page
stringlengths 33
136k
|
|---|
Biserica evanghelică fortificată din Crainimăt este un ansamblu de monumente istorice aflat pe teritoriul satului Crainimăt, comuna Șieu-Măgheruș. Ansamblul este format din următoarele monumente: Biserica este situată la marginea de sud a satului, pe terasa unui deal. Nava dreptunghiulară este mai lată decât corul și este sprijinită de contraforturi. Corul cu închidere 5/8 este compus din două travee, ranforsate în exterior de patru contraforturi de colț. Pe latura lui nordică se află o sacristie cu plan dreptunghiular. Biserica este înconjurată de un zid de incintă din piatră de grosime și înălțime variabilă și cu plan neregulat. Pe latura de nord, dinspre sat, a zidului de incintă se înalță un turn de poartă, de plan pătrat, cu trei etaje, prevăzut cu un coif acoperit cu tablă zincată. Odinioară biserica a fost înzestrată cu un altar baroc, bogat decorat cu diferite statui de sfinți și îngeri, volute, vrejuri baroce, cu triunghiul Sfintei Treimi și coloane geminate. Tabloul predelei înfățișa Cina cea de taină, iar panoul central scena Răstignirii. Pe spatele altarului se afla următoarea inscripție: „Pictum AD 1761 d. 29. Septemb. Sub Pastoratu P.D.D. Mich. Gross, Georg Hanik, Martin Mössel, aeditui”. Orga de odinioară a bisericii era construită în 1874 în atelierul din Sibiu al constructorului Wilhelm Hörbiger, și a fost cumpărată în 1988 de comunitatea catolică a bisericii Sfântul Iosif din localitatea Sfântu Gheorghe. După exodul sașilor transilvăneni, biserica a fost cumpărată de comunitatea ortodoxă, modificată la interior conform cerințelor cultului ortodox și a primit hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir”. Avram Alexandru, Câteva considerații cu privire la bazilicile scurte din bazinul Hârtibaciului și zona Sibiului, în Revista monumentelor și muzeelor de istorie, 1981, numărul 2. Biserici evanghelice de confesiune augustană din România |
Legendele țării lui Vam: O mitologie a omului este un roman de fantezie istorică și mitologie fictivă al scriitorului român Vladimir Colin. Cartea a apărut prima dată în 1961 la Editura Tineretului și a fost republicată de Editura Ion Creangă în 1974 și 1986. Un profesor universitar descoperă existența unui fabulos sistem mitologic pe care îl atribuie așa-numiților vamiți, locuitori neolitici din Dobrogea. Țara lui Vam nu a existat în realitate niciodată, ea nu este atestată în niciun tratat de istorie antică. Colin creează cu măiestrie un roman despre o seminție închipuită de la malul Mării Negre care ar fi trăit cu mult timp înaintea tuturor popoarelor cunoscute în prezent. Vam este cel care a întemeiat această seminție, fondatorul acestui popor. Vam intră în conflicte cu zeii atotputernici, iar urmașii săi îi continuă lupta pentru a scăpa de tirania zeilor. Această luptă este tema principală a romanului. Cei care au sorți de izbândă sunt urmașii lui Vam. Locuința zeilor, Nartazuba, se destramă într-un fum al nedreptății și minciunii. În continuarea va domni doar fericirea în țara lui Vam. Mitologie modernă și contemporană Oameni preistorici în cultura populară |
A zecea lume este un roman al scriitorului român Vladimir Colin. A apărut prima dată în 1964 la Editura Tineretului. Autorul populează ipotetica planeta Thule, a zecea din Sistemul Solar, cu o lume luxuriantă și onirică care palpitează de poezie. |
Dragostea unei blonde (titlul original: Lásky jedné plavovlásky) este un film de comedie damatică cehoslovac, realizat în 1965 de regizorul Miloš Forman cu care și-a câștigat renumele pe plan internațional. Face parte ca unul dintre cele mai reprezentative filme ale noului val cehoslovac. |
În intervalul de la terminarea studiilor până la izbucnirea primului război mondial, 1914, Bistolfi a realizat numeroase busturi, medalioane și portrete ale unor figuri faimoase ale timpului incluzând al pictorului piemontez Lorenzo Delleani, ale regilor Italiei Vittorio Emanuele II și Umberto I, al criminologului Cesare Lombroso, al scriitorului Edmondo De Amicis și al publicistului și jurnalistului Emilio Treves. În anii din intervalul 1892-1908, Bistolfi a fost angajat să execute numeroase monumente funerare, incluzând statui, medalioane, efigii și bazoreliefuri, printre care se numără și o placă comemorativă pentru André Gladis. În anii timpurii 1890, Bistolfi a fost acceptat în Accademia Albertina ca membru de onoare, fiind ales secretar al Circolo degli Artisti (Cercul artiștilor). În 1902, împreună cu alți artiști italieni majori ai timpului, așa cum erau Davide Calandra, Giorgio Ceragioli, Enrico Reycend și Enrico Thovez, Leonardo Bastolfi a fondat revista de artă L'arte decorativa moderna (Arta modernă decorativă, al cărei editor activ a fost. În deceniul 1895-1905, sculptorul a fost o prezență activă permanentă la festivalul de arte, Biennale di Venezia, (vezi, Bienala Internațională de Artă de la Veneția). În 1906 Bistolfi a realizat un monument pentru pictorul Giovanni Segantini La bellezza liberata dalla materia („Frunusețea eliberată din materie”) cunoscută și ca L'alpe („Alpul” sau „Alpa”), care este conservat la Galleria Nazionale d'Arte Moderna din Roma. În 1923, a fost ales ca Senatore del Regno (Senator al Regatului), iar în 1928 Bistolfi a realizat ultima sa operă de artă monumentală, memorialul primului război mondial, Monumento ai Caduti pentru orașul piemontez Casale Monferrato. Sculptorul Bistolfi a decedat în La Loggia, din provincia Torino, la 2 septembrie 1933, fiind înmormântat la cimitirul din același orășel natal Casale Monferrato. Oricum, cea mai amplă colecție a operei sale se regăsește în Gipsoteca “Leonardo Bistolfi” din Casale Monferrato, unde sunt expuse peste 170 din lucrările sale, în cinci încăperi. Printre aceste lucrări se numără desene, schițe, bozzetti din terracotta, plastelină, gesso și un număr de sculpturi în marmură și bronz. |
Născut pe 9 septembrie 1999 în Paris, Bilal Hassani este al doilea fiu al unui cuplu franco-marocan. Mama sa, Amina, este franceză, iar tatăl, stabilit în Singapore, este marocan. Bilal are un frate mai mare, Taha, născut în 1995. În 2018, revista Têtu îl desemnează unul din cei „30 LGBT+ care au mișcat Franța”.Revista îl descrie ca „o icoană pentru tineretul LGBT+ francez”. Marele favorit pentru a reprezenta Franța la Eurovision, Bilal a început un turneu mediatic prin posturi de radio sau emisiuni de televiziune precum NRJ, Quotidien sau France Inter. Pe 12 ianuarie 2019 a câștigat prima semifinală cu 58 din cele 60 de puncte acordate de juriul internațional și 57 de puncte (cel mai mare scor) din partea publicului francez, un total de 115 puncte. În finala din 26 ianuarie, deși s-a clasat doar pe locul 5 în preferințele juriului, a fost declarat câștigător cu 200 de puncte, decisive în acest sens fiind punctele acordate de public. |
Tridentul lui Poseidon și al echivalentului său roman, Neptun, a fost semnul lor distinctiv tradițional divin care apare în multe reprezentări artistice din perioada antică. Potrivit relatării lui Hesiod, tridentul lui Poseidon a fost confecționat de către cei trei ciclopi. Potrivit lui Robert Graves, cu toate acestea, atât tridentul lui Poseidon, cât și fulgerul lui Zeus au fost inițial un labrys sacru, dar s-au deosebit mai târziu unul de celălalt atunci când Poseidon a devenit zeul mării, iar Zeus a pretins dreptul de a fi stăpânul fulgerului. După un alt punct de vedere împărtășit de Friedrich Wieseler, E. M. W. Tillyard și mai multe alți cercetători, tridentul lui Poseidon este o suliță pentru prins pește, folosită de grecii de pe țărmul mării. În acest sens, seamănă cu furca cu dinți ascuțiți, folosită de pescarii mediteraneeni pentru a prinde anghile. Poseidon a devenit deosebit de venerat în țările de pe coastă, în care peștele a constituit o marfă de bază. Potrivit unei idei concurente a lui H. B. Walters, tridentul lui Poseidon are un rol asemănător cu sceptrul lui Zeus, deoarece Poseidon este echivalentul marin al lui Zeus. În mitologia greacă, Poseidon își folosește tridentul în numeroase ocazii. În timpul confruntării cu Atena cu privire la posesia regiunii Attica, Poseidon lovește Acropola cu tridentul pentru a crea un izvor de apă de mare. Într-un mit similar Poseidon lovește pământul cu tridentul pentru a crea un cal pentru omenire, în timp ce rivala sa, Atena, creează un măslin. Cele mai vechi monede confecționate în Poseidonia în secolul 6 î.Hr. conțin reprezentări ale tridentului ținut de Poseidon în mâna dreaptă, similar cu fulgerul lui Zeus. Un kylix roșu din Attica ce datează din jurul anului 475 î.Hr. conține o reprezentare a lui Poseidon ucigându-l cu tridentul pe gigantul Polybotes. Într-un alt mit, Poseidon creează un izvor sau mai multe izvoare după ce lovește pământul cu tridentul pentru a o răsplăti pe Amimona pentru că a venit să se întâlnească cu el. Într-o versiune a unui alt mit Poseidon mânuiește tridentul pentru a speria un satir care încerca să o violeze pe Amimona după ea l-a lovit din greșeală cu o suliță de vânătoare. Există, de asemenea, un mit prin care Poseidon atinge insula Delos cu tridentul său, fixând-o ferm de fundul mării. Un alt mit povestește cum Poseidon, înfuriat de comportamentul lipsit de respect al lui Aiax cel Mic, a despicat cu tridentul stânca de care se agăța Aiax. În timpul unei vizite la Atena, geografului Pausanias i s-a arătat în Erechtheion presupusul tipar al tridentului lui Poseidon pe o stâncă și fântâna cu apă de mare care, după cum scrie el, reda sunetul valurilor, atunci când sufla vântul sudic. Savantul roman Maurus Servius Honoratus a susținut că tridentul lui Neptun ar avea trei dinți pentru că „se spune că marea ar fi a treia parte a lumii sau pentru că există trei tipuri de apă: mări, râuri și pâraie”. Potrivit celui de-al doilea și al treilea mitograf al Vaticanului, tridentul lui Neptun simbolizează cele trei proprietăți ale apei: lichiditatea, fecunditatea și potabilitatea. Tridentul lui Poseidon este unul dintre elementele cheie ale filmului Răzbunarea lui Salazar (2017). Jack Sparrow, ajutat de Henry Turner, caută tridentul cu scopul de a înlătura blestemul abătut pentru înfrângerea maleficului mort-viu Armando Salazar. Împreună cu Calypso, zeița mării, care apare în cel de-al treilea film al seriei, această versiune nu are nimic în comun cu mitul grecesc original, cu excepția numelui. |
Less is more (în română, mai puțin este mai mult) este o expresie din engleză de tip oximoronic, care se poate referi la: Cuvinte și expresii în limba engleză |
El a semnat cu Speranța Nisporeni în anul 2013, și începînd cu 2017 este și căpitanul echipei. Ștefan Efros a fost desemnat drept cel mai bun jucător moldovean la fotbal pe plajă în anul 2012 iar în anul 2013 și-a reprezentat țara la turneul 2013 Euro Beach Soccer League [ |
Timp cu călăreț și corb este un roman al scriitorului român Vladimir Colin. A fost publicat prima dată în 1979 la Editura Cartea Românească. |
Cetatea morților este o povestire științifico-fantastică a scriitorului român Vladimir Colin. A apărut în 1966 în colecția de povestiri Viitorul al doilea de la Editura Tineretului și republicată în 1975 în colecția de povestiri Dinții lui Cronos de la Editura Albatros (Fantastic Club). Colin a fost influențat la scrierea povestirilor „Broasca”, „Cetatea morților” și „Lnaga” de Abraham Merritt și H.P. Lovecraft. Mack Alen a scăpat în mod miraculos de la a fi spânzurat în Lima, după ce a intrat în păduri inaccesibile. Și aici a fost din nou norocos, a fost prins de indieni. Ochii lui albaștri și părul său roșu i-au convins că este un descendent al fondatorului dinastiei incașe. Profitând de aceste circumstanțe, aventurierul a încercat să se strecoare în orașul morților pentru a fura aurul ascuns. Literatură cu călătorii în timp |
Viitorul al doilea este o colecție de povestiri e ale scriitorului român Vladimir Colin. A apărut în 1966 la Editura Tineretului. Volumul conține unsprezece ficțiuni scurte, toate scrise de Colin.„Cetatea morților”, ficțiune scurtă de Vladimir Colin„Giovanna și îngerul”, nuveletă de Vladimir Colin Colecții de povestiri științifico-fantastice Literatură cu călătorii în timp Colecții de povestiri scrise de un singur autor |
A fost publicată în limba rusă în 1979 ca Зубы Хроноса de către editura Albatros cu o copertă asemănătoare (fără însemnele colecției Fantastic Club). Colecții de povestiri științifico-fantastice Literatură cu călătorii în timp Colecții de povestiri scrise de un singur autor |
Un pic de neant este o colecție de povestiri e editată de Vladimir Colin. A apărut în 1970 în a doua colecție SF a editurii Albatros (anterior colecție a Editurii Tineretului).„În loc de prefață (Un pic de neant)”, eseu de Vladimir Colin Colecții de povestiri științifico-fantastice |
Bibanul de mare european (Dicentrarchus labrax), cunoscut și ca lavrac sau lup de mare, este un pește care tinde să populeze ape oceanice, nativ în vestul și sudul Europei și nordul Africii, deși poate fi găsit și în ape de coastă și guri de vărsare a râurilor în timpul lunilor de vară. Acesta este una din cele șase specii din familia Moronidae, denumite în general bibani de mare. Este atât pescuit, cât și crescut comercial, și este considerat a fi cel mai important pește în prezent cultivat în Marea Mediterană. În Irlanda și Regatul Unit, peștele consumat în restaurante sub numele de biban de mare (sea bass) este exclusiv bibanul de mare european. În America de Nord, acest pește este cunoscut sub numele său italian, branzino. Bibanul de mare european poate ajunge la dimensiuni de până la 1 m lungime și 12 kg greutate, deși dimensiunea cea mai obișnuită este de numai aproximativ jumătate din acestea. Are o culoare gri-argintie și uneori albastru închis pe spate. Peștii tineri formează bancuri și se hrănesc cu nevertebrate, în timp ce adulții sunt mai puțin sociali și preferă să consume alți pești. Aceștia sunt în general găsiți în zonele litorale, în apropierea malurilor de râuri, lagune și estuare în timpul verii, iar în timpul iernii migrează în larg. În ciuda faptului că este foarte apreciat și căutat, peștele este clasificat ca fiind neamenințat cu dispariția de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii, deoarece specia este larg răspândită și nu există amenințări majore. Habitatele sale includ estuare, lagune, ape de coastă și râuri. Este găsit în apele din și din jurul Europei, inclusiv estul Oceanului Atlantic (din Norvegia până în Senegal), Marea Mediterană și Marea Neagră. Este o specie migratoare, deplasându-se mai aproape de țărm și spre nord în timpul verii. În cea mai mare parte sunt vânători de noapte, hrănindu-se cu pești mici, polichete, cefalopode și crustacee. Se înmulțesc din martie până în iunie, în principal în apele de coastă. La începutul vieții sunt pești pelagici, dar pe măsură ce se dezvoltă se mută în estuare, unde rămân timp de unul sau doi ani. Bibanul de mare european a fost una din primele specii de pește care au fost exploatate comercial în Europa. Istoric, acest pește a fost crescut în lagunele de coastă și mareice, înainte ca tehnicile industriale de producție să fie dezvoltate începând cu sfârșitul anilor 1960. Acesta este cel mai important pește comercial crescut pe scară largă în regiunea mediteraneană. Cele mai importante țări în care peștele este crescut sunt Grecia, Turcia, Italia, Spania, Croația și Egipt. Producția anuală a fost mai mult de 120.000 de tone în 2010. |
Face parte din antologia națională de proză: Manevre potrivite pe timp de ceață, tradusă în limba bulgară, anul 2017, și aflată în curs de traducere în limbile cehă și ucraineană. A mai scris cărți destinate învățământului, pe teme filosofice. Cărțile lui i-au fost recenzate de către critici literari cu recunoaștere națională în peste 50 de articole critice, toate laudative, precum și în cărți de critică profesionale ca: Laurențiu Ulici, Prima verba, 2004; Nicolae Oprea, Nopțile de insomnie, 2005; Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii 80-90,2001; Geo Vasile, Proza românească între milenii, 2001; Constantin Dram, Lumi narative, 2005, ș.a. |
Primele împrumuturi publice de carte au fost atestate în orașul Focșani în anul 1881. Biblioteca Județeană Vrancea a fost înființată ca instituție publică în anul 1912, continuând să funcționeze, până astăzi, cu întreruperi doar în timpul celor două Războaie mondiale și al mutărilor succesive în localuri inadecvate. Din anul 1973 a avut local propriu, în imobilul din Strada Mihail Kogălniceanu 12, pe care l-a extins, în anul 1993, ca urmare a creșterii colecțiilor și a numărului de utilizatori într-un alt imobil situat pe aceeași stradă, la Nr. 13. Din anul 1982 ea poartă numele scriitorului, publicistului și diplomatului român Duiliu Zamfirescu (1858-1922), născut în aceste locuri. Din anul 1990, Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea a aderat la Asociația Națională a Bibliotecilor Publice din România în cadrul căreia s-a remarcat ca fiind cea mai buna filială în anii 2000 și 2011, primind și alte premii pentru activitatea desfășurată de membrii Filialei ANBPR Vrancea. Biblioteca Județeană Vrancea a beneficiat, cu sprijinul Consiliului Județean Vrancea, de două proiecte de consolidare, reabilitare și modernizare, cu finanțare externă:Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea facilitează accesul liber și gratuit, nediscriminatoriu la drepturile culturale fundamentale, servind ca centru comunitar și multicultural care susține activ informarea, cercetarea, educația și recreerea locuitorilor din Focșani și din județul Vrancea și care contribuie activ la îmbunătățirea calității vieții vrâncenilor prin oferta ei inovatoare și programul integrat de servicii cu caracter public, pentru o populație educată, sănătoasă și fericită. Sala de imprumut la domiciliu adulți Dispune de 65000 volume cu caracter enciclopedic constituind colecțiile de baza ale bibliotecii, cu acces liber la raft in proportie de 60%. În cadrul fondului se află lucrări din bibliografia școlară și universitară, dar și atlase, enciclopedii, dicționare. Există o sală pe două nivele cu acces liber la raft, două depozite pentru colecțiile de împrumut și șase calculatoare pentru accesarea catalogului electronic prin modulul OPAC. Este situată pe strada Mihail Kogălniceanu, Nr. 13. Împrumută la domiciliu în sistem manual și informatizat, înscrie utilizatorii, eliberează permisul de intrare în bibliotecă, acordă asistență de specialitate în găsirea și regăsirea informațiilor solicitate; rezervări de titluri, consultare pe loc, prelungiri ale termenului de imprumut, accesul la catalogul electronic, expoziții tematice, manifestări educative, evenimente culturale și altele. Sala de lectură deține 65000 de volume, cu caracter enciclopedic, formând colecțiile de baza. Tot acest fond este inregistrat în baza de date electronică în procent de 100%. Există peste 3000 de enciclopedii, dicționare, lexicoane, lucrări științifice, albume de artă, atlase ș.a.m.d. În afară de acest fond enciclopedic mai există și un fond de carte cu autograf totalizand aproximativ 700 documente, un fond de carte despre scriitori vrânceni, care cuprinde cam 800 documente, fondul Localia totalizând aproximativ 750 documente, fondul INFO Europa care contine carti referitoare la Uniunea Europeana si cuprinde aproximativ 250 documente. Sala de lectură are o capacitate de 15 locuri , 5 depozite care conțin colecțiile de bază ale bibliotecii și 6 calculatoare din care 2 destinate utilizatorilor în vederea accesării catalogului electronic. Este situată pe strada Maior Gh. Sava, nr.4. Se afla pe strada Nicolae Titulescu, nr. 12. Cuprinde 26000 volume cu acces liber la raft în proporție de 95% și 720 documente audio-video și multimedia. Fondul de publicații este inregistrat in totalitate in baza de date electronica. Cuprinde și o sală de lectură la care se pot consulta lucrări de referință ca enciclopedii, dicționare etc. În acestă secție se mai pot găsi lucrări din bibliografia școlară, publicații seriale: reviste pentru copii sau ziare locale. Cărțile sunt organizate pe categorii de vârstă și rafturi tematice. Există trei săli cu fonduri de carte din toate domeniile, 1 depozit pentru colectiile de imprumut, o sala de lectură, o sala multimedia, un studiou de inregistrare cărți în format audio pentru nevăzători, 1 terasă pentru activități de lectură, o grădină de activităși în aer liber, miniludotecă și 6 calculatoare conectate la internet pentru utilizatori. |
Consiliul Județean votează la 10 noiembrie primul buget al Bibliotecii Județene Covurlui pentru exercițiul financiar 1871-1872, în sumă de 1400 lei din care 1000 lei pentru cărți și 400 de lei pentru mobilier. În anul 1874, bugetul anual a bibliotecii însuma 1000 lei.„Eu, V.A. Urechiă, profesor la Universitatea din București, dăruiesc liceului din Galați biblioteca mea, compusă din 3000 până la 3500 volume, cu condițiunile următoare:După autentificarea acestui act, se va recunoaște prin decret regal această bibliotecă ca fiind publică și se va da numele de „Biblioteca Urechiă". Niciodată și sub nici un cuvânt colecțiunea dăruită de mine, nu se va putea strămuta din Galați, nici se va putea dărui altei școli. Pe cât timp voiu trăi îmi rezerv dreptul de a lua în fiecare an câte 100 până la 150 de volume din colecția ce dăruesc, neputând lua altele decât restituind pe cele deja primite. Voi subscrie un inventar al cărților ridicate de mine, care se va desființa la înapoierea volumelor. Îmi rezerv dreptul cât voi trăi să denunț guvernului orice încercare de natură a împuțina sau a nu face să prospere biblioteca. Dealtminteri această bibliotecă va fi supusă legilor și regulamentelor speciale pentru bibliotecile statului. S-au făcut două asemenea pentru a se da câte unul fiecărei părți, după ce se va autentifica actul de față.” Este înregistrată ultima donație a lui V.A. Urechia, compusă din 894 de titluri cărți între care 28 de cărți românești vechi și 2114 gravuri și stampe, total 2952 unități de evidență. Donațile succesive ale lui V.A. Urechia până în anul 1900 însumează 18704 unități de evidență patrimonială, respectiv 10350 titluri în 12521 volume cărți, 1595 broșuri, 22 foi volante, 136 manuscrise, 30 hărți și 4400 stampe, gravuri și litiografii.” |
Sediul central al bibliotecii se află în clădirea rectoratului, iar cele 6 filiale sunt amplasate pe lângă facultățile de profil. Biblioteca răspunde nevoilor de informare ale studenților, masteranzilor, doctoranzilor, profesorilor și cercetătorilor. Cele 7 săli de lectură dispun de un număr total de 342 locuri, sunt cu acces liber la raft iar organizarea colecțiilor din aceste spații este în conformitate cu Clasificarea Zecimală Universală (CZU). Colecțiile bibliotecii includ publicații din toate domeniile educaționale ale universității, dezvoltarea colecțiilor respectând planurile de învățământ. Tipologia documentelor este variată cuprinzând cărți, periodice, standarde, brevete de invenții, documente electronice și baze de date online. Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați este membră în cadrul consorțiului Anelis Plus, prin intermediul căruia este posibilă achiziția partajată privind accesul la bazele de date online. Începe organizarea bibliotecii prin contopirea fondurilor de documente ale bibliotecilor Institutului Politehnic și Institutului Pedagogic (însumând 314000 volume, din care peste 212000 cărți, 60000 reviste, 42000 standarde). Dezvoltarea fondului este asigurată prin contracte încheiate cu Centrul de Librării și Desfacerea Cărții și Direcția de Difuzare a Presei, pentru reviste. Se cumpără cărți din librării, anticariat; se primesc donații și există colaborări cu alte biblioteci privind schimbul de carte. Numărul de titluri de periodice românești ajunge la 218 titluri iar cele străine 778 titluri. Numărul de titluri de reviste din domeniul știință și tehnică era de 800, la acestea adăugându-se un număr de 240 materiale documentare, reprezentând microfilme, xerocopii și fotografii. Biblioteca funcționează în clădirea rectoratului, unde ocupa 44 încăperi, în care sunt amenajate săli de lucru pentru personalul bibliotecii, săli de lectură și depozite ale secțiilor de documentare și împrumut. În cadrul bibliotecii funcționează un serviciu de multiplicare, un atelier de legătorie și un atelier foto, personalul fiind format din desenatori, legători, xerografiști și fotografi. Serviciile de referințe s-au dezvoltat și diversificat semnificativ. Constituit în 1974 ca serviciu de documentare, bibliotecarul din acest sectora elabora câteva instrumente utile de informare: buletine bibliografice, repertorii de reviste, cataloage de articole de industrie alimentară, teze de doctorat, reviste. În prezent, bibliotecarul de referințe promovează cultura informației (eng. information literacy) și accesul deschis la informație (eng. open access), este implicat în unele activități didactice, dezvoltarea depozitului digital ARTHRA și elaborarea de ghiduri de bibliotecă. Create în format text sau video, acestea din urmă, dezvoltă subiecte de interes pentru utilizatorul de bibliotecă: căutarea în catalogul online al bibliotecii, căutarea în bazele de date abonate, managementul referințelor bibliografice, utilizarea softului integrat de bibliotecă Koha etc. Pagina web a bibliotecii include liste privind resursele științifice în acces deschis, utile pentru activitatea de cercetare. Ghidurile de bibliotecă sunt disponibile în acces deschis, prin intermediul depozitului digital ARTHRA dar și pe rețelele de socializare YouTube, slideshare, academia, ResearchGate. Sălile de lectură și secțiile de împrumut funcționau în clădirea rectoratului din strada Republicii (astăzi, Domnească) care a găzduit în trecut Palatul de Justiție (construit în perioada 1911-1923). Filiala științe economice și umaniste Fondul de publicații s-a constituit inițial prin transferul de publicații din domeniile social și politic existente în cadrul secției de profil care funcționa în Sediul central al bibliotecii; ulterior, fondul a fost completat cu cărți provenite de la fosta Școală de Partid și din donații de la ONU. Fondul de publicații s-a constituit prin transferul de publicații din domeniu existente în gestiunile sălii de lectură II și secției de împrumut din Sediul central al bibliotecii, completat cu cărți donate de Școala Postliceală Sanitară, Biblioteca Medicală a Spitalului Județean și Universitatea din Bordeaux. În perioada 2005-2011 filiala a funcționat în clădirea Facultății de Medicină, ulterior mutându-se în locul fabricii de confecții textile Cozamin, unde se află și în prezent. Fondul de publicații s-a constituit inițial prin transferul de cărți de literatură și lingvistică provenit din gestiunea sălii de lectură I din Sediul central al bibliotecii. Fondul de publicații s-a constituit inițial prin transferul de publicații din domeniu existente în gestiunile sălii de lectură și secției de împrumut din cadrul Filialei de științe economice și umaniste. Fondul de publicații s-a constituit inițial prin transferul de publicații din domeniu existente în gestiunile sălii de lectură și secției de împrumut din cadrul Filialei de științe economice și umaniste (pentru cărți și reviste) și în gestiunea Sălii multimedia din cadrul Sediului central al bibliotecii (pentru documentele electronice). Filialele Facultății de Litere, Facultății de Științe Juridice, Sociale și Politice și Facultății de Arte se află în corpul principal al clădirii care a aparținut Institutului "Notre Dame de Sion". Informațiile legate de istoricul universității din Galați relevă faptul că acest corp de clădire a fost transformat de hitleriști în spital pentru îngrijirea răniților, în primăvara anului 1944 . Proiectele derulate în parteneriat: creșterea anuală a colecțiilor: 3613 vol. documente în acces liber la raft: 54955 vol. documente electronice: 2132 vol. tranzacții de împrumut individual: 25964 vol. |
Sistemismul este un curent filozofic care propune studiul filozofiei, psihologiei, sociologiei etc. folosind conceptele Teoriei sistemelor, care vine din domeniul științelor exacte, cu rezultate recunoscute în automatică și tehnica de calcul. Termenul în sine a fost introdus de către Mario Bunge, filozof argentinian care activează în Canada, și constă în structurarea procesului de cunoaștere în fazele: dorință, căi, mijloace, resurse, legate între ele de un sistem logic și închise într-o buclă prin percepția comparativă continuă dintre dorință și rezultat. Istoricul evoluției sistemismului are două părți distincte. Prima parte este formată din "precursori", cei care au intuit procesele gnoseologice înainte de apariția Teoriei sistemelor ca ramură a științei, iar a doua parte este formată din "aplicativi", cei care au extins domeniul teoriei științifice a sistemelor de la domeniile tehnice la cele umaniste. Primul care a legat mai multe dintre fazele cunoașterii sistemice: dorințe, căi, mijloace, resurse, sistem logic și percepție, a fost filozoful german Arthur Schopenhauer care, pornind de la idealismul transcendental al lui Immanuel Kant, a vrut să dea mai mult realism preocupărilor filozofice. În lucrarea „Lumea ca voință și reprezentare”, introduce rolul esențial al voinței care, împreună cu dorințele, ținând cont că voința înseamnă dorință plus acțiune, iar acțiune înseamnă căi plus mijloace, leagă primele trei elemente sistemice. Friedrich Nietzsche, continuă și întărește rolul voinței, dându-i sensul și de perspectivă, în lucrarea "Libertatea voinței și destinul", de unde și denumirea unui curent filozofic, "perspectivism", creat în jurul acestei idei. Astfel, mai adaugă resursele și sistemul logic lanțului componentelor sistemice considerate de Schopenhauer. Părinții pragmatismului american, Charles Peirce și William James leagă, de asemenea, cele cinci elemente sistemice, fără a închide bucla prin percepția comparativă permanentă a ieșirii cu intrarea. Primul dintre aceștia este Ștefan Odobleja, precursor al ciberneticii, denumită de el "Psihologia consonantistă", este părintele Teoriei sistemelor, prin cele două volume publicate în anii 1938 și 1939. El introduce pentru prima dată închiderea buclei sistemice, care oferă controlul permanent al mărimii urmărite, aplicațiile sale fiind din domeniul psihologiei. Mario Bunge, fizician la bază, stăpânind bine teoria sistemelor, fiind preocupat și de științele umaniste, extinde aplicațiile acesteia în: filozofie, semantică, etică, ontologie, epistemologie etc. Nicolae Vasile, cercetător, inventator, scriitor, român, a extins aplicarea teoriei sistemelor în literatură, pentru caracterizarea personajelor în lucrarea “Sistemismul. De la Școala peripatetică la globalizare”. Aplicarea sistemismului în teoria cunoașterii constă în sistematizare a cunoștințelor actuale a legaturii dinamice dintre știință, religie și filozofie, în lucrarea "Sistemismul. Bazele științifice".. |
Termenul provine din Republica Romană în secolul al II-lea î.Hr., înainte de cel de-Al Treilea Război Punic dintre Roma și Cartagina. Expresia a fost o chemare la arme a partidului care pleda pentru distrugerea vechii rivale a Romei, Cartagina, despre care se credea că își reconstruiește capacitatea de a lupta în continuare. Cato cel Bătrân folosea această expresie ca o concluzie la toate discursurile sale. Cuvinte și expresii în limba latină |
Romanul descrie neliniștile perioadei în care a fost scris romanul față de puterea armelor atomice. Este o ucronie, o istorie paralelă cu a noastră, al cărei punct de divergență este în anul 1118. A fost tradus în limba română de Dora Sandolache și a fost publicat în 1993 la Editura Cristian. Imperiul lui Baphomet este primul roman al seriei Baphomet , fiind urmat de Cruciada stelară (Croisade stellaire, 1974). În octombrie 1118, lângă Troyes, o navă spațială s-a prăbușit în apropierea cavalerului Hugo de Payens. El se duce să cerceteze ceea ce crede că este o piatră mare care a căzut din cer. Aici se confruntă cu un străin despre care se gândește că este un demon. Creatura, care cere să fie numită Baphomet, reușește să-l convingă pe Hugues că nu este un diavol și încheie un pact cu el. Dacă Hughes va fonda Ordinul Templierilor și dorește să creeze un imperiu creștin în Orient, Baphomet îl va ajuta, oferindu-i arme cu o putere fără precedent, care vor zdrobi toți dușmanii săi. Aceste arme sunt, de fapt, grenade nucleare miniaturizate. Hugues de Payns nu știe că intenția secretă a lui Baphomet este de a-și asigura stăpânirea asupra Pământului în viitorul apropiat. În 1275, asediat în Saint Jean d'Acre, Marele Maestru al Templierilor Guillaume de Beaujeu, în fruntea mai multor mii de cavaleri Templieri și Ospitalieri, conduce o luptă disperată împotriva sarazinilor. Fiind pe cale de a ceda, este ajutat de armele lui Baphomet și reușește să-i învingă pe dușmanii săi. În câteva luni, îi zdrobește pe arabii din Orientul Mijlociu și a înființat un stat puternic. La ordinele lui Baphomet, părăsește orașul pentru a proteja Ospitalierii și apoi înfruntă întâi persanii și apoi puternicele forțe mongole ale hanului Kublai pentru a contesta dominația asupra Asiei până la Cathay (Mongolia/China). Datorită unui frate cercetător, el descoperă secretele producerii de grenade atomice și chiar reușește să creeze câteva sute. În cele din urmă, occidentalii (câteva zeci de mii) se confruntă cu mongolii, care au strâns forțe de zece ori mai mari (câteva sute de mii de bărbați). Hanul Kubilai îi pune pe ghicitori să prezică soarta viitoarei bătălii: cei mai mulți sunt foarte precauți și anticipează pierderi grele. Un călugăr tibetan cu puteri psihice extraordinare, descoperă că occidentalii sunt ajutați de o putere care nu are nimic divin sau demonic, ci de o ființă de pe o altă planetă, folosindu-se de Occident pentru propria sa agendă ocultă. Considerând că forțele sale depășesc numeric inamicii, Kubilai a ordonat atacul. Dar armata lui este distrusă de grenade atomice și este luat prizonier. În ultimele pagini ale romanului, Kubilai îl informează pe Guillaume de Beaujeu despre revelațiile călugărului tibetan. William îl întâlnește pe călugăr, care îl convinge de veridicitatea declarațiilor sale. William ordonă formarea unei mici echipe de călugări, care prin puterile lor mintale să concureze cu cele ale lui Baphomet. Lupta începe iar călugării reușesc să-l omoare pe Baphomet. Guillaume de Beaujeu duce apoi nava spațială a lui Baphomet în Asia pentru a-i studia structura și modul de funcționare. Nu există nicio îndoială că, datorită acestei cercetări, oamenii vor putea crea astfel de mașinării în serie și că umanitatea va putea să cucerească stelele. Ultimele două paragrafe ale romanului menționează faptul că planeta pe care are loc romanul nu este Pământul și că are două luni. Scriitorul dezvăluie că romanul are loc pe un alt Pământ dintr-un univers paralel și că povestea lui este o ucronie. Baphomet, o creatură extraterestră considerat inițial demon, scopul lui este să stăpânească Pământul Hugues de Payens, cavalerul care a întemeiat Ordinul Templierilor după ce în 1118 a asistat la prăbușirea navei spațiale a lui Baphomet Hanul Kubilai conducătorul puternicelor forțe mongole, este învins de Guillaume de Beaujeu și luat prizonierRomanul a mai fost tradus în limba engleză în 1972 ca Baphomet's Meteor, în olandeză în 1977 ca De kruistocht van de Baphomet, în portugheză în 1979 ca Os cruzados do espaço, în spaniolă în 1980 ca El imperio de Baphomet, în maghiară în 1990 ca Baphomet birodalma, în cehă în 1993 ca Říše Bafometova. Literatură cu călătorii în timp |
Filmul face parte din categoria noul val cehoslovac. Morgiana din titlul filmului, este pisica siameză a Viktoriei, care este martora a tot ce se întâmplă în film, de la planificarea inițială, la executarea lui și până la finalul misterios. Deși pisica nu are un rol important în întreaga istorie a filmului, este totuși reprezentarea simbolică a temei și întâmplărilor din fim. Rolul ambelor surori este interpretat de actrița Iva Janžurová. Scenele pe malul marii sunt filmate în Bulgaria. |
Mormântul lui Virgiliu este titlul a cel puțin trei picturi realizate de Joseph Wright of Derby între 1779 și 1785. Subiectul acestor tablouri este un rezultat al turului italian întreprins de Wright în 1773-1775. Aceste trei picturi ilustrează structura ruinată din apropierea orașului Napoli, identificată în mod tradițional ca mormântul poetului epic latin Virgil. Cea mai veche dintre cele trei, datată 1779, include figura lui Silius Italicus, un poet ceva mai târziu, cunoscut ca fost admirator al lui Virgiliu. Silius Italicus a deținut mormântul și împrejurimile sale și a organizat pelerinaje pentru alți admiratori ai poetului. În total, Wright a folosit subiectul în șapte tablouri. El a trimis una dintre picturi poetului William Hayley, care i-a returnat favoarea, scriind Odă domnului Wright of Derby. Spre deosebire de picturile lui Wright despre scenele luminate de lumânări, vederile mormântului lui Virgiliu sunt „inundate cu lumină lunară opresivă”.Ele se reflectă dintr-o etapă a dezvoltării artistice a lui Wright, când „a menținut un echilibru delicat între ceea ce era de fapt acolo și ceea ce îi plăcea să construiască din ceea ce era acolo”. |
Cruciada stelară (1974) (titlu original Croisade stellaire) este un roman al scriitorului francez Pierre Barbet. A fost tradus în limba română de Dora Sandolache și a fost publicat în 1993 la Editura Cristian. Cruciada stelară este al doilea roman al seriei Baphomet, după Imperiul lui Baphomet (L'Empire du Baphomet, 1972). Seria Baphomet este o ucronie, o istorie paralelă cu a noastră, al cărei punct de divergență este în anul 1118. După ce a cucerit și a format un imens Imperiu al Pământului, Guillaume de Beaujeu, Marele Maestru al Cavalerilor Templieri, descoperă că baphomeții au decis să înrobească oamenii. Datorită lui Djaffar și a dr. Joubert, el a înarmat o flotă de nave spațiale și a lansat un atac asupra domeniului stelar al dușmanilor lui. Emisarul lui secret, Marco Polo, îi aduce informații valoroase și, datorită forței psihice a tibetanilor, eliberează mai multe popoare înrobite de baphomeți. A mai rămas Baphom, planeta-cetate unde s-au refugiat tiranii. Dar Guillaume este trădat de aliații lui Ospitalieri, neglijat de tibetani și întâmpină dificultăți în finalizarea cruciadei sale stelare. Literatură cu călătorii în timp |
Biserica evanghelică din Posmuș, comuna Șieu, județul Bistrița-Năsăud, a fost ridicată, într-o primă etapă, în secolul al XV-lea. Figurează pe lista monumentelor istorice 2010, . Biserica, inițial romano-catolică, apoi evanghelică, a fost construită în secolul al XV-lea. Numeroase modificări au avut loc în secolele XIX și XX. Turnul a fost construit în 1924. Surse din secolul XIX menționează existența unor fortificații, lucru ce ar putea fi confirmat parțial de existența unor denivelări la est de biserică. Biserica este folosită în prezent de parohia greco-catolică. Avram Alexandru, Câteva considerații cu privire la bazilicile scurte din bazinul Hârtibaciului și zona Sibiului, în Revista monumentelor și muzeelor de istorie, 1981, numărul 2. Biserici evanghelice de confesiune augustană din România |
Pomul cunoașterii binelui și răului (עֵץ הַדַּעַת טוֹב וָרָע; ) este unul dintre cei doi pomi specifici din Grădina Edenului, fiind menționat în Geneza 2-3, alături de pomul vieții. Geneza 2 povestește că Dumnezeu i-a așezat pe primul bărbat și pe prima femeie în grădina Edenului. Dumnezeu le-a dat voie să mănânce fructe din toți pomii, dar le-a interzis să mănânce fructele din „pomul cunoștinței binelui și răului”. Atunci când, în Geneza 3, un șarpe a amăgit-o pe femeie să mănânce din fructul oprit și ea i-a dat să guste bărbatului ei, Dumnezeu i-a alungat pe amândoi din grădina Edenului și i-a făcut să devină muritori. Expresia ebraică טוֹב וָרָע (tov wa-raʿ) este tradusă literal ca bine și rău. Ea poate fi un exemplu al figurii de stil cunoscută sub numele de merism, care constă în împerecherea unor termeni opuși cu scopul de a crea un sens general; astfel expresia „bine și rău” înseamnă pur și simplu „totul”.În mod similar, expresia egipteană rău-bun este folosită cu sensul de „totul”.În literatura greacă, Homer folosește, de asemenea, această tehnică atunci când îl pune pe Telemah să afirme: „eu știu totul, atât binele, cât și răul” (Od.20:309-10). Pomul cunoașterii binelui și răului trebuie înțeles ca un copac ale cărui fructe transmit cunoașterea tuturor lucrurilor, fără ca această expresie să indice neapărat un concept moral. Acest punct de vedere este susținut de mai mulți cercetători. Cu toate acestea, având în vedere contextul neascultării față de Dumnezeu, alte interpretări ale implicațiilor acestei fraze necesită, de asemenea, a fi luate în considerare. Robert Alter subliniază ideea că atunci când Dumnezeu a interzis omului să mănânce din acest pom, el i-a spus că dacă va mânca va „muri negreșit”. Cuvintele ebraice din această expresie reprezintă o formă folosită în mod obișnuit în Biblia ebraică pentru emiterea sentințelor de condamnare la moarte. În tradiția iudaică Pomul Cunoașterii și consumul fructelor sale reprezintă începutul amestecării binelui și răului. Anterior, cele două erau separate și rău avea doar o existență potențială nebuloasă. Deși libera alegere a existat înainte de mâncarea fructului oprit, răul exista ca o entitate separată de psihicul uman și nu era în natura umană dorința de a-l săvârși. Mâncarea fructului oprit a schimbat acest lucru și astfel a apărut yeitzer hara, înclinația către rău. În însemnările rabinului Rashi cu privire la Geneza 3:3, primul păcat a apărut pentru că Eva a adăugat o clauză suplimentară la porunca divină: Nici să nu vă atingeți de el. Spunând aceasta, Eva a completat porunca lui YAHWE și, astfel, i-a fost distrasă atenția de la ea, pentru că este scris: Nu adăuga nimic la cuvintele Lui (Proverbe 30:6). Cu toate acestea, în Legendele evreilor, se spune că Adam a fost cel care i-a interzis Evei să atingă pomul, chiar dacă Dumnezeu a interzis doar consumul fructelor. În Cabala, păcatul consumului de fructe din Pomul Cunoașterii (numit Cheit Eitz HaDa'at) a determinat misiunea măreață a beirurimului, pătrunzând prin amestecul de bine și rău în lume pentru a extrage și a elibera scânteile de sfințenie captive. Din moment ce răul nu are o existență independentă, el apare și este hrănit din „resturile” forței vitale divine produse de sfințenie. Odată ce răul este separat de sfințenie prin beirurim, sursa lui de viață este tăiată, făcând răul să dispară. Acest lucru este realizat prin respectarea celor 613 porunci din Tora, care se referă în primul rând la obiectele fizice în care binele și răul sunt amestecate împreună. Astfel, misiunea beirurimului anulează păcatul produs de consumul de fructe din acel pom și atrage Shechinah (prezența divină) înapoi pe pământ, de unde fusese îndepărtată prin săvârșirea păcatului consumului din acel pom. În teologia creștină, consumarea unui fruct din pomul cunoașterii binelui și răului a fost păcatul comis de Adam și Eva care a dus la căderea omului în Geneza 2-3. Teologul catolic Augustin de Hipona a afirmat că pomul ar trebui să fie înțeles atât simbolic, cât și ca un copac real - în mod similar Ierusalimul este considerat atât un oraș adevărat, cât și un oraș mesianic simbolic (Ierusalimul Ceresc). Augustin a subliniat că fructele acelui copac nu erau rele prin ele însele, pentru că tot ce a creat Dumnezeu era bun (Geneza 1:12). Neascultarea lui Adam și a Evei, cărora Dumnezeu le-a spus să nu mănânce din fructele acestui pom (Geneza 2:17), a fost cea care a provocat dezordine în cadrul creației, iar astfel omenirea a moștenit păcatul și stare de vină de pe urma păcatului comis de Adam și Eva. În arta creștină occidentală, fructul acestui copac este reprezentat frecvent ca un măr, care își are originea în Asia Centrală. Această reprezentare s-ar putea datora unui joc de cuvinte în limba latină: mâncând mālum (mărul), Eva a dobândit malum (răul). Este posibil, de asemenea, ca această reprezentare artistică să se datoreze opiniilor artistice ale pictorilor de subiecte religioase. Coranul nu se referă niciodată la acest copac ca „Pomul cunoașterii binelui și răului”, ci îl menționează de obicei ca „pomul” sau (în cuvintele lui Iblis) ca „pomul nemuririi”. Musulmanii cred că Allah le-a spus lui Adam și Eva, atunci când i-a creat, că pot să mănânce din roadele tuturor copacilor din Grădină, cu excepția roadelor acestui pom, dar diavolul a apărut și le-a spus că singurul motiv pentru care Allah le-a interzis să mănânce din acel pom este că vor deveni îngeri sau că vor deveni nemuritori. Atunci când au mâncat un fruct din acest pom Adam și Eva și-au dat seama că sunt goi și au început să coase frunze din Grădină, pentru a se acoperi. Coranul menționează păcatul ca fiind o „alunecare”, iar după această „alunecare” Adam și Eva au fost trimiși în locul care li s-a destinat, adică pe Pământ. În consecință, ei s-au pocăit, i-au cerut iertare lui Allah și au fost iertați. S-a decis că cei care i se supun lui Allah și-i urmează calea vor primi ca răsplată viața veșnică în Jannah (paradis), iar cei care nu i se supun lui Allah și se abat de la calea lui vor fi trimiși ca pedeapsă în Jahannam. Allah afirmă în Coran (Al-A'raf 27) următoarele: „O, fii ai lui Adam! Să nu vă ispitească Diavolul ca în ziua când i-a izgonit pe strămoșii noștri din Grădină, smulgându-le veșmintele ca ei să-și vadă goliciunea. El și cohorta lui vă văd, pe când voi nu-i vedeți. Noi i-am făcut pe diavoli oblăduitorii celor care nu cred.” Un sigiliu cilindric, cunoscut sub numele de sigiliul cilindric Adam și Eva, din perioada post-akkadiană a Mesopotamiei (c. secolele al XXIII-lea-al XX-lea î.Hr.), a fost asociat cu povestea biblică despre Adam și Eva. Asiriologul George Smith (1840-1876) descrie sigiliul ca având două persoane așezate față în față (bărbat și femeie), de o parte și de alta a unui pom, care întind mâinile către fructe, în timp ce între spatele lor este un șarpe, dovedind astfel că povestea căderii omului în păcat a fost cunoscută în epoca timpurie a Imperiului Babilonian. Experții de la British Museum contestă această interpretare și susțin că reprezentarea venerării unei zeități masculine de către o femeie este o imagine comună din acea perioadă, fără nicio legătură cu relatarea din Cartea Genezei. Poemul tamil „Tala Vilasam” narează o legendă a pomului asemănătoare cu relatarea biblică. Potrivit acestei legende, creatorul Brahma a permis în cele din urmă accesul oamenilor la arbore - care, în acest caz, este palmierul Borassus flabellifer. Etnocmicologul, etnobotanistul și filozoful american Terence McKenna a susținut că Fructul Oprit era enteogen și l-a identificat cu ciuperca Psilocybe cubensis, în conformitate cu modelul „Maimuțele drogate” al evoluției umane. |
În 1961, Războiul Rece este în plină desfășurare: noul submarin sovietic K-19 a lansat un exercițiu pentru a arăta americanilor cât de puternic este armamentul nuclear al Uniunii Sovietice. Dar când submarinul ajunge lângă o bază NATO din Oceanul Atlantic, se produce un incident la reactorul nuclear al submarinului, incident care amenință să ducă la explozia submarinului K-19. Când o navă a Marinei SUA sosește în zonă, situația se precipită: consecințele accidentului și posibila explozie a K-19 într-o zonă atât de delicată ar putea exacerba tensiunile dintre superputeri și vor aduce lumea pe pragul de a începe al treilea război mondial. Numeroși membri ai echipajului sovietic își vor sacrifica viețile pentru a salva submarinul și pentru a evita un nou conflict mondial. Cheltuielile de producție s-au ridicat la 90 milioane $. A avut încasări de 65,7 milioane $. Filme bazate pe evenimente reale |
K-19 a fost unul dintre primele două submarine nucleare sovietice de clasă 658 (echivalent NATO clasa Hotel) și unul dintre primele submarine echipate cu rachete balistice nucleare, în special rachete balistice intercontinentale R-13 SLBM. Acest submarin al marinei sovietice a fost comandat la 16 octombrie 1957 și asamblat la 17 octombrie 1958. Submarinul a fost construit la șantierul naval din Severodvinsk în Uniunea Sovietică. În timpul construcției, doi muncitori au murit într-un incendiu și șase lucrătoare au fost ucise de vaporii toxici care au fost eliberați la lipirea anumitor componente. Un electrician a fost zdrobit de un capac al unui tub de torpile. Un inginer a căzut între două compartimente, bilanțul ridicându-se la zece victime. Nava a fost lansată pe 8 aprilie 1959. La botezul navei, care nu a fost efectuat ca de obicei de o femeie, ci de un bărbat, nu s-a spart sticla șampaniei. Finalizarea modelului K-19 a avut loc la 12 noiembrie 1960. În timpul primelor teste au fost identificate multe probleme. Prin urmare, submarinul a fost pus în funcțiune abia la 30 aprilie 1961. La prima sa călătorie, la nord de Oceanul Atlantic, a avut loc o scurgere la 4 iulie 1961 în apropiere de coasta de sud a Groenlandei, ceea ce a condus la pierderea completă a lichidului de răcire al reactorului nuclear. Sistemul radio cu rază lungă de acțiune s-a dovedit, de asemenea, defect, ceea ce a făcut imposibilă comunicarea cu Moscova. Șapte membri ai echipajului implicați în munca de urgență au murit într-o o lună în urma iradierii acute, iar alți cincisprezece au murit ca urmare a acestui fapt în următorii doi ani. Locotenentul Boris Korchilov a suferit cea mai mare doză de radiație ionizantă și a murit într-o săptămână. Cercetările au stabilit cauza accidentului ca fiind o greșeală de construcție a sistemului de răcire. Compartimentele radioactive complet contaminate ale submarinului, inclusiv reactorul, au fost aruncate în largul mării Kara, un loc comun pentru deșeurile nucleare. Submarinul a primit porecla Hiroshima după seria de dezastre. |
Joseph Mitsuo Kitagawa () a fost un cercetător japonezo-american în domeniul studiilor religioase. A predat istoria religiilor la Facultatea de Teologie (Divinity School) a Universității din Chicago, unde a devenit apoi profesor emerit și decan. Este cunoscut în special pentru contribuțiile sale remarcabile la studiul tradițiilor religioase din Asia și la înțelegerea interculturală dintre Est și Vest. Soția lui, Evelyn M. Kitagawa, a fost un renumit sociolog, iar fiica lui, Anne Rose Kitagawa, a devenit un curator cunoscut de artă asiatică. |
Maiorul Dervhax, contactat de un astrot de reputație dubioasă, este de acord să conducă o expediție ilegală trimisă pe planeta Rychna. Misiunea este de a găsi acolo fiica unui pământean bogat dispărută în mod misterios. Dervhax recrutează mercenari și se duce în junglele perfide ale Rychnei în mina în care Daneka a lucrat ca asistentă medicală. Nenumărate obstacole îi blochează drumul: ucigași monstruoși și diini ciudați. Mercenarii rămăși pe Rychna trebuie să se confrunte și cu trădarea lui Von Nagel. |
A fost tradus în limba română de Diana Grad și a fost publicat în 2001 la Editura Antet (Colecția Ultra SF). O navă spațială se prăbușește pe o planetă otrăvită. O fetiță singuratică, suspină într-o junglă ostilă ... O entitate demonică este ascunsă într-un tunel stelar în căutarea navelor care trec prin apropiere. În această lume îngrijorătoare, puterile superioare ale Liossei trebuie să salveze membrii echipajului navei prăbușite. |
Gherila galactică (1976) (titlu original Guérillero galactique) este un roman al scriitorului francez Pierre Barbet publicat sub pseudonimul David Maine. A fost tradus în limba română de Angela și Petru Pagu și a fost publicat în 1992 la Editura Porus. |
Society of Biblical Literature (SBL), fondată în 1880 ca Society of Biblical Literature and Exegesis, este o societate educațională americană dedicată studiului academic al Bibliei și literaturii antice conexe. Misiunea ei actuală este de a „promova cercetarea biblică”. Calitatea de membru poate fi obținută de oricine și este deținută de peste 8.500 de persoane din peste 80 de țări. În calitate de organizație științifică, SBL a fost membru fondator al American Council of Learned Societies în 1929. SBL nu a fost prima asociație din America de Nord dedicată studiilor biblice, dar a fost prima asociație interconfesională. Printre membrii fondatori ai SBL s-a aflat și un unitarian, Ezra Abbott. Dezvoltarea societății a avut loc în paralel cu creșterea interesului pentru studiile referitoare la istoria antică a Orientului Apropiat. Gale A. Yee a fost ales ca vicepreședinte al Society of Biblical Literature în 2018 și va deveni președinte al organizației în 2019. The SBL Handbook of Style este un manual de stil pentru studii biblice, pentru studii referitoare la creștinismul timpuriu și la istoria antică a Orientului Apropiat. The SBL Handbook of Style recomandă un format standard pentru abrevierea surselor primare referitoare la studiile biblice, de istorie a creștinismului timpuriu și de istorie antică a Orientului Apropiat. The Chicago Manual of Style (ed. a 16-a) apelează la autorii The SBL Handbook „pentru îndrumări”. The Student Supplement poate fi descărcat de pe Internet și conține, de asemenea, recomandări privind standardele de transliterare. În anul 2011 societatea a primit un grant de 300.000 de dolari din partea National Endowment for the Humanities pentru a crea Biblia Odyssey, un site interactiv, care oferă publicului informații biblice scrise de exegeți. |
Lousã se învecinează cu următoarele comune: Orașul a fost întemeiat în 1513 sub numele de Louzan, care a fost schimbat ulterior în Louzã și Lousã. Comuna Lousã este formată din următoarele localități: După reorganizarea teritorială din 2013, comuna Lousã este formată din patru subdiviziuni (freguesia, în portugheză) în locul celor șase subdiviziuni care existau anterior: |
Michel Demuth () a fost un scriitor francez, editor și traducător de literatură științifico-fantastică, mai ales epopee spațială. A publicat și sub pseudonimul Jean-Michel Ferrer. A primit Grand Prix de la science-fiction française în 1977 și Prix du Lundi în 2007. S-a născut la 17 iulie 1939 la Lyon. După studii economice neterminate, Demuth are diferite funcții mărunte în diverse instituții. Din 1967 intră în presa de profil SF. Debutează ca scriitor SF în aprilie 1958 în revista Satellite, urmează povestiri în Satellite și în Fiction. Între 1958 - 1968, a scris romane și nuvele de science fiction. Ulterior, s-a dedicat activității editoriale. Este, de asemenea, cunoscut pentru traducerea mai multor romane din Seria Dune. În 1967 este ales secretar de redacție la Fiction. Din 1972 până în 1977, este director al colecției Anti-mondes, editată de OPTA. Apoi, din 1977 până în 1981, a condus cu Jean-Baptiste Baronian prima colecție științifico-fantastică Le Livre de poche. A fost director al editurii Edition du Masque. A câștigat în 1977 Grand Prix de la science-fiction française pentru ciclu său de romane Les Galaxiales (Galaxialele). Acestea cuprind diverse episoade ale istoriei viitoare a omenirii, din 2000 până într-un viitor îndepărtat, prima încercare de acest fel în literatura franceză. Cu excepția unui mini-roman Cheia stelelor (La Clé des étoiles) nu a publicat decât culegeri de nuvele: Galaxiale (Les Galaxiales) și Anii metalici (Les Années métalliques). Scriitori francezi de literatură științifico-fantastică |
Silviu Genescu () este un scriitor, traducător și ziarist român. În 1985, în colecția O planetă numită anticipație, îi este publicată povestirea „Pescărușii” și în colecția Avertisment pentru liniștea planetei povestirea „Stigmatul”. În 1990, în colecția Anatomia unei secunde îi sunt publicate povestirile „Privind spre Titanic” și „Imagini dintr-o lume îndepărtată” și în colecția La orizont această constelație povestirea „Într-o zi, curând...”.Povestirea „Imagini dintr-o lume îndepărtată” a apărut și în Antologia science-fiction Nemira '94. A publicat în 1994 romanul T de la sfârșit (editura Marineasa). Povestiri publicate: „Viitorul, aproape de ușă”, „Călătoria cea mare”, „Lucille”, „Ca Sandra” (în Paradox), „Imagini dintr-o lume îndepărtată”, „Varianta Shakespeare”, „Uraganul” (în Helion), „Orașul”, „Peisagistul”, „Sayonara!”, „Privind spre Titanic” (în Almanahul Anticipația). Scriitori români de literatură științifico-fantastică |
Castelul Thil este un castel situat în orașul Chenôves din Saone-et-Loire, pe un deal mic izolat. Acest castel nu trebuie confundat cu altul cu același nume, situat în Vauxrenard, în Rhône. În 1875, castelul consta dintr-o clădire în plan dreptunghiular, cu un etaj, luminată cu lucarne cu frontoane curbate, sub acoperiș cu căpriori. Colțurile de nord-vest și sud-vest erau flancate de turnuri circulare cu acoperișuri conice mici. La est de această clădire principală, diferite alte clădiri erau dispuse în jurul unei curți, printre care se putea distinge baza unui turn în colțul nord-estic. Un alt mic turn ocupa probabil și colțul sud-est al patrulaterului. După restaurare, au fost adăugate turnuri în fiecare din celelalte două colțuri, iar acoperișurile conice au devenit foarte ascuțite. Turnurile vestice și-au păstrat micile ferestre dreptunghiulare și ambrazurile. Poarta din partea de vest a castelului datează din 1939 și poartă stema lui La Vernette. Zidurile capelei, unde o țiglă este inscripționată cu anul 1753, sunt ornate cu un brâu cu stema lui Perrin de Cypierre. Astăzi proprietate privată, castelul nu poate fi vizitat. |
Antiaritmicele sunt medicamente utilizate în tratamentul aritmiilor cardiace, pentru corectarea ritmului cardiac anormal. Exemple de tulburări de ritm cardiac în care se utilizează antiaritmicele sunt: fibrilația atrială, flutter-ul atrial, tahicardia ventriculară și fibrilația ventriculară. Exemple de medicamente antiaritmice sunt: chinidină, metoprolol, amiodaronă, verapamil, ajmalină, sparteină, sulfat de magneziu. |
Jackie Chan, un arheolog amator, și-a făcut plăcerea să lucreze la universitatea locală până când soarta ia dat o altă mână. După ce a găsit un scut care conține un talisman, el întâlnește The Dark Hand , o organizație criminală condusă de un om numit Valmont care servește demonul vrăjitor Shendu. Jackie și familia lui trebuie să coopereze cu o organizație secretă de aplicare a legii, secțiunea 13 , pentru a contracara amenințarea și trebuie să facă față pericolelor care vor cere ca toate îndrăzneala și priceperea lui Jackie în artele marțiale să fie depășite. Jackie Chan - Jackie Chan este un arheolog talentat și artist calificat de arte marțiale care locuiește în San Francisco împreună cu unchiul său. Viața lui liniștită de explorare a castelului prins și a mormintelor prafuite este tulburat când un vechi prieten, Căpitanul Negru din Secțiunea 13, îl recrutează pentru a opri mâna întunecată de a dobândi cele 12 Talismane, forțându-l pe liniile din față ale bătăliei dintre bine și rău. Jade Chan - Jade este nepoata de 12 ani a lui Jackie, născută în Hong Kong (tehnic, primul său văr de odinioară), care este deja "americanizată". Ea este aventuroasă și, prin urmare, nu respectă sfatul unchiului său de a rămâne în siguranță. Ea tinde să-l însoțească pe Jackie când iese în aventuri și se trezește în necazuri. Deși nu o va recunoaște, trebuie să fie salvată de Jackie aproape de fiecare dată. La fel de des, însă, gândirea ei rapidă și flexibilă îi ajută pe Jackie în situațiile în care gândirea sa moderată și precauția obișnuită reprezintă o piedică definitivă. Un gag frecvent în serie este abilitatea inexplicabilă de a apărea în mijlocul acțiunii, doar câteva secunde după ce a fost lăsată într-o locație / vehicul presupus sigur pentru siguranța ei. Unchiul Chan - Unchiul, așa cum este cunoscut (este numit "sensei" de Tohru), este unchiul lui Jackie și unchiul lui Jade. El are o remarcă foarte stereotipică accentuată de cantoneză, de obicei discută în a treia persoană despre el însuși și adesea folosește cantoneză în multe aspecte ale discursului său (incantația sa magică "Jiu 1 mo 1 gwai 2 gwaai 3 faai 3 di 2 zau 2 " (妖魔鬼怪快 哋 走), înseamnă "demonii răi și spiritele răuvoitoare, dispăruți!" În Cantoneză). Cele mai frecvent utilizate obiecte magice sunt un salamandru uscat și un pește de puffer; ambele având medii în remedii asiatice. Ceaiul este băutura preferată, dar de multe ori se plânge că este prea fierbinte sau prea rece și întotdeauna aruncă ceașca când termină. Are o varietate de cuvinte de captură, multe dintre acestea servind drept avertizări față de alte personaje, și exclamă frecvent "încă un lucru!"înainte de a arăta ceva care îl deranjează. Este un artist martial calificat, dar rareori se vede că se implică în luptă mână-la-mână. Când o face, el ia de obicei adversarii cu o singură lovitură discretă. Cunoștințele cele mai utilizate ale unchiului sunt cunoștințele sale despre istorie și talentele sale pentru vrăjitorie și magie. El este un vrăjitor chi talentat, capabil să-și păstreze propriul său și să câștige mai bine adversarilor care sunt mult mai capabili decât el. Tohru - Un om japonez foarte mare, Tohru a fost odată un enforcer pentru mâna întunecată și un slujitor personal pentru Valmont, liderul său. Din episodul centrat în jurul talismanilor de porc și câine , Tohru a început să aibă gânduri secundă despre lucrul pentru mâna întunecată. Mai multe lucruri arată acest lucru, de la Jackie care încearcă să-i spună lui Tohru să vină și să lucreze pentru secțiunea 13 pentru că "servesc gogoși în fiecare joi" (pe care le-a spus înapoi în episodul 13) pentru toate insultele și vina pe care le-Mână și trădându-i, întotdeauna mâncând-o. Cu toate acestea, când mâna întunecată a reușit să reînvie Shendu, vrăjitorul demon le-a dublat. Forțată să lupte singur cu Shendu, Tohru a fost învins repede, după care și-a schimbat credințele și sa întors la autoritățile din secțiunea 13. După o încercare care ia permis lui Tohru un anumit grad de libertate, el a devenit ucenicul unchiului în magia chi și a dezvoltat o relație de mare frate cu Jade, despre care el devine foarte protejat. Tohru demonstrează o mare loialitate față de oricine staționează, chiar până în momentul în care a fost enforcer pentru mâna întunecată. Până la sfârșitul seriei, Tohru devine un vrajitor plin de chi. Ratso - Un tânăr puternic, care acționează oarecum copilăresc, dimpled și are o dragoste de jucării, baseball și sandvișuri de brânză la grătar. Își poartă un bandaj peste nas ca o declarație de modă și a studiat fizica teoretică înainte de a se alătura echipei Enforcers. Când a fost un războinic Dark Chi în Sezonul 3, el a moștenit mantia lui Chuy. Când a fost infuzat cu demonul Chi de către Drago, el ar putea genera foc din mâinile sale. Când Maimuța Talisman-l afecta, el a fost de obicei transformat într-un șobolan (care se potrivește, pe baza numelui său). În sezonul 2 episodul 1, Chow la transformat într-un mrânc accidental și la schimbat înapoi. Are o soră nedeterminată și un tânăr nepot pe nume Rocko, care este fiul surorii sale și nu cunoaște cariera criminală a unchiului său. Chow - De origine asiatică (cel mai probabil chinez, pentru că în sezonul 2 episodul 3, el este capabil să citească o enigmă în chineză), el este cel mai scurt și cel mai tânăr membru al grupului. Marca sa este o pereche de ochelari de soare galben-portocaliu, care sunt de fapt ochelari de vedere, și a lucrat la un magazin numit Shunglass Shack, unde era angajat al lunii de 3 ori înainte de a se alătura mâinii întunecate. Când a fost un războinic Dark Chi în Sezonul 3, el a moștenit mantia lui Ghon. A câștigat capacitatea de a trage foc din ochii lui în timpul angajării sale de către Drago (deși prea des, ochelarii de soare au rupt atunci când a folosit această abilitate). Are o teamă de zbor, înălțimi, călătorii în spațiu și multe alte lucruri. Are un tânăr nepot numit Charlie, care nu știe de viața crimei unchiului său. Hak Foo - aka Tigrul Negru, are părul roșu, o mustață subțire și barba bărbiei, și poartă în mod obișnuit o cămașă și blugi cu mușchi albastri. Purta veste albastră și pantaloni roșii la prima sa apariție, iar când sa alăturat mâinii întunecate, a avut o schimbare de costum. Este un luptător foarte priceput și curajos și un adversar periculos pentru toți cei care îl înfruntă. Hak Foo are obiceiul să facă și să strige expresii metaforice colorate ori de câte ori începe un atac sau o acțiune specială. Când Hak Foo și Jackie s-au întâlnit prima dată, el a fost primul adversar care la învins pe Jackie într-o luptă echitabilă, iar în întreaga serie, Jackie nu la învins niciodată. Valmont - liderul mâinii întunecate care vine din Regatul Unit. El este un expert în domeniul criminalității și expert în arte marțiale, care este capabil să-și păstreze propriul său (și chiar să obțină mai bine) Jackie în confruntările lor personale. Când se întâmplă ceva, el spune fraza lui, "explozie!" În sezonul 2, el a fost posedat de Shendu. De-a lungul seriei, Valmont pierde din ce în ce mai mult capital, până când este înfundat în sărăcie totală. Până când se apropie Season 4, el trăiește într-un apartament cu o durată scurtă, suficient de mare pentru a trăi confortabil, iar în finalul seriei el este găsit să lucreze ca șofer de autobuz. Căpitanul Negru - Căpitanul Negru este capul secțiunii 13 și prietenul vechi al lui Jackie. În primul episod, Rock, când Jade încearcă să acceseze Vaultul Secțiunii 13, se dezvăluie că căpitanul Augustus Black sa născut pe 27 octombrie 1959, pe care Jade la crezut că ar fi putut fi parola lui Talisman. Este de asemenea sugerat că căpitanul Black ar putea fi un fan al lui James Bond, deoarece a folosit "007" ca cod de trecere în seif (Jade menționează că codul avea doar "trei numere, ultimul șapte").În Black Magic, căpitanul Black menționează că este un fan al lui Elvis Presley; "Singurul (regele) la care mă plec este Elvis și nu te văd purtând pantofi albastre de suede".El este, de asemenea, relativ sarcastic, deoarece (în sezonul 3, "A Jolly J-Team Xmas") când se confundă cu mama lui Tohru, căpitanul Black a comentat că "adesea mă înșel pentru femei în vârstă japoneze". Unchiul a comentat că căpitanul Black are o mulțime de chi bune în el, după cum Jackie a aflat când a fost surprins să afle că căpitanul Black a reușit să reziste unei mască Oni pentru o perioadă destul de mare de timp. Seria implică magia și supranaturalul, cum ar fi vrăji, demoni, chi și talismani de piatră, pe tot parcursul episoadelor. Talismanii reprezintă cele douăsprezece animale ale zodiacului chinezesc:Rat : Puterea și abilitatea animației . "Motion to Motionless" Oferă viață neînsuflețită. Obiectul animat preia personalitatea, puterile și abilitățile persoanei sau a lucrurilor după care a fost modelată. O statuie Quetzalcoatl (zeul soarelui) ar putea să zboare și să tragă bile de foc, iar statuia Lo Pei știa magia chi. Când Shendu se afla sub vraja lui Lo Pei, acest Talisman trebuia să-și mențină forma, dacă Talismanii erau obișnuiți să-l elibereze de forma statuii. Găsit pe fundul unui lanternă chineză antică. Tigrul : Puterea și abilitatea echilibrului (în sensul spiritual, nu literal). Când este activată, ea împarte jumătățile pozitive și negative ale utilizatorului ( Yin și Yang ) în două ființe separate, fiecare având o jumătate din Talisman. Poate fi folosit și pentru a găsi "cealaltă jumătate" a unui obiect rupt. Cele două ființe se reîntorc când reunesc Talismanul spart. A fost găsit într-o plăcintă. În sezonul 1 episodul 12 " Tigrul și păsărica", Shendu susține că este "cleiul care leagă ceilalți împreună". Rabbit : Puterea și abilitatea lui Superspeed. A fost găsit blocat în cochilia unei broaște țestoase uriașe din Pacific. Atunci când este utilizat împreună cu Rooster Talisman, acesta permite utilizatorului să zboare la viteze super-sonice. Dragon : Puterea și abilitatea arderii. Distrugeri extrem de distructive și explozive de energie de foc sunt evacuate de la Talisman. Dragonul Talisman poate fi cuplat la mâna lui Wielder. Găsit într-o peșteră vulcanică, se arată că atrage energia din emoțiile utilizatorului. Șarpe : Puterea și abilitatea invizibilității. S-a găsit pe tavanul unei camere a templului închinătorului de șarpe din apropierea râului Amazon și ulterior donat unui muzeu din New York. Este, de asemenea, Talismanul favorit al lui Viper (așa cum o consideră a fi "semnul" ei). Singurul dezavantaj este că Shadowkhan poate vedea utilizatorul în ciuda faptului că este invizibil, precum și diverse obiecte magice concepute pentru localizare. În plus, spectacolul are un gag de alergare în care personajele cred că folosesc puterea de invizibilitate atunci când nu sunt. Cal : Puterea și abilitatea vindecării / reînnoirii . " Calul nobil al unui cavaler" poate "expulza toate forțele extraterestre din interior " , vindecând utilizatorul bolilor (corpuri străine) și poate vindeca leziuni fizice, repararea obiectelor rupte și ameliorarea instantanee a durerii și dezorientării fizice. Găsit într-o structură deasupra unui munte nemenționat. În Vechiul Vest, era proprietate guvernamentală destinată muzeului din San Francisco. Mișcarea între ele nu este cunoscută. Oaie : Puterea și abilitatea Astral Projection , sau abilitatea de a înlătura sufletul din corp (și alții) și rătăcește ca spirit invizibil. În timp ce se proiectează, vrăjitorul poate intra în visele unei alte persoane. Deși nu puteți răni forma astrală a unei persoane, dacă doi sau mai mulți utilizatori sunt astrali, atunci ei pot face rău unul pe celălalt (așa cum se vede când Chow a luptat cu Jackie) și corpul utilizatorului este susceptibil de toate daunele atunci când utilizatorul astral revine corpul (adică Hak Foo în timpul luptei sale cu Tohru.) A fost întâi găsit într-o cușcă pe un tren de marfă cu destinația Istanbul. Cocos : Puterea și abilitatea levitației . Permite utilizatorului să se elibereze singuri și alte obiecte, dându-le efectiv telekineză. Atunci când este folosit împreună cu Rabbit Talisman, acesta permite utilizatorului să zboare la viteze super-sonice. Găsit într-un scut de aur în interiorul unui castel bavarez distrus. Acesta a fost primul talisman al seriei și a fost folosit destul de des în întreaga serie. Câine : Puterea și capacitatea nemuririi . " Talismanul de câini este cel mai bun prieten al omului, îl restaurează pe tânăr și îi acordă o viață veșnică." El împiedică moartea și oferă invulnerabilitate parțială. Acest Talisman a fost găsit într-o moară de vânt bavareză. The Dark HandPorc : Puterea și abilitatea Vieții de căldură . " Eyes Beam Heat " Permite utilizatorului să expulzeze din ochii lor grinzi extrem de puternice de energie termică pură. S-a găsit pe pălăria unui porc mecanic deasupra unui turn de ceas bavarez. În seria de aventuri Jackie Chan, mai multe personaje pot folosi o formă de magie folosind energia chi. Chi magia implică folosirea de poțiuni, obiecte magice și incantații. Mai jos sunt câteva dintre incantațiile Chi care au fost folosite în întreaga serie. Fiecare expert foloseste de obicei aceeasi incantatie, dar poate realiza multe efecte diferite, variind de la expulzarea demonilor la transformarea creaturilor vii în piatra. Lai Shui Zai - incantația folosită de Bai Tza în timpul încercării sale de a inunda San Francisco. Este posibil "Lai Shui Zai" (来水 在) în chineză. Înseamnă "apariție, inundație" sau "vino, inundați".Cercul de vraja pe care această vrajă are nevoie are un "水" la mijlocul ei, ceea ce înseamnă "Apă" în chineză și japoneză. Common Sense Media a dat show-ului 4 stele din 5 stele, spunând: "Cu toată inima, distractiv, suspans și plin de umor, acest spectacol nu poate fi adânc, dar este foarte distractiv". Seria de televiziune conține referințe la filmele lui Jackie Chan și propria sa viață în întreaga serie. În primul episod, Jackie este surprinsă să afle că Jade vorbește engleza. Ea îi spune că nu a spus niciodată că nu a vorbit, a presupus el. Aceasta este o referire la o linie de aceeași natură în filmul Rush Hour . În episodul "O noapte la operă", unchiul declară că face parte din grupul de scenă " Șapte Little Fortunes ", pe care Jackie Chan de fapt a făcut parte din viața reală. Un alt exemplu este în episodul "Rabbit Run", în care Jackie este mușcat de un șarpe , și folosește un stil kung fu cunoscut sub numele de "maestrul bețiv" de la unul dintre primele sale filme cu același nume. Potrivit lui Jackie în timpul uneia din segmentele sale de întrebări, personajele spectacolului se bazează pe anumiți oameni din viața sa. Unchiul se bazează pe agentul și pe tatăl său, Jade se bazează pe un sortiment al nepoatelor sale, iar Tohru se bazează pe unul dintre membrii echipei sale de cascadorie, precum și pe el însuși. Episodul "Și el face propriile lui cascadorii" se referă la faptul că Jackie Chan face propriile cascadorii în filmele sale. Seriale de televiziune americane |
Irinotecan este un medicament utilizat pentru tratamentul cancerului de colon și a carcinoamelor pulmonare cu celule mici. În tratamentul cancerului de colon, poate fi utilizat în monoterapie sau în combinație cu 5-fluorouracilul, iar pentru cancerul pulmonar este utilizat împreună cu cisplatin. Modul de administrare este intravenos. Irinotecan este un inhibitor al topoizomerazei I și este un derivat de camptotecină, un compus extras din planta Camptotheca acuminata. Se află pe lista medicamentelor esențiale ale Organizației Mondiale a Sănătății și este disponibil ca medicament generic. |
Metanefrinele reprezintă un grup de molecule compus din metanefrină și normetanefrină. Un articol în Journal of the American Medical Association din 2002 a indicat că măsurarea în plasmă a nivelului de metanefrine libere este cel mai bun instrument în diagnosticul feocromocitomului, un neoplasm corticosuprarenal. |
Biserica evanghelică din Cepari, comuna Dumitra, județul Bistrița-Năsăud, a fost ridicată, într-o primă etapă, în secolul al XV-lea. Figurează pe lista monumentelor istorice 2015, . Biserica veche, construită în secolul XV, era amplasată în centrul satului, fiind înconjurată de un zid de incintă. A fost refăcută în 1894-1895, în stil neogotic. Casa parohială construită în 1524 se numără printre puținele construcții renascentiste păstrate în mediul rural. Renovarea inadecvată din 1993 a distrus o mare parte din elementele arhitecturale vechi. După exodul sașilor transilvăneni, biserica a fost cumpărată de comunitatea ortodoxă, modificată la interior conform cerințelor cultului ortodox și a primit hramul „Buna Vestire”. Biserici evanghelice de confesiune augustană din România |
Prânzul este o pictură din cariera timpurie a artistului spaniol Diego Velázquez, terminată aproximativ în 1617. Lucrarea, o pictură în ulei pe pânză, se afla în Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg. Pictura prezintă o masă acoperită de o pânză șifonată, pe care se află două rodii și o bucată de pâine. Oamenii care participă la prânz includ un bărbat în vârstă în stânga și un tânăr în dreapta, în timp ce în fundal, un băiat, aparent fără griji, toarnă vinul într-o cană. Pe peretele din fundal atârnă o bandă albă, o geantă din piele și, în dreapta, o sabie. Prânzul este aproape identic cu o altă pictură realizată de Velázquez, Prânzul fermierilor (1618). |
Leaving Neverland este un film american documentar din 2019 regizat și produs de regizorul britanic Dan Reed. Este format din două părți și prezintă separat experiențele a doi băieți, James „Jimmy“ Safechuck, 10 ani, și Wade Robson, 7 ani. Filmul se concentrează asupra a doi bărbați, Wade Robson și Jimmy Safechuck, care susțin că au fost abuzați sexual de către vedeta pop Michael Jackson atunci când erau copii. Leaving Neverland descrie cum Jackson a început relațiile cu cei doi tineri fani, cu vârsta de 7 și 10 ani și cu familiile lor. Include interviuri cu Safechuck și Robson și cu mamele, soțiile și frații lor pentru a reprezenta un portret al abuzului susținut și pentru a explora sentimentele complicate care i-au determinat pe cei doi bărbați să se confrunte cu experiențele lor după ce au avut copii mici. În acuzațiile împotriva lui Michael Jackson din 1993, Jackson a fost acuzat de molestarea sexuală a lui Jordan Chandler de 13 ani. El a negat acuzațiile și a soluționat cazul civil în afara unei instanțe judecătorești contra unei sume de bani nedivulgată. Nu au fost formulate acuzații penale. În 2005, un juriu l-a găsit pe Jackson nevinovat de molestarea lui Gavin Arvizo și a acuzațiilor conexe. A avut premiera la Festivalul de film Sundance la 25 ianuarie 2019 și va fi difuzat mai târziu în 2019 în două părți în Marea Britanie. |
Lebăda amenințătoare (în ) este o pictură în ulei a unei lebede de vară, realizată în jurul anului 1650 de pictorul olandez Jan Asselijn. Lucrarea se află în colecția Rijksmuseum din Amsterdam în Olanda. Pictura în ulei pe pânză are o înălțime de 144 centimetri și o lățime de 171 centimetri. Subiectul picturii este o lebădă desenată în mărime naturală (Cygnus olor) care își apără cuibul împotriva unui câine. În colțul din dreapta jos, pictura este semnată cu monograma „A”. În anii 1790, această pictură se afla în colecția lui Jan Gildemeester și a fost inclusă în catalogul de picturi din 1800 (aranjat în ordine alfabetică de către artist) produs pentru vânzarea proprietății sale, deși nu a fost inclus în pictura din 1794 a lui Adriaan de Lelie cunoscută sub numele de Galeria de artă a lui Jan Gildemeester Jansz. Catalogul afirmă că este o „alegorie a Raadpensionaris de Witt”. Pictura a fost achiziționată de comerciantul de artă Cornelis Sebille Roos pentru 100 de guldeni pentru Nationale Konst-Gallery din Haga, în numele directorului Alexander Gogel. Este documentată ca fiind prima achiziție a instituției respective. S-a speculat că textul alb care a fost pictat pe tablou era făcut în timpul Witten-Oorlog. Pictura a fost achiziționată pentru Nationale Konst-Gallery din Haga în 1800 pe baza referinței sale alegorice, dar abia ulterior vizitatorii au arătat că pictorul a murit cu mult înainte de uciderea fraților De Witt. |
Biserica evanghelică din Dorolea, comuna Livezile, județul Bistrița-Năsăud, a fost construită în secolul al XIX-lea. Figurează pe lista monumentelor istorice 2015, . Păstrează încă fronturi compacte de case ridicate în ultima treime a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, fiind păstrat aici cel mai coerent ansamblu arhitectural săsesc din regiune. Biserica a fost construită între anii 1858-1861, în vecinătate se află școala din 1892 și sala comunală din 1906, precum și casa parohială din secolul XVIII, renovată în 1881. După exodul sașilor transilvăneni, biserica a fost cumpărată de comunitatea ortodoxă, modificată la interior conform cerințelor cultului ortodox și a primit hramul „Pogorârea Sfântului Duh”. Avram Alexandru, Câteva considerații cu privire la bazilicile scurte din bazinul Hârtibaciului și zona Sibiului, în Revista monumentelor și muzeelor de istorie, 1981, numărul 2. Biserici evanghelice de confesiune augustană din România |
Arad Open Air este un festival dedicat tuturor iubitorilor de muzică. O aventură de neuitat îmbină, de fiecare dată, zone muzicale variate, precum muzica electronică, rock, hip-hop cu arta și cultura comunităților, iubitorilor de creativitate și modurilor alternative de viață. Desfășurat pe Aeroportul Internațional Arad, conceptul festivalului pune accentul, în cadrul celor mai recente ediții, pe tematici care aduc aminte de zbor, spațiu, univers. Arad Open Air înseamnă libertatea de a gândi, de a acționa, de a crea de a ne respecta unii pe alții, prin implicare, voluntariat și distracție. Arad Open Air înseamnă depășirea stărilor obișnuite de percepție și limitărilor de orice fel, prin dans, muzică și artă. Prima ediție a festivalului s-a derulat sub numele de Open Air Festival - ABC la Aeroport în 14 septembrie 2016 pe platoul Aeroportului din Arad. [2] Evenimentul a adus la un loc genuri de nișă și main-stream într-un spațiu neconvențional. A 3-a ediție a festivalului Arad Open Air Festival a avut loc în perioada 14-16 septembrie 2018, tot pe Aeroportul din Arad. Dedicat zborului, conceptul evenimentului a inclus activități specifice, sunete tematice și mesaje de la căpitanul de bord. Celebrul ATB a fost impresionat de acest concept și a numit încăperea din aeroport ”The best Green Room ever”. A 4-a ediție a festivalului Arad Open Air Festival va avea loc în perioada 28-30 iunie 2019 pe Aeroportul Internațional Arad. [4] Ediția spațială oferă și ea experiențe de neuitat și călătorii muzicale. |
Un agonist este o substanță chimică care se leagă de un receptor și activează receptorul pentru a declanșa un răspuns biologic. Dacă un agonist determină o acțiune, un antagonist blochează acțiunea declanșată de agonist, iar un agonist invers provoacă o acțiune opusă celei declanșate de agonist. Receptorii pot fi activați fie de agoniști endogeni (precum hormonii și neurotransmițătorii) sau agoniști exogeni (precum medicamentele), rezultând într-un răspuns biologic. Un agonist fiziologic este o substanță care produce același răspuns corporal, dar nu se leagă de același receptor. Un agonist endogen al unui anumit receptor este o substanță produsă în mod natural de organism, care se leagă și activează receptorul. De exemplu, agonistul endogen al receptorilor de serotonină este serotonina, iar agonistul endogen al receptorilor de dopamină este dopamina. Agoniștii deplini se leagă și activează un receptor cu răspunsul maxim care poate fi obținut de la receptor. Un exemplu de un medicament care poate acționa ca un agonist deplin este isoproterenol, care imită acțiunea adrenalinei asupra receptori β adrenergici. Un alt exemplu este morfina, care imită acțiunile endorfinelor asupra receptorilor μ opioizi de-a lungul sistemului nervos central. Cu toate acestea, un medicament poate acționa ca un agonist deplin în unele țesuturi și ca un agonist parțial în alte țesuturi, în funcție de numerele relative de receptori și diferențe în cuplarea la receptori. Un co-agonist funcționează alături de alți co-agoniști pentru ca împreună să producă efectul dorit. Activarea receptorilor NMDA necesită obligatoriu co-agoniști pentru D-serină, glutamat și glicină. Un agonist selectiv este selectiv pentru un anumit tip de receptor. De exemplu, buspirona este un agonist selectiv pentru receptorii serotoninergici 5-HT1A. Agoniștii parțiali (precum buspironă, aripiprazol, buprenorfină sau norclozapin) se leagă și activează și ei un anumit receptor, dar au doar eficacitate parțială comparat cu agoniștii deplini, chiar și atunci când ocupă la maxim receptorii. Agenți precum buprenorfina sunt folosiți pentru a trata dependența de opiacee tocmai din acest motiv, deoarece aceștia produc efecte mai slabe asupra receptorilor opioizi, scăzând astfel dependența și potențialul de abuz. Un agonist invers este un agent care se leagă de același receptor ca un agonist și inhibă activitatea receptorului. Agoniștii inverși exercită efectul farmacologic opus față de un agonist al receptorului, nu doar o lipsă de efect al agonistului, precum în cazul antagoniștilor. Un exemplu este agonistul invers canabinoid rimonabant. Un superagonist este un termen folosit de unii pentru a identifica un compus care este capabil de a produce un răspuns mai mare decât un agonist endogen la receptorul țintă. În acest caz, s-ar putea spune că agonistul endogen este pur și simplu un agonist parțial în acel țesut. Un agonist ireversibil este un tip de agonist care se leagă permanent de un receptor prin formarea de legături covalente. Câteva astfel de exemple au fost descrise. Noi descoperiri care extind definiția clasică din farmacologie demonstrează că liganzii pot să se comporte concomitent ca agoniști și antagoniști, pentru același receptor, în funcție de căile efectoare sau tipul de țesut. Termenii care descriu acest fenomen sunt „selectivitate funcțională”, „agonism proteic” sau modulatori selectivi ai receptorilor. Din greacă αγωνιστής (agōnistēs), concurent, campion, rival |
A fost descrisă în 2006. E. laeve este specia-tip a genului Echinoplectanum. Echinoplectanum laeve și-a primit numele de la gazda sa (Plectropomus laevis). Justine & Euzet au mai comentat că epitetul laeve („neted”, pe latină) este potrivit pentru o specie din familia Diplectanidae care nu are solzi corporali tegumentali. Plectropomus laevis este gazda-tip a lui Echinoplectanum laeve''. Localitatea-tip este reciful de corali din largul orașului Nouméa din Noua Caledonie. |
Diplectanidele sunt caracterizate de o combinație a următoarelor caracteristici: Prezența unor organe adezive accesoare pe partea dorsală și ventrală a [numite |
Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP) este organul central de specialitate, cu statut de subdiviziune a Ministerului Justiției din Republica Moldova, care exercită atribuțiile și implementează politica statului în domeniul punerii în executare a pedepselor penale cu închisoarea și detențiunea pe viață, a măsurii arestului preventiv, a sancțiunii arestului contravențional, precum și a măsurilor de siguranță aplicate persoanelor private de libertate. Activitatea ANP se desfășoară exclusiv în baza și pentru executarea legii, în conformitate cu principiile legalității, respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, imparțialității și nediscriminării, răspunderii personale și profesionalismului, transparenței, respectării secretului de stat și a altor informații oficiale cu accesibilitate limitată. Direcția siguranță și regim penitenciar Direcția generală evidență și transfer Direcția generală management instituțional Direcția analitică și planificare Secția cooperare și programe externe Direcția generală logistică și administrare Secția activitate economică și organizarea muncii Sarcinile și atribuțiile de bază ale colaboratorilor acestei subdiviziuni sunt: asigurarea securității publice în cazul situațiilor excepționale. Instituția a fost fondată la 1 aprilie 1991. Instituția este subordonată ANP, a cărei menire de bază constă în instruirea și perfecționarea permanentă a angajaților Sistemului Penitenciar. Obiectivele de bază ale acestei instituții sunt: Penitenciarul nr. 1-Taraclia - penitenciar de tip închis. Suplimentar, pe lângă penitenciar funcționează un sector de tip deschis cu dislocarea acestuia în orașul Basarabeasca. Aici își execută pedeapsa condamnații majori de gen masculin, care au săvârșit infracțiuni deosebit de grave și excepțional de grave, precum și persoanele care au săvârșit infracțiuni ce constituie recidivă. Instituția penitenciară își are originile în anul 1981, având la acea dată statutul de colonie de corecție prin muncă cu regim sever. Penitenciarul nr. 2-Lipcani - penitenciar de tip închis și semiînchis, pentru detenția condamnaților de gen masculin care, în virtutea funcțiilor ocupate anterior, pot fi amenințați cu răzbunarea. Momentul fondării instituției penitenciare nr. 2-Lipcani poate fi considerat anul 1956. Penitenciarul nr. 3-Leova - penitenciar de tip închis. Aici își execută pedeapsa condamnații majori de gen masculin, care au săvîrșit infracțiuni deosebit de grave și excepțional de grave, precum și persoanele care au comis infracțiuni ce constituie recidivă. Colonia de corecție prin muncă nr. 1 cu dislocare în orașul Leova a fost înființată la 27 mai 1963. Penitenciarul nr. 4-Cricova - penitenciar de tip semiînchis, pentru condamnații majori de gen masculin, care au săvârșit infracțiuni ușoare, mai puțin grave și grave, comise cu intenție. Colonia de corecție prin muncă cu regim comun nr. 4-Cricova a fost instituită prin ordinul Ministerului Afacerilor Interne al URSS din 3 iunie 1958. Penitenciarul nr. 5-Cahul - izolator de urmărire penală (instituție penitenciară de tip închis). În această instituție se dețin persoanele față de care este aplicată măsura arestului preventiv. Suplimentar, în penitenciar funcționează un sector de tip semiînchis pentru detenția condamnaților majori de gen masculin, antrenați la lucrări de deservire a penitenciarului. La momentul înființării, în anul 1968, instituția avea statutul de Colonie de corecție prin muncă cu regim comun. Penitenciarul nr. 6-Soroca - penitenciar de tip închis, unde își execută pedeapsa condamnații majori de gen masculin pentru infracțiuni deosebit de grave și excepțional de grave, precum și persoanele care au săvârșit infracțiune, ce constituie recidivă. Apariția unei închisori moderne în Soroca datează cu anul 1886, anterior au existat doar instituții primitive de arest, beciuri, case vechi etc. Penitenciarul nr. 7-Rusca - penitenciar în care își execută pedeapsa condamnatele de gen feminin. Suplimentar, în această instituție funcționează un sector pentru deținerea condamnatelor de gen feminin minore. Istoria coloniei își are punctul de început în anul 1944, când pe teritoriul ei se înființează lagărul de concentrare pentru prizonierii militari, aliați ai Germaniei, care a existat până în anul 1952. Penitenciarul nr. 8-Bender - penitenciar de tip semiînchis. Aici își execută pedeapsa condamnații majori de gen masculin, care au săvârșit infracțiuni ușoare, mai puțin grave și grave, săvârșite cu intenție. Momentul demarării activității instituției îl constituie 6 octombrie 1961, când, în baza Hotărârii Consiliului de Miniștri RSS Moldovenească nr. 421-42, a fost înființată Instituția penitenciară din orașul Bender. Penitenciarul nr. 9-Pruncul - penitenciar de tip închis. În instituție își execută pedeapsa condamnații majori de gen masculin, condamnați la închisoare pentru infracțiuni deosebit de grave și excepțional de grave, precum și persoanele care au săvârșit infracțiuni ce constituie recidivă. Instituția penitenciară nr. 9-Pruncul a fost fondată în anul 1960. Penitenciarul nr. 10-Goian - penitenciar pentru minori. Instituția penitenciară nr. 10-Goian a fost înființată în anul 1973, ca subdiviziune a Coloniei de corecție prin muncă nr. 4 Cricova, cu statut de sector-așezare. În anul 2013 a fost inaugurat noul Penitenciar din Goian pentru detenția minorilor. Penitenciarul nr. 11-Bălți - izolator de urmărire penală (instituție penitenciară de tip închis). Istoria instituției penitenciare din or. Bălți cuprinde o perioadă de aproape 200 ani. Primele atestări țin de anul 1810, când este menționată documentar, pentru prima dată, construcția primelor blocuri ale închisorii, care aveau o capacitate de deținere a doar câteva zeci de condamnați. Penitenciarul nr. 12-Bender - izolator de urmărire penală (instituție penitenciară de tip închis). Aici se dețin persoanele față de care este aplicată măsura arestului preventiv. Suplimentar, în acesta funcționează un sector de tip semiînchis pentru detenția condamnaților majori, antrenați la lucrări de deservire a penitenciarului. Prima clădire de pe teritoriul actualului Penitenciar nr. 12-Bender datează cu anul 1914. Pe atunci exista un singur bloc, căruia, inițial, i-a fost acordat statutul juridic de “Colonie de reeducare prin muncă”. Penitenciarul nr. 13-Chișinău - izolator de urmărire penală (instituție penitenciară de tip închis). Suplimentar, aici funcționează un sector de tip semiînchis pentru detenția condamnaților majori, antrenați la lucrări de deservire a penitenciarului. Începutul existenței instituției penitenciare nr.13 datează cu anul 1812, când pe teritoriul actualului izolator de urmărire penală a fost construită o închisoare nu prea mare, din lemn. Peste circa două decenii, în anul 1834, arhitectul italian G.Torricelli a fost angajat de către autoritățile acelor timpuri pentru a realiza proiectul unei închisori, care a fost aprobat abia în anul 1844, de către arhitectul basarabean Osip Gaschii. În conformitate cu acest proiect, la intrarea în clădirea închisorii de atunci, se afla o biserică mică cu trei turnuri, unde deținuții se mărturiseau înainte de a fi executați. Apoi au fost ridicate și alte clădiri ale închisorii. Penitenciarul nr.16-Pruncul - instituție cu statut de spital penitenciar. Aici se dețin toate categoriile de condamnați, transferați de la alte instituții penitenciare, care necesită tratament ambulatoriu. În anul 1987, de la Colonia de corecție nr.9 au fost detașate două blocuri, fiecare a câte două etaje, împreună cu un teren mlăștinos, pe care s-a preconizat să fie construit spitalul pentru deținuții tuturor închisorilor din țară. Penitenciarul nr. 17-Rezina - izolator de urmărire penală (instituție penitenciară de tip închis), unde se dețin persoanele față de care este aplicată măsura arestului preventiv. Suplimentar, în această instituție funcționează un sector de tip închis, pentru persoanele condamnate la detențiune pe viață, un sector de tip semiînchis, pentru detenția condamnaților majori de gen masculin, implicați în lucrările de deservire a penitenciarului și un sector cu statut de spital penitenciar, unde sunt plasați deținuții bolnavi de tuberculoză. Un eveniment marcant în istoria activității Penitenciarului nr. 17-Rezina se produce în anul 1995, când prin ordinul MAI nr. 60 din 03.04.1995, Colonia de corecție prin muncă nr.17 a fost redenumită în Penitenciarul nr. 17-Rezina. În același an, aici, au ajuns primii deținuți, condamnați la executarea pedepsei penale privative de libertate în colonie cu regim sever. Penitenciarul nr. 18-Brănești - penitenciar de tip semiînchis, în care își execută pedeapsa condamnații de gen masculin, care au săvârșit infracțiuni ușoare, mai puțin grave și grave, săvârșite cu intenție. Activitatea instituției penitenciare nr. 18-Brănești își are începutul în anul 1965. nr.300 din 21.12.2017 cu privire la sistemul administrației penitenciare nr.437 din 15.05.2018 cu privire la organizarea și funcționarea Administrației Naționale a Penitenciarelor |
Primul fanzin românesc a fost Solaris, editat de cenaclul SF omonim. Primul număr a apărut în iunie 1972. Paradox este al doilea fanzin românesc. Seria a II-a a apărut în perioada 1990 (nr. 15) - 1999 (nr. 21). A fost editată de către Întreprinderea Mică "Paradox", înființată în anul 1990 și devenită ulterior Societatea Comercială "Paradox" SRL. Seria a III-a a apărut în perioada 2004 (nr. 1E) - 2005 (nr. 4E) doar în format electronic. Seria a IV-a a apărut în perioada 2013 (nr. 23) - 2017 (nr. 28). Numărul 23 a marcat 40 de ani de la apariția primului fanzin Paradox. Al doilea număr a apărut în martie 1974 și conține: |
Haptorul este organul de atașare al monogeneenilor, o clasă de platelminți paraziți. Mai este numit și opistohaptor (opistho-: în spate) pentru a sublinia faptul că este dispus posterior și pentru a-l diferenția de prohaptor (pro-: în față), o structură glandulară la capătul anterior al corpului. Conform lui Yamaguti (1963), principalul organ adeziv al monogeneenilor, haptorul, este posterior, de formă generală discoidală, musculos, poate fi împărțit în alveole sau loculi, prezintă de obicei structuri de ancorare, are aproape întotdeauna cârlige larvale marginale, sau se găsește într-o formă redusă cu structuri de ancorare. Haptorul poate consta din ventuze simetrice sau asimetrice, atașate direct de bază sau cu o tulpină, și cleme cu sau fără sclerit de susținere; organe accesorii de susținere pot fi prezente sub formă de platoșe, cute sau anexe. Structura haptorului este diferită între cele două subclase ale clasei Monogenea, Monopisthocotylea și Polyopisthocotylea, și reprezintă o parte importantă a diferențierii între ele. La Monopisthocotylea, haptorul constă dintr-o singură unitate de atașare simetrică, și nu prezintă niciodată cleme. La familia Diplectanidae, haptorul prezintă structuri speciale, ventrale sau dorsale, numite squamodiscuri sau lamelodiscuri. La Polyopisthocotylea, haptorul prezintă câteva cleme și ventuze, și e deseori asimetric. |
Întîlnire cu Hebe este o nuvelă și o colecție de povestiri științifico-fantastice ale scriitorului român Ovidiu Șurianu. A apărut în 1972 la editura Albatros în colecția Fantastic Club. Colecția cuprinde povestirea „Galbar” și nuvela omonimă. Povestirea prezintă contactul unei colonii pământene de pe planeta Marte cu o civilizație extraterestră. Matt Rogers are 51 de ani. După ce efectuează un zbor spațial în jurul Pământului, constată că a întinerit, având cu peste 20 de ani mai puțin. Ovidiu Șurianu solicită cititorul în direcția meditației filozofice cu privire la relația individ-societate în condiții de pionierat cosmic, privind consecințele nebănuite ale unei întâlniri cu o civilizație extraterestră. Colecții de povestiri științifico-fantastice |
Tuberaceae (Barthélemy Charles Joseph Dumortier, 1822) este o familie de ciuperci mai mică, dar răspândită în toată lumea, din încrengătura Ascomycota în subdivizia Pezizomycotina clasa Pezizomycetes și ordinul Pezizales care coabitează cu rădăcinile de arbori, formând micorize. În momentul de față conține șase genuri, între ele și cel al trufelor veritabile. Tipul de gen este Tuber. Corpul fructifer: este mereu învăluit de o peridie (înveliș al corpului de fructificație la unele ciuperci destul de groasă care nu poate fi decojită, la majoritatea genurilor netedă pe suprafață, cu excepția secției trufelor veritabile negre care sunt verucoase, acoperite cu negi iregulari mai mult sau mai puțin proeminenți, poligonali sau piramidali. O excepție face mica și comestibila Choiromyces tetrasporus (Josef Velenovský|Velen.]], 1939) a cărei suprafață este foarte încolăcită, semănând unui creier. Mărimea diferă tare, dar multe specii au doar o mărime de 0,5-2 cm. Carnea (gleba): a cărei culoare tinde de la albicios până la negru, este mereu fermă, dar marmorată numai la speciile mai mari. De asemenea mirosul și gustul variază de la foarte plăcut la dezgustător. Conform Mycobank există (ajustat) șase genuri alăturate acestui gen, trufele conținând cele mai multe specii: Paradoxa Mattir. (1935): cu 3 specii din care două (P. gigantospora, P. monospora) se dezvoltă în Europa, iar un soi în China (P. sinensis), tip de specie fiind Paradoxa monospora. Tuber (P. Micheli) F.H.Wigg. (1780): este răspândit peste toată lumea, tip de specie fiind Tuber aestivum. Următoarele genuri sunt apropiat înrudite, dar nu aparțin familiei Tuberaceae: Discinaceae Benedix (1962), 58 de specii în 5 genuri, cu tipul de gen Discina, Helvellaceae Fr. (1822), 134 (117) de specii în 5 genuri, cu tipul de gen Helvella, |
Un neoplasm este un tip de creștere anormală și excesivă, numită neoplazie, a unui țesut. Creșterea unui neoplasm este necoordonată cu cea a țesutului normal înconjurător și persistă să crească anormal, chiar dacă declanșatorul inițial este îndepărtat. De obicei, această creștere anormală (dar nu întotdeauna) formează o masă. Când formează o masă, poate fi numită tumoră. ICD-10 (Clasificarea statistică internațională a bolilor) clasifică neoplasmele în patru grupe principale: neoplasme benigne, neoplasme in situ, neoplasme maligne și neoplasme de comportament incert sau necunoscut. Neoplasmele maligne sunt, de asemenea, cunoscute pur și simplu sub numele de cancer și sunt în centrul oncologiei. Înainte de creșterea anormală a țesutului, ca neoplazie, celulele suferă adesea un model anormal de creștere, cum ar fi metaplazia sau displazia. Cu toate acestea, metaplazia sau displazia nu progresează întotdeauna spre neoplazie. Cuvântul provine din greaca antică, din νέος-neo („nouă”) și πλάσμα plasmă („formare”, „creație”). Un neoplasm poate fi benign, potențial malign sau malign (cancer). Neoplasmele potențial maligne includ carcinomul in situ. Sunt localizate, nu invadează și nu distrug, dar în timp, se pot transforma într-un cancer. Neoplasmele maligne sunt denumite frecvent cancer. Ele invadează și distrug țesutul din jur, pot forma metastaze și, dacă nu sunt tratate sau nu răspund la tratament, se dovedesc fatale. Neoplasmul secundar se referă la oricare dintre categoriile de tumori canceroase care sunt fie o afecțiune metastatică a unei tumori primare, fie o tumoră aparent fără legătură care crește în frecvență în urma anumitor tratamente pentru cancer, cum ar fi chimioterapia sau radioterapia. Rareori poate exista o neoplasmă metastatică fără un sit cunoscut al cancerului primar și aceasta este clasificată sub denumirea cancer de origine primară necunoscută. Tumorile neoplazice sunt adesea eterogene și conțin mai multe tipuri de celule, dar inițierea și creșterea continuă depind de obicei de o singură populație de celule neoplastice. Se presupune că aceste celule sunt clonale - adică provin din aceeași celulă și toate poartă aceeași anomalie genetică sau epigenetică - evidentă - a clonalității. Pentru neoplasmele limfoide, de exemplu limfomul și leucemia, clonalitatea este dovedită prin amplificarea unei singure rearanjări a genei imunoglobulinei lor (pentru leziunile celulelor B) sau a genei receptorului celulelor T (pentru leziunile celulelor T). Demonstrarea clonalității este considerată a fi necesară pentru a identifica o proliferare a celulelor limfoide ca neoplazică. Este tentant să definim neoplasmele ca proliferări celulare clonale, dar demonstrarea clonalității nu este întotdeauna posibilă. Prin urmare, nu se poate include clonalitatea în definirea neoplaziei. Tumora sau tumoarea (în vorbirea curentă), însemnând în latină umflătură, unul dintre semnele cardinale ale inflamației, a însemnat inițial orice formă de umflătură (tumefacție), neoplazică sau nu. Cu toate acestea, terminologia actuală, atât medicală cât și non-medicală, folosește trmenul de tumoră ca sinonim pentru un neoplasm (o leziune chistică solidă sau plină de fluide, care poate fi sau nu formată printr-o creștere anormală a celulelor neoplazice), care apare cu o anumită mărime. Unele neoplasme nu formează o tumoare, de exemplu leucemia și cele mai multe forme de carcinom in situ. Tumora nu este, de asemenea, sinonimă cu cancerul . În timp ce cancerul este, prin definiție, malign, o tumoră poate fi benignă, precanceroasă sau malignă. Termenii de masă și nodul sunt adesea folosiți în mod sinonim cu tumora. În general, însă, termenul de tumoră este utilizat în mod generic, fără referire la dimensiunea fizică a leziunii. Mai exact, termenul de masă este adesea utilizat atunci când leziunea are un diametru maxim de cel puțin 20 de milimetri (mm) în cea mai mare direcție, în timp ce termenul nodul este de obicei utilizat atunci când dimensiunea leziunii este mai mică de 20 de mm, în cea mai mare dimensiune. Un neoplasm poate fi cauzat de o proliferare anormală a țesuturilor, care poate fi cauzată de mutații genetice. Nu toate tipurile de neoplasme determină o supraaglomerare tumorală a țesutului (vezi leucemia sau carcinomul in situ) scoțându-se în evidență asemănări între creșterile neoplazice și procesele regenerative, de exemplu, dediferențierea și proliferarea rapidă a celulelor. Recent, creșterea tumorii a fost studiată folosind matematica și mecanica mediilor continue. Tumorile vasculare (formate din vase de sânge) sunt astfel privite ca fiind amalgame ale unui schelet solid format din celule lipicioase și un lichid organic care umple spațiile în care celulele pot crește. În cadrul acestui tip de model, pot fi tratate eforturi mecanice și tulpini, iar influența lor asupra creșterii tumorii, a țesutului înconjurător și a vascularizării este elucidată. Descoperirile recente din experimentele care folosesc acest model arată că creșterea activă a tumorii este limitată la marginile exterioare ale tumorii și că rigidizarea țesutului normal de bază inhibă și creșterea tumorii. Condiții benigne care nu sunt asociate cu o proliferare anormală a țesutului (cum ar fi chisturile sebacee sau ateroamele) pot fi, de asemenea, prezente ca tumori, dar nu au potențial malign. Chisturile mamare (care apar frecvent în timpul sarcinii și în alte momente) sunt un alt exemplu, la fel ca și alte umflături glandulare încapsulate (tiroidă, glanda suprarenală, pancreas). Hematoamele încapsulate, țesutul necrotic încapsulat (de la o mușcătură de insectă, de la un corp străin sau alt mecanism nociv), keloizii (supraagregări discrete ale țesutului cicatricial) și granuloamele pot, de asemenea, să apară sub forma unor tumori. Mărirea localizată discretă a structurilor normale (uretere, vase de sânge, conducte biliare intrahepatice sau extrahepatice, incluziuni pulmonare sau duplicări gastrointestinale ) cauzată de obstrucțiile sau îngustările de ieșire sau de conexiuni anormale, poate, de asemenea, să apară sub forma unei tumori. Exemple sunt fistulele arteriovenoase sau anevrismele (cu sau fără tromboză), fistulele biliare sau anevrisme, colangită sclerotică, cisticercoză sau chisturi hidatice, duplicări intestinale și incluziuni pulmonare, așa cum se observă la fibroza chistică. Biopsierea unui număr de tipuri de tumori poate fi periculoasă, întrucât scurgerea conținutului lor ar putea fi catastrofală. Când se întâlnesc astfel de tipuri de tumori, modalitățile de diagnostic, cum ar fi ecografia, tomografiile, RMN-ul, angiogramele și scanările de medicină nucleară sunt folosite înainte (sau în timpul) biopsiei sau explorării/excizării chirurgicale, în încercarea de a evita astfel de complicații severe. Natura unei tumori este determinată de imagistică, de explorare chirurgicală sau de un patolog după examinarea țesutului dintr-o biopsie sau un specimen chirurgical. Deteriorarea ADN-ului este foarte frecventă. Deteriorările sau erorile ADN-ului care apar în mod natural (în mare parte datorită metabolismului celular și proprietăților ADN-ului în apă la temperaturi ale corpului) apar la o rată de peste 60.000 de erori noi, în medie, pe celulă umană, pe zi [a se vedea și articolul Deteriorarea ADN-ului (care apare în mod natural)]. Deteriorări ale ADN suplimentare pot apărea din cauza expunerii la agenți exogeni. Fumul de tutun provoacă o deteriorare exogenă a ADN-ului, iar aceste deteriorări ale ADN sunt cauza probabilă a cancerului pulmonar datorat fumatului. Lumina UV provenită din radiațiile solare provoacă deteriorări ale ADN care sunt importante în melanom. Infecția cu Helicobacter pylori produce niveluri ridicate de specii reactive de oxigen care afectează ADN-ul și contribuie la cancerul gastric. Acizii biliari, la niveluri ridicate în colonul oamenilor care consumă o dietă bogată în grăsimi, provoacă, de asemenea, daune ADN-ului și contribuie la cancerul de colon. Katsurano și colab. au indicat că macrofagele și neutrofilele dintr-un epiteliu colonic inflamat sunt sursa de specii reactive de oxigen care provoacă deteriorări ale ADN care, la rândul lor, inițiază tumorageneză colonică. Unele surse de deteriorare a ADN-ului sunt indicate în casetele din partea de sus a figurii din această secțiune. Persoanele cu o mutație a liniei germinale care provoacă o deficiență în oricare din cele 34 de gene de reparare a ADN-ului (a se vedea articolul tulburări de deficiență de reparare a ADN-ului ) prezintă un risc crescut de cancer. Unele mutații ale liniei germinale din genele de reparare a ADN-ului provoacă până la 100% șanse de cancer în orice moment al vieții (de exemplu, mutațiile p53). Aceste mutații ale liniei germinale sunt indicate într-o casetă din stânga figurii cu o săgeată care indică contribuția lor la deficiența de reparare a ADN-ului. Aproximativ 70% dintre neoplasmele maligne nu au nici o componentă ereditară și sunt numite cancere sporadice. Doar o minoritate de tipuri de cancer sporadice prezintă o deficiență în repararea ADN-ului din cauza mutației într-o genă de reparare a ADN-ului. Cu toate acestea, majoritatea cancerelor sporadice au deficiență în repararea ADN-ului din cauza modificărilor epigenetice care reduc sau reduc la tăcere expresiile genelor de reparare a ADN-ului. De exemplu, din 113 cancere colorectale secvențiale, doar patru au avut o missense mutation (eroare de "traducere") în gena de reparație MGMT a ADN-ului, în timp ce majoritatea au redus expresia genei MGMT datorită metilării regiunii promotoare a genei MGMT (o modificare epigenetică). Cinci rapoarte prezintă dovezi că între 40% și 90% dintre cancerele colorectale au redus expresia MGMT grație metilării regiunii promotoare a genei MGMT. În mod similar, din cele 119 cazuri de cancere colorectale deficitare de reparație care nu aveau expresia genei de reparare PMS2 a ADN-ului, gena PMS2 era deficitară în 6 cazuri din cauza mutațiilor din gena PMS2, în timp ce în 103 cazuri expresia PMS2 era deficitară, deoarece partenera sa de împerechere MLH1 a fost reprimată ddatorită metilării promotorului (proteina PMS2 este instabilă în absența MLH1). În celelalte 10 cazuri, pierderea expresiei PMS2 s-a datorat probabil supraexpresiei epigenetice a microRNA, miR-155, care reglementează în jos MLH1. În alte exemple, au fost găsite defecte epigenetice la frecvențe cuprinse între 13% -100% pentru genele de reparație BRCA1, WRN, FANCB, FANCF, MGMT, MLH1, MSH2, MSH4, ERCC1, XPF, NEIL1 și ATM ale ADN-ului. Aceste defecte epigenetice au apărut în diferite tipuri de cancer (de exemplu, sân, ovar, colorectal, cap și gât). Două sau trei deficiențe de exprimare a ERCC1, XPF sau PMS2 apar simultan în majoritatea celor 49 de cancere de colon evaluate de Facista și colab. Modificările epigenetice care determină expresia redusă a genelor de reparație a ADN-ului sunt prezentate într-o casetă centrală la nivelul al treilea din partea superioară a figurii din această secțiune, iar deficiența consecutivă de reparare a ADN-ului este prezentată la nivelul patru. Atunci când expresia genelor de reparare a ADN-ului este redusă, deteriorările ADN-ului se acumulează în celule la un nivel mai mare decât normal, iar aceste deteriorări în exces provoacă frecvențe crescute de mutație sau epimutație. Ratele de mutație cresc puternic în celulele defecte în reparația nepotrivită a ADN-ului sau în reparația omologă recombinațională (HRR). În timpul reparației pauzelor cu ADN dublu, sau repararea altor deteriorări ale ADN-ului, locurile de reparație incomplete pot provoca o amortizare a genelor epigenetice. Deficiențele de reparare a ADN-ului (nivelul 4 din figură) determină creșterea deteriorărilor ADN-ului (nivelul 5 din figură) ceea ce duce la creșterea mutațiilor somatice și modificări epigenetice (nivelul 6 din figură). Defectele de câmp, țesutul normal care apare cu alterații multiple (și discutate în secțiunea de mai jos), sunt precursori obișnuiți ai dezvoltării unei clone de țesut dezordonate și care proliferează necorespunzător într-un neoplasm malign. Astfel de defecte de câmp (al doilea nivel din partea de jos a figurii) pot avea mutații multiple și modificări epigenetice. Odată format un cancer, de obicei există o instabilitate a genomului. Această instabilitate este probabil cauzată de o reparare redusă a ADN-ului sau de o deteriorare excesivă a ADN-ului. Din cauza unei astfel de instabilități, cancerul continuă să evolueze și să producă sub-clone. De exemplu, un cancer renal, eșantionat în 9 zone, a avut 40 de mutații omniprezente, care demonstrează eterogenitatea tumorii (adică prezent în toate zonele cancerului), 59 de mutații împărtășite de unele (dar nu de toate) zone și doar 29 de mutații „private” prezente într-una din zonele cancerului. Pentru a descrie acest fenomen au fost folosiți mulți alți termeni, inclusiv „efectul de câmp”, „cancerizarea câmpului” sau „ carcinogeneza câmpului”.Termenul d „cancerizarea câmpului” a fost folosit pentru prima dată în 1953, pentru a descrie o zonă sau un „câmp” al epiteliului care a fost precondiționat prin (la acea vreme) procese în mare parte necunoscute, astfel încât să-l predispună spre dezvoltarea cancerului. De atunci, termenii de „cancer de câmp” și „defect de câmp” au fost folosiți pentru a descrie țesutul pre-malign în care sunt posibile să apară noi cancere. Defectele de câmp sunt importante în progresia cancerului. Cu toate acestea, "majoritatea cercetărilor în domeniul cancerului, sublinia Rubin au fost făcute pe tumori bine definite in vivo sau pe focare neoplazice discrete in vitro. Cu toate acestea, există dovezi că mai mult de 80% din mutațiile somatice găsite în fenotipul mutator al tumorilor colorectale umane apar înainte de debutul expansiunii clonale terminale. În mod similar, Vogelstein și colab. subliniază că mai mult de jumătate din mutațiile somatice identificate în tumori au avut loc într-o fază pre-neoplazică (într-un defect de câmp), în timpul creșterii celulelor aparent normale. De asemenea, modificări epigenetice prezente în tumori pot să fi apărut în defecte de câmp pre-neoplazice. O viziune extinsă asupra efectului de câmp a fost denumită „efect etiologic de câmp”, care cuprinde nu numai modificări moleculare și patologice ale celulelor pre-neoplazice, dar și influențe ale factorilor de mediu exogeni și modificări moleculare în microambientul local asupra evoluției neoplazice de la inițierea tumorii până la moartea pacientului. Dacă procesul general prin care apar cancerele de colon sporadice este formarea unei clone pre-neoplazice care se răspândește prin selecție naturală, urmată de formarea subclonelor interne în cadrul clonei inițiale și sub-sub-clone în interiorul acestora, atunci cancerele de colon în general, ar trebui să fie asociate și să fie precedate de câmpurile de anomalii în creștere care reflectă succesiunea evenimentelor premaligne. Cea mai extinsă regiune de anormalitate (zona neregulată galbenă cea mai exterioară din diagramă) ar reflecta cel mai devreme eveniment în formarea unui neoplasm malign. În cazul unor cancere, în evaluarea experimentală a deficiențelor specifice în repararea ADN-ului, multe deficiențe specifice de reparare a ADN-ului au fost, de asemenea, arătate ca aparând în defectele de câmp din jurul acestor tipuri de cancer. Tabelul de mai jos oferă exemple pentru care deficiența de reparare a ADN-ului la un cancer s-a dovedit a fi cauzată de o modificare epigenetică și de frecvențele oarecum mai scăzute cu care aceeași deficiență de reparare a ADN-ului cauzat epigenetic a fost găsită în defectul câmpului înconjurător. Unii dintre micii polipi din defectul de câmp prezentat în fotografia segmentului de colon deschis pot fi neoplasme relativ benigne. Dintre polipii cu dimensiunea mai mică de 10 mm, găsiți în timpul colonoscopiei și urmați de colonoscopii repetate timp de 3 ani, 25% au fost neschimbați ca mărime, 35% au regresat sau și-au redus dimensiunile, în timp ce 40% au crescut în dimensiuni. Frecvențele mari ale mutațiilor în secvențele totale de nucleotide din cadrul cancerelor sugerează că, de multe ori, o modificare timpurie a defectelor de câmp care generează un cancer (de exemplu, zona galbenă din diagrama din această secțiune) este o deficiență în repararea ADN-ului. Deficiențele în repararea ADN-ului determină creșterea ratelor de mutație. O deficiență în repararea ADN-ului, poate permite acumularea de deteriorări ale ADN-ului, iar sinteza de translezie predispusă la erori, trecută prin aceste deteriorări, poate da naștere mutațiilor. În plus, repararea defectuoasă a acestor deteriorări acumulate ale ADN-ului poate duce la epimutații. Aceste noi mutații sau epimutații pot oferi un avantaj proliferativ, generând un defect de câmp. Deși mutațiile / epimutațiile din genele de reparare a ADN-ului nu conferă ele însele un avantaj selectiv, ele pot fi transportate ca pasageri în celule atunci când celulele dobândesc mutații / epimutații suplimentare care oferă un avantaj proliferativ. Termenul „neoplasm” este sinonim cu „tumoarea”.„Neoplazia” denumește procesul de formare a neoplasmelor / tumorilor, procesul este denumit un proces „neoplazic”.Însuși cuvântul „neoplastic” provine din grecescul neo („nou”) și plastic („format, modelat”).Termenul „tumoare” derivă din substantivul latin tumor, „umflătură” - derivat al verbului tumēre „a se umfla”. |
Undeva într-o provincie a Boemiei, este o vară deosebit de ploioasă. La ștrandul de pe malul unui râu dintr-un mic orășel provincial, trei prieteni, bărbați în floarea vârstei își omoară din plictiseală timpul, filozofând și glumind unul pe seama celuilalt: băieșul Antonín, Hugo, maior acum trecut în rezervă și preotul Roch. Binențeles, din discuție nu este evitată nici tema despre sex. Spre regretul senzualei soții al lui Antonin, fiecare din cei trei prieteni au ajuns la vârsta la care erotismul are loc doar în gând, apoi după trecerea anilor, chiar și pe Kateřina a părăsit-o acel vino-ncoa. Nimic nu deranjează liniștea vieții lor contemplative, până în momentul când sosește un circ ambulant și cei patru sunt treziți din amorțeală. Frumoasa blondă Anna, asistenta dansatorului pe sârmă Arnoštek, interpretat de regizorul Menzel însuși, transpune cei trei domni într-o a doua primăvară, în timp ce Arnoštek înaripează fanteziile suprimate ale Kateřinei. |
Paravanul pinilor (Shōrin-zu byōbu) este o pereche de paravane pliabile cu șase panouri (byōbu) realizate de artistul japonez Hasegawa Tōhaku. Data exactă a paravanelor nu este cunoscută, dar au fost realizate în mod clar la sfârșitul secolului al XVI-lea, în perioada Momoyama, în jurul anului 1595. Paravanele sunt deținute de Muzeul Național din Tokyo și au fost desemnate ca făcând parte din Tezaurul Național al Japoniei în 1952. Lucrarea de cerneală pe hârtie descrie o vedere a pinilor japonezi în ceață, cu părțile vizibile ale copacilor și părți ascunse, ilustrând conceptul de budism zen al ma (間) și evocând estetica japoneză wabi (侘) a simplității rustice. Se spune că acestea sunt primele picturi de mărimea lor care prezintă doar arborii ca obiect, deși o formă albă în partea dreaptă superioară a panoului stâng ar putea sugera un vârf de munte în fundal. Fiecare paravan măsoară 156,8 x 356 centimetri. Fiecare dintre cele douăsprezece panouri cuprinde șase bucăți de hârtie îmbinate, dar piesele de sus și de jos sunt jumătate din dimensiunea obișnuită. Unele aspecte ale paravanelor sugerează că paravanul poate fi o lucrare pregătitoare: neobișnuit, dimensiunile hârtiei folosite în fiecare paravan sunt puțin diferite, iar îmbinările dintre foi nu sunt complet regulate; sigiliile pentru numele artiștilor „Hasegawa” și „Tōhaku” nu utilizează formele obișnuite. Arborii din partea extremă dreaptă a panoului drept sunt tăiați, sugerând că ordinea panourilor ar fi putut fi modificată sau că unele ar fi putut fi înlocuite. Lucrarea este o dezvoltare a picturilor suibokuga realizate în tuș, folosind nuanțe închise și luminoase pe un suport de mătase sau hârtie. Acesta combină ideile naturaliste chinezești de pictură cu cerneală al lui Muqi Fachang cu teme din tradiția japoneză yamato-e, influențată de „cerneala stropită” (hatsuboku) a lui Sesshū Tōyō. Pictura folosește îndoiturile intenționate ale paravanului pentru a crea o perspectivă, cu ramurile îndreptate spre sau departe de spectator. Artistul Hasegawa Tōhaku a fost fondatorul școlii de artă japoneză Hasegawa. ref name="emuseum"/> |
Fugă în spațiu-timp: povestiri științifico-fantastice de autori români este o colecție de povestiri e editată de scriitorul român Ion Hobana. A apărut în 1981 la Editura Ion Creangă în colecția Biblioteca pentru toți copiii.„Stânca de brocart”, ficțiune scurtă din 1966 de Vladimir Colin„Ritmul ascuns al inimii”, ficțiune scurtă din 1968 de Constantin Cubleșan„Columbiana”, ficțiune scurtă din 1962 de Mihu Dragomir„Ploaia de seară”, ficțiune scurtă de Ion Hobana„Mi-am cumpărat un robot”, ficțiune scurtă din 1966 de Eduard Jurist„Un derbedeu în cronospațiu”, ficțiune scurtă din 1967 de Victor Kernbach„Hoțul de vise”, ficțiune scurtă de Alexandru Mironov„O falie în timp”, ficțiune scurtă din 1973 de Mircea Opriță„Lur și fata din heliu”, ficțiune scurtă de Viorica Huber„Lecturi primejdioase”, ficțiune scurtă de Gheorghe Săsărman„Cerceii de lapislazuli”, ficțiune scurtă din 1968 de Mircea Șerbănescu„Vrăjitorul”, ficțiune scurtă din 1965 de Ovidiu Șurianu„Sunete regăsite”, ficțiune scurtă din 1976 de Ștefan Tita Colecții de povestiri științifico-fantastice |
Colecții de povestiri științifico-fantastice Colecții de povestiri scrise de un singur autor |
Squamodiscurile sunt structuri epidermale, găsite la anumiți monogeneeni din familia Diplectanidae. De obicei există două squamodiscuri, unul dorsal și unul ventral, aflate pe haptorul viermelui. Squamodiscurile sunt compuse din solzi încorporați în epidermă, care au aspectul unor mici bare așezate în rânduri. Conform clasicei lucrări a lui Bîhovski (1967), „membrii familiei Diplectanidae au formațiuni speciale de atașare, în perechi, situate deasupra discului și parțial și pe el, pe părțile dorsale și ventrale, în forma unor mici convexități rotunde echipate cu numeroase […] cârlige mici în formă de spini, sau plăci subțiri filiforme dispuse în rânduri concentrice («squamodisc»)”. Studii ultrastructurale ale squamodiscurilor au arătat că acestea includ spini încorporați în epidermă și acoperiți de către membrana epidermei exterioare. Spinii sunt alcătuiți dintr-un material destul de dens electronic, cu fibrile mai dense incluse în el. Unii membri ai familiei Diplectanidae, cum ar fi cei din genul Lamellodiscus sau Calydiscoides, prezintă o structură similară compusă însă din lamele, numită lamelodisc. |
Acest glosar conține termeni din domeniile electrotehnicii și energeticii. ac aerian - dispozitiv care permite bifurcarea firelor de contact, asigurând trecerea captatorului de curent al vehiculelor acționate electric de pe un fir pe altul, fără întreruperea contactului. acționare electrică - sistem de conversie a energiei electrice în energie mecanică, având sau nu control al unor parametri electrici sau mecanici. acumulator - element galvanic reversibil utilizat la stocarea energiei electrice. adaptare - alegere a parametrilor elementelor componente ale unei instalații electrice sau de telecomunicații în așa fel încât puterea transmisă să fie maximă, cu pierderi minime. adaptor - piesă care permite introducerea în priză a unor aparate dotate cu ștechere diferite față de standardul prizei. admitanță - mărime fizică egală cu inversul impedanței unui circuit de curent alternativ în regim sinusoidal, egală cu raportul dintre valoarea efectivă a curentului electric absorbit și valoarea efectivă a tensiunii de alimentare. admitanțmetru - instrument pentru măsurarea admitanței. aerogenerator - instalație folosită la transformarea forței eoliene în energie electrică. agitator inductiv - dispozitiv electromagnetic de amestecare a băii de metal topit din cuptoarele electrice cu arc. alamă - aliaj de cupru utilizat în electrotehnică la confecționarea unor piese conductoare ca: borne, cleme, socluri pentru lămpi și siguranțe fuzibile, prize, fișe etc. aliaj de lipit - aliaj utilizat la asamblarea prin lipire a pieselor de cupru, alamă, oțel, plumb etc. aliaj de mare rezistivitate - aliaj utilizat la confecționarea rezistoarelor de mare precizie, a rezistoarelor de pornire și reglare a motoarelor electrice și a rezistoarelor de încălzire la cuptoare și instalații eletrotermice. almelec - aliaj de aluminiu și magneziu, folosit la confecționarea cablurilor electrice. alnico - material magnetic dur, din care se confecționează magneți permanenți de dimensiuni mici și cu proprietăți magnetice care nu se modifică în timp. alternanță - mulțime a valorilor unei mărimi alternative (de exemplu: intensitatea unui curent alternativ) cuprinse între două momente consecutive în care valoarea mărimii este nulă. alternator - generator de curent alternativ. aluminiu - element chimic cu utilizări în electrotehnică (în special la cabluri electrice) datorită conductivității electrice ridicate. ambalare - creștere pronunțată a turației motorului de curent continuu cu excitație în serie (sau a altor tipuri de electromotoare) cu mult peste turația nominală. ambreiaj electromagnetic - vezi cuplaj electromagnetic. amonte - vezi montaj în amonte. amorsare - declanșare a producerii unui fenomen, de exemplu a unei descărcări electrice. ampermetru - instrument de măsurare a intensității curentului electric dintr-un circuit. amperoră - unitate practică (tolerată) de măsură a cantității de electricitate. amper pe metru - unitate de măsură a intensității câmpului magnetic; sinonim: amperspiră pe metru. amperspiră pe metru - vezi amper pe metru. amplificator - aparat care amplifică mărimea aplicată la intrare și o transmite pe la bornele de ieșire; în electrotehnică pot fi: amplificatoare electronice, magnetice și dinamoelectrice. amplificator magnetic - amplificator format din bobine cu ajutorul căruia se comandă puteri mari, în curent alternativ, cu semnale de comandă de putere mică. amplificator operațional - amplificator de curent continuu cu impedanță de ieșire redusă și impedanță de intrare mare, utilizat în reglarea automată, calculatoare analogice etc. anclanșare - operație de conectare a unui aparat de comutație pentru închiderea unui circuit electric. anclanșare automată a rezervei - operație de conectare rapidă a consumatorilor pe un circuit de rezervă în cazul căderii tensiunii. ancoșă - canal practicat într-o piesă metalică pentru a introduce în el conductorii electrici ai unei înfășurări; altă denumire: crestătură de mașină electrică. anozi - electrozi pozitivi de mari dimensiuni, confecționați din cărbune, utilizați la electroliza aluminiului. ansă - buclă metalică (de cupru) folosită ca vârf al unui pistol de lipit electric. antideflagrant - vezi protecție antiexplozivă. antideflagrant - (despre unele utilaje electrice) care poate fi folosit fără pericole în spații în care se găsesc materiale explozive. aparat electric - sistem tehnic ale cărui elemente esențiale sunt parcurse de curent electric sau au sarcini electrice. aplatizare - modificare a parametrilor unor elemente de circuit electric sau a serviciului unor agregate, făcută cu scopul de a reduce variațiile unei anumite mărimi într-un anumit interval de timp. arbore electric - sistem de acționare electrică cu mai multe motoare electrice, care asigură turații riguros egale diferitelor mecanisme ale unei instalații. arc electric constrâns - arc electric obligat să ardă într-un volum limitat cu scopul măririi temperaturii. argint - elementul chimic cu cea mai mare conductivitate electrică, utilizat la argintarea contactelor și conectoarelor de curenți slabi și la circuitele imprimate. arteră - linie electrică de alimentare, prin care se transportă energie spre locul de consum. asambleză - mașină de asamblat/de răsucit cabluri electrice. asincron - (despre mașini electrice sau despre modul lor de funcționare) care are turația rotorului diferită de aceea a câmpului magnetic al statorului. aureolă - zonă luminoasă în jurul unei flăcări, arc electric etc. autoexcitație - excitație magnetică a unui generator electric în care curentul de excitație este produs de el însuși. autopornire - (în legătură cu motoarele asincrone) fenomen de reintrare automată în funcționare normală. autosincronizare - operație simplificată de conectare a generatoarelor sincronice în paralel cu rețeaua. bachelită - vezi rășini sintetice. balast - dispozitiv de limitare a curentului în circuitele cu tuburi cu descărcare în gaze sau vapori metalici. banană - fișă unipolară care stabilește un contact electric prin introducerea sa într-o bucșă metalică. bandaj - înfășurare metalică pentru consolidarea capetelor de bobină rotorice ale unei mașini electrice pentru a suporta solicitările forțelor centrifuge. baretă de acumulator electric - piesă conducătoare de electricitate, de care se sudează racordurile plăcilor de aceeași polaritate cu piesa polară a acumulatorului. baterie - grup de aparate, dispozitive sau piese identice ori asemănătoare, asamblate sau montate în același loc, care sînt asociate în vederea executării unei operații. baterie electrică - generator de curent continuu alcătuit din mai multe elemente galvanice. baterie solară - sursă de energie formată dintr-un grup de generatoare fotoelectrice cu semiconductori, care transformă energia solară în energie electrică. bec - sferă sau pară de sticlă cu un soclu (prin care se montează la o lampă) și cu un filament în interior, care devine incandescent și luminează când este străbătut de un curent electric; (prin extensie) orice corp de iluminat electric. bifilar - (despre cabluri electrice) care este format din doi conductori izolați între ei. bipolar - (despre mașini electrice) care are doi poli magnetici. blindaj - înveliș metalic de izolare a câmpului electromagnetic al unei piese dintr-un aparat electric de celelalte piese ale aparatului. bobină de șoc - vezi balast inductiv. bobinaj - totalitatea bobinelor dintr-o mașină, dintr-un aparat electric etc. booster - generator auxiliar pentru creșterea tensiunii. bornă - piesă de contact montată la capătul unui conductor electric. branșament electric - loc de conexiune dintre conducta principală a unei rețele de distribuție de energie electrică etc. cu una secundară, care servește la alimentarea unui consumator. bușon - piesă cilindrică de porțelan, care face parte din dispozitivul de siguranță al unui circuit electric; patron. cablaj - (mod de) răsucire sau împletire a firelor pentru a forma un cablu. cablor - muncitor care cablează. cablu electric - conductă electrică din unul sau mai multe conductoare de cupru sau aluminiu izolate, îmbrăcate într-o manta etanșă, peste care (eventual) se aplică învelișuri protectoare. cadru - schelet pe care sunt înfășurate conducte (electrice, radiofonice etc.) izolate. cameră de comandă - încăpere specială în care se efectuează în mod automat controlul și conducerea funcționării unei centrale sau stațiuni electrice. canalizație - instalație aeriană, subterană sau submarină care transportă sau distribuie energie electrică. capsă - rondelă metalică, izolată de soclul becului, care face legătura cu unul din capetele filamentului. capsulare - închidere sau acoperire a locurile aflate sub tensiune ale unui utilaj, pentru protejarea personalului de servire. captator de curent - dispozitiv montat la extremitatea unui troleu, pentru a realiza un contact mobil cu firul aerian. captator solar - instalație cu ajutorul căreia este captată [energie soalră|energia solară]] și convertită în energie termică sau electrică. carton presat - carton folosit ca izolant în mașinile și aparatele electrice. casa mașinilor - încăpere într-o centrală electrică, în care sunt montate grupurile electrogene. casă pasivă - locuință care asigură climatul interior fără a fi necesară o sursă exterioară de energie, folosind doar energie regenerabilă din producție proprie. celulă electrochimică - recipient care conține o soluție ionică în care sunt introduși doi electrozi și care poate funcționa ca celulă galvanică sau electrolitică. celulă fotovoltaică - vezi celulă solară. celulă galvanică (sau voltaică) - vezi element galvanic. celulă solară - dispozitiv care generează electricitate sub acțiunea radiației electromagnetice în special a luminii solare; alte denumiri: celulă fotovoltaică, fotoelement. centrală electrică - totalitate a instalațiilor tehnice folosite la producerea energiei electrice din alte forme de energie: hidraulică, termică, soalră, eoliană etc. |
Colecții de povestiri științifico-fantastice Colecții de povestiri scrise de un singur autor |
Forța de muncă (în limba germană: Arbeitskraft, în limba franceză: force de travail) este un concept cheie folosit de Karl Marx în critica economiei politice capitaliste. Marx deosebea munca, văzută ca activitate de creare a bunurilor, de forța de muncă, văzută drept capacitatea fizică și intelectuală a muncitorului de a presta această muncă. Forța de muncă există, într-o formă sau alta, în orice societate, însă felul în care aceasta este cuantificată sau combinată cu mijloacele de producție folosite pentru a crea bunuri și servicii variază foarte mult de la o epocă la alta. În capitalism, potrivit lui Marx, productivitatea forței de muncă se transformă în capacitatea creativă a capitalului.„Forța de muncă în funcțiune" devine o componentă a capitalului, iar aceasta funcționează ca și capital de lucru. Munca devine doar muncă, muncitorii devin o forță de muncă abstractă, iar controlul asupra muncii devine un privilegiu al conducerii. Karl Marx introduce conceptul în capitolul 6 din primul volum al Capitalului, după cum urmează: „Prin forță de muncă sau capacitate de muncă se înțelege totalitatea aptitudinilor fizice și intelectuale pe care le posedă organismul, personalitatea vie a omului, și pe care omul le pune în funcțiune atunci cînd produce valori de întrebuințare de un fel oarecare”„Dar forța de muncă se realizează numai prin manifestarea ei exterioară; ea se realizează numai în muncă. În procesul realizării ei, în muncă, omul cheltuiește o anumită cantitate de mușchi, nervi, creier etc. care trebuie înlocuită. Această cheltuire sporită cere o compensare sporită”O explicație mai scurtă a conceptului forței de muncă o găsiți în introducerea volumului ,,Capital" la capitolul al doilea scris de Marx numit Salariul forței de muncă și a Capitalului (1847). O altă expunere este prezentată în textul lui Marx, Valoare, Preț și Profit (1865). În opera Principiile filosofiei dreptului scrisă de Hegel, Marx a adaptat deosebirea între forța de muncă (Arbeitskraft) și muncă (Arbeit) dându-i o nouă semnificație. Pentru Marx, Arbeitsvermögen („forța de muncă” sau „capacitatea de muncă”), reprezintă o „forță a naturii”: totalitatea aptitudinilor fizice și intelectuale pe care le posedă organismul, personalitatea vie a omului, și pe care omul le pune în funcțiune atunci când produce valori de întrebuințare de un fel oarecare. Forța productivă a muncii, atât cea socială cât și cea determinată de natură, apare ca forța productivă a capitalului, căruia îi este încorporată. Prin contrast, „munca” se referă la orie tip de activitate a oamenilor(și a altor creaturi vii) care se ocupă cu producerea de bunuri sau servicii (sau ceea ce Marx numește valorile de întrebuințare). În acest sens, folosirea forței de muncă (per se) în economia marxistă este oarecum similară cu conceptul din economia neoclasică, a „serviciilor de muncă”. Potrivit lui Marx, diferența dintre muncă și forță de muncă, a rezolvat o problemă la care David Ricardo nu a reușit să treacă peste ea, explicând astfel de ce surplusul din profit este rezultat din procesul de producție în sine din investiția de capital. Conceptul lui Marx în privința forței de muncă este comparat cu capitalul omului, astfel muncitorii erau capitalismul în sine. În timp ce conceptul lui Marx despre puterea forței de muncă a fost comparat cu cel al capitalului uman, Marx însuși poate considera că un concept precum „capitalul uman” este o concretizare , scopul presupunând că muncitorii erau un fel de capitalist. Marx vorbește despre acest lucru în volumul al doilea din opera Capitalul: Apologeții economiști spun că: aceeași bani realizează aci două capitaluri; cumpărătorul - capitalistul-își transformă capitalul său bănesc în forța de muncă vie, pe care o înglobează capitalul său productiv; vânzătorul - muncitorul-, de pe altă parte, își transformă marfa sa - forța de muncă - în bani pe care îi cheltuiește ca venit, fapt care îi permite să-și vândă în mod repetat ți să-și mențină astfel forța de muncă; forța sa de muncă este deci însăși capitalul său sub formă de marfă, din care îi curge în mod continuu venitul. În realiate forța sa de muncă este este averea sa (care se reînnoiește și se reproduce mereu), și nu capitalul său. Ea este singura marfă pe care poate și trebuie să o vândă în mod continuu pentru a trăi și care nu acționează în calitate de capital (variabil) decât abia în mâna cumpărătorului, a capitalistului. Faptul că cineva e silit fără încetare ca, în mod repetat, să-și vândă forța de muncă, adică pe sine însuși, unei terțe persoane dovedește după acei economiști că aceea persoană este un capitalist, pentru că are în permanență de vânzare o „marfă” (pe sine însuși). În acest sens și sclavul devine capitalist, deși e vândut odată pentru totdeauna ca marfă de o terță persoană; căci natura acestei mărfi - a sclavului muncitor - face ca persoana care l-a cumpărat nu numai să-l pună în fiecare zi din nou la muncă, dar să-i dea și mijloacele de subsistență care îl pune în situația de a putea munci în permanență din nou. Sub capitalism, conform lui Marx, puterea muncitoreasca devine o marfă - este vândută și cumpărată pe piață. Un lucrător incearcă să-și vândă puterea sa de muncă unui angajator, în schimbul unei plăți sau unui salariu. Dacă are succes (singura alternativă pentru a nu fi șomer), acest schimb include supunerea autorității capitalismului pentru o anumită perioadă de timp. În timpul acesta, lucratorul muncește, producând bunuri și oferind servicii. Capitaliștii pot mai apoi să vândă și să obțină valoarea surplusului; din moment ce salariul plătit muncitorilor este mai mic decât valoarea bunurilor sau a serviciilor pe care aceștia le produc pentru capitalism. Puterea muncitorească mai poate fi vândută de către muncitor pe cont propriu, caz în care el este lucrător independent, sau poate fi vândut de către intermediar, ca de exemplu o agenție de recrutare. În principiu, un grup de muncitori pot deasemenea să-și vândă forța lor de muncă drept un grup independent de părți contractante. Unele contracte de muncă sunt foarte complexe, implicând un număr de intermediari diferiți. În mod normal, muncitorul este stăpânul legal al forței sale de muncă pe care o poate vinde după bunul său plac. Cu toate acestea, de cele mai multe ori negocierea pentru puterea de muncă este dirijată de legislație iar vânzarea poate sa nu fie la fel de „gratuită”-poate fi o vânzare forțată, dintr-un motiv sau altul, și poate fi într-adevăr cumpărată sau vândută împotriva voinței muncitorului deși acestea deține puterea sa de muncă. Există multe niveluri de libertate sau oprimare, iar munca liberă plătită poate fi combinată cu muncă silnică sau semi-silnică. Conceptul de putere de muncă ca și un produs a fost pentru prima dată explicat mai în detaliu de către Friedrich Engels în „Principiile Comunismului” (1847): Perceperea puterii de muncă ca pe un produs este ciudată deoarece este un atribut uman, pe care oamenii îl dețin în propriile trupuri. Deoarece aceștia dețin puterea înăuntrul lor, nu pot să o vândă în permanență altor persoane și în acest caz, aceștia ar deveni sclavi, iar un sclav nu este stăpân pe propria ființă. Cu toate acestea, deși lucrătorii se pot angaja singuri, ei nu pot să-și “ închirieze” sau să “arendeze” puterea de muncă din moment ce nu o mai pot revendica sau reintra în posesia puterii la un moment dat după ce sarcinile au fost săvârșite în același fel în care echipamentele închiriate sunt returnate proprietarului. Odată ce forța de muncă a fost epuizată, aceasta este pierdută, iar singura problemă rămasă este cine beneficiază de rezultate și cât de mult. Puterea forței de muncă poate deveni un obiect comercializabil, vândut pentru o anumită perioadă, numai dacă proprietarii sunt considerați în mod legal de către lege drept liberi să-l vândă și să poată încheia contracte de muncă. Odată actualizată și consumată prin muncă, capacitatea de muncă este epuizată și trebuie înlocuită și restaurată. În general, Marx argumentează că, în capitalism, valoarea puterii forței de muncă (spre deosebire de prețurile de piață fluctuante pentru efortul de muncă) este egală cu costul său normal sau mediu de (re)producere, adică costul de satisfacere a nevoilor umane stabilite satisfăcută pentru ca muncitorul să se poată întoarce în fiecare zi pentru a lucra. Aceasta implică bunuri și servicii care reprezintă o cantitate de muncă egală cu forța de muncă necesară sau cu produsul necesar. Acesta reprezintă un cost mediu de trai, un nivel mediu de trai. Conceptul general al "valorii forței de muncă" este necesar deoarece atât condițiile de vânzare a puterii forței de muncă, cât și condițiile în care bunurile și serviciile sunt achiziționate de lucrător cu bani dintr-un salariu pot fi afectate de numeroase circumstanțe. Dacă, de exemplu, statul impune o taxă asupra bunurilor și serviciilor de consum (o taxă indirectă sau un impozit pe consum, cum ar fi taxa pe valoarea adăugată sau impozitul pe bunuri și servicii, atunci ceea ce muncitorul poate cumpăra cu banii salariați este redus. Sau, dacă inflația prețurilor crește, atunci din nou muncitorul poate cumpăra mai puțin cu banii salariați. Ideea este că acest lucru poate avea loc în mod independent de cât de mult este plătit un lucrător. Prin urmare, nivelul de trai al unui lucrător poate să crească sau să scadă în mod independent de cât este plătit - pur și simplu pentru că bunurile și serviciile devin mai scumpe sau mai ieftine de cumpărat sau pentru că este blocat de accesul la bunuri și servicii. Includerea în valoarea forței de muncă este atât o componentă fizică (cerințele fizice minime pentru un lucrător sănătos), cât și o componentă moral-istorică (satisfacerea nevoilor dincolo de minimul fizic care au devenit o parte stabilită a stilului de viață al lucrătorului mediu ). Valoarea forței de muncă este astfel o normă istorică , care este rezultatul unei combinații de factori: productivitatea; oferta și cererea de forță de muncă; afirmarea nevoilor umane; costurile de dobândire a competențelor; legile statului care stipulează salariile minime sau maxime, echilibrul puterii între clasele sociale etc. Cumpărarea puterii forței de muncă devine, de obicei, o propunere interesantă din punct de vedere comercial doar dacă poate aduce mai multă valoare decât costurile de cumpărare, adică angajarea acesteia duce la o rentabilitate netă pozitivă a capitalului investit. Cu toate acestea, în teoria lui Marx, funcția de creare a valorii puterii forței de muncă nu este singura ei funcție; de asemenea, conservă și transferă valoarea capitalului. Dacă forța de muncă este retrasă de la locul de muncă pentru orice motiv, de obicei valoarea bunurilor de capital se deteriorează; este nevoie de un flux continuu de efort de lucru pentru menținerea și păstrarea valorii lor. Atunci când materialele sunt folosite pentru a face noi produse, o parte din valoarea materialelor este transferată și produselor noi. În consecință, puterea forței de muncă nu poate fi angajată "pentru că creează mai multă valoare decât costă să cumpere", ci pur și simplu pentru că conservă valoarea unui activ de capital care, dacă nu s-ar produce această muncă, ar scădea cu o valoare și mai mare decât costul forței de muncă implicate în menținerea valorii sale; sau deoarece este o cheltuială necesară care transferă valoarea unui activ de capital de la un proprietar la altul. Marx consideră că această muncă este " neproductivă " în sensul că nu creează o adăugare netă nouă la valoarea capitalului total, dar poate fi muncă esențială și indispensabilă, pentru că fără ea o valoare de capital ar scădea sau să dispară. Cu cât este mai mare stocul de active care nu este nici o contribuție, nici o producție reală, iar elita societății mai bogată devine, cu atât mai multă forță de muncă este dedicată doar menținerii masei de capital, mai degrabă decât creșterii valorii sale. Marx consideră salariile banilor și salariilor drept prețul forței de muncă (deși muncitorii pot fi plătiți și ,,în natură"), în mod normal legați de orele lucrate sau de producția produsă. Acest preț poate fi, în mod contrar, mai mare sau mai mic decât valoarea puterii forței de muncă, în funcție de forțele pieței ofertei și cererii, de monopolurile de calificare, de regulile juridice, de capacitatea de negociere etc. În mod normal, dacă acțiunile guvernului nu o împiedică, șomajul ridicat va duce la scăderea salariilor, iar ocuparea deplină a forței de muncă va crește salariile, în conformitate cu legile ofertei și ofertei. Dar, de asemenea, salariile pot fi reduse prin inflația ridicată a prețurilor și taxele de consum. Prin urmare, trebuie să se facă întotdeauna o distincție între salariile nominale brute și salariile reale ajustate pentru inflația impozitelor și a prețurilor, iar impozitele indirecte trebuie luate în considerare. Costurile de muncă ale unui angajator nu sunt aceleași cu puterea de cumpărare reală pe care un lucrător o dobândește prin muncă. De asemenea, un angajator trebuie, de asemenea, să plătească impozite și taxe guvernului pentru lucrătorii angajați, care pot include contribuții la asigurările sociale sau prestații de pensionare. În plus, există adesea și costuri administrative. De exemplu, în Statele Unite, din totalul cheltuielilor de muncă ale angajatorilor, lucrătorii primesc aproximativ 60% din salariu, însă aproximativ 40% reprezintă taxe, beneficii și costuri auxiliare. Angajatorii ar putea să revendice o parte din costul suplimentar al forței de muncă prin intermediul diferitelor credite fiscale sau datorită reducerii impozitului pe veniturile din afaceri. Există de obicei un conflict constant asupra nivelului salariilor între angajatori și angajați, deoarece angajatorii încearcă să limiteze sau să reducă costurile salariale, în timp ce lucrătorii încearcă să-și mărească salariul sau cel puțin să-i mențină. Modul în care se dezvoltă nivelul salariilor depinde de cererea de forță de muncă, de nivelul șomajului și de capacitatea lucrătorilor și angajatorilor de a organiza și de a lua măsuri în ceea ce privește cererile de plată. Marx considera salariile drept ,,forma externă" a valorii puterii fortei de muncă. Compensarea lucrătorilor în societatea capitalistă ar putea lua tot felul de forme diferite, dar a existat întotdeauna atât o componentă plătită, cât și una neplătită a muncii efectuate. Forma "ideală" a salariilor pentru capitalism, a susținut el, a fost salariul pentru bucăți, pentru că în acest caz capitalistul plătea numai pentru munca care a creat direct acele rezultate, adăugând valoare capitalului său. Era cea mai eficientă formă de exploatare a forței de muncă. Când a fost achiziționată forța de muncă și a fost semnat un contract de muncă, în mod normal nu este plătit încă. Mai întâi, puterea forței de muncă trebuie pusă în slujba procesului de producție. Contractul de muncă este doar o condiție pentru unificarea forței de muncă cu mijloacele de producție. Din acel moment, argumentează Marx, forța de muncă la locul de muncă este transformată în capital , în mod special capital variabil, care realizează procesul de valorificare . Funcționând ca și capital variabil, munca vie creează și conservă valoarea activelor de capital constant și transferă o parte din valoarea materialelor și echipamentelor utilizate pentru noile produse. Rezultatul urmărit este valorificarea capitalului investit, adică alte lucruri fiind egale, valoarea capitalului este menținută și a crescut și prin activitatea muncii vii. La sfârșitul zilei de lucru, forța de muncă a fost mai mult sau mai puțin consumată și trebuie restaurată prin odihnă, mâncare și băutură și recreere. Estimările medicale ale duratei medii de vacanță necesare pentru ca lucrătorii cu normă întreagă să se recupereze pe deplin din punct de vedere fiziologic și psihologic din cauza stresului din timpul muncii, diferă de la o țară la alta; dar estimând, vacanța continuă de trei săptămâni este optimă fiziologic pentru lucrătorul obișnuit. Statisticile OIM arată o gamă largă de ore medii lucrate și sărbători obișnuite pentru diferite țări; de exemplu, lucrătorii coreeni lucrează cele mai mult ore pe an, iar americanii au mai puține sărbători oficiale decât europenii de Vest. Mai mulți cercetători au pus la îndoială în ce măsură orele lucrate suplimentar cresc într-adevăr productivitatea marginală a forței de muncă; în special în servicii, unde munca, se realizează în cinci zile, ar putea fi de multe ori făcută și în patru. Cel mai dificil aspect de măsurat este intensitatea muncii, deși unii susțin că discutarea accidentelor de muncă reprezintă un criteriu de încredere. Dacă lucrătorii sunt concediați de o organizație, dar organizația respectivă continuă să producă aceeași cantitate de produse sau servicii ca înainte sau chiar mai mult, cu aceeași tehnologie, putem concluziona adesea că intensitatea muncii trebuie să fi crescut.”Conservarea și reproducerea continuă a clasei muncitoare rămîne o condiție permanentă a reproducerii capitalului. Capitalistul poate să lase fără grijă îndeplinirea acestei condiții pe seama instinctului de conservare și de perpetuare al muncitorilor. Singura lui grijă este de a limita consumul lor individual pe cît posibil la strictul necesar[…]” Această înțelegere, totuși, captează numai sensul în care reproducerea forței de muncă nu are valoare pentru capitaliști, cum ar fi reproducerea condițiilor ecologice, ci spre deosebire de reproducerea, de exemplu, a șuruburilor de mașină și a foliei de plastic. Elitele și guvernele au căutat întotdeauna să intervină sau să medieze în mod activ în procesul de reproducere a forței de muncă, prin legislația familiei, legile care reglementează comportamentul sexual, dispozițiile medicale, politicile educaționale și politicile de cazare]. Astfel de intervenții au întotdeauna un cost economic, dar acest cost poate fi socializat sau forțat lucrătorilor înșiși, în special al femeilor. În aceste domenii ale societății civile, a existat o bătălie constantă între conservatori, reformatori sociali și radicali. Marxist-feministii au susținut că, în realitate, munca casnica (domestică) de către gospodine care formează, menține și restabilește capacitatea de a lucra este un mare "dar gratuit" economiei capitaliste. Utilizarea timpului de sondaje, arată că forța de muncă neplălită și voluntară reprezintă o parte foarte mare din totalul orelor lucrate într-o societate. Piețele depind de faptul că munca neplătită nu va funcționa deloc. Unii feminiști au cerut, prin urmare, ca guvernul să plătească "salarii pentru gospodarie".Această cerere este în contradicție cu cadrul juridic al guvernului în societatea capitalistă, care de obicei își asumă o responsabilitate financiară doar pentru menținerea "cetățenilor" și "familiilor" care nu au alte surse de venit sau de subzistență. Statul poate influența atât valoarea cât și prețul forței de muncă în numeroase moduri și, în mod normal, acesta reglementează salariile și condițiile de muncă pe piața muncii într-o măsură mai mare sau mai mică. Exemple prin care aceste lucruri se pot face : Stabilirea nivelurilor minime și maxime de salarizare. Stabilirea unui nivel minim si maxim al orelor de lucru si al vârstei de pensionare. Stabilirea unor cerințe minime pentru conditiile de lucru, pentru sanatatea si siguranta la locul de munca etc. Stabilirea unor conditii de indeplinit in cazul contractelor de muncă, la fel si in cazulde sindicatelor și in contextul negocierilor salariale. Definirea din punct de vedere juridic a drepturilor civile și sociale ale muncitorilor. Ajustarea ratelor de impozitare directe și indirecte, a taxelor și a tarifelor pentru salariați și angajatori în diferite moduri. Ajustarea polițelor de asigurare socială, a impozitelor de pensii / creanțelor și a altora similare. Instituirea și ajustarea ajutoarelor de somaj și a altor beneficii sociale. Subvenționarea lucrătorilor sau a angajatorilor acestora în diverse moduri, prin eligibilitatea la diverse beneficii sau suplimente la salariu. Influențarea nivelului general al prețurilor, prin intermediul politicii fiscale și monetare sau prin instituirea unor controale ale prețurilor pentru bunurile și serviciile de consum. Reglementarea consumului de bunuri și servicii de către salariati. Supravegherea lucrătorilor la locul de muncă și în afara muncii și urmărirea penală a activității criminale în ceea ce privește viața angajatilor. Solicitarea serviciului militar de la tinerii lucrători la rate fixe de salarizare. Crearea mai multor locuri de munca și ocuparea forței de muncă prin intermediul unor politici diferite sau permiterea creșterea șomajului pe de alta parte. Încurajarea sau prevenirea mobilității forței de muncă precum și a mobilității profesionale. Permiterea sau prevenirea afluenței de lucrători imigranți sau prevenirea/permiterea emigrarii lucrătorilor. Stabilirea conditiilor legale privind locuința, sănătatea, viața sexuală, situația familială a lucratorilor si situatia lor in contextul unei sarcini aparute in familie . Marx era foarte conștient de acest lucru, iar în Das Kapital oferă multe ilustrații in acest sens, adesea preluate din cărțile albastre și rapoartele inspectorilor de fabrica. Unul din rolulile statului este cel de a asigurara acele condiții generale (colective) pentru reproducerea și întreținerea lucrătorilor. Aceste conditii nu pot fi asigurate de patronii și întreprinderile private dintr-un motiv sau altul - spre exemplu: furnizarea acestor condiții necesită automat o autoritate care sa fie deasupra intereselor concurente . îndeplinirea acelor condiții este prea costisitoare pentru agențiile private, necesitând fonduri de investiții care nu le sunt disponibile. practic, nu este posibil ca acele conditii să fie indeplinite de catre mediul privat condițiile care trebuie indeplinite si furnizate nu sunt suficient de profitabile, sau prea riscante pentru agențiile private. există un motiv politic sau moral specific pentru care statul ar trebui să intervină. În epoca modernă, faptul că statul are un mare efect asupra salariilor și valorii forței de muncă a dus la aparitia unor concepte precum cel al salariului social și al consumului colectiv . Dacă statul pretinde la fel de mulți bani de la muncitori ,prin intermediul impozitelor și prelevarilor precum ofera inapoi, atunci este, bineînțeles, îndoielnic dacă statul într-adevăr "plătește un salariu social". Insa, adesea, statul redistribuie veniturile dintr-un grup de muncitori la altul, reducând veniturile unora și sporind veniturile altora.„Economia politică clasică a preluat necritic noțiunea de „preț al muncii“ din viața de toate zilele, pentru ca apoi să-și pună întrebarea cum e determinat acest preț. Ea s-a convins curînd că o modificare în raportul dintre cerere și ofertă nu explică nimic în ceea ce privește prețul muncii, ca de altfel nici în ceea ce privește prețul oricărei alte mărfi, afară de modificarea acestui preț, adică oscilațiile prețurilor de piață în jurul unei anumite mărimi. Dacă cererea și oferta se acoperă în acest caz, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, oscilația prețurilor încetează. Dar atunci cererea și oferta încetează a mai explica ceva. Dacă cererea și oferta se acoperă, prețul muncii este prețul ei stabilit independent de raportul dintre cerere și ofertă, este prețul ei natural, care se dovedește astfel a fi obiectul care de fapt urmează a fi analizat. Sau se considerau oscilațiile prețului de piață pe o perioadă mai lungă, de pildă un an, și se constata că abaterile într-o direcție sau alta se compensează și rezultă o mărime medie, o mărime constantă. Această mărime constantă trebuia, bineînțeles, determinată altfel decît abaterile de la ea care se compensează reciproc. Acest preț al muncii care domină prețurile de piață întîmplătoare și le reglementează așa-numitul „preț necesar“ (fiziocrații) sau „preț natural“ al muncii (Adam Smith) nu poate fi decît valoarea ei exprimată în bani, așa cum e cazul și la alte mărfuri. În acest fel, economia politică voia să răzbească prin prețurile întîmplătoare ale muncii și să ajungă la valoarea ei. Ca și la celelalte mărfuri, această valoare a fost apoi determinată prin cheltuielile de producție. Ce reprezintă însă cheltuielile de producție ale muncitorului, adică cheltuielile necesare pentru a-l produce sau a-l reproduce pe muncitorul însuși? Economia politică a substituit în mod inconștient această întrebare întrebării inițiale, pentru că, operînd cu cheltuielile de producție ale muncii ca atare, ea se învîrtea într-un cerc vicios. Prin urmare, ceea ce ea numește valoare a muncii (value of labour) este de fapt valoarea forței de muncă care există în persoana muncitorului și se deosebește de funcția ei, munca, așa cum mașina se deosebește de operațiile pe care le efectuează. Ocupîndu-se de deosebirile dintre prețurile de piață ale muncii și așa-zisa valoare a ei, de raportul dintre această valoare și rata profitului sau de raportul dintre această valoare și valorile mărfurilor produse de muncă etc., economiștii n-au observat niciodată că analiza nu duce numai de la prețurile de piață ale muncii la pretinsa ei valoare, dar că ea face ca această valoare a muncii să fie, la rîndul ei, redusă la valoarea forței de muncă. Fiind inconștientă de aceste rezultate ale propriei ei analize, preluînd necritic categoriile „valoarea muncii“, „prețul natural al muncii“ etc., ca ultime expresii adecvate ale relației de valoare analizate, economia politică clasică s-a încurcat, așa cum vom vedea mai tîrziu, în confuzii și contradicții de nerezolvat, oferind în același timp o bază de operații sigură pentru platitudinile economiei politice vulgare, care din principiu se ocupă numai de aparența fenomenelor” Valoarea comercială a forței de muncă este strânsă legătură cu nevoile muncitorilor ca cetățeni. Nu este vorba doar de o cerere și de ofertă, ci și de împlinirea nevoilor umane care trebuie îndeplinite. De aceea, costul forței de muncă nu s-a rezumat doar la o chestiune ,,economică" sau ,,comercială", ci și la una morală și politic culturală. În acest caz, guvernul a implementat multe reglementări și legi pentru vânzarea contractelor pentru forța de muncă. Aceste legi și reglementări au avut în vedere salariul minim pe economie, negocierea salariilor, funcționarea sindicatelor, obligația angajatorului de a respecta angajații, procedurile de angajare și de concediere, taxele și beneficiile șomajului. Acest lucru a dus la o constantă critică din partea angajatorilor asupra pieții muncii precum că toate obligațiile și costurile sunt prea mari și suportate doar de angajator. Mai mult de atât, au argumente că aceste reglementări blochează sistemul forței de muncă acolo unde este nevoie cu adevărat. Dacă în câmpul de muncă s-ar reduce din aceste restricții și reglementări, costul afacerilor ar scădea și s-ar face mai multe angajări, sporind astfel oportunitățile de angajare și creșterea economică. Cu toate acestea, reprezentanții forței de muncă și ai comerțului spun că efectul real al reducerilor reglementărilor ar duce la o reducere a salariilor și al condițiilor de muncă care afectează în continuare cererea și oferta de producție a bunurilor. În schimb aceasta poate să afecteze și creșterea economică și o scădere a nivelului de trai. Se argumentează că angajatorul nu este la același nivel cu angajații și că este mai ușor pentru un angajator să piardă un angajat; din această perspectivă se presupune că angajatul trebuie să fie protejat prin legi. Astfel, angajatorii ar angaja pe oricine doar când ar avea nevoie fără a ține cont de nevoile lor ca cetățeni. Ba mai mult, o altă problemă este că în alte țări, sindicatul ce reprezintă forța de muncă face parte din politică și nu este interesat să audă comentarii din partea angajatorilor. De exemplu, în China, unii muncitori sunt la pușcărie pentru că au criticat pe cei care fac legile pentru forța de muncă. Adesea, cererea ,,flexibilității pieții de muncă " este în strânsă legătură cu controlul strict al imigranților, blocând forța de muncă să se deplaseze, aceasta fiind doar o povară pentrucreșterea capitalului . Termenul ,,flexibilitate" este folosit deoarece, pe când capitalul ar trebui să fie liber și să circule pe tot globul, mișcările forței de muncă sunt blocate și controlate cu strictețe. Dacă acest control nu ar exista, aceasta ar putea duce la o creștere a costurilor angajaților și a taxelor. Ian Steedman a susținut că conceptul propriu al puterii forței de muncă al lui Marx era în realitate foarte asemănător cu cel al lui David Ricardo și Adam Smith și, prin urmare, că Marx nu spunea nimic cu adevărat nou. Cu toate acestea, interpretarea lui Marx este diferită de ,,prețul natural al muncii" al economiștilor politici clasici, deoarece ,,jocul liber al forțelor pieței" nu gravitează spontan și automat spre ,,prețul natural" (valoarea ) al forței de muncă. Tocmai pentru că forța de muncă este o marfă unică și specifică, fiind depusă în muncitorul viu, ea nu se conformează tuturor acelorași legi ca și alte tipuri de mărfuri. În funcție de condițiile sociale, puterea forței de muncă se poate tranzacționa în mod durabil la prețuri mult mai ridicate sau sub valoarea reală. Marx presupunea doar că puterea forței de muncă se tranzacționa la valoarea sa, pentru a arăta că, chiar și în acest caz, muncitorul era încă exploatat economic. Dar era foarte conștient de faptul că adesea puterea forței de muncă nu a făcut comerț la valoarea sa, fie din cauza condițiilor nefavorabile de negociere a salariilor, fie din cauza deficitului de forță de muncă. O critică recentă făcută de profesorul Marcel van der Linden este după cum urmează: "Teza lui Marx se bazează pe două ipoteze dubioase, și anume că forța de muncă trebuie să fie oferită spre vânzare de către persoana care este purtătorul și deținătorul acelei forțe de muncă și că persoana care vinde lucrarea vinde nimic altceva. De ce trebuie să fie așa? De ce munca nu poate fi vândută de o altă parte decât de purtător? Ce împiedică persoana care oferă muncă (a lui sau a altcuiva) să ofere pachete care să combine munca cu munca?Și de ce un sclav nu poate executa o muncă salarială pentru stăpânul său la o altă parte terță? " Această dificultate a fost observată pentru prima oară în cercetarea efectuată în anii 1980 de Tom Brass, reunit în cartea sa din 1999. Cumpărarea și vânzarea efortului de muncă umană poate și a luat mult mai multe forme diferite de cele pe care le recunoaște Marx - în special în domeniul serviciilor. O societate informațională modernă face posibile orice metode, fie ele și neortodoxe . Marx afirma că ,,mai presus de orice [capitalismul răstoarnă toate barierele legale sau tradiționale care ar împiedica cumpărarea acestui tip de forță de muncă, după cum consideră potrivit, sau să-și însușească acest tip de muncă". Conceptul valorii puterii forței de muncă se referă la relația economică de bază , care nu trebuie să nu fie confundată cu formalitățile tuturor tipurilor de contracte de muncă care sunt posibile. Forța de muncă abstractă și forța de muncă utilă concretăSamuel Bowles & Herbert Gintis , "Problema cu teoria capitalului uman - o critică marxistă", American Economic Review , vol. 65 (2), paginile 74-82, (1975) [ Tom Brass , Către o economie politică comparată a muncii nelegitime: studii de caz și dezbateri. (Frank Cass, Londra, 1999). |
În biochimie, beta-oxidarea (β-oxidarea sau ciclul Lynen) este un proces catabolic în urma căreia are loc degradarea moleculelor de acizi grași. Procesul are loc în citozol la procariote și la nivelul mitocondriei la eucariote, generând în final acetil-CoA (care poate să intre în ciclul Krebs) și NADH și FADH2 (coenzime implicate în lanțul transportor de electroni). Reacția totală a procesului de beta-oxidare este: Prima etapă care precede beta-oxidarea propriu-zisă a acizilor grași este cea de activare a acestora, care se face cu ajutorul ATP-ului și a coenzimei A. În urma activării se obțin acizii grași activați, sub formă de acil-coenzimă A (acil-CoA, R-CO-SCoA). Enzima care catalizează această reacție este acil-CoA-sintetaza: Activarea acizilor grași are loc în citosol, pe fața externă a membranei mitocondriale, iar beta-oxidarea are loc la nivel mitocondrial, în matricea mitocondrială. Așadar, în vederea degradării lor, acizii grași trebuie transportați prin membrana mitocondrială în interiorul mitocondriei. Acizii grași cu catenă lungă (cu mai mult de 12 atomi de carbon) nu pot trece liberi prin membrană, deoarece sunt încărcați negativ, așadar transportul acestora este mediat de anumite proteine transportoare specifice, prin mai multe tipuri de procese. În transportul acestor acizi grași cu catenă lungă intervine carnitina, un transportor specific care formează esteri de tip acil-carnitină. Este implicată o enzimă denumită carnitin-acil-transferază. Acizii grași activați cu catenă scurtă pot difuza simplu prin membrana mitocondrială, fără intervenția carnitinei. În tabelul următor sunt prezentate cele patru reacții în urma cărora se pune în libertate o moleculă de acetil-CoA, odată cu scurtarea catenei de acid gras cu doi atomi de carbon. Fiecare eliberare de acetil-CoA se realizează în fiecare ciclu de beta-oxidare. |
Caracara cu capul galben (Milvago chimachima) este o pasăre de pradă din familia Falconidae . Se găsește în America de Sud tropicală și subtropicală și în partea de sud a Americii Centrale . Spre deosebire de șoimii din aceeași familie, caracara nu este o pasare răpitoare rapidă, dar este destul de lentă și adesea se hrănește cu leșuri . Când Louis Jean Pierre Vieillot a descris pentru prima dată caracara cu capul galben în 1816, ia dat numele științific Polyborus chimachima , plasând-o în același gen cu restul caracarelor . În 1824, naturalistul german Johann Baptist von Spix a creat genul Milvago pentru această specie și pentru chimango caracara. Caracara cu capul galben are în lungime și cântărește în medie. Ca multe alte păsări de pradă, femela este mai mare decât masculul, cu o greutate de în comparație cu cea a bărbaților de . În afară de diferența de dimensiune, nu există nici un dimorfism sexual semnificativ în această specie. Adulții au un cap oranj, cu o dungă neagră în spatele ochiului. Partea superioară a penajului este maro cu pete palide distinctive pe penele de zbor ale aripilor, iar coada este barată crem și maro. Aceasta este o pasăre de savană ,de mlaștini și de marginile pădurilor . Rezident din Costa Rica, până în Trinidad și Tobago, și nordul Argentinei (provinciile Misiones , Chaco , Formosa , Corrientes și Santa Fe ), se găsește de obicei la nivelul mării până la , și, ocazional, la deasupra nivelului mediu al mării . În sudul Americii de Sud, acesta este înlocuită de o rudă apropiată, chimango caracara, a cărei teritoriu se suprapune cu cel al caracarului cu capul galben în sudul Braziliei, nordul Argentinei, Paraguay și Uruguay . Caracara cu capul galben este omnivoră și mânca reptile, amfibieni și alte animale mici, precum și carouri. Uneori se hranește cu căpușe de la bovine, de asemenea, s-a observat căutarea de nevertebrate mici în blănuri de leneși triunghiulare maronii și capybaras. În plus, cel puțin păsările mai tinere îndrăgesc anumite fructe, cum ar fi Palmierul de ulei ( Elaeis guineensis ) și pequi ( Caryocar brasiliense ). Depune între cinci și șapte ouă marcate maro într-un cuib de copac. Caracara cu capul galben a beneficiat în urma curățarii pădurilor pentru ferme de vite. Statutul său în Trinidad sa schimbat de la rar întâlnită la destul de comună, și a fost întâlnită pentru prima dată în Tobago în 1987. Se adaptează ușor la zonele urbane și, împreună cu specii cum ar fi vulturul negru american ( Coragyps atratus ), se numără printre cele mai frecvent observate păsări de pradă în orașele din America Latină . În consecință, această specie a primit un nivel de risc de categoria Least Concern în lista roșie a IUCN . În orașul Panama, de exemplu, ca rezultat al extinderii urbane sporite, perechile de caracara cu capul galben sunt văzute frecvent de-a lungul acoperișurilor din cartierele suburbane. |
Oameni și stele este (o povestire și) o colecție de povestiri e ale scriitorului român Ion Hobana. Volumul a apărut în 1963 la Editura Tineretului. Povestirea a apărut în Colecția „Povestiri științifico-fantastice” în 1958. Oameni și stele: din cele mai frumoase povestiri științifico-fantastice românești este o colecție de povestiri e editată de Victor Zednic și apărută în 1975 la Editura Albatros (Fantastic Club). A doua colecție (din 1975) conține și povestirea omonimă a lui Ion Hobana din prima colecție (din 1963). În povestirea „Oameni și stele”, nava spațială Albatros este deturnată din drumul său către Marte de răufăcătorul Moroianu care preia controlul cabinei de comandă. Matei trebuie să iasă din navă prin camera-ecluză pentru a pătrunde în interiorul astronavei printr-una din țevile de eșapament ale motoarelor auxiliare, totul pentru a prelua controlul Albatrosului. Scenariu asemănător povestirii „C-Chute” (1951) scrisă de Isaac Asimov, una din puținele povestiri ale sale cu extratereștri: o navă interstelară este deturnată de rasa extraterestră Kloros; Mullen trebuie să iasă din navă prin camera-ecluză pentru a pătrunde în interiorul astronavei printr-una din țevile de eșapament ale motoarelor auxiliare, totul pentru a prelua controlul navei nenumite. Povestirile lui Ion Hobana au teme ca explorarea submarină a planetei (secțiunea Drum deschis), efectele psiho-sociale ale călătoriilor spațiale spre alte planete (Oameni și stele) și călătoria în timp (Glasul trecutului). Colecții de povestiri științifico-fantastice |
Un fel de spațiu este o colecție de povestiri e ale scriitorului român Ion Hobana. A apărut în 1988 la Editura Albatros, în colecția Fantastic Club. Conține 12 povestiri grupate în 3 părți. Volumul a fost republicat în 2015 de către Editura Nemira, în colecția Nautilus. Colecții de povestiri științifico-fantastice Colecții de povestiri scrise de un singur autor |
Biserica evanghelică din Moruț, comuna Matei, județul Bistrița-Năsăud, a fost construită în secolul al XV-lea. Figurează pe lista monumentelor istorice 2015, . Prima atestare documentară a satului Moruț datează din anul 1278, când apare sub numele de Mowruch. Primii proprietari ai satului au fost din neamul Sombori: Sándor și Pál, fiii lui Péter. Ruinele bisericii evanghelice se află pe dealul de la marginea vestică a satului Moruț. Poziționarea în teren întărește presupunerea că lăcașul de cult ridicat aici era cel al unei biserici fortificate, constituită probabil dintr-o singură navă, cu cor orientat spre est și două turnuri pe fațada vestică. Din acest edificiu se mai păstrează o mare parte a peretelui vestic, cu un turn și un fragment din peretele sudic. După detaliile arhitectonice și stilistice ale elementelor care se mai păstrează, se poate presupune ca biserica a trecut prin două faze de construcție: turnul aparține primei faze, în timp ce nava și ancadramentele ferestrelor zidite ulterior aparțin celei de-a doua faze, de la sfârșitul secolului al XV-lea. Avram Alexandru, Câteva considerații cu privire la bazilicile scurte din bazinul Hârtibaciului și zona Sibiului, în Revista monumentelor și muzeelor de istorie, 1981, numărul 2. Biserici evanghelice de confesiune augustană din România |
Ernst Liebermann a creat numeroase litografii cu peisaje urbane și rurale, iar mai târziu s-a dedicat picturii. A făcut portrete impresioniste, nuduri și peisaje în brunuri de impact romantic. A realizat picturi monumentale pe plafoanele din Kirchheim, lângă Erfurt. Opera lui Liebermann este una reprezentativă și nudurile lui reflectau conceptul naționalist socialist al artei. A participaat la marile expoziții de artă germană din Casa de Artă din München. La finalul celui de al doilea război mondial, Hitler l-a trecut în lista Gottbegnadeten ca fiind cel mai important pictor german. Ca membru al Deutscher Kunstlerbund, Liebermann a participat constant cu lucrări la galeriile Glaspalast și a primit în anul 1913 a doua medalie de aur. Picturile sale se găsesc astăzi la Städtische Galerie Rosenheim și în alte muzee. |
Deși inițial se credea că era fiziologic inactivă, recent s-a demonstrat că 3-MT acționează ca un agonist al TAAR1 umane. La om, 3-metoxitiramina apare ca metabolit al dopaminei. |
Biserica evanghelică din Unirea, localitate aparținătoare municipiului Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, a fost ridicată în secolul al XVI-lea. Figurează pe lista monumentelor istorice 2015, . Biserica a fost ridicată de sași în 1570, reconstruită în stil neogotic între anii 1873-1874. După exodul sașilor transilvăneni, biserica a fost cumpărată în anul 1982 de comunitatea ortodoxă, modificată la interior conform cerințelor cultului ortodox și a primit hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. În anul 1983, biserica din Unirea a fost înzestrată cu iconostas și sfințită în 1987 de episcopul Iustinian Chira. Ample lucrări de reabilitare au fost demarate în anul 2008, care au culminat cu pictarea bisericii în tehnica frescă. Avram Alexandru, Câteva considerații cu privire la bazilicile scurte din bazinul Hârtibaciului și zona Sibiului, în Revista monumentelor și muzeelor de istorie, 1981, numărul 2. Biserici evanghelice de confesiune augustană din România |
Rimonabant (cunoscut și sub numele de SR141716 și denumit comercial Acomplia sau Zimulti) este un medicament anorectic antiobezitate care a fost aprobat pentru prima dată în Europa în 2006, dar a fost retras din întreaga lume în 2008, din cauza unor grave efecte secundare psihiatrice. Nu a fost niciodată aprobat în Statele Unite ale Americii. Rimonabantul este un agonist invers pentru receptorul canabinoid CB1 și a fost primul medicament aprobat din această clasă. Datele din studiile clinice depuse la autoritățile de reglementare au arătat că rimonabant a cauzat tulburări depresive sau modificări ale stării de spirit în până la 10% din pacienți și ideație suicidară la aproape 1% din pacienți. În Europa a fost contraindicat pentru persoanele cu orice fel de tulburări psihice, inclusiv persoane depresive sau sinucigașe. În plus, efecte adverse foarte frecvrente erau greață și infecții ale tractului respirator superior (care apar la mai mult de 10% din oameni). Efecte adverse frecvente (care apar la 1% și 10% din oameni) includeau gastroenterită, anxietate, iritabilitate, insomnie și alte tulburări de somn, bufeuri, diaree, vărsături, piele uscată și mâncărimi, tendinită, crampe musculare și spasme, oboseală, simptome asemănătoare gripei și risc crescut de cădere. Comitetul consultativ al FDA a exprimat îngrijorarea că, pe baza datelor obținute de la animale, se pare că fereastra terapeutică cu privire la toxicitatea SNC, în special convulsii, era aproape inexistentă. Doza terapeutică și doza care a provocat convulsii la animale părea să fie aceeași. Când EMA a revizuit datele de după punerea pe piață, s-a constatat că riscul de tulburări psihice la persoanele care iau rimonabant era dublu. Sinteza chimică a rimonabantului este descrisă după cum urmează: În paralel cu studiile clinice în obezitate care au generat datele transmise autorităților de reglementare, rimonabant a fost analizat și în studii clinice ca un potențial tratament pentru alte afecțiuni, printre care diabetul zaharat, ateroscleroza și renunțarea la fumat. |
Gara originală, proiectată de Anghel Saligny, a fost distrusă aproape complet în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Gara actuală a fost modernizată și redeschisă în toamna anului 2013. |
Conceptul turneului și numele acestuia sunt inspirate din petrecerea de lansare al albumului Artpop cu nume similar. Scena, asemănătoare cu o peșteră, a constat în două segmente conectate prin podiumuri realizate dintr-un material transparent, permițând publicului să se deplaseze în dedesubtul podiumurilor și să privească în același timp spectacolul. Costumele solistei pentru concert au inclus o ținută cu tentacule, una cu aripi acoperite de diamante, un costum cu influențe rave, precum și un lănțișor realizat din frunze de marijuana. Atât designerii costumelor, cât și coregrafii, au dorit să realizeze unui spectacol unic și coerent. Corpurile de iluminat folosite în turneu au fost asigurate de Clay Paky, ideea principală din spatele acestora fiind crearea unei experiențe rave captivante cu ajutorul luminilor. Ele au fost, de asemenea, concepute spre a permite modificări minore în cadrul spectacolului. Lady Gaga a organizat o petrecere privată în New York, cunoscută sub denumirea de ArtRave, în care aceasta a interpretat cântece de pe cel de-al treilea ei album de studio, Artpop, și a prezentat opere de artă. Ulterior, aceasta a preluat conceptul din ArtRave pentru a crea turneul ArtRave: The Artpop Ball. În urma anulării segmentului de concerte în America de Nord din cadrul turneului Born This Way Ball (2012-2013) din cauza unei accidentări grave la șold, noul turneu a început la 4 mai 2014 în Statele Unite, în orașul Fort Lauderdale, Florida. ArtRave: The Artpop Ball a vizat orașele în care artista nu a putut cânta anterior datorită anulării cauzate de o intervenție chirurgicală, precum și regiuni noi. În timpul unui interviu acordat ziarului The Independent, Gaga a declarat: „Atunci când sunt pe scena Artpop Ball, ideea principală din spatele spectacolului este să iau toată dezordinea din viața mea și să fac artă din ea - să întrețin spiritul viselor artistice și creativității, și să iau toate lucrurile care mă întristau și mă înfuriau... Am o abordare mult mai meditativă față de spectacol. Am urechi larg deschise. ArtRave are și ordini bine puse la punct, și există o latură de artă performance care a fost concepută.” Înainte de pornirea în turneu, Gaga a fost cap de afiș la șase spectacole (28,30,31 martie și 2,4,6 aprilie) organizate la Roseland Ballroom în Manhattan, New York. Un al șaptelea spectacol a fost adăugat la 7 aprilie, fiind urmat de închiderea și desființarea în mod oficial a locației. De asemenea, Gaga a interpretat la festivalul anual South by Southwest (SXSW) organizat de Doritos, înăuntrul unui tonomat de șase etaje. Asociația de muzică și divertisment a orașului a refuzat inițial să-i acorde permisiunea lui Gaga de a cânta în locația respectivă, invocând „motive de securitate publică.” Don Pitts, reprezentat al asociației, a afirmat că motivul anulării cererii lui Gaga a fost acela că locul se află în apropierea unei parcări. Cu toate acestea, solista a anunțat la 6 martie 2014 că va cânta în cele din urmă la festival. Biletele au fost vândute către fani prin intermediul a diverse competiții și provocări. Randal Lane de la revista Forbes a relatat faptul că spectacolul va fi în sprijinul organizației Born This Way Foundation deținută de Gaga, dar și în sprijinul altor evenimente caritabile. Cu toate acestea, redactorul a opinat că „modul în care biletele sunt distribuite este destul de grosolan.”Concertul a primit critici datorită unei secvențe în care artista Millie Brown a vomitat un lichid verde peste Gaga, în timpul interpretării melodiei „Swine” de pe albumul Artpop. Momentul a stârnit nemulțumiri, fiind perceput drept o „glorificare” a tulburărilor de alimentație. Drept răspuns asupra controverselor, Brown a declarat pentru MTV News: „Înțeleg de ce unii oameni ar face o astfel de asociere, însă interpretarea mea nu a fost într-adevăr o afirmație legată de însăși tulburările de alimentație.”Gaga a susținut la emisiunea Today: „Eu și Millie știm că nu toată lumea va aprecia spectacolul nostru, însă amândouă credem cu tărie în exprimarea artistică și identitățile puternice, iar eu o sprijin în tot ceea ce face. Artpop, noul meu album, este despre a aduce muzica și arta împreună în spiritul rebeliunii creative, iar pentru noi, acel concert a fost artă în forma cea mai pură.” Formația a fost amplasată în structurile strălucitoare și asemănătoare unor cupole albe, descrise de John Jurgenson de la ziarul The Wall Street Journal ca fiind similare planetei Tatooine din serialul Războiul stelelor. La capătul unui podium transparent a fost ascuns un pian sub o structură enormă, asemănătoare unei stalagmite, care amintește de Fortăreața Singurătății, prezentă în benzile desenate cu Superman. De asemenea, a fost instalat un bar cu vedere la zona cu pian, publicul putând astfel să comande băuturi și să privească spectacolul în același timp. Carl Williot de la website-ul Idolator a comparat scena turneului cu cea a concertului ArtRave, fiind de părere că podiumurile prelungite și scenele mici o fac să semene cu „o insectă”. După ce Gaga a postat fotografia cu scena, [#LadyGagaTourStage a devenit unul dintre cele mai discutate subiecte pe |
Povestea noastră (în ) este un serial de televiziune turcesc difuzat în România de Kanal D România. Filiz este o fată care îi îngrijește pe cei cinci frați mai mici ai ei, în timp ce mama lor vine și pleacă când își dorește. Fikri, tatăl copiilor, este dependent de alcool și de bani. El cauzeaza numai probleme familiei. Responsabilă pentru toată familia, într-unul din cartierele cele mai sărace din Istanbul, Filiz nu crede că poate iubi. Aceasta până când apare Barıș/Savas, care face orice pentru familia lui Filiz doar pentru a o câștiga pe fată. Polițistul Cemil se îndrăgostește de Filiz, vrând să se însoare cu ea. |
Adolf Vorbuchner () a fost un ierarh romano-catolic, episcop titular de Tinin, episcop coadjutor de Alba Iulia din 7 iunie 1936 și episcop al Diecezei de Alba Iulia între 28 mai și 10 septembrie 1938. S-a născut la Arad în anul 1891, în familia unui militar originar din Austria. După ce a făcut studiile secundare la Alba Iulia, și-a luat licența în teologie ca absolvent al Universității din Fribourg, Elveția și a devenit preot în anul 1914, la 21 septembrie. A profesat mai întâi ca prefect al unui orfelinat și apoi ca preot militar în Primul Război Mondial. A fost încadrat ulterior, în Divizia Secuiască. După război a fost timp de un deceniu capelan la Brașov și ulterior preot paroh și protopop la Sibiu, iar la 18 aprilie 1936 a devenit episcop de Tinin (Knin). Conform preotului Nicolae Brânzeu, Adolf Vorbuchner făcea parte din garnitura a doua a celor care făceau politică națională-maghiară, acestora din a doua linie fiindu-le însă impus să fie loiali și să nu se expună din punct de vedere politic. Brânzeu a afirmat că numirea sa ca episcop coadjutor de Alba Iulia s-a făcut cu dificultate, datorită faptului că Vorbuchner era fiul spiritual al episcopului Gusztáv Károly Majláth și fusese propus de acesta ca succesor, iar Alexandru Cisar, arhiepiscop al Arhidiecezei de București nu dorea ca în scaunul episcopal de la Alba-Iulia să ajungă cineva propus de Majláth. Pentru a sprijini această numire, însuși Gyula Gömbös s-a deplasat la Roma. Având sprijin din partea Sfântului Scaun, într-un context în care Cisar fusese denunțat la Roma pentru proastă administrare, Vorbuchner a primit ca atare sprijinul nunțiului apostolic de la București, care a obținut acordul lui Alexandru I. Lapedatu pentru numirea sa. La 22 aprilie 1936 a fost numit astfel episcop coadjutor „cum jure successionis” și a fost în consecință sfințit ca episcop la 7 iunie 1936. Drept episcop principal consacrator a fost arhiepiscopul Alexandru Cisar al Arhidiecezei de București. Alături de acesta au mai slujit episcopii Augustin Pacha al Diecezei de Timișoara și István Fiedler al Diecezei de Oradea Mare și al Diecezei de Satu Mare. Pentru a lupta împotriva tendinței greco-catolicilor maghiarizați de a trece la protestantism, a solicitat în 1937, asemenea predecesorului său, permisiunea Sfântului Scaun în ceea ce privește admiterea celor care doreau să revină în sânul Bisericii Catolice, fără a mai fi nevoie de acordul mitropolitului de la Blaj. Adresându-se cu acest scop în 1937 Congregației pentru Bisericile Orientale, a fost refuzat de către aceasta într-o manieră care s-a presupus a fi corectă din punct de vedere politic. A decedat la 10 septembrie 1938, într-un spital din Viena, fiind succedat în scaunul episcopal de la Alba Iulia de Áron Márton. |
Se știe puțin despre copilăria lui Tinódi. A urmat diferite școli și a studiat limba latină și a excelat în muzică. A intrat în serviciul militar în 1535 și în 1539 a fost rănit într-o bătălie, ceea ce l-a făcut neeligibil pentru serviciul militar suplimentar. În 1541, invazia turcilor l-a impresionat profund. A devenit din acel moment poet politic, lucrările sale exprimând necesitatea de a se împotrivi turcilor. Tinódi a început o familie și a vizitat parlamentul și scene de bătălii și a scris poezii despre acestea. Apoi a început să-și pună poeziile pe muzică și le-a interpretat acompaniate la lăută, ceea ce a dat naștere poreclei sale "Lantos" - cântărețul la lăută. Cântecele sale au devenit recunoscute ca o importantă cronică a evenimentelor vremii de către Tamás Nádasdy în 1545, care a recomandat Parlamentului ca acesta să îi ofere un post public lui Tinódi. Din 1546 până în 1551 a existat o perioadă generală de pace, dar în 1552 a început o nouă campanie militară otomană, acest fapt fiind, de asemenea, povestit de Tinódi într-o cronică. În 1553 a fost recunoscut oficial de către rege ca fiind un cronicar care prelucra evenimentele istorice ale epocii sale într-o formă de poezie, oferindu-i-se un brevet de nobilime. Ediția colecționată a operelor sale a fost publicată în 1554. A călătorit în Transilvania pentru o vreme și s-a întors în 1555, dar a murit la scurt timp după aceea. articol scurt articol Fidelio pe un portal |
Devine lector la Universitatea din Florența, recomandat de Giulio Bertoni și Claudiu Isopescu, cel care a întemeiat studiile de limbă română în învățământul superior din Italia. Gheorghe Caragață activează ca profesor la această universitate timp de 44 de ani, până la moarte. După aprecierea lui Lorenzo Renzi (Padova), Gheorghe Caragață „a ținut sus flacăra românisticii în Italia vreme de mai bine de trei decenii”. În paralel cu bogata activitate didactică, publică lucrări în domeniul lingvisticii române și romanice, făcând și anchete în teren pe teritoriul Italiei. Frecventează Circolo linguistico fiorentino, înființat după război, unde prezintă peste 30 de comunicări privind limba și literatura română. În 1958 ia poziție față de teza sovietică privind existența unei limbi moldovenești, publicând în italiană broșura Câteva documente cu privire la unitatea limbii române. Este membru fondator al Societății Academice Române, academia românilor din exilul anticomunist, înființată în Italia după război. Importanta sa teză de doctorat a servit în cercetările lingvistice din România de după 1947; dar din cauza statutului său de exilat politic, contribuția sa a fost folosită fără a fi citată. |
István a avut cinci frați. S-a căsătorit cu Borbála Füzy (văduva lui Pál Gyulai) în 1593, au avut un fiu, Zsigmond. A învățat limba română , maghiară, italiană și latină . Jósika a crescut printre aristocrații transilvăneni, soția lui fiind înrudită cu familia Báthory. István a fost fondatorul proprietății familiei sale. În 1585, a devenit secretar al Cancelariei. După moartea lui Farkas Kovacsóczy, a fost numit cancelar al Transilvaniei (suppremus cancelarius) de către prințul Sigismund Báthory. Monarhul i-a donat lui Jósika proprietățile confiscate ale lui László Szalánczi, cum ar fi Zsidóvár (astăzi: Jidoara, România) și Branyicska (astăzi: Brănișca, România). Și-a luat titlul de nobilitate din numele ultimului sat. A fost de asemenea promovat la rangul de baron, după care familia sa a aparținut nobilimii maghiare. Potrivit istoricului István Szamosközy, Jósika a fost responsabil pentru executarea predecesorului său, deoarece dorea biroul lui Kovacsóczy. A fost numit căpitan general în septembrie 1597. A asediat Temesvár (astăzi: Timișoara, România ) în 17 octombrie 1597, dar a fost obligat să se retragă zece zile mai târziu. Jósika a fost un om de încredere al lui Báthory, prințul trimițându-l adesea în Italia și Praga ca sol. De asemenea, a negociat cu împăratul Rudolf . Când Sfântul Împărat Roman a devenit Prințul Transilvaniei după o serie de conflicte și abdicarea lui Báthory, a numit-o pe Arhiducesa Maria Cristina (soția lui Sigismund Báthory) ca regentă. Jósika deținea și funcția de cancelar. Totuși, a devenit adept al politicii pro-otomane din Transilvania. Activitatea lui a fost descoperită, fiind, astfel, arestat și întemnițat la 4 aprilie 1598. Sigismund Báthory s-a întors în Transilvania și a mers în Kolozsvár (astăzi: Cluj-Napoca, România ) să-și reia tronul. Prințul l-a acuzat că dorește să obțină puterea, ca urmare a fost decapitat fără judecată înaintea porții Castelului Szatmár (astăzi: Satu Mare, România). |
Un covor magic, numit și covor zburător, este un covor legendar și o figură de stil în lucrările de ficțiune speculativă. Covoarele sunt de obicei folosite ca o modalitate de transport și pot transporta rapid sau instantaneu utilizatorii la destinația dorită. Una dintre poveștile din O mie și una de nopți descrie cum prințul Husain, cel mai mare fiu al sultanului Indiilor, călătorește la Bisnagar (Vijayanagara) în India și cumpără un covor magic. Covorul este un exemplu de element proto-științifico-fantastic arab timpuriu. În mitologia slavă, Baba Iaga îl oferă lui Ivan cel Nebun un covor zburătoare și alte cadouri magice (de exemplu, o minge care se rotește în fața eroului care îi arată drumul sau un prosop care se poate transforma într-un pod). Pictorul rus Viktor Vasnețov a ilustrat poveștile cu un covor zburător în două ocazii (cele două ilustrații din stânga). Istoria secretă a covoarelor magice Mitologie slavăO mie și una de nopțiObiecte magice |
Științifico-fantasticul este un gen - din punct de vedere literar, cinematografic și de altă natură - foarte divers. Având în vedere că la definirea sa există un mic consens între învățați și entuziaști, originea sa este o chestiune deschisă, dar este totuși plasată în literatură. Fiind în mod indisolubil legat de conceptul de știință, premisele pentru nașterea genului științifico-fantastic apar începând cu secolul al XVI-lea odată cu revoluția științifică, în special după descoperirile lui Galileo și Newton în astronomie, fizică și matematică și odată cu Iluminismul. Asimov stabilește ca premisă esențială revoluția industrială, crezând că științifico-fantasticul are nevoie de o dezvoltare larg răspândită și conștientă a relației dintre știință și tehnologie. Din aceste motive, pentru a identifica data nașterii științifico-fantasticului modern, s-a stabilit prin convenție aprilie 1926 când apare prima revistă americană dedicat exclusiv literaturii științifico-fantastice, Amazing Stories editată de Hugo Gernsback. Aceasta dată marchează momentul în care științifico-fantasticul începe să devină un fenomen popular. Cu toate acestea genului îi pot fi atribuite numeroase opere anterioare, de la romanul gotic Frankenstein de M. Shelley la romanele științifice ale lui J.Verne și H.G. Wells sau chiar lucrări mult mai vechi, cum ar fi satira „Istoria adevărată” („Alethes historia”,„ Ἀληθεῖς Ἱστορίαι”) a lui Lucian din Samosata. Unii savanți sau scriitori (cum ar fi scriitorul american Lester del Rey) au susținut că Epopeea lui Ghilgameș (mileniul al III-lea î. Hr.) ar fi primul text științifico-fantastic, în timp ce alții identifică primele elemente ale științifico-fantasticului în literatura arabă din Evul Mediu Târziu. Științifico-fantasticul ca un gen bine definit a explodat în prima jumătate a secolului al XX-lea, când întrepătrunderea definitvă dintre știință și invenție în cultura occidentală a generat un interes în narațiunea care ar putea explora influența tehnologiei asupra oamenilor și societății. Publicată ca un gen popular de divertisment în revistele de literatură de consum (în ) destinate în primul rând tinerilor în anii 1920 și anii 1930, când a început să influențeze și benzi desenate și filme cinematografice, științifico-fantasticul și-a cunoscut Epoca de Aur la sfârșitul anilor 1930 - începutul anilor 1950, când a beneficiat de o atenție sporită din partea publicului cititor și perioadă în care multe scrieri clasice au fost publicate. De-a lungul timpului, stilul și conținutul operelor s-au maturizat, iar temele științifico-fantasticului au fost analizate și înnoite de autori importanți. Genul a fost influențat de modernism, apoi în anii 1960 și anii 1970 de noul val britanic. Ulterior, genul a fost revoluționat în anii 1980 de cyberpunk. Cinematografia a exploatat deseori idei și teme din literatura științifico-fantastică, fără a renunța în a le reface într-un mod original. Științifico-fantasticul a fost din ce în ce mai mult considerat ca o zonă învecinată cu literatura postmodernă și, mai ales din anii 1990, a fost amestecat în multe lucrări cu alte genuri de fantezie, fuzionând în contextul mai general al acesteia, „ficțiunea speculativă”. Științifico-fantasticul a devenit treptat un gen respectat, cu o influență considerabilă asupra mass-mediei, culturii și gândirii din întreaga lume. Cercetătorul Robert Scholes numește istoria științifico-fantasticului ca „istoria schimbărilor atitudinii omenirii față de spațiu și timp... istoria înțelegerii noastre crescânde a universului și a poziției speciei noastre în acest univers.” Diverși istorici au încercat să atribuie o origine străveche genului științifico-fantastic. Această opinie este susținută de puțini istorici ai genului, în timp ce majoritatea lor plasează aceste lucrări în cel mai bun caz printre exemplele de proto-științifico-fantastic (proto-SF). Epopeea lui Ghilgameș este considerat cel mai vechi text literar al umanității, el datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr. Lester del Rey susține că acesta ar fi și primul text științifico-fantastic. Epopeea lui Ghilgameș prezintă o scenă a inundațiilor universale care reamintește de operele științifico-fantastice apocaliptice, dar ar putea fi mai bine denumită literatură fantastică, deoarece în ea există puține referiri la știință sau tehnologie. Scriitorul francez Pierre Versins, specialist în științifico-fantastic, a susținut, de asemenea, că Ghilgameș a fost prima lucrare științifico-fantastică datorită tratării rațiunii umane și căutării nemuririi. Printre lucrările în limba greacă antică cu elemente care amintesc de științifico-fantastic se numără - înainte de Istoria adevărată a lui Lucian din secolul al II-lea - Norii și Păsările lui Aristofan (secolul al V-lea î. Hr.) și descrierea pe care o face Platon Atlantidei în dialogurile sale Timaios și Critias (secolul al IV-lea î.Hr.). Unele pasaje din textul biblic al Apocalipsei lui Ioan par literalmente ficțiune științifică și fantastică științifică: Când a desfăcut cel de-al șaselea sigiliu, am văzut: s-a făcut un mare cutremur și soarele s-a făcut negru ca un sac din păr, iar luna întreagă a devenit ca sângele. Stelele cerului au căzut pe pământ... Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Și toți munții și toate insulele s-au mutat din locurile lor. L. Sprague de Camp și o serie de alți autori citează Istoria adevărată a lui Luciano, o satiră din secolul al II-lea care descrie o călătorie interplanetară, ca unul dintre cele mai timpurii exemple de științifico-fantastic sau proto-științifico-fantastic, în cazul în care nu se încadrează în prima categorie. Criticul englez Kingsley Amis afirmă că: Voi remarca doar faptul că strălucirea și rafinamentul «Istoriei adevărate» o fac să fie citită ca o glumă în detrimentul majorității primelor lucrări științifico-fantastice moderne, care au fost scrise, să zicem, între 1910 și 1940. Printre temele tipice științifico-fantasticului din Istoria adevărată a lui Luciano se numără: călătoria în spațiu, întâlnirea cu forme de viață extraterestră, inclusiv experiența unui prim contact, războaie interplanetare și imperialismul, colonizarea planetelor, atmosfera artificială, aer lichid, motivul gigantismul, creaturi ce sunt produse de tehnologie umană (tema robotului), lumi în care sunt valabile alte legi ale fizicii și o dorință explicită a protagonistului de explorare și aventură. Traducătorul lui Lucian, Bryan Reardon, este mai explicit, descriind lucrarea ca „o relatare a unei călătorii fantastice - pe Lună, în lumea subterană, pe burta unei balene și așa mai departe. Nu este chiar științifico-fantastic, deși uneori este catalogat așa; nu conține știință”.Povestea timpurie japoneză „Urashima Tarō” implică călătoria în timp spre un viitor îndepărtat și a fost descrisă pentru prima dată în cronica Nihongi (720). Ea prezintă un tânăr pescar pe nume Urashima Taro care vizitează un palat aflat sub apă și rămâne acolo timp de trei zile. După ce se întoarce acasă în satul său, descoperă că a ajuns cu 300 de ani în viitor, unde existența sa a fost uitată de mult, casa lui este în ruine și familia sa este moartă. Narațiunea japoneză Povestea tăietorului de bambus (secolul al XI-lea) poate fi considerată și proto-științifico-fantastică. Protagonista povestirii, Kaguya-hime, este o prințesă din Lună care este trimisă pe Pământ pentru propria siguranță în timpul unui război ceresc și este găsită și crescută de un tăietor de bambus din Japonia. Mai târziu, ea este luată înapoi pe Lună de către adevărata sa familie extraterestră. O ilustrație din manuscris înfățișează o mașină zburătoare rotundă similară cu o farfurie zburătoare. În câteva povești din antologia O mie și una de nopți (secolele VIII-XIX) apar de asemenea elemente științifico-fantastice. Un exemplu este „Aventurile lui Bulukiya”, în care Bulukiya caută iarba nemuririi. În acest scop, Bulukiya explorează mările, călătorește în Grădina Edenului (rai) și în Jahannam (iad). Apoi el călătorește prin univers spre lumi diferite, mult mai mari decât lumea din care vine, anticipând astfel elementele științifico-fantasticului galactic. În căutarea sa, Bulukiya întâlnește comunități de djinni, sirene, șerpi vorbitori, copaci vorbitori și alte forme de viață. În „Abdullah pescarul și Abdullah tritonul”, protagonistul dobândește capacitatea de a respira sub apă și descoperă o societate subacvatică reprezentată ca o reflexie inversă a societății de pe pământ, în sensul că societatea subacvatică urmează o formă de comunism primitiv în care bunurile materiale precum banii și îmbrăcămintea nu există. Alte povești din O mie și una de nopți descriu tehnologii antice pierdute, civilizații antice avansate care s-au rătăcit și catastrofele care le-au copleșit.„Povestea orașului-de-aramă” prezintă un grup de călători într-o expediție arheologică în Sahara, pentru a găsi un vechi oraș pierdut și care încearcă să recupereze un vas din bronz pe care Solomon l-a folosit mai demult pentru a prinde un jinn și, între timp, se confruntă cu o regină mumificată, cu locuitori pietrificați, cu roboți umanoizi și automate, cu marionete seducătoare care dansează fără corzi și un robot călăreț din bronz care conduce expediția spre orașul antic.„Povestea fermecată a calului de abanos” descrie un robot sub forma unui cal mecanic care zboară cu ajutorul unor chei care poate zbura în spațiul cosmic și în direcția Soarelui, în timp ce „A treia poveste a lui Qalandar” conține, de asemenea, un robot sub forma unui marinar misterios.„Povestea orașului-de-aramă” și „Povestea fermecată a calului de abanos” pot fi considerate exemple timpurii de proto-științifico-fantastic. Alte exemple de proto-științifico-fantastic arab timpuriu includ Opinii ale locuitorilor unui oraș splendid de Al-Farabi despre o societate utopică, povestea futuristă a lui Zakariya al-Qazwini Awaj bin Anfaq despre un om care a călătorit pe Pământ dintr-o planetă îndepărtată și anumite elemente din O mie și una de nopți, cum ar fi covorul zburător. Potrivit dr. Al-Roubi, ultimele două capitole ale romanului teologic arab Risālat Fādil ibn Nātiq (, cca. 1270, cunoscut și ca Theologus Autodidactus în Occident) al scriitorului arab polimat Ibn al-Nafis (1213-1288) conțin elemente științifico-fantastice cum ar fi generația spontană, futurologie, teme apocaliptice, escatologie, învierea și viața de apoi, dar nu a dat explicații supranaturale sau mitologice acestor elemente. Ibn al-Nafis a încercat să le explice folosind cunoștințe științifice extinse din domeniul anatomiei, biologiei, fiziologiei, astronomiei, cosmologiei și geologiei. Prin intermediul acestui roman, Ibn al-Nafis își prezintă teoria științifică a metabolismului și se referă la descoperirea științifică a sa cu privire la circulația pulmonară pentru a explica învierea trupului. În Evul Mediu european, teme științifice fictive au apărut în multe povestiri și legende cavalerești. Roboți și automate apar în romane cavalerești începând din secolul al XII-lea, în Le Pèlerinage de Charlemagne și Eneas printre primele. Aceste automate nu trebuiau să fie umane, de exemplu un cal de alamă apare în "The Squire's Tale" a lui Geoffrey Chaucer, ca un cadou primit de Ginghis Han. Acest cal metalic care are puterea de teleportare amintește de caii din metal asemănători din literatura Orientului Mijlociu. Pe lângă calul de alamă, Ginghis Han primește și alte minuni în această povestire: o oglindă care dezvăluie locuri îndepărtate și o sabie care tratează și vindecă rănile mortale. Numeroase invenții tehnologice apar și în romanele cavalerești cu Alexandru cel Mare. De exemplu, în Confessio Amantis (cca. 1390, de John Gower), Alexandru cel Mare construiește o mașină de zbor trasă de doi grifoni. Această aventură se încheie numai prin intervenția directă a lui Dumnezeu, care distruge dispozitivul și îl aruncă pe Alexandru înapoi la pământ. Acest lucru nu-l oprește, totuși, pe legendarul Alexandru, care continuă să construiască o sferă gigantică din sticlă pe care o folosește apoi pentru a călători sub apă. Acolo vede minuni extraordinare care depășesc înțelegerea sa. Relatări asemănătoare animației suspendate apar, de asemenea, în romanele medievale, cum ar fi Histora Destructionis Troiae și Roman d'Eneas. În primul, regele Priam are trupul eroului Hector legat la o rețea de tuburi de aur care trec prin corpul său. Prin aceste tuburi curgea un balsam semi-legendar, care era considerat ca având puterea de a păstra viața. Acest fluid a păstrat cadavrul lui Hector conservat ca și cum ar fi fost încă în viață, menținându-l într-o stare vegetativă persistentă în timpul căreia au continuat procesele autonome, cum ar fi creșterea părului facial. Narațiunile cu călătoriile medievale conțin deseori teme și elemente științifico-fantastice. Lucrări precum Călătoriile lui Mandeville, pe lângă automate, descriu specii alternative și sub-specii de oameni, inclusiv Cynoencephali și Giganți și informații despre reproducerea sexuală a diamantelor. Cu toate acestea, Călătoriile lui Mandeville și alte narațiuni de călătorie combină cunoștințe geografice reale cu cunoștințe cunoscute acum ca fiind fictive și, prin urmare, este dificil să se distingă care porțiuni ar trebui să fie considerate științifico-fantastice sau care ar fi fost considerate ca atare în Evul Mediu. În urma descoperirilor științifice care au caracterizat epoca iluminismului, mai multe tipuri de literatură au început să se formeze în Europa secolului al XVI-lea. Cartea de ficțiune și filosofie politică intitulată Utopia (Thomas More, 1516) descrie o societate insulară fictivă ai cărei locuitori au perfecționat fiecare aspect al societății lor. Numele acestei societăți a rămas întipărit în cultură, dând naștere unui motiv (utopie) care a ajuns foarte răspândit în viitorul domeniu științifico-fantastic pentru a descrie o lume care pare a fi perfectă sau, în cele din urmă, este imposibilă sau înșelătoare. Piesa de teatru Doctor Faustus (1587) de Christopher Marlowe conține un prototip timpuriu al povestirii cu omul de știință/savantul nebun. Charles Dickens publică în 1843 nuvela Colind de Crăciun care a introdus publicului larg conceptul călătoriei în timp, o temă prezentată cu câțiva ani mai devreme, în 1836, de Alexander Veltman în Predki Kalimerosa: Aleksandr Filippovich Makedonskii (în ). Acest roman rusesc este primul roman original științifico-fantastic din lume care prezintă călătoria în timp. În Predki Kalimerosa povestitorul ajunge în Grecia antică pe un [aici îl întâlnește pe |
Giovanni Battista Mosto (născut înainte de 1550 în Udine, decedat în iunie 1596 în Alba Iulia, Transilvania) a fost un compozitor și capelmaistru italian. Giovanni Battista Mosto a fost fiul muzicianului conducător al curții din Udine. A studiat sub îndrumarea lui Claudio Merulo, căruia i-a dedicat prima colecție de madrigale "Il primo fiore della ghirlanda musicale" în 1578. În 1568 fusese angajat pe post de cornetist și trombonist în Orchestra de la München condusă de Orlando di Lasso; un an mai târziu a revenit la Udine și a devenit conducătorul muzicienilor de la curte în 1570. În 1573 a primit sarcina de a reorganizeze orchestra curții și de a-i învăța pe băieții din corul catedralei să cânte la diferite instrumente. În 1574, Mosto a rămas pentru scurt timp la Veneția și de acolo a călătorit spre Munchen. Pe 6 noiembrie 1580 a primit postul de "maestro di cappella" la Catedrala din Padova. Din cauza stilului său autoritar de conducere, contractul său nu a fost reînnoit; prin urmare, din 1589 a început să lucreze la biserica venețiană Santa Maria Gloriosa dei Frari. În 1590, a venit în Alba Iulia în slujba prințului Sigismund Báthory din Transilvania, pentru a înființa o orchestră de curte cu muzicieni italieni. După o invazie turcă în 1594, Báthory și-a relocat curtea, împreună cu orchestra, la Cracovia. În același an, Mosto a călătorit la Köln și a intrat în slujba Electorului și Arhiepiscopului Ernst din Bavaria, cu care a fost pentru o vreme în Bonn, Liège și Bruxelles. În 1595 s-a întors la Padova, pentru a activa din nou la catedrală pe post de capelmaestru. În anul următor a pornit spre Alba Iulia, unde îi era familia, dar, fiind bolnav, a murit în timpul călătoriei. Pe lângă patru cataloage cu lucrări proprii, se găsesc numeroase lucrări de-ale lui în cele mai importante antologii de pe la sfârșitul secolului al XVI-lea. Thomas Morley publicase în Londra, 1598,2 madrigale compuse de Mosto în colecția sa "De floridi virtuosi d'Italia". Din punct de vedere stilistic, Mosto a aparținut școlii venețiene, având anumite similitudini cu Andrea Gabrieli. numeroase madrigale individuale și două aranjamente pentru Psalmi |
Biserica evanghelică din Chiraleș, comuna Lechința, județul Bistrița-Năsăud, a fost ridicată între anii 1907-1908. Figurează pe lista monumentelor istorice 2015, . Biserica medievală a fost o biserică-sală mică, cu plan rectangular, fără turn, acoperită cu șindrilă. Portalul de vest simplu, în stil romanic se asemăna cu portalul bisericilor săsești din satele Harina, Șieu-Măgheruș și Lechința. În anul 1889, comunitatea evanghelică a hotărât construirea unei noi biserici, cea veche fiind în pragul prăbușirii. În 1906 comunitatea evanghelică a cumpărat terenul actual din „Ulița sașilor”, iar proiectul bisericii a fost realizat de arhitectul bistrițean Rudolf Adleff. Biserica medievală a fost demolată și materialul rezultat a fost refolosit la construcția noii biserici. Noul lăcaș de cult a fost construit de antreprenorul Michael Huss din Bistrița între 31 mai 1907 și 27 mai 1908, cheltuielile fiind de 27.443 coroane. Biserica se situează în mijlocul localității, lângă strada principală a satului, cu fațada vestică perpendiculară pe stradă. În dreapta bisericii se află casa parohială evanghelică. Biserica-sală a fost concepută în stil neogotic, cu o navă de mari dimensiuni căreia i se alătură corul poligonal alungit. Sacristia e lipită de peretele sudic al corului, iar intrarea se face printr-un portal dreptunghiular care se află în peretele sudic al clădirii. Cea mai importantă piesă a mobilierului interior este altarul neogotic, proiectat și realizat de către Stefan Römischer din Wallendorf în anul 1909. Amvonul neogotic a fost proiectat în 1908 de Walter Schuster din Bistrița și a fost cioplit în lemn de Pál Délczeg. În turnul bisericii se află două clopote, care au fost turnate în 1908, respectiv 1926. În 1944 comunitatea săsească a părăsit satul. În biserică nu se mai țin slujbe și se află într-o stare avansată de degradare. Avram Alexandru, Câteva considerații cu privire la bazilicile scurte din bazinul Hârtibaciului și zona Sibiului, în Revista monumentelor și muzeelor de istorie, 1981, numărul 2. Biserici evanghelice de confesiune augustană din România |
Daniel Croner a fost fiul croitorului brașovean Daniel Croner. A urmat, în perioada 1671-1678, gimnaziul Honterus din Brașov. În 1680 a fost elev al liceului „Maria Magdalena” din Wrocław. În 1681 a călătorit prin Leipzig la Wittenberg, unde a studiat teologia. În 1684 a locuit din nou în Brașov, unde s-a căsătorit în 1687. În 1691 a devenit predicator la Biserica Sf. Ioan, iar în 1693 la biserica orașului. În 1701 a fost numit preot în Hălchiu (comună din județul Brașov). Daniel Croner a realizat patru volume cu tabulaturi de orgă, în Wroclaw (1681), în Wittenberg (1682) și încă două (1675 și 1685) la Brașov. Tabulaturile conțin lucrări ale unor compozitori diverși, inclusiv compoziții proprii. |
În afară de cele două morminte din interiorul bisericii ( Karađorđe în apusul sudic și Petru I în absida de nord), există 26 de membri ai dinastiei, al căror loc veșnic de odihnă se află în acest mausoleu. Șase generații din familia Karađorđević au fost îngropate în această biserică: Din cele 28 de morminte ale dinastiei Karađorđević, șase dintre ele aparțin conducătorilor: liderul suprem Karađorđe , prințul Alexandru , regele Petru I , regele Alexandru I , prințul Paul și regele Petru al II-lea . Este un loc important al istoriei sârbe. La 6 octombrie 2012, prințul Paul, soția lui Olga și fiul său Nikola au fost îngropați aici, după ce rămășițele lor au fost exhumate de la cimitirul din Lausanne și s-au întors în Serbia. Întorcându-se în patria eliberată și în creația istorică a Regatului sârbilor, croaților și slovacilor, Petru I nu a putut vedea finalizarea fundației sale. Regele a murit la 16 august 1921, iar succesorul său Alexandru I a finalizat-o. El a modificat planul inițial. După reconstruirea criptei, de către Jovanovic, acesta a fost urmat de iconostas , de conductorul de trăsnet, apoi de un nou acoperis de cupru cu marginile de aur de pe cupolă. Clopotele au fost făcute de Frères Piccard din Annecy le Vieux , Franța, iar mozaicurile au fost făcute de Puhl & Wagner din Berlin , Germania. Candelabrul din bronz a fost fabricat de Luks, Zagreb , Croația. Biserica a fost din nou consacrată în septembrie 1930. Serviciile bisericești au avut loc până în 1947. După aceea a fost declarat monument cultural și deschis vizitatorilor. Oplenac a fost adăugat la lista Monumentelor culturale de importanță excepțională în 1979 și este protejată de stat. În partea dreaptă a intrării, pe întregul perete sudic al pronaosului, se află pictura mandatarului, regele Peter I, care ține modelul bisericii sale pe palma mâinii stângi, purtând o coroană și ornamente de coronament. Cu mâna dreaptă, el este călăuzit de Sfântul Gheorghe, căruia îi este dedicat templul și care s-a arătat apropiat de Maica Domnului, salutându-l împreună cu Hristos așezat pe tron. Biserica găzduiește o icoană reprezentând Cina cea de Taină, modelată după renumita Ultima preț de către Da Vinci . Pictograma este făcută din mama de perlă și fiecare figură și obiect este artizanală individual. A fost făcută în atelierul familiei Salsa din Beit Sahour , 1.5 est de Betleem . Pictograma este de 73.5 de 67.5 . A fost înmânată regelui Alexandru I la 16 octombrie 1924, când Patriarhul Ortodox grec din Ierusalim , Damian I , a vizitat Belgradul. Deși presa zilei a raportat în detaliu despre eveniment, icoana nu a fost menționată. A fost un dar pentru nunta regelui, care sa întâmplat la 8 iunie 1922. Regele a ordonat ca icoana să fie transferată la bolta bisericii din Oplenac. La 18 octombrie 1934, oficialul german nazist, Hermann Göring, a vizitat Oplenac, în scopurile participării la înmormântarea regelui Alexandru I. A petrecut mult timp în fața icoanei. Întrucât miturile lui Ioan Apostolul despre faptul că Ultima preț era de fapt Maria Magdalena , iar Ioan pe icoană pare într-adevăr ca o femeie, organizația cvasi-științifică a lui Heinrich Himmler Ahnenerbe și-a exprimat și interesul pentru icoană ca parte a căutării Sfântul Graal . După invazia germană a Iugoslaviei în timpul celui de-al doilea război mondial , Iugoslavia a fost ocupată în aprilie 1941, Göring a decis să obțină prima icoană. Pentru a preveni jafurile lui Ahnenerbe și a lui Alfred Rosenberg , care a fondat și o organizație pentru furtul de artă în țările ocupate, Göring la trimis pe Franz Neuhausen în Serbia. Pentru a masca jafurile și a le da o credință legală, Göring la desemnat pe Neuhausen ca plenipotențiar special pentru afaceri economice pe Teritoriul comandantului militar din Serbia după împărțirea Iugoslaviei. Primul lucru luat de la Opleanac a fost icoana, trimisă imediat lui Göring, care la expus în Carinhall . În 1943, Göring a transferat o parte din colecția de pradă, inclusiv icoana, în minele de sare Altaussee din Styria , Austria . Aliații au găsit comoara după eliberare și au fost depozitate în Führerbau , o fostă clădire reprezentativă construită pentru Hitler , apoi transformată de aliați în locul central de colectare pentru arta jertfită de naziști. Pictograma a fost stocată și acolo. Există două versiuni ale modului în care pictograma a fost returnată la Oplenac. Potrivit primului membru, agentul de securitate OZNA Slobodan Kostić Uča a plătit pentru acesta "1.200 de dinari, 350 de dolari și unele mici tipuri de alte favoruri". Celălalt, mai acceptat, este faptul că colecționarul de artă controversat Ante Topić Mimara a reluat această icoană, deoarece soția sa, Wiltrud Mersman Topić, a fost un curator junior la Centrul central de colectare. |
Pierre Versins este pseudonimul lui Jacques Chamson (), un scriitor francez, eseist, cărturar și specialist în științifico-fantastic. Versins a publicat în 1972 Encyclopédie de l’utopie, des voyages extraordinaires et de la science-fiction pentru care a câștigat un premiu special la Torcon II, (a 31-a ediție Worldcon din 1973) și a câștigat Premiul Pilgrim acordat de Science Fiction Research Association în 1991. Pierre Versins a susținut în această enciclopedie că Epopeea lui Ghilgameș a fost prima lucrare științifico-fantastică datorită tratării rațiunii umane și căutării nemuririi. În 1975, a înființat în Yverdon-les-Bains (Elveția) Maison d'Ailleurs, un muzeu al științifico-fantasticului, utopiei și al călătoriilor extraordinare. În timpul celui de-al doilea război mondial, Versins a fost arestat în Auschwitz. Scriitori francezi de literatură științifico-fantastică |
Ferenc Erkel (în Erkel Ferenc , Franz Erkel; ) a fost compozitor, dirijor și pianist maghiar. Este considerat părintele operei maghiare, scrisă în principal pe teme istorice, operele sale fiind încă interpretate adesea în Ungaria. A compus, de asemenea, muzica imnului național al Ungariei, Himnusz, adoptat în 1844. A murit la Budapesta. Poemul conține opt strofe, dar este redus la prima în cadrul evenimentelor oficiale. Doamne, binecuvântează-l pe maghiar Întinde asupra-i braț păzitor, De soarta rea el este mistuit demult, Ferenc Erkel s-a născut la Gyula, într-o familie de șvabi dunăreni, fiind fiul lui Joseph Erkel, muzician. Mama sa a fost Klára Ruttkay din Ungaria. Libretele primelor sale trei opere au fost scrise de Béni Egressy. Pe lângă operele sale, pentru care este cel mai bine cunoscut, a scris piese pentru pian și cor, precum și o maiestuoasă Uvertură de sărbătoare. L-a întâlnit pe Hector Berlioz cu melodia Marșul Rákóczi, pe care Berlioz a folosit-o în Damnarea lui Faust. Erkel a fost, de asemenea, un jucător de șah recunoscut pe plan internațional și fondator al Pesti Sakk-kör (Clubul de Șah din Budapesta). Un departament al Operei a fost înființat în 1911 la Budapesta, care de asemenea interpretează opere, numit Erkel Színház (Teatrul Erkel) din 1953. A fost comemorat pe monedele de aur și argint emise de Banca Națională a Ungariei pentru aniversarea a 200 de ani de la nașterea sa. Bánk bán (1861, trei acte, Bánk bán este un palatin al lui Andrei al II-lea ) - această operă este adesea considerată a fi opera națională a Ungariei Compozitori unguri de muzică cultă |
Margaret Lucas Cavendish, Ducesă de Newcastle-upon-Tyne ( a fost o aristocrată, poetă, om de știință, scriitoare de ficțiune și dramaturg englez din secolul al XVII-lea. A fost însoțitoarea Reginei Henrietta Maria și a călătorit cu ea în exil în Franța, trăind pentru o vreme la curtea regelui Ludovic al XIV-lea. Cavendish a fost a doua soție a lui William Cavendish, primul duce de Newcastle-upon-Tyne în 1645, când acesta era marchiz. Ea și-a publicat lucrările scrise sub numele ei într-o perioadă în care majoritatea autoarelor publicau anonim. A scris despre o serie de subiecte, inclusiv despre gen, putere, maniere, metoda științifică și filozofie. Povestea ei utopică, The Blazing World, este unul dintre primele exemple din literatura științifico-fantastică. |
Boettcher sa născut în Texas, Statele Unite ale Americii . A început să acționeze la vârsta de cinci ani. Ea descrie începutul ei în calitate de "poveste lungă, dar răspunsul scurt este că toate ușile deschise s-au deschis și m-am născut să o fac". [1] Ea a fost în mai multe emisiuni de televiziune și filme și este recunoscută în primul rând pentru rolurile sale în Alien în mansardă ca Hannah Pearson și ca Mel Fuller în viața lui Gortimer Gibbon pe Strada Normală . |
Domitius Ulpianus (cunoscut mai ales ca Ulpian, ) a fost un jurist roman. El a fost considerat unul dintre marile autorități juridice din timpul său și a fost unul dintre cei cinci juriști pe care urmau să se bazeze deciziile, în conformitate cu legea citațiilor (Lex citationum) a lui Valentinian al III-lea. |
Castelul din Blaj este un monument istoric din secolul al XVI-lea, clasificat sub . Din anul 1737 este sediul întâistătătorului Bisericii Române Unite cu Roma (cu întrerupere în perioada comunistă). Castelul a fost construit în anul 1535 de Georgius Bagdi, un oficial al Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia. La începutul secolului al XVII-lea edificiul a ajuns în posesia principelui Gabriel Bethlen, din ordinul căruia a fost împrejmuit „cu ziduri mărețe”. În anul 1629 lucrau la castel dulgheri, tâmplari, geamgii, cât și starostele breslei pietrarilor din Cluj, împreună cu alți cinci pietrari. În anul 1648, prin stingerea liniei masculine a familiei Bethlen, edificiul a ajuns în proprietatea fiscului. În anul 1737 episcopul Inocențiu Micu-Klein a efectuat un schimb de proprietăți cu fiscul imperial, cedând în schimbul domeniului și castelului din Blaj domeniile Gherlei și Sâmbetei de Jos. Astfel a reușit mutarea sediului episcopal de la Făgăraș la Blaj, păstrând pentru sine și pentru succesorii săi titlul de „episcop de Făgăraș”. |
La sfârșitul lunii ianuarie 2019, un val extrem de rece provocat de vortexul polar arctic a lovit Vestul mijlociu al Statelor Unite și centrul Canadei, provocând decesul a cel puțin 21 de persoane. În mod normal, fluxul de jeturi din emisfera nordică se deplasează suficient de rapid pentru a menține staterul polar staționar în stratosfera deasupra Polului Nord. La sfârșitul lunii ianuarie 2019, o slăbire a acestui flux a împărțit vortexul polar în două, prin urmare o formațiune s-a deplasat spre sud, „lovind” centrul Canadei și partea central-nordică a Statelor Unite, menținându-se pentru aproximativ o săptămână înainte de disipare. Influxul de aer glacial din Polul Nord a creat vânturi puternice și a adus temperaturi extreme, exacerbate și de răceala puternică a vântului. Cantități mari de zăpadă au căzut în zona afectată. Evenimentul meteorologic neobișnuit a fost atribuit (și de data asta) schimbărilor climatice. Cel puțin 8 decese au fost atribuite în mod direct valului rece, cu câțiva dintre acești oameni înghețați până la moarte. 21 decese suplimentare sunt în curs de investigare ca potențial legate. La Chicago mercurul termometrelor a coborât mai jos de-30 °C, în La Crosse, statul Wisconsin, temperatura a scăzut până la-34 °C, iar recordul a fost înregistrat în Park Rapids, statul Minnesota, cu-46 °C. La aceste temperaturi extrem de scăzute s-a adăugat și efectul unui vânt de aproximativ 30 km/h, care a făcut ca temperatura resimțită (windchill - n.r.) să fie de-50°C sau chiar de-60 °C. |
În anul 2163 o navă spațială de cercetare, pleacă într-o călătorie de ani, de la Pământ spre o planetă cu proprietăți asemănătoare celei terestre, care se află la o distanță de 4,3 ani lumină de sistemul stelar Alpha Centauri. După start, nava Ikarie XB-1 atinge aproape viteza luminii dar din cauza fenomenului de dilatare a timpului pentru echipajul navei, echivalentul timpului parcurs este de aproximativ doi ani, echivalând cu 15 ani pe Terra. Echipajul internațional are de luptat atât cu probleme psihice în spațiul îngust al navei, cât și din cauza pericolelor exterioare. Astfel ei descoperă o altă navă spațială terestră cu întregul echipaj mort, datorită radiațiilor radioactive. Doi membrii ai echipajului Ikarie XB-1, Herold și Kubes care cercetau nava, mor din cauza exploziei unor focoase nucleare vechi. Zborul pe lângă o stea întunecată, care emană o radiație foarte periculoasă, aproape că înseamnă încheierea misiunii. În final, cercetătorii ajung pe planeta asemănătoare Terrei, pe care aparent există o civilizație similară celei pământene. Filme bazate pe romane științifico-fantastice |
Biserica evanghelică din Budacu de Jos, comuna Budacu de Jos, județul Bistrița-Năsăud, a fost ridicată, într-o primă etapă, în secolul XV. Figurează pe lista monumentelor istorice 2015, . Budacu de Jos mai demult Budacu Săsesc (în dialectul săsesc Budek, Buddek, în , în ) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Localitatea este atestată documentar din anul 1228. Cele mai vechi elemente constructive datează din anii 1453, respectiv 1567. Forma sa actuală se datorează lucrărilor de reconstrucție desfășurate între anii 1859-1861. Orga bisericii a fost construită de Wilhelm HÖRBIGER în anul 1863. După exodul sașilor transilvăneni, biserica a fost cumpărată în anul 1979 de comunitatea ortodoxă, modificată la interior conform cerințelor cultului ortodox și a primit hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Avram Alexandru, Câteva considerații cu privire la bazilicile scurte din bazinul Hârtibaciului și zona Sibiului, în Revista monumentelor și muzeelor de istorie, 1981, numărul 2. Biserici evanghelice de confesiune augustană din România |
Râul Mânăstirii este un curs de apă, al optulea afluent de stânga (din nouă) al râului Almaș (Someș), care este, la rândul său, al patrusprezecelea afluent de stânga din treizeci ai râului Someș. Râul Mânăstirii izvorește din Munții Meseș, se găsește integral în Județul Sălaj, nu are afluenți semnificativi și trece doar prin localitatea Chendrea, unde se varsă apoi în emisarul său, Almaș. |
Biserica evanghelică din Arcalia, comuna Șieu-Măgheruș, județul Bistrița-Năsăud, a fost construită pe la 1800. Figurează pe lista monumentelor istorice 2015, . În forma actuală biserica datează de la începutul secolului XIX, ca și Castelul Bethlen din localitate. Se pare că în anul 1863 când a avut loc un incendiu în sat, ar fi ars și turnul bisericii, fiind într-o stare avansată de degradare. Biserica a dispus de o orgă construită în 1907 de Carl Leopold Wegenstein. După exodul sașilor transilvăneni, biserica a fost cumpărată în anul 1977 de comunitatea ortodoxă. Lucrările de reparație s-au terminat în anul 1997, iar pe data de 26 octombrie P.S. Irineu Bistrițeanul, împreună cu un sobor de 20 de preoți, a săvârșit slujba de sfințire a bisericii, ce a primit hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”. Avram Alexandru, Câteva considerații cu privire la bazilicile scurte din bazinul Hârtibaciului și zona Sibiului, în Revista monumentelor și muzeelor de istorie, 1981, numărul 2. Biserici evanghelice de confesiune augustană din România |
Pezizales (Joseph Schröter, 1894) din încrengătura Ascomycota în subdivizia Pezizomycotina și clasa Pezizomycetes este un ordin de ciuperci mare, împărțit în 16 familii, 199 de genuri și 1683 de specii, fiind răspândit în toată lumea. O parte a soiurilor coabitează cu rădăcinile de arbori, formând micorize, dar altele sunt saprofite sau/și parazitare. Unii zbârciogi au însușiri micorizante și saprofite. Apotecile (corpurile fructifere) se dezvoltă suprateran sau subteran. Nu puține specii sunt de folos mare economic, ca de exemplu cele ale ultim numitului gen sau trufele. Acest ordin cuprinde specii care au corp fructifer apotecial sau cleistotecial cu asce care se deschid printr-un opercul excentric situat apical sau se rup. Apotecile care pot să fie trunchiate sau sesile au dimensiuni de la mai puțin de un milimetru până la aproximativ 15 cm și variază în consistență și culori. În apoteciu se găsesc parafize și asce alungite, persistente, care conțin ascospori unicelulari, bipolar simetrici, și, de obicei, bilateral simetrici, rotunjori până elipsoidali, hialini până la pigmentați puternic, adesea ornamentați. Deși majoritatea speciilor sunt cunoscute numai în starea teleomorfă, sunt cunoscute de asemenea diverse specii anamorfice. Stadiul anamorfic (conidian) este de diferite tipuri și se dezvoltă hipogeu. În general, ciupercile Pezizales au miceliul primar de lungă durată, iar cel secundar de scurtă durată. Înmulțirea acestora se realizează pe cale asexuată și sexuată. Deși de formă asemănătoare, diverse genuri aparțin altor familii, fiind astfel neînrudite cu acest ordin, ca de exemplu: |
În tabel sunt enumerate prințesele consoarte ale Transilvaniei. Principatul Transilvaniei a fost ridicat la rangul de Mare Principat în 2 noiembrie 1765. |
Subsets and Splits