page
stringlengths 33
136k
|
|---|
Edward Erskholme Clive () a fost un actor galez. A jucat numeroase roluri secundare la Hollywood din 1933 până la moartea sa. |
Britanicii s-au confruntat cu Organizația Națională a Luptătorilor Ciprioți (EOKA), aceasta urmărind eliminarea colonialismului și unirea Ciprului cu Grecia (enosis). În conflictul armat s-au implicat și turcii ciprioți care au format Organizația de Rezistență Turcă (TMT). Conflictul s-a încheiat în 1959 cu semnarea Tratatelor de la Londra și Zurich, prin care a fost recunoscută independența Ciprului față de Marea Britanie, dar fără unirea cu Grecia. În 1954, Marea Britanie și-a anunțat intenția de a transfera cartierul general al armatei sale din Suez (biroul Comandantului-șef din Orientul Mijlociu) în Cipru. Insurgența a început pe 1 aprilie 1955. După o serie de incidente care au urmat acestei date, guvernatorul general John Harding a declarat starea de urgență pe 26 noiembrie în același an. Britanicii au avut dificultăți în activitatea de strângere a informațiilor cu privire la EOKA pentru că populația majoritară de origine greacă ajuta organizația sau se temea de aceasta. Un alt obstacol l-a reprezentat reducerea de personal cauzată de Criza Suezului și de problemele din peninsula Malay. Spre sfârșitul anilor '50, britanicii s-au bucurat de ceva mai mult succes. Cipru a devenit republică independentă în 1960, iar Marea Britanie a păstrat controlul asupra a două teritorii suverane, corespunzătoare bazelor militare de la Akrotiri și Dhekelia. În ianuarie 2019, guvernul Marii Britanii a acceptat să plătească 1 milion de lire unui număr de 33 de ciprioți care au fost torturați de forțele britanice în timpul revoltei. Printre cei 33 s-au aflat o femeie, în vârstă de 16 ani la acel moment, care a susținut că a fost deținută și violată în mod repetat de soldați, precum și un bărbat care a pierdut un rinichi ca urmare a interogatoriului. Plata despăgubirilor a venit ca urmare a declasificării unor documente guvernamentale în 2012, deși ministrul de externe Alan Duncan a declarat că „plata despăgubirilor nu însemană o recunoaștere a vinovăției”, dar că „guvernul a fost de acord să încheie înțelegerea pentru a pune capăt litigiului și pentru a evita o viitoare creștere a costurilor”. |
George Glenn Strange () a fost un actor american. A apărut mai ales în filme Western. Este cel mai notabil pentru că a jucat monstrul lui Frankenstein în trei filme Universal în anii 1940 și pentru rolul lui Sam Noonan, barmanul popular din seria de televiziune CBS Gunsmoke. |
Se presupune că Șabak are trei departamente operaționale: Departamentul afacerilor non-arabe: are atribuții în legătură cu problemele de securitate care nu au legătură cu arabii și de cooperarea cu agențiile de securitate străine. Departamentul de protecție: are atribuții legate de protecția demnitarilor și a clădirilor importante ca ambasadele, aeroporturile, centrele de cercetare etc. Atribuțiile agenției sunt apărarea securității statului, identificarea grupărilor teroriste, interogarea suspecților de terorism, furnizarea de informații pentru operațiile antiteroriste din West Bank și Fâșia Gaza, contraspionajul, protecția demnitarilor, paza infrastructurii și a clădirilor guvernamentale, asigurarea securității companiilor aeriene israeliene și a ambasadelor Israelului din străinătate. După declarația de independență din 1948, Șin Bet a fost înființat ca departament în cadrul Armatei Israeliene, condus de Isser Harel (același care, mai târziu, a condus Mossad-ul). Subordonarea Șin Bet a fost schimbată ulterior, acesta trecând în subordinea prim-ministrului. În timpul războiului arabo-israelian din 1948, atribuțiile Șin Bet s-au raportat numai la afacerile interne. În februarie 1949 (cu puțin timp înainte de sfârșitul războoiului), atribuțiile sale au fost extinse pentru a cuprinde și contraspionajul. Unul din succesele Șin Bet a fost obținerea unei copii a discursului lui Hrușciov din 1956, în care acesta l-a denunțat pe Stalin. O ediție în limba poloneză a discursului a fost predată Ambasadei Israelului din Polonia de logodnicul secretarei unui membru al partidului comunist. Guvernul israelian a decis să comunice informația Statelor Unite ale Americii, care a publicat-o cu aprobarea israelienilor. Totuși, într-un studiu publicat în 2013, Matitiahu Mayzel apreciază povestea ca neadevărată, susținând că discursul a fost transmis în vest din mai multe surse, inclusiv agențiile politice și de informații sovietice. O realizare notabilă în materie de contraspionaj a fost capturarea lui Israel Beer, spion sovietic. Beer a fost locotenent colonel în rezervă, expert în probleme de securitate și prieten apropiat al lui Ben Gurion, ceea ce i-a permis să pătrundă în cercuri înalte din Israel. Beer a fost judecat și condamnat la 10 ani de închisoare (pedeapsa a fost extinsă de Curtea Supremă la 15 ani). A murit în închisoare. Cu un an înainte, Kurt Sitte, un creștin de origine germană din Sudetenland, profesor la Technion, a fost dovedit ca fiind spion cehoslovac. În 1967, un agent dublu, egiptean și israelian, Rif'at al Gamal/Jacques Bitton, a dat Egiptului informații false cu privire la planul de bătălie israelian, susținând că luptele vor începe cu operațiuni terestre. Ca urmare, egiptenii și-au lăsat avioanele la sol, pe pistele aeroporturilor, ceea ce a permis Forțelor Aeriene Israeliene ca, în trei ore de la declanșarea războiului de șase zile să distrugă flota aeriană a Egiptului. Operațiunea Yated, cum a fost denumită ulterior, este considerată ca fiind cea mai reușită operațiune de dezinformare din istoria serviciilor de informații israeliene, la egalitate cu operațiunea Mincemeat a britanicilor din Al Doilea Război Mondial. După război, monitorizarea activităților teroriste din Cisiordania și Fâșia Gaza au ocupat cea mai mare parte a activității Șin Bet. În perioada 1984-1986, Șin Bet a trecut printr-o criză majoră în urma unui atac terorist, în care patru palestinieni au luat ostatici pasagerii dintr-un autobuz. Doi dintre teroriști au fost uciși într-un schimb de focuri, iar alți doi au fost uciși la scurt timp după ce s-au predat și erau deja reținuți de ofițerii Șin Bet. Unii ofițeri din Șin Bet au încercat să mușamalieze uciderea celor doi teroriști care se predaseră și au conspirat pentru a da vina pe un ofițer superior din Armata Israeliană. Ca urmare a scandalului, șeful Șin Bet de la acel moment, Avraham Shalom, a fost nevoit să demisioneze. O comisie a fost instituită în 1987, Comisia Landau, pentru a investiga metodele de interogare a persoanelor folosite de Șin Bet. Comisia a criticat agenția și a stabilit reguli pentru formele de constrângere fizică pe care Șin Bet o poate utiliza împotriva persoanelor reținute. Printre practicile autorizate erau: „ținerea prizonierilor în poziții inconfortabile, care creează durere, acoperirea capului cu saci murdari și urât misrositori și privarea de somn”. Grupuri care militează pentru respectarea drepturilor omului din Israel au susținut că aceste metode sunt metode de tortură. Un raport oficial din 1995, întocmit de Miriam Ben-Porat, publicat în 2000, a arătat că, de regulă, Șin Bet a depășit cu mult limitele „constrângerii fizice moderate” autorizate de Comisia Landau. În raport, Israelul a admis pentru prima dată că deținuții palestinieni au fost torturați în timpul primei Intifade, care a avut loc între 1988 și 1992. În 1995, Șin Bet nu a reușit să îl protejeze pe prim-ministrul Ițzak Rabin, care a fost asasinat de radicalul de extremă drepata Yigal Amir. Șin Bet descoperise planurile lui Amir, un agent fusese trimis să-l supravegheze, dar agentul a raportat că Amir nu constituie o amenințare. După asasinat, directorul Șin Bet, Carmi Gillon, a demisionat. Ulterior, Comisia Shamgar a evidențiat vulnerabilitățile unității de protecție a demnitarilor. Un alt motiv de critică a fost comportamentul provocator pe care Avishai Raviv, un informator al secției evreiești din Șin Bet, l-a avut în perioada imediat anterioară asasinatului. Raviv a fost judecat pentru instigarea lui Yigal Amir la uciderea prim-ministrului și a fost achitat. La câteva luni de la asasinarea lui Rabin, Yahya Ayyash, șeful Hamas responsabil cu fabricarea bombelor, a fost asasinat ca urmare a unei operațiuni speciale, prin explodarea unui telefon mobil în care fusese amplasat expozibil. Gillon a fost înlocuit de Ami Ayalon, amiral în Forțele Navale Israeliene. Acesta a refăcut moralul angajaților după scandalul asasinării lui Rabin și a reabilitat imaginea publică a instituției. În 2000, la conducerea agenției a venit Avi Dichter, un fost luptător în Sayeret Matkal și un agent Șin Bet experimentat, care a întărit cooperarea cu Armata Israeliană și cu Poliția Israeliană. Dichter era la conducerea agenției când a izbucnit intifada al-Aqsa. A făcut ca Șin Bet să fie un jucător important în războiul împotriva terorismului după ce negocierile de la Camp David, din 2000, au eșuat. În mai 2005, Dichter a fost înlocuit de Yuval Diskin, care a fost în funcție până în 2011. În 2011, Yoram Cohen a fost numit șef al Șin Bet și a exercitat funcția până în 2016. În 2016, Nadav Argaman a fost numit șef al agenției și și-a început mandatul la 8 mai 2016. Fostul director adjunct Barak Ben-Zur a spus că, din 1948 (sau, mai precis, din 1957), agenția a fost sub controlul Knesset-ului în ceea ce privește bugetul. În mai 2002, Șin Bet a fost pusă sub controlul Comisiei pentru afaceri externe și securitate a Knesset-ului, care poate investiga dacă agenția funcționează în limite constituționale și legale. Comisia pentru lege și justiție este, de asemenea, implicată în acest control parlamentar. Activitățile Șin Bet sunt aprobate de consilierul pe probleme juridice din guvern, ministerul securității politice primește rapoarte direct de la directorul agenției, iar persoanele afalte în detenție pot formula plângeri. Șin Bet obține informații și din interogarea suspecților, ceea ce a produs de mai multe ori îngrijorare cu privire la metodele folosite în cursul interogatoriilor. În 1987, după reclamații referitoare la folosirea excesivă a forței, Comisia Landau a elaborat liniile directoare pentru ceea ce înseamnă „constrângerea fizică moderată” atunci când constrângerea fizică este necesară. În 1994, Miriam Ben-Porat (State Comptroller al Israelului - instituție specifică Statului Israel, are atribuții asemănătoare cu cele pe care la noi le au Avocatul Poporului și Curtea de Conturi) a probat că aceste reguli au fost încălcate și șefii agenției nu au prevenit aceste încălcări. În 1999, Curtea Supremă a Israelului a judecat câteva acțiuni formulate împotriva metodelor utilizate de Șin Bet, printre care: (1) scuturarea repetată și în forță a toracelui suspectului, într-o manieră care a dus la mișcarea rapidă a gâtului și a capului suspectului, (2) ținerea suspectului într-o anumită poziție pentru o perioadă lungă de timp, (3) „ghemuirea broască”, ghemuiri consecutive, periodice, efectuate pe vârful picioarelor și alte astfel de metode. Curtea a hotărât că Șin Bet nu avea autoritatea, nici măcar cu justificarea necesității, de a folosi astfel de metode. Această hotărâre constituie un punct de reper împotriva utilizării torturii asupra prizonierilor de origine palestiniană. Șin Bet susține că în prezent nu utilizează decât mijloace psihologice, deși organizațiile B'Tselem și Amnesty International au continuat să acuze agenția de utilizare a metodelor care constituie tortură conform convențiilor internaționale. În 2015, fundația Physicians for Human Rights-Israel a susținut că numărul plângerilor împotriva Șin Bet este de patru ori mai mare decât în 2012 și că, în ultimii ani, din 850 de plângeri împotriva Șin Bet, pentru tortură, niciuna nu a fost investigată. De asemenea a susținut că nu există un sistem de proceduri judiciare împotriva agențiilor de securitate. Shabak a colaborat cu Forțele Aeriene Israeliene în operațiuni care au urmărit asasinarea comandanților militari și a liderilor facțiunilor palestiniene militante din Hamas, Jihadul Islamic, Brigăzile de martiri Al-Aqsa și Fatah. Aceste asasinate au fost de regulă executate cu elicoptere de atac. Comandanții din cadrul Forțelor Aeriene Israeliene și agenții Șin Bet au stat împreună în centrul de comandă pentru a monitoriza operațiunile. Sarcina Șin Bet a fost aceea de a furniza informațiile necesare cu privire la locul unde se va afla ținta și la ce moment. De asemenea, după ce drona Forțelor Aeriene Israeliene a trimis informații de la locul atacului, Șin Bet a trebuit să verifice dacă persoanele prezente în locul unde urma să fie executat atacul erau într-adevăr țintele urmărite. Salah Haj Yihyeh, un palestinian care conduce clinici mobile pentru organizația Physicians for Human Rights, a fost reținut pentru a fi interogat de Șin Bet. În cursul interogatoriului, Yinyeh a răspuns la întrebări despre organizație: bugetul asociației, cine îi sunt donatorii și detalii despre alți angajați ai fundației. Conducerea fundației Physicians for Human Rights i-a adresat o scrisoare lui Yuval Diskin, directorul Șin Bet de la acel moment, în care a invocat „încălcarea unei linii roșii într-o democrație”. Scrisoarea a arătat că, din moment ce singurul motiv pentru care angajatul fundației a fost reținut a fost acela de a-l speria, tactica folosită este inacceptabilă și nelegală. Ziaristul palestinian Mohammed Omer a fost reținut în iulie 2008 de Șin Bet. Omer spune că, după ce a aterizat venind de la Londra, a fost luat deoparte de un agent Șin Bet. Conform ziarului Democracy Now!, Omer a fost interogat, a fost percheziționat corporal și apoi a fost bătut de opt agenți Șin Bet înarmați. Omer a suferit multiple răni și a fost spitalizat timp de o săptămână. Guvernul israelian a respins repede pretențiile lui Omer, invocând inconsecvențe în afirmațiile sale, și a susținut că aceste investigații sunt strict reglementate. În trecut, angajații Șin Bet erau considerați anonimi și invizibili în societatea israeliană. În prezent, cei care ajung în funcții înalte în cadrul serviciului, în special directorul, sunt candidați potriviți pentru conducerea unor instituții guvernamentale sau a unor companii private. Poate fi considerată o tendință începută de foștii generali și colonei ai Armatei Israelului, printre care se numără Moshe Dayan, Ariel Sharon și Yitzhak Rabin. În Șabak și Mossad, tendința a apărut mult mai târziu (la mijlocul anilor 1990), deși Isser Harel (care a fost șeful ambelor servicii) și Meir Amit de la Mossad au fost parlamentari. În 2007, Șin Bet a lansat primul său program de recrutare publică, lansând un nou website și cumpărând reclame online în Israel și în străinătate, într-o campanie menită să atragă programatori pentru divizia IT. Pe 18 martie 2008, Șin Bet a anunțat că website-ul său va avea și un blog, în care patru dintre agenții săi, anonimi, vor povesti cum au fost recrutați și ce lucrează și vor răspunde la întrebările publicului. Conform susținerilor ofițerilor Șin Bet, website-ul și blogul au ca rol promovarea unei imagini publice pozitive și accesibile pentru agenție, care mult timp a fost asociată cu „activități ascunse și violente”. |
Wahlgren sa născut și a crescut în Hoisington, Kansas . Ea a fost inspirată ca un copil de Printesa Disney și alte voci în animație. Părinții ei au fost profesori, care au încurajat-o să susțină organizațiile de caritate și organizații care promovează lectura și educația mai târziu în cariera sa. La a unsprezecea zi de naștere, când ea și familia ei au fost în California și au vizitat clădirea pentru Focus on the Family , ea a fost rugată să facă un rol mic în drama lor de radio Aventuri în Odiseea , ca un personaj de unsprezece ani, numit Gloria McCoy. Wahlgren a absolvit Universitatea din Kansas cu o diplomă de licență în teatru în 1999. Locuia în Kansas City, Missouri, unde a făcut câteva spoturi radio, apoi sa mutat la Los Angeles în 2000 pentru a lucra la cariera ei de actorie . Într-un interviu acordat de Lawrence Journal-World , ea a spus că nu a primit multă muncă în camera, așa că și-a schimbat energiile spre munca de voce și că experiența ei în dialogul cu clasele Shakespeare a contribuit foarte mult la rolurile de aterizare implicate diverse personaje, dintre care unele au accente sau au fost din anumite perioade de timp. Implicarea lui Wahlgren în animația voce-over a decolat în 2004, când a fost distribuită într-un rol principal în spectacolul super-erou de acțiune Disney / Jetix Super Robot Monkey Team Hyperforce Go! unde a exprimat-o pe Nova . Spectacolul a avut loc în patru sezoane între 2004 și 2006. De asemenea, ea va prelua roluri recidivante, cum ar fi Samantha Paine aka Magness în A.T.O.M. (Alpha Teens On Machines) și Charmcaster în Ben 10 , acesta din urmă revenind în continuare și legate de jocuri video. În 2007, ea și-a exprimat prietena lui Tak, Jeera, în grafica de calculator a lui Nickelodeon, seria animată Tak și puterea lui Juju . Ea a exprimat Suzy Johnson în serialul de succes al lui Disney, Phineas și Ferb , și a participat la cel de-al doilea sezon al comediei animate Lil 'Bush, unde a exprimat-o pe Lil' Hillary și Lil 'Condi . Wahlgren a devenit membru regulat pentru piesa Fish Hooks , care a avut premiera în 2010, unde a exprimat Shellsea și multe personaje de sprijin și de oaspeți. A aterizat rolul tigrului în adaptarea de televiziune Kung Fu Panda: Legendele de minune ; seria a avut premiera în 2011 și a parcurs peste patru sezoane. În anul 2012, ea a avut rolul principal al lui Allie Underhill în seria de acțiune Kaijudo , care a cuprins 52 de episoade și a preluat roluri în alte spectacole de desene animate, cum ar fi Gravity Falls , Randy Cunningham: Ninja Grade 9 și Winx Club . Ea a exprimat-o pe Meg, care a jucat rolul dragostei în filmul Disney Short Paperman, care a fost difuzat înainte de Wreck-It Ralph în teatrele din 2012. Într-un interviu acordat asociației absolvenților școlii ei, ea a spus că i sa cerut să facă acest rol a implicațiilor sale anterioare în Bolt și Tangled . Înregistrarea pentru film a durat aproximativ 30 de minute, în principal de sunete vocale. Short a câștigat un premiu Oscar pentru cel mai bun scurt metraj animat . În 2015, ea sa alăturat distribuției Fairy OddParents ca personaj principal Chloe Carmichael în cel de-al zecelea sezon al emisiunii sale. A continuat să-i spună lui Jessica și altor personaje lui Rick și Morty care și-au încheiat al treilea sezon și au exprimat-o pe Amanda în seria produsă de Butch Hartman Bunsen este o fiară care a difuzat Nickelodeon în februarie 2017. În iulie 2017, ea și-a exprimat Dorothy Gale în serialul de televiziune animat Dorothy și Wizard of Oz difuzat pe Boomerang. |
Planeta Spaceball, condusă de președintele incompetent Skroob, și-a risipit tot aerul său proaspăt. Planul lui Skroob este de a-l forța pe regele Roland de pe planeta vecină Druidia să le dea codul scutului care protejează aerul de pe Druidia pentru a fura tot aerul. În acest scop, trebuie s-o răpească pe fiica regelui Roland, prințesa Vespa în ziua nunții ei cu prințul narcoleptic Valium. Skroob îl trimite pe răufăcătorul Dark Helmet (Coiful întunecat) pentru a îndeplini această sarcină la bordul Spaceball One, o navă imposibil de mare, însoțit de colonelul Sandurz. Înainte de a ajunge, Vespa fuge de la nunta ei cu nava ei spațială Mercedes împreună cu droidul ei de onoare, Dot Matrix. Roland îi contactează pe mercenarul Lone Starr și pe prietenul său Barf (jumătate om, jumătate câine sau câinom) pentru a le oferi o recompensă de a o găsi pe Vespa înainte de a fi capturată de Dark Helmet. Lone Starr acceptă cu ușurință, deoarece are o datorie majoră față de gangsterul Pizza the Hutt. Cu nava lor spațială, Eagle 5, Lone Starr și Barf ajung la Vespa și Dot înainte de Spaceball One, le salvează și apoi scapă de Dark Helmet. Spaceball One încearcă să-i urmărească, dar Dark Helmet ordonă colonelului Sandurz ca nava să atingă o "viteză ridicolă", ceea ce duce la o depășire a evadaților cu o distanță uriașă. Rămân fără combustibil deoarece nu au alimentat mai mult de 5 dolari. Lone Starr este forțat să se prăbușească pe "luna deșertică din Vega" aflată în apropiere. Evadații merg pe jos prin soarele fierbinte și leșină. Sunt găsiți de Dinks, un grup de extratereștri pitici strălucitori maro și sunt duși într-o peșteră unde se află un înțelept denumit Yogurt (Iaurt). Yogurt îl învață pe Lone Starr puterea Schwartz - Șforța, o putere metafizică similară Forței. Yogurt prezintă publicului un magazin cu produse de comercializare a filmului Bilele spațiale. Starr și Vespa încep să flirteze, dar Vespa insistă că nu se poate căsători decât cu un prinț. Helmet și Sandurz rup al patrulea perete folosind o copie VHS a filmului pentru a descoperi locul unde se află Vespa, iar Helmet comandă echipajului Spaceball One să se apropie de lună, Vespa și Dot sunt prinse și duse pe planeta Spaceball. Răpitorii lor amenință să inverseze operația estetică a nasului prințesei Vespa, forțându-l pe Roland să le dea codul scutului care protejează planeta Druidia. Helmet și Sandurz duc Spaceball One deasupra Druidiei, în timp ce Lone Starr și Barf le salvează pe Vespa și Dot din complexul de spații spațiale-închisori ale planetei Spaceball. Când ajung deasupra planetei Druidia, nava Spaceball One se transformă în Mega Maid, o servitoare robotizată cu un aspirator care suge tot aerul de pe planetă. Când sacul aspiratorului este aproape plin cu aer, Lone Starr folosește Șforța pentru a inversa vacuumul, suflând aerul înapoi pe planetă. După ce aerul a revenit pe planetă, Lone Starr și aliații săi intră în Mega Maid pentru a încerca să distrugă nava. Lone Starr este forțat să lupte împotriva lui Helmet cu săbii-laser asemănătoare inelelor Șforței chiar lângă butonul de auto-distrugere a navei. Lone Starr îl învinge pe Helmet, făcându-l să lovească involuntar butonul de auto-distrugere. Lone Starr și prietenii săi scapă de pe navă, în timp ce Skroob, Helmet și Sandurz nu reușesc să prindă o capsulă de evacuare și nici să oprească la timp numărătoarea inversă, rămânând prinși în capul robotului când nava explodează. Ulterior, cei trei răufăcători aterizează pe o planetă din apropiere care, după zgomotul pe care îl face populația, pare a fi Planeta maimuțelor. Datoria lui Lone Starr față de Pizza este anulată de moartea prematură a gangsterilor. Prin urmare el o duce pe prințesa Vespa înapoi regelui Roland și pleacă, luând doar bani cât să-și acopere cheltuielile. După o pauză de prânz la un restaurant și un incident ciudat care implică un extraterestru și un astronaut asemănător cu evenimentele petrecute în filmul Alien, Lone Starr găsește un mesaj final de la Yogurt informându-l că el este un prinț și astfel poate să se căsătorească cu Vespa. Ajunge pe Druidia la timp pentru a opri nunta prințesei cu Valium, își anunță originea sa regală, apoi se căsătorește cu Vespa. |
Planurile pentru un film animat Spider-Man, care vor fi dezvoltate de Lord și Christopher Millerwere, au fost dezvăluite pentru prima dată în 2014 și au fost anunțate oficial în aprilie 2015. Persichetti, Ramsey și Rothman s-au alăturat în următorii doi ani, împreună cu Moore și Schreiber în aprilie 2017. Lordul și Miller doreau ca filmul să aibă propriul său stil unic, combinând conducta de animație a Sony Pictures Imageworks cu tehnicile traditionale elaborate manual de benzi desenate inspirată de opera co-creatorului lui Miles Morales, Sara Pichelli. Finalizarea animației pentru film a necesitat până la 140 de animatori, cel mai mare echipaj folosit vreodată de Sony Pictures Animation pentru un film până în prezent. Filmul a fost dedicat în memoria lui Stan Lee și lui Steve Ditko. Omul-Păianjen: În lumea păianjenului a avut premiera mondiala la Regency Village Theatre din Los Angeles la 1 decembrie 2018 si a fost lansat in Statele Unite pe 14 decembrie. A incasat 364 milioane de dolari in intreaga lume impotriva unui buget de 90 milioane dolari . Filmul a primit recunoștință critică pentru animația, personajele, povestea, vocea, umorul și coloana sonoră. A câștigat numeroase premii, inclusiv premiul pentru cel mai bun film animat la Premiile Academiei 91,46 de premii Annie și 76 de premii Globul de Aur. A fost primul film non-Disney sau Pixar care a câștigat premiul Oscar pentru cea mai bună animație de la Rango din 2011. O continuare și un spin-off sunt în curs de dezvoltare. În limba română, actorul Conrad Mericoffer, cunoscut publicului pentru telenovela Fructul oprit difuzată de Antena 1, interpretează vocea personajului principal. |
Schlumberger Limited, sau simplu Schlumberger, este o companie multinațională care furnizează servicii și tehnologie pentru industria de petrol și gaze. Compania operează în peste 85 de țări și are aproximativ 100.000 de angajați reprezentând peste 140 de naționalități. Sediile principale se află în Paris, Houston, Londra și Haga. Compania Schlumberger a fost fondată în anul 1926 de frații Conrad și Marcel Schlumberger, cu numele Société de prospection électrique. Ea a reprezentat valorificarea industrială a metodei de prospecțiune electrică a subsolului, elaborată de Conrad în anii 1910-1912. Testată inițial pentru detectarea minereurilor metalice, metoda s-a dovedit a fi foarte eficientă la localizarea unor structuri ale subsolului care conțin petrol sau gaze naturale. În anii 1920 Marcel a devenit partener al fratelui său la prospecțiuni geofizice în Serbia, Canada, Africa de Sud, Congo - ca și în România, unde metoda electrică a revelat pentru prima dată existența unui dom de sare care conținea petrol. Fundamentarea teoretică a prospecțiunii electrice a subsolului a fost elaborată în 1930 de Sabba S. Ștefănescu, în colaborare cu frații Schlumberger. În 1935, reflectând importanța crescândă a pieții americane, a fost creată Schlumberger Well Surveying Corporation, ulterior redenumită Schlumberger Well Services, în Houston, Texas; în anul 2018 peste jumătate din echipele de prospecțiuni urmau să lucreze în SUA. Din cauza războiului din Europa, sediul principal al companiei a fost mutat în 1940 la Houston. Pentru a ține pas cu competiția au fost necesare investiții substanțiale în cercetarea avansată. În 1948 a fost creat un nou centru de cercetare în Ridgefield, Connecticut, mutat apoi în Cambridge, Massachusetts. Centrul joacă un rol semnificativ în activitățile de cercetare și dezvoltare ale companiei. În anii 1950 Schlumberger Limited a dezvoltat tehnologii noi și a făcut achiziții strategice. În 1962 compania a fost listată la Bursa din New York. În deceniile următoare activitatea de cercetare s-a globalizat și au fost dezvoltate produse revoluționare. Compania s-a extins prin fuziuni și încheierea de parteneriate. |
Silivri este mărginit la est de Büyükçekmece, la nord de Çatalca, la vest de Çorlu și Marmara Ereğli (ambele districte din provincia Tekirdağ), la nord-vest de Çerkezköy (din provincia Tekirdağ) și la sud de Marea Marmara. El are o suprafață de 760, fiind cel de-al doilea district ca mărime al provinciei Istanbul, după Çatalca. Reședința districtului este orașul Silivri. Districtul este format din 8 orașe și 18 sate, iar populația sa este de 155.923 de locuitori (potrivit recensământului din 2013t). Orașul Silivri are o populație de 75.702 locuitori, în timp ce restul populației districtului se află în orașele și satele enumerate mai jos. Înființat în 2008, cel mai mare complex penitenciar din Europa este situat la 9 vest de Silivri. Potrivit lui Strabo, numele orașului este o combinație între numele fondatorului mitic al orașului, Selus, și cuvântul trac despre care Strabo credea că era folosit ca echivalent al grecescului polis, „bria”. Aceasta, totuși, nu era un echivalent al grecescului polis și avea un alt sens. În anul 1399 Selymbria a căzut în stăpânirea otomanilor, care au reușit astfel încercuirea completă a Constantinopolului. Mulți observatori contemporani credeau că ocuparea capitalei bizantine de către otomani era doar o chestiune de timp. Cu toate acestea, după înfrângerea dezastruoasă în fața oștilor hanului Timur, otomanii au returnat bizantinilor Selymbria și multe alte posesiuni în 1403. Orașul a fost uneori atacat de otomani în anii ulteriori, dar nu a fost capturat. În timpul luptelor care au dus la căderea Constantinopolului în 1453, Silivri, împreună cu Epivat, a rezistat atacurilor otomane și s-a predat numai după ce capitala bizantină a fost ocupată. Selymbria s-a extins dincolo de ziduri abia în timpul epocii otomane deoarece locuitorii nemusulmani precum grecii, armenii și evreii locuiau în interiorul zidurilor orașului, în timp ce turcii și-au construit casele în afara zidurilor, pe țărmul mării. În timp ce nemusulmanii se ocupau mai ales cu cultivarea strugurilor, cu vinificația și cu producerea mătăsii, turcii își câștigau existența cu pescuitul și cu producerea iaurtului. Orașul a rămas o stațiune de vară în timpul epocii otomane, la fel cum fusese în epoca bizantină. La ordinul sultanului Suleiman Magnificul, arhitectul Mimar Sinan a construit în 1562 un pod de piatră cu 33 de arcuri la vest de Silivri. Podul istoric, numit „Uzunköprü” („Podul Lung”), este astăzi încă în uz, dar cu toate acestea un arc nu este vizibil din cauza depunerii de sedimente. Înaintea Primului Război Mondial, câțiva evrei silivrieni au emigrat în orașul Camagüey din Cuba. Rușii au ocupat Silivri pe 5 februarie 1878, timp de o lună până pe 3 martie 1878. Bulgarii au ocupat orașul pe 16 noiembrie 1912 pentru o perioadă de nouă luni, până la 30 mai 1913. În timpul războiului, mulți evrei sefarzi ai orașului au plecat pe măsură ce condițiile de trai s-au înrăutățit din cauza războiului. Mulți dintre acești evrei turci au emigrat în Statele Unite ale Americii și s-au stabilit în principal la New York și Seattle. Ceilalți au emigrat în Palestina, Franța și America de Sud. Potrivit Tratatului de la Sèvres, Silivri a devenit o parte componentă a Greciei pe 20 iulie 1920. Cu toate acestea, italienii au luat orașul în stăpânire după retragerea trupele grecești pe 22 octombrie 1922, în conformitate cu Armistițiul de la Mudanya. În cele din urmă, forțele turcești au intrat în Silivri pe 1 noiembrie 1922. Orașul a făcut parte din provincia Çatalca între anii 1923-1926 și a fost inclus în provincia Istanbul în anul 1926. El s-a extins prin înglobarea satului Gümüșyaka (anterior Eski Ereğli) din districtul Çorlu. Müjdat Gürsu (1971-1994), fotbalist profesionist la Samsunspor care a murit într-un accident de circulație Herodicus (secolul al V-lea î.Hr.), medic grec Uğur Dündar, jurnalist, comentator politic și scriitor Yorgo Bacanos (1900-1977), compozitor și cântăreț instrumental de muzică clasică otomană Eleftherios Stavridis (1893-1966), fost secretar general al Partidului Comunist din Grecia, care a devenit un militant anticomunist. Silivri are 4 orașe cu care s-a înfrățit: |
În anul 1959 s-a constituit Facultatea de Științe Naturale-Geografie prin unirea colectivelor ce predau Științele biologice cu cele care predau Științele geografice, care în 1963 s-a transformat în Facultatea de Biologie-Geografie. Ca urmare a dezvoltării Secției de Geologie, în 1977 Facultatea și-a întregit denumirea în cadrul studierii Științelor naturii, devenind Facultatea de Biologie-Geografie-Geologie. Printre personalitățile marcante care au predat la Facultatea de Biologie s-au numărat: Facultatea de Biologie există ca entitate de sine stătătoare din 1990. La nivel de licență se studiază drept specializări Biologie, Biochimie și Ecologie și protecția mediului, iar la nivel de masterat Conservarea biodiversității, Biotehnologii microbiene și celulare, Genetică moleculară, Biologia dezvoltării și Consiliere de mediu. |
Charlot este un bețiv care merge la băi pentru a se vindeca de acest nărav. Ușile rotative pot uneori să creeze dificultăți: Charlot riscă decapitarea rămânând blocat cu capul în ușă, iar o altă persoană mai solidă, cu un picior bandajat, riscă să rămână fără picior în timp ce Charlot încearcă să iasă dintre uși. |
Salah Abdeslam , născut la Bruxelles în 15 septembrie 1989 , este un terorist francez jihadist de origine marocană care trăiește și a crescut în Belgia , în municipalitatea Molenbeek-Saint-Jean . Pe , e condamnat de justiția belgiană la 20 de ani de închisoare, la fel ca și complicul lui Sofiane Ayari. Judecata pentru acțiunile sale în timpul atacurilor de la Paris se va desfășori într-un proces mai larg al suspecților din 13 noiembrie către 2020 la Curtea de la Paris . |
Grupul KraussMaffei, este un producător de mașini de turnare prin injecție, mașini pentru tehnologia de extrudare a materialelor plastice și mașini de procesare a reacțiilor. A fost achiziționată de ChemChina, o întreprindere chineză de stat, în 2016. Krauss-Maffei a fost constituită în 1931 dintr-o fuziune a celor două firme din Maffei (fondată în 1838) și Krauss & Co. (fondată în 1860). Ambele au aparținut conducătorilor germani de locomotive de diferite tipuri. Maffei a construit, de asemenea, alte vehicule cu aburi și, mai târziu, vehicule fabricate cu motoare cu combustie, inclusiv locomotive, troleibuze și autobuze până în anii 1950.În anii 1960, Krauss-Maffei a construit câteva exemple de locomotivă diesel-hidraulică ML 4000 C'C pentru demonstrații și teste pe căile ferate americane. Pacific Railroad și Denver and Rio Grande Western Railroad au participat la teste, dar amândouă au găsit locomotivele nepotrivite pentru a fi servite în Munții Stâncoși accidentați prin care au trecut cele două căi ferate. 1963 compania a început producția de rezervor Leopard, producția Leopard 2 din 1973. În anii șaptezeci, ei au fost implicați în dezvoltarea trenului de levitație magnetică Transrapid. În 1999, compania a fuzionat cu Mannesmann DEMAG. Componenta de apărare și locomotivă a Krauss-Maffei a fost ulterior decuplată și fuzionată cu Wegmann și a devenit societatea actuală Krauss-Maffei Wegmann (KMW), care este independentă de grupul KraussMaffei. În noiembrie 2018, Krauss-Maffei a fost victima unui atac de răscumpărare, ceea ce a condus la o retragere severă a producției. |
În studiul arderii, există două tipuri de temperaturi de flacără adiabatică, în funcție de modul în care procesul este finalizat. Acestea sunt volum constant și presiune constantă, descriind temperatura pe care produsele de ardere ating în mod teoretic dacă nu se pierde energie în mediul exterior. Volumul constant de flacără adiabatică este temperatura care rezultă dintr-un proces complet de ardere care are loc fără nici o muncă, transfer de căldură sau schimbări în energia cinetică sau potențială. Temperatura sa este mai mare decât procesul de presiune constantă, deoarece niciuna dintre energii nu sunt utilizate pentru a schimba volumul sistemului. Adiabatic flame temperature program |
Un proces izocor, numit și un proces cu volum constant, un proces izovolumetric sau un proces izometric, este un proces termodinamic în timpul căruia volumul sistemului închis care suferă un astfel de proces rămâne constant. Un exemplu de proces izocor este încălzirea sau răcirea conținutului gazos al unui container etanș, inelastic. Procesul termodinamic este adăugarea sau îndepărtarea căldurii; izolarea conținutului containerului stabilește sistemul închis; iar nedeformarea containerului impune condiția volumului constant. Procesul izocor ca proces cvasi-static decurge lent și e caracterizat de o stare inițială și una finală. Poate fi reprezentat grafic în coordonate Clapeyron prin drepte paralele cu ordonata. |
Un proces izobar este un proces termodinamic în care presiunea rămâne constantă: ΔP = 0. Căldura transferată în sistem efectuează travaliu, dar schimbă și energia internă a sistemului. Acest articol folosește convenția semnelor de chimie pentru travaliu, unde travaliul pozitiv este cel efectuat asupra sistemului. Folosind această convenție, prin Principiul întâi al termodinamicii, unde W travaliul de volum, U este energia internă și Q căldura. Poate fi reprezentat în coordonate Clapeyron prin drepte paralele cu abscisa |
Un proces izoterm este o schimbare a unui sistem în care temperatura rămâne constantă: ΔT = 0. Aceasta se întâmplă de obicei atunci când un sistem este în contact cu un rezervor termic exterior (baie de căldură), iar schimbarea în sistem va avea loc destul de încet pentru a permite sistemului menținerea la temperatura rezervorului prin schimbul de căldură. În schimb, un proces adiabatic este acela în care un sistem nu schimbă căldură cu mediul(Q = 0). Cu alte cuvinte, într-un proces izoterm, valoarea ΔT = 0 și prin urmare schimbarea energiei interne ΔU = 0 (numai pentru un gaz ideal), dar Q ≠ 0, în timp ce într-un proces adiabatic, ΔT ≠ 0 dar Q = 0. Se poate reprezenta în coordonate Clapeyron prin hiperbole echilatere denumite izoterme. Izotermele situate mai departe de originea axelor de coordonate corespund unor temperaturi mai mari. Este descris, pentru cazul gazului ideal, de legea Boyle-Mariotte. Abaterile observate pentru gazele reale cresc simultan cu presiunea gazului. |
Un proces politrop este un proces termodinamic care respectă relația: unde p este presiunea, V este volumul, n este indicele politrop și C este o constantă. Ecuația procesului politrop poate descrie multiple procese de expansiune și comprimare care includ transferul de căldură. Dacă se aplică legea gazelor ideale, un proces este politrop dacă și numai dacă raportul (K) al transferului de energie ca transfer de căldură la energie ca și lucrul la fiecare etapă infinitezimală a procesului este menținut constant: Unele valori specifice ale n corespund unor cazuri particulare: În plus, atunci când se aplică legea ideală privind gazele: |
A 24-a ediție a Campionatului European de Atletism s-a desfășurat între 6 și 12 august 2018 pe Stadionul Olimpic din Berlin. Au fost anunțați un total de 1572 de sportivi (744 femei și 828 bărbați) din 49 de națiuni. |
Mihail al II-lea Asan a fost fiul lui Ioan Asan al II-lea și al Irinei Comnena Ducaina . S-a născut cel mai probabil în anul 1239 . Tatăl său a murit în prima jumătate a anului 1241 fiind urmat la tron de fiul său Caliman Asan I care avea doar șapte ani . Caliman a murit în mod neașteptat (posibil otrăvit) în august sau septembrie 1246 . Mihail avea șapte sau opt ani când a luat tronul . Mito Asan a condus țara pe timpul cât Mihail era minor . Mihail a încheiat o alianță cu Republica Ragusa împotriva regelui Serbiei Ștefan Uroš I în 1254. Mihail a lansat o campanie împotriva Serbiei ajungând până la Bijelo Polje. Un atac din partea Ungariei l-a forțat pe Mihail să se întoarcă din Serbia. Împăratul din Niceea a murit pe 4 noiembrie 1254 și, profitând de situație, Mihail a pătruns în Macedonia și a recuperat teritoriile pierdute în 1246 sau 1247. Mihail a fost sprijinit în invazie chiar de locuitorii acelor pământuri care erau de origine bulgară și doreau să se întoarcă la patria mamă. Mihail s-a căsătorit cu nepoata regelui Bela, Anna de Macso, a cărei tată era Rostislav Mihailovici. Fiul și succesorul lui Ioan al III-lea Ducas, Teodor al II-lea Laskaris a lansat un contraatac la începutul anului 1255. Mihail nu va putea rezista invaziei, iar trupele de la Niceea vor capturează Stara Zagora. Doar vremea aspră l-au împiedicat pe Teodor al II-lea să continue invazia. Trupele de la Niceea și-au continuat în primăvară invazia cucerind multe cetăți din Munții Rodopi. Mihail a intrat pe teritoriul imperiului de la Niceea în primăvara anului 1256, jefuind Tracia. Imperiul cere pace, consecințele acestor victorii aveau să fie dezastruoase, chiar dacă Mihail câștigase acest din urmă război el avea să piardă pacea influențat de socrul său Rostislav Mikhailovich care era la acea vreme banul Belgradului. Niceenii au reușit să impună în anul 1256 la masa tratativelor ca teritoriile celor două state să rămână cele de dinainte de război. Tratatul de pace îi ofensase pe mulți boieri care au plănuit să îl înlocuiască pe Mihail cu vărul său Caliman al II-lea. Caliman al II-lea și aliații săi l-au atacat pe Mihail, acesta va mai trăi un timp dar va muri din cauza rănilor provocate. Mama defunctului a fost obligată să se retragă la o mănăstire apoi a fost exilată în același an petrecându-și restul vieții pe moșiile familiei din Salonic. |
Potrivit tradiției monahale icoana a fost zugrăvită în tehnica fresco în secolul al XI-lea, în timpul stăreției egumenului Neofit. Ea se află în exteriorul peretelui vestic al trapezei mănăstirii. Credincioșii ortodocși ruși au o mare evlavie față de această icoană, fiind menționate multe minuni atribuite rugăciunii la Maica Domnului reprezentată în icoană. Tradiția monahală menționează următoarea minune cu privire la descoperirea puterilor miraculoase ale acestei icoane. În anul 1664 trapezarul Nil, care obișnuia să treacă zilnic cu o făclie aprinsă printr-o capelă către trapeză, a auzit o voce de la icoana Maicii Domnului, aflată deasupra ușii, prin care i s-a cerut să nu o mai afume cu fumul negru și înecăcios provenit de la făclie. Călugărul a crezut că este o glumă a vreunui frate și a ignorat acea cerere, continuând să treacă și în zilele următoare spre trapeză cu făclia fumegândă. Ca urmare a acestei necuviințe, trapezarul Nil a auzit câteva zile mai târziu aceeași voce, care-l mustra cu asprime, și apoi a orbit. Călugării din mănăstire au început să manifeste o mare evlavie față de această icoană și au pus sub ea un vas în care trapezarul să ardă tămâie, în cinstea Maicii Domnului. Pocăindu-se cu amărăciune, Nil s-a rugat îndelung în fața icoanei Maicii Domnului și a implorat-o pe Maica Domnului să-l ierte și să-l vindece. A auzit după mai mult timp o voce stranie care-l anunța că a fost iertat și că i s-a redat vederea, cerându-i-se să transmită următorul mesaj: |
Mițo Asan a urcat pe tron în virtutea căsătoriei sale cu Maria , fiica împăratului Ioan Asan al II-lea și Irina Comnena din Epirus . Datele nașterii și ale morții sale sunt necunoscute , dar cand fiul sau Ioan Asan al III-lea a devenit împărat , Mițo nu mai era in viață . Originile și familia din care provine sunt necunoscute totuși există o teorie care îl consideră ca fiind chiar fiul țarului Ioniță , această teorie se bazează prin faptul că Ioan Asan al II-lea l-a acceptat foarte repede ca ginere . Dar cel mai probabil a luat numele de Asan după căsătorie . Mițo a fost regent pentru cumnatul său împaratul Mihail Asan in perioada cand acesta era minor . El a devenit împărat al țaratului după uciderea vărului soției sale , Caliman al II-lea în 1256 . Deși a obținut un sprijin în capitala Tarnovo și în Preslava , el s-a confruntat cu ostilitatea unei mari părți a nobilimii provinciale . După o campanie nereușită împotriva lui Teodor al II-lea a Imperiului de la Nicea , Mițo a pierdut controlul chiar și asupra oamenilor de rând . Când boierii l-au proclamat împărat pe Constantin Tih, Mițo și familia sa au fugit din capitală în 1257 . A primit terenuri de la împăratul bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul în Troia unde a rămas cu familia sa . |
Cantitatea este o proprietate care poate exista ca o mulțime sau magnitudine. Cantitățile pot fi comparate în termeni de „mai mult”, „mai puțin” sau „egal” sau prin atribuirea unei valori numerice în termeni de o unitate de măsură. Cantitatea se numără printre clasele de bază ale lucrurilor, împreună cu calitatea, substanța, schimbarea și relația. Unele cantități sunt atât de natura lor interioară (ca număr), în timp ce altele funcționează ca stări (proprietăți, dimensiuni, atribute) de lucruri cum ar fi grele și ușoare, lungi și scurte, largi și înguste, mici și mari, sau mult și puțin. Două diviziuni de bază ale cantității, mărimii și multitudinii implică distincția principală între continuitate și discontinuitate. Sub numele de mulțime vine ceea ce este discontinuu și discret și divizibil în cele din urmă în indivizibile, cum ar fi: armata, flota, turmă, guvern, companie, partid, oameni, mizerie (militară), cor, mulțime și număr; toate care sunt cazuri de substantive colective. Sub numele de magnitudine vine ceea ce este continuu, unificat și divizibil numai în divizibile mai mici, cum ar fi: materia, masa, energia, lichidul, materialul - toate cazurile de substanțe non-colective. Împreună cu analizarea naturii și a clasificării, problemele legate de cantitate implică atât subiecte strâns legate, cum ar fi relația dintre magnitudine și mulțimi, dimensionalitate, egalitate, proporție, măsurători ale cantităților, unități de măsură, numere și sisteme de numerotare, tipuri de numere și relațiile dintre ele ca rapoarte numerice. Astfel, cantitatea este o proprietate care există într-o gamă de magnitudine sau mulțimi. Masă, timpul, distanță, căldură și separarea unghiulară sunt printre exemplele familiare de proprietăți cantitative. |
Proiectat de George Coles și comandat și construit de către Phillip și Sid Hyams, cinematograful a fost deschis în 1937. Gaumont State a fost una dintre cele mai mari săli de cinematograf din Europa, cu scaune pentru 4004 de oameni. Se crede că numele de State vine de la turnul înalt de 37 de metri, inspirat de Empire State Building din New York City. Exteriorul cinematografului este conceput în stil Art Deco renascentist italian, acoperit cu plăci ceramice de culoare crem. Turnul, conceput în stilul zgârie-norilor din New York din anii 1930, poate fi văzut de la distanță mare și are scris pe el „STATE” cu litere mari de neon roșu. Interiorul a fost proiectat în stilul opulent al cinematografelor de atunci și include o orgă Wurlitzer, care este astăzi una dintre cele mai mari orgi Wurlitzer pe deplin funcționale din Marea Britanie. Este și una dintre puținele orgi de cinematograf rămase în pozițiile lor originale. Artiști precum Gracie Fields, Larry Adler și George Formby au participat la deschiderea oficială transmisă în direct pe BBC Radio pe 20 decembrie 1937. De atunci, Gaumont State a fost una dintre cele mai populare locuri de muzică din Londra și a găzduit un număr spectacole istorice. De la sfârșitul anilor 1980 până în 2007, clădirea a fost folosită ca sală de bingo de Mecca Bingo. În 2007, sala de bingo a fost închisă, iar clădirea a fost pusă spre vânzare. O campanie pentru a salva Kilburn State de dezvoltatorii de proprietăți și a o restabili ca centru cultural a fost pornită în același an de către localnici. Clădirea a fost în cele din urmă cumpărată de Ruach City Church, condusă de Episcopul John Anthony Francis și Co-Pastorul Penny Francis. Imobilul a fost cumpărat la exact 70 de ani din ziua în care Gaumont State a fost deschis pe 20 decembrie 1937. Paul Anka a interpretat la acest cinema în perioada 1955/6 ca o nouă senzație canadiană, pentru prima dată în Marea Britanie. |
Rezerviștii marinei Statelor Unite (rezerva de femei), mai bine cunoscută sub numele de WAVES (pentru femeile acceptate pentru serviciul de urgență pentru voluntari), a fost ramura femeilor din Rezerviștii Marinei din Statele Unite în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost înființată la 21 iulie 1942 de către Congresul SUA și a fost semnată de către președintele Franklin D. Roosevelt în 30 iulie. Aceasta a autorizat marina americană să accepte femeile ca rezerviști în marină ca ofițeri comandați și la nivel înrolat, durata războiului plus șase luni. Scopul legii era de a elibera ofițeri și bărbații de gardă maritimă și de îi înlocui cu femei în unitățile de coastă. Mildred H. McAfee, în concediu în calitate de președinte al Colegiului Wellesley, a devenit primul director al WAVES. La 3 august 1942 a fost însărcinată cu funcția de comandant locotenent și ulterior a fost promovată comandant și apoi căpitan. Noțiunea de femei care servesc în marină nu a fost susținută pe scară largă în Congres sau de către Marină, chiar dacă unii dintre parlamentari și personalul naval au susținut nevoia de femei uniforme în timpul celui de-al doilea război mondial. Legea 689, care permitea femeilor să servească în marină, s-a datorat în mare măsură eforturilor Consiliului Consultativ al Marinei, Margaret Chung, și Eleanor Roosevelt, Prima Doamnă a Statelor Unite. Pentru a fi eligibili pentru școala de ofițeri, femeile trebuiau să aibă vârsta cuprinsă între 20 și 49 de ani și să posede o diplomă de colegiu sau să aibă doi ani de facultate și doi ani de experiență profesională sau de afaceri echivalentă. Voluntarii la nivelul înscriși au trebuit să aibă vârsta cuprinsă între 20 și 35 de ani și să posede o diplomă de liceu sau o diplomă de afaceri sau să aibă o experiență echivalentă. WAVES-urile erau în primul rând albe, însă în cele din urmă au servit 72 de femei afro-americane. Formarea marinei a majorității candidaților la ofițeri WAVE a avut loc la Smith College, Northampton, Massachusetts. Instruirea specializată a ofițerilor a fost efectuată pe mai multe campusuri și instituții navale. Majoritatea membrilor înscriși au fost instruiți la Hunter College, în Bronx, New York City. După recrutare, unele femei au frecventat cursuri de pregătire specializate în campusurile universitare și în spațiile navale. Femeile americane în Al doilea război mondial Unități și formațiuni militare feminine |
Louis Emil Denfeld () a fost un amiral în armata Statelor Unite, care a fost șef al operațiunilor navale din 15 decembrie 1947 până la 1 noiembrie 1949. De asemenea, a avut mai multe comenzi de suprafață semnificative în timpul războiului mondial Al II-lea, iar după război a servit ca comandant cu comandă dublă a Comandamentului Pacific al Statelor Unite și Flotei Pacificului. |
Aceasta este o listă de filme românești din 2012: Despre oameni și melci, coproducție româno-franceză |
Aceasta este o listă de filme românești din 2013: Filme de scurt metraj de animație |
Viorel Mardare () a fost un regizor și cineast moldovean. Este cunoscut pentru promovarea imaginii Republicii Moldova în lume, mai ales pentru filmulețul „Go on. Fruits from Moldova”. Viorel Mardare a devenit cunoscut în Republica Moldova dar și în străinătate datorită numeroaselor filmulețe de promovare a Republicii Moldova, dar și pentru creația originală în arta filmului publicistic, fiind, de asemenea și autorul mai multor pamflete, editoriale și cronici de presă în care ridiculiza societatea moldovenească și valorile false promovate. Viorel Mardare s-a remarcat ca un tânăr cineast activând în echipele lui Igor Cobileanski și Sergiu Prodan. În ziua de 9 martie 2019 a încetat din viață, fiind răpus de cancer. Boala lui Viorel Mardare a mobilizat sute de oameni din Moldova, dar și depeste hotarele ei și în timp record a fost adunată o sumă impunătoare de bani pentru primul curs de chimioterapie. A fost înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău la data de 11 martie 2019. |
Robert Duncan Luce () a fost un matematician și om de știință american și a fost una dintre cele mai proeminente figuri din domeniul psihologiei matematice. La sfârșitul vieții sale, a deținut poziția de profesor de știintă cognitivă la Universitatea din California, Irvine. Luce a obținut o diplomă de licență în ingineria aeronautică de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts în 1945 și doctor în matematică de la aceeași universitate în 1950, sub conducerea lui I. S. Cohen, cu teze Despre semigrupuri. A început cariera profesorală la Universitatea Columbia în 1954, unde a fost profesor asistent în statisticile matematice și sociologie. După lecții de la Universitatea Harvard din 1957 până în 1959, a devenit profesor la Universitatea din Pennsylvania în 1959 și a fost numit profesor de psihologie Benjamin Franklin în 1968. După ce a vizitat Institutul de Studii Avansate începând cu 1969, Facultatea Irvine în 1972, dar sa întors la Harvard în 1976 ca Alfred North Whitehead profesor de psihologie și apoi mai târziu ca Victor S. Thomas profesor de psihologie. În 1988, Luce sa alăturat Facultății UC Irvine ca Distinct Profesor de Științe Cognitive și (din 1988 până în 1998), director al Institutului UCI pentru Științele matematice de comportament. Luce a fost ales la Academia Națională de Științe în 1972 pentru munca sa privind măsurarea fundamentală, teoria utilităților, psihofizica globală și științele comportamentale matematice. El a primit Medalia Națională de Științe din 2003 în științele comportamentale și sociale pentru contribuțiile sale la domeniul psihologiei matematice. |
România are o comunitate mică de africani. Majoritatea acestora locuiesc în orașe mari precum București, Cluj-Napoca, Timișoara și Iași. Majoritatea afro-românilor nu sunt negri puri, ci mai degrabă de origine mixtă. În cele mai multe cazuri sunt copiii unui părinte român cu un fost student în România venit dintr-o țară africană. În perioada anilor 1970, când România se afla în relații de colaborare cu Republica Centrafricană, s-a realizat în țară pregătirea elevilor și studenților africani în mai multe domenii. De exemplu, peste 10.000 de sudanezi au studiat în România înainte de 1990. Deși nu există o statistică oficială despre numărul exact de africani din România, conform platformei REI, 1.999 de studenți din Africa Subsahariană erau înscriși în universitățile românești în anul universitar 2017/2018. Acestora li se adaugă un număr necunoscut de studenți provenind din familii mixte româno-africane. Yousif Seroussi (1933-2018), designer de modă și om de afaceri |
Identificatorul Internațional de Standarde de Nume (ISNI) este un identificator pentru identificarea unică a identităților publice ale contribuabililor la conținutul mediatic, cum ar fi cărți, programe de televiziune și articole din ziare. Un astfel de identificator este format din 16 cifre. Acesta poate fi opțional afișat ca fiind împărțit în patru blocuri. ISNI poate fi folosit pentru a dezambigua nume care ar putea fi altfel confundate și leagă datele despre numele care sunt colectate și utilizate în toate sectoarele industriei media. A fost elaborat sub auspiciile Organizației Internaționale pentru Standardizare (ISO) ca Proiect Standard Internațional 27729; standardul valabil a fost publicat la 15 martie 2012. Comitetul tehnic ISO 46, subcomitetul 9 (TC 46/SC 9) este responsabil de elaborarea standardului. |
National Archives and Records Administration (NARA) (Administrația Națională de Arhive și Evidențe) este o agenție independentă a guvernului Statelor Unite însărcinată cu păstrarea și documentarea dosarelor guvernamentale și istorice și cu creșterea accesului public la aceste documente, care cuprind Arhivele Naționale . NARA este responsabilă în mod oficial pentru păstrarea și publicarea copiilor legale autentice și autoritare ale actelor Congresului, ale directivelor prezidențiale și ale reglementărilor federale. De asemenea, NARA transmite voturile Colegiului Electoral la Congres. |
Biblioteca Națională a Dietei (NDL)|国立国会図書館|Kokuritsu Kokkai Toshokan}} este biblioteca națională a Japoniei și printre cele mai mari biblioteci din lume. A fost înființată în 1948 în scopul asistării membrilor Dietei Naționale din Japonia (国会 Kokkai) în cercetarea chestiunilor de ordine publică. Biblioteca este similară scopului și domeniului de aplicare la Biblioteca Congresului Statelor Unite. Biblioteca Națională de Dietă (NDL) este formată din două facilități principale din Tokio și Kyoto și mai multe biblioteci similare prin toată Japonia. |
Deși este afișat ca listă, ULAN este structurat ca un glosar, conform standardelor ISO și NISO pentru construirea tezaurului; conține relații ierarhice, echivalente și asociative. Fiecare înregistrare ULAN este un artist. În baza de date, fiecare înregistrare a artistului (numită și subiect) este identificată printr-un cod numeric unic. Este dată naționalitatea artistului, precum și locurile și datele de naștere și de deces (dacă sunt cunoscute). Legate de fiecare înregistrare a artistului sunt numele, artiștii apropiați, sursele pentru date și notele. Acoperirea temporală a ULAN variază de la Antichitate până în prezent, iar domeniul de aplicare este global. |
A 35-a ediție a Campionatului European de Atletism în sală s-a desfășurat între 1 și 3 martie 2019 la Emirates Arena de la Glasgow. Aceasta a fost a doua oară când Glasgow a găzduit acest eveniment, prima ediție găzduită de aceast oraș având loc în 1990. Au fost anunțați un total de 637 de sportivi (307 femei și 330 bărbați) din 49 de națiuni. |
Tyson Smith (născut pe 16 octombrie 1983) este un wrestler profesionist japonez născut în Canada, cunoscut mai bine sub numele de ring Kenny Omega. Este vicepreședinte executiv al companiei de wrestling All Elite Wrestling, unde servește și ca talent în ring. În 2017, Omega a fost numit luptătorul anului de către Sports Illustrated. În anul următor, a fost pe prima poziție în topul celor mai buni 500 de luptători de sex masculin ai Pro Wrestling Illustrated. De asemenea, a atins distincția Match of the Year de două ori. În unul dintre acele meciuri, Omega a luptat cu Kazuchika Okada într-un two out of three falls match la Dominion 6.9 in Osaka-jo Hall în iunie 2018, primind o notă de șapte stele de la jurnalistul sportiv Dave Meltzer, cea mai mare notă dată vreodată la un meci de wrestling. Tyson Smith sa născut în Transcona, Winnipeg, Manitoba, pe 16 octombrie 1983. Are o sora mai mică. Mama lui lucrează în serviciile familiale, în timp ce tatăl său lucrează pentru guvernul canadian ca ofițer de transport. Afinitatea lui Smith față de lupte profesionale a început în timpul copilariei, când a vizionat casete ale evenimentului lui WWE, Saturday Night's Main Event, care a devenit programul său favorit. În creștere, Smith a jucat hochei pe gheață ca portar. De asemenea, a lucrat la filialele comercianților cu amănuntul IGA și Costco. |
Robert Scholes () a fost un critic literar, filozof și jurnalist american. Robert Scholes numește istoria științifico-fantasticului ca „istoria schimbărilor atitudinii omenirii față de spațiu și timp... istoria înțelegerii noastre crescânde a universului și a poziției speciei noastre în acest univers.” |
Detective Comics este o serie de benzi desenate americane publicate de DC Comics. Primul volum, publicat din 1937 până în 2011 (și apoi continuat în 2016), este cel mai bine cunoscut pentru introducerea supereroului Batman în Detective Comics #27, datat în mai 1939. O a doua serie cu același titlu a fost lansată în toamna anului 2011, dar în 2016 s-a revenit la numărătoarea originală a volumului. Seria este sursa numelui editurii sale și, împreună cu Action Comics, este seria care a lansat debutul lui Superman, una dintre seriile semnate de mass media. Seria a publicat 881 de exemplare între anii 1939 și 2011 și este cea mai lungă serie de benzi desenate publicată în Statele Unite ale Americii. Detective Comics a fost ultima publicație a antreprenorului Maior Malcolm Wheeler-Nicholson, a cărui companie de benzi desenate, National Allied Publications, va evolua în DC Comics, una dintre două cele mai mari edituri de benzi desenate, deși mult timp după ce fondatorul său a părăsit-o. Detective Comics #27 (martie 1939 cu o dată tipărită în luna mai 1939) a prezentat prima apariție a lui Batman. Acel Supererou care eventual a devenit starul titlului, coperta logo-ului din care este adesea scris ca „Detective Comics featuring Batman”. Datorită semnificației sale, numărul #27 este larg considerată una dintre cea mai valoroasă bandă desenată din existență, cu un exemplar de vânzare pentru de dolari la o licitație din februarie 2010. Originea lui Batman este pentru prima dată dezvăluită într-o poveste de 2 pagini în numărul #33 (din noiembrie 1939). Numărul #38 (din aprilie 1940) l-a introdus pe ajutorul lui Batman, Robin, primul membru din Familia Batman. |
Oleg Boyko este un investitor internațional și președinte al Grupului Financiar Finstar, o societate diversificată cu capital privat. Finstar administrează și oferă consultanță portofoliului companiilor și capitalurilor din întreaga lume. Capitalurile sub administrarea Finstar depășesc 2 miliarde de dolari. Interesele lui Oleg Boyko sunt răspândite din Europa, în Statele Unite, Asia și până în America Latină și în mod curent ocupă locul 1561 în lista “Miliardarilor lumii”, cu o avere personală estimată la 1,4 miliarde de dolari. Marele investitor internațional Oleg Boyko are un portofoliu diversificat investind cu succes în mai multe industrii inclusiv în servicii financiare, bănci, vânzari cu amănuntul, imobiliare, divertisment și oțel. De la o vârstă fragedă Boyko a fost interesat de sectorul financiar și și-a început cariera în IT și domeniul financiar încă de pe când era student. Îi este acordat meritul de a fi introdus primele magazine cu plata cu cardul în Moscova în anii 1990. În 1996, Boyko și o echipă selectă de directori executivi profesioniști au format Grupul Financiar Finstar ca un mijloc de investiție financiară și companie de management pentru a identifica, investi și a administra în mod activ afaceri în numele Boyko și al altor investitori privați. Ca președinte al Finstar, investitorul internațional Oleg Boyko a direcționat Finstar în așa fel încât să se concentreze în special pe servicii financiare digitale și industrii fintech. Pe lângă afacerile sale nu foarte importante, Finstar își menține prezența în imobiliare, divertisment și vânzări cu amănuntul FMCG. În 1999, Boyko investea în EvrazHolding alături de Alexander Abramov, aducând laolaltă trei combinate siderurgice și creând unul dintre cei mai mari producători de oțel integrat pe verticală. În 2004, Boyko și-a vândut partea de 25% din EvrazHolding pentru aproximativ 600 spre 700 de milioane de dolari înainte de listarea acesteia la Bursa din Londra. În 2002, Boyko a pus bazele Grupului Ritzio Entertainment, investind în cazinouri și locuri de jocuri de noroc, o afacere care s-a extins pe tot teritoriul Rusiei înainte de a deveni internațională. Afacerea din Rusia s-a oprit într-un mod brusc atunci când Vladimir Putin a interzis jocurile de noroc în 2009. În 2010, Boyko a devenit investitor în afacerea cu loteriile din Rusia și Ucraina, incluzând loteria națională pentru a sprijini Jocurile Olimpice de Iarnă de la Sochi din 2014. Ulterior pe Boyko nu l-au mai interesat afacerile cu loterii. În 2003, Finstar a achiziționat acțiuni ce controlează o bancă comercială din Letonia și anume Baltic Trust Bank. Până în 2006, Baltic Trust Bank era pe poziția numărul 13 din cele 24 de bănci ale Letoniei în ceea ce privește activele bancare și avea una dintre cele mai mari rețele de filiale și anume 74 de filiale pe tot teritoriul Letoniei. În 2006, Finstar și-a vândut acțiunile de 79% către GE Capital, Banca de Finanțe a Societății General Electric. În 2006 Boyko a intrat pe piața imobiliarelor printr-o nouă companie, un Holding pe nume Finstroy. Tot în 2006, sub președinția Boyko, Finstar a achiziționat 75% din Rive Gauche. La acel moment aceasta era o afacere locală, cu magazine mai mult în Sankt Petersburg; dar tot sub președinția Boyko, Rive Gauche a devenit al doilea cel mai mare lanț de cosmetice și parfumerii din Rusia. În 2012, Boyko a vândut 51% din acțiunile sale către un consorțiu de investitori, dar continuă să dețină 24% din afacere. Boyko s-a implicat și în producția de filme, a fost co-producător al filmului “ O femeie pentru care ai putea ucide”, regizat de către Frank Miller în 2014, și este co-producător al filmului de debut regizoral al actriței Scarlett Johansson, film ce se numește Summer Crossing (Răscruci pe timp de vară), care va apărea curând în cinematografe și care este bazat pe o nuvelă scrisă de Truman Capote. Oleg Boyko își concentrează atenția în mod curent pe serviciile financiare digitale, fintech și pe sectoarele de tehnologie financiară, bazându-se pe vasta sa experiență bancară. Conform domnului Boyko, industria fintech este “oceanul cel mai mare și cel mai albastru” din lumea afacerilor, cu produse și servicii destinate persoanelor fizice care nu au acces la servicii financiare tradiționale și care nu au servicii corespunzătoare din partea băncilor obișnuite. Boyko, prin urmare, continuă să își extindă și să își fortifice activitățile bazate pe tehnologie, pe date și pe platforme de servicii financiare digitale și pe alternative de afaceri ale sectorului conventional bancar. Boyko este hotărât să profite de schimbările de comportament ale consumatorilor globali, de progresele din tehnologie și din știința datelor și să valorifice puterea și disponibilitatea crescândă a dispozitivelor mobile, pentru a oferi o alternativă bancară ca opțiune pentru acei consumatori care nu au acces la băncile și serviciile financiare tradiționale Serviciile financiare tradiționale au fost primele care au răspuns la nevoile acestor clienți. Portofoliul de investiții Finstar include, pe lângă altele, Spotcap, o platformă online de împrumut pentru SMEs, Prestamos Prima, un furnizor de servicii financiare online pentru consumatori, și Viventor platformă de creditare de tip peer-to-peer (de la egal la egal). În 2017 Oleg Boyko și-a anunțat intenția de a investi 150 de milioane de dolari în afaceri fintech și în interiorul R&D, în cadrul companiilor de portofoliu. Prima fază de investiții fintech pe plan global este déjà în desfășurare cu o promisiune de a investi până la 50 de milioane de dolari în creditarea consumatorilor din zona Asia-Pacific. Boyko a fondat Fundația Parasport în 2006, în timpul Jocurilor de Iarna Paralimpice de la Torino. Fundația oferă fonduri pentru atleții paralimpici, pentru ca aceștia să se antreneze și să participe la competiții, pentru a obține sănătate fizică și mentală, fundația promovează egalitatea pentru persoanele cu dizabilități. Recent Fundația a devenit partenerul oficial al Comitetului Paralimpic Rus și acesta s-a stabilit și în Asia. În 2016, Boyko a fost co-gazdă la un eveniment în Moscova, împreună cu reprezentanții a 25 de țări ai Comitetului Paralimpic pentru celebrarea celei de-a 10-a aniversări a sa. Din 2006 Boyko a fost președintele Comitetului pentru Dezvoltarea Miscării Paralimpice din cadrul Comitetului Paralimpic Rus. A fost numit ca membru în Federația Internațională de Sport a Amputaților și a celor in Scaun cu Rotile (IWAS) în Octombrie 2015 imediat după succesul oferirii de fonduri de către Parasport Jocurilor IWAS de la Sochi din 2015. |
Cartoon Network Cinema (scurt pentru CN Cinema) este un bloc de programe de pe Cartoon Network, pe care se difuzează un film sau un episod special. A început la 3 septembrie 2002, deci acesta este cel mai vechi bloc de programe de pe Cartoon Network. Și acesta este singurul program întrerupt de pauzele publicitare. CN Cinema va fi difuzat la Cartoon Network la 9:05 și 18:10. Duminica 9:05, seara precedentă, sâmbăta, se va repeta în noaptea duminicală precedentă. În apropierea Crăciunului, CN Cinema este înlocuit de ediția specială de iarnă, care este difuzată zilnic. Începând cu data de 18 decembrie 2010, în fiecare zi de la ora 9:05, iar de la 22 decembrie până la jumătatea lunii ianuarie între orele 9:05 și 16:00. Aventurile croakilor cu cositoare Colegul meu este o maimuță: Călătoria mare Scoala de animale muzicale Zoo-ul din întreaga lume Casa fostilor pentru prieteni imaginari:Migrarea boomului ' |
Premiul Satellite pentru cel mai bun film Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar |
Cheltuielile de producție s-au ridicat la 15,3 milioane $. A avut încasări de 10,36 milioane $ în Statele Unite și 266.782 $ în Germania. |
Potrivit unei legende, castelul unui vrăjitor a fost așezat pe Muntele Râtan, în care era păzită o mare comoară. Cu toate acestea, castelul a dispărut în interiorul muntelui, cu tot cu vrăjitorul bogat prins în interior. Pe vârful Šiljak există o ruină a unei mici capele dedicate Sfântului Gheorghe . A fost construită în 1932 de soția unui fost miner local. Astăzi, capela este în ruine, deoarece a fost distrusă parțial de dinamită, când vânătorii de comori au încercat să găsească aurul ascuns. Există o inițiativă de reconstruire a capelei. În 1971, poetul Miodrag Pavlović a scris o poezie "Minunea splendidă" ( Divno čudo ). Inspirată de miturile populare din zonă, Pavlović a descris muntele Râtan ca un loc al zeilor vechi sârbi. În deceniile următoare, influențat în plus de forma piramidală a muntelui, Râtan a devenit popular printre susținătorii teoriei marginale. În secolul XXI a devenit un loc de adunare regulat a credincioșilor în paranormal, care organizează grupuri, simpozioane și "sondaje" ale muntelui. Teoria cea mai populară este că, datorită formei sale și a altor factori "observați" (geometria piramidală precisă, matematica secțiunii de aur , viața naturală minunată, electromagnetism puternic cu frecvențe fine, plante endemice, radiații energice sănătoase, climă specială, patrimoniu cultural mistic, radiație ionizată, valuri Tesla), muntele trebuia să fie construit artificial. Se afirmă că este vorba despre un portal multidimensional, că un canal care conduce de la vârful muntelui până la sub pământ este folosit ca o platformă de lansare a navelor spațiale străine și că Râtan este un "oscilator și rezonator al huburilor de energie subtile “. Se crede că planta are și efect bronhodilatator și antioxidant, iar virilitatea este sporită datorită flavonoidelor care stimulează producția de testosteron. Muntele Râtan este mai presus de toate un loc turistic favorit pentru drumeții amatori. De la începutul lunii aprilie până la sfârșitul lunii octombrie, urcarea în vârful orașului Šiljak este organizată nu numai de asociații de ecoturism, ci și de obicei de cetățeni. În lunile de iarnă, datorită condițiilor climatice dure, doar cei mai experimentați alpinisti vizitează vârful. În plus, în afară de peisajele frumoase și punctul de vedere excelent în partea de sus, Sokobanja, unul dintre cele mai importante stațiuni balneare din Serbia, este în apropiere. În plus, în afară de drumeții, Râtan este cunoscut pentru diverse cercetări efectuate asupra lui pentru a determina dacă a fost creat prin mijloace naturale sau artificiale. |
Insurecția comunistă Malaysiană (Malay: Darurat Malaya) a fost un război de gherilă care a avut loc în Federația Malaya, în perioada de dinainte și de după declararea independenței față de Regatul Unit, între anii 1948 și 1960. Beligeranții au fost forțele armate ale Commonwealth-ului împotriva Armatei Naționale de Eliberare din Malaysia (MNLA), aripa militară a Partidului Comunist Malaysian (MCP). Urgența malaysiană a fost la origine termenul utilizat de guvern pentru a denumi conflictul. MNLA l-a numit Războiul de Eliberare Națională Anti-Britanică. În ciuda unei reduceri a violenței începând cu anul 1960, liderul comunist Chin Peng a reluat insurgența împotriva guvernului malaysian în 1967; această a doua fază a insurgenței a durat până în 1989. Chin Peng a fugit în Thailanda, unde a trăit până în septembrie 2013. Economia Malaysiană se baza pe exportul de staniu și cauciuc și era astfel vulnerabilă la orice schimbare de pe piața mondială. Când britanicii au dobândit controlul asupra economiei malaysiene, au impus taxe asupra unor bunuri care au adus prejudicii industriilor tradiționale. Aceasta adus la o adâncire a sărăciei poporului malaysian. Mulți chinezi și-au găsit slujbe în minele de staniu și pe plantațiile care asigurau comerțul cu materii prime. Tensiunile interetnice au crescut pe măsură ce etnicii malay au înțeles că etnicii chinezi i-au înlocuit în anumite slujbe și locurile de muncă au devenit greu de găsit. Mulți etnici malay au fost astfel obligați să lucreze în industria cauciucului, care, la rândul ei, era influențată major de prețurile volatile de pe piața mondială. Tensiunile economice s-au intensificat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ocupația japoneză a Malaysiei a început în 1941 și, din acel moment, „exportul materiilor prime a fost limitat la cantitățile relativ mici necesare economiei japoneze”. Aceasta a dus la abandonarea unui număr mare de plantații și la închiderea minelor. Lipsa pieselor de schimb pentru utilaje a afectat și mai tare industria minieră. Importul de orez, care asigura o mare parte a hranei, a scăzut din cauza limitării comerțului, astfel că populația a fost obligată să își îndrepte eforturile spre a produce suficientă hrană pentru a supraviețui. Mulți au crezut că britanicii se vor întoarce curând și îi vor „salva”, astfel că nu au încercat să învețe să cultive cele necesare pentru a supraviețui. Toate acestea au dus la apariția foametei în Malaysia începând cu anul 1942. Retragerea Japoniei de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a lăsat economia Malaysiei britanice în haos. Printre probleme erau: șomajul, salariile mici și creșterea prețului la alimente mult peste o rată sănătoasă de 2-3%. Partidul Comunist Malaysian a început să folosească motivul economiei aflate în declin ca instrument de propagandă împotriva britanicilor. Britanicii nu au luat nicio măsură pentru corectarea situației economice din Malaysia, situație care devenise mai rea ca niciodată. Acțiunile de protest ale muncitorilor au devenit importante și au avut loc multe greve între 1946 și 1948. Un astfel de exemplu a fost greva generală de 24 de ore organizată de MCP pe 29 ianuarie 1946. În acest timp, administrația britanică încerca să organizeze economia malaysiană, pentru că veniturile din industriile staniului și cauciucului erau importante pentru refacerea Marii Britanii după război. Protestele au fost reprimate brutal, inclusiv cu măsuri ca arestarea și deportarea. La rândul lor, protestatarii au devenit din ce în ce mai militanți. Numai în 1947, comuniștii din Malaysia au organizat alte 300 de greve. Autoritățile britanice au încercat, imediat după război, să formeze o Uniune Malaysiană, un stat în care toți cetățenii de origine Malaysiană, chineză și indiană să aibă drepturi egale. Această idee a fost respinsă de mulți malay și de conducătorii diverselor state aflate sub control britanic. În consecință, britanicii și-au retras propunerea, iar, în special pentru chinezi, aceasta a părut a fi o trădare după ce comunitatea lor a dus greul luptei împotriva ocupației japoneze. Primele focuri de armă ale insurecției au fost trase la 8:30 în ziua de 16 iunie 1948, la birourile domeniului Elphil Estate, situate la 20 de mile est de orașul Sungai Siput din statul Perak. Trei manageri de plantație, Arthur Walker (50 de ani), John Allison (55 de ani) și asistentul acestuia, Ian Christian, au fost uciși de trei tineri chinezi. Atentatul trebuia să includă și un alt britanic, pe un domeniu situat la câteva mile de Sungai Siput. Autovehiculul acestuia s-a defectat în timp ce efectua inspecția de dimineață, astfel că s-a întors la birou cu întârziere. Un alt grup de oameni înarmați fusese trimis să îl ucidă. Nu au putut să aștepte și au plecat. Două zile mai târziu, pe 18 iunie 1948, britanicii au adoptat măsuri legislative de urgență, mai întâi în Perak, ca răspuns la incidentul din Sungai Siput, apoi, în iulie, la nivelul întregii țări. Prin aceste măsuri, Partidul Comunist din Malaysia și alte partide de stânga au fost scoase în afara legii. Poliției i s-a dat puterea de a-i reține pe comuniști și pe cei suspectați că îi ajută. MCP, condus de Chin Peng, secretarul general al Partidului Comunist Malaysian, s-a retras în zone rurale și a fondat MNLA (denumită și Armata de Eliberare a Poporului Malaysian - MPLA) în ianuarie 1949. MNLA a pornit lupte de gherilă, având ca țintă în special industria producătoare de materii prime, minele de staniu și plantațiile de cauciuc, deținute de colonialiști. MNLA a lansat primul război de gherilă după iunie 1948, la Gua Musang. Au atacat și au ocupat Gua Musang. MNLA a fost, în parte, o reorganizare a Armatei Populare Malaysiene Anti-Japoneze (MPAJA), forța de gherilă condusă de MCP care a constituit principala rezistență din Malaysia împotriva ocupației japoneze. Britanicii antrenaseră și înarmaseră, în secret, MPAJA, în ultimele faze ale celui de-al Doilea Război Mondial. Dizolvată în decembrie 1945, MPAJA a restituit oficial toate armele Administrației Militare Britanice. Membrilor care au fost de acord cu dizolvarea le-au fost oferite oportunități economice. În jur de 4.000 de membri au refuzat aceste oferte și au trecut în ilegalitate. MNLA a adoptat de regulă tactici de gherilă, sabotând instalațiile, atacând plantațiile de cauciuc și distrugând rutele de transport și infrastructura. Ajutorul principal pentru MNLA a venit de la aproximativ 500.000 din cei 3,12 milioane de locuitori de origine chineză care locuiau în Malaysia. Acești chinezi au fost denumiți 'squatters' (vagabonzi), majoritatea dintre ei fiind fermieri care locuiau la marginea junglei unde se afla MNLA. Aceasta a permis MNLA să se aprovizioneze cu hrană, dar și să atragă noi recruți. Etnicii malay i-au sprijint mai puțin. MNLA a câștigat ajutorul chinezilor pentru că acestora le erau refuzate dreptul de a vota în alegeri, nu aveau libertate de exprimare și erau, de regulă, foarte săraci. Structura care se ocupa de aprovizionarea MNLA a fost denumită Min Yuen (Organizația de masă). Avea o rețea de contacte în rândul populației. Pe lângă aprovizionarea cu bunuri materiale, în special mâncare, era importantă și pentru culegerea informațiilor. Taberele și ascunzătorile MNLA se aflau în zone greu accesibile din jungla tropicală. Cei mai mulți luptători ai MNLA erau etnici chinezi, deși au fost și câțiva malay, indonezieni și indieni printre membri. MNLA a fost organizată în regimente, deși acestea nu aveau unități fixe și fiecare includea toate forțele care operau într-o anumită regiune. Regimentele aveau structuri politice, comisari, instructori și serviciu de informații. În tabere, soldații au participat la cursuri de marxism-leninism și au produs buletine informative politice pentru a fi distribuite civililor. MNLA a impus ca soldații săi să obțină o permisiune oficială pentru orice implicare într-o relație cu o femeie care nu făcea parte din organizație. În fazele inițiale ale conflictului, gherilele au urmărit să stabilească un control în zonele eliberate, de unde forțele guvernamentale fuseseră alungate, dar nu au reușit. În primele luni, haosul și lipsa de îndrumare au împiedicat guvernul să acționeze. Pe frontul militar, forțele de securitate nu știau cum să lupte cu un dușman care se mișca liber în junglă și care era sprijinit de populația rurală de origine chineză. Plantatorii și minerii britanici, care au dus greul atacurilor exercitate de comuniști, au început să vorbească despre incompetența guvernului și că au fost trădați de Whitehall. Strategia inițială a guvernului a fost în principal să asigure paza țintelor economice importante, ca minele și plantațiile. Mai târziu, în aprilie 1950, generalul Harold Briggs, directorul de operații al Armatei Britanice, a fost trimis în misiune în Malaysia. Planul lui Briggs s-a întemeiat pe principiul conform căruia cel mai bun mod de a învinge o insurecție ca aceea cu care se confrunta guvernul era acela de a izola insurgenții de suporterii lor din rândul populației. Planul lui Briggs avea în vedere că jungla malaysiană este inospitalieră. O parte importantă a strategiei a implicat țintirea proviziilor de hrană ale MNLA, cu privire la care Briggs a recunoscut că veneau din trei surse principale: taberele din junglă, unde terenul fusese curățat pentru a fi cultivat, locuitorii nativi ai junglei care puteau asigura hrană culeasă de acolo și suporterii MNLA din comunitățile de squatters de la marginea junglei. Planul Briggs avea multiple aspecte, iar unul a devenit foarte cunoscut: strămutarea forțată a circa 500.000 de țărani malaezieni, din care 400.000 de chinezi, din comunitățile de vagabonzi de la liziera pădurii, în tabere păzite numite sate noi. Aceste sate erau nou construite, înconjurate de sârmă ghimpată, posturi de pază și proiectoare și aveau ca scop să îi țină pe locuitori înăuntru și pe membrii gherilei afară. La începutul insurecției, britanicii aveau 13 batalioane de infanterie în Malaysia, din care șapte batalioane Gurkha parțial complete, trei batalioane britanice, două batalioane ale Regimentului Regal Malaysian și ale Regimentului Regal Britanic de Artilerie, utilizate ca infanterie. Această armată era prea mică să lupte cu succes cu insurgenții, astfel că erau necesare și alte batalioane de infanterie în Malaysia. Britanicii au adus soldați din unități ca Marina Regală și King's African Rifles. Un alt efort l-a reprezentat reorganizarea Special Air Service, în 1950, ca unitate specială de recunoaștere, efectuare de raiduri aeriene și luptă contra insurgenței. Secretarul permanent al apărării pentru Malaysia, Robert Grainger Ker Thompson, luptase în unitățile speciale Chindits din Burma în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Experiența sa vastă în războiul din junglă s-a dovedit importantă în această perioadă pentru că a fost capabil să construiască relații funcționale între militari și civili. A fost unul din principalii arhitecți ai planului contra insurgenței din Malaysia. În ianuarie 1952, generalul Gerald Templer a fost numit în funcția de Înalt Comisar Britanic. Este larg creditat cu meritul de a fi întors situația în favoarea forțelor britanice. Unele unități ale armatei britanice au început o campanie de câștigare a inimilor și minților prin dăruirea de ajutor medical și hrană malaezienilor și triburilor băștinașe. În același timp, au pus presiune pe MNLA prin efectuarea de patrule în junglă. Gherilele MNLA au fost împinse adânc în junglă și au fost împiedicate să se aprovizioneze. MNLA i-a forțat pe membrii tribului Sakai să îi furnizeze hrană și a atras astfel opoziția acestora. Mulți dintre membrii gherilei care au fost capturați au schimbat tabăra. Comparativ, MNLA nu a eliberat niciodată britanci în viață. În cei doi ani în care Templer s-a aflat la comandă, două treimi din forțele de gherilă au fost eliminate și au pierdut peste jumătate din putere, numărul incidentelor violente a scăzut de la 500 la mai puțin de 100 pe lună, iar numărul morților din rândul civililor și al forțelor de apărare, de la 200, la mai puțin de 40. Istoricii tradiționaliști afirmă că Templer a schimbat situația în cursul insurecției și acțiunile și politicile sale au constituit o mare parte a succesului obținut de britanici sub comanda lui. Istoricii revizioniști au contestat această opinie și au susținut adesea ideea lui Victor Purcell, un sinolog care, încă din 1954, a spus că Templer abia de a continuat politicile începute de predecesorii săi. În cele din urmă, conflictul a implicat un maxim de 40.000 de soldați britanici și din Commonwealth, împotriva a cel mult 7-8.000 de luptători de gherilă comuniști. La toate nivelurile guvernamentale (național, stat, district) autoritatea militară și civilă a fost asumată de un comitet format din militari, polițiști și funcționari civili. Aceasta a permis ca informațiile din toate sursele să fie rapid evaluate și diseminate, precum și ca măsurile anti-gherilă să fie coordonate. Fiecare comitet executiv de război de la nivelul statelor, de exemplu, a inclus: șeful guvernului de la nivelul statului, ca președinte, șeful poliției, comandantul militar cu cea mai mare funcție, șeful Home Guard, șeful finanțelor de la nivelul statului, secretarul executiv și până la 6 membri aleși dintre liderii din comunitate. Poliția, militarii, Home Guard și secretarul au format un subcomitet operațional responsabil pentru conducerea operațiunilor urgente și zilnice. Subcomitetele operaționale au luat și hotărâri comune, lucrând ca un tot. Armata britanică a înțeles curând că operațiunile efectuate de formațiuni militare mari nu erau productive. În schimb, plutoane sau grupuri mai mici au efectuat patrule și au organizat ambuscade bazate pe informațiile culese de la informatori, membri MNLA care s-au predat, recunoaștere aeriană etc. O operațiune tipică a fost Nassau, care a fost efectuată în mlaștina Kuala Langat (extras din cartea școlii de pușcași marini Gherila - cum să lupți cu ea): Un total de 1.300 de neozeelandezi au luptat împotriva insurecției între 1948 și 1964, iar 15 și-au pierdut viața în luptă. Prima contribuție a Noii Zeelande a venit în 1949, când avioanele de transport C-47 Skytrain din cadrul Escadronului 41 din RNZAF au fost atașate Royal Air Force. Noua Zeelandă s-a implicat direct în conflict în 1955; din mai, avioanele RNZAF de Havilland Vampire și de Havilland Venom au început să zboare în misiuni. În noiembrie 1955, un număr de 133 de soldați a ceea ce urma să devină Special Air Service of New Zeeland au ajuns la Singapore, pentru antrenament împreună cu SAS-ul britanic și au început operațiunile în aprilie 1956. RNZAF a continuat să efectueze misiuni cu avioanele Venom ale Escadronului 14 și, mai târziu, cu avioanele Canberra ale Escadronului 75, precum și operațiuni de parașutare a proviziilor în ajutorul forețlor anti-gherilă, utilizând avioanele Bristol Freighter. Rhodesia de Sud și succesoarea sa, Federația Rhodesiei și Nyasaland au contribuit cu două unități în Malaysia. Între 1951 și 1953, voluntari albi din Rhodesia de Sud au format Escadronul C al Rhodesian Special Air Service. Rhodesian African Rifles, compusă din soldați și subofițeri negri, dar condusă de ofițeri albi, a acționat în statul Johore pe o perioadă de doi ani încpeând cu 1956. În timpul celor patru ani în care Fiji s-a implicat în conflict, din 1952 până în 1956, au luptat circa 1.600 de soldați fijieni. Primii care au ajuns au fost cei din Batalionul 1 din cadrul Regimentului de infanterie. Un număr de 25 de soldați au murit în luptă în Malaysia. Atât pe câmpul de luptă, cât și în afara acestuia, s-a dezvoltat o prietenie între cele două națiuni; Tunku Abdul Rahman, prim-ministrul Malaysiei, a devenit prietenul și mentorul lui Edward Cakobau, care a fost comandantul batalionului fijian și care, ulterior, urma să devină viceprim-ministru în Fiji. Fiul acestuia din urmă, Epeli Nailatikau este fostul președinte fijian. Pe 6 octombrie 1951, MNLA l-a asasinat pe Înaltul Comisar Britanic, Henry Gurney. Asasinatul a fost considerat cel mai important factor care a dus la respingerea campaniei duse de MNLA de către populația din Malaysia și la răspândirea temerii că, „dacă Înaltul Comisar nu a fost în siguranță, e mică speranța de protecție și siguranță pentru oamenii obișnuiți”Liderul MNLA, Chin Peng, a declarat că asasinatul nu a avut consecințe importante și că, oricum, comuniștii și-au schimbat în mod radical strategia în ceea ce privește „soluțiile din octombrie”. Soluțiile din octombire, un răspuns la planul lui Briggs, au implicat o schimbare a tacticii prin reducerea atacurilor asupra țintelor economice și civile, creșterea eforturilor de a pătrunde în organizarea politică și de a acționa subversiv, precum și întărirea rutelor de aprovizionare din cadrul Min Yuen, ca și practicarea agriculturii în junglă. Succesorului lui Gurney, Gerald Templer, i s-a cerut de către guvernul britanic să ia imediat măsuri pentru ca etnicilor chinezi să li se aorde dreptul de vot. Pe 8 septembrie 1955, guvernul Federației Malaysiene a emis o declarație de amnistiere a comuniștilor. Guvernul din Singapore a emis o ofertă asemănătoare în același timp. Tunku Abdel Rahman, ca ministru șef, a făcut oferta de amnistiere, dar a promis că nu vor exista negocieri cu MNLA. Termenii amnistiei au fost următorii: Aceia care se vor preda nu vor fi urmăriți penal pentru nicio infracțiune săvârșită în legătură cu insurecția, care a fost comisă la instigarea conducătorilor comuniști, fie înainte de data declarației de amnistiere, fie cu ignorarea acestei declarații. Insurgenții se pot preda oricui doresc, inclusiv publicului. Nu va exista o încetare a focului, dar forțele de menținere a ordinii vor fi în alertă să îi ajute pe cei care acceptă oferta și, pentru acest scop, încetări ale focului la nivel local vor fi convenite. Guvernul îi va investiga pe cei care se predau. Cei care arată că au intenția clară de a fi loiali guvernului malaysian și de a abandona activitățile comuniste vor fi ajutați să își câștige poziția în societate și să se întoarcă la familie. În ceea ce privește restul, trebuie să li se impună restricții ale libertății, dar, dacă vreunul dorește să plece în China, cererea lor va fi aprobată. După această declarație, o campanie de publicitate intensivă, de o amploare fără precedent, a fost lansată de guvern. Miniștrii din guvernul federal au călătorit intensiv prin țară pentru a-i convinge pe oameni să îi cheme pe comuniști să lase armele și să profite de amnistie. În ciuda campaniei, puțini comuniști s-au predat autorităților. Unii critici din cercurile politice au comentat că amnistia a fost mult prea restrictivă și doar cu puțin mai mult decât o reiterare a termenilor de predare care fuseseră în vigoare o lungă perioadă de timp. Criticii au propus o abordare mai realistă și mai liberală, în sensul unor negocieri directe cu MCP pentru a reuși o soluționare a problemei. Liderii Partidului Muncitoresc din Malaysia, nu au exclus, ca parte a înțelegerii, posibilitatea ca MCP să fie recunoscut legal. Chiar în cadrul alianței aflate la guvernare, unii membri influenți ai MCA și UMNO au făcut eforturi să îl convingă pe ministrul șef, Tunku Abdul Rahman, să aibă negocieri cu MCP. Înțelegând că acest conflict nu ajunge la niciun rezultat, Chin Peng a căutat să aibă discuții cu guvernul britanic și cu oficialii malaysieni în 1955. Discuțiile au avut loc în Școala de limbă engleză din Baling, pe 28 decembrie. Chin Peng a ieșit din junglă și a încercat să negocieze cu liderul federației, dar Serviciul de Informații Britanic a exprimat temerea că MCP va recâștiga influență în societate. MCP a fost reprezentat de Chin Peng, secretarul general, Rashid Maidin și Chen Tien, șeful departamentului central de propagandă al MCP; de cealaltă parte, trei aleși la nivel național, Tunku Abdul Rahman, Tan Cheng Lock și David Marshall, ministrul șef din Singapore. Întâlnirea a intenționat să ajungă la un sfârșit al conflictului de comun acord, dar reprezentanții guvernului malaysian, sub conducerea lui Tunku Abdul Rahman, au respins toate cererile lui Chin Peng. Ca urmare, conflictul s-a întețit, iar Noua Zeelandă și alți membri ai Commonwealth-ului au trimis armata în ajutorul britanicilor. După eșecul negocierilor, Tunku a decis să retragă amnistia pe 8 februarie 1956, la șase luni de când fusese oferită, declarând că nu dorește să îi întâlnească din nou pe comuniști, decât dacă ei declară înainte de orice întâlnire că au de gând să se predea complet. În ciuda eșecului negocierilor, MCP a făcut un efort să reia discuțiile despre pace cu guvernul malaysian, fără succes. În acest timp, în noul Consiliu de Urgență, au început discuții în sensul de a intensifica „războiul poporului” împotriva gherilei. În iulie 1957, cu câteva săptămâni înainte de independență, MCP a făcut o nouă încercare de a negocia pacea, sugerând următoarele condiții: garanția că membrii cu funcții politice și militare în cadrul MCP nu vor fi pedepsiți. Eșecul negocierilor a afectat politica MCP. În același timp, puterea MNLA și Min Yuen a intrat în declin, acestea nemaiavând decât 1.830 de membri în august 1957. Cei care rămăseseră se confuntau cu fuga în exil sau cu moartea în junglă. Cu toate acestea, Tunku Abdul Rahman nu a răspuns la propunerile înaintate de MCP. Odată cu obținerea independenței, la 31 august 1957, insurecția își pierduse scopul de război împotriva colonialismului. Ultima rezistență serioasă a gherilelor MRLA s-a sfârșit cu predarea în mlaștina Telok Anson, în 1958. Ce a mai rămas din armata MRLA a fugit în Thailanda și mai departe spre est. Pe 31 iulie 1960, guvernul malaysian a declarat că starea de urgență a luat sfârșit. Chin Peng a părăsit sudul Thailandei și a mers la Beijing, unde a fost găzduit de autoritățile chineze în Biroul Internațional de Legătură, colo unde mulți alți lideri ai partidelor comuniste din Sud-Estul Asiei erau găzduiți. În timpul conflictului, forțele de securitate au ucis 6.710 luptători de gherilă și au capturat 1.287, în timp ce 2.702 luptători de gherilă s-au predat în timpul conflictului și circa 500 la sfârșitul acestuia. Un număr de 1.345 de soldați și polițiști au fost uciși în timpul luptelor, ca și 519 soldați din Commonwealth. Un număr de 2.478 de civili au fost uciși, iar alți 810 sunt dispăruți. Crimele de război au fost definite de Principiile de la Nurnberg ca fiind „încălcările legilor sau cutumelor războiului”, ceea ce include masacrele, bombardarea țintelor civile, terorismul, mutilarea, tortura, uciderea deținuților și a prizonierilor de război. Alte crime sunt furtul, incendierea și distrugerea proprietăților care nu pot fi justificate de necesitățile militare. În timpul conflictului malaysian, au fost situații în care, în timpul operațiunilor de căutare a luptătorilor de gherilă, soldații britanici au deținut și torturat săteni care erau suspectați că i-au ajutat pe insurgenți. Brian Lapping a spus că a existat „un comportament imoral al forțelor britanice, care în mod obișnuit au bătut squatters chinezi care au refuzat, sau, poate, nu au fost în măsură să dea informații” despre insurgenți. Au fost de asemenea cazuri în care cadavrele luptătorilor de gherilă au fost expuse în public pentru a fi identificate și pentru a atrage în capcană posibili asociați ai acestora îndurerați de pierderea suferită. Mai mult, de la 18 iunie 1948, până la 15 aprilie 1950, un număr de 35.000 de oameni au fost exilați, inclusiv cei care nu erau în stare să părăsească țara. Ziarul „The Scotsman” a lăudat aceste practici ca fiind practici bune atâta vreme cât „țăranilor fără minte li se spune și sunt făcuți să creadă că liderii comuniști sunt invulnerabili”. Forțele britanice au pus bombe capcană în depozitele de alimente din junglă, au incendiat sate și au furnizat în secret grenade și gloanțe autodetonante insurgenților pentru a-i ucide pe utilizatorii acestora. Unii civili și unii deținuți au fost împușcați, fie pentru că au încercat să fugă și să îi ajute pe insurgenți, fie pentru că au refuzat să furnizeze informații. Aceste tactici au tensionat relațiile dintre civili și forțele britanice în Malaysia și au fost contraproductive în obținerea resursei critice în lupta contra insurgenței, informațiile de calitate. Trupele britanice erau adesea incapabile să vadă diferența dintre inamicii combatanți și civilii non-combatanți în timp ce desfășurau operațiunile din junglă, pentru că luptătorii de gherilă purtau haine civile și aveau ajutor de la simpatizanții civili. În masacrul de la Batang Kali, un număr de 24 de săteni au fost uciși de Plutonul 7, Compania G, Garda 2 Scoțiană, după ce au înconjurat o plantație de cauciuc la Sungai Rimoh, lângă Batang Kali în Selangor, în decembrie 1948. Multe dintre trupurile victimelor au fost găsite mutilate și satul a fost ars din temelii. Nicio armă nu a fost găsită când satul a fost percheziționat. Singurul supraviețuitor al măcelului a fost un bărbat pe nume Ching Hong, în vârstă de 20 de ani la vremea aceea. A leșinat și a fost prezumat mort. Decapitarea și mutilarea insurgenților de către forțele britanice erau de asemenea obișnuite, fiind utilizate ca mod de a identifica insurgenții morți când nu era posibilă aducerea cadavrelor din junglă. O fotografie a unui comando din Marina Regală cu capetele a doi insurgenți a produs scandal public în aprilie 1952. Cabinetul colonial a observat, în privat, că „nu e niciun dubiu că, potrivit legilor internaționale, un caz similar în timp de război ar fi o crimă de război”. Ca parte a planului lui Briggs, 500.000 de oameni (aproape zece la sută din populația Malaysiei) au fost strămutați. Zeci de mii de case au fost distruse și mulți au fost internați în tabere păzite numite Satele Noi. Această măsură a vizat pedepsirea colectivă a sătenilor din satele suspectate că îi ajută pe insurgenți și izolarea civililor de activitatea luptătorilor de gherilă. Deși considerate ca necesare, unele situații de distrugeri au depășit justificarea necesității militare. O astfel de practică este interzisă de Convenția de la Geneva și de cutuma internațională care arată că distrugerea proprietății nu trebuie să se producă decât dacă este absolut necesară pentru operațiunile militaren Conflictele din Malaysia și din Vietnam au fost comparate de multe ori și istoricii s-au întrebat cum o armată britanică de 35.000 de soldați a reușit, în timp ce peste o jumătate de milion de soldați americani și aliați au dat greș pe o suprafață mai mică. Cele două conflicte sunt diferite în câteva puncte cheie:. În timp ce MNLA nu a avut niciodată mai mult de 8.000 de insurgenți, Armata Poporului din Vietnam a avut peste un sfert de milion de soldați, la care s-au adăugat circa 100.000 de luptători de gherilă din Vietcong. Vietnamul de Nord avea graniță comună cu aliatul său, China, ceea ce a permis ajutorul continuu și reaprovizionarea. Marea Britanie nu a abordat niciodată conflictul ca fiind unul convențional și a implementat rapid culegerea de informații în mod eficient și combinat (condusă de Filiala Specială a Poliției Malayene împotriva brațului politic al mișcării de gherilă) și o operațiune de câștigare a inimilor și a minților câștigătoare. Cei mai mulți insurgenți erau etnici chinezi care erau văzuți ca străini de indigenii malay, care îi preferau pe britanici. În termeni pur militari, armata britanică a recunoscut că, într-un conflict de intensitate mică, abilitățile soldatului ca individ și rezistența sunt mai importante decât puterea de foc (artilerie suport aerian etc.) Chiar dacă mulți soldați britanici erau recrutați după 1945, abilitățile necesare și atitudinea au fost învățate la școala de război din junglă, care au dus la cele mai bune tactici bazate pe experiența câștigată în lupte. În Vietnam, soldații și proviziile au trecut prin alte țări ca Laos, Cambodgia, unde forțele armate americane nu aveau permisiunea de a intra. Aceasta le-a asigurat soldaților comuniști vietnamezi un adăpost în fața atacurilor terestre. MNLA nu avea decât frontiera cu Thailanda unde membrii acesteia au și căutat adăpost la sfârșitul conflictului. Multe tactici utilizate de americani în Vietnam au fost asemănătoare cu cele utilizate de britanici în Malaysia. Câteva exemple sunt amintite mai jos: În timpul insurecției malaysiene, Marea Britanie a fost prima națiune care a făcut uz de erbicide și defoliante pentru a distruge tufișuri, culturi și copaci în scopul de a-i lipsi pe insurgenți de acoperire și ca parte a campaniei de împiedicare a aprovizionării cu hrană din prima parte a anului 1950. Agentul portocaliu a fost utilizat pentru curățarea liniilor de comunicații și pentru a distruge culturile ca parte a strategiei până în 1952,2,4,5 - Acid triclorophenoxyacetic și amestecuri de erbicide au fost utilizate de-a lungul unor drumuri cheie. Din iunie până în octombrie 1952,1250 de acri de teren situat la marginea drumului în locuri pretabile pentru ambuscade au fost tratate cu defoliante, activitatea fiind descrisă ca fiind o politică de „importanță națională”. Britanici au semnalat că erbicidele și defoliantele pot fi înlocuite cu smulgerea vegetației cu mâna și tratamentele cu substanțe au fost oprite. Totuși, după ce această strategie a eșuat, folosirea erbicidelor și a substanțelor defoliante a reînceput, în efortul de a lupta cu insurgenții, sub comanda generalului Gerald Templer, în februarie 1953, ca mijloc de distrugere a culturilor agricole cultivate de forțele comuniste în luminișurile din junglă. Elicoptere și planoare au împrăștiat acid tricloracetic și 2,4,5 - Acid triclorophenoxyacetic, împreună cu granule de chlorophenyl N,N-Dimethyl-1-naphthylamine pe culturi de cartofi dulci și porumb. Mulți dintre cei care au manevrat și/sau au utilizat agentul portocaliu, fie încă din timpul conflictului, fie la zeci de ani după aceea, au suferit consecințele expunerii la agentul portocaliu. Se estimează că 10.000 de civili și insurgenți din Malaysia au suferit de asemenea din cauza efectelor substanțelor defoliante (deși mulți istorici sunt de acord că trebuie să fie un număr mai mare decât acesta, pentru că agentul portocaliu a fost utilizat pe scară mare în conflictul malaysian și, spre deosebire de Statele Unite, guvernul britanic a manipulat înregistrările și a păstrat secretul de frica reacțiilor negative ale opiniei publice mondiale). Absența prelungită a vegetației din cauza defolierilor a dus la eroziuni majore ale solului în Malaysia. După ce conflictul malaysian s-a încheiat în 1960, Statele Unite au avut în vedere precedentul britanic când au luat decizia de a utiliza substanțe defoliante ca o tactică acceptată în război. Secretarul de stat Dean Rusk l-a consiliat pe președintele John F. Kennedy în sensul că precedentul utilizării erbicidelor în război a fost stabilit de britanici prin folosirea avioanelor pentru a împrăștia erbicide în scopul de a distruge culturile inamicului și de a curăța jungla din nordul Malaeziei. Ca și US Air Force în Vietnam, bombardamentele pe teritorii vaste au fost utilizate de Royal Air Force în timpul conflictului din Malaysia. Marea Britanie a executat 4.500 de raiduri aeriene în primii cinci ani ai războiului. Cartografia era precară, comunicațiile nu erau bune, condițiile meteo nu erau favorabile, iar aeroporturile erau puține. S-au folosit posibilele poziții inamice (demonstrații de forță), iar bombardarea potențialelor căi de evacuare a fost, de asemenea, ocazional practicată. Britanicii au raportat că bombardarea junglei a fost o mare risipire de forțe din cauza identificării precare a țintelor și a incapacității de a stabili dacă ținta era ostilă sau nu. De-a lungul celor 12 ani de conflict, între 670 și 995 de civili necombatanți au fost uciși de aviația britanică. Marea Britanie a organizat un program de strămutare a populației care a oferit un model pentru Programul Strategic Hamlet al americanilor în Vietnam. În timpul insurecției malaysiene, 450 de sate noi au fost create și se estimează că 470.509 persoane, din care 400.000 de chinezi, au fost afectate de programul de strămutare. O măsură de război importantă luată de britanici a fost pedepsirea colectivă a satelor unde oamenii erau suspectați că îi ajută pe insurgenți. La Tanjun Malim, în martie 1952, Templer a impus o interdicție de a ieși din case de 22 de ore, nimeni neavând voie să iasă din sat. Școlile au fost închise, transporturile cu autobuzul au fost oprite, iar rațiile de orez au fost reduse pentru 20.000 de oameni. Ultima măsură menționată a determinat Școala Londoneză de Igienă și Medicină Tropicală să scrie guvernului colonial o scrisoare în care a arătat că este posibil ca „malaysienii subnutriți cronic” să nu fie în stare să supraviețuiască din această cauză. Unii au fost amendați pentru că au ieșit din case pentru a folosi latrina. Într-o altă situație de pedeapsă colectivă, la Sungai Pelek, în luna următoare, măsurile au inclus interdicția de a ieși din casă, o reducere de 40% a rației de orez și construirea unui gard de plasă de sârmă la 22 de yarzi de gardul de sârmă ghimpată din jurul satului. Oficialii au explicat că aceste măsuri au fost impuse asupra celor 4.000 de săteni pentru că „au continuat să le furnizeze alimente insurgenților” și pentru că „nu au dat informații autorităților”. Cum au procedat și Statele Unite mai târziu în Vietnam, britanicii au dat uneori foc satelor ai căror locuitori fuseseră acuzați că i-au ajutat pe insurgenți, au reținut mii de persoane suspectate de colaborare și care negau că îi acoperă pe insurgenți. Unitățile britanice care descopereau civili care îi ajutau pe insurgenți trebuia să îi aresteze și să îi interogheze, folosind tortura și amenințarea cu violența îndreptată împotriva familiilor acestora, pentru a descoperi unde sunt amplasate taberele insurgenților. Insurgenții aveau avantaje în raport cu britanicii: locuiau în apropierea sătenilor, aveau uneori rude sau prieteni apropiați în sat și nu se dădeau înapoi de la amenințarea, torturarea sau uciderea liderilor din sat ca exemplu pentru alții, silindu-i astfel să îi ajute cu hrană și informații. Așadar, britancii se înfruntau cu două amenințări: insurgenții și rețeaua tăcută din sate care îi ajuta. În timp ce insurgenții se fereau să se confrunte direct cu forțele britanice, utilizau tactici teroriste pentru a-i intimida pe civili și pentru a obține ajutor material. Soldații britanici au descris adesea teroarea care însoțea patrularea prin junglă; pe lângă atenția necesară pentru a-i identifica pe insurgenți se adăugau deplasarea pe un teren dificil și evitarea animalelor și insectelor periculoase. Multe patrule erau nevoite să stea în junglă cu zilele, chiar cu săptămânile, fără să întâlnească vreun dușman și, brusc, cădeau într-o ambusadă a insurgenților. Forțele britanice, incapabile să distingă între prieten și dușman, trebuia să se adapteze la riscul constant de a fi atacate de insurgenți. Astfel de circumstanțe au dus la masacrul de la Batang Kali unde 24 de săteni neînarmați au fost uciși de soldații britanici. Confruntarea dintre Malaysia și Indonezia din 1963-1966 a apărut ca urmare a tensiunilor dintre Indonezia și noua Federație a Malaysiei, susținută de Marea Britanie, care a apărut după insurecția malaysiană. La sfârșitul anilor '60, publicitatea din jurul masacrului My Lai din timpul războiului din Vietnam a dus la inițierea unor investigații în Marea Britanie cu privire la presupuse crime de război comise de forțele britanice în timpul insurecției, ca, de exemplu, masacrul de la Batang Kali. Nu au fost formulate acuzații împotriva forțelor britanice implicate, iar revendicările au fost respinse în mod repetat cu motivarea că sunt doar propagandă, în ciuda probelor care sugerau o încercare de mușamalizare. Insurgența comunistă din Malaysia (1968-1989) a început după ce insurgența anterioară s-a sfârșit, în 1960. Armata Națională de Eiberare a Malaysiei, formată predominant din etnici chinezi, aripa armată a MCP, s-a retras la granița cu Thailanda unde s-a regrupat și s-a antrenat pentru viitoare ofensive împotriva guvernului malaysian. Insurgența a început oficial când MCP a atacat forțele de securitate în Kroh-Betong, în nordul peninsulei, pe 17 iunie 1968. Conflictul a coincis cu reapariția tensiunilor dintre etnicii malay și cei chinezi în timpul incidentului din 13 mai din peninsulă și cu războiul din Vietnam. În cultura populară malaysiană, insurgența a fost adesea caracterizată ca fiind în primul rând lupta împotriva comuniștilor. Această opinie a fost criticată de unii ca, de exemplu, ministrul informațiilor Zainuddin Maidin, pentru că nu recunoaște efortul etnicilor indieni și al etnicilor chinezi. Această caracterizare ascunde și faptul că MCP, în felul său, a luptat pentru independența față de metropolă. De fapt, etnicii malay și indienii au făcut parte din MCP, dar au fost în minoritate. Industria britanică de film a produs filme având ca fundal insurecția: |
În matematică și fizică, un vector este un concept și un element al unui spațiu vectorial. Pentru cazurile diferite ale diferitelor spații vectoriale, vectorii au primit nume specifice, care se regăsesc în acest articol. Istoric, vectorii au fost introduși în geometrie și fizică (în special în mecanică) cu mult înaintea formalizării conceptului de spațiu vectorial. Astfel, noțiunea de vector este adesea folosită fără precizarea esențială de atașare a noțiunii de vector cu spațiul vectorial căruia îi aparține. Astfel, într-un spațiu euclidian, se poate considera că noțiunea corectă este cea de vector spațial sau vector euclidian, concepte care sunt utilizate pentru reprezentarea unor cantități care au atât mărime (deci o cantitate măsurabilă) cât și o direcție (deci o orientare spațială). Alte proprietăți, precum cea de aditivitate și cea de mărime scalară (sau scalar, deci multiplicarea mărimii unui vector cu un număr real) pot fi atașate conceptului pentru crearea spațiului vectorial corespunzător. Astfel, un vector euclidian (sau spațial) este o entitate ale cărui proprietăți intrinseci sunt mărimea (lungimea segmentului liniar ) și direcția (direcția de la la ). În fizică, vectorii euclidieni sunt utilizați pentru a reprezenta cantități fizice care au simultan mărime și direcție spațială, spre deosebire de scalari, care au doar mărime, dar nu direcție în spațiu. Spre exemplificare, viteza, accelerația, impulsul și forța sunt mărimi vectoriale, reprezentate prin vectori. Vectorul zero (uneori numit vectorul nul), reprezintă elementul nul aditiv dintr-un spațiu vectorial. Într-un spațiu vectorial normat, este vectorul unic de normă zero. Într-un spațiu euclidian vectorial, este unicul vector de lungime zero. Vectorul de bază este un element al unei anumite baze date a unui spațiu vectorial. Vectorul unitate este un vector din spațiu vectorial normat a cărui normă este 1, sau un vector euclidian de lungine unu. Vector izotropic ori vectorul nul, într-un spațiu vectorial cu o formă cuadratică, este un vector ne-nul pentru care forma este zero. Dacă există un vector nul, forma sa cuadratică este numită formă izotropică cuadratică. Fiecare caz al unei algebre peste un câmp reprezintă un spațiu vectorial, dar elementele unei algebre nu sunt numiți, în general, vectori. Doar în anumite cazuri, sunt numite vectori, mai ales din motive istorice. Vector cuaternion, un cuaternion cu o parte reală zero Multivector ori-vector, un element al Algebrei Grassmann (sau algebră exterioară) a unui spațiu vectorial Spinori, numiți și vectori spin au fost introduși odată cu extinderea noțiunii de vector de rotație. De fapt, vectorii de rotație reprezintă corect rotații locale, dar nu globale, deoarece o buclă închisă în spațiul vectorilor de rotație poate induce o curbă în spațiul de rotație care nu este o buclă. De asemenea, vectorii de rotație a unei varietăți geometrice sunt orientable, în timp ce varietatea rotațiilor nu este. Spinoarele sunt elemente ale unui subspațiu vector al unei algebre Clifford. Vector Witt, este o secvență infinită de elemente ale unui inel comutativ, care aparține unei algebre peste un inel, fiind introdus pentru manipulare de operația de adunare din aritmetică care produce sume cu un ordin de mărime mai mare, în operațiunile pe numere p-adic. Articole despre teme cuprinzătoare |
Omul care a căzut pe Pământ (The Man Who Fell to Earth) este un film SF britanic din 1976 regizat de Nicolas Roeg după un scenariu de Paul Mayersberg bazat pe un roman omonim de Walter Tevis. Filmul este despre un extraterestru care se prăbușește pe Pământ căutând o cale de a transporta apă pe planeta sa, care suferă de o secetă severă. Filmul a fost produs de Michael Deeley și Barry Spikings. |
Pareidolia ( ) este tendința de a interpreta un stimul vag ca fiind ceva cunoscut de observator, cum ar fi formele ce apar în nori, fețele ce par a apărea în obiecte neînsuflețite sau modele abstracte, sau auzirea de mesaje ascunse în muzică. Exemple comune sunt imaginile percepute de animale, de fețe sau de obiecte în formarea norilor. Așa sunt: omul de pe lună, iepurele lunii, mesaje ascunse în muzică înregistrată redată în sens invers sau la viteze mai mari sau mai mici decât cele normale și auzirea de voci indistincte în zgomotul aleator produs de aparatele de climatizare sau de ventilatoare. Un exemplu remarcabil de pareidolie a avut loc în 1877, când fotografiile de pe suprafața planetei Marte realizate printr-un telescop au arătat ceea ce părea ca niște vagi linii drepte, care apoi au fost interpretate de unii ca fiind canale. Se credea că aceste canalele ar fi fost create de ființe raționale. Acest lucru a creat senzație. În următorii ani, au fost dezvoltate și aplicate mai bune tehnici fotografice și telescoape mai puternice, care au condus la noi imagini în care liniile acelea vagi au dispărut, iar teoria canalelor a fost dată ca un exemplu de pareidolie. Cuvântul derivă din cuvintele grecești para (παρά, "pe lângă, alături, în loc de") - în acest context înseamnă: alternativă) și substantivul eidōlon (εϊδόν "imagine, contur, formă" - diminutivul eidosului ). Pareidolia poate determina pe oameni să interpreteze imagini aleatorii, sau modele de lumină și umbre, ca fețe umane. Un studiu privind magnetoencefalografia din 2009 a constatat că obiectele percepute ca fețe evocă o activare timpurie (165 ms ) a zonei fusiforme a feței într-un timp și într-o locație similară cu cea evocată de fețe, în timp ce alte obiecte obișnuite nu provoacă o astfel de activare. Această activare este similară cu timpul ușor mai rapid (130 ms), care este văzut pentru imaginile fețelor reale. Autorii sugerează că percepția feței evocată de obiectele asemănătoare feței este un proces relativ timpuriu, și nu un fenomen de reinterpretare cognitivă târzie. În 2011, un studiu privind imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI) a arătat că prezentarea repetată a unor forme vizuale noi care au fost interpretate ca semnificative au condus la scăderea răspunsurilor fMRI pentru obiecte reale. Aceste rezultate indică faptul că interpretarea stimulilor ambigui depinde de procese similare cu cele obținute de obiectele cunoscute. Aceste studii ne ajută să ne explicăm de ce oamenii identifică câteva cercuri și o linie ca o "față" atât de repede și fără ezitare. Procesele cognitive sunt activate de obiectul "asemănător cu chipul", care avertizează observatorul atât asupra stării emoționale, cât și asupra identității subiectului, chiar înainte ca mintea conștientă să înceapă să proceseze sau chiar să primească informația. O "figură cu băț", în ciuda simplității sale, poate transmite informații despre starea de spirit și poate fi trasă pentru a indica emoții precum fericirea sau mânia. Această capacitate robustă și subtilă este presupusă a fi rezultatul milioanelor de ani de selecție naturală care favorizează persoanele care sunt cel mai capabile să identifice repede situația mentală, de exemplu, oameni cu expresii amenințătoare, oferind astfel individului posibilitatea de a fugi sau de a ataca în mod preemptiv. Cu alte cuvinte, prelucrarea acestor informații la nivel subcortical - prin urmare subconștient - înainte ca aceasta să fie transmisă restului creierului, procesarea detaliată accelerează judecarea și luarea deciziilor atunci când este necesară o reacție rapidă. Această abilitate, deși este extrem de specializată, pentru prelucrarea și recunoașterea emoțiilor umane, funcționează, de asemenea, pentru a determina comportamentul faunei sălbatice. Pareidolia poate fi[ considerată o subcategorie a lui Apopheniei. Stâncile pot să imite forme recunoscute prin procesele aleatoare de formare, intemperii și eroziune. Cel mai adesea, scala de dimensiune a rocii este mai mare decât obiectul care seamănă, cum ar fi un profil de stâncă asemănător unei fețe umane. Oamenii bine intenționați, cu un interes nou în fosile, ajung să culeagă pietricele care seamănă cu oase, cranii, cochilii de broască țestoasă, ouă de dinozaur etc., atât în dimensiune, cât și în formă. La sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, cercetătorul japonez Chonosuke Okamura a publicat o serie de rapoarte intitulat Raportul original al Laboratorului Fosilic Okamura, în care a descris mici incluziuni în calcar șlefuit din perioada Siluriană (425 mya ) ca fiind rămășițele fosile conservate de oameni mici, de gorile, de câini, de dragoni, de dinozauri și de alte organisme, toate de numai câțiva milimetri lungime, ceea ce l-a făcut să exclame: "Nu au existat schimbări în corpurile oamenilor încă din perioada Siluriană ...cu excepția unei creșteri a staturii de la 3,5 mm la 1700 mm." Cercetarea lui Okamura i-a adus un premiu Ig Nobel (o parodie a Premiului Nobel) în domeniul biodiversității în 1996. Testul Rorschach inkblot (petele de cerneală Rorschach) utilizează pareidolia în încercarea de a obține o perspectivă asupra stării mentale a unei persoane. Rorschach-ul este un test proiectiv, deoarece el provoacă în mod intenționat gândurile sau sentimentele respondenților care sunt "proiectate" pe imaginile ambigue formate de petele de cerneală. În carnetele sale, Leonardo da Vinci a scris despre pareidolie ca fiind un "dispozitiv" pentru pictori:"Dacă vă uitați la orice pereți văzuți cu diverse pete sau cu un amestec de diferite tipuri de pietre, dacă sunteți pe cale să inventați o scenă, veți fi capabili să vedeți în ea o asemănare cu diferite peisaje împodobite cu munți, râuri, stânci, copaci, câmpii, văi largi și diverse grupuri de dealuri. Veți putea, de asemenea, să vedeți lupte și figuri variate în mișcare rapidă, expresii ciudate de fețe și costume neobișnuite și un număr infinit de lucruri pe care le puteți apoi reduce la forme separate și bine concepute." Două edificii din secolul al XIII-lea din Turcia expun utilizarea arhitecturală a umbrelor sculpturilor de piatră la intrare. Picturile figurative sunt evitate în Islam, dar sunt permise tesselări și imagini caligrafice, astfel încât siluetele proiectate "accidental" ale teselărilor de piatră sculptate au devenit o evadare creativă. Moscheea Alaaddin, Niğde, Turcia ( 1223 ) cu ale sale "mukarnas", unde umbrele ornamentului tridimensional cu zidărie de piatră din jurul intrării formează în chiaroscuro conturul feței unei femei, cu o coroană și un păr lung care apare la un anumit moment, în anumite zile ale anului. Marea Moschee și Spitalul Divriği din Sivas, Turcia ( 1229 ) prezintă umbrele ornamentelor tridimensionale ale ambelor intrări ale moschei, pentru a arunca o umbra uriașă a unui om care se roagă, care se schimbă în timp ce soarele se mișcă, ca și cum ar ilustra scopul construcției. Un alt detaliu este diferența în impresiile îmbrăcăminții celor două umbre de bărbați care indică două stiluri diferite, eventual pentru a spune cine urmează să intre prin care ușă. Au fost multe cazuri de percepție a imaginilor și temelor religioase, în special a fețelor unor figuri religioase, în fenomene obișnuite. Multe implică imagini ale lui Isus ,ale Fecioarei Maria, cuvântul Allah, sau alte fenomene religioase: în septembrie 2007, în Singapore, de exemplu, un calus pe un copac semăna cu o maimuță, ceea ce i-a făcut pe credincioși să plătească omagiu "Zeului maimuță" ( Sun Wukong sau Hanuman ) în fenomenul copacilor maimuță . Publicitatea în jurul vizionărilor de figuri religioase și alte imagini surprinzătoare în obiecte obișnuite a dat naștere unei piețe pentru astfel de articole și licitații online precum eBay. Un exemplu cunoscut a fost un sandwich gratinat cu brânză cu fața Fecioarei Maria. Pareidolia apare și în viziunea calculatorului în special în programele de recunoaștere a imaginilor, care pot detecta eronat trăsături umane acolo unde ele nu există.. În cazul unei rețele neuronale artificiale, caracteristicile de nivel superior corespund unor funcții mai ușor de recunoscut, iar îmbunătățirea acestor caracteristici scoate la iveală ceea ce vede computerul. Acestea reflectă setul de antrenamente pe care rețeaua le-a "văzut" anterior. Imagini șocante pot fi produse în acest mod, în special de software-ul DeepDream, care detectează în mod fals și apoi exagerează caracteristici, cum ar fi ochi și fețe, în orice imagine. În 1971, Konstantīns Raudive a scris " Breakthrough" , detaliind ceea ce credea el a fi descoperirea fenomenelor vocale electronice (EVP). EVP a fost descrisă ca pareidolie auditivă. Acuzațiile de backmasking în muzica populară, în care un ascultător pretinde că un mesaj a fost înregistrat de-a-ndoaselea într-o piesă muzicală, au fost, de asemenea, descrise ca pareidolie auditivă. În 1995, psihologul Diana Deutsch a inventat un algoritm de producere a cuvintelor și expresiilor fantomă cu sunetele provenite de la două difuzoare stereo, unul la stânga ascultătorului și celălalt la dreapta. Fiecare difuzor produce o expresie constând din două cuvinte sau silabe. Aceeași secvență este prezentată în mod repetat prin ambele difuzoare; totuși, acestea sunt compensate în timp, astfel încât atunci când primul sunet (cuvânt sau silabă) vine de la difuzorul din stânga, cel de-al doilea sunet vine de la difuzorul din dreapta și invers. După o ascultare de câteva clipe, brusc țâșnesc cuvinte și expresii fantomă, acestea parând să reflecte adesea ceea ce se află în mintea ascultătorului și se transformă perceptiv în diferite cuvinte și fraze, pe măsură ce secvența continuă. O persoană umbră (cunoscută și ca imaginea umbră, ființa umbră sau masă neagră) este adesea atribuită pareidoliei. Este vorba de perceperea unui pătrat de umbră ca o figură vie, umanoidă, interpretată în special de cei care cred în paranormal sau supranatural ca prezența unui spirit sau a unei alte entități. Pareidolia este, de asemenea, ceea ce unii sceptici cred că îi determină pe oameni să creadă că au văzut fantome . |
César Manrique (; numele complet: César Manrique Cabrera) a fost un pictor, arhitect, sculptor din insula Lanzarote, care a impregnat arhitectura și imaginea publică a acestei insule. A murit în anul 1992, într-un accident de mașină, nu departe de casă, la vârsta de 72 de ani. Este considerat cel mai mare arhitect și artist plastic al Insulelor Canare. După moartea sa casa a fost transformată în muzeu numit „Fundacion Cesar Manrique” („Fundația Cesar Manrique”). Monumento del Campesino (Monument arhitectual în centrul insulei Lanzarote, în cinstea țăranilor din Lanzarote, care au descoperit că prundișul de lavă este poros și prin el se poate condensa roua pentru irigarea câmpurilor. LagOmar, în Nazaret (o vilă construită împreună cu Jesús Soto în cariera de piatră vulcanică din încredințarea agentului imobiliar englez Sam Benady), o legendă locală spune că a fost cumpărată de Omar Sharif care a pierdut-o în aceeași zi la jocul de cărți Bridge. Mirador del Río (a fost construită în 1973 este un punct din care se poate aprecia malul stâncos Famara și insulele învecinate La Graciosa, Montaña Clara, Alegranza, Roque del Oeste și Roque del Este. este în același loc în care a fost instalată artileria în secolul al XIX-lea în timpul războiului dintr [USA] și [Cuba] Jameos del Agua (Sală de concerte Subterană, inaugurată în 1977, are o capacitate de 600 locuri și este construită într-o cavernă formată de lava vulcanică. Personen in einer Lavahöhle; O lagună din aceeași cavernă adăpostește o specia unică de raci orbi care în mon normal trăiește doar la adâncime de circa 2000 metri pe fundul oceanului. El Diablo (restaurant în parcul național Timanfaya), în mijlocul unui vulcan activ supranumit și Montañas del Fuego (Muntele Focului) care are un grătar deasupra unui crater vulcanic. |
Neopalpa donaldtrumpi este o specie de molie din genul Neopalpa care trăiește în California de Sud și nordul Mexicului (statul Baja California). Aceasta a fost descrisă în 2017 de către omul de știință canadian Vazrick Nazari. Cunoscută pentru solzii alb-gălbui de pe cap care amintesc de părul lui Donald Trump, molia a primit numele său pentru că Nazari a declarat că a dorit „să atragă atenția publicului larg asupra necesității de a continua protejarea habitatelor fragile din SUA, care conțin încă multe specii nedescrise”. Genul Neopalpa, care mai include și specia Neopalpa neonata, a fost descris pentru prima dată în 1998 de către Dalibor Povolný. Aproape două decenii mai târziu, Nazari revizuit materialul, incluzând specimene care au fost colectate de la prima descriere a genului, de la Muzeul de Entomologie Bohart. Acesta a considerat că unele exemplare formează o nouă specie. În ianuarie 2017, a publicat într-un articol denumirea de Neopalpa donaldtrumpi, datorat solzilor de culoare alb-gălbuie de pe cap, care i-au amintit de președintele Donald Trump. Suprafața superioară a aripilor anterioare a N. donaldtrumpi este galben-portocalie, cu excepția unor pete maro închis de pe margine și porțiuni anterioare ale aripii. Lungimea între aripile anterioare este variază de la 3 mm la 4,6 mm. Aripile posterioare sunt de culoare bej, cu margini întunecate. Aripile au colorație similară pentru masculi și femele. Antenele sunt lungi de aproximativ două treimi din distanța dintre vârfurile aripilor, iar capul este acoperit cu solzi albi-gălbui, ceea ce a dus la alegerea numelui. Comparativ cu N. neonata, cealaltă specie din gen, la N. donaldtrumpi organele genitale masculine sunt mai mici, iar organele genitale feminine posedă foarte puține sete mici. Neopalpa donaldtrumpi aparține moliilor balerine, cunoscute pentru tendința lor de a se învârti în cerc pe frunze. Molia apare pe tot parcursul anului, dar planta gazdă și durata de viață nu sunt cunoscute. Habitatul său este amenințat de urbanizare. |
Ea a fost înființată la ca principat al Sfântului Imperiu Roman, însă și-a pierdut acest statut în 1215, când a fost proclamată de către Papa Inocențiu al III-lea direct subordonată Sfântului Scaun. Terra Mariana a fost împărțită de către legatul papal în următoarele principate feudale: După din 1236, supraviețuitorii Fraților Livonieni ai Sabiei au aderat în 1237 la Ordinul Teutonic al Prusiei și au devenit cunoscuți sub numele de Ordinul Livonian. În 1346, Ordinul a cumpărat Estonia daneză. De-a lungul existenței Livoniei medievale, au fost lupte constante pentru supremație, între teritoriile conduse de Biserică, cele ale Ordinului, cele ale nobilimii germane seculare și cetățenii orașelor hanseatice Riga și Reval. După înfrângerea în bătălia de la Grunwald în 1410, Ordinul Teuton și Ordensstaatul au intrat în declin, însă Ordinul Livonian a reușit să-și mențină existența independentă. În 1561, în timpul Războiului Livonian, Terra Mariana a încetat să mai existe. Părțile sale nordice au fost cedate Imperiului Suedez și au format , iar teritoriile sale de sud au devenit parte a Marelui Ducat al Lituaniei și, în cele din urmă, a Uniunii Polono-Lituaniene sub forma și Ducatului Curlandei și Semigaliei. Insula Saaremaa a fost anexată de Danemarca. De la începutul secolului al XX-lea, denumirea de Terra Mariana (în ) a fost folosită ca nume poetic sau ca nume afectiv pentru Estonia. În anul 1995, a fost instituit , o în cinstea independenței Estoniei. |
Danemarca-Norvegia (în daneză și norvegiană: Danmark-Norge), cunoscută și sub numele de Regatul DanoNorvegian, Monarhia Oldenburgică sau Regatul Oldenburgic, a fost o uniune reală, multinațională și multilingvă formată din Regatul Danemarcei, Regatul Norvegiei (inclusiv posesiunile norvegiene de peste mări: Insulele Feroe, Islanda, Groenlanda ), Ducatul Schleswigului și . Statul a revendicat suveranitatea asupra a două popoare istorice: și goții. Danemarca-Norvegia a avut mai multe colonii, și anume , , Serampore, și . Locuitorii statului erau în principal danezi, norvegieni și germani, dar trăiau acolo și feroezi, islandezi și inuiți din posesiunile norvegiene de peste mări, o minoritate Sami în nordul Norvegiei, precum și populații indigene și sclavi africani în colonii. Principalele orașe ale Danemarcei-Norvegiei erau Copenhaga, Christiania (Oslo), Altona, Bergen și Trondheim, iar limbile oficiale principale erau daneza și germana, deși se vorbeau la nivel local și norvegiana, islandeza, feroeza, limbile Sami și groenlandeza. În 1380, Olaf al II-lea al Danemarcei a moștenit Regatul Norvegiei, cu titulatura de Olaf al IV-lea, după moartea tatălui său Haakon al VI-lea al Norvegiei, care era căsătorit cu mama lui Olaf, Margrete I. Margrete I a domnit în Norvegia de la moartea fiului ei în 1387 până la moartea ei în 1412. Danemarca, Norvegia și Suedia au format și au constituit în 1397. După retragerea Suediei în 1523, uniunea a fost efectiv dizolvată. Din 1536/1537, Danemarca și Norvegia au format o uniune personală care în cele din urmă avea să se dezvolte până în 1660 într-un stat integrat, numit de către istoricii moderni Danemarca-Norvegia, dar la acea vreme numit „Regatele Gemene”, sau pur și simplu „Monarhia”. Înainte de 1660, Danemarca-Norvegia fusese de jure o și constituțională, în care puterea regelui era oarecum limitată; în acel an ea a devenit însă una dintre cele mai stricte din Europa. Chiar și după 1660, Danemarca-Norvegia consta din trei părți formal distincte, iar Norvegia și-a păstrat legi separate și unele instituții, precum și monedă și armată separate. Uniunea dano-norvegiană a durat până în 1814, când a stabilit ca Norvegia propriu-zisă (deci fără Insulele Feroe, Islanda și Groenlanda) să fie cedată Suediei. Tratatul nu a fost însă recunoscut de Norvegia, care s-a opus armat, în . În urma acestuia, Norvegia a acceptat să intre într-o uniune personală cu Suedia ca una dintre cele două părți egale până în 1905, când uniunea a fost dizolvată și ambele regate au devenit independente. |
În timpul tranziției paleozoice-mezozoice ocupa aproape 70% din întreg globul pământesc. Panthalassa s-a împărțit în alte oceane mai mici datorită subducției continue a continentelor care s-au separat cu timpul (așa cum continentul american s-a separat de Africa și Eurasia, între ele formându-se Oceanul Atlantic). Câteodată, acest supercontinent mai era numit „Paleo-Pacific” („Pacificul Vechi”) sau mai era supranumit și „Proto-Pacific” datorită formării sale în centrul erei mezozoicului. La descompunerea continentului Rodinia, acum 870-845 de milioane de ani în urmă, vestul Kalahari și China de sud s-au despărțit de Laurentia. Australia și Antarctica încet, încet, se despărțeau (acum 720 de milioane de ani în urmă). În Jurassicul Târziu, placa din Pacific se deschide într-o joncțiune triplă între plăcile Pallalassic Farallon, Phoenix și Izanagi. În Laurentia de Vest (în America de Nord) a avut loc o distrugere tectonică cea a adâncit bazine mari în partea de vest a Laurentiei. Oceanul global al Miroviei, un ocean ce a înconjurat Rodinia, a început să se micșoreze în timp ce Oceanul Pan-African și Panthalassa se extindeau continuu. |
EYCN a fost fondat în 2006. Ideea acestui grup a apărut în interiorul Euchems în timpul mai multor întâlniri ai tinerilor chimiști din Europa. Pe 31 august 2006, în timpul primului Congres European de Chimie (ECC) în Budapesta, s-a scris documentul intitulat “Aims, Tasks and Goals of EYCN”. În martie 2007, Jens Breffke (Germania) și Csaba Janáky (Ungaria) au invitat, la Berlin, reprezentanți ai societăților afiliate pentru a pune la punct regulile pe baza cărora va funcționa EYCN, aceastea fiind aprobate apoi de comitetul executiv EuChemS. În timp, EYCN s-a extins către toți tinerii chimiști din societățile membre cu scopul de a schimba cunoștințe, experiențe și idei. EYCN este organizată în 4 echipe conduse de câte un Team Leader (Membership Team, Networks Team, Science Team and Communication Team) fiecare având responsabilități specific. Fiind una dintre cele mai active divizii a EuChemS, principalul scop al EYCN este să susțină și să îndrume studenții, tinerii cercetători aflați la început de carieră sau pe cei mai experimentați prin premii (premiul pentru cea mai bună prezentare sau cel mai bun poster, the European Young Chemist Award - EYCA), schimburi de experiență și activități educaționale. |
Pilocarpina este un medicament utilizat în tratamentul presiunii intraoculare crescute și a sindromului de gură uscată. Sub formă de picături oftalmice, este utilizată în tratamentul glaucomului, hipertensiunii oculare și are efect miotic. Efectul pilocarpinei survine de obicei în decurs de o oră și poate dura până la o zi. Pilocarpina este un alcaloid imidazolic, care a fost extras inițial din frunzele de Pilocarpus jaborandi și Pilocarpus microphyllus. Compusul are o acțiune parasimpatomimetică directă și colinergică, acționând prin stimulare directă asupra receptorilor muscarinici de la nivelul irisului și a glandelor secretoare. |
Familia regulide (Regulidae) conține un singur gen (Regulus) cu 6 specii: În Taiwan, aușelul taiwanez (Regulus goodfellowi) este restrâns la altitudinile mijlocii și superioare din zonelor montane centrale, unde se ridică până la 3700 m. Habitatul său reproductiv tipic este, din nou, pădurea de conifere, dominată aici de brad, tsuga (Tsuga) și molid. Este obișnuit și în pădurile mixte de conifere și de foioase de la altitudinile joase. Speciile de aușei sunt printre cele mai mici păsări din lume. Ca o consecință a nivelului ridicat al metabolismului, ei se hrănesc aproape continuu, chiar și când cântă în timpul paradei nupțiale și când își construiesc cuiburile. Un aușel cu cap galben (Regulus regulus) care este împiedicat să se hrănească poate pierde o treime din greutatea sa în numai douăzeci de minute, iar un individ capturat poate să moară de foame în mai puțin de o oră. Uneori, au fost găsiți aușei morți prinși în pânzele de păianjen sau încâlciți în ciulinii mari, de ex. în brusturi (Arctium). Toți aușei fâlfâie din aripi rapid și continuu în timp ce se hrănesc. Uneori fâlfâie din aripi asimetric; de ex. aușeii cu creștet roșu (Regulus calendula) în general bat din aripi asincron. Aceste bătăi ale aripilor devin mai vizibile și mai sincrone, când pasărea este mai agresivă. În postura amenințătoare, aceștia își expune partea inferioară mai palidă a aripilor. Cele două specii nord-americane au fost considerate până nu demult că nu-și permit acest comportament de a dormi ghemuiți unul lângă altul, ceea ce ar putea explica de ce ei nu au acest fel de strigăt. Însă în noiembrie 2002 B. Heinrich în timp ce studia comportamentul de iarnă al păsărilor cocoțate când se însera în vestul statului Maine, din nord-estul Statelor Unite, a urmărit un grup de trei aușei cu creștet auriu (Regulus satrapa) care ce se ghemuiau strâns unul lângă altul pe o ramura de molid. În luna următoare, el a găsit patru indivizi care dormeau într-o manieră similară. Temperaturile de iarnă din această parte a Statelor Unite sunt extrem de scăzute și adesea scad cu mult sub 0° C în timpul nopții. Observațiile de aici au arătat că, în acest moment al anului, aușeii cu creștet auriu se deplasează întotdeauna în grupuri de 2-4 indivizi, care se hrănesc până în amurg sau mai târziu și probabil apoi stau cocoțați ghemuindu-se unul lângă altul pentru a preveni pierderea căldurii. Din câte se știe, un comportament asemănător nu a fost observat la aușelul cu creștet roșu (Regulus calendula), dar această specie își petrece sezonul de iarnă mai departe spre sud, la temperaturi mai înalte. Un studiu pe termen lung efectuat în colivii de Thaler a unei perechi mixte formate dintr-un mascul al aușelului sprâncenat (Regulus ignicapilla) și o femelă a aușelului cu cap galben (Regulus regulus) a arătat în cele din urmă că o astfel de diferențiere comportamentală asigură o barieră eficientă precopulatorie între cele două specii. În șase ani de observație, comunicarea dintre păsările captive a fost des întâlnită în afara sezonului de reproducere și a inclus un contact vocal intens, precum și contactul corporal în timpul somnului. Însă odată cu debutul ciclului reproductiv, diferențele dintre cele două specii în comportamentul de curtare și comportamentul antagonistic mereu au dus la o comportare agresivă violentă și mai mulți ani a prevenit o copulație reușită. În mod interesant, izolarea precopulatorie datorată vocilor se pare că are o importanță minoră pentru aceste două specii de aușei, deoarece strigătele de cuibărit și alte strigăte erau înțelese reciproc și corect. De fapt, mecanismele principale de izolare reproductivă se pare că se bazează pe interpretările greșite ale comportamentului de curtare specific și posturilor amenințătoare ale congenerului. În plus, coloritul facial diferit al acestor două specii, aușelul sprâncenat având sprânceana albă și dunga de peste ochi (dunga oculară) neagră, iar aușelul cu cap galben având inelul ocular lat și alb, s-a dovedit a fi un semnal eficient pentru recunoașterea speciei și prin urmare a prevenit copulație. Printre alte manevre, o dunga oculară artificială fixată femelei aușelului cu cap galben a ajutat în cele din urmă la inițierea copulației, dar diferențele dintre aceste două specii în comportamentul de cuibărit au determinat probleme suplimentare. În timpul a șapte ani de studii perseverente în voliere, un total de 14 hibrizi au eclozat din 13 ponte succesive, dar descendenții nu au fost niciodată crescuți de perechea mixtă, din cauza diferențelor comportamentale și mai mari dintre părinții heterospecifici în timpul clocirii. Doi hibrizi dintr-o pontă mai târzie a altei perechi mixte au avut un comportament intermediar în ceea ce privește vocea și strategia de hrănire și de selectare a prăzii. Acești hibrizi au preferat să se hrănească cu colembole (Collembola), la fel ca și aușeii cu cap galben, dar ei le capturau în zbor planat și în zbor atacant, așa cum cum fac obișnuit aușeii sprâncenați. În concluzie, un consum ridicat al energiei în prinderea prăzii și în timpul hrănirii, împreună cu alte adaptări inadecvate comportamentale, vor avea probabil ca rezultat o scădere accentuată a bunăstării hibrizilor dintre aușelul cu cap galben și aușelul sprâncenat în condiții naturale. În general, vocile aușeilor sunt slabe și joase și adesea nu sunt sesizate de urechea umană. Acestea sunt emise predominant de la înălțime, din coronamentul copacilor, în principal din conifere, și scapă cu ușurință urechii, mai ales în cazul strigătelor scurte. Strigătele sunt utilizate pe scară largă și sunt semnale importante în coronamentul adesea întunecos al coniferelor, unde contactul vizual este foarte mult redus. Probabil ca urmare a acestui fapt, repertoriul strigătului este larg și foarte variat. Repertoriile celor două specii europene continentale au fost studiate relativ bine. Fiecare cuprinde până la 16 tipuri diferite de strigăte, care sunt utilizate în diverse contexte sociale. Strigătele de contact și din timpul zborului sunt slabe, un "siih" sau "sriih", iar strigătul de distanțare, pentru menținerea distanței individuale, este un "zic" strident emis de aușelul cu cap galben (Regulus regulus) și un "zii ze" mai slab al aușelului sprâncenat (Regulus ignicapilla). Printre alte tipuri de strigăte se numără strigătele de excitare, strigătele de calmare ale femelelor și strigătele de alarmă. Ambele sexe scot strigăte de cuibărit triluite moi în locul de cuibărit și "strigăte de colectare" ascuțite atunci când strâng și transportă materialul pentru cuib. Masculii aușelului sprâncenat emite și un strigăt specific de hrănire când oferă hrană femelei în mod ritual, un "siisii" ascuțit. În comportamentul antagonistic, foarte vădit și distinct la aușeii, există și alte strigăte, de ex. strigăte de persecuție, "cântece furioase" și strigăte agresive, care sunt frecvent emise în timpul confruntărilor dintre masculii foarte agresivi. Strigătele de contact și de alarmă au o tonalitate înaltă, până la o frecvență de 10 kHz, și sunt foarte asemănătoare la majoritatea speciilor de aușei, cu excepția strigătelor de tonalitate joasă ale aușelului cu creștet roșu (Regulus calendula). Ca și în cazul altor paseriforme, subcântecul aușelului cu cap galben se dezvoltă din cântecul juvenililor în timpul unei faze senzoriale de până la a 47-a zi după eclozare. După cum sugerează experimentele din voliere, subcântecul și toate strigătele sunt caractere ereditare, însă subcântecul include de multe ori imitații ale strigătelor altor specii, arătând astfel că procesele de învățare au cel puțin un anumit impact asupra ontogenezei sale. Experimentele de reproducere a unor înregistrări au confirmat funcția socială a subcântecului aușeilor în interacțiunile intrasexuale și intersexuale. În captivitate, indivizii dominanți interpretează mai des subcântecul decât indivizii de rând, iar masculii aușeilor cu cap galben reacționează mai agresiv față de motivele necunoscute decât față de motivele din repertoriul vecinilor lor. Parada nupțială cu subcântec este similară cu excitarea sexuală și adesea precede copulația. Acest fapt, cel puțin, contrazice o ipoteză a lui W. H. Thorpe, care a sugerat că subcântecul indică o motivație sexuală scăzută deoarece este interpretat în principal în afara sezonului de reproducere. Spre deosebire de majoritatea strigătelor și a subcântecului, cântecul propriu-zis este executat în general numai de mascul în timpul sezonului de reproducere, într-un context teritorial și pentru a atrage partenera. Femelele nu cântă de obicei. Masculul își interpretează cântecul în timp ce se hrănește în treimea superioară a coniferelor, dar nu de pe o creangă regulat frecventă. Printre cântecele fluierătoare și șuierătoare ale majorității speciilor de aușei, se remarcă numai ciripitul puternic și melodios al aușelului cu creștet roșu (Regulus calendula). Într-adevăr, aușelul cu creștet roșu este apreciat ca fiind unul dintre cei mai străluciți cântăreți dintre păsările paseriforme din America de Nord datorită cântecului său vioi. Dezvoltarea cântecului la aușei, ca și în cazul multor altor păsări cântătoare, este puternic influențată de procesele de învățare. În experimentele din voliere, atât aușelul cu cap galben (Regulus regulus), cât și aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla) au reușit să învețe cântecul celuilalt prin reproducerea înregistrărilor de pe bandă, iar indivizii din sălbăticie care au cântece mixte au fost observați în pădurele de conifere fragmentate din nordul Spaniei, unde ambele specii cuibăresc rar, dar și în partea de sud a Marii Britanii, unde aușelul sprâncenat este întâlnit rar și local. Predispoziția individului pentru învățarea cântecului congenerului în aceste regiuni se pare că se datorează numărului mic al repetitorilor vocali care sunt din aceeași specie cu individul. Toate cântecele aușeilor împărtășesc un anumit stil comun, adică o partitură din doar câteva subunități. Acest fapt, odată recunoscut, a făcut cântecul un instrument valoros pentru studiile filogenetice ale aușeilor, care cu greu poate fi comparat cu cel al altor păsări paseriforme. Becker a fost primul care a descris cântecul comun format din două părți al aușeilor cu cap galben (Regulus regulus) și aușeilor cu creștet auriu (Regulus satrapa), care constă dintr-o parte principală stereotipă și o fioritură terminală scurtă, foarte variabilă, aceasta din urmă fiind preluată din motivul ereditar al subcântecului. De obicei, cântecul aușelului sprâncenat (Regulus ignicapilla) nu include o astfel de fioritură terminală, însă în cazul unei agresivității ridicate, masculii pot încheia cântecul cu motivul tipic "ei-weija" al subcântecului. Cu toate acestea, aușeii sprâncenați captivi nu au reușit să învețe părțile finale ale repertoriilor aușelului cu cap galben prin reproducere înregistrărilor. Într-o abordare cladistică, diferite caractere acustice cartografiate într-o hartă filogenetică moleculară a aușeilor au fost găsite că sunt purtătoare de semnale filogenetice fiabile, în principal de structuri sintaxice ereditare, în timp ce altele au fost în mod evident predispuse la homoplazie, definită ca o evoluție paralelă în diferite ramuri ale arborelui filogenetic. În plus, gradul de diferențiere vocală între speciile de aușei a fost estimabil și direct proporțional cu distanțele genetice: cu alte cuvinte, cântecele taxonilor îndeaproape înrudiți sunt măsurabil mai asemănătoare după stilul sintaxei, compoziția elementelor și alți factori decât cele ale rudelor îndepărtate. Deși această corelație poate părea mai degrabă trivială, aușeii reprezintă primul și cel mai aprofundat studiu de caz cantitativ de acest gen și unul care, în plus, a oferit un suport convingător pentru valorile destul de discutate ale unor caracteristici acustice în rezolvarea problemelor taxonomice. Toate speciile de aușeii sunt aproape exclusiv insectivore. Aușeii prind artropode de dimensiuni mici care au o cuticulă moale, în special colembole (Collembola), afide (Aphidoidea) și păianjeni (Araneae) etc. Se hrănesc și cu larve și ouă de păianjeni și insecte și uneori consumă polen. În Europa, aușelul cu cap galben (Regulus regulus) și aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla) se deosebesc ecologic în ceea ce privește dimensiunea prăzii, strategia de hrănire și alegerea microhabitatului. În habitatele de conifere, aușelul cu cap galben preferă să caute hrana printre ramurile dese, deplasându-se în sus și în jos pe rămurelele mai verticale și caută hrana pe față inferioară ale ramurilor mai des și mai cu zel decât aușelul sprâncenat. În schimb, acesta din urmă caută hrana preferențial pe suprafața superioară a ramurilor de conifere și a frunzelor copacilor de foioase și evită frunzișul des. Și aușelul de Madeira (Regulus madeirensis) se hrănește frecvent pe fața superioară a frunzelor și a rămurelelor, dar își procură hrana și prin mușchii și lichenii care acoperă crengile și tulpinile arborilor de laur și stejar. Studiile efectuate în habitatele de iarnă au arătat că cârdurile aușeilor sprâncenați parcurg o anumită distanță de aproximativ trei ori mai rapid decât cele ale aușeilor cu cap galben. Se pare că nu există informații disponibile privind comportamentul reproductiv al aușelului taiwanez (Regulus goodfellowi) și se știe foarte puțin despre comportamentul de reproducere al aușelului de Madeira (Regulus madeirensis). Pentru celelalte patru specii de aușei, mai larg răspândite, sunt disponibile diferite informații relevante. Cuiburile sunt în majoritatea cazurilor construite numai de femelă, deși masculul își însoțește partenera în acest timp. Construirea cuibului poate dura până la trei săptămâni. Aușelul cu cap galben (Regulus regulus) este o excepție deoarece ambele sexe sunt implicate în construirea cuibului, în proporții aproximativ egale; în plus, masculul este responsabil pentru construirea unui alt cuib în care sunt crescuți puii din a doua pontă. Informațiile despre deplasările sezoniere și căile de migrație ale aușeilor sunt limitate din cauza lipsei studiilor pe termen lung și din cauza numărului mic de indivizi inelați recuperați. Pentru aușeii cu cap galben (Regulus regulus) din Scandinavia, de exemplu, rata de recuperare variază între 0,8% și 1,4%, iar în Statele Unite, într-un studiu pe termen lung efectuat de laboratorul Bird Banding Lab al Patuxent Wildlife Center din Maryland, rata recuperării aușeilor cu creștet auriu (Regulus satrapa) și aușeilor cu creștet roșu (Regulus calendula) este chiar mai mică, fiind numai de 0,04% pentru fiecare. În consecință, și acum lipsesc date detaliate privind migrația. În afara sezonului de cuibărit, întreaga populație nordică din Fenoscandia a aușelului cu cap galben (Regulus regulus) se deplasează spre sud, iar cele mai nordice populații care iernează se întâlnesc până la latitudinea 64° N în Norvegia, probabil faptului că mai departe spre nord zilele însorite foarte scurte din lunile de iarnă nu permit o hrănire intensă necesară pentru supraviețuirea în acest sezon. În călătoriile lor de la locurile de cuibărit spre locurile de iernat, aușeii cu cap galben sunt capabili să parcurgă distanțe mai mari de 2400 km, astfel au fost înregistrate călătorii din Estonia până în Franța, din Sankt-Petersburg (nord-vestul Rusiei) până în Croația și din Danemarca până în Algeria. Distanțele maxime înregistrate pe care le parcurge zilnic aușeii cu cap galben din Scandinavia în timpul migrației se ridică până 150-240 km, dar uneori și mai mari. Toamna, un număr mare de aușeii cu cap galben uneori aterizează pe coasta de est a Marii Britanii, traversând Marea Nordului; câteodată, sute sau chiar mii de pasări migratoare epuizate au fost numărate pe un singur promontoriu expus. În sud-vestul Europei, cartierele de iarnă ale acestei specii se extind până la coasta mediteraneană a Franței și a părților nordice ale Peninsulei Iberice, precum și spre o mare parte a Italiei, spre sud până în insula Sicilia. Aușeii cu cap galben sunt, de asemenea, vizitatori de iarnă obișnuiți pe alte insule mediteraneene - Mallorca, Corsica, Sardinia și Malta; în Mallorca aceștia se întâlnesc împreună cu aușeii sprâncenați (Regulus ignicapilla) sedentari ai subspeciei locale balearicus, iar în Corsica cu aușeii cu cap galben sedentari, care uneori sunt considerați ca o subspecie aparte interni. Coasta nord-africană a Mediteranei, cu toate acestea, este rareori vizitată de aușeii cu cap galben, iar înregistrările se limitează în special la cele mai nordice părți ale Algeriei și Tunisiei, specia fiind un hoinar extrem de rar în Maroc. Există relativ puține înregistrări în timpul iernii ale aușeilor sprâncenați (Regulus ignicapilla) în Europa Centrală, cu o concentrație a lor în regiunile climatice adecvate. Cartierele de iarnă din sudul arealului a acestei specii cuprinde întreaga Peninsulă Iberică și părți mari din regiunea sud-vestică a Mediteranei, inclusiv părți din nord-vestul Africii, unde împărtășește cartierele de iernat cu populația locală sedentară a subspeciei balearicus. În timpul migrației speciile de aușeii sunt foarte vulnerabile, în special la condițiile meteorologice extreme, iar în iernile severe mortalitatea poate fi deosebit de ridicată. Interesant este că în Europa, numărul de indivizi morți întâlniți este mult mai mare în timpul migrației de toamnă și de primăvară decât în timpul lunilor de iarnă propriu-zise, ceea ce sugerează că vremea rece și resursele limitate de hrană din cartierele de iernat nu sunt principalele cauze pentru rata înaltă a mortalității în rândul celor care migrează. De fapt, un procent considerabil de aușeii cu cap galben (Regulus regulus) și aușeii sprâncenați (Regulus ignicapilla) care migrează noaptea sunt uciși datorită faptului că se lovesc în zbor de farurile luminoase, ferestrele luminate ale clădirilor mari, reclamele iluminate și de structuri artificiale similare. Odată ce masa corporală scade la o valoare critică, mai mică de 5 g, păsările întrerup migrația și se hrănesc până când își recuperează greutatea. Cu toate acestea, din cauza resurselor alimentare insuficiente și a temperaturilor scăzute cei care migrează s-ar putea să nu reușească să-și recupereze suficient rezervele de grăsimi pentru a migra mai departe, iar aușeii cu cap galben și aușeii sprâncenați pot fi constrânși să iernează în zone suboptimale. Situația din America este la fel ca cea din Lumea Veche. Aproape întreaga populație nordică a celor două specii de aușei nord-americani migrează spre sud după reproducere. Excepția principală se referă la aușelul cu creștet auriu (Regulus satrapa), la care cartierele de iarnă cele mai nordice se află într-o zonă îngustă de coastă din sudul Alaskăi și Columbiei Britanice și la est într-o zonă de-a lungul coastei la sud de Newfoundland și în Munții Apalași. În alte locuri, această specie este prezentă în în timpul iernii în cea mai mare parte a Statelor Unite și ajunge, de asemenea, în cele mai nordice părți ale Mexicului. Cartierele de iarnă ale aușelului cu creștet roșu (Regulus calendula) sunt limitate mai mult sau mai puțin la sudul Statelor Unite și mai la sud, cu o extensie maximă spre nord pe coasta vestică la nord de Washington și sudul Columbiei Britanice. La sud, populațiile care iernează ale acestui aușel sunt întâlnite în cea mai mare parte a Mexicului și în nordul extrem al Americii Centrale, unde se amestecă cu populațiile locale sedentare ale aușelului cu creștet auriu în sudul Mexicului și Guatemala. Un ultim aspect interesant este faptul că există mai multe înregistrări ale aușeilor cu creștet roșu (Regulus calendula) care au traversat cu succes Oceanul Atlantic. Hoinari din această specie au fost identificați de câteva ori în Islanda. După cât se pare, speciile de aușei destul de discrete nu au atras atenția ființelor umane într-un mod deosebit. Datorită dimensiunilor mici ale corpului și habitatului lor preferat, în care trăiesc adesea chiar în vârful coniferelor, aușeii scăpa ochilor noștri și datorită slăbiciunii vocii lor, ei adesea scapă și urechilor noastre. Modul destul de criptic (ascuns) al vieții aușeilor poate fi unul dintre motivele pentru care aceste păsări mici nu se numără printre cele mai cunoscute specii din avifaunele indigene din Europa și America de Nord. O posibilă excepție este aușelul cu creștet roșu (Regulus calendula), cea mai remarcabilă specie de aușei datorită cântecului său răsunător și melodios; într-adevăr, el este considerat unul dintre cei mai străluciți cântăreți printre păsările din America de Nord. Cu toate acestea, aușeii sunt demni de menționat ca un superlativ al naturii care trebuie să ne intereseze și care trebuie să-l păstrăm în minte. Printre păsările faimoase, aușeii dețin cel puțin un record, și anume acela de a fi cele mai mici dintre păsările indigene, cel puțin în regiunea palearctică. În poemul său Bei Goldhähnchen, scriitorul german Heinrich Seidel, care a trăit între 1842 și 1906, povestește despre o vizită în zbor la casa unui aușel cu cap galben. Versurile sale descriu afectuos habitatul caracteristic al aușelului dintr-un "palat verde de brad", hrana sa formată din "salată de musculițele și gândaci prăjiți", cântecul teritorial asemănător cu cel produs de "fibrele de sticlă fine", și ouăle pe care le clocește ca "foarte delicate, cele zece dintre ele". Seidel probabil avea o afecțiune pentru aceste păsări micuțe și observase în mod evident viața aușelului cu cap galben, dar a interpretat greșit unele detalii despre hrana lor. Aușeii cu cap galben se hrănesc foarte rar cu gândaci (coleoptere), chiar dacă aceștea au fost prăjiți. Basmul popular literar Goldhähnchen, scris de Ludwig Bechstein în 1857, prezintă aușelul cu cap galben arătând caracterul său cel mai remarcabil, micimea sa: "A fost odată un om bătrân care trăia într-o colibă mică din pădure și avea mai mulți copii și un aușel, care era cea mai mică dintre păsările europene și face parte din neamul pănțărușilor...". Indiferent de atribuirea taxonomică ambiguă, aușelul cu cap galben a lui Bechstein ținut într-o colivie era garantul norocului și prosperității familiei; el făcea câte un ou de aur în fiecare zi și înainte de a muri tatăl i-a povățuit pe copiii săi să nu-l dea niciodată nimănui. Însă mai târziu, fiul cel mai mare, împotriva voinței tatălui sau, a vândut aușelul unui negustor fățarnic, care știa despre secretul păsării, iar nenorocirea s-a abătut curând asupra familiei. Familia a sfârșit în sărăcie, iar frații și surorile s-au despărțit. Spre deosebire de aușelul din basm, toți aușeii sunt păsări nepotrivite pentru a fi ținute în colivii sau voliere. Studiile etologice detaliate și experimentele din voliere efectuate de Ellen Thaler pe o perioadă îndelungată de timp au fost posibile numai după mulți ani de experiență în domeniul biologiei și comportamentului aușeilor și datorită interesului său deosebit, temeinic și entuziast acordat păsărilor captive, pontei și puilor lor vulnerabili. Aceste studii pe termen lung din voliere, care au dus la o cunoaștere profundă a etologiei și ecologiei speciilor de aușeii, este puțin probabil să fie reproduse vreodată cu așa minuțiozitate. Oamenii de știință care se ocupă cu studiul aușeilor vor trebui prin urmare să se mulțumească de cele mai multe ori cu rolul de observatori de la distanță și cu onoarea rară de a surprinde ocazional pentru scurt timp viața tainică a aușeilor. În prezent, nu există nici o îngrijorare cu privire la statutul celor șase specii ai acestei familii. Cele patru specii continentale au areale mari, iar habitatul lor, în special pădurile de conifere, nu este periclitat. În plus, subspeciile individuale, cel puțin cele ale aușelului cu cap galben (Regulus regulus) din Asia, care sunt foarte diferențiate în ceea ce privește morfologia, vocea și genetica și prin urmare necesită o atenție deosebită din punctul de vedere al ecologiștilor, au areale mai mult sau mai puțin mari. Situația aușelului de Madeira (Regulus madeirensis) și aușelului taiwanez (Regulus goodfellowi), limitate fiecare la o singură insulă, este oarecum diferită. În Madeira, habitatul adecvat este limitat datorită așezărilor umane și exploatării landșafturilor, însă aușelul de Madeira este capabil să folosească rămășițele chiar perturbate ale habitatului original. În Taiwan, aușelul taiwanez este întâlnit în principal în pădurile de conifere din regiunile montane ale insulei și este probabil destul de larg răspândit, cel puțin în parcurile naționale. Se pare că în prezent este o specie comună, dar reducerea pădurilor poate reprezenta o potențială amenințare în viitor pentru această specie endemică. Probabil trebuie de luat în considerație starea de conservare a populațiilor aușelului cu cap galben (Regulus regulus) de pe insulele din estul Atlanticului, care cuprind câteva subspecii bine diferențiate. Într-adevăr, aușeii cu cap galben din Insulele Canare au fost deseori considerați ca o specie separată. Atât aceștia, cât și cele trei subspecii de pe insulele Azore sunt bine adaptate la vegetația arbustivă de erica (Erica) și cu toate că au un areal foarte mic, se pare că până acum ele sunt prospere. Cu toate acestea, vulnerabilitatea extremă a populațiilor de păsări din insulele mici poate fi evidentă ca în cazul subspecii obscurus din insula Guadalupe a aușelului cu creștet roșu (Regulus calendula). Această subspecie izolată, întâlnită numai pe insula mexicană Guadalupe, din largul coastei vestice a nordului peninsulei Baja California, este un taxon amenințat, considerat ca fiind în pericol de dispariție în mai multe hotărâri oficiale privind flora și fauna protejată ale instituțiilor guvernamentale mexicane din 1994-2005. Deoarece nu există înregistrări sigure ale acestei subspecii în ultimii ani, populația aușeilor din Guadalupe este socotită de unii ornitologi ca fiind deja dispărută. Așa cum s-a arătat mai sus, cele patru specii de aușei mai larg răspândite nu sunt considerate că se confruntă cu amenințări grave. Cu toate acestea, ele uneori suferă de o mortalitate ridicată. În timpul iernilor foarte aspre, un număr foarte mare de aușei pot muri pe o suprafață mare, iar populația aușelului cu cap galben (Regulus regulus'') din vestul Europei se poate reduce la un număr infim din cel anterior în timpul perioadelor prelungite de vreme friguroasă și geroasă. Din fericire, aușeii sunt capabili să neutralizeze astfel de pierderi datorită numărului mare de ouă depuse vara și a două ponte anuale, asociate cu un succes reproductiv în general ridicat. Populațiile se restabilesc în general după pierderile masive în decurs de doi sau trei ani. Mortalitatea din timpul migrației și datorată pericolelor asociate acesteia poate fi de asemenea ridicată. Cu toate acestea, aceste pierderi nu par a avea un impact negativ semnificativ asupra populațiilor acestor păsări încântătoare. |
Savre o portretizează pe Laura Porter, o femeie care în copilărie, împreună cu fratele ei, a asistat la uciderea părinților ei. Ea crede că ucigașul este omul negru (Boogeyman), iar acum, ca adult, caută o terapie de grup pentru a depăși fobia față de această creatură. Cu toate acestea, temerile ei devin realitate, pe măsură ce colegii ei sunt uciși unul câte unul. Datorită succesului financiar al filmului precedent, Omul negru 2 a fost anunțat în octombrie 2006. Producția filmului a început în aceeași lună cu angajarea lui Betancourt ca regizor și a lui Sieve ca scenarist. Castingul a început în luna decembrie a aceluiași an cu angajarea lui O'Connor; Savre a preluat rolul principal în ianuarie 2007. Filmările au avut loc în Los Angeles în fostul spital Linda Vista, timp de patru luni, din ianuarie 2007 până în aprilie. Spre deosebire de filmul original, care îl prezenta pe omul negru ca pe o ființă supranaturală, Betancourt s-a străduit să prezinte o versiune mult mai realistă a creaturii mitologice. În plus, accentul a fost pus pe scenariu și pe atmosferă pentru a compensa bugetul mic al filmului de 4,5 milioane de dolari americani. După ce a fost difuzat la Festivalul Filmului de Groază Screamfest la 20 octombrie 2007, Omul negru 2 a fost lansat direct-pe-video în Statele Unite la 8 ianuarie 2008; ulterior a fost lansat cinematografic în Rusia și Italia. A primit recenzii mixte din partea criticilor, deși mulți dintre ei au considerat că filmul este o îmbunătățire generală față de predecesorul său. O atenție deosebită a fost acordată naturii omului negru în film, apropiată de cea umană, pe care criticii au considerat-o preferabilă monștrilor din alte filme contemporane, inclusiv față de cel din filmul anterior. În ciuda unei performanțe comerciale mediocre, cu încasări puțin mai mici decât bugetul său, filmul a avut o continuare, Omul negru 3 (Boogeyman 3), în anul următor. Copiii mici, Laura Porter și fratele ei, Henry, asistă la uciderea brutală a părinților lor de către un bărbat cu glugă despre care ei cred că este omul negru. Ca adult, Henry a participat la o terapie de grup, îmbunătățindu-și starea sa mentală, astfel încât în prezent își caută un loc de muncă la o tipografie. Laura se alătură acestui grup la scurt timp după plecarea fratelui ei, întâlnindu-i pe ceilalți membri: Mark care este nictofob, Paul care se teme de microbi, Alison care este masochistă, ostilul Darren care este agorafob și Nicky, o fată care se teme să nu se îngrașe. După sosirea Laurei, membrii grupului sunt urmăriți și uciși unul câte unul. Decesele lor au legătură cu temerile lor: Mark este prins de ascensor și rupt în două, încercând să scape din întuneric. Paul consumă accidental un gândac în timp ce mănâncă chipsuri; el primește o soluție de curățare de la un personaj mascat, iar după ce o bea, de la arsuri apare o gaură în gât. Laura începe să suspecteze că aceste decese nu sunt accidentale. Spitalul rămâne fără curent electric, lăsându-i pe toți (Laura, Alison, Darren, Nicky, Dr. Jessica Ryan și recepționera Gloria) în întuneric și blocați în clădire. Gloria merge la subsol pentru a remedia problema. În timp ce pacienții se întorc în camerele lor, Alison este legată de pat de omul negru. El îi pune viermi pe brațele ei, care intră în pielea ei prin inciziile pe care și le-a provocat singură anterior. Încercând să scape de viermi, se taie, pierde prea mult sânge și moare. Dr. Ryan merge la subsol pentru a verifica ce face Gloria, dar este electrocutată de către omul negru în timp ce se afla într-o băltoacă de apă. Laura găsește un dosar despre fratele ei și despre alți pacienți care suferă de bogyphobie (fobia de Boogeyman). Astfel ea își dă seama că toți acești pacienți - inclusiv Tim Jensen, protagonistul primului film - s-au sinucis după ce au fost tratați de către dr. Mitchell Allen. Darren și Nicky fac sex în vestiar în timp ce Laura o găsește moartă pe Alison. Laura îi avertizează pe cei doi despre acest lucru, însă, când se întorc, descoperă că sângele, viermii și Alison au dispărut, făcându-i să creadă că Laura are halucinații. Darren și Nicky merg într-o cameră, unde se ceartă în legătură cu relația lor. Darren o dă afară cu forța pe Nicky. După un moment de furie, sparge oglinda, se bandajează la mână și când revine în cameră este atacat de omul negru, care îl spintecă și-i scoate inima. Laura o găsește pe Nicky la subsol pe o masă cu mai multe tuburi atașate, pompând un lichid în corpul ei până când aceasta explodează. Omul negru o urmărește pe Laura prin spital. Laura găsește cadavrul Gloriei și pe dr. Ryan, în stare de șoc și mormăind ceva în continuu. Laura se întâlnește și cu dr. Allen, care crede că Laura este cea care a comis crimele. El încearcă să o sedeze, dar este oprit de omul negru, care îl înjunghie în spate și îi înfige două seringi în ochi. Omul negru își scoate masca și Laura își dă seama că acesta este fratele ei, Henry. Mai demult, dr. Allen l-a închis fără voia sa într-un dulap, încercând să-i trateze fobia sa față de omul negru, iar omul negru l-a posedat pe Henry în momentul crimelor. Urmărirea se termină când Laura îl decapitează pe omul negru cu o foarfecă de grădină. Poliția sosește și descoperă că sub masca omului negru se afla de fapt dr. Ryan; după ce l-a ucis pe dr. Allen, dar înainte de a-o urmări pe Laura, Henry a pus masca pe fața dr. Ryan și a fugit. Laura își dă seama că Henry a scăpat și că ea va fi cea acuzată de toate crimele și arestată. În scena de final, după genericul filmului, omul negru se uită la o poză cu Laura și Henry adulți și apoi dispare. Omul negru 2 a fost anunțat pentru prima dată în octombrie 2006, datorită succesului financiar al predecesorului său cu Jeff Betancourt (monteur al filmelor Un caz de exorcizare, Apel misterios și Capcana) marcând debutul său regizoral și Brian Sieve ca scenarist. Dezvoltarea filmului a fost programată să înceapă în ianuarie 2007 în Los Angeles, California. A fost produs de Ghost House Pictures, un studio de film fondat de Sam Raimi și Robert Tapert care s-a specializat în crearea de filme de groază. Betancourt a declarat că dorește să evite utilizarea unor imagini generate pe calculator (CGI), dar și să prezinte o nouă perspectivă a omului negru, în loc să reanalizeze povestea primului film. Acest lucru a dus la o versiune mai consolidată a creaturii în acest film. Ca urmare, dar și datorită bugetului redus al filmului, Betancourt s-a concentrat mai ales asupra atmosferei și a scenariului. Scenarii vizuale au fost folosite din plin pentru a planifica filmul și pentru a minimiza eforturile și resursele pierdute de artiștii de machiaj pe protezele nefolosite; bugetul limitat a făcut că majoritatea efectelor să poată fi filmate doar o singură dată. Fostul spital Linda Vista a servit ca locul principal de filmare a scenelor din spitalul de psihiatrie. La jumătatea lunii ianuarie, Danielle Savre a fost distribuită în rolul principal al filmului, ca Laura Porter. Despre Savre, Betancourt a spus că „[ea] a fost incredibilă până acum și a fost o adevărată luptătoare. Noi am lăsat-o să alerge țipând peste tot prin aceste holuri, cu sânge și vomă pe ea, a fost foarte curajoasă până acum.” Tobin Bell a fost distribuit ca Dr. Mitchell Allen în februarie și Matt Cohen ca Henry, fratele Laurei, în martie. Bell a modelat personajul său după Dick Cheney. Efectele speciale au fost realizate de compania Quantum Creation FX, care a fost implicată în proiect pe toată durata filmării. Zece meșteri și tehnicieni au fost implicați în crearea capetelor tăiate, a marionetelor, a machiajului protetic și a scenelor de violență extremă. Masca criminalului a fost proiectată de Jerad S. Marantz, iar omul negru a fost bazat pe temerile copilăriei lui Betancourt, cu „lucruri scheletice și cadavre de păsări” ca sursă de inspirație pentru textura pielii. Boogeyman 2 a fost prezentat pe marele ecran la 20 octombrie 2007 în cadrul festivalului Screamfest din cinematograful Grauman's Chinese din Hollywood. În aceeași lună, a fost anunțat că filmul va fi lansat pe DVD pe 8 ianuarie 2008. În afara Statelor Unite, filmul a fost lansat cinematografic în Russia, unde a fost proiectat în cinematografe două săptămâni, și în Italia. DVD-ul, lansat ca „Unrated Director's Cut” și fără niciun rating MPAA, include două comentarii diferite. Primul comentariu este al regizorului Betancourt și al scenaristului Sieve, în timp ce al doilea comentariu este oferit de actorii Bell și Savre împreună cu producătorii Hein și Bryman. În plus, DVD-ul include un documentar intitulat „Bringing Fear to Life: Makeup Effects from Storyboards to Screen”, care ilustrează o parte din dezvoltarea filmului cu ajutorul schițelor și a scenariilor vizuale. Filmul a fost distribuit și digital pe Google Play, Amazon Video și Hulu. Filmul a fost criticat pentru că nu are o poveste originală și pentru personajele care nu pot fi identificate. Brandon Ciampaglia de la IGN l-a descris ca „încă un film stupid de groază” și i-a dat un scor de 4/10. Ryan Turek de la ComingSoon. net a criticat povestea, personajele și lipsa suspansului, dar a considerat filmul mai reușit decât originalul, cu o acțiune mai bună decât ar merita. El a adăugat că, în ciuda bugetului redus al filmului, „[Betancourt] a reușit să realizeze un film frumos, care este competent din punct de vedere tehnic.”Tristan Sinns de la Dread Central a acordat filmului două stele din cinci, criticând că nu a prezentat omul negru ca pe o creatură mitologică și pentru că are personaje nesatisfăcătoare, în schimb a lăudat scenele în care mor personajele ca fiind „mai degrabă creative.” O continuare, denumită Omul negru 3, a avut premiera la festivalul Screamfest la 18 octombrie 2008 și a fost lansată direct-pe-DVD la 20 ianuarie 2009. Brian Sieve a revenit ca scenarist, dar în film apar noi personaje și are o distribuție nouă, acțiunea filmului are loc într-un campus studențesc și în rolul principal este actrița Erin Cahill. La fel ca în primul film al trilogiei, omul negru este prezent ca o entitate supranaturală. Filme bazate pe legende urbane |
Începuturile perioadei Vasa constituie o perioadă care, în istoria suedeză și finlandeză, a durat între 1523-1611. A început cu recucerirea Stockholmului de către Gustav Vasa și oamenii lui de la danezi în 1523, acțiune declanșată de evenimentul cunoscut sub numele de Baia de Sânge de la Stockholm din 1520, după care a fost urmată de retragerea Suediei din Uniunea de la Kalmar și a continuat cu domnia fiilor lui Gustav, Eric al XIV-lea , Ioan al III-lea, Sigismund (fiul lui Ioan), și cel mai tânăr fiu al lui Gustav, Carol al IX-lea. Epoca a fost urmată de o perioadă denumită în mod obișnuit Imperiul Suedez, sau Stormaktstiden în suedeză, ceea ce înseamnă „Epoca de Mare Putere”. Domnia lui Gustav a fost marcată de reforme politice și religioase interne, inclusiv Reforma protestantă, în care el s-a convertit la protestantism, a confiscat proprietatea și averile Bisericii Catolice și a unificat provinciile. La moartea lui Gustav în 1560, el a fost urmat de fiul său mai mare Eric. Eric era inteligent și priceput, dar era în continuă tensiune cu fratele său și cu alți nobili. El s-a angajat în război împotriva Danemarcei, Rusiei și Poloniei, dar a suferit perioade de nebunie în 1567. În 1568 a fost detronat și a fost urmat de fratele său Ioan. Ioan a stabilizat situația internațională și a făcut pace. De asemenea, a vrut să restaureze parțial romano-catolicismul, dar ideea aceasta nu a fost pusă în aplicare. La moartea lui Ioan în 1592, i-a urmat la tron fiul său, Sigismund. Sigismund era deja domnitorul Uniunii Polono-Lituaniene, prin mama sa, și avea să domnească în Polonia între 1587 și 1632. El a înființat o regență și a continuat să trăiască în Polonia. Aflând despre , care în cele din urmă a proclamat doctrinele luterane în Suedia, s-a întors acasă pentru a protesta. El a descoperit că îl detronase deja și îl înlocuise cu cel mai mic fiu al lui Gustav Vasa, unchiul său, Carol al IX-lea. A urmat un scurt război civil, pe care Sigismund l-a pierdut în 1598, după care el a părăsit țara, și nu s-a mai întors niciodată. În 1520, Stockholmul a fost cucerit de Christian al II-lea al Danemarcei și a devenit scena Băii de Sânge de la Stockholm. În 1521, Gustav Eriksson, un nobil și rudă cu , a reușit să adune trupe din Dalarna, în nord-vestul Suediei, și ajutoare de la Lübeck, cu scopul de a-i învinge pe danezi. În august 1521, a fost ales monarh de către trupele lui. A început , care a durat până la capturarea orașului Stockholm, în iunie 1523. Gustav Vasa și-a consolidat apoi domnia împotriva revendicărilor Danemarcei. În 1538 și 1558 au avut loc reforme fiscale, prin care s-au simplificat și standardizat multiple impozite complexe aplicate țăranilor liberi în întregul teritoriu; evaluările fiscale pe fiecare fermă erau ajustate pentru a reflecta capacitatea de plată. Veniturile Coroanei din impozite au crescut, dar, mai important, noul sistem a fost perceput ca fiind mai drept și mai acceptabil. Un război cu Lübeckul în 1535 a dus la expulzarea negustorilor hanseatici, care anterior dețineau monopol asupra comerțului exterior. Cu afaceriștii autohtoni la putere, forța economică a Suediei a crescut rapid, iar până în 1544 Gustavus avea sprijinul a 60% din fermele din toată Suedia. Suedia a construit acum prima armată modernă din Europa, susținută de un sistem fiscal sofisticat și de o birocrație guvernamentală funcțională. Gustav a proclamat coroana suedeză ereditară în familia sa, dinastia Vasa, care a domnit în Suedia (1523-1654) și în Polonia (1587-1668). După moartea lui Gustav, a urcat pe tron fiul său cel mai mare, Eric al XIV-lea. Regența lui a fost marcată de intrarea Suediei în Războiul Livonian și în , și relația reciprocă dintre tulburarea sa mentală și opoziția cu aristocrația, ceea ce a dus la (1567) și la întemnițarea fratelui său Ioan (al III-lea), care era căsătorit cu Ecaterina Jagiellonica, sora lui Sigismund al II-lea al Poloniei. O revoltă a magnatilor condusă de Ioan a condus la detronarea lui Eric și la venirea la domnie a lui Ioan, urmată de regența fiului lui Ioan, Sigismund. Sigismund însă nu a putut să-și apere tronul împotriva celui mai mic fiu al lui Gustav, Carol al IX-lea. La scurt timp după ce a preluat puterea în 1523, Gustav Vasa a adresat Papei de la Roma o cerere de confirmare a lui ca nou arhiepiscop al Suediei, în locul lui , care a fusese oficial demis de din cauza relațiilor sale cu danezii. Papa a refuzat inițial, dar a aprobat un an mai târziu. Magnus a fost pus atunci între regele adept al Reformei și . El a fost trimis într-o misiune diplomatică în Rusia în 1526, în timp ce regele a continuat reformarea. Magnus a călătorit și la Roma și a fost întronizat în 1533, dar nu s-a mai întors niciodată acasă. Între timp, Gustav a suprimat toate tiparnițele catolice în 1526 și a luat două treimi din zeciuiala Bisericii pentru plata datoriei naționale (datorată soldaților germani care l-au ajutat să ajungă pe tron). În 1529, el a convocat o întâlnire bisericească la Örebro. Fără a se rupe oficial de Roma, toate riturile catolice au fost declarate a fi doar simbolice, dar au fost păstrate. Sprijinul catolicilor a rămas în continuare puternic în întreaga țară, iar Gustav prefera să facă pași mărunți, mai întâi prin răspândirea educației despre Reformă. Ultimul pas a fost făcut în 1531, când Gustav Vasa a anunțat că va fi noul și al Suediei. Laurentius și fratele său, , împreuna cu Mikael Agricola din (Finlanda de astăzi), au scris și au tipărit texte luterane în deceniile următoare. Opoziția era încă puternică și nici Gustav, nici succesorul său Eric al XIV-lea nu au îndrăznit să facă reforme radicale. O ordonanță completă a bisericii luterane nu a fost prezentată decât prin , elaborată în Riksdag în 1591, cu o finalizată de către în 1593. Gustav a trebuit să se confrunte cu șase răscoale țărănești între 1525 și 1543, terminând cu suprimarea . În toate aceste rebeliuni, problema religioasă se regăsea în mare măsură, deși povara fiscale crescânde erau fără îndoială cauza principală, iar țăranii aveau, în plus, și alte nemulțumiri. Confiscarea și degradarea pe scară largă a proprietăților bisericești i-au indignat pe țărani, care au protestat oficial împotriva introducerii „lutheriei”. Ei au insistat asupra restaurării vechilor obiceiuri catolice. Sub Eric al XIV-lea, Reforma din Suedia a continuat pe aceleași linii ca în timpul domniei tatălui său, păstrând toate vechile obiceiuri catolice care nu erau considerate contrare Scripturii. După anul 1544, când Conciliul de la Trent a declarat în mod oficial că Biblia și tradiția sunt surse autoritare la fel de importante pentru întreaga doctrină creștină, contrastul dintre învățătura veche și cea nouă a devenit și mai evident; și în multe țări a apărut un partid de mijloc care viza un compromis prin revenirea la Biserica Părinților. Regele Ioan al III-lea al Suediei, cel mai învățat dintre regii Vasa și, într-o oarecare măsură, expert teolog, a fost în mare măsură influențat de aceste puncte de vedere conciliante. De îndată ce a urcat pe tron, a luat măsuri pentru a aduce Biserica Suediei înapoi la „Biserica Apostolică primitivă și la credința catolică suedeză”; și, în 1574, a convins un sinod, adunat la Stockholm, să adopte anumite articole redactate de el însuși. În februarie 1575, o nouă ordonanță a Bisericii, prin care se apropia și mai mult de Biserica patristă, a fost prezentată altui Sinod și acceptată, dar fără prea mult entuziasm. În 1576 a fost emisă o nouă Liturghie pe modelul misalului roman, dar cu modificări considerabile. În ciuda opoziției ducelui Carol și a ultra-protestanților, aceste măsuri au fost adoptate de în 1577. Ei au încurajat foarte mult partida catolică din Europa, iar Ioan al III-lea a fost în cele din urmă convins să trimită o solie la Roma pentru a deschide negocierile pentru reuniunea Bisericii suedeze cu Sfântul Scaun. Dar, deși iezuitul Antonio Possevino a fost trimis la Stockholm pentru a finaliza convertirea lui Ioan, acesta consimțea să accepte catolicismul numai în anumite condiții care nu au fost niciodată îndeplinite și singurul rezultat al tuturor acestor negocieri subterane a fost de a-i ațâța pe protestanți și mai mult împotriva noii liturghii, a cărei utilizare de către fiecare congregație din regat, fără excepție, a fost totuși decretată de Riksdag din 1582. În această perioadă ducele Carol și prietenii lui protestanți erau clar depășiți numeric de promotorii concilierii. Cu toate acestea, imediat după moartea regelui Ioan, , convocat de ducele Carol, a respins noua Liturghie și a făcut o declarație de credință anti-catolică, la . Sfânta Scriptură și cele trei crezuri primitive au fost declarate a fi adevăratele baze ale credinței creștine și s-a adoptat . Când Sigismund a aflat despre din 1593, el a considerat-o o încălcare a prerogativei lui. La sosirea sa în Suedia a încercat inițial să câștige timp confirmând ceea ce se făcuse deja; dar agresivitatea facțiunii protestante și persistența ducelui Carol au făcut ca războiul civil să fie inevitabil. În , din , lupta a fost decisă în favoarea lui Carol și a protestanților. Sigismund a fugit din Suedia, nu s-a mai întors niciodată, iar pe , Riksdagul de la Linköping l-a proclamat rege pe duce sub titulatura de Carol al IX-lea al Suediei. S-a proclamat pierderea definitivă a coroanei suedeze de către Sigismund și de urmașii săi, coroana urmând să treacă exclusiv la la moștenitorii lui Carol. Suedia a avut foarte puțină interacțiune independentă în străinătate, în timp ce era angajată în , iar prima domnie a lui Gustav nu viza mai mult decât auto-conservarea. În timp ce era dator negustorilor din Lübeck, el s-a folosit de ajutorul Danemarcei pentru a se elibera de această înțelegere printr-un armistițiu la . Astfel, Suedia, pentru prima dată în istoria sa, a devenit stăpâna propriilor ape. Dar hegemonia Danemarcei era incontestabilă, iar Gustav o privea cu suspiciune. Când Suedia s-a retras din Uniunea de la Kalmar, Danemarca și Norvegia au intrat în propria lor uniune (vezi Danemarca-Norvegia), iar regele danez Christian al III-lea a continuat să poarte pe stema lui însemnele Suediei cu , indicând revendicarea suveranității asupra acestei țări. Atitudinea vecinului estic al Suediei, Rusia, cu care regele suedez era dornic de relații bune, era și ea belicoasă. Gustav îl bănuia pe Ivan al IV-lea al Rusiei, ale cărui resurse le-a supraestimat nejustificat, de o dorință de a forma o monarhie universale în jurul Mării Baltice, și a condus împotriva lui în 1554-1557. În cele din urmă, Suedia a părăsit neutralitatea și a pus bazele imperiului său de peste ocean. În ultimul an al vieții lui Gustav, din 1560, teritoriul vechiului Ordin Livonian, secularizat în cadrul Ducatului Prusiei în 1525, devenise izolat între slavii ostili. Situația a devenit critică în 1558-1560, când muscalii au cotropit țara, amenințând cu distrugerea întregii provincii. În disperarea sa, ultimul maestru al ordinului, Gotthard von Kettler, a făcut apel la vecinii săi civilizați să-l salveze. Eric a venit pe tron până în octombrie 1560, și deja mai târziu în același an a angajat Suedia în Războiul Livonian. În martie 1561, sfatul orășenesc din Reval a capitulat în fața Suediei și a devenit un avanpost al cuceririi suedeze în zonă. Din acest moment, Suedia a fost forțată să continue o politică combativă și agresivă, deoarece retragerea ar fi însemnat ruinarea comerțului său în Marea Baltică. Eric al XIV-lea a împiedicat și planurile daneze de a cuceri Estonia și a adăugat însemnele Norvegiei și Danemarcei la propria stemă. Lübeckul, deranjat de obstacolele pe care Eric le-a introdus pentru a împiedica comerțul cu Rusia și a retras privilegiile comerciale, s-a alăturat Danemarcei într-o alianță de război. Polonia a aderat și ea, dornică să controleze comerțul din Marea Baltică. La Bornholm, la , flota daneză a tras asupra celei suedeze. A izbucnit o bătălie care s-a încheiat cu înfrângerea danezilor. Soli regali germani au fost trimiși să negocieze o pace, dar la locul de întâlnire din Rostock suedezii nu s-au prezentat. La , solii Danemarcei și Lübeckului au declarat război la Stockholm. A izbucnit așa-numitul , cu un atac agresiv pe uscat și pe apă. Eric a continuat imperturbabil războiul până când nebunia sa din 1567 a oprit luptele suedezilor. El a fost detronat în 1568 și înlocuit de Ioan, care a făcut încercări de pace, care au reușit în cele din urmă prin în 1570. Ioan a intrat apoi într-o alianță anti-rusească cu Ștefan Báthory al Poloniei în 1578. Războiul dintre Rusia și Suedia pentru posesia asupra Estoniei și Livoniei (1571-1577) a fost un permanent dezastru pentru Suedia și, la începutul anului 1577, o oaste rusească nenumărată și-a făcut tabăra la zidurile Revalului. Cu ajutorul lui Bathory totuși, balanța războiului s-au înclinat curând în direcția opusă. La șase luni după pacea umilitoare cu monarhul polonez, Ivan al IV-lea era bucuros să încheie un nou armistițiu cu Suedia, tot pe bazele uti possidetis , la . de îndată ce armistițiul a expirat, ceea ce a condus la , mult mai puțin avantajos pentru Suedia. Ducele Sigismund al Suediei, fiul lui Ioan al III-lea, a fost crescut de mama sa în religia catolică. La , el a fost ales rege al Poloniei. Șaisprezece zile mai târziu, articolele de la Kalmar, semnate de Ioan și Sigismund, au reglementat relațiile viitoare dintre cele două țări, după ce Sigismund ar fi urmat să-l succeadă pe tatăl său ca rege al Suediei. Articolele celor două regate urmau să se afle într-o alianță perpetuă, dar fiecare dintre ele trebuia să-și păstreze propriile legi și obiceiuri. Suedia urma să se bucure, de asemenea, de religia sa, sub rezerva unor modificări pe care le-ar fi putut aduce ; dar nici papa, nici consiliul nu trebuia să pretindă sau să-și exercite vreun drept de a-l elibera pe Sigismund de obligațiile sale față de supușii săi suedezi. În timpul absenței lui Sigismund din Suedia, acest regat urma să fie condus de șapte suedezi, șase aleși de rege și unul de unchiul său, ducele Carol de Södermanland, liderul protestanților suedezi. În Suedia, în timpul absenței regelui, nu trebuia să se perceapă nicio nouă taxă, dar Suedia nu a fost niciodată administrată din Polonia. Orice modificări necesare în aceste articole au fost făcute doar cu consimțământul comun al regelui, al ducelui Carol, al Stărilor Generale și al nobilimii suedeze. |
Filmările au avut loc în Queensland, Australia. Cheltuielile de producție s-au ridicat la 8 milioane $. |
Apel misterios (titlu original: When a Stranger Calls) este un film slasher thriller american din 2006 regizat de Simon West după un scenariu de Jake Wade Wall bazat pe un film idol omonim din 1979 regizat de Fred Walton. Filme bazate pe legende urbane |
Tim este un tânăr jurnalist la o revistă universitară și, deși are o viață aparent normală, continuă să sufere de o traumă suferită în copilărie. Tim se teme foarte tare de întuneric după ce a asistat la uciderea tatălui său de către o creatură necunoscută, cu cincisprezece ani în urmă. Acesta este Boogeyman, omul negru. A avut premiera la 4 februarie 2005, fiind distribuit de Screen Gems. Filmul a avut încasări de 67 de milioane $. |
Omul negru 3 (titlu original: Boogeyman 3) este un film american din 2008 regizat de Gary Jones. Este creat în genurile supranatural de groază. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Erin Cahill, Chuck Hittinger și Mimi Michaels. Este continuarea filmelor Omul negru (Boogeyman 2,2005) și Omul negru 2 (Boogeyman 2,2007). După ce o studentă este martoră la pretinsa sinucidere a colegei sale de cameră, au loc o serie de evenimente teribile care o determină să se teamă foarte tare de o entitate supranaturală. În timp ce încearcă în zadar să convingă restul colegilor din cămin că printre ei se află un Boogeyman, forța malefică devine mai puternică și prietenii ei încep să plătească prețul. Ea trebuie să oprească acest Rău înainte ca întregul campus să devină prada acestuia. |
Florentina Marincu-Iusco () este o sportivă română. În anul 2013 a câștigat două medalii de aur la Campionatele Mondiale de Atletism Juniori II de la Donețk la proba de săritură în lungime și triplusalt. Apoi s-a clasat pe locul 4 la Europenele de Juniori de la Rieti la proba de triplusalt. La Campionatele Europene de Atletism în sală din 2015 de la Praga a obținut medalia de bronz la proba de săritură în lungime. Cu o săritură de 6,79 m a stabilit un nou record european de junioare. În luna iulie a obținut medalia de aur în proba de lungime și medalia de bronz în proba de triplusalt la Campionatele Europene de Juniori de la Eskilstuna. Apoi s-a căsătorit și a devenit mamă. Florentina Marincu-Iusco a revenit în sport însă la bob. Cu pilotul Andreea Grecu a devenit campioană mondială de tineret din anul 2018. În același an a participat la Campionatele Europene de Atletism de la Berlin la proba de săritură în lungime unde nu a putut trece de calificări. În anul 2019 s-a clasat pe locul 8 la Campionatele Europene de Atletism în sală de la Glasgow cu o săritură de 6,49 m. În 12 mai 2019 și-a îndeplinit baremul pentru Campionatul Mondial de la Doha cu o săritură de 6,75 m, stabilind un nou record personal. O lună mai târziu a reușit o săritură de 6,87 m la Campionatele Internaționale ale României, îndeplinind baremul de calificare pentru Jocurile Olimpice din 2020 de la Tokyo. La Universiada de la Napoli românca a obținut medalia de bronz. Apoi a câștigat primul ei titlu național cu o săritură de 6,92 m. |
Helvella acetabulum (Carl von Linné, 1753 ex Lucien Quélet, 1874) din încrengătura Ascomycota, în familia Helvellaceae și de genul Helvella, este o ciupercă comestibilă, fiind denumită în popor cupa drumețului, păhărele sau păhăruțe. Acest burete saprofit crește preponderent în grupuri mai mari, nu rar în tufe, pe soluri calcaroase, preferând o împrejurime mai umedă. El se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord în păduri de foioase și păduri de conifere, la marginea de poteci și a drumurilor, prin parcuri, grădini, deseori sub plopi și stejari, pe lângă trunchiuri aflați în putrefacție, câteodată pe lemn mort îngropat în pământ. Timpul apariției este de obicei primăvara, din aprilie până în iunie, dar se găsește de asemenea, dar mult mai rar și toamna, din septembrie până noiembrie. Epitetul acetabulum este derivat din limba latină. Astfel a fost numită în Roma Antică o cupă mică cu oțet, servită la masă. Mai departe, cuvântul înseamnă sosieră, cupa unui prestidigitator și în medicină cavitatea glenoidă (vezi imaginile mai jos pe dreapta). Această specie a fost descrisă pentru prima dată ca Peziza acetabulum de către faimosul savant suedez Carl von Linné în volumul al 2-lea al operei sale Species Plantarum din 1753 și transferată, în anul 1874, de către micologul francez Lucien Quélet la genul Helvella cu același epitet, publicat în jurnalul micologic Hyménomycètes. Renumitul om de știință sud-african Christian Hendrik Persoon a descris specia, aproape 50 de ani mai târziu, în 1801, independent de Linné, sub denumirea Peziza sulcata, de verificat în volumul 2 al operei sale Synopsis methodica Fungorum din 1801. Caracteristici microscopice: are spori elipsoidali, netezi, tineri hialini (translucizi) cu o picătură uleioasă în centru, având o mărime de 16-20 x 11-14 microni. Pulberea lor est albicioasă. Ascele lungi măsoară 300-360 x 16-18 microni și poartă 8 spori. Parafizele (celule sterile între asce) măsoară 5-6 microni, fiind ramificate, cilindrice până slab clavate, septate, cu vârfuri rotunjite, și ele hialine sau ușor maronii. Reacții chimice: nu sunt cunoscute, nu arată nici măcar cu [de potasiu] decolorări pe cuticulă sau în carne. Soiul poate fi preparat ca zârciogul galben, dar este de calitate mai inferioară. Potrivit pentru consum sunt numai exemplare tinere. Trebuie menționat că păhăruțele nu pot fi mâncate crud, deoarece conțin acid elvelic, o toxină care se găsește de asemenea în toți zbârciogii, aceasta însă distrugându-se în timpul tratamentului termic sau la uscarea ciupercilor. Helvella acetabula, film în limba franceză, text englez |
Oceanul Pan-African cunoscut ca și Oceanul Pannotic African a fost un paleocontinent care la închiderea proprie a creat continentul Pannotia. Se presupune că s-a format înaintea destrămării continentului Rodinia. Oceanul Pan-African a fost închis înainte de a începe egonul Phanerozoic , iar Oceanul Panthalassa l-a înlocuit, extinzându-se continuu. Similar cu Oceanul Iapetus, se extindea continuu și s-a oprit să se mai mărească până când s-a format supercontinentul Pannotia. |
Războaiele de independență ale statelor hispano-americane au fost seria de războaie împotriva guvernării imperiale spaniole în America Spaniolă care au avut ca obiectiv obținerea independenței politice. Războaiele au avut loc la începutul secolului al XIX-lea, după invadarea Spaniei de către francezi în timpul războaielor napoleoniene. Deși au existat încercări de stabilire a unei identități separate a hispano-americanilor ("creole") diferită de cea spaniolă-iberică, independența politică nu a fost la început obiectivul majorității americanilor spanioli, iar obținerea ei nu a fost necesară în mod obligatoriu. După revenirea la putere a lui Ferdinand al VII-lea în 1814 și respingerea de către monarh a constituției liberale spaniole din 1812, monarhia și liberalii și-au înăsprit atitudinea față de posesiunile de peste mări în egală măsură, ceea ce a provocat în colonii o radicalizare spre obținerea independenței politice. Conflictele violente au izbucnit în 1809, când efemerele juntele de guvernare înființate în Chuquisaca și Quito s-au opus conducerii Junta Supremă Centrală din Sevilia. În 1810, au apărut numeroase noi junte în toate domeniile spaniole din America. Apariția lor a fost determinată căderea Juntei Centrale în timpul invaziei franceze. Deși diverse regiuni ale Americii Spaniole au protestat împotriva politicilor coroanei, acestea „erau puțin interesate în obținerea independenței absolute; a existat cu adevărat un sprijin pe scară largă pentru Junta Centrală Spaniolă formată pentru a conduce rezistența împotriva francezilor”. În vreme ce anumiți hispano-americani credeau că independența este necesară, majoritatea celor care au sprijinit crearea de noi guverne le-au considerat ca mijloace pentru păstrarea autonomiei regiunii față de francezi. În deceniul următor, instabilitatea politică din Spania restaurația absolutistă din timpul lui Ferdinand al VII-lea i-a convins pe numeroși hispano-americani de necesitatea proclamării independenței față de metropolă. În conflictele care au izbucnit au luptat atât trupele neregulate cât și cele regulate, acestea luând atât formarăzboiului de eliberare națională cât și cea a războiului civil. Conflictele dintre colonii și dintre acestea și Spania au dus la apariția în cele din urmă, în primele trei decenii ale secolului al XIX-lea, a unei serii de noi state independente, care se întindea de la Argentina și Chile în sud până la Mexic în nord. Cuba și Puerto Rico au rămas sub dominația spaniolă până la izbucnirea Războiului hispano-american din 1898. Noile republici au abolit încă de la început fostul sistem de clasificare și ierarhie rasială, sistemul castelor, Inchiziția și titlurile nobiliare. Sclavia nu a fost abolită imediat, dar a fost desființată în următorii douăzeci și cinci de ani. Criollos (descendenți ai coloniștilor spanioli, născuți însă în Lumea Nouă) și mestizo (metiși hispano-amerindieni) i-au înlocuit treptat cei născuți în Spania în majoritatea posturilor guvernamentale. Criollos au format în continuare structura superioară a societății, care a păstrat unele dintre caracteristicile culturale tradiționale spaniole. Pentru aproape încă un secol, conservatorii și liberalii s-au luptat ca să oprească sau să adâncească modificările politice și sociale din aceste republici. Evenimentele din America Spaniolă au avut legătură cu războaiele de independență din fostele colonii franceze din St-Domingue, Haiti și cu tranziția la independență din Brazilia. Independența Braziliei a avut în mod special un punct de pornire comun cu luptele pentru independența coloniilor spaniole, de timp ce ambele conflicte au fost declanșate de invazia lui Napoleon în Peninsula Iberică. În timpul invaziei, familia regală portugheză s-a refugiat în Brazilia în 1807. Procesul cuceririi independenței statelor din America Latină a avut loc în climatul general politic și intelectual apărut odată cu Epoca Iluminismului și a fost influențat inclusiv de revoluțiile din Statele Unite și Franța. O cauză poate mai importantă a războaielor de independență a statelor hispano-americane au fost evoluțiile din istoria Spaniei și a monarhiei spaniole din acea perioadă. Independența politică nu a fost în mod necesar rezultatul predestinat al frământărilor politice din America Spaniolă.„Exista prea puțin interes în obținerea independenței absolute”.După cum subliniau istoricii R.A. Humphreys și John Lynch, „este prea ușor să echivalăm forțele nemulțumirii sau chiar forțele schimbării cu forțele revoluției”.De timp ce „prin definiție, nu a existat nici o istorie a independenței până când nu s-a întâmplat”, iar când independența Americii Spaniole s-a produs, s-a început căutarea explicațiilor pentru motivarea producerii ei. Mai mulți factori care au fost identificați. În primul rând, creșterea controlului Coroanei spaniole asupra posesiunilor sale de peste mări în timpul reformelor Bourbonilor spanioli de la mijlocul secolului la XVIII-lea, care au produs schimbări ale relațiilor dintre hispano-americani și Coroană. Termenul folosit pentru descrierea posesiunilor de peste mări s-a modificat din „regate” cu statut independent față de Coroană la „colonii”, subordonate Spaniei. Coroana a reintrodus practica numirii unor funcționari străini de America, în special peninsulari, în funcțiile regale de conducere din întregul imperiu în încercarea de controlare mai eficientă a administrației și economiei posesiunilor de peste mări. Aceasta a însemnat că elitelor hispano-americane li s-au zădărnicit așteptările pentru obținerea unor poziții politice și economice importante prin reluarea practicilor mai vechi de blocare a accesului creolilor la funcțiile guvernamentale. Politicile regaliste și seculare ale Casei de Bourbon vizau scăderea puterii Bisericii Romano-Catolice. Monarhii Spaniei îi expulzaseră deja pe iezuiți în 1767, ceea ce a făcut ca numeroși creoli membri ai Societății lui Isus să fie trimiși în exil permanent. Mai târziu, în secolul Iluminismului, Coroana a încercat să scadă privilegiile (fueros) clerului, restricționând autoritatea clerului doar la sfera spirituală și slăbind continuu puterea preoților din parohii, care funcționau de cele mai multe ori ca agenți ai coroanei în parohiile rurale. Prin secularizarea funcțiilor locale guvernamentale și prin atacurile directe asupra clerului, Coroana, după cum apreciază istoricul William B. Taylor, și-a subminat propria legitimitate, de vreme ce preoții din parohii fuseseră în mod tradițional „reprezentanții naturali locali ai regelui lor catolic”. În sfera economică, Coroana a încercat să obțină controlul asupra veniturilor bisericii. În timpul crizei financiare din 1804, Coroana a încercat să revendice debitele din patrimoniul bisericii, în special cele ipotecile asupra [agricole] deținute de cei mai bogați spanioli.„Legea Consolidării” a amenințat simultan bogăția bisericii, al cărei capital era investit în ipoteci, ca și bunăstarea financiară a elitelor, care depindeau de banii obținuți din ipotecarea haciendelor pentru cumpărarea și păstrarea moșiilor. Scurtarea perioadei de rambursare a echivalat pentru numeroși membrii ai elitei cu falimentul. Coroana a încercat, de asemenea, să obțină accesul la beneficiile pe care familiile nobile le destinau pentru a sprijinirea unui preot, adesea membru al familiei, prin eliminarea acestor fonduri dotale (capellanías), de care clerul inferior depindea în mod disproporționat. În special în Mexic, clerul inferior a participat activ la rebeliune, printre cei mai cunoscuți preoți numărându-se Miguel Hidalgo și José María Morelos. Reformele au avut rezultate amestecate. În unele regiuni precum Cuba, Río de la Plata și Noua Spanie, reformele au avut efecte pozitive, ducând la creșterea economiilor locale și eficientizarea actului de guvernare. În alte regiuni, modificările în politicile economică și administrative ale Coroanei au dus la apariția unor tensiuni cu localnicii, care uneori au degenerat în revolte deschise, precum a fost insurecția comuneros din Noua Granada și Rebeliunea lui Túpac Amaru al II-lea din Peru. Pierderea de către criollos a funcțiilor guvernamentale importante și revoltele din secolul al XVIII-lea din America de Sud Spaniolă au fost cauzele directe ale războaielor de independență, care au izbucnit în deceniile care au urmat. Alți factori favorizați pot fi considerați Iluminismul și succesul Revoluțiilor Atlantice. Iluminismul a stimulat răspândirea dorinței de reformă socială și economică în toată America Spaniolă și în Peninsula Iberică. Ideile despre comerțul liber și curentul economic fiziocrat au fost promovate de iluminiștii spanioli și s-au răspândit în întregul imperiu. Reformele politice făcute și constituțiile promulgate atât în Spania cât și în restul posesiunilor spaniole au fost direct influențate de toți acești factori. Războiul Peninsular a fost declanșatorul conflictelor din America Spaniolă datorită absenței unui monarh legitim. Războiul Peninsular a fost evenimentul de început al unei perioade lungi de instabilitate în Imperiul Spaniol care a durat până în 1823. Capturarea de către Napoleon al monarhilor Bourboni a precipitat criza politică din Spania și America Spaniolă. Deși cea mai mare parte a lumii spaniole a respins planul lui Napoleon de plasare a fratelui său,Joseph, pe tronul Spaniei, nu exista o soluție alternativă pentru înlocuirea regelui prizonier. Respectând teoriile tradiționale spaniole asupra naturii contractuale a monarhiei, provinciile din peninsulă au răspuns crizei prin formarea juntelor. Această soluție a produs în cele din urmă o confuzie și mai mare, de vreme ce nu exista o autoritate centrală, iar cele mai multe junte nu au recunoscut pretenția unora dintre ele de reprezentare a monarhiei ca un tot. Junta din Sevilla a pretins în mod special autoritatea asupra posesiunilor de peste mări, datorită rolului istoric al provinciei de „anteport” exclusiv al imperiului. Acest impas a fost rezolvat prin negocieri dintre câteva junte din Spania în cadrul Consiliul Castiliei, care a dus în final la crearea unui guvern central: „Junta Suprema Centrală de Guvernământ a Spaniei și Indiilor" pe 25 septembrie 1808. S-a căzut de acord ca regatele din peninsulă să trimită câte doi reprezentanți în Junta Supremă Centrală, iar regatele de peste mări să trimită câte un reprezentant. Aceste regate de peste mări au fost definite ca „Viceregate ale Noii Spanii (Mexic), Peru, Noii Granade, Buenos Airesului și căpitănii generale al Cubei, Puerto Ricoului, Guatemalei, Chileului, provinciei Venezuela și Filipinelor”. Acest plan a fost criticat pentru că nu asigura o reprezentare egală pentru teritoriile din America Spaniolă. Cu toate acestea, de la sfârșitul anului 1808 până la începutul anului următor, capitalele regionale și-au ales candidații, numele acestora fiind trimise pentru analiză în capitalele viceregatelor și căpităniilor generale. Mai multe orașe mari și importante au rămas fără reprezentare directă în Junta Supremă. Printre acestea se numărau Quito și Chuquisaca, ai căror locuitori le considerau capitale ale unor regate, și care fuseseră comasate într-un mai mare Viceregat Peruan. Nemulțumirile locuitorilor acestor orașe au dus la formarea unor junte locale în aceste orașe în 1809, care în cele din urmă au fost dizolvate de autorități în decursul anului. De asemenea, a fost oprită și încercarea de formare a unei junte în Noua Spanie. Fuga resturilor armatei spaniole spre Cádiz și dizolvarea Juntei Supreme de pe 29 ianuarie 1810, după înfrângerea din timpul Bătăliei de la Ocaña forțelor peninsulare plătite și echipate cu banii veniți din America Spaniolă, a fost semnalul pentru înființarea unor junte noi în Americi. Forțele spaniole au ocupat sudul Spaniei, iar membrii Juntei Supreme s-au refugiat în orașul insular Cádiz. Junta Supremă a fost înlocuită cu un grup de doar cinci membri, numit „Consiliul de Regență al Spaniei și Indiilor”(pe scurt „Retența”).Mai apoi, pentru înființarea unui sistem de guvernare cu legitimitate sporită, Regența a convocat „Cortesurile extraordinare și generale ale Națiunii Spaniole” - „Cortesul din Cádiz”. Planurile pentru alegerile în Cortesuri, bazate pe reprezentarea provinciilor nu a regatelor, era mult mai echitabilă și a asigurat un răgaz mai mare pentru determinarea întinderii provinciilor de peste mări. Cortesul din Cádiz a fost prim adunare națională care a revendicat suveranitatea în Spania. În acest fel a fost abolită existența vechilor regate. Sesiunea inaugurală a fost ținută pe 24 septembrie 1810, în clădirea care este cunoscută în zilele noastre ca „Real Teatro de las Cortes” în plin asediu al trupelor franceze. Acest cortes a fost ca un organism unic de conducere, iar membrii săi reprezentau întregul imperiu. Crearea juntelor în America Spaniolă, precum Junta Suprema de Caracas înființată pe 19 aprilie 1810, a deschis calea luptelor care aveau să afecteze regiunea pentru următorii cincisprezece ani. Au apărut conflicte care au degenerat deseori în războaie locale. Pe de o parte juntele au contestat autoritatea tuturor funcționarilor regali, indiferent dacă au recunoscut sau nu „Regența”.Pe de altă parte, oficiali regali și hispano-americanii, care au dorit să păstreze imperiul, au fost împărțiți între liberali, care au sprijinit eforturile Cortesului, și conservatorii (adesea numiți „absolutiști” în istoriografie), care nu erau dispuși să accepte reforme. În cele din urmă, deși juntele pretindeau că acționau în numele împăratului detronat, Ferdinand al VII-lea, crearea lor le-a permis oamenilor care erau în favoarea obținerii independenței totale, să își promoveze agenda politică în mod public și în siguranță. Susținătorii independenței s-au autonumit „patrioți”, un termen care în cele din urmă le-a fost aplicat tuturor. Afirmația conform căreia independența nu a fost preocuparea inițială a „patrioților” este dovedită de faptul că doar câteva regiuni și-au declarat independența în primii ani după 1810. Congresele Venezuelei și Noii Granade au acționat în acest spirit în 1811, iar cel din Paraguay în 1811. Unii istorici au explicat reticența politicienilor față de declararea independenței ca pe o „mască a lui Ferdinand al VII-lea”: adică liderii patrioți au simțit nevoia să pretindă că sunt loiali față de monarhul detronat pentru ca să pregătească masele pentru schimbarea radicală care ar fi presupus-o independența totală. Cu toate acestea, chiar și zone precum Río de la Plata și Chile, care au menținut mai mult sau mai puțin independența de facto față de autoritățile peninsulare, nu și-au declarat independența decât câțiva ani mai târziu, în 1816 și, respectiv, 1818. În general, în ciuda obținerii independenței de facto sau oficiale, multe regiuni ale Americii Spaniole au fost marcate de războaie civile aproape neîntrerupte, care au durat până deceniul al treilea al secolului al XIX-lea. În Mexic, unde mișcarea juntei a fost înfrântă în primele sale faze de dezvoltare de o coaliție a negustorilor peninsulari și a oficialilor guvernamentali, eforturile pentru înființarea unui guvern independent de Regență sau francezi au luat forma unei rebeliuni conduse de Miguel Hidalgo. Hidalgo a fost luat prizonier și executat în 1811, dar mișcare de rezistență a continuat, culminând cu declarația de independență din 1813. În America Cetrală, încercările pentru formarea unor junte au fost de asemenea respinse, dar gradul de violență al reprimării a fost semnificativ mai redus. În Insulele Caraibe, Filipinele și alte câteva regiuni ale imperiului s-a înregistrat o pace relativă. Toate conspirațiile pentru formarea unor junte au fost denunțate autorităților suficient de rapid pentru ca acestea din urmă să le desființeze mai înainte ca să obțină un sprijin larg popular. Tensiunile sociale și rasiale latente au avut un impact mare asupra caracterului luptelor. Țăranii au fost asmuțiți împotriva orășenilor, iar nemulțumirile față de autorități și-au găsit debușeul în conflictul militar. A fost cazul răscoalei țărănești a lui Hidalgo, care a fost alimentată atât de nemulțumirile provocate de o serie de câțiva ani de recolte proaste cât și de evoluția evenimentelor în Războiul Peninsular. Hidalgo a făcut inițial parte dint-un cerc al orășenilor liberali din Querétaro, care încercau să înființeze o juntă. După ce conspirație a fost descoperită, Hidalgo și-a îndreptat atenția către țăranii din zona mexicană Bajío, din rândul cărora și-a organizat o armată. În scurtă vreme, interesele țăranilor-soldați au pus în umbră pe cele ale intelectualilor din orașe. O problemă asemănătoare a existat în Venezuela, unde emigrantul spaniol José Tomás Boves a format o miliție regalistă puternică, în rândul căreia a încadrat sclavi și țărani de toate rasele, cu care i-a atacat pe marii proprietari albi de pământ. Boves și adepții lui au evitat sa se supună ordinelor oficialilor spanioli și au fost mai degrabă preocupați să păstreze puterea pentru ei, decât să ajute la reinstalarea guvernului regalist răsturnat. În cele din urmă, în regiunea care avea să apară Bolivia, republiquetas au păstrat vie ideea independenței, aliindu-se cu țăranii sărăciți și membrii triburilor locale, dar ei nu au reușit niciodată să cucerească principalele centre urbane din zonă. Între cetățenii originari din Spania și cei hispano-americani au apărut conflicte violente, tensiunile fiind generate de problemele de clasă sau ațâțate de lideri care încercau să creeze un sentiment nou de naționalism. Forțele lui Hidalgo, după ce și-au propus să curețe țara de gachupines (un termen peiorativ pentru Peninsulares), au masacrat sute de Criollos și Peninsulares care se refugiaseră în Alhóndiga de Granaditas din Guanajuato. În Venezuela, în timpul Admirabilei Campanii, Simón Bolívar a instituit politica „războiului până la moarte”, care promitea cruțarea hispano-americanilor regaliști, dar permitea uciderea Peninsulares, trăgând o linie clară de demarcație între cele două grupuri. Această politică a pus bazele reacției violente a regaliștilor lui Boves. Însă adesea, regalismul sau patriotismul nu oferea decât justificări pentru atragerea într-o tabără sau alta a celor nedreptățiți, iar cauzele politice erau lepădate cu aceeași ușurință cu care fuseseră adoptate. Păstorii (llaneros) venezueleni au devenit „patrioți” după ce elitele urbane au devenit regaliste după 1815, iar în Mexic, independența a fost cucerită în cele din urmă de armata regalistă. Până în 1815, granițele regiunilor controlate de regaliști și de luptătorii pentru independență fuseseră stabilite în cea mai mare parte, iar războiul intrase într-un punct mort. În regiunile în care regaliștii controlau principalele centre populate, independentiștii reușeau doar să ducă lupte izolate de gherilă. În Noua Spanie, principalele grupuri ale luptătorilor de gherilă erau conduse de Guadalupe Victoria în Puebla și Vicente Guerrero în Oaxaca. În nordul Americii de Sud, patrioții din Noua Granadă și Venezuela, conduși de lideri militari precum Simón Bolívar, Francisco de Paula Santander, Santiago Mariño, Manuel Piar sau José Antonio Páez, au întreprins campanii militare în bazinul fluviuluiOrinoco și de-a lungul coastei caraibiene, de multe ori folosindu-se de ajutorul material primit din Curaçao și Haiti. În Peruul Superior, gherilele controlau zonele izolate rurale ale țării. În martie 1814, după dizolvarea Imperiului Francez, Ferdinand al VII-lea a revenit pe tronul spaniol. Aceasta a fost o schimbare importantă, de vreme ce cele mai multe modificări politice și legislative făcute pe ambele maluri ale Atlanticului - diferitele junte, Cortesul spaniol, Congresele americane și numeroasele constituții și coduri legale - fuseseră făcute în numele regelui. Mai înainte de reintrarea pe teritoriul spaniol, Ferdinand a făcut mai multe promisiuni vagi Cortesurilor, care așteptau ca monarhul să aprobe Constituția. Odată ce a revenit în Spania, el a descoperit că se bucură de un sprijin însemnat din partea conservatorilor și a bisericii catolice. Ca urmare, pe 4 mai, el a respins Constituția și a ordonat pe 10 mai arestarea politicienilor liberali. Ferdinand și-a justificat acțiunile prin faptul că legea fundamentală și alte modificări legislative fuseseră făcute de Cortesul convocat în lipsa și fără aprobarea lui. El a reinstaurat fostele coduri de legi și instituțiile politice și a promis să convoace noul Cortes în forma tradițională (cu camere separate pentru cler și nobilime), o primisiune pe care nu a onorat-o însă niciodată. Veștile despre aceste hotărâri au ajuns în America Spaniolă în următoarele trei săptămâni până la nouă luni, funcție de viteza cu care bunurile și oamenii călătoreau din Spania. Acțiunile lui Ferdinand au fost o ruptură de facto atât cu guvernele autonome, care nu-și declaraseră din punct de vedere oficial independența, cât și cu liberalii spanioli, care încercaseră să creeze un guvern reprezentativ care să includă complet și posesiunile de peste mări. Un asemenea guvern liberal era văzut ca o alternativă la independență de către mulți dintre locuitorii din Noua Spanie, America Centrală, Caraibe, Quito, Peru, Peruul Superior și Chile. Cu toate acestea, restaurarea „ Ancien Régime (Vechiului Regim)” nu a provocat apariția unui nou val de junte, așa cum se întâmplase în 1809-1810, cu excepția importantă a instaurării juntei din Cuzco, care a cerut promulgarea Constituției Spaniole. În schimb, cei mai mulți hispano-americani erau moderați, care au decis să aștepte să vadă ce se obține prin restaurarea stării de normalitate monarhică. De fapt, în regiunile Noii Spanii, America Centrală și Quito, guvernatorii au considerat oportun să lase consiliile municipale (ayuntamiento) alese în mod constituțional să funcționeze încă câțiva ani pentru prevenirea izbucnirii unor conflicte cu societatea locală. Liberalii de pe ambele maluri ale Atlanticului au continuat însă să conspire pentru instaurarea monarhiei constituționale, reușind acest lucru în 1820. Exemplul cel mai reprezentativ al colaborării transatlantice este probabil expediția în Texas și nordul Mexicului a lui Francisco Javier Mina în 1816 și 1817. Hispano-americanii din regiunile controlate de regaliști și care doreau indepedența se alăturaseră deja mișcărilor de gherilă. În acest mod, acțiunile lui Ferdinand au făcut care regiunile care erau deja în afara controlului coroane să se înscrie pe drumul fără întoarcere al independenței. Guvernele locale ale acestor regiuni, care își aveau originile în juntele din primul deceniu, chiar și cele cu o orientare mai moderată și care căutaseră să ajungă la o înțelegere cu coroana, au ajuns până la urmă la concluzia că doar separarea de Spania poate proteja reformele pe care le înfăptuiseră. În această perioadă, forțele regaliste au câștigat teren în Noua Granadă, pe care au controlat-o din 1815 până în 1819, și în Chile, pe care au controlat-o din 1814 până în 1817. Cu excepția zonelor controlate de regaliști în nord-est și sud, provinciile din Noua Granadă își păstraseră independența față de Spania încă din 1810, spre deosebire de Venezuela învecinată, unde forțele regaliste și independentiste controlaseră pe rând regiunea. Pentru pacificarea Venezuelei și recucerirea controlului total asupra Noii Granadă, Spania a organizat în 1818 ce mai mare forță armată trimisă vreodată în Lumea Nouă - 10.5000 de soldați, transportați cu 60 de vase. Deși această forță era de importanță crucială pentru recucerirea unei regiuni care milita puternic pentru independență cum era Noua Grandă, soldații care o compuneau au fost în cele din urmă împrăștiați în Venezuela, Noua Grandă, Quito și Peru. Spaniolii nou sosiți au suferit pierderi mari datorită bolilor tropicale, iar contribuția lor la desfășurarea războiului a fost puternic diminuată. Poate cel mai important lucru care trebuie subliniat este faptul că majoritatea forțelor regaliste erau compuse nu din soldați veniți din Europa, ci din hispano-americani. Per ansamblu, europenii reprezentau doar o zecime dintre soldații regaliști din America Spaniolă și doar aproape o jumătate din efectivele forțelor expediționare, odată ce ele au fost desfășurate în Americi. Cum fiecare soldat european rănit sau ucis a fost înlocuit de-a lungul timpului cu un hispano-american, forțele expediționare au ajuns să fie formate din tot mai mulți hispano-americani. De exemplu, Pablo Morillo, comandantul suprem al forțelor expediționare trimise în America de Sud, a raportat că avea sub comanda lui doar 2.000 de soldați europeni în 1820. Cu alte cuvinte, doar jumătate dintre soldații lui erau din Peninsula Iberică. Se apreciază că, în timpul Bătăliei de la Maipú, doar un sfert dintre soldații forțelor regaliste au fost europeni, în cazul celei de la Carabobo doar o cincime, iar la Ayacucho doar mai puțin de 1% erau europeni. Milițiile americane reflectau amestecul rasial al populației locale. De exemplu, în 1820, armata regalistă din Venezuela era formată din 843 de albi (español), 5.378 castas și 980 soldați indigeni. Spre sfârșitul acestei perioade, forțele luptătorilor pentru independență au avut două succese importante. În Conul Sudic, un veteran al armatei spaniole cu experiență în Războiul Peninsular, José de San Martín, a fost numit guvernator al Provincia Cuyo. El și-a folosit funcția pentru organizarea unei armate încă din 1814, pregătindu-se pentru campania din Chile. Această acțiune a fost o modificare de strategie după ce campaniile din Provinciile Unite fuseseră înfrânte în Peru Superior. Armata lui San Martín a devenit nucleul Armatei Anzilor, care a primit un sprijin politic și material hotărâtor în 1816, când Juan Martín de Pueyrredón a devenit Director Suprem al Provinciilor Unite. În ianuarie 1817, San Martín terminase pregătirile pentru atacarea regaliștilor din Chile. Fără să țină seama de ordinul Congresului din Río de la Plata, care îi crea să nu atace Chile, San Martín și generalul Bernardo O'Higgins Riquelme, viitorul Director Suprem din Chile, și-au condus armatele peste Munții Anzi, într-o campanie care a schimbat soarta regaliștilor. Până pe 10 februarie, San Martín a obținut controlul asupra nordului și centrului regiunii, iar un an mai târziu, aplicând politica „războiului fără prizonieri” a cucerit și sudul Chile. Bucurându-se de ajutorul oferit de flota comandată de fostul ofițer britanic de marină Thomas Cochrane, securitatea independenței statului Chile a fost asigurată împotriva oricăror tentative regaliste de răsturnare a situației. San Martín și aliații lui a petrecut următorii doi ani planificând o invazie în Peru, care a fost declanșată în cele din ură în 1820. În nordul Americii de Sud, după mai multe tentative eșuate de cucerire a Caracasului și a altor orașe din Venezuela, Simón Bolívar a conceput un plan asemănător cu cel al lui San Martín pentru traversarea Anzilor și eliberarea Noii Granade. La fel precum San Martín, Bolívar s-a ocupat personal de crearea unei armate pentru invadarea țărilor învecinate, a colaborat cu luptătorii pentru independență exilați din teritoriile vizate de invazie și nu s-a bazat pe aprobarea Congresului. Spre deosebire de San Martín, totuși, Bolívar nu comanda o armată de soldați instruiți, ci mai degrabă un amestec de gherile llanero, exilați din Noua Granadă conduși de Santander și mercenari britanici. Bolívar și-a început marșul în iunie 1819, folosindu-se de acoperirea oferită de sezonul ploios, după care a început traversarea Anzilor prin trecătorile înghețate. În timpul traversării munților, au pierit cam 25% dintre mercenarii britanici și numeroși llaneros, care plecaseră în expediție nepregătiți să mărșăluiască la 4.000 de metri altitudine. Acțiunea îndrăzneață a lui Bolívar a fost încununată însă de succes. Bolívar a cucerit controlul asupra orașului Bogotá și a tezaurului și a câștigat sprijinul locuitorilor din Noua Granadă, care încă își aminteau cu nemulțumire de acțiunile dure din timpul recuceririi regiunii de către Morillo. Cu toate acestea, Santander a considerat că politica „războiului fără prizonieri” trebuie continuată și a decis să execute 38 de ofițeri regaliști care se predaseră. Având controlul asupra resurselor Noii Grande, Bolívar a devenit liderul incontestabil al patrioților din Venezuela și a orechestrat unirea celor două regiuni într-un nou stat numit Columbia (Columbia Mare). Pentru contracararea succeselor luptărilor pentru independență din America de Sud, Spania a pregătit o a doua forță expediționară puternică în 1819. Această forță expediționară nu a părăsit însă niciodată Spania. În schimb, militarii au devenit mijlocul prin care liberalii au reușit să reinstaleze regimul constituțional. Pe 1 ianuarie 1820, Rafael Riego, comandantul batalionul din Asturia, a organizat o rebeliune militară, cerând reîntoarcerea la constituția din 1812. Trupele conduse de el au mărșăluit prin orașele Andaluzia sperând să ridice la luptă și populația locală, dar civilii s-au dovedit în cea mai mare parte indiferenți. Până la urmă a izbucnit o revoltă în Galicia din nordul Spaniei, de unde s-a răspândit rapid în întreaga țară. Palatul regal din Madrid a fost înconjurat pe 7 martie de soldații comandați de generalul Francisco Ballesteros, iar trei zile mai târziu, regele asediat Ferdinand al VII-lea, a acceptat să repună constituția în drepturi. Revolta lui Riego a avut două efecte importante asupra războiului din Americi. Din punct de vedere militar, numeroasele ajutoare necesare pentru recucerirea Noii Granade și înfrângerea viceregelui din Peru nu aveau să mai ajungă vreodată pe continentul american. Mai mult chiar, situația regaliștilor s-a înrăutăți în tot mai multe regiuni, înregistrându-se dezertări în masă din tabăra regaliștilor, militarii alegând să se alăture taberei patriotice. Din punct de vedere politic, reinstaurarea regimului liberal a schimbat termenii în care guvernul spaniol căuta să abordeze problema insurgenților. Noul guvern a presupus naiv că insurgenții se luptau pentru liberalismul spaniol și că reinstaurarea Constituției din 1812 putea fi baza reconcilierii dintre cele două părți. Guvernul a pus în practică prevederile constituției și a organizat alegeri în provinciile de peste mări, în același fel în care fuseseră organizate și în Spania. De asemenea, a ordonat comandanților militari să înceapă negocierile pentru un armistițiu cu insurgenții, acestora din urmă promițându-le că aveau să participe la conducerea țării de câtre un guvern reprezentativ. De fapt, Constituția spaniolă din 1812 care a fost adoptată de Cortesul din Cadiz a fost folosită ca bază pentru Noua Spanie și America Centrală, dat fiind că în ambele regiuni erau la putere coalițiile liderilor conservatori și liberali regaliști care doreau independența noilor state. Repunerea în drepturi a Constituției și alegerea unui guvern reprezentativ au fost întâmpinate cu entuziasm în Noua Spanie și America Centrală. Au fost organizate alegeri parlamentare, au fost formate guverne locale iar deputații aleși au fost trimiși în Cortes. Cu toate acestea, în tabăra liberală existau temeri că noul regim nu va rezista. La rândul lor, conservatorii și biserica se temeau că noile guverne liberale vor continua cu noi reforme anticlericale. Acest climat de instabilitate a creat condițiile pentru ca cele două tabere să formeze o alianță. Această alianță s-a sudat spre sfârșitul anului 1820, când în fruntea ei a fost plasat Agustín de Iturbide, un colonel din armata regală, care fusese desemnat să lupte împotriva gherilelor lui Vicente Guerrero. În ianuarie 1821, Iturbide a început negocierile de pace cu Guerrero, propunându-i acestuia din urmă să își unească forțele pentru proclamarea unui stat independent în Noua Spanie. Termenii simpli propuși de Iturbide au devenit baza Planul de la Iguala: independența Noii Spanii, (denumite în continuare Imperiul Mexican), cu Ferdinand al VII-lea sau alt monarh Bourbon ca împărat; păstrarea statutului Bisericii Catolice de religie oficială a statului și protejarea privilegiilor sale; egalitatea tuturor cetățenilor, indiferent dacă erau născuți în America sau erau emigranți. În luna următoare, un alt lider important al gherilei, Guadalupe Victoria, s-a alăturat alianței și, pe 1 martie, Iturbide a fost proclamat comandantul Armatei celor Trei Garanți. Reprezentantul noului guvern spaniol, Juan O'Donojú, care îl înlocuia pe fostul vicerege, a sosit la Veracruz pe 1 iulie 1821. Aici el a alat că regaliștii dețineau controlul asupra întregii regiuni, cu excepția orașelor Veracruz, Mexico City și Acapulco. Cum, atunci când O'Donojú părăsise Spania, Cortesul luase în considerație o mare extindere a autonomiei posesiunilor de peste mări, O'Donojú a propus negocierea unui tratat cu Iturbide pe baza prevederilor Planului de la Iguala. Rezultatul a fost Tratatul de la Córdoba, care a fost semnat pe 24 august și care păstra toate legile existente, inclusiv Constituția din 1812, până la proclamarea unei noi constituții a Mexicului. O'Donojú a devenit membru al juntei provizorii de guvernare până la decesul său în 8 octombrie. Atât Cortesul Spaniol, cât și Ferdinand al VII-lea, au respins Tratatul de la Córdoba, iar ruptura finală cu țara-mamă a venit la 19 mai 1822, când Congresul Mexican l-a proclamat împărat pe Iturbide. America Centrală și-a obținut independența odată cu Noua Spanie. Pe 15 septembrie 1821, a fost semnat în Ciudad de Guatemala Actul de Independență prin care statele Americii Centrale - Guatemala, Honduras, El Salvador, Nicaragua și Costa Rica - s-a proclamat independența față de Spania. Elitele regionale și-au exprimat în 1821 sprijinul pentru termenii Planului de la Iguala și au plănuit o uniune a Americii Centrale cu Imperiul Mexican. Doi ani mai târziu, după căderea regimului Iturbide, regiunea, cu excepția statului Chiapas, s-a separat în mod pașnic de Mexic pe 1 iulie 1823 și s-a proclamat Republica Federală a Americii Centrale. Noul stat a rezistat încă 17 ani. Forțele politice locale au dus la separarea provinciilor în noi state în 1840. Spere deosebire de Noua Spanie și America Centrală, în America de Sud independența a urmărită de luptătorii pentru libertate printr-o campanie de peste cinci ani. José de San Martín și Simón Bolívar au declanșat în mod neașteptat o operațiune pe întreg continentul. Operațiunea de dublă învăluire declanșată aproape simultan în nordul și sudul Americii de Sud a eliberat cele mai multe națiuni hispano-americane. După ce a consolidat independența statului Chile în 1818, San Martín și-a concentrat eforturile pentru construirea unei flote în Oceanul Pacific pentru contracararea eforturilor Imperiului Spaniol pentru controlarea mărilor și pentru atacarea punctelor întărite deținute de regaliști în regiunea orașului Lima. Pe la jumătatea deceniului al treilea, San Martín a mobilizat o flotă de opt vase de război și șaisprezece vase de transport sub comanda amiralului Cochrane. Flota a ridicat ancora din Valparaíso spre Golful Paracas în sudul Peruului. Pe 7 septembrie, militarii au debarcat la Paracas și au cucerit la Pisco. După aceasta, San Martín, în așteptarea unei revolte generalizate a peruvienilor, a ales să evite confruntarea militară directă. San Martín era convins că doar prezența sa va fi capabilă să declanșeze un un adevărat război de independență peruvian împotriva dominației spaniole. El considera că orice implicare militară mai înainte de declanșarea unei rebeliuni ar fi făcut ca independența să fie doar efemeră. Mai înainte de declanșarea oricăror lupte, San Martín s-a angajat în tratative cu viceregele Joaquín de la Pezuela, care avea ordine din partea guvernului constituțional spaniol să negocieze pe baza Constituției spaniole din 1812 și să păstreze unitatea imperiului. Până la urmă, aceste eforturi s-au dovedit a fi inutile, deoarece independența și unitatea imperiului erau ireconciliabile, astfel că armata a fost transportată pe mare la sfârșitul lunii octombrie pe o poziție strategică mai bună în nordul statului Peru Huacho. În următoarele câteva luni, campaniile terestre și navale împotriva regaliștilor încheiate cu succes i-au asigurat lui San Martín controlul asupra unor noi regiuni. Pe când se afla în Huacho, San Martín a aflat că ecuadorienii proclamaseră independența la Guayaquil pe 9 octombrie. Bolívar, după ce a aflat de rebeliunea din Spania a lui Rafael del Riego, a petrecut întregul an 1820 pregătind campania de eliberarea a Venezuelei. Bolívar a fost favorizat de noile politici ale guvernului spaniol pe care Morillo le-a implementat, după care a renunțat la comanda supremă și s-a întors în Europa. Deși Bolívar a respins propunerile guvernului prin care rebelii erau chemați să se realăture metropolei în condițiile stabilite de Constituție, cele două tabere au căzut de acord pe 25-26 noiembrie să accepte un armistițiu de șase luni și respectarea legilor războiului. Armistițiul nu a fost respectat până la sfârșit. În acel moment devenise evident pentru toată lumea că poziția regaliștilor era puternic slăbită de lipsa întăririlor trimise din Spania. Soldați regaliști sau chiar unități întregi au dezertat sau au trecut de partea rebelilor. Pe 28 ianuarie 1821, ayuntamiento din Maracaibo a proclamat provincia republică independentă și a ales să se alăture noului stat național Columbia Mare. Miguel de la Torre, care îl înlocuise pe Morillo ca șef al armatei, a considerat acest act politic o violare a armistițiului și, deși republicanii declarau că Maracaibo schimbase tabăra prin propria voință și din acest motiv încetarea focului nu fusese încărcată de republicani, ambele tabere au început să se pregătească de război. Soarta independenței Venezuelei a fost decisă când Bolívar s-a reîntors în regiune în aprilie în frunte unei armate de 7.000 de oameni venind din Noua Granadă. În Bătălia de la Carabobo de pe 24 iunie, forțele Marii Columbii au înfrânt în mod decisiv forțele regaliste, victoria garantând independența Venezuelei. Bolívar s-a putut concentra acum asupra pretențiilor Marii Columbii asupra Noii Granade și orașului Quito. În Peru, viceregele Penzuele a fost înlăturat de la putere pe 29 ianuarie 1821 printr-o lovitură de stat de către José de la Serna, dar doar peste două luni a reușit San Martín să își mute armata mai aproape de Lima, deplasând-o pe calea apelor la Ancón. În următoarele câteva luni, San Martín a iniția din nou negocieri, el propunând crearea unei monarhii independente. La Serna a insistat în schimb pe unitatea monarhiei spaniole, iar negocierile s-au încheiat fără niciun rezultat. Până la începutul lunii iulie, La Serna a ajuns la concluzia că Lima este o poziție greu de apărat și, pe 8 iulie, armata regală a abandonat orașul litoral și s-a deplasat la Cuzco, oraș aflat la 3.399 m altitudine și care a fost proclamat noua capitală a viceregatului. Pe 12 iulie, San Martín a intrat în Lima, pentru ca mai apoi să fie proclamat pe 28 iulie „Protector al Patriei”. Această nouă poziție i-a permis să guverneze noul stat independent. Pentru ca să se asigure că Președinția din Quito va deveni parte a Marii Columbii și nu rămânea un grup de republici mici și divizate, Bolívar a trimis în februarie 1821 provizii și unități militare sub comanda lui Antonio José de Sucre la Guayaquil. De Sucre nu a fost capabil să cucerească orașul Quito. În noiembrie, ambele tabere, epuizate de lupte, au semnat un armistițiu de nouăzeci de zile. Pe 24 mai 1822, după reizbucnirea luptelor, forțele venezuelene conduse de următor, de Sucre au obținut victoria în Bătălia de la Pichincha, a ocupat orașul Quito, ceea ce însemna că Columbia Mare și-a asigurat controlul ferm asupra teritoriului. În anul următor, după ce o armată a revoluționarilor peruvieni a fost distrusă în Bătălia de la Ica,San Martín s-a întâlnit cu Simón Bolívar în Guayaquil pe 26 și 27 iulie. După aceea, San Martín a decis să se retragă. Pentru următorii doi ani, două armate de Rioplatense (argentinieni), chilieni, columbieni și peruvieni au fost distruse în timp ce încercau să cucerească bastionul regalist din regiunile Andean ale Peruului și Peruului Superior. Un an mai târziu, un congres peruvian a hotărât să-l facă pe Bolívar șef al forțelor patriotice din țară. Conflictul sângeros dintre La Serna și generalul Pedro Antonio Olañeta, care a fost era extensie a Liberal Triennium, s-a dovedit devastator pentru regaliști. La Serna a pierdut controlul asupra a unei jumătăți dintre cele mai bune trupe ale sale până la începutul anului 1824, ceea ce le-a oferit patrioților un avantaj important. Veteranii experimentați, în special columbieni, al armatelor combinate aflați sub comanda lui Bolívar și Sucre, au distrus armata regalistă a lui la Serna în Bătălia de la Ayacucho de pe 9 decembrie 1824. Armata lui la Serna era superioară din punct de vedere numeric, dar era constituită în principal din noi recruți. Singura regiune importantă rămasă sub controlul regaliștilor era zona muntoasă din Peru Superior. După bătălia de la Ayacucho, unitățile regaliste din Peruul Superior s-au predat după moartea comandantului lor, Olañeta, în provincia Tumusla pe 2 aprilie 1825. Bolívar dorea să păstreze unitatea Peruului cu Peruul Superior, dar liderii Peruului Superior, mulți dintre ei foști regaliști, precum Casimiro Olañeta, nepotul generalului Olañeta, au convocat un congres sub auspiciile lui Sucre, congres care a votat pentru independența regiunii. Bolívar l-a lăsat pe Sucre să ia decizia finală, iar acesta din urmă a adoptat poziția congresului. Sucre a proclamat independența țări în orașul care îi poartă azi numele pe 6 august. Odată cu acest eveniment, au luat sfârși principalele războaie de independență. După ce a devenit clar că nu există vreo posibilitate ca satele hispano-americane să revină sub controlul Spaniei, câteva dintre noile state au început să fie recunoscute internațional. Încă din 1822, SUA a recunoscut Chile, Provinciile Unite ale Río de la Plata, Peru, Columbia Mare și Mexicul. Regatul Unit a aștepta până după bătălia de la Ayacucho, până în 1825, să recunoască Mexicul, Columbia Mare și Río de la Plata. Ambele guverne au continuat să recunoască statele din fosta Spanie Americaă în următori ani. Scăderea treptată a puterii și influenței Sfintei Alianțe de după anul 1825 și prăbușirea dinastiei Bourbon în Franța în 1830 după Revoluția din Iulie au eliminat principalele elemente de sprijin al lui Ferdinand al VII-lea în Europa. Cu toate acestea, doar după moartea regelui în 1833, Spania a abandonat în cele din urmă toate planurile de recucerire militară a Spaniei Americane, iar, în 1836 Madridul a mers până acolo încât a renunțat la pretențiile asupra tuturor teritoriilor continentale americane. După aceasta, Spania a recunoscut pe rând fiecare nou stat independent. Doar Cuba și Puerto Rico au rămas sub controlul spaniol până în 1898, când a pierdut și aceste ultime domenii după Războiul hispano-american. Cei aproape cincisprezece ani de război au slăbit foarte mult economiile Americii Spaniole și instituțiile sale politice, a afectat potențialul regiunii de dezvoltare pentru aproape tot restul secolului și a provocat o instabilitate accentuată în regiune. Independența a distrus de facto blocul comercial care fusese Imperiul Spaniol. După cucerirea independenței, comerțul dintre noile națiuni hispano-americane era mult mai scăzut decât în perioada colonială. Odată ce legăturile au fost întrerupte, populația redusă numeric al noilor state independente nu a reușit să stimuleze producătorii hispano-americani să producă pentru renaștere vechilor modele comerciale. În plus, protecția împotriva competitorilor europeni, asigurată de monopolul spaniol s-a terminat. Pentru că tarifele protecționiste pentru unele sectoare economice, în mod special pentru produsele textile, au fost anulate permanent, iar importurile au ruinat producătorii locali, care nu au putut face față competiției. Acest fenomen a afecta profund comunitățile locale ale populației băștinașe, care în multe regiuni ale Americii Latine se specializaseră în vânzarea de produse manufacturate cu tehnologii din era industrială pe piețele marilor orașe. Războaiele au afectat unul dintre sectoarele economice principale ale regiunii - mineritul. Producția de argint din Bolivia a scăzut la jumătate după obținerea independenței, iar în cazul Mexicului scăderea a fost de trei sferturi. Orașele dependente de activitatea comerțul pe mare precum Valdivia au fost lovite de criză după prăbușirea sistemului economic colonial. Politica comercială externă a variat în noile state independente. Unele dintre ele precum Provinciile Unite ale Río de la Plata și Peru au aplicat politici protecționiste, în vreme ce Chile a fost mai deschis la comerțul internațional liber, apelând totuși la o versiune a neomercantilismului. Pentru compensarea lipsei de capital, au fost curtați investirii străini, în special cei din Regatul Unit, dar intrările de capital străin nu au fost suficient de importante pentru refacerea economiei. În cele din urmă, noile națiuni au intrat în circuitul economic mondial la sfârșitul războaielor Revoluției Franceze și napoleoniene, când economiile europene și ale SUA încercau să își revină din criză și cautau agresiv noi piețe unde să își vândă produsele după mai mult de două decenii de turbulențe. Până la urmă, statele hispano-americane au intrat pe piața mondială doar ca exportatoare de materii prime și importatoare de produse finite. În afară de îmbunătățirea stării economiei, clasele sociale defavorizate au trebuit să fie integrate în ordine statala, deși de cele mai multe ori acestea au beneficiat prea puțin de pe urma câștigării independenței. Lupta politică care căuta răspunsuri la aceste probleme a fost marcată de confruntarea care s-a mutat de pe câmpurile conflictelor armate în zona înfruntării dintre liberalism și conservatorism. Conservatorii căutau să mențină structurile sociale tradițional pentru asigurarea stabilității. Liberalii urmăreau crearea unor societăți și economii mai dinamice prin desființarea diferențelor sociale bazate pe etnie și eliberarea economiei de restricțiile artificiale. În lupta pentru transformarea societății, liberalii au adoptat de multe ori politici care nu au fost bine primite de comunitățile populației băștinașe, care fuseseră beneficiarele protecției asigurate de legile tradiționale spaniole. Independența a inițiat în cele din urmă și abolirea sclaviei în America Spaniolă, aceasta fiind văzută ca o parte a luptei pentru independență, de vreme ce mulți sclavi și-au câștigat dezrobirea prin înrolarea în trupele revoluționare. În regiunile în care sclavia nu era principala sursă de forță de muncă (Mexic, America Centrală, Chile), eliberarea sclavilor a avut loc aproape imediat după cucerirea independenței. Acolo unde sclavii reprezentau principala forță de muncă, (Columbia, Venezuela, Peru, Argentina), eliberarea sclavilor a avut loc în etape în următorii treizeci de ani, de obicei prin promulgarea legilor „libertății uterului” (prin care copiilor sclavelor se nășteau oameni liberi) și programe pentru eliberare cu compensație. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sclavia fusese abolită în toate națiunile independente din America Spaniolă. Femeile nu au fost simpli spectatori ai Războaielor de Independență din America Latină. Multe femei s-au implicat din punct de vedere politic și s-au alăturat mișcărilor de independență, participând la diferite niveluri la luptă. Dacă nu puteau lupta, femeile acționau în sprijinul apropiaților lor - fii, frați, soți sau tați. Femeile au creat organizații politice și au convocat întâlniri și format grupuri pentru donarea de alimente și provizii pentru soldați. Au fost femei care au participat la război ca spioni, informatori sau soldați. Manuela Sáenz a fost iubita lui Simón Bolívar și a fost nu doar confidenta sau secretara lui, dar s-a implicat și în acțiuni de spionaj în favoarea revoluționarilor. Ea i-a salvat viața lui Bolivar de două ori, a îngrijit soldații răniți și unii istorici afirmă că a participat cu arma în mână la câteva bătălii. Sáenz i-a fost alături lui Bolívar de-a lungul războaielor de independență și a devenit cunoscută în America Latină ca „mamă a feminismului și a emancipării femeilor și a drepturilor egale”. Bolívar a fost la rândul lui un sprijinitor al drepturilor femeilor și în particular la dreptul la vot al acestora în America Latină. Bolívar a fost cel care a încurajat-o pe Sáenz să devină exemplul luptei pentru libertatea femeilor. El visa să asigure femeilor latino-americane libertatea față de regimul inferiorității și opresiunii pe care regimul spaniol în stabilise. Bolívar a mers până acolo încât a înaintat-o pe Sáenz la gradul de colonel al armatei columbiene, ca răsplată pentru faptele sale eroice, ceea ce a produs controverse în epocă, deoarece în acea vreme nu era nicio femeie-soldat în armată. O altă femeie care s-a evidențiat în lupta pentru independență a fost Juana Azurduy de Padilla, o metisă care a luptat în regiunea Río de la Plata. Președintele Argentinei Cristina Fernández de Kirchner a promovat-o postmortem pe Padilla la gradul de general. Conform cu stereotipurile misogine, femeile nu erau menite să fie soldați; numai bărbații trebuiau să se angajeze în lupte și în războaie. Cu toate acestea, pe câmpurile de luptă au fost prezente multe femei, care au ajutat la salvarea și îngrijirea soldaților. Mai mult chiar, au existat femei care au luptat alături de soții și fii lor. Majoritatea femeilor și-au asumat roluri de sprijin, necombatante precum strângerea de fonduri sau îngrijirea bolnavilor. Revoluția a însemnat ceva diferit pentru femei decât pentru bărbați. Femeile au considerat revoluția ca o cale pentru cucerirea drepturilor egale, precum dreptul la vot, și pentru depășirea stării asuprire și de subordonare de față de bărbat. În general, femeile au fost considerate victime în timpul războaielor de independență, de vreme ce femeile latino-americane au fost forțate să se sacrifice pentru cauză. Idealurile feminității din acea vreme presupunea că o femeie trebuia să sacrifice totul pe altarul luptei - mama își sacrifica fiul, sau virgina își sacrifica tinerețea, știind că ar fi posibil să nu poată să se căsătorească și să aibă copii datorită pierderii tinerilor soldați pe câmpul de luptă. Această abordare însemna că femeile contribuiau la obținerea independenței prin sprijinirea bărbaților, lăsând luptele și politică în seama bărbaților. Independența nu a dus la stabilizarea regimurilor politice, cu excepția câtorva țări. În primul rând, noile națiuni nu aveau identități bine definite, ci mai degrabă procesul de creare a identităților abia începea. Acest lucru avea să fie realizat prin intermediul ziarelor, crearea unor simboluri naționale, inclusiv denumiri noi pentru țări -„Mexic”, „Columbia”, „Ecuador”, „Bolivia”, „Argentina” - prin care s-a încercat ruperea cu trecutul imperial. În plus, granițele nu au fost bine stabilite, iar lupta dintre federalism și centralism, care începuse odată cu proclamarea independenței, a continuat tot restul secolului. Două state întinse care au apărut în timpul războaielor - Columbia Mare și Republica Federală a Americii Centrale - s-au prăbușit după câțiva ani, iar Argentina nu avea să se consolideze să se consolideze din punct de vedere politic decât în deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea. Războaiele au distrus vechea birocrație civilă care a guvernat regiunea timp de secole, instituții precum audiencias au fost eliminate și mulți oficiali „peninsulari” au fugit în Spania. Biserica Catolică, care a reprezentat o instituție socială și politică importantă în timpul perioadei coloniale, a fost foarte slăbită la sfârșitul conflictelor. Ca și în cazul oficialilor guvernamentali, mulți episcopi „peninsulari” și-au abandonat eparhiile și posturile lor nu au fost ocupate de zeci de ani, până când s-au putut hirotoni noi prelați, iar legăturile dintre noile națiuni și Vatican au fost reglementate. Mai apoi, în vreme ce biserica își revenea, pozițiile sale economice și politice au fost atacate de liberali. În ciuda faptului că perioada războaielor de independență a fost marcată de dezvoltarea puternică a democrației reprezentative, viața noilor națiuni a fost marcată pentru mai multe decenii în secolul al XIX-lea de militarism, datorită lipsei unor instituții naționale și politice bine definite. Armatele și ofițerii care au apărut în timpul războaielor pentru independență au dorit să se asigure că sunt răsplătiți corespunzător după încetarea luptelor. Multe dintre aceste armate nu s-au desființat de îndată ce războaiele s-au încheiat și s-au dovedit a fi una dintre cele mai stabile instituții din primele decenii ale existenței naționale. Aceste armate și liderii lor au influențat efectiv evoluția politicii naționale. Din această nouă tradiție au apărut caudillos, oamenii forte care au acumulat putere economică, militară și politică oficială și neoficială. |
Sloturile sunt jocuri ca la aparate programate cu un procent de așteptare, așa numită Marginea Casei. Aceasta înseamnă că pe termen lung o parte din miza pariorului va fi pierdută. Sloturile funcționează pe baza generatorului de numere aleatorii. Acest generator garantează un joc corect, fiecare rotire este complet aleatorie și fiecare parior are șanse egale să câștige. Rata de returnare la jucător (RTP) este un termen legat de probabilitatea că pictogramele de pe role să se alinieze într-un anumit fel pe o linie de plată activă. Fiecare rotire are șanse identice de a aduce câștiguri ca și cea precedentă. Liniile de plată sau liniile câștigătoare sunt linii pe care simbolurile câștigătoare trebuie să formeze o combinație cu plată pentru ca jucătorul să obțină câștig. Se poate realiza o victorie numai de pe o linie de plată pe care jucătorul a pariat. Anumite jocuri de cazinou, precum Blackjack, datorită factorului uman, permit micșorarea marjei Casei chiar și sub 1%, dar acest lucru nu este valabil la sloturi. Rata de returnare la parior este setată pentru fiecare joc în parte și aceasta nu poate fi modificată. Jackpotul poate fi fix sau progresiv. Jackpotul progresiv se formează de la depunerile pariorilor. Aparatele de slot care oferă acest tip de jackpot sunt legate între ele. Cu cât jucătorii care pariază sunt mai mulți cu atât și valoarea jackpotului crește mai mult. Aceste sloturi oferă un câștig uriaș, dar cu cât sunt mai mulți jucătorii care pariază, cu atât scad șansele fiecăruia din ei să obțină un câștig mare. Acest lucru nu este valabil numai pentru jackpotul respectiv ci și pentru cel alate plăți care pot apărea în timpul jocului. Cazinourile online caută diferite modalități de a atrage jucători. O strategie de marketing, foarte populară și oferită de aproape toți operatorii pe net, este bonusul de bun-venit. Aceasta este o sumă de bani, oferită din partea cazinoului, care se poate folosi, în cele mai bune condiții la jocurile de tip slot. De obicei, această sumă este 100% la primul depozit efectuat. |
Oceanul Iapetus a fost un ocean care a existat în emisfera sudică , între paleocontinentele Baltica , Laurentia și Avalonia. Oceanul acesta a existat în vremea neoproterozoică târzie și era paleozoică timpurie , în intervalul geologic (600-400 de milioane de ani în urmă). Oceanul Iapetus a dispărut prin orogenezele Acadianului , Caledonianului și Tactonicului care s-au ciocnit formând supercontinentul Euramerica. Oceanul sudic Iapetus a fost propus să se închidă cu orogenezele Famatinianului și a Taconicului , formând vestul Gondwanei și Laurentia. Fiind poziționat între masele continentale , într-un fel , avea coastele opuse a Oceanului Atlantic. Oceanul Iapetus a fost numit special pentru titanicul Iapetus , însemnând că în mitologia greacă a fost tatăl lui Atlas , iar după un interval de timp numindu-se Oceanul Atlantic. |
Dark House sau Haunted este un film de groază din 2014 regizat de Victor Salva. În rolurile principale joacă actorii Tobin Bell, Lesley-Anne Down și Luke Kleintank. Filmul prezintă povestea unui bărbat numit Nick Di Santo (Kleintank), care descoperă nu numai că tatăl său de mult timp dispărut este în viață dar poate să explice sursa abilităților sale clarvăzătoare. Filme din 2014Filme de groază din anii 2010Filme cu fantomeFilme cu case bântuite |
Trapez (titlul original: în ) este un film dramatic american, realizat în 1956 de regizorul britanic Carol Reed. Melodrama din viața circului bazat pe romanul „The Killing Frost” a scriitorului Max Catto, prezintă doi prieteni acrobați la trapez, interpretați de Burt Lancaster și Tony Curtis). Între ei se amestecă ambițioasa Lola, interpretată de Gina Lollobrigida. Filmul a fost realizat de firma producătoare Hecht-Hill-Lancaster întemeiată de Harold Hecht și James Hills și a fost prezentat publicului la 30 mai 1956 în Statele Unite. |
După închiderea sa, spitalul a devenit un loc popular de filmare a unor producții horror, inclusiv filme, emisiuni TV și videoclipuri muzicale. A devenit, de asemenea, obiectul mai multor investigații paranormale. În prezent conține apartamente pentru oameni în vârstă. Printre lucrările notabile care au fost filmate în Linda Vista se numără: |
Tragerea la sorți a grupelor de calificare la Campionatul European din 2020 s-a desfășurat la hotelul Scandinavic din Copenhaga, Danemarca, pe 4 aprilie 2019. Danemarca și Norvegia, ca țări gazde, s-au calificat direct. Pe 14 martie 2019, Federația Europeană de Handbal a anunțat distribuția echipelor în urnele valorice, conform coeficienților EHF. Aceasta a fost următoarea: Tragerea la sorți a grupelor a avut loc la hotelul Scandinavic din Copenhaga, Danemarca, pe 4 aprilie 2019, de la ora locală 18:00. Extragerea a fost efectuată de patru handbaliste invitate la eveniment de către EHF: extrema dreaptă Trine Østergaard din Danemarca, pivotul Linn Blohm din Suedia, extrema stângă Sanna Solberg din Norvegia și extrema dreaptă Debbie Bont din Olanda. În urma tragerii la sorți de la Copenhaga au rezultat grupele de calificare de mai jos. Pe 13 martie 2020, Federația Europeană de Handbal a anunțat că partidele programate între 25 și 29 martie nu se vor desfășura, din cauza răspândirii coronavirusului COVID-19 în Europa. Pe 25 martie, EHF a anunțat că nici un meci nu va avea loc mai devreme de luna iunie din cauza pandemiei de coronaviroză. Etapele 3-6 ar fi urmat să fie jucate într-o singură sală, în interval de o săptămână. Pe 24 aprilie 2020, Federația Europeană de Handbal a anunțat că aceste etape au fost anulate, iar la Campionatul European din 2020 se vor califica direct echipele care au participat la ediția anterioară a competiției, în ordinea clasamentului final. Pe 13 martie 2020, Federația Europeană de Handbal a anunțat suspendarea tuturor competițiilor de club și echipe naționale până pe 12 aprilie 2020, în urma pandemiei mondiale de coronavirus COVID-19. Prin acord comun, Federația Română de Handbal și Federația Poloneză de Handbal au decis reprogramarea în luna iunie 2020 a celor două meciuri între echipele României și Poloniei. Pe 24 aprilie 2020, Federația Europeană de Handbal a anunțat că aceste etape au fost anulate. |
Naomi Ragen (în , născută la 10 iulie1949 la Brooklyn, New York City) este o scriitoare și dramaturgă israeliană de limbă engleză, activistă pentru drepturile femeilor, născută în Statele Unite, autoare de romane, majoritatea best sellers, traduse în Israel din engleză în ebraică. Scrierile ei descriu adesea aspecte ale vieții, precum și ale condiției femeii în mediul evreiesc religios și ultraortodox sau „haredit”. provenind din emigranți evrei veniți din Polonia între cele două războaie mondiale. Tatăl ei a venit și el in perioada interbelică din Ucraina. Rogen are un frate mai mare cu șase ani. La vârsta de șase ani tatăl ei a murit si in copilarie ea a trăit în condiții relativ precare. A studiat la o școala evreiască religioasă și privată. Ulterior a terminat licența în limba engleză la City University din New York (Brooklyn College) și a învățat în paralel pedagogia la un seminar pedagogic evreiesc ultraortodox și s-a întreținut din imprimarea unor lucrări de titluri universitare . În anul al doilea de facultate ea l-a cunoscut pe Alex Ragen, absolvent de ieșivă și masterand în economie. Ei s-au căsătorit în anul 1969 iar după doi ani, în 1971 au emigrat în Israel, stabilindu-se la Ierusalim. În 1978 Naomi Ragen a terminat cu magnum cum laude titlul al doilea în literatură la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Scriitoarea este evreică practicantă a religiei,și are patru copii, două fete și doi băieți, cel mai tânăr dintre băieți, Akiva Ragen, fiind și el om de litere. Ragen are o rubrică a ei în ziarul israelian de limba engleză Jerusalem Post. Următorul ei roman (Fantoma Hannei Mendes 1998) este povestea unei familii de origine sefardă-portugheză care își redescoperă vocația iudaică datorită spiritului înaintașei ei din veacul al XVI-lea, Dona Gracia Mendes Nassi. Lanțuri în jurul ierbii (2002) este un roman semi-autobiografic care tratează despre eșecul visului american În Legământul (2004) Ragen prezintă o familie de rând confruntată cu terorismul islamist. Soție de shabat (2007) este istoria unei sotiei nesupuse a unui rabin, se inspiră ușor de romanul lui Gustave Flaubert, Madame Bovary, și este o satiră a ultraortodoxiei evreiești din zilele noastre. Cântarea a zecea (2010) este povestea unei familii a cărei viață este zguduită de falsa acuzație de terorism adusă capului familiei. Surorile Weiss (2013) este un roman despre două surori născute într-o familie ultraortodoxă evreiască din Brooklyn-ul anilor 1950. iar Diavolul la Ierusalim (2015) este un roman polițist având ca eroină detectiva Bina Tzedek. Minyan de femei (2001) este o piesă de teatru a lui Ragen despre o femeie evreică ultraortodoxă („haredită”) care fuge de soțul ei adulter și violator. Ea descoperă că el a calomniat-o, manipulând tribunalele religioase, pentru a o priva de dreptul de a mai comunica cu cei doisprezece copii ai lor. Intriga romanului se bazează pe un caz autentic. Piesa a fost jucata vreme de sase ani consecutiv pe scena Teatrului național Habima din Tel Aviv și a fost reprezentată și în Statele Unite, Canada și Argentina. Scriitori israelieni de limbă engleză |
Tim Meadows (numele de scenă al lui Timothy Meadows, ) este un actor de comedie american și unul dintre cei mai longevivi participanți la show-ul de la Saturday Night Live, unde a apărut timp de zece sezoane. Meadows a început să interpreteze comedie improvizată la Salonul de Bucătărie al Soup. Startul Meadows în show-business a fost la Chicago, în calitate de membru al trupei Comedy Second City alături de viitorul star, Chris Farley . În 1991, Meadows a aterizat pe Sâmbătă noaptea Live și va continua să devină un membru al casting-ului, care a apărut în program până în anul 2000. (Meadows a fost în emisiune pentru zece anotimpuri, acesta a fost recordul pentru cea mai lungă durată a spectacolului până când a fost depășit de Darrell Hammond în 2005, al cărui record a fost de asemenea depășit de Kenan Thompson în 2017.) Lungimea lui Meadows pe spectacol a fost folosită ca un gag în trei monologuri când foștii membri ai filmei Phil Hartman și Mike Myers au revenit la spectacol pentru a găzdui, și când Alec Baldwin a găzduit pentru a douăsprezecea oară. Meadows, de multe ori, a falsificat personalități celebre, inclusiv OJ Simpson , Michael Jackson , Tiger Woods , Oprah Winfrey și Erykah Badu pe SNL, și a remarcat o dată că nu are niciun personaj identificat cu el, cum ar fi Wayne și Garth fiind identificați cu Mike Myers și Dana Carvey . În cele din urmă, el a primit un personaj original cu Leon Phelps, "The Ladies 'Man", o gazdă permanentă de talk-show, care se credea falsă că este definiția vie a ceea ce femeile caută într-un bărbat. Personajul a fost adaptat într-un film din 2000, The Ladies Man , care a urmat încercările personajului de a găsi dragoste și o ieșire potrivită pentru programul său preferat de radio. În 2001, a jucat în trei zile ; în 2003 a apărut ca Miles McDermott în filmul The Even Stevens . Meadows sa mutat în curând la alte proiecte, inclusiv un rol regulat în sitcomul NBC de scurtă durată, Show Michael Richards, și un rol de sprijin în filmul The Cookout din 2004.El a jucat, de asemenea, în calitate de client al comediei NBC " The Office" în episodul " The Client " al celui de-al doilea sezon. A jucat un director de liceu în filmul Mean Girls , un film scris de Tina Fey, membru al formației SNL (și co-starring). A avut, de asemenea, o parte din albumul "Oameni albi " al școlii de modelare a băieților . În 2007, a apărut într-un rol important în filmul Walk Hard: povestea lui Dewey Cox .Meadows a apărut în alte filme de lung metraj, printre care Coneheads , Pat și Wayne's World 2 , toate bazate pe personaje populare SNL și au avut un grad diferit de succes. Cel mai recent a fost în filmul The Benchwarmers din 2006 alături de fostul său co-star SNL , Rob Schneider și David Spade . De asemenea, a fost prezentat în Clash 's Gameshow Marathon (vara 2006), a apărut în The Colbert Report în rolul recurent al lui PK Winsome , un expert conservator și antreprenor (care a apărut la Raliul pentru a restabili sănătatea și / sau frica) a jucat în The Bill Engvall Show . A fost, de asemenea, un invitat frecvent la The Late Late Show cu Craig Ferguson ca reporter de câmp de benzi desenate. La 31 mai 2008, Meadows a aruncat o primă etapă ceremonială și a condus întinderea de-a șaptesprezecea la Wrigley Field în timpul unui joc Cubs de la Chicago împotriva Colorado Rockies. Din iulie 1997 până în 2005, Meadows a fost căsătorit cu Michelle Taylor, cu care are doi copii, Isiah și Julian. |
Potrivit martorilor, atacul a durat 10-15 minute, timp în care au fost trase aproximativ 100 de gloanțe. La intrarea în moschee, atacatorul a fost întâmpinat de unul dintre credincioși care pe filmare poate fi auzit spunând „Bună, frate”. Acesta a fost împușcat mortal, fiind una din primele victime ale atacatorului. Bărbatul a intrat ulterior în moschee, unde a petrecut câteva minute, trăgând la întâmplare în credincioși. La un moment dat părăsește moscheea pentru a scoate o altă armă din mașină și trage în oamenii aflați pe stradă. La momentul atacului, între 300 și 500 de persoane se aflau în interiorul moscheei, luând parte la rugăciunea de vineri. 41 de oameni au fost uciși în atacul de la Moscheea Al Noor. Pe armele și încărcătoarele folosite de atacator au fost însemnate cu alb evenimente istorice, personalități și motive legate de conflictele dintre musulmani și nemusulmani. Însemnele au inclus referiri la Pactul global pentru migrație din 2018, bătălia de la Tours din 732, bătălia de la Lepanto din 1571, bătălia din Pasul Șipka din 1877, Iancu de Hunedoara, Șerban Cantacuzino, Ștefan Lazăr, cele 14 cuvinte și „Turkofagos”, termen folosit de greci în timpul războiului de independență al Greciei. Un al doilea atac a avut loc la Centrul Islamic Linwood. Martorii au declarat că au auzit împușcături în jurul orei locale 13:45. Șapte oameni au fost uciși. Un localnic musulman a încercat să oprească atacatorii și a tras două focuri de armă în direcția lor, dar aceștia au accelerat și au fugit de la locul atacului. |
Magdalena Popescu-Bedrosian () este un critic și istoric literar, editor și traducător român. A fost decorată în anul 2009 cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria A „Literatură”, la propunerea președintelui Academiei Române, „în semn de apreciere deosebită pentru întreaga activitate de cercetare științifică, încununată cu apariția Dicționarului general al literaturii române, dorind a răsplăti munca excepțională a celor ce au pregătit acest important instrument de lucru”. Magdalena Popescu a debutat ca autoare de critică literară în 1964 în revista Gazeta literară. A colaborat cu cronici și studii literare în publicații de specialitate precum Gazeta literară, Contemporanul, România literară, Luceafărul, Astra, Ateneu, Caiete critice ș.a. Primul volum publicat, Slavici (1977), a fost distins cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor pe anul 1977. Opiniile critice au fost elogioase: Nicolae Manolescu o considera o carte remarcabilă, în timp ce Cornel Ungureanu scria că Magdalena Popescu face în această carte un portret excepțional al scriitorului. Magdalena Popescu a colaborat la redactarea primelor două volume ale monumentalei lucrări Dicționarul general al literaturii române, coordonate de acad. Eugen Simion. |
Danemarca a devenit o mare putere militară și comercială în secolul al XII-lea. Ea avea interesul să pună capăt frecventelor atacuri care amenințau comerțul din Marea Baltică. Flotele daneze au atacat Estonia în 1170,1194 și 1197. În 1206, regele Valdemar al II-lea și arhiepiscopul au fost în fruntea unui raid pe insula Ösel (Saaremaa). Regii Danemarcei au revendicat posesiunea teritorială asupra Estoniei, care a fost recunoscută de papă. În 1219, flota daneză a debarcat în principalul liman din Estonia și i-a învins pe estoni în , care a adus sub dominație daneză până la , în urma căreia teritoriile au fost preluate de Ordinul Teuton și vândute de Danemarca în 1346. În timpul din 1218, Papa Honorius al III-lea i-a dat lui Valdemar al II-lea mână liberă să anexeze oricât de mult teritoriu ar putea cuceri în Estonia. În plus, , liderul cruciaților teutoni, care lupta împotriva estonilor în sud, l-a vizitat pe rege și i-a cerut să-i atace pe estoni dinspre nord. În 1219, Valdemar și-a strâns flota, și-a unit forțele cu condusă de prințul Wizlav al Rügenului și a debarcat pe coasta de nord a Estoniei, în portul Lindanise (astăzi, Tallinn) din provincia estonă . Potrivit legendei, atunci s-a născut drapelul național al Danemarcei, Dannebrog, care ar fi căzut din cer la un moment critic al luptei și i-ar fi ajutat pe danezi să câștige împotriva estonilor. Data bătăliei, 15 iunie, este încă sărbătorită ca Valdemarsdag (ziua lui Valdemar și sărbătoarea drapelului național) în Danemarca actuală. Ordinul a cucerit sudul Estoniei în timp ce Danemarca a luat nordul, iar cei doi au convenit să împartă Estonia, dar s-au certat pe marginea granițelor exacte. În 1220, regele Danemarcei renunța la pretențiile sale asupra provinciilor sudice estone și , care fuseseră deja cucerite de Frații Sabiei. Episcopul Albert a cedat în schimb Danemarcei provinciile estone , și Jerwia. În 1227 Frații Livonieni ai Sabiei au cucerit toate teritoriile daneze din nordul Estoniei. După înfrângerea lor în , membrii supraviețuitori ai ordinului au aderat la Ordinul Teutonic prusac în 1237. La 7 iunie 1238, Ordinul Teutonic a încheiat tratatul de la Stensby, într-o cetate regală din sudul Zeelandei, cu regele danez Valdemar al II-lea. În conformitate cu tratatul, Jerwia a rămas parte a Ordenstaatului, în timp ce Harria și Vironia au fost retrocedate regatului Danemarcei drept domeniu direct, sub numele de Ducatul Estoniei. Primul fusese numit de Valdemar al II-lea încă din 1220, iar titlul a fost ulterior asumat de regii Danemarcei începând cu 1269. Datorită statutului de posesiune regală, Ducatul Estoniei a fost inclus într-o listă națională daneză de impozite numită (în ; 1220-41), un important document geografic și istoric. Lista conține aproximativ 500 de toponime estone și numele a 114 vasali locali. Capitala Estoniei daneze a fost Reval (Tallinn), fondat pe locul portului Lindanise după invazia din 1219. Danezii au construit cetatea pe Dealul Toompea. Estonii și-au numit în continuare capitala „Tallinn”, nume care, conform unei legende urbane, ar proveni de la Taani linna („cetatea danezilor”). Revalul a primit drepturi de oraș după modelul Lübeckului (1248) și s-a alăturat Ligii Hanseatice. Chiar și astăzi, influența daneză poate fi văzută în simbolurile heraldice: stema orașului Tallinn prezintă crucea daneză, în timp ce stema Estoniei prezintă trei lei, asemănători stemei daneze. În 1240, Valdemar al II-lea a înființat , dar, contrar dreptului canonic, și-a rezervat lui și urmașilor lui ca regi ai Danemarcei dreptul de a numi episcopul. Decizia de a proclama pur și simplu Scaunul Revalului era unică în întreaga Biserică Catolică în acel moment și a fost contestată de episcopi și de Papă. În această perioadă, la Reval nu s-a stabilit o procedură de alegere a episcopilor, iar drepturile regale asupra episcopiei și cel de nominalizare a episcopilor au fost chiar incluse în tratat atunci când teritoriile au fost vândute Ordinului Teuton în 1346. Atestat pentru prima oară în 1240, ducatul era guvernat local de un vicerege (în capitaneus) numit de rege și funcționând ca plenipotențiar al său. Viceregele avea puteri administrative, colecta impozitele și comanda vasalii și trupele în caz de război. Majoritatea viceregilor erau fie de naționalitate daneză, fie dano-estoni. În Vironia, principalele centre de putere au fost Wesenberg (Rakvere) și Narva, construite pe locul vechilor cetăți estone Rakovor și Rugodiv. Wesenberg a primit drepturi după modelul Lübeckului în 1302 de la regele Erik Menved. Narva a primit aceste drepturi în 1345. Vasalii regelui danez primeau conform în schimbul serviciilor militare și la curte. Jurământul vasalilor față de un nou rege trebuia să fie prestat pentru „un an și o zi”. Dintre vasali, 80% erau germani din Westphalia, 18% erau , iar 2% erau estoni (Clemens Esto, Otto Kivele, Odwardus Sorseferæ etc.). Cronicarul Ditleb Alnpeke (1290) s-a plâns că regele Danemarcei accepta estoni ca vasali. Stăpânirea daneză era mai liberală în această privință decât cea a Fraților Sabiei, pe teritoriul cărora niciunui localnic nu i se permitea să devină stăpân de feudă. În 1248, vasalii și orășenii din Reval aveau deja un organism legislativ local sau ritterschaft. Armata daneză a vizitat provincia doar ocazional. În 1240-42, Danemarca a dus un război împotriva Novgorodului și a încercat să-și extindă dominația în țara . Regele Valdemar și-a trimis fiii Abel și Knut să susțină campania vasalilor, dar nu au dobândit niciun teritoriu nou. Regele danez Erik Plogpennig a vizitat Estonia în 1249, iar flota daneză a navigat la Reval în 1268 și 1270 împotriva amenințărilor rusești și lituaniene. În august 1332, regele Christopher II al Danemarcei a murit și Danemarca a intrat într-o perioadă de frământări politice. Provincia Estonia a fost împărțită între un partid pro-danez condus de episcopul Olaf al Revalului și partidul pro-german condus de căpitanul Marquard Breide. După ce estonii din Harria s-au răzvrătit în din 1343, ordinul teuton a ocupat teritoriile. Răsturnarea dominației daneze a venit la două zile după ce Ordinul a reprimat revolta estonă, iar viceregele danez a fost închis, în colaborare cu vasalii pro-germani. Cetățile Reval și Wesenberg au fost predate ordinului de către partidul pro-german pe și cetatea Narva în 1345. În 1346, Estonia (Harria și Vironia) au fost vândute pentru 19.000 de Ordinului Teuton, în ciuda promisiunii făcute de Christopher al II-lea în 1329 de a nu abandona și a nu vinde niciodată teritorii Danemarcei din Estonia. Regele Danemarcei a făcut chiar o declarație publică de pocăință pentru că și-a încălcat cuvântul și a cerut iertare de la Papă. Schimbarea suzeranității daneze cu cea a Ordinului Teutonic a avut loc la .Titlul de „”, care fusese deținut anterior de regii danezi, a dispărut în timpul epocii teutone și a mai fost reînviat abia în 1456 de către regele danez Christian I. Titlul a fost asumat apoi de monarhia suedeză după cucerirea Estoniei în timpul Războiului Livonian. Titlul s-a transferat apoi țarilor ruși după victoria lor în Marele Război al Nordului și a continuat să fie un titlu subsidiar al țarilor ruși până când dinastia Romanov a fost răsturnată în 1917 în timpul Revoluției Ruse. |
Guillaume Faye () a fost un jurnalist și scriitor francez. Este considerat drept unul dintre ideologii Noii Drepte. În 1998, în cele din urmă sa reîntors în politică după ce a publicat câteva eseuri pe diverse teme precum cultura și religia. Câteva dintre aceste eseuri au fost colectate în lucrarea sa majoră Archeofuturism. Această carte își prezintă ideile sale fundamentale prin opoziția sa față de imigrație, respingerea politicii europene contemporane, apelul său la o abordare paneuropeană, iar termenul „arheofuturism” implică combinarea spiritualității tradiționaliste și a conceptelor de suveranitate cu cele mai recente progrese în știință și tehnologie. Guillaume Faye considera că rasa albă este în declin în întreaga lume, inclusiv în Statele Unite. Europenii sunt victime ale regresului cultural și educațional, primitivismului și materialismului. Considera că în viitor în multe țări ale Uniunii Europene, vor ibucni războaie civile, deoarece are loc o schimbare în compoziția etnică a populației. Europenii ar trebui să abandoneze cu ideile pluralismului, să ridice sloganele etnocentrismului și conviețuirii în mod independent. Susținea, de asemenea, o viitoarea Mare Europă, imperială și federală, omogenă din punct de vedere etnic și rasial, creată pe baza unor regiuni autonome mari. Această Mare Europă legată printr-o uniune cu Rusia, ar crea un uriaș bloc continental numit Euro-Siberia. Lumea viitorului de către Faye era văzută, în primul rând, ca o lume a blocurilor statale mari. Statul evreu, în opinia sa este este condamnat. Totodată, susținea că, dacă europenii vor să supraviețuiască, atunci trebuie să „urmeze ideile rezistenței, noii reconquiste și apoi să treacă de la reconquista la o revoluție conservatoare, constructivă și creatoare, referindu-se la principiile biologice etnice și rasiale”.Ideologia revoluției conservatoare a lui Faye este denumită de mulți „arheofuturism”. |
Yersinioza este o boală infecțioasă cauzată de o bacterie din genul Yersinia. În Statele Unite, cele mai multe infecții la oameni sunt provocate de Yersinia enterocolitica. Infecția cu Y. enterocolitica apare cel mai des la copiii mici. Infecția este considerată a fi contractată prin consumul de carne gătită insuficient, lapte nepasteurizat sau apă contaminată cu bacterii. Infecția a fost, de asemenea, uneori asociată cu manipularea intestinelor crude. O altă bacterie din același gen, Yersinia pestis, este cauza ciumei. Infecția cu Y. enterocolitica poate duce la o varietate de simptome, în funcție de vârsta persoanei infectate. Simptomele comune la copii sunt febră, dureri abdominale și diaree, care este de multe ori sângeroasă. Simptomele se dezvoltă de obicei de la 4 la 7 zile după expunere și pot dura de la 1 la 3 săptămâni sau chiar mai mult. La copiii mai mari și adulți, simptomele predominante sunt dureri abdominale în partea dreaptă și febră, ceea ce duce la confuzia cu apendicita. Într-un procent mic de cazuri pot apărea complicații, precum erupții cutanate, dureri articulare, ileită, eritem nodos și, uneori, septicemie, artrită acută sau răspândirea bacteriilor în sânge (bacteriemie). Tratamentul gastroenteritei cauzate de Y. enterocolitica nu este necesar în majoritatea cazurilor. Infecțiile severe cu implicare sistemică (septicemie sau bacteriemie) necesită adesea terapie agresivă cu antibiotice. Medicamentele utilizate sunt doxiciclină și un aminoglicozid. Alternativele includ cefotaxim, fluorochinolonă și cotrimoxazol. |
Cheltuielile de producție s-au ridicat la 20 de milioane $. A avut încasări de 7,5 milioane $. |
Filmul a avut premiera inițială pe 14 februarie 2019 și a fost lansat pe Netflix la 1 iunie 2019. Filmul urmărește transformarea lui Andrei dintr-un adolescent într-un adult care-și trăiește candid și autoironic prima poveste de dragoste, inocentă și neîmpărtășită, în alternanță cu a doua poveste, intensă și nebunească, incapabil să facă o alegere. |
Kazahstan acordă o atenție deosebită dezvoltării relațiilor cu România ca partener cheie în Europa de Est și în Balcani. Într-o scurtă perioadă istorică, cele două state au înregistrat progrese semnificative în toate domeniile cooperării bilaterale, inclusiv în domenii politice, comerciale, economice, culturale și umanitare, precum și în domeniul cooperării multilaterale. Kazahstan și România sprijină dialogul politic periodic, în parlamentele ambelor țări funcționează un "grup de prietenie". Sunt organizate întâlniri anuale ale deputaților celor două țări. România a ratificat Acordul privind consolidarea parteneriatului și a cooperării dintre Republica Kazahstan și UE la 10 mai 2017. Se organizează anual consultări politice între ministerele afacerilor externe ale celor două țări. Ultimele consultări au avut loc la 17 decembrie 2018 în Astana. Iulie 2017 - vizita oficială a Ministrului Afacerilor Externe al României Teodor Melescanu în Kazahstan, cu ocazia celei de-a 25-a aniversări a înființării relațiilor diplomatice dintre cele două țări și a Zilei Naționale a României la expoziția internațională de specialitate EXPO-2017. Dialogul politic favorabil între cele două țări are un impact pozitiv asupra cooperării economice. Cifra de afaceri bilaterală din ianuarie-iulie 2018 a fost de 1.049 miliarde USD (exporturi - 940 milioane, importuri - 109 milioane). Cifra de afaceri dintre Kazahstan și România în anul 2017 a constituit 992,3 mil. dolari SUA (export: 925,6 mln., import: 66,7 mln.), în 2016 a constituit 803 mln. dolari SUA (export: 724 mln., import: 7,9 mln.). Venitul brut al investițiilor directe din România în economia Republicii Kazahstan în perioada 2005 - 2018 a constituit 1.18 mlrd. dolari, Kazahstan, la rândul său, este unul dintre cei mai mari investitori din România. Principalele direcții de cooperare economică bilaterală sunt energia, ingineria mecanică, metalurgia, transportul, logistica etc. În România sunt înregistrate 28 de întreprinderi româno-kazahstaneze, în Kazahstan - 29 de societăți mixte. Unul dintre cele mai importante și eficiente instrumente pentru dezvoltarea cooperării comerciale și economice este Comisia Interguvernamentală Kazahstan-România privind cooperarea comercial-economică și științifico-tehnică. Cea de-a 14-a ședință a Comisiei Interguvernamentale a avut loc la 24-25 deptembrie 2018 la Astana. Ca rezultat al negocierilor, a fost semnat Protocolul celei de-a 14-a reuniuni. Camerei de Comerț și Industrie bilaterală Româno-Kazahstan a fost restabilită cu prima sa întâlnire, care a avut loc în ianuarie 2016 la București. În septembrie 2015 a fost lansată și funcționează cu succes o unitate de învățământ preșcolar, care permite copiilor din București să învețe limba kazahă. Începând cu anul 2015, Festivalul Filmului kazah este organizat anual în București, unde se proiectează lucrările unor regizori de renume din Republica Kazahstan. Cel de-al IV-a Festival a avut loc în perioada 11-12 decembrie 2018. În scopul popularizării culturii Kazahstanului în România, între 5 și 22 noiembrie 2018 în orașul Cluj-Napoca, a avut loc o expoziție de picturi de faimosul artist Kazahstan Leyla Mahat. România este pregătită să coopereze cu Kazahstan în domeniul tehnologiilor IT, 28 iunie 2013, profit. kz. Miniștrii de externe ai Kazahstanului și ai României au convenit să își intensifice cooperarea bilaterală în diverse domenii, 28 iulie 2017, khabar. kz. Relațiile diplomatice dintre Kazahstan și România - 25 de ani, 15 iulie 2017, inform. kz. |
Frica de întuneric sau acluofobia este o teamă comună sau o fobie printre copii și, în diferite grade, printre adulți. Teama de întuneric nu se referă întotdeauna la întunericul în sine; poate fi, de asemenea, o teamă de pericole posibile sau imaginate ascunse în/de întuneric. Un anumit grad de teamă de întuneric este natural, mai ales ca o fază a dezvoltării copilului. Majoritatea observatorilor declară că frica de întuneric apare rareori până la 2 ani. Când frica de întuneric ajunge într-o măsură suficient de severă pentru a fi considerată patologică, uneori se numește scotofobie (din σκότος - "întuneric"), ligofobie (din λυγή - "amurg"), nictofobie sau mictofobie. Unii cercetători, începând cu Sigmund Freud, consideră că teama de întuneric este o manifestare a tulburării de anxietate de separare. O teorie alternativă a fost adoptată în anii 1960, când oamenii de știință au efectuat experimente pentru a căuta moleculele responsabile cu memoria. Într-un experiment, șobolanii, în mod normal animalele nocturne, erau condiționați să se teamă de întuneric și o substanță numită "scotophobin" se presupune că a fost extrasă din creierul șobolanilor; această substanță a fost declarată responsabilă pentru amintirea acestei temeri. Aceste constatări au fost ulterior dezvăluite. |
Misofobia este o fobie/teamă patologică de murdărie sau de contaminare. Se mai numește verminofobie, germofobie, germafobie, bacilofobie sau bacteriofobie. Termenul de misofobie a fost inventat de William A. Hammond în 1879 când a descris un caz de tulburare obsesiv-compulsivă (OCD) care se manifesta prin spălarea repetată și excesivă a mâinilor. Misofobia este format din cuvintele în limba greacă veche μύσος (musos), "necurățenie" și φόβος (phobos), "frică". |
Castelul Montsoreau are o poziție excepțională la confluența a două râuri, Loara și Vienne, și la punctul de întâlnire al trei regiuni istorice: Anjou, Poitou și Touraine. O clădire de tranziție între castelul fortificat și palatul urban, are particularitatea de a fi singurul castel din Loire construit direct pe albia râului. Castelul de Montsoreau a fost imortalizat în mai multe rânduri, în special de Alexandre Dumas în romanul său Doamna de Monsoreau, scris între 1845 și 1846, de J. M. W. Turner într-o acuarelă reprezentând castelul și promontoriul de la confluența râurilor Loara și Vienne, de François Rabelais din Gargantua, care i-a oferit lui Montsoreau o recompensă pentru Ithybole după victoria sa și de Auguste Rodin, care l-a idealizat într-un desen păstrat la muzeul Rodin. Numele Montsoreau apare pentru prima dată în 1086 într-un cartular în forma sa latină: Castrum Monte Sorello sau Mons Sorello. Mons sau Monte se referă la un promontoriu stâncos. În ceea ce privește originea și interpretarea numelui Sorello, acestea sunt încă necunoscute, însă, potrivit lui Ernest Nègre, termenul ar însemna „fawn” sau „roșu”. Această rocă, cu siguranță, își datora notabilitatea relativ veche prin faptul că a fost situată direct pe albia Loarei, parțial înconjurată de apele sale în perioadele cu apă mare. În plus, chiar înainte de a fi construită o fortăreață, o clădire administrativă sau de cult a ocupat deja situl încă din epoca galo-romană. În Doamna de Monsoreau (La Dame de Monsoreau), Alexandre Dumas se distrează găsind o origine foarte particulară în numele castelului, făcându-l să derivă din muntele șoarecelui: Satul care astăzi poartă numele de Montsoreau a cuprins inițial două entități: Portul de odihnă de lângă pârâu numit Arceau.„Rest sub Montsoreau” la poalele dealului, pe malul Loarei, inclusiv castelul. Denumirea „Rest” provine din latinescul Restis, care înseamnă „net”, cu referire la numeroșii pescari stabiliți în sat. Castelul este construit într-o locație strategică, pe un promontoriu stâncos în albia Loirului, în aval de confluența Loarei și Viennei. A fost construită imediat la marginea Loarei, la poalele dealului, pe malul stâng al râului, cu o bază de tuf natural compusă dintr-o stâncă încă vizibilă în locuri. Acest tip de fundație naturală se găsește destul de des în construcția lucrărilor importante. Poziția topografică pare a fi destul de defavorabilă la nivel defensiv, dar ipoteza conform căreia a existat o movilă castrale într-un loc numit La Motte ar explica invulnerabilitatea cetății anterioare castelului în cursul istoriei. . Într-adevăr, numai Henric al II-lea Angliei preia controlul asupra cetății construite de Falco al III-lea Anjou în cei 450 de ani de existență. Este situat între două văi mici, care izolează o porțiune din platou de aproximativ treizeci de hectare, ale căror apropieri sunt destul de abrupte spre Est și Vest. Castelul Montsoreau este situat în inima văii Loarei. La nord, Valea Loarei formează o câmpie aluvială situată la aproximativ 30 de metri deasupra nivelului mării, iar malurile sunt adesea supuse inundațiilor și inundațiilor. Pe malul drept, geografia Loarei are multe insule: Île aux Mignons, Île Drugeon, Île Ruesche și Île au Than, situate chiar vizavi de castel. Solurile sunt foarte fertile și potrivite pentru culturi. La sud de râu, un platou de calcar cretacic domină Loira la o altitudine medie de 70 de metri deasupra nivelului mării, fiind utilizat mai ales pentru viticultură. Această tavă este fabricată din tuf turcesc, renumită pentru calitățile sale arhitectonice. Valea Arcului, perpendiculară cu Loira, traversează acest masiv calcaros la nivelul Montsoreau. La sud, mai în amonte, bazinul său hidrografic formează bazinul Fontevraud-l'Abbaye. Prima sursă scrisă care descrie site-ul datează din secolul al VI-lea cu domaine de Restis. A fost transformat într-un castel fortificat de Eudes primul conte de Blois în 990. În 1001, a fost luată de tărâmul Anjou, iar Falco al III-lea Anjou ia dat-o lui Gautier al I-lea Montsoreau. Gautier a aparținut uneia dintre cele mai preeminente familii din Anjou. Astfel, Castrum Monsorelli a devenit unul dintre cele patruzeci de castele fortificate din Anjou și unul dintre puținele care urmau să primească statutul de castel seniorial la începutul anului 1000. Un oraș sa dezvoltat repede în apropierea castelului și în narratio de commendatione Turonice provincie, de Salmon în 1854, situl a fost menționat ca unul dintre oppidis munitissimi et populosis în a doua jumătate a secolului al XI-lea. Dreptul de majorare a impozitelor a fost atestat în surse scrise din secolul al XII-lea. Când ordinul Fontevraud a fost stabilit în 1101, Abbey Fontevraud a fost supravegheat de Gautier de Montsoreau, care a luat ordine directe de la Contele de Anjou. Soacra lui Gautier, Hersende de Champagne, a fost primul mare preot și co-fondator al mănăstirii cu Robert d'Arbrissel. Wilhelm IV de Montsoreau se afla pe partea lui Godefroy Plantagenet împotriva fratelui său Henric al II-lea Angliei, viitorul rege al Angliei și soțul Eleanor de Aquitania. Acesta din urmă a asediat castrul și la luat la sfârșitul lunii august 1156, în ciuda fortificației sale. A capturat pe Wilhelm și pe apărătorii săi. Wilhelm IV, totuși, a fost restaurat mai târziu în castel. Un ordin al regelui Henric al II-lea al Angliei (aproximativ 1068) privind proiectul peisagistic al Loirei a fost semnat de Wilhelm de Montsoreau și de fiul său Wilhelm. În 1450, pentru a-și achita diverse datorii, Ludovic II Chabot și-a vândut domeniile de la Montsoreau și Coutancière la cumnatul său Ioan II de Chambes, care sa angajat să refacă castelul Montsoreau. Un descendent al vechi familiei nobile Angoumois (lângă orașul Angoulême), Ioan II de Chambes a început în serviciul lui Carol al VII-lea al Franței ca esquire în 1426, anii dinaintea celebrului interviu dintre rege și Ioana d'Arc din Castelul Chinon. Baker în șef, Consilier și Chamberlain, a devenit în 1444 "primul maestru al ostelului" regelui; în același timp, el sa asociat cu Jacques Coeur. Ioan II de Chambes a primit o sumă considerabilă de bani datorată lui. El a avut încredere în câteva misiuni diplomatice sensibile și în special a fost trimis în calitate de ambasador la Veneția în 1459 pentru a pregăti o nouă cruciadă. Domniile sale din Montsoreau și Argenton, dar și guvernarea sa de la La Rochelle și Lord Provost și căpitanul din Niort, Talmont-sur-Gironde și Aigues-Mortes, i-au asigurat venituri substanțiale. Din 1450 până în 1460, Ioan II de Chambes a jucat din ce în ce mai mult rolul de ambasador. El a fost numit frecvent din Anjou, în timp ce castelul a fost construit. Acești zece ani reprezintă o creștere remarcabilă a influenței sale politice și financiare, inclusiv apropierea de Carol al VII-lea. Mai aproape de Carol al VII-lea al Franței decât de Ludovic al XI-lea, Ioan II de Chambes sa retras treptat din politică din 1461. După moartea sa în 1575, fratele său Carol de Chambes a devenit contele din Montsoreau, iar anul următor sa căsătorit cu Francisca de Maridor, al cărui nume rămâne atașat la uciderea lui Louis de Bussy d'Amboise. Fiica cea mare a lui Bernard de Chambes sa căsătorit cu Ludovic Francis Bouchet, care a murit în 1716, lăsând 400.000 livre de datorii. Cel mai mare fiu al său, Ludovic I de Bouchet, sa căsătorit cu Ioana Pocholle Hamel, care a adus o zestre de 200.000 livres. Vaduva lui Ludovic Francisc II de Bouchet Sourches, marchizul din Tourzel, a vândut castelul și ceea ce a rămas din domeniul Montsoreau după 1804. În urma vânzării proprietății, clădirea a fost ocupată de 19 proprietari de case diferite care au remodelate site-ul. Starea exterioară a clădirii principale este cunoscută prin diverse reprezentări și descrieri făcute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care reflectă desființarea proprietății. În 1910, castelul se afla într-un stat jalnic, ceea ce a dus la miscarea membrilor Societatii Franceze de Arheologie (Société Française d'Archeologie). Datorită tenacității senatorului Geoffre, care a pledat cu Consiliul General al departamentului Maine et Loire, situația a evoluat favorabil. Departamentul a achiziționat treptat fiecare proprietate după 1913, lucrările de restaurare au fost întreprinse în 1923 și au continuat fără întrerupere până în cel de-al doilea război mondial. După un nou program de restaurare între 1997 și 2001, la 6 iulie 2001, castelul a fost deschis vizitatorilor cu un son-et-lumiere intitulat "Imaginarii din Loire", care a atras aproximativ 35.000 de vizitatori pe an. Castelul Montsoreau se află într-o poziție strategică, la convergența a două râuri, Loara și Vienne, precum și la intersecția a trei regiuni politice istorice Anjou, Poitou și Touraine. Este situat într-o regiune protejată la nivel național, Parcul Natural Natura Loire-Anjou-Touraine. Castelul a fost construit direct în patul râului Loara, la poalele dealului, în tufa - piatra de pat locală, încă vizibilă în multe locuri. Multe proprietăți locale sunt construite din această piatră și într-adevăr există multe case locale construite în dealuri și în peșterile locale. Poziția sa topografică se consideră a fi impregnabilă din punct de vedere militar, deoarece este situată între două văi mici pe un platou de circa treizeci de hectare, cu pante abrupte spre est și vest. Ioan II de Chambes a construit Castelul Montsoreau în 1455. Clădirea marchează trecerea de la arhitectură militară la arhitectură pentru plăcere, așa cum arată ferestrele mari, numeroasele coșuri de fum și atenția acordată problemelor de salubritate. Locuința centrală a castelului a fost construită direct pe malurile Loarei. În mod obișnuit, două aripi drepte, care arătau ca două turnuri pătrate care încadrau clădirea principală, au fost construite câțiva ani mai târziu, într-o vreme când turnuri rotunde erau de obicei construite. Această alegere ciudată prefigurează pavilioanele de colț ale arhitecturii clasice. O scară spirală a existat probabil în fața scării renascentiste actuale. Castelul Montsoreau este, împreună cu hotelul Jacques Coeur din Bourges (în jurul anului 1443) și castelul Châteaudun (în jurul anului 1460), unul dintre cele mai vechi exemple ale acestei arhitecturi orientate spre plăcere. Într-adevăr, clădirea principală este ușor de datat, deoarece două pașapoarte regale din 1455 menționează transportul plumbului și scândurilor din lemn ca parte a lucrării. Prioritatea acordată iluminării și organizării interioare a casei, în detrimentul circulației defensive raționale, precum și a sistemului de lucarne original, atestă dorința de a echilibra confortul și estetica interioară. Un alt punct culminant al castelului este turnul renascentist. Structura decorației punctată de cornișele bine marcate, stâlpii stângaci, tăiați cu majuscule, tratamentul motivelor care ies în evidență în cadre goale nu se apropie cu adevărat de exemplele cunoscute ale primei Renașteri franceze. Inserată în colțul drept al fațadei din curte, turela octogonală, formând o tranziție între arta gotică și Prima Renaștere, este caracteristică sfârșitului stilului Ludovic XII. Scara sa în spirală servește primul și al doilea etaj al castelului. Este încununat cu o balustradă formată din două rânduri de coroane de tuf, închise de plăci de ardezie circulară și se termină cu o frumoasă boltă de palmier, ale cărei opt coaste se încadrează pe o coloană centrală care se extinde miezul scări. Este unul dintre doar patru exemple de acest tip de boltă cunoscute în Anjou, cu castelul regelui René din Baugé, casa Barrault din Angers și primăria din Saumur. La exterior, ușa, în formă de mâner de coș, este înconjurată de patru ferestre suprapuse, ale căror laturi, încadrate de stâlpii decorați, accentuează momentul vertical. De inspirație italiană, decorul include medalioane și uneori modele complexe. Banda de deasupra ferestrei inferioare are o față de medalion, încadrată în putti. Deasupra celei de-a doua ferestre o cască este înconjurată de frunziș; un steag poartă inscripția „Chambes Cree”, o aluzie la constructorul castelului. Amenajarea celei de-a treia ferestre prezintă o scenă deosebit de curioasă: sub o bandă largă desfășurată în partea superioară, două maimuțe se confruntă de o parte și de alta a unei reprezentări enigmatice: una dintre animale ridică, la folosind un lanț, o piatră pe care este instalată o maimuță mică. Pe casetă puteți citi motto-ul Chambes „Je le feray”. În cele din urmă, fereastra înaltă poartă deasupra cornișei sale un cerb în repaus, simbol de vânătoare. Prezența scoicilor pe șnur și pe pilastri face posibilă precizarea ipotezei potrivit căreia scara ar fi putut fi construită cu ocazia căsătoriei Annei de Laval cu Philippe de Chambes, sărbătorită în 1530, dar asemănările observate cu decorul pavilionului de intrare al castelului Gaillon ar argumenta mai degrabă în favoarea unei date mai vechi. Clădirea este situată paralel cu râul, pe marginea nordică a stâncii care servește ca bază. Se compune dintr-o clădire principală, flancată, la nord, de două pavilioane pătrate înalte și, la sud, de două turle de scară care sunt înscrise în unghiurile inițiate de două aripi scurte. Spre est, un zid leagă acest complex de resturile unui alt turn pătrat, odată la fel de ridicat ca cele anterioare. Spre vest se afla intrarea în curte: un document din anii 1636-1640 arată un pasaj îngust acoperit într-un pavilion și precedat de un pod de legătură, conectat la casă printr-o perdea îngrenată. Curtea are o fântână centrală. O vizită la gropă vă permite să observați rămășițele unui zid medieval în mare parte prăbușit, sprijinit pe un terasament de pământ. În spatele peretelui este, de asemenea, acoperit de o masă solidă de pământ care a fost străpunsă de beci care alterează stabilitatea întregului. Dincolo de gropi, spre vest, rămân câteva elemente din curtea fermei, inclusiv corpul de intrare. Acesta are vedere la Place des diligences și se remarcă printr-o frumoasă scândură de lemn din secolul al XVI-lea, lângă o locuință construită în a doua jumătate a secolului al XV-lea altoită pe o clădire mai veche. O clădire lungă, datând și de la sfârșitul Evului Mediu, se sprijină spre nord pe contraforturi solide: conținea inițial grajdurile, o locuință și un hambar transformat în școală și locuință. Altitudinile includ câteva caracteristici remarcabile. Cea mai importantă este, fără îndoială, dispunerea machicolărilor care se desfășoară la înălțimea deasupra corpului central și a turnurilor de pe toate fețele locuinței, inclusiv în curte. Continuă pe cele două turnuri, pasarela corpului principal este întreruptă de lucarne și este astfel împărțită în segmente izolate, uneori foarte scurte (1,7 până la 7 m). Lucarne impun acest aspect original. Căutarea luminozității și ordinea fațadei au avut prioritate asupra aspectului pur defensiv și funcțional al drumului acoperit. Față de râu, fațada nordică pare mai impresionantă și mai severă, deoarece constă dintr-un prim etaj de beci străpunse cu ferestre mici. Cu toate acestea, această fațadă este larg deschisă la fiecare etaj prin șase ferestre mari, organizate aproximativ în palete. Parterul și pivnițele din curte permit controlul navigației pe Loara. Una din aceste camere are acces direct la râu. Scara principală din partea stângă duce la locuința de la parter și la salonul de la primul etaj. Această cameră foarte luminoasă, aprinsă de cinci ferestre și cu o lungime de șaptesprezece metri, este încălzită de două șemineuri monumentale. Camerele mici înconjoară locuința și arată tranziția între zonele publice și cele private. În 1473, Ioan III de Chambes a succedat tatălui său. A construit un turn de scară renascentist cu un arbore poligonal, acoperit de o terasă. Pașii conduc la o boltă în formă de palmier, în formă de palmier, de opt colțuri, destul de asemănătoare cu cele găsite în locuința lui Angers Barrault și primăria din Saumur. Scările sunt decorate cu pilaștri care se învecinează cu ferestrele; medalioane, putti și candelabre purtate de labele leului. Alexandre Dumas, ca de obicei, dezvoltă istoria Franței într-un mod liber, într-un mod romantic. Montsoreau, scris Monsoreau în scopurile poveștii, nu apare în La Reine Margot, ci este prezent în celelalte două părți ale saga. Această trilogie a Valois permite lui Dumas să reunească marea Istorie și mica istorie, introducând, de la Doamna de Monsoreau, trei personaje importante din curtea Franței, Ludovic de Bussy d'Amboise, Francisca de Maridor (Diana de Méridor, doamna de Monsoreau) și Carol de Chambes (contele de Monsoreau), amintind astfel importanța domniei Montsoreau la mijlocul secolului al XVI-lea și rolul central pe care Ioan IV de Chambes l-a jucat în executarea Angevin Saint-Barthélémy. Într-adevăr, această figură istorică este descrisă într-un mod terifiant de Dumas. Povestea de dragoste dintre soția sa, Diana de Méridor și Bussy, este o ocazie pentru Dumas de a descoperi această figură istorică, autorul masacrului din Angers și Saumur protestativi. Zelul său a permis, de asemenea, domniei Montsoreau, până atunci o baronie, să fie ridicat de regele Franței la rangul de județ. El execută astfel cu rapiditate iubitul soției sale. Romanul are loc în principal la Paris și Anjou. Doamna de Monsoreau este un roman istoric care amestecă două intrigi: O intrigă politică privind politica și problemele religioase sub regele Henric al III-lea al Franței, inclusiv rivalitatea cu fratele său, Francisc de France, duce de Alençon și apoi duce de Anjou, un personaj fascinant dar fără onoare. În romanul lor Pe câmpuri și după greve (Par les champs et par les grèves), Gustave Flaubert și Maxime Du Camp povestesc călătoria lor la Montsoreau, la 8 mai 1847:. În secolul al XIX-lea, structura masivă a castelului de la Montsoreau se ridica direct pe malurile Loarei, starea clădirii care începea să scadă, precum și amenajarea dramatică a confluenței celor două râuri majore care sunt Viena și Loira, inspiră artiști romantici și preimpresionisti în călătoria lor prin Loire. În octombrie 1826, William Turner a făcut o scurtă ședere pe malurile Loarei și a făcut douăzeci și una de vederi asupra râului. Acesta va imortaliza castelul Montsoreau luând ca cadru imensitatea decorației confluenței Viennei și Loarei. Această acuarelă păstrată la Ashmolean Museum din Oxford a fost totuși gravată în 1832; o copie este păstrată la Castelul Montsoreau. Auguste Rodin, un mare iubitor al arhitecturii clasice, nu a ezitat să reinstaleze pavilionul Expoziției Universale (căruia i-a adăugat un portic recuperat din castelul Issy) pe înălțimile Meudon, în 1895. Doi ani mai târziu, în jurul anului 1897, fascinat de arhitectura castelului Montsoreau, el desenează o vedere idealizată asupra fațadei de nord atunci când este practic deja în ruine. Doamna de Monsoreau este adaptată în cinci acte și zece tablouri, de tatăl Alexandre Dumas și Auguste Maquet, pentru a fi interpretate la Théâtre de l’Ambigu. Premiera va avea loc pe 19 noiembrie 1860 cu Jules-Henri Brésil în rolul principal al contelui de Montsoreau și Étienne Mélingue în rolul lui Chicot. Această piesă va fi interpretată de teatrul Porte Saint-Martin din Paris. Este de remarcat faptul că o operă a fost creată din Doamna de Monsoreau. Broșura a fost scrisă de Auguste Maquet, un colaborator fidel al lui Dumas, iar muzica a fost scrisă de Gaston Salvayre. Această operă a fost comandată de la Gaston Salvayre de Opera de la Paris și prima sa interpretare publică dată la Opéra Garnier la 30 ianuarie 1888. Această operă nu va avea succesul scontat și va fi interpretată doar de opt ori. În 2019, revista britanică All About History și-a publicat clasamentul dintre cele mai frumoase 101 castele din lume (101 World’s Greatest castles) și a clasat castelul Montsoreau cu numărul 53. La fel ca în cazul altor castele din Loira, cum ar fi Chambord, Amboise și Chenonceau, un premiu de curse de cai (premiul Montsoreau) îi este dedicat în timpul curselor la cursa de curse din Vincennes. |
Una dintre cele mai mari bătălii din război era pe vârful Șipka. Prima bătălie a durat între 17 și 19 iulie 1877, când forțele rusești au stabilit controlul asupra unei zone importante pentru legăturile dintre nordul și sudul Bulgariei. După trecerea pasajului, trupele rusești au luat poziții de protecție. Generalul Darojinski avea aproximativ 5 000 de oameni în trei poziții: în vârful Sveti Nikola, pe dealul central și în spațiul dintre cele două puncte. În timpul celei de-a doua lupte, trupele ruse, inclusiv un număr de trupe bulgare de voluntari, au reușit să oprească atacul forțelor otomane în încercarea de a deschide calea către orașul Plevna. Lupta decisivă a început pe 23 august când otomanii au atacat toate pozițiile rusești, iar lovitura principală a fost îndreptată din nou spre Sveti Nikola. În această luptă, arsenalul feroce al forțelor bulgare a început să arunce cu pietre și chiar cu cadavrele apărătorilor săi. În ultimul moment, a sosit ajutorul a 27.000 de trupe, după care Șipka a fost apărată. Câteva săptămâni mai târziu, Suleiman Pașa a făcut o altă încercare de a captura zona, dar a suferit un regres major. La 13 septembrie, Suleiman Pașa a început să bombardeze pozițiile ruse care au durat până pe 17 septembrie, când Suleiman Pașa a făcut un atac frontal împotriva Sveti Nikola, dar, în ciuda succesului său inițial, a trebuit să se retragă din nou. Aceasta a fost urmată de o iarnă în care zona a fost transformată într-o cetate pentru a dezactiva ofensiva otomană împotriva Bulgariei de Nord, după care a fost deschisă ruta armatei ruse spre Istanbul. |
Éder Gabriel Militão () este un fotbalist profesionist brazilian care în prezent evoluează pe post de fundaș la clubul spaniol Real Madrid CF. În martie 2019, Real Madrid a anunțat oficial că a semnat un contract de 6 ani (până în 2025) cu Militão. Acesta va juca până la sfârșitul sezonului pentru FC Porto, iar vara se va transfera la clubul spaniol. Născut în Sertãozinho, São Paulo, Militão a început să joace pentru echipele de tineret din São Paulo în 2010. A fost primul care a fost inclus în prima echipă pentru Copa Paulista 2016, debutând pe 2 iulie la o pierdere de 2-1 la Ituano. El a jucat 11 meciuri și a marcat de două ori, într-o victorie de 4-0 acasă peste C.A. Juventus, la 18 septembrie, care a asigurat calificarea în turul doi. Militão și-a făcut debutul profesional pe 14 mai 2017, la o pierdere de 1-0 la Cruzeiro în meciul de deschidere al Campionatului Brazilian Série A. El a avut 22 de apariții pe parcursul sezonului, în timp ce clubul a terminat pe locul 13, primind cartonaș roș și fiind eliminat pe 12 noiembrie până la sfârșitul unei remize împotriva la Vasco da Gama. La 7 august 2018, Militão a semnat un contract de cinci ani cu clubul portughez FC Porto. El a debutat în Primeira Liga pe 2 septembrie, plecând cu o victorie de 3-0 pe teren propriu ]mpotriva celor de la Moreirense și luând parte la primul gol marcat de căpitanul Héctor Herrera. De-a lungul ultimelor meciuri, tânărul s-a cimentat repede în echipa de start, formând un parteneriat defensiv cu coechipierul Felipe. La 28 noiembrie, brazilianul a înscris primul gol pentru club într-o victorie acasă de 3-1 împotriva la Schalke 04 pentru etapa de grupă 2018-19 în Liga Campionilor UEFA. La 14 martie 2019, Real Madrid a anunțat semnarea unui contract de șase ani, valabil începând cu 1 iulie 2019, pentru o taxă raportată de 50 de milioane de euro. Sao Paulo va primi 4 milioane de euro din taxa de transfer. |
Zerynthia polyxena este o specie de fluture aparținând familiei fluturilor Papilionidae. Z. polyxena este larg răspândit în Europa centrală și de sud (sud-estul Franței, Italia, Slovacia și Grecia), acoperinf Balcanii și ajungând până în sudul Kazahstanului și la Urali. Deși sunt foarte răspândiți, fluturii apar doar la nivel local. Acești fluturi rari pot fi găsiți în locuri calde, însorite și deschise, precum pășuni bogate, viță de vie, pe malurile râurilor, zone umede, zone cultivate, zone pustii, stânci și terenuri carstice, la o altitudine de aproximativ 1700 de metri deasupra nivelului mării, dar, de obicei, sub 900 de metri. Pe marginile aripilor posterioare au o linie neagră sinuoasă, cu o serie pete albastre și roșii de avertizare pentru a-i descuraja pe eventualii prădători (aposematism). Corpul este de culoare maro și are pete roșii pe părțile laterale ale abdomenului. Această specie este similară cu Zerynthia rumina, Zerynthia cerisyi și Zerynthia cretica. Cu toate acestea, acest fluture poate fi confundat numai cu Z. rumina. Diferențele sunt prezența de albastru pe aripile posterioare la Z. polyxena și cantitate mai mică de roșu pe aripile anterioare comparativ cu Z. rumina. Habitatele acestor două specii se suprapun doar în sud-estul Franței. Omizile de Z. polyxena sunt de până la 35 de milimetri lungime. Acestea sunt inițial negre, apoi devin de culoare gălbuie, cu șase rânduri de țepi cărnoși portocalii și negri peste corp. Este un fluture care apare primăvara devreme. Adulții zboară în perioada aprilie-iunie într-un singur puiet. Adulții sunt activi pentru nu mai mult de trei săptămâni. Femelele depun ouăle izolat sau în grupuri mici în partea de jos a plantelor gazdă. Ouăle sunt sferice și albicioase la început și de culoare albăstruie înainte de ecloziune. Omizile se hrănesc cu plante precum Aristolochia clematitis, Aristolochia rotunda, Aristolochia pistolochia, Aristolochia pallida. Plantele care servesc ca hrană larvelor oferă substanțele toxice care sunt păstrate la adulți, ceea ce îi face necomestibili. Omizile tinere se hrănesc la început cu flori și lăstari tineri, iar după a doua năpârlire se hrănesc cu frunze. Pupele rămân legate cu un suport de mătase pentru iernare, iar noii adulți ies în primăvara anului viitor. |
Greta Tintin Eleonora Ernman Thunberg () este o activistă de mediu suedeză care încearcă să oprească încălzirea globală și schimbările climatice. În august 2018, a devenit o figură proeminentă pentru începerea primei greve școlare pentru climă, în față clădirii parlamentului suedez. În noiembrie 2018, ea a vorbit la TEDxStockholm; în decembrie același an s-a adresat Conferinței Națiunilor Unite pentru Schimbările Climatice, iar în ianuarie 2019 a fost invitată să vorbească la Forumul Economic Mondial de la Davos. Greta Thunberg s-a născut la 3 ianuarie 2003. Mama ei este cântăreața suedeză de operă Malena Ernman, iar tatăl ei este actorul Svante Thunberg, numit așa după ruda lui îndepărtată Svante Arrhenius. Bunicul ei este actorul și regizorul Olof Thunberg. În decembrie 2018, Thunberg s-a descris ca fiind "diagnosticată cu sindromul Asperger, tulburare obsesiv-compulsivă (TOC) și mutism selectiv". Pentru a diminua amprenta de carbon a familiei, ea a insistat ca ei sa devină vegani și să renunțe la zborurile cu avionul. La 20 august 2018, Thunberg, elevă pe atunci în clasa a IX-a, a decis să nu meargă la școală până la alegerile generale din Suedia din 2018, pe 9 septembrie, după valuri de căldură și incendii în Suedia. Ea solicita ca guvernul suedez să reducă emisiile de carbon în conformitate cu Acordul de la Paris și a protestat în fiecare zi în timpul orelor de școală, în fața Riksdagului, cu semnul Skolstrejk för klimatet (Grevă școlară pentru climă). După alegerile generale, ea a continuat să facă grevă doar vineri, câștigând atenție mondială. Ea a inspirat elevii din întreaga lume să participe la greve școlare. În decembrie 2018, peste 20.000 de elevi au făcut greve în cel puțin 270 de orașe. Thunberg creditează activiștii adolescenți de la Școala Parkland din Florida, care a organizat luna Martie pentru viața noastră, ca sursă de inspirație pentru începerea grevei școlare pentru climat. Greta Thunberg a fost unul dintre câștigătorii dezbaterii din Svenska Dagbladet privind scrierea unui articol pentru tineri despre climat în mai 2018. Thunberg a fost nominalizată pentru Premiul companiei electrice Telge Energi pentru copii și tineri care promovează dezvoltarea durabilă, Premiul pentru copii pentru climat, dar l-a refuzat deoarece finaliștii ar fi trebuit să zboare spre Stockholm. În noiembrie 2018, ea a obținut bursa Fryshuset a Rolul Tânărului Model al Anului. În decembrie 2018, revista Time o numește pe Thunberg unul dintre cei mai influenți adolescenți din lume în 2018. Cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii, Thunberg a fost proclamată cea mai importantă femeie a anului în Suedia în 2019. Premiul s-a bazat pe un sondaj realizat de institutul Inizio, în numele ziarului Aftonbladet. Trei parlamentari norvegieni au nominalizat-o pe Thunberg pentru Premiul Nobel pentru Pace din 2019. După ce greva școlară pentru climă a obținut un impuls, Thunberg a devenit o țintă a eforturilor de a o discredita sau de a profita de profilul său înalt. La sfârșitul lui 2018, Ingmar Rentzhog, fondatorul Fundației non-profit We Do not Time (WDHT), a recrutat-o pe Thunberg consilier neremunerat pentru tineret și a folosit numele și imaginea lui Thunberg fără cunoștința sau permisiunea acesteia de a ridica milioane pentru WDHT's, filiala cu profit We Don't Have Time AB, la care Rentzhog este CEO. Thunberg nu a primit bani de la companie. Ea și-a încheiat rolul de consilier voluntar la WDHT, declarând că "nu face parte din nici o organizație ... sunt absolut independentă ...(și) fac ceea ce fac complet gratuit". |
Quedara basiflava este un fluture din familia Hesperiidae și este endemic în Gații de Vest din India. Charles Swinhoe a descris un fluturele mascul ca având partea dorsală maro închis lucios, aproape negru. Aripa anterioară are o bandă scurtă post-medială semi-hialină, albă, destul de lată, compusă din două pete semi-pătrate, alungite, conjugate, cu pata de jos mai mare. O pată și mai mare semi-pătrată este plasată sub acestea până la prima nervulă mediană, separată de petele de mai sus doar de vena mediană, având capătul exterior extinzându-se puțin în afară. Aripa posterioară este fără nici un semn. Perii ambelor aripi sunt maro. Partea ventrală a aripilor este aproape la fel de închisă la culoare ca partea dorsală. Aripa anterioară este însemnată similar. Aripa posterioară are o pată la bază de culoare galbenă, variind ca dimensiune între exemplare. Antenele sunt negre, fără semne. Pedipalpii, capul, corpul și picioarele sunt de aceeași culoare cu aripile pe partea dorsală, iar pe partea ventrală sunt gri. Femela se aseamănă masculului, cu petele de pe aripa anterioară puțin mai mari. |
Biopolitica este un domeniu de intersecție între biologie și politică. Reprezintă un raționament politic luând în considerare administrarea vieții și ca subiect populațiile unei localități. Citându-l pe Foucault, înseamnă „a asigura, susține, și multiplica viața, și a pune această viață în ordine.” Termenul a fost inventat de Rudolf Kjellen, cel care a inventat și termenul geopolitică, în lucrarea sa în două volume din anul 1905 intitulată Marile Puteri. În studiile americane contemporane de științe politice, utilizarea termenului este în general baleată între un grup poststructuralist folosind semnificația dată de Michel Foucault (care denotă puterea socială și politică asupra vieții) și un alt grup care îl folosește pentru a denota studii interdisciplinare din biologie și științe politice. În viziunea organicistă a lui Kjellén, statul politic era un organism cvasi-biologic, o „ creatură supra-individuală”.Kjellén a încercat să studieze „războiul civil dintre grupurile sociale” (cuprinzând statul) dintr-o perspectivă biologică și a numit disciplina sa putativă „biopolitică”. Termenul a fost utilizat ocazional și de către naziști. De exemplu, Hans Conrad Julius Reiter l-a folosit într-un discurs din anul 1934 pentru a se referi la conceptul lor de națiune și stat pe baze biopolitice și chiar la politica rasială a lor. Noțiuni anterioare ale conceptului pot fi regăsite chiar în perioada Evului mediu în lucrarea Policraticus a lui John din Salisbury în care era inventat și folosit termenul corp politic. Prima utilizare modernă a termenului (în limba engleză) începe cu un articol scris de GW Harris pentru revista Era nouă din anul 1911 în care autorul sprijinea lichidarea „lunaticilor” folosind 'camera letală a statului'. Conceptul începe apoi să câștige teren în secolul al XIX-lea cu lucrarea lui Walter Bagehot Fizică și politică în care acesta reflecta asupra termenului ca și cum ar fi fost un om de știință instruit de felul lui Jakob von Uexküll. Bagehot nu avea o minte instruită științific precum von Uexküll, astfel că el (Bagehot) ezită în explicarea termenului. Totuși cartea are câteva aspecte de noutate în special pe subiectul selecției naturale și politicii. În lucrarea sa din anul 1938, intitulată Bio-politică, Morley Roberts argumenta că un model corect pentru politica mondială este cel al „unei slabe asocieri de colonii ceulare și protozoare”.Robert E. Kuttner afolosit termenul pentru a se referi la marca sa specifică de „rasism științific”, după cum l-a denumit, la care a lucrat cu Eustace Mullins, împreună cu care Kuttner a fondat Institutul de biopolitică la sfârșitul anilor 1950, și cu Glayde Whitney, un genetician comportamental. Majoritatea adversarilor săi au catalogat modelul ca fiind antisemitic. Kuttner și Mullins au fost inspirați de Morley Roberts, care a fost la rândul său inspirat de Arthur Keith, sau ambii au fost inspirați reciproc și fie au fost co-autori fie au avut în comun Institutul de biopolitică, pentru lucrarea Biopolitica materialismului organic dedicată lui Roberts și au retipărit câteva dintre lucrările acestuia. În lucrarea lui Foucault, stilul de guvernare care reglementează populațiile prin „bioputere” (aplicarea și impactul puterii politice asupra tuturor aspectelor vieții umane). În lucrările lui Michael Hardt și Antonio Negri, insurecția anti-capitalistă folosind viața și trupul ca arme; exemplele includ fuga de putere și 'în cea mai tragică și revoluționară formă a sa', terorismul sinucigaș. Conceptualizat ca opusul bioputerii, care este văzută ca practica suveranității în condiții biopolitice. Aplicarea politică a bioeticii. Un spectru politic care reflectă poziții către consecințele sociopolitice ale revoluției biotehnologice. Pledoarie politică în sprijinul, sau în opoziția, unor aplicații ale biotehnologiei. Politici publice privind unele aplicații ale biotehnologiei. Pledoarie politică privind asigurările sociale ale tuturor formelor de viață și cum acestea se mișcă unele pe celelalte. Conform profesoarei Agni Vlavianos Arvanitis, biopolitica este un cadru conceptual și operațional pentru dezvoltarea societății, promovând biosul (viață în limba greacă) ca temă centrală în fiecare întreprindere umană, fie ea politică, educație, artă, guvernare, stiință sau tehnologie. Acest concept folosește biosul ca pe un termen prin care se referă la toate formele de viață de pe planeta noastră, incluzând variația lor genetică și geografică. Catastrofele sunt mobilizate periodic ca vehicule ale transformărilor istorice. Statele europene se regăseau adesea zbătându-se cu propensități sociobiologice ale populațiilor. Mercantilismul și modurile de producție capitaliste au condus la o abordare biopolitică modernă a foametei: statul modern a depins de a asigura o dietă suficientă să mențină mașinile biologice ale capitalismului industrial în funcțiune. Britanicii au dezvoltat biopolitica în tandem cu colonizarea pentru a-și întări controlul asupra irlandezilor. Și cea de-a treia republică franceză din Arica de Vest a folosit biopolitica în eforturile coloniale. Revoluția din microbiologie de la fin-de-siecle și avansul specific în legislația sănătății publice au ajutat francezii. Mai mult, datorită teoriei bolilor produse de germeni microbieni introdusă de Robert Koch și Louis Pasteur, etiologiile unora dintre cele mai mortale boli - holera și tifoida - au început să fie înțelese în anii 1890, iar francezii au folosit această această nouă cunoaștere științifică la tropicele Africii de Vest. Boli precum ciuma bubonică au fost izolate, iar vectorii malariei și febrei galbene au fost identificați în scopul politic al sănătății publice. Au fost aprobate legile sănătății publice pentru a introduce standarde actualizate. Scopul era ca africanii să răspundă la fel ca cetățenii metropolelor la stimulentele de piață și noile tehnologii impuse de un stat progresiv. Astfel, sănătatea publică era o preocupare politică în sensul că statul spera ca cetățenii să fie mai productivi dacă ar trăi mai mult. Filozoful francez și teoreticianul social Michel Foucault a discutat pentru prima data despre ideile sale din biopolitică în seria de lecturi „Societatea trebuie să fie apărată” ținute la Collège de France în anii 1975 și 1976. Conceptele lui Foucault despre biopolitică sunt în mare parte derivate din propria sa noțiune de bioputere, și din extinderea puterii statului atât peste corpurile fizice cât și politice ale populației. Deși este doar menționată în lecturile „Societatea trebuie să fie apărată”, noțiunea conceptului de biopolitică (Foucault nu a inventat conceptul) a devenit proeminentă în științele sociale și umaneiste. Foucault a descris biopolitica precum „o nouă tehnologie a puterii...[care] există la un nivel diferit, la o scară diferită, și [care] are o suprafață de contact diferită, și folosește instrumente foarte diferite.”Mai mult decât un mecanism disciplinar, biopolitica lui Foucault acționează ca un aparat de control exercitat asupra unei populații ca un întreg sau, cum spunea Foucault, „o masă globală.”În următorii ani, Foucault a continuat să-și dezvolte noțiunile de biopolitică în lecturile „Nașterea biopoliticii” și „Curajul adevărului”. Foucault a dat numeroase exemple de control biopolitic atunci când a menționat conceptul pentru prima dată în anul 1976. Aceste exemple includ „raportul dintre nașteri și decese, viteza de reproducere, fertilitatea unei populații, și așa mai departe.” A comparat această metodă de control social cu puterea politică din Evul mediu. Atunci pandemiile făceau moartea o permanentă și perpetuă parte a vieții, apoi la finalul secolului al XVIII-lea s-a trecut la introducerea milieu-lui în științele biologice. Foucault a făcut apoi diverse comparații cu științele fizice în care industrializarea populației ieșea în față cu conceptul de muncă, unde Foucault argumentează că puterea începe să devină țintă a acestui milieu până în secolul al XVII-lea. Miguelángel Verde Garrido. (2015). Contestarea unei biopolitici a informațiilor și comunicațiilor: importanța adevărului și subvegherea după Snowden în: Supraveghere & Societate (vol. 13, nr. 2; pag. 153-167). |
Shadowhunters este un serial american de drame supranaturale dezvoltat de Ed Decter, bazat pe seria populară de cărți The Mortal Instruments scrisă de Cassandra Clare. A fost premiat în America de Nord pe Freeform pe data de 12 ianuarie 2016. Clary Fray tocmai s-a înscris la Academia de Arte din Brooklyn. La împlinirea vârstei de 18 ani, ea învață că este Shadowhunter, un om care are jumatate sânge de om și jumătate sânge angelic și care protejează oamenii de demoni și de cei rătăciți. În noaptea aceea mama lui Clary, Jocelyn, este răpită de un grup de ucigași de umbre, numiți Cercul. Liderul lor este fostul soț al lui Jocelyn, Valentine Morgenstern, care este și tatăl lui Clary. Cu mama ei dispărută, Clary se întoarce spre Luke, o persoană în care se încredea, doar pentru a fi "trădată". Clary se alătură grupului de Shadowhunters pentru a-și salva mama și descoperă puteri pe care nu le știa niciodată că le posedă. Clary este aruncată în lumea vânătorilor de demoni alături de misterioșii, narcisiștii și carismaticii Vânători de Umbre precum Jace Wayland, Isabelle și Alec împreună cu tocilarul loial, Simon. Trăind acum printre oamenii corecți, vrăjitori, vampirii și vârcolacii, Clary începe o călătorie de auto-descoperire în timp ce învață mai multe despre trecutul ei și despre viitorul ei. Serialul a avut premiera pe 12 ianuarie 2016, în S.U.A. pe Freeform. Al doilea episod, „The Descent into Hell Is Easy”, a fost lansat online în aceeași zi, în urma premierei primului episod. În decembrie 2015, Netflix a dobândit drepturi globale asupra Shadowhunters, cu excepția SUA, făcând serialul disponibil ca o serie originală, o zi după premiera americană, primul episod fiind lansat la nivel global pe 13 ianuarie 2016, iar episoadele ulterioare au fost lansate pe o bază săptămânală. Sezonul de debut al Shadowhunters a primit răspunsuri mixte din partea criticilor. Metacritic a oferit un rating din 45 din 100, bazat pe 9 recenzii, indicând „recenzii mixte sau medii”. Rotten Tomatoes a acordat seriei un rating de 46%, bazat pe 12 recenzii, cu un rating mediu de 5,6 / 10. Consensul site-ului afirmă: „Shadowhunters se mândrește cu emoții vizuale și o premisă bogată în potențial, dar nu sunt suficiente pentru a depăși slăbiciunea auto-serioasă și comploturile plictisitoare și plictisitoare." Seriale de televiziune americane |
Specificația actuală este PCIe 4.0 și a fost lansată în 2017, versiunea 5.0 a fost planificată pentru 2019. În prezent, slotul PCI Express a înlocuit complet sloturile AGP, PCI si PCI-X. Principalele caracteristici ale magistralei PCIe sunt următoarele: Unifică arhitectura de I/E pentru diferite tipuri de sisteme, cum sunt calculatoare de birou, laptopuri, stații de lucru, servere, platforme de comunicație și sisteme înglobate. Permite interconectarea atât a circuitelor integrate de pe placa de bază, cât și a plăcilor de extensie prin intermediul unor conectori sau cabluri. Comunicația este bazată pe pachete, cu rată de transfer și eficiență ridicate. Interfața este serială, ceea ce permite reducerea numărului de pini și simplificarea conexiunilor. Performanța este scalabilă, obținută prin posibilitatea implementării unei anumite interconexiuni cu ajutorul mai multor benzi de comunicație. Modelul software este compatibil cu arhitectura PCI clasică, ceea ce permite configurarea circuitelor PCIe, încărcarea sistemelor de operare și utilizarea driverelor software existente, fără a fi necesare modificări. Permite o calitate diferențiată a serviciilor (QoS) prin posibilitatea de alocare a unor resurse dedicate pentru anumite fluxuri de date, de configurare a politicilor de arbitrare QoS pentru fiecare componentă și de a utiliza transferuri izocrone pentru aplicații în timp real. Pune la dispoziție o gestiune avansată a puterii consumate prin identificarea posibilităților de gestiune a puterii consumate de către fiecare periferic, trecerea unui periferic într-o stare cu un anumit consum de putere și recepționarea notificărilor asupra stării curente a perifericului. Asigură integritatea datelor la nivelul legăturii pentru toate tipurile de tranzacții. Permite raportarea și gestionarea avansată a erorilor pentru îmbunătățirea izolării defectelor și recuperarea erorilor. PCI Express este o magistrală de comunicație punct-la-punct de mare viteză și full duplex (bidirecțional) care transferă informațiile sub formă de pachete numite și “benzi”. Această arhitectură serială, oferă posibilitatea de configurații multi-card, care se pot realiza în Scalable Link Interface (SLI) sau AMD Crossfire. Toate dispozitivele cuplate la magistrală conțin buffere FIFO de transmisie și recepție. Fiecare bandă poate transporta 250 MB/s în fiecare direcție. În standardul PCI Express, numărul de benzi este de obicei precizat prin nominalizarea numărului de benzi cu prefixul “x” în față (ex. PCI Express x16). Prin comparație, o singură bandă PCI Express are aproape dublul ratei de transfer al standardului PCI, o magistrală cu 4 benzi are rata de transfer comparabilă cu PCI-X, iar o magistrală PCI Express x8 are o rată de transfer comparabilă cu AGP 8x. Fiecare bandă a unei conexiuni PCI Express conține două perechi de fire - unul pentru a trimite și unul pentru a primi. Pachetele de date sunt transmise pe bandă la o rată de un bit pe ciclu. O conexiune x1, cea mai mică conexiune PCIe, are o bandă formată din patru fire. Acesta efectuează un bit pe ciclu în fiecare direcție. O conexiune x2 conține opt fire și transmite doi biți deodată, o conexiune x4 transmite patru biți, ș.a.m.d. Celelalte configurații sunt x12, x16 și x32. Conexiunea PCI Express suportă până la 32 de benzi pentru o conexiune, astfel fiind posibilă o rată maximă de transfer de 8GB/s în fiecare direcție. Arhitectura magistralei seamănă cu arhitectura USB, viteza superioară fiind asigurată de un număr mai mare de canale seriale prin care se transferă date simultan. Un canal conține 2 linii de transmisie seriale unidirecționale (simplex), fiecare linie fiind compusă din 2 fire cu transmisie diferențială LVDS (Low Voltage Differential Signaling Orice dispozitiv PCI Express poate funcționa în orice slot, dacă slotul are același număr sau mai multe linii. Acest lucru permite montarea plăcii PCI Express cu conectorul x1 în slotul x16 pe placa de bază. Dimensiunea oricărei plăci de extensie PCI Express, precum și numărul de pini, sunt dictate de numărul de benzi și de conexiunile totale. Același lucru este valabil pentru toate versiunile PCIe. Dimensiunile PCIe disponibile cele mai frecvente și numărul corespunzător de pini sunt după cum urmează: Din punct de vedere al alimentării cu energie electrică a perifericelor, magistral PCI Express poate oferi un maxim de 75 Watt, față de cei 40 Watt oferiți de portul AGP. Din punct de vedere al compatibilității, PCI Express este compatibil din punct de vedere software cu toate sistemele de operare și programele actuale nefiind nevoie de un update la software. În ceea ce privește modurile fizice de interconectare, sloturile PCI Express au mărimea fizică definită de numărul de benzi folosite de magistrală. Astfel, o placă de expansiune ce folosește mai multe benzi nu poate fi conectată într-un slot ce permite folosirea de mai puține benzi, însă o placă de expansiune ce folosește mai puține benzi poate funcționa fără probleme într-un slot fizic ce permite mai multe benzi de comunicație. Magistrala PCIe utilizează același model de comunicație ca și magistralele PCI și PCI-X ceeace permite utilizarea și păstrarea compatibilității cu sistemele de operare și driverele software existente, care nu necesită modificări. Prima versiune a specificațiilor magistralei PCIe a fost publicată de organizația PCI-SIG în anul 2003. Această versiune specifică o frecvență de funcționare de 2,5 GHz și o rată maximă a datelor de 250 MB/s pe o bandă de comunicație. Metoda de codificare utilizată este 8b/10b, prin care fiecare octet este codificat printr-un simbol de 10 biți. Versiunea 1.1 a fost publicată în anul 2005. Această versiune a introdus mai multe îmbunătățiri ale magistralei, este compatibilă cu PCI Express 1.0a, dar nu a specificat rate mai ridicate ale datelor. Specificațiile pentru versiunea 2.0 au fost publicate în anul 2007, iar pentru PCI Express 2.1 în 2009. Frecvența de funcționare a fost dublată la 5 GHz, ceea ce permite o rată maximă a datelor de 500 MB/s pe o bandă de comunicație. Specificațiile PCIe 2.x introduc îmbunătățiri ale protocolului de transfer punct la punct și ale arhitecturii nivelului software. Conectorii plăcilor de bază PCIe 2.x sunt compatibili cu plăcile de extensie PCIe 1.x. În general, plăcile de extensie PCIe 2.x sunt compatibile cu plăcile de bază PCIe 1.x, funcționând la frecvența mai redusă a acestora. Metoda de codificare utilizată este aceeași, 8b/10b. Noile caracteristici ale specificației PCI Express 3.0 includ o serie de optimizări pentru o semnalizare îmbunătățită și integritatea datelor, inclusiv transmițător și receptor egalizare, îmbunătățiri PLL, recuperare de date de ceas și îmbunătățiri ale canalelor pentru topologiile acceptate în prezent. Specificația PCI Express 3.1 a fost lansată la începutul lui 2014, consolidând diferite îmbunătățiri ale specificației PCI Express 3.0. Versiunea 4.0 a fost publicată în anul 2017. Această versiune dublează rata maximă a datelor asigurată de versiunea 3.0, la 16 GT/s sau 1,97 GB/s pe o bandă de comunicație. Puterea consumată a dispozitivelor în starea lor activă și inactivă a fost optimizată. De asemenea, această versiune introduce OCuLink 2, (o alternativă la conectorul Thunderbolt) care este versiunea a doua a conectorului OCuLink (Optical-Copper Link), cu până la patru benzi de comunicație (7,88 GB/s) pe fire de cupru. În iunie 2017, organizația PCI-SIG a anunțat începerea elaborării specificațiilor pentru versiunea PCIe 5.0, la care rata maximă a datelor să fie dublată din nou la 32 GT/s pe o bandă de comunicație. Versiunea finală a specificațiilor este de așteptat să fie publicată în primul trimestru al anului 2019. Specificația finală a standardului PCI Express 6.0 este programată pentru publicare în 2021. Rata estimată de transfer de date va fi de 32 GB/s pentru 4 linii și 128 GB/s pentru 16 linii. Una dintre cele mai frecvente utilizări ale sloturilor PCI Express este conectarea diferitelor carduri de extensie. În general, aceasta va include o placă video, placă de sunet, modemuri, carduri de rețea (cu fir și fără fir), Tuner TV, captură video, USB, SSD. O serie de carduri de extensie au fost dezvoltate pe baza PCIe. Acestea includ: PCI Express ExpressModule: un factor modular hot-plug pentru servere și stații de lucru Serial Digital Video Out (SVDO): permite utilizarea unui slot PCI Express x16 pentru a adăuga interfețe suplimentare de semnalizare video, cum ar fi ieșirile monitorului VGA și DVI, ieșiri SDTV și HDTV sau intrări TV Tuner pe o placă de bază care conține un procesor grafic integrat Intel 9xx. M-PCIe (Mobile PCIe): specificația M-PCIe adaptează protocolul PCI Express pentru utilizarea cu MIPI M-PHY aplicații care necesită un consum scazut de energi, cum ar fi tablete și smartphone-urile. |
Proiectul a fost inițiat în noiembrie 2014 și a fost inaugurat la 8 aprilie 2016. Muzeul deține colecția Philippe Méaille. Reunit de Philippe Méaille în ultimii 25 de ani, este cea mai mare colecție de lucrări ale conceptualiștilor radicali Art & Language. Art & Language a jucat un rol important în invenția artei conceptuale. Între 2010 și 2018, colecția Philippe Méaille a fost, de asemenea, în împrumut pe termen lung la MACBA din Barcelona, care a adus cele două instituții să colaboreze în mod regulat. Philippe Méaille, care a locuit timp de 15 ani la Anjou, a lucrat în paralel cu Christian Gillet, președintele departamentului Maine-et-Loire, pentru a studia posibilitatea de a crea un muzeu de artă contemporană în Anjou și a instala colecția sa în castelul Montsoreau, o proprietate departamentală. În același timp, ei au angajat o reflecție asupra artei contemporane ca prioritate culturală și turistică pentru dezvoltarea Maine-et-Loire. De mai bine de o mie de ani, castelul Montsoreau este poarta ținutului Anjou, iar acum este singurul castel de pe Loara care este un muzeu al artei contemporane. A fost construit de unul dintre ambasadorii regelui Carol al VII-lea al Franței, , care, împreună cu , a fost primul senior care a introdus Renașterea italiană în Franța. El a construit castelul Montsoreau între 1443 și 1453, chiar lângă malul Loarei, ca și palatele venețiene construite în aceeași perioadă. Colecția Philippe Méaille, care constituie colecția muzeului, este instalată în primele două etaje ale muzeului. Este alcătuită exclusiv din lucrări ale grupului de artiști Art & Language. Un acord cu Tate Modern din Londra autorizează difuzarea unui film co-produs de această instituție și fundației Bloomberg care va fi expus în interiorul Muzeului de Artă Contemporană Château de Montsoreau. Fondată în 1968, Art & Language - care își ia numele de la ziarul omonim Art-Language - este alcătuită din britanici, americani și australieni. Întrebările lor corosive privind statutul artistului, opera de artă sau chiar instituția însăși le face să fie văzute ca cele mai radicale figuri din istoria artei din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Acest colectiv, la originea a ceea ce se numește acum artă conceptuală, este încă activ și în prezent este reprezentat de Michael Baldwin și Mel Ramsden. Expozițiile temporare oferă acces la arta contemporană din 1965 până în prezent. Muzeul de Artă Contemporană - Castelul Montsoreau susține un program activ de împrumuturi către alte instituții la nivel local și internațional. |
Cartelul Sinaloa, cunoscut și sub numele de cártel del Pacificoeste o organizație criminală mexicană ce se ocupă cu traficul de droguri. Înființată în principal în Culiacán, Sinaloa, operațiunile sale se desfășoară în mai mult de jumătate din statele Mexicului și aproape întreaga graniță cu Statele Unite; totuși, ea concurează, în cererea națională și internațională de circulație a drogurilor cu Cartelul Jalisco Nueva Generación (CJNG), provocând un război între cele două organizații care continuă și în 2019. După ce a purtat războaie cu alte organizații, a reușit să profite de teritoriile dominate în trecut de cartelurile Juarez și Tijuana, grupuri slăbite și anihilate de Cartelul Sinaloa. Comanda vizibilă a organizației criminale este Ismael Zambada, alias "el Mayo", lider máximo de la capturarea (pentru a treia oară) și extrădarea în Statele Unite a lui Joaquín "el Chapo" Guzmán.În ciuda concurenței și a războiului pe care le-a avut cu cartelurile rivale și pe care le continuă încă, precum în cazul Cártel Jalisco Nueva Generación (CJNG), cartelul Sinaloa este considerat cel mai mare și mai important cartel din Mexic și una dintre cele mai influente organizații criminale din lume, având în vedere contactele internaționale în achiziționarea de arme și narcotice cum ar fi metamfetaminele pe care le cumpără în Asia și a le introduce în Statele Unite, la fel ca și cocaina, pe care o cumpără în Columbia de la grupuri paramilitare neregulate cum ar fi Clanul Golfului, disidenții față de EPL și FARC (în special, Frontul Oliver Sinisterra, alias " Guacho ", distrus de autoritățile columbiene în 2018). Are aproape un control total al traficului de-a lungul frontierei SUA cu [cocaină, metamfetamine și |
Specia a fost descrisă pentru prima dată de micologul american Charles Horton Peck, mai întâi sub numele Agaricus abruptus (1900), schimbându-l apoi în cel actual (2019) și publicat în Bulletin of the New York State Museum din 1905. După ce micologul german Paul Kummer l-a redenumit genul în Psalliota, în dependență de Elias Magnus Fries, în cartea sa Der Führer in die Pilzkunde din anul 1871, această nouă denumire a fost preluată de cei mai mulți colegi ai lui până la revenirea la taxonul lui Carl von Linné. În consecință, și speciile au fost redenumite și ciuperca aici descrisä a ascultat pentru mult timp pe numele Psalliota abruptibulba, determinat de botanistul și micologul american Calvin Henry Kauffman (1869-1931) în 1918. Această denumire se mai găsește în cărți micologice mai vechi. Caracteristici microscopice: Sporii sunt bruni, netezi și ovoidali cu o dimensiune cuprinsă între 6-8 × 4-5 microni. Culoarea lor este brun-purpurie. Basidiile poartă 4 sterigme fiecare. Reacții chimice: Buretele se decolorează cu Hidroxid de potasiu galben. În mod general, migdala de pământ poate fi doar confundată cu alte specii inofensive de genul Agaricus care au miros de anason sau de migdale, cum sunt Agaricus albolutescens (comestibil), Agaricus arvensis, Agaricus macrosporus. sau Agaricus silvicola, dar și cu cele alte soiuri albuie ale genului Agaricus fără mirosul specific, ca de exemplu Agaricus bitorquis, Agaricus campestris sau, de asemenea, cu Amanita Eliae, Calocybe gambosa, Leucoagaricus leucothites ori Volvariella speciosa sin. Volvariella gloiocephala. Excepția face otrăvitorul Agaricus xanthodermus, a cărui carne de bază este colorată mereu galben, mirosind a iod, fenol sau cerneală. Altfel se prezintă situația, dacă un începător ar confunda soiul cu specii letale cum sunt Amanita phalloides, Amanita verna, Amanita virosa Entoloma sinuatum, sau Inocybe erubescens care este în tinerețe alb. Cu toate că această specie nu-și pierde mirosul de migdale în timpul preparării complet, migdala de pământ este un burete mult căutat și consumat, pentru că gustos și de calitate bună. El poate fi pregătit ca ciulama, de asemenea împreună cu alte ciuperci sau adăugat la un sos de carne, în special de vânat. Gustos este de asemenea cu jumări de ou, prăjit în unt cu verdețuri, ca umplutura unei plăcinte de foaie sau în mod ardelean (seu de porc, ceapă, ciuperci tăiate, morcov, păstârnac, boia ardei, smântână). Dar nu consumați aceastä specie în cantități mari (vezi jos). Agaricus abruptibulbus este cunoscut de a bio-acumula elementul toxic cadmiu - cu alte cuvinte, el absoarbe cadmiul mai repede decât îl pierde - astfel încât specimenele colectate în sălbăticie conțin deseori concentrații mai mari ale elementului decât solul în care sunt găsite. |
Philippe Méaille () este un autor francez și colecționar de artă și fondator și președinte al Muzeului de Artă Contemporană - Castelul Montsoreau. În prezent, Méaille deține cea mai mare colecție de lucrări Art & Language din lume. În 1994, Méaille a început să construiască legături cu artiștii de artă și limbă, inclusiv galeriatul Eric Fabre. Méaille a achiziționat un număr mare de lucrări de la Banca Elvețiană Rothschild în 1996. Aceste lucrări au fost achiziționate de la galeriatul elvețian Bruno Bischofberger, în 1972. În 2000, Méaille și-a instalat colecția în Castelul Bainerie, o fostă tabără de vară din orașul Argenteuil. Colecția lucrărilor Art & Language a fost răspândită pe întreaga suprafață de 50.000 de metri pătrați a castelului. În 2006, Méaille a organizat o expoziție publică cu școala de arte Beaux-Arts din Nantes. În 2011, Méaille a anunțat un împrumut pe termen lung de 800 de lucrări de Art & Language pentru MACBA (Muzeul de Artă Contemporană Barcelona). În 2014, Jill Silverman van Coenegrachts a devenit curatorul colecției Méaille. În 2015, Méaille a semnat un contract de închiriere de 25 de ani pentru Castelul Montsoreau, un castel situat în valea Loarei. În același an, Méaille a fondat Muzeul de Artă Contemporană - Castelul Montsoreau, unde sunt expuse în permanență aproximativ 80 de lucrări ale colecției sale. În 2017, Méaille a decis să nu reînnoiască contractul de închiriere cu MACBA și, în schimb, a decis să-și repatrieze întreaga colecție la Muzeul de Artă Contemporană - Castelul Montsoreau. Méaille a declarat că principala cauză a acestei decizii a fost instabilitatea politică din Catalonia. |
Amos Guttman (în ebraică:עמוס גוטמן; ) a fost un regizor de film israelian, născut în România. Amos Guttman s-a născut în 1954 la Sita Buzăului în județul Covasna într-o familie evreiască care a emigrat în Israel în 1961 când avea vârsta de 7 ani. S-a stabilit la Ramat Gan unde părinții săi au avut un magazin de încălțăminte, numit „Bambino”. Guttman a studiat la Școala superioară de cinematografie Beit Zvi la Ramat Gan și a făcut serviciul militar. Guttman a fost [și majoritatea filmelor sale (excepția fiind „Himmo, regele Ierusalimului” care se referă la Războiul de Independență al Israelului) sunt centrate pe experiența homosexuală și |
Ferdinand Julius Cohn () a fost un biolog german. Este considerat a fi unul dintre fondatorii bacteriologiei moderne, fiind primul care a clasificat bacteriile pe baza morfologiei lor. |
Alain de Benoist () este un academician, eseist și filozof francez. Este considerat drept fondatorul ideologii Noii Drepte europene, totodată conducător al think-tankului Grupul de cercetare și de studiu al civilizației europene (GRECE). Fiind apropiat la început mișcărilor franco-algeriene la începutul scrierilor sale din 1970, ulterior a trecut la atacuri asupra globalizării, imigrației în masă și a liberalismului, ca fiind în cele din urmă fatale pentru existența Europei prin diviziunea și defectele sale. Benoist se opune liberalismului de tip american, considerat de el ca fiind impus după cel de-al doilea război mondial, cât și așa numita idee de „melting pot”. El se opune lui Jean-Marie Le Pen, chiar dăcă mulți oameni influențați de Benoist îl suportă. Se opune de asemenea, imigrației arabilor în Franța. Favorizează etnopluralismul, în care, organic, culturile și națiunile trebuie să se dezvolte independent. Benoist este, de asemenea, un susținător al ideii federalismului integral, în care statul națiunii este depășit, dând drumul identităților regionale și celui continental comun simultan. Benoist se consideră atât la stânga cât și de dreapta politică, deși critică democrația liberală modernă. Thomas Sheehan argumentează că Benoist a dezvoltat o nouă formulare a fascismului (adică Benoist e fascist). Benoist se opune creștinismului ca fiind intolerant, teocratic și pornit pe persecuții. Benoist a publicat numeroase lucrări în domeniul arheologiei, tradițiilor populare, istoriei religiilor. A publicat peste 50 de cărți și peste 3 mii de articole, care au fost traduse în aproape 20 de limbi. El a primit o educație juridică, filosofică și teologică. |