page
stringlengths
33
136k
Terence Allan Crawford (născut pe 28 septembrie 1987) este un boxer profesionist american. A deținut titlul de campion mondial în trei clase de greutate, inclusiv titlul WBO welterweight din iunie 2018; anterior a deținut titlurile WBO, revistei The Ring și titlurile Lineale ușoare din 2014 până în 2015; și titlurile unificate WBA (Super), WBC, WBO, "The Ring" și Lineal light welterweight între 2015 și 2017. Crawford a început boxul la vârsta de șapte ani. A luptat 70 de meciuri oficiale ca amator, pierzând doar de 12 ori. Ca amator, a învins viitorii campioni mondiali Mikey Garcia și Danny García. După ce a câștigat trei turnee amator cu puțin timp înainte de Jocurile Olimpice din 2008, a devenit cel mai înalt clasat din SUA. Cu toate acestea, înfrângerile cu boxeri precum ar fi Sadam Ali, i-au contracarat ambițiile olimpice. Crawford a făcut debutul său profesionist pe 14 martie 2008, învingând-ul pe Brian Cummings în runda 1. A compilat un record de 19-0 cu 15 victorii prin intermediul knock-out-ului împotriva opoziției în mare măsură neechipat. Crawford a călătorit în Scoția pentru a lupta cu Ricky Burns, în vârstă de 30 de ani, pentru titlul WBO pe 1 martie 2014. Hearn a fost încântat să aducă lupta în Scoția și a recunoscut că a fost cea mai dificilă luptă a lui Burns până în prezent. Crawford a câștigat cu ușurință lupta, boxându-se bine în exterior, câștigând primul său titlu mondial. Judecătorii au marcat în unanimitate lupta 117-111,116-112 și 116-112 în favoarea lui Crawford. Burns la lăudat pe Crawford după luptă, spunând pur și simplu: "Omul mai bun a câștigat". Pe parcursul celor 12 runde, Crawford a fost creditat la aterizarea a 213 de lovituri 811 aruncate (26%), dar a aterizat 41% din loviturile sale de putere. Burns a aterizat 76 din cele 552 de aruncări (14%) și a aterizat nu mai mult de 7 pumni de putere per rundă. La 6 martie 2015, ESPN a raportat că Crawford va debuta ca light welterweight, luptând pentru titlul WBO care se afla vacant, pe stadionul College Park Center din Arlington, Texas împotriva lui Thomas Dulorme, în vârstă de 25 de ani, pe 18 aprilie. Lupta a fost oprită după ce Dulorme a fost bătut de trei ori în runda a 6-a, oferind lui Crawford o victorie prin TKO și titlul WBO. Dulorme a început agresiv, dar nu a reușit să aterizeze multe lovituri. Crawford a rămas defensiv, menținând distanța. Arbitrul Rafael Ramos a oprit lupta la 1 minut, 51 de secunde din rundă. Lupta a avut o medie de 1.004 de milioane de telespectatori pe HBO.
Cântecul a fost mai târziu refăcut și încorporat într-un ciclu extins despre Cruciadă, în secolul al XIV-lea, care a fost mult mai fabulos și brodat, mai mult romantic decât epic. Subiectul povestește propovăduirea primei Cruciade, pregătirile pentru plecare, dragostea înlăcrimată, sosirea la Constantinopol și asediul și cucerirea Antiohiei. Lucrarea este de obicei atribuită lui Grendor de Douai, care se presupune că a rescris poezia originală pierdută, care la rândul ei a fost compusă de către un martor al Cruciadei, Richard Pelerinul, un jongleur nord-francez sau flamand, care a început-o în timpul asediului de opt luni al Antiohiei (1097). Ierusalimul eliberat, epopee a poetului italian Torquato Tasso, publicată în 1581, care povestește o versiune miticită a primei Cruciade.
Ciclul cruciadei cuprinde două părți: Primul ciclu compus din chansons de geste sunt inspirate de evenimentele din prima Cruciadă (în ordine cronologică): Cel de-al doilea ciclu include un grup de poezii epice care au fost compuse la mijlocul secolului al XIV-lea: Un al patrulea poem, referitor la căderea Ierusalimului și Saladin, nu s-a păstrat.
Metaxismul (în ) este o ideologie naționalistă asociată cu prim-ministrul și dictatorul grec Ioannis Metaxas. El a urmărit regenerarea națiunii grecești și crearea unei Grecii moderne, omogene din punct de vedere cultural. Metaxismul a denigrat liberalismul și a considerat interesele individului ca fiind subordonate celor ale națiunii, încercând să mobilizeze poporul grec în slujba creării unei „noi Grecii”.Metaxas a declarat că regimul său (instituit de Metaxas, cu susținerea regelui George al II-lea la 4 august 1936) reprezintă o „a treia civilizație grecească” care sa angajat să creeze o națiune greacă purificată cultural bazată pe societățile militariste ale Macedoniei antice și ale Spartei, pe care le considera „prima civilizație greacă”, iar pe etica creștină ortodoxă a Imperiului Bizantin, o considera că reprezintă „a doua civilizație greacă”. Regimul lui Metaxas a afirmat că adevărații greci sunt grecii creștini și ortodocși, intenționând să-i excludă în mod deliberat pe albanezii, slavii și turcii care locuiau în Grecia ori dețineau cetățenie greacă. Din punct de vedere academic, conducerea lui Metaxas este considerată ca fiind o dictatură totalitarist-conservatoare convențională asemănătoare cu cea a Spaniei lui Francisco Franco sau a Portugaliei lui António de Oliveira Salazar. Guvernul metaxist a sprijinit puternic instituțiile tradiționale, cum ar fi Biserica Ortodoxă Greacă și Monarhia Greacă, în mod esențial reacționar, îi lipseau însă dimensiunile teoretice radicale ale ideologiilor precum fascismul italian și nazismul german. Ideologia metaximismului a fost asociată cu partidul politic al lui Metaxas, și Regimul din 4 august. În perioada postbelică, a fost susținută de partidul din 4 august și, în prezent de Zorii Aurii.
Orașul, cu rămășițe ale arhitecturii antice și orașul vechi din secolul al IX-lea, menționat pentru prima dată în anul 892, s-a dezvoltat la intersecția drumurilor dintre coasta Adriaticii și cea interioară, adică regiunile din Bosnia, Dalmația, Herțegovina și Krajina. Câmpiile din Livno au fost populate încă din anul 2000 î.Hr.. În Epoca târzie a Bronzului, populația neolitică a fost înlocuită de mai multe triburi indo-europene cunoscute sub numele de iliri. Regiunea a fost locuită de membri ai tribul iliric, dalmații, care aveau capitala la Delminium, în Tomislavgradul de astăzi. Au supraviețuit rămășițe care mărturisesc despre prezența lor în această zonă. Cele mai importante dintre acestea sunt așa-numitele gradine, rămășițe ale așezărilor ilirice răspândite de-a lungul câmpului Livno. Cele mai importante trei gradine sunt  Velika gradina, Mala gradina și Kasalov gradac. La începutul secolului al XV-lea, Imperiul Otoman a avansat, a invadat și a ocupat Bosnia în următorii 400 de ani. Complexul-moscheie „Glavica” este unul dintre cele mai recunoscute simboluri arhitecturale ale orașului Livno. Construit după proiectul lui Mimar Sinan în 1574, (după unele datări în 1587), acesta este situat pe un deal cu vedere spre orașul vechi Livno, râul Bistrica și Duman, în partea superioară a orașului vechi Livno. Complexul este format dintr-o clădire principală compactă a moscheii sub o cupolă și un minaret neobișnuit de scurt, cu un turn cu ceas care a fost ridicat în jurul anului 1659 și este încă în uz astăzi. În perimetru se află o necropolă de aproape 500 de ani, cu pietre funerare musulmane bosniace timpurii și altele mai târzii. În 1878, Livno a fost ocupat de forțele austro-ungare. Soldații din Dalmația și o divizie de infanterie din Osijek au luptat ferm împotriva a 3000 de soldați otomani și miliții musulmane din jurul orașului Livno, capturând în cele din urmă orașul la 27 septembrie. Din 1918 a făcut parte din Regatul slovenilor, croaților și sârbilor. În 1929, regatul a fost redenumit ca Regatul Iugoslaviei și împărțit în nouă banate (banovine). Livno a făcut parte din Primorska banovina (Banovina Litoralului), cu centrul în orașul Split. Această divizare a adus din punct de vedere politic la apropierea orașului Livno de Croația. În 1939, banovinele iugoslave au fost redesenate din nou, astfel încât Livno a făcut parte dintr-un banat croat, Banovina Hrvatska (Banovina Croației). Între 1941-1945, Livno a făcut parte din Statul Independent al Croației, un stat marionetă fascist al Axei și a fost desemnat drept o regiune care sprijinea mișcarea naționalistă Ustașa. Teritoriul pe care partizanii iugoslavi l-au eliberat și pe care au reușit să-l păstreze sub controlul lor din noiembrie 1942 până în ianuarie 1943 (numit Republica Bihać) a inclus toate zonele rurale din vestul Herțegovinei la vest de Neretva și Široki Brijeg, inclusiv orașul Livno. Livno și zona sa, sub controlul partizanilor din august până în octombrie 1942, au fost foarte importante pentru rezistența partizană, deoarece membrii Partidului Țărănesc Croat din Livno, Florijan Sučić și Ivan Pelivan, s-au alăturat rezistenței partizanilor și au mobilizat mulți alți croați. Scriitorul croat Ivan Goran Kovačić s-a alăturat partizanilor din Croația. El a scris poemul său epic „Jama” (Groapa) în această perioadă și l-a terminat în Livno. Când forțele croate Ustașa au dat afară partizanii din Livno în octombrie 1942, circa 1500 de civili din Livno și din zonă au ales să plece împreună cu partizanii în exil. Teritoriul municipalității este de 994 km2. Livno este centrul cultural și industrial al cantonului. Este cel mai mare oraș din canton și este situat la 730 de metri deasupra nivelului mării. Râul Bistrica trece prin oraș și are o lungime de 3 km, ceea ce înseamnă că este un râu foarte mic. Livno se află, de asemenea, în zona Livanjsko, care este cel mai mare câmp din întreaga țară. Acesta este situat între munții Dinara și Kamešnica în sud, Tušnica în est, Cincar în nord și Šator în vest. Zona Livanjsko este de 405 km2, ceea ce reprezintă aproape jumătate din municipiul Livno. Filip Mihaljević, aruncător de discuri și de greutăți
Psihologia figura printre disciplinele filosofice predate la Academia Mihăileană și la Seminarul de la Socola. Odată cu înființarea Universității în 1860, primele cursuri universitare de psihologie și pedagogie (didactică) au fost ținute de Simion Bărnuțiu. Munca sa va fi continuată de Titu Maiorescu, care va ține două cicluri de prelegeri sub titlul Cercetări psihologice. Catedra de pedagogie, înființată după 1878, a fost ocupată mai întâi de Constantin Dimitrescu-Iași (1878 - 1885) iar apoi, pentru o perioadă mai lungă de timp, de unul dintre marile nume ale științelor educației din România, I. Găvănescu (între 1888-1932). Acesta a fost urmat de Ștefan Bârsănescu, între 1895 - 1965. La sfârșitul secolului al XIX - lea catedra de psihologie a Universității „Al. I. Cuza” a fost ocupată de Constantin Leonardescu, dar dezvoltarea principală a învățământului universitar ieșean de psihologie este legată de numele lui Mihai Ralea și Vasile Pavelcu. O atenție specială o merită Eduard Gruber, doctor în psihologie la Wundt, care a înființat la Iași primul laborator de psihologie experimentală din țară în 1893. În perioada postbelică, comunistă, învățământul universitar de psihologie a avut de suferit, fiind considerat „retrograd”, „inutil” sau chiar „subversiv”, ajungându-se chiar la desființarea secțiilor cu profil psihologic pentru o perioadă de circa 20 ani. În tot acest timp, cadrele didactice ale catedrelor de psihologie și de pedagogie au reușit să mențină la un nivel ridicat activitatea lor didactică și de cercetare științifică.(Re)înființarea în cadrul Facultății de Filosofie a secțiilor de Psihologie și Pedagogie la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași după revoluția anticomunistă din decembrie 1989 apare ca un act de dreptate. Puțin surprinzător, chiar și pentru cei mai fervenți susținători, aceste profiluri au cunoscut un succes enorm în rândul tinerilor (la concursul de admitere în facultate s-a ajuns la o concurența de 20 de candidați pe loc) dovadă a necesității lor. În 1997, se realizează o separare, justificată atât administrativ cât și epistemologic, de Facultatea de Filosofie, prin înființarea noii Facultăți de Psihologie și Științe ale Educației. Perioada de după 1989 este caracterizată de deschiderea către mediile academice și științifice occidentale (numeroase relații de parteneriat cu universități din comunitatea europeană și Statele Unite). Modelul de organizare anterior, de tip sovietic, a fost înlocuit treptat de un sistem mai flexibil, dovadă fiind introducerea sistemului de credite și înființarea celor trei secții de studii postuniversitare precum și introducerea învățământului de colegiu. După ce a trebuit să depășească dificultățile atât cele datorate sancțiunilor politice anterioare anului 1989 cât și cele legate de o reorganizare într-un timp foarte redus, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației își înfruntă acum viitorul. Misiunea Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, așa cum rezultă din Planul strategic 2016 - 2020, este: să contribuie prin demersuri de cercetare originală la dezvoltarea cunoașterii psihologice și pedagogice, să educe pentru exercitarea cu eficiență și bună credință a profesiilor din domeniile psihologiei și științelor educației, să augmenteze, prin aplicarea și transferul cunoștințelor, prosperitatea comunității locale și a societății românești în ansamblul ei și să asigure studenților săi experiențe sociale și de învățare de cea mai înaltă calitate. Obiectivul strategic fundamental, care cuprinde toate elementele misiunii asumate și exprimă viziunea despre viitorul dezirabil al organizației, îl reprezintă amplificarea și consolidarea impactului științific și educațional și a prestigiului Facultății de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” pe plan local, național și internațional.
Bătălia de la Tinchebray a avut loc în date de 28 septembrie 1106, lângă Tinchebray (astăzi, în departamentul Orne, Franța), Normandia, între o forță invadatoare condusă de regele Henric I al Angliei și armata normanică a fratelui său mai mare Robert Curthose, ducele de Normandia. Cavalerii lui Henric au izbutit o victorie decisivă: ei l-au capturat pe Robert și Henric la întemnițat pe primul în Anglia (în Castelul Devizes) și apoi în Țara Galilor până la moartea lui Robert în 1134. Henric a invadat Normandia în 1105, în cursul unei dispute dinastice continue cu fratele său. El a cucerit orașele Bayeux și Caen, însă a fost nevoit să-și stopeze campania din cauza problemelor politice care decurgeau dintr-o investitură controversată. Sa reîntors în Normandia în primăvara anului 1106. După ce a cucerit rapid abația Saint-Pierre-sur-Dives, Henric sa îndreptat spre sud și a asediat Castelul Tinchebray, situat pe un deal deasupra orașului. Tinchebray se află la granița ținutului Mortain, în sud-vestul Normandiei, și era deținut de William, contele de Mortain, care era unul dintre puținii baroni normani importanți, încă loiali lui Robert. Ducele Robert și-a adus aici forțele pentru a sparge asediul. După câteva negocieri nereușite, Robert a decis că o luptă în câmp deschis este cea mai bună opțiune. Lupta a durat doar o oră. Henric a ordonat ca majoritatea cavalerilor săi să descalece. Acest lucru era neobișnuit tacticii de luptă normane, și a însemnat că infanteria a jucat un rol decisiv. William, contele de Évreux, a a atacat prima linie, cu bărbați din Bayeux, Avranches și Cotentin. Rezerva lui Henric sa dovedit decisivă. Majoritatea armatei lui Robert a fost capturată sau ucisă. Cei capturați includeau Robert, Edgar Atheling (unchiul soției lui Henric) și William, contele de Mortain. Robert de Bellême, comandând garda din spatele ducelui, a condus retragerea, salvându-se de capturare sau moarte. Majoritatea prizonierilor au fost eliberați, însă Robert și William de Mortain și-au petrecut restul vieții în captivitate. Robert Curthose avea un fiu legitim, William Clito (1102-28), al cărui pretenții față de ducatul Normandiei au dus la mai multe revolte care au continuat în restul domniei lui Henric (1135).
Armata Croată (în , prescurtat HV) și Forțele Terestre Croate (în , prescurtat HKoV) este cea mai mare și cea mai importantă componentă a Forțelor Armate Croate (în , prescurtat OSRH). Stagiul militar obligatoriu a fost abolit în ianuarie 2008. Până în 2008, serviciul militar era obligatoriu pentru bărbații majori și dura șase luni, după ce în 2001 fusese redus de la nouă luni. Pacifiștii puteau opta pentru un serviciu civil de opt luni. Rolul fundamental și scopul armatei croate este de a proteja interesele naționale vitale ale Republicii Croația și de a apăra suveranitatea și integritatea teritorială a statului. Președintele croat Franjo Tuđman a semnat, pe 20 aprilie 1991, Decretul de înființare a Gărzii Naționale Croate, care a devenit prima forță armată cu misiuni de apărare și antrenament. La 12 august 1991, era formată din patru brigăzi și avea un personal de aproximativ 60.000 de membri, din care 30.000 în structurile Ministerului de Interne. În aprilie 2011, armata croată avea 120 de membri în țări străine ca parte din forțele ONU de menținere a păcii, dintre care 95 făceau parte din în Înălțimile Golan. În 2011, încă 350 de soldați făceau parte din forța NATO ISAF din Afganistan și alți 20 erau desfășurați ca parte din KFOR în Kosovo.
Asociația Tratatului Atlanticului (ATA) este o organizație umbrelă care reunește lideri politici, academicieni, oficiali militari și diplomați în sprijinul NATO. ATA este o organizație independentă separată de NATO. ATA a fost creat la 18 iunie 1954. De la sfârșitul Războiului Rece și dizolvarea Pactului de la Varșovia, rolul Asociației Tratatului Atlanticului s-a schimbat considerabil. În 1992, Constituția ATA a fost modificată pentru a găzdui membri asociați și observatori din țări non-NATO. Având în vedere natura schimbătoare a NATO, ATA acum funcționează dincolo de frontierele euro-atlantice, care operează în Europa Centrală și de Est, în Marea Mediterană și în Caucazul de Sud. În urma ascensiunii noilor țări NATO în 1999 și 2004, aderarea la ATA sa extins considerabil, iar accentul său de securitate sa schimbat spre sud și spre est. ATA este activă în programele NATO pentru Parteneriat pentru Pace (PfP) și Dialogul Mediteranean și se implică din ce în ce mai mult cu oficiali și instituții bazate pe membrii Inițiativei de Cooperare de la Istanbul (ICI) și Parteneri peste tot în lume. Misiunea declarată a Asociației Tratatului Atlanticului este de a sprijini valorile stabilite în Tratatul Atlanticului de Nord: libertatea, libertatea, pacea, securitatea și statul de drept. Ca atare, ATA își propune să servească drept forum de dezbatere în care asociațiile membre pot realiza interese comune și obiective democratice. Filiala de tineret a ATA, Asociația pentru Testarea Atlanticului Tineret (YATA) a fost creată în 1996. YATA urmărește să educe și să promoveze dezbaterile în rândul tinerilor pentru a crea lideri politici responsabili care să înțeleagă valorile stabilite în Tratatul Atlanticului de Nord.
Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC), o instituție NATO post-Război Rece, este un forum multilateral creat pentru a îmbunătăți relațiile dintre țările NATO și cele non-NATO din Europa și acele părți ale Asiei pe periferia europeană. Statele membre se întâlnesc să coopereze și să meargă la chestiuni politice și de securitate. A fost constituită la 29 mai 1997 în cadrul reuniunii miniștrilor din Sintra, Portugalia, ca succesor al Consiliului de cooperare nord-atlantic (NACC), care a fost creat în 1991. Funcționează alături de Parteneriatul pentru Pace (PfP), creat în 1994 . Există 50 de membri, cele 29 de state membre NATO și 21 de țări partenere. Țările partenere sunt:
Dialogul mediteranean, lansat pentru prima dată în 1994, este un forum de cooperare între NATO și șapte țări mediteraneene. Scopul său declarat este „crearea de bune relații și o mai bună înțelegere și încredere reciprocă în întreaga regiune, promovarea securității și stabilității regionale și explicarea politicilor și obiectivelor NATO”. Dialogul mediteranean a început inițial cu cinci țări, dar a adăugat încă două în timp.
Inițiativa de cooperare de la Istanbul (ICI) este o inițiativă lansată în cadrul summitului NATO de la Istanbul din 2004. În cadrul acestui summit, liderii NATO au decis să ridice Dialogul Mediteranean al Alianței într-un parteneriat autentic și să lanseze ICI cu țările selectate din regiunea mai largă a Orientului Mijlociu. Inițiativa este o ofertă de a se angaja în activități practice de cooperare în domeniul securității cu statele din întregul Orient Mijlociu. Această nouă inițiativă este alături de Programul Parteneriat pentru Pace al NATO și Dialogul Mediteranean. NATO în sine consideră aceste parteneriate de cooperare în domeniul securității ca răspuns la noile provocări ale secolului XXI și ca o completare a deciziilor G8 și SUA-UE de susținere a cererilor de reformă din regiunea extinsă a Orientului Mijlociu. ICI oferă o cooperare practică cu națiunile interesate din Orientul Mijlociu extins în domenii precum: Consultanță personalizată privind reforma apărării și relațiile civil-militare; și Cooperarea privind securitatea frontierelor pentru a ajuta la prevenirea traficului ilicit de droguri, arme și oameni.
SHAPE și-a păstrat denumirea tradițională cu referire la Europa din motive juridice, deși domeniul geografic al activităților sale a fost extins în 2003. În acel moment, comanda NATO din Lisabona, parte istorică a Comandamentului Aliat Atlantic, a fost transferată la ACO.Comandantul centrului de comandă al operațiunilor aliate a păstrat și titlul de „Comandant Suprem al Europei” (SACEUR) și continuă să fie un general cu patru stele din Statele Unite sau un ofițer de pavilion, care de asemenea ocupă funcția de comandant al Comandamentului European al SUA.
Armata Republicii Cehe (în Armáda České republiky, AČR), cunoscută și sub numele de Armata Cehă sau Forțele Armate ale Cehiei, este serviciul militar responsabil pentru apărarea Republicii Cehe în conformitate cu obligațiile și tratatele internaționale privind apărarea colectivă. De asemenea, acesta este menit să sprijine operațiunile de menținere a păcii, de salvare și de ajutor umanitar atât pe teritoriul național, cât și în străinătate. Forțele armate sunt formate din Statul Major General, Forțele Terestre, Forțele Aeriene și unitățile de sprijin.
În filogenetică, un grup coroană al unei colecții de specii constă în reprezentanții în viață ai colecției împreună cu strămoșii acestora până la ultimul strămoș comun precum și toți descendenții acelui strămoș. Astfel, acesta este o cladă, un grup constând dintr-o specie și toți descendenții acesteia. Conceptul a fost elaborat de Willi Hennig, cel care a formulat filogenetica sistematică, ca mod de a clasifica organismele vii relativ la rudele dispărute ale acestora în lucrarea sa „Die Stammesgeschichte der Insekten”, iar terminologia grup „coroană” și „trunchi” a fost inventată de R. P. S. Jefferies în anul 1979. Deși formulat în anii 1970, termenul nu a fost utilizat în mod obișnuit până la reintroducerea sa anul 2000 de către Graham Budd și Sören Jensen. Nu este necesar ca o specie să aibă descendenți în viață pentru a fi inclusă în grupul coroană. Ramurile laterale extincte din arborele genealogic care sunt descendente din ultimul strămoș comun al mebrilor în viață încă vor face parte din grupul coroană. De exemplu, dacă luăm în considerare păsările-coroană (adică toate păsările extante și restul arborelui genealogic până la ultimul strîmoș comun), ramuri laterale extincte precum pasărea Dodo sau marele pinguin nordic sunt încă descendenți din ultimul strămoș comun al tuturor păsărilor în viață, astfel că fac parte din grupul coroană. O cladogramă foarte simplă este prezentată mai jos:În această diagramă, clada etichetată „Neornithes” este grupul coroană al păsărilor: acesta include ultimul strămoș comun al tuturor păsărilor în viață și descendenții acestuia, în viață sau nu. Deși considerate a fi păsări (adică membri ai cladei Aves), Archaeopteryx și alte grupuri extincte nu sunt incluse în grupul coroană, deoarece se situează în afara cladei Neornithes, fiind descendente dintr-un strămoș mai timpuriu. O definiție alternativă nu precizează ca membri unui grup coroană să fie extanți, ci doar să fi rezultat dintr-un „mare eveniment de cladogeneză". Prima definiție stă la baza acestui articol. De multe ori, grupului coroană i se spune „-coroană”, pentru a-l deosebi de grup așa cum este acesta definit în mod obișnuit. Atât păsările cât și mamiferele sunt definite în mod tradițional prin trăsăturile acestora, și conțin mebri fosili care au trăit înainte de ultimii strămoși comuni ai grupurilor în viață sau, ca mamiferul Haldanodon, nu erau descendenți din acel strămoș deși au trăit mai târziu. Astfel, Aves-Coroană și Mammalia-Coroană diferă ușor în conținut față de definiția obișnuită a Aves și Mammalia. Acest lucru a produs o confuzie în literatură. Ideea cladistică de a folosi strict topologia arborelui filogenetic pentru a defini grupuri, necesită alte definiții decât grupurile coroană pentru a defini adecvat grupurile fosile dezbătute în mod obișnuit precum fauna diversă din zona șisturilor Burgess. Astfel, o mulțime de prefixuri au fost definite pentru a descrie diverse ramuri ale arborelui filogenetic relativ la organismele extante. Un pan-grup sau grup total este format din grupul coroană și toate organismele înrudite mai îndeaproape de acesta decât de oricare alte organisme extante. Într-o analogie cu un arbore, acesta este grupul coroană și toate ramurile până la (dar neincluzând) bifurcația cu cea mai apropiată ramură care are membri în viață. Astfel, grupul Pan-Aves conține păsările în viață și toate organismele (fosile) înrudite mai îndeaproape cu păsările decât cu Crocodilia (cele mai apropiate rude în viață ale acestora). Descendența filogenetică care pornește de la Neornithes până în punctul în care se unește cu descendența Crocodilia, împreună cu toate ramurile laterale, constituie grupul pan-păsărilor. Pen lângă acestea mai sunt și păsări primitive din afara grupului coroană precum Archaeopteryx, Hesperornis și Confuciusornis, deci, păsările din pan-grup ar include toți dinozaurii și pterozaurii precum și un amestec de animale ne-crocodiliene ca Marasuchus. Pan-Mammalia constă din toate mamiferele și strămoșii fosili ai acestora până la bifurcația filogenetică din amniotele rămase (Sauropsida). Iar Pan-Mammalia este o denumire alternativă pentru Synapsida. Un grup trunchi este un grup parafiletic compus dintr-un pan-grup sau grup total, deasupra, minus grupul coroană însuși (și astfel minus toți membrii în viață ai pan-grupului). Rămân astfel rudele primitive ale grupurilor coroană, înapoi de-a lungul liniei filogenetice până la (dar neincluzând) ultimul strămoș comun al grupului coroană și rudele în viață cele mai apropiate. Rezultă din definiție că totți membrii unui grup trunchi sunt extincți.„Grup trunchi” este cel mai utilizat și cel mai important dintre conceptele legate de grupuri coroană, deoarece oferă un mod pur filogenetic pentru clasificarea fosilelor care nu pot fi încadrate altfel sistematic pe baza organismelor în viață. Alternativ, termenul „grup trunchi” mai este uneori folosit și în sens renstrâns numai pentru membrii taxonului tradițional din afara grupului coroană. Synapsidele permien precum Dimetrodon și Anteosaurus sunt mamifere trunchi în sens mai larg dar nu și în sens restrâns. Păsările trunchi constituie poate cel mai citat exemplu de grup trunchi, iar filogenia cestui grup este bine cunoscută. Următoarea cladogramă, bazată pe lucrarea lui Benton (2005), ilustrează conceptul: Aici grupul coroană este Neornithes, toate descendențele păsărilor moderne până la ultimul strămoș comun. Cele mai apropiate rude în viață sunt parte din Crocodilia. Dacă urmărim descendența filogenetică care duce la Neornithes spre stânga, linia însăși și toate ramurile laterale aparțin păsărilor trunchi până când descendența se unește cea a crocodilienilor. Pe lângă păsări primitive din afara grupului coroană precum Archaeopteryx, Hesperornis și Confuciusornis, păsările grupului trunchi includ dinozaurii și pterozaurii. Ultimul strămoș comun al păsărilor și crocodilienilor - primul archozaur din grupul coroană - nu a fost nici pasăre nici crocodilian și nu avea niciun aspect unic pentru oricare dintre acestea. Cum grupul trunchi al păsărilor a evoluat, au apărut aspecte distinctive ale păsărilor precum penele și oasele goale în interior. În final, la baza grupului coroană, erau prezente toate trăsăturile comune păsărilor extante. Mamiferele trunchi sunt cele din descendența care duce la mamiferele în viață, împreună cu ramurile laterale, de la divergența descendenței din Sauropsida până la utlimul strămoș comun al mamiferelor în viață. Acest grup include synapsidele precum și mammaliaformele precum morganucodonts și docodonts; acestea din urmă sunt tradițional și anatomic considerate mamifere deși sunt în afara grupului coroană al mamiferelor. Denumirea pleziune are un lung istoric în sistematizarea biologiei, iar grupul pleziune a dobândit mai multe semnificații de-a lungul anilor. O utilizare este ca „grup apropiat” (pleziune înseamnă apropiat de în grecește), adică grup înfrățit cu un taxon dat, indiferent dacă acel grup este sau nu grup coroană. Termenul mai poate însemna un grup, posibil parafiletic, definit prin trăsături primitive (adică simpleziomorfii). În general este definit ca o ramură laterală care se desparte mai devreme în arborele filogenetic decât grupul în discuție. Așezarea fosilelor în ordine corespunzătoare într-un grup trunchi permite stabilirea ordinii acestor achiziții, și astfel calea ecologică și funcțională a evoluției aspectelor majore ale grupului în discuție. Grupurile trunchi oferă astfel un mod de a integra date paelontologice unice în investigații ale evoluției organismelor în viață. Mai mult, ne arată că fosilele care au fost considerate ca propriul lor grup separat deoarece nu au prezentat toate aspectele de diagnostic ale unei clade în viață, pot totuși relaționate cu acesta așezându-le în grupul său trunchi. Asemenea fosile au avut importanță deosebită la găsirea originii tetrapodelor, mamiferelor, și animalelor. Așa cum a fost propus inițial de Karl-Ernst Lauterbach, grupurilor trunchi ar trebui să li se atașeze sufixul „trunchi” (adică Aves-Trunchi, Arthropode-Trunchi), totuși grupul coroană nu ar trebui să aibă sufix.
A îndeplinit funcția de arhiepiscop de Rostov și Taganrog (1933-1936,1942-1943). A fost o victimă a represiunii staliniste, iar la sfârșitul anului 1943, în timpul retragerii Armatei Germane din URSS, s-a refugiat în Regatul României, unde a murit după aproximativ un an. În 1878 a absolvit Școala Normală din Samara, după care a lucrat o perioadă ca învățător. A slujit apoi drept cititor de psalmi la Biserica „Sf. Arhanghel Mihail” din satul Savelievka, uezdul Nikolaevsk, gubernia Samara (acum în raionul Krasnopartizanski din regiunea Saratov). La 14 martie 1888 a fost hirotonit diacon și numit ca slujitor la aceeași biserică. În anul 1900 a fost hirotonit preot și numit ca slujitor la Biserica „Sf. Arhanghel Mihail” din satul Davîdovka, uezdul Nikolaevsk, gubernia Samara. Davîdovka se afla în apropierea orașului Nikolaevsk, redenumit, după Revoluția Rusă, Pugaciov. În 1922, după moartea soției sale, preotul Nikolai Amassiiski a fost ales candidat la rangul de episcop de către clerul și mirenii din orașul și okrugul Pugaciov, deși nu se evidenția prin virtuți deosebite. Clerul din celelalte okruguri nu s-a opus acestei alegeri, din moment ce Nikolai Amasiiski era preot văduv și nu existau obstacole canonice în calea hirotoniei sale. Nikolai a călătorit la Moscova pentru a fi hirotonit episcop, dar, în circumstanțe încă neclare, a intrat în contact cu așa-numita „Biserică Vie” (organizație bisericească aflată sub controlul poliției politice bolșevice) și la 9 decembrie 1922 a fost hirotonit ca episcop de Pugaciov în cadrul Uniunii pentru Reînnoirea Bisericii conduse de mitropolitul Antonin Granovski și nu în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. La sosirea sa în gara Pugaciov, episcopul Nicolae a fost salutat solemn de către președintele comitetului executiv, care a rostit un discurs de bun-venit, ce a făcut o impresie puternică asupra populației. El și-a exercitat atribuțiile arhierești și a administrat inclusiv parohiile care nu aparțineau „Bisericii Vii”. În perioada aprilie-mai 1923 a participat la cel de-al doilea sinod bisericesc din întreaga Rusie (primul sinod renovaționist). La 21 iunie 1923 episcopul Nicolae a fost numit administrator temporar al Episcopiei renovaționiste de Uralsk, dar a continuat să locuiască la Pugaciov. Unii dintre cei care l-au cunoscut bine pe episcopul Nicolae au afirmat că el nu a susținut mișcarea renovaționistă și că, prin aderarea lui la schismă, a încercat de fapt să ajute Biserica Ortodoxă Rusă pentru a supraviețui epocii staliniste. Cu toate acestea, este cunoscut faptul că a interzis activitatea preoților care nu s-au alăturat mișcării renovaționiste și, prin urmare, dorința lui de a ajuta Biserica Ortodoxă este îndoielnică. La 21 iunie 1923 a fost numit episcop de Troițk, vicar al Eparhiei renovaționiste de Celiabinsk. La sfârșitul anului 1923 episcopul Nicolae a renunțat la funcție și a făcut un act de penitență, care a fost acceptat personal de patriarhul Tihon. A fost admis în Biserica Ortodoxă Rusă și numit în funcția de episcop de Nikolaevsk (vechiul nume al orașului Pugaciov), pe care o deținuse înainte de a se pocăi pentru aderarea la grupul schismatic. Cu toate acestea, el nu a revenit în fruntea administrației eparhiale. La 21 ianuarie 1924 era menționat ca episcop de Kustanai. Din aprilie până în iulie 1925 a activat ca episcop de Troițk, vicar al Eparhiei de Celiabinsk. Aici a fost acuzat că ar manifesta simpatie față de renovaționiști, participând la ședințele eparhiale ale renovaționiștilor și susținând convocarea unui sinod care să contribuie la unificarea celor două organizații bisericești din URSS. Episcopul antirenovaționist Dionisie Prozorovski a venit la Troițk pentru a corectat aceste abateri. Cei doi episcopi au purtat un dialog, iar Nicolae a cedat în cele din urmă. Episcopul Nicolae a fost arestat pentru prima oară la Troițk și condamnat la „muncă silnică”: el a trebuit să curățe latrinele. În 1925 a fost din nou arestat și condamnat la doi ani de exil. Din decembrie 1927 până în martie 1928 episcopul Nicolae a fost înscris în evidențele bisericești ca episcop de Pugaciov, dar nu a putut să preia conducerea efectivă a eparhiei. Începând din 17 noiembrie 1931 a îndeplinit funcția de episcop de Eisk, vicar al Eparhiei de Stavropol și administrator temporar al Eparhiei de Rostov. La 22 noiembrie 1933 a fost numit episcop al Eparhiei de Rostov pe Don. În anul 1934 a fost înălțat la rangul de arhiepiscop. La 9 mai 1934, el a trimis un raport către locțiitorul scaunului patriarhal al Rusiei, mitropolitul Serghie Stragorodski, în care îl felicita pentru recunoașterea de autorități ca mitropolit al Moscovei și Kolomnei: „Consiliul Eparhial din Rostov-pe-Don a primit cu mare bucurie și satisfacție deplină hotărârea arhipăstorilor Bisericii Ortodoxe Ruse din 14-27 aprilie și o consideră a fi voința lui Dumnezeu”. Arhiepiscopul Nicolae a fost arestat la 23 mai 1935 în Rostov-pe-Don pentru că nu a acceptat să colaboreze cu autoritățile sovietice. La 16 noiembrie 1935 a fost condamnat la 3 ani de exil administrativ în Bașchiria pentru faptul că a făcut parte dintr-un grup contrarevoluționar. A fost trimis în exil, locuind în mai multe localități. În anul 1936 a renunțat formal la funcția de episcop de Rostov-pe-Don. A trăit în restul perioadei de exil într-o casă particulară din Ufa. La 18 iunie 1938 arhiepiscopul Nicolae a fost percheziționat și arestat, fiind transportat la închisoarea din Ufa. A fost deținut timp de peste o lună în închisoarea Ufa, deoarece transportul deținuților în Kazahstan avea loc într-un mod lent. După câtva timp a fost transferat la Alma-Ata. În 1938 a fost condamnat la moarte de către conducerea NKVD și a supraviețuit execuției, potrivit propriilor sale memorii, după ce a căzut rănit la pământ și a fost declarat mort. A locuit la Alma-Ata până în 1941. S-a reîntors apoi la Rostov pe Don, unde, potrivit unor surse, a lucrat ca măturător de stradă. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce germanii au capturat orașul Rostov-pe-Don, arhiepiscopul Nicolae și-a reluat activitatea preoțească și a fost repus în funcție, conducând administrația diecezană sub patronajul autorităților germane. Pe la sfârșitul anului 1942 Eparhia de Rostov a intrat sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Autonome a Ucrainei, iar în bisericile din această eparhie nu s-a mai pomenit numele locțiitorului de patriarh Serghie Stragorodski. În urma instrucțiunilor primite de la autoritățile sovietice, mitropolitul Serghie Stragorodski a condamnat public la 20 martie 1943 legăturile cu naziștii ale arhiepiscopului Nicolae. Patriarhul Nicodim Munteanu al Bisericii Ortodoxe Române, care a corespondat cu arhiepiscopul Nicolae, a căutat să-și extindă influența asupra regiunii Rostov. În noiembrie 1943, în timpul retragerii armatelor germane și române din Uniunea Sovietică, mitropolitul Nicolae s-a refugiat de la Rostov pe Don la Odessa, iar în același an a fost evacuat de germani în România, împreună cu un grup de circa 30 de preoți (printre care protoiereul Ioan Nagorski și preotul duhovnic Ioan Kulîghin) și câteva maici (printre care și sora mitropolitului). Mitropolitul Nicolae și grupul său au cerut patriarhului Nicodim Munteanu să intre sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhul Nicodim i-a repartizat pe mitropolit și pe preoții ruși la mănăstirea Cernica și pe maicile ruse la mănăstirea Pasărea. Bătrânul mitropolit a murit pe 31 ianuarie 1945 și a fost înmormântat în cimitirul „Sf. Lazăr” al Mănăstirii Cernica, în partea rezervată ierarhilor aflată lângă capelă. Pe crucea sa de piatră se află o inscripție scrisă de o doctoriță rusă, care se refugiase din Crimeea și care nu a mai vrut să se înapoieze în URSS: „Mitropolit al Rostovului etc., Nicolae Amasiiski, născ. 1859, dec.-31 ianuarie 1945.” Victime ale represiunii sovietice
Jacobs este de douo ori campion mondial middleweight, deținând în prezent titlul IBF din 2018, iar anterior titlul WBA (Regular) din 2014 până în 2017. Poreclit "Miracle Man", cariera lui Jacobs a fost aproape tăiată în 2011 din cauza osteosarcomului, o formă rară de cancer osos. A făcut o recuperare completă după ce a petrecut 19 luni în afara sportului. Ca boxer amator, Jacobs a înregistrat 137 de victorii și 7 înfrângeri. În 2003, Jacobs a câștigat campionatul național de juniori la Jocurile Olimpice. În 2004, Jacobs a câștigat campionul național al Statelor Unite în divizia sub 19, un campionat național PAL și un campionat național de mănuși de primăvară. În 2005, a câștigat cel de-al doilea campionat național PAL și a câștigat, de asemenea, campionatul național la categoria "Mănuși de aur". În 2006, Jacobs a câștigat campionatul american Amateur middleweight. În timpul carierei sale de amatori, Jacobs a câștigat patru campionate de mănuși de aur din New York. Pe 31 iulie 2010, Jacobs sa confruntat cu boxerul neînvins rus Dmitri Pirog pentru campionatul vacant al WBO. Cureaua a aparținut ultima dată lui Sergio Martínez, care a fost deposedat din cauza nerespectării regulilor WBO. Lupta a avut loc la Centrul de Evenimente Mandalay Bay. Pirog a fost un adversar 3-1 care a intrat în luptă. Jacobs a fost făcut KO în runda a 5, însemnând prima sa înfrângere din carieră. După luptă, Pirog a spus: "După a doua rundă, am știut că am fost bun, l-am rănit și am știut că mă pot întoarce și o voi face din nou". Jacobs a câștigat următoarele două lupte înainte de a fi diagnosticat cu osteosarcom. Pe 20 octombrie 2012, după ce sa recuperat pe deplin din cauza cancerului, Jacobs a reușit să se întoarcă cu succes la boxul profesionist, cu o victorie în primă rundă în fața lui Josh Luteran. Pe 9 august 2014, Jacobs a câștigat titlul vacant WBA (Regular) la categoria mijlocie, cu un TKO în 5 runde împotriva lui Jarrod Fletcher, la Barclays Center din Brooklyn, New York. Jacobs la doborât pe Fletcher în runda 1 cu un cârlig stâng și în runda 5 cu o cruce dreaptă. Cu victoria, Jacobs a devenit campion mondial."Se simte atât de grozav să câștigi această centură", a spus Jacobs."Este cel mai mare moment din viața mea". Jacobs a declarat că dorește să lupte în continuare cu Peter Quillin. După ce Gennady Golovkin a fost deposedat de titlul IBF pentru nerespectarea regulilor IBF, Jacobs a luptat cu ucrainianul Serhiy Derevianchenko pentru titlul vacant. Jacobs a câștigat luptă prin decizie în 12 runde, devenind 2 ori campion mondial. Supraviețuitori ai bolilor canceroase
Thoros al Edessei (uneori Theodoros, în armeană Թորոս կուրապաղատ, ) a fost un conducător armean de Edessa în timpul primei Cruciade. Thoros a fost un ofițer (curopalat) în timpul Imperiului Bizantin și locotenent al lui Philaretos Brachamios. Era armean, însă practica credința ortodoxă greacă. Cronica lui Matei din Edessa indică că „Thoros fiul lui Hethum” a fost instalat ca guvernator al Edessei de către Tutuș I, care la învins și ucis pe emirul Bouzan în 1094. Thoros a încercat imediat să preia controlul personal asupra orașului; când Yaghi-Shiyan, emirulul de Antiohia și Ridwan, și emirul de Alep, s-au refugiat în Edessa după ce au fost învinși de Malik Șah I, Thoros a încercat să-i ia captivi și să-i răscumpere. Ceilalți nobili din Edessa nu au fost însă de acord cu asta și aceștia au fost eliberați. Thoros a fortificat ulterior Edessa și înfrâns garnizoana turco-armeană a citadelei orașului. Turcii și ortochizii au asediat orașul timp de două luni, dar nu au reușit să-l captureze chiar după ce au pătruns prin zidurile orașului. Turcii s-au retras, iar Thoros a fost recunoscut ca conducător al orașului. Fiind creștin ortodox grec, el nu era iubit de subiecții săi armeni din Edessa. El a rezistat atacurilor selgiucizilor, cu toate acestea, în 1098 a trebuit să ceară ajutor de la cruciații care erau ocupați în asediul Antiohiei. Balduin de Boulogne venise la Edessa mai degrabă, decât să participe la asediu, încercând probabil să-și preia un teritoriu pentru el însuși și a capturat cetatea Turbessel. Thoros la invitat la Edessa pe Balduin și a făcut o alianță cu el în februarie 1098. Balduin l-a convins treptat pe Thoros să-l adopte ca fiu și moștenitor, dar după ce a făcut acest lucru, Balduin i-a atacat pe ofițerii lui Thoros și a asediat citadela orașului. Thoros a fost de acord să cedeze orașul și a planificat să fugă cu familia sa la Melitene, însă la scurt timp după aceea, pe 9 martie, a fost asasinat de locuitorii armeni ai orașului, posibil instigați la comanda lui Balduin, iar Balduin a devenit primul conte de Edessa.
Europa Națiunilor și Libertății (ENF; în Europe des nations et des libertés) este un din Parlamentul European lansat la 15 iunie 2015. Cu 37 de membri, grupul este cel mai mic din Parlamentul European. Majoritatea grupului este formată din Frontul Național francez, cu 17 deputați în Parlamentul European din 37. Grupul reunește și europarlamentari ai grupărilor eurosceptice din alte țări europene. ENF este grupul parlamentar al partidului european Mișcarea pentru o Europă a Națiunilor și a Libertății. Deputații-ului olandez al lui Geert Wilders sunt însă membri ai , iar alți europarlamentari nu au nici o afiliere europeană. ENF are 28 de membri din partidul central, Mișcarea pentru o Europă a Națiunilor și Libertății (MEF), ceilalți 9 deputați din Parlamentul European fiind în grup doar ca aliați ideologici. În urma alegerilor europarlamentare din perioada 22-25 mai 2014, (EAF), cuprinzând partide de dreapta și extremă dreapta din toată Europa, și-a fixat obiectivul de a forma un grup parlamentar stabil în Parlamentul European înainte de începerea celei de a-. O încercare anterioară de a forma un grup de extrema dreaptă în Parlamentul European în timpul celei de-a fost efemerul grup Identitate, Tradiție și Suveranitate din 2007. La 28 mai 2014, în cadrul unei conferințe de presă la Bruxelles, s-a anunțat că Alianța condusă de Marine Le Pen de la Frontul Național Francez (FN) și Geert Wilders din (PVV), împreună cu liderul Matteo Salvini, negociază formarea un grup parlamentar. La 24 iunie 2014, alianța Le Pen / Wilders nu reușise să adune 25 de europarlamentari neafiliați din șapte state membre ale UE, și astfel europarlamentarii lor și-au început legislatura ca neafiliați. Mai târziu, în 2014, această alianță a fost înlocuită de Mișcarea pentru o Europă a Națiunilor și Libertăți (MENL), fără participarea PVV. În iulie 2015 Parlamentul European a decis că grupul va primi 3 milioane de euro pe an din fondurile UE. Prin adăugarea tuturor subvențiilor pentru grup, precum și pentru partidul politic și grupul de reflecție, fondurile ajung la 17,5 milioane de euro pentru următorii patru ani ai mandatului lor. La 15 iulie 2015 europarlamentarul român Laurențiu Rebega a părăsit atât Partidul Conservator, cât și grupul S & D pentru a se alătura ENL. La 9 noiembrie 2015 a părăsit grupul. Revizuirea voturilor din Parlamentul UE privind rezoluțiile critice față de Rusia sau măsurile care nu sunt în interesul Kremlinului (de exemplu, ), Institutul de Capital Politic din Ungaria a constatat că membrii ENL votaseră „împotrivă” în 93% din cazuri. Prima convenție a ENL a avut loc la 28 și 29 ianuarie 2016, la Milano, cu toți liderii partidelor membre ale ENL împreună cu liderul (SPD), , a cărui partid nu este membru al ENL, și nu are europarlamentari. În timpul acestei convenții, fiecare lider a ținut un discurs urmat de o conferință de presă a doua zi. În cadrul convenției partidului Alternativa pentru Germania (AfD) din 30 aprilie 2016, s-a anunțat că europarlamentarul se va alătura grupului ENL. Celălalt europarlamentar al AfD, a aderat la grupul Europa Libertății și Democrației Directe (ELDD) în martie 2016, ambii deputați fiind excluși din grupul ECR. La 2 octombrie 2017 trei deputați au părăsit Frontul Național și s-au alăturat grupului ELDD două zile mai târziu. La 2 martie 2018 europarlamentarul român Laurențiu Rebega a părăsit grupul. În mai 2018 un alt europarlamentar, , a părăsit Frontul Național pentru a se alătura grupului ELDD.
Antônio Pecci Filho (), cunoscut sub numele Toquinho, este un chitarist și cântăreț brazilian, de origine italiană: bunicul său patern s-a născut în Toro, în Molise, iar bunica sa paternă s-a născut în Calabria; bunicii materni proveneau din Mantua. A înregistrat șaisprezece albume cu Vinicius de Moraes și alte albume, colaborând în special cu Ornella Vanoni. Muzicieni care folosesc pseudonime Brazilieni de origine europeană
Artuchizii (cunoscuți și sub alte denumiri, ca Artuqizi, Ortochizi ori Ortoqizi) a fost o dinastie turkmenă care a condus în Anatolia de Est, nordul Siriei și Irakul de Nord în secolele XI și XII. Dinastia Artuchidă și-a luat numele de la fondatorul ei, Zaheer-ul-Daulah Artuk Bei, care făcea parte din ramura Döger a familie Oghuz și a fost unul dintre atabeilicii turkmeni ai Imperiului Selgiuc. Trei ramuri ale familiei au domnit în regiune: descendenții lui Sokmen Bei au condus din Hasankeyf între 1102 și 1231; Ramura lui Necmeddin Ilgazi a domnit din Mardin între 1106 și 1186 (și până în 1409 ca vasali); și linia Maiafarikin Artuchid a domnit în Harput începând cu 1112 și a fost independentă între anii 1185 și 1233. Conducătorii Artuchizi au construit multe clădiri publice, cum ar fi moschei, bazaruri, poduri, spitale și băi, în supușilor lor. Au lăsat un important patrimoniu cultural contribuind la literatura și arta prelucrării metalelor. Mânerele ușilor din marea Moschee din Cizre sunt exemple unice de artizanat de prelucrare a metalelor pe timpurile lor, care poate fi văzut în Muzeul de Arte Turce și Islamice din Istanbul, Turcia. Ultimii artuchizi au fost detronați odată cu anexarea de către Statul Qaraqoyunlu la începutul anilor 1400.
Astăzi, orașul are un muzeu cu mozaicuri din Orașele moarte, Marea Moschee omonimă localității, o medresă construită de Abu al-Farawis în 1199 și rămășițe cetății medievale. Orașul este, de asemenea, locul de naștere al poetului al-Maarri (973-1057).
Lucrările principale se referă la teoria funcțiilor, teoria matematică a elasticității, teoria ecuațiilor de tip mixt, teoria problemelor de frontieră de tip eliptic, teoria ecuațiilor multidimensionale singulare integrale, teoria ecuațiilor hidroaerodinamice. Concomitent cu matematicienii americani Lipman Bers și A. Helbart a dezvoltat teoria funcțiilor pseudoanalitice. A sugerat aplicarea metodelor teoriei funcțiilor analitice pentru calculul unor înfășurătoare arbitrare de curbură pozitivă. În anul 1959 a dezvoltat metoda încovoierilor infinitezimale, arătând că unele mărimi sunt funcții pseudoanalitice generalizate. A contribuit la teoria ecuațiilor integrale singulare, a dezvoltat metodele de soluționare a unor clase largi de ecuații cu derivate parțiale de tip eliptic. A creat aparatul matematic pentru cercetarea și soluționarea problemelor generale de frontieră având la bază funcțiile generalizate analitice.
Kerbogha (în , în ; ) a fost atabegul Mosulului între anii 1096-1102. El era cunoscut ca un comandant talentat, însă a suferit o înfrângere zdrobitoare la Antiohia în timpul primei Cruciade. În 1098, când a auzit că cruciații asediază pe Antiohia, el și-a adunat trupele și s-a îndreptat pentru a elibera orașul. Pe drum, a încercat să recucerească și Edessa în urma cuceririi sale recente de către Balduin de Boulogne, pentru a nu lăsa în urmă garnizoane france în drum spre Antiohia. Timp de trei săptămâni el a asediat orașul fără vreun rezultat, înainte de a decide să continue spre Antiohia. Întăririle sale ar fi putut pune capăt cruciadei înaintea zidurilor Antiohiei și, într-adevăr, întreaga cruciadă a fost probabil salvată de timpul petrecut la Edessa. În momentul în care a sosit, în jurul zilei de 7 iunie (1098), cruciații deja câștigaseră și stăpâneau orașul de patru zile. Cu toate acestea, ei nu reușiseră să restaureze orașul înainte ca Kerbogha să sosească, care la rândul său, a început asediul orașului devenit cruciat. În timpul asediului, pe 27 iunie, Petre Sihastrul a fost trimis ca emisar către Kerbogha de către cruciați pentru a sugera că părțile să soluționele toate diferențele printr-un duel. Probabil, simțindu-și poziția în siguranță, Kerbogha nu a dat curs acțiunii și a refuzat. Între timp, în interiorul orașului, a pretins că a descoperit Lancea Sfântă printr-o viziune. Această descoperire a re-energizat armata creștină. În același timp, conflictele și luptele au izbucnit în armata atabegului. Armata puternică a lui Kerbogha era efectiv alcătuită din partide din Bagdad, Persia, Palestina și Damasc, iar disputele interne cu emirul au depășit și unitatea comună împotriva cruciaților. Singurul lucru care îi unea pe musulmani era o teamă comună de obiectivul real al lui Kerbogha, care era cucerirea tuturor terenurilor lor. Dacă Antiohia ar fi căzut, ar fi devenit invincibil. La 28 iunie, când Boemund, liderul armatei creștine, a decis să atace, emirii au decis să-l umilească pe Kerbogha abandonându-l în momentul critic. Kerbogha a fost surprins de organizarea și disciplina armatei creștine. Această armată creștină motivată, unificată, a fost de fapt atât de mare încât strategia lui Kerbogha de a-și împărți propriile forțe era ineficientă. A fost rapid încercuit de cruciați, și forțat să se retragă și să se reîntoarcă la Mosul ca un „om ruinat”.
În spatele frontului. Marele Război așa cum l-am văzut eu: decembrie 1916 - iunie 1918. Însemnările unui soldat german în România ocupată reprezintă jurnalul de război a lui Bogislav Tilka, publicat sub pseudonimul Gerhard Velburg pentru prima oară în 1930 la Minden cu titlul în , de către Druck und Verlag von Wilhelm Köhler. Cartea este focalizată pe experiența pe care a avut-o acesta în Regatul României în intervalul 1916-1918, în perioada ocupației acestuia de către trupele germane. Textul nu se concentrează pe relatarea evenimentelor militare și politice ale războiului, ci descrie ocupația militară din perspectiva deliberat subiectivă a lui Tilka de soldat ocupant, care aparține eșalonului din spatele frontului. Depășind cadrul îngust al unor simple consemnări de jurnal, textul apeleză la diverse modalități epice și la o serie de reflecții personale ale autorului, care țin de analiza sociologică și de prospecțiuni din arealul psihologiei. Lucrarea lui Tilka reprezintă împreună cu jurnalul episcopului catolic Netzhammer, principala sursă care reflectă ocupația germană a teritoriului României, din punctele de vedere ale ocupanților. Pe moment (în anul 2019), deși referitor la nuanțarea întunecatului tabloul al ocupației germane reflectat în memorialistica românească, această carte aduce o perspectivă nouă pentru istorici români, textul lui Tilka a fost valorificat cu predilecție de către cercetători germani. Cartea reprezintă un jurnal de război, centrându-se pe experiența pe care a avut-o autorul în Regatul României în anii 1916-1918, în perioada ocupării teritoriului acestuia de către armata germană. Astfel, mobilizat fiind ca rezervist, autorul ajunge în România după un stagiu în administrația militară germană, alături de alți rezerviști, titrați și ei. Această subunitate din care face parte este numită cu umor de către autor, „o căprărie academică”. Din paginile ediției originale a cărții, numai primele 15 și ultimele 23 de pagini ale jurnalului propriuzis nu se referă la România. Bogislav Tilka, jurist de profesie și doctor în drept al universității din Jena, a ajuns ca soldat de ocazie în misiune pe frontul de est. Pe baza notițelor sale consemnate într-un jurnal autentic, acesta a scris ulterior cartea, a cărei bogăție în detalii nu putea proveni decât din observația directă, la fața locului. Mobilizat în administrația de război a Germaniei în calitate de rezervist, autorul și-a consemnat astfel impresiile cu începere din iulie 1914, inițial sporadic. După sosirea în România în luna decembrie 1916, acesta a devenit consecvent în a-și nota aceste impresii. După ce a ajuns însă pe Frontul de Vest, toate jurnalele militarilor au fost trimise acasă ca urmare a unui ordin militar strict, moment în care însemnările lui Tilka se termină. În anul 1930, odată cu apariția volumului, scriitorul se pare că nu a considerat necesar să completeze însemnările sale, întrerupte în 1918. Ca pseudonim a fost ales numele de Gerhard Velburg. Conform opiniei istoricului Daniel Cain, această alegere a fost poate motivată de faptul că, editorul s-a gândit că numele real avea o rezonanță slavă și nu era suficient de germanic. De altfel Tilka era născut în zona Prusiei Orientale, la granița cu Polonia de astăzi. Următoarele sale lucrări, autorul le-a publicat însă sub numele său real. Născut la 12 august 1887, Boguslav Tilka a absolvit gimnaziul din Cottbus, după care a studiat la universitățile din Tübingen, München, Berlin și Jena. În perioada anilor 1930 a locuit la Dresda și Leipzig, fiind jurist meditator pentru studenții și doctoranzii la drept. Printre cărțile sale se regăsesc manuale auxiliare pentru studenții și doctoranzii de la drept, precum și studii referitoare la dreptul proprietății. De asemenea, a scris și o monografie care tratează din punct de vedere al dreptului ocupația germană a României din timpul Primului Război Mondial. Aceasta în anul 2018 era nepublicată încă și se afla în manuscris, într-o bibliotecă. Titlul ediței în limba română este dat de editură. Memorialistica germană a luptelor de pe frontul românesc și a ocupației României este destul de săracă, înafara titlurilor care au ca subiect campania militară respectivă, jurnalele despre ocupația propriuzisă fiind extrem de puține. Doar amintirile lui Raymund Netzhammer (care era în acele vremuri episcopul catolic al Bucureștilor), despre reflectarea perioadei ocupației în cadrul lumii aflate la vârful societății, precum și cele câteva pagini memorialistice ale scriitorului interbelic Kurt Tucholsky (cu puține referiri concrete la război și la ocupație), se adaugă cărții lui Bogislav Tilka. În ce privește istoriografia recentă a Primului Război Mondial, textul lui Tilka a fost valorificat cu predilecție de către cercetători germani, celor români fiindu-le la nivelul anului 2018, încă cvasinecunoscută. Textul, după opinia din anul 2018 a istoricului român Ionuț Biliuță, „este un document memorialistic util atât istoricilor interesați de istoria socială și cea a mentalităților populației autohtone în perioada Primului Război Mondial, cât și literaților care vor descoperi o voce cu un simț literar aparte, ce conservă secvențe originale și necunoscute despre români și România în timpul conflagrației mondiale.” Din punctul de vedere al Eugeniei Bârlea, pentru istorici români cartea aduce o perspectivă nouă, în ce privește nuanțarea întunecatului tabloul reflectat în memorialistica românească, al ocupației germane. Opera lui Tilka depășește cadrul îngust al unor simple consemnări de jurnal, apelând la diverse modalități epice și la o serie de reflecții personale, care țin de analiza sociologică și de prospecțiuni din arealul psihologiei. Fiind un foarte bun psiholog, autorul s-a remarcat în text prin ușurința cu care a sesizat micile detalii care fac marile diferențe, iar datorită talentului său de portretist, a descoperit foarte multe nuanțe. Cartea nu se concentrează pe relatarea evenimentelor militare și politice ale războiului, ci descrie ocupația militară din perspectiva lui Tilka, de soldat ocupant care aparținea eșalonului din spatele frontului. Această ocupație autorul a descris-o dintr-o perspectiva deliberat subiectivă, ceea ce este foarte neobișnuit. În personalitatea autorului se regăsește în același timp un războinic, un intelectual și „un om pur și simplu”. Astfel, rolurile asumate de scriitor sunt multiple, de profesionist al științelor juridice, de funcționar al statului german, de militar rezervist în forța de ocupație germană care este trimis în misiune pentru a păzi un bac și pentru a deservi un birou de evidență a populației, precum și de memorialist de ocazie și de observator atent. Realitatea descrisă de scriitor este a oamenilor de toate condițiile sociale, durele realități ale războiului fiind împinse într-un plan secundar. Pe acești oameni, Tilka i-a privit cu interes și cu multă înțelegere. Abordând descrierea locurilor și a oamenilor care se află în România ocupată, lucrarea se dovedește a fi o remarcabilă colecția de tipologii umane, în tușe esențializate. Fin psiholog, talentat portretist și curios în ceea ce privește observarea, Tilka a dat naștere astfel unei cărți care se distinge în peisajul literaturii de de acest gen prin bogăția detaliilor și profunzimea observațiilor. Perspectiva prin care scriitorul a abordat textul este pluralistă, Bogislav Tilka vorbind atât în calitate de combatant cât și în calitate de ocupant, prieten sau conviv. Sărbători creștine sau rituri păgâne de ploaie, o înmormântare a unui soldat austriac la care este și preotul ortodox al locului, chemat, sau povești despre relațiile de amor dintre femeile locului, unele deja măritate și militarii germani, sunt descrise atent. Povestirea este de asemenea o altă modalitate folosită de Tilka, pentru a surprinde specificul întretăierii dintre lumi. Un autentic turn Babel, locul de trecere al Dunării cu bacul este un loc unde poveștile nu se opresc, acestea fiind reținute și redate. Textul relevă un autor atent, care a făcut efortul de a fi obiectiv și uneori chiar generos față populația țării care fusese învinsă, precum și față de contrastele întâlnite la tot pasul. Imaginea importalizată este aceea a unei lumi rurale, patriarhale și cu accente bucolice de pastel, de către un autor care a manifestat adesea îngăduință față de societatea românească și chiar simpatie și admirație, mai ales față de populația rurală. Această atitudine pare să depindă mai degrabă de spiritul său de dreptate și de înțelegerea plină de simpatie pentru condițiile de viață ale țăranilor, decât de influențele propagandei germane, care făcea în acele vremuri efortul de a-i întoarce pe țărani împotriva proprietarilor de pământ. Lumea Câmpiei Bărăganului este descoperită cu o oarecare uimire, atât din perspectiva unui militar aflat într-o țară „inamică”, precum și din cea a unui intelectual care este capabil de a filtra din punct de vedere cultural ceea ce întâlnește și percepe, cât și din cea a unui locuitor temporar al unui anume loc, obligat fiind să-l împartă cu oamenii acestuia, de ale căror obiceiuri este necesar să se apropie prin înțelegerea acestora. Alături de spațiul rural, autorul se apleacă astfel și asupra spațiului urban, abordând prin acesta descrierea unei lumi fracturate de lipsa deciziei politice, de afacerism de război, de antisemitism aflat în stadiu latent, de religiozitate populară cu tentă păgână, precum și de incompetență evidentă și de indiferență asumată la nivelul administrației și armatei române. Din text transpar atât pluralitatea vocilor maselor preponderent rurale, cu ideile, nemulțmirile sau opiniile acestora față de război, cât și visele utopice ale elitelor dâmbovițene. Lumea Bucureștiului descrisă de autor este o lume încremenită într-un un peisaj de viață cotidiană de dinainte de război, o societatea amnezică ce fie nu pare să conștientizeaze ,fie nu pare să știe încă de tragedia care, deja a măcinat o mulțime de vieți pe fonturile Marii Conflagrații. În această lume, soldații germani se lasă în pofida avertismentelor ofițerilor, în mod sardanapalic, pradă distracțiilor. Toate cele văzute și trăite în capitala României îl vor face apoi pe autor, să regrete în mod constant viața acesteia, de-a lungul timpului pretrecut în satele din Câmpia Română. Din punct de vedere al detaliului, descrierea capitalei României pe care a făcut-o autorul este printre cele mai amănunțite, dintre jurnalele care au surprins Bucureștiul în timpul ocupației. Nu este descrisă doar zona centrală ci sunt descrise și mahalalele. Jurnalul lui Tilka se transformă în mod neașteptat astfel, înglobând elementele unui roman citadin. Autorul, venit dintr-o societate care trecuse deja prin experiența a doi ani de război, prin experiența raționalizării stricte a alimentelor și prin cea a forței de muncă, a consemnat cu plăcerea unui gurmand varietăți de mâncăruri simandicos gătite, o însemnată porțiune a cărții fiind destinată hranei. Specficul culinar este conturat astfel prin descrierea făcută cu savoare, a preparatelor culinare de care a avut parte. Privirea pe care o oferă din interior Tilka nu este lipsită de critici asupra armatei de ocupație. Dintre rânduri, reiese comportamentul civilului încorsetat în hainele militare, precum și o atitudine de desconsiderare față de absurdul regulilor cazone. Această atitudine de desconsiderare este și mai evidentă față de anumite persoane cu un grade militare superioare, în momentul în care autorul a trebuit să se conformeze ordinelor de multe ori deplasate ale acestora. Tonul cu care autorul s-a despărțit de români în iunie 1918 este unul optimist, dar este de menționat că Tilka nu a avut parte de scenele de huidueli ce au însoțit pe alocuri plecarea armatei germane, în noiemebrie 1918. De asemenea, după opinia Eugeniei Bârlea, datorită faptului că jurnalul a fost publicat la peste 10 ani de la sfârșitul conflagrației, asupra textului acestuia probabil s-a intervenit pentru a fi înlăturate realități crude. Aceasta s-ar fi făcut spre a face loc unei imagini îmblânzite a războiului, din care autorul a reușir să scape cu viață. Periplul româneasc al lui Bogislav Tilka s-a derulat într-un teritoriu controlat de către inamic prin Administrația Militară a României (în , administrație care o înlocuise rapid pe cea centrală autohtonă, dezorganizată prin plecarea principalelor instituții și a familiei regale la Iași. Competența administrației militare germane se întindea pe teritoriul ocupat din Muntenia, incluzând zona de operații și etape a Armatei a IX-a (județele Buzău, Râmnicu Sărat, Brăila și partea ocupată din Putna). Cu un regim special, Dobrogea a fost administrată inițial de bulgari, pentru a avea ulterior un regim de condominium germano-bulgar. Sarcina acestei administrații militare a fost de la bun început, radicală în comparație ce ce se petrecuse în teritoriile ocupate din Belgia și Polonia, obiectivul fiind acela de a exploata tertoriul ocupat astfel încât „să scoată din țară ceea ce poate fi scos”. Teritoriul românesc trebuia astfel să susțină nu numai armata de ocupație și trupele de pe front, ci și teritoriul de origine al Puterilor Centrale. Ca atare, regimul de ocupație prevăzut trebuia să fie mult mai riguros și mai eficace. În România autorul nu a participat propriu-zis la operațiunile militare, misiunea sa desfășurându-se în lumea satului românesc, în spatele liniei frontului. Subunitatea sa, Batalionul de infanterie XI/35 Gotha din trupele de Landsturm, a fost trimis în județul Ialomița, pentru a ocupa un teritoriu de aproximativ 80 de km pe malul stâng al brațului Borcea, între Oltina (situată spre sud în apropiere de Călărași) și Giurgeni (situat spre nord în apropiere de vărsarea Ialomiței). Teritoriul ocupat de batalion cuprindea aproximativ 50 de sate, cu o populație de 500 până la 2500 de locuitori fiecare, iar sediul administrației teritoriale a fost sabilit la Fetești. Având pregătire academică, Tilka a fost pregătit să fructifice șansa enormă care i s-a oferit pentru observațiile sale, de a petrece o perioadă de acalmie în timpul unui război total. Acestei șanse, i s-a adăugat avantajul de a face parte dintr-o grupă cu mulți intelectuali, unii dintre ei doctori în litere sau teologie. Autorul a ajuns în România în decembrie 1916 și după ce a luat contact cu Bucureștiul la 3 săptămâni de la ocuparea acestuia, având prilej de a-l descrie drept o vastă bacanală, Tilka a fost trimis în zona Feteștiului. Aici a ocupat mai multe posturi în administrația militară a locurilor. În februarie 1917, era deja era angrenat în inventarierea sistematică a producătorilor agricoli locali și în punerea în practică a politicii militare germane de rechiziții. A plecat în noiembrie 1917 pentru a servi la serviciul de evidență a populației, din București. De aici, a fost trimis în iunie 1918 pe Frontul de Vest. Trimis ca rezervist la birourile de evidență a populației din Fetești și ulterior din București, Tilka nu a interacționat foarte mult cu societatea românească în condiții violente, de conflict armat. A ajuns astfel să cunoască această societate în detaliu. Ipostaza în care s-a aflat i-a creat a anume ambianță și a determinat o stare de liniște, din care a putut să observe în mod detașat și fără presiunea luptei, oamenii satelor și pe cei treceau Dunărea, obiceiurile, comportamentul lor, situația materială și starea morală în care se aflau aceștia. A avut de asemenea dorința de a învăța să comunice cât mai bine cu cei în mijlocul cărora a fost trimis, ceea ce la urma urmei era în interesul germanilor. El a încercat astfel să învețe limba română, servind ca interpret între populația locală și colegii săi de trupă. Fiind de asemenea mai puțin încărcat cu obligații de serviciu, a avut mai mult timp liber pentru observație. Contextul în care s-au derulat experiențele lui Tilka a fost unul favorabil, deoarece exceptând câteva execuții și unele mici ciocniri, administrația germană în teritoriile ocupate ale României a fost, în general, lipsită de probleme grave. Existența unei dinastii germane conducătoare și a unor investiții anterioare germane pe teritoriul românesc au avut un impact favorabil în ceea ce privește relația dintre ocupant și ocupat. La acestea, s-a adăugat faptul că germanii erau considerați reprezentanți ai unei culturi superioare. Astfel, mai devreme sau mai târziu s-a ajuns la un modus vivendi. Este de remarcat însă și faptul că deși și-a demonstrat toleranța în diverse prilejuri și în raport cu diferite tipologii umane, autorul pare să aibă totuși unele prejudecăți antisemite. Jurnalul a conturat o perspectivă valoroasă în ceea ce privește realitatea cotidiană a ocupației, în mediul rural. În această realitate, pe de o parte trupele ocupante au dezvoltat o relație personală cu sătenii „lor”, în mod treptat, iar pe de altă parte, sătenii au ajuns să solicite ajutorul comandaturii „lor” locale, atunci când au avut probleme cu alți soldați sau cu instanțe administrative de ordin superior. Ca urmare a acestei relații dezvoltate la nivelurile inferioare ale ierarhiei militare, rigoarea executării ordinelor de rechiziție a hranei și a instrumentarului a avut de suferit. Astfel, realizând că au de profitat ca urmare a unui melanj în care au amestecat propria milă cu corupția, militarii și-au împărțit acest profitul cu sătenii, ca urmare a dosirii cu bună știință a rezervelor de hrană. Mai mult, unii dintre soldați au devenit pe ascuns ei înșiși crescători de animale, folosindu-se de animalele date de către săteni, în dar. Tiparul respectiv se regăsește într-o oarecare măsură în România anilor ‘80, când venea recensământul la sate. Atunci localnicii ascundeau animalele proaspăt fătate și se descurcau pitind câte ceva. În Marele Război împrietenindu-se cu soldații nemți, care reprezentau o autoritate, țăranii reușau să-și păstreze astfel alimente. Localnicii au fost descriși făcând gesturi de amabilitate și străduindu-se să fie ospitalieri. Mai toate gazdele descrise de Tilka și-au primit oaspeții ocupanți cu „pâine și sare”, fiind săritoare și inimoase. Aproape în fiecare loc de încartiruire despre carea autorul a relatat, acesta a relevat existența unor „filiae hospitales”, doritoare de a face viața mai ușoară militarilor germani (tinerele doreau să se mărite și să plece...). După părerea istoricului Daniel Cain, termentul de colaboraționism aplicat aproape întregii populații care a rămas să trăiască sub ocupație nu se justifică. Populația pur și simplu s-a adaptat situației date, iar Tilka a descris de fapt un modus vivendi care a funcționat. Acest tip de comportament de genul „fă-te frate cu dracul până treci puntea”, adresat reprezentanții unei națiuni percepute ca superioare, nu ar fi funcționat însă în cazul unor trupe cum erau cele bulgare. Există în mod evident și o doză de oportunism și după părerea aceluiași istoric, transpar printre rânduri anumite tipare comportamentale pe care le regăsim și în societatea românească de după Revoluția Română din 1989. De asemnea, cartea pune în discuție un aspect remarcata de Tilka ce vine în contradicție cu istoriografia românească: anume deplina indiferență a păturilor rurale țărănești sau de mijloc românești, față de idealul național al recâștigării provinciilor locuite de români, în afara granițelor. Tipul respectiv de pasivitate este identificat de autor și la nivelul a 80 % dintre cadrele armatei române, rămase pe loc sau revenite după încheiere păcii de pe frontul din Moldova. Un serios semn de întrebare este astfel ridicat de autor, asupra capacității ideologice de a percepe realitatea politică, a țăranului român. Suplimentar, nici verticalitatea devoțiunii religioase a țăranilor din zona Feteștilor nu este satisfăcătoare, aceștia dovedind un spirit deschis din punct de vedere ecumenic. Asemeni altora, autorul a găsit surprinzătoar faptul că în România se putea trăi bine și relativ ieftin și că de aici puteau fi trimise în Germania familliilor, lunar, provizii (ceea ce s-a schimbat în anul 1918, care a fost secetos). În societatea decrisă de autor, care socitate trecea prin experiența traumatizantă a războiului, existau însă foarte multe „oportunități” pentru cei care doreau să facă speculă. Existența unei piețe negre a valutelor străine, pe care Tilka a descris-o, s-a sprijinit aproape în mod cert pe existența pieței negre a alimentelor. Aflat într-o poziție potrivită, Tilka a putut să observe de asemenea în teritoriu evoluția politicii economice și financiare aplicate de stafful administrației militare germane. A consemnat astfel efectul de „înmuiere” generat de fluxul generos de „daruri” pe care le făceau țăranii locali soldaților germani, asupra eficienței politici de rechiziții. Ajuns în București în vara anului 1917, a consemnat în consecință și apariția pe scară largă a penuriei de alimente datorată atât apariței rezistenței pasive a populației, odată cu folosirea monedei de ocupație („bani proști”, în ) impusă de germani, cât și vastelor exporturi de alimente din teritoriul românesc, făcute de soldații kaiserului. Astfel, un nou modus vivendi adaptat la modul individual a luat naștere, ceea ce l-a făcut să consemneze în decembrie 1917 că pentru a-și securiza accesul la resurse alimentarea, militarii germani au devenit adepții asigurării afecțiunii din partea femeilor locale... A scris, în mod similar, despre creșterile de prețuri și despre penuria de materiale și bunuri de larg consum, precum și despre vânzările de obligațiuni de război germane, către populație. Bogislav Tilka s-a aplecat și asupra situației și poziției evreilor în societatea românească a timpului, dar observațiile sale sunt afectate de anumite prejudecăți personale antisemite. Textul scoate în evidență un antisemitism latent, care pare de altfel să caracterizeze atât populația autohtonă a orașelor, cât și pe unii membrii ai trupelor de ocupație. Evreul român este descris ca fiind fie principalul colaborator al trupelor de ocupație, fie ca speculant de război. Tilka a scris de asemenea și despre despre obiceiul mitei prezent în societatea românească și despre raportul acestuia cu administrația militară germană, precum și despre aspectul șocant din punctul său de vedere al analfabetismului. Acest ultim aspect remarcat de autor pune la îndoială, succesul programului de alfabetizare al lui Spiru Haret. Prin mărturia sa Tilka distruge însă și mitul ocupantului german superior, deoarece aceia dintre militarii germani care au petrecut mai mult timp în spatele frontului, lasă în cartea sa impresia că nu s-au ocupat decât cu spolierea populației. De asemenea, scriitorul a scos în evidență raporturile nefavorabile dintre militarii germani obișnuiți și cei bulgari, precum și spaima populației române față de trupele bulgare. Cartea reprezintă împreună cu jurnalul episcopului catolic Netzhammer, principala sursă care reflectă ocupația germană a teritoriului României, din punctele de vedere ale ocupanților. Conform traducătorului cărții, Ștefan Colceriu, lucrarea se deosebește esențial de un simplu jurnal de război, prin „felurimea vocilor care-l întrupează”, iar „fals, Velburg nu cântă niciodată”. În istoriografia românească, apariția cărții în 1930 a fost salutată doar de Nicolae Iorga și Emil Isac. Astfel, după ce mai întâi Iorga în anul 1935 a semnalat-o printr-o scurtă notă ironică la adresa autorului german și a armatei de ocupație, ulterior a considerat-o „o prețioasa mărturie, care ar trebui cunoscută și în cercuri mai largi” și a revenit în anul 1939 cu o amplă recenzie, pe care a încheiat-o, recomandând cu căldură această carte „de o absolută sinceritate”. Spre diferență de Nicolae Iorga, Emil Isac a considerat însă cartea drept un roman de război mediocru, în care autorul și-a permis considerații ofensatoare la adresa românilor. Opinia lui Isac este însă atribuită de către Eugenia Bârlea, faptului că acesta ar fi făcut probabil o lectură foarte superficială.
James Bay a început ca muzician solo în Hertfordshire, orașul său natal și în diferite trupe. El a fost înregistrat ca muzician-support și a cântat în programul de deschidere al concertelor lui Tom Odell, John Newman și Kodaline. Ca urmare, compania de discuri, Republic Records l-a remarcat și în 2012, l-a contractat. Primul său EP cu cinci cântece a apărut un an mai târziu sub titlul The Dark of the Morning în Marea Britanie. Bay a jucat printre altele la Festivalul Glastonbury și la Hyde Park în programul de deschidere al unui concert Rolling Stones. El a însoțit, de asemenea, pe Taylor Swift la partea europeană a turneului lor din 1989. La începutul anului 2014, EP-ul a fost lansat și în SUA și a putut să se plaseze acolo pe Billboard Heatseeker-Charts. Acest lucru a fost urmat în vară de către al doilea EP Let Let It Go. Din nou, a venit în topurile americane Heatseeker, în plus, titlul piesei a urcat în topurile britanice. Până la sfârșitul anului, James Bay a fost în mai multe prognoze candidatul anului 2015. A primit Critics’ Choice Award la și a obtinut al doilea loc la Sound of 2015 pentru BBC. De asemenea, a fost nominalizat la MTV Brand New pentru 2015 La sfârșitul anului, a aparut al treilea său EP numit Hold Back the River. Titlul cântecului a crescut în top 20 în topurile britanice și a căzut din nou. În cea de-a zecea săptămână, s-a întors în top 20 și a ajuns în cele din urmă pe numărul 2. El a fost plasat, de asemenea, în n multe alte țări, în Australia și în țările vorbitoare de limbă germană, cântecul a ajuns în top 10. Pe 20 martie 2015 a văzut primul său album de studio numit Chaos and the Calm și ajungând pe numărul 1 în topurile britanice.
Guvernul Serbiei (în ), formal Guvernul Republicii Serbiei (în ), abreviat formal ca Guvernul sârb (în ), reprezintă, conform Constituției, puterea executivă în Serbia împreună cu președintele. Guvernul se compune dintr-un lider numit prim-ministru (nominalizat de Președintele Serbiei) și un număr variabil de miniștri (în prezent 18 și 3 fără portofoliu) care conduc ministere specializate pe anumite domenii. Guvernul Serbiei se află în Belgrad, pe strada Nemanjina, nr. 11. Primul Guvern al Serbiei a fost creat la 11 februarie 1991, cu Dragutin Zelenović ca prim-ministru. Din 29 iunie 2017, Guvernul Serbiei este condus de prim-ministrul Ana Brnabić - prima femeie și prima persoană aparținând comunității LGBT în această funcție. Guvernul (cu ministerele sale) are peste 130 de agenții guvernamentale și instituții. Stabilește și ghidează politica Pune în aplicare legi și alte acte generale ale Adunării Naționale Adoptă regulamente și alte acte generale în scopul aplicării legilor Propune Adunării Naționale legi și alte acte generale și emite o opinie cu privire la acestea atunci când sunt prezentate Adunării Naționale de un alt propunător Direcționează și coordonează activitatea organelor administrației publice și supraveghează activitatea acestora Execută alte atribuții stabilite de Constituție și de lege În plus, Guvernul este responsabil față de Adunarea Națională sârbă pentru politica Republicii Serbia, pentru implementarea legilor și a altor acte generale ale Adunării Naționale și pentru activitatea organelor administrației de stat. După alegerile parlamentare din Serbia de la 24 aprilie 2016, câștigate de o coaliție a Partidului Progresist din Serbia, prim-ministrul în funcție Aleksandar Vučić a anunțat formarea unui nou guvern la începutul lunii iunie. Cabinetul actual a fost învestit la 29 iunie 2017 cu votul majorității în Adunarea Națională. Acesta este primul cabinet al prim-minstrului Ana Brnabić, care a devenit prim-ministru la o lună după ce fostul prim-ministru al Serbiei, Aleksandar Vučić, a demisionat din funcția de prim-ministru pentru a deveni președintele Serbiei, în urma alegerilor prezidențiale din 2017. Actualul cabinet este în mare parte similar celui de-al doilea cabinet al lui Aleksandar Vučić și are 21 de membri (cu doi mai mult decât cabinetul anterior), din care 18 cu un minister și 3 fără portofoliu. Republica Socialistă Federativă Iugoslavia s-a dizolvat de facto în 1991 neavând niciun lider care s-o reprezinte și de jure în 1992 în perioada Războaielor iugoslave. Cabinetul lui Stanko Radmilović a fost ultimul cabinet al Republicii Socialiste Serbia. În timpul acestui mandat, Liga Comuniștilor din Iugoslavia a fost dizolvată și imediat după aceea au avut loc primele alegeri multipartid în toate republicile Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. La 9 decembrie și 23 decembrie 1990 (turul 2) au avut loc alegeri generale în Republica Socialistă Serbia, care încă mai era o țară constituțională a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Slobodan Milošević din partea socialiștilor a câștigat alegerile prezidențiale. După victoria absolută a socialiștilor în alegerile parlamentare, Dragutin Zelenović de la Partidul Socialist din Serbia a fost ales prim-ministru al Serbiei de către Parlament la 15 ianuarie 1991. La 11 februarie cabinetul său a fost format și ales de Adunarea Națională a Serbiei. Zelenović a pierdut în cele din urmă sprijinul conducerii partidului și a demisionat, determinând formarea noului guvern la 23 decembrie 1991. Cabinetul lui Radoman Božović a fost învestit la 23 decembrie 1991. Ca prim-ministru al Serbiei, Božović a fost un birocratic puternic,în timpul său mai mult de jumătate din economia sârbă era în proprietatea statului. După numai 100 de zile de activitate, inflația a atins un nivel record de 10.000%. Mandatul său a fost marcat de un scandal în care au fost arestați doi miniștri din cabinetul său și de dispute cu conducătorul opoziției, Vojislav Šešelj. Božović, el însuși un socialist, s-a opus sprijinului din partea Radicalilor, așa că a refuzat un alt mandat care a fost acceptat de Nikola Šainović.La 4 martie 2003, Republica Federală Iugoslavia a fost redenumită în Uniunea Statală a Serbiei și Muntenegrului, iar numele „Iugoslavia” a fost desființat oficial. Costurile iugoslave și sârbe din timpul Războiul de Independență al Croației au fost mult mai mari față de cele ale Croației. Astfel, în proiectul de buget federal pentru 1992,81% din fonduri ar fi trebuit alocate pentru nevoile militare ale Serbiei. După ce fondurile celor mai dezvoltate republici iugoslave (Slovenia și Croația) au încetat să intre în bugetul iugoslav, conducerea iugoslavă a fost nevoită să înceapă tipărirea de bani pentru a finanța activitățile guvernului sârb. Acest lucru a dus la o hiperinflație inevitabilă. Datorită hiperinflației, președintele Serbiei, Slobodan Milošević, a desființat cabinetul lui Šainović și a cerut noi alegeri parlamentare care au avut loc la 19 decembrie 1993. Din octombrie 1993 până în ianuarie 1995, Republica Federală Iugoslavia a experimentat o devalorizare a
Guvernul Croației (în ), formal Guvernul Republicii Croației (în ), abreviat formal ca Guvernul croat (în ), reprezintă, conform Constituției, puterea executivă în Croația împreună cu președintele. Guvernul se compune dintr-un lider numit prim-ministru (în , abreviat ca premier în ) nominalizat de președintele Croației. Primul Guvern al Croației moderne a fost creat la 30 mai 1990, cu Stjepan Mesić ca prim-ministru. De la sfârșitul guvernării comuniste, Republica Croația a avut 14 guverne conduse de 12 prim-miniștri. Nouă guverne au fost formate de Uniunea Democrată Croată, trei de Partidul Social Democrat din Croația, unul condus de un prim-ministru independent și un guvern de unitate națională (format în timpul vârfului Războiului de Independență al Croației). Prim-ministrul actual, Andrej Plenković, este în funcție din 19 octombrie 2016 și conduce un guvern format de Uniunea Democrată Croată.
Goran Hadžić (în , ) a fost al doilea președinte al autoproclamatei Republica Sârbă Krajina, în funcție în timpul Războiului de Independență al Croației. El a fost acuzat de crime împotriva umanității și de încălcarea legilor și obiceiurilor de război de către Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie. Hadžić a fost acuzat de paisprezece ori. Acuzațiile includ implicarea criminală în „deportarea sau transferul forțat a zeci de mii de civili croați și alți civili non-sârbi” de pe teritoriul croat între iunie 1991 și decembrie 1993, inclusiv a 20.000 de persoane din Vukovar; muncă forțată a deținuților; „exterminarea sau asasinarea a sute de civili croați și alți civili ne-sârbi” în zece orașe și sate croate, inclusiv Vukovar și de „torturi, bătăi și uciderea deținuților”, inclusiv 264 de victime în spitalul din Vukovar. Ultimul fugar al Tribunalului, Hadžić a fost capturat de autoritățile sârbe la 20 iulie 2011. Procesul lui a fost abandonat în 2014 din cauza diagnosticului său terminal de cancer la creier; el a murit la vârsta de 57 de ani la 12 iulie 2016.
Octavian Buda () este un medic psihiatru român și istoric al medicinei. Este profesor universitar în cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, unde conduce catedra de istoria medicinei din 2009. A fost între 2015-2017, președintele Asociației Europene de Istorie a Medicinei (EAHMH - The European Association for the History of Medicine and Health), fiind primul est-european care a ajuns în fruntea acestei societăți, fondată la Strasbourg în 1989. Este al doilea român, după Victor Gomoiu, care a condus o societate internațională de istoria medicinei. Studiile sale acoperă aspecte variate ale istoriei medicinei românești și universale, interrelația dintre medicină și filozofie, antropologie culturală, bioetică, psihanaliză. Contribuții în istoria medicinei legale și a psihiatriei românești, istoria anatomiei comparate, istoria fotografiei medicale, reconfirmate în publicații de profil occidentale. Abordări patografice în volumul „Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor” - sub red. Eugen Simion (Editura Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2015, București).
În 1997, Interwetten a devenit prima companie din lume care oferă și pariuri sportive online. Prin urmare, compania poate fi văzută ca unul dintre pionierii din domeniul divertismentului online. Astăzi, compania are sediul în Malta. Acest site este interzis în România de ONJN. Companii de jocuri de noroc din Malta
Suzana Bantaș s-a născut în ziua de 28 mai 1922 în orașul Focșani în familia profesorului de filozofie și de limba franceză Mihail Bantaș, un cunoscut poet, și a Angelicăi, licențiată în litere. Din propriile sale declarații rezultă că pe linie paternă, Suzana Bantaș a avut ca strămoș pe Ana Bantăș, mama lui Dimitrie Cantemir. Familia Bantaș a avut trei copii, pe Suzana, pe Mihai Bantaș care a fost jurist și mai apoi medic pediatru și pe Andrei Bantaș, un eminent traducător de limba engleză, autor de dicționare și manuale și profesor universitar. Suzana avut un singur copil, băiat, care a devenit arhitect, restaurator de monumente istorice. În domeniul picturii, a luat lecții de la vârsta de 15 ani de la profesorul Ion Marșic la Iași. Suzana a urmat cursurile gimnaziale la Iași și pe cele liceale la Liceul „Oltea Doamna” din Iași și în paralel, Facultatea de Drept și Academia de Belle Arte din Iași. În anul 1946 s-a mutat la București unde și-a luat diploma în pictură la Universitatea Națională de Arte București la clasa lui Jean Alexandru Steriadi. În anul 1958 a absolvit Facultatea de Medicină Generală din București și din anul 1962 a obținut prin concurs postul de specialist în urgențe medico-chirurgicale și a activat ca medic la Salvarea din București. A avut parte de o mulțime de critici de artă favorabile din partea lui Constantin Bogdan, Radu Ionescu, P. Ulmu, etc., stilul său fiind identificat ca fiind postimpresionist cu accente cromatice în galben și mov. Suzana Bantaș a publicat recenzii de carte și cronici plastice și muzicale în săptămânalul: "Viața Medicală" (director, dr. M. Mihailide). A efectuat și traduceri împreună cu profesorul Andrei Bantaș.
Milan Babić (în , ) a fost primul președinte al autoproclamatei Republica Sârbă Krajina (RSK), în funcție în timpul Războiului de Independență al Croației. A fost președinte al RSK în perioada 19 decembrie 1991 - 16 februarie 1992. După război, a fost inculpat pentru crime de război de către Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie (TPII) în 2004 și a fost primul acuzat care a pledat vinovat și care a încheiat o înțelegere cu procurorii, după care a fost condamnat la 13 ani de închisoare. Babić și-a exprimat „rușinea și remușcarea” într-o declarație publică și a declarat că pledoaria sa era menită să scadă rușinea colectivă a sârbilor din Croația și a cerut „fraților croați să-i ierte pe frații lor sârbi” pentru acțiunile lor. După ce a fost condamnat în 2004, Babić a fost găsit mort în celula sa din centrul de detenție Scheveningen din Haga în martie 2006, într-o sinucidere aparentă. Conducerea tribunalului nu a putut explica cum s-a întâmplat acest lucru (la fel și decesul de peste două săptămâni al lui Slobodan Milošević) într-o celulă cu supraveghere video. Sârbii etnici au devenit în curând ostili ideii de a rămâne într-o Croație independentă. După alegerea lui Tuđman, a fost creată prima constituție democratică a Croației, care a retrogradat sârbii etnici la statutul de minoritate în cadrul țării. În septembrie 1990, a avut loc un referendum în Krajina, care a cerut alegătorilor locali să voteze dacă sunt de acord cu suveranitatea și autonomia sârbilor în Croația. Referendumul a fost favorabil cu o majoritate de voturi de 99,7%. Votul a fost declarat ilegal și nevalabil de către Guvernul Croației. Administrația lui Babić din Knin a anunțat apoi înființarea unei regiuni autonome sârbe, denumită Regiunea Autonomă Sârbă Krajina sau SAO Krajina (Српска аутономна област Крајина), la 21 decembrie 1990. La 1 aprilie 1991, Babić a declarat că Regiunea se va separa de Croația pentru a se alătura Serbiei. Alte comunități dominate de sârbi din estul Croației au anunțat că se vor alătura, de asemenea, Regiunii Autonome Sârbe Krajina. Babić a fost ales Președinte al Consiliului Executiv al Regiunii Autonome Sârbe Krajina la 30 aprilie și a fost numit ulterior Ministru de Interne și Ministrul Apărării de către Adunarea Națională Sârbă din Krajina. În această calitate, el a înființat o miliție armată care a amplasat baraje rutiere pe teritoriul său, izolând efectiv regiunea sudică de coastă croată Dalmația din restul țării. Confruntările dintre sârbii Krajina și forțele de securitate din Croația au izbucnit aproape imediat după ce Croația și-a declarat independența la 25 iunie, cu zeci de morți. În august 1991, Babić a luat parte la crime de război descrise ulterior de procurorii TPII ca o „întreprindere criminală comună” pentru a elimina definitiv populațiile non-sârbe de pe teritoriul aflat sub controlul său, scopul final fiind transformarea regiunii într-o nou stat dominat de sârbi. Potrivit procurorilor, principalii lui complici au fost Slobodan Milošević, sârbi din Krajina ca de exemplu Milan Martić, liderul paramilitar sârb Vojislav Šešelj și comandanții armatei iugoslave (JNA), inclusiv generalul Ratko Mladić, în acel moment comandantului forțelor JNA din Croația. Toți au fost acuzați pentru crime de război, iar unii au fost condamnați. Potrivit mărturiei lui Babić în timpul procesului său privind crimele de război, în vara lui 1991, poliția secretă sârbă - sub conducerea lui Milošević - a înființat "o structură paralelă a securității statului, cu poliția din Krajina și unități comandate de securitatea statului din Serbia". A fost lansat un război pe scară largă, în care a fost capturată o suprafață mare de teritorii, aproximativ o treime din Croația, iar populația non-sârbă a fost fie masacrată, fie purificată din punct de vedere etnic. Cea mai mare parte a luptelor a avut loc între august și decembrie 1991. Mai multe mii de persoane au murit și au fost deportați în lupte în Slavonia estică, dar Armata Populară Iugoslavă a fost principalul actor în acea parte a conflictului. Comunitatea internațională a încercat să rezolve conflictul în noiembrie 1991 cu un plan de pace propus de Trimisul Special al Națiunilor Unite, Cyrus Vance, potrivit căruia Krajina ar fi fost demilitarizată și protejată de o forță de menținere a păcii a ONU, în timp ce ar fi avut loc discuțiile politice privind viitorul ei. Babić s-a opus cu fermitate, în schimb, a redenumit Regiunea Autonomă ca Republica Sârbă Krajina (RSK) la 19 decembrie 1991 (care mai târziu a absorbit zonele deținute de sârbi din estul Croației în februarie 1992). El a cerut Adunării Naționale a sârbilor din Krajina să respingă planul Vance. Cu toate acestea, Milošević nu a fost de acord cu această poziție: obiectivele sale strategice în Croația au fost în mare parte realizate, iar Armata Populară Iugoslavă trebuia să fie trimisă pentru a interveni în războiul din Bosnia și Herțegovina. Babić a fost marginalizat și Planul Vance a fost trecut de Adunarea RSK la 16 februarie 1992. La 26 februarie 1992, Milošević a planificat înlăturarea lui Babić de la putere în favoarea lui Goran Hadžić, o persoană mult mai ascultătoare, despre care se spune că era doar un fel de "mesager al lui Slobodan Milošević". Deși Babić a rămas activ în politica RSK ca ministru al Afacerilor Externe, în acel moment avea foarte puțină putere politică. Babić a declarat că politica RSK a fost controlată de la Belgrad prin intermediul poliției secrete sârbe;Milošević a negat mai târziu acest lucru, susținând că Babić a făcut această declarație „de frică”. Prăbușirea militară a sârbilor bosniaci în iulie-august 1995 l-a propulsat pe Babić în funcția de prim-ministru al RSK, dar a fost în această funcție doar câteva săptămâni. La începutul lunii august 1995, Guvernul Croației a lansat Operațiunea Furtuna pentru a recâștiga controlul croat asupra întreagului teritoriu RSK (cu excepția unei fâșii de teren din estul Slavoniei, care a rămas sub controlul Serbiei până în 1998). Babić a fugit în Serbia împreună cu întreaga conducere a RSK și cu 200.000 de refugiați sârbi din regiune (majoritatea populației sârbe din Krajina). Se spune că s-a retras la o fermă de pui din Voivodina. În decembrie 2002, Babić a fost dezvăluit în mod neașteptat ca fiind martor împotriva lui Slobodan Milošević ca parte a înțelegerii sale cu procurorii, mărturisind în fața TPII că Milošević a fost personal implicat în războiul din Croația. În noiembrie 2003, a fost acuzat de cinci infracțiuni împotriva umanității și încălcări ale legilor și obiceiurilor de război. Deși nu a prezentat niciun motiv, el a pledat vinovat, la 27 ianuarie 2004, la un număr de crime împotriva umanității, într-o înțelegere aparentă cu procurorii TPII, în care restul acuzațiilor au fost suspendate. El și-a exprimat "rușinea și remușcarea" într-o declarație publică și a declarat că a acționat astfel pentru a micșora rușinea colectivă a sârbilor croați, cerând "fraților croați să-i ierte pe frații lor sârbi" pentru acțiunile lor. Confesiunea sa față de acuzația de crime împotriva umanității, a marcat o victorie majoră pentru procurorii TPII, deoarece, înainte de moartea sa, Babić a fost singurul participant la războiul croat care și-a recunoscut vina. Mărturia lui a fost de mare importanță pentru urmărirea penală a lui Milošević și acuzarea sa ca principalul actor în "întreprinderea infracțională comună" din Croația. În propriul său proces, Babić a făcut o mărturie care a fost folosită pentru acuzarea lui Milošević. Babić a apărut, de asemenea, la procesul lui Milošević pentru a oferi dovezi. Milošević a negat că l-a susținut pe Babić prin citarea transcrierilor telefonului său, unde a făcut referire la Babić ca la "un idiot", "spumă obișnuită" și "vagabond al lui Tudjman". În iunie 2004, Babić a fost condamnat la 13 ani de închisoare, după ce instanța a respins recomandarea procurorilor pentru o sentință de 11 ani. Curtea a constatat că, în timp ce "Babić nu a fost principalul responsabil, ... Babić a ales să rămână la putere și a oferit un sprijin semnificativ persecuțiilor". Babić a fost trimis într-un loc secret din Marea Britanie pentru a-și executa sentința, lucru care a fost o acțiune fără precedent din partea instanței. Aceasta a dus la speculații că Babić ar fi primit un tratament privilegiat în schimbul mărturiei sale împotriva altor inculpați. Justificarea oficială dată pentru faptul că nu a fost dezvăluit locul detenției lui Babić a fost preocuparea pentru siguranța sa față de persoanele împotriva cărora a depus mărturie. Milan Babić a fost găsit mort după ce s-a relatat că s-a sinucis la 5 martie 2006 în unitatea de detenție a Tribunalului de la Haga, Olanda, în perioada când acesta aducea probe împotriva lui Milan Martić, succesorul său în calitate de președinte al RSK. The New York Times a relatat că Babić s-a spânzurat "folosind propria curea de piele."Vojislav Šešelj, liderul Partidului Radical Sârb (SRS) și coleg de detenție al lui Babić, a susținut că a contribuit la sinuciderea lui Babić "făcându-i viața grea". Šešelj a mai adăugat că procurorii TPII i-au promis inițial lui Babić că nu vor face plângere împotriva sa dacă va fi de acord să depună mărturie împotriva colegilor sârbi. Acuzațiile au fost aduse oricum (de către Curtea TPII). Conducerea tribunalului nu a putut explica cum s-a întâmplat acest lucru (dar și decesul lui Slobodan Milošević) într-o celulă cu supraveghere video.
A 18-a ediție a Campionatului European de Atletism s-a desfășurat între 6 și 11 august 2002 pe Stadionul Olimpic din München. Au participat 1244 de sportivi, veniți din 48 de țări. RM - record mondial; RE - record european; RC - record al competiției; RN - record național; PB - cea mai bună performanță a carierei
Haciapuri (în georgiană ხაჭაპური ) este un preparat de patiserie național a Georgiei, care este compus dintr-o pită cu brânză în interior, pot fi preparați închiși sau semi-deschiși, iar greutatea sa este de două ori mai mare decât cea a făinii . Se servește ca un fel de mâncare principal. Denumirea derivă din cuvintele georgiene ხაჭო (hacio - brânză de vacă) și პური (puri - pâine). În 2011, Centrul Național al Proprietății Intelectuale din Georgia "Sappatent" a brevetat 37 de denumiri de alimente și băuturi naționale. Lista include haciapuri, chacha, ciurcihela, sulguni, apă minerală precum "Borjomi" și altele. În diferitele părți ale Georgiei, haciapuri sunt pregătiți diferit, iar prepararea în unele locuri este diferită. Forma lor este variată - rotundă, triunghiulară, ovală sau sub formă de barcă. Umplutura poate fi, de asemenea, diferită - brânză, carne , cartofi , fasole . În zona Hevesreti din nordul Georgiei se adaugă mirodenii și ierburi . Imereti sunt rotunzi, închiși, cu umplutura plasată înăuntru. Megrel sunt de asemenea, rotunde, ca pizza, și nu este umplută cu brânză, dar este acoperită în partea de sus. Lobieni sunt un pic asemănător celor tradiționale, deoarece umplutura este făcută din fasole în loc de brânză. Asemănător cu ele sunt kubdari, dar are carne ca umplutură. Adjarii sunt sub forma unei barci, semi-deschise, în vidul "bărcii" puteți vedea umplutura, care este plină cu ouă. Mai des se fac ca patiserie. Cele mai apropiate rude ale haciapuri georgian este acimata (აჩმა), de asemenea, un vas georgian, care, cu toate acestea, este pregătit cu un aluat de puf. Foarte similare sunt hincini din Karabadino-Balkaria șiKaraciai-Cerchezia, cu umplutură de cartofi și brânză sau cu carne. De asemenea, gustul și aspectul este apropiat de cirita osetină și plăcintele rusești. Pălăria de aluat poate fi variată - cu sau fără drojdie , aburită sau înfundată. Cu toate acestea, principala caracteristică a produsului este modul în care aluatul este pregătit. Se amestecă aluatul foarte ușor și pufos, cu iaurt sau kefir adăugat, amestecat cu bicarbonat de sodiu pentru pâine . Faceți 0,5 l de acru și 2 cani de lapte proaspăt (sau cremă ), 1 ouă, 1/2 linguriță. sodă și 1/4 linguriță. sare. Se obține până când se obține un amestec neted, moale, care abia își păstrează forma. Aluatul este împărțit în bile cu dimensiunea mărului și se lasă să se odihnească timp de 2-3 ore. Pentru o calitate și un gust mai bun, poate fi pregătit un puf de aluat, dar devine puțin mai gros. Conține numai făină, apă și puțină sare. Se împarte în bucăți, fiecare având dimensiunea tăvii în care va fi coaptă. Pentru a obține bine, rolați și pliați în mod repetat, de fiecare dată când se adaugă ulei . Când se coace într-o tigaie din fontă , se obține un gust deosebit de delicios. Pentru umplutură pot fi folosite diferite tipuri de brânzeturi clasice - imertin chikinti-kveli, suluguni din regiunea vestică a Samerghelo ( Megrelia ), chanah armenian, brânză osetă de oaie și altele. Caracteristică a tuturor este că ele sunt destul de solide și sărate, deci trebuie să fie descompuse în avans. Umplutura conține brânză de vacă sau oaie, care este pre-tăiată în felii de grosime de aproximativ 1 cm și înmuiată în apă rece timp de 2 până la 5 ore pentru desalinizare. Se prelucrează apoi pentru a obține o consistență de piure , se adaugă ouă crude și unt topit. Pentru 0,5 kg de brânză sunt necesare 1 până la 2 ouă și 25 până la 50 g unt. Există diferite variante de umplere. Brânza nu poate adăuga ouă sau arome de diferite condimente. În unele părți ale țării brânza este înlocuită cu fasole, carne sau alt produs. Muștarul natural este făcut obligatoriu cu o umplutură de brânză. Pe aluatul rulat răspândit umplutura cu o grosime de aproximativ 0,5 cm, se acoperă cu a doua crustă, iar capetele sunt presate cu degetele pentru a lipi. Khachapuri se coace într-o tigaie pre-unsă, aproximativ 10 minute sub capac. Apoi răsturnați, ungeți oul și uleiul și coaceți până când este gata, fără capac. Când se gătește semi-deschis, se coace în cuptor, mai degrabă decât într-o tigaie. Serviți fierbinte, ungeți din nou cu ulei. În zilele noastre, foarte des, haciapuri este gătit cu apă sau lapte proaspăt sau chiar cu drojdie presată, gustul fiind dramatic diferit față de gustul național tradițional și nu poate fi considerat un adevărat haciapuri în sensul culinar.
Procesul medicilor (oficial Statele Unite ale Americii împotriva lui Karl Brandt și alții) a fost primul din cele 12 procese de crimă de război ale medicilor germani pe care autoritățile americane le-au ținut în zona lor de ocupație din Nürnberg, Germania, după încheierea Al doilea război mondial. Aceste procese au avut loc în fața instanțelor militare americane, nu în fața Tribunalului Militar Internațional, ci au avut loc în aceleași camere la Palatul de Justiție. Procesele sunt denumite în mod colectiv "Procesele ulterioare din Nürnberg", în mod oficial "Procesele criminalilor de război în fața tribunalelor militare din Nürnberg" (NMT). Douăzeci dintre cei douăzeci și trei de acuzați au fost medici (Viktor Brack, Rudolf Brandt și Wolfram Sievers au fost oficialii naziști) și au fost acuzați că au fost implicați în experimentarea umană a naziștilor și în asasinarea în masă, sub masca eutanasiei. Josef Mengele, unul dintre medicii de frunte ai nazismului, a evitat capturarea. Judecătorii, care au fost în completul de la Tribunalului Militar I, au fost Walter B. Beals (judecător președinte) de la Washington, Harold L. Sebring din Florida și Johnson T. Crawford din Oklahoma, cu Victor C. Swearingen, un fost asistent special al Procurorului General din Statele Unite, în calitate de judecător supleant. Șeful de consilier al procurorului a fost Telford Taylor, iar procurorul șef a fost James M. McHaney. Rechizitoriul a fost depus la 25 octombrie 1946; procesul a durat de la 9 decembrie acel an până la 20 august 1947. Din cei 23 de inculpați, 7 au fost achitați și 7 au fost condamnați la moarte; restul au primit sentințe de închisoare de la 10 ani până la închisoare pe viață. Cercetarea subiectului nazist uman
Procesul Judecătorilor (germană: Juristenprozess sau, în mod oficial, Statele Unite ale Americii vs. Josef Altstötter și alții) a fost al treilea din cele 12 procese de crimă de război pe care autoritățile americane le-au organizat în zona lor de ocupație din Germania, în Nürnberg, după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Aceste douăsprezece procese au fost ținute în fața instanțelor militare americane, nu în fața Tribunalului Militar Internațional, ci au avut loc în aceleași camere la Palatul de Justiție. Cele douăsprezece studii din S.U.A. sunt denumite în mod colectiv "Procesele ulterioare de la Nürnberg" sau, mai formal, ca "Procesele criminalilor de război în fața tribunalelor militare din Nürnberg" (NMT). În acest caz, inculpații au fost 16 juriști și avocați germani. Nouă au fost oficiali ai Ministerului Justiției Reich, ceilalți au fost procurori și judecători ai instanțelor speciale și ale instanțelor poporului Germaniei Naziste. Aceștia au fost, printre alții, responsabili pentru punerea în aplicare și promovarea programului "purității rasiale" naziste prin legile eugenice și rasiale. Judecătorii din acest caz, care a avut loc la Tribunalul Militar III, au fost Carrington T. Marshall (judecător președinte), fostul șef al Curții Supreme din Ohio; James T. Brand, asociat al Curții Supreme din Oregon; Mallory B. Blair, fost judecător al celei de-a treia Curți de Apel din Texas; și Justin Woodward Harding de la Baroul din statul Ohio, în calitate de judecător supleant. Marshall a trebuit să se pensioneze din cauza bolii pe 19 iunie 1947, moment în care Brand a devenit președinte și Harding un membru cu drepturi depline al tribunalului. Șeful de consilier al procurorului a fost Telford Taylor; adjunctul său a fost Charles M. LaFollette. Rechizitoriul a fost prezentat la 4 ianuarie 1947; procesul a durat între 5 martie și 4 decembrie 1947. Zece inculpați au fost găsiți vinovați; patru au primit sentințe pentru închisoare pe viață și șase au primit sentințe de închisoare de diferite durate. Patru persoane au fost achitate de toate acuzațiile.
Responsabilitatea de comandă, denumită uneori standardul Yamashita sau standardul Medina, cunoscută și ca responsabilitate superioară, este doctrina juridică a răspunderii ierarhice pentru crime de război. Termenul poate fi, de asemenea, folosit în sens mai larg pentru a se referi la datoria de a supraveghea subordonații și la răspunderea pentru a nu face acest lucru, atât în guvern, cât și în legile militare și în ceea ce privește corporațiile și trusturile. Doctrina "responsabilității de comandă" a fost stabilită prin Convențiile de la Haga din 1899 și 1907, bazată parțial pe codul Lieber american, un manual de război al forțelor Uniunii semnat de președintele Abraham Lincoln în 1863 și aplicat pentru prima dată de către Curtea Supremă a Germaniei la procesele de crime de război de la Leipzig după primul război mondial, în procesul din 1921 al lui Emil Müller. Statele Unite ale Americii au confirmat și au încorporat Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 privind „responsabilitatea de comandă” în dreptul federal al Statelor Unite prin intermediul precedentului stabilit de Curtea Supremă a Statelor Unite (numit „standardul Yamashita”) în cazul generalului japonez Tomoyuki Yamashita. El a fost judecat în 1945 pentru atrocitățile comise de trupe aflate sub comanda sa în Filipine, în Teatrul din Pacific în timpul celui de-al doilea război mondial. Yamashita a fost acuzat de „ignorarea ilegală și nereușind să-și îndeplinească datoria în calitate de comandant pentru a controla actele membrilor comisiei sale, permițându-le să comită crime de război”.În plus, așa-numitul „standard Medina” a clarificat legea din S.U.A. care include în mod clar și ofițerii din SUA, astfel încât aceștia, precum și ofițerii străini, precum generalul Yamashita, pot fi urmăriți penal în Statele Unite.„Standardul Medina” se bazează pe urmărirea din 1971 de către căpitanul armatei americane, Ernest Medina, în legătură cu Masacrul My Lai din timpul războiului din Vietnam. Acesta susține că un ofițer comandant american, fiind conștient de o încălcare a drepturilor omului sau de o crimă de război, va fi tras la răspundere penală dacă nu ia măsuri. Cu toate acestea, Medina a fost achitată de toate acuzațiile.
Adunarea Națională (în ) este parlamentul unicameral al Serbiei. Adunarea este constituită din 250 de deputați aleși proporțional prin vot secret, cu mandate de 4 ani. Adunarea își alege un președinte (vorbitor) care prezidează sesiunile. Actualul președinte al Adunării Naționale este Maja Gojković din 23 aprilie 2014. Adunarea Națională exercită putere legislativă supremă în Serbia. Adoptă și modifică Constituția Serbiei, alege Guvernul Serbiei, numește și demite judecătorii Curții Constituționale, președintele Curții Supreme de Casație, guvernatorul Băncii Naționale a Serbiei și alți oficiali ai statului. Toate deciziile se iau cu votul majorității deputaților în sesiunea la care se află majoritatea deputaților, cu excepția modificării Constituției, când este necesară o majoritate de două treimi. numește și concediază alți funcționari prevăzuți de lege. Alegerile parlamentare sunt reglementate de Constituție. Alegerile sunt organizate după expirarea termenului de patru ani al adunării anterioare. Acestea pot fi organizate și înainte de expirarea termenului de patru ani, atunci când Adunarea respinge Guvernul sau Guvernul demisionează și nu se poate ajunge la majoritate pentru a se alege un nou Guvern. Alegerile sunt solicitate de Președintele Serbiei cu 90 de zile înainte de încheierea mandatului Adunării Naționale, astfel încât alegerile să fie finalizate în următoarele 60 de zile. Întreaga țară este un singur district electoral. Alegerile se fac doar pe baza unor liste parlamentare de partide (se votează o listă de nume a unui partid nu individual).250 de locuri sunt apoi distribuite între liste folosind metoda d'Hondt. Există un prag minim electoral de 5%, astfel încât numai listele partidelor care primesc mai mult de 5% din voturi li se atribuie locuri în Parlament. Nu există limita de 5% pentru listele minorităților etnice. După alegeri, prima ședință a noii Adunări este convocată de Președintele Adunării precedente, astfel încât sesiunea să se desfășoare în cel mult 30 de zile de la data declarării rezultatelor finale ale alegerilor. Adunarea Națională este compusă din 250 de deputați. Cel puțin 30% dintre deputați sunt femei. Deputații nu pot să dețină alte funcții care să reprezinte un conflict de interese. Deputații beneficiază de imunitate parlamentară. Prin votul majoritar al tuturor deputaților, Adunarea Națională alege președintele Adunării (speaker) și unul sau mai mulți vicepreședinți, de obicei un vicepreședinte pentru fiecare grup parlamentar. Președintele Adunării Naționale reprezintă Adunarea Națională, convoacă sesiunile, prezidează și desfășoară alte activități oficiale. Vicepreședintele îl asistă pe Președinte în îndeplinirea atribuțiilor sale în cadrul domeniului său de competență. În cazul în care președintele este temporar absent, unul dintre vicepreședinții desemnați de acesta se află în locul lui. În cazul în care președintele nu desemnează niciunul dintre vicepreședinți ca să-l reprezinte, cel mai vechi vicepreședinte va fi cel învestit. Secretarul Adunării Naționale este numit de Adunarea Națională. Secretarul Adunării Naționale îi asistă pe președinte și pe vicepreședinți în pregătirea și prezidarea ședințelor. Mandatul său se încheie la constituirea unei Adunări Naționale nou-alese, în timp ce își continuă exercitarea atribuțiilor până la numirea unui nou secretar. Secretarul nu este ales din rândul deputaților și nu este nici membru al Adunării Naționale. Grupurile parlamentare din Adunarea Națională trebuiesc formate nu mai târziu de șapte zile de la alegerea Președintelui. Adunarea națională se întrunește în Casa Adunării Naționale a Republicii Serbia, situată pe Piața Nikola Pašić în centrul orașului Belgrad și reprezintă un punct de atracție turistică. Între finalizarea sa din 1936 și 2006, a fost sediul parlamentului Iugoslaviei și parlamentului Serbiei și Muntenegrului. Primele planuri pentru viitoarea Cameră a Reprezentanților au fost elaborate de arhitectul Konstantin Jovanović în 1891. Planurile sale au fost ușor revizuite din cauza unei noi Constituții de stat care impunea o legislatură bicamerală (în loc de unicamerală). Arhitectul Jovan Ilkić a câștigat un concurs de design din 1901, aderând la planul de bază al lui Jovanovic. Piatra de temelie a Camerei Reprezentanților a fost pusă la o ceremonie publică din 1907 de către regele Petru I în prezența altor membri ai familiei regale și a înalților oficiali. Construcția a durat până în 1936, fiind întreruptă de războaiele balcanice, de primul război mondial și de Marea criză economică. Prima sesiune din clădire a avut loc la 20 octombrie 1936. Clădirea are 13.800 m2 și este proiectata în stil neo-baroc. Interiorul clădirii, finalizat în 1938, a fost proiectat de arhitectul rus Nikolai Krasnov. Acesta a proiectat fiecare detaliu: candelabre, lămpi, mânere, ferestre și mobilier. Planurile sale au fost pictate în acuarelă, nu au fost desene tehnice realizate cu creionul și cu rigla. Parlamentarii nu au avut mult timp la dispoziție pentru a se bucura de Camera Reprezentanților nou construită. După invazia din 1941 a Iugoslaviei de către Germania nazistă și în timpul celui de-al doilea război mondial, Camera Reprezentanților a adăpostit Înaltul Comandament al Germaniei pentru Europa de Sud-Est. Clădirea a fost deteriorată în timpul demonstrațiilor de la 5 octombrie 2000 și apare pe bancnota de 5.000 de dinari. Clădirea parlamentului a fost prezentată în filmul Coriolanus din 2011.
Jože Plečnik (; ) a fost un arhitect sloven care a avut un impact major asupra arhitecturii moderne a Sloveniei, Pragăi și Ljubljanei, capitala Sloveniei, mai ales prin proiectarea Podului Triplu și a Bibliotecii Naționale și Universitare a Sloveniei, precum și a digurile de-a lungul râului Ljubljanica, a clădirilor din piața deschisă a Ljubljanei, a cimitirului din Ljubljana, a unor parcuri, a unor piețe etc. Amprenta sa arhitecturală asupra Ljubljanei a fost comparată cu impactul pe care l-a avut Antoni Gaudí asupra Barcelonei. Din 1900 până în 1910, în timp ce practica în biroul lui Wagner din Viena, a proiectat Casa Langer (1900) și Zacherlhaus (1903-1905). Biserica Sfântului Duh (Heilig-Geist-Kirche) din 1910-1913 este remarcabilă pentru utilizarea sa inovatoare a betonului turnat pe loc atât la structură, cât și la suprafața exterioară, precum și pentru limbajul clasic abstractizat. Cea mai radicală este cripta bisericii, cu coloanele sale subțiri de beton și capitelurile și bazele unghiulare cubiste. În 1911, Plečnik s-a mutat la Praga, unde a predat la Colegiul de Arte și Meserii. Primul președinte al noii Republicii Cehoslovace din 1918, Tomáš Masaryk, l-a numit arhitect șef pe Plečnik la renovarea Cetății Pragăi în 1920. Din 1920 până în 1934, Plečnik a finalizat o gamă largă de proiecte la Cetatea Pragăi, inclusiv renovarea grădinilor și a curților, proiectarea și montarea monumentelor și a sculpturilor și proiectarea numeroaselor spații interioare noi, inclusiv sala Plečnik, finalizată în 1930, trei nivele de colonade dorice. Lucrarea finală la Praga a fost modernista Biserica Presfânta Inimă a Lui Isus din Praga (romano-catolică, 1929-1932). La înființarea Școlii de Arhitectură din Ljubljana, din 1921, în orașul său natal Ljubljana, a fost invitat de către colegul său arhitect sloven Ivan Vurnik să devină membru fondator al facultății și să predea arhitectura la Universitatea din Ljubljana. Plečnik va rămâne în Ljubljana până la moartea sa, acolo unde influența sa ca arhitect este cea mai vizibilă. Plečnik a dat capitalei Sloveniei, orașul Ljubljana, identitatea sa modernă, proiectând clădiri iconice, precum clădirea Bibliotecii Naționale și Universitare a Sloveniei. El a proiectat, de asemenea, alte clădiri notabile, inclusiv birourile companiei de asigurări Vzajemna și a contribuit la multe îmbunătățiri civice. A renovat podurile orașului și malurile râului Ljubljanica și a proiectat clădirile din piața centrală din Ljubljana, cimitirul din Ljubljana, parcurile, piețele etc. Clădirile proiectate de Plečnik au fost construite de constructorul Matko Curk. În timpul perioadei comuniste a istoriei slovene, Plečnik nu a mai fost în favorurile noului regim fiindcă era catolic și rolul său didactic la universitate a fost redus gradual pentru că avea peste 70 de ani. În 1947, la invitația președintelui Adunării Populare a Sloveniei de a proiecta o nouă clădire a Parlamentului, Plečnik a propus Catedralei Libertății (cunoscută și sub denumirea de Parlamentul Plečnik) unde a vrut să demoleze Cetatea Ljubljanei și, în loc, să construiască o monumentală clădire octogonală. În 1952, conducătorii orașului Ljubljana i-au cerut lui Plečnik să remodeleze mănăstirea Križanke într-o clădire pentru Festivalul Ljubljana, ultimul său mare proiect din Ljubljana. Alte proiecte pe care le-a finalizat în acea epocă au inclus renovarea Teatrului Prešeren, plus arcadele Plečnik, scara și fântâna, toate în Kranj, reconstrucția bisericilor, proiectarea Pavilionului de pe insulele Brijuni (reședința de vară a lui Tito) și numeroasele Monumente în memoria Războiului de Eliberare Națională (în Ljubljana-Trnovo, Vipava, Radeče, Črna na Koroškem, Dolenja vas, Sevnica, Laško, Split, Kraljevo etc.). Pentru munca sa, el a primit de două ori premiul Prešeren, în 1949 și 1952. Plečnik a murit în 1957 și a primit o înmormântare oficială de stat la Žale, la care au participat mulți lideri politici, culturali și bisericești. În anii 1980, cu interesul postmodernist pentru munca lui Plečnik, interesul general pentru el a fost reînviat, după ce fusese uitat între anii 1960 și 1970. De atunci, moștenirea Plečnik a fost comemorată în diferite moduri, mai ales în anii 1990 pe bancnota slovenă de 500 de tolari, cu Biblioteca Națională și Universitară a Sloveniei reprezentată pe revers. Nerealizata Catedrală a Libertății, proiectată de Plečnik, este prezentată pe moneda slovenă de 10 cenți. Slovenska akropola este titlul unui album din 1987 al grupului slovac de muzică industrială Laibach. În luna august 2008, la expoziția proiectului "Plecnik asupra vieții arhitectului", care a avut loc la sediul Consiliului Uniunii Europene din Bruxelles, Belgia, cu ocazia Președinției slovene a UE, a fost prezentată o maquetă a Parlamentului..Curatorul expoziției, Boris Podrecca, a descris Parlamentul drept "cel mai carismatic obiect" al opusului lui Plečnik. În plus, la 23 ianuarie 2012, pentru a sărbători cea de-a 140-a aniversare a nașterii lui Plečnik, o fotografie a podului triplu a fost prezentată ca adaptare oficială a logo-ului Google (Doodle) în Slovenia. Casa lui Plečnik din Ljubljana găzduiește un muzeu al vieții și a muncii sale. Există mai multe busturi și sculpturi reprezentându-l, situate în jurul capitalei naționale ( Ljubljana) ca atracții turistice sau ca amintiri ale operelor și moștenirii sale.