Datasets:

OpenLLM-Ro
/

ro_wiki

Dataset card Viewer Files Files and versions Community

Split (3)

train · 123k rows

page stringlengths 33 136k
Anglesey Abbey este un conac, fostă mănăstire, în satul Lode, la 9 km nord-est de Cambridge, Anglia. Casa și terenul sunt deținute de către National Trust și sunt deschise pentru public, ca parte a Anglesey Abbey, Gardens și Lode Mill, deși unele părți din casă sunt private pentru familia Fairhaven. Primul Lord Fairhaven a îmbunătățit și casa și a decorat interiorul cu o valoroasă colecție de mobilier, tablouri și obiecte de artă. Grădinile amenajate sunt populare pe tot parcursul anului. Cele mai vizitate zone includ rozariul (replantat de Lordul Fairhaven) și grădina de dalii (înființată în 1952), care conțin multe zeci de soiuri. În afara sezonului, grădinile de primăvară și de iarnă sunt renumite la nivel național, în special în februarie, când apar ghioceii. În urma epidemiei de boala ulmului olandez, au fost plantați carpeni pentru a înlocui ulmii care datau din anii 1930. Peluzele din South Park sunt cosite mai puțin frecvent și aceasta permite multor flori sălbatice să înflorească și să-și împrăștie semințele. Peste 50 de specii de flori sălbatice au fost înregistrate, inclusiv câteva specii de orhidee și sângele voinicului. În mijlocul verii, apare un număr mare de fluturi. Fiindcă grădinile sunt situate în East Anglia, care are un climat remarcabil de uscat, în 1999 a fost introdus un sistem de compostare pentru a îmbunătăți drenajul și de a ajuta la păstrarea apei în sol în timpul secetelor. La un deceniu de atunci, 95% din deșeurile de grădină erau compostate.
Calea Lactee este o galaxie spirală barată prevăzută cu patru brațe majore și cu cel puțin două brațe minore. Brațul Perseu, cu o rază de circa de parseci, este situat între Brațul Lebăda și Brațul Săgetătorul. Este denumit astfel prin proximitatea sa aparentă de constelația Perseu. Unele teorii afirmă că Brațul minor Orion, care conține Sistemul Solar, este o ramură a Brațului Perseu, dar acest lucru nu este confirmat până acum (2008).
Biserica evanghelică din Sângeorzu Nou, comuna Lechința, județul Bistrița-Năsăud, a fost ridicată, într-o primă etapă, în secolul al XV-lea. Figurează pe lista monumentelor istorice 2015, . Ansamblul bisericii evanghelice din Sângeorzu Nou este format din trei monumente: Biserica sală a fost construită, într-o primă etapă, spre sfârșitul secolului al XV-lea. În anul 1602 a fost distrusă, alături de 60 de case, de către mercenarii generalului Basta. A fost reconstruită, lărgită între anii 1740-1750, iar în 1780 a fost împodobită cu elemente baroce. Interiorul a fost total transformat, capacitatea fiind mărită prin construirea unor tribune deasupra unor pseudonave laterale. Bolțile sunt decorate cu stucaturi specifice barocului. La început biserica a fost înconjurată de un zid de piatră care a fost demolat în anul 1800 și din materialul rezultat a fost construit, în locul turnului de lemn, un turn de cărămidă și piatră, de 32 m înălțime, care adăpostește două clopote, cel mare în greutate de 700 de kg. După exodul sașilor transilvăneni, biserica a fost cumpărată în anul 1978 de comunitatea ortodoxă de la Episcopia Evanghelică cu suma de 225.000 lei, modificată la interior conform cerințelor cultului ortodox și a primit hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. A fost sfințită ca lăcaș de cult ortodox în anul 1983 de arhiepiscopul Teofil Herineanu. Avram Alexandru, Câteva considerații cu privire la bazilicile scurte din bazinul Hârtibaciului și zona Sibiului, în Revista monumentelor și muzeelor de istorie, 1981, numărul 2. Biserici evanghelice de confesiune augustană din România
Cartea este o repovestire a unei povești populare chineze, Zece frați. În urmă cu mult timp în China, a trăit o familie cu cinci frați care seamănau foarte bine între ei. Fiecare poseda un talent special: primul putea să soarbă marea; cel de-al doilea avea un gât de fier care nu putea fi tăiat de nici o sabie; cel de-al treilea își putea întinde picioarele; al patrulea poate rezista focului fără a fi ars; iar al cincilea își putea ține respirația foarte mult. Când primul dintre frați, un pescar foarte iscusit, a fost de acord să lase un băiat să-l însoțească în călătoria sa de pescuit, s-au iscat necazurile. El a ținut toată apa mării în gură, astfel încât băiatul să poată aduna pești și comori. Atunci când n-a mai putut ține apa mării în gură, el a semnalat în mod insistent băiatului, dar băiatul l-a ignorat și s-a înecat atunci când omul a scuipat apa. Pescarul a fost acuzat de crimă și condamnat la moarte. Unul câte unul, cei patru frați și-au schimbat locul când au fost duși să fie executați și fiecare și-a folosit capacitatea supraumană de a supraviețui decapitării, înecului, arderii și sufocării. Judecătorul a decis că acuzatul trebuie să fi fost nevinovat tot timpul, deoarece el nu putea fi executat. Cei cinci frați s-au întors acasă la mama lor și au trăit fericiți încă mulți-mulți ani. Deși adesea a fost considerată o poveste clasică a literaturii pentru copii, Cei cinci frați chinezi a fost acuzată de promovarea stereotipurilor etnice despre chinezi, în special prin ilustrațiile sale. Unii profesori au scos cartea din sălile de clasă. Cu toate acestea, cartea a avut câțiva apărători. Într-un articol din Jurnalul bibliotecii din 1977, Selma G. Lanes descrie ilustrațiile ca fiind "vesele și extrem de atrăgătoare", caracterizând "stilul desenat al lui Wiese" ca fiind "potrivit pentru povestea folclorică, un gen care se ocupă de adevăruri largi".Ea a adăugat: "Nu-mi amintesc o poveste în copilăria mea, care mi-a dat un simț mai straniu de a fi în regulă cu lumea".Bazându-se pe un sondaj online din 2007, Asociația Națională pentru Educație a numit cartea una din "Top 100 cărți pentru copii". Ediție bilingvă ilustrată alb-negru Cărți de ficțiune pentru copii
Internaționala Situaționistă (SI) a fost o organizație internațională a revoluționarilor sociali, alcătuită din artiști avangardiști, intelectuali și teoreticieni politici, proeminentă în Europa încă de la formarea sa în 1957 și până la dizolvarea sa în 1972. Fundamentele intelectuale ale internaționalizării situaționiste au fost derivate în primul rând din marxismul antiautoritar și din mișcările de artă avangardiste de la începutul secolului al XX-lea, în special Dada și Suprarealismul . În ansamblu, teoria situaționistă a reprezentat o încercare de a sintetiza diversele domenii ale disciplinelor teoretice într-o critică modernă și cuprinzătoare a capitalismului avansat de la mijlocul secolului al XX-lea. Situaționiștii au recunoscut că economia capitalistă s-a schimbat mult de la scrierile formative ale lui Marx, dar a susținut că analiza sa asupra modului capitalist de producție a rămas în esență corectă; ele au fost retușate și extinse pe mai multe concepte marxiste clasice, cum ar fi teoria sa a alienării. În interpretarea lor extinsă a teoriei marxiste, situaționiștii au afirmat că mizeria alienării sociale și a fetișismului mărfii nu se mai limita la componentele fundamentale ale societății capitaliste, ci acum, în capitalismul avansat, se află răspândită în toate aspectele vieții și culturii. Ei au respins ideea că succesele aparente ale capitalismului avansat - cum ar fi avansul tehnologic, creșterea veniturilor și creșterea timpului liber - ar putea depăși vreodată disfuncția socială și degradarea vieții cotidiene pe care aceleași succese le provoacă. Esențial pentru teoria situaționistă a fost conceptul de spectacol, o critică unificată a capitalismului avansat, a cărei preocupare principală a fost tendința ascendentă și progresivă spre exprimarea și medierea relațiilor sociale prin mărfuri. Poziționiștii au considerat că trecerea de la expresia individuală prin experiențe direct trăite, sau îndeplinirea de la început a dorințelor autentice, la exprimarea individuală prin derivate, prin schimbul sau consumul de mărfuri sau prin alienarea pasivă de mâna a doua, afectarea calității vieții umane atât pentru persoane fizice, cât și pentru societate. Un alt concept important al teoriei situaționiste a fost principalul mijloc de contracarare a spectacolului: construcția de situații, momente ale vieții construite în mod deliberat în scopul de a redeștepta și de a urmări dorințe autentice, de a trăi senzația de viață și aventură și de a elibera viața de zi cu zi. Atunci când a fost formată prima oară internaționalizarea situaționistă, ea a avut un accent predominant artistic; accentul a fost pus pe concepte precum urbanismul unitar și psihogeografia . Treptat, totuși, acea concentrare s-a mutat mai mult spre teoria revoluționară și politică. Internaționalizarea situaționistă a atins punctul culminant al influenței sale creatoare în 1967 și 1968, prima marcând publicarea celor două texte cele mai importante ale mișcării situaționiste: Societatea Spectacolului de Guy Debord și Revoluția vieții de zi cu zi a lui Raoul Vaneigem. Critica din cele două texte, împreună cu alte publicații situaționale, s-a dovedit foarte influentă în modelarea ideilor ce au stat la baza insurecțiilor din mai 1968 din Franța; citate, fraze și sloganuri din texte și publicații situaționale au fost ubicue pe postere și graffiti în toată Franța în timpul revoltelor. Termenul "situaționist" se referă la construcția de situații, unul dintre primele concepte centrale ale Internaționalei Situațional; termenul se referă și la persoanele implicate în construcția de situații sau, mai restrâns, la membrii Internaționalei Situaționiste. Teoria situaționistă consideră situația ca un instrument pentru eliberarea vieții de zi cu zi, o metodă de negare a înstrăinării omogene care însoțea spectacolul. Manifestul fondator al Internaționalei situaționiste, Raport asupra construcției situațiilor (1957), a definit construirea unor situații ca fiind "construcția concretă a ambianțelor momentane ale vieții și transformarea lor într-o calitate pasională superioară. Publicația Internationale Situationniste nr. 1 (iunie 1958) definea situația construită ca fiind "un moment al vieții construit în mod concret și deliberat de organizarea colectivă a unei ambianțe unitare și a unui joc de evenimente". Situaționiștii au susținut că societatea capitalistă avansată a produs dorințe false; literalmente în sensul publicității omniprezente și al glorificării acumulării de capital și, în general, în abstractizarea și reificarea experiențelor mai efemere ale vieții autentice în mărfuri. Direcția experimentală a activității situaționiste a constat în crearea unor medii temporare favorabile îndeplinirii dorințelor umane adevărate și autentice ca răspuns. Internaționala Situaționistă s-a opus categoric utilizării termenului de situaționism, pe care Debord l-a numit un "termen fără sens", adăugând că "aici nu există nici un fel de situaționism, ceea ce ar însemna o doctrină pentru interpretarea condițiilor existente".Situaționiștii au păstrat o opoziție filosofică față de toate ideologiile, concepându-le ca pe niște superstructuri abstracte, servind, în cele din urmă, doar pentru a justifica baza economică a unei societăți date; în consecință, au respins "situaționismul" ca un concept absurd și contradictoriu. În Societatea Spectacolului , Debord a afirmat că ideologia a fost "voința abstractă a universalității și iluzia acesteia", care era "legitimată în societatea modernă prin abstractizarea universală și prin dictatura efectivă a iluziei". Mișcarea situationistă își are originile într-o tendință de stânga din cadrul lettrismului, o mișcare artistică și literară inițiată în anii 1940 la Paris și condusă de poetul și artistul francez de origine română Isidore Isou. Grupul a fost puternic influențat de mișcările avangardiste precedente precum dadaismul și suprarealismul, încercând să aplice teoriile critice bazate pe aceste concepte în toate domeniile artei și culturii, mai ales în poezie, film, pictura și teoria politică. Printre conceptele și inovațiile artistice dezvoltate de lettriști au fost lettria (la lettrie), o poezie care reflectă o formă pură, încă lipsită de orice conținut semantic, sinteze noi de scriere și artă vizuală identificate ca metafizică și hipergrafie, precum și noi tehnici creative în film. Viitorul situationist Guy Debord, care era la acel moment o figură importantă în mișcarea lettristă, a ajutat la dezvoltarea acestor noi tehnici de film, folosindu-le în filmul său lettrist Urlete pentru Sade (1952), precum și mai târziu în filmul său situațional Societatea Spectacolului 1972). Până în 1950, o aripă mult mai tânără și mai de stânga a mișcării lettriste a început să se înfiripe. Acest grup a fost foarte activ în comiterea unor ultragii publice, cum ar fi Afacerea Notre-Dame: la Liturghia de Paști din catedrala Notre Dame de Paris, difuzată la televiziunea națională, în fața a zece mii de persoane, membrul lettrist și fostul dominican Michel Mourre, pozând în călugăr, "a stat înfața altarului și a citit un pamflet în care se proclama că Dumnezeu a murit". André Breton s-a declarat public solidar cu acțiunea într-o scrisoare care a dat naștere unei mari dezbateri în ziarul Le Combat. În 1952, această aripă stângă a mișcării lettriste, care îl include pe Debord, s-a desprins din grupul lui Isidore Isou și a format Internationala Lettristă, un nou colectiv de artiști avangardiști și teoreticieni politici din Paris. Schisma a izbucnit în cele din urmă atunci când viitorii lettriști radicali au perturbat conferința de presă a lui Charlie Chaplin pentru Limelight la Hôtel Ritz din Paris. Ei au distribuit o foaie polemică intitulată Nu mai vrem picioare moi!, care a concluzionat: "Lumina reflectoarelor a topit machiajul mimului presupus strălucitor. Tot ce vedem acum este un bătrân lugubru și mercenar. Du-te acasă, Mister Chaplin!“ Isou s-a supărat, opinia sa fiind că Chaplin merita respect ca unul dintre marii creatori ai artei cinematografice. Grupul separatist a considerat că activitatea lui Isou nu mai era relevantă, că și-a trăit traiul afirmând că "expresia cea mai urgentă a libertății este distrugerea idolilor, mai ales atunci când pretind că reprezintă libertatea", în acest caz, realizatorul de film Charlie Chaplin. În această perioadă a Internaționalei Lettriste, au luat naștere multe dintre conceptele și ideile importante care aveau să fie ulterior integrate în teoria situaționistă. Persoanele din acest grup au construit în colaborare noul domeniu al psihogeografiei, pe care au definit-o drept "studiul efectelor specifice ale mediului geografic (organizat conștient sau nu) asupra emoțiilor și comportamentului indivizilor". Debord a extins și mai mult conceptul de psihogeografie, prin teoria sa asupra a ceea ce el a numit la dérive (deriva), un tur neplanificat printr-un peisaj urban direcționat în întregime de sentimentele evocate în individ de împrejurimi, servind drept mijloc primar de cartografiere și investigare a psihogeografiei acestor diverse zone. În această perioadă, Internaționala Lettristă a dezvoltat și tactica situaționistă numită détournement (deturnare), care prin refacerea sau re-contextualizarea unei opere de artă existente a căutat să-i schimbe în mod radical înțelesul cu unul revoluționar. Cel mai proeminent membru al grupului, Guy Debord, a fost, în general, considerat liderul de facto al organizației și cel mai cunoscut teoretician al organizației. Printre alți membri, s-au numărat teoreticianul Raoul Vaneigem, pictorul olandez Constant Nieuwenhuys , scriitorul italo-scoțian Alexander Trocchi, artistul englez Ralph Rumney (membru unic al Asociației psihogeografice din Londra, Rumney a suferit expulzarea relativ curând după formare), artistul danez Asger Jorn (care, după despărțirea de SI, a fondat și Institutul Scandinav de Vandalism Comparativ), arhitectul și veteranul Revoluției Maghiare din 1956, Attila Kotanyi și scriitorul francez Michèle Bernstein. Debord și Bernstein mai târziu s-au și căsătorit. În iunie 1957, Debord a scris Manifestul Internaționalei Situaționaliste, intitulat Raportul privind construcția situațiilor. Acest manifest planifică o sistematică relecturare a operei lui Karl Marx, Das Kapital (Capitalul) și pledează pentru o revoluție culturală în țările occidentale . În primii câțiva ani ai înființării SI, grupurile artistice avangardiste au început să colaboreze cu SI și să se alăture organizației. Gruppe SPUR, un colectiv artistic german, a colaborat cu Internaționala Situaționistă pentru proiecte începând din 1959, continuând până când grupul a aderat oficial la SI în 1961. Rolul artiștilor în SI a avut o mare importanță, în special Asger Jorn, Constant Nieuwenhuys și Pinot Gallizio . Asger Jorn, care a inventat situgrafia și situlogia, a avut rolul social de catalizator și lider de echipă în rândul membrilor SI între 1957 și 1961. Guy Debord nu avea căldură și o persuasivitate personală pentru a atrage oameni de diferite naționalități și talente într-un parteneriat activ de lucru. Ca un tipic intelectual marxist, Debord, avea nevoie de un aliat care să poată gestiona egoismele și ciorovăielile membrilor. Atunci când conducerea lui Jorn a fost retrasă în 1961, multe certuri înfiorătoare între diferitele secțiuni ale SI au explodat, ducând la excluderi multiple. Prima separare majoră a fost excluderea din SI a Grupului SPUR, secțiunea germană, la 10 februarie 1962. Multe dezacorduri diferite au dus la fractură, de exemplu: în cadrul celei de-a IV-a Conferințe de la Londra din decembrie 1960, într-o discuție despre natura politică a SI, membrii Grupului SPUR nu au fost de acord cu poziția fundamentală situaționistă de a conta pe un proletariat revoluționar ; acuzația că activitățile lor s-au bazat pe o "neînțelegere sistematică a tezelor situaționiste"; înțelegerea că cel puțin un membru Gruppe SPUR,
The University of Chicago Divinity School este o instituție de educație superioară a Universității din Chicago dedicată instruirii profesionale a specialiștilor în studii religioase. Formată sub patronaj baptist, școala nu are în prezent nicio afiliere religioasă. Ea este clasată pe locul 1 în domeniul studiilor religioase potrivit măsurătorii calității academice a programelor de doctorat în studii religioase realizate de National Research Council. Activitatea academică a Școlii este realizată de trei comitete, fiecare dintre ele împărțite în domenii de studii. Studenții la doctorat își concentrează activitatea în una din cele unsprezece domenii de studii. Studenții diverselor programe de masterat combină studiul acestor domenii cu alte cursuri specifice. Distins semitolog și un membru al clerului baptist, primul președinte al Universității din Chicago William Rainey Harper credea că o universitate ar trebui să se ocupe și cu studiul academic al religiei pentru a pregăti specialiști care să lucreze ca profesori și ca membri ai clerului. El a înființat un seminar academic sub auspiciile Uniunii Teologice Baptiste. Divinity School este situată în Swift Hall, în principalul patrulater al campusului Universității și în imediata apropiere a secțiilor de studii interdisciplinare umaniste și sociale. Candidații la doctorat au la dispoziție 11 domenii academice: Antropologia și sociologia religiei Religie, literatură și cultură vizuală Facultatea este organizată în trei comitete de studii: Comitetul pentru religie și științe umane Comisia de studii istorice referitoare la religie
Manual de istorie al Partidului Comunist și al Uniunii Sovietice 1898 - 1991 (Справочник по истории Коммунистической партии и Советского Союза 1898 - 1991 este o enciclopedice rusofonă de informații cu acces gratuit online despre istoria Partidului Comunist al URSS și a membrilor săi. Proiectul este creat la inițiativa lui Nafthali Hirschkowitz (Zikhron Yaakov), creator și editor al proiectului. Este asistat de mai mulți specialiști în domeniul istoriei pe un vast teritoriu al fostei Uniuni Sovietice. Printre aceștia se numără experți în domeniul științei istorice și alții. Proiectul a început în 2005.
În 2003, a fost realizat un film cinematografic cu secvențe compilate din episoadele serialului, film denumit cu litere mici Raumpatrouille Orion - Rücksturz ins Kino (cu sensul de Patrula spațială Orion - Înapoi în cinema). Cu litere mari, pe ecran, a avut același titlu ca serialul. Filmul a avut premiera la 24 iulie 2003. În serial, națiunile nu mai există și planeta Pământ este unită. Farfurii zburătoare, cum ar fi nava spațială Orion, sunt pilotate de oameni, în timp ce extratereștrii zboară cu vehicule asemănătoare avioanelor de luptă. Nava spațială titulară Orion (în germană: Raumschiff Orion) este prezentată ca fiind un "crucișător spațial foarte rapid" (germană: Schneller Raumkreuzer), cea mai nouă navă spațială din flota umanității și cea mai rapidă navă spațială creată vreodată de oameni. Serialul prezintă povestea comandantului Cliff Allister McLane (Dietmar Schönherr), un căpitan pământean și a echipajului său loial. El este comandantul navei Orion în războiul în curs de desfășurare împotriva unei rase extraterestre denumită Broaște (denumită Frogs în original în limba germană). McLane este un sfidător de notorietate al superiorilor săi. Seriale de televiziune științifico-fantastice
Berzelius este un crater de impact lunar situat în partea de nord-est a feței apropiate a Lunii. Acesta se află la sud-est de craterul Franklin și la nord-vest de Geminus. Berzelius este un crater de înălțime redusă, erodat, cu interiorul destul de plat și un perete puțin înalt. Există mai multe cratere mici de-a lungul marginii, iar peretele sudic este aproape inexistent, fiind mai mult o pantă mică. Interior conține și el câteva cratere mici. Prin convenție, aceste formațiuni sunt identificate pe hărțile lunare prin amplasarea de litere pe partea craterului care este cea mai apropiată de Berzelius.
În tinerețe, s-a alăturat Ordinului paulin. În 5 martie 1413 a fost numit episcop de Siret de căre Papa Grigore al XII-lea. Cinci ani mai târziu, la 29 iulie 1418, el a fost transferat la Episcopia Scardona din Dalmația, în ciuda faptului că Episcopia de Siret era deja experimentată, lucru pe care Sfântul Scaun nu îl cunoștea din cauza lipsei de comunicare prin documente.
În 1976, sub conducerea lui, Marocul a câștigat primul (și deocamdată, singurul) titlu al Cupei Africii pe Națiuni. În 1978, tot sub conducerea lui, naționala Marocului a fost eliminată în primul tur.
Premiul Pilgrim (în ) este oferit de Science Fiction Research Association pentru cercetări de o viață în domeniul science fiction. A fost creat de 1970 și a fost denumit după cartea de pionierat în domeniu a lui J. O. Bailey, Pilgrims Through Space and Time. În mod firesc, primul premiu a fost acordat lui Bailey.
Cu o zi înainte de Debarcările din Normandia, pe 5 iunie 1944, o echipă de parașutiști este trimisă pentru a distruge un turn de radio german într-o biserică veche; totuși, avionul lor este doborât înainte de a-și atinge ținta. Aparent, sunt doar cinci supraviețuitori, căpitanul Ford și soldații Boyce, Tibbet, Chase și Dawson. Dawson este ucis de o mină, dar echipa continuă, ei întâlnesc o tânără franțuzoaică numită Chloe. Aceasta este de acord să-i ducă în satul unde se află turnul radio. Soldații află că tânăra Chloe trăiește împreună cu fratele său de 8 ani, Paul, și cu mătușa ei, care a fost desfigurată de experimentele naziste care au loc în biserică. A avut încasări de 41,7 milioane $. Filme de groază din anii 2010Filme cu naziști
Ekaterina Viktorovna Lisina (Екатерина Викторовна Лисина; ) este o jucătoare de baschet din Rusia care a concurat pentru echipa națională a Rusiei la Jocurile Olimpice de vară din 2008, câștigând medalia de bronz. În picioarele goale, Lisina măsoară 2,06 m înăltime (6 ft 9 in). În 2014, ea și-a încheiat cariera de jucătoare profesionistă în baschet. Ekaterina s-a convertit la [Ea a devenit un adept fervent al
Acesta prezintă o distopie a automatizării și impactul negativ pe care îl poate avea asupra calității vieții. Povestea are loc într-o societate apropiată de viitor, care este aproape total mecanizată, eliminând necesitatea lucrătorilor umani. Mecanizarea generalizată creează conflicte între clasa superioară bogată, inginerii și managerii, care mențin societatea în mișcare, și clasa inferioară, ale cărei competențe și scopuri în societate au fost înlocuite de mașini. Cartea folosește ironia și sentimentalismul, care aveau să devină semne distinctive dezvoltate în continuare în lucrările lui Vonnegut. Povestea romanului are loc în viitorul apropiat, după un Al Treilea Război Mondial. În timp ce majoritatea americanilor au luptat în străinătate, managerii și inginerii națiunii s-au confruntat cu lipsa forței de muncă și au răspuns acestei cereri prin dezvoltarea unor sisteme automatizate ingenioase, care permiteau fabricilor să funcționeze cu doar câțiva muncitori. Romanul începe la zece ani după acest război, când majoritatea lucrătorilor din fabrică au fost înlocuiți cu mașini. Împărțirea populației este reprezentată de separarea din Ilium, New York unde pe o parte a râului Iroquois trăiesc toți inginerii, managerii, funcționarii publici și câțiva experți, iar de cealaltă pare a râului, în sudul orașului denumit ca "Homestead", trăiesc toți care nu sunt ingineri și manageri. În nord-estul orașului se află mașinile. Pianul mecanic dezvoltă două povești paralele care converg foarte puțin, la începutul și la sfârșitul romanului. Povestea principală îl prezintă pe protagonistul Dr. Paul Proteus (numit Paul), un manager de fabrică inteligent, de 35 de ani, care lucrează la Uzina Ilium. Povestea secundară urmărește turneul american al șahului din Bratpuhr, conducătorul spiritual al unei națiuni îndepărtate, subdezvoltate, cu o populație de șase milioane de locuitori . Scopul celor două linii narative este acela de a oferi două perspective asupra sistemului: una din interior, a unui personaj emblematic al sistemului și o perspectivă din exterior, al unui vizitator care doar se uită la sistem. Paul, cu toate intențiile și scopurile sale, este întruparea vie a ceea ce ar trebui să se facă din răsputeri un om din sistem, iar șahul din Bratpuhr este un vizitator dintr-o cultură foarte diferită. Kurt Vonnegut a declarat că, la scrierea cărții Pianul mecanic a "folosit cu mult entuziasm acțiunea cărții Minunata lume nouă de Aldous Huxley (1932), a cărei acțiune a folosit cu mult entuziasm cartea lui Evgheni Zamiatin, Noi."
Fantoma din Morrisville (titlul original: în ) este un film de comedie cehoslovac, realizat în 1966 de regizorul Bořivoj Zeman, protagoniști fiind actorii Oldřich Nový, Květa Fialová, Jana Nováková, Waldemar Matuška. Filmul realizat în Studioul Barrandov, este o parodie a romanelor și a filmelor ieftine de crimă și horror, în cazul de față filmul din 1961 The Pit and the Pendulum.
La orizont, această constelație... este o colecție de povestiri e editată de Lucian Hanu. A apărut în 1990 în colecția Fantastic Club a editurii Albatros. Este ultimul volum publicat în colecția Fantastic Club; pe prima copertă nu apar însemnele colecției (triunghiul). Câteva povestiri au apărut și în colecția de povestiri Anatomia unei secunde (Antologie S.F. a Cenaclurilor din Timișoara): „Maidanul cu extratereștri”, „Zece secunde”.Povestirea „Eternul purgatoriu” de Mihnea Columbeanu a apărut anterior în almanahul Anticipația din 1988.„Zece secunde” a apărut anterior în Alfa - O antologie a literaturii de anticipație românești (1983). Volumul conține o prefață de Lucian Hanu și 24 de povestiri scrise. György Györffy - „Preț de o clipă, nemuritori...”Maria Nicolae-Dumitrescu - „Un copil iubea o floare” Colecții de povestiri științifico-fantastice
Ipocrizia este simularea unei virtuți sau a unei atitudini favorabile, ascunzând de fapt adevăratul caracter, mai ales cu privire la convingerile morale și religioase; prin urmare, într-un sens general, ipocrizia înseamnă disimulare, prefăcătorie sau falsitate. Ipocrizia este practica unei persoane de a manifesta același comportament pe care îl critică atunci când este urmat de alte persoane. În termenii psihologiei morale, ea este eșecul de a respecta propriile reguli și principii morale asumate public. Printre cele mai frecvent întâlnite tipuri de ipocrizie se numără, potrivit filozofului britanic David Runciman, pretenția că știi ceva care îți este necunoscut, pretenția că ai o atitudine pe care nu o poți dovedi, pretenția că ești loial fără să fii și pretenția că ai fi cine nu ești. Jurnalistul politic american Michael Gerson a afirmat că ipocrizia politică este „folosirea conștientă a unei măști pentru a păcăli publicul și a obține beneficii politice”.Cuvântul ipocrizie provine din grecescul ὑπόκρισις (hypokrisis), care înseamnă „invidios”, „prefăcut”, „fricos” sau „fățarnic”.Cuvântul ipocrit este derivat din cuvântul grecesc ὑποκριτής (hypokritēs), substantiv asociat cu ὑποκρίνομαι (hypokrinomai), care înseamnă „prefăcătorie”, probabil din cauza faptului că recitarea unui text dramatic de către un actor implica un anumit nivel de interpretare. În mod alternativ, cuvântul este o combinație între prefixul grecesc hypo-, care înseamnă „sub”, și verbul krinein, care înseamnă „a examina”. Astfel, sensul original implică existența unui deficit al capacității de evaluare sau de decizie. Această deficiență, care se referă la convingerile și sentimentele proprii ale unei persoane, formează înțelesul contemporan al cuvântului.
Biserica evanghelică din Domnești este un lăcaș de cult aflat pe teritoriul satului Domnești, comuna Mărișelu, județul Bistrița-Năsăud. În prezent aparține parohiei ortodoxe. Biserica a fost ridicată de comunitatea evanghelică din Domnești în anul 1889. După exodul sașilor transilvăneni, biserica a fost cumpărată de comunitatea ortodoxă, modificată la interior conform cerințelor cultului ortodox și a primit hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. A fost pictată în tehnica frescă de pictorul Simion Săsărman și sfințită de mitropolitul Clujului Andrei Andreicuț în data de 13 mai 2018. Avram Alexandru, Câteva considerații cu privire la bazilicile scurte din bazinul Hârtibaciului și zona Sibiului, în Revista monumentelor și muzeelor de istorie, 1981, numărul 2. Biserici evanghelice de confesiune augustană din România
După răspândirea reformei protestante, sașii din Tălmaciu, ca majoritatea sașilor din Transilvania, au îmbrățișat religia evanghelică luterană. Prima documentare a Bisericii săsești din Tălmaciu datează de la 1429, când a fost menționată „parochialis e celesiae Talmucz”. În registrul de socoteli al Sibiului au fost trecute o serie de cheltuieli pentru biserică, iar între anii 1503-1507 sunt consemnate o serie de materiale care au fost cumpărate, probabil, pentru noul acoperiș al bisericii, care a fost ridicat în anul 1507. În timpul lucrărilor din 1503-1507 s-a renunțat la construcția navei laterale din partea sudică. Acest fapt s-a constatat în secolul al XIX-lea, între anii 1829-1831, când în timpul unor lucrări de reconstrucție pentru lărgirea bisericii, săpându-se în partea sudică, s-a descoperit fundația abandonată, pe care s-au construit ulterior zidurile navei laterale. În perioada 1829-1831, pe lângă lărgirea bisericii, au avut loc lucrări de consolidare și de renovare prin utilizarea materialelor de construcție locale și un concept medieval. Nava centrală a fost separată de cele două nave laterale prin ziduri prevăzute cu deschideri în arcadă. Locul corului are o închidere poligonală, iar tavanul a fost construit ca o copie a bolții gotice cu nervuri de odinioară, din blocuri de piatră fasonată și au fost montate două ferestre rotunde închise. Tavanul navei centrale a fost finisat cu stuc, iar navele laterale au fost înălțate cu empore și au bolți baril aliniate în secțiuni. Empora vestică a fost confecționată din lemn. În nava centrală au fost montate ferestre mari în formă de arc aliniate între empore, iar în navele laterale s-au montat orizontal ferestre închise de tip modern, ce conferă bisericii o caracteristică simplă. În partea sudică a bisericii a fost anexată o mică sacristie, care deservea preluării problemelor ecleziastice de tot felul. La ea se putea ajunge din interiorul bisericii printr-o ușă îngustă. În urma acestor lucrări biserica a căpătat aspectul pe care îl are și astăzi. Altarul ei datează din secolul al XVII-lea. Casa parohială a fost construită odată cu construirea bisericii și datează din secolul al XV-lea. Casa parohială a fost mistuită de flăcările incendiului care a cuprins Tălmaciu în anul 1718 și a fost reconstruită în anul 1719. Casa figurează pe lista monumentelor istorice, . În anul 1942 întreaga biserică și turnul au suferit lucrări de reparații capitale. Biserici evanghelice de confesiune augustană din România
The Orville este o serie americană de comedie-drama science-fiction creată de Seth MacFarlane. Seria a avut premiera duminică, 10 septembrie 2017. MacFarlane joacă rolul lui Ed Mercer, un ofițer din linia de explorare a navelor spațiale a Uniunii Planetare. După ce a avut o carieră în urma divorțului său, lui i sa dat nava Orville ca prima sa comandă, doar pentru a descoperi că fosta lui soție, Kelly Grayson (Adrianne Palicki), a fost numită primul său ofițer. Inspirat de mai multe surse, printre care Star Trek și The Twilight Zone, seria povestește despre Mercer, Grayson și echipajul Orville, în timp ce se angajează în misiuni diplomatice și exploratorii. Episoade noi au difuzat joi pe Fox în timpul sezonului 2017-18. Pe 2 noiembrie 2017, Fox a reînnoit seria pentru un al doilea sezon, care a avut premiera la 30 decembrie 2018 în timpul sezonului 2018-19. Orville se află pe titlul U.S.S. Orville (ECV-197), un vas spațial de explorare spațială în cadrul Uniunii Planetare, o alianță interstelară din secolul al 25-lea de pe Pământ și multe alte planete. Seriale de televiziune științifico-fantastice Seriale de televiziune americane
Aceasta este o listă a tuturor autostrăzilor grecești . Denumirea greacă pentru autostradă este Aυτoκινητόδρoμoς (Aftokinitodromos). Ca identificatori pentru autostrăzi sunt utilizate trei variante:Prefixul "GR" în fața numărului de autostradă (z. GR-A2) nu este o abreviere oficială. Este (din nou) să o distingem de alte autostrăzi (z. B. germana A2). Până la sfârșitul anilor 1950, în Grecia existau numai drumuri naționale . Pe parcursul traficului din ce în ce mai mare atât în țară, cât și prin tranzitarea drumurilor de persoane și mărfuri cu caracteristicile unei autostrăzi au fost clasificate ca atare. O definire și desemnare strictă a autostrăzilor din Grecia au avut loc abia la începutul anului 21. Century cu construirea Attiki Odos (A6) în Atena și zona înconjurătoare și construirea Egnatia Odos (A2) în nordul Greciei. Sfârșitul zilei de 20 și începutul celui de-al 21-lea Autostrăzile au fost cofinanțate de Uniunea Europeană ca infrastructură în contextul rețelelor transeuropene de transport. În ce măsură criza financiară și datoriile grecești împiedică sau modifică programul de construcție este neclară. Proiectele precum A14 de la Lamia via Karpenisi la Agrinio / Angelokastro nu s-au apropiat mai mult datorită costurilor ridicate de construcție datorate topografiei montane (Munții Pindos și Agrafa). Cel mai bine recunoscut este o autostradă greacă la semnalizare. În timp ce până la introducerea autostrăzilor, toate semnele de pe străzile grecești aveau litere albe și litere galbene (nume grecești) pe un fundal albastru, autostrăzile aveau litere albe și litere galbene (nume grecești) pe un fundal verde. Autostrada a fost definită într-un cod tehnic al Secretariatului Central pentru Lucrări Publice al Ministerului Mediului, Planificării și Lucrărilor Publice din 2003. Semnalizarea specificată în această politică este foarte asemănătoare semnalizării pe autostrăzile germane. În consecință, fontul utilizat în fontul de semnalizare DIN 1451 în litere latine și grecești. Are până la sfârșitul anului 20. Centura folosit font înlocuiește Transport Marea Britanie. Autostrăzile grecești sunt marcate cu culoarea verde, aceasta este delimitarea față de culoarea albastră folosită pe autostrăzi. Datorită finalizării secțiunilor de autostradă înainte de reglementarea legală sau administrativă a semnalizărilor pe autostrăzile grecești sunt semne cu un font diferit (z. Arial sau Helvetica ). Numerotarea se bazează pe numerotarea drumurilor naționale grecești. A fost stabilit în 2009 de Ministerul Mediului, Planificării Regionale și Lucrărilor Publice. Decisiv pentru numerotare este clasificarea rutelor sau Traseele în gradiente orizontale (est-vest) și vertical (nord-sud). Traseele trebuie înțelese aproximativ, deoarece autostrăzile cu cursuri de la sud-vest la nord-est (exemplu: A7 în Peloponez) sunt atribuite uneia dintre aceste două categorii. Tipurile de autostrăzi numerotate în mod ciudat merg de la nord la sud (sau invers). Chiar și autostrăzile numerotate merg de la vest la est (sau invers). Autostrăzile numerotate cu două sau trei cifre sunt numerotate în funcție de relația lor cu autostrăzile numerotate cu o singură cifră sau cu două cifre, precum și cu amplasarea acestora în zone metropolitane. Pe secțiuni mai mici, două autostrăzi pot utiliza același traseu de autostradă: A1 are o rută comună cu A2 în secțiunea Klidi - Axios din nordul Greciei. Pentru A25 este, de asemenea, o rută comună cu A2 furnizat în intersecția de autostradă zonă Langadas - joncțiune autostrada Efkarpia / Titan. O deviere de la sistemul ilustrat apare pentru insula Creta: axa principală de circulație (actuala ruta națională 90) urmează să primească după expansiunea sa la autostradă nu o singură cifră, ci o numerotare din două cifre (A90). Numărul A9 ar fi disponibil, cu condiția ca ocolirea din Patras, definită prin numerotarea din ianuarie 2008, să fie considerată o continuare a A5. Odată cu codificarea numerelor de autostrăzi din ianuarie 2008, ambiguitățile au fost eliminate. În lucrările de hărți, de exemplu, s-a dat calea de autostradă din Salonic, prin Nea Moudania, spre Kassandra, cu numărul A67, urmând drumul național analog 67. Această rută a fost desemnată ca A25 din ianuarie 2008. Un exemplu similar se referă la traseul de autostradă dintre joncțiunea autostrăzii Velestino (A1) și orașul Volos: traseul A12 desemnat se bazează pe ruta națională 6 care funcționează ca A6 sau A30 (cu referire la drumul național 30 de sud). Numărul A6 a fost acordat pentru autostrada Attiki Odos din Atena. Numărul A30 nu este atribuit niciunei rute existente sau planificate în ianuarie 2008. Etichetele de numerotare corespund plăcilor de identificare ale autostrăzii din Germania: se utilizează culoarea verde în locul culorii de fundal albastru. În plus, designul etichetelor de numerotare este în prezent inconsistent. De exemplu, în timp ce autostrada 8 este marcată cu un număr fără A de pe ocolul de la Patras, autostrada 2 este semnalizată cu un număr și un precedent A. Reglementările tehnice care au intrat în vigoare în 2003 prescriu un A în fața numărului de autostradă. Pentru aglomerările urbane au fost stabilite următoarele numere de autostradă: Site despre autostrăzile și infrastructura din Grecia
O coincidență este o potrivire remarcabilă de evenimente sau circumstanțe care nu au aparent nici o legătură de cauzalitate unul cu altul. Percepția unor coincidențe remarcabile poate determina sugestia unor intervenții supranaturale, oculte sau paranormale sau ar putea susține credința în fatalism, doctrină potrivit căreia evenimentele se vor întâmpla în mod exact după un plan prestabilit. Din punct de vedere statistic, coincidențele sunt inevitabile și de multe ori sunt mai puțin remarcate decât ar putea părea intuitiv. Un exemplu este paradoxul zilei de naștere, care arată că probabilitatea ca două persoane să aibă aceeași zi de naștere depășește deja 50% într-un grup de doar 23 de persoane. Cuvântul „coincidență” provine în limba română din cuvântul francez coïncidence, care își are originea în cuvântul coincidere din latina medievală. Definiția termenului a evoluat în cursul timpului; coincidența a fost definită în anii 1640 ca „apariție sau existență în același timp”, apoi în scrierile lui Sir Thomas Browne ca „o potrivire de evenimente fără nici o legătură aparentă” în anii 1680.Psihiatrul elvețian Carl Jung a dezvoltat o teorie care afirmă că apariția unor coincidențe remarcabile se datorează unei „sincronicități”, pe care el a definit-o ca un „principiu de legătură acauzală”. Una dintre pasiunile lui Kammerer a fost colectarea coincidențelor. El a publicat o carte intitulată Das Gesetz der Serie (Legea seriilor), care nu a fost tradusă în limba română. În această carte a relatat aproximativ 100 de coincidențe anecdotice care l-au determinat să formuleze teoria serializării. El a postulat că toate evenimentele sunt legate între ele prin valuri de serialitate. Kammerer era cunoscut că nota câți oameni treceau prin parcurile publice, câți dintre ei purtau umbrele etc. Carl Jung a atras atenția asupra activității lui Kammerer în cartea Sincronicitate. Fizicianul și filozoful german Albert Einstein a afirmat că ideea serialității era „interesantă și deloc absurdă”. O coincidență presupune inexistența unei legături de cauzalitate. Pentru considerarea coincidenței ca sincronicitate, producerea simultană a evenimentelor trebuie să fie puțin probabilă, dar acest lucru este pus la îndoială deoarece, de obicei, există o șansă, oricât de mică ar fi. Unii sceptici (ca, de exemplu, Georges Charpak și Henri Broch) susțin că sincronicitatea este doar un exemplu de „apofenie” (percepție eronată de legături între evenimente nerelaționate). Ei susțin că teoria statistică și teoria probabilităților (exemplificate, de exemplu, în legea lui Littlewood) sunt suficiente pentru a explica producerea unor coincidențe remarcabile. Charles Fort a adunat, de asemenea, sute de cazuri de coincidențe și fenomene anormale interesante. Măsurarea probabilității unei serii de coincidențe este cea mai comună metodă de a distinge o coincidență de alte evenimente care au legături de cauzalitate între ele. Stabilirea cauzei și efectului (cauzalitatea) este extrem de dificilă, deoarece „corelația nu implică o cauzalitate”. În Statistică, este general acceptat faptul că studiile observaționale pot oferi indicii cu privire la producerea unui eveniment, dar nu pot stabili niciodată cauza și efectul. Dar, având în vedere paradoxul probabilității, cu cât este mai mare numărul de coincidențe, cu atât există o mai mare certitudine și cu atât pare să existe o cauză în spatele lanțului de coincidențe.
Altgrad Auto SRL este o companie românească specializată pe importul și distribuirea pieselor auto originale marca Ford. În 2009, Altgrad Auto Service a fost lansat inițial ca service multibrand. Din anul 2016, service-ul a devenit exclusiv pentru macara Ford, incluzând mecanici specializați Ford și echipament, scule speciale pentru reparația și întreținerea mărcii Ford. În 2010, Altgrad Auto a deshis magazine online pentru vânzare de piese auto. In 2016, magazinul online sa focusat numai pe marca Ford. Altgrad Auto comercializează în România piese auto Ford. Firma este una din cele mai mari e-retailer de piese originale Ford în România prin platforma sa online dedicată cu livrare în toată țara.
în 1991, îi apare primul album de benzi desenate științifico-fantastice, Escală pe Tobra (Editura SFVA Craiova), care va fi premiat la Romcon în 1991. A primit 10 premii de creație la concursuri naționale de literatură SF (1981-1990), dintre care două oferite de Uniunea Scriitorilor din România (în 1982 pentru povestirea „Impact” și în 1987 pentru povestirea „Fantastica lume a lui Cristobald”).„Arhipelagul timpului” (1981, nuvelă).„Dimineața unui faun” (1989) în almanahul Știință și tehnică. Scriitori români de literatură științifico-fantastică
Avertisment pentru liniștea planetei este o colecție de povestiri e editată de Constantina Paligora. A apărut în 1985 în colecția Fantastic Club a editurii Albatros. Volumul conține 25 de povestiri și o postfață a editorului Constantina Paligora. Ovidiu Bufnilă - „Trei pisici albe pe acoperiș”Aurel Cărășel - „Colonie pentru o mie de ani” Colecții de povestiri științifico-fantastice
Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități este organizată anual la data de 3 decembrie începând din 1992 de Organizația Națiunilor Unite pentru a sprijini persoanele cu dizabilități. Acesta este sărbătorită cu diferite grade de succes în întreaga planetă. Respectarea zilei are ca scop promovarea înțelegerii problemelor legate de dizabilități și mobilizarea suportului pentru demnitatea, drepturile și bunăstarea persoanelor cu dizabilități. Se urmărește, de asemenea, a se crește gradul de conștientizare asupra beneficiilor ce pot rezulta din integrarea persoanelor cu dizabilități în fiecare aspect al politic, social, economic și cultural de viață. Acesta a fost inițial numită "Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități" până în 2007. în fiecare an, ziua se concentrează pe un aspect diferit. În 1976, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a proclamat anul 1981 ca An Internațional al Persoanelor cu Handicap (IYDP). Acesta a solicitat un plan de acțiune la nivel național, regional și internațional, cu accent pe egalitatea de șanse, reabilitarea și prevenirea dizabilităților. Tema IYDP a fost "participare deplină și egalitate", definită ca dreptul persoanelor cu dizabilități de a lua parte pe deplin la viața și dezvoltarea societăților lor, bucurându-se de condiții de viață egale cu cele ale celorlalți cetățeni, și având o pondere egală în condiții mai bune rezultate din dezvoltarea socio-economică. Pentru a oferi un interval de timp în care guvernele și organizațiile ar putea pune în aplicare activitățile recomandate în Programul Mondial de Acțiune, Adunarea Generală a proclamat deceniul 1983-1992 Deceniul Națiunilor Unite pentru Persoanele cu Handicap. Convenția ONU privind persoanele cu handicap, inclusiv articolul 21 privind accesul la informații și comunicare
Specia a fost descrisă pentru prima dată de micologul olandez Johannes Paulus Lotsy în volumul 1 al operei sale Vorträge über botanische Stammesgeschichte: Algen und Pilze din 1907. Acest taxon este valabil până în prezent (2019). Alte încercări de redenumire nu au fost făcute. Apartenența sau ne-apartenența unor genuri precum alipirea altora la această familie sunt discutate între micologi mult și divergent. Nu sunt prelucrate sau revizuite în acest articol.
La pescuit în deșert este un film britanic de comedie romantică din 2011, regizat de Lasse Hallström, cu Ewan McGregor, Emily Blunt, Kristin Scott Thomas și Amr Waked în roluri principale. Bazat pe romanul cu același nume al lui Paul Torday din 2007 și scenariul lui Simon Beaufoy, filmul este despre un expert în domeniul pescuitului, care este recrutat de un consultant pentru a-l ajuta la realizarea unei viziuni a șeicului de a aduce sportul pescuitului în deșertul Yemen. Filmul a fost turnat în Londra, Scoția și Maroc, în perioada august-octombrie 2010. A avut premiera la Festivalul Internațional de Film Toronto din 2011. Filmul a primit în general recenzii pozitive la lansarea sa și a câștigat peste 34 de milioane de dolari în venituri din întreaga lume. Expertul în domeniul pescuitului Alfred Jones ( Ewan McGregor ) primește un e-mail de consilierul financiar Harriet Chetwode-Talbot (Emily Blunt), care caută un sfaturi cu privire la un proiect de a aduce pescuitul de somon în Yemen - proiect finanțat de un șeic yemenit bogat și susținut de Ministerul de Externe și al Commonwealth. Alfred respinge proiectul ca fiind „fundamental imposibil de realizat” deoarece Yemenul nu poate oferi mediul necesar pentru somon. Între timp, secretarul de presă al premierului britanic Patricia Maxwell (Kristin Scott Thomas) sugerează biroului primului ministru că povestea despre pescuitul de somon este o poveste pozitivă care poate contribui la îmbunătățirea relațiilor dintre Marea Britanie și lumea islamică. Alfred se întâlnește cu Harriet pentru a discuta despre proiect, dar, în ciuda faptului că Harriet îi tot corectează prejudecățile despre mediul din Yemen, Alfred este convins că proiectul este imposibil. Șeful lui Alfred, sub presiune din partea prim-ministrului, îl forțează pe Alfred să accepte participarea la proiect. Alfred preferă să demisioneze decât să-și distrugă reputația în comunitatea științifică, dar este convins de soția sa că au nevoie de această sursă de venit și de pensie. După ce soția lui acceptă un rol în Geneva, Alfred se dedică proiectului de somon. Deși foarte timid, îi place să lucreze cu Harriet și încep să progreseze în proiect. Entuziasmul lor este întrerupt atunci când Harriet află că noul ei iubit, căpitanul Robert Meyers (Tom Mison) al forțelor speciale britanice, lipsește în acțiune. Devastată, Harriet se retrage în apartamentul ei. Când Alfred o vizitează, ea se supără, crezând că acesta vrea doar ca ea să se întoarcă la muncă, dar ulterior realizează că el a venit să o consoleze și se îmbrățișațează. Între timp, șeicul continuă să lucreze, în ciuda radicalilor care îl acuză că aduce Occidentul în cultura lor. În plus, Patricia îl informează pe șeic că, din cauza opoziției pentru a exporta somonul din râurile britanice, acesta va fi nevoit să folosească somon de crescătorie. Șeicul nu crede că somonul de crescătorie poate supraviețui și respinge oferta lui Patricia, iar astfel guvernul britanic este scos din proiect. Alfred demisionează de la locul său de muncă pentru a continua proiectul. După o confruntare cu soția sa, în care el își dă seama că mariajul lor este pe final și că este de fapt îndrăgostit de Harriet, Alfred îl convinge pe șeic să reia proiectul somonului. În timpul unei partide de pescuit, un rebel yemenit încearcă să-l asasineze pe șeic, dar acesta este salvat de către Alfred. În Yemen, Harriet și Alfred continuă să se apropie din ce în ce mai mult. Peștii sunt eliberați din tancurile lor de exploatație și înoată în amonte, semn că proiectul a avut succes. Dar teroriștii intră în barajul din amonte și deschid porțile, inundând valea. Șeicul se învinovățește pentru tragedie și promite să reconstruiască - de această dată cu sprijinul comunității locale. A doua zi, în timp ce Harriet se pregătește să plece împreună cu Robert, se apropie de Alfred să-și ia rămas bun. Dar atunci ei văd un somon sărind din apă, ceea ce înseamnă că unii pești au supraviețuit atacului terorist. Alfred îi spune lui Harriet că va rămâne în Yemen și îi va ajuta să reconstruiască. Harriet întreabă dacă nu cumva va avea nevoie de un partener. Alfred realizează că vorbește despre ea însăși, se îmbrățișează și apoi se țin de mână în timp ce privesc peste râu.
Narațiunea este redată la persoana I de un aventurier denumit Vernon. Lângă piciorul unui copac uriaș (denumit elefant alb) Jim și Vernon (plecați să descopere prin junglă ruinele lui Ngala) descoperă la asfințit o ciupercă violetă cu linii aurii. Odată cu lăsarea întunericului, cei doi observă o lumină spectrală în jurul ciupercii. Jim îi explică lui Vernon că o astfel de ciupercă se întâlnește odată în viață sau nici atunci și că ea se fărâmițează dacă este culeasă și dispare, prin urmare ar trebui s-o consume pe loc. Lui Vernon îi este frică să nu se otrăvească și nu este de acord să consume din ciupercă; el pleacă singur mai departe. După ce rătăcește drumul, se întoarce și dă peste Jim care îi dă cu forța să consume din ciupercă. Peste câteva momente începe să vadă ca ziua și să audă muzică. Deodată ei își dau seama că știu unde se află ruinele lui Ngala. Cei doi călătoresc în trecutul continentului african. Într-un final, Jim moare deoarece a consumat cel mai mult din ciupercă. A fost tradusă în limba rusă ca Лнага și a apărut în colecțiile На космической волне (Pe lungimea de undă a Cosmosului, 1967), Зубы Хроноса (Dinții lui Cronos, 1979), Дорога воспоминаний (Drumul amintirilor, 1981). În noiembrie 1970 a apărut în limba franceză în revista Fiction, nr. 203, editor Alain Dorémieux, editura OPTA. În limba ucraineană a fost tradusă de Mykhailo Slaboshpytskyi și a apărut în colecția de povestiri Колиска на орбіті din 1983. Denumirea colecției este dată de traducere în limba ucraineană a povestirii din 1959 a lui Arthur C. Clarke, „Out of the Cradle, Endlessly Orbiting...” (cunoscută și ca „Out of the Cradle”, cu sensul de „Din leagăn, pe orbită eternă”). În limba germană a apărut în colecția Der redende Goldstaub (Glasul din pulberea aurie) din 1984. Dicționar de cuvinte și noțiuni din SF-ul românesc Cuvinte inexistente utilizate în SF și semnificația lor Literatură cu călătorii în timp
Ziua Mondială a Animalelor este o zi internațională de acțiune pentru drepturile animalelor și bunăstarea lor sărbătorită în fiecare an pe 4 octombrie, zi de sărbătoare a Sfântului Francisc de Assisi, patronul spiritual al animalelor. Misiunea Zilei Mondiale a Animalelor este "de a ridica statutul animalelor, în scopul de a îmbunătăți standardele de bunăstare de pe glob. Constituirea sărbătorii Zilei Mondiale a Animalelor mișcarea pentru bunăstarea animalelor, mobilizându-le într-o forță globală pentru a face lumea un loc mai bun pentru toate animalele. Este sărbătorită în diferite moduri în fiecare țară, indiferent de naționalitate, religie, credință sau ideologie politică. Prin creșterea gradului de conștientizare și educație putem crea o lume în care animalele sunt întotdeauna recunoscute ca ființe simțitoare, iar respectarea deplină a lor este întotdeauna răsplătită". Ziua Mondială a Animalelor a fost inițiată de către Heinrich Zimmermann care a organizat prima Zi Mondială a Animalelor pe 24 martie 1925 la din Berlin, Germania. Peste 5.000 de persoane au participat la acest prim eveniment. Evenimentul a fost programat inițial pentru data de 3 octombrie, pentru a se alinia cu sărbătoarea Sfântului Francisc de Assisi, patronul spiritual al ecologiei, cu toate acestea, locul nu a fost disponibil în acea zi. Evenimentul a fost mutat pe 4 octombrie, pentru prima dată în 1929. Inițial, el a avut loc numai în Germania, Austria, Elveția și Cehoslovacia. În fiecare an, Zimmermann a lucrat neobosit pentru promovarea Zilei Mondiale a Animalelor. În cele din urmă, în mai 1931, la Congresul Internațional de Protecție a Animalelor de la Florența, Italia, propunerea lui de a face din 4 octombrie, Ziua Mondială a Animalelor, o sărbătoare universală, a fost unanim acceptată și adoptată ca rezoluție. Uneori este citat, în mod incorect, că Ziua Mondială a Animalelor a început în 1931, la o convenție a ecologiștilor din Florența, Italia, care a dorit să evidențieze situația speciilor pe cale de dispariție. Astăzi, Ziua Mondială a Animalelor este un eveniment global pentru unirea mișcărilor de protecție a animalelor, condusă și sponsorizată de către Marea Britanie, prin Naturewatch Foundation creată în 2003.
Sulfasalazina (sau salazosulfapiridina) este un medicament utilizat în tratamentul artritei reumatoide, colitei ulcerative și a bolii Crohn. Este un medicament de primă intenție în tratamentul artritei reumatoide. Modul de administrare este oral. Reacții adverse importante apar doar la aproximativ 25% dintre pacienții cu tratament. Cele mai comune sunt pierderea apetitului, greață, cefalee și erupții. Sulfasalazina este un promedicament de tip azoderivat. Aproximativ 90% din cantitatea ingerată de sulfasalazină ajunge la nivelul colonului, unde este metabolizată sub acțiunea azoreductazelor bacteriene la sulfapiridină și mesalazină (acid 5-aminosalicilic sau 5-ASA). Ambii metaboliți sunt activi: sulfapiridina are caracter antibacterian local, iar mesalazina are caracter antiinflamator și imunosupresiv.
După mai multe încercări nereușite ale altor studiouri și producători de a adapta piesa pentru film, Disney a anunțat în 2012 că va produce o adaptare, cu Marshall ca regizor și John DeLuca ca producător. Filmările au început în septembrie 2013 și a avut loc în întregime în Marea Britanie, inclusiv la Shepperton Studios din Londra. Un brutar și soția lui își doresc un copil, dar suferă de un blestem pus pe familia lui de către o Vrăjitoare care l-a găsit tatăl brutarului furând din grădina ei, atunci când mama brutarului era însărcinată. Deoarece tatăl brutarului a furat și niște fasole magie, mama vrăjitoarei a blestemat-o pe aceasta să fie urâtă. Vrăjitoarea poate ridica blestemul și să le permită să aibă un copil, dar numai dacă brutarul și soția lui obțin patru elemente esențiale pentru a face o poțiune: o vacă albă, o pelerină roșie, un fir de păr galben și un pantof de aur, pe care vrăjitoarea nu are voie să le atingă. Cererile vrăjitoarei îi aduc pe brutar și pe soția lui în preajma lui Jack, care își vinde vaca mult-iubită, Milky-White, și căruia brutarul îi oferă fasole magică lăsată lui către tatăl său (care fuseseră furate de la vrăjitoare). Se întâlnesc și cu Scufița Roșie, a cărui mantie roșie este observată de cuplu încă. de când fetița se oprise anterior la brutărie pentru a cumpăra pâine și dulciuri pe drumul spre casa bunicii. Urmează Rapunzel, cu părul ei blond, pe lângă al cărei turn din pădure trece nevasta brutarului. În final, se întâlnesc cu Cenușăreasa, care fugea de prinț și a cărei ținută de bal includea pantofi de aur. După o serie de aventuri și încercări eșuate, brutarul și soția lui reușesc în cele din urmă să adune elementele necesare pentru a rupe vraja. Între timp, fiecare dintre celelalte personaje primește un „final fericit”: Cenușăreasa se căsătorește cu Prințul, Rapunzel este eliberată de gardiana ei, Vrăjitoarea, de fratele prințului Cenușăresei și se căsătorește cu el, Jack o îmbogățește pe mama sa furând bogății de la Uriașul din cer, și îl ucide pe uriașul care îl urmărea prin tăierea vrejului de fasole, Scufița Roșie și bunica ei sunt salvate de Lupul cel Rău. În final, Vrăjitoarea își recapătă tinerețea și frumusețea după ce a băut poțiunea. Cu toate acestea, fiecare dintre personaje află că finalurile nu rămân fericite: brutarul este îngrijorat de faptul că este sărac pentru copilului său nou-născut. Soția sa este pentru o perioadă sedusă de prinț. Cenușăreasa este dezamagită prințul care o înșeala. Vrăjitoarea află că și-a pierdut puterile magice. Creșterea unui al doilea vrej de fasole din ultima fasolă magică îi permite soției uriașului să coboare și amenință regatul și pe locuitorii săi dacă nu i-l vor da pe Jack. Personajelele încearscă să-l găsească pe Jack, dar dezbat moralitatea predării lui. În acest proces, mama și bunica Scufiței Roșii, mama lui Jack și soția brutarului sunt ucișe. Personajele se învinuiesc reciproc pentru acțiuni care au dus la tragedie, în cele din urmă dând vina pe vrăjitoare pentru fasolele magice. Vrăjitoarea îi blestemă pentru incapacitatea lor de a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile proprii. Aruncând toate boabele, vrăjitoarea o imploră pe mama ei să o pedepsească din nou, sperând să-și recapete puterile, dar în schimb se topește și dispare. Restul personajelor hotărăsc să o ucidă pe soția uriașului, deși Cenușăreasa și soția brutarului încearcă să le explice lui Jack și Scufiței complexitatea moralității răzbunării. Personajele o atrag pe soția uriașului, care se împiedică într-o groapă și cade, murind. Brutarul, gândindu-se de soția lui, este hotărât să fie un tată bun. Cenușăreasa decide să-l părăsească pe prinț și de a-l ajuta brutar, și Jack și Scufița, acum orfani, trăiesc cu brutarul și Cenușăreasa. Brutarul îl leagănă pe fiul său după ce acesta începe să plângă, spunându-i povestea filmului.
Amodiachina este un medicament antimalaric, utilizat în tratamentul cazurilor necomplicate de malarie cu Plasmodium falciparum. Este adesea utilizat în combinație cu artesunat, pentru a reduce riscul dezvoltării rezistenței a agentului patogen. Datorită reacțiilor adverse mai rare, dar serioase, nu este recomandat ca profilactic al malariei. Molecula a fost sintetizată pentru prima dată în anul 1948. Se află pe lista medicamentelor esențiale ale Organizației Mondiale a Sănătății.
Imposibila oază: proze fantastice este o colecție de povestiri e ale scriitorului român Vladimir Colin. A apărut în 1984 la Editura Cartea Românească. Volumul conține 35 de ficțiuni scurte, toate scrise de Colin. Colecții de povestiri științifico-fantastice Colecții de povestiri scrise de un singur autor
Biserica reformată din Beclean este un monument istoric aflat pe teritoriul orașului Beclean, județul Bistrița-Năsăud. Figurează pe lista monumentelor istorice 2015, . Biserica a fost construită în secolul XV, amplificată și renovată în secolele XVIII-XIX. Edificiul este compus din turn vestic, navă și cor decroșat, cu absida poligonală. Interiorul lăcașului este acoperit cu bolți semicilindrice cu penetrații, clădite în cursul renovării din secolul al XVIII-lea. Arcul de triumf, încheiat în arc frânt, are muchiile teșite. În capătul estic al corului a fost amenajată o tribună, sprijinită pe stâlpi zidiți. Orga de pe tribună a fost achiziționată, conform inscripției acesteia, în anul 1877 pe cheltuiala Mariei Bethlen și a văduvei lui Paul Bethlen. Amvonul sculptat din piatră al bisericii este situat pe latura nordică, alipit arcului de triumf. Parapetul poligonal al acestuia este împodobit cu blazonul familiei Bethlen de Beclean: un șarpe încoronat ținând în gură globul regal. Tribuna din capătul vestic al bisericii se sprijină pe stâlpi de lemn, având parapetul tot din lemn. Printre podoabele bisericii pot fi amintite patena și potirul confecționate din argint aurit, donate în 1748 de Francisc Bethlen Avram Alexandru, Câteva considerații cu privire la bazilicile scurte din bazinul Hârtibaciului și zona Sibiului, în Revista monumentelor și muzeelor de istorie, 1981, numărul 2.
Motivația unei asemenea rupturi de un mediu ficțional profund realist, din perioada anilor 1950, apare din necesitatea confruntării cu un fenomen masiv de pierdere a individualității în cadrul societății de consum. Universul creat în lucrările cyberpunk se află într-un viitor apropiat, în care societatea a decăzut foarte mult. Lume pare a fi locuită numai de delicvenți, drogați, ucigași, toți aceștia ducându-și viața prin metropole uriașe, cu atmosferă artificială și cer din neon, în căutarea plăcerilor clipei care vine. În acest univers cu tehnologii sofisticate, cu prezențe cât mai frecvente ale traficanților de organe umane și ale drogaților cu imagine, singura lume accesibilă, ieftină și care oferă plăceri de neimaginat este aceea a virtualității. Postcyberpunk-ul este un gen al științifico-fantastic-ului care a apărut ca urmare a cyberpunk-ului. Ca și predecesorul său, postcyberpunk-ul își concentrează atenția la evoluțiile tehnologice în cadrul societăților din viitorul apropiat. În lucrările postcyberpunk sunt examinate frecvent efectele sociale cauzate de răspândirea mijloacelor de comunicare, a geneticii sau nanotehnologiei. Spre deosebire de cyberpunk-ul "clasic" personajele principale încearcă să îmbunătățească societatea, sau cel puțin să le protejeze de o viitoare degradare. Aceasta este o listă de lucrări clasificate ca fiind cyberpunk, un sub-gen al științifico-fantasticului:
Biserica a fost ridicată de comunitatea evanghelică din Satu Nou în anul 1861. După exodul sașilor transilvăneni, biserica a fost cumpărată de comunitatea ortodoxă, modificată la interior conform cerințelor cultului ortodox și a primit hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Biserica din localitatea Satu Nou este a doua ca mărime din județul Bistrița-Năsăud. Avram Alexandru, Câteva considerații cu privire la bazilicile scurte din bazinul Hârtibaciului și zona Sibiului, în Revista monumentelor și muzeelor de istorie, 1981, numărul 2. Biserici evanghelice de confesiune augustană din România
Filmul a fost anunțat în martie 2016, cu Hallström regizând un scenariu de Powell. O mare parte din distribuție a semnat contractul în acea vară, iar filmările au început în luna octombrie, la Pinewood Studios, și au fost finalizate în ianuarie 2017. În decembrie 2017, a fost anunțat că Joe Johnston va regiza o lună de filmări repetate ale unor scene scrise de Tom McCarthy, iar Hallström a fost de acord ca Johnston să primească credit pentru co-regie. Spărgătorul de Nuci și Cele Patru Tărâmuri a avut premiera în Los Angeles, pe 29 octombrie 2018, și a fost lansat de Walt Disney Studios Motion Pictures în Statele Unite pe 2 noiembrie 2018, în RealD 3D și Dolby Cinema. Filmul a avut încasări de peste 173 de milioane de dolari la nivel mondial, la un buget de producție de peste 120 de milioane de dolari. În general, a primit recenzii nefavorabile din partea criticilor. Aceștia au considerat filmul ca fiind „fără suflet” și „incoerent”, au criticat ritmul lent și lipsa de numere de dans, deși efectele vizuale au primit laude. Morgan Freeman ca Drosselmeyer, nașul Clarei, un inginer priceput, care îi oferă un cadou magic care i-a aparținut mamei ei. Charles „Lil Buck” Riley ca Regele Șoarece, conducător al legiunii de șoareci. Riley a lucrat și la captarea digitală a mișcărilor pentru personaj și coregrafie. Deși a fost inițial anunțat că Miranda Hart va juca în rolul de Zâna Rouă, ea nu a apărut în versiunea finală a filmului. Maestrul Gustavo Dudamel are o apariție scurtă dirijând o orchestră într-o scenă care conține segmentul Toccata și Fuga în Re Minor din Fantasia.
Fundația Antarctică Română este un institut de cercetare român care gestionează cercetările polare ale României. Fundația este unul dintre partenerii de lucru ai spărgătorului de gheață pentru cercetare Aurora Borealis.
Whitespace este un limbaj de programare esoteric dezvoltat de Edwin Brady și Chris Morris de la Universitatea din Durham (dezvoltatori de limbi de programare Kaya și Idris). A fost lansat la 1 aprilie 2003 (1 aprilie - Ziua păcălelilor). Numele este o referință la caracterele spațiului alb. Spre deosebire de majoritatea limbajelor de programare, care ignoră sau atribuie prea puțină semnificație majorității caracterelor de spațiu alb, interpretul Whitespace ignoră orice caractere care nu sunt în spațiu alb. Numai spațiile, filele și fluxurile de linii au sens. O consecință a acestei proprietăți este că un program Whitespace poate fi ușor conținut în caracterele unui spațiu al unui program scris într-o altă limbă, cu excepția posibilităților în limbi care depind de spații pentru valabilitatea sintaxei, cum ar fi Python, ceea ce face ca textul să fie un poliglot. Spațiul alb a fost creat de Edwin Brady și Chris Morris în 2002. Slashdot a făcut o revizuire a acestui limbaj de programare la 1 aprilie 2003. Ideea de a folosi caracterele din spațiul alb ca operatori pentru limbajul C++ a fost sugerată cu cinci ani înainte de Bjarne Stroustrup. Comenzile sunt compuse din secvențe de spații, opriri de file și feed-uri de linie. De exemplu, spațiul tab-spațiu-spațiu efectuează adăugarea aritmetică a primelor două elemente de pe stivă. Datele sunt reprezentate în binare folosind spațiile (0) și filele (1), urmate de o linie de alimentare; astfel, spațiul-spațiu-spațiu-tab-spațiu-tab-tab-linefeed este numărul binar 0001011, care este de 11 în zecimal. Toate celelalte caractere sunt ignorate și pot fi folosite pentru comentarii. Codul este scris ca parametru de modificare a instrucțiunilor (IMP) urmat de operațiune. Tabelul de mai jos prezintă o listă a tuturor IMP-urilor din Whitespace. Fiecare IMP este urmat de una dintre mai multe operațiuni definite pentru acest IMP.Următorul este un program comentat în spațiul alb-negru care imprimă pur și simplu "Hello, world!",În care fiecare caracter Space, Tab, este precedat de comentariul de identificare "S", "T" sau respectiv "L" Rețineți că atunci când în anumite browsere este afișat codul sursă, spațierea orizontală produsă de un caracter de file nu este fixă, dar depinde de locația sa în text în raport cu următoarea oprire a filelor orizontale. În funcție de software, caracterele tab pot fi înlocuite cu numărul variabil corespunzător de caractere spațiu.
A absolvit Facultatea de Filosofie în 1946 și a lucrat la Facultatea de Filosofie din cadrul Facultății de Istorie Antică din 1947. Doctoratul ei teza din 1955 a fost orașele macedonene în timpul perioadei romane . A devenit profesor în 1965. La 21 martie 1974 a fost aleasă la Academia Sârbă de Științe și Arte din Serbia (SANU) ca membru corespondent și a devenit membru cu drepturi depline la 15 decembrie 1983. La Universitatea Belgrad, Papazoglu s-a întâlnit și s-a căsătorit cu proeminentul bizantolog iugoslav de origine rusă, Gheorghi Ostrogorski, cu care va avea o fiică - Tatyana și un fiu - Aleksandar. Papazoglou s-a retras în 1979. A murit la Belgrad în 2001.
Akira (în japoneză: アキラ transliterare: Akira), adesea stilizat ca AKIRA, este o serie japoneză de manga scrisă și desenată de Katsuhiro Otomo. Inițial apărută în foileton în paginile revistei Shūkan Yangu Magajin din 1982 până în 1990, lucrarea a fost adunată în șase volume de către editorul său Kodansha. Lucrarea a fost publicată în Statele Unite de Marvel Comics sub marca lor înregistrată Epic Comics, devenind una dintre primele lucrări de manga care a fost tradusă în întregime în limba engleză. Arta lui Otomo este considerată uimitoare și un punct de referință atât pentru Otomo, cât și pentru manga. Povestea are loc într-un futurist Neo-Tokyo postapocaliptic. Manga descrie eforturile lui Kaneda, un lider al unei bande de tineri bicicliști (Bōsōzoku), ale activistului politic Kei, un trio de extrasenzoriali și ale liderului militar al orașului Neo-Tokyo, colonelul Shikishima, pentru a a-l împiedica pe Tetsuo (prietenul, cu probleme mentale, din copilărie al lui Kaneda) să folosească abilitățile sale telekinetice instabile cu care face ravagii în oraș. În acest scop, ei trezesc un individ misterios cu abilitați psihice similare numit "Akira". Prin această lucrare, Otomo folosește convențiile genului cyberpunk pentru a detalia o saga a turbulențelor politice, a izolării sociale, a corupției și a puterii. Este considerată o lucrare reprezentativă a genului cyberpunk, care a dus la nașterea și dezvoltarea subgenului japonez cyberpunk. O adaptare animată a filmului (anime) a fost lansată în 1988, care a redus semnificativ acțiunea descrisă în serie, dar a păstrat în același timp multe din personajele principale și elemente ale scenariului, alături de scene, setări și motive suplimentare. Manga are loc într-un interval de timp mai lung decât filmul și implică o gamă mult mai largă de personaje și sub-scenarii. Seria Akira a fost instrumentul creșterii popularității manga în afara Japoniei, în special în Statele Unite, deoarece ediția Epic Comics a fost colorată și a coincis cu premiera filmului. A câștigat mai multe premii, inclusiv Kodansha Manga and Harvey Awards, și este considerată o lucrare importantă care a dus la explozia genului manga în limba franceză.
Specia a fost descrisă pentru prima dată sub numele Elvellacei de marele savant suedez Elias Magnus Fries în volumul 2 al operei sale Observationes mycologicae din 1822. Alte încercări de redenumire nu au fost făcute. Următoarele genuri sunt apropiat înrudite, dar nu aparțin familiei Helvellaceae: Discinaceae Benedix (1962), 58 de specii în 5 genuri, cu tipul de gen Discina, Terfeziaceae E.Fisch. (1897), 65 de specii în 6 genuri, cu tipul de gen Terfizia și Tuberaceae Dumort. (1822), 102 de specii în 6 genuri, cu tipul de gen Tuber.
Dieselpunk este un subgen similar steampunkului care combină estetica tehnologiei pe bază de motorină din perioada interbelică până în anii 1950 cu tehnologie retro-futuristă și sensibilități postmoderne. Inventat în 2001 de către designerul de jocuri Lewis Pollak pentru a descrie jocul său de rol Children of the Sun (Copiii Soarelui), termenul a fost aplicat de atunci diverselor lucrări din domeniul artelor vizuale, muzică, filme, ficțiune și inginerie. Numele "dieselpunk" este un derivat al genului science fiction cyberpunk din anii 1980 și este folosit pentru a reprezenta perioada de timp - sau "epoca" - din perioada interbelică până în anii 1950, când locomoția pe bază de motorină era principala tehnologie centrată pe cultura occidentală. Sufixul "-punk" atașat numelui este reprezentativ pentru natura de contracultură a genului în ceea ce privește opoziția față de estetica contemporană. Termenul este și o referire tongue-in-cheek către un alt sugen derivat din cyberpunk, "steampunkul", care modelează o lume imaginară care și-a însușit cu desăvârșire utilizarea mașinilor cu abur din epoca victoriană. În ceea ce privește filmele artistice, dieselpunk combină trupe, arhetipuri de caractere și setări din epoca diesel ca genurile film serial de aventură, noir, pulp și de război cu tehnici postmoderniste ale narațiunii și cinematografia. Printre lucrările care au inspirat cinematografia dieselpunk se numără Metropolis (1927) și Things to Come (1936), datorită viziunilor lor de epocă asupra culturii și tehnologiei utopice. Chiar și popularul film Războiul stelelor (1977) a fost remarcat ca având puternice influențe dieselpunk, deoarece a atras în mare măsură iconografia pulp și a celui de-al Doilea Război Mondial, dar le-a amestecat cu setări futuriste. Câteva exemple frecvent menționate de cinematografie dieselpunk: Blade Runner (1982), deși etichetat pe scară largă ca fiind cyberpunk, poate fi, de asemenea, descris ca dieselpunk datorită împrumuturilor sale puternice din filmul noir. Filmul lui Tim Burton, Batman (1989), a fost de asemenea menționat ca un film dieselpunk. The First Avenger (2011), a cărui imagistică a fost descrisă ca având o "calitate dieselpunk" Filmul Evadare din realitate (Sucker Punch, 2011), regizat de Zack Snyder, include aventuri inspirate din dieselpunk cu protagonistul Babydoll și echipa sa care se infiltrează într-un buncăr protejat de soldați germani din timpul celui de-al doilea război mondial, amestecând multe elemente retro, fantastic și SF. Drumul furiei ( Fury Road, 2015), deși nu este cu adevărat un film dieselpunk, conține multe elemente dieselpunk.
Economia abundenței sau o economie post-deficit este un model economic în care toate sau o parte din bunuri, servicii și informații sunt libere sau practic sunt gratis. O primă formă de economie a abundenței apare odată cu economia distributivă a lui Jacques Duboin de la mijlocul secolului al XX-lea, în care abundența este cealaltă față a "logicii". O altă formă, contemporană, este legată de abundența resurselor primare (materiale și energie), împreună cu sistemele automatizate capabile să transforme aceste resurse în produse și servicii finite, permițând producerea de produse fizice fără a fi nevoie de muncă umană. Acest model a fost inițial evocat în literatura științifico-fantastică, în principal cel anglo-saxonă, inclusiv în lucrările Pandora's Millions de George O. Smith sau Era de diamant de Neal Stephenson. Astăzi este o noțiune foarte răspândită, mai ales în lumile post-umane sau post-singulare. În universul Star Trek societatea este post-deficit datorită capacității tehnologiei fictive de a replica o mare varietate de mărfuri aproape instantaneu.
Mariana Popescu s-a născut la Însurăței, la 1 martie 1956, unde a petrecut primii trei ani de viață. Din motive politice, părinții împreună cu cei doi copii au fugit într-o noapte, nevoiți fiind să lase în urmă, casa, gospodăria, pământul. Impozitele crescuseră atât de mult (o metodă comunistă premergătoare cooperativizării agriculturii pentru a-i face pe țărani să renunțe de bună voie la pământuri) încât se îndatoraseră peste măsură. Studiile gimnaziale și liceale le-a urmat la Brăila, Școala Gimnazială „Fănuș Neagu”, apoi Liceul Teoretic „Panait Cerna”. La începutul anilor 2000 a urmat cursurile și a luat licența în anul 2002 în Jurnalism și Comunicare la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Își susține teza de doctorat în martie 2007 la Universitatea Babeș-Bolyai pe o temă de graniță între literatură și jurnalism cultural: „Reviste literare și ideologie comunistă; „Studii de caz >, >, >”. A debutat editorial în anul 2003 cu volumul Versuri pentru pauza mare, la Editura Marineasa din Timișoara, dar se impune ulterior în proză, fiind autoarea a patru romane și a unui volum de proză scurtă. Romanul apărut în 2005, CHEFUL nu se organizează, vine de la sine, Editura Polirom, este scris în cheie postmodernă, cu o exhibare a bucătăriei de creație, aducând în prim plan un conferențiar universitar îndrăgostit de un student al său, abordând printre primii scriitori, după 1990, problematica homosexualități. În 2010 îi apare la Editura Limes al doilea roman, CADENȚĂ pentru marș erotic, an declarat de critica literară ca fiind cel mai important pentru romanul românesc de după Revoluție. Romanul este bine primit de critică, este nominalizat pentru cartea anului, premiat la Zilele Prozei din Cluj, premiat la Târgul de Carte Urban Afi Cotroceni, de site-ul Rețeaua Literară și dezvoltă o epică de o parte și de alta a anului 1989, într-o Transilvanie multietnică. În 2013 apare romanul Parcurs, o construcție narativă care, pornind de la sensurile înainte și înapoi ale unor trasee de pe un teren de golf, aduce în cele 18 capitole plecarea românilor la muncă în Italia, după 1989, respectiv, venirea legiunilor romane conduse de Traian spre Dacia, o abordare cuantică a spațiului-timp. Romanul Parcurs a fost premiat de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. În 2016, apare la Editura Școala Ardeleană CADENȚĂ (pentru un marș erotic), ediție revăzută și cu un titlu ușor schimbat față de anul 2010; primește Premiul special al juriului la Festivalul Național de Proză „Liviu Rebreanu” în noiembrie același an. În octombrie 2016 îi apare volumul de proză scurtă Să iau cuvintele cu mine, 7 povestiri în 7 zile, la Editura Tracus Arte. În 2019, apare la Polirom Dincoace și dincolo de tunel.1945, un roman a cărui temă centrală este deportarea etnicilor germani la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Este fondatoarea festivalului literar Turnirul scriitorilor, prima ediție desfășurându-se în anul 2014.
Nicktoons este un canal de televiziune digital și prin satelit al companiei Viacom, care difuzează filmele pentru copii. Co-canalul Nickelodeon se specializează și în programele pentru copii. Pe 13 februarie 2019, compania Viacom a anunțat ca în România și Ungaria canalul se va lansa pe 1 aprilie 2019. Televiziuni adresate copiilor și adolescenților
Pe 4 Decembrie, 2010, Blizzard Entertainment a început sa adauge link-uri incorporate spre Wowpedia, dar și site-ului Wowhead, intr-o versiune noua a site-ului comunități World of Warcraft. Puterea și utilitatea Wowpediei ca un wiki este stabilit ca criteriu al "culturi participante", ca "[...] în care contributori cu experiența și multe tipuri de administratori care joacă un rol puternic în procesul de editare, care întreabă întrebări despre modificările făcute și oferă dedicație și sugestii." Succesul Wowpediei a fost descrisă ca rezultatele editorilor ca o "productivitate binecuvântată, muncă grea și dedicația de a se juca".Formatul Wowpediei și coperțile jocurilor Warcraft și povestea conținută a fost utilizată ca ilustrație pentru "dedicația comunității și cum fanii se ajuta unii pe alții când documentele oficiale provenite de la Blizzard nu oferă orientare despre caracteristicile jocului și care este cea mai bună cale pentru a acționa cu jocul''.
Nina se mută apoi cu Blackwood pentru a se sustrage Securității, care a comisese de fapt crima pentru a opri familia Ninei din a fugi în America. Punctul culminant al filmului are loc în timpul funeraliilor lui Grimaldi, o slujbă jovială în care mai mulți clovni se adună pentru a sărbători viața lui Joseph Grimaldi. Filmul a primit recenzii negative, obținând un rating de 14% pe Rotten Tomatoes, bazat pe 21 recenzii. Deși a fost cel mai cunoscut film în care a apărut Porizkova, rolul ei ca Nina i-a adus în anul 1990 o nominalizare la Zmeura de Aur pentru Cea Mai Proastă Actriță.
Propoziția principală, sau propoziția regentă, este o propoziție cu semnificație independentă din punct de vedere gramatical și cu înțeles de sine stătător. Într-o frază, ea coordonează propozițiile subordonate. El este profesorul care m-a pregătit. Wikipedistul a observat că articolului îi lipsește bibliografia. El nu și-a dat seama ce s-a întâmplat.
Artemeter (scris și Artemether) este un medicament antimalaric, utilizat în tratamentul malariei. Forma injectabilă este utilizată în special pentru cazurile severe de malarie, când nu se mai poate recurge la tratamentul cu chinină. Modul de administrare este intramuscular. Mai există disponibilă și o formă orală, utilizată doar în combinație cu lumefantrina, terapia combinată fiind cunoscută ca artemeter/lumefantrină. Artemeter face parte din clasa derivaților de artemisinină. Artemeter produce foarte puține reacții adverse. În cazuri rare, pot să apară aritmii cardiace în timpul tratamentului. Deși studiile indică faptul că utilizarea sa în timpul sarcinii este periculoasă la animalele de laborator, la om nu a fost observat același aspect. De aceea, Organizația Mondială a Sănătății recomandă artemeter ca tratament antimalaric la femeile însărcinate.
Artesunat este un medicament utilizat în tratamentul malariei și este utilizat în combinație cu alte antimalarice, doar curativ, și nu preventiv. Formele farmaceutice disponibile sunt pentru uz intravenos, intramuscular și oral. Artesunat face parte din clasa derivaților de artemisinină. Artesunat este în general bine tolerat de către pacienții aflați sub tratament. În anumite cazuri, utilizarea sa poate produce reacții adverse precum: bradicardie, reacții alergice sau leucopenie (scăderea numărului de leucocite).
Mecanicismul este o concepție filozofică care descrie universul ca fiind asemănător cu un mecanism de mare anvergură, explicând fenomenele și procesele naturale exclusiv pe baza principiilor mecanicii. Această filozofie a apărut odată cu Revoluția științifică din Europa de la începutul epocii moderne. Una dintre primele prezentări ale mecanicismului se află în pasajele de început ale cărții Leviatanul (1651) a lui Thomas Hobbes. Unii istorici și teoreticieni ai gândirii susțin că apariția mecanicismului este asociată cu reculul religiei și cu respingerea ideii că natura ar fi vie sau populată cu spirite sau îngeri. Alți învățați au afirmat, însă, că primii filozofi adepți ai mecanicismului credeau totuși în magie, creștinism și spiritism. Unele filosofii antice au susținut că procesele care au loc în univers pot fi reduse la principii mecanice - adică mișcarea și coliziunea materiei. Acest punct de vedere a fost asociat cu materialismul și cu reducționismul, fiind susținut mai ales de atomiști și, în mare măsură, de stoici. Mai târziu filozofii mecaniciști au crezut că revoluția științifică din secolul al XVII-lea a demonstrat că toate fenomenele ar putea fi explicate potrivit „legilor mecanicii” (legile naturale care guvernează mișcarea și coliziunea materiei), ceea ce presupune un determinism. Dacă toate fenomenele pot fi explicate în întregime prin mișcarea materiei în conformitate cu legile fizicii, precum angrenajul unui ceas care determină că trebuie să bată ora 2:00 la o oră după ce a bătut ora 1:00, atunci toate fenomenele trebuie să fie complet determinate, trecute, prezente sau viitoare. Principalul grup implicat în mod direct în dezvoltarea mecanicismului a fost format în mare măsură din filozofi francezi (Pierre Gassendi, Marin Mersenne și René Descartes), împreună cu unii dintre apropiații lor. În acest proces au mai fost implicați, de asemenea, gânditorii englezi Sir Kenelm Digby, Thomas Hobbes și Walter Charleton, precum și filozoful olandez Isaac Beeckman. Robert Boyle a folosit termenul de „filozofi mecaniciști” pentru a-i desemna atât pe cei care au elaborat teoria „corpusculilor” sau atomilor componenți ai materiei, precum Gassendi și Descartes, cât și cei care nu au elaborat această teorie. Un element comun al acestei filozofii a fost compararea universului cu un ceas mecanic. Această comparație a fost susținută de Nicolas Lemery și Christiaan Huygens, în timp ce Hobbes și Galileo Galilei au considerat-o ca fiind îndoielnică. Newton a fost o personalitate de tranziție a acestei teorii. Ideile „mecaniciste” au fost redescoperite în 1952 de istoricul științific Marie Boas Sala. În Franța mecanicismul s-a răspândit mai ales în academiile particulare și în saloanele culturale, iar în Anglia în cadrul Royal Society. Mecanicismul nu a avut un mare impact în universitățile din Anglia, dar a avut parte de o receptivitate oarecum mai mare în Franța, Țările de Jos și Germania. Una dintre primele descrieri ale teoriei mecaniciste se află în pasajele de început ale cărții Leviatanul (1651) a lui Thomas Hobbes; cel de-al doilea capitol al cărții invocă principiul inerției, fundamental pentru explicarea mecanicismului. Boyle nu l-a menționat pe Hobbes ca fiind unul din membrii grupului de filozofi mecaniciști; în acea perioadă cei doi erau prinși într-o controversă. Richard Westfall îl consideră un filozof mecanicist. Hobbes își prezintă opiniile principale cu privire la filozofia naturală în lucrarea De Corpore (1655). În părțile a II-a și a III-a a acestei lucrări el ajunge să identifice fizica fundamentală cu geometria și amestecă în mod liber concepte din cele două domenii. Descartes a fost, de asemenea, mecanicist. Având o gândire dualistă, el a susținut că realitatea era alcătuită din două tipuri radical diferite de substanțe: materia fizică, pe de o parte, și mintea imaterială, pe de altă parte. Descartes a susținut că mintea nu poate fi explicată în termenii dinamicii spațiale ca fiind formată din părticele de materie care pot intra în coliziune. Cu toate acestea, înțelegerea biologiei de către el a avut o natură mecanicistă: Lucrările sale științifice s-au bazat pe înțelegerea mecanicistă tradițională a faptului că animalele și oamenii sunt angrenaje care funcționează pe baza principiilor mecanicii. Dualismul lui Descartes a fost motivat de imposibilitatea aparentă ca dinamica mecanică să poată genera experiențe mintale. Teoria lui Isaac Beeckman cu privire la mecanicism, descrisă în cărțile Centuria și Journal, are la bază două componente: materia și mișcarea. Beeckman și-a fundamentat teoria pe filozofia atomistă, care explică faptul că materia este alcătuită din mici particule inseparabile care interacționează pentru a crea obiectele văzute, și pe principiul inerției descris de Isaac Newton. Isaac Newton a expus o noțiune a mecanicismului în care acțiunea ținea cont de gravitație. Interpretarea lucrărilor științifice a lui Newton în lumina cercetărilor sale oculte a sugerat că el nu vedea adecvat universul ca un mecanism, ci populat în schimb cu spirite și forțe misterioase și supravegheat constant de Dumnezeu și de îngeri. Filozofii din generațiile următoare care au fost influențați de exemplul lui Newton au fost, totuși, adesea mecaniciști. Printre ei s-au numărat Julien Offray de La Mettrie și Denis Diderot. Filozoful mecanicist și determinist francez Pierre Simon de Laplace a formulat unele implicații ale teoriei mecaniciste, atunci când a scris:
Beizadea (din = fiu de bei) este titlul care li se acorda fiilor domnilor români, echivalent cu cel de prinț. Elementul de compunere „zade”, care înseamnă „fiu" a fost preluat de turci din limba persană. Într-un act de la Constantin Cantemir, domn al Moldovei între anii 1685-1693, se găsesc informații privitoare la trecutul bisericii Zlataust: „svânta mănăstire la Sventi Ioan ce iaste aicea, în târgu în Iași, carea iaste zidită din temelii de Ștefan beizadea, ficiorul Radului vodă, ginerele Ducăi vodă”. Feizulah, cadiul din Timișoara, adeverește declarația meșterului brutar Abdullah, fiul lui Beizade Mehmed bei, că a primit de la defterdar suma de 1070 guruși pentru pâinea dată căruțașilor, dulgherilor, salahorilor și țiganilor ce au lucrat la râu și la renovarea fortificației între 28 iunie și 18 august. În ceea ce privește defularea apetitului sexual, comportamentul lui Caragea Vodă și cel al fiului său erau similare, fiind la fel de scandaloase. De regulă, dreptul domnitorului se extindea automat și asupra beizadelei. Năravurile erotice ale domnitorului și cele ale fiului său se aseamănă în esență, dar diferă formal. Fiul lui vodă nu se simte suficient de legitim. El nu posedă puterea, ca tatăl său. Puterea domnitorului se răsfrânge doar prin ricoșeu asupra fiului.„Dreptul beizadelei” este deci mai mic decât „dreptul domnitorului”. De aceea fiul voievodului este mai agresiv, simțind nevoia să se coalizeze cu alți fii de boieri și să atace fetele în gașcă, în bandă, în haită, în hoardă. Cuvinte și expresii în limba turcă
Creta sau calcarul din Creta este o rocă sedimentară calcaroasă de origine organică, albă, poroasă și moale. Ea este prelucrată sub forma unor batoane cilindrice și folosită ca material didactic pentru scriere și desen. Formarea sa se datorează acumulării unor cantități mari de resturi de cocolitofore, alge microscopice acoperite cu straturi minuscule de calcit (cocolite). Se întâmplă frecvent să se găsească noduli de silex asemănători cretei. Un exemplu de roci formate din cretă sunt Stâncile albe de la Dover din sudul Angliei. Perioada geologică Cretacic își trage numele de la această piatră.
Partea a doua a traducerii a apărut în antologia Cronici metagalactice (1990). Colecții de povestiri științifico-fantastice
O primă parte a apărut în Cronici microelectronice (1990). Colecții de povestiri științifico-fantastice
Colecții de povestiri științifico-fantastice Colecții de povestiri românești
Povestirea este scrisă din punctul de vedere al unui adult, un statistician, aflat vara în concediu, pe malul Dunării, în satul Solzosu, împreună cu fiica sa de șase ani, Ioana. Într-o zi, jucându-se în grădină, Ioana dă peste o ființă de culoare roșie, pe care ea o denumește „broască”.O ia în mână, dar fiind „înțepată” de aceasta o aruncă într-o groapă. A doua zi, vegetația grădinii începe să-și schimbe culoarea în roșu. În același timp, culoarea palmei Ioanei devine, la rândul său, roșie, iar fetița începe să se comporte foarte diferit, afirmând și apoi demonstrând că vede cu palma, apoi distinge prin materie organică, dar nu prin cea anorganică și se împrietenește cu o păpădie, devenită și ea roșie, de la care află lucruri tulburătoare. Mai apoi, nucul din grădină se înroșește și el, iar fructele acestuia, nucile, par a fi depozitarele unor calități extraordinare. Din dialogul ei cu păpădia, Ioana află despre o altă planetă, aflată undeva în Univers, pe care ființele gânditoare sunt plantele acesteia, iar „broasca” este de fapt un mesager al plantelor gânditoare de pe acea planetă. Foarte mulți copaci gânditori ai florei planetei își dăduseră viața pentru ca mesagerul lor pentru alte ființe gânditoare, „broasca”, să poată fi realizată și apoi trimisă la distanțele cosmice de ani lumină, ce separau planeta lor de Pământ. Apoi, tot din dialogul său cu păpădia, tatăl fetei descoperă că Ioana devine mai târziu capabilă de a comunica direct cu flora gânditoare a acelei planete, de la care află că planeta plantelor gânditoare este a doua planetă a unui soare albastru. Între timp, tot ceea ce se întâmplase devine subiectul știrilor senzaționale, numite „Evenimentele de la Solzosu”, iar un alt personaj apare. Acesta este profesorul Cornea, care are lungi discuții cu fata și cu tatăl acesteia, colecționează semințelor plantelor din grădină, nucile nucului, realizează diferite măsurători, și altele. Tonul povestirii, odată cu apariția savantului devine sec, lacunar și științific, indicând mai ales faptic că în anul următor grădina nu mai indică defel existența fenomenelor anormale de anul trecut și că singura speranță a lui Cornea și a echipei sale este pusă în semințele colectate din grădina devenită integral roșie, dar mai ales din nucile nucului roșu ce radia o superbă lumină roșie în timpul nopții. În final aflăm că, după un an, palma Ioanei și-a atenuat culoarea roșie, abilitățile extraordinare ale fetiței se estompează pe zi ce trece, iar ea însăși este mult mai puțin preocupată de evenimentele anului trecut, fiind totodată mult mai mult interesată de alte evenimente, așa cum este mersul la școală, noi prieteni și cunoștințe. În limba rusă a fost tradusă ca Лягушка și a apărut în antologiile «Зубы Хроноса» (Dinții lui Cronos) din 1975 și «Лягушка» (Broasca) din 1967. N. Dumitru a tradus versiunea din 1967 și Eliseevich Loginovsky a tradus versiunea din 1975.
Au devenit cunoscute performanțele sale comune cu violonistul Itzhak Perlman, precum și diverse înregistrări de muzică de cameră, cum ar fi, de exemplu, Klaviertrio al lui Franz Schubert cu pianistul Vladimir Ashkenazy și violoncelistul Lynn Harrell. De asemenea, a lucrat la ecranizarea romanului politist de Friedrich Dürrenmatt Judecătorul și călăul. Zukerman a fost căsătorit prima dată din 1968 până în 1985 cu flautista americană Eugenia Rich Zukerman, iar din 1985-1988 cu actrița Tuesday Weld. Trăiește din 2004 cu cea de-a treia soție, violoncelista canadiană, Amanda Forsyth.
Această listă conține 50 cele mai urmărite conturi de Instagram. În iunie 2020, cel mai urmărit cont de pe platformă este chiar contul oficial Instagram, cu peste 351 milioane de urmăritori. Cristiano Ronaldo este cel mai urmărit utilizator individual, cu peste 221 milioane de urmăritori. 19 conturi au depășit suma de 100 milioane de urmăritori. Următoare listă ne arată 15 cele mai urmărite profiluri, ținând cont de țara de origine a proprietarului.
Se consideră că acest oraș nu a fost găsit și nu a fost identificat cu nicio ruină din America de Sud. Este echivalent cu Eldorado datorită faptului că acest oraș era plin de aur, chiar și casele și drumurile erau făcute din acest metal.
Râul Sfăraș este un curs de apă, al patrulea afluent de dreapta (din treisprezece) al râului Almaș, care este, la rândul său, al patrusprezecelea afluent de stânga din treizeci ai râului Someș. Râul Sfăraș izvorește din Munții Meseș, se găsește integral în Județul Sălaj, are un singur afluent semnificativ, Jebuc, trece doar printr-o localitate, localitatea omonimă, Sfăraș, vărsându-se în amonte de localitatea Almașu.
Râul Jebuc este un curs de apă, singurul afluent (de stânga) al râului Sfăraș, care este al patrulea afluent de dreapta (din treisprezece) al râului Almaș, care este, la rândul său, al patrusprezecelea afluent de stânga din treizeci ai râului Someș. Râul Jebuc izvorește din Munții Meseș, se găsește integral în Județul Sălaj, nu are niciun afluent semnificativ, trece doar printr-o localitate, localitatea omonimă, Jebucu, vărsându-se în aval de localitatea Almașu.
Un arheolog docent a descoperit în ruinele unei așezări din neoliticul timpuriu ceva foarte asemănător unei chei de desfăcut sticlele de bere și într-o necropolă antică un bidon de plastic cu o inscripție indescifrabilă. Apoi primește o scrisoare de la un coleg în care îi descrie cum a găsit o brichetă engleză cu gaz într-un tumul celt. De asemenea, și un coleg italian a găsit la Assuan, în sarcofagul unui faraon, sub mumie, două bancnote suedeze din sec. XIX. Literatură cu călătorii în timp
Alți filozofi, cum ar fi susținătorii cei mai fervenți ai teologiei morții lui Dumnezeu, au folosit expresia într-un sens literal, susținând că Dumnezeul creștin, care a existat la un moment dat, a încetat să mai existe. Expresia a apărut pentru prima dată în volumul Știința voioasă (în ) (1882) al lui Nietzsche. Cu toate acestea, ea este asociată cel mai adesea cu volumul Așa grăit-a Zarathustra (în ) al lui Nietzsche, care a contribuit la popularizarea acestei afirmații. Printre ceilalți filosofi care au discutat anterior acest concept se numără Philipp Mainländer și Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Discursurile filozofice cu privire la „moartea lui Dumnezeu” au apărut în cultura germană încă din secolul al XVII-lea și se refereau inițial la teoria luterană a ispășirii. Expresia „Dumnezeu este mort” apare în imnul „Ein Trauriger Grabgesang” („Un bocet trist”) al lui Johann von Rist. Istoricii contemporani cred că filozofii idealiști germani din secolul al XIX-lea, în special cei asociați cu Georg Wilhelm Friedrich Hegel, sunt responsabili pentru eliminarea rezonanței specific creștine a acestei expresii și pentru asocierea ei cu teoriile sociologice și filozofice seculariste. Deși această expresie îi este atribuită lui Nietzsche, Hegel a discutat conceptul de moarte a lui Dumnezeu, în lucrarea Fenomenologia spiritului unde consideră că moartea lui Dumnezeu „nu poate fi privită decât ca o parte ușor de recunoscut a ciclului creștin al răscumpărării”.Mai târziu, Hegel a scris despre marea durere pe care o produce vestea că Dumnezeu este mort: „cu toate acestea, conceptul pur sau infinitul, precum abisul neantului în care toate ființele se scufundă, trebuie să caracterizeze durerea infinită, care nu era anterior decât în cultură, și senzația pe care se bazează religia modernă, senzația că Dumnezeu Însuși este mort (senzație care a fost enunțată în mod empiric de Pascal în afirmația sa:Natura evidențiază peste tot, atât în interiorul cât și în afara omului, un Dumnezeu pierdut), pur și simplu ca o fază, dar, în același timp, ca o fază a celei mai înalte idei”. Unul din studenții lui Hegel, Richard Rothe, în textul teologic Die Anfänge der christlichen Kirche und ihrer Verfassung (1837), pare să fie unul dintre primii filozofi care au asociat ideea morții lui Dumnezeu cu teoria sociologică a secularizării. Înaintea lui Nietzsche, conceptul a fost popularizat în filosofie de către filosoful german Philipp Mainländer. Nietzsche a scris în mod explicit că despărțirea lui de filozofia lui Schopenhauer s-a produs atunci când el a citit lucrările lui Mainländer. Într-o lungă critică de peste 200 de pagini a metafizicii lui Schopenhauer, Mainländer aduce argumente împotriva existenței unei singure unități cosmice care dirijează universul și susține existența unei multitudini de voințe care se confruntă între ele. Cu toate acestea, interconectarea și mișcarea unitară a lumii, motive care-i conduc pe filozofi la panteism, sunt incontestabile. Ele duc într-adevăr duc la o unitate, dar acest lucru ar putea să nu fie în detrimentul unei unități care subminează realitatea empirică a lumii. Acum avem dreptul să dăm acestei ființe binecunoscutul nume, care a desemnat întotdeauna ceea ce nici o putere a imaginației, nici un zbor al celei mai îndrăznețe fantezii, nici o gândire abstractă oricât de profundă, nici o minte devotată intenționat, nici un spirit entuziasmat și extaziat nu a atins vreodată: Dumnezeu. Dar această unitate primordială a fost; ea nu mai este. Prin schimbarea esenței sale, ea a fost complet sfărâmată într-o lume a pluralității. Dumnezeu a murit și moartea lui a fost viața lumii. Philipp Mainländer: Die Philosophie der Erlösung. Erster Band. Berlin 1876. Ideea morții lui Dumnezeu apare în secțiunea „Nebunul” a cărții Știința voioasă astfel: Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l-am ucis! Cum să ne consolăm noi, ucigașii ucigașilor? Cel mai sfânt și mai puternic din tot ce-a avut lumea până acum și-a pierdut sângele sub cuțitele noastre - cine ne spală de acest sânge? Cu ce apă ne-am putea curăța? Ce ispășiri, ce jocuri sfinte va trebuie să inventăm? Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine zei pentru a părea cel puțin demni de ea? Nietzsche, Știința voioasă, secțiunea 125, traducere de Simion Dănilă Dar cel mai cunoscut pasaj este la sfârșitul părții a 2-a a Prologului lui Zarathustra, unde, după ce-și începe călătoria sa alegorică, Zarathustra întâlnește un ascet bătrân care-și exprimă mizantropia și dragostea față de Dumnezeu: Când Zarathustra auzi aceasta, îl salută pe sfânt zicându-i: „O, câte n-aș avea să le aduc!Dar lasă-mă să plec cât pot mai iute, ca nu cumva să-ți iau ceva!” Așa se despărțiră, moșneagul și bărbatul, râzând, și amândoi râdeau ca doi copii. Dar Zarathustra, când rămase iarăși singur, grăi astfel în sinea sa: „Să fie oare cu putință?!Acest prea sfânt moșneag încă n-a auzit, acolo în pădurea lui, că Dumnezeu e mort!”Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, traducere de Ștefan Augustin Doinaș Nietzsche a folosit această expresie pentru a rezuma consecințele produse de Epoca Iluminismului asupra conceptului central de Dumnezeu în cadrul civilizației vest-europene, care avea un caracter esențial creștin încă de la sfârșitul Imperiului Roman. Iluminismul a adus triumful raționalității științifice asupra revelației sacre; au apărut și s-au dezvoltat materialismul filozofic și naturalismul, doctrine filozofice care au renunțat la credința cu privire la rolul lui Dumnezeu în evoluția lumii. Concluzia Iluminismului cu privire la „moartea lui Dumnezeu” a dat naștere ideii că oamenii - și civilizația occidentală în ansamblu - nu mai pot crede într-o ordine morală impusă de divinitate. Ideea morții lui Dumnezeu va conduce, a spus Nietzsche, nu doar la respingerea credinței într-o ordine cosmică, ci și la respingerea valorilor absolute - la respingerea credinței într-o lege morală universală și obiectivă, obligatorie pentru toți indivizii. În acest fel, pierderea unei baze absolute a moralității conduce la nihilism. Nietzsche a căutat să găsească o soluție la acest nihilism prin reevaluarea fundamentelor valorilor umane. Nietzsche credea că majoritatea oamenilor nu au recunoscut „moartea lui Dumnezeu” din angoasă sau dintr-o frică adânc înrădăcinată. Prin urmare, atunci când această moarte va fi recunoscută, oamenii vor trece printr-o stare de deznădejde și nihilismul va deveni tot mai agresiv. Martin Heidegger a înțeles această parte a filozofiei lui Nietzsche ca o referire la moartea metafizicii. În opinia sa, cuvintele lui Nietzsche nu se referă la o anumită perspectivă teologică sau antropologică, ci mai degrabă la sfârșitul filosofiei. Filosofia ar fi atins, potrivit lui Heidegger, potențialul său maxim ca metafizică, iar cuvintele lui Nietzsche sunt un avertisment cu privire la declinul acesteia și a oricărei viziuni metafizice asupra lumii. Dacă metafizica a murit, afirmă Heidegger, aceasta se datorează faptului că așa i-a fost soarta încă de la început. Paul Tillich și Richard Schacht au fost influențați de scrierile lui Nietzsche și mai ales de expresia „Dumnezeu este mort”. În cea mai mare parte, Altizer preferă limbajul mistic în locul limbajului etic pentru a analiza chestiunea morții lui Dumnezeu sau, așa cum spune el, pentru a trasa drumul de la profan la sacru. Această combinație de Kierkegaard și Eliade face lectura destul de dificilă, dar poziția sa la final este una relativ simplă. Iată un rezumat important al opiniilor sale:Dacă teologia trebuie să accepte acum o vocație dialectică, ea trebuie să învețe sensul deplin al cuvintelor „da” și „nu”; trebuie să înțeleagă posibilitatea unui „da” care poate deveni un „nu” și a unui „nu” care poate deveni „da”; pe scurt, trebuie să aștepte cu nerăbdare o coincidentia oppositorum dialectică. Teologia trebuie să se bucure de faptul că credința a devenit din nou un „scandal” și nu doar un scandal moral, o ofensă pentru mândria și virtutea omului, ci, mult mai profund, un scandal ontologic; pentru că credința escatologică este îndreptată împotriva celei mai profunde realități a ceea ce cunoaștem ca fiind istorie și cosmos. Prin intermediul viziunii lui Nietzsche despre recâștigarea veșnică putem simți eliberarea extatică care poate fi cauzată de prăbușirea transcendenței Ființei și de moartea lui Dumnezeu... și, pornind de la portretul lui Isus realizat de Nietzsche, teologia trebuie să-i învețe pe oameni puterea credinței escatologice care-l poate elibera pe credincios din ceea ce este realitatea inevitabilă a istoriei. Dar eliberarea trebuie realizată în cele din urmă prin afirmare. William Hamilton, „The Death of God Theologies Today”, în vol. Thomas J. J. Altizer și William Hamilton, Radical Theology and the Death of God, 1966, pp. 95-111. Nietzsche credea că oamenii ar putea avea posibilități mai mari de dezvoltare, în absența lui Dumnezeu. Renunțarea la credința în Dumnezeu ar permite o dezvoltare deplină a abilităților creative umane. Dumnezeul Creștin, scria el, nu va mai sta în cale, așa că ființele umane ar înceta să mai aștepte ajutor de pe un tărâm supranatural și ar începe să observe valoarea acestei lumi. Nietzsche folosește metafora unei mări deschise, care poate fi atât atrăgătoare, cât și înspăimântătoare. Oamenii vor învăța în cele din urmă să-și recreeze viața, vor pătrunde într-o nouă etapă a existenței umane și, prin depășirea propriului lor nihilism, vor deveni un fel de supraoameni (Übermensch).„Moartea lui Dumnezeu” este motivația ultimului proiect filozofic (rămas nefinalizat) al lui Nietzsche: „reevaluarea tuturor valorilor”. Această faptă uriașă mai este încă pe drum și umblă - nu a pătruns încă până în auzul oamenilor. Fulgerul și tunetul au nevoie de timp, lumina stelelor are nevoie de timp, faptele au nevoie de timp, chiar și după ce au fost înfăptuite, pentru a fi văzute și auzite. Această faptă le este încă mai depărtată decât cele mai depărtate stele - și totuși au făcut-o! Mai devreme în carte (secțiunea 108), Nietzsche a scris: „Zeul e mort, dar după cum sunt făcuți oamenii, poate că vor mai exista timp de milenii peșteri în care îi va fi arătată umbra. Iar noi - noi trebuie să-i mai biruim și umbra”. Protagonistul din Așa grăit-a Zarathustra rostește, de asemenea, aceste cuvinte, comentând în sinea sa după ce a vizitat un pustnic care, în fiecare zi, cânta cântece în care-l preamărea pe Dumnezeu. Mai mult chiar, Zarathustra se referă mai târziu nu numai la moartea lui Dumnezeu, ci afirmă: „Morți sunt toți zeii”. Aceasta propoziție semnifică că nu doar unul a murit, ci toți zeii, pentru a fi înlocuiți cu omul nou denumit Übermensch:Coperta ediției din 8 aprilie 1966 a revistei americane Time și articolul care a stat la baza ei se referă la o mișcare teologică care a apărut în America în anii 1960 pentru a propovădui „moartea lui Dumnezeu”.Deși teologii au folosit ocazional expresia „Dumnezeu este mort” a lui Nietzsche pentru a evidenția reducerea credinței în Dumnezeu, acest concept a dobândit o popularitate tot mai mare în anii 1950 și 1960, după care a început din nou să fie uitat. Principalii susținători ai acestei mișcări teologice au fost teologii creștini Gabriel Vahanian, Paul van Buren, William Hamilton, John Robinson, Thomas J. J. Altizer și John D. Caputo, precum și rabinul Richard L. Rubenstein.
Râul Stana este un curs de apă, singurul afluent (de stânga) al râului Cetății, care este al cincilea afluent de dreapta (din treisprezece) al râului Almaș, care este, la rândul său, al patrusprezecelea afluent de stânga din treizeci ai râului Someș. Râul Stana izvorește din Munții Meseș, se găsește integral în Județul Sălaj, nu are niciun afluent semnificativ, trece doar prin localitatea omonimă, Stana, vărsându-se în emisarul său, râu Cetății în dreptul aceleiași localități Stana.
Colecții de povestiri științifico-fantastice Colecții de povestiri scrise de un singur autor
Probioticele sunt microorganisme care oferă efecte benefice în momentul în care sunt consumate prin alimentație, având un efect de îmbunătățire a unor simptome digestive și de refacere a florei intestinale benefice pentru organism. Probioticele pot fi utilizate în siguranță pentru consumul uman, însă în unele cazuri pot produce manifestări sau interacții nedorite. În anumite studii clinice, unele probiotice s-au dovedit a fi folositoare în tratamentul unor condiții medicale specifice, cum ar fi diareea indusă de tratamentul cu antibiotice la copii și infecțiile cauzate de Clostridium difficile la adulți. O problemă legată de consumul oral de probiotice este faptul că acestea pot fi inactivate de mediul puternic acid al stomacului. De aceea, începând cu anii 2010, au fost formulate diverse tehnici de micro-încapsulare pentru rezolvarea acestor probleme. Culturile vii de probiotice se regăsesc în diverse produse lactate fermentate și alte produse alimentare fermentate. Unele produse fermentate care conțin bacterii producătoare de acid lactic sunt: murăturile, kimchi, pao cai, și varza murată; produsele derivate din soia precum tempeh, miso, și sosul de soia; și produsele lactate precum iaurtul, kefirul, și laptele bătut.
Mario Valli, este cântăreț și încearcă să ajungă o celebritate internațională, dar turneul său în Spania, prost organizat de Silvio, cumnatul său bun dar cam împrăștiat, se termină într-un eșec. Cu toate acestea, cunoaște pe Consuelo Linares, o fascinantă impresară spaniolă care schimbă existența lui Mario, în afară de faptul că îi inițiază o carieră strălucită, în ea găsește a doua mare dragoste din viața sa. Paola, fiica lui Mario, care a avut și după moartea mamei sale ani fericiți alături de tatăl ei, nu înțelege și nu acceptă această legătură a tatălui. Ca refulare, intră într-un grup de tineri beat și acceptă să fie curtată de Giommi, un tânăr pictor avangardist, în defavoarea lui Toni, un coleg de clasă care o iubește. Când Consuelo își dă seama că omul iubit este nevoit să aleagă între ea și fiica sa, se decide să se retragă din viața lui Mario. Paola după ce tocmai își dă seama de adevăratele intenții ale lui Giommi, face un grav accident cu mașina, fiind grav rănită. Mario, care trebuie să cânte la Euroviziune în timp ce Paola este în mâinile chirurgilor, trăiește momente de neliniște iar publicul căruia îi datorează succesul, nu își dă seama de drama prin care trece. Totul însă se sfârșește cu bine, Paula e bine după operație și este din nou afectuoasă cu tatăl ei și cu Toni. Datorită medierilor bunului Silvio, Paula acceptă și relația tatălui cu Consuelo.
Genul științifico-fantastic în Bulgaria (în ) a apărut la începutul secolului al XX-lea și a câștigat popularitate în Bulgaria în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Lucrările bulgărești științifico-fantastice au fost traduse în mai multe limbi străine, cum ar fi limbile rusă, română, franceză, engleză, italiană, spaniolă, germană, ucraineană, daneză, elenă etc. Anii 1950 au fost marcați de sfârșitul celui de-al doilea război mondial, a existat o lipsă cronică de hârtie și de prese de tipar; iar întregul sistem se afla sub un control ideologic puternic. Începutul anilor 1950 a fost limitat la imitații fără valoare ale unor lucrări sovietice care descriau un viitor comunist fericit și luminos și distrugerea iminentă a tot ceea ce înseamnă capitalism. Pavel Vejinov (Павел Вежинов, 1914 - 1983) este unul dintre primii scriitori bulgari care folosește teme fantastice în ficțiunea sa. Este cel mai cunoscut pentru romanul său Bariera (Бариерата, 1977). În acest roman, compozitorul Anthony Manev întâlnește o fată (Dorothea) care a scăpat dintr-o instituție mentală. Ea a fost închisă acolo pentru că a susținut că ar putea zbura. În cele din urmă, cei doi se îndrăgostesc și, spre surprinderea sa, compozitorul descoperă că și el poate zbura. El este atât de agitat încât fuge, încercând să se descurce cu noua sa abilitate. Distrusă, fata se sinucide. Romanul este inclus în curriculum-ul studiilor de literatură bulgară la nivel universitar. A fost ecranizat în 1979 în regia lui Hristo Hristov și a fost refăcut în 2012 ca Incognita, o coproducție ruso-bulgară. Filmul și romanul descriu incapacitatea oamenilor de a traversa bariera creată de ei în propria minte, a cărei esență este că universul este mai mult decât materialismul vieții pe pământ. În centrul acestei istorii tragice se află o poveste de dragoste într-un anturaj mistic .În Pieirea lui Aiax (Гибелта на Аякс, 1973) echipajul navei spațiale "Ajax" trebuie să facă un sacrificiu major, pentru a salva o civilizație extraterestră pe moarte.
A nu se confunda cu râul Danciu din bazinul hidrografic Siret. Râul Dâncu este un curs de apă, al șaselea afluent de dreapta (din treisprezece) al râului Almaș, care este, la rândul său, al patrusprezecelea afluent de stânga din treizeci ai râului Someș.
Neisseria meningitidis, denumit adesea și meningococ, este o specie de bacterie Gram-negativă din genul Neisseria, fiind un agent etiologic al meningitei. Au fost raportate și cazuri de transmitere prin sex oral, producând uretrite în cazul bărbaților. Pentru meningococ este specifică așezarea în pereche, sub formă de diplococ. Este o bacterie Gram-negativă, cu o membrană externă și internă și un strat subțire de peptidoglican între cele două membrane. Mărimea sa este de 0,6-1,0 micrometri. Este o bacterie care dă pozitiv testul pentru citocrom c-oxidază. N. meningitidis se regăsește și în flora non-patogenă a omului, la nivelul nazofaringelui, la aproximativ 5-15% dintre adulți. Bacteria colonizează și infectează doar omul, și nu a fost izolată de la niciun alt animal. Se crede că acest fapt derivă din inabilitatea bacteriei de a procura fier din alte surse în afara transferinei și lactoferinei umane.
O cultură microbiologică sau o cultură microbiană este o metodă utilizată în microbiologie pentru multiplicarea organismelor microbiene, cu scopul de a produce reproducerea predeterminată a acestora pe un mediu de cultură, în condiții controlate, de laborator. Culturile microbiene sunt unele dintre cele mai folositoare metode de diagnostic în laborator, însă au o mare importanță și în cercetarea în domeniul biologiei moleculare. Culturile microbiene sunt utilizate pentru identificarea unui organism și pentru determinarea abundenței sale într-o probă de analizat. Este una dintre metodele primare de diagnostic microbiologic, fiind extrem de folositoare în determinarea agentului etiologic al unei boli infecțioase.
Campionatul Mondial de Handbal Feminin pentru Junioare din 2020 va constitui cea de-a VIII-a ediție a Campionatului Mondial de Handbal Feminin pentru Junioare și a fost inițial programată a se desfășura în China. Pe 7 februarie 2020, Federația Internațională de Handbal a anunțat că, în urma gravei epidemii de coronavirus din China, competiția va fi mutată în altă țară. Pe 28 februarie, la finalul consiliului IHF desfășurat la Cairo, în Egipt, Federația Internațională de Handbal a anunțat că ediția din 2020 a competiției se va desfășura în Croația. Pe 24 aprilie 2020, Federația Internațională de Handbal a anunțat că turneul, programat a avea loc între 18 și 30 august 2020, a fost reprogramat în perioada 29 septembrie - 11 octombrie 2020. Competiții internaționale de handbal găzduite de Croația
Primul care a descris genul corect conform nomenclaturii lui Carl von Linné a fost omul de știință englez Samuel Frederick Gray în volumul 1 al operei sale A natural arrangement of British plants din 1821. El s-a referit corect la o descriere mai veche a lui Pier Antonio Micheli cu denumirea Albatrello, de verificat în lucrarea sa Nova plantarum genera, juxta Tournefortii methodum disposita din 1729, descrisă însă probabil după o metodă pre-lineană ca Polyporus. Taxonul lui Gray este valabil până în prezent (2019). Toate celelalte încercări de modificare nu s-au impus și pot fi neglijate (vezi infocaseta). Tuburile și porii: Sporiferele sunt foarte scurte, de 1-2 mm lungime și ușor decurente la picior, coloritul alb, galben sau ocru-gălbui. Porii sunt în tinerețe albi, rotunzi, foarte mici (0,2 mm), dar devin gălbui, mai largi și rectangulari la exemplarele mature, colorându-se la apăsare sau cu vârsta mai închis la unele soiuri. Caracteristici microscopice: Sporii sunt foarte mici, rotunjori până slab elipsoidali, cu pereți groși și fără por de germen, netezi, hialini (translucizi) cu o picătură de ulei în centru și neamiloidozi (nu se decolorează cu reactivi de iod). Pulberea lor este albă. Basidiile au la baza lor catarame, cestoide (celule de obicei izbitoare și sterile care pot apărea între basidii și himen, stratul fructifer) lipsesc. Sistemul hifelor este monomitic, deci există numai un singur tip de hife. În urmare sunt listate cele (ajustat) 24 de specii ale genului, cele europene fiind marcate cu (E). Scutiger Paulet (1808), tipul de specie nu este definit. În 1920, micologul american William Alphonso Murrill a început să transfere specii ale genului Albatrellus la acesta, de exemplu pe Albatrellus ovinus, iar micologul german Rolf Singer a redenumit pe timpul exilului său în Uniunea Sovietică (1941), împreună cu Appollinaris Semenovich Bondartsev, aproape toate altele soiuri ale genului, între altele pe Albatrellus cristatus sau Albatrellus confluens. Deși micologul ceh Zdeněk Pouzar le-a retransferat corect (între 1957 și 1966), denumirea Scutiger s-a ținut până la sfârșitul secolului trecut și se mai poate citi în cărți micologice. Între timp chiar și specia Scutiger paes-caprae este acceptată membru al genului Albatrellus. Astfel, în acest gen au rămas doar 7 (9) specii, cu toate neeuropene.
Mazocraeidea este un ordin din subclasa Polyopisthocotylea, la rândul ei aparținând clasei Monogenea. Membrii acestui ordin au diverse structuri în clemele organului posterior de atașare, inclusiv scleriți suplimentari la Gastrocotylidae și la familii înrudite. Însă acești scleriți, și chiar și clemele, lipsesc la anumiți membri ai familiei Protomicrocotylidae.
Districtele coloniale ale Basarabiei (în ) au fost unități administrative speciale cu un stat special, care au existat în cadrul regiunii Basarabia (ulterior gubernie) între anii 1819-1873. Districtele au fost create cu scopul și în cadrul procesului de colonizare a Basarabiei, urmărind favorizarea și stabilirea noilor-aduse minorități etnice. Drept urmare a succesului în războiul ruso-turc din anii 1806-1812, Imperiul Rus a anexat Basarabia în conformitate cu Tratatul de la București, drept urmare străinii au început să sosească pe teritoriul acesteia. Acest proces era reciproc avantajos pentru ambele părți: coloniștii erau eliberați de sub jugul otoman ori tulburările interne din țările lor, în același timp, țariștii primeau resurse pentru dezvoltarea Bugeacului slab populat, după deportarea nogailor, precum și nu în ultimul rînd, susținere politică din partea noilor-veniți. Primii imigranți dunăreni, mai ales bulgari și găgăuzi, au început să se mute în sudul Basarabiei în timpul războiului, însă după 1812, când Basarabia a fost anexată, migrația bulgarilor și găgăuzilor a devenit larg răspândită. Coloniile bulgare și găgăuze au ocupat cea mai mare parte a ținutului Ismail, precum și zone mai mici în ținuturile Akkerman (Cetatea Albă) și Bender (Tighina). Pe lângă bulgarii și găgăuzii care s-e refugiau, germanii imigrau la fel, însă în căutarea de noi terenuri și libertăți religioase. Colonizarea germană în sudul Rusiei a început chiar mai devreme, de la aproximativ 1786. Acolo germanii s-e stabileau în Novorossia, Crimeea, regiunea Volgăi, iar începând cu anul 1813 au început să ajungă masiv și în Basarabia. În Basarabia, germanii s-au stabilit în diferite ținuturi, majoritatea însă pe teritoriul ținutului Akkerman (Cetatea Albă). În 1818 a fost înființat Consiliul de Administrare al migranților din regiunea de sud a Rusiei. Generalul Ivan Inzov a fost numit președinte. Actul special al Ministerului Afacerilor Interne din 20 mai și Decretul Senatului din 29 decembrie 1819 a determinat poziția socio-economică, juridică și administrativă a imigranților dunăreni. Documentele prevedeau o structură administrativă specială: coloniile de coloniști au fost unite în districte. Gestiunea generală era efectuată de un mandatar, care era numit de la St. Petersburg, iar administrația locală era aleasă de către populație. În 1833, conducerea tuturor așezărilor coloniștilor a fost transferată direct Consiliului de Administrare, în care au fost create administrațiile relevante, în special Oficiul imigranților dunăreni În 1856, după o altă campanie rusă, care nu a avut succes însă, drept urmare, în condițiile Tratatului de la Paris, Rusia a returnat principatului Moldovei partea sud-estică a Basarabiei, inclusiv districtele din această regiunea. La 4 iunie 1871, în Rusia au fost introduse noi reguli de administrare publică și teritorială privind gestionarea coloniștilor. Acestea au eliminat statutul special al districtelor și au schimbat în principal situația socială a populației bulgare din sudul Imperiului Rus. Acum acestea se subordonau autorităților locale. Toate districtele coloniștilor au fost eliminate, iar teritoriile lor au fost împărțite în voloste mai mici, subordonate ținuturilor. În 1878, în conformitate cu Tratatul de la Berlin, Regatul României a reîntors Imperiului Rus Basarabia de Sud, în care, districtele au fost eliminate la fel.
Și-a început cariera profesională încă din timpul studiilor universității de arhitectură, înainte de Revoluție. A apărut în diverse reviste de specialitate, printre care se numără și Vogue Italia, și în enciclopedii de modă precum Shoegasm. Mihai Albu a fost căsătorit cu Iulia Vochița între anii 2004-2013. Mihai Albu s-a născut în București într-o familie de intelectuali și a fost influențat de părinții săi să își urmeze pasiunea pentru design de obiect și arhitectură. Deși la 16 ani a rămas orfan de tată, experiență tragică ce l-a marcat foarte mult, a trebuit să preia responsabilitățile financiare ale familei. Așa a început să conceapă obiecte create manual, în special artă decorativă. Mihai Albu a devenit cunoscut pe piața pantofilor de lux din România începând cu anul 1995, urmând apoi să se facă remarcat și prin expoziții în Londra, Viena, Dubai și Paris. Prin creațiile sale extravagante, a reușit să intre de două ori în World Record Academy cu cele mai înalte obiecte de încălțăminte de 31 cm și ulterior 37 cm. Astfel, a atras atenția unor publicații de modă importante, printre care se numără Vogue Italia și Shoegam, unde a apărut alături de creatori de modă consacrați precum Manolo Blahnik, Christian Louboutin sau Alexander McQueen. După mai bine de două decenii de succes pe plan local, Mihai Albu a început să vândă și pe piețe externe din Hong Kong, Japonia, SUA, Spania, Marea Britanie și Dubai, deși nu are magazine fizice în afara țării. Colecțiile și creațiile lui Mihai Albu se deosebesc prin forme geometrice extravagante, elemente organice și tocuri înalte de 18 cm și 20 cm. Sunt inspirate din stiluri și mișcări arhitecturale, precum Art Nouveau, Deconstructivism, Rococo sau Baroc. Arhitecți și sculptori celebri precum Antoni Gaudi sau Constantin Brancuși și-au pus amprenta asupra multor creații Mihai Albu, acesta dedicându-le colecții întregi. Creatorul schițează și concepe designul pantofilor de lux pentru femei, care apoi sunt croiți manual în atelierul personal din București. Realizarea pantofilor se face într-un volum restrâns, doar pe comandă. Deși brandul merge pe stilul couture, o mare parte din vânzări sunt realizate online. Mihai Albu a obținut numeroase premii, printre care se numără: Mihai Albu fost căsătorit cu Iulia Albu, iar din căsnicia lor a rezultat un copil, Ioana Mikaela. Au divorțat în 2013, după care au urmat numeroase controverse referitoare la custodia fiicei lor. În prezent, designerul locuiește în București și își continuă eforturile profesionale ca director de creație pentru brandul său eponim.
A avut încasări de 157,1 milioane $. A fost nominalizat la Premiul Empire pentru cel mai bun film de groază. Filme cu intrare prin efracție în casă
Radioul Național Bulgar (Българско национално радио, Bŭlgarsko natsionalno radio, abreviată la БНР sau BNR) este organizația națională de radiodifuziune a Bulgariei. Operează două canale naționale și șapte regionale, precum și un serviciu internațional Radio Bulgaria care difuzează în 11 limbi. La 25 ianuarie 1935, Boris al III-lea al Bulgariei a semnat un decret de naționalizare a radioului Rodno și a făcut ca toate emisiunile din Bulgaria să fie o activitate organizată de stat. La începutul lui 1936, un transmițător nou și mai puternic, cu o medie de undă amplasat lângă Sofia, a fost alăturat de posturi suplimentare de difuzare la Stara Zagora și Varna, oferind o acoperire națională a Bulgariei, iar pe 21 mai a acelui an Radio Sofia a început să difuzeze pe plan internațional. La 1 ianuarie 1993, rețeaua BNR a fost admisă în calitate de membru cu drepturi depline al Uniunea Europeană de Radio și Televiziune. Serviciul public de radiodifuziune din Bulgaria, inclusiv BNR, este finanțat în principal prin intermediul unei subvenții de stat. Subvenția trebuie să fie cheltuită pentru pregătirea, crearea și transmiterea programelor naționale și regionale. Volumul său este determinat anual pe baza costurilor medii de producție pe oră aprobate de Consiliul de Miniștri, indiferent de tipul programului.
În teoria probabilității și statistică, varianța reprezintă media deviațiilor pătratice a unei variabile aleatoare de la media sa. Informal spus, măsoară depărtarea valorilor individuale (aleatoare) dintr-o mulțime, de la media lor. Varianța are un rol crucial în statistică, fiind folosită în statistica descriptivă, statistica inferențială, testarea ipotezelor, calitatea modelării și metodele Monte Carlo. Această definiție cuprinde variabile aleatoare ce pot fi generate de procese discrete, continue, mixte sau Cantoriene. Varianța poate fi, de asemenea, definită ca reprezentând covarianța unei variabile aleatoare cu sine însăși: Cu alte cuvinte, variația lui X este egală cu media valorilor pătratice ale lui X minus pătratul mediei lui X. Această ecuația nu trebuie folosită în programe de calcul ce folosesc virgula mobilă datorită fenomenului de reducere numerică ce apare când cei doi termeni au mărimi identice. Există alternative în algoritmii stabili numeric. Varianța unei mulțimi de n elemente, având probabilități echivalente, poate fi scrisă ca: Varianța poate fi exprimată și fără referirea directă la medie, ca reprezentând deviațiile pătratice a tuturor valorilor de la fiecare valoare în parte. Pentru o mulțime de nelemente, având probabilități echivalente, avem: Dacă variabila X este generată de o distribuție continuă cu o funcție de densitate de probabilitate f(x), și F(x) este funcția de distribuție cumulativă corespunzătoare, atunci varianța populației este dată de: cu integrale definite pe intervalul variabilei x. Dacă o distribuție continuă nu are o speranță matematică finită (i.e. medie), cum este cazul distribuției Cauchy, nu poate avea nici varianță. Multe alte distribuții pentru care speranța matematică este finită, nu au varianță (finită) pentru că integrala varianței este divergentă. Un astfel de exemplu este dat de distribuția Pareto, al cărui index k satisface 1 . Rolul distribuției normale în teoria limitei centrale este, în parte, responsabilă pentru prevalența varianței în probabilitate și statistică. Spre exemplu, distribuția binomială cu p=1/2 descrie probabilitatea de a obține de k ori o oarecare față (exp. ban) în cazul aruncării unei monede de n ori. Deci, speranța matematică (i.e. media) pentru a obține una dintre fețe este n/2,, iar varianța este n/4. Un zar cu șase fețe poate fi modelat, conform distribuției binomiale, ca o distribuție cu variabilă discretă X , ce poate lua valori de la 1 la 6, fiecare cu probabilitate egală de 1/6. Speranța matematică (i.e. media) a lui X este (1 + 2 + 3 + 4 + 5 + 6)/6 = 7/2. Prin urmare, varianța lui X este: Formula generală pentru varianța lui X , dacă avem un zar cu n fețe , este: Varianța este non-negativă, deoarece din ridicarea la pătrat poate rezulta doar un număr pozitiv sau zero: Varianța unei variabile aleatoare constante este zero, și, invers, dacă varianța unei variabile este zero, atunci variabila este o constantă: Varianța este invariabilă relativ la schimbările parametrului de poziție. Astfel, dacă o constantă este adăugată (prin adiție) tuturor valorilor pe care le ia variabila, varianța rămâne neschimbată: Dacă toate valorile variabilei sunt multiplicate cu o constantă, varianța variabilei este multiplicată cu pătratul acelei constante (i.e. proprietatea de scalare): Varianța sumei a două variabile aleatoare este dată de relația: Aceste rezultate conduc la varianța combinațiilor liniare: Unul din motivele pentru care varianța este preferată altor măsuri de dispersie este că varianța sumei variabilelor aleatoare necorelate este egală cu suma varianțelor lor:Această ecuația se numește "formula lui Bienaymé", fiind descoperită în 1853. Deseori presupune condiția ca variabilele să fie independente, deși simpla lipsă de corelare este suficientă. Deci, dacă toate variabilele au aceeași varianță σ2, atunci, deoarece împărțirea cu n este o transformare liniară, formula varianței mediei lor devine: Aceasta înseamnă că varianța mediei scade atunci când n crește. Această formulă pentru varianța mediei este utilizată în definirea erorii standard a mediei eșantionului, care este utilizată in teorema limitei centrale. Pentru demonstrarea formulei lui Bienaymé, este suficient să se arate că: Această formulă poate fi demonstrată prin inducție, pornindu-se de la definiția varianței: Folosind proprietatea de liniaritate a speranței matematicii (i.e. mediei) și ipoteza independenței variabilelor (sau, cel puțin, a lipsei de corelare) X și Y, ecuația de mai sus se poate dezvolta în felul următor: În general, dacă variabilele sunt corelate, atunci varianța sumei lor este egală cu suma covarianțelor lor: Aici reprezintă covarianța, care este zero pentru variabilele aleatoare independente. Formula stipulează că varianța sumei de variabile este egală cu suma tuturor elementelor din matricea de covarianță a variabilelor componente. Următoarea expresie stipulează, în mod echivalent, că varianța sumei de variabile este suma elementelor diagonalei matricei covarianțelor plus de două ori suma elementelor de deasupra diagonalei matricei. Datorită faptului că matricea de covarianță este simetrică, se pot lua în locul elementelor de deasupra diagonalei, elementele de dedesubtul diagonalei. Această formulă se folosește în teoria coeficientului Alpha a lui Cronbach, aceasta fiind esențială în teoria clasică a testării. Deci dacă variabilele au varianțele egale cu σ 2 și corelația medie a variabilelor este ρ, atunci varianța mediei lor este: Aceasta implică faptul că varianța mediei crește cu media corelațiilor. Cu alte cuvine, observațiile adiționale corelate nu sunt la fel de efective în reducerea incertitudinii mediei, precum sunt observațiile adiționale independente. Mai mult, dacă variabilele au varianța egală cu 1, în cazul standardizării spre exemplu, formula se simplifică: Această formulă este încorporată în formula de predicție Spearman-Brown a teoriei clasice a testării. Aceasta converge la ρ dacă n tinde la infinit, presupunând că corelația medie rămâne constantă sau converge de asemenea. Încât, pentru varianța mediei variabilelor standardizate cu corelații constante sau având corelația medie convergentă, obținem: În concluzie, varianța mediei unui număr mare de variabile standardizate este aproximativ egală cu corelația lor medie. Aceasta înseamnă că media variabilelor corelate ale eșantionului nu converge, în general, la media populației, deși legea numerelor mari stipulează că media eșantionului va converge la media populației dacă variabilele sunt independente. Proprietatea de scalare, formula lui Bienaymé, împreună cu proprietatea covarianței , implică următoarea expresie: Din cele de mai sus rezultă că efectul ponderării variabilelor (coeficienții a și b) este disproporționat pentru calcularea varianței. Spre exemplu, presupunând că variabilele X și Y sunt necorelate, iar ponderea lui X este de două ori mai mare decât ponderea lui Y (i.e. a = 2b), atunci ponderea lui X în formula varianței va fi de patru ori mai mare decât ponderea lui Y. Varianța ponderată a n variabile poate fi scrisă ca: Dacă două variabile X și Y sunt independente, varianța produsului lor este dată de Prin manipulări, ecuația poate fi transformată la: În general, dacă două variabile sunt dependente statistic, varianța produsului lor este dată de următoarea formulă: Formula generală pentru descompunerea varianței, sau legea varianței totale, unde X și Y sunt două variabile aleatoare, iar varianța lui X există, este: O formulă similară este folosită în procesul de analiză a varianței (i.e. ANOVA): Această formulă poate fi derivată și din proprietatea de aditivitate a varianțelor, de vreme ce varianță totală (observată) este egală cu suma dintre varianță prognozată și varianță reziduală (i.e. eroarea de prognoză), cele două fiind necorelate. Atât deviația standard, cât și speranța matematică a deviației absolute, pot fi folosite pentru a indica “împrăștierea” unei distribuții. Deviația standard este mai convenabilă manipulărilor algebrice decât speranța matematică a deviației absolute, ambele fiind folosite frecvent, alături de varianță și covarianță, în știința statisticii. Totuși, speranța matematică a deviației absolute tinde să fie mai robustă față de valorile extreme (datorate erorilor de măsurare sau specificității distribuției). Metoda delta folosește seriile Taylor de ordinul doi pentru a aproxima varianța unei funcții de una sau mai multe variabile aleatoare. Spre exemplu, aproximarea varianței unei funcții de o variabilă este dată de formula: presupunând că f este dublu diferențiabilă și că media și varianța lui X sunt finite. Pentru mai multe detalii, vezi seria Taylor pentru momentele funcțiilor de variabile aleatoare. Cei mai simplii estimatori pentru media și varianța unei populații sunt media și varianța eșantionului, aceștia fiind estimatori consistenți (i.e. converg la valoarea reală odată cu creșterea numărului de eșantioane). Totuși, estimarea varianței eșantionului poate fi îmbunătățită în mai multe feluri. În acest sens, se pot folosi divizori diferiți de n pentru deviațiile pătratice. Ceilalți trei divizori folosiți sunt: n-1, n+1 și n-1,5. Se consideră că n-1 elimină alterarea, n+1 minimizează eroarea pătratică medie pentru distribuția normală, și n - 1,5 elimină alterarea estimatorului deviației standard pentru distribuția normală. Pe de altă parte, varianța eșantionului nu minimizează eroarea pătratică medie între varianța eșantionului și varianța populației. Folosind corecția lui Bessel înrăutățește estimarea erorii pătratice medii. De aceea, în acest caz se folosește un factor de scalare (i.e. de proporționare) mai mare decat (n-1), împărțindu-se varianța eșantionului, în cazul distribuției normale, la (n+1) pentru a minimiza eroarea pătratică medie. În acest caz folosim totuși o variație alterată a eșantionului. În general, varianța unei populații finite de mărime N, cu valori xi este dată de: Varianța populației poate fi calculată și folosind următoarea formulă: Aceasta este validă, deoarece: Varianța populației corespunde varianței disitributiei de probabilitate aferente, de aceea conceptul de populație poate fi extins pentru distribuții de probabilitate continue, având mărimi infinite.. În multe situații practice, varianța populației nu poate fi cunoscută a priori, trebuind a fi estimată prin alegerea unui eșantion. Ca și în cazul varianței populației, varianța eșantionului poate fi calculată și pentru o distribuție continuă aferentă distribuției populației. Fiind o funcție de variabile aleatoare, varianța eșantionului este ea însăși o variabilă aleatoare, fiind astfel justificat să-i studiem distribuția. În cazul în care Yi sunt observații independente ale unei distribuții normale, teorema lui Cochran arată că S2 se conformează unei distribuții chi-pătrat : O consecință directă a acestui fapt este că: Dacă valorile Yi sunt independente și identic distribuite, dar nu necesar și normal distribuite, atunci: unde κ este aplatizarea (i.e. kurtotizarea) distribuției, iar μ4 este al patrulea moment central. A fost arătat că pentru un eșantion { yi } de numere reale, Ulterior, acest interval a fost dezvoltat, încât s-a ajuns la următorul interval de mărginire a varianței: unde y min este valoarea minimă a eșantionului. Semivarianța este calculată asemenea varianței, însă doar acele observații mai mici decât media sunt luate în considerare. Uneori este descrisă ca fiind riscul de pierderi într-un context investițional. Pentru distribuții asimetrice, semivarianța poate oferi informații adiționale pe care varianța le ignoră. Semivarianța poate fi folosită și pentru a determina intervalul de valori pe care o distribuție o poate lua în jurul mediei, conform inegalității lui Chebyshev.
Filmările au început la 12 noiembrie 2018 în Hawaii și Australia și se așteaptă ca acestea să se încheie în februarie 2019 sub titlul de lucru Apex. Este programat a avea premiera la 20 noiembrie 2020.
Literatura științifico-fantastică franceză (în ) este un gen important al literaturii franceze. Este un gen activ și productiv care a evoluat împreună cu literatura științifico-fantastică în limba engleză și cu restul literaturii franceze și internaționale. În Evul Mediu european, teme științifice fictive au apărut în multe povestiri și legende cavalerești. Roboți și automate apar în romane cavalerești începând din secolul al XII-lea, ca de exemplu în lucrarea din franceza veche Le Pèlerinage de Charlemagne, denumit și Voyage de Charlemagne à Jérusalem et à Constantinople. Viitorul a început ieri: retrospectiva anticipației franceze
Alături de Laboratorul Național Los Alamos, este unul dintre cele două laboratoare din Statele Unite unde se efectuează lucrări secrete în sensul proiectării de armament nuclear. Eponime ale elementelor chimice
Aymé, interpretat de Blanc, un fermier recent devenit văduv, este dornic să își găsească o nouă soție pentru a-l ajuta la fermă. Disperat, el este ajutat de o agenție matrimonială locală care îi sugerează să meargă în România pentru a-și găsi perechea. Acolo o întâlnește pe Elena, interpretată de Marinescu.
Tomas Erneborn (Thomas Grueber sau Ebner; ) a fost un preot catolic dominican, episcop de Siret din data de 31 iulie 1413. Ca urmare a greșelii Sfântului Scaun, el a fost numit în același timp cu Nikolai Venatoris, slujind împreună până când acesta a fost transferat la una din episcopiile din Dalmația în 1418.
Peter Schuyler Miller () a fost un scriitor american de literatură științifico-fantastică și critic. Scriitori americani de literatură științifico-fantastică
Teologia morții lui Dumnezeu se referă la o serie de idei ale unor diverși teologi și filosofi care încearcă să explice creșterea secularismului și abandonarea credinței tradiționale în Dumnezeu. Ei susțin că Dumnezeu a încetat să existe și răspândesc această ipoteză. Deși teologii au folosit ocazional expresia „Dumnezeu este mort” a lui Friedrich Nietzsche pentru a evidenția reducerea credinței în Dumnezeu, acest concept a dobândit o popularitate tot mai mare în anii 1950 și 1960, după care a început din nou să fie uitat. Curentul teologic care propovăduiește moartea lui Dumnezeu este menționat, uneori, sub denumirea de teotanatologie, care derivă din cuvintele grecești theos (Dumnezeu) și thanatos (moarte). Principalii susținători ai acestei teologii radicale au fost teologii creștini Gabriel Vahanian, Paul van Buren, William Hamilton, John Robinson, Thomas J. J. Altizer, Mark C. Taylor, John D. Caputo și Peter Rollins, precum și rabinul Richard L. Rubenstein. Tema „morții” lui Dumnezeu a devenit mai explicită în teozofia misticului William Blake din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În cărțile sale ornate cu miniaturi el a respins dogmatismul creștinismului contemporan și, ghidat de viziunile sale, a examinat ideile teologice apocaliptice, distructive și întunecate. În plus, Blake a refuzat să privească răstignirea lui Isus ca o simplă moarte trupească și a văzut în acest eveniment mai degrabă o kenoză, o „golire” de slava divină. După cum scrie Altizer, Blake „celebrează o mișcare istorică și cosmică a dumnezeirii, care culminează cu moartea lui Dumnezeu”. Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l-am ucis! Cum să ne consolăm noi, ucigașii ucigașilor? Cel mai sfânt și mai puternic din tot ce-a avut lumea până acum și-a pierdut sângele sub cuțitele noastre - cine ne spală de acest sânge? Cu ce apă ne-am putea curăța? Ce ispășiri, ce jocuri sfinte va trebuie să inventăm? Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine zei pentru a părea cel puțin demni de ea? Nietzsche, Știința voioasă, secțiunea 125, traducere de Simion Dănilă Deși a precedat mișcarea formală care susținea moartea lui Dumnezeu, proeminentul teolog protestant din secolul al XX-lea Paul Tillich a continuat să aibă o influență ridicată în acest domeniu. Inspirat de scrierile lui Friedrich Nietzsche, Friedrich Wilhelm Schelling și Jakob Böhme, Tillich a dezvoltat noțiunea de Dumnezeu ca „fundament al Ființei” și ca răspuns la nihilism. O idee centrală o constituie respingerea de către Tillich a teismului tradițional și insistența cu privire la „un Dumnezeu deasupra Dumnezeului teismului”. În cartea Curajul de a fi el scrie: Curajul de a accepta anxietatea lipsei de sens este linia de frontieră până la care poate merge curajul de a fi. Dincolo de el este doar neființa. Aici toate formele de curaj sunt restabilite în puterea unui Dumnezeu deasupra Dumnezeului teismului. Curajul de a fi își are fundamentul în Dumnezeul care apare atunci când Dumnezeu a dispărut în neliniștea îndoielii. În 1961 a fost publicat studiul „The Death of God” al lui Gabriel Vahanian. Autorul, un teolog creștin protestant francez, susținea că cultura seculară modernă a pierdut capacitatea de percepție a sacrului, nemaifiind capabilă să înțeleagă semnificația sacramentelor sau sensul providenței și nici să aibă un scop transcendental. El a concluzionat că „Dumnezeu este mort” pentru omul modern. În viziunea lui Vahanian era necesară o cultură postmodernă și postcreștină pentru a crea o experiență nouă a divinității. Altizer a elaborat o teologie radicală a morții lui Dumnezeu care a atras atenția asupra lui William Blake, asupra gândirii hegeliene și a ideilor lui Nietzsche. El a conceput teologia ca o formă de poezie în care imanența (prezența) lui Dumnezeu putea fi întâlnită în comunitățile de credință. Cu toate acestea, el nu a mai acceptat posibilitatea afirmării credinței într-un Dumnezeu transcendent. Altizer a concluzionat că Dumnezeu s-a întrupat în Hristos și și-a răspândit spiritul imanent care a rămas în lume, chiar dacă Isus a murit. Spre deosebire de Nietzsche, Altizer credea că Dumnezeu a murit cu adevărat. El a fost considerat principalul exponent al mișcării care propovăduia moartea lui Dumnezeu. Richard L. Rubenstein a reprezentat acea margine radicală a gândirii evreiești care a apărut sub impactul Holocaustului. El a afirmat, pe baza Cabalei, că Dumnezeu a „murit” într-un sens tehnic atunci când a creat lumea. Cu toate acestea, pentru cultura evreiască modernă, moartea lui Dumnezeu a avut loc la Auschwitz. Deși moartea propriu-zisă a lui Dumnezeu nu a avut loc atunci, acesta a fost momentul în care omenirea a înțeles ideea că un Dumnezeu teist nu poate exista. Potrivit celor afirmate în scrierile lui Rubenstein, nu mai era posibil să crezi într-un Dumnezeu teist ortodox/tradițional al legământului avraamic; Dumnezeu este, mai degrabă, un proces istoric. Deși legătura directă între teoria critică lacanian-marxistă a lui Slavoj Žižek și curentul de gândire care propovăduia moartea lui Dumnezeu nu este neapărat evidentă, lectura hegeliană a creștinismului, susținută cel mai vizibil în The Monstrosity of Christ (2009), se pretează puternic acestei tradiții. Influențat în mare măsură de Dietrich Bonhoeffer și G. K. Chesterton, Žižek susține o variantă de ateism creștin, care depinde mai mult sau mai puțin de context. Cartea Žižek and Theology (2008) a lui Adam Kotsko a subliniat o legătură directă între Žižek și acest curent de gândire teologică. Inițial, comentatorii au respins energic această legătură, dar după publicarea cărții The Monstrosity of Chris și dezbaterile ulterioare, relația directă dintre Žižek și Thomas Altizer a devenit clară. Vahanian, Van Buren și Hamilton sunt de acord că ideea transcendenței și-a pierdut locul semnificativ în gândirea modernă. Conform normelor gândirii moderne seculare contemporane, Dumnezeu este mort. În a răspunde la acest colaps de transcendență, Vahanian propune un radical post-Creștină alternativă la tradiționale teismul. Ca răspuns la colapsul transcendenței, Vahanian propune o alternativă postcreștină radicală la teismul tradițional. Van Buren și Hamilton au oferit poporului secularist modelul uman al lui Isus care a propovăduit iubirea semenilor și a acționat pe baza acestei iubiri. Adepții teoriei morții lui Dumnezeu dezbat aprins măsura în care Dumnezeu poate fi considerat ca fiind „mort”. Potrivit celor mai vehiculate ipoteze, Dumnezeu ar fi murit literalmente întrupat pe cruce sau în momentul creației. Thomas J. J. Altizer rămâne principalul susținător al acestei teorii. O altă ipoteză susține că „moartea lui Dumnezeu” este o metaforă a existenței lui Dumnezeu fără legătură cu specia umană. Coperta ediției din 8 aprilie 1966 a revistei americane Time a pus întrebarea: „Dumnezeu este mort?” („Is God Dead?”), iar articolul însoțitor analiza creșterea ateismului în America în acea vreme, precum și popularitatea în creștere a teologiei morții lui Dumnezeu.
Ovogeneza ori oogeneza este procesul, în cazul reproducerii sexuate, de diferențiere și transformare al ovulului unui organism femel într-o celulă capabilă de a continua procesul de creare al unei noi ființe după fertilizarea sa de către gametului mascul. Procesul de ovogeneză se realizează prin dezvoltarea oocitului primar prin maturare. Oogeneza este inițiată încă din faza embrionică la organismele de sex feminin. La ambele sexe, una din cele două diviziuni de maturație este reducțională cromozomial, prin procesul numit meioză. Ca atare, nucleul ovului matur (precum spermatozoidul, în cazul masculin) va avea doar jumătate din cromozomii tipici, caracteristici acelei specii. În acest caz, cei doi gameți, feminin și masculin se găsesc în fază haploidă. Fenomenul similar al organismelor masculine, care se înmulțesc prin reproducere sexuată, se numește spermatogeneză. Sistemul de reproducere feminin
Un mediu de cultură este un mediu solid, lichid sau semi-solid, destinat a fi utilizat pentru realizarea culturilor microbiologice, culturilor de celule, sau a unor specii vegetale precum Physcomitrella patens. Sunt disponibile diverse tipuri de medii utilizate pentru creșterea diverselor tipuri de celule. Cele mai comune medii utilizare pentru culturile microbiene sunt bulioanele nutritive și mediile cu agar-agar (sau geloză). Pentru unele specii sunt necesare medii speciale, care să asigure creșterea microorganismelor. Unele organisme mai pretențioase necesită medii speciale datorită cerințelor nutriționale. Virusurile sunt paraziți obligatoriu intracelulari, așadar pot fi cultivați doar pe medii ce conțin celule vii. După caracteristicile fizice, mediile pot fi lichide, solide sau semi-solide. După origine, pot fi naturale, artificiale sau semi-sintetice. După modul lor de utilizare, mediile de cultură pot fi: Medii îmbogățite: conțin nutrienții necesari dezvoltării unui număr mare de organisme, inclusiv cele pretențioase Medii minime: conțin necesarul minim de nutrienți pentru creșterea organismelor Medii de transport: utilizate pentru transport
Geotrapping (geo - geografic, trap - capcană) este un serviciu care permite colectarea și analizarea datelor referitoare la un grup de utilizatori de smartphone-uri și tablete care se află într-un anumit loc la un anumit moment. Geotrapping-ul utilizează funcția de geolocație și identifică un grup de utilizatori pe baza locației în timp și spațiu. Permite livrarea de reclame targetate, bazate pe locația dispozitivului mobil în trecut. Mesajul poate fi livrat bazat pe o locație din trecut dacă pe dispozitivul mobil s-au folosit la momentul respectiv aplicații care suporta spații de reclamă prin care s-au livrat diverse mesaje publicitare. Geolocalizarea este procesul de determinare a locaîiei geografice a obiectelor fizice sau persoanelor, în majoritatea cazurilor prin folosirea GPS-ului sau a adresei IP a dispozitivului. Locația este determinată de obicei prin coordonate geografice, dar și prin alte tipuri de informații colectabile (cod poștal, oraș, stradă etc). Serviciul de geotrapping folosește funcționalitațile de geolocație ale dispozitivelor mobile pentru a atinge recipienții potriviți reclamelor livrate pe dispozitive mobile dintr-un loc și moment specific. Geotargetarea este un mod de a atinge un grup țintă determinând locația (bazată pe coordonate geografice). În marketing, geotargetarea permite livrarea unui mesaj publicitar pe o zonă specifică, pentru a atinge oameni care locuiesc în acest moment într-o anumită tară, regiune, oraș sau orice alt loc definit prin coordonate geografice specifice. Geotrappingul pe de altă parte, permite mesajului publicitar să atingă grupul țintă care a fost într-o anumită locație în trecut, bazat pe istoricul locațiilor în care s-au aflat dispozitivele mobile targetate, indiferent de locația curentă a utilizatorilor Exemple de folosire a geotrapping-ului în campanii publicitare rulate pe dispozitive mobile:Studiu de piață desfășurat pe participanții la festivalui Open'er Campanie adresată strainilor care au vizitat Polonia cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului. Prin serviciul de geotrapping a fost posibilă targetarea persoanelor care au fost în Cracovia în perioada menționată și erau înregistrați la operatori de telefonie mobilă din afara Poloniei. Campanie pentru medicamente rulată în sezonul gripal, care s-a adresat utizatorilor ce se găseau într-una din sutele de clinici ambulatorii de pe teritoriul Poloniei Campanie adresată persoanelor care au vizitat recent competitorii unui magazin cu aparate de uz casnic
Rolul ei în filmul Cârtița (The Departed) (2006), care a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film, i-a adus actriței recunoaștere internațională. În 2011, Vera_Farmiga a regizat primul ei film, Higher Ground.
Un chatbot (de multe ori cunoscut ca smartbot, talkbot, chatterbot, IM bot, interfață conversațională sau entitate artificială conversațională) este un program sau o formă de inteligență artificială care desfășoară conversații prin diferite metode precum analiză sau text. Astfel de programe sunt concepute de cele mai multe ori pentru a simula într-un mod realist comportamentul unui partener de conversație, trecând testul Turing. Chatbot-urile sunt folosite, de obicei, în sistemele de dialog pentru diferite scopuri practice, inclusiv servicii pentru clienți sau achiziții. Câteva chatbot-uri folosesc sisteme sofisticate de procesare a limbajului natural, însă multe dintre cele mai simple scanează cuvintele cheie, apoi oferă un răspuns cu un model asemănător de formulare dintr-o bază de date. În 1950, articolul faimosului Alan Turing, „Computing Machinery and Intelligence”, a fost publicat. Articolul propunea ceea ce se numește acum testul Turing drept criteriu al inteligenței. Acest criteriu depinde de capacitatea unui program de a intra cu un om într-o conversație în timp real, în așa fel încât omul să nu-și dea seama dacă vorbește cu un program sau cu o persoană. Notorietatea testului propus de Turing a stimulat un interes deosebit pentru programul ELIZA, al lui Joseph Weizenbaum, publicat în 1966, care părea să fie în stare să îi păcălească pe utilizatori să creadă că vorbeau cu un om adevărat. Primele chatbot-uri din istorie au fost ELIZA (1966) și PARRY (1972). Cele mai recente programe notabile sunt: A.L.I.C.E., Jabberwacky și D.U.D.E. În timp ce ELIZA și PARRY au fost folosite exclusiv pentru a simula o conversație tipărită, multe chatbot-uri includ acum funcții funcționale precum jocuri și abilități de căutare pe web. În 1984, a fost publicată cartea numită The Policeman's Beard is Half Constructed, despre care se presupune că a fost scrisă de Racter (un program pe computer), chiar dacă programul nu ar fi fost capabil să facă acest lucru. Un domeniu pertinent al cercetării inteligenței artificiale este prelucrarea limbajului natural. De exemplu, A.L.I.C.E. folosește un limbaj numit AIML, care este specific funcției sale de agent de conversație și de atunci a fost adoptat de diferiți dezvoltatori de așa-numiți Alicebot. Cu toate acestea, A.L.I.C.E. este încă bazată exclusiv pe tehnici de potrivire a modelului, fără a fi capabilă să facă judecăți raționale. Această tehnică o folosea și ELIZA în 1966. Această formă de inteligență artificială (AI) nu este puternică deoarece AI-ul ar trebui să conțină abilități logice pe care omul le are. Jabberwacky învață noi răspunsuri bazate pe interacțiunea în timp real cu interlocutorul, în loc să fie conduse dintr-o bază de date statică. Câteva dintre cele mai recente chatbot-uri combină, de asemenea, învățarea în timp real cu algoritmi evolutivi care optimizează capacitatea lor de a comunica în funcție de fiecare conversație deținută. Totuși, în prezent nu există o formă de inteligență artificială pentru o conversație generală, iar unii dezvoltatori de software se concentrează asupra aspectului practic, acela al preluării informației. Chatbot-urile apar de obicei ca o persoană de contact, dar uneori pot acționa ca participanți la un grup de chat. Multe bănci, companii de asigurări, companii media, companii de comerț electronic, companii aeriene, lanțuri de hoteluri, furnizori de servicii medicale, lanțuri de restaurante au folosit chatbot pentru a răspunde la întrebările clienților. Un studiu realizat în 2017 a arătat că 4% dintre companii folosesc chatbot. Conform unui studiu din 2016,80% dintre companii au declarat că intenționează să aibă un chatbot până în anul 2020. Procesul de construcție, testare și implementare a chatbot-urilor se poate face pe platforme de dezvoltare bazate chatbot bazate pe cloud, cum ar fi platforma Oracle Cloud și IBM Watson. Aceste platforme oferă procesare a limbajului natural și inteligență artificială pentru dezvoltarea chatbot-ului.
Kate Miller-Heidke () este o cântăreață, compozitoare și actriță australiană. Deși a fost instruită clasic, ea a urmat o carieră în muzica pop alternativă. Ea a semnat contracte cu casele de discuri Sony Australia, Epic în SUA și RCA în Marea Britanie, dar acum este un artist independent. Ea a reprezentat Australia la Concursul Muzical Eurovision 2019 din Tel Aviv, Israel, plasându-se pe locul 9. Este singura persoană care să fi cântat la festivalul Coachella, Metropolitan Opera, și la Eurovision. Kate a jucat în operetele "Orfeu în infern" (2000), "Venus și Adonis" (2002) și "Procesul lui Pilgrim" (2002).
Doi hoți (un bărbat și o femeie) fug după un jaf. La sediul poliției, detectivii urmăresc indicii pentru a afla cine sunt făptașii și le întind o capcană. Începe o urmărire disperată cu mașini. Automobilul hoților explodează, izbucnește în flăcări și este distrus în întregime. După o luptă furioasă cu poliția, banda este prinsă. Într-o reclamă din New York Clipper, din 1906, Vitagraph a declarat că a existat o "distrugere prin foc a unui automobil în valoare de 2.000 de dolari", și că filmul s-a "bazat pe fapte - surprinzătoare în concepție și execuție - cu un scenariu îndrăzneț de realist, nu o melodrama ieftină, ieftină, dar o producție inteligentă, superbă, capabilă să țină atenția publicului inteligent". Acesta a fost primul film al actriței Florence Lawrence; ea a continuat să joace în mai multe filme produse de studioul Vitagraph, dar numele ei real nu a apărut niciodată pe generic. Mai târziu, a lucrat la studiourile Biograph și, după ce s-a căsătorit cu Harry Solter, s-a mutat la Independent Moving Pictures Company of America (IMP) La studiourile Independent, Lawrence a avut primul său succes adevărat cu The Broken Bath. Ca urmare a noii sale popularității, a fost supranumită - "The First Movie Star" (Prima vedetă cinematografică). Ea a fost numită și "Fata de la Vitagraph", "Fata de la Biograph" și după mutarea sa la Independent, "Fata de la Imp". Lawrence a continuat să realizeze peste 300 de filme în cariera ei.
Filmul a fost lansat pe 7 octombrie 1905, cu H. Kyrle Bellew și J. Barney Sherry în roluri nelistate. Mult timp s-a considerat că Maurice Costello a interpretat rolul lui Sherlock Holmes, dar Leslie S. Klinger a scris că atribuirea acestui rol lui Costello este greșită. Klinger afirmă că prima identificare a lui Costello în acest rol a fost în cartea Public Life of Sherlock Holmes de Michael Pointer, publicată în 1975, dar Pointer și-a dat seama mai târziu de eroare și i-a scris lui Klinger afirmând:
Sherlock Holmes Baffled este un film american de scurtmetraj (30 de secunde) din 1900 regizat de Arthur Marvin. Este primul film cunoscut în care a apărut detectivul fictiv Sherlock Holmes. Sherlock Holmes intră în camera sa și observă un hoț. Când se confruntă cu acesta, este surprins când hoțul dispare instantaneu. Holmes încearcă inițial să ignore evenimentul prin aprinderea unui trabuc. Însă, după reapariția hoțului, Holmes încearcă să-și recupereze sacul cu bunuri furate și împușcă bărbatul. Hoțul dispare din nou și reapare în spatele lui Holmes. Holmes se întoarce și încearcă să-l prindă pe hoț, dar acesta se face din nou invizibil. Holmes ia punga cu bunurile furate și vrea să părăsească încăperea atunci când hoțul reapare, înhață punga și scapă afară prin fereastră. În acest moment, filmul se termină brusc, iar Holmes se uită „încurcat”. Distribuția acestui film este necunoscută.
Tânăra acrobată ecvestră Nina Georgia (Emília Vášáryová) este cea mai mare vedetă a Circului Național. Tatăl ei leton și mama gruzină dezaprobă dragostea ei din ce în ce mai mare pentru ecvestrul și acrobatul Vincek (Jan Tríska). Părinții ei își doresc un soț bogat pentru fiica lor frumoasă.