește „paraboloid circular” sau „paraboloid de rotație”. Formula volumului unui corp format dintr-un paraboloid eliptic circular mărginit de un plan perpendicular pe axa de simetrie este: unde a este lungimea axei de simetrie de la vârful paraboloidului până la planul bazei, iar b este raza cercului de intersecție a paraboloidului cu planul bazei. Într-un sistem de referință tridimensional potrivit ales, ecuația paraboloidului hiperbolic este de forma:
Bundesliga 2018-2019 a fost cel de-al 56-lea sezon de Bundesliga, eșalonul superior al fotbalului din Germania. Sezonul a început pe 24 august 2018 și se va încheia pe 18 mai 2019.
Lumea de la capătul timpului (din engleză The World at the End of Time) este un roman științifico-fantastic [science fiction\|hard] al scriitorului american Frederik Pohl. A apărut la 1 iunie 1990 la editura Del Rey. Prezintă povestiri paralele despre o inteligență umană și despre o inteligență bazată pe plasmă, care reușesc să supraviețuiască până aproape de moartea termică a Universului. Cartea este o lucrare combinată de cosmologie speculativă și de colonizare a spațiului. World at the End of Time descrie povestea unui tânăr născut pe Pământ, Viktor Sorricaine, aflat într-o expediție de colonizare a unui sistem stelar îndepărtat. Coloniștii sunt înghețați pentru a supraviețui călătoriei de lungă durată printre stele. Oamenii de pe Pământ sau coloniștii din nave nu știu că stelele din jurul lor sunt locuințele unor creaturi imense din plasmă care trăiesc foarte mult (practic nemuritoare). Acestea nu cunosc și nu au niciun interes față de activitățile unor creaturi materiale nesemnificative ca oamenii. Wan-To, una dintre cele mai vechi și mai puternice creaturi din plasmă, este angajată într-un război. După crearea unor copii personale ale sale, Wan-To ajunge într-un joc de șah mortal cu aceștia."Masa de joc" este întreaga galaxie, iar armele sunt însăși stelele. Fiecare stea poate găzdui un "copil" inamic; folosind o varietate de particule exotice, Wan-To este capabil să facă ca o stea pe care a țintit-o să se aprindă și să omoare orice inamic care ar putea trăi în ea. În mijlocul acestui câmp de luptă, cele trei nave-colonii umane (Ark, New Mayflower și Argosy) se îndreaptă spre noua lor casă fără să știe nimic din toate acestea. La sosire, colonia începe să se stabilească ... doar pentru a descoperi că întregul lor grup local de stele pare să sufere o accelerație bizară și își micșorează luminozitatea. După izbucnirea unei boli dezastruoase și a eșecurilor de terraformare, coloniștii disperați decid în cele din urmă să investigheze emisiile ciudate de radiații dintr-o lume mică din sistemul lor solar. La sosirea pe orbită, nava lor este grav avariată și Viktor este forțat să scoată sistemele de congelare de la bord. Ei sunt salvați și dezghețați patru sute de ani mai târziu de ceilalți care au întemeiat o colonie între timp. Dar colonia se află într-o situație și mai disperată. Steaua planetei pe care a fost întemeiată colonia și-a redus considerabil strălucirea (datorită energiei care a fost sustrasă pentru a accelera procesul) și acum călătoresc atât de repede încât, din cauza efectelor relativității, universul din jurul lor s-a diminuat până a ajuns ca un punct luminos. Colonia s-a împărțit în mai multe fracțiuni și a devenit foarte religioasă, descurajând cercetarea științifică. Viktor ajunge să fie înghețat din nou după ce investighează cauza mișcării accelerate. Este trezit peste patru mii de ani, pentru a descoperi că descendenții îndepărtați ai coloniei și-au reconstruit societatea într-un habitat închis care orbitează steaua slab strălucitoare (o pitică cenușie) și au creat o civilizație de înaltă tehnologie dedicată plăcerilor și confortului. În cele din urmă, își croiește drum către fosta colonie pentru a găsi doar câțiva coloniști neînghețați dispuși să reconstruiască colonia. Statutul său unic de om născut pe "vechiul Pământ" aduce multă publicitate eforturilor acestora, iar reconstrucția coloniei face rapid progrese. În timpul celor patru mii de ani în care Viktor a fost înghețat, sistemul stelelor și-a încetinit mișcarea din nou. După ce a trecut mult timp, din universul odinioară tânăr a rămas stele pe moarte și găuri negre, cu Wan-To supraviețuind cu disperare din cauza energiei provocate de dezintegrarea protonilor. Wan-To primește o transmisie tahionică de la sistemele sale de mult timp uitate și face pregătiri pentru a se deplasa către aceste stele ultimele - care au supraviețuit - crezând că acele mici creaturi materiale care locuiesc în sistem sunt irelevante și pot fi distruse dacă îl irită prea tare.
Mihaela Zavolan () este o cercetătoare în domeniul biologiei sistemice și profesor la Biozentrum de la Universitatea din Basel. Principalul subiect al cercetării în grupul condus de Mihaela Zavolan este microARN (miARN). Aceste modelule de ARN, lungi de 22 de nucleotide, regulează expresia unor gene care codifică proteine, controlând astfel diferențierea celulară, metabolismul și sistemul imunitar. Prin dezvoltarea de metode de calcul experimental și de analiză, Zavolan a contribuit la descoperirea a numeroase molecule de miARN în diverse organisme, variind de la virusuri la om. Ea a dezvoltat algoritmi pentru a prezice genele și țintele miRNA și a lucrat la dezvoltarea metodei CLIP (cross-linking și imunoprecipitare) pentru cartografierea siturilor de legare ale proteinelor care se leagă de ARN. Recent, grupul a utilizat informațiile obținute prin CLIP pentru a deduce un model biofizic al interacțiunilor dintre miARN și țintele sale, care poate fi folosit pentru a prezice puterea interacțiunilor dintre miARN și țintele de pe mARN și ARN lungi ne-codificante. Românce din domeniul științific
Twenty Minutes of Love este un film de comedie american mut din 1914 produs de Keystone Studios. Este recunoscut în general ca fiind primul film regizat de Charlie Chaplin; în timp ce unele surse îl numesc pe Joseph Maddern ca fiind regizorul acestui film.
Clădirea principală originală [cu primul platou de filmări complet închis și studioul] este încă în picioare. Acesta este situată la adresa 1712 Glendale Blvd în Echo Park, Los Angeles și este acum folosită ca un depozit.
Un petrecăreț beat (Chaplin) se întoarce acasă unde este mustrat aspru de către soția sa. Apoi, vecinul său (Arbuckle), în aceeași stare de ebrietate, se întoarce acasă unde este primit rece de către soția sa și încep să se bată. Soția îl lovește și soțul începe să o strângă de gât. Primul cuplu aude zgomotul provocat de altercația fizică a celuilalt cuplu aflat în camera cealaltă dincolo de hol. Soția primului petrecăreț îl trimite pe acesta să vadă despre ce este vorba. Cei doi bărbați se împrietenesc, iau pe ascuns banii soțiilor și fug împreună într-o cafenea, unde provoacă alte necazuri. Soțiile lor îi urmăresc, dar aceștia fug din nou, de data aceasta cu o barcă cu vâsle. Barca însă nu este etanșă și, când cei doi adorm, apa începe să intre barcă. Filmul se termină când cei doi dorm buștean, apa crește și ei dispar în cele din urmă sub apă.
Mack Sennett () a fost un regizor de film americano-canadian, producător și actor. Conform Internet Movie Database, el a scris 95 de filme, a regizat 311 filme, a jucat ca actor în 360 de filme și a produs 1115 filme între 1908 și 1956. A produs numeroase filme pentru Biograph și pentru Keystone Studios de la care a plecat în 1917. În acest an, Sennett a apărut în 43 de filme. Sennett și-a regizat primul film în acest an cu D. W. Griffith, dar nu a fost menționat. În acest an a apărut în 126 de filme. În acest an, Sennett a regizat mai multe filme, dar încă a jucat în filme. A fost implicat în 59 de filme în acest an. Sennett a fost implicat în 83 de filme în acest an.
În primii ani după terminarea facultății a profesat ca avocat însă a continuat în paralel și alte activități antreprenoriale pe care le începuse din timpul facultății. Din perioada liceului și-a manifestat pasiunea pentru afaceri dar a fost îndrumat către studii de drept. După mai multe afaceri minore începute în timpul facultății, în 2012 a deschis un restaurant cu servire rapidă, fiind provocat de potențialul pieței cu carne rotisată. A configurat un nou concept de restaurant cu specific grecesc, restaurantul Spartan. În 2013 s-a deschis a doua locație Spartan în Uvertura Mall Botoșani. Primul restaurant în sistem de franciză s-a inaugurat în 2014. Ulterior, Spartan a deschis noi restaurante în toate regiunile României. În luna februarie 2019 Spartan avea deschise 41 restaurante, fiind pe locul trei în categoria restaurantelor tip fast-food după McDonalds și KFC. A fondat una dintre cele mai dezvoltate francize autohtone, Spartan, cu un număr de 55 restaurante în România în ianuarie 2020. În întreg lanțul de restaurante, lucrează un număr de peste 1000 angajați. În 2018 a finalizat după doi ani prima franciză hotelieră românească, Mandachi Hotel & Spa, în urma unei investiții de 7,5 milioane de euro. Complexul hotelier este format din mai multe branduri, fiecare în parte având statut de franciză independentă. Mandachi Hotel & Spa este format din restaurant Don Stefano, Mefi Cafe, Magnificus Plaza, BumBumBox și primul spa cu ceaiuri BIO din România, BIO Transylvania. Ștefan Mandachi afirmă că fiecare brand poate fi extras din complexul hotelier și multiplicat independent ca franciză individuală. În luna februarie 2019 lansează un atac împotriva liderilor pe care i-a avut România din 1990, pe care îi consideră vinovați că regiunea Moldova nu are niciun metru de autostradă. Într-o postare pe blogul personal se caracterizează „Nu fac politică, nu sunt activist, nu fac parte din nicio organizație sau mișcare. Sunt Ștefan Mandachi. Nici cel mai frumos, nici cel mai corect, nici cel mai fericit om”.El a printat cinci milioane de afișe personalizate „România vrea autostrăzi” pe care le-a distribuit în toate restaurantele pe tăvile de servire. A tipărit mai multe milioane de șervețele cu același imprimeu ”România vrea autostrăzi” și câteva sute de mii de stikere pentru mașini. În luna februarie 2019 lansează campania „Șîeu” ca un manifest împotriva lipsei de autostrăzi din Moldova. În 2016 a urmat timp de nouă săptămâni cursurile intensive de cinematografie în cadrul școlii de film New York Film Academy, din Los Angeles California. A regizat filmul de scurtmetraj „The Little Truth” care a fost selecționat în mai multe festivaluri de film. În 2019 a fondat alături de fratele său geamăn Asociația Umanitară Jeni Mandachi, în memoria mamei sale care a murit în 2018. Asociația finanțează cazuri umanitare și legate de adopția câinilor fără stăpân. În numele fundației ține conferințe și seminarii pentru elevi și studenți care au ca scop descoperirea vocației. În data de 4 martie 2019 a lansat manifestul „România vrea autostrăzi” sub sloganul #șîeu ca formă de protest împotriva lipsei de autostrăzi din România. Antreprenorul a chemat întreaga societate la o pauză de 15 minute în data de 15 martie 2019, începând cu ora 15:00, în semn de protest pentru lipsa autostrăzilor în România. Campania a avut ecouri sociale majore, zeci de mii de companii și milioane de români solidarizându-se cu demersul inițiat de Ștefan Mandachi. În noiembrie 2019 a lansat o nouă campanie adresată antreprenorilor români, #șîeu în școală, care are drept scop educația financiară a elevilor. Antreprenorul care a dezvoltat lanțul de restaurante Spartan a investit 7 mil. euro într-un hotel cu centru spa în Suceava, 13 decembrie 2018, Cristina Bellu, Ziarul Financiar Un avocat a dezvoltat o franciză de restaurant care îi aduce venituri de 3,5 milioane de euro. Spartan a ajuns la 27 de unități, iar planurile vizează depășirea granițelor țării, 12 octombrie 2016, Ioana Matei, Ziarul Financiar Compania care deține franciza lanțului de restaurante fast-food Spartan intră pe piața hotelieră, 14 decembrie 2018, Stirisuceava. net
VeggieTales este o serie animată de copii creată de Big Idea Entertainment, care conține legume antropomorfe în povestiri care transporta teme morale bazate pe creștinism. Serialul a fost creat de Phil Vischer și Mike Nawrocki când au vrut să creeze o serie de videoclipuri care îi învață pe copii despre povestiri și lecții din Biblie, in timp ce făcând-o distractivă. Phil a început inițial în 1990, când dorea să folosească bare de bomboane ca bază. Cu toate acestea, soția lui a contestat ideea, crezând că a avut o influență negativă asupra copiilor. A tras un castravete și a crezut că este cea mai bună alegere, legume. El a ales aceste obiecte pe măsură ce a spus ele că sunt ușor de animat în comparație cu personajele cu membrele, hainele sau părul din cauza limitărilor privind grafica 3D la începutul anilor '90. Phil a colaborat apoi cu Mike Nawrocki, care au făcut ambele emisiuni de marionete în colegiul biblic. În cele din urmă, schițele pe care Phil le-a atras de fructe și legume au devenit baza pentru VeggieTales. Numele în sine a venit de la Mike Nawrocki, deoarece a simțit că este un titlu bun, deoarece era vorba despre legume care povesteau povesti. Seria a început cu doar unul sau două episoade pe an, până când compania a produs în cele din urmă trei episoade pe an începând cu 2014. De atunci, nu s-au produs noi episoade din serie, probabil datorită faptului că Big Idea Entertainment este prea ocupată creând și concentrându-se pe În casa (engleză VeggieTales in the House). Site-ul oficial pentru cumpărături
Larvele este un serial de televiziune comic, de desene animate pe calculator, creat de Tuba Entertainment în Seul, Coreea de Sud. Acest desen animat are ca personaje principale două larve. În Indonezia, acest serial este difuzat pe RCTI. Roșu - micul roșcat are un caracter greu și nerăbdător. A strigat ca Bruce Lee și ia dat picioarele în aer chiar dacă nu avea picioare ca oamenii. Roșul este un personaj care trăiește mereu suferind. Cei mai mulți încep cu lăcomie pentru ceva. Galben - Larva merge încet și cu lăcomie. El ascultă întotdeauna Roșul, dar de multe ori își pierde controlul asupra lui însuși atunci când vede mâncarea. Violet - Viermele gigant misterios și-a ascuns corpul de sub pământ și a urmărit ceea ce a făcut Red și Galben până când a scos capul său mic. Când a fost amenințat, și-a arătat corpul său mare și dinții înfricoșătoare. Roz - Acest caracter roz Larva este ca un farmec. Roz este favorizat de larvele roșii, dar Pink preferă galbenul. Pink îi place Galben ca atare, chiar dacă Yellow aruncă orice gaz, Pink poate râde amuzat să o vadă. Roz este singurul personaj feminin care apare în seria Larva. Negru - Ca și statutul său, acest gândac puternic este temut de ceilalți. Într-un episod intitulat "Primăvara fierbinte", culturile larve galbene și roșii, în apă fierbinte, trebuie să fie dispuse să se ridice, deoarece semnalul de la gândacul care nu le dorește pe amândouă este în același bazin : poate). Black, de obicei, îi place să pună un cocon ca un samsak de box. Brown - Acesta este cel mai murdar personaj printre ceilalți. Brown îi place să se rostogolească murdăria atât de frecvent interferează cu alți prieteni. Într-un episod, chiar Brown a făcut galben și roșu să râdă cu voce tare din cauza comportamentului său prost pentru o furculiță și o lingură. Fish Monster - Acest pește de multe ori tulbura Roșu și Galben. Ei chiar trebuie să se apere de atacul peștelui dacă nu vor să fie prada lor. Dar de multe ori, această situație precară provoacă, de fapt, râsul audienței. Rainbow - Un melc care adesea este ținta ignoranței roșii și galbene. Când iese din coajă, arată corpul său care seamănă cu un corp uman și se poate mișca rapid, dacă este în cochilie, se va mișca încet. Într-un episod, râsul roșu și galben la Rainbow, pentru că se execută foarte încet, Rainbow voma lichid la roșu și galben, ceea ce duce la încetinirea celor două. Dar, în spatele tuturor, Rainbow sa dovedit a fi prea rapid când a rămas în cochilie și a părăsit departe duo-ul larvei ignorante. Prism - Un chameleon care deranjează de multe ori roșu și galben. Prismul a apărut în al doilea sezon al larvei. Șobolan - La fel ca Prism, acest mouse mereu deranjează și urmărește Red și Galben. Șobolanul înlocuiește rolul prismului în al treilea sezon al larvei. Insectul de insecte - Această insectă insectă este ușor de îndepărtat de vânt. Într-un episod, el sa împrietenit cu galbenul și a salvat pe Galben care era în pericol. Baby Coco-Tasas sunt verde sau maro, care sunt ferme și bune galben și roșu le aducă în lumea reală galben și roșu.
Soiul a fost obținut la Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Iași prin hibridarea intraspecifică între soiurile Sauvignon x Șarba fiind omologat în anul 1999 și brevetat în 2004. Însușiri agrobiologice și tehnologice Soi este inclus în sortimentul podgoriilor din zona Dealurilor Moldovei, pentru obținerea vinurilor albe de calitate.
Charlot, om preistoric (în ) este un film american de comedie din 1914 produs de Mack Sennett și scris și regizat de Charlie Chaplin. În alte roluri interpretează actorii Mack Swain și Sydney Chaplin (fratele mai mare al lui Charlie). Charlie adoarme pe o băncuță din lemn în parc și se trezește în epoca de piatră. Aici regele Low-Brow conduce ținutul și are un harem de soții. Când Charlie sosește în această țară (unde fiecare are o mie de soții), se îndrăgostește de soția favorită a regelui. Când regele cade de pe o stâncă, se presupune că este mort și Charlie se încoronează pe sine ca rege. Regele, totuși, nu este mort și se întoarce și îl lovește pe Charlie în cap cu o piatră. Totul a fost doar un vis și un polițist l-a trezit pe Charlie lovindu-l în cap în timp ce dormea în parc.
Ileana Streinu () este o informaticiană și matematiciană româno-americană, Profesor Charles N. Clark de Matematică și Informatică la Smith College în Massachusetts. Este cunoscută pentru cercetările sale în geometrie computațională și, în special, pentru munca sa cu privire la cinematică și rigiditate structurală. Streinu a urmat studiile de licență la Universitatea din București în România. Ulterior, a obținut două doctorate în 1994, unul în matematică și informatică de la Universitatea București, sub îndrumarea lui Solomon Marcus, și un altul în informatică de la Universitatea Rutgers, sub îndrumarea lui William L. Steiger. Ea s-a alăturat departamentului de informatică de la Smith College în 1994, i s-a oferit și o catedră de matematic, în 2005, iar în 2009 a devenit Profesor Charles N. Clark. De asemenea, deține un post de profesor adjunct la departamentul de informatică la Universitatea din Massachusetts Amherst. La Smith, Streinu este director al Biomathematical Științe Concentrare și a fost co-PI pe un grant de un milion de dolari împărțit între patru școli pentru a susține această activitate. În 2006, Streinu a câștigat Premiul Grigore Moisil al Academiei Române pentru munca ei cu Ciprian Borcea folosind geometrie algebrică complexă pentru a demonstra că fiecare graf rigid minimal cu lungimi ale arcelor fixe are cel mult 4n diferite embeddings în planul euclidian, unde n reprezintă numărul de noduri distincte din graf. În 2010, Streinu a câștigat Premiul David P. Robbins al American Mathematical Society pentru o soluție combinatorială pentru problema regulii dulgherului. În această problemă, este dat un poligon simplu arbitrar, cu vârfuri flexibile și arce rigide, și trebuie să se demonstreze că acesta poate fi transformat într-o formă convexă fără a produce întretăieri ale arcelor. Soluția propusă de Streinu mărește graful de intrare pentru a forma o pseudotriangulare, elimină un arc din înfășurătoarea convexă din acest graf, și arată că această eliminare a arcului oferă un singur grad de libertate care permite poligonului să devină din ce în ce mai convex cu fiecare pas efectuat. Românce din domeniul științific
Eric Campbell () este un actor englez din epoca filmului mut. A fost un membru cheie al echipei lui Charlie Chaplin, cu roluri de indivizi care intimidează pe ceilalți. A apărut în 11 filme ale lui Chaplin înainte de a fi ucis într-un accident de mașină la 37 de ani. Este subiectul unui documentar al regizorului și producătorului Kevin Macdonald. S-a considerat inițial că Eric Campbell s-a născut în Scoția în Dunoon, dar acum se crede că s-a născut în Cheshire, Anglia. Multe surse indică anul nașterii ca fiind 1879, dar data nașterii unui anume Alfred Eric Campbell este înregistrată în Altrincham ca fiind aprilie-iunie 1880; nicio naștere cu numele său nu apare în Cheshire în 1879. Nașteri în 1880 Decese în 1917Actori engleziActori britanici
Mabel Ethelreid Normand () a fost o actriță americană din epoca filmului mut, producătoare de filme, scenaristă și regizoare. Ea a fost o vedetă populară care a lucrat împreună cu Mack Sennett la Keystone Studios (compania lui Sennett). Pe marele ecran, a jucat alături de Charlie Chaplin în 12 filme de succes și alături de Roscoe "Fatty" Arbuckle în 17 filme, unele co-scrise și co-regizate de ea împreună cu Chaplin. În unele roluri timpurii a fost menționată ca "Mabel Fortesque".
Charlot, om preistoric (1914) ca polițist Ținutul faraonilor (1955) ca Treneh, căpitanul gărzilor faraonului
Când unul dintre actorii de pe platoul de filmare nu apare, Charlie are șansa sa de a-l înlocui pe acesta. În timp ce așteaptă, el joacă o partidă de zaruri și enervează mai mulți oameni. Când ajunge în sfârșit să interpreteze, ruinează scena, distruge accidental platoul și rupe fusta vedetei filmului. Titlul filmului, His New Job (Noul sa slujbă), avea un al doilea subînțeles subtil, deoarece a fost primul film al lui Chaplin pentru studiourile Essanay după ce contractul său cu Keystone Studios a expirat la sfârșitul anului 1914.
În această comedie, Charlie Chaplin are un partener - un buldog de companie. Plimbându-se de-a lungul unei străzi cu buldogul său, Charlie găsește o potcoavă norocoasă în fața porții taberei de antrenament a unui luptător puternic, denumit Spike Dugan. Pe ușa acestuia este un anunț mare în care scrie că Dugan caută parteneri de sparring "care pot încasa un pumn". După ce vede cum alți luptători mai buni sunt bătuți de Dugan, Charlie decide că are șanse mai mari dacă pune potcoava norocoasă în mănușa de box. Cu această mănușă, Charlie îi trage lui Dugan un pumn zdravăn și câștigă. Antrenorul îl pregătește pe Charlie să lupte împotriva campionului mondial. Un parior vrea ca Charlie să piardă lupta. El și fiica antrenorului se îndrăgostesc unul de celălalt.
Este una din comediile lui Charlie Chaplin care au loc într-un parc. De data asta, un alt vagabond provoacă dezastrul. Acesta încearcă să-l buzunărească pe Charlie, dar nu găsește nimic în buzunarele sale. Între timp, Charlie umblă prin buzunarele vagabondului și îi fură o țigară și chibriturile acestuia. Două cupluri au întâlniri romantice pe două bănci separate. Vagabondul fură geanta unei fete, dar i-o șterpelește imediat Charlie când acesta încearcă să-l fure pe Charlie pentru a doua oară. Charlie îl salvează din mâinile unui bătăuș pe un vânzător de hotdog, dar fură cu îndemânare câțiva cârnăciori cu bastonul său. Charlie vinde poșeta furată celuilalt pețitor. Un polițist suspicios observă ce se întâmplă și oamenii își dau seama că poșeta este furată și o dau de la unu la altul ca să scape de ea. În cele din urmă, Charlie o oferă ca pe un cadou celeilalte femei și are parte de o îmbrățișare afectivă. Proprietara inițială a poșetei se supără pe pețitorul ei pentru că a permis să-i fie furată poșeta. Pețitorul este astfel respins și reacționează foarte dramatic. El intenționează să se înece în iazul parcului și îi cere lui Charlie să-l ajute. El se îndreaptă cu spatele ca țintă, iar Charlie îl lovește cu bucurie aruncându-l în iaz. La scurt timp după aceea îl lovește pe celălalt pețitor și-l aruncă în iaz împreună cu polițistul din parc.
Kari a obținut diploma de master la Universitatea din București în 1987, studiind cu Gheorghe Păun, iar apoi s-a mutat la Universitatea din Turku, în Finlanda, unde a obținut diploma de doctor în 1991, sub îndrumarea lui Arto Salomaa. S-a mutat la Universitatea din Western Ontario, ca profesor invitat, în 1993, iar în 1996 a fost angajată acolo pe deplin. În 2017, a acceptat postul de profesor de informatică și catedra cercetării din universitatea la Universitatea din Waterloo. Teza de doctorat a lui Kari a fost în teoria limbajelor formale. La mijlocul anilor 1990, inspirată de un articol publicat de Leonard Adleman în Science, ea și-a îndreptat interesul înspre calculatoare cu ADN. Prin munca sa, împreună cu Laura Landweber, a inițiat și a explorat studiul puterii de calcul a procesării cu ADN la ciliate, folosindu-se de experiența sa pentru a demonstra că operațiunile efectuate prin recombinarea genetică a ADN-ului în aceste organisme sunt Turing complete. Mai recent, a studiat probleme de nondeterminism și indecidabilitate în auto-asamblare, precum și probleme din informatica biodiversității, unde a propus metode bazate pe reprezentarea ca jocuri haotice a secvențelor de ADN genomic pentru a identifica și clasifica specii. Românce din domeniul științific
Olga Edna Purviance () a fost o actriță americană în timpul epocii filmului mut. A jucat rolul feminin principal în multe filme alături de Charlie Chaplin, alături de care a apărut în peste 30 de filme.
Essanay Film Manufacturing Company a fost un studio de film american. Studioul a fost fondat în 1907 cu sediul în Chicago și mai târziu cu platouri suplimentare de filmare în Niles Canyon, California. Este cel mai cunoscut pentru filmele mute produse aici cu/de Charlie Chaplin în 1915. În anii 1920, după ce s-a unit cu alte studiouri, a fost absorbit în Warner Brothers.
Este cel mai cunoscut pentru strabismul său și pentru rolurile sale din filme mute unde a jucat alături de actori ca Stan și Bran sau Charlie Chaplin; a fost membru al echipei de producție al studiourilor independente lui Mack Sennett. Se consideră că Ben Turpin a fost prima "victimă" filmată a gagului cu plăcinta aruncată în față. Când au început să apară filmele cu sunet, Turpin a ales să se retragă, investind profiturile sale în domeniul imobiliar.
Ziua Internațională a Ursului Polar este un eveniment anual sărbătorit la fiecare 27 februarie pentru a crește gradul de conștientizare cu privire la starea de conservare a ursului polar. Evenimentul are loc începând cu 2011. Ziua Internațională a Ursului Polar este organizată de pentru a crește gradul de conștientizare cu privire la impactul încălzirii globale și al reducerii gheții formate pe mare asupra populațiilor de urși polari. Ziua încurajează oamenii să găsească modalități de reducere a emisiilor de carbon, cum ar fi dezactivarea termostatului sau folosirea mai redusă a vehiculelor. Ziua a fost de asemenea folosită pentru a încuraja instalarea unor izolații eficiente din punct de vedere energetic în case. Multe grădini zoologice folosesc ziua pentru a educa despre conservarea ursului polar și pentru a încuraja vizitarea expozițiilor de urși polari. A avut, de asemenea, un anumit impact politic. Jack Shapiro, managerul adjunct al campaniei pentru climă sub conducerea președintelui american Barack Obama, a folosit ziua pentru a argumenta necesitatea unei acțiuni a Congresului asupra problemei schimbărilor climatice. Universitatea din Saskatchewan a anunțat în 2014 că își va coborî termostatele cu două grade în timpul verii și cu două grade Celsius în timpul iernii pentru a onora Ziua Internațională a Urului Polar. Se așteaptă ca decizia să reducă emisiile de carbon ale universității cu două mii de tone și ca universitatea să economisească peste două sute de mii de dolari pe an.
Leo White () a fost un actor americano-englezo-german. Este cel mai cunoscut pentru rolurile sale din filmele lui Charlie Chaplin. S-a născut în Imperiul German și a crescut în Anglia unde și-a început cariera ca actor de teatru. S-a mutat în SUA cu ajutorul lui Daniel Frohman, un foarte cunoscut producător de pe Broadway. A început să apară în filme în 1911-1913 la Essanay Studios.
Filmul este structurat în jurul unor flashback-uri ale unui Charlie Chaplin bătrân (care trăiește acum în Elveția) și care își amintește momente din viața sa în timpul unei conversații cu personajul fictiv George Hayden, editorul autobiografiei sale. Amintirile lui Chaplin încep din copilăria sa când a trăit într-o sărăcie extremă, de care a scăpat în lumea sălilor de muzică din Londra. După ce mama sa Hannah Chaplin are un atac de nervi pe scenă în timpul unui spectacol, Chaplin, care are patru ani, ia locul mamei sale pe scenă. Hannah se retrage din spectacol și este în cele din urmă dusă într-un azil după ce a dezvoltat o psihoză. În anii care urmează, Chaplin și fratele său Sydney obțin colaborarea cu producătorul de spectacole de varietate, unde Chaplin devine o vedetă cu numărul său de comedie cu un personaj beat. Începe o relație cu prima sa iubire Hetty Kelly; cu o noapte înainte de a pleca în Statele Unite, el o cere de soție, dar ea îl refuză, argumentând că este prea tânără. Chaplin promite să se întoarcă în Anglia după ea după ce va avea succes în America. Chaplin este trimis în America de Fred Karno și i se oferă un loc de muncă de către Mack Sennett, cel mai faimos producător de comedii de la Hollywood. Aici își creează personajul său iconic Micul vagabond și datorită regiei teribile a prietenei lui Sennett, Mabel Normand, Chaplin cere să-și regizeze propriile filme. Până la sfârșitul anului 1914, Chaplin regizează peste 20 de filme pentru Keystone Studios. După ce s-a alăturat lui Sydney în America pentru a-i fi manager, Chaplin decide să se desprindă de Sennett pentru a avea un control creativ complet asupra filmelor sale, cu scopul de a avea propriul studio într-o zi. În 1917, Chaplin termină filmul The Imigrant (Emigrantul), care provoacă unele îngrijorări cu privire la subiectul politic al filmului și începe o scurtă poveste de dragoste cu actrița Edna Purviance. Câțiva ani mai târziu, la o petrecere a persoanelor implicte în cinematografie organizată de Douglas Fairbanks, Chaplin îl cunoaște pe acesta și începe să se întâlnească cu actrița Mildred Harris care avea 16 ani. În cele din urmă, Chaplin devine suficient de bogat pentru a-și înființa propriul studioul și devine "cel mai faimos om din lume", înainte de a împlini treizeci de ani. Chaplin îi dezvăluie lui Fairbanks că se va căsători cu Harris deoarece este însărcinată, dar mai târziu la o petrecere organizată de William Randolph Hearst, descoperă că sarcina este doar o farsă. La aceeași petrecere, Chaplin are un dialog incomod cu J. Edgar Hoover despre actori/regizori și responsabilitățile lor în ceea ce privește audiențele, această confruntare duce la o vendetă de patruzeci de ani, iar Hoover încearcă să distrugă reputația lui Chaplin. Chaplin și Mildred se separă după moartea prematură a singurului lor copil și datorită devotamentului total al lui Chaplin față de filmele sale. În timpul procedurilor de divorț, avocații lui Harris încearcă să fure filmul lui Chaplin, The Kid, totuși Chaplin și Sydney termină editarea filmului într-un hotel aflat la distanță în Salt Lake City, Utah și îl introduc pe furiș în Los Angeles unde are un mare succes. În cele din urmă, frații au aranjat ca mama lor să vină alături de ei în America. Chaplin este inițial fericită să o vadă, dar a fost departe de ea foarte mult timp încât nu este în măsură să facă față agravării bolii sale mintale. În 1921, ia o pauză de la munca și viața sa privată și se întoarce în Anglia pentru a participa la premiera britanică a filmului The Kid. El se reîntâlnește cu Karno si speră să-l ajute s-o găsească pe Hetty, însă Karno îi spune cu tristete ca ea a murit într-o epidemie de gripă după război. Chaplin descoperă, de asemenea, că, deși majoritatea oamenilor sunt bucuroși să-l vadă, datorită succesului său clasa muncitoare britanică aflată în sărăcie nu-l mai consideră unul de-al lor și asta și pentru că nu a luptat în război așa cum ceilalți au făcut-o. Înapoi în America, Hoover începe să investigheze viața privată a lui Chaplin, suspectând că ar putea fi membru al Partidului Comunist, iar Chaplin este obligat să ia în considerare implicațiile răspândiri filmelor cu sunet pe care le-ar putea avea asupra carierei sale. Chaplin promite că nu va mai face niciodată un film vorbit cu micul vagabond. În 1923, Chaplin începe lucrul la filmul Goana după aur (The Gold Rush) și se căsătorește cu Lita Gray, cu care are doi copii, însă Chaplin îi spune mai târziu lui George în autobiografia sa că se gândea întotdeauna la ea ca la o "târfă totală" și nu a stat cu ea mai mult de cinci ani. Anii trec și, deși Chaplin s-a recăsătorit cu Paulette Goddard, el simte un sentiment de vinovăție și simpatie pentru milioane de americani care au rămas recent șomeri din cauza marii crize economice (Chaplin a evitat să-și piardă toți banii în timpul Marii Depresiuni deoarece a vândut majoritatea acțiunilor sale în anul anterior). Chaplin decide să abordeze această problemă în următorul film Timpuri noi (Modern Times, ultimul film în care interpretează rolul micului vagabond). Dedicarea sa absolută pentru a finaliza filmul pune o presiune excesivă asupra vieții sale conjugale și, în cele din urmă, duce la destrămarea căsătoriei sale. La o petrecere, Chaplin provoacă un scandal minor atunci când refuză să dea mâna cu un membru al partidului nazist. Fairbanks (a cărui stare de sănătate este foarte gravă) spune că Chaplin seamănă foarte mult cu Adolf Hitler, oferindu-i acestuia inspirația pentru următorul său film, Dictatorul (1940). Fairbanks moare între timp, în 1939. Filmul lui Chaplin care satirizează naziștii are un succes imens în întreaga lume, dar Hoover încearcă să prezinte filmul ca pe o lucrare de propagandă anti-americană. Chaplin locuiește cu Oona O'Neill (o actriță care seamănă cu prima sa dragoste Hetty Kelly) și cu această femeia își va petrece tot restul vieții sale. Cu toate acestea, Chaplin are parte de un alt scandal atunci când se presupune că el este tatăl copilului fostei sale iubite Joan Barry și, în ciuda unui test care demonstrează că acesta nu este copilul său, lui Chaplin i se ordonă să acorde sprijin financiar copilului. Reputația lui este grav afectată, Chaplin rămâne ascuns publicului timp de peste șapte ani până când reapare pentru a produce un nou film Luminile rampei (Limelight, 1952). În 1972,10 ani după ce Chaplin și George au finalizat autobiografia, Chaplin este invitat înapoi în America pentru a primi Premiul Onorific Oscar la ceremonia de decernare a premiilor Academiei de Film și Științe din 10 aprilie 1972. Deși Chaplin este încă nemulțumit de exilarea sa din SUA și se teme că a fost uitat, publicul se bucură foarte tare la proiectarea filmelor sale clasice. Chaplin stă pe scenă și are ochii plini de lacrimi atunci când are parte de cea mai lungă ovația a audienței de la o gală de decernare a premiilor Oscar. Filmul a avut recenzii împărțite, cele mai multe pozitive. Filmul a fost criticat pentru licența sa dramatică amestecată cu unele aspecte ale vieții lui Chaplin, dar interpretarea lui Downey ca Chaplin a fost apreciată universal. Attenborough a avut suficientă încredere în interpretarea lui Downey încât, la sfârșitul filmului, a inclus fragmente de arhivă din filmele originale ale lui Chaplin. Filmul a fost lăudat pentru valorile sale ridicate ale producției, dar mulți critici l-au respins catalogându-l ca pe un film biografic prea lucios (care a înfrumusețat viața reală a lui Chaplin). Un critic a scris că scenariul "se străduiește să acopere prea mult din viața lui Charlie Chaplin care a fost atât de vastă și variată încât nu poate fi redată total într-un film care are un format prea restrictiv." Chaplin are un scor de 60% pe web-site-ul Rotten Tomatoes bazat pe 50 de recenzii. Consensul critic al site-ului este că filmul beneficiază "de o interpretare reușită a lui Robert Downey Jr. în rolul principal, dar nu este suficient pentru a depăși un film biografic stereotip care pălește în comparație cu filmele clasice ale subiectului său [Charlie Chaplin]." Coloana sonoră a filmului Chaplin a fost lansată la 15 decembrie 1992. Filme bazate pe evenimente reale
Fermentația este un proces catabolic de oxidare incompletă, care se realizează în absența oxigenului, și al cărui produs final este un compus organic. După natura acestor produși finali, se diferențiază mai multe tipuri de procese fermentative. La microorganisme, procesele de fermentație sunt principalele metode de obținere a ATP-ului prin degradarea anaerobă a nutrienților organici. În contextul producției alimentelor, termenul de fermentație se referă la orice proces prin care microorganismele produc o schimbare dorită alimentelor sau băuturilor. Fermentația are loc și în tractul gastrointestinal al tuturor animalelor, inclusiv la om, și se datorează activității florei intestinale. Fermentația este utilizată pentru obținerea acidului lactic în alimente precum murături, kimchi sau iaurt, dar și pentru obținerea etanolului în băuturile alcoolice, precum sunt vinul și berea.
Cupa Campionilor Europeni la handbal feminin 1960-1961 a fost ediția inaugurală a competiției celor mai bune cluburi de handbal feminin din Europa. La întrecere, care s-a desfășurat între 19 ianuarie și 18 martie 1961, au luat parte echipe din opt țări: Austria, Cehoslovacia, Franța, RF Germană, RSF Iugoslavia, Polonia, România și URSS. CSU Știința București a învins Spartak Subotica, Žalgiris Kaunas și apoi Dynamo Praga în cele două tururi ale finalei, devenind prima campioană europeană din istorie. Este unul din cele trei astfel de titluri obținute până în prezent de echipele românești.
Luigi Bombicci () a fost un naturalist, geolog și profesor italian. În Bologna a fost înființat la data de 8 martie 1860 un muzeu de mineralogie. Primul director al acestui muzeu a fost Luigi Bombicci. Toată colecția de peste 9000 de exponate a fost strânsă de către profesorul Bombicci. Locația inițială a muzeului a fost Piața Poggi, dar clădirea de acolo a devenit neîncăpătoare pentru cele 44 000 de exponate care se strânseseră deja în anul 1901. Edificiul actual al muzeului se află în Piața Poarta Sfântului Donato.
Vibrio cholerae (denumit și vibrionul holeric) este o bacterie Gram-negativă în formă de virgulă. Este o bacterie facultativ-anaerobă, ce prezintă un flagel și pili. Unele tulpini ale aceste bacterii reprezintă agentul etiologic al holerei. Copepods și holera în apă netratată
Capitulul de Arad a fost un capitul colegial înființat la Arad, dedicat Sf. Martin de Tours în prima jumătate a secolului al XII-lea, cu sediul în prepozitura de Arad (astăzi ruine în satul Vladimirescu, cunoscut sub vechiul nume ca Glogovăț, în maghiară Glogovác sau Öthalom). Aici se afla până în secolul al XV-lea vatra vechii așezări a orașului-târg Arad. Prima atestare documentară a capitulului de la Arad datează cel mai probabil din perioada 1131-1141, cel mai probabil 1135 când regele maghiar Bela cel Orb, decapitează 68 de nobili maghiari, care se răzvrătiseră împotriva autorității regale. Fiind orb regele era asistat de către soția sa, regina Elena de Rascia, de origine sârbă, despre care se afirma că era adevărata conducătoare a regatului maghiar. Fiind fondat ca și capitul regal, capitulul era proprietate dependentă de autoritatea regelui și era din punct de vedere ecleziastic încredințată Arhiepiscopului de Strigoniu, primatul Ungariei, deși se afla în teritoriul Episcopiei de Cenad. Capitulul avea cel puțin 12 canonici, conduși de un provost. În 1225 Papa Honoriu al III-lea a dorit extinderea controlului papal peste capitulul arădean numind un provost în persoana lui Johannes Caputius, dar care renunță în favoarea provostului instalat de către regele ungar. În 1229, capitulul de Arad devine „loc de autentificare/adeverire”, un fel de notariat pentru comitatele Arad, Zărand și Cenad, inclusiv aplicând proba prin foc ca mijloc de dovedire a veridicității anumitor mărturii. Capitulul arădean era relativ bogat, acestuia cuvenindui-se cel puțin o treime din taxele ridicate pentru traversarea râului Mureș. De-asemenea acesta deținea proprietăți în șapte comitate.
Un anglofil (în original, Anglophile) este o persoană care admiră Anglia, englezii, realizările poporului englez și cultura sa. Prin extensie, anglofilia este sentimentul împărtășit de un individ, un grup de oameni sau de diferiți oameni de pretutindeni de a admira Anglia și realizările de orice natură ale poporului englez. Antonimul conceptului este numit anglofob. Rădăcinile termenului reprezintă două cuvinte din două limbi moarte, Anglii din latină și φίλος - filos, prieten din greaca veche. Cuvântul Anglophile a fost folosit prima dată într-o scriere în 1864 de Charles Dickens în All the Year Round, atunci când scriitorul englez descrie Revue des deux Mondes ca „o publicație avansată și oarecumva anglofilă." Deși termenul de anglofil se referă strict la o anumită afinitate față de lucruri, oameni, locuri și realizări ale poporului Angliei, este uneori folosit incorect în sensul mai larg pentru atribuții similare referitoare la Insulele britanice, deși termenii de britofil respectiv britofilie ar fi mult mai corecți.
Micro Channel Architecture (MCA) a fost o magistrală de date paralelă de 16-bit sau 32-bit, dezvoltată de inginerul Chet Heath de la IBM. Magistrala a fost introdusă în 1987 cu noua familie de computere personale PS/2 și a fost folosită până în anul 1992 când a fost înlocuită de magistrala PCI.În 1988, Intel a dezvoltat versiunea proprie de chip MCA, cunoscută sub numele de "i82310". Acest tip de magistrală nu a fost utilizat pentru mult timp datorită faptului că plăcile adaptoare pentru sisteme ISA nu funcționează în sisteme MCA. MCA este complet diferită și superioară magistralei ISA: Lățime teoretică de bandă de 66 MB/s (în practică - maximum 40 MB/s). Se folosesc patru tipuri de conectoare: 16 biți, 16 biți cu extensii de memorie, 16 biți cu extensii video, și 32 de biți. Transferuri de date I/O 8-bit, 16-bit, 24-bit sau 32-bit într-un spațiu de adrese de 64 KB (lățime de adresă pe 16 biți). Transferuri de date de memorie 8,16,24 sau 32 de biți într-un spațiu de adrese de 16 MB (lățime de adrese pe 24 de biți) sau 4 GB (lățime de adresă pe 32 de biți). Permite transferul de date între componente master și slave. Acces direct la memorie (DMA) prin bus mastering. Posibilitatea de a utiliza modul exploziv Suport pentru transferul de date atât sincron cât și asincron. Procedură flexibilă de configurare a sistemului care utilizează registre programabile. Ușor de folosit deoarece este lipsit de jumpere și comutatoare, atât pe placa de bază, cât si pe plăcile adaptoare. Recunoașterea automată a cardurilor de extensie.
Alexandre Synvet (" Les Grecs de l'Empire Ottoman. Etude Statistique et Ethographique "), pe baza datelor grecești, scria în 1878 că 1000 de greci locuiesc în Nizopolis. Etnografia Adrianopolului, a Monastirului și a Salonicului , publicată în Constantinopol în 1878 și care reflectă statisticile populației 1873 bărbați, Magarovo , Tirnovo și Tchontchopoli (Magarovo, Tirnovo et Tchontchopoli), sunt numite în mod colectiv populația de 3000 de aromâni și 500 de albanezi . În 1881, Gușu Marku a deschis o școală românească în Nijopole. Conform statisticilor Vasil Kanchov ( " Macedonia. Etnografie și statistici ") din 1900 Nizho Polje sau Jinja Polje are 2030 de locuitori, 190 dintre acestea sunt bulgari creștini , 250 arnăuți creștini și 1590 vlahii creștini. La izbucnirea războiului din Balcani în 1912, un bărbat din Nijopole era voluntar în Corpul macedonean-adrianopol. În 1961, Nijopole avea 577 de locuitori. După aceasta, emigrarea în masă a început în sat, cu cel mai mare număr de emigranți nijopoleni care se mută în Bitola, țările de peste mări și Europa. Conform recensământului din 2002, satul are 186 de locuitori după cum urmează: Vasile Tolev Țanovski (1922 - 1944), un partizan iugoslav, un luptător NOVM și oa treia brigadă de partid grevă macedoneană
Mildred Harris () a fost o actriță americană la începutul secolului al XX-lea. A început cariera ca actor-copil la 11 ani. La 16 ani s-a cunocut cu Charlie Chaplin care s-a căsătorit în 1918 (fiind prima soție a acestuia).
William Randolph Hearst Sr. (; ) a fost un om de afaceri și politician american. Este cel mai cunoscut pentru dezvoltarea celei mai mari companii media americane, Hearst Communications.
Hans-Eckehard Bahr () a fost un teolog evanghelic german și profesor de teologie practică. Hans-Eckehard Bahr s-a născut în 1928 în familia preotului Hans-Joachim Bahr (1895-2001) și al soției acestuia Gertrud Bahr (născută Schöne (1897-1992)). Studiază două semestre la academia de artă din Düsseldorf și se înrolează în Legiunea străină în 1951. Studiază teologie în Heidelberg și Kiel. Încheie studiile de doctorat cu teza „Poiesis. Cercetare teologică a artei“ și habilitează în Hamburg în anul 1965 cu lucrarea „Propovăduirea ca informație. Despre comunicarea publică în societatea democratică“.
Charlot se întoarce târziu acasă (în ) este un film american de comedie din 1916 produs de Henry P. Caulfield și scris și regizat de Charlie Chaplin. Este primul film în care Charlie Chaplin joacă singur, cu excepția unei scene în care Albert Austin interpretează rolul unui taximetrist.
Marcel Fontaine (1888-1973) a fost un profesor francez care a devenit în timpul Primului Război Mondial ofițer de rezervă. În calitatea sa de militar a luptat pe Frontul de Vest la Marna, Artois și Verdun și a devenit în ultima parte a anului 1916, în mod voluntar unul dintre componenții Misiunii Militare Franceze trimisă în Regatul României. După război, a revenit în cadrul Misiunii Universitare Franceze în România în perioada 1919-1948, ca profesor la licee din Turnu Severin, Craiova și București, iar în perioada 1949-1956 a fost redactor șef al secției române a Radiodifuziunii Franceze. Fragmente din jurnalul său de război din timpul Primei Conflagrații Mondiale au fost publicate în limba română în anul 2016, sub titlul Jurnal de război. Misiune în România. Noiembrie 1916-Aprilie 1918. În perioada în care s-a aflat la București ca director al Liceului Francez, a locuit în aceeași clădire în care se afla acesta. A fost un filoromân și un mare prieten al României, care, în perioada de după Al Doilea Război Mondial a strâns la Paris în jurul lui pe unii membri ai exilului românesc. După deces, ceremonia sa funerară a fost oficiată la biserica română de pe strada Jean de Beauvais, din Paris, păstorită în acea vreme de preotul Vasile Boldeanu, aflat în exil. În august 1914, a fost mobilizat cu gradul de locotenent în Armata Franceză ca ofițer de rezervă și a luptat pe Frontul de Vest la Marna, Artois și Verdun. A devenit unul dintre componenții Misiunii Militare Franceze trimisă în Regatul României în perioada 1916-1918. aceasta fiind percepută de Fontaine ca fiind marea șansă de a scăpa din coșmarul de la Verdun. Ca atare, Fontaine s-a oferit voluntar cu scopul de a participa la misiune și la 17 septembrie 1916 a fost anunțat că a fost desemnat să facă parte din aceasta. După un instructaj la Paris, pentru a nu trezi suspiciuni a călătorit spre România pe o rută ocolitoare (Franța-Marea Britanie-Norvegia-Suedia-Rusia) îmbrăcat în civil și cu pașaport diplomatic. A ajuns în Moldova în luna ianuarie 1917, în a doua serie de ofițeri solicitați de către generalul Berthelot și a contribuit aici la instruirea și refacerea armatei române, luptând de asemenea alături de militarii români, pe front. În acest timp, a dovedit compasiune pentru suferințele soldaților și admirație pentru vitejia acestora. Contactul cu Armata României l-a șocat, datorită mizeriei materiale în care se afla soldatul român după retragerea din campania anului 1916. În jurnalul său a consemnat de asemenea prăpastia imensă care exista între soldații români și ofițerii lor, precum și brutalitatea de care dădeau dovadă acești ofițeri, în ceea ce privește corecțiile fizice aplicate soldaților. Fiind martor aș mizeriei în care se zbăteau refugiații în Moldova, suprapopulată, înfometată și plină de trupe ruse, a depus eforturi semnificative pentru îmbunătățirea condițiilor igienice, cu toate că s-a lovit de o mare inerție. Pentru a avea autoritate asupra subordonaților, a ales să fie el însuși un model. Deși în calitate de instructor rolul său se limita la o activitatea desfășurată în spatele frontului, nu a ezitat să fie aproape de soldați în tranșee, pentru a fi aproape de oamenii pe care îi instruise și a-i sprijini. A fost preocupat de bunăstarea materială a soldaților și a pledat pentru un caracter superior al alimentației și al îmbrăcăminții acestora. De asemenea, a luptat pentru îndepărtarea din rândul comandanților a cadrelor militare cu rol nefast. A activat în Moldova până la 9 martie 1918 și dat fiind că Misiunea Militară Franceză a fost nevoită să părăsească România, s-a întors în Franța în primăvara anului 1918. În timpul drumului de întoarcere a traversat Rusia aflată în plină anarhie și de la Murmansk a ajuns în Franța via Marea Britanie. A fost demobilizat din armată în august 1919. Conform Monicăi Lovinescu, Fontaine s-a situat în tradiția trasată de Jules Ferry a institutorilor francezi, predând nu numai știință de carte, ci și atitudine. În anul 1919, a revenit în cadrul Misiunii Universitare Franceze în România și a predat ca profesor la licee din Turnu Severin și Craiova, devenind ulterior director al Liceului Francez din București. În 1948 activitățile și cursurile sale au fost interzise și el a fost expulzat, alături de ceilalți profesori francezi ai misiunii. Ca efect al corespondenței pe care a întreținut-o ulterior cu unele dintre elevele sale și profesoarele acestora din România, după instaurarea regimului comunist acestea vor fi arestate, anchetat și condamnate la închisoare în cadrul unui proces celebru în epocă, alcătuind în anul 1952, „Lotul francez“, format din circa 100 de persoane (printre care multe eleve și profesoare). Marcel Fontaine era din punct de vedere al poziției politice, anticomunist. Reajuns în Franța, a păstrat legături cu exilul românesc și în 1949, fostul ofițer a înființat secția română a Radiodifuziunii Franceze. A fost redactor-șef al acesteia până în anul 1956 și a asigurat emisiunilor un profil combativ în perioada 1951-1952, până în momentul în care a acest profil a trebuit schimbat pe fondul destinderii politice. Duminică de duminică, fostul profesor și ofițer a transmis astfel fie în limba franceză fie în limba română, un editorial despre transformările pe care le avea România sub guvernarea comunistă. De asemenea, a luat de multe ori cuvântul și la Europa Liberă și a continuat lupta sa alături de români prin scrierea cărții RPR contre la culture française în 1962, prin articole, prin cuvântări și prin sprijinul acordat românilor, în exil. Aflată în subordinea lui la Radiodifuziunea Franceză, Monica Lovinescu a afirmat că în acele vremuri s-a dovedit a fi din punct de vedere intelectual modest și cu un orizont strâmt, uzând în același timp de o severitate programată. Naiv în ale politicii fiind, în perioada în care Fontaine conducea Secția Română a acceptat, la sugestia redactorului Mugur Valahu să difuzeze mesaje cifrate de tipul celor de la BBC destinate Rezistenței Franceze, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Persoanele destinatare ale respectivelor mesaje în realitate însă nu existau, scopul real al difuzării lor fiind acela de a de impresia autorităților din România comunistă, că Occidentul avea legături cu rezistența anticomunistă din România. Mesajele așadar nu aveau acoperire în plan militar și politic, dar au determinat totuși arestarea în țară a unora care le luaseră prea în serios, precum și o reclamație oficială a autorităților de la București. Episodul s-a finalizat prin darea afară a redactorilor care difuzaseră mesajele false, Mugur Valahu și Ghorghe Bumbești. A fost decorat pentru meritele deosebite în luptă, cu:Experiența avută în cadrul „Lotului francez“, arestat, anchetat și condamnate la închisoare în anul 1952, a fost relatată de Monica Lovinescu, fostă elevă a sa, în cartea Între uitare și memorie. În anul 2009, jurnalul său de război din timpul Primei Conflagrații Mondiale a apărut în limba franceză într-un număr redus de exemplare, sub egida Academiei Române, având titlul Journal de Guerre: mission en Roumanie: novembre 1916-avril 1918. Ulterior, fragmente din acesta au a fost publicat în limba română în anul 2016, sub titlul Jurnal de război. Noiembrie 1916-Aprilie 1918. De asemenea, o colecție impresionantă de fotografii din Primul Război Mondial și de memorii aparținând lui Marcel Fontaine a intrat în patrimoniul Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”, ca urmare a donației făcute de către Alain Legoux, legatarul testamentar al defunctului.
Este primul lungmetraj a lui Chaplin ca regizor, film în care este vorba despre un vagabond care găsește un copil, pe care îl crește. Din cauza împrejurărilor, între cei doi se realizează o strânsă legătură sufletească. Filmul face legătura între comedie și drama socială, care la acel timp era un caz unic în cea de-a șaptea artă. Frank Campeau - bărbatul de la casa de copii Edith Wilson - femeia cu căruciorul de copii
Sir Manindra Chandra Nandy () a fost maharajahul provinciei indiene Cossimbazar din 1898 până în 1929, care s-a remarcat ca filantrop și reformator în perioada Renașterii Bengale. Manindra Chandra Nandy s-a născut la 29 mai 1860 în familia regală din provincia indiană Cossimbazar. Mama lui, Gobinda Sundari (sora rajahului Krishnath Roy), a murit când el avea doi ani, iar tatăl lui a murit când el avea zece ani. El a devenit maharajahul statului Cossimbazar, la dorința familiei rajahe din Cossimbazar, deoarece Maharani Swarnomoyee, soția rajahului Krishnath Roy, a murit în 1897, fără a avea descendenți direcți de sex masculin în viață. Manindra Chandra a suferit de o boală gravă când avea vârsta de paisprezece ani și nu a mai putut să mai meargă la școală. Deși și-a revenit mai târziu de pe urma bolii, el a studiat la domiciliu și nu a avut parte de o educație formală. Manindra Chandra a fost președinte al British Indian Association în 1922,1923 și 1929 și membru al Consiliului Legislativ Imperial din 1913 până în 1921. Nandy a fost președinte al administrației municipale Berhampore și al consiliului districtual Murshidabad. El a fost unul dintre membrii fondatori și mai târziu președinte al Camerei Naționale de Comerț și Industrie a Bengalului. A fost, de asemenea, un membru activ și lider al Hindus Mahasabha. Manindra Chandra a devenit maharajah pe 30 mai 1898. El a fost înnobilat de regele Angliei în 1915, primind titlul de cavaler al Imperiului Britanic. Nandy a fost, de asemenea, licențiat onorific al Universității din Calcutta. Cu ajutorul unei donații de 135.000 de rupii a maharajahului Manindra Chandra Nandy a fost construită o clădire mare a Școlii Krishnath din Berhampore pentru a găzdui 1.200 de studenți anual. Piatra de temelie a fost pusă în 1909, iar școala a fost deschisă în mod oficial în 1911. Manindra Chandra a înființat un liceu de limba engleză cu internat în satul străvechi Mathrun, Burdwan, printr-o contribuție de 50.000 de rupii. El a susținut școlile din alte sate și a patronat școlile pentru copiii cu dizabilități din Calcutta. Maharajahul a murit pe 12 noiembrie 1929.
este una dintre speciile ficționale de creaturi de la Nintendo și Game Freak care apar în franciza media Pokémon creată de Satoshi Tajiri. Mew este un Pokemon mitic mic, roz, de tip psihic. A fost adăugat la Pokemon Red and Blue de către creatorul său, programatorul Game Freak Shigeki Morimoto, ca personaj secret. Ca atare, prezența sa a fost înconjurată de zvonuri și mituri, care au contribuit la succesul francizei Pokémon. De ani de zile, Mew nu putea fi obținut în mod legitim în jocuri, cu excepția evenimentelor de distribuție Pokémon. Primul film al lui Mew a fost în The First Movie primul film ca personaj principal alături de Mewtwo. Filmul a arătat că o genă fosilizată Mew, găsită în jungla Guyana de o echipă de oameni de știință, a fost folosită pentru a crea Mewtwo, o clonă Mew îmbunătățită genetic. Mew a apărut mai târziu în Lucario and the Mystery of Mew ca personaj principal alături de Lucario; backstory-ul filmului se învârte în jurul istoriei misterioase a lui Mew și cum a ajuns să fie atât de puternic. The Mastermind of Mirage Pokémon a avut o versiune de miraj a Mew care apare ca personaj principal în filmul care l-a ajutat pe Ash și pe prietenii săi să încerce să-l învingă pe Mirage Master. Personaje care își schimbă forma în jocuri
Diabolik (în ) este un desen animat despre un hoț de geniu care nu ia nimic pentru el însuși. Filmul este inspirat din cartea de benzi desenate . De la scăparea din penitenciar în care a fost întemnițat, Diabolik a fost urmărit de către inspectorul Interpol Ginko, sub comanda comisarului Graffam. Ginko este departe de a fi un om stupid, este intuitiv și strălucitor, dar și încăpățânat și pervers în legătură cu arestarea celui care se numește diabolic. Diabolik nu știe nimic despre trecutul său înainte ca el să nu reușească pe Insula lui King când era copil, de fapt adevărata sa identitate nu este dezvăluită și nu știe care sunt părinții săi adevărați, în plus nu se face nici o mențiune de identitatea pe care a dat-o Regele. În ultimul episod, "Final Justice Part 2", Diabolik cu Eva atrage membrii Frăției împotriva Danei: mai întâi Dagget, Leonov și Ranavalona, apoi Banderas și Mickie, fură hărți digitale care îi conectează la Dane, sub masca gardienilor lui Naomie și Wolf. Aceștia atacă sediul lui Dane atunci când poliția ajunge. Diabolik la ajutat pe Ginko să prevină distrugerea insulei și să-i lase notebook-ul conținând toate activitățile criminale ale Frăției. Dane și toți ceilalți lideri ai frăției și principalii lor gardieni au fost în cele din urmă arestați. Apoi Diabolik merge cu Eva în căutarea părinților ei biologici. Seria se învârte în jurul maestrului hoț Diabolik. A fost instruit de o organizație secretă de crimă numită Frăția, condusă de tatăl său, rege. După moartea lui Kings, fratele lui Diabolik preia funcția de Frăție. Acest lucru este absolut inacceptabil pentru Diabolik, deoarece el și fratele său au fost rivali de ani de zile. Diabolik se retrage din Frăție și decide să răstoarne organizația. El face acest lucru împreună cu partenerul său, Eva Kant. Între timp, cei doi trebuie, de asemenea, să încerce să nu mai fie în mâinile poliției, în special detectivul Ginko. Seria a fost produsă de Saban Entertainment pentru piața europeană. Prin urmare, seria nu este prezentată în America în sine. În Europa, seria a fost un succes rezonabil. Seria a fost, de asemenea, difuzată în Țările de Jos în versiunea originală în limba engleză. A fost găsit pe mare de către conducătorul unui imens sindicat de criminali, Regele. Cu toate acestea, în momentul în care valurile l-au adus la rege, băiatul la salvat, reflectând umbra atacatorului. Panterul a dezamorsat ucigașul nefericit, iar regele ia acceptat pe băiat familiei sale ca fiu. Dar avea propriul fiu, Dane. Au avut loc multe evenimente, dar mai târziu, după moartea regelui, tipul a fugit și a luat numele de panter - diavolul. Diabolik, adoptat de regele criminal și regele său, Dane, crește cu toate privilegiile și luxul de a conduce viața infractorilor. El este antrenat de mințile restante ale lumii și devine renumit pentru priceperea, inteligența și inteligența sa. Dar când Diabolik întâlnește Eva, o fată fermecătoare, el se schimbă și se dezamăgește pentru profesia sa. Pentru a se asigura de loialitatea fiului său, tatăl său adoptiv, Regele, își stabilește sarcina de a ucide pe tatăl Evei. După ce Diabolik a refuzat să urmeze edictele tatălui său, regele și Danea au fost încadrați și trimiși ilegal în închisoare pentru un jaf, pe care nu la făcut. După ce a fost eliberat din închisoare, Diavolul și-a dedicat viața luptei împotriva lui Dane și a unei organizații criminale grave, condusă de tatăl său adoptiv. Diabolik este un hoț strălucitor. Părinții lui au murit într-un dezastru, dar băiatul a fost găsit pe malul oceanului de criminalul Lord King, care conduce Frăția - cea mai influentă organizație criminală din lume. Diabolik și-a luat numele în onoarea regelui Panther, care și-a salvat viața cu prețul propriului său. Diavolul este un hoț, un criminal, dar nu un ucigaș. Armele lui preferate sunt pumnalele care pot ascunde o varietate de dispozitive. Eva Kant este fiica unui om pe care diaboli trebuia să o omoare. După ce diavolul a ieșit din închisoare, ei s-au întâlnit și au decis să unească și să distrugă Frăția. Relația lor, începând de la o prietenie, sa transformat rapid într-una romantică. Dane este fiul nativ al regelui. Nemernic și rău. A încadrat Diabolik, la ucis pe tatăl lui Eva și la desființat pe Wolfe. Dane - șeful Frăției, în mâinile sale o putere imensă și nenumărate resurse. În ordinul său mulți ucigași și luptători ai Frăției. Are legături extinse în întreaga lume. King este tatăl adoptiv al diavolului și tatăl lui Dane. Seful criminal violent, având totuși conceptul de onoare. A găsit un copil pe ocean și a decis să-și ridice propriul fiu. Pantherul său speriat a salvat viața tânărului și ia dat numele. Naomie este garda corpului, amanta și "reprezentantul" lui Dane lângă ceilalți membri ai Frăției, ea îi lasă rar șeful pentru munca ei. Wolf este un soldat care a devenit un alt bodyguard pentru Dane. Are o ură acerbă față de Diabolic pentru că a deformat-o. Nu știa niciodată că adevăratul vinovat era Dane, deghizat ca Diabolic să își câștige loialitatea și să obțină o armă împotriva fratelui său adoptiv. Mickie este șeful operațiunilor infracționale ale Frăției în America de Nord, îi iubește luxul și cumpără haine scumpe. Ranavalona este șeful operațiunilor penale ale Frăției din Africa. A salvat viața lui Diabolik și la scos din comă în timp ce lucra pentru Frăție și îl acoperea împotriva lui Dane.