Datasets:

OpenLLM-Ro

/

ro_wiki

like 2

Follow

OpenLLM-Ro 75

How Men Propose este un film american mut, scurt, de comedie din 1913, de obicei atribuit lui Lois Weber și Phillips Smalley ca regizori și lui Weber ca scenaristă și producătoare, deși aceste lucruri nu pot fi confirmate. Recent, specialiștii nu au inclus filmul în filmografia lui Weber, iar Biblioteca Congresului, în timp ce îl atribuie lui Weber, observă că „regizorul este necunoscut, dar ar putea fi Lois Weber”. Filmul a fost produs de Crystal Film Company și distribuit de către Universal Film Manufacturing Company. Trei prieteni, fără să știe, îi cer mâna succesiv unei femei pe nume Grace Darling, toți trei primind o fotografie de-a ei ca semn de acceptare. Înapoi în apartamentul pe care îl împart, bărbații își prezintă cu mândrie unul altuia fotografiile a celei care fiecare dintre ei spera că va fi viitoarea lui soție. Dându-și seama că au fost înșelați, bărbații încearcă să o confrunte pe femeia care, între timp, a plecat din apartamentul său, lăsându-le fiecăruia câte o scrisoare prin servitoarea ei. Bărbații află că Grace Darling era de fapt o jurnalistă care scria un articol despre modul de curtare al bărbaților și care căuta răspunsuri la întrebarea „cum cer mâna bărbații”. How Men Propose este cel mai vechi film cu Margarita Fisher într-un rol principal care este disponibil pe DVD.Filmul și interpretarea lui Fisher au fost descrise ca „o afirmare jucăușă și energică a puterii feminine, în care Margarita [Fisher] demonstrează că este o actriță talentată, în întregime familiarizată cu cerințele unice ale intepretării în film”.

Charles Lapworth, un fost editor de jurnale pe care Chaplin l-a întâlnit când i-a acordat un interviu, a avut rolul de consultant al acestui film. Chaplin joacă alături de un animal, "Scraps" (câinele) este co-vedeta și eroul acestui film, deoarece îi ajută pe Charlie și pe Edna să aibă o viață mai bună. Edna Purviance interpretează rolul unei cântărețe și Charlie Chaplin, pe cel al Micului vagabond. Sydney Chaplin (fratele-vitreg al lui Chaplin) a avut un rol minor în acest film; aceasta a fost primul film când cei doi frați au fost văzuți împreună pe marele ecran. Charlie este șomer și are puține perspective de angajare. El încearcă să fure mâncare dintr-un cărucior mobil și este aproape prins de un ofițer de poliție, evitând arestarea cu câteva sărituri fanteziste și strecurându-se pe sub un gard. Mai târziu, Charlie salvează un câine vagabond (Scraps) de alți câini. Charlie și Scraps se împrietenesc rapid și devin parteneri în ceea ce privește mâncarea. Charlie intră într-un cabaret unde câinii nu au voie. Charlie îl ascunde pe Scraps în pantalonii săi largi, dar se observă în spate coada câinelui. Charlie întâlnește o fată care lucrează în cabaret. Ea este deziluzionată de viața pe care o duce, așa că Charlie încearcă să o înveselească. Charlie este scos din cabaret pentru că nu are bani și se întoarce în locul său obișnuit unde doarme de obicei afară. Din întâmplare, hoții au îngropat în apropiere un portofel furat care conține o mică avere. Scraps sapă în pământ după portofel. Charlie se întoarce la cafenea și îi arată fetei că are destui bani pentru ca ei să se căsătorească. Hoții descoperă că Charlie are portofelul și îl iau înapoi cu violență. Charlie se luptă furios ca să-l recupereze. Aceasta duce la o urmărire frenetică care culminează cu arestarea hoților. Charlie folosește banii pentru a cumpăra o fermă pentru el și mireasa lui. Filmul se termină cu cei doi proaspăt căsătoriți uitându-se cu drag la un leagăn. Aici se află Scraps și puii ei. Henry Bergman - Un șomer gras / o doamnă care dansează Charles Reisner - Angajator de la agenția pentru ocuparea forței de muncă

Charlie joacă rolul noului recrut în efortul de război împotriva germanilor. Charlie nu are prieteni și pare să-și facă cu ușurință dușmani printre aliații săi. Printr-un noroc chior, Charlie ajunge fără să vrea în tranșele inamice și prinde 13 soldați germani. După acest act "eroic", Charlie are datoria de a se infiltra în liniile inamice sub masca unui trunchi de copac. Momentul său de strălucire intervine atunci când este vânat de Kaiser, dar cu o gândire rapidă, inversează ambuscada și prinde Kaiserul pe care îl aduce în mâna aliaților. Colegii săi îl tratează ca pe un mare erou de război. Apoi se trezește din visul său. Albert Austin ... Ofițer american/soldat german proaspăt ras/soldat german bărbos

Cu toate acestea, filmul nu a fost niciodată lansat și nici măcar finalizat. Chaplin a abandonat producția după ce a terminat doar o scenă. Aceasta este inclusă în Unknown Chaplin și în lansarea Criterion Collection pe Blu-ray a filmului Luminile rampei (Limelight).

Chaplin joacă rolul unui muncitor pe un șantier de construcții de case. Când vine ziua de plată a salariului, soția sa dorește să-i ia toți banii, dar el reușește să sustragă din ei suficient de mult pentru a ieși afară să consume alcool. Se întoarce acasă dimineața, la timp, pentru a pretinde că tocmai s-a trezit pentru a merge la muncă.

În acest film este ultima oară când Edna Purviance va juca alături de Chaplin. Purviance a jucat, de asemenea, în filmul lui Chaplin Pariziana (1923), dar Chaplin a avut un scurt rol cameo în acest film. The Pilgrim este al doilea cel mai scurt film de lungmetraj al lui Chaplin (două role, 46 de minute). Este, de asemenea, remarcat ca fiind primul film pentru Charles Riesner, care a devenit scenarist mai târziu. The Pilgrim este una din numeroasele lucrări ale anului 1923 care au intrat în domeniul public în Statele Unite în 2019. Un evadat condamnat (Chaplin) își schimbă uniforma de deținut cu cea a unui cleric și ajunge din greșeală noul pastor al micului oraș Devil's Gulch. Aici cunoaște o mamă și pe fiica ei și se mută apoi cu ele. Unii dintre foștii săi prieteni din închisoare dau de urma lui și fură de la cele două femei. Charlie încearcă să le recupereze banii, dar șeriful află totul despre fosta sa viață și îl duce aproape de granița cu Mexic; amenințându-l că va dezvălui totul dacă se mai întoarce. Henry Bergman - Șerif în tren / om în stația de tren

Durocul este o rasă de porc domestic creată în nord-estul Statelor Unite ale Americii din încrucișarea mai multor rase (unele din acestea fiind importate din Europa). Aceștia au o talie mijlocie spre mare și o culoare roșcată. Rasa Duroc s-a importat pentru prima data în România în 1968.

Still Open All Hours este un serial de comedie britanic creat de Roy Clarke pentru BBC, a cărui acțiune are loc în Balby, Doncaster, cu David Jason în rolul principal. Serialul este o continuare a comediei Open All Hours, la care au lucrat Clarke și Jason pe tot parcursul său de 26 de episoade difuzate din 1973 până în 1985, în urma unui episod special în decembrie 2013 pentru a 40-a aniversare a serialului original. Ca și în serialul original, povestea se concentrează pe viața lui Granville, care continuă să lucreze la magazinul unchiului său, Arkwright, cu ajutorul fiului său, Leroy, totul în timp ce încearcă să petreacă mai mult timp cu femeia de care este îndrăgostit. Spre deosebire de serialul original, distribuția include un grup de personaje regulate și intrigi secundare suplimentare cu privire la aceștia. De asemenea, unii actori din serialul original își reiau rolurile inițiale, precum Lynda Baron, Stephanie Cole și Maggie Ollerenshaw. După episodul special din 2013, serialul a fost difuzat pentru cinci sezoane complete, cu premiera pe 26 decembrie 2014. Un al șaselea sezon a fost comandat pentru 2019. Situați în aceeași mică băcănie în Balby, o suburbie din Doncaster în South Yorkshire, emisiunea se învârte în jurul vieții lui Granville (David Jason), acum mult mai în vârstă și proprietar al magazinului Arkwright după moartea unchiului său. Granville a îmbătrânit și a ajuns ca unchiul său, după ce a învățat de la el cum să vândă clienților. Asistentul lui la magazin este Leroy (James Baxter), fiul lui Granville cu una dintre fostele lui prietene și care are o viață amoroasă agitată cu mai multe fete, dar care se luptă să facă față muncii și tacticilor de vânzări ale tatălui său. Ca și unchiul său, Granville are un interes amoros față de Mavis (Maggie Ollerenshaw), o femeie aiurită, dar dulce, care îl iubește înapoi. Aceasta locuiește peste drum alături de sora ei, Madge (Brigit Forsyth), o femeie acră căreia nu-i plac bărbații și care decide să nu o lase pe Mavis să aibă o relație cu Granville. Ambele sunt cliente fidele ale magazinului, alături de alte personaje din cartier cărora Granville încearcă să le vândă produsele pe care el le-a cumpărat și de care nu reușește să scape. Ca și unchiul său, Granville are interesul său propriu amoros în Mavis, o femeie pe care a cunoscut-o în tinerețe și pe care încă o iubește cu drag. Spre deosebire de unchiul său, Granville se luptă pentru a fi cu Mavis încă de la sfârșitul căsătoriei ei anterioare, dar sora ei, Madge, dorește să îi țină separați. În încercarea de a-i distrage atenția lui Madge, Granville îl manipulează pe unul dintre clienții lui fideli, Gastric, în a deveni interesant pentru Madge. În alte episoade mai târzii, Granville încearcă să oprească avansurile văduvei Delphine Featherstone, una dintre clientele unchiului său, căreia i-a trimis din greșeală un mesaj de dragoste care fusese menit pentru Mavis. Astfel, îl convinge pe Wilburn Newbold, un om văduv, să aibă o relație cu Delphine. Treizeci și patru de episoade de Still Open All Hours, toate scrise de Roy Clarke, au fost produse pentru BBC. Emisiunea a început difuzarea pe 26 decembrie 2013, cu un episod special aniversând serialul original, Open All Hours. Toate episoadele sunt lungi de 30 de minute. La un loc, Open All Hours și Still Open All Hours cumulează un total de 60 de episoade și nouă sezoane difuzate între 1973 și 2018. Episodul special Still Open All Hours a fost difuzat pe 26 decembrie 2013, cu Jason reluându-și rolul lui Granville din Open All Hours. Noul episod scris de Clarke l-a ilustrat pe Granville acum proprietarul magazinului, lucrând împreună cu fiul lui, Leroy (jucat de James Baxter), după moștenirea de la Arkwright. Clarke a scris scenariul în două săptămâni, iar producția a început în octombrie 2013. Scenele de exterior au fost filmate în locul original de pe Lister Avenue din Doncaster de pe 18 pe 20 noiembrie 2013. Scenele de interior au fost înregistrate pe data de 3 decembrie 2013 la dock10, MediaCityUK în Salford în fața unui publicul. Un documentar de 30 de minute care însoțește episodul, intitulat Open All Hours: A Celebration, a fost difuzat pe 27 decembrie 2013, la o zi după ce noul episod a fost difuzat pe BBC One. Pe 30 ianuarie 2014, BBC a comandat Still Open All Hours pentru șase noi episoade începând cu 26 decembrie 2014. Shane Allen, șeful departamentului de comedie al BBC, a declarat: „succesul răsunător al episodului de Crăciun a arătat afecțiunea publicului pentru acest mult-iubit clasic. Roy a făcut o treabă grozavă în a actualiza personajele păstrând în același timp tot ceea ce era cald și plăcut în lumea din serialul original”. Producția serialului a început în luna august 2014, filmările de exterior au început pe 15 septembrie, iar înregistrare pe loc au fost finalizate pe 26 septembrie 2014. Scenele de interior au fost înregistrate în fața publicului în perioada 10 octombrie-21 noiembrie 2014 la Teddington Studios. Spectacolul a revenit apoi pentru o a doua serie, începând pe 26 decembrie 2015, cu producția începând în septembrie 2015. Scenele de exterior au fost filmate pe loc în perioada 14-24 septembrie 2015. Scenele de interior au fost înregistrate în fața publicului din studio, la Pinewood Studios, din 9 octombrie până pe 20 noiembrie 2015. În ianuarie 2016, David Jason a declarat că un al treilea sezon va fi produs în 2016. Sezonul a început să fie difuzat pe 26 decembrie 2016. Producția a început în septembrie 2016, cu filmările pentru scenele de exterior fiind efectuate în Balby, Doncaster din 12 septembrie 2016. Lynda Baron nu a putut relua rolul Asistentei Gladys Emmanuel deoarece datele filmării se suprapuneau contractului cu EastEnders. David Jason a anunțat că un al patrulea sezon va fi filmat în 2017. Filmările au început pe 11 septembrie 2017 cu David Jason văzut în Doncaster alături de Tim Healy. Sezonul a început să fie difuzat pe 28 decembrie 2017. Scenele de interior au fost înregistrate la Studiourile Pinewood în fața publicului pe 7,14 și 21 octombrie și pe 4,11,18 și 24 noiembrie 2016. În ianuarie 2018, a fost dezvăluit că emisiunea va reveni pentru un al cincilea serie târziu în 2018. Cea de-a cincea serie a fost confirmată oficial pe 2 mai 2018, cu filmările începând în vară. Sezonul a început să fie difuzat pe BBC1, pe 7 octombrie 2018. Pe 21 decembrie 2018, BBC a confirmat că un al șaselea sezon a fost comandat pentru difuzare târziu în 2019. Scenele exterioare refolosesc magazinul din serialul original, pe Lister Avenue în Balby, o suburbie din Doncaster. Magazinul trebuit să fie refăcut aproape complet (pentru ambele seriale) pentru a semăna cu un magazin de la colțul străzii tradițional, întrucât acesta este salon de coafură din 1962. Procesul a durat două zile, iar turnarea scenelor pe locație a durat trei zile consecutive. Înregistrările de studio pentru serialul din 2013 au fost efectuate la dock10 din MediaCityUK. Pentru primul sezon, au fost folosite Studiourile Teddington, iar celelalte sezoane au fost toate înregistrate la Studiourile Pinewood.

Aici cunoaște o mamă și pe fiica ei și se mută apoi cu ele. Unii dintre foștii săi prieteni din închisoare dau de urma lui și fură de la cele două femei. Charlie încearcă să le recupereze banii, dar șeriful află totul despre fosta sa viață și îl duce aproape de granița cu Mexic; amenințându-l că va dezvălui totul dacă se întoarce.

Un rege la New York (în ) este un film britanic de comedie din 1957 produs, scris și regizat de Charlie Chaplin în perioada McCarthismului. Începând cu anul 1952 lui Charlie Chaplin îi fusese refuzată acordarea vizei de intrare în Statele Unite, suspectat fiind de simpatii de stânga. Așa fiind, a produs și difuzat acest film în Marea Britanie. Lui Chaplin i-a fost acordată în cele din urmă, în anul 1972, viza de intrare în SUA, pentru primirea Premiului Oscar pentru întreaga activitate. A fost singura ocazie cu care Chaplin s-a mai aflat în Statele Unite. Premiera americană a filmului a avut loc de-abia în anul 1973.

Contesa din Hong Kong (în ) este un film britanic de comedie din 1967 produs, scris și regizat de Charlie Chaplin în perioada McCarthismului. După Pariziana din 1923, Contesa din Hong Kong este al doilea film al său în care Charlie Chaplin interpretează un rol minor. Este singurul film color regizat de Charlie Chaplin.

The Neighborhood se învârte în jurul „celui mai de treabă tip din Midwest care se mută împreună cu familia într-un cartier dur din L.A., unde nu toată lumea apreciază spiritul lui extrem de prietenos. Printre aceștia se numără și noul lor vecin, Calvin”. Pe 27 septembrie 2017, a fost anunțat că CBS a oferit un angajament de producție a unui episod pilot, atunci sub numele de Here Comes the Neighborhood. Episodul pilot a fost scris de Jim Reynolds, care a fost numit producător executiv alături de Aaron Kaplan, Dana Honor și Wendi Trilling. Companiile de producție implicate în pilot sunt Kapital Entertainment, CBS Television Studios și Trill Television. Pe 26 ianuarie 2018, serialul a primit oficial o comandă de pilot. Pe 9 februarie 2018, a fost anunțat că James Burrows va regiza episodul pilot. Pe 9 mai 2018, a fost anunțat că CBS a comandat producția unui sezon, acum intitulat Welcome to the Neighborhood. Câteva zile mai târziu, a fost anunțat că titlul a fost schimbat în The Neighborhood. O zi după aceea, s-a anunțat că serialul va avea premiera în toamna anului 2018 și va fi difuzat în zilele de luni la ora 8:00 p.m. Pe 9 iulie 2018, a fost anunțat că seria va avea premiera pe 1 octombrie 2018. Pe 19 octombrie 2018, a fost anunțat că CBS a comandat nouă episoade suplimentare în serial, lungind primul sezon până la un total de 22 de episoade. Pe 25 ianuarie 2019, CBS a reînnoit serialul pentru un al doilea sezon. În martie 2018, a fost anunțat că Sheaun McKinney, Marcel Spears, Cedric the Entertainer, Josh Lawson, Tichina Arnold s-au alăturat episodului pilot. Pe 4 aprilie 2018, a fost anunțat că Dreama Walker s-a alăturat distribuției în rol principal. Pe 15 mai 2018, a fost anunțat că Max Greenfield l-a înlocuit pe Lawson în rolul lui Dave Johnson. Pe 11 iunie 2018, a fost anunțat că Beth Behrs a înlocuit-o pe Walker în rolul de Gemma Johnson. Pe 11 octombrie 2018, a fost anunțat că Marilu Henner va apărea în rolul unui personaj invitat. Pe 11 decembrie 2018, a fost anunțat că Marla Gibbs va apărea în serial. Seria a primit un răspuns spre negativ de critici la premieră. Pe Rotten Tomatoes, serialul are o cotă de 24%, cu o medie de rating de 4.31 din 10, pe baza a 17 recenzii. Site-ul este critic consens spune, „în timp ce distribuția spectacolului are potențial, încercările nereușite de dialog culturale și slabe caracterizari au blocat creativitatea The Neighborhood”.Metacritic, care utilizează o medie ponderată, atribuie serialului un scor de 50 din 100 pe baza a 8 critici, indicând „recenzii mixte sau medii”.

Un covor roșu este utilizat în mod tradițional pentru a marca traseul făcut de șefii de stat în ocazii ceremoniale și formale și a fost extins în ultimele decenii la utilizarea de către VIP și celebrități la evenimente formale. Cel mai lung covor roșu din lume măsoară 6.358,60 metri și a fost expus și utilizat pe străzile orașului Almería, Spania. Un astfel de eveniment a servit orașului din sudul Spaniei pentru a intra în Guinness World Records. Cea mai veche referire cunoscută la un covor roșu în literatură este în piesa Agamemnon de Aeschylus, scrisă în 458 î.H. Când personajul din titlu se întoarce din Troia, el este întâmpinat de soția sa răzvrătită Clitemnestra, care îi oferă un covor roșu pentru a merge pe el: Acum, dragilor mei, coborâți din carul tău și nu lăsați piciorul tău, domnul meu, să atingă Pământul. Slujitorii, să se răspândească în fața casei pe care nu se aștepta niciodată să o vadă, unde îl conduce Justiția, o cale purpurie. Agamemnon, știind că doar zeii merg pe un astfel de lux, răspunde cu frică: Sunt un muritor, un om; Nu pot călca în picioare aceste splendoare colorate fără frică aruncată în calea mea.

Martin Ødegaard () este un fotbalist profesionist norvegian. Evoluează pe post de mijlocaș la clubul Real Sociedad, împrumutat de la Real Madrid și la echipa națională de fotbal a Norvegiei. El a debutat pentru Strømsgodset Toppfotball pe 13 aprilie 2014, devenind cel mai tânăr jucător care a jucat în Tippeligaen și a devenit cel mai tânăr marcator la 16 mai. După ce a fost o parte obișnuită a echipei în primul său sezon și a fost instruit cu mai multe cluburi străine, Ødegaard a semnat cu Real Madrid în ianuarie 2015. El a fost înscris pentru echipa de rezervă, Real Madrid Castilla, dar se antrena în principal cu prima echipă. La 23 mai 2015, a devenit cel mai tânăr jucător care reprezentase Real Madrid. În ianuarie 2017, a fost împrumutat clubului Heerenveen timp de 18 luni. Ødegaard și-a făcut debutul internațional împotriva Emiratelor Arabe Unite la 27 august 2014, devenind cel mai tânăr debutant pentru echipa senioră la vârsta de 15 ani și 253 de zile. La 13 octombrie 2014, el a devenit cel mai tânăr jucător care a participat la un meci de calificare pentru campionatul european al UEFA. Ødegaard și-a petrecut primii ani în clubul sportiv local Drammen Strong. Tatăl său, Hans Erik Ødegaard, fost fotbalist, a co-fondat o secție de fotbal în club și a devenit antrenorul echipei fiului său. În 2005, când Ødegaard avea șase ani, părinții și ceilalți investesc 50.000 de coroane, astfel încât clubul local să-și poată reface terenul de pietriș, Kjappen, cu gazon artificial. Acest lucru a fost citat ca fiind esențial pentru dezvoltarea lui, deoarece Ødegaard a petrecut nenumărate ore pe câmp. Ødegaard a început să se antreneze cu prima echipă din Strømsgodset în 2012, la vârsta de 13 ani. Și-a făcut primul său debut în același sezon împotriva rivalilor locali Mjøndalen IF. De asemenea, a avut vizite scurte la Bayern München și Manchester United. În 2013, la vârsta de 14 ani, Ødegaard a jucat atât pentru echipa junioră a lui Strømsgodset (17-19 fiind anii normali), cât și pentru cea de-a treia echipă a clubului. El a debutat în ligă pentru Strømsgodset într-un meci împotriva lui Aalesunds FK la Marienlyst Stadion, la 13 aprilie 2014. La vârsta de 15 ani și 118 zile a devenit cel mai tânăr fotbalist care a jucat vreodată în Tippeligaen. La 5 mai, a semnat un contract profesional cu Strømsgodset, care a durat până la sfârșitul anului 2015. Acest lucru a eliminat restricția a trei meciuri pe sezon. Unsprezece zile mai târziu, a marcat primul gol profesionist și a devenit cel mai tânar marcator în Tippeligaen când a marcat al patrulea gol pentru Strømsgodset într-o victorie acasă cu 4-1 in fata Sarpsborg 08 FF. El și-a făcut debutul european la 16 iulie, înlocuindu-l pe Lars Christopher Vilsvik în ultimele cinci minute ale înfrângerii acasă cu scorul de 1-0 de către Steaua București în a doua rundă de calificări a Ligii Campionilor UEFA Champions League. În meciul în deplasare cu IK Start, pe 15 august, în același an, Ødegaard a fost plasat pe partea dreaptă și a făcut 3 asisst-uri pentru Strømsgodset, care au câștigat 3-2. A marcat două goluri într-un meci pentru prima dată în cariera sa în victoria de 2-1 împotriva Lillestrøm SK pe 19 octombrie. Strømsgodset a terminat pe locul patru în liga, calificându-se pentru prima rundă de calificare a UEFA Europa League. Ødegaard marcând 5 goluri și 7 asisst-uri în 23 de meciuri de ligă. La 21 ianuarie 2015, Real Madrid a ajuns la un acord de semnare a lui Ødegaard cu Strømsgodset pentru o taxă raportată de mass-media spaniolă în valoare de aproximativ 3 milioane de euro. Presa norvegiană a raportat, totuși, că taxa a fost de 4 milioane de euro care ar putea crește, în anumite condiții, la 8-8,5 milioane de euro. Într-o conferință de presă după semnare, Real Madrid a anunțat că Ødegaard se va antrena atât cu prima echipă a clubului, cât și cu rezervele, Real Madrid Castilla. El va juca pentru echipa care a fost condusă de Zinedine Zidane la vremea respectivă. El și-a făcut debutul său neoficial pentru Real Madrid Castilla pe 4 februarie, într-o egalitate 3-3 cu Beijing Guoan. A fost ulterior numit în echipa din prima echipă a Ligii Campionilor UEFA. Ødegaard a primit numărul 21. Debutul său oficial pentru Castilla a venit pe 8 februarie, intrând în ultimele 20 de minute ca înlocuitor în remiza de 2-2 împotriva Athletic Bilbao B din Segunda División B. La 21 februarie, a marcat primul său gol pentru club într-o victorie de 4-0 împotriva la Barakaldo CF pe stadionul Alfredo Di Stéfano, deschizând scorul după șapte minute de la începutul meciului. La 23 mai, în ultimul meci al sezonului, a debutat pentru Real Madrid, într-o victorie de 7-3 acasă împotriva la Getafe CF, astfel devenind cel mai tânăr debutant din istoria clubului la 16 ani și 157 de zile. La 10 ianuarie 2017, clubul olandez SC Heerenveen a confirmat că Ødegaard va juca sub forma de împrumut timp de 18 luni. El și-a facut debutul în Eredivisie patru zile mai tarziu intr-o victorie acasa cu 2-0 pe ADO Den Haag, inlocuindu-l pe Arber Zeneli in ultimele secunde. După meci, a vorbit cu Fox Sports despre cum a fost mulțumit de noile sale împrejurimi. Începutul său la Heerenveen a fost sărac, având doar un singur assist în primele șapte meciuri și a fost mai târziu închis pe bancă de către managerul Jurgen Streppel. El a marcat primul său gol pe 18 mai, în cea de-a 15-a apariție, o pierdere de 3-1 cu FC Utrecht în prima etapă a unei semifinale play-off (agregat 5-2). În vara anului 2018, Ødegaard a revenit pe scurt la Real Madrid și a apărut în toate cele 3 meciuri din Cupa Internațională a Campionilor 2018. Cu toate acestea, la 21 august 2018, Real Madrid a anunțat că Ødegaard va fi împrumutat din nou pentru sezonul 2018-1919, jucând la un alt club din Eredivisie, SBV Vitesse. Martin Ødegaard a fost prezent în loturile de start pentru cele două meciuri de acasă ale echipei naționale de fotbal a norvegiei U15 ani împotriva Suediei la 17 și 19 septembrie 2013. Ambele meciuri au fost câștigate de Norvegia, 2-1 și 2-0. Ødegaard a jucat pentru echipa norvegiană de fotbal U16 ani într-un turneu cu Scoția, Statele Unite și Franța, în Turcia, în ianuarie 2014. El a jucat 90 de minute în toate cele trei meciuri, ceea ce a dus la o victorie împotriva Scoției la două pierderi. El a fost promovat la echipa națională de fotbal a Norvegiei U17 pentru meciul în deplasare cu Islanda pe 28 februarie 2014. Ødegaard a intrat ca înlocuitor în minutul 62 și a contribuit la victoria cu 2-1 pentru țara sa. Ulterior, el a fost în linia de start pentru următoarele trei meciuri deplasare; în victoria cu 3-0 împotriva Islandei pe 2 martie, în pierderea de 2-3 împotriva Turciei la 25 martie ,și, în final, în pierderea de 0-3 împotriva Greciei la 30 martie 2014. În septembrie 2014, a fost selectat pentru echipa națională de fotbal a Norvegiei U21 pentru meciul final al calificării Campionatului European sub 21 de la UEFA din 2015. El a jucat complet meciul cu Portugalia, dar a fost incapabil să împiedice adversarii să câștige 2-1, în ciuda faptului că a fost numit Omul meciului. S-a alăturat din nou echipei de sub 21 în ziua următoare în meciul de calificare la Campionatul European de juniori sub 20 de ani al UEFA din 2017 împotriva Angliei. El a jucat complet 90 de minute în meci, pe care Norvegia l-a pierdut 0-1 acasă după un penalti marcat de James Ward-Prowse. La 19 august 2014, Ødegaard a fost convocat pentru un senior internațional împotriva Emiratelor Arabe din Stavanger [și a jucat întreaga remiză fără gol la 27 august, devenind cel mai tânăr jucător care a jucat pentru Norvegia la nivel înalt, la 15 ani și 253 zile. Recordul a fost deținut anterior de Tormod Kjellsen, care avea 15 ani și 351 de zile la debutul său în 1910. La 30 septembrie 2014, el a fost chemat la meciurile de calificare UEFA Euro 2016 din Norvegia împotriva Maltei și Bulgariei. El și-a făcut debutul competitiv, înlocuindu-l pe Mats Møller Dæhli în minutul 64 al unei victorii cu scorul de 2-1. La vârsta de 15 ani și 300 de zile, acesta A fost cel mai tânăr jucător care a jucat vreodată într-un calificativ la Campionatul European, încălcând un record deținut în 1983 de către Islander Sigurður Jónsson. La 8 iunie, el a fost omul meciului în remiza Norvegiei 0-0 cu rivalii scandinavi Suedia în Oslo. După ce Norvegia a ocupat locul trei în grupa de calificare, Ødegaard a fost numit în echipă pentru a juca împotriva Ungariei. Un articol din "Liverpool Echo" l-a descris pe Ødegaard ca "mijlocaș atacant foarte priceput''.Diminutiv, rapid, cu echilibru natural, ritm și, poate, surprinzător pentru o putere tânără excelentă". David Nielsen, managerul său la Strømsgodset, l-a comparat cu David Silva și Lionel Messi. În mijlocul speculațiilor de transfer în decembrie 2014, el a spus că jucătorul se va dezvolta mai bine în al doilea sezon în Norvegia. În septembrie 2014, Morten Gamst Pedersen, l-a numit pe Ødegaard cel mai talentat jucător pe care l-a văzut vreodată, spunând: "Pentru vârsta lui este incredibil - cunoștințele despre joc sunt incredibile și abilitățile tehnice sunt fantastice". Pedersen a mai afirmat că Ødegaard avea nevoie de timp pentru îmbunătățirea aspectelor fizice ale corpului. Ødegaard a crescut într-o familie creștină și a spus că această credință religioasă este o parte importantă a vieții sale. El a fost numit în cei 30 de cei mai influenți adolescenți ai anului 2015.

The Freak a fost un film de comedie dramatic neterminat, un proiect al lui Charles Chaplin de la sfârșitul vieții sale, dar care nu a putut fi realizat. Povestea se învârte în jurul unei tinere fete din America de Sud, căreia în mod neașteptat i-a crescut o pereche de aripi. Ea este răpită și dusă la Londra, unde cei care au prins-o încearcă să câștige bani de pe urma ei pretinzând că este un înger. Mai târziu scapă, doar pentru a fi arestată din cauza înfățișării sale. Ea este dezumanizată în continuare prin ducerea sa în instanță pentru a se determina dacă ea mai este umană. Chaplin a început să lucreze la acest proiect în jurul anului 1969, împreună cu fiica sa Victoria Chaplin, pe care a luat-o în considerare pentru rolul principal (și titular). Cu toate acestea, căsătoria bruscă a Victoriei cu actorul francez Jean-Baptiste Thierrée și vârsta avansată a lui Chaplin au provocat un blocaj și filmul nu a mai fost niciodată realizat. Biograful lui Chaplin a susținut că scenariul lui Chaplin pentru acest film împrumută multe teme, idei și chiar fraze din cele trei filme anterioare ale sale, dar este totuși o poveste originală minunată plină de comedie în stilul lui Chaplin. Vance, care a intervievat-o pe Victoria Chaplin, crede că filmul "ar fi avut un potențial puternic". Memoriile lui Chaplin, My Life in Pictures din 1974 descrie The Freak ca pe o operă la care Chaplin încă lucra. El a menționat, de asemenea, intenția sa de a face acest film într-un interviu la aniversarea sa de 85 de ani din 1974. Vreau să spun că am să-l fac într-o zi, scrie Chaplin într-o notiță alături de o fotografie a Victoriei într-un costum cu aripi publicată în My Life in Pictures. Nu este cunoscută nicio înregistrare din acest film, deși filmele scurte imagini colorate de arhivă cu Victoria în costum cu aripi pot fi văzute în Charlie Chaplin - Les années suisses (2003).

Charles Reisner () a fost un regizor american și un actor în anii 1920 și anii 1930. American de origine germană, a regizat peste 60 de filme în 1920-1950 și a jucat ca actor în peste 20 de filme între 1916-1929. A interpretat alături de Charlie Chaplin în A Dog's Life din 1918 și în The Kid din 1921. Reisner a murit de infarct miocardic în La Jolla, California în 1962, la 75 de ani.

Filmul a primit la decernarea premiilor Oscar din 1970 patru premii Oscar: Tot în 1970, filmul a mai fost nominalizat la trei categorii: Filmul a mai obținut Premiul Laurel Award ca cea mai bună dramă-acțiune în 1970 iar în 1971 nouă premii Premii BAFTA.

Choppin a absolvit Universitatea Loyola din New Orleans și și-a obținut doctoratul la Universitatea din Texas în 1953. În perioada 1953-1956 a lucrat ca cercetător postdoctoral la Universitatea din California din Berkeley. În timpul acestui stagiu a devenit co-descoperitor al mendeleviului. În perioada 1956-2001 a predat la Universitatea de Stat din Florida, unde a ocupat pentru o perioadă și funcția de Șef al Departamentului de Chimie și Biochimie. A fost numit profesor „Robert O. Lawton”, „cea mai înaltă distincție pe care o oferă Universitatea de Stat din Florida”. Choppin este uneori creditat ca fiind codescoperitor al elementelor einsteiniu și fermiu. Descoperitori de elemente chimice

Biserica Leproșilor din Sighișoara este un monument istoric aflat pe strada Ștefan cel Mare, nr. 34. Figurează pe lista monumentelor istorice 2015, . În baza unei înțelegeri cu Biserica Evanghelică, biserica este folosită în prezent de comunitatea greco-catolică din Sighișoara. Biserica din fostul cartier Siechhof al orașului Sighișoara este amplasată în orașul de jos, în afara zidului de apărare, pe malul drept al Târnavei Mari. A fost construită, probabil, în a doua parte a secolului al XV-lea, în stil gotic, având o singură navă, întărită cu contraforturi. Inițial biserică catolică, cu hramul Sfântul Spirit, a făcut parte dintr-un complex format din școală, casa învățătorului și un spital pentru leproși, motiv pentru care a fost cunoscută sub denumirea de „Biserica Leproșilor”. Pentru că leproșilor nu le era permisă intrarea în edificiul de cult, predicile erau ținute dintr-un amvon exterior, montat pe latura de vest, lângă intrare. Accesul se făcea din interior, însă ușa a fost zidită, astfel că el nu mai este utilizat. Amvonul a fost folosit până în anul 1684, iar după ce ușa amvonului a fost zidită, a fost construit corul, iar biserica a devenit lutherană. La sfârșitul secolului al XIX-lea leprozeria a fost demolată pentru a face loc liniei de cale ferată Teiuș-Brașov. Orga a fost construită în 1865 de Samuel Friedrich Binder, iar din vara anului 2018 a fost mutată în sala de rugăciune a Bisericii Mănăstirii. Biserici evanghelice de confesiune augustană din România

Veronica Vaida () este o chimistă româno-americană, profesor la Universitatea din Colorado Boulder. Este un expert în chimia mediului și aerosoli. Vaida s-a născut în 1950 în București. Părinții ei erau din Transilvania și s-au întâlnit după al doilea Război Mondial. Mama ei a supraviețuit Lagărului de la Auschwitz, iar tatăl său a fost deținut politic. A mers la o școală maghiară din Cluj și s-a întors în București în 1963, unde a studiat chimia la Universitatea din București. După ce a văzut un post în SUA publicat în 1969, s-a mutat la Universitatea Brown, pentru a lucra pe detectoare pentru raze moleculare. Ea s-a alăturat Universității Yale pentru studii postuniversitare în 1973, dar s-a chinuit să găsească un îndrumător academic deoarece academicienii bărbați erau de opinie că chimia organică era „nepotrivită pentru femei”. Îndrumătorul ei original a fost Geraldine A. Kenney-Wallace, care a plecat de la Yale pentru a înființa primul laborator de spectroscopie ultrarapidă la Universitatea din Toronto. În cele din urmă, a obținut doctoratul la Universitatea Yale, în 1977. În 1977, Vaida a devenit un cercetător postdoctoral Xerox la Universitatea Harvard, lucrând alături de Dudley R. Herschbach și Bill Reinhart pe dinamica fotoreacțiilor. A colaborat cu Kevin Peters și Meredith Lackland la Bell Labs. S-a căsătorit cu Kevin Peters în 1978 și a devenit un membru al facultății la Universitatea Harvard în aceeași zi. În 1980 a fost numită membră a Alfred P. Sloan Foundation și savantă Camille și Henry Dreyfus în 1984. Vaida a dezvoltat spectrometria de absorbție răcită cu jet pentru a analiza viața sistemelor reactive, unde dinamica stărilor excitate era complicată din cauza absobției difuze și fluorescenței limitate. A lucrat la un laser excimer, care putea permite grupului său să studieze complexele metalelor de tranziție. S-a mutat la Universitatea din Colorado Boulder, unde și-a construit propriul laborator spectroscopie. A identificat starea excitată a OCIO cu Susan Solomon, în 1989. După colaborarea cu Susan Solomon, Vaida a realizat că studiile sale ale compușilor model ar putea fi utile în chimia atmosferei. Astfel, grupul a continuat să studieze ozonul atmosferic, clustere de apă și gheața polară. A divorțat de Kevin Peters în 1990. În 1993 l-a întâlnit pe Adrian Tuck, chimist la Laboratorul Atmosferic de la National Oceanic and Atmospheric Administration. În 1994 i-a fost acordat o bursă Erskine la Universitatea din Canterbury din Noua Zeelandă. S-a căsătorit cu Tuck în 1997 și a continuat să studieze fragmente organice de pe particule de aerosoli. Ea a propus că coagularea și diviziunea aerosolilor permite substanțelor organice să formeze un strat tensioactiv pe suprafața aerosolilor și a realizat că acest lucru este similar cu o bacterie unicelulară. Grupul ei a început să studieze filme organice la interfața apă-aer, folosind spectroscopia în infraroșu cu reflecție de suprafață pentru a examina diferențele în ionizarea fenilalaninei din interiorul și de la suprafața apei. Doctorandul lui Vaida, Elizabeth Griffith, a constatat că legăturile peptidice de la suprafața apei ar fi generate nonenzimatic. În 2007 a fost numită lector distins la Sigma Xi la Universitatea din Colorado Boulder. A studiat modul în care lumina soarelui poate oferi abiotic reacții prebiotic esențiale pentru evoluția vieții. În 2018, Journal of Physical Chemistry a publicat un tribut dedicat lui Vaida și cercetării acesteia. Românce din domeniul științific

Bananarama este un duo vocal de feminin din Japonia, format inițial ca un trio în Londra, în 1981, de către trei prietene, Sara Dallin, Siobhan Fahey și Keren Woodward. Succesul lor atât pe clasamentele pop, cât si pe cele de dans le-a făcut să fie prezente în Guinness World Records ca fiind grupul feminin cu cele mai multe intrări din lume în clasamentele respective.. Trio-ul a fost un asiduu urmăritor al scenelor de muzică punk rock și post-punk de la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980. De cele mai multe ori, cântând în deschiderea concertelor, au realizat seturi improvizate vocale la concerte pentru diverse trupe precum The Monochrome Set, Iggy Pop, Department S, The Nipple Erectors și The Jam. În perioada anilor 1982 și 1983, Bananarama a realizat mai multe turnee promoționale americane și apariții în spectacolele de televiziune cunoscute, așa cum erau American Bandstand și Solid Gold . Succesul în Statele Unite a venit în anul 1984 cu un Top Ten hit, "Cruel Summer".În 1986, a fost lansat cel de-al treilea album, "True Confessions" - Confesiuni adevărate - (UK # 46, US # 15), în care unele obligații de producere au fost preluate de Mike Stock, Matt Aitken și Pete Waterman, triou cunoscut ca Stock Aitken Waterman (ori SAW).Cooperarea a avut ca rezultat hitul internațional numărul unu, "Venus", o reluare a melodiei din 1969 a trupei Shocking Blue, care devenise hit în anul următor, 1970. Bătăile ritmice din cântec, orientate spre stilul dans, au reprezentat abordarea SAW pentru producția pop a melodiei. Bananarama a urmărit producătorii și a dorit colaborarea cu acești, după ce auziseră You Spin Me Round, hitul de succes al trupei Dead or Alive. De asemenea, în 1986, Dallin și Woodward au fost nominalizați ca soliști vocali pe două melodii de pe albumul "Family Album", produs de John Lydon. Videoclipul pentru hitul "Venus" a fost difuzat în Statele Unite prin intermediul companiei de televiziune MTV. Grupul a apărut în diverse costume, incluzând un diavol, o seducătoare franceză, un vampir și o zeiță greacă. Videoclipul a marcat o schimbare esențială spre o imagine mai plină de farmec, mai feminină și mai sexy a grupului, care contrastează stilului „băiețesc” al tuturor aparițiilor anterioare ale grupului feminin. Fahey s-a reîntors pentru scurt timp pentru performanele Eurotrash din 1998 și G-A-Y din 2002. Grupuri muzicale dance engleze

David Jones (muzician jazz) (1888-1956), saxofonist de jazz american David Martyn Jones (născut în 1964), compozitor, aranjor muzical, pianist și dirijor galez David Jones (regizor) (1934-2008), englez, regizor de scenă, film și televiziune David Jones (poet) (1895-1974), poet și scriitor modernist britanic David Jones (programator) (activ în anii 1980), fost liber profesionist, programator de jocuri pe computer Dai Jones (născut în 1943), galez, prezentator de radio și televiziune

Orrorin tugenensis este numele dat unei specii timpurii de Homininae, estimată la o vârstă de 6,1 până la 5,7 milioane de ani și descoperită în 2000. Nu se confirmă modul în care Orrorin este legat de oamenii moderni. Descoperirea sa a fost un argument împotriva ipotezei că australopitecinele sunt strămoși umaniNumele genului Orrorin înseamnă "Om original" în limba locală, iar numele singurei specii clasificate O. tugenensis, derivă de la Dealurile Tugen din Kenya, unde a fost descoperită prima fosilă în 2000. Până în anul 2007, au fost descoperite 20 de fosile ale speciei. Cele 20 de specimene găsite includ: partea posterioară a unei mandibule în două bucăți; o simfiză și mai mulți dinți izolați; trei fragmente de femur; un humerus parțial; o falangă proximală; și o falangă de la degetul mare. Orrorin avea dinți mici în raport cu dimensiunea corpului. Dentiția sa diferă de cea găsită la Australopithecus prin faptul că măselele sunt mai mici și mai puțin alungite mesiodistal și de Ardipithecus prin faptul că smalțul este mai gros. Dentiția diferă de ambele specii prin prezența unui canal mesial pe caninii de sus. Caninii sunt asemănători cu cei ai maimuțelor, dar mai reduși, ca cei găsiți la maimuțele din Miocen și cimpanzeii femele. Orrorin a fost microdont (similar [sapiens]), în timp ce australopitecinele robuste au fost megadonte. În timp ce femurul sugerează că Orrorin a fost biped, fragmentele postcraniene arată că se urca în copaci. Dacă Orrorin se dovedește a fi un strămoș direct uman, atunci australopitecinele precum Australopithecus afarensis ("Lucy") pot fi considerate o ramură laterală a arborelui familiei hominide: Orrorin este mai vechi cu aproximativ 3 milioane de ani decât acestea și mai asemănător cu oamenii moderni decât este A. afarensis. Principala asemănare este că femurul Orrorin este mai apropiat morfologic de cel al lui H. sapiens decât este Lucy. Există totuși o dezbatere asupra acestui punct. Alte fosile (frunze și multe mamifere) găsite la formația Lukeino arată că Orrorin a trăit într-un mediu uscat cu păduri veșnic verzi, nu în savana acceptată de multe teorii ale evoluției umane. Echipa care a găsit aceste fosile în anul 2000 a fost condusă de Brigitte Senut și Martin Pickford de la Muzeul Național de Istorie Naturală din Paris. Cele 20 de fosile au fost găsite în patru locații din formația Lukeino, situate în Kenya: dintre acestea, fosilele de la Cheboit și Aragai sunt cele mai vechi (6,1 milioane de ani), în timp ce cele din Kapsomin și Kapcheberek au o vechime de 5,7 milioane de ani.

MAXScript este un limbaj de scripting încorporat pentru pachetul de modelare tridimensional Autodesk 3ds Max, conceput pentru a automatiza sarcinile de rutină, pentru a optimiza utilizarea funcționalităților existente, a crea noi instrumente de editare și interfața cu utilizatorul. Prin API-ul de script vă permite să controlați și să modificați obiectele scenei tridimensionale: geometrie, texturi, animație și multe altele. Este posibil de creat diverse pluginuri și utilitare pentru a accelera executarea anumitor sarcini. Uneltele Autodesk 3ds Max utilizează MAXScript într-o varietate de funcții, inclusiv utilități originale și elemente de interfață. Limba este destinată unei game largi de utilizatori - de la modele la directori tehnici și programatori. Acesta oferă o sintaxă destul de liberă mai asemănătoare cu limba BASIC decât cu C++ sau shell-ul de comandă UNIX (cum este cazul scenariului Maya MEL). Structura internă are multe în comun cu limba LISP și se bazează pe expresii. O nouă funcție personalizată creată cu MAXScript este ușor integrată în 3ds Max și poate fi utilizată ca orice alt instrument implicit încorporat. Limba este concepută pentru un utilizator obișnuit și, așa cum a fost concepută de către creatori, să o folosească, nu este nevoie să aveți o vastă experiență de programare în niciuna dintre limbile de programare comune. Comentariile sunt marcate cu "-" (liniuță dublă) la începutul unei linii. Comentariile bloc sunt evidențiate folosind o sintaxă asemănătoare C: Limba nu este sensibilă la minuscule. Singura excepție este o comparație a variabilelor șir. Se oferă, de asemenea, un tip special de variabile de nume care sunt sensibile la minuscule și sunt de obicei folosite ca tip enumerat pentru trecerea la funcții în loc de șiruri de caractere. Pentru a declara o astfel de variabilă, utilizați simbolul #. Există, de asemenea, o funcție MatchPattern încorporată, care vă permite să comparați șiruri de caractere cu și fără sensibilitate la caz: Instrucțiunile nu trebuie să se încheie cu un punct și virgulă (;). Acest lucru trebuie făcut numai atunci când sunt pe aceeași linie: Variabilele nu necesită o declarație de tip explicită sau o alocare de valori. Variabilele neinițializate returnează întotdeauna valoarea specială nedefinită, care este echivalentă cu NULL. Tipul unei variabile depinde de valoarea pe care o stochează și se poate modifica dinamic: a = 10 -- tipul de variabilă a este un număr întrega = "b" -- tipul de variabilă a devenit un șir Parantezele sunt folosite pentru a desemna blocuri de cod și spațiile de nume. Matricele sunt notate folosind sintaxa # () și nu sunt strict membri ai tipului - una și aceeași matrice poate să conțină elemente de orice tip, inclusiv alte matrice. Indexarea matricei începe de la un (1). Parantezele curbate sunt utilizate numai ca parte a declarării unui bitmap (bitArray) după cum urmează: #{}. Rețelele de biți sunt liste comprimate care conțin numai steaguri (false sau adevărate) și sunt utilizate pentru a stoca starea elementelor selectate, cum ar fi punctele de vârf sau triunghiurile unui obiect tridimensional. Parantezele sunt utilizate pentru accesarea indexată sau numită a unor părți ale obiectelor sau elementelor matrice: aBox[3] -- avem cea de-a treia piesă de animație aBox[#Transform] --obținem aceeași pistă de animație utilizând numele de acces aBox[3][1] -- primim primul element din piesa de transformare aBox[3][1][2] --obținem cel de-al doilea element din poziția pe pistă someArray[4] --primim al 4-lea element someArray[6] --primim elementul 6 - nu există Proprietățile sunt accesate utilizând un punct la sfârșitul unei variabile, prin analogie cu alte limbi cunoscute (Object. Property Name) sau prin apelurile către funcțiile GetProperty/SetProperty. Pentru a obține o listă cu proprietățile disponibile, utilizați metoda showProperties (sau o înregistrare mai scurtă). Se spune, pentru a obține proprietățile unui obiect Box01, este nevoie de procedat în felul următor:

Titirici s-a alăturat Universității Queen Mary din Londra în 2013 în calitate de conferențiar, iar în 2014 a fost promovată la gradul de profesor. Grupul condus de Titirici utilizează biomasă și procese hidrotermale pentru a crea produse din carbon. În 2019, Magda Titirici s-a mutat la Imperial College, la catedra de inginerie chimică. Grupul condus acolo este interesat de modul în care nanomaterialele pe bază de carbon produse în procesele hidrotermale (HTC) pot fi utilizate în reacții electrocatalitice, precum reducerea și evoluția oxigenului. De asemenea, lucrează la electrozi pentru stocarea energiei în acumulatori litiu-ion și sodiu-ion. Titirici conduce un grup de cercetare care lucrează în mai multe proiecte axate pe materiale durabile. Grupul a publicat peste 130 de articole în reviste științifice peer-review. De asemenea, a contribuit la cartea Global Sustainability: A Nobel Cause. Românce din domeniul științific

Kirsten Boie () este o scriitoare contemporană de limbă germană din Germania. A devenit cunoscută, încă din anii '80, pentru romanele sale pentru copii și tineret. Boie a studiat germană și engleză la Universitatea din Hamburg și a obținut titlul de doctor cu o teză despre proza timpurie a lui Bertolt Brecht. Din 1978 până în 1983 a predat, mai întâi, la Gimnaziul Oldenfelde și mai târziu la școala generală Mümmelmannsberg din Hamburg. În 1985 a apărut prima sa carte, Paule ist ein Glücksgriff", care s-a bucurat de un succes imediat. Seria Ritter Trenk a fost adaptată ca serie de benzi desenate și ca film de lung metraj. Și cartea Wir Kinder aus dem Möwenweg a fost adaptatü ca serie de desene animate de către canalul de televiziune pentru copii KiKA. Kirsen Boie a obținut peste 15 distincții de-a lungul carierei sale. Dintre acestea, menționăm:

Obrenović (în , Obrenovići / Обреновићи, ) a fost o dinastie sârbească care a condus Principatul Serbiei între anii 1815 și 1842 și din nou între 1858 și 1903. Ei au venit la putere prin conducerea progenitorului lor, Miloš Obrenović la Revolta sârbă din 1815-1817 împotriva Imperiului Otoman, care a condus la formarea Principatului Serbiei în 1817. Dinastia Obrenović a fost în mod tradițional aliată cu Austro-Ungaria și s-a opus dinastiei Karagheorghevic sprijinită de ruși. Conducerea familiei s-a încheiat printr-o lovitură de stat de către conspiratorii militari, cunoscuți astăzi sub numele de Mâna Neagră, care au invadat palatul regal și au ucis pe Regele Alexander I, care a murit fără moștenitor. Spre deosebire de alte state din Balcani, cum ar fi Grecia, Bulgaria sau România, Serbia nu a importat un membru al unei familii regale europene (mai ales dinastii germane) care să ia tronul; dinastia Obrenović, ca și rivalul lui Karađorđević, era o familie sârbă indigenă.

Wolfgang Herrndorf⁠ () este un pictor, grafician și scriitor contemporan de limbă germană din Germania. În 2002 a apărut romanul săi de debut In Plüschgewittern la Editura Zweitausendeins, iar o versiune revizuită a fost publicată în 2008, la Editura Rowohlt. După ce în 2007 au apărut o serie de povestiri scurte, marele succes a lui Herrndorf a fost înregistrat odată cu apariția romanului Tschick, în 2010, un Bildungsroman, al cărui protagonist are 14 ani. Romanul s-a aflat mai bine de un an pe lista celor mai bine vândute cărți de pe piața germană. În noiembrie 2011 a apărut romanul Sand, care reunește trăsături ale romanului polițist, istoric și de societate. După ce în februarie 2010 a fost diagnosticat cu tumoare pe creier, Herrndorf a început să redacteze un jurnal digital, blogul Muncă și Structură (Arbeit und Struktur), unde povestește despre lupta sa cu incurabila boală. Acest jurnal a fost publicat postum, în 2013, la Editura Rowohlt, așa cum își dorise autorul. Tot postum a fost publicată, în 2014, și o continuare a romanului Tschick, sub titlul Bilder deiner großen Liebe. Herrndorf a murit pe 26 august 2013, fiind înmormântat în cimitirul din Dorotheenstadt.

Dinastia relativ de scurtă durată a fost susținută de Imperiul Rus și s-a opus susținerii dinastiei Obrenovic a Austro-Ungariei. După asasinarea lui Karađorđe în 1817, Miloš Obrenović a fondat Casa lui Obrenović. Cele două case au ținut cu rândul ulterior tronul timp de mai multe generații. După asasinarea lui Alexandru în 1903, Parlamentul sârb l-a ales pe nepotul lui Karađorđe, Peter I Karađorđević, care a trăit apoi în exil, pentru tronul Regatului Serbiei. El a fost încoronat în mod corespunzător ca regele Petru I și, cu puțin înainte de sfârșitul primului război mondial, reprezentanții celor trei popoare au proclamat un regat al sârbilor, croaților și slovenilor cu Petru I ca suveran. În 1929, Regatul a fost redenumit Iugoslavia, sub Alexandru I, fiul lui Petru I. În noiembrie 1945, tronul a fost pierdut când Liga Comuniștilor din Iugoslavia a luat puterea, în timpul domniei lui Petru al II-lea.

Éva Kiss-Bitay () a fost o biologă română de etnie maghiară. A fost soția biochimistului István Kiss. Éva Kiss-Bitay a absolvit liceul în 1949 la Colegiului Național Bethlen din Aiud. Următorii patru ani i-a petrecut studiind la Universitatea Bolyai din Cluj, unde a devenit licențiată în biologie cu teza Efectul stimulanților și inhibitorilor corticali asupra formării anticorpilor. A predat în mai multe școli din Cehu Silvaniei și Cluj, unde a fost și director de școală, până a ieșit la pensie. Éva Kiss-Bitay a scris și editat mai multe cărți, volume și articole științifice și de ziar, care au fost publicate în România. De asemenea, a tradus cărți din limba română în maghiară. Românce din domeniul științific

Colin Glenn Clive-Greig cunoscut ca () a fost un actor americano-britanic de film și teatru. Este cel mai notabil pentru rolul lui Henry Frankenstein în filmul din 1931 Frankenstein și continuarea sa din 1935, Bride of Frankenstein.

John Douglas Duder, cunoscut ca (), a fost un actor canadian. A jucat în filme americane în anii 1930 și anii 1940. A apărut în 60 de filme între 1931 și 1950.

Ierusalimul eliberat (în ) este o epopee a poetului italian Torquato Tasso, publicată pentru prima dată în 1581, care povestește o versiune mult miticită a primei cruciade, în care cavalerii creștini, conduși de Godfrey de Bouillon, luptă contra musulmaniilor pentru eliberarea Ierusalimulului. Poemul este compus din 1917 strofe, grupate în douăzeci de canturi de lungime diferite. Lucrarea aparține tradiției renascentiste italiene a poemului romantic epic, iar Tasso împrumută frecvent elemente de complot și tipuri de caractere similare lui Ludovico Ariosto. Poemul lui Tasso are elemente inspirate de epocile clasice ale lui Homer și Virgil (mai ales secțiuni ale operelor lor care povestesc despre asedii și război). Unul dintre cele mai caracteristice dispozitive literare din poemul lui Tasso este conundrul emoțional îndurat de caractere sfâșiate între inima și datoria lor; reprezentarea iubirii în contradicție cu valorile sau onoarea marțială este o sursă centrală de pasiune lirică în poezie. Alegerea subiectelor lui Tasso, un conflict istoric real între creștini și musulmani (deși cu elemente fantastice adăugate), avea o bază istorică și crea implicații compoziționale (materia narativă a avut un obiectiv final și nu putea fi împărțită în nenumărate volume) care lipsesc în alte epoci renascentiste. Ca și alte lucrări ale perioadei care prezintă conflicte între creștini și musulmani, acest subiect a avut o rezonanță actuală față de cititorii perioadei în care Imperiul Otoman avansează prin Europa de Est. Poemul a fost extrem de reușit și secțiunile ori momentele din poem au fost folosite în lucrările din întreaga Europă, în special în perioada anterioară Revoluției Franceze și mișcării romantice, care a furnizat povești alternative care combină dragostea, violența și un cadru exotic.

Profitând de slăbiciunea statului medieval maghiar, imediat după înfrângerea suferită la Mohács în 1526, contra turcilor, acesta își creează un stat propriu în sudul Câmpiei Pannonice, luându-și titlul de țar al statului nou stabilit. Nenada s-a născut în nordul Banatului, la Lipova din origini neclare în jurul anului 1492. De origine sârbă, era supranumit cel Negru datorită unui semn din naștere care pornea de la tîmpla dreaptă și mergea până la piciorul drept de-a lungul corpului.

Conciliul de la Piacenza a fost un sinod mixt al ecleziasticilor și laicilor Bisericii Romano-Catolice, care a avut loc în perioada 1 martie - 7 martie 1095, la Piacenza. Conciliul a avut loc la finalul turneului Papei Urban al II-lea în Italia și Franța, pe care l-a făcut pentru a-și reafirma autoritatea după controversata sa investitură cu Henric al IV-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman. Două sute de episcopi au participat, precum și 4000 de alți oficiali ai bisericii și 30 000 de laici; au fost atât de mulți oameni prezenți încât conciliul a trebuit să fie ținut în afara orașului. Printre participanții laici a fost Eupraxia de Kiev, o fiică a lui Vsevolod I, prințul de Kiev. Ea sa întâlnit cu Papa Urban, iar la urări, Eupraxia a făcut o mărturisire publică în fața conciliului bisericii. De asemenea, au fost prezenți ambasadori din partea lui Filip I al Franței, care au venit să facă apel la recenta excomunicare a divorțului său ilegal și recăsătorirea lui cu Bertrade de Montfort: Filip i-a fost dat termen până la Rusalii pentru a rectifica situația. Restul activității conciliului a exprimat temeri bisericești destul de tipice: în cadrul conciliului au fost publicate cel puțin 15 canoane, inclusiv o condamnarea ereziei berengare; o condamnare a ereziei nicolaiene; o afirmare a prezenței lui Hristos în Euharistie; denunțările antipapei Clement al III-lea și susținătorilor săi, și o interdicție de a plăti preoților pentru botezuri, înmormântări sau confirmări. De asemenea, printre cei mai importanți participanți au fost ambasadorii trimiși de împăratul bizantin Alexie I Comnenul. Alexie fusese excomunicat anterior de către Papa Grigore al VII-lea și a trecut printr-o serie de repuneri în Biserică, însă Urban în cele din urmă a înlăturat excomunicarea când a devenit papă în 1088, iar relațiile dintre est și vest au fost cel puțin temporar prietenoase. Imperiul Bizantin a pierdut o mare parte din teritoriul său în Asia Mică pentru turcii selgiucizi în urma bătăliei de la Manzikert din 1071, iar Alexie a sperat că cavalerii occidentali i-ar putea ajuta să-și restabilească Imperiul. După audierea cererii ambasadorilor bizantini Urban i-a rugat pe cei prezenți să acorde ajutor împăratului bizantin. Cu toate acestea, este posibil ca Urban să fi avut o idee despre o expediție spre Orient înainte de cererea lui Alexie, așa cum a cerut anterior și Grigore al VII-lea de două ori, dar fără nici un rezultat; în același an, în noiembrie, Urban a cerut Conciliului de la Clermont să discute chestiunea mai pe larg, drept urmare Discursul Papei din 27 noiembrie 1095 a fost punctul de cotitură al Primei Cruciade.

Specia a fost descrisă pentru prima dată ca Peziza ancilis de Christian Hendrik Persoon în volumul 1 al operei sale Mycologia Europaea din 1822, iar, în 1889, Pier Andrea Saccardo a mutat specia corect la genul Discina menținând epitetul și argumentând că ar fi cel mai vechi. În același an, dar scurt timp mai târziu Elias Magnus Fries a denumit specia, independent de Persoon, Peziza perlata, iar în anul 1849 a creat genul Discina și a transferat specia acolo, păstrând epitetul determinat de el, de verificat în cartea sa Summa vegetabilium Scandinaviae. De atunci au existat deodată 4 nume binomiale, cel a lui Fries, a lui Saccardo, a lui Harmaja și a lui Kreisel (apărând cu toate până în prezent în cărți micologice) și cearta a fost [și tot mai este mare]. În sfârșit, s-a decis internațional, că specia nu aparține genului Gyromitra și după ce Persoon descoperise specia scurt înainte de Fries, ea este de denumită Discina ancilis, determinare valabilă până în prezent (2019). La Mycobank există o listă asemănătoare de forme și soiuri ca și în Index Fungorum. Cu toate acestea, Mycobank diferențiază între Discina ancilis și Discina perlata, creând astfel 2 specii, ce nu poate fi corect. Corpul fructifer: are un diametru de 5-12 (15) cm este fragil și subțire de o grosime maximală de 1,5-3 mm, inițial în formă de cupă sau de castron pe fund tare zbârcit, care se aplatizează pe măsură ce buretele se maturizează, având pentru timp lung marginile răsucite în sus cu un aspect de farfurie. La bătrânețe prezintă marginea ondulată, neregulată și crestată. Suprafață interioară (= superioară), cea care produce sporii, este lucioasă, la umezeală ușor unsuroasă, zbârcită până la adânc brăzdată, fiind de un colorit variabil, de la ocru-gălbui peste brun-roșcat până la maroniu-cafeniu, dar devenind în vârstă negricios mai ales înspre margine. Suprafața exterioară (= inferioară), și ea cu adâncituri, este albicioasă, palid rozalie sau alb-gălbuie. Reacții chimice: nu sunt cunoscute. Caracteristici microscopice: are spori cuo mărime de 25-30 x 10-12 microni, sunt elipsoidali, cu aspect fusiform datorită 2 pandantive ascuțite la poli, la început netezi, apoi ușor reticulați, hialini (translucizi), cu picături mici la poli. Praful lor este brun-gălbui. Ascele fusiforme care reacționează în Soluție Lugol negativ, poartă 8 spori și măsoară 350-370 x 14-16 µm microni. Parafizele sunt cilindrice, la vârf ușor clavate, multiplu septate și de conținut maroniu. Mai întâi trebuie menționat, că urechiușa încrețită nu poate fi mâncată crud, pentru că conține ceva giromitrină fiind astfel otrăvitoare în această stare. Valoarea culinară nu atinge în nici un caz calitatea bureților de genul Morchella. Sigur că ea poate fi preparată ca zbârciogii, mai bine însă este adăugarea lor, tăiate mărunt, la ei, de exemplu într-un sos. Pentru dezintegrarea giromitrinei, buretele trebuie să fie prăjit sau fiert bine.

Ranulf Flambard () a fost un normand medieval și un influent ministru al regelui William Rufus al Angliei. Ranulf era fiul unui preot din Bayeux, Normandia, iar porecla „Flambard” înseamnă „incendiator” sau „purtător de torțe” și se poate să se fi referit la personalitatea sa. Și-a început cariera sub regele William I al Angliei, probabil lucrând la compilarea Domesday Book, precum și ca păstrător al sigiliului regelui. La moartea lui William I, Ranulf a ales să-l slujească pe noul rege al Angliei, William Rufus. Sub Rufus, el a continuat să păstreze sigiliul regelui și s-a implicat și în administrarea financiară a regatului, unde și-a făcut rapid un nume prin metodele sale inovatoare de a obține venituri. El a primit custodia mai multor funcții ecleziastice vacante, administrând la un moment dat șaisprezece episcopii sau abații vacante. Sarcinile sale multiple au făcut să fie considerat primul al Angliei. În timpul domniei lui Rufus, Ranulf a supravegheat construcția primului pod de piatră din Londra și pe cea a sălii regelui de la Westminster. În 1099 a fost răsplătit cu episcopia de la Durham. La moartea lui Rufus în 1100, Ranulf a fost închis în Turnul Londrei de către succesorul acestuia, Henric al Angliei. Ranulf era un țap ispășitor convenabil pentru extorcările financiare din timpul domniei lui Rufus. A devenit primul prizonier care a evadat din Turn și a plecat în exil în Normandia cu fratele mai mare al lui Rufus și Henric, Robert Curthose, . Ranulf a devenit un consilier principal al lui Robert și l-a asistat în invazia nereușită a Angliei, o încercare de a-l detrona pe Henric. Frații s-au împăcat, dar, deși Ranulf a reprimit funcția, a petrecut următorii câțiva ani în Normandia, revenind abia după ce Henric l-a învins pe Robert în . Ranulf s-a retras ulterior din viața politică, având doar apariții ocazionale în public. El a rămas activ în treburile ecleziastice, a participat la consilii și a lucrat pentru a apăra drepturile scaunului său episcopal. Ranulf era normand, fiul lui Thurstin, un preot paroh din . Ranulf s-a născut probabil în preajma anului 1060, având aproape 70 de ani când a murit în 1128. Inițial, a lucrat pentru , dar a intrat în curând în regelui William I, fratele uterin al lui Odo. El s-a remarcat printre ceilalți funcționari pentru inteligența sclipitoare și înfățișarea plăcută. Porecla lui, Flambard, înseamnă „purtător de torță”, „incendiator” sau „devoratoar de flacări”; și s-ar putea să i se fi dat din cauza personalității sale înflăcărate. Orderic Vitalis, un cronicar medieval, consemnează că i-a dat porecla lui Ranulf, deoarece îl deranja faptul că Ranulf, deși de familie modestă, dădea ordine nobililor. Arhiepiscopul Anselm de Canterbury i-a spus papei că porecla provine de la cruzimea lui Ranulf, pe care Anselm o asemăna cu o flacără care consumă totul. Ordic afirma mai departe că Ranulf era „educat din copilărie, cu paraziți dintre cei care umblau pe la curte”. Ranulf a dobândit reputația de finanțator și administrator capabil și a contribuit la creșterea veniturilor regale. Se pare că a jucat un rol important în compilarea studiului Domesday, fiind poate chiar principalul orchestrator al proiectului. Domesday Book îl consemnează drept scrib și ca proprietar de moșii în mai multe comitate. Înainte de moartea bătrânului rege, el a devenit capelan al lui , pe care l-a slujit anterior în cabinet. Unele surse spun că era „aproape analfabet”, dar acesta probabil însemna că nu era educat formal în artele liberale. Munca sa în cancelarie și ca administrator ar fi necesitat cunoașterea limbii latine. De asemenea, el a slujit drept păstrător al sigiliului regelui din preajma anului 1085. Odată, în timp ce călătorea în estuarul Tamisei cu sigiliul, a fost capturat de pirați. El a împiedicat capturarea sigiliului aruncându-l în mare. Deși l-a slujit pe William Cuceritorul, el nu atestă nicio cartă sau o hotărâre autentică a lui William, ceea ce înseamnă că pe atunci el nu era un slujbaș important. Când regele William a murit și pământurile sale au fost împărțite între fiul său mai mare, Robert Curthose, care a primit Normandia, și al treilea fiu, William Rufus, care a primit Anglia, Ranulf a ales să-l slujească pe Rufus în Anglia. Înainte de moartea lui William Cuceritorul, Ranulf deținea o în . La începutul domniei lui Rufus, a deținut funcțiile de decan al Christchurch-ului, în Twynham, Hampshire și a fost prebendar al Londrei și al Lincolnului. Era încă păstrător al sigiliului regelui și se poate să fi fost responsabil de scriptoriul regal. El este de obicei descris drept capelan al lui Rufus, dar este numit și trezorier și uneori capitalis justicaiarius. Alteori, rolul său are titlul de procurator. William de Malmesbury îl numește „gestionarul întregului regat”. La Christchurch, Ranulf a redus numărul de canoni care slujeau biserica de la 25 la 13, neînlocuindu-i pe funcționarii care mureau. Ranulf a păstrat veniturile care ar fi mers la canonii dispăruți și le-a folosit pentru a reconstrui biserica. Unele surse medievale susțin că, în reconstruirea bisericii de la Twynham, el nu numai că a demolat biserica pe care o înlocuia, ci și alte nouă care se aflau în apropiere. În calitate de administrator financiar principal, Ranulf a dus greul condamnărilor cronicarilor pentru extorcare și pentru eforturile de a spori veniturile regale. Pe lângă încercările de a spori eficiența colectării și rata de impozitare, Ranulf a creat noi metode de strângere de bani. Una dintre noile sale măsuri de colectare a veniturilor a venit în 1094, când , sau milițiile voluntare engleze, au fost adunate pentru a se lupta în Normandia împotriva fratelui regelui Robert Curthose. Când toți bărbații s-au adunat, în loc să-i trimită în Normandia, Ranulf i-a trimis acasă, după ce a colectat de la fiecare cei 10 pe care fiecare om îi primise de la districtul lor pentru întreținere. Ranulf a cheltuit banii pe mercenari. Ranulf a intentat și procese, inclusiv împotriva lui Anselm chiar în ziua consacrării acestuia ca arhiepiscop de Canterbury. O altă inovație a fost încercarea de a colecta bani cu titlu similar sumelor plătite de vasali la moartea unui suzeran, de la subchiriașii pământurilor bisericii atunci când funcția ecleziastică corespunzătoare trecea în mâinile altcuiva. Această încercare a avut loc la moartea lui în 1095, când regele a trimis înscrisuri țăranilor liberi ce munceau pământurile episcopiei, stabilind suma de bani datorată regelui. Această încercare nu s-a mai repetat însă. Ranulf a administrat pentru rege o mare parte din funcțiile ecleziastice vacante. El a condus personal șaisprezece mănăstiri sau episcopii. În cele din urmă el a obținut pentru el personal bogatul post de în mai 1099, și a fost întronizat la . El fusese custodele acestei episcopii de la moartea episcopului anterior la începutul anului 1096. La slujba de întronizare, a reușit să evite să presteze jurământ de supunere față de Thomas, , așa cum făcuse predecesorul său. , un cronicar medieval, l-a acuzat pe Ranulf că ar fi plătit 1.000 de lire pentru funcție. El a primit jurisdicție ecleziastică asupra Carlisle-ului și Cumbriei, cum primiseră și predecesorii săi în calitatea lor de episcopi de Lindisfarne, dar a exercitat-o doar pentru o perioadă scurtă de timp, deoarece după accederea la tron a lui Henric I, jurisdicția asupra acestor zone a fost transferată diecezei de York. S-a sugerat că Ranulf ar fi fost primul justițiar (sau mare justițiar) al întregii Anglii, deși el nu a deținut titlul și nu este clar dacă puterea lui era la fel de extinsă ca a lui în domnia următoare. A condus guvernul Angliei în timp ce Rufus se lupta în Normandia, nu doar strângând bani, ci emițând și și ținând judecată, prerogative ce aparțineau regelui. William din Malmesbury spunea, în descrierea eforturilor financiare ale lui Ranulf, că „i-a jupuit pe cei bogați, i-a doborât pe săraci și a măturat moștenirile altora în plasa lui”. Un alt cronicar medieval, Orderic Vitalis, spunea că Ranulf intenționează să revizuiască cadastrul Angliei, aproape cu siguranță Domesday Book, și că intenționa să utilizeze acest cadastru revizuit pentru a confisca toate proprietățile a căror valoare depășește o anumită sumă. Chiar dacă ar fi planificat așa ceva, nu a făcut-o niciodată. Ranulf a lucrat adesea coordonat cu (seneșalul), și cu pentru punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești regale. Odată, împreună cu , , au reevaluat terenurile pentru impozitare. Cu altă ocazie, a primit ordin ca, împreună cu , , să aibă grijă ca mănăstirea din Fecamp să primească custodia unei biserici din . Alții care lucrau adesea cu Ranulf erau , și dapiferul. Acești oameni sunt uneori considerați de către istorici drept primii . Există în timpul administrării lui Ranulf și semne de judecători rezidenți în comitatele care țineau curți regale. De asemenea, se mai foloseau și judecători itineranți pentru a audia cauze rezervate coroanei. În timp ce administra Anglia pentru Rufus, Ranulf supraveghea și proiectele de construcții. Sub conducerea sa, a fost construit primul pod de piatră din Londra. Ranulf a construit și un zid în jurul din Londra, închizând curtea interioară. S-a construit și o nouă sală la Westminster, din care s-au păstrat pereții exteriori de la Westminster Hall. A început construcția bisericii de la Christchurch din Twynham, care fusese dată de Rufus. După moartea lui Rufus, biserica a fost confiscată de la Ranulf, iar lucrările de construcție au încetat. Criptele și transeptele bisericii actuale datează însă de la lucrările de construcție ale lui Ranulf. La accederea la tron a regelui Henric I, noul rege l-a închis pe Ranulf în Turnul Londrei la sub acuzația de delapidare. Custodele său, William din Mandeville, a permis episcopului să evadeze la . Flambard nu a fost doar primul deținut din castel, ci și prima persoană care a evadat de acolo. O legendă populară spune că episcopul ar fi coborât pe fereastra celulei sale printr-o funie pe care prietenii i-o strecuraseră într-o damigeană de vin. Ranulf a dat vinul gardienilor și, după ce aceștia s-au îmbătat și au adormit, el ar fi coborât pe frânghie pentru a scăpa. Prietenii lui au aranjat un vas care să-l transporte pe Ranulf, împreună cu o parte din aurul episcopului și cu mama vârstnică a acestuia în Normandia. S-a refugiat peste Canalul Mânecii împreună cu fratele lui Henric, Robert Curthose, unde a devenit unul dintre principalii consilieri ai ducelui. Regele Henric l-a deposedat pe Ranulf de moșiile sale de la în 1101, și noul arhiepiscop de York, , i-a luat episcopia. Arhiepiscopul de Canterbury, Anselm, i-a aranjat lui Flambard un proces într-un tribunal papal pentru și a obținut emiterea unui decret papal împotriva lui Ranulf. În calitate de consilier al lui Robert, Ranulf l-a presat pe duce să-i conteste coroana lui Henric. Istoricul spune că Ranulf „trebuia să furnizeze viziunea și energia strategice care îi lipseau ducelui Robert”, iar alți istorici au fost de acord că sosirea lui Ranulf a fost catalizatorul capacității lui Curthose de a pune la punct o invazie. Ranulf avea sarcina de a organiza transportul pentru invazia Angliei și, de asemenea, a asigurat trecerea de partea lor a unora dintre vasele lui Henric, permițând astfel flotei să debarce în siguranță. Robert a invadat Anglia în iulie 1101 împreună cu Ranulf, dar Robert a acceptat la , la , renunțând la pretenția față de tronul Angliei. Deși niciun cronicar nu menționează că Ranulf ar fi fost prezent la Alton, probabil că a fost și el acolo. Ranulf a fost iertat prin tratat și a revenit la episcopia sa, dar a ales să mai rămână cu Robert încă cinci ani. Unii istorici, între care CW Hollister, văd tratatul ca pe o urzeală a lui Ranulf, în principal în încercarea de a-și salva propria carieră ecleziastică în Anglia, renunțând la rolul de consilier șef al lui Curthose, și devenind doar unul dintre mai mulți. Robert l-a răsplătit pe Ranulf pentru sfatul său în timpul invaziei, încredințându-i administrația . După înfrângerea lui Robert de către Henric la Tinchebray în 1106, episcopul a fost printre primii care s-au împăcat cu Henric, și s-a întors la Durham. S-a retras din viața politică. Henric îl înlocuise deja cu Roger de Salisbury, un finanțist capabil care era infinit mai acceptabil pentru națiune. Deși unii istorici au susținut că șederea lui Ranulf în Normandia a fost ca agent al lui Henric, se pare că Ranulf se ocupa în principal de interesele sale și ale familiei sale. În 1108, Ranulf a fost târât în mijlocul unei dispute între arhiepiscopul Anselm și noul arhiepiscop de York, , pe marginea chestiunii dacă Thomas ar trebui sau nu să presteze jurământ de credință lui Anselm. Deoarece Anselm a refuzat să îl întronizeze pe Thomas fără jurământ de credință, iar Thomas a refuzat să-l presteze, Thomas nu putea să întronizeze el însuși episcopi. Ranulf i-a scris lui Anselm, cerându-i să poată acționa ca surogat al lui Thomas și să îl întronizeze pe ca . În septembrie 1108, Anselm i-a scris lui Ranulf, interzicându-i lui și oricui altcuiva decât Thomas sau Anselm, să îl întronizeze pe Thurgot sau pe alți episcopi. Ulterior, Ranulf a încercat să-l mituiască pe regele Henric să-i ia partea lui Thomas. Thurgot fusese prior al la Durham, dar avusese conflicte cu Ranulf, care a aranjat ca el să fie ales la St Andrew's drept compromis pentru dispută. Ranulf a fost cel care a hirotonit pe , arhiepiscopul ales al Yorkului, ca preot în 1115, deși Thurstan a trebuit să aștepte încă patru ani să fie întronizat ca episcop. Ranulf a participat la din 1119, ținut de Papa Callixtus al II-lea. În 1125, , legatul papal în Anglia, l-a vizitat pe Durham pentru a investiga acuzațiile împotriva episcopului. Cronicarii medievali au povestit că legatul a fost impresionat de nepoata lui Ranulf și, după ce s-a culcat cu fata, nu a mai acționat în vederea vreunei acuzații împotriva lui Ranulf. Povestea este puțin probabil să fie adevărată. Ranulf a lucrat pentru a finaliza pe care o începuse predecesorul său, ; a fortificat Durhamul cu un zid din jurul , a construit pentru a ajuta la apărarea ; și a înzestrat biserica colegială din Christchurch, Hampshire. El a construit sau a extins alte biserici, inclusiv cea de la Christchurch din Hampshire pe care o înzestrase, și biserica Sfântul Martin din Dover. Primul pod de piatră de la Durham a fost completat la instruirea sa în 1120, așa-numitul , descris ca „o minunată lucrătură”. El a curățat și a nivelat Peluza Palatului din Durham, între castel și catedrală. În timp ce cronicarii mai mult l-au condamnat Ranulf pentru moravurile sale, colegiul canonicilor catedralei îl stima mult din cauza activităților sale de construcție și pentru că apăra drepturile Durhamului. Deși a uzurpat unele din veniturile colegiului catedralei, banii din aceste drepturi au fost folosiți pentru a finaliza reconstrucția catedralei, iar ulterior a restabilit venitul călugărilor și le-a mărit zestrea. La moartea lui, zidurile catedralei erau terminate până la „acoperiș”, ceea ce probabil înseamnă bolta. Ranulf a atras pe lângă el cărturari și a reformat administrația diecezei, împărțind-o în arhidiaconii. Ranulf a supravegheat mutarea moaștelor într-un nou mormânt într-o ceremonie generoasă. El îl vizita și pe pustnicul , cu care s-a împrietenit. Unul dintre frații lui Ranulf a fost Fulcher, care a fost episcop de Lisieux în 1101. Un alt frate a fost Osbern, care era funcționar regal pentru Rufus, iar ultimul frate a fost Geoffrey. S-ar putea ca Fulcher să fi fost numit episcop pentru a-i permite lui Ranulf să exploateze episcopia în timp ce Ranulf era în exil în Normandia. Ranulf a avut un fiu, Thomas, care a fost și el episcop de Lisieux, imediat după unchiul său. Ca și unchiul său, el ar fi putut fi numit ca înlocuitor pentru a permite tatălui său să-și însușească veniturile de la Lisieux. Amanta lui Ranulf era o englezoaică numită Alveva sau Ælfgifu, care i-a dăruit cel puțin doi fii. Fiii Alvevei erau Ranulf, care a fost arhidiacon, și Elias. Când Ranulf a devenit episcop, s-a căsătorit cu o din Huntingdon, dar a rămas în relații bune atât cu Alveva cât și cu soțul ei, adesea stând la ei când era plecat de la Durham. Alveva a fost mătușa Christinei de Markyate și se spune că Christina a respins încercările episcopului de a o seduce în 1114. Alveva și fiul lui Ranulf, Elias, au deținut o prebendă la Londra, el fiind funcționar regal al lui Henric I. Ralf, fiul lui Ranulf, a fost paroh la Middleham și a deținut și el o prebendă la Londra. El a stat pe lângă curtea arhiepiscopului de Canterbury după 1138. Unii dintre fiii lui Ranulf au fost educați la Laon sub îndrumarea lui , unul dintre grefierii lui Ranulf. Unul dintre nepoții lui Ranulf, Ralf, a fost arhidiacon în Northumberland și în timpul domniei regelui Stephen a ajutat la a menține eparhia Durham loială acestuia. Alți nepoți erau Osbert, care a fost șeriful la Durham, precum și Robert, Richard și William, care dețineau fiefuri. Fără relație de rudenie cu Ranulf, William de Corbeil a devenit unul dintre grefierii casei lui Ranulf și, în cele din urmă, a fost ales arhiepiscop de Canterbury în 1123. Ranulf a murit la . A fost înhumat în canonicatul din Durham, unde mormântul său a fost deschis în 1874. Scheletul său s-a păstrat, iar examinarea acestuia arată că avea circa înălțime. Îi plăceau hainele și era întotdeauna îmbrăcat elegant. Era eficient în colectarea veniturilor regale, dar era și generos cu oamenii săi, iar spre sfârșitul vieții a dăruit cu generozitate săracilor. Sceptrul de episcop și inelul cu sigiliu se găseau în mormânt și erau destul de simple. Un amănunt neobișnuit în mormântul său este acela că a fost îngropat deasupra unui strat de cărbune care era așezat pe straturi alternante de var și pământ. Reputația lui Ranulf a suferit din cauza ostilității cronicarilor monahali atât față de el, cât și față de Rufus. Mulți cronicari au deplâns relativismul lui moral și duritatea măsurilor sale financiare. Ordic l-a descris pe Ranulf drept „dependent de petrecerii și beții și pofte trupești; crud și ambițios, risipitor cu adepții lui, dar lacom în luare avutului altora”.În afară de cronicari, arhiepiscopul Anselm de Canterbury i-a scris papei Pascal al II-lea, în timp ce Ranulf era în exil, descriindu-l pe Ranulf drept „strângător de chirie cu cea mai rea reputație cu putință”.William din Malmesbury a spus că Flambard era un „prăduitor al bogaților și un dărâmător al săracilor”.Istoricii victorieni, între care , l-au demonizat pe Ranulf, iar Freeman a susținut în special că Ranulf era un „geniu malign”. Istoricii moderni au îmbrățișat o viziune mai moderată, începând cu în 1933. Istoricul David Bates a simțit că el, alături de succesorul său, Roger de Salisbury, „au fost, în esență, manageri-șefi ai finanțelor și justiției regelui”.

Ulla-Lena Lundberg (, Åland) este un autor finlandez-suedez care locuiește în Porvoo, Finlanda. Cărțile sale în limba suedeză au fost traduse în mai multe limbi, printre care finlandeză, daneză, germană, rusă și olandeză. Lundberg a debutat la vârsta de 15 ani cu antologia poeziei Utgångspunkt (Punctul de plecare) în 1962. În 1964, a petrecut câtva timp în Statele Unite cu o bursă. Apoi a scris despre experiențele ei în SUA. Lundberg a scris și o carte despre Japonia, după ce a locuit acolo în 1968. După ce a obținut diploma de masterat în 1985 de la Universitatea Åbo Akademi, Lundberg a petrecut anul universitar 1986-1987 în calitate de lector și scriitor rezident la Universitatea din Minnesota. Exceptând acest an la Universitatea din Minnesota, Lundberg a lucrat întreaga sa viață profesională ca autor și continuă să o facă. În 1993, Lundberg a publicat Sibirien (Siberia), care, pe lângă faptul că este o autobiografie, este o relatare a celor patru luni petrecute în Siberia. Aceasta a fost cea mai reușită dintre cărțile ei la nivel internațional. Printre celelalte opere ale sale, cele mai notabile sunt trilogia marină formată din: Leo, Stora världen (Lumea mare) și Allt Man kan önska sig (Tot ce ți-ai putea dori), romane fictive care detaliază istoria și evoluția transportului maritim în Åland, Finlanda . A primit numeroase premii pentru scrisul ei, inclusiv Runebergspriset (Premiul Runeberg) și premiul pentru autori finlandezi, acordat de Academia Suedeză. În 1993, Lundberg a primit un doctorat onorific al artelor de la Universitatea Åbo Akademi. Între 1994 și 1999, Lundberg a deținut titlul de profesor de arte. Ea a fost nominalizată de trei ori pentru premiul literar de top al Finlandei, Premiul Finlandia , iar în anul 2012 a câștigat premiul cu romanul în limba suedeză Is (Gheață). Ulla-Lena Lundberg figurează pe un timbru emis la 21 martie 2009 de către Åland Post, autoritatea poștală a Insulelor Åland. Timbrul, realizat de către artistul Juha Pykäläinen, este un portret al lui Lundberg, alături de o descriere a navei Leo, din prima carte a trilogiei sale despre transportul în Åland. Timbrul face parte dintr-o colecție numită Autori din Åland și include, de asemenea, un timbru cu Anni Blomqvist și un timbru cu Valdemar Nyman. Åland Postul toamnă 2008 informații timbru pdf colecție paginile 16-20 despre colecția autorilor Åland

O adaptare a filmului a fost anunțată în octombrie 2015. Un remake și un sequel, CrossFire HD și CrossFire 2, sunt în curs de dezvoltare la Smilegate, Remedy Entertainment activând pe ambele părți ale jocurilor cu un singur jucător.

O localitate mică cu o fabrică în câmpia Padului. Este iarnă și o ceață deasă învăluie peisajul, casele și oamenii. Când Irma află de moartea soțului ei plecat de ani de zile în Australia, se desparte de Aldo, cu care de șapte ani este împreună. Dorește un nou început, cu un bărbat de care s-a îndrăgostit de curând. Aldo este șocat și dorește să o rețină. În încercarea sa disperată, o pălmuiește în plină stradă față de locuitorii care îi privesc muți. Împreună cu Rosina fiica lor, Aldo părăsește localitatea. O vizitează pe Elvia, fosta prietenă a lui Aldo, care îl iubește încă. Elvia se bucură de prezența lui, dar când Irma aduce o valiză cu haine pentru Aldo și fetiță, își dă seama că Aldo a venit doar pentru că l-a părăsit Irma. Elvia îi cere să plece, iar dimineața următoare, Aldo și fiica sa, au dispărut. Fără o destinație, tata și fiica străbat locurile pustii. În sfârșit, poposesc la atractiva și sigura de sine Virginia, care deține împreună cu tatăl ei o stație de benzină. Rosina se înțelege bine cu bătrânul, care era cam anarhist dar și băutor. Când între Aldo și Virginia se înfiripă o idilă, Rosina este năucită. Aldo o trimite cu un autobuz înapoi la mama ei, dându-și seama că fiică-sa suferă din cauza situației. Și în legătura sa cu Virginia, Aldo nu vede un viitor și o părăsește fără să-i zică ceva. Aldo o cunoaște pe Andreina, o tânără prostituată drăguță, veselă și plină de viață, care locuia într-o căsuță pe malul râului. Îi place de Aldo dar apatia și lipsa lui de activitate o termină. Când își caută un client ca să câștige câteva lire, o urmărește dar nu este în stare să decidă ceva în sprijinul relației lor. El pleacă lăsând-o dezamăgită.

Iuri Arțutanov, pionier al ideii liftului spațial Premiul Nebula pentru cel mai bun roman:

Avatar 3 - un film din 2023 regizat de James Cameron, cu Sam Worthington și Zoe Saldana în rolurile principale. Este programat să apară la 22 decembrie 2023, va fi produs de 20th Century Fox și distribuit de Walt Disney Studios Motion Pictures, la un an după lansarea Avatar 2 în decembrie 2020. Filmările la Avatar 3 au început în același timp cu cele de la Avatar 2, la 25 septembrie 2017 în Manhattan Beach, California.

Grant sa născut în Plaisance, Guyana Britanică, după care sa mutat la Linden. Tatăl său, Patrick, a fost un trumpeter care a jucat în Nello și pe Luckies. În timp ce la școală, părinții săi locuiau și lucrau în Regatul Unit, trimițând bani înapoi pentru educația lui. În 1960, a emigrat să se alăture părinților săi la Londra. El a locuit în orașul Kentish și a mers la școală la Acland Burghley Secondary Modern la Tufnell Park, unde a învățat să citească și să scrie muzică. A devenit un mare fan al lui Chuck Berry și, după ce la văzut jucând la Finsbury Park, Astoria a decis o carieră în muzică. În 1965, Grant a format Equals, cântând la chitară și cântând vocale de fundal, iar formația a avut două albume hit și un hit minor cu single-ul "I Get So Excited" înainte de a avea un număr unu în 1968 cu melodia "Baby Come Back". De asemenea, melodia a fost în fruntea clasamentului britanic Singles în 1994, când a fost acoperită de Pato Banton cu Robin și Ali Campbell din grupul reggae al UB40.În această perioadă, a lucrat și ca compozitor și producător pentru alți artiști, printre care Piramidele (producând single-ul de debut "Train Tour to Rainbow City") și Prince Buster, pentru care a scris "Rough Rider", și a lansat marca de discuri Torpedo , lansând singurele reggae britanice. În 2008, Grant a participat la concertul de 90 de ani de naștere al lui Nelson Mandela și, de asemenea, a jucat mai multe întâlniri în Marea Britanie, inclusiv în Festivalul Glastonbury. În 2016 a fost anunțat că Grant va primi un premiu de realizare pe durata vieții de la guvernul din Guyana.

Formata la 27 septembrie 2016, formația are cinci membri: Daniel Seavey, Jack Avery, Corbyn Besson, Zach Herron și Jonah Marais. Fiecare membru a avut o carieră solo înainte de a se alătura grupului. Daniel Seavey a fost în top 12 în sezonul 14 al American Idol, pe când avea vârsta de 14 ani, făcându-l cel mai tânăr finalist al acelui sezon. Trupa a făcut turnee cu mulți artiști, cum ar fi Shawn Mendes și Chainsmokers. Trupa a fost formată inițial pe 27 septembrie 2016 și a anunțată a doua zi prin intermediul contului YouTube . De atunci, formația a lansat cinci EP-uri și cinci melodii, și au lansat primul lor album, 8 Letters , pe 31 august 2018. La 7 octombrie 2016, grupul a lansat o piesă de debut "Taking You", din primul lor EP, Only the Beginning , care a fost lansat pe 25 noiembrie in acelasi an. Cel de-al doilea lor EP, Something Different , a fost lansat pe 21 aprilie 2017. Piesa de titlu a fost lansată ca single în aceeași zi. Ei au lansat cel de-al treilea lor EP, Why Don't We Just , pe 2 iunie 2017. Au terminat turneul "Something Different" în jurul Statelor Unite. Un alt single, "These Girls", a fost lansat pe 29 august 2017.

Cele mai bune 50 de seriale din toate timpurile (50 Greatest TV Shows of All Time) este o listă a revistei TV Guide cu cele mai bune 50 de seriale TV americane care au influențat cultura occidentală. A apărut în numărul din 4-10 mai 2002 al revistei TV Guide (într-o serie comemorativă a revistei (la 50 de ani de la prima apariție) alături de alte liste ca Cele mai bune 50 de coperți, Cele mai proaste 50 de seriale din toate timpurile, Cele mai bune 50 de personaje de desene animate etc). Lista a fost prezenttă într-un program TV special ABC, TV Guide's 50 Best Shows of All Time, la 13 mai 2002. Cele mai bune 100 de episoade din toate timpurile

Cele mai bune 100 de episoade din toate timpurile (100 Greatest Episodes of All-Time în 1997 și Top 100 Episodes of All Time în 2009) este o listă a revistei TV Guide cu cele mai bune 100 de seriale TV americane care au influențat cultura occidentală. Prima listă a apărut în 28 iunie 1997 și a doua în 15 iunie 2009 în colaborare cu TV Land. Cele mai bune 50 de seriale din toate timpurile

Danișmendizii, uneori Danișmenzi, Danișmenizi (în ) au fost o dinastie turcă care a condus un principat (beilik) existent în partea central-nordică a Anatoliei, între anii 1071-1178. Dinastia concentrată inițial în jurul orașelor Sivas, Tokat și Niksar, s-a extins ulterior, controlând temporar Ankara și Kastamonu, și la sud până la Malatya. La începutul secolului al XII-lea, danișmendizii au rivalizat cu Sultanatul selgiuc de Rum, care controla o mare parte a teritoriului din jurul beilikului, iar ulterior, au luptat intens și împotriva cruciaților (Prima cruciadă). Danișmendizii s-au stabilit în Anatolia după dezastruoasa bătălie de la Manzikert, în care turcii selgiucizi i-au învins pe bizantini. Danișmend Ghazi (fondatorul dinastiei) a profitat de lupta internă a dinastiei selgiuc după moartea lui Suleiman (1086) pentru a-și înființa propria dinastie. Capitala a fost stabilită inițial în Amasya. În 1130, Boemund al II-lea al Antiohiei a încercat să ajute Cilicia armeană împotriva danișmenizilor, însă a fost ucis într-o bătălie cu Gumuștegin, fiul lui Danișmend. Gumuștegin a murit în 1134, iar fiul și succesorul lui, Mohamed, nu mai aveau spiritul militar al tatălui și bunicului său. După moartea lui Mohamed (1142), principatul a fost împărțit între cei doi frați ai săi, Yagy-Basan, care a păstrat titlul de „malik” și domnea din Sivas, iar Ain ad-Din, domnea în Malatya. În 1155, sultanul selgiuc Kilij-Arslan al II-lea la atacat pe Yagy-Basan, care a solicitat ajutor emirilor zenghizi din Mosul. Cu toate acestea, în 1174, Kilij a atacat repetat Sivasul, omorând ultimul bei, Zu'n-Nun și a ocupat posesiunile sale. Patru ani mai târziu, danișmenizii din Malatya au fost de asemenea cuceriți și de asemenea anexați sultanatului de Rum.

Acinetobacter baumannii este o bacterie gram-negativă, de obicei scurtă, aproape rotundă în formă de tijă (coccobacillus). Acesta poate fi un agent patogen oportunist la om, care afectează persoanele cu sistemul imunitar compromis, și care este din ce în ce mai frecvent cauza infecțiilor spitalicești (nosocomiale). În timp ce alte specii din genul Acinetobacter sunt adesea găsite în probe de sol (ceea ce duce la concepția greșită că A. baumannii este un organism care trăiește de asemenea în sol), A. baumannii este aproape exclusiv prezentă în medii spitalicești. Deși ocazional a fost identificată în probe de sol și apă din natură, habitatul său natural este încă necunoscut. Bacteriile din acest gen nu prezintă flagel, o structură ca un bici folosită pentru locomoție, dar prezintă motilitate prin spasme sau de grup. Acest lucru poate fi datorat activității pililor de tip IV, care pot fi extinși și retrași. Motilitatea în A. baumannii poate fi de asemenea datorată excreției de exopolizaharide, prin care se creează un film de polizaharide cu masă moleculară mare în urma bacteriei care îi permite astfel să avanseze. Microbiologii clinici diferențieză membrii din genul Acinetobacter de alte Moraxellaceae prin efectuarea unui test al oxidazei, deoarece Acinetobacter spp. sunt singurii membri ai Moraxellaceae cărora le lipsesc oxidazele citocromului c.Colocvial, A. baumannii este numită și „Iraqibacter” datorită apariției aparent bruște în spitalele militare din timpul Războiului din Irak. Bacteria a continuat să fie o problemă pentru veteranii și soldații care au luptat în Irak și Afganistan. Tulpinile A. baumannii rezistente la antibiotice s-au răspândit în spitale civile, ca urmare a transportului de soldați infectați prin mai multe unități medicale. A. baumannii este un agent patogen oportunist, care profită de o serie de alte boli, fiecare cu propriile simptome. Unele infecții posibile în care poate apărea A. baumannii sunt: Infecțiilor postchirurgicale, inclusiv bacteria care cauzează fasceită necrozantă Simptomele infecției cu A. baumannii sunt de multe ori imposibil de distins de alte infecții cauzate de alte bacterii oportuniste, precum Klebsiella pneumoniae și Streptococcus pneumoniae. Simptomele infecției cu A. baumannii variază de la febră și frisoane, erupții cutanate, confuzie și/sau stare mentală alterată, dureri sau senzații de usturime la urinare, nevoia puternică de a urina frecvent, sensibilitate la lumină, greață (cu sau fără vărsături), dureri musculare și în piept, probleme de respirație și tuse (cu sau fără mucus galben, verde sau sângeros). În unele cazuri, A. baumannii poate să nu prezinte simptome sau urme de infecție, precum în cazul colonizării unei răni deschise sau traheostomii. Pentru că cele mai multe infecții sunt acum rezistente la mai multe medicamente, stabilirea susceptibilităților tulpinii este necesară pentru ca tratamentul să fie de succes. În mod tradițional, infecțiile au fost tratate cu imipenem sau meropenem, dar a fost observată o creștere constantă în A. baumannii rezistente la carbapenem. În consecință, metodele de tratament de multe ori se bazează pe polimixine, în special colistin. Colistinul este considerat un medicament de ultimă instanță pentru că de multe ori provoacă leziuni renale, printre alte efecte secundare. Metodele de prevenire în spitale se concentrează pe creșterea frecvenței spălării mâinilor și îmbunătățirea procedurilor de sterilizare. Acinetobacter baumannii a fost tratată recent cu ajutorul bacteriofagilor (virusuri anti-bacteriene). Fiind cunoscută ca o infecție oportunistă, infecțiile cu A. baumanii sunt extrem de răspândite în spitale. A. baumanii prezintă risc foarte mic pentru persoanele sănătoase, dar factorii care cresc riscurile de infecție includ: Boli care necesită utilizarea unui ventilator Răni deschise tratate într-un spital Tratamente care necesită dispozitive invazive, precum catetere urinare A. baumanii se poate răspândi prin contact direct cu suprafețe, obiecte și pielea persoanelor contaminate. Introducerea bacteriei A. baumannii și, ulterior, prezența în spitale este bine documentată. A. baumannii este de obicei adusă în spital de un pacient colonizat. Datorită capacității sale de a supraviețui pe suprafețe artificiale și rezistenței la uscare, bacteria poate rămâne prezentă și infecta pacienți noi după mult timp. Dezvoltarea A. baumannii este suspectată a fi favorizată în spital datorită utilizării constante de antibiotice de către pacienții din spital. Acinetobacter pot fi transmisă prin contactul dintre persoane sau prin contactul cu suprafețe contaminate. Acinetobacter poate intra prin răni deschise, catetere și tuburi de respirat. Într-un studiu din 2009 al unităților de terapie intensivă din Europa, A. baumannii a fost găsită responsabilă pentru 19,1% din cazurile de pneumonie asociată utilizării ventilatorului. Un studiu din 2013 din Indonezia a arătat că infecțiile neonatale cu A. baumanii s-au datorat acelorași tulpini de bacterii găsite în spitalele în care nou-născuții au petrecut primele zile. Aceste tulpini au fost găsite pe suprafețe dure, precum și pe mâinile personalului medical.

Dinastia Almoravid (în berberă ⵉⵎⵔⴰⴱⴹⵏ, Imrabḍen, în , Al-Murābiṭūn) a fost o dinastie musulmană berberă centrată în Marocul de azi. Înființată în secolul al XI-lea, Dinastia și-a întins controlul peste Magrebul de Vest și Al-Andalus (Iberia arabă). Fondată de Abdallah ibn Yasin, capitala almoraviă a fost situată la Marrakesh (fondată în 1062). Almoravizii au fost cruciali în prevenierea (temporară) căderii Al-Andalusului, înfrângând forțele creștine la Sagrajas în 1086. Acest lucru le-a permis să controleze un imperiu care se întindea pe o lungime de 3.000 de kilometri de la nord la sud. Cu toate acestea, dinastia a existat o perioadă scurtă. Almoravizii au pierdut din puterea lor, atunci când nu au reușit să oprească rebeliunea Masmuda inițiată de Ibn Tumart. Drept urmare, ultimul conducător almoravid, Ishaq ibn Ali, a fost ucis la Marrakech în aprilie 1147 sub loviturile califatului Almohad, care i-a înlocuit ca o dinastie dominantă atât în Maroc, cât și în Al-Andalus.

Antinatalismul sau antinatalitatea este o poziție filosofică care atribuie o valoare negativă nașterii. Antinataliștii susțin că oamenii trebuie să se abțină de la procreare deoarece aceasta este un rău moral (unii recunoscând și procrearea altor ființe simțitoare ca fiind un rău moral). În scrierile științifice și în literatură, au fost prezentate diferite baze etice pentru antinatalism. Unele dintre cele mai vechi scrieri care au supraviețuit ideii că ar fi mai bine să nu te fi născut provin din Grecia antică. Termenul „antinatalism” este în contradicție cu termenul „natalism” sau „pro-natalism” și se presupune că a fost folosit pentru prima dată de Théophile de Giraud (născut în 1968) în cartea sa L'art de guillotiner les procréateurs: Manifeste anti-nataliste. În învățăturile lui Buddha (circa 400 î.Hr.), printre cele ale patru adevăruri nobile și la începutul lui Mahāvagga, se interpretată de Hari Singh Gour (1870-1949) după cum urmează: Nevăzând suferința care apare în viață, omul naște copiii și este, prin urmare, cauza bătrâneții și a morții lor. Dacă ar realiza ceea ce va face, el s-ar opri din procrearea copiilor și ar opri efectul de îmbătrânire și moarte. Marcioniții credeau că lumea vizibilă este o creație malefică a unui demiurg brut, crud, gelos și furios, pe nume Yahweh. Conform acestei învățături, oamenii trebuie să i se opună, să părăsească lumea, să nu creeze oameni și să se încreadă într-un zeu benevol al milei, care este străin și îndepărtat. Encratiții au observat că nașterea duce la moarte. Pentru a cuceri moartea, oamenii trebuie să renunțe la procreare: "să nu producă nutriție proaspătă pentru moarte". Maniheiștii , Bogomili și catarii credeau că procrearea condamnă sufletul la închisoare în materie rea. Ei au văzut procrearea ca un instrument al unui zeu malefic, demiurg sau al Satanei care încarnează elementul divin în materie și astfel face ca elementul divin să sufere. Julio Cabrera considera problema de a fi creator în relație cu teodiceea și dezbate că, așa cum ne este imposibil să apărăm ideea unui Dumnezeu benevol ca și creator, este de asemenea imposibil să apărăm ideea unui om bun ca și creator. În paternitate, părintele uman imită părintele divin, în sensul în care educația ar putea fi înțeleasă ca o formă de căutare a "mântuirii", "calea cea dreaptă" pentru un copil. Cu toate acestea, o ființă umană poate decide că este mai bine lipsa suferinței decât prezența ei și să ofere posibilitatea ulterioară de salvare din suferință. În opinia lui Cabrera, răul nu este asociat cu lipsa ființei, ci cu suferința și moartea celor prezenți în viață. Așadar, dimpotrivă, răul fiind asociat cu ființa. Karim Akerma, din cauza problemei morale a omului ca creator, introduce Antropodiceea, un concept copie pentru Teodicee. El este de părere că, cu cât mai există mai puțină credință în Creatorul - Dumnezeu cel autoputernic, cu atât mai urgentă devine problema antropodității. Akerma crede că cei care doresc să ducă o viață etică, pentru a cauza o suferință este necesară o justificare. Omul nu mai poate trimite responsabilitatea pentru suferință unei entități imaginare care să stabilescă principiile morale. Pentru Akerma, antinatalismul este o consecință a prăbușirii încercărilor teodicee și a eșecului încercărilor de a stabili o antropodicee. Potrivit lui, nu există nici o metafizică, nici o teorie morală care să justifice facerea de noi oameni și, prin urmare, antropodiceea este imposibil de apărat, precum și teodiceea. Peter Wessel Zapffe (1899-1990) privea oamenii ca un paradox biologic. Conștiința a devenit supra-evoluată în oameni, făcându-ne astfel incapabili de funcționare în mod normal precum alte animale: percepția de sine fiind peste așteptări. Slăbiciunea și insignifianța noastră în Cosmos fiind vizibile pentru noi. Vrem să trăim și, totuși, din cauza modului în care am evoluat, suntem singura specie ai cărei membri sunt conștienți că sunt destinați să moară. Suntem capabili să analizăm trecutul și viitorul, atât situația noastră cât și cea a celorlalți, să ne imaginăm suferința a miliarde de oameni (precum și a altor ființe vii) care au trăit în trecut sau astăzi și simțim compasiune pentru suferința lor. Tânjim pentru dreptate și sens într-o lume în care niciuna nu se întâmplă. Acest lucru garantează că viețile persoanelor conștiente sunt tragice. Avem dorințe - nevoi spirituale pe care realitatea este incapabilă a le satisface, iar specia noastă continuă să existe doar pentru că ne limităm conștiința la ceea ce implică realitatea respectivă. Existența umană se rezumă la o rețea întortocheată de mecanisme de apărare, care pot fi observate atât individual cât și social în comportamentul nostru de zi cu zi. Potrivit lui Zapffe, umanitatea ar trebui să înceteze această auto-înșelăciune, iar consecința naturală ar fi extincția ei prin abținerea de la procreare. Julio Cabrera a propus un concept de "etică negativă" în opoziție cu etica "afirmativă", adică etică care afirmă existența. El descrie procrearea ca manipulare, un act dăunător, trimiterea unilaterală și fără consens a unei ființe umane într-o situație imorală, dureroasă și periculoasă. Pentru Cabrera, această situație - viața umană, este "structural negativă" prin faptul că componentele ei sunt în sine adverse. Cele mai comune dintre aceste componente sunt, după părerea lui, următoarele:Cabrera numește acest set de caracteristici A-C "terminalitatea de a fi". Julio Cabrera, David Benatar (născut în 1966), și Karim Akerma susțin că procrearea este contrară imperativului practic al lui Immanuel Kant (conform lui Kant,un om nu ar trebui niciodată folosit ca mijloc, dar totdeauna în același timp ca scop). Ei susțin că o persoană poate fi creată de dragul părinților sau altor oameni, dar este imposibil să creezi pe cineva pentru binele lui; și prin urmare, după recomandarea lui Kant, nu ar trebui să creăm oameni noi. Heiko Puls dezbate că considerațiile lui Kant asupra atribuțiilor părintești și procrearea umană implică, în general, argumente pentru un antinatalism justificat din punct de vedere etic. Cu toate acestea, Kant, în opinia lui Puls, respinge această poziție în teleologia sa din motive meta-etice . Julio Cabrera, Seana Shiffrin, Gerald Harrison, Julia Tanner și Asheel Singh susțin că procrearea este problematică din punct de vedere moral din cauza imposibilității de a obține consimțământul de la omul care urmează să fie creat. Julio Cabrera susține că procrearea reprezintă o încălcare a autonomiei, deoarece nu suntem în stare să obținem consimțământul omului atunci când acționăm în numele lui prin procreare și că un om rațional, care are informații fiabile despre situația umană și care ar avea capacitatea de a vorbi existența sa ar putea sa nu fie de acord cu nașterea sa și experiența răurilor asociate cu existența (aceasta este o referință la un experiment de gândire propus de Richard Hare, care susține că nașterea ar fi fost, fără îndoială, aleasă). Seana Shiffrin enumeră patru factori care, în opinia ei, pun o problemă în justificarea prezumției de consimțământ: Gerald Harrison și Julia Tanner dezbat că atunci când vrem să influențăm în mod semnificativ pe cineva prin acțiunea noastră și nu este posibil să obținem consimțământul acestuia, atunci implicit nu ar trebui să executăm o astfel de acțiune. Excepția este, potrivit lor, în acțiuni prin care vrem să împiedicăm rănirea ți mai gravă a unei persoane (de exemplu, împingând pe cineva din calea unui pian care cade). Totuși, în opinia lor, astfel de acțiuni cu siguranță nu includ și procrearea, deoarece înainte de luarea aceastei acțiuni persoana nu există. Asheel Singh subliniază că nu trebuie presuăunem că existență este întotdeauna un rău pentru a recunoaște antinatalismul ca o viziune corectă. În opinia sa, este suficient să credem că nu există nici un drept moral de a provoca răni severe care pot fi prevenite fără consimțământ. Marc Larock prezintă o viziune pe care o numește „deprivaționalism”. Potrivit acesteia: Fiecare persoană are interes în achiziționarea unei noi preferințe satisfăcute. De câte ori o persoană este lipsită de noua preferință satisfăcută, aceasta încalcă un interes și, astfel, cauzează rău. Larock argumentează că, dacă o persoană este lipsită de un număr infinit de preferințe noi satisfăcute, ea suferă un număr la fel de mare de daune, iar o , astfel de deprivare este moartea care rezultă din procreație. Toți suntem aduși în existență fără consimțământ iar în cursul vieții noastre facem cunoștință cu o sumedenie de dumnezei. Din păcate, există o limită a variațiuni de bine cu care avem de-a face în decursul vieții noastre. Într-un final fiecare dintre noi va muri și va fi permanent tăiat din perspectiva unui viitor mai bun. Existența, văzută în acest mod, pare a fi o glumă proastă. Larock consideră că nu este corect să își neutralizeze viziunea prin a spune că moartea este de asemenea un infinit beneficiu pentru noi pentru că ne protejează de numărul infinit de preferințe frustrante noi. El propune un experiment dur în care avem doi oameni: Maria și Toma. Prima persoană, Maria, moare la 40 de ani ca rezultat al complicațiilor cauzate de o boală degenerativă. Maria ar trăi încă câtva timp, dacă nu ar exista complicațiile bolii, dar ar trăi numai în chinuri. Cea de-a doua persoană, Toma, moare la aceeași vârstă și din cauza aceleiași boli dar în cazul lui boala este într-un asemenea hal încât corpul său nu mai poate funcționa deloc. Conform lui Larock este rău când cineva ca Toma întâmpină imposibilitatea de a continua să obțină lucruri bune în viața sa; fiecare viață ajungând la o concluzie ca aceasta, dacă cineva trăiește îndeajuns de mult iar intuițiile noastre nu ne spun că este bine sau măcar neutru. Prin urmare ar trebui să respingem faptul că moartea este un beneficiu infinit petnru că credem că Toma a avut ghinion. În cazul Mariei intuiția noastră ne spune că ea a fost puțin mai norocoasă ca Toma. Ghinionul ei este micșorat de faptul că moartea a salvat-o de perspectiva reală de a trăi lucruri rele. Nu avem aceeași gândire în cazul lui Toma. În cazul lui nu a fost posibil niciun viitor rău sau bun. Larock crede că, în timp ce suntem în imposibilitatea de a trăi lucruri bune în viitor ne pare a fi un rău, simpla lipsă a posibilității logice de a experimenta lucruri rele în viitor nu pare a fi un beneficiu pentru noi. Dacă ar fi așa nu ar fi nimic ciudat în a recunoaște că Toma nu a suferit vreun ghinion. Dar el este o victimă a ghinionului, la fel ca Maria. Totuși ghinionul Mariei nu pare a fi la fel de mare pentru că moartea ei împiedică suferința. Larock este de părere că majoritatea oamenilor vor vedea ambele cazuri în acest mod. Din această concluzie ar trebui să rezulte că de fapt oamenii recunosc că există o asimetrie între daunele și beneficiile cauzate de moarte. Larock rezumă opinia sa astfel: Existența fiecărui pacient moral din lumea noastră se bazează pe o crudă eroare morală grosolană. După cum o văd eu, non-procrearea este cel mai bun mijloc de a corecta această greșeală. Utilitarismul negativ dezbate faptul că minimizarea suferinței are o valoare morală ai importantă decât maximizarea fericirii. Hermann Vetter (născut în 1933) este de acord cu ipotezele lui Jan Narveson (născut în 1936): Cu toate acestea, el nu este de acord cu concluzia lui Narveson: În schimb, el prezintă următoarea matrice teoretică de decizie: Pe baza acestui fapt, el deduce că nu ar trebui să creăm oameni. Este imediat observat ca actul de a „nu produce un copil” domină actul de a „produce un copil” pentru că are consecințele bune egale cu un act pe de-o parte și consecințe mai bune decât celălalt pe de altă parte. Așadar este de preferat celălalt act în același timp încât nu se poate exclude cu certitudine posibilitatea ca copilul să fie mai mult sau mai puțin nefericit, iar aceasta nu o putem garanta. În orice caz este preferabil moral a nu produce un copil. Karim Akerma dezbate că utilitarismul necesită ipoteze cel mai puțin metafizice și, prin urmare, este cea mai convingătoare teorie etică. El crede că utilitarismul negativ este cel mai potrivit, deoarece lucrurile bune din viață nu compensează cele rele; în primul rând, cele mai bune lucruri nu compensează cele mai grave lucruri, cum ar fi, spre exemplu, experiențele unei dureri teribile, agoniile răniților, bolnavilor sau celor muribunzi. În opinia sa rareori știm ce să facem pentru a face oamenii fericiți, dar știm ce să facem astfel încât oamenii să nu sufere fiind suficient ca ei să nu fie creați. Ceea ce este important pentru Akerma în etică este lupta pentru cel mai mic număr de oameni care suferă (scopul fiind ca nimeni să mai sufere), nu lupta pentru cei mai mulți oameni fericiți, ceea ce potrivit lui, are loc în detrimentul suferințelor incomensurabile. Bruno Contestabile citează povestea „Cei care merg pe jos de la Omelas” de Ursula K. Le Guin. În această poveste, existența orașului utopic Omelas și norocul locuitorilor săi depind de suferința unui copil torturat într-un loc izolat care nu poate fi ajutat. Majoritatea acceptă această lucru și rămân în oraș, dar există și cei care nu sunt de acord, care nu doresc să participe și care astfel „pleacă departe de Omelas”. Contestabile face o paralelă aici: pentru ca Omelas să existe, copilul trebuie torturat și, în același fel, existența lumii noastre este legată de faptul că cineva este în mod constant rănit. Conform lui Contestabile, antinataliștii pot fi văzuți la fel ca „cei care pleacă din Omelas”, care nu acceptă o astfel de lume și care nu aprobă perpetuarea ei. El pune întrebarea: este toată fericirea capabilă să compenseze pentru suferința extremă a unei singure persoane?

Șomajul structural este o formă de șomaj cauzată de o nepotrivire între abilitățile pe care muncitorii din economie le pot oferi și abilitățile cerute de la muncitori de către angajatori (cunoscută și sub denumirea de decalaj de competențe). Șomajul structural este adesea cauzat de schimbări tehnologice care fac deprinderile profesionale ale multor lucrători învechite. Șomajul structural este una dintre mai multe categorii majore de șomaj deosebită de economiști, inclusiv șomajul de fricțiune, șomajul ciclic, șomajul involuntar și șomajul clasic. Deoarece necesită migrație sau recalificare, șomajul structural poate fi pe termen lung și poate fi redus lent.

Vlad este un serial TV românesc care a avut premiera pe 25 februarie 2019 pe canalul Pro TV. Seriale românești de televiziune

Sergio Reguilón Rodríguez () este un fotbalist profesionist spaniol, care evoluează pe post de fundaș stânga la clubul . Născut la Madrid, Reguilón s-a alăturat echipei de tineret al lui Real Madrid în 2005, la vârsta de opt ani. La 5 august 2015, după terminarea formării sale, el a fost împrumutat clubului UD Logroñés în Segunda División B timp de un sezon. Reguilón și-a făcut debutul senior la 23 august 2015, jucând ultimele șapte minute într-o victorie de 3-0 cu SD Compostela. La 23 august 2016, Reguilón s-a întors la Logroñés într-o tranzacție de împrumut de un an. Acum, fiind un jucător de start, a marcat opt goluri în timpul sezonului. La revenirea la Castilla, Reguilón a fost prima alegere a lui Santiago Solari și și-a reînnoit contractul la 11 mai 2018. La data de 25 august a aceluiași an, a fost cu siguranță promovat în echipa principală de către managerul Julen Lopetegui. Reguilón și-a făcut debutul profesional la 2 octombrie 2018, începând cu un meci în deplasare, care s-a terminat cu scorul de 0-1 pentru CSKA Moscova în Liga Campionilor UEFA. De asemenea, a debutat în La Liga la 3 noiembrie 2018, începând cu o victorie de 2-0 împotriva la Real Valladolid.

Tehnologii emergente sunt tehnologii a căror dezvoltare, aplicații practice sau ambele sunt în continuare în mare măsură nerealizate, astfel încât acestea devin din punct de vedere figurat proeminente dintr-un fundal de nonexistență sau obscuritate. Aceste tehnologii sunt în general noi, dar includ și tehnologii mai vechi care sunt încă controversate și relativ nedezvoltate în potențial, cum ar fi diagnosticul genetic preimplantare și terapia genetică (care datează din jurul anului 1990, dar chiar și astăzi au un mare potențial nedezvoltat). Tehnologiile emergente sunt adesea percepute ca fiind capabile să modifice status quo-ul. Tehnologiile emergente se caracterizează printr-o noutate radicală (în aplicare, chiar dacă nu în origini), o creștere relativ rapidă, o coerență, un impact proeminent, o incertitudine și o ambiguitate. Cu alte cuvinte, o tehnologie emergentă poate fi definită ca o „tehnologie radicală și relativ rapidă, caracterizată de un anumit grad de coerență persistent în timp și cu potențialul de a avea un impact considerabil asupra domeniului (domeniilor) socio-economic care este observată în ceea ce privește compoziția actorilor, instituțiilor și modelelor de interacțiune dintre acestea, împreună cu procesele de producție a cunoștințelor asociate, însă impactul său cel mai important se află în viitor și astfel faza de apariție este încă oarecum nesigură și ambiguă”. Tehnologiile emergente includ o varietate de tehnologii, cum ar fi tehnologia educațională, tehnologia informației, nanotehnologia, biotehnologia, știința cognitivă, psihotehnologia, robotică și inteligența artificială.

Este un loc în care se întâlnesc toate cele patru linii de metrou din Bruxelles, , , și , și o importantă stație multimodală, permițând transferul călătorilor între patru linii de metrou, două linii de tramvai și o linie de autobuz a MIVB-STIB, cinci linii de autobuz ale companiei flamande De Lijn și o linie de tren a RER. Stația de metrou este situată în interiorul Gării de Vest și a fost deschisă inițial pe 5 octombrie 1982, odată cu inaugurarea unei secțiuni de 7,1 km a liniei . Noua stație, extinsă și modernizată, a fost inaugurată pe 2 aprilie 2009 de către Regele Albert al II-lea, iar după reorganizarea, pe 4 aprilie 2009, a rețelei de metrou, Gare de l'Ouest / Weststation a devenit un punct nevralgic al acesteia. Gare de l'Ouest / Weststation este situată pe Șoseaua Ninove, este o stație de tranzit pentru garniturile liniilor , și și punctul terminus al liniei . Liniile 2 și 6 care trec prin stație au traseu comun până la Simonis, dar linia 6 continuă apoi până în stația Koning Boudewijn. În stație traseul metroului este unul suprateran, iar peroanele sunt dispuse de o parte și de cealaltă a liniilor. Pentru trecerea de pe un peron pe celălalt trebuie însă urcată și traversată o pasarelă pietonală. În sala caselor de bilete, situată deasupra peroanelor, se afla expusă o pictură pe sticlă a artistului Guy Vandenbranden. Lucrarea de artă acoperea întreaga lățime a unuia dintre pereți și a servit atât pentru decorare, cât și pentru a permite luminii să pătrundă. În timpul renovării stației, lucrarea a fost mutată și expusă la Beekkant. După renovare, la nivelul-2, vizavi de peronul spre Delacroix, este expus un colaj colorat, creație a artistului Yves Zurstrassen. La nivelul-3, de-a lungul liniei spre Elisabeth / Koning Boudewijn, sunt expuse 30 de fotografii alb-negru de 2 pe 3 metri realizate de Stephan Vanfleteren. Ele prezintă locuitori obișnuiți ai Bruxelles-ului care au devenit manechine pentru o zi și au purtat creații ale unor stiliști locali precum Christophe Coppens, Annemie Verbeke și Olivier Strelli. Muzeul Chinei, o galerie de 3000 de fotografii ale misionarilor din toată lumea care au încercat creștinarea Chinei.

Anthony James Donegan (), cunoscut mai ales ca Lonnie Donegan, a fost un cântăreț, compozitor și muzician excelând în genul muzical numit skiffle, un muzician extrem de influent asupra tuturor muzicienilor britanici ai anilor 1960, și despre care se spunea că era în vremea sa [The] King of Skiffle (Regele skiffle-ului). Născut în Scoția și crescut în Anglia, de la vârsta de un an, Donegan este listat în British Hit Singles & Albums ca cel mai cunoscut, apreciat, influent și plin de succes artist muzical britanic înaintea cvartetului celor patru The Big Fabs, The Beatles. Printre vârfurile recunoașterii carierei sale muzicale, Donegan a avut 31 Top 30 recoduri single cu statut de hit, 24 fiind successive, iar trei ocupând locul întâi, doar în Regatul Unit. Lonnie Donegan a fost, de asemenea, primul artist muzical britanic cu două hit-uri muzicale din US Top 10. Lonnie Donegan a fost recompensat cu un premiu Ivor Novello pentru realizările muzicale de o viață, în 1997, iar în 2000 a fost recompensat cu un titlu cavaleresc, MBE. Lonnie Donegan, care a avut numele la naștere de Anthony James Donegan, s-a născut în Bridgeton, Glasgow, Scoția, pe 29 aprilie 1931, ca fiu al unei mame irlandeze și al unui tată scoțian, violonist profesionist, angajat al Orchestrei Naționale a Scoției. În 1933, familia s-a mutat în East Ham, în East London. În anii 1939-1942, Donegan și familia au fost evacuați la Cheshire pentu a scăpa de The Blitz-ul al celui de-doilea ăzboi mondial, iar ulterior Lonnie a urmat colegiul în Altrincham. Donegan a decedat pe 3 noiembrie 2002, la vârsta de 71 de ani, după ce suferise un atac de cord, în timpul unui turneu, în Market Deeping, în comitatul Lincolnshire, la circa jumătatea turneului, și doar cu puțin înainte de a fi gata de a interpreta într-un concert memorial pentru George Harrison împreună cu The Rolling Stones. Donegan avusese probleme cardiace încă din anii 1970, suferind mai multe atacuri cardiace, pe care le-a depășit, refăcându-se de fiecare dată. Copil fiind, în anii 1940, Donegan a ascultat mai swing jazz și interpretări vocale, devenind interesat de chitară. Cele mai ascultate genuri de muzică, din acea perioadă, au fost viniluri de Country & western și blues, și în special discurile lui Frank Crumit și Josh White. Fiind puternic atras de muzica instrumentală, la 14 ani, în 1945, Donegan și-a cumpărat prima sa chitară. Donegan a devenit prima dată membru al unei formații muzicale semnificative, după ce Chris Barber auzise că Lonnie ar fi un bun interpret de banjo și i-a cerut acestuia o audiție în timpul unei călătorii cu trenul. Deși Donegan nu cântase vreodată la banjo, a depășit „neînțelegerea”, cumpărând un instrument și demonstrând talent, ingenuitate și personalitate. Participarea sa cu formația de Trad jazz a lui Barber a fost întreruptă de chemarea la satisfacerea serviciului militar la National Service în 1949. În timp ce își îndeplinea serviciul militar la Southampton, Lonnie a fost toboșarul trupei lui Ken Grinyer, Wolverines Jazz Band, la un local din oraș. Trupa lui Grinyer a fost denumită după trupa omonimă a anilor 1920, Wolverines (o USA jazz band). În 1952, muzicianul a format trupa Tony Donegan Jazzband, cu care a performat acte muzicale în jurul Londrei. Pe data de 28 iunie 1952, la Royal Festival Hall, Lonnie și trupa sa au cântat în deschidere pentru muzicianul blues Lonnie Johnson. Donegan a adoptat prenumele acestuia ca un tribut adresat acestuia, utilizându-l pentru prima dată la un concert dat la Royal Albert Hall, pe 2 iunie 1952. În perioada când lucra cu Ken Colyer's Jazzmen și cu Chris Barber, Donegan a fost vocalist și instrumentist la chitară și banjo în varianta de Dixieland a trupei. Apoi, s-a alăturat altor doi membri ai formației, când Jazzmen nu aveau spectacole, pentru alt gen de spectacole, numite skiffle break, nume sugerat de fratele lui Ken Colyer, Bill, nume inspirat de grupul muzical american Dan Burley Skiffle Group, al anilor 1930. În anul 1954, Colyer a părăsit grupul muzical pe care îl co-fondase, iar numele formației a devenit Chris Barber's Jazz Band. Mark Knopfler (de la Dire Straits) a lansat o melodie dedicată lui Lonnie Donegan, intitulată "Donegan's Gone", pe un albumul său din 2004, intitulat Shangri-La, declarând ca Donnegan a fost unul dintre muzicienii, care a avut o influență masivă asupara sa.

Democrația iliberală sau iliberalismul, numită și democrație parțială, democrație cu intensitate redusă, autoritarism electoral, democrație vidă, regim hibrid sau democrație ghidată, este un sistem de guvernare în care, deși au loc alegeri, din cauza lipsei de libertăți civile, cetățenii sunt ținuți în ignoranță privind activitățile celor care exercită puterea reală, deci nu există o societate deschisă. Există multe țări care nu sunt clasificate nici ca „libere”, nici ca „nelibere”, ci ca „probabil libere”, ele încadrându-se undeva între regimurile democratice și cele nedemocratice. Acest lucru se poate datora faptului că există o constituție care limitează puterile guvernamentale, dar cei aflați la putere ignoră aceste limite sau pentru că nu există un cadru legal constituțional adecvat al libertăților. Termenul de democrație iliberală a fost folosit de Fareed Zakaria într-un articol citat în mod regulat din 1997 în revista . Potrivit lui Zakaria, democrațiile iliberale se afirmă tot mai des în întreaga lume și limitează din ce în ce mai mult libertățile oamenilor pe care îi reprezintă. Zakaria subliniază că în Occident democrația electorală și libertățile civile (a cuvântului, religioasă etc.) merg mână în mână. Dar în lumea largă, cele două concepte se despart. El susține că democrația fără liberalism constituțional generează regimuri centralizate, o eroziune a libertății, concurență etnică, conflicte și război. Studii recente au abordat motivul pentru care instituția alegerilor, asociată în mod frecvent cu liberalismul și libertatea, a condus la astfel de rezultate negative în democrațiile iliberale. Regimurile hibride sunt sisteme politice în care mecanismul de determinare a accesului la funcțiile de stat combină atât practici democratice cât și autocratice. În regimurile hibride, există libertăți și opoziția este permisă să concureze în alegeri, dar sistemul de verificări și echilibrări ale puterilor în stat devine inoperant. Definiția lui Zakaria chiar a și fost promovată de primul ministru ungar Viktor Orbán în 2014, care a făcut din el conceptul central al propriului partid, Fidesz. El a susținut că scopul partidului a fost acela de a crea „un stat iliberal, un stat neliberal [care] nu respinge principiile fundamentale ale liberalismului, cum ar fi libertatea, și aș putea enumera mai multe, dar nu face din această ideologie element central al organizării de stat, ci include o abordare națională diferită, specială”.El a susținut că forma sa de „democrație iliberală” disprețuiește tolerarea minorităților, crede în forme puternice de majoritarism, respinge controlul și echilibrul puterilor în stat și crede în naționalism și separatism. Într-adevăr, Orbán a rescris Constituția Ungariei pentru a reflecta valorile iliberale ale partidului Fidesz și conduce în stil autoritar Ungaria, potrivit Freedom House. Jennifer Gandhi susține că mulți autocrați permit alegeri în timpul guvernării lor pentru a-și stabiliza și întări regimurile. În primul rând, ea susține că alegerile îi ajută pe lideri să rezolve amenințările din partea elitelor și a maselor, potolindu-i cu bani pe cei capabili să le uzurpe puterea și asigurându-și cooperarea publicului larg cu concesii politice. Gandhi susține, de asemenea, că alegerile iliberale servesc altor scopuri utile, cum ar fi furnizarea de informații autocraților despre cetățenii lor și stabilirea legitimității atât pe plan intern, cât și în comunitatea internațională, aceste funcții variate trebuind să fie elucidate în cercetările viitoare. În acest scop, în multe țări există o opoziție care funcționează „cu voie de la stăpânire”, și care nu pune probleme puterii, nu promovează idei noi și schimbare, rolul ei fiind doar cel de a pierde alegerile. Aceasta este numită opoziție sistemică, spre deosebire de cea nesistemică cea problematică și incomodă pentru putere, suprimată de aceasta din urmă și sprijinită de populație mai ales prin proteste de stradă și nesupunere civică. Un exemplu de durabilitate a regimului oferit de democrația iliberală este ilustrat în fostul regim egiptean al lui Mubarak. Lisa Blaydes arată că, sub lunga conducere a lui Mubarak, alegerile au oferit un mecanism prin care elitele au cumpărat voturi pentru a sprijini guvernul (prin distribuirea bunurilor și a resurselor necesare publicului) pentru a dobândi imunitatea parlamentară impusă de regim. Acest lucru le-a permis să acumuleze averi ilicite și să se înfrupte din resursele statului fără consecințe juridice. Astfel de cercetări sugerează că, având în vedere funcția stabilizatoare a alegerilor iliberale, statele guvernate în cadrul democrațiilor iliberale pot avea perspective scăzute de tranziție către un sistem democratic protejat de libertățile constituționale. Pentru a descuraja acest fenomen și pentru a promova dezvoltarea democrațiilor liberale cu alegeri "libere și corecte", Zakaria propune comunității internaționale și Statelor Unite să pună capăt obsesiei alegerilor și să promoveze liberalizarea graduală a societăților. Zakaria avansează instituții precum Organizația Mondială a Comerțului, Sistemul Federal de Rezervă și un control al puterii sub forma sistemului judiciar pentru promovarea democrației și limitarea puterii persoanelor care pot fi distructive. Guvernele democratice iliberale pot crede că au mandatul de a acționa în orice mod pe care îl consideră potrivite, atâta timp cât organizează alegeri regulate. Lipsa libertăților, cum ar fi libertatea de exprimare și libertatea de întrunire, fac extrem de dificilă opoziția. Conducătorii puterii pot centraliza puterile între diferitele departamente ale guvernului central și ale administrației locale (care nu prezintă separarea puterilor). Mass-media este adesea controlată de stat și sprijină ferm regimul . Organizațiile non guvernamentale se pot confrunta cu reglementări oneroase sau pur și simplu pot fi interzise. Regimul poate folosi birocrația, presiunea economică, închisoarea sau violența împotriva criticilor săi. Zakaria consideră că liberalismul constituțional poate aduce democrație, dar nu și invers. Există un spectru de democrații iliberale: de la cele care sunt democrații aproape liberale la cele care sunt aproape deschis dictaturi. O metodă propusă pentru a determina dacă un regim este o democrație iliberală este de a determina dacă "are alegeri regulate, libere, corecte și competitive pentru a umple principalele puteri în țară, dar nu se califică drept liber în evaluările anuale ale drepturilor civile și ale drepturilor politice făcute de Freedom House". Un articol din 2008 semnat Rocha Menocal, Fritz și Rakner descrie apariția unor democrații iliberale și discută unele dintre caracteristicile lor comune. Într-un discurs din 2014, după realegere, Viktor Orbán, prim-ministru al Ungariei, și-a descris părerile despre viitorul Ungariei ca "stat iliberal".În interpretarea sa, "statul iliberal" nu respinge valorile democrației liberale, dar nu îl adoptă ca un element central al organizării statului. Orbán a enumerat Singapore, Rusia, Turcia și China ca exemple de națiuni "de succes", "dintre care nici una nu este liberală, iar unele nici măcar nu sunt democrații" Federația Rusă sub conducerea lui Vladimir Putin este, de asemenea, descrisă drept o democrație iliberală. Alegerile au loc regulat, însă mulți observatori străini (de exemplu, din partea OSCE) nu le consideră libere sau echitabile. Sutele de jurnaliști uciși în Rusia arată limitele libertății de exprimareîn această țară; majoritatea rețelelor de televiziune și ziare importante sunt deținute de stat sau influențate de guvern și, în timpul alegerilor, sprijină în mod deschis partidele care susțin guvernul. De asemenea, Rusia a trecut la o perioadă de democrație la începutul anilor 1990, dar, în timp ce alegerile rămân în vigoare, controlul de stat al mass-media este în creștere, iar opoziție în Rusia este dificil de făcut. Un exemplu clasic de democrație iliberală este Singapore. În timpul conducerii lui Lee Kwan Yew, Singapore a obținut independența deplină, mai întâi față de Marea Britanie și apoi față de Malaezia în anii 1960. La acea vreme, a fost structurată ca o democrație relativ liberală, deși cu unele legi interne de securitate care permit detenția fără judecată. De-a lungul timpului, guvernarea Partidului Acțiunii Populare din Singapore și-a consolidat puterea în anii 1960 și 1970, a adoptat o serie de legi și politici care au limitat libertățile constituționale (cum ar fi dreptul de a se aduna sau de a forma asociații, având în vedere faptul că existau ciocniri interrasiale și revolte religioase în aceste vremuri) și și-a extins influența asupra mass-mediorum, a sindicatelor, a ONG-urilor și a mediilor academice. În consecință, deși în mod regulat se desfășoară alegeri multipartinice din punct de vedere tehnic, realitatea politică din Singapore (inclusiv teama și autocenzura) face ca participarea la politica opoziției să fie extrem de dificilă, lăsând partidul de guvernământ dominant ca singura opțiune credibilă în sondaje. Într-un reportaj al CNN din 2015, Zakaria a spus că Turcia sub Recep Tayyip Erdoğan a devenit un caz de manual de democrație iliberală. Erik Meyersson observă că, folosindu-se criteriile de măsurare a libertății de la Freedom House, Turcia a ocupat ultimul loc între democrațiile electorale în 2015, cu mult în urma unor țări care nu sunt considerate neapărat democrații electorale. Folosind aceeași măsură a libertății de la Freedom House, Honduras, Bangladesh și Pakistan au fost următoarele trei democrații cele mai iliberale (în această ordine). Meyersson observă, de asemenea, că, în ciuda iliberalismului autodeclarat al Ungariei, acesta nu a fost mai rea decât Bulgaria și oricum înaintea Serbiei, dacă se utilizează criteriile de măsurare a libertății ale lui Freedom House. Scriitorii, precum Steven Levitsky și Lucan Way, resping conceptul de democrație iliberală, spunând că numai „tulbură apele” pe baza faptului că, dacă o țară nu are partide de opoziție și mass-media independente, nu este democratică. Aceștia susțin că sintagma „democrație iliberală” este inadecvată pentru unele state, deoarece termenul implică faptul că aceste regimuri sunt, în inima lor, democrații care au mers prost. Levitsky și Way susțin că state cum ar fi Republica Federală Iugoslavia sub Slobodan Milošević, Zimbabwe și Rusia post-sovietică nu au fost niciodată cu adevărat democratice și nu s-au dezvoltat spre democrație, ci au tendința spre comportament autoritar, în ciuda alegerilor, uneori contestate. Astfel, Levitsky și Way au creat un nou termen pentru a elimina conotația pozitivă a democrației din aceste state și pentru a le distinge de democrațiile defecte sau în curs de dezvoltare: autoritarism competitiv. Potrivit unui studiu efectuat de către politologul Michael K. Miller de la Universitatea George Washington, alegerile autocratice multipartinice prevăd rezultate semnificativ mai bune în domeniul sănătății, al educației, al egalității de gen și al libertăților fundamentale față de autocrația neelectorală. Efectele asupra sănătății și educației sunt la fel de puternice ca acelea ale democrației și sunt semnificativ mai bune decât în autocrația neelectorală.

Legatul papal (de la termentul antic roman legatus) este un reprezentant personal al papei către națiunile străine ori o altă Biserică catolică, națională. El este împuternicit în problemele credinței catolice și pentru rezolvarea problemelor ecleziastice.

Gillian Vigman () este o actriță americană de benzi desenate. Ea este cea mai recunoscuta pentru rolul său ca "soția lui Jack " în multe reclame Jack in the Box, dar este de asemenea remarcabilă pentru apartenenta sa la posturile de comedie recurente din seriile de comedie MADtv. De asemenea, ea a jucat în comedia ABC Sons & Daughters și a avut roluri recente în sitcomurile Suburgatory and New Girl. Vigman s-a născut în Holmdel, New Jersey, dintr-o mamă britanică și un tată american. Tatăl ei s-a născut evreu, iar mama ei s-a convertit la iudaism. Și-a început cariera de comedie profesională în Chicago, care lucrează în Orașul al II-lea .Înainte de a se alătura distribuției MADtv , Vigman a concertat cu Compania Națională de Turism Second City în anul 2000, pentru a-și lansa sezonul de sărbători de 20 de ani. A apărut pentru prima oară pe MADtv în cel de-al optulea episod din cel de-al optulea sezon într-o schiță numită "The Real Bachelor". Ea este doar al doilea membru de casting care apare într-un sezon mai devreme, înainte de a se alătura unei distribuții regulate recurente. Numai Daniele Gaither , care a apărut într-o schiță în cel de-al doilea sezon înainte de a se alătura distribuției în Season Nine , a obținut o astfel de distincție. Vigman a aderat oficial la distribuția MADtv în 2003, ca interpret special pentru sezonul nouă. La sfârșitul sezonului nouă, în 2004, contractul său nu a fost reînnoit.

Kilij Arslan I (în , în ) a fost sultanul Sultanatului selgiuc de Rum în perioada anilor 1092-1107. El a condus sultanatul în timpul primei Cruciade și prin urmare a suferit primul din partea invaziilor cruciaților. Cu toate acestea, el a restabilit sultanatul de Rum după moartea lui Malik Șah I și i-a învins pe cruciați în trei bătălii în timpul cruciadei din 1101. Kilij Arslan pentru o perioadă îndelungată de timp s-a aflat în prizonierat în Persia. După ce a scăpat de acolo, a obținut din nou tronul paternal și și-a extins posesiunile în detrimentul bizantinior. La începutul primei Cruciade, cruciații au început să traverseze Sultanatul, prima mulțime, slab organizată formată în mare parte din țărani, condusă de Petre Sihastrul, a fost înfrântă complet (1097), însă nu a putut face față armatei și cavaleriei grele a lui Godefroy de Bouillon. Ulterior, Kilij Arslan în 1101, a distrus trei corpuri de trupe creștine recent sosite. Din acel moment, cruciații au ales o altă cale de trecere spre Palestina, ocolind sultanatul de Rum. Kilij și-a petrecut sfârșitul vieții luptând împotriva emirilor rebeli și sa scufundat în timpul uneia dintre bătălii. După cruciade, el sa mutat spre est, luând pe Harran și pe Diyarbakir. În 1107 el a cucerit Mosul, dar a fost învins de Mehmed I de Marele Seljuq susținut de Ortoqids și Fakhr al-Mulk Radwan de la Aleppo la bătălia de pe râul Khabur. După ce a pierdut bătălia, Kilij Arslan a murit încercând să fugă peste râu.

Curry este un limbaj de programare logică funcțională experimentală bazat pe limbajul Haskell. Acesta îmbină elementele de programare funcțională și logică, inclusiv integrarea programării constrângerilor. Este aproape un superset al lui Haskell, lipsit de sprijin, mai ales pentru supraîncărcare folosind clase de tip, pe care unele implementări le furnizează oricum ca o extensie a limbajului, cum ar fi compilatorul curcubeului Münster. Un program funcțional este un set de funcții definite prin ecuații sau reguli. Un calcul funcțional constă în înlocuirea subexprimărilor cu subexprimări egale (în ceea ce privește definițiile funcțiilor) până când nu mai sunt posibile înlocuiri (sau reduceri) și se obține o valoare sau o formă normală. De exemplu, luați în considerare funcția dublă definită deExpresia “double 1” se înlocuiește cu 1+1.Acesta din urmă poate fi înlocuit cu 2 dacă interpretăm operatorul “+” care trebuie definit printr-un set infinit de ecuații, de exemplu, 1+1 = 2,1+2 = 3 etc. În mod similar, se pot evalua expresiile imbricate (unde se citează subexpresiile care trebuie înlocuite): Există și un alt ordin de evaluare dacă înlocuim argumentele operatorilor de la dreapta la stânga: În acest caz, ambele derivări conduc la același rezultat, o proprietate cunoscută drept confluență. Aceasta rezultă dintr-o proprietate fundamentală a limbilor funcționale pure, denumită transparență referențială: valoarea unui rezultat calculat nu depinde de ordinea sau timpul de evaluare, datorită absenței efectelor secundare. Acest lucru simplifică raționamentul și menținerea programelor funcționale pure. Cât de multe limbi funcționale ca Haskell do, Curry acceptă definirea tipurilor de date algebrice prin enumerarea constructorilor lor. De exemplu, tipul de valori booleene constă în constructorii True și False care sunt declarați după cum urmează: Funcțiile pentru booleani pot fi definite prin potrivirea tiparelor, adică prin furnizarea mai multor ecuații pentru valorile diferite ale argumentului: Principiul înlocuirii egal cu egal este încă valabil, cu condiția ca argumentele actuale să aibă forma cerută, de exemplu: Structurile de date mai complexe pot fi obținute prin tipuri de date recursive. De exemplu, o listă de elemente, unde tipul de elemente este arbitrar (denotat de variabila de tip a), este fie lista goală “[]”, fie lista ne-goală “x:xs” constând dintr-un prim element x și o listă xs:Dincolo de aplicarea sa pentru diverse sarcini de programare, operația "++" este de asemenea utilă pentru a specifica comportamentul altor funcții în liste. De exemplu, comportamentul unei funcții care are ultimul element dintr-o listă poate fi specificat după cum urmează: pentru toate listele last xs = e dacă ∃ys:ys++[e] = xs. Pe baza acestei specificații, se poate defini o funcție care să satisfacă această specificație utilizând funcții de programare logică. În mod similar cu limbile logice, limbile logice funcționale oferă căutarea unor soluții pentru variabilele cuantificate existențial. Spre deosebire de limbile logice pure, ele sprijină rezolvarea ecuațiilor peste expresiile funcționale imbricate, astfel încât o ecuație precum ys++[e] = [1,2,3] este rezolvată prin instanțierea ys în listă [1,2] și e la valoarea 3. In Curry one can define the operation last as follows:Aici, simbolul "=: =" este folosit pentru constrângerile ecuaționale pentru a oferi o distincție sintactică de la ecuațiile definitorii. În mod similar, variabilele suplimentare (adică variabilele care nu apar în partea stângă a ecuației definitorii) sunt explicit declarate de "unde ... free" pentru a oferi unele posibilități de a detecta bug-uri cauzate de tipărire. O ecuație condiționată a formulei l | c = r este aplicabil pentru reducere dacă condiția lui c a fost rezolvată. Spre deosebire de limbile pur funcționale în care condițiile sunt evaluate doar la o valoare booleană, limbile logice funcționale sprijină rezolvarea condițiilor prin ghicirea valorilor pentru necunoscute în condiție. În scopul rezolvării unor astfel de condiții se utilizează o îngustare așa cum este discutată în secțiunea următoare. Îmbinarea este un mecanism prin care o variabilă este legată de o valoare selectată dintre alternativele impuse de constrângeri. Fiecare valoare posibilă este încercată într-o anumită ordine, iar restul programului invocat în fiecare caz pentru a determina validitatea legării. Înlăturarea este o extensie a programării logice, prin faptul că efectuează o căutare similară, dar poate genera de fapt valori ca parte a căutării, mai degrabă decât să se limiteze doar la testarea acestora. Îmbinarea este utilă deoarece permite unei funcții să fie tratată ca o relație: valoarea sa poate fi calculată "în ambele direcții". Exemplele din Curry din secțiunea anterioară ilustrează acest lucru. După cum sa menționat în secțiunea anterioară, îngustarea poate fi considerată ca o reducere pe un grafic de termeni al programului și există adesea multe căi (strategii) diferite pentru a reduce un anumit graf de termeni. Antoy et al. a demonstrat în anii 1990 că o strategie specială de îngustare, este optimă în sensul de a face o serie de reduceri pentru a ajunge la o "formă normală" corespunzătoare unei soluții care este minimă între strategiile solide și complete. Regula care definește last arătat mai sus exprimă faptul că argumentul propriu-zis trebuie să se potrivească cu rezultatul micșorării expresiei ys++[e]. Curry poate exprima această proprietate și în următorul mod mai concis: Haskell nu permite o astfel de declarație, deoarece modelul din partea stângă conține o funcție definită (++). Un astfel de model este numit și model funcțional. Modelele funcționale sunt activate de trăsăturile funcționale și logice combinate ale Curry și oferă suport pentru definirea concisă a sarcinilor care necesită potrivirea modelului profund în structurile de date ierarhice. Din moment ce Curry este capabil să rezolve ecuațiile care conțin apeluri funcționale cu valori necunoscute, mecanismul de execuție se bazează pe calcule nedeterministe, la fel ca la programarea logică. Acest mecanism sprijină și definirea operațiilor non-deterministe, adică operații care oferă mai mult de un rezultat pentru o intrare dată. Arhetipul operațiilor non-deterministe este operația infix predefinită? Numită operator de selecție, care returnează unul dintre argumentele sale. Acest operator este definit de următoarele reguli: Astfel, evaluarea expresiei 0 ? 1 returnează 0, precum și 1. Calculul cu operații non-deterministe și calculul cu variabile libere prin îngustare are aceeași putere expresivă. Regulile care definesc ? arată o caracteristică importantă a Curry: toate regulile sunt încercate pentru a evalua o anumită operațiune. Prin urmare, se poate defini prin insert x (y:ys) = y : insert x ys o operație de introducere a unui element într-o listă într-o poziție indeterminată, astfel încât perm de funcționare definit de returnează orice permutare a unei anumite liste de intrări. Datorită absenței efectelor secundare, un program logic funcțional poate fi executat cu strategii diferite. Pentru a evalua expresiile, Curry folosește o variantă a strategiei de îngustare necesară, care combină evaluarea leneșă cu strategiile de căutare nedeterminate. Spre deosebire de Prolog, care utilizează backtracking pentru a căuta soluții, Curry nu stabilește o strategie specială de căutare. Prin urmare, există implementări ale lui Curry, cum ar fi KiCS2, unde utilizatorul poate selecta cu ușurință o strategie de căutare, cum ar fi căutare în adâncime (backtracking), căutare în lățime, căutare aprofundată sau căutare paralelă. Smap - Un mediu de execuție bazat pe web pentru Curry și Haskell cu diferite programe de exemplu

Xilazina este un analog al clonidinei și un agonist al clasei α2 de receptori adrenergici. Acesta este utilizat pentru sedare, anestezie, relaxare musculară și analgezie la animale, precum cai, vite și alte mamifere altele decât omul. Medicii veterinari utilizează xilazina și ca emetic, mai ales la pisici. În anestezia veterinară, xilazina este adesea folosită în combinație cu ketamina. Medicamentul este comercializat sub mai multe nume de marcă în întreaga lume, mai ales Rompun, produs de Bayer. Este comercializate și ca Anased, Sedazine și Chanazine. Interacțiunile cu alte medicamente variază în funcție de animal. Substanța a devenit un drog de abuz, în special în Puerto Rico, unde este sustras din stocuri utilizate de către medicii veterinari pentru cai și folosit ca agent de adulterare pentru heroină. Xilazina este adesea folosită ca sedativ, miorelaxant și analgezic. Este frecvent utilizată în tratamentul tetanosului. Xilazina este foarte similară cu medicamente precum fenotiazină, antidepresive triciclice și clonidină. Ca anestezic, aceasta este de obicei folosită în combinație cu ketamină. Xilazina pare să reducă sensibilitatea la absorbția insulinei și glucozei la om. Yohimbina a fost folosită pentru a reduce nivelul de glucoză la un nivel sănătos. În mediul clinic, yohimbina poate inversa efectele adverse ale xilazinei dacă se administrează intravenos în doză de 0,5 mL / 10 kg la scurt timp după administrarea de xilazină. Supradoza de xilazină este de obicei fatală la om. Pentru că aceasta este utilizată ca drog adulterant, simptomele cauzate de droguri care însoțesc xilazina variază de la caz la caz. Cele mai frecvente efecte secundare la om asociate cu administrarea de xilazină sunt bradicardie, depresie respiratorie, hipotensiune arterială, hipertensiune arterială secundară tranzitorie de la stimularea nervului vag și alte modificări ale debitului cardiac. Xilazina scade semnificativ pulsul la animalele care nu sunt tratate anterior cu medicamente care au efecte anticolinergice. Scăderea frecvenței cardiace are un impact direct asupra fluxului aortic. Bradicardia cauzată de xilazină este prevenită eficient prin administrarea de atropină sau glicopirolat. Aritmiile asociate cu xilazina includ alte simptome, precum blocaj sinoatrial, blocaj atrioventricular, disociere A-V și aritmie sinusală. Administrara de xilazină poate duce la diabet zaharat și [name="Xiao">. Alte efecte secundare posibile care pot apărea sunt

Ballets Russes () este o faimoasă companie de operă și de balet creată în 1907 de către Serge Diaghilev, cu cele mai bune elemente ale Teatrului Marinski din Sankt Petersburg. În 1909, compania a început un turneu internațional, iar în 1911 Diaghilev a tăiat podul cu Baletul Imperial. Compania devine o trupă privată, independentă, care se stabilește în Monte Carlo, Paris și Londra, fără să se atașeze vreunui teatru în particular. Producțiile companiei au creat o senzație uriașă, revigorând complet arta dansului, aducând mulți artiști vizați atenției publice și afectând semnificativ compoziția muzicală. De asemenea, a introdus audienței europene și americane povești, muzică și motive de design trase din folclorul rus. Influența Ballets Russes durează până în prezent.

Filmul avangardist, filmul experimental, cinematograful experimental (, ) sau cinematograful avangardist este un mod de producție a filmelor care reevaluează riguros convențiile cinematografice și explorează forme non-narative și alternative la cele tradiționale. Multe filme experimentale, în special cele timpurii, se referă la arte din alte discipline: pictura, dansul, literatura și poezia sau provin din cercetarea și dezvoltarea unor noi resurse tehnice. În timp ce unele filme avangardiste au fost distribuite prin canalele obișnuite sau chiar făcute în studiouri comerciale, marea majoritatea a acestora au fost produse cu bugete foarte scăzute, cu o echipă de producție minimă sau chiar de o singură persoană. Aceste filme sunt autofinanțate sau sprijinite prin intermediul unor mici burse. Filmele avangardiste sunt produse, în general, de amatori. Unele persoane folosesc aceste filme experimentale ca pe o rampă de lansare în producția de filme comerciale. Scopul filmelor experimentale este, de obicei, acela de a prezenta viziunea personală a unui artist sau de a promova interesul pentru o tehnologie nouă, mai degrabă decât să distreze publicul sau să genereze venituri, cum se întâmplă în cazul filmelor comerciale.

Yuka Koide (小出由華 Koide Yuka) este o actriță, fotomodel și cântăreață pop japoneză. S-a născut în Katsushika, Tokyo și a fost o tânără actriță. Din 1992 până în 1994 a apărut ca Ruga-chan în Ugo Ugo Ruga și în 1993 a primit o medalie de argint. În 1997, Koide nu avea niciodată activități de divertisment datorită diplomei sale în liceu. Ea a revenit la cariera ei de divertisment în 2005. După ce s-a întors la spectacole de teatru și scenă, a lucrat ca actriță în filme.

Contele Władysław Tarnowski () a fost un compozitor și pianist polonez; poet și dramaturg. Impromptu „L’adieu de l’artiste”, în jurul anului 1870. Andantino pensieroso, 1878 (publicat după moarte). Souvenir d’un ange, în jurul anului 1876. Compozitori ai perioadei muzicii clasice Compozitori de operă austrieci

Kenorland a fost un supercontinent, ocupând locul al treilea ca vechime după Ur și Vaalbara. Fiind format cu 2718 de milioane de ani în urmă, a existat aproximativ 154 de milioane de ani (2718-2564) și avea o suprafață de circa 10,5 milioane de km2, aproape cât cea a Europei. Din punct de vedere geografic, acest supercontinent era format în mare parte din America de Nord de astăzi, iar restul din porțiuni ale Eurasiei. Din punct de vedere geologic, acest supercontinent a existat doar pe durata erei cunoscute ca Neoarhaic.

The Horror of Frankenstein este un film de groază și de comedie din 1970 din seria Hammer. Este atât o refacere cât și o parodie a filmului din 1957, The Curse of Frankenstein. Filmul este regizat, produs și co-scris de Jimmy Sangster.

Victor, mai târziu, regretă această creație, deoarece își pune în pericol, din neatenție, propria viață, dar și viața familiei și a prietenilor săi, atunci când creatura încearcă să se răzbune împotriva lui. Unele aspecte ale personajului sunt considerate a fi fost inspirate de alchimistul secolului al XVII-lea, Johann Conrad Dippel. Prima apariție a lui Victor Frankenstein pe marele ecran a avut loc în filmul Frankenstein din 1910 (produs de Thomas Edison) în care pare a fi mai mult un magician.

Septimus Pretorius este un personaj fictiv din filmul Mireasa lui Frankenstein din 1935, film bazat pe un sub-scenariu din romanul Frankenstein de Mary Shelley. În acest film este interpretat de actorul Ernest Thesiger. Unele surse pretind că a fost creat inițial pentru a fi jucat de Bela Lugosi ori Claude Rains. Alte surse indică că personajul a fost creat special pentru Thesiger. Henry Frankenstein își abandonează planurile de a crea viață, doar pentru a fi ispitit și, în sfârșit, forțat de vechiul său mentor Dr. Septimus Pretorius și de amenințările monstrului, ca să construiască o parteneră artificială pentru monstru. Cercetătorii au perceput un subtext homosexual răspândit de-a lungul întregului film în special întruchipat în personajul lui Pretorius și relația sa cu Henry. Istoricul de film și activistul LGBT Vito Russo, în privința lui Pretorius, nu reușește să identifice personajul ca fiind homosexual, în schimb se referă la el ca fiind „sissified” (adică efeminat)., Cuvântul englezesc „sissy” reprezintă codul de la Hollywood pentru „homosexual”.Pretorius are rolul unui „Mefistofele gay”, o figură a seducției și ispitei, care merge atât de departe încât îl îndepărtează pe Frankenstein de mireasa sa în noaptea nunții sale, pentru a se angaja în actul nenatural de a crea viața care nu se poate reproduce. O nuvelizare a filmului publicată în Anglia a clarificat această implicație, în această carte Pretorius îi spune lui Frankenstein: Crește și înmulțește-te. Să ne supunem poruncii biblice: desigur, poți alege calea naturală; dar în ceea ce mă privește, mi-e teamă că nu o pot face decât pe calea științifică.

Ruble se ocupă în primul rând cu temele istorico-culturale și istoria Daciei antice. El conduce săpăturile arheologice a prezenței militare romane din regiune.

Wörwag Pharma este o companie farmaceutică independentă, de familie, de categorie mijlocie, condusă de familia Wörwag, cu sediul în Böblingen. Fondată în 1971 de către farmacistul Fritz Wörwag, compania deține medicamente eliberate cu sau fără prescripție medicală, precum și suplimente alimentare. Wörwag Pharma este specializată în așa-numiții biofactori, printre care se numără, de exemplu, vitaminele, mineralele și oligoelementele. În 1965 se înființa farmacia municipală din Stuttgart, în districtul Zuffenhausen. La începutul anilor 1970, proprietarul, Fritz Wörwag, a început să producă și să comercializeze propriile produse farmaceutice. Astfel, in anul 1971 s-au pus bazele infiintarii companiei farmaceutice Wörwag Pharma. Magnerot Classic (orotatul de magneziu) și Milgamma (benfotiamina) sunt printre cele mai cunoscute produse apărute în primul an de la înființare. Pentru a grăbi dezvoltarea acestei afaceri de familie, în 1977 compania și-a schimbat forma juridică, devenind o societate pe acțiuni. Wörwag Pharma s-a dezvoltat, specializându-se în vitamine și oligoelemente. A devenit, totodată, un nume și în domeniul medicamentelor generice. În planul de extindere internațională, prima subsidiară deschisă în afara Germaniei a fost cea din Ungaria, în 1993, urmată de alte subsidiare în Europa de Est, Rusia și Asia Centrală. De atunci, Wörwag Pharma este prezentă și în Asia și America de Sud, de exemplu în Vietnam și Peru. În 1996, Wörwag Pharma își mută sediul din Stuttgart în Böblingen. În 2001, cei doi copii, Marcus Wörwag și Monika Wörwag, preiau conducerea de la tatăl lor. Aceștia au continuat expansiunea Wörwag Pharma, concentrându-se în principal pe biofactori. Afacerea cu produse generice s-a desprins în 2015 în filiala independentă AAA-Pharma. În ianuarie 2019, Marcus Wörwag se alătură consiliului consultativ în cadrul căruia trasează direcția strategică a Grupului Wörwag. Wörwag Pharma oferă medicamente pentru prevenirea și tratarea comorbidităților și complicațiilor diabetice, nevralgiilor și durerilor, precum și pentru menținerea sănătății mintale. Întreaga gamă de produse a companiei cuprinde, doar în Germania, 26 de mărci de biofactori. Magnerot și Milgamma continuă să rămână două mărci puternice din gama de produse Wörwag Pharma. Wörwag Pharma GmbH & Co. KG construiește în prezent o nouă clădire de birouri, care să corespundă cerințelor de dezvoltare ale companiei, în zona aerodromului, într-un parc de afaceri de înaltă calitate, la scurtă distanță de stația de tren Böblingen și de autostradă. Mutarea este planificată pentru anul 2021.

Bernard George Harvey () a fost un chimist britanico-american specializat în chimie nucleară. Descoperitori de elemente chimice

Petru Athonitul (fl. secolul al VIII-lea) este considerat, conform tradiției, primul pustnic care s-a stabilit în Muntele Athos. Viața cuviosului Petru este cunoscută în primul rând prin intermediul unei legende anonime. Petru a trăit, potrivit tradiției, în secolul al VIII-lea și a fost inițial un militar grec în armata bizantină. Legenda consemnează că ar fi fost luat prizonier în timpul unui război cu musulmanii și închis apoi în cetatea Samarra din Orientul Mijlociu, stăpânită de dinastia Abbasizilor. A reușit să evadeze din închisoarea musulmană cu ajutorul minunat al Sfântului Nicolae și al Sfântului Simeon cel Drept, iar mai apoi a călătorit la Roma pentru a-și îndeplini promisiunea făcută lui Dumnezeu că se va călugări dacă va scăpa din robie. Odată ajuns la Roma, a fost călugărit chiar de papă, care l-a instruit în ceea ce privește disciplina monahală. Petru s-a rugat lui Dumnezeu să fie îndrumat către un loc unde să-și îndeplinească nevoința pustnicească și a avut o viziune în care Fecioara Maria l-a povățuit să meargă la Muntele Athos. Urmând indicațiile din acea viziune, Petru a călătorit la Muntele Athos și s-a stabilit într-o peșteră „plină de târâtoare veninoase”, unde a trăit ca pustnic timp de 53 de ani. Sfântul Petru din Muntele Athos este pomenit pe 12 iunie în calendarele bisericilor ortodoxe, catolice de rit oriental și Romano-Catolică.

Aminoglicozidele sunt medicamente antibiotice cu acțiune asupra bacteriilor Gram-negative, care funcționează prin inhibarea sintezei proteice și care conțin în structura lor o entitate de tip glicozidă cu grupă amino. Aminoglicozidele prezintă activitate bactericidă asupra bacteriilor aerobe Gram-negative și a unor bacili anaerobi, la speciile la care nu a apărut fenomenul de rezistență la antibiotice. Activitatea lipsește pe bacterii Gram-pozitive și bacterii Gram-negative anaerobe. Prima aminoglicozidă descoperită este streptomicina, fiind un compus natural produs de Streptomyces griseus. Este primul compus modern care a fost utilizat în tratamentul tuberculozei. Alte exemple de aminoglicozide sunt: amikacină, kanamicină, tobramicină, gentamicină și neomicină. Aminoglicozidele sunt compuși care au fost izolați de la speciile bacteriene din genurile Streptomyces și Micromonospora, iar denumirea acestora se face prin adăugarea sufixului-micină. Totuși, acest sistem de nomenclatură nu este specific aminoglicozidelor, și există antibiotice din alte categorii care sunt denumire similar (precum este vancomicina, un antibiotic glicopeptidic, sau eritromicina, o macrolidă). Aminoglicozidele prezintă o activitate bactericidă dependentă de concentrație, care se manifestă asupra majorității bacililor Gram-negativi (anaerobi și facultativ anaerobi), însă nu sunt active pe nicio specie de bacterie anaerobă și pe majoritatea bacteriilor Gram-pozitive. Sunt foarte eficiente asupra populațiilor bacteriene aflate în procese de multiplicare rapidă. Activitatea bactericidă se datorează faptului că aminoglicozidele sunt inhibitori ai sintezei proteice, însă se crede că există și alte mecanisme suplimentare implicate în activitatea antibacteriană. Inhibarea sintezei proteice este mediată în mod direct de legarea moleculelor de aminoglicozide, deseori dependentă de energie și ireversibilă, de ribozomii bacterieni de la nivel citosolic. Aminoglicozidele sunt transportate activ prin peretele celular și prin membrana celulară, acest transport realizându-se doar cu ajutorul oxigenului. Odată ajunse la nivel citosolic, moleculele de aminoglicozide interacționează și inhibă etapa de elongare a moleculei polipeptidice prin legarea de subunitatea 30S ribozomală, obținându-se astfel o translație incorectă a ARNm și în final o biosinteză proteică eronată (lipsa anumitor aminoacizi din moleculele proteice finale). Cele două efecte adverse grave ce pot surveni tratamentului cu aminoglicozide sunt nefrotoxicitatea (afectarea rinichiului) și ototoxicitatea (afectarea urechii interne). Toxicitatea crescută la nivelul urechii interne poate duce la pierderea auzului. Incidența acestei toxicități variază de la 7 la 90% și depinde de tipul de antibiotic utilizat, de susceptibilitatea pacientului și de durata tratamentului. Un alt efect secundar sever este ototoxicitatea de la nivel vestibular. Aceasta duce la pierderi de echilibru, iar leziunile sunt permanente și pot surveni la orice doză administrată.

Atanasie Athonitul (în Αθανάσιος ο Αθωνίτης), numit, de asemenea, Atanasie din Trapezunt, (c. 920 - c. 1003) a fost un călugăr bizantin care a fondat comunitatea monahală de pe Muntele Athos, care a devenit în timp cel mai mare centru al monahismului ortodox răsăritean. S-a născut în orașul Trapezunt în jurul anului 925 și a primit la botez numele Avramie (Avramios). Rămânând orfan de mic, a fost adoptat de două familii importante ale orașului și a urmat studii la o școală renumită din Constantinopol. A devenit apoi profesor la școala unde studiase. Și-a însoțit maestrul într-o misiune la muntele Athos, cunoscându-l cu acel prilej pe Mihail Maleinos, starețul mănăstirii Chimina din Bitinia, care se afla la Athos împreună cu nepotul său, Nicefor Focas. S-a întors la Constantinopol, împreună cu Mihail Maleinos, și, dezamăgit de viața ușoară din capitala Imperiului Bizantin, a renunțat la cariera de profesor și a devenit monah la Mănăstirea Chimina cu numele de Atanasie. A viețuit timp de patru ani la Mănăstirea Chimina, dar, aflând că Mihail Maleinos dorea să-l numească egumen, s-a mutat în anul 958 la Muntele Athos, unde a devenit ucenicul unui pustnic bătrân. A devenit cunoscut acolo pentru priceperea sa de cărturar și a fost vizitat la Muntele Athos de multă lume, printre care și de împăratul bizantin Nicefor Focas (963-969), pe care-l cunoscuse în tinerețe. Din cauza numărului mare de credincioși care-l căutau, Atanasie a părăsit chilia sa și s-a mutat într-un loc mai greu accesibil numit Melana, trăind acolo în izolare. Împăratul Nicefor l-a chemat pentru a-l binecuvânta înaintea unei lupte cu sarazinii și l-a îndemnat să înființeze o mănăstire pe muntele Athos, unde să-i adune pe pustnicii care trăiau acolo. Cu sprijinul financiar al împăratului, Atanasie a început în anul 963 să construiască o biserică și a fondat Mănăstirea Marea Lavră, care a înglobat mai multe schituri existente pe Muntele Athos. Împăratul Nicefor i-a promis lui Atanasie că se va călugări el însuși la Marea Lavră, dar circumstanțele politice ale vremii și moartea sa prematură l-au împiedicat să-și țină făgăduiala. În anii următori egumenul Atanasie s-a confruntat cu opoziția considerabilă a unor pustnici athoniți nemulțumiți de construirea mănăstirii și de încercările lui de a stabili o rânduială în viața monahicească de pe Muntele Athos. După moartea împăratului Nicefor Focas, inamicii lui Atanasie au devenit tot mai puternici, iar Atanasie a părăsit pentru o vreme Muntele Athos și a mers în insula Cipru, unde a trăit până când noul împărat Ioan Tzimiskes a hotărât să sprijine construirea unor noi lăcașuri mănăstirești în cadrul Marii Lavre printr-un decret imperial emis în anul 971. Atanasie, stimulat de o viziune divină, s-a întors imediat la Muntele Athos ca egumen (stareț) și a introdus o rânduială riguroasă pentru monahi, inspirată din rânduielile elaborate de sfinții Teodor Studitul și Vasile cel Mare. Numărul monahilor a crescut în perioada următoare, în ciuda vieții mănăstirești aspre. Egumenul Atanasie a murit în anul 1003 în urma unui accident. Vrând să inspecteze o biserică aflată în construcție, a urcat pe acoperiș, împreună cu alți șase monahi, iar cupola bisericii s-a prăbușit, prinzându-i pe toți sub dărâmături. Călugării care-l însoțeau au murit pe loc, dar egumenul Atanasie a rămas în viață, auzindu-i-se pentru un scurt timp glasul sub zidăria prăbușită. Atunci când s-a reușit îndepărtarea dărâmăturilor, Atanasie a fost găsit mort. După moartea lui, Atanasie a fost proslăvit ca sfânt, stabilindu-se prăznuirea sa în ziua de 5 iulie.

Jabez Stone (Alec Baldwin) este un scriitor disperat, fără succes, în timp ce prietenul său apropiat, Julius Jensen (Dan Aykroyd), începe să aibă un succes uriaș. În încercările sale de a-și publica opera, Jabez se întâlnește cu o străină frumoasă (Jennifer Love Hewitt), care îi oferă o șansă de avea faimă și avere în schimbul sufletului său. Stone, după ce și-a pierdut încrederea în sine, acceptă oferta. După această înțelegere, Jabez obține rapid tot ce-a visat vreodată: contracte de publicare a cărților sale, bani, femei, notorietate. Stone are acum totul. Cu toate acestea, în ciuda succesului, el pierde prietenia, respectul și încrederea celor din jurul lui. Ajungând la concluzia că nu a obținut ceea ce a cerut, Stone îi cere diavolului să-l elibereze de sub contractul lor. După ce vede că diavolul nu e de acord, apelează la faimosul orator Daniel Webster (Anthony Hopkins). Cei doi ajung la concluzia că ar trebui să dea diavolul în judecată, cu Webster ca avocat al lui Stone într-un proces împotriva diavolului ca o luptă finală a inteligenței având ca miză soarta sufletului lui Stone. Procesul începe noaptea într-o zonă crepusculară și trebuie să se termine până dimineața, judecător fiind Julius Jensen, acum decedat și furios pe Jabez Stone. Din juriu fac parte Ernest Hemingway, Oscar Wilde, Mario Puzo și alți scriitori. Filme cu acțiunea în sala de judecată

Enterococcus faecium este o baterie Gram-pozitivă, alfa-hemolitică sau non-hemolitică din genul Enterococcus. Aceasta poate fi comensală (inofensivă, coexistând în organismul gazdă) în tractul gastro-intestinal al oamenilor și animalelor, dar poate fi și patogenă, provocând boli, precum meningita sau endocardita neonatală. Această bacterie a dezvoltat rezistență la antibiotice și folosește colonizare și factori secretați în virulență (enzime capabile să metabolizeze fibrina, proteine și carbohidrați pentru a regula aderența și a inhiba bacteriile competitive). Proteina enterococică de suprafață (Esp) permite bacteriilor să se grupeze și să formeze biofilme. Factori suplimentari de virulență sunt substanța de agregare (SA), citosolină și gelantinasă. SA permite microbilor să se lege de celulele țintă și facilitează transferul de material genetic dintre celule. Enterococcus faecium este o cauză principală a infecțiilor enterococice rezistente, peste Enterococcus faecalis, în Statele Unite ale Americii. Aproximativ 40% dintre unitățile medicale de terapie intensivă au descoperit că majoritatea infecțiilor asociate dispozitivelor (și anume, infecțiile cauzate de linii centrale, catetere de drenaj urinar și ventilatoare), respectiv 80% și 90,4%, au fost din cauza E. faecium rezistentă la vancomicină și ampicilină. Creșterea rapidă a VRE a creat dificultăți medicilor în a lupta împotriva infecțiilor cauzate de E. faecium, deoarece nu multe soluții antimicrobiene sunt disponibile. În Statele Unite, infecțiile cu VRE apar mai frecvent. Persoanele infectate sau colonizate cu VRE sunt mai susceptibile transmiterii organismului. Transmiterea depinde în primul rând de unde în corp se află bacteriile, dacă fluidele corpului sunt excretate și cât de des ating aceste locuri furnizoriii de servicii medicale. Pacienții infectați sau colonizați cu VRE pot fi îngrijiți într-un mediu standard cu risc minim de transmitere la alți pacienți doar dacă se iau măsuri adecvate de control al infecției. Un studiu genomic sRNA al E. faecium a sugerat că unele molecule sRNA sunt implicate în rezistența la antibiotice și răspunsul la stres. Infecțiile cu Enterococcus, inclusiv cele cu VRE, provoacă o serie de simptome diferite în funcție de localizarea infecției. Acestea includ infecții în sânge, infecții de tract urinar (ITU) și infecții ale rănilor asociate cu utilizarea de catetere sau intervenții chirurgicale. Infecțiile rănilor asociate utilizării cateterelor și chirurgicale pot provoca durere și umflare la situl rănăă, piele înroșită, caldă în jurul rănii și scurgeri de lichid. Infecțiile de tractul urinar pot provoca nevoia frecventă sau intensă de a urina, durere sau senzație de arsură în timpul urinării, oboseală, dureri lombare sau abdominale. Infecțiile fluxului sanguin pot provoca febră, frisoane, dureri de corp, greață, vărsături și diaree. Un studiu publicat în 2018 arată că E. faecium rezistentă la medicamente prezintă toleranță la soluții pe bază de alcool. Autorii au speculat că acest fapt este o explicație a creșterii numărului de infecții cu E. faecium, indicând faptul că sunt necesare metode alternative pentru a încetini răspândirea de E. faecium în mediul spitalicesc. Studiul a constatat că tulpinile izolate după 2010 erau de zece ori mai tolerante la dezinfectanții pe bază de alcool față de cele anterioare. Cu toate acestea, soluțiile de izopropanol testate în acest studiu conțineau izopropanol în concentrații mai mici decât cele utilizate în cele mai multe soluții dezinfectante pentru mâini și autorii a declarat că dezinfectanții pentru mâini care folosesc 70% izopropanol au fost eficienți chiar și împotriva tulpinilor tolerante. Cu toate acestea, un model de colonizare intestinală murină al transmiterii de E. faecium a arătat că E. faecium rezistentă la alcool a rezistat și la soluția standard de 70% izopropanol pentru dezinfecția suprafețelor, ceea ce a dus la o colonizare crescută a intestinului murin în comparație cu E. faecium sensibilă la alcool. Aceasta cercetare a adus în discuție întrebarea dacă ar putea fi posibil ca microbii să devină complet toleranți la alcool.

Ali Pașa (1740 - 24 ianuarie 1822), numit în mod divers ca Tepelena sau Janina / Ianina / Ioannina, sau Leul din Yannina, a fost un conducător otoman albanez, care a slujit ca pașa unei mari părți din vestul Rumeliei, Imperiul Otoman teritoriile europene, care a fost numit Pașalâcul Yanina. Tribunalul său era în Ioannina, iar teritoriul pe care-l conducea încorporează cea mai mare parte din Epir și din partea de vest a Tesaliei și Macedoniei grecești. Ali avea trei fii: Muhtar Pașa, care a servit în războiul din 1809 împotriva rușilor Veli Pașa, care a devenit Pașa al lui Eyalet Morea și Salih Pașa, guvernatorul orașului Vlorë. Ali apare pentru prima dată în istorie ca lider al unei trupe de brigăzi care s-au implicat în multe confruntări cu oficialii otomani de stat din Albania și Epirus. S-a alăturat aparatului administrativ-militar al Imperiului Otoman, deținând diverse posturi până în 1788, când a fost numit pasha, conducătorul sanjakului din Ioannina. Abilitățile sale diplomatice și administrative, interesul său pentru ideile și concepțiile moderniste, pietatea sa populară, neutralitatea sa religioasă, suprimarea banditismului, răzbunarea și asprimea lui în impunerea legii și ordinii și practicile sale de jefuire față de persoane și comunități, atrage atât admirația și critica contemporanilor săi, cât și o controversă continuă între istorici cu privire la personalitatea sa. În cele din urmă, căderea greșită a guvernului central otoman, Ali Pașa a fost declarat rebel în 1820 și a fost ucis în 1822 la vârsta de 81 sau 82 de ani. În literatura occidentală, Ali Pașa a devenit personificarea unui „despot oriental”.Poreclele acestuia sunt „Aslan” (Leu), „Leul din Yannina” și „Bonaparte Musulman”.

Gyromitra fastigiata (Julius Vincenz von Krombholz, 1834 ex Heinrich Rehm, 1895), sin. Discina fastigiata, (Julius Vincenz von Krombholz, 1834 ex Mirko Svrček & Jirí Moravec, 1972), din încrengătura Ascomycota în familia Discinaceae și de genul Gyromitra, este o ciupercă saprofită și comestibilă, dar consumată crud sau nu bine fiartă foarte otrăvitoare, fiind denumită în popor, ca și surata ei tare asemănătoare Gyromitra esculenta, zbârciogi grași. Specia este în mod predominant locuitoare de sol calcaros. Ea se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord numai foarte rar, ca una din primele specii de ciuperci deja din martie, privind afară din zăpadă, până în iunie, crescând solitar sau în grupuri în special prin păduri de foioase, în special sub arini, stejari și tei, mai rar în cele de conifere sub molizi, de multe ori alături de cioturi în putrefacție, des la margini de drum, dar, de asemenea, sub vreascuri sau prin defrișări. Epitetul se trage din cuvântul latin (=înclinat, convergent într-un vârf ). Nici încercarea de redenumire în Discina fastigiata la Index Fungorum însă 2015 (deși câteodată folosită), nici sugestiile altor micologi s-au impus. Taxonul Gyromitra fastigiata a rămas valabil până în prezent (2019). Corpul fructifer: are un diametru de 5-12 (14) cm, este fragil, inițial semănând cu o șa de formă neregulată care însă ia repede forma unei scufii țuguiate, câteodată împărțite în doi (câteodată și trei ca la Gyromitra infula) lobi cu o cusătură albă-gălbuie între ei. Prezintă cute zbârcite și întortocheate pe suprafață, amintind ceva de un creier. Marginea este aderentă la picior. Pe interior este albicios. și prezintă o încrengătură de goluri în interior, devenind în vârstă gol. Partea exterioară este sterilă, iar cea inferioară prezintă un strat de acoperire fertil. Culoarea cuticulei este de un maroniu mai deschis sau închis, rar și cu nuanțe măslinii. Caracteristici microscopice: are spori elipsoidali până fusiformi, ornamentați cu caneluri, cu 1-3 picături de ulei gălbuie, având o mărime de 23-37 x 10-17 microni. Pulberea lor est albă. Parafizele măsoară 5-10 microni, ascele poartă 8 spori. Reacții chimice: nu sunt cunoscute. Ciuperca este, ca toate ciupercile ale genurilor Discinaceae și Helvellaceae în stadiu crud foarte otrăvitoare, dar nu este în nici un caz astfel de toxică ca similara Gyromitra esculenta, pentru că conține mult mai puțin din toxina „giromitrină”. Pentru unii micologi (de exemplu Bruno Cetto sau Heinrich Rehm) este o specie comestibilă și delicată. Și acest soi a contat peste secole ca comestibil și foarte gustos. Niciodată a fost pus în legătură cu intoxicații grave sau chiar letale. Identitatea componenților toxici de această măsură a fost necunoscută de asemenea cercetătorilor care, până în 1968, când acetaldehida N-metil-N-formilhidrazina, mai bine cunoscută sub numele giromitrină, a fost izolată, ei au știut numai de toxina foarte slab otrăvitoare a acidului elvelic (1886). Toxicologul Peter D. Bryson a dovedit giromitrina și derivatul ei [otrăvitoare pentru om. Comestibilitatea ciupercii este discutată controvers în ultimul timp, cu tendința de a declara-o toxică. Dar conținutul de giromitrină în Gyromitra fasitigiata nu este astfel de mare. și se pare că există diferențe regionale enorme în nivelurile de toxine. De aceiași părere este și micologul Tom Volk care le declară sigure, dar menționează posibila diferență în valoarea lor de conținut toxic. Acești zbârciogii au o aromă puternică de ciuperci pentru a se delecta de ei în cantități mari, ce însă nu este de recomandat. Atunci când sunt bine opăriți dezvoltă un gust minunat în supe cremoase, ca adăugare la Boeuf Stroganov, sau sotați cu usturoi și verdețuri precum servite cu fripturi. În Lista Roșie a României, specia este listată sub rubrica EN = endangered = pe cale de dispariție. Folosiți numai ciuperci identificate sigur. Folosiți numai ciuperci tinere și proaspete. Informați-vă despre inofensivitatea acestui soi în regiunea de colectare. Opăriți mereu ciupercile înainte de a le prăjii sau fierbe bine. Dacä le fierbeți vărsați prima apă de fiert, pentru că conține toxine. Bine prăjite pierd otrava. Ciuperci uscate peste timp mai lung pierd pentru 99,5 la sută conținutul lor toxic. Căutătorul cu responsabilitate nu va culege ciuperca, nu numai că este ușor de confundată, ci și cauzat faptului că este enumerată sub categoria 2 (specie pe cale de dispariție) în Lista roșie a IUCN, admirând doar frumusețea ei. Gyromitra fastigiata, film în limba rusă

Această pagină conține o listă de personalități care au decedat în cursul anului 2019. Numele acestora sunt raportate după data decesului, în ordine alfabetică după nume sau pseudonim. Numele, vârsta, naționalitate, despre ce subiect a fost menționat, cauza morții (dacă este cunoscută) și referința.

Gentamicina este un medicament antibiotic din clasa aminoglicozidelor, utilizat în tratamentul unor infecții bacteriene. Printre acestea se numără infecțiile osoase, endocarditele, boala inflamatorie pelviană, meningitele, pneumonia, infecțiile de tract urinar și septicemia. Nu are efect în gonoree sau infecțiile cu Chlamydia. Gentamicina este administrată intravenos sau intramuscular, dar există și formulări pentru uz topic (utilizate în arsuri sau în infecții din jurul ochiului). Parenteral, se utilizează în tratamentul acelor infecții care sunt provocate de bacterii Gram-negative aerobe. Molecula a fost patentată în anul 1962 și aprobată pentru uz medical în anul 1964. Se află pe lista medicamentelor esențiale ale Organizației Mondiale a Sănătății. Gentamicina produce reacții adverse mai puțin severe (precum greață și vărsături) și reacții adverse severe. Este nefrotoxică (poate induce toxicitate la nivel renal) și ototoxică (poate induce toxicitate la nivelul urechii interne, inclusiv probleme de echilibru și probleme de auz). Efectele adverse cauzate pot fi ireversibile. Alte efecte adverse severe sunt: scăderea numărului de hematii, reacții alergice și neuropatii.

Inhibitoare ale polimerazei non-nucleotidice Stibogluconat de sodiu sau antimoniat de meglumină Agenți de stimulare a eritropoiezeiα Terapie de substituție nicotinică Simbolul α indică faptul că medicamentul apare pe lista complementară. Tratamentul cu aceste medicamente necesită diagnostic specializat sau monitorizare.

Glandele lacrimale sunt glande exocrine pereche care secretă stratul apos al filmului lacrimal. Ele sunt situate în porțiunea superolaterală a fiecărei orbite, în fosa lacrimală formată de osul frontal. Glanda este delimitată anterior de septul orbital și grăsimea preaponevrotică, posterior de grăsimea orbitală, medial de membrana intermusculară dintre mușchii drept superior și drept lateral și lateral de os. Împreună cu canalele lacrimale, sacul lacrimal și canalul lacrimonazal formează aparatul lacrimal. Glanda lacrimală produce lacrimi care prin intermediul unor canale ajung în sacul lacrimal. De aici, lacrimile drenează prin canalul lacrimonazal în nas. Ea este împărțită de mușchiul ridicător al pleoapei superioare și de un sept fibros în două porțiuni: o porțiune principală, orbitală și o porțiune secundară, palpebrală. Porțiunea orbitală (latină: pars orbitalis) este situată în foseta omonimă a porțiunii orbitale a osului frontal. Turtită dinspre superior spre inferior și alungită transversal, a fost comparată cu o migdală. Este mai voluminoasă și măsoară aproximativ 20 mm lungime, 12 mm lățime și 5 mm grosime. Această porțiune se interpune între bulbul ocular și tavanul orbitei. Porțiunea palpebrală (latină: pars palpebralis) ocupă partea laterală a pleoapei superioare. Are formă patrulateră și măsoară ⅓ din volumul glandei lacrimale, fiind alcătuită din 15-40 lobuli mici. Glanda lacrimală este o glandă compusă tubuloacinoasă formată din numeroși lobuli între care se interpune țesut conjunctiv lax. În secțiuni transversale, unitățile secretorii ale glandei apar ca o structură inelară, așa-numitul acin. Un acin este format dintr-un strat de celule mioepiteliale așezat pe o membrană bazală și mai multe celule secretoare columnare dispuse spre interior. Contracția celulelor mioepiteliale are ca rezultat evacuarea secrețiilor în tubulii și ductele de drenaj. Glanda este inervată de fibre mielinice și amielinice ale nervului trigemen, nervului facial și inervației simpatice din ganglionul cervical superior. Stimularea suprafeței oculare activează producerea de lacrimi din glanda lacrimală principală (reflexul lacrimal). Nervul lacrimal este o ramură senzitivă a nervului oftalmic (V1), care asigură calea senzitivă (aferentă). Nervul lacrimal străbate orbita superotemporală și pătrunde în glandă împreună cu vasele mari. Acest nerv trece prin glandă pentru a inerva structurile superficiale ale pleoapelor. Nervii simpatici merg de-a lungul arterei lacrimale împreună cu cei parasimpatici în nervul zigomatic. Calea eferentă este constituită din fibrele parasimpatice ale nucleului salivator superior din punte, care părăsesc nevraxul împreună cu nervul facial. Fibrele lacrimale se desprind din nervul facial ca marele nerv pietros superficial și se îndreaptă spre ganglionul sfenopalatin pentru a se alătura nervului zigomatic. Nervul zigomatic pătrunde în orbită 5 mm posterior față de limita anterioară a fisurii orbitale inferioare. Înainte de divizarea în ramurile zigomaticotemporală și zigomaticofacială, nervul zigomatic dă naștere unei ramuri lacrimale care se poate anastomoza cu o ramură a nervului lacrimal sau merge independent de-a lungul periorbitei. Nu este clar dacă anastomoza dintre nervii zigomaticotemporal și lacrimal este prezentă uniform. Se presupune că rolul sistemului nervos simpatic este acela de a stimula secreția lacrimală bazală, însă rolul său în lacrimație nu este pe deplin înțeles. Hiposecreția glandei lacrimale este observată în sindroamele asociate disfuncțiilor sistemului nervos autonom, cum ar fi sindromul Riley-Day. Nervii parasimpatici, fiind cei mai abundenți, reglează glanda lacrimală în principal prin eliberarea unor neurotransmițători, acetilcolina și peptidul intestinal vasoactiv (), cu posibilă cosecreție de oxid de azot (NO). Acetilcolina activează receptorii muscarinici M3 localizați în membrana bazolaterală a celulelor lacrimale, în timp ce VIP se leagă de receptorii VIP localizați tot în membrana bazolaterală. Nervii simpatici își exercită efectele asupra glandei lacrimale prin eliberarea noradrenalinei care se leagă de receptorii α-și β-adrenergici și, posibil, prin receptorii neuropeptidului Y localizați, de asemenea, în membranele bazolaterale ale celulelor acinare. Nervii senzitivi eliberează substanța P și . Nu fiecare celulă acinară individuală este inervată; mai degrabă celulele care nu sunt inervate direct pot răspunde stimulării celulelor învecinate datorită joncțiunilor gap dintre celule. Densitatea sinapselor în fiecare acin variază de la specie la specie: la șobolan, mai puțin de 15% din glandele orbitale ale celulelor acinare au o fibră nervoasă adiacentă, în contrat cu glandele orbitale ale șoarecelui, unde aproape 100% din celule au o fibră nervoasă adiacentă.

Această școală tradițională a provenit din Collège de Clermont, fondată de către iezuiți în 1564 ca bursă, și cunoscută anterior ca Colegiul iezuit din Paris. A fost închis temporar între 1595 și 1618 și 1762 și a fost redenumit de mai multe ori. Collège Louis-le-Grand (1674), în omagiu și mulțumire pentru o vizită efectuată de care regele Ludovic al XIV-lea, Lycée Impérial (1805-1815) în timpul primului imperiu, Școala poartă numele său actual din 1849. Încă din anul 1540 iezuiții au fondat un Collège, și-au cazat elevii, în lipsa unei case proprii, de la Collège du Trésorier, iar din 1542 de la Collège des Lombard, până în 1550, când Guillaume Duprat le-a dat o casă în rue de la Harpe și în 1560 a trimis, prin testament, o sumă care le-a permis, în 1562, achiziționarea vechii locuințe anterioare a Episcopilor din Langres, din rue Saint-Jacques. Acolo au deschis în 1564 actualul Collège de Clermont, a cărui piatră de temelie la construcția capelei a fost pusă în 1582 de regele Henric al III-lea. Tentativa de asasinare de către fostul student (1575-1594), în 27 decembrie 1594, asupra regelui Henric al IV-lea, a dus la expulzarea temporară a iezuiților din Franța și la închiderea Collège de Clermont între 1595 și 1618. În acest an frații s-au întors, a reluat lecțiile și au comandat în 1628 noua construcție a școlii, în care mai târziu au integrat clădirile vecine ale (1641) și (1682). Ca rezultat al unei noi expulzări a iezuiților din 1762 închisă din nou, școala, care în 1763 a fost subordonată unui consiliu de conducere, care a fost prezidat de Arhiepiscopul de Reims, a preluat în ultimul an toți bursierii celor 26 de astfel de petits collèges. Complexul școlar, renovat între 1820 și 1822, a fost anexat în anul 1822 clădirilor adiacente vechi ale . O parte din zidurile vechi a fost construită în anii 1885-1893 de către arhitectul Charles Lecoeur printr-o clădire nouă. Fatada curții stă sub protecția patrimoniului cultural. Profesorii de la LLG au fost printre alții:

Concursul Muzical Eurovision 2020 a fost planificat inițial pentru a fi a 65-a ediție a Concursului Muzical Eurovision. Această ediție trebuia să aibă loc în Rotterdam, Olanda, după câștigarea concursului de către această țară în 2019, la Tel Aviv, cu piesa Arcade interpretată de Duncan Laurence. Concursul ar fi avut loc în Olanda a 5-a oară, după 1980. Concursul a fost anulat din cauza pandemiei de coronavirus. Pregătirile pentru ediția din 2020 au început pe 19 mai 2019, imediat după ce Olanda a câștigat concursul din . Jon Ola Sand, supervizorul concursului, le-a predat celor de la AVOTROS (televiziunea națională a Olandei) mai multe documente și un USB cu informațiile și procedurile pe care aceștia trebuie să le urmeze pentru a găzdui concursul din 2020.AVOTROS va co-produce concursul din 2020 împreună cu televiziunea lor „soră”, Nederlandse Omroep Stichting (NOS), și cu organizația lor „mamă” Nederlandse Publieke Omroep (NPO), fiecare preluând un rol diferit în producție. Mark Rutte, primul ministru al Olandei, a făcut public faptul că a primit numeroase mesaje de la diverși primari doritori de a găzdui concursul în orașul lor la numai câteva ore după câștigul lui Laurence. Cele trei televiziuni gazdă au făcut publice a inițiat în mod oficial procesul de licitare pe 29 mai 2019: Televiziunea gazdă și EBU vor decide împreună orașul câștigător. Orașul câștigător a fost anunțat pe 30 august 2019, acesta este Rotterdam. Inițial, Zwolle a luat în considerare participarea la licitație. Într-un final, orașul a decis să părăsească licitația deoarece sala sa desemnată (IJsselhallen) a fost refuzată datorită dimensiunilor sale mult prea mici. Haga a exclus sala World Forum datorită capacității sale insuficiente. Enschede de asemenea a luat în considerare participarea sa, desemnând hangarul 11 al aeroportului său. Pentru a lua parte la concurs, o țară trebuie să aibă o televiziune națională care să fie parte din Uniunea Europeană de Radio și Televiziune (EBU). EBU va trimite o invitație de participare tuturor televiziunilor membre. Singura excepție este Australia, care poate participa fără invitație până în 2023.

Pidosnicul (Cerinthe minor), numit și somnoroasă, cerițică mică, adormită, ceara câmpului, cerișoară, iarbă de ceară, pedosnică, este o plantă anuală sau bisanuală din familia boraginacee, complet glabră, frecventă de la câmpie până în regiunea montană prin locuri înierbate, mărăcinișuri uscate, marginea pădurilor. Frunze bazale spatulate, adeseori cu pete albe caracteristice, care pot fi observate uneori și pe frunzele tulpinale, alungit eliptice, amplexicaule. Flori galbene, bracteolate, grupate în cincine laxe, terminale. Nucule concrescute câte 2, cenușii-negre. Este o plantă anuală sau bisanuală (rar perenă), înaltă de 20-50 (60) cm, cu rădăcină pivotată. Are tulpina erectă sau ascendentă, ramificată de la bază sau numai în partea superioară, cilindrică sau ușor muchiată, bogat foliată, glabră și glaucă. Frunze bazale sunt alungit ovate, spatulate, lungi de 8-10 (15) cm și late de 4-5 cm, în timpul înfloririi adeseori uscate. Frunze tulpinale alungit ovate, sesile, amplexicaule, lungi de 4-6 cm și late de 2-3 cm, cele din regiunea inflorescenței mai mici, toate glabre, mai mult sau mai puțin netede, la vârf obtuze sau ușor emarginate și prevăzute cu punctuațiuni albe sau violete, reprezentând soclurile perilor dispăruți. Înflorește în iulie - iunie. Florile sunt galbene, solitare, dispuse în cincine, cu bractei mari și pediceli patenți. Caliciu 5-partit, cu lobi ovați, inegali, la vârf obtuzi, pe margini ciliați. Corolă tubuloasă, lungă de 10-14 mm, de 2 ori mai lungă decât caliciul, cu 5 dinți liniar lanceolați, drepți, la vârf ascuțiți și conivenți, la bază pe partea externă cu câte o maculă purpurie. Stamine sagitiforme, scurt pedicelate, cu antere galbene, mult mai lungi decât filamentele, prevăzute la bază cu 2 apendici filiformi. Fructele sunt nucule concrescute câte 2, ovoidale, cu baza plană, la vârf acutiuscule, lungi de cca 3 mm, de culoare cenușie, cu pete negre, mici. Se întâlnește în locuri uscate, pârloage, dărâmături, răzoare, mărăcinișuri, pe marginea drumurilor și a pădurilor, de la câmpie până în regiunea montană. Crește în centrul și sudul Europei și în sud-vestul Asiei.

Doctrina militară este expresia modului în care forțele militare contribuie la campanii, operațiuni mari, bătălii și angajamente. Este un ghid pentru acțiune, mai degrabă decât reguli dure și rapide. Doctrina oferă un cadru comun de referință în cadrul armatei. Aceasta ajută la standardizarea operațiunilor, facilitând pregătirea prin stabilirea unor modalități comune de a îndeplini sarcinile militare. Doctrina leagă teoria, istoria, experimentarea și practica. Obiectivul său este de a încuraja inițiativa și gândirea creativă. Doctrina oferă armatei un corp autoritar de declarații privind modul în care forțele militare desfășoară operațiuni și oferă un lexicon comun pentru a fi folosit de către planificatorii și liderii militari. Definirea NATO a doctrinei, folosită nemijlocit de multe națiuni membre, este:„Principiile fundamentale prin care forțele militare își ghidează acțiunile în sprijinul obiectivelor. Este autoritară, dar necesită o judecată în aplicare. ”„Doctrina militară este o expresie formală a cunoștințelor și a gândirii militare, pe care armata le acceptă ca fiind relevante la un moment dat, care acoperă natura conflictului, pregătirea armatei pentru conflicte și metoda de implicare în conflict pentru a obține succes ... este mai degrabă descriptivă decât prescriptivă, care necesită judecată în aplicare. Nu stabilește dogma sau oferă o listă de proceduri, ci este mai degrabă un ghid autoritar, descriind modul în care armata se gândește la luptă și nu la cum se luptă. Ca atare, ea încearcă să fie suficient de definită pentru a ghida activitatea militară, dar suficient de versatilă pentru a se adapta la o mare varietate de situații. ”Un studiu al personalului universitar al Forțelor Aeriene din SUA în 1948 a definit funcțional doctrina militară ca „acele concepte, principii, politici, tactici, tehnici, practici și proceduri esențiale pentru eficiență în organizarea, instruirea, dotarea și angajarea unităților sale tactice și de serviciu. ”Dicționarul sovietic al termenilor militari de bază a definit doctrina militară ca fiind „sistemul oficial acceptat al unui punct de vedere științific bazat pe natura războaielor moderne și pe utilizarea forțelor armate în ele.... Doctrina militară are două aspecte: militar-tehnic”.Partea social-politică „cuprinde toate chestiunile legate de metodologia, bazele economice și sociale, scopurile politice ale războiului, partea definitorie și cea mai stabilă". Cealaltă parte, militaro-tehnică, trebuie să respecte obiectivele politice. Aceasta include "crearea structurii militare, echiparea tehnică a forțelor armate, formarea acestora, definirea formelor și mijloacelor de desfășurare a operațiunilor și războiul în ansamblu”.

Aceasta este o listă de filme produse de industria de film americană de la primele filme din anii 1890 până în prezent. Listele sunt ordonate cronologic.

Aceasta este o listă de filme produse de industria de film australiană de la primele filme din anii 1896-1919 până în prezent. Listele sunt ordonate cronologic:

Aceasta este o listă de filme produse de industria de film franceză de la primele filme din 1892 până în prezent. Listele sunt ordonate cronologic:

Aceasta este o listă de filme produse de industria de film italiană de la primele filme din anii 1910 până în prezent. Listele sunt ordonate cronologic.

Aceasta este o listă de filme produse de industria de film braziliană de la primele filme din anii 1908-1919 până în prezent. Listele sunt ordonate cronologic.

Aceasta este o listă de filme produse de industria de film argentiniană de la primele filme din anii 1897-1929 până în prezent. Listele sunt ordonate cronologic:

Son of Dracula se poate referi la: Son of Dracula (film din 1974), un film horror din 1974 cu Harry Nilsson și Ringo Starr, precum și o coloană sonoră cu acest titlu al filmului respectiv

Batman este o serie de televiziune animată produsă de animația Warner Bros., bazată pe super-eroul DC Comics , Batman . Seria difuzată de obicei în dimineața zilei de sâmbătă din 11 septembrie 2004, până pe 8 martie 2008, în timpul blocului de televiziune pentru WB Kids,Spectacolul a fost difuzat mai întâi pe rețeaua WB , iar mai târziu sa mutat la CW . Batman a câștigat șase premii Emmy Daytime pe parcursul rundei sale. Multe elemente din liniile anterioare Batman au fost împrumutate și adaptate, cum ar fi cele din cărțile de benzi desenate și seria de filme ( Batman: The Animated Series și Universul animat DC ); totuși, rămâne în cadrul propriei sale continuități distincte. Artistul Aventurile lui Jackie Chan , Jeff Matsuda , a asigurat desenele personajelor și a regizat și finala seriei. El a modificat aparițiile multora dintre personajele serioase ale cărților de benzi desenate pentru spectacol - cum ar fi Joker , Penguin și Riddler . De asemenea, este demn de remarcat faptul că Batman este unul dintre puținele emisiuni de televiziune Batman care nu au caracteristica Two-Face . A fost urmat de Batman: Viteazul și Boldul .Toate cele cinci sezoane sunt disponibile pentru vizionarea pe DVD . În 2005, a existat un film direct-to-DVD intitulat "Batman vs. Dracula" , care se bazează în mare parte pe serie. Batman a primit, de asemenea, o serie de benzi desenate de benzi desenate - The Batman Strikes! - publicat de DC Comics . Cartile de benzi desenate au fost asezate in aceeasi continuitate si stil ca si The Batman Omul cunoscut sub numele de Batman, protectorul costumat al orașului Gotham , este un playboy secretar miliardar, Bruce Wayne (exprimat de Rino Romano ). Batman a început cu trei ani înainte de începerea seriei, iar poliția din Gotham City nu recunoaște public existența vigilantei . Explozând dintr-o bârlogă secretă sub conacul lui Bruce Wayne - cunoscută sub numele de Peștera Bat - Batman și șeful său, Alfred Pennyworth (exprimat de Alastair Duncan ), opriți crima cu ajutorul gadget-urilor high-tech și a unui supercomputer. La începutul primului sezon, crima din Gotham se află la un nivel scăzut, însă șeful poliției, Angel Rojas (primul care a fost exprimat de Edward James Olmos și mai târziu de Jesse Corti ), ordonă ofițerilor săi să-l rețină pe Batman când este posibil. Aceasta marchează prima recunoaștere a existenței lui Batman în serie. În ciuda ordinelor șefului, unul dintre detectivii lui, Ethan Bennett (exprimat de Steven Harris ), crede că Batman este necesar în oraș. La începutul seriei, Bennett este asistat de un partener nou de la Metropolis, Ellen Yin (exprimat de Ming-Na ), care încet devine rupt între angajamentul său față de lege și ordine și sentimentele sale personale față de Batman. În timpul sezonului 1, atât Bennett, cât și Yin sunt însărcinați cu capturarea lui Batman. În acest prim sezon, Bruce Wayne se distruge între responsabilitățile lui Batman și viața lui obișnuită, deși acesta este susținut de primarul Gotham, Marion Grange (exprimat de Adam West care a jucat Batman în seria de televiziune Batman din anii 1960). Până la sfârșitul sezonului, Bennett este torturat și mutat de Joker, transformând Bennett în Clayface . Ca Clayface, el este forțat să se ascundă, în timp ce partenerul său, Yin, își dă seama că are dreptate în legătură cu Batman și formează o alianță cu el. De-a lungul celui de-al doilea sezon, Batman continuă să acționeze în afara legii, chiar dacă are detectivul Yin ca un aliat în poliție. Batman începe să-și facă un nume pentru el însuși ca o forță de bine atunci când salvează un grup de polițiști de la o anumită dispreț. În acest sezon, actul său eroic îi determină pe ofițeri să-l susțină mai degrabă decât să-l urmărească ca criminal. În finalul sezonului, șeful poliției Rojas descoperă în cele din urmă implicarea lui Yin în Batman, forțând-o să meargă pe fugă. În acest moment, comisarul James Gordon (exprimat de Mitch Pileggi ), principalul personaj de poliție din majoritatea miturilor lui Batman, evită credința lui Rojas că Batman este un criminal. Comisarul Gordon crede că Batman este un aliat pentru poliția lui Gotham, mai ales atunci când Batman îl coboară pe Joker, Riddler și Penguin. El este descoperit a fi aliatul secret al lui Batman off-screen și dezvoltă un semnalizator de semnalizare, Bat-Signal , permițând lui Batman să știe că poliția este ferm de partea lui. În al treilea sezon, spectacolul introduce o tânără încarnare a lui Barbara Gordon(exprimată de Danielle Judovits), care este fiica comisarului. Personajul ei are o poveste în două părți în care ea devine în secret Batgirl . Secvența intro la spectacol și muzica temelor s-au schimbat odată cu introducerea lui Batgirl, schimbând tema originală (realizată de The Edge ) pentru o temă mai ușoară, realizată de Andy Sturmer . În timpul sezonului 3, Barbara încearcă să devină adversarul lui Batman și să fie la fel de bun al unui aliat ca și tatăl ei. Dar Batman refuză frecvent să o accepte în ciuda fidelității sale ca aliat. În cele din urmă se dovedește a fi la el până la sfârșitul sezonului. Această poveste Batman-Batgirl diferă de cărțile de benzi desenate. În incarnările anterioare ale acestui articol, primul partener al lui Batman este Dick Grayson , care devine Robin și se alătură Batman ca ucenic, lăsând mai târziu să devină Nightwing .Decizia lui Batgirl de a fi primul adversar al lui Batman în The Batman a fost datorată faptului că Robin a fost folosit în seria animată de Teen Titans , difuzată pe același canal. Un alt element care sa schimbat in timpul sezonului 3 a fost batmanul Batman original, care a fost pierdut in timpul episodului " RPM ", dar a fost reimaginat si adus inapoi in episoadele ulterioare. Robin, Batman și Batgirl, așa cum au apărut în introducerea sezonului 4 și a sezonului 5. Cel de-al patrulea sezon introduce Dick Grayson (exprimat de Evan Sabara ) la spectacol din cauza anulării seriei animate Teen Titans în 2006. Episodul de deschidere al sezonului se concentrează pe originea lui Dick Grayson ca Robin. Prin pierderea părinților lui Grayson într-un accident de circ, el este adoptat de Bruce Wayne, care îl asistă pe Grayson în aducerea șefului mafiei responsabil pentru moartea părinților săi. Cel de-al doilea episod din sezon îl face pe Batgirl să devină oficial parte din echipă, cu identitatea secretă a fiecărui membru fiind dezvăluită unul altuia. Aceasta dezvăluie în cele din urmă duce la Batgirl și Robin formând o rivalitate asemănătoare fratelui. Unul dintre cele mai importante momente ale sezonului 4 este episodul " Artifacts ", care a descris un posibil viitor în anul 3027. Cu scenele de retrospectivă până în 2027, audiența primește o minune a unui Batman mai în vârstă, Dick Grayson funcționând ca Nightwing (exprimat de Jerry O Connell și Barbara Gordon, acum legați de un scaun cu rotile și devenind Oracolul (exprimat de Kellie Martin ). Episodul conține, de asemenea, elemente de la The Dark Knight Returns ale lui Frank Miller , inclusiv desene ale costumului Batman și Batmobile. În finalul sezonului, o invazie extraterestră a entităților numite " The Joining " face ca Batman să lucreze împreună cu un alt super-erou din Universul DC și un membru original al Ligii de Justiție , Marsh Manhunter , pentru a contracara planurile străinilor. Acesta este momentul în care Batman devine parte a Ligii de Justiție a Americii . Acesta a fost ultimul sezon la care au participat Jeff Matsuda și Michael Jelenic , ambii plecând de la spectacol după finalul sezonului. Fiecare sezon al lui The Batman include un arc cu accent pe un anumit personaj sau pe un grup de personaje pentru ultimul sezon. (O configurație similară a fost de asemenea folosită de WB / DC pentru Teen Titans mai devreme.) Cu excepția sezonului final, secvența de deschidere este actualizată de fiecare dată pentru a include caracterul menționat.

Filmul este o parodie a filmelor epice istorice spectaculoase, inclusiv a celor peplum și a dramelor istorice Cele patru segmente principale prezintă povestiri care au loc în epoca de piatră, Imperiul Roman, Inchiziția spaniolă și Revoluția franceză. Alte segmente intermediare includ primirea celor zece porunci de către Moise și ultima cină a lui Iisus Hristos. Filmul începe cu o parodie a filmului 2001: O odisee spațială când un trib de Hominidae se ridică în picioare și devin oameni. Moise (Mel Brooks) este arătat coborând de pe Muntele Sinai, purtând trei tăblițe de piatră după ce a primit Legea de la Dumnezeu (voce Carl Reiner, nemenționat). Când a anunțat poporului că a primit Legea de la Dumnezeu, Moise proclamă: "Domnul Iehova v-a dat vouă cele cincisprezece ..."(dar o tăbliță din piatră îi cade din mâini și se face praf) " ... cele zece porunci! Zece! Pentru ca toți să se supună!" La Palat, împăratul supraponderal Nero (Dom DeLuise) se tratează cu mâncare, face ochi dulci fecioarelor frumoase și bărbaților și așteaptă să fie distrat. Comicus uită cine este publicul său și începe să spună glume despre oameni grași iar împăratul se supără și-l condamnă la moarte. Josephus, cu gândul în altă parte, toarnă o cană de vin pe Nero și, drept pedeapsă, i se ordonă să lupte împotriva lui Comicus până la moartea unuia dintre cei doi, la fel ca luptele dintre gladiatori în arenă. Cei doi se luptă până ies din palat, ajutați să scape de Miriam, de împărăteasa Nympho și de un cal numit Miracol. După ce Miriam îi ajută pe Comicus, Josephus și Swiftus să găsească refugiu în casa împărătesei Nympho. Josephus se ascunde printre eunucii împărătesei, dar este descoperit de către soldați după ce "reacționează" la dansul unei femei seducătoare. Soldații romani, conduși de Marcus Vindictus (Shecky Greene) îi urmăresc. Pe măsură ce soldații se apropie de căruța grupului (trasă de Miracol), Josephus îi instruiește să obțină o "marijuana roșie" pe care o aprind într-un dispozitiv din papirus pe care Josephus îl numește Mighty Joint. Fumul gros provoacă confuzie și oprește soldații romani care îi urmăreau. Fugarii ajung într-un port și pornesc spre Iudeea. În timp ce așteaptă să servească masa la un restaurant, Comicus ajunge din greșeală într-o cameră privată, unde are loc Cina cea de Taină, în timp ce Iisus le spune apostolilor: "Unul dintre voi m-a trădat în seara asta". Apostolilor li se face frică. Comicus spune "IUDA".Iuda, surprins, aproape sare din scaun, iar Comicus continuă: "Vrei puțin vin fiert?" și îl întrerupe în mod repetat pe Iisus (John Hurt) (folosindu-i numele ca pe o expresie a spaimei sau a îngrijorării, chiar în fața lui). În cele din urmă, Leonardo da Vinci (Art Metrano) apare ca să picteze portretul grupului. Nemulțumit că nu poate vedea decât jumătate din spatele capului, îi mută pe toți pe o parte a mesei și îi pictează cu Comicus în spatele lui Iisus, ținând o placă de argint în mâini care are un efect de aură. Segmentul cu Inchiziția spaniolă este realizat în stilul producțiilor grandioase ale lui Busby Berkeley. Segmentul conține un număr mare de cântece și dansuri, în care Brooks este infamul Torquemada. Un purtător de cuvânt îl introduce pe Torquemada și cântă despre numele său, observând că, în ciuda rugăciunilor pentru milă din partea celor condamnați, "nu poți să faci nimic cu Torquemada".Sunt prezentate mai multe cazuri de tortură "comică", printre care se numără o fată de fier și o "tortură cu apă" re-imaginată ca un balet acvatic cu călugărițe în stil Esther Williams. Jackie Mason și Ronny Graham apar cameo în această scenă ca victime ale torturii evreiești. Sfârșitul filmului prezintă o reclamă cu viitorul film denumit Istoria lumii: partea a II-a, în care Brooks, ca narator, promite să prezinte mai multe segmente printre care Hitler pe gheață, o înmormântare vikingă și "Evrei în spațiu", o parodie a francizelor Star Wars și The Muppet Show. În ciuda acestui lucru, nu a fost lansată nici o continuare și "Partea I" care apare în titlul filmului este doar o glumă istorică (Istoria lumii: partea I a fost scrisă de Sir Walter Raleigh în timp ce era prizonier în Turnul Londrei și a reușit să finalizeze doar primul volum înainte de a fi decapitat). Brooks a reamintit că inspirația pentru acest film a survenit dintr-un incident din 1979: Mă plimbam de-a lungul parcării de la 20th Century Fox în drumul spre biroul meu, când unul dintre oamenii care lucrau la High Anxiety (Marea neliniște) a strigat din spatele unui camion aflat în mișcare."- Hei Mel, ce urmează? unul mare? Din senin, cel mai tare titlu la care m-am putut gândi mi-a apărut în minte: "-Da, cel mai tare film făcut vreodată. Se numește «Istoria lumii»". Altcineva de pe camion a strigat: "- Cum poți să acoperi [istoria] întregii lumi într-un [singur] film?" Richard Pryor trebuia să joace rolul lui Josephus, dar cu două zile înainte de începerea filmării scenelor în care apărea, a fost spitalizat cu arsuri grave într-un incident foarte mediatizat. Brooks era pe punctul de a șterge aceste scene atunci când Madeline Kahn i-a sugerat pe Gregory Hines pentru acest rol. Sosirea lui Comicus în palatul lui Caesar (Nero) a fost filmată la hotelul Caesars Palace din Las Vegas. O scenă din film care se referea la accidentul de la Three Mile Island a fost eliminată."Aveam [o scenă cu] un tată și o mamă", a spus Brooks, "jumătate câine și jumătate pisică ca urmare a crizei nucleare. Dar publicul a fost rece și nu a râs, așa că am scos-o din film." Istoria lumii: partea I a fost un succes la box office, cu încasări de 31,7 milioane de dolari, la un buget de 10 milioane de dolari. A încasat 4,8 milioane de dolari în weekend-ul premierei, fiind pe locul doi la box-office. A fost însă considerat o dezamăgire comercială, deoarece filmul "a fost urmărit" cu mare atenție, iar filmele anterioare ale lui Brooks au avut un succes mai mare. Încasările la box office au început bine în prima săptămână, apoi au scăzut. Istoria lumii, partea I a fost lansat pe DVD.Potrivit MPAA, a fost evaluat "R", adică conține scene "cu un umor sexual crud, limbaj comic violent, cu sex, nuditate și consum de droguri". Oameni preistorici în cultura populară

Marcu al Efesului (născut sub numele de Manuel Evghenikos, în ) () a fost un teolog isihast de la sfârșitul perioadei paleologe a Imperiului Bizantin, care a devenit faimos pentru apărarea Ortodoxiei la Conciliul de la Ferrara-Florența (1438-1439) în fața încercărilor de conciliere dogmatică efectuate de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul și de papa Eugen al IV-lea. A fost călugăr la Constantinopol, un prolific imnograf și un adept devotat al învățăturilor Sfântului Grigorie Palama. În calitate de teolog erudit Marcu a fost implicat în pregătirile Conciliului de la Ferrara-Florența, iar ca mitropolit de Efes și delegat al patriarhului Alexandriei a fost unul dintre cei mai importanți participanți la acel sinod. El a susținut că Biserica Romano-Catolică a cauzat Marea Schismă din 1054 prin promovarea ereziei atunci când a introdus adaosul filioque în Crezul niceo-constantinopolitan. Marcu a criticat, de asemenea, pretenția papei de a se considera drept conducător al Bisericii universale. El a fost singurul episcop răsăritean care a refuzat să semneze acordul încheiat între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică. După ce a părăsit lucrările sinodului, pe care le-a socotit o cauză pierdută, Marcu a devenit conducătorul opoziției ortodoxe față de Unirea de la Florența, consolidându-și astfel reputația de apărător al Ortodoxiei și stâlp al Bisericii. Manuel Evghenikos s-a născut în 1392, la Constantinopol, în familia lui George, sakellarios al catedralei Hagia Sophia și diacon ortodox, și a Mariei, fiica unui medic devotat pe nume Luca. Manuel a învățat să citească și să scrie de la tatăl său, care a murit când Manuel și fratele său mai mic, Ioan Evghenikos, erau încă copii. Maria l-a trimis pe Manuel să-și continue educația cu Ioan Chortasmenos, care a devenit mai târziu mitropolitul Ignatie de Selymbria, și cu matematicianul și filosoful Gemistus Pletho. Marcu a devenit profesor la Școala patriarhală de la Constantinopol, dar și-a abandonat postul la vârsta de 26 de ani și s-a călugărit într-o mănăstire din Nicomidia, unde și-a dedicat viața rugăciunii. A fost obligat să părăsească mănăstirea din Nicomidia unde se călugărise, din cauza invaziei turcilor, și s-a refugiat la mănăstirea Sfântul Gheorghe din Mangana. A studiat acolo scrierile părinților Bisericii și a redactat mai multe scrieri cu privire la doctrina Sfântului Grigorie Palama. Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, care-i admira virtutea, a reușit să-l convingă să accepte să fie hirotonit mitropolit al Efesului. La deschiderea Conciliului de la Ferrara din 1438 care urma să dezbată, printre altele, Marea Schismă din 1054, Marcu al Efesului a făcut parte din delegația bizantină condusă de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul. Încă de la început, el s-a arătat un opozant înverșunat al doctrinei latine. A trimis o scrisoare în care critica doctrina teologică promovată de papă, dar aceasta a fost reținută din ordinul împăratului Ioan al VIII-lea, care se temea că ar compromite negocierile de unire între cele două biserici. Cu toate acestea, treptat, membrii delegației bizantine care susțineau unirea au devenit tot mai numeroși, iar Marcu nu a mai avut aproape nici un susținător, cu excepția fratelui său, Ioan, și a lui Dimitrie Paleologul. Cu toate acestea, în perioada 2-24 martie 1439, Marcu i s-a opus teologului latin Ioan de Ragusa în privința pogorârii Duhului Sfânt. La presiunea împăratului Ioan al VIII-lea, el a trebuit să abandoneze dezbaterea. Marcu a fost singurul episcop răsăritean care a refuzat să semneze acordul de unire a celor două biserici la sfârșitul conciliului. Acest gest l-a impus pe Marcu drept conducător al taberei antiunioniste, făcându-l pe mitropolit să dobândească un respect profund din partea creștinilor bizantini care se opuneau hotărârilor luate la Florența. În același timp, gestul mitropolitului Efesului a atras mânia papei care a încercat să-l condamne ca eretic, dar această intenție nu a putut fi pusă în practică din cauza protecției oferite de împăratul bizantin. După un scurt popas la Efes, Marcu s-a întors la Constantinopol pentru a conduce opoziția ortodoxă față de politica unionistă a împăratului. Când a sosit acolo la 1 februarie 1440, el a fost întâmpinat de populație ca un apărător al credinței creștine. Ioan al VIII-lea nu a putut risca să i se opună lui Marcu, fără a-l transforma într-un martir. În iulie 1440 Marcu a publicat o enciclică care i-a înfuriat pe sprijinitorii Unirii. Ca urmare, a fost arestat și închis timp de doi ani pe insula Lemnos, iar apoi a fost eliberat la ordinul împăratului în 1442, în ziua prăznuirii celor șapte sfinți din Efes. Mitropolitul Marcu a considerat că Roma persista în erezie și în schismă. Clauza „Filioque” a fost o sursă majoră de discordie în dezbaterile cu privire la unirea bisericilor din Roma și Constantinopol. În timp ce cardinalul bizantin Basilius Bessarion (patriarhul latin al Constantinopolului) a fost mai mult sau mai puțin dispus să accepte dogmele latine, Marcu al Efesului a condamnat cu fermitate dogmele cu privire la Filioque și la Purgatoriu. El a declarat în predica sa cu privire la Filioque că „Simbolul Credinței (Crezul) trebuie păstrat neschimbat, așa cum a fost inițial. Toți Sfinții Doctori ai Bisericii, ca și toate sinoadele și toate Scripturile, ne avertizează împotriva heterodocșilor (...), cei care au alterat Sfântul și Divinul Simbol al Credinței și l-au introdus pe Fiul ca a doua sursă de proveniență a Duhului Sfânt”.De asemenea, Marcu a respins doctrina despre Purgatoriu, afirmând că nu există un foc purgatorial care „purifică” sufletele credincioșilor. În opinia sa „sufletele defuncților pot avea parte de o anumită «evoluție» și chiar și cei damnați pot beneficia de o relativă «ușurare» a destinului lor, grație rugăciunilor Bisericii și milei nemărginite a lui Dumnezeu; dar ideea unei pedepse înaintea Judecății de Apoi și a unei purificări printr-un foc material este total străină tradiției Bisericii”.Doctrina „focului purgatorial” era tipică teologiei romano-catolice medievale. În cele din urmă, Marcu a avut câștig de cauză în ceea ce privește dezbaterea cu privire la purgatoriu, deoarece formula finală a înțelegerii a omis menționarea „focului” care purifică sufletele oamenilor după moarte. El a murit în pace la vârsta de 52 de ani pe 23 iunie 1444, după ce s-a chinuit timp de două săptămâni cu o boală intestinală. Pe patul de moarte, Marcu l-a implorat pe Gheorghios Scholarios, fostul său ucenic, care a devenit mai târziu patriarhul Ghenadie al Constantinopolului, să fie atent în relațiile cu creștinismul occidental și să apere Ortodoxia. Potrivit fratelui său, Ioan, ultimele lui cuvinte au fost „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, în mâinile Tale îmi încredințez duhul”. Marcu a fost îngropat în Mănăstirea Mangana din Constantinopol. După moartea sa, conducerea opoziției ortodoxe față de unire a fost preluată de Gheorghios Scholarios. Unirea Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică, blocată de opoziția populației, a fost proclamată în Catedrala Sf. Sofia abia în decembrie 1452, cu câteva luni înainte de căderea Constantinopolului, dar nu a fost acceptată niciodată de majoritatea bisericilor ortodoxe. Familia Evghenikos comemora fiecare aniversare a morții mitropolitului Marcu cu un panegiric constând dintr-o slujbă religioasă (akolouthia) și un sinaxar al vieții scurte a mitropolitului. Datorită în mare parte implicării patriarhului Ghenadie Scholarius, venerarea ca sfânt a lui Marcu al Efesului s-a răspândit în cadrul Bisericii Ortodoxe a Constantinopolului. În anul 1734 patriarhul Serafim al Constantinopolului a prezidat Sfântul Sinod al Bisericii Constantinopolului care a hotărât canonizarea mitropolitului Marcu al Efesului. Există o relatare a unei minuni postume realizate de Marcu al Efesului. Medicii au renunțat să mai încerce să salveze viața surorii bolnave a lui Demetrios Zourbaios, după ce încercările lor au determinat agravarea stării ei de sănătate. După ce și-a pierdut cunoștința timp de trei zile ea s-a trezit brusc, spre bucuria fratelui ei, care a întrebat-o ce s-a trezit udă. Ea a relatat că un episcop a însoțit-o la o fântână, a spălat-o și i-a spus: „Întoarce-te acum; nu mai ești bolnavă”.Ea l-a întrebat pe însoțitor cum se numește, iar el i-a spus: „eu sunt mitropolitul Efesului, Marcu Evghenikos”. După ce s-a vindecat în mod miraculos, ea a realizat o icoană a Sfântului Marcu și a trăit cu smerenie timp de încă 15 ani.

Cerinthe, numite popular pidosnic, cerițică, este un gen de plante ierbacee, anuale, bisanuale sau perene, cu corola de un galben-deschis, rar maculată purpuriu și frunze glabre, amplexicaule. Cresc prin fânețe, tufișuri, părăgini, grâne. Sunt plante ierbacee, glaucescente, anuale, bisanuale sau perene, cu frunze glabre, puțin cărnoase, mai mult sau mai puțin amplexicaule, prezentând grupe de celule epidermice mai mult sau mai puțin proeminente, care reprezintă soclurile perilor dispăruți. Inflorescența este cimoasă, de tip scorpioid, formată din cincine bracteate. Flori radiar simetrice, rar ușor bilateral simetrice. Receptacul convex. Caliciu profund 5-partit. Corolă galbenă, tubuloasă, mai mult sau mai puțin umflată, cu dinți triunghiulari sau lanceolați, în gât fără fornice. Stamine 5, în gâtul corolei, cu antere lungi, sagitiforme, la vârf apendiculate. Gineceu din 2 carpele, la bază cu un disc nectarifer. Stil lung și subțire, cu stigmat capitat, mai mult sau mai puțin bilobat. Fruct apocarpoid, din 4 nucule ovoidale, concrescute câte 2, fără strofiolă. Semințe fără endosperm. Denumirea genului Cerinthe provine de la cuvântul grec kerinthos = pânea albinelor, nume folosit de Vergilius, Aristotel și Teofrast la denumirea unor boraginacee melifere. Genul Cerinthe cuprinde cca 6 specii, aproape toate mediteraneene.

Frankenstein (1931) - a scris primul scenariu Red Planet (1932) - piesă de teatru