page
stringlengths 62
45.2k
|
|---|
Cartierul Pantelimon este numit după artera sa principală, care își trage numele de la orașul învecinat Pantelimon, la rândul lui denumit după sfântul Pantelimon, patronul unei foste mănăstiri aflate acolo.
Cartierul a fost până în 1971 un cartier cu case mici, fiind cunoscut pentru problemele sale de crimă organizată.
În 1974, primele blocuri au fost date în exploatare, iar între 1976-1978, ansamblul de locuințe Delfinul a fost construit.
Până atunci, majoritatea blocurilor din partea de est (dinspre Stadionul 23 August spre ieșirea din oraș) erau terminate, având un stil arhitectural complex, tipic al aniilor 70.
În 1979, clădirea Postăvăriei Române a fost dată și ea în exploatare.
În anii 80, blocurile în zona Bulevardului Chișinău și spre Piața Iancului/Șoseaua Mihai Bravu (dinspre Stadion) au fost construite, de construcție standard a erei respective (panouri prefabricate, blocuri copiate unul după altul, etc).
Începând cu anii 2010, zona cartierului Pantelimon a avut parte de o revitalizare, liniile de tramvai fiind înlocuite, blocurile reabilitate și schimbarea aspectului a șoselei.
Principalul obiectiv din cartier este National Arena cel mai mare stadion de fotbal din România.
Cartierul s-a extins peste teritoriul fostei comune Pantelimon-Dobroești, înghițind în întregime satul Mărcuța, care aparținuse acestei comune.
În satul Mărcuța se află fosta mănăstire Mărcuța, care avea un azil psihiatric, devenit în perioada comunistă „Spitalul de Recuperare a forței de muncă”.
La spitalul Mărcuța a fost internat Mihai Eminescu.
La 1 decembrie 2013 a fost inaugurat Turnul de apă și artă din Pantelimon, înalt de 37 de metri, iar pe 14 mai 2015, MegaMall-ul de lângă Arena Națională.
Pe șoseaua Pantelimon se regăsesc în prezent importante spații comerciale ale Capitalei:
|
A fost arestat la 6 mai 1948.
Deținut politic la Jilava și Sighet, a fost eliberat după 7 ani, în 1955, stingându-se din viață doi ani mai târziu.
A condus ziarul democrat Libertatea.
S-a născut la 5 februarie 1888 la Craiova, tatăl funcționar la Banca Națională fiind detașat în Capitala Băniei, la filiala locală.
După ce termină studiile la liceul bucureștean „Sf. Sava”, în 1903, s-a înscris la Facultatea de Litere, secția filosofie.
Atras de doctrina social-democrată devine un fervent apărător al acesteia, stârnind o mișcare în rândurile studenților, care îl urmau, dar și reacția puțin amicală a profesorilor conservatori, fiind amenințat cu excluderea din Facultate.
Ziarul publica articole inflamante, unele semnate de Constantin Titel Petrescu, în care erau aduse argumente pertinente în favoarea Programului politic și economic al PSD, care preconiza între altele: dreptul la referendum, descentralizarea administrativă și autonomia comunală, sancționarea prin lege a funcționarilor statului pentru orice abuz și atingerea drepturilor cetățeanului, asigurare unei Justiții cinstite, drepte și independente, reorganizarea învățământului, aplicarea unui impozit direct, proporțional și progresiv, introducerea contractului colectiv de muncă, crearea unei Case generale de ajutor pentru boală, invaliditate, lipsă de lucru și bătrânețe, organizarea unui credit agricol, reforma agrară.
Constantin Titel Petrescu debutează ca apărător în procesele intentate de-a lungul anilor militanților social-democrați în anul 1911.
Primul pe care l-a apărat, ca avocat, a fost Alexandru Nicolau, coleg de breaslă și facultate.
Nicolau publica în paginile ziarului o rubrică intitulată „Scrisori pentru recruți”, în care deplângea condițiile inumane pe care tinerii militari le îndurau în armată.
Ministrul de Război a socotit că Nicolau îndeamnă la nesupunere și ațâță armata la dezordine, sesizând Parchetul, care l-a acționat în judecată penală.
Cazul a stârnit un mare scandal politic, ziarele de mare tiraj făcând o adevărată campanie de presă în sprijinul acuzatului Nicolau, dar și de blamare a diferitelor cazuri flagrante de abuzuri din armată.
Toma Dragu, Mihail Gheorghiu Bujor, Constantin Mille, Constantin Bacalbașa și alți mari gazetari ai timpului s-au întrecut în a semna pamflete și comentarii acide, toate confirmând că Nicolau era nevinovat.
Tânărul avocat Constantin Titel Petrescu a avut o pledoarie excelentă în fața Completului de Judecată care l-a achitat pe inculpat.
În același an Constantin Titel Petrescu face o superbă pledoarie în alt proces, intentat social-democratului Grigore Dorobanțu, acuzat ca instigator al țărănimii de Guvernul Conservator a lui Petre P. Carp.
Tânărul avocat nu a pierdut ocazia să persifleze acuzatorii, ca și guvernanții încă speriați de răscoalele țărănești din 1907, reușind achitarea lui Dorobanțu.
De altfel Constantin Titel Petrescu el însăși se va implica în dezvoltarea cooperației, fondând în 1914 „Casa Poporului”, o societate cooperativă pe acțiuni.
Această societate cuprindea nu numai agenții de împrumut pentru meșteșugari și țărănime îndeosebi, ci și cluburi politice, sedii de sindicat, o editură și redacția unei publicații.
Constantin Titel Petrescu desfășoară o vie activitate publicistică în această perioadă premergătoare intrării României în Primul Război Mondial.
El scrie numeroase articole cu caracter memorialistic din timpul Campaniei militare din Bulgaria (1913) în care denunță incompetența politică și administrativă, starea deplorabilă sanitară din armată și haosul provocat de unii ofițeri incompetenți, care a costat viața a peste 5500 de militari.
Temerile lui s-au adeverit, trupele române fiind obligate să se retragă din fața inamicului mai bine organizat și înarmat, România semnând în martie 1918 rușinosul armistițiu cu Germania și Austro-Ungaria cunoscut în istorie ca „Pacea de la Buftea” prin care i se impuneau condiții înjositoare.
Constantin Titel Petrescu, demobilizat din Armată, rămâne în București, dar nu înceteză lupta politică.
El convoacă la 18 aprilie o serie de fruntași social-democrați, printre care Ilie Moscovici, Iordan Ionescu, Tache Georgescu și Ecaterina Arbore redactând și semnând un manifest protest față de lașitatea Guvernului Marghiloman care „a dus țara la dezastru”.
La 14 noiembrie 1918, Constantin Titel Petrescu și alți intelectuali sociali-democrați scot gazeta Trăiască socialismul, devenită imediat Socialismul.
După doar trei săptămâni publicația este suspendată, deoarece publicase manifestul-protest din aprilie, însă acestă măsură arbitrară a autorităților provoacă greve de protest, paralizând Capitala, ceea ce a obligat revenirea asupra interzicerii ziarului.
Tipografii bucureșteni organizează la 13 decembrie 1918 o grevă revendicând programul economic și politic al social-democrației, precum ziua de muncă de 8 ore, înlăturarea cenzurii, garantarea libertăților cetățenești, etc.
La începutul lunii februarie 1919, la București au venit social-democrații ardeleni Ion Fluieraș și Iosif Jumanca, miniștri în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, care s-au prezentat la regele Ferdinand cerând-i cu insistență deschiderea sediilor PSD și ale sindicatelor, libertatea întrunirilor și oprirea teroarei împotriva social-democraților.
Regele și primul ministru Ion I. C. Brătianu le-au satisfăcut cererile.
Pe Brătianu îl iritau mai ales articolele lui Constantin Titel Petrescu publicate în ziarele Lumea Nouă și Socialismul și nu uita faptul că tocmai acesta îi chemase la București, în decembrie 1918, pe Fluieraș și Jumanca, punându-i într-o situație penibilă în fața regelui.
De altfel, la începutul anului 1925 sosise un bun prilej spre a-i riposta gazetarului social-democrat într-o manieră brutală.
Constantin Titel Petrescu, pe atunci avocat și redactor la ziarul Socialismul, tocmai publicase un pamflet, sub pseudonimul de Stockman, în care ironiza moravurile cazone din Armată.
Ministrul de Război se simte ofensat și-l aduce pe autor în fața Curții Marțiale sub acuzația de „ultraj adus armatei”.
Cum era de așteptat, magistrații militari, aflați sub ordinea Guvernului, l-au condamnat pe inculpat la un an închisoare și 10.000 de lei amendă.
Trei luni a durat încarcerarea lui Constantin Titel Petrescu la Jilava, timp în care nu au contenit protestele, inclusiv ale „Ligii Drepturilor Omului”, la care s-au asociat toate ziarele de mare tiraj, cerând la unison respectarea drepturilor înscrise în Constituția din anul 1923, inclusiv a libertății de opinie, reîntronarea drepturilor cetățenești.
El va fi acela care la 7 mai 1927 va deschide lucrările Congresului.
După două zile de dezbateri s-a votat revenirea la vechea denumire Partidul Social Democrat și s-a adoptat un program politic, în care se făcea o categorică delimitare față de comunism și care a rămas valabil timp de două decenii.
În Biroul Comitetului Executiv Central al PSD a fost ales ca secretar Constantin Titel Petrescu, el rămânând de aici înainte în rândul conducerii partidului, avansând ulterior în funcție ca vicepreședinte, președinte al Comitetului Executiv și apoi președinte al partidului, demnitate pe care o deținut-o până la moarte.
Ca reprezentant al social-democraților din România, Constantin Titel Petrescu este prezent la congresele internaționale, printre care cele de la Paris, Bruxelles și Viena, unde cuvântările sale produc o vie impresie.
El contestă schema revoluției care constituie obstacol al progresului social, pledând pentru realizarea de aranjamente democratice pe plan economic și social, durabile și pozitive.
La începutul carierei politice Constantin Titel Petrescu nu refuză multe teze marxiste, cum ar fi lupta de clasă, dar o înțelegea ca o formă democratică, parlamentară, deschisă dialogului, nu legitimarea violenței, forței brutale sângeroase, propovăduite de leninism și stalinism.
În felul acesta el se apropia mai mult de curentul social-democrat reformist inițiat de Léon Blum, care întrezărea soluții dincolo de violență și marxism, pe cale parlamentară și transformării societății prin reforme economice.
Astfel Constantin Titel Petrescu respinge „dictatura proletariatului”, proletariatul rămânând în concepția sa un mandatar al puterii în cadrul pluripartitismului, nu „stăpânul” acesteia, acaparator al conducerii societății.
Această concepție, dezvoltată de Constantin Titel Petrescu și respectată de social-democrații români până în 1946, când s-a scindat partidul datorită manevrelor comuniștilor, a fost adoptată la 2 iulie 1951 la congresul de la Frankfurt pe Main al Internaționalei Socialiste.
În mai 1933 are loc Congresul PSD, Constantin Titel Petrescu fiind reales președinte al partidului, cu care prilej, în cuvântarea sa, se pronunță vehement împotriva regimului hitlerist, instaurat în Germania doar cu câteva luni înainte.
El a întrevăzut pericolul acestui regim antidemocratic, prin prisma încălcării principiilor social-democrate, reformiste, conținute în discursurile sale, chiar dacă Hitler își intitula partidul drept „național socialist”.
Aprecire care s-a dovedit corectă în derularea evenimentelor care au urmat.
În aceiași ordine de idei, Constantin Titel Petrescu a calificat mișcarea legionară ca o „trădare a românismului”, ținând seama de apropierea ei slugarnică față de nazism și fascism.
În 1937, convinge să revină în partid pe dizidenții conduși de doctorul Leon Ghelerter, desprinși din PSD în 1928 datorită respingerii tezelor politice reformiste avansate de el în congrese și articole publicate în ziare.
Un an doar după această reunificare, regele Carol al II-lea instaurează dictatura sa personală, încercând să imite fascismul lui Mussolini.
Prima măsură a dictaturii regale a fost desfințarea tuturor partidelor și crearea partidului unic, condus de el, intitulat „Frontul Renașterii Naționale - FRN”.
Scos în afara legii, PSD a continuat să existe, grupat în jurul ziarului Lumea Nouă, al cărui director era Constantin Titel Petrescu.
La 7 iulie 1940, el semna un articol fulminant în Lumea Nouă, scriind între altele:
După 6 septembrie 1940, regimul de dictatură militară al generalului Ion Antonescu a interzis ziarele cu caracter politic, inclusiv Lumea Nouă, ca și activitatea orcărui partid democratic.
Cu toate acestea, PSD a continuat sa-și mențină structurile, în noiembrie 1941 fiind aleasă o nouă conducere, având ca președinte pe Constantin Titel Petrescu.
Sub conducerea acestuia, în 1942 se va constitui un comitet de inițiativă lansând „lupta împotriva hitlerizării țării și intrării în război alături de puterile Axei”.
În a doua jumătate a anului 1943, a luat ființă Comitetul Executiv al PSD, având ca președinte pe Constantin Titel Petrescu, care primește și acordul de a demara acțiunea subversivă de înlăturare a dictaturii antonesciene, împreună cu liderii PNȚ, Iuliu Maniu, și PNL, Dinu Brătianu.
În tot cursul vremii, până la 23 august 1944, sub conducerea lui Constantin Titel Petrescu au loc consfătuiri în diverse case conspirative din București, Sinaia și Popești Leordeni, având ca obiectiv organizarea partidului în vederea insurecției.
Istoria consemnează evoluția evenimentelor premergătoare actului de la 23 august 1944, afirmarea PSD ca o forță politică democratică și națională, care și-a asumat răspunderi de importanță capitală.
La 24 august 1944, apare primul număr al ziarului Libertatea, organul de presă al PSD, având ca director pe Constantin Titel Petrescu.
În zilele următoare se reorganizează Comitetul Central al PSD, în funcția de președinte al partidului fiind ales Constantin Titel Petrescu.
Un număr imens de persoane cer să fie primite ca membri ai PSD, convinse de prestigiul și credibilitatea acestui partid, neerodat nici de acte de guvernare precum PNȚ și PNL și nici de bolșevism, cum era Partidul Comunist.
În noiembrie 1946 apare, în Editura PSD, volumul Socialismul în România (1835 - 6 septembrie 1940), o primă sinteză a mișcării socialiste, având ca autor pe Constantin Titel Petrescu.
Din considerente tactice, impuse de conjucturile naționale și internaționale, Constantin Titel Petrescu a consimțit în 1944 ca PSD-ul să devină partener egal alături de PNȚ și PNL și cu PCR, reprezentat de Lucrețiu Pătrășcanu, în vederea înlăturării dictaturii antonesciene.
Lucrețiu Pătrășcanu, care avea domiciliul la Bușteni, pe Valea Prahovei, venea adesea pe ascuns în vila lui Constantin Titel Petrescu de la Sinaia, trecând prin pădurea muntelui Cumpătu, unde a pus la cale și a semnat la 23 aprilie 1944 un acord privind crearea unui front unic al PSD cu PCR.
La 1 Mai 1944, Radio Londra anunță constituirea în Romănia a Frontului Unic Muncitoresc - FUN, care își propune să lupte pentru alungarea trupelor hitleriste din România, întronării unui regim de libertate și democratie.
În toate discuțiile ulterioare cu Iuliu Maniu, Dinu Brătianu și Lucrețiu Pătrășcanu, Constantin Titel Petrescu nu a încetat să atragă atenția că atitudinea PSD față de partidele din coaliția antihitleristă este datorată spiritului de colaborare națională pentru reinstaurarea unui regim democratic în România, subliniind necesitatea menținerii întregii independențe ideologice și politice a fiecărei organizații politice.
Ca urmare a diligențelor lui Constantin Titel Petrescu, la 20 iunie 1944 a fost semnată o declarație comună a celor patru partide, PNȚ, PNL, PSD și PCR, privind constituirea Blocului Național Democrat, „care să acționeze pentru salvarea țării” având ca obiectiv final reinstaurarea „unui regim constituțional, democratic, pe baza acordării drepturilor și libertăților civile tuturor cetățenilor țării”.
În acest text se recunoaște fără greș pana social-democratului Constantin Titel Petrescu, teoreticianul care a ținut să consfințească pentru viitorime tezele sale privitoare la drepturile omului exprimate neîncetat de-a lungul anilor.
În ziarul Libertatea din 5 septembrie 1944, Constantin Titel Petrescu expune fără echivoc toată istoria tratativelor anterioare actului de la 23 august 1944.
În ziarul Libertatea din 26 octombrie 1945 acest adevăr a fost expus limpede: „Trebuie împiedicată tendința acestuia (FND) de a se considera un supra-partid”.
Fruntașii PSD și îndeosebi Constantin Titel Petrescu nu au ezitat să se opună încercărilor repetate ale conducătorilor PCR, mulți veniți de la Moscova, de a desființa social-democrația, fluturând ideea realizării partidului unic muncitoresc.
Ana Pauker și Lucrețiu Pătrășcanu nu oboseau în organizarea a tot felul de manevre menite să subjuge PSD-ul.
Drept urmare CC al PSD a votat la 25 octombrie 1945 o rezoluție în care declară refuzul partidului de a adera la ideea susținută de PCR, textul încheind-se: “CC al PSD îndeamnă organizațiile sale să continue, cu toate puterile, munca de întărire și de afirmare a partidului”.
Ziarul Libertatea a relut, în numeroase articole, tema opoziției față de PCR.
Drept urmare, comuniștii au abandonat ideea Partidului Unic, cel puțin de formă, începând un alt tip de manevre pentru a convinge PSD-ul de a merge pe liste comune în alegerile ce se prefigurau.
În fața opoziției ferme a PSD, conducerea PCR a cerut cu insistență convocarea unei ședințe comune a Birourile Politice ale PSD și PCR pentru clarificarea problemei alegerilor.
Ședința s-a ținut într-adevăr într-un imobil din str. Amzei nr. 4, Constantin Titel Petrescu declarând hotărârea partidului: “Mergând singuri în alegeri, Partidul Social Democrat continuă tradiția sa, prezentând-se în fața alegătorilor cu programul său propriu.
El va folosi alegerile pentru a propaga în mase ideile socialiste și metodele sale de acțiune, distincte de ale celorlalte organizații politice”.
Hotărârea Biroului Politic al PSD a creat o situație penibilă pentru comuniști.
Însa PCR-ul schimbă rapid tactica, începând imediat asaltul de a corupe elemente din conducerea PSD, ca Th. Iordăchescu, Barbu Solomon și Lothar Rădăceanu, promițând-le unora funcții publice înalte, recompense exorbitante, în timp ce pe alții ca Ștefan Voitec, Ion Pas și Șerban Voinea îi șantaja cu învinuirea de „colaboraționiști” cu regimul antonescian.
La 10 martie s-au deschis lucrările Congresului PSD care urma să consfințească hotărârea Conferinței partidului din 1-3 decembrie 1945.
Adrian Dimitriu, participant la Congres notează în amintirile sale:„Dar, ceea ce s-a întâplat cu ocazia Congresului partidului de la 10 martie 1946 reprezintă una din paginile cele mai negre și mai dureroase din istoria Partidului Social Democrat din România.
Din ea se va putea vedea modul rușinos în care o parte din conducerea partidului, în frunte cu Lothar Rădăceanu și Ștefan Voitec (la care s-au alăturat în ultima oră și alții, în frunte cu Șerban Voinea), acționând cu rea credință și trecând fără nici-un scrupul peste convingerile lor anterioare, a pus la cale și au reușit să falsifice voința masei partidului, făcând ca, prin amenințări și corupție, delegații trimiși la Congres să accepte o teză pe care ei o combătuseră; și anume aceea de a merge pe liste comune cu comuniștii în alegerile viitoare.
Astfel, PSD s-a fracționat în mod nefiresc.
Partidul care devenise una dintre cele mai puternice forțe politice din țară a suferit o dureroasă dezmembrare, și anume într-o ramură credincioasă lui Rădăceanu - Voitec și una care l-a urmat pe președinte și care, mai târziu, a luat denumirea de Partidul Social-Democrat Independent, spre a se face deosebirea necesară de prima, „comunizată” scrie în amintirile sale Adrian Dimitriu.
După Congresul din 10 martie 1946, PSD-ul condus de Rădăceanu - Voitec a trecut la o campanie de excludere a membrilor partidului care își manifestau acum deziluzia și împotrivirea față de cele petrecute.
Printre cei excluși sunt de remarcat figuri marcante ale social-democrației românești ca Eftimie Gherman, Iosif Jumanca și Ștefan Lăcătuș.
În timp ce PSDI își urma drumul său firesc, sub președinția lui Constantin Titel Petrescu, gruparea Rădăceanu - Voitec a mers mai departe pe calea comunizării, organizând un Congres de „unificare” cu PCR, ținut la începutul lunii octombrie 1947.
La 20 februarie 1948 a avut loc semnarea actului de deces a grupării Rădăceanu - Voitec, a doua zi având loc Congresul de „unificare” a PSD cu PCR, noul partid luând numele de Partidul Muncitoresc Român, a cărui conducere era în proporție uriașă cea a fostului partid comunist.
De altfel, nu după mult timp la cel de al IX-lea congres al PMR s-a decis ca el să-și recapete denumirea de Partidul Comunist Român.
Afacerea de tip bolșevic era tranșată, social-democrația fiind asasinată.
În ziua de 9 mai 1946 s-a deschis Congresul PSDI, care dezavuând actele de falsificare a voinței PSD de către gruparea Rădăcenu - Voitec i-a exclus din mișcarea social-democrată pe toți adepții comunizanți ai acestora, care acceptaseră ideologia marxist-leninistă-stalinistă.
Participând pe liste proprii la alegerile din noiembrie 1946, PSDI cu semnul electoral „Fântâna cu cumpănă” s-a expus unei terori inimaginabile din partea comuniștilor.
Un fals grosolan înfăptuit de Teohari Georgescu, agent al Moscovei care gira „alegerile”, a scos ca perdante partidele democratice, inclusiv PSDI.
Protestele și un apel semnate de Constantin Titel Petrescu, Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, au fost adresate Națiunilor Unite prin care era demascată mascarada alegerilor regizată de comuniști.
Urmarea a fost un uriaș val de represiuni, de abuzuri, percheziții, devastări și închideri de sedii ale PSDI.
La începutul lunii mai 1947 au început arestările în rândul membrilor PSDI de către Siguranță.
La 13 iunie 1949, Securitatea se putea lăuda că îi arestase pe toți social-democrații de vază, chiar dacă aceștia nu erau decât simpli membri ai partidului.
Mulți, enorm de mulți social-democrați au pierit în temniță, printre aceștia fiind eroii națonali precum Iosif Jumanca, Ion Fluieraș și George Grigorovici care au luptat pentru înfăptuirea României ca stat unitar, național, Ene Filipescu și Ilie Predaru fruntași ai partidului.
Condamnat la muncă silnică pe viață, pentru fapte imaginare, Constantin Titel Petrescu este purtat din temniță în temniță, supus la torturi, înfometat și distrus fizic.
Anul 1955 a fost cel mai chinuitor pentru liderul social-democrat.
Sleit de puteri, grav bolnav, îmbătrânit, Constantin Titel Petrescu se afla în pragul morții.
În această stare de nedescris, Titel Petrescu a fost adus de la închisoarea din Sighet la Securitatea din București în februarie 1955, unde i s-a cerut să semneze o scrisoare contrafăcută ce urma să fie publicată în ziarul comunist Scînteia, drept preț al eliberării sale.
Cu demnitate, Titel Petrescu a refuzat să semneze textul.
Drept urmare, a fost retrimis la Sighet, unde a fost supus unor noi maltratări.
În noiembrie 1955, aproape în stare de inconștiență, deținutul adus iarăși la București a cedat presiunilor și a semnat textul scrisorii, în schimbul asigurării că toți social-democrații aflați în închisori vor fi eliberați.
După ce a fost pus în libertate, Constantin Titel Petrescu și-a petrecut restul zilelor în spital, bolnav de scorbut și TBC, stingându-se din viață la 2 septembrie 1957, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Capitală.
În prezent, în București există o stradă care îi poartă numele.
|
Piesele de pe acest promo sunt identice cu cele de pe albumul de debut.
Este un material foarte rar, doar câteva copii fiind realizate.
|
Ecosistemul acvatic este un ecosistem al cărui biotop este strâns legat de mediul acvatic.
Aceste ecosisteme pot fi de diferite mărimi, de la mări până la iazuri mici.
Ecosistemele acvatice sunt clasificate în:
ecosisteme acvatice cu apă sărată (mări).
Biocenoza acestor ecosisteme este una acvatică.
Mediul acvatic se caracterizează prin o serie de factori specifici:
Ecosistemul acvatic îndeplinește multe funcții de mediu importante.
De exemplu, reciclează substanțele nutritive, purifică apa, atenuează inundațiile, reîncarcă apa subterană și oferă habitate pentru fauna sălbatică.
Ecosistemele acvatice sunt, de asemenea, utilizate pentru recreerea oamenilor și sunt foarte importante pentru industria turismului, în special în regiunile de coastă.
Sănătatea unui ecosistem acvatic este degradată atunci când capacitatea ecosistemului de a absorbi un stres a fost depășită.
Un accent asupra unui ecosistem acvatic poate fi rezultatul unor modificări fizice, chimice sau biologice ale mediului.
Modificările fizice includ modificările temperaturii apei, debitul de apă și disponibilitatea luminii.
Modificările chimice includ modificări ale ratelor de încărcare a nutrienților biostimulatori, a materialelor consumatoare de oxigen și a toxinelor.
|
Din 1994 ea este vocalista formației Garbage.
Shirley scrie de asemenea toate versurile pieselor Garbage și ajută la compunerea lor.
Manson a înregistrat și un album solo dar casa de discuri Geffen Records a refuzat să-l lanseze în 2008, considerându-l prea "întunecat" ("too noir").
Creditată ca lead vocal și chitară
|
Prezumția de încredințare către mamă este o formă de preferință maternă (maternal preference în limba engleză).
Această prezumție a reprezentat o inversare completă a practicilor din secolul XIX, atunci când copiii dintr-un divorț erau acordați ca o rutină tatălui, acesta fiind considerat a fi proprietarul lor (așanumita prezumție de încredințare către tată sau preferința paternă).
Ca urmare a acestei prezumții, foarte des, în acțiunile de divorț, mamele divorțate primesc custodia copiilor.
Această situație este rezultatul interpretării greșite a doctrinei privind interesul superior al copilului, prin presupunerea eronată că ar fi în interesul copiilor ca aceștia să fie încredințați mamei, în baza unor considerații nedovedite din punct de vedere științific că acest părinte ar avea abilități parentale mai dezvoltate decât părintele se sex opus.
În intenția legiuitorilor, conceptul de interes superior al copilului a fost introdus în doctrina juridică cu scopul de a valida prezumțiile de încredințare indiferent dacă este vorba de prezumția de încredințare către tată sau prezumția de încredințare către mamă.
Prezumția de încredințare către mamă a fost eliminată treptat din majoritatea legislațiilor naționale, fiind înlocuită de prezumția de autoritate părintească comună.
Viziunea modernă cu privire la încredințarea minorilor se bazează pe conceptul de interes superior al copilului care a fost introdus în doctrina juridică de a valida prezumțiile de încredințare indiferent dacă este vorba de prezumția de încredințare către tată, prezumția de încredințare către mamă ori prezumția de autoritate părintească comună.
Chiar și în condițiile în care prezumția de autoritate părintească comună a eliminat prezumția de încredințare către mamă, ea însăși trebuie cercetată de către instanță prin prisma interesului superior al copilului, înainte ca instanța să decidă cu privire la relațiile dintre părinți și copii în urma divorțului.
Înlocuirea prezumției de încredințare către tată cu prezumția de încredințare către mamă s-a făcut la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului al XX-lea.
Schimbarea a fost generată de anumite modificări legislative din Anglia, superputerea la nivel mondial, din acea vreme.
Schimbarea doctrinară de la acel moment a purtat numele de Doctrină a "anilor tandri"..
Ca urmare a acestei doctrine, în majoritatea cazurilor, într-un divorț în care erau implicați copii cu vârste sub 10 ani, mama primea custodia minorilor, exceptând cazului în care ea era dovedită ca fiind total incompetentă sau adulteră.
Ulterior doctrina s-a extins asupra copiilor cu vârsta de până la 14 ani.
Doctrina "anilor tandri" a penetrat inclusiv ONU care, prin principiul nr. 6 din Declarația drepturilor copilului argumenta necesitatea ca "nici un copil mic, cu excepția cazurilor speciale, nu va fi separat de mama sa" (principiu care a fost abrogat 30 de ani mai târziu prin adoptarea Convenției cu privire la Drepturile Copilului din anul 1989.
Doctrina "anilor tandri" a fost abolită prin lege sau a fost declarată neconstituțională în majoritatea statelor civilizate (SUA, Canada, UE, Israel, etc.).
Cu toate acestea, mai sunt instanțe care continuă să aibă o preferință anacronică pentru părintele de sex feminin.
Între anii 1950 și 1980, cele mai multe state din SUA au utilizat intens prezumția de încredințare a minorilor către mamă, favorizând astfel părintele de sex feminin în cazul unui divorț, ca parte a doctrinei anilor tandrii.
Această practică de alocare a custodiei copiilor către mame se modifică începând cu anul 1979, când statul California modifică legislația în materie, introducând preferința pentru custodie comună.
Aceasta deschide drumul pentru răspândirea custodie comună pe întreg teritoriul Statelor Unite.
În România, prezumția de încredințare către mamă a fost formalizată prin intrarea în vigoare a Codului familiei în anul 1954.
Renumitul articol 1 din Codul Familiei preciza în mod expres că statul favorizează părintele de sex feminin și discriminează pe cel de sex masculin.
Repetatele încercări ale taților de a declara neconstituțional acest articol au fost respinse de către Curtea Constituțională a României.
Prin intrarea în vigoare a noului Cod Civil, începând cu data de 1 octombrie 2011, se elimină la nivel legislativ și ultima prevedere legală care favoriza un părinte strict pe baza sexului său, în raporturile cu minorii după divorț.
Noul Cod civil, prin articolul 397 introduce o nouă prezumție: prezumția de autoritate părintească comună care vine să înlocuiască prezumția de încredințare către mamă.
Prezumția de autoritate părintească comună a eliminat prezumția de încredințare către mamă înlocuind-o cu prezumția de autoritate părintească comună.
Astfel în caz de divorț, instanțele sunt obligate să pornească de la premiza că interesul superior al copilului implica ideea de custodie comună și doar în cazuri speciale, justificate de condițiile speciale ale speței, instanța poate decide să acorde custodie unică asupra minorului unuia dintre cei doi părinți.
Mai ales în statele așa-zis "patriarhale" se manifestă o pregnantă tendință de a acorda custodia asupra copiilor de vârste mici către părintele de sex feminin:
interesul superior al copilului
Prezumția de încredințare către tată
Prezumția de încredințare către mamă - Manualul de acordare a custodiei editat de ARPCC.
Prezumția de încredințare către mamă - discuție pe Avocat.
net
|
Biserica reformată din Bădești, comuna Vultureni, județul Cluj, este un monument de arhitectură romanică din Transilvania, datat în secolul al XIII-lea.
Biserica se află pe lista monumentelor istorice din județul Cluj sub codul LMI: .
Biserica Reformată-Calvină din secolul al XIII-lea, inițial romano-catolică, a suferit anumite transformări în secolul al XVIII-lea.
Monumente istorice din România-Fișă și localizare de monument
|
În 1527 a luat parte la jefuirea Romei (Sacco di Roma) și, după tradiție, a dus la Nocera pictura Madona ducelui de Alba a lui Rafael Sanzio, care va fi păstrată în mănăstirea olivetană pe care o va fonda în 1530 (ca un omagiu adus ex voto).
Castaldo s-a aflat în serviciul militar al Sfântului Imperiu Roman.
El a luptat în mai multe războaie duse de împăratul Carol al V-lea.
În 1551, din ordinul lui Carol al V-lea, a plecat în Transilvania, luptând împotriva turcilor conduși de sultanul Soliman I.
După ce trupele imperiale de sub comanda generalului Castaldo au pătruns în Transilvania, turcii au reacționat atacând Banatul.
Ca urmare a ordinului dat de împăratul Ferdinand I, Castaldo a organizat uciderea la 17 decembrie 1551 a cardinalului George Martinuzzi, arhiepiscop de Esztergom (Strigoniu) și guvernator al Transilvaniei.
Ferdinand și-a asumat responsabilitatea pentru acest asasinat, iar papa Iuliu al III-lea i-a absolvit în 1555 pe toți participanții la uciderea cardinalului Martinuzzi.
A participat împreună cu alți nobili la guvernarea orașului Milano (1556) și a fost, mai târziu, căpitan general (1563).
A murit în cele din urmă la 6 ianuarie 1563 la Milano, fiind îngropat în Biserica San Vittore din Milano (capela San Gregorio).
Ulterior, rămășițele sale pământești au fost transportate în mănăstirea olivetană Santa Maria del Monte din Nocera, pe care a fondat-o și a construit-o.
Sculptorul Leone Leoni a realizat un bust de marmură care i-a imortalizat chipul.
Monumentul funerar a fost mutat, împreună cu întreaga obște a mănăstirii, în noul sediu din cartierul Piedimonte al orașului Nocera, în mănăstirea San Bartolomeo.
|
Adam Guy Riess () este un astrofizician evreu american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 2011, împreună cu Brian P. Schmidt.
Cei doi au împărțit o jumătate din premiu, cealaltă fiindu-i acordată lui Saul Perlmutter, toți trei fiind recompensați pentru descoperirea expansiunii accelerate a Universului prin observarea supernovelor îndepărtate.
|
Peritoneul este o membrană seroasă foarte întinsă, în raporturi intime cu toate organele abdominale, cu o vastă rețea de vase sangvine, limfatice și nervi, ceea ce îi conferă roluri fiziologice și fiziopatologice foarte importante.
Peritoneul intervine în procesele de apărare ale organismului; el are
o mare putere macrofagică și fagocitară, reactionează printr-o exudatie abundentă,producere de fibrină si anticorpi, care tind să limiteze infecțiile.
Datorită bogăției sale în plexuri nervoase,peritoneul constituie o întinsă suprafață interoceptivă, sensibilă la cei mai variați excitanți, ceea ce explică tulburările reflexelor locale, la distanță și generale, care apăr în îmbolnăvirile acestei seroase.
|
Simileasca (denumit în trecut și Iorguleasca) este un cartier al orașului Buzău, Muntenia, România.
A fost sat și comună până la jumătatea secolului al XX-lea.
Cartierul se află la periferia nord-vestică a Buzăului, pe malul drept al râului Buzău și în zona sa se află punctul de unde începe șoseaua națională DN10, care duce la Brașov; acest punct se află în zona fabricii de bere, unde cartierul este despărțit de restul orașului prin șoseaua de centură (DN2).
Prin cartier trece și calea ferată Buzău-Nehoiașu, pe care este deservit de stația Buzău Nord (fostă Simileasca).
La sfârșitul secolului al XIX-lea Simileasca era o comună aflată la nord-vest de orașul Buzău.
Comuna acoperea mai multe proprietăți ale episcopiei ortodoxe a Buzăului, iar episcopia a colonizat satul cu romi care erau folosiți înaintea secolului al XIX-lea ca sclavi.
În 1902 satul Simileasca avea o populație de 720 de locuitori ce trăiau în 167 de case.
Comuna făcea pe atunci parte din plasa Sărata a județului Buzău, era formată din satele Bănceasca, Odaia Banului, Simileasca și Spătaru, având în total 1700 de locuitori.
În comună funcționau 10 mori de apă pe Buzău, o piuă, două fabrici de rafinare a petrolului, 2 fabrici de postav și 3 de făină; comuna avea o biserică în Simileasca și o școală cu 41 de elevi (dintre care 9 fete).
În 1925 comuna era inclusă în plasa Nișcov a aceluiași județ și era compusă din satele Bănceasca și Simileasca, cu un total de 1530 de locuitori (după ce satul Spătaru a trecut la comuna Costești, iar satul Odaia Banului la comuna Maxenu).
În 1950 comuna a fost inclusă în orașul regional Buzău, parte a regiunii Buzău și apoi a regiunii Ploiești.
În 1968 comuna a fost desființată, cele două sate rămase fiind comasate și incluse în municipiul Buzău, devenit reședință a județului Buzău, reînființat.
Astăzi fostele sate principale ale comunei, Simileasca și Bănceasca, sunt parte integrantă a unicei localități urbane ce alcătuiește municipiul Buzău, axul principal al Simileascăi fiind strada Transilvaniei, care se continuă cu DN10.
Bănceasca a fost în trecut locul unde se ținea târgul Drăgaica.
Celelalte sate care aparținuseră comunei sunt repartizate după cum urmează: satul Spătaru este în comuna Costești, iar satul Odaia Banului în comuna Țintești.
|
Aceasta este o cronologie a istoriei Australiei.
c. 45.000.000 î.e.n.:
Placa tectonică australiană se separă de India și Antarctica.
O floră și faună specifică va evolua pe noul continent.
c. 68.000-40.000 î.e.n.:
Se consideră că triburile aborigene sosesc în Australia.
c 13.000 î.e.n.: istmurile de legătură dintre Australia și Tasmania sunt inundate.
Aborigenii tasmanieni devin izolați pentru următorii 12.000 - 13.000 de ani.
c. 3.000 î.e.n.: câinele dingo se consideră a fi sosit în Australia.
|
Abarrach, Lumea de Piatră este formată doar din: lavă, piatră, gaze nocive și puține alimente valoroase care pot fi cultivate.
Popoarele de pe Abarrach se bazează pe pilonii de piatră giganți inscripționați cu rune care generează căldură și o atmosferă respirabilă.
Dar coloșii, în ultimii ani, au început să cedeze.
Populațiile au dispărut în întregime, singurii rămași - poporul lui Sartan - sunt foarte vlăguiți, iar magia o folosesc doar pentru a rămâne în viață.
Pentru a menține populația, au fost nevoiți să folosească arta interzisă a necromanției: învierea morților.
Aceste cadavre reînviate nu sunt foarte inteligente, dar totuși sunt mai bune decât nimic.
|
Primele doua părți ale romanului au fost publicate separat: The Postman (1982) și Cyclops (1984).
Ambele lucrări au fost nominalizate la Premiul Hugo pentru cea mai bună nuvelă.
Poștașul a câștigat Premiul John W. Campbell și Premiul Locus pentru cel mai bun roman science-fiction (ambele în 1986).
Romanul a mai fost nominalizat la Premiul Hugo și Nebulapentru cel mai bun roman.
În pofida scenariului post-apocaliptic și a câtorva scene, cartea este mai ales despre civilizație și simboluri.
Fiecare dintre cele trei secțiuni tratează un simbol diferit.
Primul este poștașul însuși, Gordon Krantz, care poartă uniforma Poștei Statele Unite doar pentru a-i ține de cald și joacă în scenete de William Shakespeare pentru a primi alimente.
Originar din Minnesota, el călătorește spre vest până în Oregon.
Refugiindu-se într-o dubiță poștală abandonată, găsește un sac cu scrisori pe care îl duce comunității din apropiere în schimbul mâncării și al adăpostului.
El ajunge să facă servicii poștale și să transporte scrisori cu promisiuni deșarte de ajutor din partea Statelor Unite Restaurate ale Americii, dând speranțe oamenilor dintr-o comunitate amenințată de dictatori militari locali.
Reputația sa de poștaș real nu se clădește inițial din cauza unei fraude deliberate, ci din cauza faptului că oamenii sunt disperați să creadă.
În a doua secțiune a cărții, el întâlnește o comunitate (Corvallis, Oregon) condusă de Cyclops, aparent o inteligență artificială creată la Universitatea de Stat din Oregon, care a supraviețuit în mod miraculos cataclismului.
În realitate, mașina a încetat să funcționeze în timpul unei bătălii, iar un grup de savanți se străduiesc să mențină impresia că ar funcționa, pentru a păstra vie speranța, ordinea și cunoștințele.
În a treia secțiune, poștașul se alătură savanților lui Cyclops într-o luptă împotriva unui aflux de supraviețuitori împinși spre acele zone de un dușman necunoscut.
Numele lor, holniștii, vine de la creatorului idealului lor, Nathan Holn - un autor care a elogiat o societate extremistă, violentă și misogină.
Adepții lui au împiedicat Statele Unite să își revină după război și după plăgile care i-au urmat.
Scena finală a cărții lasă impresia unei posibile alianțe cu dușmanul acestor holniști, într-un efort de a revitaliza civilizația.
SFReviews a lăudat romanul, apreciind că "are minunatul talent de povestitor al lui Brin.
Are eroul neînțeles, care nu știe că e erou.
Are lupta dintre bine și rău.
Are întrebări profunde".La rândul său, SF Site a considerat că punctele forte ale romanului le reprezintă "proza, povestea, momentele epice, personajul principal", caracterizând stilul lui Brin ca fiind unul "solid, limpede și dur ca un diamant și la fel de năvalnic ca Henric al V-lea a lui Shakespeare".
În 1997, Kevin Costner a realizat un film bazat pe acest roman, în care a jucat rolul principal.
Deși a respectat în mare acțiunea cărții, modificând doar finalul, filmul a fost un eșec atât din punct de vedere financiar cât și al criticii, câștigând cinci premii Razzie la categoriile "Cel mai prost actor", "Cel mai prost regizor", "Cel mai prost cântec original", "Cel mai prost film" și "Cel mai prost scenariu".
Cărți după care s-au făcut filme
|
Nădrag este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Timiș, Banat, România.
Se află în partea de sud-est a județului, în Munții Poiana Ruscă.
Cu papucii prin desertul fostei industrii comuniste, 27 iunie 2001, Melania Kaitor, Ziarul financiar
|
Battlestar Galactica este o franciză americană science fiction creată de Glen A. Larson.
Franciza a început cu serialul TV din 1978 Battlestar Galactica care a fost urmat de un scurt serial TV în 1980.
Au urmat adaptări pentru cărți, romane originale, cărți de benzi desenate, un joc de table și jocuri video.
O refacere a Battlestar Galactica a fost difuzată în decembrie 2003, începând cu un miniserial din două părți produs de Ronald D. Moore și David Eick.
Acest miniserial a fost urmat de un serial TV transmis săptămânal, care a rulat timp de patru sezoane între 2004 - 2009.
Un prequel, serialul de televiziune Caprica, a fost difuzat în 2010.
Un al doilea serial prequel, Blood & Chrome, este difuzat începând cu 2012.
Seriale de televiziune științifico-fantastice
|
Selinunte (în ) a fost un antic oraș helen din Sicilia (Italia).
Situl arheologic se află pe teritoriul actualei comune Castelvetrano din provincia Trapani, la cca 2 km de Marea Mediterană.
Orașul a fost întemeiat de coloniști greci în secolul al VII-lea î.e.n.
Bine păstrate până în prezent sunt unele temple și acropola.
|
Asediul Niceeii a avut loc între 14 mai și 19 iunie 1097, în timpul Primei cruciade.
Niceea, oraș situat pe malul răsăritean al lacului cu același nume, fusese capturată de la Imperiul Bizantin de către turcii selgiucizi în anul 1081, constituind capitala Sultanatului selgiucid de Rum.
În 1096, participanții la Cruciada săracilor, reprezentând faza inițială a Primei cruciade, au prădat împrejurimile orașului, înainte de a fi înfrânți categoric de către turci.
Ca urmare, sultanul selgiucid Kilij Arslan I a considerat că cel de al doilea val al cruciaților nu ar fi reprezentat vreo amenințare.
El și-a lăsat familia și tezaurul în Niceea și a pornit spre răsărit, pentru a lupta împotriva statului danișmenid pentru controlul asupra orașului fortificat Malatya (Melitene).
Participanții la cruciada baronilor au început să părăsească Constantinopolul la sfârșitul lunii aprilie 1097.
Godefroy de Bouillon a fost primul dintre ei care a ajuns la Niceea, urmat imediat de Bohemund de Tarent, de nepotul acestuia Tancred, de Raimond al IV-lea de Toulouse (Saint-Gilles) și de Robert al II-lea de Flandra, alături de care se afla Pierre l'Ermite și câțiva dintre supraviețuitorii din expediția anterioară (Cruciada săracilor), ca și o mică forță bizantină sub comanda lui Manuel Boutoumites.
Ei au ajuns sub zidurile cetății la 6 mai, extenuați de pe urma lipsei de hrană, însă această problemă a fost rezolvată atunci când Bohemund de Tarent a asigurat aducerea acesteia pe uscat și pe mare.
Cruciații au început asediul Niceei din 14 mai, distribuindu-și forțele pe diferitele secțiuni ale zidurilor, caer erau apărate de 200 de turnuri.
Bohemund și-a așezat tabăra în partea nordică a orașului, Godefroy în cea răsăriteană, iar Raymond de Saint-Gilles și episcopul Adhemar de Monteil în sud.
În data de 16 mai, apărătorii turci ai garnizoanei au coborât de pe ziduri pentru a-i ataca pe cruciați, însă au fost respinși cu pierderea a 200 dintre el.
În continuare, turcii au trimis mesaje sultanului Kilij Arslan (aflat sub zidurile orașului Melitene), implorându-l să se întoarcă la Niceea; de îndată ce sultanul a realizat puterea cruciaților, s-a întors în grabă.
Avangarda trupelor turcești a fost surprinsă și zdrobită de către trupele cruciate ale lui Raymond și Robert de Flandra în 20 mai, iar în 21 mai, armata cruciată l-a înfrânt pe Kilij într-o luptă decisivă care a durat până târziu în noapte.
Pierderile au fost mari de ambele părți, iar sultanul a fost nevoit să se retragă, în ciuda rugăminților celor din Niceea.
Restul cruciaților a sosit pe parcursul aceleiași luni, conduși de Robert Curthose, urmat de Raoul de Guader și Ștefan de Blois, ajunși la începutul lui iunie.
Între timp Raymond de Saint-Gilles și Adhemar de Le Puy au construit o puternică mașină de asediu, care a fost deplasată până la turnul Gonatas, însă efectele s-au lăsat așteptate.
Împăratul bizantin Alexios I Comnen era hotărât să nu îi însoțească pe cruciați, însă trupele sale au pornit în spatele acestora și și-au stabilit tabăra la Pelecanum.
De acolo, basileul a trimis bărci pentru a-i sprijini pe cruciați să blochete lacul Ascanius, care până atunci era utilizat de turcii pentru a aproviziona Niceea.
Bărcile au sosit pe 17 iunie, sub comanda generalului Manuel Boutoumites.
De asemenea, împăratul l-a trimis și pe generalul Tatikios, în fruntea a 2.000 de infanteriști.
Alexios i-a dat instrucțiuni lui Boutoumites de a negocia în secret capitularea orașului, fără știrea cruciaților.
La rândul său, Tatikios a fost instruit să se alăture cruciaților și să atace direct zidurile Niceei, odată cu Boutoumites, astfel încât să lase impresia că bizantinii au fost cei care au capturat orașul.
Operațiunea a reușit întocmai, astfel că la 19 iunie apărătorii turci s-au predat generalului Boutoumites.
Cruciații au părăsit Niceea la 26 iunie, în două grupuri: Bohemund de Tarent, Tancred de Tarent, Robert de Flandra și Tatikios formau avangarda, iar Godefroy de Bouillon, Balduin de Boulogne, Ștefan de Blois și Hugue de Vermandois se aflau în ariergardă.
Tatikios a primit instrucțiuni în sensul de a asigura returnarea orașelor cucerite către Imperiu.
Atmosfera era plină de entuziasm, iar Ștefan de Blois scria soției sale, Adela de Normandia că se aștepta să ajungă la Ierusalim în doar câteva săptămâni.
Pe 1 iulie, ei l-au înfrânt încă o dată pe Kilij Arslan în bătălia de la Dorylaeum și până în octombrie au ajuns la Antiohia; ei nu vor ajunge la Ierusalim decât la doi ani după părăsirea Niceei.
|
Dicționar de personaje literare, Brașov, S.S.F., 1987, v. și ed. 1992.
Dicționar de personaje literare din proza și dramaturgia românească, Ed. a IV-a revăzută și adăugită, cu o prefață de prof. univ. dr. Paul Cornea, vol. I și II, “Paralela 45”, Pitești, 2002 (Colecția “Dicționarele Paralela 45”).
Istoria literaturii române din perspectivă didactică, vol. I (clasa a X-a).
Vasile Spiridon, Pregătirea celui mai lung concediu medical, în „Convorbiri literare”, 2013, nr. 8, pp. 88-90.Stoie, Sânziana-Maria, „Existențialismul și ferestrele biografiei, în „Astra”, 2012, nr. 3-4, pp. 7-9.
|
În folclorul european, goblinul este o creatură rea și grotescă, sau un fel de fantomă rea, fiind o ființă ciudată ce are două vieți, una la nivel fizic și una la nivel spiritual, fiind astfel superioară oamenilor și putând să citească gândurile acestora.
I se atribuie diferite/variate abilități, temperamente și înfățișări în funcție de originea povestirii.
De obicei sunt înfățișați ca fiind mici, de câțiva inchi înălțime, uneori de mărimea unui pitic.
Uneori sunt prezentați ca posedând diferite abilități magice.
Nu sunt portretizați ca fiind de partea diavolului, de cele mai multe ori alegându-și singuri partea în funcție de propriile interese, aliindu-se drept colaborator cu drepturi egale, niciodată slugă.
|
În 592, Ariulf a preluat conducerea la Spoleto și, după ocuparea unor orașe deținute de bizantini, controlul punctelor-cheie situate de-a lungul Via Flaminia, principala cale de comunicare dintre Ravenna și Roma.
De asemenea, el a intrat în posesia câtorva puncte fortificate din Latium, amenințând direct Roma, unde papa Grigore "cel Mare", pierzând legătura cu Exarhatul de Ravenna, s-a văzut nevoit să încheie pace cu conducătorul longobard, spre marea insatisfacție a exarhului Roman, care la acea vreme se considera reprezentantul Imperiului și, ca urmare, superior papei.
Însă succesele lui Ariulf au fost de scurtă durată, iar forțele exarhului au recucerit fortificațiile romane, precum și orașul Perugia, curățind astfel comunicațiile terestre cu Roma pentru o vreme.
Ariulf i-a acordat apoi sprijin ducelui Arechis I de Benevento în încercare acestuia de a cuceri Napoli, un alt centru important din Italia ce ținea de Imperiul Bizantin.
El a obținut o mare victorie la Camerino, unde, potrivit cronicii lui Paul Diaconul, a revendicat să vadă moaștele Sfântului Sabinus, eroul-martir din Spoleto, ocazie cu care a fost convins să se convertească de la arianism la romano-catolicism.
|
Obiectivul acestei structuri este amplificarea cooperării diplomatice, militare și economice dintre statele membre.
A fost fondată în anul 2001, cu scopul declarat pentru a lupta împotriva terorismului și a separatismului dar este deseori considerată a fi de fapt un mijloc de a contracara influența americană în Asia Centrală, regiune strategică bogată în hidrocarburi.
În cei 10 ani care s-au scurs de la crearea OCS, Moscova a încercat insistent să obțină recunoașterea internațională a instituției.
De la înființarea ei, OCS a reușit să stabilească relații de parteneriat cu alte structuri internaținale - ONU, OSCE, CSI, ODKB (acordul de securitate colectiva a CSI), EvrazES.
|
Denia Prohodului Domnului este slujba punerii în mormânt a Domnului, sau prohodirea, care se cântă în biserici în Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor.
Slujba se mai numește și "Denia Prohodului", denia fiind o utrenie de seară din perioada Triodului.
Vinerea Mare este ziua de doliu a creștinătății, în care a fost răstignit Iisus Hristos.
În toate bisericile ortodoxe este o zi aliturgică, adică zi în care nu se oficiază slujba Liturghiei.
Liturghia ne face părtași jerfei lui Hristos și se consideră că nu se pot aduce două jertfe în aceeași zi.
În schimb, se oficiaza Denia Prohodului.
Credincioșii trec pe sub masa plină cu flori, care simbolizează catafalcul Mântuitorului.
Pe aceasta este un epitaf pe care este reprodusă icoana punerii în mormant a lui Iisus Hristos, Evanghelia și Crucea.
La final, preoții și poporul cântă Prohodul Domnului.
Slujba se încheie cu procesiunea de înconjurare a bisericii, care simbolizează înmormantarea Domnului.
Pe la ora stabilită spre seară se bate toaca îndelung, paracliserul trage apoi clopotele.
Credincioșii se adună în biserică iar preotul se îmbracă în epitrahil și felon.
Este tămâiată întreaga biserică și se începe slujba utreniei Sambetei celei Mari.
Se face slujba utreniei duminicilor până la "Dumnezeu este Domnul..."
. Apoi se adaugă troparele din Triod.
Și sfârșindu-se troparele de cântat sau citit, credincioșii aprind lumânări din ceară curată, iar preoții ies prin ușile împărătești și încep Slujba propriu-zisă a Prohodului.
Și s-au spăimântat oștirile îngerești, Și pe morții cei din iad îi înviezi ?
Și-ngroparea îți cinstim și patimile, Și din gropi, pe cei ce-au murit înviezi.
De ce vii la cei din iad, o, Hristoase-al meu ?
Vrei să dezrobești neamul omenesc.
Și deșertătorul gropilor celor morți
Se încuie-n groapă nouă ca unom.
Și cu moartea Ta pe moarte o ai pierdut
Socotit ai fost, dar ne-ai îndreptat pe toți
Și ne-ai scos din amăgirea celui rău.
Ca un om se vede mort și fără de chip, Cel ce toată firea a-nfrumusețat.
Și cum nu se va zdrobi întunecându-se, O, răbdare de nespus și negrăit !Nici mulțimea făr’ de trup poate povesti
Cel ce-mi dă suflare mie Se poartă mort, Acest lucru e străin și nefiresc !
Împărat adevărat, pe pământ și-n cer, Temelia iadului s-a cutremurat
Sub pământ acum cu trupul Se află mort, Slobozind pe morții cei legați în iad.
Căci murind acum, la cei morți Te-ai pogorît
Și-ale iadului zăvoare le-ai zdrobit.
Și din iad gonește întunericul.
Merg să-ngroape pe Cel ce e ne-ncăput.
Și pe mine ce-am fost mort, Iisuse-al meu, De amara mea greșeală m-ai scăpat.
Căci cu Tine-au pătimit toate câte sunt, Cel a toate mâncător, iadul, a vărsat
Pe toți morții ce din veac i-a înghițit.
Pân’ la iad, Stăpânul meu, l-ai căutat.
Și luceafărul lumina sa și-a ascuns, Dar ca Dumnezeu pe morți din groap-ai sculat
Cea Curată, ca o maică, a glăsuit:
Spic aducător de rod nouă Te-ai făcut, Ci răsai, Hristoase-al meu, mai strălucit !
Cel ce prin trupească moarte ai apus.
Pe toți oamenii de moarte i-a izbăvit
Adam nou în trup Te-ai arătat acum.
Te-au văzut, Stăpânul meu, și s-au spăimântat
Întristare lor acum le-ai pricinuit, Cu trup mort, ca pe un om, văzându-Te.
Și pe muritorii vii; iar stând sub pământ, Ai sculat de-acolo pe cei adormiți.
Ca un pui de leu Te scoli, Cela ce-ai fost mort, Lepădând și bătrânețea trupului.
Pe strămoș ai plăsmuit, ești în coastă-mpuns
Și izvor curățitor ne izvorăști.
Iar acum Tu, pătimind fără să cârtești, Ești fățiș junghiat și firea curățești.
Cel ce stăpânește toate făpturile
Pătimește azi și moare pentru noi.
Și de ce-n mormânt se-ncuie Dumnezeu ?”
Și mă înnoiești și mă viezi cu ea.
Tuturor iertare dai, lisuse-al meu.
Și Te-ngroapă, ca pe-un mort, cu smerenie, Tu ridici de pe pământ, Hristoase, la cer
Pe cei ce de-acolo au căzut de demult.
Și pe oamenii cei morți, pe toți, înviezi, Omorând de tot pe-al meu omorâtor.
A fost ceea ce-a umplut pe toți ceidin iad, Prin care de patimi am fost dezlegat.
Și-a puternicului sabie s-a tocit, Doborâtă de dureri striga și-ndemna
Ca și turma să se tânguie cu ea.
Dar mormintele, lisuse, le-ai deșertat
Se cutremură și soare și pământ.
Și cu mană săturați demult, în pustiu, În mormânt îl pun pe Hrănitorul lor.
Și la moartea cea nedreaptă e osândit
Pentru dânsul Te-ai făcut om firesc în trup
Înviind tot neamul muritorilor.
Și pricina răutății arată-mi-o:
Pentru ce-ai ajuns tu pe Hristos să-L vinzi ?
Orb, nemernic, ne-mpăcat, vânzătorule, Tu, ce Mirul ai voit să-L vinzi pe bani.
Sau ce lucru de El vrednic în schimb ai luat ?
Nebunie-aflași, preablestemat satan !
Ce se varsă, curățind suflet păcătos, Cum pe-arginți pe-a tuturor Lumină vinzi ?
Îngroparea-Ți de trei zile cum voi răbda ?
Mi se rupe inima ca unei maici”.Ca să plâng pe lisus, dulcele meu Fiu ?”
Tânguiți-vă și plângeți cu mine toțiBucuria și dulceața sufletului ?”, Ai primit a Te tăia; dar ne-ai izvorât
Ce din coasta Ta a curs, noi ne adăpăm
Dar ești viu și Te ridici din morți, cum ai spus, Și-ngroparea de trei zile noi o cinstim
Cela ce pe cruce mâinile Ți-ai întins, Și-ai zdrobit de tot puterea celui rău.
Și din stricăciune toți ne-am izbăvit.
Și cu trupul în mormânt punându-Te.
Din cel greu somn al păcatului ai sculat
Întreg neamul omenesc cel păcătos.
Dar acum sufăr dureri, prin patima Ta”, Cea curată, mult jelindu-se, zicea.
Iară jos cu trupul mort, sub pământ fiind, Serafimii s-au înfricoșat acum.
S-a rupt tâmpla templului prin mijloc
Și și-ascund luminătorii lumina lor, Îngrozește-te de-aceasta, cerule !Cela ce-ai făcut pe om cu mâna, Ca pe oameni să-i înalți din căderea lor, Ca femeile, ce mir au adus atunci, S-auzim cu ele: „Bucurați-vă !”
Celui viu, ca unui mort și îngropat.
Și cu moartea Ta pe moarte ai omorât, Și din stricăciune lumea mântuiești.
Iar în groapă apunând, viață dăruiești, Și pe morți i-ai ridicat, ca dintr-un somn greu, Alungând din iad tot întunericul.
Dumnezeu umblând în rai, atuncea, Căci căzând atunci, acum s-a ridicat.
Și-a strigat, când Te-a văzut cu trupu-n mormânt: „Înviază, Fiule, precum ai spus !”
Ți-a cântat, cu lacrimi împletindu-le.
De amară întristare, sufletul ei
S-a pătruns de cuie și de sabie.
Cel ce ești dulceața lumii noastre întregi, Fața ei cu-amare lacrămi a udat.
Și cum dar ca pe un mort Te voi îngropa ?”, Iosif a strigat, înfiorându-se.
Și cu dânșii cântă cetele cerești.
De dureri se stinge, nevăzându-Te.
Când prădată și-a văzut bogăția lui
Și-nviați pe morții cei legați din veac.
Și pe morți cutremurul i-a deșteptat.
Iar făptura de cutremur cuprins-a fost, Făcător al tuturor vestindu-Te.
Și pe Domnu-L pune-n groapă un muritor.
Înfioară-te, de-acum, pământule !Și cu dulce glas răspunde-ne, Fiule !”, Ba chiar și pe morții lor îi înviezi.
Dar mai mult ai strălucit, când ai înviat, Și cu sfinte raze ne-ai împodobit.
Și aceasta neputând vedea soarele, În amiază-zi el s-a întunecat.
Și în mantii negre s-au înveșmântat.
Mă cutremur”, a strigat cel cu bun chip.
Și-nviind ai înviat pe cei adormiți, Când Te văd gol, sângerat și osândit ?
Îndărătnic, ce-ai primit arvuna !
Care cerul a-ntărit și-a împodobit
Tot pământul, într-un chip preaminunat.
Și-ai dat viață l-ai Tăi fii, care au murit, Răspândind asupra lor izvoare vii.
Ai zdrobit pe-al iadului stăpânitor.
Cel ce spânzuri pământul pe ape, Care lucru nerăbdându-l, tremură.
Că „pe care-L așteptam ca pe-un Împărat, Osândit acum pe cruce îl privesc !”
Gavriil, venind din cer la mine:
Și lumina soarele și-a stins-o, „Să nu zăbovești, Viață, între morți !”Și în grab’ a dat din el pe cei legați.
Voind El să dea viață tuturor !
Și cu rana Ta din coastă ai vindecat
I s-au dat lui Hristos peste față, Celui ce cu mâna Sa pe om plăsmui, Și-a zdrobit cu totul ale fiarei fălci.
Îți cinstim,Hristoase-al nostru, cu laude, Împotriva dușmanilor, caun bun.
Și dă pace, cao bună, tuturor.
Cela ce pe cruce mâinile Ți-ai întins
Și-ai zdrobit de tot puterea celui rău.
Trei ediții sunt puse aici în paralel:
O parte din aceste strofele Prohodului Domnului au fost eliminate sau modificate din ultimele ediții românești ale cărtilor de cult (secolul XX), pentru a se evita interpretarea lor ca o atitudine antisemită la adresa evreilor, după cum urmează:
|
Citokinele sunt molecule de natură proteică ce transmit informații între celule diferite.
Au rolul important de a transmite informații între celulele sistemului imun - leucocitele.
Citokinele intervin și în mecanismele inflamației și în apărarea contra agenților infecțioși, în apărarea antitumorală, în șocul septic.
Printre cele mai importante se numară:
factorii de stimulare a hematopoiezei
|
Cimitirul Vesel este un cimitir din localitatea Săpânța, județul Maramureș, faimos pentru crucile mormintelor viu colorate și picturile naive reprezentând scene din viața și ocupația persoanelor înhumate.
Pe unele cruci există chiar versuri în care sunt amintite, deseori cu nuanțe umoristice, persoanele respective.
Ineditul acestui cimitir este diferențierea față de cultura populară, care consideră moartea ca un eveniment trist.
S-a făcut ipoteza că Stan Ioan Pătraș s-ar fi inspirat din cultura dacilor, despre care, de la Ovid Densușianu încoace, se predă că socoteau moartea ca un eveniment vesel.
Din 1935 datează primul epitaf, iar din anii 1960 încoace, întreg cimitirul a fost populat cu circa 800 astfel de cruci, sculptate din lemn de stejar, devenind un muzeu în aer liber de natură unică și o atracție turistică.
Unele cruci sunt pictate pe ambele părți.
Pe o parte este plasată o descriere a vieții celui îngropat, iar pe cealaltă o descriere a motivului morții.
Majoritatea crucilor sunt scrise cu greșeli de ortografie și variante arhaice de scriere.
Să mă ascultaț[sic] oameni buni
Veselie mare la cimitir, 6 august 2007, Evenimentul zilei
|
Dacia Logan este un autoturism produs de uzinele Dacia în România, lansat pe 2 iunie 2004 la Paris.
Este disponibil începând cu 1 septembrie 2004.
La Salonul Auto de la Paris din 2000, președintele grupului Renault, Louis Schweitzer, anunță câteva detalii tehnice despre viitorul model Dacia (nume de cod XC90).Reprezentanții Renault au mai anunțat un alt obiectiv, și anume „Dacia de 5.000 €”, lansarea modelului de 5.000 € a fost amânată.
În realitate prețul modelului de bază este de 5.800 €, iar cu toate opțiunile incluse prețul ajunge la 10.000 €.
În octombrie 2010, la fabrica din Mioveni s-a produs automobilul Dacia Logan cu numărul 1.000.000, la șase ani de la începerea producerii acestuia.
Acest model a inlocuit batranul Papuc.
Cu o lungime de incarcare de peste 1,80 m si o latime maxima de incarcare de 1,37 m, Logan Pick-Up ofera prestatii comparabile cu cele ale vehiculelor pick-up de dimensiuni mari.
Cand oblonul din spate este coborat, pragul de incarcare nu depaseste 64 cm.
Logan Pick-Up se adreseaza in primul rand intreprinzatorilor si micilor comercianti care se afla in cautarea unui vehicul utilitar simplu si practic.
În 2009, pe fundalul crizei economice, conducerea Dacia a lansat o nouă versiune de bază a mașinii, care are calandrul și barele de protecție nevopsite,caroserie făcută parțial din faras de plastic turnat, jante de oțel, nu are airbag pasager și nici tetiere spate (dar are ABS+AFU la capitolul siguranță), nu are servo-direcție, nici aer condiționat, brichetă cu scrumieră, centuri de siguranță reglabile cu pretensionare, închidere centralizată, geamuri electrice sau radio.
Combinat cu reducerea oferită de stat prin programul Rabla, prețul de pornire al acestei mașini era ușor sub 5000 €, împlinind astfel promisiunea inițială a unei mașini de 5000 €.
capacitate cilindrică: 1598 cmc
În 2008 și-a făcut apariția facelift-ul modelului Logan.
La acesta, designul a fost îmbunătățit, adăugându-se o bandă cromată la baza capotei portbagajului, un interior preluat de la Sandero, o grilă nouă, preluată tot de la supermini-ul Sandero și un spoiler față nou.
De asemenea, stopurile urmăresc linia portbagajului, adăugând o notă bună designului.
La apariția modelului Logan, toate motorizările respectau norma Euro 3, iar din ianuarie 2007, toate motorizările respectă norma Euro 4, inclusiv varianta diesel, a cărei putere a crescut la 70 CP.
În 2013, Dacia a lansat pe piață și modelul Logan MCV II.
De această dată, Logan MCV se prezenta exclusiv ca un autoturism cu o caroserie break cu 5 locuri.
Vechiul Logan MCV cu 7 locuri a fost înlocuit, doar pe partea numărului de pasageri, de Lodgy, singurul automobil din oferta Dacia disponibil cu 7 locuri.
Noul MCV dispune de aceleași motorizări că și Logan sedan.
În 2015, Dacia pune la dispoziția clienților săi prima cutie automată a companiei.
Este vorba de transmisia pilotată Easy-R cu 5 sau 6 rapoarte.
Transmisia este una manuală la bază, dar la care schimbarea treptelor se face automat de către 3 elemente noi: actuator electro-mecanic de schimbare a vitezelor, actuator care cuplează și decuplează ambreiajul și unitate de control ce calculează când să facă aceste schimbări.
Modelele dotate cu transmisia Easy-R nu dispun de o pedala de ambreiaj.
În 2006, Dacia se prezintă la Salonul Auto de la Geneva cu primul concept din istoria mărcii, Logan Steppe era un station wagon cu un aspect de SUV avea roți de 17', bare parașoc masive și scut protector cu inserții metalice.
Farurile moderne cu leduri îi ofereau modelului un aspect modern.
La interior modelul dispunea de ecrane LCD montate în tetiere și de un ecran de dimensiuni mari montat în ușa de la portbagaj, iar în spatele volanului cu 4 brațe se disting contoarele de bord luminate cu diode.
Dacia Logan eco2, prezentat prima oară sub sigla Renault, este cel mai ieftin model din programul ecologic eco2, fiind capabil să obțină un consum mediu de numai 3,8 litri/100 km.
În India s-a creat în acest scop o asociere între Mahindra și Renault, unde producția începută în prima jumătate a lui 2007, a fost planificată într-un ritm inițial de circa 50.000 de exemplare anual, investiția fiind estimată la 125 milioane de euro.
S-a produs și o versiune specială a Loganului, cu interior decorat în imitație de lemn, cu CD-player Pioneer și culoarea caroseriei violet.
|
Raionul Florești ( este un raion din nord-estul Republicii Moldova.
Reședința de raion se află în orașul Florești (12 mii de locuitori).
Alte orașe din raion sunt Ghindești, cu o populație de 1.649 de locuitori, și Mărculești, cu o populație de 1.396 de locuitori.
În perioada interbelică teritoriul Raionului Florești făcea parte din județul interbelic Soroca, unitate administrativă în Regatul României cu reședința în orașul Soroca.
Începând din 1944 și până la 1991 a făcut parte din Moldova sovietică.
Principalii indicatori demografici, 2013:
Componența Consiliului Raional Florești (33 de consilieri), ales în 14 iunie 2015, este următoarea:
Raionul Florești are 74 localități: 3 orașe, 37 comune și 34 sate.
|
Limba galeză (Cymraeg) este o limbă celtică vorbită în Țara Galilor, Regatul Unit și în alte țări unde este o minoritate galeză, incluzând Statele Unite ale Americii, Argentina și Australia.
Galeza este limbă oficială în Țara Galilor și are în jur de 580 000 de vorbitori.
În momentul actual, 20,5% din populația Țării Galilor vorbește limba galeză.
|
Vizitat anual de circa 2 500 de nave, care încarcă și descarcă peste 1,8 milioane tone mărfuri, acest port este specializat mai ales în importuri, care însumează circa 1,5 milioane tone.
Intrările sunt dominate de oțeluri , lână, pastă de lemn, cherestea și
|
Immanuel Kant () un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania.
Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene.
Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne.
În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant.
Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.
Într-una din lucrările majore ale lui Kant, Critica rațiunii pure (1781), el a încercat să explice relația dintre rațiune și experiența umană și să meargă dincolo de eșecurile filozofiei și metafizicii tradiționale.
Kant a vrut să pună capăt unei epoci a teoriilor inutile și speculative ale experienței umane, rezistând în același timp scepticismului gânditorilor precum David Hume.
Immanuel Kant se naște la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală, unul dintre cei cinci copii, care vor atinge maturitatea, din cei nouă născuți ai părinților săi; avea o soră mai mare, două surori mai mici și un frate mezin, Johann-Henrich.
Botezat "Emanuel", el și-a schimbat numele în "Immanuel" după ce a învățat ebraica.
Educația lui a fost strictă, punitivă și disciplinară și s-a axat pe instruirea latină și religioasă asupra matematicii și științei.
Kant a menținut idealurile creștine de ceva timp, dar s-a luptat să reconcilieze religia cu credința sa în știință.
În lucrarea sa Întemeierea metafizicii moravurilor, el dezvăluie o credință în nemurire ca o condiție necesară a abordării omenirii la cea mai înaltă morală posibilă.
Cu toate acestea, deoarece Kant era sceptic cu privire la unele dintre argumentele care i-au fost folosite anterior de el în apărarea teismului, și a susținut că înțelegerea umană este limitată și nu pot obține niciodată cunoștințe despre Dumnezeu sau despre suflet, diverși comentatori l-au numit un agnostic filozofic.
Kant provine din mediul social sărac.
Tatăl său era meșter șelar.
Mama sa i-a dat o educație riguroasă, pioasă și deschisă cunoașterii.
Învață să scrie și să citească în Hospitalschule, o suburbie a orașului.
Contrar celor invocate de Kant, strămoșii săi nu erau originari din Scoția, străbunicul său, Richard Kant, fiind de fapt de origine baltică, născut la Prökuls, oraș situat astăzi în Lituania.
Fiul lui Richard se stabilise ca meșter șelar în Mamel, unde îl învață meseria pe fiul său, Johann-Georg, care se va instala la Königsberg.
Cele două fiice ale lui Richard Kant se vor căsători cu scoțieni și aceasta e probabil originea credinței lui într-o ascendență scoțiană.
Mama lui Immanuel Kant, Anna-Regina, născută Reuter, originară din Nürnberg, era la rândul ei fiica unui șelar.
Grație sprijinului unui pastor, prieten al familiei, Albert Schultz, Kant poate intra la colegiul Frederic (Fridericianum).
Elev strălucit, își însușește o bună cunoaștere a autorilor latini.
Învățământul la colegiu este preponderent religios, în spirit pietist; regulile erau stricte și nu existau vacanțe.
Fiecare gest al existenței era impregnat de acest spirit, lucru redat de Kant în Religia în limitele rațiunii simple (1793).
Fiecare elev trebuia să se trezească la 6 dimineața, iar cursurile începeau la 7.
Miercurea și sâmbăta se făceau cursuri facultative de matematici, franceză și poloneză.
Studiul limbilor elină și ebraică era obligatoriu, alcătuind baza învățământului teologic.
În schimb, nu se predau științele naturii și istoria.
Profesorul său, Heydenreich, îi va deschide gustul pentru literatura latină clasică.
În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la Facultatea de Teologie, la care urmează și cursuri de filozofie, fizică, matematică.
Mentorul său a fost Martin Knutzen care l-a îndrumat spre studiul filosofiei lui Wolff și al fizicii lui Newton.
Kant se orientează spre secțiunea clasică, Lateinschule.
Disciplinele principale erau latina (până la 20 de ore săptămânal) și teologia (în sens de studiu al catehismului); se familiarizează cu filozofia lui Leibniz.
De aici dragostea lui Kant pentru poezia latină și aversiunea față de formalismul cultului religios.
Kant va lucra trei ani la Reflecții asupra unei veritabile evaluări a forțelor vii, lucrare care va fi imprimată în 1746 dar a cărei versiune definitivă datează din 1749.
În 1747 părăsește universitatea înainte de a obține toate gradele, din pricina morții tatălui său.
Devine astfel preceptor în familii nobile și burgheze din împrejurimile Königsbergului.
În perioada 1747-1750 lucrează în satul Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde se ocupă de educația fiului pastorului Andersch.
În 1750, în timpul verii, merge în cealaltă extremitate a provinciei, la Osterode, unde își găsește un post de preceptor în familia unui proprietar de pământuri, Major von Hülsen, care îi încredințează educația a trei tineri.
Apoi devine preceptor la contele de Keyserling, pe lângă contesa de Keyserling, care va schița și primul portret cunoscut al lui Kant.
Întors la Königsberg, scrie Cosmogonie, sau eseu asupra deducției originii Universului, a formării corpurilor cerești și a cauzelor mișcării pornind de la legile mișcării universale a materiei și ale lui Newton.
În 1754, Putem ști dacă Terra îmbătrânește din punct de vedere fizic?
și, în 1755, Istoria universală și teoria cerului sau eseu asupra concepției și originii mecanice a ansamblului Universului după principiile lui Newton.
Lucrarea din urmă a apărut anonim în primăvara lui 1755 și conținea o dedicație pentru regele Frederic II, dar editorul dă faliment și lucrarea nu apare la data prevăzută.
În 1770, Kant este în fine numit profesor titular ("professor ordinarius") la catedra de logică și metafizică cu a sa Disertație asupra formei și principiilor lumii sensibile și ale lumii inteligibile.
Este prima schiță a unei filozofii propriu-zis kantiene.
În timpul primelor cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, științele naturii și matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de etică și de mecanică.
Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu.
Până atunci, Kant publicase intens.
Va înceta să publice vreme de zece ani, timp în care își va elabora opera cu caracter enciclopedic;
Kant se interesează de tot: frumosul, știința, politica, Revoluția franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona și maladiile cerebrale.
Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.
Așa cum o va spune în Prolegomene, a fost deșteptat din "somnul dogmatic" de lectura cărții lui David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc.
Va analiza operele lui Newton, Hume și mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe "drumul drept" și îi provoacă o "revoluție în reflecție".
Kant crezuse până atunci că sursele cunoașterii nu se află în experiență ci în spirit, în rațiune.
Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul.
Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoștințele noastre sunt ivite din experiență.
Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea.
Așa cum va scrie mai târziu, intuiția fără concept e oarbă iar conceptul fără intuiție este vid.
Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul rațiunii, ceea ce implică recunoașterea limitelor puterii sale.
Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica rațiunii pure, a cărei primă ediție datează din 1781.
Kant avea 57 de ani și era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe.
Rațiunea nu poate cunoaște totul.
Ea este deci limitată în domeniul cunoașterii.
În schimb, are o valoare în domeniul practic, așadar moral.
Aceasta este tema Criticii rațiunii practice, publicată în 1787.
Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condițiile de posibilitate ale cunoașterii au fost determinate în Critica rațiunii pure, și ale libertății, al cărei fundament a fost stabilit în Critica rațiunii practice.
Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 și marchează desăvârșirea esențialului filozofiei kantiene.
În 1780 devine membru în Senatul universității, iar în 1787 membru al Academiei de științe din Berlin.
În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic II.
Kant va rămâne profesor până în 1797.
De la 7 la 10 dimineața cursurile de filozofie alternează cu antropologia, geografia fizică și uneori fizica și matematicile.
Nu-și citea cursurile ci vorbea liber, deși urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescripțiile academice prusace.
În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile și publicațiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.
Pentru echitatea sa, marea știință și schimburile agreabile de idei, Kant câștigă stima concetățenilor săi, a Universității, a auditorilor și a foștilor săi elevi.
Reputația sa e atât de mare, încât se va constitui către 1790 o adevărată industrie a copiștilor pentru a satisface, contra cost, numeroasele cereri de a deține cursurile sale procurate prin intermediul copiilor realizate de studenți.
Viața lui Kant se confundă cu viața profesională și cu doctrina sa.
Nu a fost căsătorit și nu a părăsit niciodată granițele țării.
Traiul său este unul tihnit, sănătos și regulat: trezit la 5, își începe ziua fumându-și pipa și luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului curs.
La întoarcere, lucrează până la orele 13.
E timpul prânzului, singurul său moment de repaus din zi.
Nu mănâncă niciodată singur.
Invitații săi, în număr de trei până la nouă, pentru ca ansamblul convivilor să nu fie inferior numărului Grațiilor nici superior celui al Muzelor, nu sunt preveniți decât în dimineața respectivă, pentru a nu trebui să renunțe la o altă invitație: nu vin astfel decât aceia care sunt liberi.
Este foarte îngrijit asupra aparențelor persoanei sale, motiv pentru care va inventa pentru folosul propriu o centură mecanică (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant).
Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată discuțiile privitoare la opera sa.
Prânzul se prelungește după orele după-amiezii, moment în care Kant se va duce să-și facă plimbarea zilnică (totdeauna la aceeași oră, cu excepția, se pare, a zilei în care avea să sosească curierul anunțând Revoluția Franceză; după unii, excepțiile care i-au tulburat faimoasa plimbare rituală au fost două: publicarea Contractului social al lui Rousseau, în 1762, pe care-l citește complet absorbit și pierde șirul timpului, și anunțul victoriei franceze de la Valmy, în 1792).
Întors acasă, Kant lucrează până la orele 22.
În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o retragere studioasă dar solitară.
Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și intelectuală, în vârstă de 79 de ani.
Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("[Totul] e bine").
Oameni veniți din întreaga regiune au dorit să participe la funeralii.
Chipul nu îi era alterat, dar corpul apărea a fi diminuat dincolo de orice descriere.
Depuse în cripta Profesorilor, rămășițele sale pământești nu vor rămâne multă vreme acolo.
Încă din 1809, până la criptă s-a format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana.
La 21 noiembrie 1880, rămășițele pământești sunt transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow și o copie a Școlii de la Atena a lui Rafael, poartă inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice:"Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine".
Bibliografia completă a tuturor edițiilor originale și a traducerilor lor în limba română poate fi consultată aici:
Tabelul cronologic complet al traducerilor în limba română din opera lui Immanuel KantUna din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg spectrul filozofiei sale, o constituie "Critica rațiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781), opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaștere.
Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară cele două poziții contrare ale teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte raționalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke și David Hume.
În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică și cea sintetică.
În cazul judecății analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepție senzorială.
În situația în care o analiză rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică.
Evident, toate cunoștințele valabile la un moment dat derivate din experiență au prin urmare un caracter sintetic.
În continuare, Kant împarte judecățile în empirice sau a posteriori și judecăți a priori.
Judecățile empirice sunt în întregime dependente de percepția senzorială, de ex.: afirmația: "acest măr este roșu".Dimpotrivă, judecățile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual și nu sunt bazate pe observație senzorială, de ex.: "doi și cu doi fac patru" reprezintă o afirmație apriorică.
Kant susține că noțiunile de timp, spațiu și cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează relațiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură ci, dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la baza capacității de cunoaștere a subiectului, fiind astfel transferate realității obiective.
Spațiul, timpul și cauzalitatea sunt prin urmare forme care funcționează în procesul de percepție ca tipare, cu scopul de a ordona și structura toate impresiile senzoriale."Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică așa cum este în esența sa, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a "fenomenului", a apariției senzoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumește noumen, care se sustrage capacității de cunoaștere.
Această cercetare critică a condițiilor percepției și cunoașterii este denumită de Kant "filozofie transcendentală", filozofie care investighează premisele și limitele necesare la care este supusă cunoașterea subiectului.
În alte două lucrări, "Fundamentarea metafizicii moravurilor" (Grundlegung zur Metaphysik der Sitten, 1785) și "Critica rațiunii practice" (Kritik der praktischen Vernunft, 1788), Kant prezintă sistemul său etic, care se bazează pe convingerea că rațiunea este cea mai înaltă instanță a moralei.
Din acest punct de vedere, există două moduri în luarea unei decizii dictate de voință: un imperativ condiționat sau ipotetic, care decurge dintr-o înclinare subiectivă și urmează un anumit scop individual, și un "imperativ categoric", care se supune unei legi obiective, universal valabilă și necesară.
Kant formulează astfel principiul "imperativului categoric", considerat ca fundament al moralei: "Acționează în așa fel încât maxima acțiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală".Kant a fost figura proeminentă a perioadei de iluminism în Germania și în această calitate a dezvoltat ideea de "libertate", pornind de la concepțiile sale asupra moralei.
Prin libertate el nu înțelege un liber arbitru lipsit de legi, ci libertatea de autodeterminare, de respectare conștientă a legilor, care derivă din rațiune.
Deviza lui Kant, "Sapere aude !" ("Îndrăznește să știi !"), să ai curajul de a te servi de rațiune, a devenit deviza mișcării iluministe împotriva absolutismului.
O societate liberă trebuie să fie alcătuită din cetățeni capabili de a înțelege democrația și de a gândi liber.
În lucrarea sa elaborată către sfârșitul vieții, "Spre pacea eternă" (Zum ewigen Frieden, 1795), Kant preconizează o comunitate a popoarelor, o federație universală alcătuită din state reprezentativ republicane, în care să fie eliminate conflictele de interese ce duc la război.
Premizele unei ordini pașnice ar trebui să fie:
1. Constituție republicană a statelor; 2. O uniune pacifică de state libere; 3. Libera circulație a cetățenilor bazată pe un drept de ospitalitate.
În aceste condiții ar fi posibil un tratat de pace universală, al cărui miez l-ar constitui legea morală derivată din concepția etică a lui Kant.
Relațiile dintre state ar trebui să aibă același caracter ca și relațiile între indivizi.
În a treia lucrare de critică, "Critica puterii de judecare" (Kritik der Urteilskraft, 1790), Kant abordează problemele de estetică.
Frumosul artistic este strâns legat de alcătuirea naturii, în special când aceasta dă prilejul senzației de sublim."Frumos" în sens estetic este ceea ce se contemplă cu o satisfacție dezinteresată, lipsită de intenție sau scop personal, în forma sa cea mai pură.
Această concepție a influențat în mod hotărâtor mișcarea literară denumită "Sturm und Drang" ("Furtună și Avânt").Estetica lui Kant pornește de la o problemă fundamentală, pe care el a formulat-o în mai multe feluri, dându-i uneori structura unei „antinomii„.Conform „antinomiei gustului”, judecata estetică pare să se afle în conflict cu ea însăși : ea nu poate să fie estetică (o expresie a unei experiențe subiective) și în același timp o judecată (pretinzând acord universal).
Și totuși oamenii, numai în virtutea raționalității lor, sunt dispuși sa emită astfel de judecăți.
Pe de o parte, un anumit obiect le produce o senzație de plăcere, o plăcere imediată, care nu se bazează pe o conceptualizare a obiectului sau pe o cercetare a cauzei, scopului sau alcătuirii acestuia.
Pe de altă parte ei își exprimă plăcerea sub forma unei judecăți, vorbind despre „frumusețe ca și cum ar fi o proprietate a obiectului”, reprezentând astfel plăcerea pe care o resimt ca fiind valabilă în mod obiectiv.
Atitudinile, sentimentele și judecățile noastre sunt numite estetice tocmai pentru motivul că au o legătură directă cu experiența.
Prin urmare nimeni nu poate să judece asupra frumuseții unui obiect pe care nu l-a văzut sau auzit niciodată.
Numai experiența este aceea care face posibilă întotdeauna o judecată estetică, ci nu gândirea conceptuală, astfel că orice factor care alterează experiența unui obiect alterează și semnificația sa estetică (de aceea poezia nu poate fi tradusă fără a pierde ceva din frumusețea originală).
Pe lângă preocupările sale filozofice, Kant a publicat și o serie de lucrări în domeniul științelor naturii.
Una din cele mai importante este "Istoria generală a naturii și teoria universului" (Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels, 1755), în care expune ipoteza genezei universului dintr-o nebuloasă, ipoteză care a fost dezvoltată mai târziu, independent de Kant, de către Pierre de Laplace.
Kant se înscrie în rândul celor mai mari filozofi ai istoriei timpurilor moderne.
Dezvoltarea ulterioară a filozofiei europene, în special a idealismului german (Schelling, Hegel) și a așa-numitului neo-kantianism, reprezentat printre alții de Wilhelm Windelband, dar și a unor curente contemporane, cum ar fi filozofia Hannei Arendt sau a lui John Rawls, nu pot fi concepute în afara cunoașterii filozofiei lui Kant.
Un studiu aprofundat al filozofiei presupune în mod necesar cunoașterea filozofiei kantiene.
|
Armătura este o companie privată din Cluj-Napoca care se ocupă de producția de articole de robinetărie din aliaje neferoase.
În prezent în cadrul acestei companii lucrează 400 de specialiști.
Cu peste un secol de tradiție în domeniul armăturilor și robinetăriei, Armătura a evoluat de-a lungul a peste 124 de ani devenind lider pe piața internă și unul dintre cei mai mari producători din Europa de Sud-Est.
Calitatea și funcționalitatea produselor este o preocupare permanentă, reprezentând filosofia care stă la baza activității inginerilor și proiectanților.
Exista azi în fabricație peste 2500 de produse care acoperă întreaga gamă în domeniul instalațiilor (apă, gaz, abur).
Compania devine o societate cu capital integral privat în 1996, încheindu-se astfel procesul de privatizare.
Societatea este cotată la Bursa de Valori București din 1997, sub simbolul ARM.
În octombrie 2008, acționarii principali ai companiei erau Herz Armaturen, cu o deținere de 32,99% din acțiuni și Tridelta Heal Beteiligungsgesellschaft, cu 16,76% din capital.
Toate produsele Armătura au o concepție proprie, definită de specialiști, care realizează și tehnologiile și sculele necesare, ajutați de metode moderne de fabricație și execuție.
Materialele și finisajele de bună calitate sunt de asemenea prioritatea companiei.
Armătura își realizează integral necesarul de semifabricate turnate și matrițate din fontă și aliaje de neferoase, fiind totodată și furnizori de semifabricate pentru parteneri din țară și străinătate.
|
Până la reforma administrativă din 1950 a făcut parte din județul Baia.
Stema comunei Hârtop se compune dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite, tăiat în căprior (chevron) în trepte, cu două câmpuri, auriu și roșu.
În partea superioară, chevronul este flancat stânga-dreapta de o stea roșie, cu câte cinci colțuri.
În partea inferioară se află o albină de culoare aurie, aflată în zbor.
Scutul este trimbrat de o coroană murală de argint cu un turn crenelat.
Albina și stelele provin din blazonul familiei Stamati, ai cărei membri au construit în anul 1844 biserica din comuna Hârtop.
Tăietura în trepte face referire la denumirea localității.
Coroana murală cu un turn crenelat semnifică faptul că localitatea are rangul de comună.
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (98,06%).
Pentru 1,81% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Comuna Hârtop este administrată de un primar și un consiliu local compus din 11 consilieri.
Primarul, , de la , a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
|
Filipine este o țară insulară în Asia de Sud-Est, în Oceanul Pacific, cuprinzând arhipelagul cu același nume.
În 1521, Fernando Magellan debarcă în Cebu și Matacan și inaugurează epoca cuceririi spaniole (în 1571 se formează orașul Manila).
În 1898, statul Filipinez își proclamă independența.
Tratatul de pace de la Paris din 1898, care încheie Războiul Hispano-American, cedează arhipelagul Statelor Unite, care înăbușă în anul 1901 mișcarea de eliberare națională.
În 1935 este ales primul președinte național al țării, Manuel Luis Quezón.
Arhipelagul este ocupat între 1942 și 1945 de trupele japoneze.
La 4 iulie 1946, se proclamă republică independentă.
Președintele Ferdinand E. Marcos (1965-1986) promovează o politică de modernizare a vieții economice și sociale, dar și un regim autoritar.
În 1983 este asasinat Benigno S. Aquino, jr., un lider al opoziției.
După demisia sau abdicarea lui Ferdinand Marcos și retragerea sprijinului american, este aleasă președinte (între 1986 și 1992), Corazon Aquino, văduva liderului asasinat.
Filipine este împărțit în 81 de provincii, care sunt grupate în 17 regiuni.
Țara este formată din 7641 de insule, cele mai mari fiind Luzon, Visayas și Mindanao.
Relieful este muntos și de origine vulcanică.
Țara se află într-o regiune cu seismicitate activă și vulcanism intens, fiind inclusă în Cercul de Foc al Pacificului.
Vulcanii activi și lanțurile muntoase domină majoritatea insulelor.
Unii dintre cei mai activi vulcani sunt Pinatubo și Taal.
În țară se află păduri ecuatoriale (ce conțin teck, eben, mahon, cocotieri, bananieri, bambus) și vegetație de mangrove la țărm.
Populația este în jur de 101 milioane.
Filipinezi (majoritatea malaysieni, polinezieni, indonezieni, restul negritos) 85,3%, chinezi, indieni, europeni, amestecați.
Numai 880 insule sunt locuite, insula Luzon (care ocupă o treime din suprafața statului) concentrează aproape 1/2 din populație, în special în partea sudică.
Culte: catolicism 64,9%, creștinism independent (catolicism și protestantism indigen) 17,7%, islamism 5,1%, protestantism 5%, animism 2,2%, budism.
Sporul natural este de 19,1 la mie, speranța de viață la naștere este pentru bărbați 67 ani și pentru femei 73 ani.
Populația urbană este 62,7%.De la începutul anilor '90 ai secolului al XX-lea, în Filipine este implementat un program foarte amplu de restructurare economică.
Țara are, în general, o economie de piață bazată în mare parte pe agricultură.
Deși serviciile au ajuns dominante atât în cadrul populației active, cât și în crearea PIB-ului, Filipine are o economie în care se remarcă agricultura și industria.
Industria prelucrătoare are o participare de 2 ori mai mare decât agricultura la formarea PIB-ului, cu toate că numai 15% din populația activă lucrează în această ramură economică.
Țara a fost mai puțin afectată de criza economică din Asia, între anii 1997-1998, decât vecinii săi, în mare parte datorită infuziilor de valută provenind de la muncitorii filipinezi din străinătate.
În 1998 creșterea economică a fost de numai 0,6%, dar a crescut la 2,4% în 1999,4,4% în 2000, dar a scăzut la 3,2% în 2001.
Între anii 2002-2006, creșterea economică a fost de 5% pe an.
Datoria externă este importantă, peste 60 miliarde $.
Balanța comercială a devenit în ultima vreme deficitară, principalii parteneri fiind SUA, Japonia, UE, Coreea de Sud, și țările membre ASEAN.
Filipine trebuie să se confrunte cu o rată de creștere demografică mare, cu o sărăcie extinsă, prețuri ridicate la petrol, dobânzi mari la împrumuturile contractate, o inflație crescândă.
Moneda națională este Peso-ul filipinez (PHP), iar rata șomajului este sub 10%.
Se exploatează aur, platină, minereu de fier, crom, mangan, nichel, cupru, zinc, sare, mercur, cărbune.
Este insuficient dezvolată și inegal distribuită.
Turismul este o importantă ramură economică, ce s-a dezvoltat impresionant în ultima vreme, în ciuda unei insecurități create de mișcările separatiste islamiste, veniturile obținute fiind de cca. 2,6 md.$/an.
Anual, aproape 3 milioane de turiști străini vizitează Filipine (2.843.000 în 2006), jumătate fiind din doar trei țări: SUA, Japonia, Coreea de Sud.
Multiple atracții turistice.
|
Francezii au inițiat colonizarea teritoriului în 1864 și în 1895 Mali a început să facă parte din Africa Occidentală Franceză.
Condusă de o dictatură, în 1991 s-a format un guvern de tranziție care a făcut primele alegeri democratice în 1992, fiind ales Alpha Oumar Konare.
După realegerea sa în 1997, Konare a continuat reformele politice și economice luptând contra corupției.
După terminarea mandatului prevăzut de constituție, a fost urmat în 2002 de către Amadou Toumani Touré.
Constituția stabilește o democrație multipartidistă, cu imposibilitatea de a forma partide bazate într-o singură linie etnică, religioasă, regională.
Congresul Național format din 147 membri este unicul corp legislativ de guvern.
Proporția între reprezentanții diferitelor districte administrative este determinată de procentul de populație.
Mandatul guvernului din Mali este de cinci ani.
Mali este împărțit în opt regiuni administrative și districte.
Aceste diviziuni au ca nume principalul oraș din fiecare zonă.
Cele trei regiuni din nord sunt: Gao, Kidal și Timbuktu, acestea reprezintă doua treimi din suprafața țării cu doar 10% din populație.
Sudul țării este divizat în regiunile: Kayes, Koulikoro, Mopti, Ségou, Sikasso și districtul Bamako.
În prezent este în curs reforma de descentralizare, care are ca obiectiv transferarea competenței administrative.
Scopul este ca gestionarea provincială să fie cât mai aproape de populația locală.
Această reformă vrea să sfârșească cu divizarea teritorială moștenită din era colonială și constă într-un proces de consultare a populației care a permis crearea unor noi comune, care reunesc mai multe sate și fracțiuni de teritoriu conform unor criterii bine definite.
Există 703 comune în Mali, dintre care 684 au fost create în 1996.
O lege din 1999 confirmă această reorganizare administrativă și teritorială din Mali, cu crearea cercurilor (regruparea de mai multe comune) și regiunile (regruparea de cercuri).
Statul Mali a creat o direcție centrala națională ale colectivităților teritoriale în sânul Ministerului de Administrație Teritorială și Colectivității Locale (MATCL).
Această instituție este însărcinată cu descentralizarea și reforțarea capacităților colective teritoriale, cât și de sprijin tehnic sau financiar.
În anul 2005 a fost adoptat documentul pentru descentralizarea prevăzută pentru anii 2005-2014.
Acest document are patru axe principale:
Dezvoltarea serviciilor private la nivel local.
În același an, a fost creată a opta instituție a Republici Mali: Înaltul Consiliu al Colectivităților Teritoriale, care asigură reprezentarea națională a colectivităților teritoriale.
Scopul ei este de a răspunde problemelor dezvoltării regionale.
Cea mai mare parte din această țară africană este compusă din câmpie joasă, ruptă în anumite locuri de coline stâncoase.
Pe teritoriul ei se întinde deșertul Sahara și zona Sahelului.
Relieful cel mai important sunt munții Hombori - care depășesc 1000 metri înălțime - la sud-est și munții Bambouk, Manding, la sud-vest.
Partea de nord a țării face parte din regiunea Sahara.
Bazinele hidrografice cele mai importante sunt cele ale fluviului Senegal și fluviului Niger.
Principalele ecoregiuni din Mali sunt din nord la sud:
Stepa și savana arboricolă din Sahara meridională.
În plus mai sunt prezente muntele xerofilo al Saharei occidentale în munții din nord (Adrar de Iforas) și savana inundabilă din delta interioară Niger-Bani în confluența acestor râuri din centrul țării.
Franceza este limba oficială în Mali, dar se vorbesc și alte limbi: bambara, peul, senufo, soninke, songhay, arabă și dogon.
Mai mult de 90% din populație este musulmană, restul populației este creștină și animistă.
Mali a putut conserva unele elemente importante din cultura tradițională.
Griotii (Djeli) exercită o funcție de muzicant poet și transmite istoria țării timp de mai multe generații în urmă.
Bakary Soumano, șeful grioti-lor între 1994-2003 a contribuit la revitalizarea funcțiilor griotului în societatea modernă.
Muzica din Mali este foarte bogată, se disting melodii cântate cu kora, o specie de harpă construită dintr-un dovleac.
Se disting Ali Farka Toure, Boubacar Traore, Salif Keita y Toumani Diabate.
Printre scriitori, cel mai de seamă este Amadou Hampaté Ba, iar dintre regizori se remarcă Cheick Oumar Sissoko y Souleymane Cissé.
Până în anul 2011 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 4 obiective din această țară.
Doar o porțiune extrem de mică din suprafață este teren arabil.
Zăcămintele minerale, majoritatea neexploatate, sunt de fier, bauxită, petrol, aur, nichel și cupru.
Agricultura ocupă locul cel mai important în economia statului.
Printre culturile principale se numără meiul, sorgul, porumbul, orezul, bumbacul și alunele.
|
Sierra Leone, oficial Republica Sierra Leone, neoficial Salone, este o țară aflată pe coasta de sud-vest a Africii de Vest.
Are hotar cu Liberia la sud-est și Guinea la nord-est.
Sierra Leone are un climat tropical, cu un mediu divers, de la savană la păduri tropicale umede, cu o suprafața totală de și o populație de 7,075,641 potrivit recensământului din 2015.
Capitala și cel mai mare oraș este Freetown, iar țara este împărțită în cinci regiuni administrative, care sunt de asemenea împărțite în șaizeci de districte.
Sierra Leone a fost Colonie a Coroanei britanice din 1808 până pe 27 aprilie 1961 când a obținut independența, dar perioade de turbulență politică au marcat istoria recentă.
Pe 18 aprilie 1971, guvernul lui Siaka Stevens a abolit sistemul de guvernământ parlamentar și a declarat Sierra Leone republică prezidențială, creând un stat unipartid care a durat din 1978 pânâ în 1985.
Actuala constituție democratică multipartidă a Sierra Leone a fost adoptată în 1991 de guvernul președintelui Joseph Saidu Momoh, întocmai când gruparea rebelă Frontul Revoluționar Unit, condus de un fost ofițer militar întemnițat în Sierra Leone Foday Sankoh, a lansat un război civil brutal.
Pe 29 aprilie 1992, armata l-a răsturnat pe președintele Momoh, și Sierra Leone a fost sub conducere militară din 1992 până în 1996.
Sierra Leone s-a întors la starea de democrație cu guvern ales atunci când junta militară condusă de Generalul de brigadă Julius Maada Bio i-a acordat președinția lui Ahmad Tejan Kabbah de la SLPP după victoria în alegerile prezidențiale din 1996.
Oricum, pe 25 mai 1997, armata l-a răsturnat pe președintele Kabbah.
În februarie 1998, o coaliție a forțelor armate ale Ecowas condusă de Nigeria l-a repus în funcție pe președintele Kabbah, și i-a executat pe liderii loviturii de stat după o judecată a curții marțiale.
În ianuarie 2002, președintele Ahmad Tejan Kabbah a anunțat sfârșitul războiului civil cu ajutorul și susținerea Ecowas, a guvernului britanic, Uniunii Africane și Națiunilor Unite.
Sierra Leone a avut o perioadă neîntreruptă de guvernare democratică din 1998 până în prezent.
Șaizeci de grupuri etnice locuiesc în Sierra Leone, fiecare având propria limbă și obiceiuri.
Două cele mai mari și mai influente sunt temne și mende.
Temne se găsesc predominant în nord-vestul țării, iar mende în sud-est.
O mică minoritate, de circa 2%, sunt poporul krio, care sunt descendenți ai sclavilor afro-americani și vest-indieni.
Deși engleza este limba oficială și este utilizată în școli și administrația guvernamentală, krio, o creolă cu bază engleză, este limba cea mai pe larg vorbită de-a lungul Sierrei Leone.
Vorbită de 98% din populație, krio unește toate grupurile etnice din țară, în special în cadrul comerțului și interacțiunii sociale.
Sierra Leone este o țară majoritar islamică, musulmanii constituind 78%, cu o minoritate creștină influentă de 21%.
Sierra Leone este văzută drept unul dintre cele mai tolerante religios state din lume.
Musulmanii și creștinii colaborează și interacționează între ei foarte pașnic, iar violența religioasă este foarte rară.
Majoritatea sărbătorilor creștine sunt în mod oficial sărbători publice în țară; printre sărbătorile publice sunt Crăciunul, Paștele, Eid al-Fitr și Eid al-Adha.
Sierra Leone se bazează pe minerit, în special al diamantelor.
Este de asemenea printre cei mai mari producători de titan și bauxită, un producător major de aur, și are unul dintre cele mai mari depozite de rutil.
Sierra Leone are al treilea cel mai mare port natural din lume.
În ciuda bogăției sale naturale, 53% din populația sa trăia în sărăcie în 2011.
Sierra Leone este membru al multor organizații internaționale, inclusiv Națiunile Unite, Uniunea Africană, Comunitatea Economică a Statelor Vest-Africane (ECOWAS), Uniunea Râului Mano, Comunitatea Națiunilor, Banca Africană de Dezvoltare și Organizația Cooperării Islamice.
Descoperiri arheologice arată că Sierra Leone a fost locuită continuu timp de cel puțin 2,500 de ani, populată succesiv de societăți care au migrat din alte părți ale Africii.
Oamenii au adoptat utilizarea fierului prin secolul 9 și prin anul 1000 agricultura era practicată de-a lungul coastei.
Climatul s-a schimbat considerabil și hotarele dintre diferitele zone ecologice s-a schimbat de asemenea, afectând migrația și cucerirea.
Pădurile tropicale dense și mediul mlăștinos al Sierrei Leone erau considerate impenetrabile; a fost de asemenea gazdă a muștii țețe, care purta o boală fatală pentru cai și vita zebu utilizată de poporul mande.
Acest factor de mediu și-a protejat oamenii de cuceririle poporului mande și a altor imperii africane.
Acesta de asemenea a redus influența islamică a Imperiului Mali, dar islamul, introdus de comercianții, negustorii și migranții susu dinspre nord și est, a fost adoptat pe scară largă în secolul 18.
Contactele europene cu Sierra Leone erau printre primele în Africa de Vest în secolul 15.
În 1462, exploratorul portughez Pedro de Sintra a întocmit harta dealurilor din jurul a ceea ce astăzi este Portul Freetown, numind formațiunea Serra da Leoa sau „Serra Leoa” (numele portughez al Munților Leului).
Denumirea spaniolă a acestei formațiuni geografice este Sierra Leona, care mai târziu a fost adaptată și scrisă greșit, devenind actualul nume al țării.
Deși potrivit profesorului C. Magbaily Fyle aceasta ar putea fi o interpretare greșită a istoricilor: potrivit lui, există evidență că călătorii numeau regiunea Serra Lyoa înainte 1462, anul în care Sintra a ajuns prima dată.
Aceasta ar implica că identitatea persoanei care stă la originea denumirii Sierra Leone rămâne încă neclară.
La scurt timp după expediția lui Sintra, comercianții portughezi au ajuns la port.
Prin 1495, au construit un punt comercial fortificat pe coastă.
Olandezii și francezii de asemenea au inițiat comerț aici, și fiecare națiune a utilizat Sierra Leone ca punct punct de tranzacționare a sclavilor aduși de comercianții africani din zonele interioare unde aveau loc războaie și conflicte tribale.
În 1562, englezii au inițiat comerțul triunghiular atunci când amiralul Sir John Hawkins al Marinei Regale a transportat 300 de africani aserviți - obținuți „prin sabie și parțial prin alte mijloace” - coloniei spaniole Santo Domingo de pe Hispaniola din zona Indiilor Occidentale din Marea Caraibilor, unde i-au vândut.
Pe 1 ianuarie 1808, Thomas Ludlam, guvernatorul Companiei Sierra Leone și unul dintre cei mai importanți abolționiști, a predat carta Companiei.
Aceasta a sfârșit 16 ani de administrare a coloniei.
Coroana britanică a reorganizat Compania Sierra Leone ca Instituția Africană; aceasta era orientată spre dezvoltarea economiei locale.
Membrii ei îi reprezentau pe britanicii care sperau să-i inspire pe antreprenorii locali și pe cei cu interes în Compania Macauley & Babington Company, care deținea monopolul (britanic) asupra comerțului sierro-leonez.
Cam în aceeași perioadă (după abolirea comerțului cu sclavi în 1807), echipajele britanice au furnizat Freetownului mii de foști sclavi africani, după ce i-au eliberat din navele maritime de sclavi ilegale.
Acești africani eliberați sau recaptivi au fost vânduți pentru $20 per cap ca ucenici pentru coloniștii albi, coloniștii neo-scoțieni și castaniii jamaicani.
Unii dintre recaptivi care n-au fost vânduți ca ucenici au fost forțați să se alăture marinei militare.
Mulți recaptivi au fost tratați prost și chiar abuzați deoarece unii dintre coloniștii inițiali îi considerau proprietatea lor.
Izolați de patriile și tradițiile lor, africanii eliberați au fost forțați să fie asimilați de stilurile occidentale ale coloniștilor și castaniilor.
De exemplu, unii dintre recaptivi au fost forțați să-și schimbe numele în unul care să sune mai occidental.
Deși unii oameni au îmbrățișat bucuroși aceste schimbări deoarece le considerau parte a comunității, unii n-au fost fericiți în legătură cu aceste schimbări și au dorit să-și păstreze identitatea proprie.
Mulți recaptivi erau atât de nefericiți încât au riscat posibilitatea de a fi vânduți înapoi în sclavie prin părăsirea Sierrei Leone și întoarcerea în satul lor de baștină.
Au construit un comerț înfloritor din flori și mărgele pe coasta Africii de Vest.
Acești africani reîntorși erau din mulți părți ale Africii, dar în principal din coasta de vest.
În timpul secolului 19, americanii negri eliberați, unii 'refugiați' americo-liberieni și mai ales vest-indienii, de asemenea au imigrat și s-au stabilit în Freetown.
Împreună, aceste popoare au creat o nouă etnicitate creolă, poporul krio (inițial numit creol) și o limbă comercială, krio, care a devenit în mod obișnuit utilizată printre multe din etniile țării.
Colonia Sierra Leone în anii 1800 era unică prin aceea că populația era compusă din africani strămutați care au fost aduși în colonie după abolirea britanică a comerțului cu sclavi în 1807.În urma venirii în Sierra Leone, fiecărui „recaptiv” i s-a acordat un număr de înregistrare, iar informația cu privire la calităților lor fizice a intrat a fost introdusă în Registrul Africanilor Eliberați.
Oricum, adesea documentația va fi extrem de subiectivă și va rezulta în informații inexacte, care vor fi dificil de urmărit.
În plus, diferențele între Registrul Africanilor Eliberați din 1808 și Lista Negrilor Capturați din 1812 (care rivaliza cu documentul din 1808) au revelat anumite disparități în informațiile despre recaptivi, în special cele despre nume; mulți recaptivi au decis să-și schimbe numele în versiuni mai anglicizate, ceea ce a contribuit la dificultăți în a-i urmări după ce au ajuns în Sierra Leone.
Potrivit Actului Britanic pentru Abolirea Comerțului cu Sclavi din 1807, recaptivii puteau fi subiect de ucenicie pentru coloniștii britanici în Sierra Leone, iar bărbații puteau fi introduși în Armata Marinei.
În multe cazuri, recaptivii care dați uceniciei erau vânduți pentru $20, calitățile sistemului de ucenicie fiind similare sclaviei.
Este documentat că ucenicii recaptivi erau neplătiți și coloniștii la care erau stabiliți aveau instrumente care puteau fi folosite pentru a-i disciplina, anume bastoane.
Potrivit lui Suzanne Schwartz, istoric al Sierrei Leone coloniale, în iunie 1808 un grup de 21 bărbați și femei au fugit în așezarea nativă vecină Robiss și după recapturare au fost închiși de coloniștii Sierrei Leone, așadar contribuind la calitățile de tip sclavagist al sistemului de ucenicie.
La începutul secolului 19, Freetown a servit ca reședință a guvernatorului colonial britanic al regiunii, care de asemenea administra coloniile Coasta de Aur (acum Ghana) și Gambia.
Sierra Leone s-a dezvoltat ca centrul educațional al Africii de Vest Britanice.
Britanicii au stabilit Colegiul Fourah Bay în 1827, care rapid a devenit magnet pentru aficanii vorbitori de engleză pe Coasta de Vest.
Timp de mai mult de un secol, a fost singura universitate în stil european din Africa Subsahariană occidentală.
Britanicii au interacționat cel mai mult cu etnicii krio în Freetown, care făceau cel mai mult comerț cu popoarele băștinaște din interior.
În plus, krioii educați au deținut numeroase poziții în guvernul colonial, aceștia primind statut și poziții bine plătite.
În urma Conferinței de la Berlin din 1884-1885, Regatul Unit a decis că trebuie să fixeze mai multă dominație asupra teritoriilor din interiorul conctinetului, pentru a satisface ceea ce era descris de puterile europene ca „ocupație efectivă” a teritoriilor.
În 1896, a anexat aceste teritorii, declarându-le Protectoratul Sierra Leone.
Cu această schimbare, britanicii au început să-și extindă administrația în regiune, recrutând cetățeni britanici pentru posturi și scoțându-i pe krioi din pozițiile din guvern și chiar din zonele rezidențiale dezirabile ale Freetown.
În plus, anexarea britanică a Protectoratului a interferat cu suveranitatea șefilor băștinași.
Au desemnat șefi ca unități ale guvernului local, mai degrabă decât să se ocupe de ei în mod individual așa cum era practica precedentă.
N-au păstrat relații cu nici cu aliații pe termen lung, precum Bai Bureh, șeful Kasseh, o comunitate de pe râul Small Scarcies.
Acesta a fost mai târziu în mod nedrept descris ca prim instigator al războiului taxelor pe colibă din 1898.
Colonelul Frederic Cardew, guvernator militar al Protectoratului, a stabilit în 1898 un nou impozit pe locuințe și a cerut șefilor să-și folosească oamenii pentru a păstra drumurile.
Impozitele erau adesea mai mari decât valoarea locuințelor și 24 de șefi au semnat o petiție către Cardew, în care au afirmat cât de distructivă a fost această situație; oameni lor puteau permite ia timp liber de la agricultura lor de subzistență.
Au rezistat plății impozitelor.
Tensiunile legate de noile cerințe colonia și suspiciunile administrației cu privire la șefi a dus Războiul Impozitelor pe Colibă din 1898, numit și Războiul Temne-Mende.
Britanicii au tras focul primii.
Frontul nordic unde poporul majoritar era temne a fost condus de Bai Bureh.
Frontul sudic, care consta în principal din poporul mende, a intrat în conflict ceva mai târziu și din alte motive.
Timp de câteva luni, luptătorii lui Bureh au avut avataj asupra forțelor britanice mult mai puternice, dar trupele britanice și războinicii lui Burhe au suferit sute de decese.
Bai Bureh în final s-a predat pe 11 noiembrie 1898, pentru a opri distrugerea teritoriului și locuințelor poporului său.
Deși guvernul britanic a recomandat indulgența, Cardew a insistat pe trimiterea șefului și a doi aliați în exil pe Coasta de Aur; guvernul său a spânzurat 96 de războinici ai șefului.
Lui Bai Bureh i s-a permis să se întoarcă în 1905, când și-a reluat demnitatea de căpetenie a Kasseh.
Înfrângerea forțelor temne și mende în războiul impozitelor pe colibă a sfârșit rezistența în masă împotirva Protectoratului și a guvernului colonial, dar freamăte intermitente și agitații ale muncitorilor au continuat în timpul guvernării coloniale.
Revoltele din 1955 și 1956 au implicat „multe zeci de mii” de sierro-leonezi din protectorat.
Sclavia internă, care a continuat să fie preacticată de elitele africane, a fost abolită în 1928.
Un eveniment notabil din 1935 a fost acordarea unui monopol de minerit de minerale către Sierra Leone Selection Trust, condusă de De Beers.
Monopolul a fost programat să dureze 98 de ani.
Minele de diamante din est și de alte minerale s-au extins, atrăgând muncitori din alte părți ale țării.
În 1924, guvernul Regatului Unit a împărțit Sierra Leone în o Colonie și un Protectorat, cu sisteme politice diferite definite constituțional pentru fiecare.
Colonia cuprindea Freetownul și zona sa de coastă;
Protectoratul cuprindea zonele de hinterland dominate de căpetenii locale.
Ostilitatea dintre cele două entități a escaladat până la o dezbatere aprinsă din 1947, când s-au făcut propuneri de introducere a unui sistem politic unic pentru Colonie și Protectorat.
Cele mai multe propuneri au venit de la liderii Protectoratului, a cărui populație de departe era mai numeroasă decât cea a coloniei.
Krioii, conduși de Isaac Wallace-Johnson, s-au opus propunerilor, întrucât ar fi putut duce la reducerea puterii politice a krioilor în Colonie.
Datorită politicilor abile ale lui Milton Margai din poporul mende, elita educată a Protectoratului a fost convinsă să-și unească forțele cu conducătorii locali în fața intransigenței etnicilor krio.
Mai târziu, Margiai a utilizat aceleași abilități pentru a câștiga de partea sa pe liderii opoziției și elementele moderate ale krio pentru a obține independența de Regatul Unit.
În noiembrie 1951, Margai a supravegheat redactara unei noi constituții, care a unit legislativele separate ale Coloniei și Protectoratului și a furnizat un cadru pentru decolonizare.
În 1953, Sierrei Leone i s-au acordat puteri ministeriale locale și Margai a fost ales ministru șef al Sierrei Leone.
Noua constituție a asigurat Sierrei Leone un sistem parlamentar în cadrul Comunității Națiunilor.
În mai 1957, Sierra Leone a avut primele sale alegeri parlamentare.
SLPP, care era atunci cel mai popular partid politic din colonia Sierra Leone și era susținut de liderii locali din provincii, a câștigat cele mai mult locuri în Parlament, iar Margai a fost reales ministru șef printr-o majoritate zdrobitoare de voturi.
Pe 20 aprilie 1960, Milton Margai a condus o delegație sierro-leoneză de 24 de membri la conferințele constituționale care erau ținute de guvernul Elisabetei a II-a și secretarul colonial britanic Iain Macleod în timpul negocierilor pentru independență ținute la Londra.
La sfârșitul convorbirilor de la Londra, pe 4 mai 1960, Regatul Unit a fost de acord să acorde independența Sierrei Leone pe 27 aprilie 1961.
Pe 27 aprilie 1961, Sir Milton Margai a condus Sierra Leone spre independența de Marea Britanie și a devenit primul prim-ministru al țării.
Mii de sierro-leonezi au ieșit în stradă pentrua sărbători.
Republica a menținut un sistem parlamentar de guvernare și era membru al Comunității Națiunilor.
Liderul principalei forțe de opoziție, Congresul a Tot Poporul (APC), Siaka Stevens, împreună cu Isaac Wallace-Johnson, alt critic deschis al guvernului SLPP, au fost arestați și plasați sub arest la domiciliu în Freetown, împreună cu alți șaizeci acuzați de perturbarea celebrării independenței.
În mai 1962, Sierra Leone a avut primele alegere generale ca națiune independentă.
Partidul Popular din Sierra Leone (SLPP) a câștigat o pluralitate de locuri în parlament și a fost reales ca prim-ministru.
Margai a fost foarte popular printre sierro-leonezi în perioada în care a fost la putere, fiind cunoscut pentru modestia sa.
N-a fost corupt și nici n-a făcut etalare din puterea sau statutul său.
A pus la bazele guvernării sale supremația dreptului și separarea puterilor, cu instituții politice multipartid și structuri reprezentative foarte viabile.
Margai a utilizat ideologia sa conservatoare pentru a conduce Sierra Leone fără multă ceartă.
A numit oficiali guvernamentali pentru a reprezenta variate grupuri etnice.
Margai a întrebuințat un stil de politică de tip misitie, prin împărțirea puterii politice printre partide politice și grupuri de interese, precum și cu lideri locali puternici în provincie, mulți dintre care erau aliați cheie ai guvernului său.
După moartea neașteptată a lui Milton Margai în 1964, fratele său după mamă, Sir Albert Margai, a fost numit prim-ministru de parlament.
Conducerea lui Sir Albert a fost pentru scurt timp contestată de Ministrul de Externe John Karefa-Smart, care a pus la îndoială succesiunea lui Sir Albert la poziția de lider al SLPP.
Karefa-Smart a condus o mică facțiune minoritară proeminentă în cadrul partidului SLPP care se opunea deținerii funcției de prim-ministru de către Albert Margai.
Oricum, Kareefa-Smart a eșuat în a primi susținere puternică în cadrul SLPP și al membrilor SLPP care dominau parlamentul în încercarea sa de a-l avea pe Albert Margai dat jos din poziția de lider al SLPP și prim-ministru al țării.
Marea majoritate a a membrilor SLPP l-au susținut pe Albert Margai în locul lui Kareefa-Smart.
La scurt timp după ce făcut jurământul de prim-ministru, a demis niște funcționari mai vechi care au servit sub guvernul fratelui său mai mare Milton, văzându-i drept o amenințare la adresa administrației sale, aici fiind inclus și Kareefa-Smart.
Sir Albert a adoptat acțiuni tot mai autoritare ca reacție la proteste și a decretat anumite legi împotriva opoziției Congresul a Tot Poporul (APC), în timp ce încerca să stabilească un stat unipartid.
Sir Albert s-a opus moștenirii coloniale de a permite puteri executive liderilor locali, mulți dintre care au fost aliați cheie ai fratelui său Sir Milton.
În consecință, aceștia au început să-l considere pe Sir Albert o amenințare la adresa caselor conducătoare de la o margine la alta a țării.
Margai a numit mulți non-creoli în serviciul civil al țării din Freetown, într-un proces de diversificare generală a serviciului civil din capitală, care era dominat de membri ai grupului etnic creol.
Prin urmare, Albert Margai a devenit nepopular în comunitatea creolă, mulți dintre care l-au susținut pe Sir Milton.
Margai a fost acuzat de favorizarea a membrilor propriului grup etnic, mende, pe care i-au fi adus în poziții proeminente.
În 1967, răscoalele au izbucinit în Freetown împotriva politicilor lui Margai, ca reacție la faptul că a declarat starea de urgență de-a lungul țării.
Sir Albert a fost acuzat de corupție și politica acțiunii afirmative în favoarea propriului grup etnic mende.
Deși poseda susținerea completă a forțelor de securitate ale țării, a chemat la alegeri libere și corecte.
APC, cu liderul său Siaka Stevens, a câtșigat la limită o mică majoritate locuri în Parlament în fața SLPP în urma alegerilor generale din 1967 strâns contestate.
Stevens a depus jurământul de prim-ministru pe 21 martie 1967.
În timpul orelor de după preluarea funcției, Stevens a fost dat afară printr-o lovitură de stat militară nesângeroasă condusă de generalul de brigadă David Lansana, comandat al Forțelor Armate ale Sierrei Leone.
A fost un aliat apropiat al lui Albert Margai, care l-a numit în funcție în 1964.
Lansana l-a plasat pe Stevens sub arest la domiciliu în Freetown și a insistat că stabilirea prim-ministrului trebuie să aștepte alegerea reprezentantilor tribali în casă.
După eliberare, Stevens s-a dus în exil în Guinea.
Pe 23 martie 1967, un grup de ofițeri militari din Armata Sierrei Leone conduși de generalul de brigadă Andrew Juxon-Smith au anulat această acțiune printr-o lovitură de stat; au confiscat controlul guvernul, arestându-l pe Lansana și suspendând constituția.
Grupul a înființat Consiliul de Reformare al Națiunii (NRC), cu Andrew Juxon-Smith ca lider al acestuia și șef de stat al țării.
Pe 18 aprilie 1968, un grup de soldați de rang inferior din Armata Sierrei Leone care se autodenumeau Mișcarea Revoluționară Anticorupție (ACRM), conduși de generalul de brigadă John Amadu Bangura au răsturnat junta NRC.
Junta ACRM a arestat mulți membri seniori ai NRC.
Au reinstaurat constituția și i-au întors puterea lui Stevens, care în cele din urmă și-a asumat funcția de prim-ministru.
Stevens și-a asumat puterea din nou în 1968 cu multă speranță și ambiție.
Multă încredere a fost pusă asupra lui, întrucât a susținut politica multipartid.
Stevens a făcut campanie pe o platformă care promova aducerea triburilor împreună sub principii socialiste.
În timpul primului deceniu de putere, Stevens a renegociat o parte din ceea ce numea „scheme prefinanțate inutile” contractate de predecesorii săi, atât Albert Margai de la SLPP cât și Juxon-Smith de la NRC.
Despre unele dintre aceste politici ale SLPP și NRC s-a spus că au lăsat țara într-o stare economică cu lipsuri serioase.
Stevens a reorganizat rafinăria de petrol, hotelul Cape Sierra deținut de guvern și o fabrică de ciment.
A anulat construcția de către Juxon-Smith a unei biserici și unei moschei pe bazele Parcului Victoria (începând cu mijlocul lui 2017 Parcul de Amuzament Freetown).
Stevens a început eforturi care mai târziu vor trece peste distanța dintre provincii și oraș.
Drumuri și spitale au fost construit în provincii, iar șefii locali și popoarele provinciale au devenit o forță proeminentă în Freetown.
Sub presiunea unor încercări de lovitură de stat, reale sau percepute, conducerea lui Stevens a devenit din ce în ce mai autoritară, iar relația sa unii dintre suporterii săi ardenți s-a deteriorat.
A eliminat partidul SLPP din politica competitivă și alegerile generale, unii au crezut, prin utilizarea violenței și intimidării.
Pentru a menține susținerea armatei, Stevens l-a păstrat pe popularul John Amadu Bangura ca șef al Forțelor Armate ale Sierrei Leone.
După întoarcerea la conducerea civilă, alegeri suplimentare au avut loc (începând cu toamna lui 1968) și a fost format un cabinet format exclusiv din membri APC.
Liniștea n-a fost complet restaurată.
În noiembrie 1968, tulburările din provincii l-au făcut pe Stevens să declare stare de urgență de-a lungul țării.
Mulți funcționari seniori din Armata Sierrei Leone erau foarte dezamăgiți de politicile lui Stevens și manipularea Armatei Sierrei Leone, dar nici unul nu l-a putut confrunta pe Stevens.
Brigadierul General Bangura, care l-a reinstaurat pe Stevens ca prim-ministru, era pe larg considerat singurul care l-ar putea controla pe Stevens.
Armata era devotată lui Bangura și aceasta îl făcea potențial periculos pentru Stevens.
În ianuarie 1970, Bangura a fost arestat și acuzat de conspirație și urzire a unei lovituri de stat împotriva guvernului Stevens.
După un proces care a durat câteva luni, Bangura a fost condamnat la moarte.
Pe 29 martie 1970, brigadierul Bangura a fost executat prin spânzurare în Freetown.
După execuția lui Bangura, un grup de soldați loiali brigadierului executat au făcut o rebeliune deschisă în capitala Freetown și în alte părți ale țării împotriva guvernului Stevens.
Mulțimi de soldați au fost arestați și condamnați de o curte marțială din Freetown pentru participare la rebeliune împotriva președintelui Stevens.
Printre soldații arestați a fost puțin cunoscutul caporal militar Foday Sankoh, un susținător puternic al lui Bangura.
Caporalul Sankoh a fost condamnat și închis pentru șapte ani la închisoarea Pademba Road din Freetown.
În aprilie 1971, a fost adoptată o nouă constituție republicană sub care Stevens a devenit președinte.
La alegerile suplimentare din 1972, opoziția SLPP s-a plâns de intimidare și obstrucție procedurală din partea APC și miliției.
Aceste probleme au devenit atât de severe încât SLPP a boicotat alegerile generale din 1973; ca urmare, APC a câștigat 84 din 85 locuri alese.
Un pretins complot de răsturnare a președintelui Stevens a eșuat în 1974, iar liderii săi au fost executați.
Pe la mijlocul lui 1974, soldații guinezi, solicitați de Stevens, se aflau în țară pentru a-l ajuta la menținerea puterii, mai ales că Stevens era un aliat apropiat al președintelui Guineii, Ahmed Sekou Toure.
În martie 1976, Stevens a fost ales fără opoziție pentru un al doilea mandat de cinci ani de președinte.
Pe 19 iulie 1975,14 funcționari seniori militari și guvernamentali inclusiv David Lansana, fostul ministru plin Mohamed Sorie Forna (tatăl scriitorului Aminatta Forna), generalul de brigadă Ibrahim Bash Taqi și locotenentul Habib Lansana Kamara au fost executați după ce au fost acuzați că ar fi încercat să dea o lovitură de stat pentru a răsturna guvernul președintelui Stevens.
În 1977, o demonstrație studențească de nivel național împotriva guvernului a sfărâmat politica Sierrei Leone.
Demonstrația a fost rapid înăbușită de armată și Divizia de Securitate Specială personală a lui Stevens (SSD), o formă paramilitară bine înarmată pe care a creat-o pentru a se proteja și a se menține la putere.
Oficialii SSD erau foarte loiali lui Stevens și erau desfășurați de-a lungul Sierrei Leone pentru a înăbuși orice rebeliune sau protest împotriva guvernului Stevens.
Noi alegeri generale au fost convocate mai târziu în același an în care corupația era din nou endemică;
APC a câștigat 74 de locuri, iar SLPP 15.
În 1978, parlamentul dominat de APC a aprobat o nouă constituție care a făcut țara un stat unipartid.
Constituția din 1978 a făcut din APC unicul partid politic legal din Sierra Leone.
Această mișcare a dus la alte demonstrații majore împotriva guvernului în multe părți ale țării, dar din nou a fost înăbușită de armată și forțele SSD ale lui Stevens.
Stevens este în general criticat pentru metode dictatoriale și corupție guvernamentală, dar într-o notă pozitivă, a păstrat țara stabilă și departe de a cădea într-un război civil.
A construit niște instituții guvernamentale care sunt încă în uz astăzi.
Stevens de asemenea a redus polarizarea etnică din guvern prin încorporarea de membri din variate grupurie etnice în guvernul său dominat complet de APC.
Siaka Stevens s-a retras din politică în noiembrie 1985 după ce a fost la putere timp de optsprezece ani.
APC a numit un nou candidat prezidențial care să-i succeadă lui Stevens la ultima lor conferință de delegați care a avut loc la Freetown în noiembrie 1985.
A fost general-maiorul Joseph Saidu Momoh, șeful Forțelor Armate ale Republicii Sierra Leone și propria alegere de succesiune a lui Stevens.
Ca șef al Forțelor Armate ale Sierrei Leone, general-maiorul Momoh a fost foarte loial lui Stevens, care l-a desemnat în poziție.
Asemenea lui Stevens, Momoh a fost de asemenea membru al grupului etnic limba.
Momoh a fost ales președinte ca candidat unic, fără vreo opoziție, și a depus de al doilea președinte al Sierrei Leone pe 28 noiembrie 1985 la Freetown.
Alegeri parlamentare unipartide între membrii APC au avut loc în mai 1986.
Președintele Momoh l-a desemnat pe fostul său coleg militar și aliat cheie, generalul-maior Mohamed Tarawalie ca succesor al său în funcția de șef al Armatei Sierrei Leone.
Generalul-maior Tarawalie a fost de asemenea un puternic loialist și susținător cheie al președintelui Momoh.
Președintele Momoh l-a numit pe James Bambay Kamara ca șef al Poliției Sierrei Leone.
Bambay Kamara a fost un loialist cheie și susținător puternic al președintelui Momoh.
Momoh s-a desprins de fostul președinte Siaka Stevens prin integrarea puternicei SSD în Poliția Sierrei Leone ca forță paramilitară specială a acesteia.
Sub președintele Stevens, SSD fusese o puternică forță personală utilizată pentru a se menține la putere, indepedentă de Armata și Poliția Sierrei Leone.
Sub conducerea lui Bambay Kamara, Poliția Sierrei Leone a fost acuzată de violență fizică, arestări și intimidări ale criticilor guvernului președintelui Momoh.
Legăturile puternice ale președintelui Momoh cu armata și atacurile sale verbale cu privire la corupție i-au acordat susținerea de care avea mare nevoie din partea sierro-leonezilor.
Întrucât lipseau noi fețe din noul cabinet APC condus de președintele Monoh și s-au reîntors multe fețe vechi din guvernul Stevens, au apărut în scurt timp critici că Momoh pur și simplu perpetuează conducerea lui Stevens.
Următorii câțiva ani ai administrației Momoh s-au caracterizat prin corupție, pe care Momoh a potolit-o prin concedierea unor miniștri.
Pentru a-și formaliza războiul împotriva corupției, președintele Momoh a anunțat un „Cod de conduită pentru liderii politici și funcționarii publici”.
După o pretinsă încercare de a-l răsturna pe președintele Momoh în martie 1987, peste 60 de funcținoari guvernamentali seniori au fost arestați, inclusiv vice-președintele Francis Minah, care a fost scos din funcție, acuzat de încercare de lovitură de stag și executat prin spânzurare în 1989 împreună cu alți 5.
În octombrie 1990, din cauza presiunii crescând atât din interiorul cât și din exteriorul țării pentru reforme politice și economice, președintele Momoh a înființat o comisie de analiză constituțională care să evalueze constituția unipartidă din 1978.
Bazându-se pe recomandări comisiei, o constituție care restabilea sistemul multi-partid a fost aprobată de Parlamentul format exclusiv din reprezentanți APC printr-o majoritate de 60% din voturi, intrând în uz pe 1 octombrie 1991.
A existat multă suspiciune că președintele Momoh n-a fost serios în privința promisiunii sale de reformare politică, întrucât administrația APC a continuat să fie tot mai marcată de abuzuri de putere.
Războiul civil brutal care avea loc în Liberia vecină a jucat un rol semnificativ în izbucnirea luptelor în Sierra Leone.
Charles Taylor - pe atunci lider al Frontului Național Patriotic din Liberia - pare-se că a ajutat la formarea Frontului Revoluționar Unit (RUF) sub comanda fostului caporal sierro-leonez Foday Saybana Sankoh, un etnic temne din districtul Tonkolili din nordul Sierrei Leone.
Sankoh a fost un fost caporal militar antrenat în Marea Britanie care de asemenea a urmat un antrenament de gherilă în Libya.
Scopul urmărit de Taylor a fost ca RUF să atace bazele trupelor nigeriene dominante de menținere a păcii nigeriene din Sierra Leone care se opuneau mișcării sale rebele din Liberia.
Sergentul Solomon Musa, prieten din copilărie al lui Strasser, a devenit șef adjunct al guvernului juntei NRPC.
Strasser a devenit cel mai tânăr șef de stat din lume când a preluat puterea la doar trei zile după a 25-a aniversare a sa.
Junta NPRC a stabilit Consiliul Suprem Național al Statului ca cea mai înaltă comandă militară și autoritate finală în toate privințele; a fost exclusiv constituit din soldații NPRC cu cele mai înalte randuri, inclusiv Stresser însuși și soldații care l-au răsturnat pe președintele Momoh.
Unul dintre soldații cu rangul cel mai înalt din junta NPRC, locotenentul Sahr Sandy, un aliat de încredere al lui Strasser, a fost asasinat, pare-se de maiorul S.I.M. Turay, un loialist cheie al răsturnatului președinte Momoh.
O vânătoare militară puternic înarmată a avut în loc de-a lungul țării pentru a-l găsi pe ucigașul locotenentului Sandy.
Oricum, suspectul principal, maiorul S.I.M Turay, s-a ascuns și a fugit în Guinea, temându-se pentru viața sa.
O mulțime de soldați loiali fostului președinte Momoh au fost arestați, inclusiv colonelul Kahota M. Dumbuya și maiorul Yayah Turay.
Locotenentului Sandy i s-au făcut funeralii de stat, iar servicii de rugăciuni funerare de la catedrala din Freetown au fost frecventate de mulți soldați cu rang înalt din junta NPRC, inclusiv Strasser însuși și liderul adjunct al NPRC sergentul Solomon Musa.
Junta NPRC imediat a suspendat constituția, a interzis toate partidele politice, a limitat libertatea de exprimare și libertatea presei și a decretat o politică a guvernării prin decret, unde soldații au primit politici nelimitate de reținere administrativă fără acuzație sau proces, iar contestările unor asemenea arestări la tribunal erau excluse.
Junta NPRC a păstrat relații cu Comunitatea Economică a Statelor Vest-Africane (ECOWAS) și a întărit susținerea pentru trupele ECOMOG cu baza în Sierra Leone care luptau în Liberia.
Pe 28 decembrie 1992, o pretinsă lovitură de stat împotriva guvernului NPRC al lui Strasser, ce urmărează să-i elibereze pe deținuții colonelul Yahya Kanu, colonelul Kahota M.S. Dumbuya și fostul inspector general al poliției Bambay Kamara, a fost dejucată.
Anumiți funcționari militari juniori conducși de sergentul Mohamed Lamin Bangura au fost indentificați ca fiind în spatele încercării de lovitură de stat.
Încercarea de lovitură de stat a dus la execuția de către un pluton de execuție a șaptezeci de soldați din Armata Sierrei Leone inclusiv colonelul Kahota M Dumbuya, maiorul Yayah Kanu și sergentul Mohamed Lamin Bangura.
Diferiți membri de seamă ai guvernului Momoh care se aflau în detenție la închisoarea Pa Demba Road prison, inclusiv fostul general de poliție Bambay Kamara, au fost de asemenea executați.
Pe 5 iulie 1994, liderul adjunct al NPRC, sergentul Solomon Musa, care a fost foarte popular în rândul populației generale, mai ales în Freetown, a fost arestat și trimis în exil după ce a fost acuzat că planificare a unei lovituri de stat pentru răsturnarea lui Strasser, acuzație pe care sergentul Musa a negat-o.
Strasser l-a înlocuit pe Musa în funcția de șef adjunct al NPRC cu căpitanul Julius Maada Bio, care a fost imediat promovat de Strasser în rangul de brigadier.
NPRC s-a dovedit aproape la fel de ineficientă ca guvernul APC condus de Momoh în combaterea RUF.
Din ce în ce mai mult țara a cădea în mâinile luptătorilor RUF, iar prin 1994 aceștia dețineau mult din Provincia Estică bogată în diamante și erau la marginea Freetownului.
Ca reacție, NPRC a angajat câteva sute de mercenari de la firma privată Executive Outcomes.
În cadrul unei luni, aceștia i-au condus pe luptătorii RUF înapoi la enclavele aflate de-a lungul hotarelor Sierrei Leone și au înlăturat RUF din zonele producătoare de diamante din Sierra Leone.
Din cauză că doi cei mai seniori aliați și comandanți din NPRC, locotenentul Sahr Sandy și locotenentul Solomon Musa nu mai erau în jur să-l apere, conducerea lui Strasser în cadrul Consiliului Suprem de Stat al NPRC nu era considerată mult mai puternică.
Pe 16 ianuarie 1996, după aproximativ patru ani de putere, Strasser a fost arestat printr-o lovitură de stat la palat la sediile apărării din Freetown de colegii săi din NPRC.
Strasser a fost imediat trimis în exil printr-un elicopter militar la Conakry, Guinea.
În prima sa declarație publică prin radio către națiune ce a urmat loviturii de stat din 1996, brigadierul Bio și-a afirmat susținerea pentru reîntoarcerea Sierrei Leone la un guvern civil ales democratic și a susținut că angajamentul de a termina războiul civil au fost motivațiile sale pentru lovitura de stat.
Promisiunile de întoarecere la conducerea civilă au fost îndeplinite de Bio, care a înmânat puterea lui Ahmad Tejan Kabbah, de la Partidul Popular din Sierra Leone (SLPP), după încheierea alegerilor de la începutul lui 1996.
Președintele Kabbah a preluat puterea cu marea promisiune de a sfârși războiul civil.
Președintele Kabbah a deschis dialogul cu RUF și l-a invitat pe liderul RUF Foday Sankoh la negocieri pentru pace.
Pe 25 mai 1997, șaptezeci de soldați din armata Sierrei Leone conduși de caporalul Tamba Gborie, loial general-maiorului deținut Johnny Paul Koroma, a lansat o lovitură de stat militară care l-a trimis pe președintele Kabbah în exil în Guinea, iar apoi au înființat Consiliul Revoluționar al Forțelor Armate (AFRC).
Caporalul Gborie s-a dus rapid la sediul SLBS FM 99.9 din Freetown pentru a anunțat lovitura de stat unei națiuni șocate și a-i alerta pe toți soldații din țară să raporteze datoria de gardă.
Soldații imediat l-au eliberat pe Koroma din închisoare și l-au instalat ca lider al lor și șef al statului.
Koroma a suspendat constituția, a interzis demonstrațiile, a închis toate stațiile de radio private din țară și a invitat RUF să se alăture guvernului juntei, cu liderul său Foday Sankoh ca vice-șef al noii coaliții guvernamentale de juntă AFRC-RUF.
În următoarele zile, Freetown a fost copleșit de prezența combatnaților RUF care au venit în oraș cu miiile.
Kamajorii, un grup de luptători tradiționali cei mai mulți din grupul etnic mende aflați sub comanda Ministrului adjunct al Apărăriia Samuel Hinga Norman, au rămas loiali președintelui Kabbah și au apărat partea sudică a Sierrei Leone de soldați.
După ce a fost nouă luni în funcție, junta a fost răsturnată de forțele ECOMOG conduse de Nigeria, iar guvernul ales democratic al președintelui Kabbah a fost restabilit în februarie 1998.
Pe 19 octombrie 1998,24 de soldați din armata Sierrei Leone au fost executați de plutonul de execuție după ce au fost condamnați de curtea marțială în Freetown, unii pentru orchestrarea loviturii de stat din 1997 care l-a răsturnat pe președintele Kabbah, iar alții pentru eșecul de a înversa efectele rebeliunii deschise.
În octombrie 1999, Națiunile UNite au fost de acord să trimite pacificatori petnru a restaura ordinea și a-i dezarma pe rebeli.
Prima forță de 6,000 de oameni au început să vină în decembrie, iar Consiliul de Securitate al ONU a votat în februarie 2000 să crească forța la 11,000, iar mai târziu la 13,000.
Dar în mai, când aproape toate forțele nigeriene au plecat și forțele ONU încercau să dezarmeze RUF în estul Sierrei Leone, forțele lui Sankoh s-au ciocnit cu trupele ONU, și cam 500 de pacificatori au fost luați ostatici întrucât acordul de pace efectiv a căzut.
Criza ostaticilor a rezultat în mai multe lupte între RUF și guvern întrucât trupele ONU au lansat Operațiunea Khulri pentru a sfârși asediul.
Operațiunea a avut succes, Forțele Speciale indiene și britanice fiind princpalele contingente.
Situația din țară s-a deteriorat în așa măsură încât trupele britanice au fost desfășurate în Operațiunea Palliser, inițial pur și simplu pentru a-i evacua pe cetățenii străini.
Oricum, britanicii au depășit mandatul original, și au intrat în acțiune militară de deplină pentru ca în final să-i înfrângă pe rebeli și să restaureze ordinea.
Britanicii au fost catalizatorul și încetarea focului care a sfârșit războiul civil.
Elemente ale Armatei Britanice, împreună cu adiministratorii și politicienii, au rămas în Sierra Leone până azi, ajutând la antrenarea forțelor armate, dezvoltând infrastructura țării și administrând ajutorul financiar și material.
Tony Blair, prim-ministrul Britaniei la timpul intervenției britanice, este văzut ca un erou al poporului Sierrei Leone, mulți dintre care sunt doritori pentur o mai multă implicare britanică.
Sierro-leonezii au fost descriși ca „cel mai rezilient popor al lumii”.
Între 1991 și 2001, aproximativ 50,000 de oameni au fost uciși în războiul civil din Sierra Leone.
Sute de mii de persoane au fost scoase cu forța din casele lor și au devenit refugiați în Guinea și Liberia.
În 2001, forțele ONU au intrat în zonele deținute de rebeli și au început să-i dezarmeze pe soldații rebeli.
Prin ianuarie 2002, războiul a fost declart terminat.
În mai 2002, Kabbah a fost reales președinte cu o majoritate zdrobitoare de voturi.
Prin 2004, procesul de dezarmare era complet.
De asemenea, în 2004, curtea sprijinită de ONU pentru crime de război a început să facă procese ale liderilor senior din ambele tabere ale războiului.
În decembrie 2005, forțele de pacificare a ONU au plecat din Sierra Leone.
În august 2007, Sierra Leone a avut alegeri prezidențiale și parlamentare.
Oricum, nici un candidat prezidențial n-a obținut 50% plus un vot cerute de constituție pentru victorie în prima rundă de votare.
Alte algeri au avut lor în septembrie 2007, iar Ernest Bai Koroma, candidatul APC, principalul partid de opoziție, a fost ales președinte.
Koroma a fost re-ales președinte pentru al doilea (și ultimul) mandat în noiembrie 2012.
În 2014, un virus epidemic Ebola a început să e manifeste în Sierra Leone și a avut un impact răspândit în țară, forțând Sierra Leone să declare stare de urgență.
Spre sfârșitul lui 2014, erau aproape 3000 de decese și 10 mii de cazuri de boală în Sierra Leone.
Epidemia de asemenea a dus la o stare de carantină de trei zile în septembrie 2014.
Epidemia s-a manifestat ca parte a epidemiei virsului Ebola din Africa de Vest.
La începutul lui august 2014, Sierra Leone a anulat meciurile ligii de fotbal din cauza epidemiei Ebola.
Pe 16 martie 2016, Organizația Mondială a Sănătății a declarat Sierra Leone liberă de Ebola.
Mai multe alunecări de teren au avut loc în jurul orei 6:30 AM pe 14 august 2017 în și lângă capitala Freetown.
În 2018, Sierra Leone a avut alegeri generale.
Alegerile prezidențiale, la care nici un candidat n-a obținut pragul cerut de 55%, au fost urmate de a doua rundă de vot, la care Julius Maada Bio a obținut 51% din voturi.
Sierra Leone este localizată pe coasta de sud-vest a Africii de Vest, situându-se în cea mai mare parte între latitudinile 7° și 10°N și longitudinile 10° și 14°W.
Țara are hotar cu Guinea la nord și est, Liberia la sud-est și Oceanul Atlantic la vest și sud-vest.
Sierra Leone are o suprafață totală de , compusă din zona terestră de și maritimă de . Țara are patru regiuni geografice distincte.
În estul Sierrei Leone, podișul este amestecat cu munți înalți, dintre care Muntele Bintumani atinge , cel mai înalt punct al țării.
Partea superioară a bazinului hidrografic al râului Moa se află în sudul regiunii.
Centrul țării este o regiune de câmpii joase, ce conțin păduri, arbuști și terenuri cultivate, care ocupă aproximativ 43% din zona terestră a Sierrei Leone.
Secțiunea nordică a acesteia a fost categorizată de World Wildlife Fund ca parte a ecoregiunii mozaicul de pădure-savană guineană, în timp ce sudul este constituit din câmpii cu păduri tropicale și terenuri cultivate.
În vest, Sierra Leone are cam de litoral atlantic, care îi dau resurse marine bogate și potențial turistic bogat.
Coasta are suprafețe cu mlanștini de mangrove guineene.
Capitala națională Freetown este situată de peninsula de coastă, aflată lângă portul Sierrei Leone, al treilea cel mai mare port natural din lume.
Climatul este tropical, cu două anotimpuri care determină ciclul agricol: anotimpul ploios, din mai până în noiembrie, și anotimpul uscat, din decembrie până în mai, care include [când este rece, vânturi uscate care suflă în Deșertul
|
În aceeași perioadă ia contact cu Jakob Burckhardt (1818 - 1897), a cărui viziune despre Renaștere îi influențează hotărâtor concepția despre artă.
Din timpul primei sale călătorii în Italia (1852-1853) datează și relațiile de strânsă amiciție cu pictorul Arnold Böcklin.
Debutează cu lucrări dramatice, versuri și povestiri.
În anul 1854 se stabilește în capitala Bavariei, frecventează cenaclul literar "Die Münchner Schule", în cadrul căreia se practică un gen de neoclasicism: promovarea cultului frumosului, aprecierea formei poetice realizate, a farmecului estetic al unui creații închegate sub raport arhitectonic - reacție cu precădere subiectivă față de eșecul revoluției de la 1848 - corespundeau concepțiilor tânărului scriitor.
Natură poetică polivalentă - a ilustrat genul liric, drama, nuvela, romanul - și de o fertilitate prodigioasă - a scris peste 160 de opere - Heyse s-a situat în fruntea scriitorilor münchenezi.
Considerat de Gottfried Keller după apariția primului său volum de nuvele (1855), ce conținea piesa L'Anabiata (Sălbatica), drept "cel mai valoros tânăr scriitor german".
Heyse atinge punctul culminant al gloriei sale în 1880.
O nestăpânită plăcere de a fabula l-a determinat să scrie, dar forța generatoare a operei sale este ochiul de artist însetat de culori și forme.
Asemenea sculptorului, Heyse își conturează personajele distanțându-se spațial de ele.
Imaginația sa operează cu situații pitorești, ele sunt punctul său de plecare.
Nefiind conceput liric, orice moment psihologic se oglindește în mimică, prinde viață într-un gest.
Întregul flux al vieții interioare devine o stare palpabilă, este reflectat într-o situație plastică.
Pe de altă parte, Heyse este un cerebral.
Redând doar ceea ce îi încântă ochiul și-i înflăcărează imaginația, el scrie mult mai ușor decât dacă ar fi cristalizat și potențat dureroase și adânci trăiri personale.
Natura umană îl pasionează, ea este în ultimă instanță izvorul poeziei și ultimul ei cuvânt, visul și profesiunea sa de credință.
Cel care păstrase cu demnitate integritatea spirituală, luase poziție critică împotriva religiei, a mărginirii aristocrației și suficienței burgheziei germane, cel care combătuse teoria lui Nietzsche despre supraom, cunoaște din plin succesul :conferirea în 1910 a Premiului Nobel pentru literatură încununa o prolifică activitate literară, apreciată și dincolo de granițele Germaniei.
|
Numele generic este derivat din cuvintele grecești (= laterală, flancă, coastă și (=ureche), iar epitetul din cuvântul latin (=scoică, stridie).
Caracteristici microscopice: prezintă spori cilindrici până ovoidali apiculați, hialini, netezi, și neamilozi (nu se decolorează cu reactivi de iod), având o mărime de 8-12 x 3-4 microni.
Pulberea lor este albă, uneori cu o tentă pal lilacee.
Basidiile clavate cu 4 sterigme fiecare măsoară 35-40 x 6-8 microni.
Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) au excrescențe sferice.
Hifele bazale de 4-5 μm, cu pereți subțiri sunt septate regulat, prezentând fibule mici și încrengături.
Pileocistidele (elemente sterile de pe suprafața pălăriei) au forma și dimensiunea sporilor.
Reacții chimice:
Buretele se decolorează, cu acid sulfuric brun-rozaliu, cu roșu, apoi violet și cu tinctură de Guaiacum verde-albăstrui.
În anul 1951, s-a dovedit că specia conține pleuromutilină care este un diterpen produs de mai multe specii de Basidiomycota, în special din genul Pleurotus.
Ea este un antibiotic potent și selectiv, activ împotriva unei game de bacterii Gram pozitive, cu nici o rezistență la clasele de antibiotice existente, datorită modului său unic de acțiune.
Mai departe s-a ivit un efect pozitiv al buretelui asupra modificărilor patologice privind cancerul de colon provocat de dimetil-hidrazină la șobolani.
Deja o doză de numai 5% de Pleurotus ostreatus uscat dat cu hrana a arătat rezultate pozitive cu efect preventiv.
În ultima perioadă ciupercile au început sa capete o altă întrebuințare, anume cea de medicament.
Au fost produse astfel medicamente sub forma de comprimate, injecții, siropuri, tincturi și ceaiuri utile în diferite afecțiuni, fiind mai departe anti-virale și anti-bacteriene, antioxidante, antitumorale, antialergice, antiinflamatorii, analgezice și imunostimulatoare.
Păstrăvul de fag este o specie de ciuperci ce se pot cultiva mult mai ușor față de șampinioni, fiind puțin pretențioasă la condițiile de microclimat, cu puține boli și dăunători.
Pentru cultivarea buretelui există două posibilități - ori cultivat pe substraturi în saci de polietilenă ori pe butuci de lemn.
Pentru creșterea păstravului de fag se pot utiliza diferite tipuri de substraturi, inclusiv lemn, paie, rumeguș și celuloză (ziare și cartoane uzate sau hârtie igienică) în saci de polietilenă.
Cel mai simplu mod este de a-l crește într-un sul de hârtie igienica sterilizat și umezit.
Din punct de vedere economic, cultura acestei specii pe bușteni de lemn (arin, arțar, carpen, fag, frasin, plop, ulm) nu este avantajoasă.
Eficiența economică redusă se datorează prețului ridicat al materialului lemnos, a perioadei îndelungate (între 3 si 5 ani) în care se desfășoară cultura și datorită faptului că cultura se dezvoltă în aer liber, fiind astfel influențată de capriciile climei.
Totuși, există amatori ai acestui tip, fie că sunt constrânși de zona geografică unde locuiesc (în zonele montane), fie din dorința de a obține un produs 100% ecologic, cu calități gastronomice mai ridicate, ciupercile fiind considerate mai savuroase decât cele cultivate pe substrat.
Păstrăvul de fag este apreciat pentru valoarea lui alimentară.
Toată ciuperca se folosește numai la exemplare foarte tinere, pentru că carnea din picior devine repede fibroasă, celulozică și trebuie îndepărtată (nu la acele cultivate).
Buretele se poate prepara ca buretele cornet prăjit numai în unt/ulei cu ceapă tânără (sare, piper), consumat cald ori rece pe o felie de pâine sau ca adăugare la un mușchi respectiv antricot de vită, carne de iepure de casă etc.
Mai departe se poate pregăti cu el o salată împreună cu fasole verzi sau o plăcintă de foitaj, chiar ca adăugare într-o supă/ciorbă de burtă este delicios.
Se pretează și pentru murat sau conservat în ulei după ce a fost prăjit.
|
Din 2008 până în 2016 a fost ministru de finanțe și vicepremier în cabinetul conservator condus de John Key.
Primul ales în parlament în 1990 de la Partidul Național.
Din ianuarie până în iunie 1999, a deținut funcția de ministru al finanțelor în guvernul lui Jenny Shipley.
În octombrie 2001, la înlocuit pe Shipley ca lider al Partidului Național.
După eșecul partidului în alegerile din 2002, el a cedat conducătorului lui Don Braș.
După victoria Partidului Național în alegerile din noiembrie 2008, a devenit viceprim-ministru.
Conservă părerile conservatoare.
El se opune avortului , eutanasiei , parteneriatelor civile și dezincriminării prostituției . În 2013, el a votat împotriva legii care legaliza căsătoriile între persoane de același sex în Noua Zeelandă .
English a fost reales ca lider al partidului național la 24 octombrie 2017.
În momentul realegerii sale, English și-a anunțat intenția de a rămâne în funcția de lider până la următoarele alegeri generale.
Totuși, la 13 februarie 2018, el a anunțat că se va retrage din funcția de lider al Partidului Național din motive personale și a instruit partidul să pună în mișcare procesele de alegere a unui nou lider.
De asemenea, și-a anunțat retragerea din Parlament.
La 27 februarie, el a fost urmărit ca lider de partid de Simon Bridges ca rezultat al alegerilor de conducere care au avut loc în acea zi.
English sa întâlnit cu soția sa viitoare, Mary Scanlon la universitate.
În acel moment studiase medicina și a devenit medic generalist.
Ambii părinți erau imigranți, tatăl ei fiind Samoan și mama italiană, născută pe insula Stromboli.
Ei au șase copii: o fiică și cinci fii.
English este un practicant romano-catolic, dar a declarat că consideră credințele sale religioase personale și astfel separate de politică .În iunie 2002, englezii au participat la filmul TV3 "Fight For Life", o colecție de box pentru celebrități, pentru a strânge bani pentru campania "Yellow Ribbon anti-tineret", influențată de moartea unui nepot al adolescenței în 1997.
A pierdut o decizie divizată de fosta universitate colegul Ted Clarke.
La celebrarea zilei de naștere ale reginei în 2018, lui English i s-a conferit Ordinul de Merit al Noii Zeelande în grad de cavaler-companion, pentru serviciile aduse statului.
|
Alegerea Sofiei () este un film de dramă din 1982 regizat de Alan J. Pakula și adaptat din romanul cu același nume de William Styron.
Meryl Streep joacă în rolul Sofiei, o imigrantă poloneză care stă cu iubitul ei, Nathan (Kevin Kline) și cu tânărul scriitor Stingo (Peter MacNicol).
Ecranizări de romane americane
Câștigătoare ale premiului Oscar pentru cea mai bună actriță
|
Lucrările au început în 1861, după planurile arhitectului Adrien Lusson, căruia i-a succedat Joseph Uchard, la moartea sa survenită în 1864.
Pietrele cu granulație fină utilizate în construcție proveneau din carierele subterane de la Bagneux.
Edificiul a fost terminat în 1873, cu excepția decorării interioare.
Biserica a fost deschisă cultului în 1874, apoi sfințită la 23 mai 1894.
Biserica posedă numeroase opere de artă, printre care:
Orgile au fost construite în 1878 de casa Fermis & Persil, revăzute de Cavaillé-Coll în 1890, apoi de fabricanții Ephrem și Gonzalez în 1923.
Bernard Dargassies le-a restaurat, în întregime, în 1993.
Orgile restaurate au fost inaugurate la 10 aprilie 1996.
Biserica este locul de cult al parohiei „Saint-François-Xavier-des-Missions-Étrangères” din 1842.
Înainte de construirea bisericii, locul său de cult era actuala capelă a Misiunilor Străine din Paris, situată la .
Treisprezece parohi s-au succedat până în 2016 :
|
EURONEAR, acronim al European Near Earth Asteroids Research, este un program de cercetări al cărui obiect este dezvoltarea unei rețele dedicate descoperirii și urmăririi de obiecte care intersectează orbita Pământului, inclusiv acele obiecte care sunt clasate potențial periculoase.
Acest program exploatează telescoape situate pe cele două emisfere accesate de membrii rețelei.
Printre instituțiile care colaborează la proiect, se pot cita:
Datele indică epoca în care instituția a început să colaboreze la proiect.
Programe de detecție a obiectelor din apropierea Pământului
Gestiunea amenințării obiectelor care intersectează orbita Pământului
|
Neistat s-a născut la 25 martie 1981 în Gales Ferry, Connecticut.
La 15 ani a fugit de acasă, iar la 17 ani s-a născut primul său copil, Owen.
Acum este căsătorit cu Candice, originară din Africa de Sud și au împreună o fată: Francine.
Regizori de televiziune americani
|
Distribuția filmului este alcătuită din:
Filmul a fost vizionat de 1.790.370 de spectatori în cinematografele din România, după cum atestă o situație a numărului de spectatori înregistrat de filmele românești de la data premierei și până la data de 31 decembrie 2014 alcătuită de Centrul Național al Cinematografiei.
|
Doi misionari iezuiți portughezi din secolul al XVII-lea se duc în Japonia, unde maestrul lor a fost acuzat de apostazie prin trecerea la budhism.
Ajunși în provincia Nagasaki, cei doi intră în legătură cu creștinii aflați în clandestinitate după persecuția de la sfârșitul secolului al XVI-lea.
Silence este o adaptare a romanului lui Shūsaku Endō, deja pusă pe ecran în filmul din 1971 de Masahiro Shinoda.
Acest film este un proiect mai vechi al lui Martin Scorsese, pe care îl evoca deja în anii 1990-2000.
Turnarea fusese într-un timp anunțată pentru sfârșitul lui 2009 în Noua Zeelandă.
În august 2012, societatea de producție Cecchi Gori Pictures a lui Vittorio Cecchi Gori l-a urmărit pe Martin Scorsese în justiție întrucât după mulți ani de dezvoltare, nu a pus totuși în scenă filmul.
Scorsese trebuia să concretizeze proiectul după Kundun, ieșit pe ecrane în 1997, și trebuia să verse cheltuielile de compensare societății Cecchi Gori Pictures în caz de amânare a proiectului.
Când proiectul părea să stagneze, Scorsese a anunțat, la Festivalul internațional de film de la Toronto 2013, că societatea Emmett/Furla/Oasis Films se alătură producției.
În ianuarie 2015, Ken Watanabe a părăsit turnarea filmului și a fost înlocuit de Tadanobu Asano din cauza unor conflicte de programare.
Turnarea a debutat oficial la 30 ianuarie 2015 în Taiwan.
Turnarea a fost îndoliată de moartea unui tehnician taiwanez în urma prăbușirii unui acoperiș.
Două alte persoane au fost rănite.
În 2012, Martin Scorsese evoca posibilitatea de a-și turna filmul în 3D.
|
Grădina Zoologică din Hamburg (în ) a fost o grădină zoologică din Hamburg, Germania, care a funcționat din 1863 până în 1930.
Acvariul său, care a fost deschis publicului în 1864, a fost unul dintre primele acvarii din lume.
Compania era organizată ca o societate pe acțiuni.
În 1861 a cumpărat un teren de 13 hectare (32 de acri) ce se afla în afara zidurilor orașului Hamburg, lângă cimitirul municipal.
În noiembrie 1862 Societatea Zoologică a emis acțiuni suplimentare pentru a finanța construirea unui acvariu.
Atât de mare a fost agitația stârnită de acest proiect încât toate acțiunile s-au vândut în 24 de ore.
Grădina zoologică a fost destul de populară atunci când s-a deschis pe 17 mai 1863.
Deși populația orașului Hamburg era la acea vreme de doar 300.000 de locuitori, aproximativ 54.000 de persoane au vizitat grădina zoologică în prima săptămână de funcționare.
În primii zece ani de funcționare frecventarea anuală a grădinii s-a cifrat între 225.000 și 355.000 de vizitatori.
Primul director al grădinii zoologice Alfred Edmund Brehm a investit masiv în alcătuirea unei colecții mari de animale, mai mare chiar decât cea a Grădinii Zoologice din Berlin pentru o mare parte a istoriei sale.
Grădina zoologică a avut mai multe succese remarcabile în ceea ce privește reproducerea speciilor - aici s-au născut primele exemplare în captivitate de tapir brazilian în 1868, de tapir malaezian în 1879 și de cerb Schomburgk (specie dispărută astăzi) în 1870.
Acvariul grădinii, cunoscut și ca Templul Acvariului Marin, a fost unul dintre acvariile cele mai bine construite vreodată.
În 1865 ziarul național german Die Gartenlaube a declarat că acvariul „Castelul Zânei Oceanului” era superior acvariului din Londra.
Primul rinocer de Sumatra văzut vreodată în Europa a fost achiziționat de către Grădina Zoologică din Hamburg în 1868.
În anul 1863 a apărut un prim concurent al grădinii zoologice din Hamburg: o colecție de animale exotice achiziționate de către Carl Hagenbeck Sr.Fiul lui, Carl Hagenbeck Jr., a deschis în 1875 un parc concurent denumit Carl Hagenbeck's Tierpark.
Deși parcul zoologic al lui Hagenbeck era mai mic, el conținea suficiente animale exotice pentru a rămâne competitiv.
În 1907 Hagenbeck a deschis un nou parc denumit Tierpark Hagenbeck.
Noua facilitate a revoluționat aspectul grădinilor zoologice: în loc de bare și cuști, Hagenbeck a devenit primul care a folosit șanțuri pentru a separa animalele unele de altele, precum și de public.
Grădina Zoologică din Hamburg a părut depășită prin comparație.
În primii săi ani, Tierpark a atras un milion de vizitatori anual, dublu față de numărul maxim de vizitatori atins vreodată de Grădina Zoologică din Hamburg.
Primul Război Mondial aproape că a ruinat ambele grădini zoologice.
În 1915 Grădina Zoologică din Hamburg a construit cea mai mare facilitate pentru primate, cu 22 de cuști în aer liber și 69 de cuști în interior.
Aproape toate maimuțele au murit de foame, cu toate acestea, în timpul războiului.
După război, economia Germaniei s-a prăbușit.
În timp ce parcul zoologic al lui Hagenbeck a fost capabil să își reconstruiască colecția de animale, societatea zoologică nu a reușit să facă acest lucru.
Pe 30 decembrie 1920 societatea a fost lichidată, iar pe 21 ianuarie 1921 grădina zoologică s-a închis.
Un nou grup de investitori, Corporația Grădina Zoologică din Hamburg, a preluat grădina zoologică și a refăcut o colecție masivă formată din 882 de specii și subspecii, dar în urma crahului financiar din 1929 ea s-a îndreptat din nou spre faliment.
S-a încercat salvarea corporației prin transformarea facilității zoologice într-un complex format dintr-un parc de distracții și un parc ornitologic.
Încercarea a eșuat și în 1931 corporația a intrat în faliment, iar grădina zoologică a fost închisă pentru totdeauna.
Orașul Hamburg a preluat terenul grădinii zoologice și a amenajat acolo un parc public (Hamburger Stadtpark).
|
Caracteristicile demografice ale populației Croației sunt cunoscute prin recensăminte efectuate în mod normal la intervale de zece ani și analizate de diferite birouri de statistică începând cu anii 1850.
Biroul Central de Statistică (croată: Državni zavod za statistiku) a îndeplinit această sarcină din anii 1990.
Cel mai recent recensământ din Croația a fost efectuat în aprilie 2011.
Populația permanentă a Croației la recensământul din 2011 a fost de 4,29 milioane.
Densitatea populației este de 75,8 locuitori/km², iar speranța de viață la naștere pentru ambele sexe este de 78 de ani în 2012.
Populația a crescut în mod constant (cu excepția recensămintelor efectuate în urma celor două războaie mondiale), de la 2,1 milioane în 1857 până în 1991, când a atins un maxim de 4,7 milioane.
Din 1991, rata mortalității în Croația a depășit continuu rata natalității, rezultând astfel un spor natural negativ.
Croația se află în a patra sau a cincea etapă a tranziției demografice.
În ceea ce privește structura pe vârste, populația este dominată de segmentul între 15 și 64 de ani.
Vârsta medie a populației este de 41,4 ani, iar raportul dintre sexe din totalul populației este de 0,93 bărbați la o femeie.
Potrivit raportului „Perspectivele populației lumii” publicat de Organizația Națiunilor Unite, populația Croației va scădea la 3,97 milioane în 2030 și 3,55 milioane în 2050, pentru ca la finele secolului al XXI-lea Croația să aibă 2.610.000 de locuitori.
Școlile publice permit predarea religiei, în cooperare cu comunitățile religioase care au încheiat acorduri cu guvernul, dar participarea nu este obligatorie.
Cursurile de religie sunt organizate în principal în cadrul școlilor primare și secundare.
În 2009,92% dintre elevii de școală primară și 87% dintre elevii de liceu participau la astfel de cursuri.
|
KunstHausWien este un muzeu din Viena proiectat de artistul Friedensreich Hundertwasser.
Acest muzeu situat în cartierul Landstraße găzduiește singura expoziție permanentă din lume a lucrărilor lui Hundertwasser precum și expoziții temporare ale altor artiști.
KunstHausWien funcționează ca o afacere privată și nu primește nici un ajutor de stat.
În anul 2009 KunstHausWien a primit 174.000 vizitatori.
Muzeul a fost creat prin renovarea în 1892 a clădirii care a găzduit fabrica de mobilă Thonet (creatorul iconicului scaun de bistro), într-un stil proporțional cu arta lui Hundertwasser.
Se află la mai puțin de un kilometru de Hundertwasserhaus, un bloc de apartamente deținut de municipalitate, de asemenea proiectat de Hundertwasser, și finalizat în 1986.
Renovarea a fost planificată de Hundertwasser însuși și realizată în perioada 1989-91 cu sponsorizare de la BAWAG P.
S. K. Muzeul a fost deschis în aprilie 1991.
KunstHausWien are o suprafață totală de expunere de 4.000 de metri pătrați.
Cele două etaje inferioare găzduiesc expoziții permanente.
Expozițiile internaționale temporare sunt organizate la etajele al treilea și al patrulea.
Întreaga clădire este conceput în stilul tipic lui Hundertwasser, cu etaje ondulate și o lipsă evidentă de linii drepte.
Sunt folosite culori luminoase și frapante, completate de un frunziș abundent.
În foaier se regăsește o fântână și un restaurant cu o abundență de plante, rămășiță a unei grădini de iarnă.
O scară în formă de spirală neuniformă duce la partea principală a expoziției de la etajele superioare.
Pentru a păstra camerele inundate de lumina zilei, Hundertwasser, care s-a declarat a fi pasionat de lumina soarelui și, prin urmare, de ferestre, a decis să aibă o deschidere de sticlă construită în fața fațadei.
Muzeul a fost construit într-o manieră tradițională, dar decorat cu mozaicuri tablă de șah emailate pe fațadă și pe secțiunile adiacente.
În contrast cu Antoni Gaudí, Hundertwasser a folosit pietre de mozaic simetrice, atent aranjate.
Dimensiunea fiecărei pietre nu a fost aleasă întâmplător, ceea ce este rar pentru construirea clădirilor cu mozaicuri care nu sunt fabricate industrial.
Mozaicurile acoperă numai anumite părți ale suprafeței și contribuie la caracteristicile clădirii: încorporarea aproape a fiecărei părți de fațadă într-o imagine de ansamblu și ascunderea deliberată a limitelor dintre etaje.
În 2003, colegul și profesorul co-autor al lui Hunderwasser, Joseph Krawina a inițiat un proces împotriva conducerii muzeului, susținând încălcarea drepturilor sale privind arta creată în comun cu Hunderwasser.
Curtea Supremă Civilă Națională (OGH) a emis un ordin în favoarea lui Krawina și, potrivit publicațiilor din 2003, ambele părți au fost sfătuite să soluționeze litigiul în afara instanței.
|
Garry Gibbons () este un fizician teoretician britanic.
Cu exepția unei deplasări la Max Planck Institute (Munchen, Germania) a lucrat practic viața întreagă la Universitatea din Cambridge, unde în anul 1997 a devenit profesor deplin.
Membru al Societății regale din Londra (1999) și membru al Colegiului Trinity în 2002.
După ce a terminat cercetările în domeniul gravitației clasice cu teza de doctorat a trecut la teoria cuantică a găurilor negre.
Împreună cu Malcolm Perry a studiat proprietățile termodinamice ale orizonturilor de evenimente, inclusiv ale celor cosmologice, folosind pentru aceasta funcțiile Green termale.
A dezvoltat metoda euclideană a gravitației curbe împreună cu Stephen Hawking, care permite derivarea proprietăților termoodinamice a găurilor negre prin metida integralei continuale.
Întucât gravitația euclideană nu este pozitiv definită, integralele converg doar în cazul alegerii unui contur particular pentru factorii de contur.
În ultiumii ani interesele s-au deplasat spre supergravitație, P-brane-uri, teoria M, motivate în principal de teoria stringurilor.
Gibbons a fost ales membru al Societății regale din Londra pentru:
Distins pentru contribuția la dezvoltarea teoriei relativității generalizate și a teoriei cuantice a gravitației.
El a jucat un rol de frunte la dezvoltarea metodei euclideene a gravitației cuantice și a arătat cum aceasta poate fi folosită pentru a demonstra caracterul termakl al găurilor negre și a Universurilor inflaționare.
Aecatsa a arătat o relație profundă și neașteptată între gravitație și termodinamică.
În cadrul programului de graitație euclideeană a obținut un număr mare de instantoni și acercetat proprietățile acestora.
În cadrul abordării Lorenziene a gravitației a studiat comportamentul solitonilor în teorii gauge (de calibrare) șirelativitatea generalizată, arătând cum supersimetria conduce la inegalitățile Bogomolnîi ale maselor și sarcinilor.
Recent a investigat rolul topologiei în gravitație și a obținut restricții importante asupra domeiului de variație a scimbărilor topologice ale spațiului-timpului.
Este recunoscut ca lider în acest domeniu la scară globală.
|
Distribuția filmului este alcătuită din:
Filmul a fost vizionat de 1.052.265 de spectatori în cinematografele din România, după cum atestă o situație a numărului de spectatori înregistrat de filmele românești de la data premierei și până la data de 31 decembrie 2014 alcătuită de Centrul Național al Cinematografiei.
|
Portul Odesa, aflat lângă orașul Odesa, este cel mai mare port maritim ucrainean și unul dintre cele mai mari porturi din bazinul Mării Negre, cu o capacitate anuală de 50 milioane tone (25 milioane tone încărcătură solidă în vrac și 25 milioane tone încărcătură lichidă în vrac).
Portul are acces direct la rețeaua de cale ferată, ceea ce permite un transfer rapid al mărfii de pe mare pe cale terestră.
Împreună cu porturile-satelit Ciornomorsk (1958) și Iujne (1973), portul Odesa reprezintă un nod major de transport de mărfuri și pasageri pentru Ucraina.
În vara anului 1793 José de Ribas a fost însărcinat cu construcția cetății Hadjibei și a noului port din preajma acesteia.
Conducerea Imperiului Țarist acorda o atenție deosebită exportului produselor din Novorusia și Ucraina pe cale maritimă, de aceea a și dispus construcția portului.
Finanțarea s-a petrecut treptat.
În 1794 au fost cheltuite 38.900 ruble pentru construcția portului, în 1795 - 87.000 ruble, dar lucrările au fost întrerupte în 1796 din cauza morții Ecaterinei a II-a.
În ianuarie 1800, țarul Pavel I a mai acordat 250.000 ruble autorităților orașului pentru continuarea construcției, în ciuda faptului că tot el a caracterizat portul drept inutil în 1797.
Primul proiect al portului a fost realizat de inginerul flamand François Sainte de Wollant.
La începutul sec.
XIX Odesa devine treptat centrul comercial al nordului Mării Negre și al doilea cel mai important port al Rusiei, după Sankt Petersburg.
Încep să acosteze acolo corăbii din toată Marea Mediterană: franceze, italiene, grecești, tucești, austriece.
Din 1803 au fost micșorate taxele vamale în oraș, ceea ce a dus la creșterea volumului de mărfuri care treceau prin port.
În 1804 din Odesa au plecat 449 corăbii transportând grâu în valoare de 3,367 milioane de ruble, în 1808 grâul exportat a însumat 6 milioane ruble.
Pe atunci existau trei moluri: al lui Platon (după Platon Zubov, un favorit al Ecaterinei a II-a), al Carantinei și cel Militar.
Toate trei au început să fie construite în 1794, dar molul Carantinei a fost terminat în proporție de numai 39% înainte de stoparea lucrărilor în 1797.
Pe parcursul sec.
XIX cele trei moluri au fost modernizate și extinse de mai multe ori.
În 1814 portul a înregistrat o cifră de afaceri de 25 milioane ruble (din totalul de 45 milioane ale tuturor porturilor de la Marea Neagră și Azov).
La 16 aprilie 1817, noul primar al Odesei, Langeron, a convins autoritățile să deschidă primul port liber de pe teritoriul Imperiului Rus.
Portul liber Odesa s-a deschis la 15 august 1819 și a continuat să existe timp de 40 de ani.
În 1841, bulevardul Nikolayevskiy (actuala promenadă Maritimă, sau oficial bulevardul Primorskiy) a fost conectat la port prin intermediul unei scări gigantice din aproximativ 200 de trepte, acum cunoscut sub denumirea de Scările Potemkin.
O reconstrucție de amploare a portului a fost finisată în noiembrie 1850.
În anii 1895-1902 de-a lungul Scărilor Potemkin a fost construit un funicular.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial portul Odesa a fost serios avariat.
După retragerea forțelor Axei și încheierea ostilităților în oraș s-a început deminarea treptată a portului.
Germanii au minat toate cele 43 de dane, toate molurile și spargevalurile, dar și alte obiective.
În urma acestei operațiuni au fost dezamorsate 1740 de dispozitive explozive ce conțineau peste 200 tone de explozibil.
Portul Odesa a fost redeschis după mai puțin de jumătate de an, la începutul lui octombrie 1944.
În 1945 acesta a atins jumătate din traficul de mărfuri de dinainte de război (anul 1940), iar în 1946 l-a depășit.
Acest terminal a fost deschis la 13 mai 2005 și dispune de o suprafață totală de depozitare de 51.500 m².
Are două depozite cu o suprafață totală de 2.363,8 m², inclusiv 60,3 m² pentru mărfurile de valoare.
Depozitele lucrează non-stop și sunt echipate cu sisteme de rafturi pentru stocarea mărfurilor.
O rampă permite accesul simultan a nouă vehicule în depozit.
Zona are un sistem de alarmă, de supraveghere, de ventilare și protecție antiincendiară.
Un complex de birouri permite arendarea a până la 30 de oficii.
Clădirea administrativă dispune de serviciu și personal vamal, o echipă de protecție a frontierelor și câteva agenții de mediu.
Paza întregului port este în același timp asigurată de Agenția Securității Maritime din Ucraina, direct responsabilă de securitatea în 15 zone ale portului Odesa.
Terminalul de gaz și petrol este cel mai mare din Ucraina și uneori este numit Districtul Petrolier al Portului Odesa.
Acesta are șase dane cu o capacitate totală de 671.000 m³ și deservește depozitele de combustibil ale mai multor companii, printre care Eksimnaftoprodukt (fosta companie sovietică de import-export de petrol), Odesnaftoprodukt (o companie regională de stat), Synthes Oil (o companie parteneră a Eksimnaftoprodukt) și un complex de încărcare a gazului lichefiat deținut de Ukrloadsystem.
Terminalul poate primi tancuri petroliere cu capacitatea de 1.000-100.000 tone.
Produsele combustibile sunt transferate prin conducte spre rezervoarele depozitelor.
Acestea la rândul lor au acces la rețeaua de căi ferate și pot pompa combustibilii în vagoanele cisternă.
Terminalul are două dane specializate în gaz natural (propan-butan, molul 4 și 7) și un complex de rezervoare la 3 km depărtare cu capacitatea de 6.000 m³.
Terminalul poate procesa o cantitate de 700.000 tone de gaz lichefiat pe an.
În total terminalul are o capacitate de 25.500.000 tone pe an:
Districtul petrolier are un sistem automatic de protecție.
În apele teritoriale ale portului sunt întotdeauna la datorie o șalupă de incendiu și un colector de reziduuri petroliere.
Pe lângă acestea mai există și o stație de tratare a apei de balast.
Complexul include: o parcare de mașini cu supraveghere non-stop, mai multe baruri, o sală de concerte și expoziții, un muzeu de ancore, Muzeul Flotei Maritime a Ucrainei, un port de iahturi, un centru de scufundări (al clubului local Poseidon), Biserica Sfântul Nicolae, restaurantul ”Grand Europa” ș.a.
Șantierul naval a fost instituit un an înainte de fondarea orașului Odesa.
În perioada sovietică uzina a fost unul dintre pilonii de bază a Companiei de Navigație a Mării Negre.
Suprafața debarcaderului este de 75.524 m² și poate acomoda nave cu deplasamentul de până la 30.000 tone.
Lungimea totală a molurilor este 1.230 m, dintre care 570 m pentru întreținerea navelor.
Bazinul de lângă moluri are adâncimea de 7,1 m.
Încărcătura navelor poate fi ridicată cu ajutorul a șase macarale portal, fiecare cu capacitatea de 10-30 tone, și a două macarale plutitoare, dintre care una autopropulsată capabilă să ridice 100 tone, și alta fixată pentru maximum 5 tone.
|
Condotierii (; singular condottiero și condottiere) erau căpeteniile unor companii libere de militari profesioniști (sau mercenari) care erau angajate de orașele-state italiene și de Papalitate începând din Evul Mediu târziu și pe tot parcursul epocii Renașterii.
În Renașterea italiană, condottiero însemna „contractant”.În limba italiană contemporană, „condottiero” a căpătat înțelesul mai larg de „conducător militar”, fără a mai fi restrâns doar la mercenari.
În istoriografia italiană, mercenarii renascentiști sunt numiți de obicei capitani di ventura (literal „soldați ai norocului”).
Primii mercenari bine organizați din Italia au fost companiile conduse de ducele Werner von Urslingen și de contele Konrad von Landau.
Compania lui Werner era diferită de alte companii de mercenari, deoarece codul propriu al justiției militare a impus disciplina și o împărțire egală a venitului din contracte.
Compania a crescut ca număr de soldați până a devenit temuta „Mare Companie” de 3.000 de barbute (fiecare barbuta era formată dintr-un cavaler și un sergent).
Prima companie de mercenari cu un condotier italian ca șef a fost „Compania Sf. Gheorghe”, formată în 1339 și condusă de Lodrisio Visconti.
Această companie a fost învinsă și distrusă de Luchino Visconti din Milano (un alt condottiero și unchiul lui Lodrisio) în aprilie 1339.
Mai târziu, în 1377, s-a format o a doua „Companie a Sf. Gheorghe” sub conducerea lui Alberico da Barbiano, un conte de Conio de origine italiană, care mai târziu a predat știința militară unor condotieri ca Braccio da Montone și Giacomuzzo Attendolo Sforza, care, de asemenea, au servit în cadrul companiei.
Primii condotieri medievali au transformat arta războiului (strategia și tactica) într-o știință militară mai mult decât orice alți predecesori militari din istorie-luptând indirect, nu direct-astfel, punându-se în pericol pe ei și pe soldații înrolați doar când era absolut necesar, evitând lupta atunci când era posibil și evitând, de asemenea, munca grea și campaniile de iarnă, deoarece toate acestea reduceau numărul total de soldați antrenați disponibili și era în detrimentul interesului lor politic și economic.
Niccolò Machiavelli a spus chiar că condotierii s-au luptat unii cu alții în bătălii grandioase, dar de multe ori inutile și aproape fără vărsare de sânge.
Cu toate acestea, condotierii din Renașterea târzie foloseau încă arme și tactici medievale și cavaleri în armuri grele după ce majoritatea puterilor europene au început să folosească armate profesioniste de sulițași și muschetari-acest lucru a contribuit la declinul lor ulterior.
Începând din secolul al XV-lea, prin urmare, cei mai mulți condotieri erau nobili italieni scăpătați care au ales meseria armelor ca mijloc de trai; cei mai faimoși astfel de mercenari au fost fiul Caterinei Sforza, Giovanni dalle Bande Nere din Forlì, cunoscut ca Ultimul condotier; fiul lui Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana; în afară de nobili, prinții au luptat, de asemenea, în calitate de condotieri, chiar dacă aveau venituri considerabile aduse de domeniile lor senioriale, în special Sigismondo Malatesta, senior de Rimini, și Federico da Montefeltro, Duce de Urbino; în ciuda inflației din timpul războaielor, plata soldaților era ridicată:
Masacrul de la Cesena (1377) - mercenarii papali și bretoni conduși de John Hawkwood au măcelărit peste 2.000 de cetățeni ai Cesenei.
|
Unitatea regală prusacă Jagdstaffel 3 a fost o escadrilă de lupta a Luftstreitkräfte, forța aeriană a Armatei Imperiale Germane în timpul Primului Război Mondial.
Ea a fost fondată pe 10 august 1916 la Flieger Ersatz Abteilung 5 din Braunschweig, Germania, ca una dintre primele escadrile, care au format Luftstreitkräfte.
Unitatea a existat până la Armistițiul din 11 noiembrie 1918, fiind creditată cu cel puțin 83 de victorii aeriene și suferind următoarele pierderi umane: 16 piloți uciși în acțiune, 4 uciși în accidente, 1 pilot luat prizonier de război și doi piloți răniți.
La numai trei săptămâni după fondarea sa, Jasta 3 a primit misiunea de a sprijini Armata a 2-a, când aceasta a ajuns la Vraignes, în apropiere de Peronne.
În martie 1917 a fost detașată la Guesnain, aproape de Douai, trecând sub controlul Armatei a 6-a.
Deplasarea sa la Rumbeke în iulie 1917 a determinat încorporarea unității în Jagdgruppe 15, împreună cu Jasta 8, Jasta 26 și Jasta 27.
JG 15 a fost comandată de căpitanul Constantin von Bentheim și a oferit sprijin aerian Armatei a 4-a.
Ulterior, la 5 februarie 1918, Jasta 3 a fost repartizată în cadrul unității Jagdgruppe 9, împreună cu Jasta 28 și Jasta 37 (unitățile componente se vor modifica în decursul timpului).
Oberleutnant-ul Kohze a comandat atât escadrila, cât și unitatea de comandă superioară.
În iulie 1918, Jasta 3 acționa la Blaise în sprijinul Armatei a 3-a.
Această escadrilă a făcut parte în final din Armata a 19-a.
Printre așii care au servit în această escadrilă sunt următorii piloți notabili:
|
În poemul său de paisprezece strofe, Bojić exprimă soarta tragică a Serbiei, a cărei armată a trecut prin Muntenegru și Albania în insulele grecești Corfu și Vido, câteva mii de soldați sârbi aflați pe ultima dintre acestea fiind îngropați în mare.
Deși a supraviețuit exodului din Serbia și disperării din Corfu, Bojić a murit în cele din urmă de tuberculoză în Salonic.
Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 în România
|
Quinn McKenna (Boyd Holbrook) a descoperit existența Predatorilor și încearcă să convingă lumea de amenințarea pe care o reprezintă.
Filmările au început la 20 februarie 2017 în Vancouver.
|
Maternitate este o pictură realizată de artistul român Nicolae Grigorescu.
Lucrarea a fost semnată de către pictor dar nu a fost datată.
Critica de specialitate a stabilit anul în care a fost creată - 1867, an în care artistul a revenit pentru o scurtă perioadă de timp în România de la Barbizon.
Tabloul înfățișează interiorul sărăcios al unei case țărănești unde o mamă își veghează copilul adormit.
Această tematică a mai fost reluată de Nicolae Grigorescu în tabloul realizat în anul 1870 intitulat Vatra de la Rucăr.
Și aceasta din urmă a fost tratată cu aceeași emoție lăuntrică ca și Maternitate.
Cele două pânze își au obârșia în amintirile pe care Nicolae le avea din copilărie.
Se poate vedea venerația pe care pictorul o avea pentru propria-i mamă care rămasă fără sprijinul soțului a fost nevoită să-și crească singură copii.
În toată opera care a lăsat-o posterității, Nicolae Grigorescu nu a reușit să facă folosind mijoace atât de sobre o expresie mai interiorizată și mai concentrată ca în această lucrare.
A folosit magia luminii și a umbrelor care țes o atmosferă delicată de poezie ce trezește vibrații multiple și rezonanțe ample.
Ea este o pictură care se adresează nu numai sufletului ci și ochiului.
Despre o pictură intitulată Maternitate a vorbit și Alexandru Vlahuță, care a descris-o ca o scenă de interior în care o mamă își adoarme copilul în fața unei vetre.
În opinia lui George Oprescu, precizările lui Vlahuță ar fi fost eronate referitor la titlu, probabil el se referea la Vatra de la Rucăr datată în anul 1870.
Oprescu a stabilit evaluarea datării pânzei Maternitate în anul 1867.
Imaginea evocată este una a sărăciei, transpusă cu mare gravitate într-un interior unde mama șade pe jos, direct pe pământ și nu pe scânduri.
Descrierea interiorului a beneficiat de tușe largi și precise, tușe care au în sine o putere de sinteză impresionantă.
Lucrarea a fost catalogată de George Oprescu ca fiind de fapt o schiță în care sunt figurate observațiile multiple ale artistului despre un subiect atât de sensibil.
Se poate simți sentimentul de reculegere umană și de mare simpatie cu care a fost înfățișată scena.
Privind această capodoperă grigoresciană, nu se poate ca spectatorului avizat să nu-i treacă prin minte feluritele pânze create de mari maeștri europeni în care mamele își adorm copii cu același sentiment înduioșător și în același mediu sărăcăcios.
|
Aceasta este lista de conducători ai Marocului, de la înființarea primului stat marocan în 789.
Titulatura acestor conducători a variat în timp.
Din anul 1957, este folosită titulatura de rege.
Prima perioadă a suzeranității Fatimizilor suzeranitate a durat din 922 până în 925.
În 974, sultanul Al-Hasan ben Kannun a fost învins de omeiazi, după care a urmat o perioadă suzeranitate omeiadă.
Umar (1248-1266) - localizat în Marrakech, doar cu putere locală
Idris al II-lea (1266-1269) - n Marrakech, doar cu putere locală
Facțiunea rivală în Fes, doar cu putere locală:
|
Regimentul 4 Artilerie Grea a fost o unitate de artilerie de nivel tactic, care s-a constituit la 14/27 august 1916, prin mobilizarea unităților și subunităților existente la pace.
Regimentul era dislocat la pace în garnizoana Cernica.
Regimentul a făcut parte din organica Brigăzii 2 Artilerie Grea alături de Regimentul 3 Artilerie Grea.
La intrarea în război, Regimentul 4 Artilerie Grea a fost comandat de colonelul Ioan Gheorghian.
Regimentul a participat la acțiunile militare pe frontul român, pe toată perioada războiului, între 14/27 august 1916 - 28 octombrie/11 noiembrie 1918.
|
Endoculturalizarea sau inculturalizarea, este o experiență de învățare, parțial conștienta și parțial inconștienta, prin intermediul căreia generația mai în vârstă invită, induce și obligă generația mai tânăra să adopte moduri de gândire și de comportament, tradiționale.
Fiecare generație este programată, nu numai să reproducă comportamentul generației anterioare, ci, de asemenea, pentru a premia comportamentul care este în conformitate cu liniile directoare ale propriei sale experiențe de endoculturalizare și de a pedepsi, sau cel puțin de a nu premiaqa, comportamentul care se abate de la acestea.
Echilibrul la care ajunge o persoană la nivel social.
Endoculturalizarea individului în primii ani de viață, este mecanismul dominant al formarii stabilității sale culturale, în timp ce același proces care operează in persoanele mai in varsta, este important pentru domeniul de producție.
Unii autori scot in evidenta rolul generației în procesul de endoculturación, și subliniază că alți copii și tineri, un pic mai în vârstă decât copilul în cauză, să exercite o puternică influență culturală.
Acest lucru ar explica existența unor salturi generaționale, și ar explica faptul că tinerii ajung la a avea și a folosi un limbaj mai apropiat altor tineri decât al propriilor părinți.
S-a observat că diferențele generaționale în achiziționarea limbajului este ceea ce se ascunde în spatele conversiei lingvistice graduale, mai degrabă decât de evoluția în ce priveste utilizarea limbii pe parcursul vieții acelui individ.
|
Aceasta este o listă de canale de televiziune ce emit în limba română, limba maghiară, limba engleză, limba italiană.
Lista cuprinde atât posturi românești, cât și posturi moldovenești, sârbești, italiene, maghiare, englezești, cehe care fie sunt produse nativ, fie au o pistă audio, fie au subtitrări, fie emit partajat în limba română sau în alte limbi de circulație europeană.
Unele dintre aceste posturi sunt multilingve.
|
Pe baza unor notițe și a două schițe mici din carnetul său, executate în timpul luptelor de cai din Maroc în anul 1832, Eugène Delacroix pictează Luptă de cai arabi într-un grajd.
Începe să lucreze la un tablou după aproape 30 de ani de la călătoria efectuată în Africa de Nord, dar compoziția lui despre doi cai și trei bărbați stânjeniți nu pierde nimic din intensitatea trăirilor.
Lumina intră doar printr-o ferăstruică.
Dar ce lumină!
Ea se reflectă asupra punctelor centrale ale compoziției (caii și spinările bărbaților), subliniind dinamica mișcărilor.
Notițele lui Delacroix despre caii arabi :
|
Din vechile izvoare istorice rezultă că Ptolemeu și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Alexandria, unde și-a desfășurat activitatea științifică.
A murit în jurul anului 165 d.Hr., probabil în Canop, aproape de actuala localitate Abukir, aflată la circa 23 km NE de Alexandria.
Ptolemeu a scris în limba greacă Mathematike Syntaxis (Tratat de matematică), iar mai târziu opera sa fundamentală Megiste Syntaxis (Marele tratat), care a fost la început transmis posterității prin intermediul unei traduceri în limba arabă, cu titlul al-Majisti, devenit Almageste.
Acest tratat a constituit lucrarea de bază a astronomiei în timpul Evului Mediu și cuprindea, pe lângă un catalog al stelelor cunoscute, o expunere amănunțită a reprezentării geocentrice a Universului, prezentă deja într-o formă mai simplă în lucrările lui Hipparchus din Niceea, numită astăzi sistemul ptolemeic.
Ptolemeu respinge astfel idea unui Univers heliocentric, expusă în lucrările lui Aristarchus din Samos și Seleukos din Seleukia, care abia 1300 de ani mai târziu avea să fie recunoscută prin contribuțiile lui Nicolai Copernic, Johannes Kepler și Galileo Galilei.
După Ptolemeu, Pământul stă fix în centrul Universului.
Toate celelalte corpuri cerești (Luna, Soarele, planetele, stelele) se mișcă pe traiectorii perfect circulare în jurul acestui corp central.
Pentru a pune de acord acest sistem cu observațiile astronomice, a fost necesară reprezentarea altor cercuri suplimentare fiecărei orbite în parte, denumite epicicluri, ajungându-se la circa 80 de asemenea orbite, reprezentare care intra în conflict cu datele matematice.
Copernic a recunoscut această contradicție, fapt care l-a dus la o reprezentare heliocentrică, în care planetele se învârtesc în jurul Soarelui, dar tot pe orbite circulare.
A fost meritul lui Johannes Kepler, care, confruntând datele de observație cu calculul matematic, a descoperit forma eliptică a orbitelor planetelor în jurul Soarelui.
În domeniul matematicii, Ptolemeu a contribuit la dezvoltarea trigonometriei prin tabele de valori pentru coarde ale unghiurilor, ceea ce i-a permis construirea unor astrolaburi (instrumente astronomo-geodezice) și a ceasurilor solare.
De o importanță istorică deosebită este lucrarea sa Geographia, în care Ptolemeu folosește o rețea asemănătoare paralelelor și meridianelor, care a servit multe secole în orientarea pe hărți.
Tot lui Ptolemeu i se datorează unele denumiri geografice, de exemplu Alouion pentru Marea Britanie.
Lui Ptolemeu i se mai datorează lucrarea Harmonik de teorie a muzicii, bazată sistemul pitagoreic al numerelor.
În optică (Optik) descrie unele proprietăți ale luminii, în special reflexia, refracția și explicația culorilor.
Lucrarea de filozofie Peri kriteriou kai gemonikou (, ) este un amestec al concepțiilor neoplatoniciene cu morala stoică.
Cercetări recente au arătat că multe din datele furnizate de Ptolemeu erau fie fictive, fie falsificate în așa fel încât să corespundă concluziilor sale, fapt remarcat deja de Jean Delambre în 1817 și confirmat întru totul în 1985 de astronomul englez R.R. Newton.
La aceeași concluzie ajunge și B.L. van der Waerden în cartea sa Die Astronomie der Griechen (Astronomia la greci), apărută în 1988.
|
Expresia dublu standard este un neologism provenit din limba engleză, desemnând o regulă, o lege, un principiu, un regulament, care este folosit(ă) și aplicat(ă) într-un mod preferențial pentru persoane și situații diferite.
Standardul, sau regula, care ar trebui evident să fie doar unul pentru toate persoanele și toate situațiile ce se încadrează în aplicarea sa, este, în acest caz, răstălmacit și aplicat foarte diferit pentru diferiți indivizi sau diferite grupuri.
Dintre cuvintele care au o conotație relativ apropiată sunt nepotism, tratament preferențial, discriminare.
Proverbul românesc „Pentru unii mumă și pentru alții ciumă” ilustrează expresiv ideea de bază a expresiei dublu standard.
Pentru "Dublu standard" poate ca este mai intuitivă expresia din limba germană "Doppelmoral" adică "moralitate dublă"
|
Trei entități politic-naționaliste din zonă revendică independența, dar nu sunt recunoscute de instituțiile internaționale: Abhazia, Nagorno-Karabah și Osetia de Sud.
Caucazul este unul dintre cele mai diversificate locuri de pe Pământ din punct de vedere cultural și lingvistic.
Caucazul (Caucazia) este din punct de vedere geografic parte din Asia, dar din punct de vedere cultural și istoric este considerat de multe ori ca parte a Europei.
Partea sudică a Caucazului este cunoscută și sub numele de Transcaucazia.
Muntele biblic Ararat, unde se spune că ar fi acostat Arca lui Noe, este considerat reperul regatului armean antic.
Vârful munților Ararat este acoperit regulat cu zăpadă.
În mitologia greacă, Caucazul, sau Kaukasos, era unul dintre stâlpii care susțineau Universul.
Prometeu a fost înlănțuit aici de Zeus.
Poetul latin Ovidiu plasa Caucazul în Sciția și îl descria ca pe un munte rece și veșnic, o întruchipare a foametei.
Brânza este unul dintre cele mai importante produse ale zonei.
|
Programul informatic este reprezentarea sau implementarea unui algoritm într-un cod sursă, scris într-un anumit limbaj de programare.
O colecție de programe individuale alcătuite pentru îndeplinirea unui scop comun se numește de obicei software.
Programul este un produs finit al activității de programare informatică.
Considerat formal, un program informatic este un transformator de aserțiuni ce descriu proprietățile datelor corecte: atât ale datelor de intrare în sistem, cât și cele ale datelor de ieșire din sistem.
De obicei programele se creează pentru un anumit tip de calculator sau aparat „inteligent”.
Tot de obicei, o condiție pentru funcționare este și ca pe calculator să existe un sistem de operare (SO).
Pentru ca un program să fie eficient (de ex. să livreze rezultatele în scurt timp), el trebuie să aibă la bază un algoritm eficient, iar tehnicile de implementare și programare să fie și ele eficiente.
Sarcinile și funcțiile programelor au crescut și cresc permanent, simultan cu dezvoltarea [și a
|
În lumea înconjurătoare, fenomenele deterministe ocupă doar o mică parte.
Imensa majoritate a fenomenelor din natură și societate sunt stocastice (aleatoare).
Studiul acestora nu poate fi făcut pe cale deterministă și, de aceea, știința hazardului a apărut ca o necesitate.
Teoria probabilităților studiază legile după care evoluează fenomenele aleatoare.
Aplicarea matematicii la studierea fenomenelor aleatoare se bazează pe faptul că, prin repetarea de mai multe ori a unui experiment, în condiții practic identice, frecvența relativă a apariției unui anumit rezultat (raportul dintre numărul experimentelor în care apare rezultatul și numărul tuturor experimentelor efectuate) este aproximativ același, oscilând în jurul unui număr constant.
Dacă acest lucru se întâmplă, atunci unui eveniment dat îi putem asocia un număr, anume probabilitatea sa.
Această legătură între structura unui câmp de evenimente și număr este o reflectare în matematică a transferului calității în cantitate.
Problema convertirii în număr a unui câmp de evenimente revine la a defini o funcție numerică pe această structură, care să fie o măsură a posibilităților de realizare a evenimentelor.
Realizarea unui eveniment fiind probabilă, această funcție se numește probabilitate.
c) aleator - evenimentul apariției feței 3 la un zar.
Evenimente incompatibile - evenimentele nu se produc simultan.
Evenimente contrare - producerea unuia înseamnă nerealizarea celorlalte.
Probabilitatea reuniunii unui număr de evenimente incompatibile este egală cu suma probabilităților acestor evenimente:
Axioma 1. Fiecărui eveniment aleator E din câmpul de evenimente îi este atașat un număr real nenegativ P(E) numit probabilitatea lui E.
Variabilă aleatoare: variabila ia valori diferite în cazul mai multor experimente efectuate în aceleași condiții.
Variabila aleatoare discretă: poate lua un număr finit de valori.
Variabila continuă X și f(x) - densitatea de repartiție continuă
Valoarea medie a sumei a două variabile aleatoare este egală cu suma valorilor medii a celor două variabile aleatoare M(Z)=M(X)+M(Y), unde Z=X+Y, tot variabilă aleatoare.
Valoarea medie a produsului a două variabile aleatoare independente este egală cu produsul valorilor medii ale variabilelor aleatoare
Dispersia σ² sau D(x) este o măsură pentru devierea de la medie.
Se obține prin însumarea produselor dintre pătratul devierii de la medie (x_i - μ) și probabilitatea corespunzătoare.
Se obține prin integrarea de la - ∞ la + ∞ a produsului dintre pătratul abaterii de la medie (x-μ) și densitatea de repartiție f(x).
Fie X o variabilă discretă sau continuă cu valorile x, valoare medie μ și dispersia σ².
Probabilitatea ca modulul diferenței (x-μ) să fie mai mare sau egal cu un număr oarecare 0 este mai mică sau egală cu câtul dintre dispersia σ² și pătratul lui ε.
Probabilitatea ca modulul diferenței dintre frecvența relativă a evenimentului E în cazul a n experimente (n suficient de mare) și probabilitatea p a evenimentului E să fie mai mic ca ε pozitiv, arbitrar de mic e aproximativ egală cu unu.
Probabilitatea ca modulul diferenței dintre media aritmetică A a valorilor medii a n variabile aleatoare independente (n suficient de mare) și media aritmetică a variabilelor aleatoare să fie mai mică decât ε e aproximativ egală cu unu.
Cu ajutorul substituției λ=(x-μ)/σ și se face pentru a înlesni calculele.
Unde n reprezintă experimentele, p probabilitatea ca E să apară și q=1-p probabilitatea ca E să nu apară.
Ghid de teoria probabilitatilor si aplicatii
|
Konrad Hermann Joseph Adenauer (; ) a fost un politician creștin-democrat german, de profesie jurist, primul cancelar german postbelic.
Din 1917 și până în 1933 a exercitat funcția de primar general al Köln-ului.
Adversar al național-socialismului, a fost înlăturat din funcția de primar general.
S-a retras la mănăstirea Maria Laach.
În 1944 a fost arestat sub acuzația de complot împotriva regimului nazist.
Soția sa a fost de asemenea arestată, murind în detenția Poliției Secrete (Gestapo).
În ciuda vârstei înaintate (în 1946 împlinise 70 de ani), Konrad Adenauer a condus munca de reconstrucție a creștin-democrației germane, mișcare interzisă în timpul dictaturii hitleriste.
În anul 1949, la vârsta de 73 de ani, a fost ales în funcția de cancelar al Republicii Federale Germania - primul după cel de-al doilea război mondial.
A reușit apropierea țării sale de Franța, punând alături de Charles de Gaulle bazele alianței franco-germane, care a constituit nucleul Uniunii Europene.
Este considerat ca fiind unul din "părinții Europei", alături de Charles de Gaulle, Robert Schuman (ministru de externe al Franței), Alcide De Gasperi (ministru de externe al Italiei) și Jean Monnet (autorul planului unificării industriilor vest-europene, plan pus în practică de politicienii enumerați anterior).
Adenauer a contribuit în mod decisiv la racordarea Republicii Federale Germania în sistemul atlantic de securitate.
În 1955 a obținut repatrierea germanilor deportați la muncă forțată în Siberia.
Și-a dat demisia din funcția de cancelar federal la data de 15 octombrie 1963, făcând loc lui Ludwig Erhard, un politician creștin-democrat mai tânăr, în fotoliul de cancelar.
A continuat să fie activ politic.
Autorul a patru volume de memorii, intitulate Erinnerungen (Amintiri).
Ca omagiu pentru contribuția sa la formarea Uniunii Europene, bustul său a fost inclus printre cele 12 busturi de oameni politici reunite în Monumentul părinților fondatori ai Uniunii Europene, inaugurat la București, la 9 mai 2006, de Ziua Europei, pe Insula Trandafirilor din Parcul Herăstrău.
|
Convorbiri literare este o revistă literară lunară care apare la Iași.
În primul număr al revistei, Iacob Negruzzi preciza că: Sub numele de "Convorbiri Literare" va apărea la două săptămâni o revistă în formatul stinsei "România Literară".
Publicația se va bucura de cel mai înalt prestigiu din literatura română, ea impunând, încă de la apariția, o direcție nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic și sentimentul valorii estetice.
Noua serie a revistei „Convorbiri literare” apare din ianuarie 1996 la Iași, lunar, la fiecare 20 ale lunii, în format tabloid (30x45 cm), cu 48 de pagini, din care 8 în policromie, având ca editor Uniunea Scriitorilor din România.
|
Regulile limbii române de despărțire în silabe expuse mai jos se referă la silabisirea ortografică și nu la cea fonetică.
Pentru aceasta din urmă a se vedea articolul despre silabe.
Scopul silabisirii ortografice se limitează la limba scrisă, și constă în punerea unui text într-o formă estetică și ușor de citit.
În special cuvintele lungi care nu încap la sfîrșitul rîndului generează prin trecerea lor în întregime la rîndul următor fie spații goale mari (la alinierea pe ambele părți a textului) fie rînduri prea scurte (la alinierea pe o singură parte).
Soluția constă în tăierea convenabilă a cuvîntului la limitele dintre silabe și, prin folosirea unei cratime care indică acest lucru, trecerea restului de silabe pe rîndul următor.
Regulile și recomandările privind despărțirea în silabe reprezintă o combinație de reguli fonetice, morfologice și recomandări de natură ergonomică, estetică, etc.
|
Dresajul clasic s-a dezvoltat din dresajul la care erau supuși caii cavaleriei antrenați pentru câmpul de luptă.
Acest dresaj dura mulți ani până când se ajungea la un animal de călărie ideal.
Caii erau antrenați pentru mai multe mișcări diferite de tipul "deasupra solului" care le permiteau călăreților să scape dacă erau înconjurați, sau pentru a putea lupta mai ușor.
Actualmente există mai multe școli de dresaj clasic:
Școala spaniolă de călărie de la Viena
|
Colosul din Rhodos a fost o statuie imensă construită în antichitate pe insula Rhodos din Grecia, una din cele șapte minuni ale lumii antice.
Statuia îl înfățișa pe zeul grec al Soarelui, Helios, și măsura între 32 și 36 de m.
Construcția s-ar fi realizat în 12 ani și ar fi fost finalizată în anul 282 î.Hr.
După unii, străjuia intrarea în portul din insulă.
Conform cercetărilor mai noi, s-ar fi aflat aproximativ pe locul unde în prezent este intrarea în Castelul Templierilor.
Rhodos devine în anul 408 î.Hr. capitala mai multor teritorii unite și un important port comercial.
Se bazează pe un aliat (Ptolemeu I al Egiptului).
Macedonenii încearcă să rupă acestă alianță, însă locuitorii din Rhodos sunt uniți și rezistă asediului.
Colosul din Rhodos a fost construit în cinstea zeului soarelui, Helios, ca mulțumire pentru protecția locuitorilor în timpul asediului.
Chares din Lindos, un sculptor de pe această insulă, a fost angajat pentru construcția statuii.
Statuia ar fi străjuit intrarea în port timp de 56 de ani.
Când soarele răsărea dimineața, se reflecta în suprafața de bronz și făcea ca figura zeului să strălucească.
În 225 î.Hr., în urma unui cutremur, i s-a rupt un picior.
După prăbușirea statuii, locuitorii din Rhodos au vrut să o reconstruiască, primind chiar o ofertă de la Ptolemeu al III-lea, însă un oracol le-a interzis.
După ce arabii au cucerit insula în anul 653, statuia a fost vândută de către aceștia unui evreu din Siria, care a cărat-o pe 900 de cămile, după cum spune legenda.
Statuia era construită din bronz și întărită ulterior cu fier și piatră.
Se spune că au fost folosite 15 tone de bronz și 9 tone de fier, însă calculele arată că aceste cantități au fost chiar mai mari.
Avea o înălțime de 33 m și stătea pe un soclu înalt de 15 m.
Teoria că acest colos stătea cu câte un picior pe fiecare mal al portului este doar o legendă, pentru că în nici o scriere nu se specifică acest lucru.
Se crede că ea a inspirat sculptorul francez Auguste Bartholdi care a construit Statuia Libertății din New York.
|
Republica Populară Polonă (limba poloneză: Polska Rzeczpospolita Ludowa, PRL) a fost numele oficial al Poloniei din 1952 până in 1989, în timpul în care țara a fost condusă de comuniștii din Partidul Muncitoresc Unit Polonez (Polska Zjednoczona Partia Robotnicza, sau PZPR).
Comuniștii au condus efectiv Polonia din 1944, dar numele nou al țării nu a fost adoptat până când nu a fost votată constituția din 1952.
Republica Populară Polonă a fost un stat suveran conform definițiilor date de dreptul internațional.
În realitate, a fost totuși un stat satelit subordonat Uniunii Sovietice.
Sovieticii au avut o mare influență în domeniul afacerilor externe și al celor interne.
Forțele Armatei Roșii au staționat în Polonia până în 1989.
Efectivele sovietice au variat de la 500.000 în 1945, la 120-150.000 în 1955 și 60-80.000 în 1989.
Ministerul Securității Publice era înțesat de instructori sovietici.
În 1945, generalii și instructorii sovietici formau 80% din cadrele ofițerești ale Wojsko Ludowe (Armata Populară), procentul scăzând la 30% - 40% în 1948.
Comuniștii polonezi, care răspundeau numai în fața sovieticilor, dețineau controlul total al țării.
Opoziția a fost persecutată și mai apoi suprimată, iar contrar înțelegerilor de la Conferința de la Ialta, nu s-au ținut alegeri libere și cinstite până în 1990.
La Conferința de la Ialta din februarie 1945, Stalin era capabil să prezinte aliaților occidentali, (Franklin Roosevelt și Winston Churchill), situația din Polonia drept un fapt împlinit.
Armata Roșie ocupa țara, iar agenții sovietici, comuniștii polonezi, controlau administrația.
Uniunea Sovietică era în plin proces de încorporare a teritoriilor din estul Poloniei care mai fuseseră sub stăpânirea sovietică din 1939 până în 1941, după ocuparea Poloniei ca urmare a înțelegerilor stipulate în Pactul Molotov-Ribbentrop.
Drept compensație, URSS oferea Poloniei toate teritoriile germane din Pomerania, Silezia și Brandenburg de la est de linia Oder-Neisse ca și jumătatea sudică a Prusiei Răsăritene.
Stalin era hotărât să facă toate presiunile de care era nevoie ca noul guvern polonez să fie controlat de comuniști.
El a rupt în 1943 relațiile cu guvernul polonez în exil care se afla la Londra dar, pentru a-i liniști pe Roosevelt și Churchill, el a consimțit la Ialta ca să fie format un guvern de coaliție.
Comuniștii dețineau cea mai mare parte a posturilor cheie din noul guvern iar, cu ajutorul sovietic, în scurtă vreme au câștigat controlul asupra întregii țări, câștigând mai mult sau mai puțin cinstit toate alegerile.
Opoziția, condusă de Stanisław Mikołajczyk, a reușit să câștige doar o victorie, e drept, substanțială:
Polonia și-a păstrat statutul de țară independentă, împotriva planurilor unor comuniști foarte influenți, așa cum era Wanda Wasilewska, care doreau ca Polonia să devină o nouă republică componentă a Uniunii Sovietice.
Din păcate, această victorie avea să fie și ultima, deoarece comuniștii au reușit să-și întărească puterea și să înceapă persecuțiile politice împotriva tuturor opozanților.
Mulți dintre anticomuniști au hotărât să părăsească țara, alții au ajuns să fie judecați în procese spectacol, fiind mai apoi condamnați la mulți ani de închisoare sau la pedeapsa capitală.
În 1948, comuniștii și-au consolidat puterea prin formarea Partidului Muncitoresc Unit Polonez, (cunoscut în Polonia drept 'Partidul').
Comuniștii aveau să monopolizeze puterea politică până în 1989.
În anii care au urmat, industria privată a fost naționalizată, terenurile agricole ale marilor proprietari au fost confiscate și, mai apoi, redistribuite țăranilor.
Milioane de polonezi din teritoriile peirdute în răsărit au fost transferați în noile teritorii câștigate de la Germania.
După 1948, Polonia a fost adusă la același numitor comun sovietic, atât din punct de vedere politic, fiind transformată într-una dintre "democrațiile populare", cât și din punct de vedere economic, prin trecerea la economia socialistă planificată centralizată.
Regimul s-a hotărât să înceapă colectivizarea agriculturii, deși ritmul în care se desfășura procesul era mai scăzut decât în alte țări surori.
Polonia a rămas singura țară din blocul sovietic unde țăranii necooperativizați au continuat să dețină o poziție dominantă.
În ciuda faptului că istoricii polonezi au estimat că între 200.000 și 400.000 au murit în timpul persecuțiilor politice postbelice, stalinismul în Polonia nu a atins culmile care au caracterizat represiunile comuniste din celelalte state satelite ale Moscovei.
În iunie 1956, muncitorii din orașul industrial Poznań au intrat în grevă.
În partid, dar și în rândurile intelectualității, au început să se ridice voci care chemau la reforme mai ample ale sistemului stalinist.
Până în cele din urmă, s-a produs o schimbare la vârf, puterea fiind preluată de Władysław Gomułka, care l-a înlocuit pe Bolesław Bierut în fruntea guvernului.
Durii staliniști au fost îndepărtați din funcțiile de conducere și ofițerii sovietici aflați la comandă în Armata Poloneză au fost destituiți.
Aceste fapte au marcat sfârșitul Poloniei Staliniste.
Dar, pe la mijlocul deceniului al șaptelea, Polonia a început să se confrunte cu dificultăți economice și politice.
Cum popularitatea lui Gomułka era în cădere liberă iar "comunismul reformat" promovat de el și-a pierdut dinamismul, regimul a devenit din ce în ce mai puțin liberal și mai represiv.
Noua etapă a istoriei poloneze a început în decembrie 1970, când guvernul lui Gomułka a hotărât să oprească prăbușirea economică prin promovarea unor creșteri masive de prețuri ale alimentelor de bază.
Protestele ample de stradă au dus la o altă schimbare majoră la conducerea guvernului, Gomułka fiind înlocuit cu Edward Gierek.
Planul lui Gierek de refacere a economiei s-a bazat pe împrumuturi masive din Statele Unite și din Germania Federală, care urmau să fie folosite pentru reechiparea și modernizarea industriei, dar și pentru importul unor bunuri de larg consum, pentru a le da muncitorilor un imbold să lucreze.
Deși împrumuturile au dus la dezvoltarea economiei poloneze, perioada fiind încă reamintită drept Epoca de Aur a Poloniei comuniste, repercusiunile evidente ale acestor imprumuturi asupra finanțelor țării se mai simt și azi.
Această Epocă de Aur s-a sfârșit după criza energetică din 1973.
Prăbușirea regimului Gierek, atât din punct de vedere economic cât și din punct de vedere politic, a dus la crearea unei opoziții politice sub forma sindicatelor, a unor grupuri de studenți, a ziarelor și publicațiilor clandestine, a distribuirii de cărți și ziare importante, chiar și a unei „universități rapide”.
În această conjunctură, pe 19 octombrie 1978 arhiepiscopul de Cracovia, Karol Wojtyła, a fost ales papă, luându-și numele Ioan Paul al II-lea.
Alegerea unui papă polonez a avut un efect electrizant asupra națunii poloneze.
Când Ioan Paul al II-lea s-a reîntors în Polonia în 1979, o jumătate de milion de oameni l-au ascult vorbind în Varșovia, și aproximativ un sfert din populația țării a participat la slujbele în aer liber.
Peste noapte papa Ioan Paul al II-lea a devenit conducătorul moral al Poloniei, făcând ca regimul comunist să fie mai degrabă ignorat.
Papa nu a îndemnat la rebeliuni, în schimb a încurajat crearea unei "Polonii alternative", o Polonie a instituițiilor independente, astfel încât atunci când ar fi apărut o nouă criză, țara să fie pregătită să-i facă față.
Un nou val de greve au subminat guvernul comunist și, în septembrie, Gierek, care era bolnav, a fost înlocuit din funcția de lider al partidului de Stanisław Kania.
Însă Kania nu a reușit să găsească soluții pentru oprirea erodării comunismului în Polonia.
Dezordinile în domeniul muncii din anul 1980 au dus la formarea unui sindicat independent, Solidaritatea (în limba poloneză Solidarność).
Sindicatul s-a format în septembrie 1980, fiind condus de la început de Lech Wałęsa.
Sindicatul Solidaritatea a adunat în rândurile sale diverse forțe sociale anticomuniste, de la catolici de dreapta până la oameni ai stângii anticomuniste.
Până la sfârșitul anului 1981, Solidaritatea avea nouă milioane de membri, un sfert din populația țării și de trei ori mai mult decât sindicatele oficiale.
Pe 13 decembrie 1981 șeful guvernului, Wojciech Jaruzelski, care devenise și șeful partidului comunist, temându-se de reacția sovietică, a interzis Solidaritatea, proclamând legea marțială în Polonia și închinzându-i temporar pe cei mai mulți dintre liderii sindicatului.
Guvernul a interzis Solidaritatea pe 8 octombrie 1982.
Legea marțială a încetat formal să acționeze în iulie 1983, deși controlul asupra libertăților civile și a vieții politice, ca și raționalizarea alimentelor, au rămas în vigoare până la căderea comunismului.
Aceste măsuri nu au împiedicat Solidaritatea să câștige sprijin popular și putere, erodând dominația partidului comunist, care în 1981 a pierdut aproximativ 85.000 din cei 3 milioane de membri.
Până la căderea comunismului în Polonia, Solidaritatea a rămas o organizație subterană, suficient de puternică pentru a zădărnici eforturile lui Jaruzelski de stabilizare a regimului comunist.
Uciderea preotului Jerzy Popiełuszko de către trei ofițeri ai poliției politice în anul 1984 a contribuit la erodarea încrederii în regimul comunist.
Grevele din întreaga țară din 1988 au fost unul dintre factorii care au forțat guvernul să înceapă un dialog cu Solidaritatea.
Din 6 februarie până în 15 aprilie 1989 s-au ținut convorbiri în 13 grupuri de lucru în 94 de sesiuni, care au devenit cunoscute drept „Convorbirile mesei rotunde” (în limba poloneză: Rozmowy Okrągłego Stołu), care au modificat radical forma guvernului și societății poloneze.
Generalul Jaruzelski și-a dat demisia din funcția de conducător al Poloniei în 1990, la putere venind în decembrie Wałęsa.
Până la sfârșitul lui august, a fost format un guvern de coaliție condus de Solidaritatea, iar în decembrie Wałęsa a fost ales președinte și și-a dat demisia din postul său din sindicat.
Acesta a fost sfârșitul Republicii Populare Polonia.
Polonia a suferit pierderi uriașe în timpul celui de-al doilea război mondial.
Până în 1939, Polonia avea 35,1 milioane de locuitori, recensământul din 14 februarie 1946 a arătat a cifră de 23,9 milioane de cetățeni.
Pierderile de resurse naționale și de infrastructură s-au ridicat la aproximativ 38%.
În comparație cu țările occidentale, inclusiv Germania, Polonia era în principal țară agricolă.
Ducerea la îndeplinire a sarcinilor uriașe legate de reconstrucția țării s-a împletit cu lupta noului guvern pentru stabilizarea puterii, totul fiind făcut mult mai dificil de lipsa de încredere a celei mai mari părți a populații în autoritățile comuniste.
Eliberarea țării de către Armata Roșie și sprijinul dat comuniștilor polonezi au fost decisive pentru câștigarea puterii de către stânga politică în noul guvern.
Naționalizarea a început de asemenea în 1944, prin preluarea controlului asupra intreprinderilor industriale germane din teritoriile recuperate.
Cum naționalizarea nu era un proces popular, comuniștii au amânat reforma naționalizării până în 1946, când, după referendumurile 3xTAK, ei au ajuns să fie siguri că dețin controlul total asupra guvernului și se pot descurca cu eventualele proteste publice.
Unele naționalizări semioficiale ale diferitelor întreprinderi germane au început chiar din 1944.
în 1946, toate întreprinderile cu mai mult de 50 de angajați au fost naționalizate fără nici o compensație plătită proprietarilor polonezi.
[ Granițele Poloniei s-au modificat în mod dramatic după al doilea război mondial.
Republica Populară Polonă a fost împărțită în mai multe voievodate, (unități administrativ-teritoriale).
După încheierea celui de-al doilea război mondial, noua împărțire administrativ teritorială s-a bazat pe cea antebelică.
Zonele din răsărit care nu au fost anexate de Uniunea Sovietică și-au păstrat granițele aproape neschimbate.
Noile teritorii vestice primite drept compensație pentru pierderile din răsărit au fost organizate în voievodatele:
Szczecin, Wrocław, Olsztyn unit parțial cu Gdańsk, Katowice și Poznań.
Două orașe au primit statutul de voievodate: Varșovia și Łódź.
În 1950 au fost create noi voievodate:
Koszalin - mai înainte parte a voievodatului Szczecin, Opole - mai înainte parte a voievodatului Katowice și Zielona Góra - mai înainte parte a voievodatului Poznań, Wrocław și Szczecin . în plus, alte trei orașe au primit statutul de voievodat: Wrocław, Cracovia și Poznań.
În 1973, organizarea teritorial-administrativă a Poloniei s-a schimbat din nou.
Reorganizarea voievodatelor a fost în principal rezultatul a reformelor din 1973 și 1975 cu privire la autoguvernarea locală.
În locul unei administrații cu trei trepte ierarhice, (voievodat, ținut, comună), a fost introdusă o ierarhie pe două niveluri: 49 de mici voievodate și comune.
Cele mai mici trei voievodate: Varșovia, Cracovia și Łódź aveau un statut special de voievodate municipale.
Președintele orașului (primarul) era de asemenea și guvernatorul provinciei.
|
În acest volum el analizează ideea de progres al umanității, de la momentul apariției sale și până în prezent, precum și perspectivele acesteia.
Eseul este structurat în patru părți:
Deși în Oameni si angrenaje predomină o viziune sumbră, autorul nu își pierde speranța în capacitatea omului de a lupta pentru a se înălța deasupra condiției sale, oricât de mari ar fi piedicile care îi stau împotrivă.
|
A fost, în decursul anilor, institut de cercetare în politici publice, lider pentru promovarea bunei guvernări, consultant al guvernului României, dar și al altor guverne, partener de durată în tranziție și reforma statului pentru Națiunile Unite, Banca Mondială, Uniunea Europeană, înainte și după integrare.
Cele mai mari succese ale SAR, de la Legea liberului acces la informații de interes public (Legea 544/2001) la adoptarea cotei unice nu au fost finanțate de nimeni.
Coaliția pentru un Parlament Curat a fost o activitate voluntară.
De mai mulți ani deja, activitatea SAR în materie de bună guvernare este voluntară și se desfășoară prin Alianța pentru o Românie Curată (ARC), o acțiune indispensabilă în peisajul românesc, unde acțiunea colectivă rămâne deficitară, deși reprezintă baza oricărei opțiuni realiste de schimbare.
În afara participării sale la coalițiile pentru buna guvernare, misiunea SAR reflectă ceea ce a rămas neterminat după cinsprezece ani de eforturi și multe succese, anume crearea unui cadru de raționalitate a politicii publice (evidence based policy-making) prin:
promovarea în spațiul public a unor soluții realiste și bazate pe consultare democratică a problemelor de politici publice.
SAR nu promovează o anumită ideologie, considerând că politica publică rațională este non-ideologică, deși nu se poate dispensa de valori ca individualismul, respectarea drepturilor omului și solidaritatea socială.
SAR este o instituție deschisă oricui îndeplinește standardele sale academice și se bazează pe o rețea de peste o sută de experți din România și instituții academice internaționale.
Alianța pentru o Românie Curată este o mișcare civică deschisă oricui, persoane sau organizații, ONG-uri, sindicate, firme, instituții, care promovează principiile bunei guvernări și e dispusă sa investească munca voluntară sau sprijin pentru voluntari care promovează această idee.
SAR publică periodic Rapoarte de Avertizare asupra Politicilor (PWR), serie care a fost inițiată în 2001 și finanțată în principal de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) în primii doi ani, sub numele de Rapoarte de Avertizare Timpurie (EWR).
Contribuie de asemenea la rapoarte despre România și regiune, cum ar fi Națiuni în tranziție (Nations in Transit) - raport anual asupra țărilor în tranziție realizat de Freedom House, Indexul transformării (BTI) realizat de Fundația Bertelsmann - raport global anual asupra reformelor democratice și economice din 116 țări, Proiectele Stanford CDDRL asupra calității democrației și tranziției de la statul autoritar, proiectul lui Jean Blondel și Ferdinand Muller-Rommel asupra cabinetelor din Europa de Est.
Revista Română de Științe Politice (PolSci) este un jurnal de științe politice editat și publicat de două ori pe an de Societatea Academică din România (SAR) în beneficiul comunității românești de specialiști în științe politice.
Jurnalul publică diferite tipuri de articole de științe politice, mai ales din domenii neglijate până de curând în România, cum ar fi politicile comparate, politicile publice (public policy), economie politică sau psihologie politică, pe subiecte naționale sau regionale.
Articolele trebuie să fie fundamentate în teoria acceptată a disciplinelor respective și să aibă o bază empirică.
PolSci este citat în IPSA, CIAONET, EBSCO și CEEOL.
Rapoartele anuale de analiză și prognoză ale SAR conțin analize pe teme de maxim interes și sunt lansate în cadrul unor întâlniri publice care atrag atenția mass-media.
Raportul din 2012 a abordat subiecte importante pentru România, precum adoptarea euro, coordonarea fondurilor din POR între nivelul central și cel regional și reforma în sănătate.
Dezbaterea publică a luat în vizor starea economiei și previziuni pentru 2012, precum și opțiuni de politică economică în România.
|
Oameni și înfăptuiri, este o enciclopedie centrată pe istoria și cultura românilor, alcătuită de Lucian Predescu între anii 1936 și 1939, care a apărut în 1940 la Editura Cugetarea - Georgescu Delafras din București.
Motivația principală a redactării acestei enciclopedii a fost, în cuvintele autorului, faptul că "noi, Românii, nu avem o enciclopedie a noastră în care să pulseze numai energia românească" și că "enciclopediile străine neglijează aproape cu desăvârșire materialul românesc".
A fost reeditată în 1999, de editura Saeculum și editura Vestala.
|
Satul este situat la 30 km de Cluj-Napoca și 20 km de Huedin, pe Platoul Păniceni, parte a podișului Huedin.
Satul a aparținut în trecut domeniului funciar al familiei Gyeröffy din Dumbrava.
Vechea biserica de lemn "Sf. Arhangheli Mihail și Gavril" (datată 1730; edificiu cultural de interes național).
Cheile Păniceniului, foarte interesante prin fenomenul de inversiune floristică (conifere pe fundul văii, foioase în partea de sus); zona este protejată, având și o marcantă valoare peisagistică.
|
Toros Roslin (Թորոս Ռոսլին) (c.1210 - 1270) sau (c.1216 - 1288) a fost cel mai remarcabil miniaturist din Armenia în Evul Mediu.
Biografii artiștilor armeni medievali au avut tendința de a ignora acele aspecte pe care, în prezent, le considerăm importante.
Din această cauză, și din altele, în acest moment foate puține elemente biografice se cunosc cu precizie.
Ceea ce se poate spune cu precizie este că a activat în Regatul Armean al Ciliciei (Cilicia), și aceasta datorită patronilor pentru care a lucrat.
Se mai menționează faptul că a avut un fiu adult.
Acesta ar fi un indiciu că fost preot (și nu călugăr, deoarece călugării nu aveau copii), având în vedere că persoanele laice nu ar fi făcut Biblii cu anluminuri.
Deoarece lucrările sale au avut influențe bizantine și italiene, unii cred că pe la vârsta de 20-30 de ani a călătorit prin țări străine.
În jurul anului 1256 a făcut portretul lui Leon III al Armeniei, pe când acesta era încă prinț.
A lucrat și pentru prințul Vasak.
Galerie cu imagini de manuscrise cu anluminuri
|
Rostock a fost o navă sub pavilion ucrainean care a eșuat și s-a scufundat în brațul Sulina al Dunării în dreptul localității Partizani la 2 septembrie 1991.
După eșuarea navei, un consorțiu format din firme americano-olandezo-române s-a chinuit timp de mai mulți ani pentru ranfluarea epavei ce bloca șenalul navigabil.
Operațiunea, în care și-au pierdut viața trei scafandri, s-a încheiat prin transportarea celor patru segmente ale epavei pe canalul Sf. Gheorghe, în dreptul localității Nufăru.
Bucățile recuperate din navă au fost lăsate apoi, fără pază, de Administrația Fluvială a Dunării de Jos (AFDJ) fapt care a dus la furtul capacelor de la tancurile de combustibil.
Odată cu creșterea nivelului Dunării, apa a intrat în rezervoare și a produs o poluare importantă într-o zonă a Rezervației Biosferei Delta Dunării.
Totodată, cele patru părți ale corpului navei Rostock s-au scufundat din nou.
Scoaterea la suprafață a epavei a durat mai mult de 14 ani, încheindu-se abia la 30 noiembrie 2005, timp în care circulația fluvială pe brațul Sulina a fost grav afectată.
Încercările de scoatere la suprafață a epavei au costat și viața a doi scafandri.
Blocarea parțială a șenalului navigabil al Brațului Sulina a obligat navele de mare tonaj să treacă prin Canalul Dunăre-Marea Neagră, pentru care însă taxele de tranzit percepute de statul român sunt mai mari.
În presă a fost vehiculat un sabotaj drept cauză a accidentului.
Ziarul România Liberă a publicat la data de 10 noiembrie 2004 un reportaj cu Grigore Fadei, un localnic de origine lipoveană din satul Partizani, care a fost martor ocular la naufragiul navei.
Conform articolului, "Nea Grigore ne mai spune ca imediat dupa ce nava a esuat echipajul s-a salvat sarind pe mal, fara sa fie cineva ranit, ba chiar si cu bagaje.
Martorii spun ca acestia s-au retras mai intr-o parte.
"S-au apucat de baut", spune batranul."Beau alcool rafinat cu apa minerala.
Vorbeau intre ei ruseste...
credeau ca eu nu inteleg.
Da' eu stiu si ruseste.
Ziceau ceva ca romanii nu mai au pe unde sa mai treaca.
Asa cred si eu, ca au facut-o intentionat.
Au ales chiar si locul cel mai bun, aici, unde canalul este cel mai ingust", concluzioneaza Grigore."
|
Popoarele germanice sunt un grup istoric de triburi și popoare indo-europene, cu originea în Europa de Nord, identificați prin folosirea limbilor germanice, care au apărut din germana comună, în timpul epocii pre-romane a fierului.
Popoarele germanice din epoca romană a fierului și din perioada migrațiilor prezintă o cultură materială uniformă și credințe religioase relativ comune.
Popoarele germanice s-au răspândit în Europa, în timpul Antichității Târzii și al Evului Mediu Timpuriu.
Limbile germanice au devenit dominante de-a lungul granițelor romane (Austria, Germania, Olanda și Elveția), însă în restul provinciilor romane apusene, imigranții germani au fost asimilați lingvistic de populațiile autohtone de limbă latină, mai concret au adoptat dialecte romanice (latine).
În plus, toate populațiile germanice s-au convertit, în cele din urmă, la creștinism dea lungul Antichității târzii și Evului Mediu timpuriu.
Unele triburi germanice au jucat un rol important în Europa central-occidentală la trecerea de la Imperiul Roman la Europa Medievală.
Cuvântul românesc "germani" provine din cuvântul latinesc "germani", în timp ce cuvântul "nemți" este de origine romanica .Există diferite etimologii pentru cuvântul "germani".Ca adjectiv, el este pluralul adjectivului "germanus" (de la "germen", ("sămânță")), care are sensul de "înrudit".Ca etnonim, acest cuvânt este atestat pentru prima oară în anul 223 î.Hr., în inscripția "Fasti Capotolini", DE GALLEIS INSVBRIBVS ET GERM, unde ar putea pur și simplu să se refere la popoare "înrudite" cu galii.
Dacă substantivul ulterior "Germani" provine din acest cuvânt, s-ar putea ca el să provină de la faptul că romanii vedeau triburile germanice ca aliați ai celților.
Termenul este folosit pentru prima oară cu sensul de "popoare din "Germania", separate de gali" de Cezar.
În acest sens, ar putea fi un împrumut dintr-o limbă celtă, un exonim aplicat triburilor germanice pe baza cuvântului celt pentru "vecin".O a III-a sugestie consideră că numele provine direct de la numele [că ar proveni din termenul gal pentru "vecin" ia în calcul cuvintele "gair" din
|
În botanică, un fruct este ovarul copt (împreună cu semințele) aparținând unei plante cu flori.
Fructele sunt mijloacele prin care plantele cu flori își împrăștie semințele.
După ce ovarul plantei este fecundat, ovarul începe să crească în dimensiuni.
Petalele florii cad, iar ovulul se dezvoltă devenind sământă.
Creșterea fructului continuă până în momentul în care sămânța a ajuns la maturizare.
La unele fructe cu mai mult de o sămânță, dimensiunile finale ale pulpei fructului sunt direct proporționale cu numărul de ovule fertilizate in diferite moduri.
Majoritatea fructelor au valoare alimentară, fiind consumate atât crude cât și conservate sub formă de gemuri, marmelade, compot etc.
Fructele sunt bogate în substanțe dulci, hrănitoare și vitamine.
Fructele sunt de asemenea parte componentă a prăjiturilor, înghețatelor, iaurturilor etc.
Dieta formată numai din fructe se numește fructarianism, iar adepții ei sunt fructarieni.
Fructele cărnoase sunt de obicei viu colorate datorită antocianilor și carotenoizilor din celule.
Celule parenchimatice ale mezocarpului acestora au membrane subțiri și conținutul suculent și bogat; când nu sunt încă mature însă, fructele cărnoase conțin taninuri și acizi organici care le fac astringente și acre.
Fructele uscate au celulele pericarpului cu membranele îngroșate, strâns unite între ele și lipsite de sucuri și substanțe nutritive.
Pereții fructului au fie o coajă tare (aluna, ghinda), fie un înveliș pergamentos (păstaia, capsula).
|
Giambattista Marini (sau Marino, după alte surse; ), a fost un poet baroc italian.
A fost un reprezentant de seamă al acestui curent artistic și creator al mișcării cunoscută inițial ca Marinism și ulterior, prin extindere la o mișcare literară ce a acoperit o bună parte a secolului al XVII-lea italian, ca Secentismo.
A scris sonete, madrigaluri și cântece pe tema iubirii senzuale.
După o tinerețe în care a devenit cunoscut mai ales sub porecla de Canzone de baci, și-a asigurat o stabilitate financiară datorită patronajului lipsit de griji al cardinalului Aldobrandini, pe care l-a acompaniat de la Roma la Ravenna și, mai apoi, la Torino.
O ediție cunoscută a poemelor sale, intitulată La Lira (Lira în limba română), a fost publicată la Veneția, în perioada 1602 - 1614.
În partea a treia a acestei grupării de poeme, La Lira, în ediția din 1614, Marini publică scrierea sa programatică intitulată Maraviglia, considerată actul de naștere al mișcării artistice marinism, care a devenit ulterior cunoscută sub numele de Secentismo.
Giambattista Marini este de asemenea creatorul unei școli poetice de marinism.
În partea finală a vieții sale, deși aflat încă la Torino sub patronaj, datorită stilului său de scris tăios și necontrolat, la care s-a adăugat un stil dezordonat de viață, necazurile survenite se "acumulează", obligându-l să se "refugieze" la Paris, unde a locuit între 1615 și 1622, fiind de data aceasta sub patronajul Mariei de Medici.
Acolo a fost publicat (în 1625) lungul său poem Adone, considerat opera sa cea mai importantă, remarcabil prin măiestrie tehnică.
La sfârșitul vieții, s-a întors la Napole, unde a și murit în 1625.
Conform criticilor și exegeților vieții sale, extravaganța și șocantul stil al celui mai de seamă dintre secentiști au fost caracteristici ale unei perioade de decadență în viața literară italiană.
Acest articol conține informații din ediția din anul 1911 a Encyclopædia Britannica, care este domeniu public.
|
Un expert este o persoană care posedă cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu științific, cultural, tehnic, legislativ etc., un bun specialist în acel domeniu.
Deși nu există un criteriu clar pentru a stabili cine poate fi numit expert și cine nu, este în general acceptată ideea că un expert a primit o educație sau are o experiență îndelungată în domeniul respectiv și în unele cazuri participă el însuși în mod activ la dezvoltarea acelui domeniu.
În particular, un expert poate fi numit de către o autoritate a statului (de exemplu de către un organ de jurisdicție sau de urmărire penală) pentru a efectua o expertiză, o cercetare cu caracter tehnic, medical etc., prin care se stabilesc circumstanțele în care a avut loc o anumită faptă sau starea unei instalații, condiția fizică ori psihică a unei persoane etc.
Unui expert i se cere așadar să posede următoarele aptitudini:
să aibă cunoștințe temeinice în domeniul său de specialitate, să fie capabil să judece în mod pertinent fapte care țin de domeniul său și
să fie capabil de a comunica rezultatele expertizei sale și de a dezbate subiectul acesteia împreună cu organe de decizie și cu nespecialiști.
|
Ultima oră este o operă literară scrisă de Mihail Sebastian.
Este o comedie în 3 acte.
Hubert, șef de atelier la tipografie
Brănescu, ministrul instrucțiunii publice
Piese de teatru adaptate în filme
|
Sunt unicelulare, ele fiind cuprinse în regnul Protista.
Sunt monoenergide sau polienergide.
Pot fi solitare sau coloniale.
Când sunt coloniale uneori pot exista în colonie indivizi specializați pentru o anumită funcție.
Aceștia pot acționa în interdependență, colonia acționând ca un întreg.
Acest tip de colonie poarta denumirea de „colonie individ”.
Celula reprezintă individul și realizează toate funcțiile.
Protozoarele au fost descoperite de căre A. Leeuwenhoeck în 1674.
Cele mai mici protozoare sunt leishmaniile și sporozoarele.
Astfel sporozoarul Theileria parva are doar 1-2,5 µ.
Organisme unicelulare, protozoarele au corpul format dint-o singură celulă care este formată din plasmalemă la exterior, citoplasmă la interior, unul sau mai multe nuclee
Plasmalema este formată din macromoleculele stratului superficial al citoplasmei.
Aceste macromolecule sunt orientate mai mult sau mai puțin perpendicular pe suprafața celulei.
Grosimea acestei plasmaleme variază.
Astfel la amibă ea are câteva sute de Å .
Aspectul fizic.
Are o refringență mai mare decît a apei și o structură coloidală.
Citoplasma prin această structură coloidală permite trecerea între gel și sol.
Ele se hrănesc în principal cu substanțe organice sau cu alge unicelulare, sunt deci organisme [dar unele grupe (de exemplu euglenele) în prezența luminii se hrănesc prin
|
Sat cu 424 de locuitori.
Încărcat de istorie, mituri și legende, satul își ia și poartă numele de la un simbol al luptei pentru libertate a moților: Horea.
În Poiana Horea găsim și o biserică ortodoxă precum și o școală cu predare pentru clasele I-IV.
În curând aici se va deschide și o pârtie de schi modernă; lucrările au început în anul 2006 prin defrișarea unui versant de munte, curățarea zonei de bușteni, iar în curând se va monta o instalație de teleschi după care stâlpii care vor susține o nocturnă.
Satul Poiana Horea se numără printre cele 633 de localități în care s-au instalat telecentre pentru comunitățile cu acces limitat la serviciile de telefonie și internet.
Un telecentru are în componență două linii de telefonie, două linii cu acces la internet și o linie de fax.
Inaugurarea a avut loc la 19 mai 2008 la ora 11.00 în prezența președintelui Autorității Naționale pentru Reglementare în Comunicații și Tehnologia Informației, Dan Georgescu.
Dacă ar fi să încadrăm clima munților Apuseni, unde se află și Poiana Horea, aceasta ar fi temperat continentală de tranziție cu influențe oceanice și etajul climatului montan.
Climatul de munte se caracterizează prin veri răcoroase cu ploi abundente și prin ierni reci cu căderi masive de zăpadă înregistrate pe mari perioade de timp.
Relieful joacă un rol important în determinarea climatului, mai ales în zonele carstice.
Din cauză că văile sunt adesea închise, sau există platouri cu relief sters, scurgerea aerului rece, de seară, nu se face normal; el se acumuleaza astfel pe fundul depresiunilor închise unde are loc o stratificare termică, temperatura aerului crescând cu înălțimea.
Totuși acești munți oferă turiștilor și perioade favorabile pentru vizitare.
Astfel, luna mai este deosebit de frumoasă prin claritatea atmosferei, deși există riscul furtunilor bruște sau chiar al unor perioade ploioase mai îndelungate.
Iunie este în general ploios, iulie schimbător, cu perioade frumoase dar și cu furtuni violente.
În general perioada de vreme bună se plasează în august și septembrie, spre mijlocul lunii septembrie intervenind de obicei o perioadă de timp rău, chiar cu zăpadă, după care urmează o îndelungată perioadă de timp frumos.
Este perioada ideală pentru vizitat peșteri și pentru amatorii de fotografii, care vor găsi o claritate a atmosferei neîntâlnită vara, la care se adaugă bogăția și armonia de culori ale pădurilor de foioase.
În apele repezi din împrejurimile satului întâlnim pești specifici apelor de munte adică păstrăvul și lipanul și foarte rar lostrița iar în lacuri pe lângă aceștia crește cleanul, bibanul, mreana iar în Lacul Fântânele din zonă până nu demult se găsea și coregon, un pește înrudit cu lipanul.
|
Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate.
În Evul Mediu sat cu populație de origină etnică mixtă (maghiari și români).
Acum majoritatea sunt români, cateva famili de maghiari si de tigani.
Este un sat in care lumea se ocupa cu agricultura.
In Cara au avut loc descoperiri arheologice:
|
Acest cătun cu o populație de 1000-1100 de locuitori din sud-vestul României are o
geografie relativ banală dar o istorie interesantă, în care faptele reale se combină cu
legende și povești bizare ce se transmit din generație în generație și pe care unii autori
localnici de monografii ale satului au încercat să le augmenteze cu detalii reale sau
miraculoase greu verificabile.
Deși dobridorenii îi atribuie origini fabuloase (romane, hunice, gotice etc.) numele
expresie folosită probabil de păstorii sârbi și sloveni care au întemeiat satul sau au
poposit acolo în jurul anului 1000.
Este un nume potrivit cu locul, care
este o vale roditoare a unui râuleț ce curge printre două mici dealuri.
Prin rotacizare
și contaminare fonetică Dobrii Dol - foarte probabil de-a lungul secolelor XII-XIII - a
devenit Dobrii-dor.
Pe la 1500 însă locuitorii, care vorbeau românește, uitaseră numeleslav și își numeau satul „Dobridoru lu’ Iepure”.
Dobridorul este un sat mic de câmpie cu o suprafață de 2400 de hectare:„vatra satului” ocupă aproximativ 200 de hectare.
Este așezat pe drumul care leagă
pârâul Cristalinul (sau Balasanul) care, din cauza mersului sinuos, este poreclit delocalnicii olteni „Coțobâțul”.
De-a lungul văii părâul dă naștere unor bălți (Balta Ticăi, care vara se transformă într-un rai al gâștelor și rațelor sălbatice.
Satul se află pecele două maluri ale pârâului împărțind localnicii în „cei de neam” (foștii moșneni, boierii, neaoșii, moșierii, „oamenii-cu-stare” etc.) și „sărăntoci” (venetici, cei venițiîn sat din altă parte, „străinii” etc.).
Dobridorul se învecinează cu Risipiții
sunt porecle date de dobridoreni dijmașilor care munceau pământurile moșnenilor și
O bizarerie a regiunii constituit-o multă vreme valul uriaș de pământ și șanțul adânccu care satul era împrejmuit - după modelul castrelor romane („vallum et fossa”) și
al așezărilor rurale bizantine - și care a fost folosit de localnici de-a lungul
secolelor ca tranșee și zid de apărare.
Dobridorenii numeau împrejmuirea„Tabia”, se mândreau cu impenetrabilitatea ei și îi păzeau porțile cu cetățeni plătiți deobște pe care îi numeau „pândari”.„Tabia” a fost distrusă odată cu colectivizarea satului„Moșia Dobridorului” este o câmpie aluvionară care înconjoară satul circular pe o
care mai uimitoare și fiecare cu legenda sa: Măgura Cerului (sau Cearângului) - spre
Măgura lui Ignat - spre nord; ș.a.
Dobridorenii cred că satul lor a fost întemeiat în vremuri imemoriale de doi frați
oieri care se numeau Ion și Badea Lungu și care veneau dinspre miază-noapte la iernat
în Câmpia Dunării.
Numele de „Lungu” ar fi fost doar o poreclă dată
din cauza taliei impresionante a celor doi ciobani.
Dând de „valea cea bună de păscut”
oierii nordici s-ar fi decis să pună capăt transhumanței și să se sedentarizeze de-a
lungul celor două văi mănoase ale Cristalinului.
Apoi, din motive mioritice, cei doi s-ar
fi certat scindând târla și moșia în părți ostile separate de pârâu.
Fiecare și-ar fi
luat neveste din sate apropiate întemeind familii puternice și cu descendențe
fabuloase.
Ulterior neamurile s-ar fi reconciliat și descendenții de la al patrulea
rang s-ar fi căsătorit între ei reconfigurând un clan unitar.
Astfel încât din cei
doi frați Ion și Badea Lungu ar fi descins apoi toate neamurile de moșneni din ș.a.
Mai mult, încă de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea dobridorenii se
considerau, cu convingere, a fi toți rude mai mult sau mai puțin apropiate.
Legenda se bazează pe o realitate certă, atestată documentar, care nu are însă deloc
vechimea invocată de dobridoreni.
Faptul respectiv s-a produs, în realitate, abia în secolul al XVIII-lea.
Într-adevăr
cei doi frați Lungulești au poposit în trashumanță pe malurile Cristalinului pe la
aflate acolo.
Nu se știe cum au intrat în posesia satului scindat acești succesori.
Dar ei erau puternici, respectați și foarte apropiați de scaunele domnești. Erau
vestiții Frați Buzești.
Ei stăpâneau ocinile dobridorene pe bază de
întărite de Mihnea Turcitul la 9 mai 1581.
Cele două moșii se mainumeau încă „Dobridoru’ lui Minea” și „Dobridoru’ lui Iepure”.
Dar nu mai erau demult ale
acestor boieri.
Ceea ce dovedește, încă odată în plus, că satul avea deja o istorie
îndelungată, mult mai veche decât legenda.
Cercetările arheologice au dovedit într-adevăr că pământul de la Dobridor era locuit
încă din Antichitatea târzie.
Cea mai certă dovadă o constituie Tezaurul de la Dobridor alcătuit din monede romane emise de
Gordianus (158-238) ș.a. . Tezaurul a fost descoperit întâmplător în ș.a.
- ceea ce evidențiază că retragerea aureliană a romanilor din Dacia
în 271 a fost dramatică.
Este foarte plauzibil ca romanii care se retrăgeau să fi dorit să
plece cu aceste mici tezaure și agoniseli ale celor care nu mai voiau să se întoarcă la
Roma.
Pentru a-și proteja micile avuții, romanii rămași și amestecați cu băștinașii
traco-daci le ascundeau la marginea castrelor și a așezărilor fortificate.
Așa s-a
întâmplat, foarte probabil, și la Dobridor.
C. Nicolaescu-Plopșor a găsit urme de locuințe
Este posibil ca așezarea de la Dobridor să fie însă chiar mai veche decât sălășuirea
romano-dacică.
Aproximativ în același spațiu geografic săpături întâmplătoare au scos
la iveală monezi care provin din secolul V î.
Chr.: o decadrahmă siracuzană de 44 de grame
care ar putea proveni de la o locuință geto-dacă aflată în partea nordică a Tabiei, alte
monezi din aceeași veac escavate fortuit chiar spre centrul satului.
Nu se știe mai nimic despre felul în care așezarea a reușit să dăinuie de-a lungul
năvălirilor barbare.
Pare probabil ca goții, gepizii și
hunii să fi trecut și prin Dobridor din moment ce există dovezi
materiale că au trecut prin localități foarte apropiate precum Hunia, Cetate, identificat cu claritate influențe cumane și
Dovezile scrise apar abia în 1587 odată cu actul emis de Mihnea Voievod
Viteazu, s-a răsfrânt asupra Dobridorului.
Înfrângerea și moartea marelui voievod a atras
nenorociri și Fraților Buzești ale căror moșii au început să fie jinduite de noii domni.
În 1620 Preda Buzescu a fost nevoit să vândă moșia Dobridorului.
Nu se știe clar cui a
vândut-o.
Se pare că a intrat pe mâna unui turc bogat care a ajuns ban al Craiovei, un
anume Geanoglu.
Dar fiica lui Geanoglu s-a căsătorit cu boierul
Badea Lungu să fi dobândit moșia nu de la Geanoglu, ci de la Obedeanu, căci numele
turcului valahizat nu a lăsat dobridorenilor nici o amintire.
Nu este însă exclus ca
frații Lungu să o fi cumpărat chiar de la Preda Buzescu.
Istoria ulterioară a satului este lipsită de evenimente dramatice, spectaculoase.
Dar tocmai această petrecere ternă, liniștită și prosperă a vieții pe Valea Bună de-a
lungul anilor a cristalizat impresia pregnantă a locuitorilor și a trecătorilor că
Dobridorul este un spațiu edenic anistoric, etern chiar.
Dobridorenii
își cultivau pașnic pamântul, extrem de roditor, singuri sau ajutați de dijmași. S-a
constituit o comunitate semi-închisă autarhică și mândră de țărani care nutreau credințacă sunt de stirpe înaltă și că nu trebuie să se „amestece” cu locuitorii din sateleînvecinate pe care îi tratau „de sus”, cu superioară îngăduință sau chiar cu dispreț.
Este semnificativ faptul că dobridorenii au refuzat programatic să participe la mișcări
sociale.
(În 1907 au folosit Tabia pentru a apăra liniștea cătunului de „moțățăienii” șiO etică sui-generis alcătuită din cutume severe și controlată prin teama de „gurasatului” întreținea relații interumane de o moralitate excepțională.
Țăranii din
satele învecinate recunoșteau acestă moralitate aparte și vorbeau cu admirație despre„cinstea dobridorenilor”.Valoarea fundamentală era, întradevăr, „cinstea” - noțiune
care desemna sintetic aproape toate normele unei conduite ireproșabile în orice
situație de viață.
Vreme de peste două veacuri la Dobridor nu s-a furat deloc și nu
s-au produs decât, accidental, vreo două-trei crime.
Adulterul, pierderea fecioriei
înainte de căsătorie și profanarea mormintelor erau pedepsite cumplit: vinovații erau
alungați definitiv din comunitate.
În afară de „rușinea de a a ajunge în gurasatului” acționa „spaima de a ajunge de râsul lumii”.
Ironiile, bășcălia, batjocura
și satira veninoasă adresată celor care încălcau vreo cutumă domestică erau chiar mai
eficiente decât moralitatea pioasă.
Astfel încât erau preferabile „bunul simț”, respectul, onestitatea și mândria de a fi considerat „om-de-cuvânt” și „om-ca-lumea”.
Ele păreau a fundamenta - pentru orice moșnean care își educa și își creștea copiii
strict pe baza lor - o condiție paradisiacă inextricabilă și certă.
Această iluzie seculară s-a spulberat brusc în anii 1950-1960 când regimul comunist a
decis colectivizarea satului.
Sătenii s-au opus cu îndârjire dar represiunea a fost extrem
de violentă și totală.
Mulți dobridoreni au pierit în închisorile comuniste, alții
s-au sinucis, alții au părăsit satul.
Ulterior s-au destrămat toate cutumele și
morala proverbială a dobridorenilor a dispărut.
După decembrie 1989 s-a încercat cu
timiditate reînnodarea tradițiilor culturale cu mijloace noi
Unul dintre monografii Dobridorului, incitat de opinia unanimă a sătenilor că setrag toți din „vița nobilă” a Fraților Lungulești, a verificat improbabila
Popeștii, Dinuleștii, Zamfireștii ș.a. - au putut fi reconstituite foarte precis pe
bază de documente.
Acestora li s-a putut adăuga obiceiul bizar al dobridorenilor de
a-și numi consătenii înșirând ascendențe fabuloase care fixează riguros proveniența
paternă și/sau maternă a fiecăruia.
De exemplu nonagenarul Constantin Negrețlu’ Stoica copilul al mic al lu’ Badea Lungu”!
O sursă la fel de
precisă - cimitirul vechi al Dobridorului cu crucile sale pline de inscripții
lungi comemorative - confirmă neobișnuita ipoteză.
Intradevăr, „marile familii”
dobridorene au aceiași ancestori: cei doi ciobani din secolul XVII.De aceea descendenții actuali se consideră încă „de neam mare”.
Această expresie conotează
automat ideea că moșii și strămoșii lor au fost cu toții bogați și că au trăit fericiți în
prosperitate deplină, în lux chiar.
Totuși doar patru-cinci case frumoase - cândva
somptuoase, actualmente părăginite - atestă astăzi o anumită opulență rustică a câtorva
moșieri.
Dobridorenii nu acceptă însă decât cu dificultate că antecesorii lor ar fi putut
trăi cândva în condiții precare.
De exemplu, neagă cu vehemență faptul că majoritatea
străbunilor, până la jumătatea secolului al XVIII-lea, nu locuiau în vile și conace, ci în
bordeie - deși faptul este dovedit.
Chiar și prima biserică a dobridorenilor era o
încăpere subterană cu altar improvizat și mai multe camere.
nu au început să-și ridice case trainice decât pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea -și nu toți, căci la începutul secolului al XX-lea unii „venetici” mai trăiau încă în
Această mentalitate nu putea să nu atragă reacții negative.
Țăranii din satele învecinate
boieri dar mulți n-au nici după ce să bea apă!”Dobridorenii se mândresc nu numai cu „marile familii”, ci și cu diverși „eroi”, cu„oameni-ca-lumea” și cu „oameni-de-seamă”.„Eroii” nu sunt neapărat cei ale căror nume sunt înscrise pe „monumentul cu vultur regal”
ridicat în mijlocul satului pentru comemorarea celor căzuți la datorie în primul război
mondial.
Mai degrabă sunt considerați „eroi” câțiva „hâtri ai satului” care au marcatmemoria colectivă prin conduită bizară, fapte haioase, „întâmplări de pomină” și/sau
Pârciu etc.
Cel mai ilustru pare a fi fost zeflemistul Oțăt care practica un fel deeironeia socratică (așa-zisa „bășcălie a lui Oțăt”) care nu ierta nici o prostie.
securiștilor care îl arestaseră pentru că refuza să se înscrie colectiva agricolă: și-agonit cu mare tam-tam câinele din ogradă beștelindu-l zgomotos pentru că ar fi „un
nenorocit de exploatator capitalist care n-a studiat pe Marx și Engels și nu-l respectăpe Tătucul Stalin”!).Însă „tot nașul are naș”.
La doljeni nu se mai văzuseră decât vaci
albe.
Un alt hâtru, Codiță, băgând de seamă că Oțăt are boi roșii, cumpărați de la
vâlcenii care făceau comerț cu oțet de mere, a pretins că zeflemistul s-a făcut negustor
de oțet și ori de câte ori îl întâlnea începea să strige către consăteni prefăcându-se a-i
anunța să vină să cumpere prețiosul acid acetic; sătenii se buluceau de îndată, însă
descoperind păcăleala și amintindu-și răutățile trecute ale lui Oțăt, găseau un bun prilej
de răzbunare copleșindu-l cu sudălmi pe zeflemitorul devenit victimă publică.„Oamenii-ca-lumea” sunt, de fapt, dobridoreni de mare onestitate, harnici, uneori
studioși și evlavioși, câteodată iluștri într-o meserie sau profesie lucrativă. Sunt
respectați de tot satul și scutiți de porecle defăimătoare.
Prenumelor diminutivate ale
acestora li se atașează un supranume legat de munca pe care o realizează exemplar.
Celelalte trăsături de caracter sau eventuale defecte fizice sunt anulate de calitateaadică persoane neaoșe care „s-au dus în Lume”, unde au realizat o carieră excepțională, într-un domeniu sau altul și care, mai apoi, „fac mare cinste neamului și satului”.
Dobridorenii îi prețuiesc aproape cu evlavie și au tendința de a se făli cu eventuale
relații de rudenie sau de prietenie strânsă cu ei.
După aprecierile
monografilor, cele mai proieminente astfel de personalități din
Dobridor, recunoscute unanim de consăteni (și cunoscute, desigur, pe plan național și
Dobridorenii au amestecat întotdeauna adevărul cu ficțiunea creând un ontos rustic
sui-generis marcat de realism magic și miraculos: ei relatează întotdeauna orice
întâmplare exagerând faptele, subiectivizând împrejurările, hiperbolizând pretinsele
consecințe faste sau nefaste, atribuindu-și întotdeauna roluri eroice; sunt predispuși să
inventeze fapte care nu s-au produs, să scornească pățanii ireale, să profetizeze
catastrofe, să prorocească evenimente fericite, să fantazeze aproape despre orice.
Trecutuleste „înfrumusețat” iar viitorul este proactiv augmentat ca negativ sau pozitiv.
Pe scurt, ei practică o mitomanie benignă menită să corecteze imaginar realități neconvenabile sau
dubioase.
Așa au luat naștere tot felul de „legende”, „basme” și „brașoave”.„Legendele” au la origine o întâmplare reală, adesea banală, care este relatată peste
măsură de exagerat.
Se povestește în sat, de exemplu, despre „marea bătălie în care a muritMinescu”.
Minescu, pesonaj real, este prezentat ca un vajnic erou războinic semănând cu
vikingii.
In realitate, era un adolescent înalt de statură, inteligent și cultivat, darfoarte arțăgos - ceea ce i-a atras renume de „mare bătăuș”.
Intr-o noapte acesta a stârnit
un scandal la crâșmă și a urmat o confruntare violentă cu doi consăteni care l-au
înjunghiat mortal.
Bătrânii - mai ales babele - din Dobridor povestesc însă nefericitacrimă deformat, adăugând amănunte neverosimile (intervenția unor ființe nocturne malefice, o „vraja rea” care ar fi precedat și predestinat confruntarea etc.) și atribuindu-i
proporții de întâmplare apocaliptică.„Basmele” sunt simple scorniri, fără substrat real, dar cu intenții moralizatoare și
sapiențiale.
Sunt „creații” aproape gratuite care înlocuiesc parțial aplecarea spre
meditație a celor care au intrat în senectute.
Bătrânii dobridoreni imaginează povești
miraculoase și parabole parenetice pentru a explica celor mai tineri probleme de viață și
de moarte.
De obicei, acestea au un conținut mistic și se instituie în continuitate cu
cunoștințele minime de religie creștin-ortodoxă - pe care bătrânii le asimilează laslujbele religioase care au loc regulat în Biserica „Sf. Nicolae” - la care adaugă
experiențe și trăiri proprii ce se doresc împărtășite exemplar.
Basmele dobridorenilorde „a doua venire a lui Iisus” etc. prin adăugiri personale, adesea foarte originale și
neconforme cu textul biblic, pe care însă îl folosesc subtil pentru a-și augmenta mesajele
moralizatoare.
Este posibil ca această tendință să fi fost alimentată și de „fenomenulPetrache Lupu” care s-a consumat, cu mare răsunet, în anii '30-'50 la Hunia și Maglavit„Brașoavele” sunt relatări trăsnite și insidioase prezentate, cu seriozitate, ca fapte
reale de către dobridoreni ironici și/sau mitomani.
Ei inventează presupuse „întâmplări depomină” pe care le prezintă consătenilor ca autentice, mizând pe prostia și credulitatea lor.
De regulă, bășcălia fină este descoperită și autorul pedepsit exemplar. (S-aîntâmplat adesea ca unii autori de „brașoave” să încaseze chelfăneli zdravene!)
Alteori„brașoavele” sunt simple minciuni gratuite - unele atât de gogonate încât au intrat în
memoria colectivă a satului.
În sat există un întreg neam supranumit „Ai lui Minciună”, cu„cea mai mare minciună care s-a auzit vreodată la Dobridor”, numită „Porcul-în-gutui”: Sespune că într-o zi Mărin Pătrașcu a venit „în vale” (centrul cătunului, unde se adună
zilnic cei care nu au nimic altceva de făcut) mimând o mare îngrijorare.
Interogat cuprivire la pricina spaimei, el a răspuns că se teme că gutuiul său cel „mare și aplecat”
este pe cale să se dărâme din cauza unui porc al său devenit imens care crescuse de mic
împreună cu găinile și se obișnuise a se culca noaptea alături ele în vârful prețiosului
pom fructifer.
Se pare că, din cauza aceste minciuni, mitomanului i s-a interzis de cătrecomunitate „să mai calce vreodată prin vale”.
La o privire superficială s-ar părea că practica brașoavelor este patologică.
În realitate, mitomanii dobridoreni sunt oameni foarte normali și cu simțul umorului mai dezvoltat dacât
poate admite o comunitate patriarhală.
Ei se amuză testând naivitatea și prostia semenilor
dar metoda este riscantă pentru că, în genere, țăranii olteni sunt isteți și greu de
Iată un exemplu sugestiv.
Este comentariul inspirat al unui critic
literar contemporan care creionează succint locul natal al unui important filosof și
Dincolo de aspra viață câmpenească, satul se întemeia sufletește pe tradiția folclorică
încă vie și pe rânduielile bisericești ale Ortodoxiei (preotul satului era pe atunci
adîncă pecete pe sufletul viitorului poet, iar opera lui o va mărturisi cu vădită
înfiorare.
Dobridorul pierdut între lanuri, salcâmi și sălcii plângătoare, "gura de rai"
a Fântînii Suhatului (islazul unde pășteau oile și vitele), șipotul molcom al pârâului
Balasan - toate acestea vor constitui un fond de inepuizabilă nostalgie, transparent înmulte dintre poemele sale ("Nostalgie", "Chemare", "Tristețe", "Reverie", "Visare"
nr. 34, decembrie 2005).
De asemenea, evocări sugestive la Ion Negreț-Dobridor, magistral de Ilariu Dobridor în volumul de versuri Vocile singurătății
Istoria românilor, vol. I, Cap. ˝Dacoromanii apoi românii în timpul migrațiilor˝, Dunăre, pe care le moșteneau încă din vremea voievozilor Mircea cel Bătrân și Dan s-a
dovedit cu numeroase acte de „danie” și de „întărire”:„Dintre boierii și comandanții care
au fost alături de Mihai amintim, în primul rând, pe Frații Buzești:
Stroe stolnicul, Preda postelnicul și Radu clucerul (arătați cu dregătoria din sfatul domnesc al lui Mihai).
Sunt fii lui Radu al lui Buzea fost mare armaș al lui Mihnea Turcitul, și nepoții unui
Vlad Banul.
Aparțin vechii familii boierești și stăpâneau una dintre cele mai averi din
Țara Românească - zeci de sate, moștenite de la strămoși > - cum citim în hrisovul din 10 iunie 1656, dat de Constantin Șerban Basarab
descendenților lui Radu clucerul Buzescu.
Același act confirmă și 124 sălașe, cu hrisoave
Voievod și domn a toata țara Ungro-Vlahiei, fiul marelui și prea bunului Alexandru
mare comis și cu frații săi, Preda paharnic și Stroe comis și cu fiii lor, câți le va
și cu toate hotarele și cu seliștile și din sus și din jos, pentru că ele sunt vechiși drepte ocine și de moștenire...”.
Este vorba de o reîntărire a daniei către
Voievod (1554-1557).
Buzeștii se asigurau, cu acte, că noul voievod va respecta
dreptul lor de proprietate asupra Dobridorului preluat sau cumpărat de la boierii
Tezaure similare au fost găsite în numeroase localități din
Rădulescu, ˝Un nou lot monetar din al treilea tezaur de la Bârca˝ în Revista Muzeului
Oltenia, nr. 3/1981,97-108) ș.a. De mai mică importanță sunt descoperirileOltenia, 1940: „Tezaurul a fost găsit întâmplător de către un flăcău din Dobridor, în vreme ce săpa la vie în vara anului 1932 și cuprinde 32 de monede romane de argint, dinari imperiali, monede ce erau păstrate sub un strat de cenușe într-o ulcică mică de
lut, acoperită cu un fund de oală în loc de capac.
În momentul descoperirii patru piese
s-au pierdut; restul de 28 de dinari, împreună cu cupa de lut și capacul ei se păstrează
Dobridorul nu este o excepție în ceea ce privește depozitele de
obiecte antice care au fost găsite și risipite de-a lungul vremii.
Iată un „inventar
cuprinzând toate obiectele de antichități ce s-au putut găsi într-o escursiune
arheologică în termen de patru luni pe la vechile cetăți romane de prin districteleDolj și Romanați” de către maiorul Pappassoglu, oferite de acesta MA la 22 august nr.
1-11 și 35-56 au fost înregistrate obiectele găsite la Celei; dintre acestea nr.
1-11 provin dintr-un sarcofag de cărămidă: inel-verigă de aur, frunzulițe de aur, cercei de aur, cataramă de argint, clopoțel de aramă, monedă de aramă de la Marc
Aureliu, instrumente de aramă, fragmente de sticlă, ulcioare de ceramică etc. iar nr.
35-56 cuprind: obiecte de marmoră sculptate, olane, vase ceramice, opaițe, obiecte de aramă, monede antice de argint, aramă; nr. 12-34 obiecte găsite în cetatea
Commodus, Poseidon etc., fragmente de sticlă, vase ceramice, cărămizi, monede de
Arceru, sat Desa, jud.
Dolj): acvilă de bronz, 1 inel aramă, cercei, flori de bronz, vase ceramică, sticlă, cărămizi, monede de argint, aramă etc.; nr. 80-89, obiecte
săgeți, vase ceramice; nr. 90-102, obiecte descoperite în Măgura Lungă (sat Fântâna
Banului, comuna Comani, jud.
Olt): vas cu oase arse umane, fragmente ceramice, fragmente vase, fragmente cărămizi, suliță de fier, seceră (aramă dacică încovoiată), spirale aramă, colți de mistreț; nr. 103-104, un schelet uman descoperit în Măgura
dintre satele Comana și Hunia Mare (jud. Dolj) la o adâncime de doi stânjeni; nr.
unealtă macedoneană de argint, 11 monede bizantine de aramă; nr. 114 un monument de
piatră găsit la Reșca, ascuns în vecinătatea Mănăstirii Hotărani la un stânjen înpământ‚ pe care se aflau sculptate mai multe rânduri cu litere latine; trei
manuscrise din care: unul cu 244 pagini în limba greacă cuprinzând itinerariul
de pagini reprezentând o evanghelie în limba greacă și un altul de 644 pagini înlimba greacă intitulat „Cuvinte eclesiastice și laice”; 13 obiecte din marmoră
chihlimbar sculptate în Țara Românească; 23 obiecte de bronz reprezentând statuia lui
Bacchus, un sclav și 20 statuete diferite de animale, busturi, arme; 3 obiecte de
argint (brățară romană, colan cu pietre, cruce lucrată în sârmă, cu pietre; 5 obiecte
obiecte de lut (cărămizi romane ale legiunilor I-Italica, III-Britania etc., vase din
morminte romane etc.; 6 inele de argint și bronz; 658 monede grecești, romane, bizantine; 11 medalii moderne; 16 statuete; 6 scarabei; 5 busturi de femei; 2 capace
de urnă și pânza ce a servit la înfășurarea mumiei, mărgele, grâu etc.; 2 fragmente
de coșciuge; 1 lacrimariu; 4 amulete săpate; mozaicuri de sticlă din Orient; 2 vase
d-lui Teodoru; 2 perechi pistoale englezești care au aparținut lui Dinicu Golescu”.După cele consemnate de maiorul Papassoglu, „aceste obiecte le-am depus pe Muzeului
doresc confraților mei arheologi ca să lucreze și ei în același zel pentru
îmbogățirea și înfrumusețarea Muzeului Națiunii Române căci numai prin aceste sacre
obiecte ne vom putea recomanda luminata și Europei civilizate că suntem fii acelei
documente și fotografii scanate din arhiva Muzeului Național de Antichități, sticlă, un colier cu piatră gravată.
(cf. Gherghe Marin, op.
cit., 21).
Toporul de la Halânga (jud.
Mehedinți) este inclus de autor în tipul Ariușd și are
beille, tab 23/169 ) îl atribuie grupei Petrești.
Autorul în cauză menționeazăpentru zona Olteniei 12 topoare de cupru cu brațe ,,în cruce”, și anume:
Severin
susțin că că topoarele de la Moțăței și Drobeta aparțin tipului Bradu, cel de la
Se pot aduce argumente în acest sens pornind de la similitudinile
evidente dintre continuitatea modului de viață arhaică de la Dobridor cu cele
descoperite în siturile arheologice apropiate de la Verbicioara, Basarabi și Gârla
p. 123-161; M. Nica, Date noi cu privire la geneza și evoluția culturii
tracilor timpurii.
1. Epoca bronzului în spațiul carpato-balcanic.
Biblioteca de
Symposia Thracologica, 2,1984; idem, Date noi cu privire la cronologia și
periodizarea grupului cultural Gârla Mare, pe baza descoperirilor din așezarea de laEd. Științifică și Enciclopedică, 1981): „Aurelian încheie un tratat cu goții, următoarele triburi de goți: Taifalii și Victoalii”.
Nu știm însă care dintre aceste
triburi a sălășuit, fie și numai temporar, pe valea Dobridorului.
I.I. Russu precizeazăcă „perioada de vreo 5-6 veacuri - între anii 600 și 1100, când lipsesc ori sunt dubioase
urmele documentare despre populația romanică-romanofonă în stânga Dunării - nu poate fiscrisă fiind aproape cu neputință să fie trasată”; dar adaugă, imediat, că „în Dacia
abandonată în anul 272/274, până la invazia hunilor există elemente și observații dovedind
prezența în continuare, persistența exact în aceleași locuri a populației autohtone rămase
nu numai în cuprinsul Transilvaniei, nu numai în Banat și Oltenia - aproape de Dunăre - cipe întreg cuprinsul fostei provincii carpatice” (op. cit., 202-203).
O dăinuire semnificativă a gepizilor în Oltenia - și implicit în
Dobridor - este totuși puțin probabilă.
Gepizii s-au așezat, în decursul așa
numitei ¨migrații a popoarelor¨ în nordul Daciei care, după retragerea aureliană, a
gepizii devin, împreună cu ostrogoții, vasali și mercenari în oastea lui Attila. După
moartea acestuia, gepizii s-au revoltat împotriva foștilor lor seniori, hunii.
Învingători, gepizii iau în stăpânire Dacia, având se pare consimțământul romanilor, în Dacia au fost multiple, concentrate mai ales pe văile râurilor Criș, Mureș, Bega și
azi, la Apahida, localitate care a servit drept capitală a regatului gepid.
Aici a fost
descoperită necropola gepidă a căpeteniei princiare gepide creștine Omharus
sugerat că toponimul Ardeal provine de la numele regelui gepid transilvănean
Ardarich.
Resturile gepizilor au dispărut sub stăpânire străină.
În secolul al
VII-lea însă scriitorii bizantini foloseau pentru Oltenia-Banat numele de Gepidia.
Ultima lor menționare a fost făcută în secolul al IX-lea, când încă mai exista un
rest de populație gepidă până după căderea avarilor.
(C.S. Nicolaescu-Plopșor și H. Zeiss, fost un popor nomad de origine turcică, probabil și uralică.
Adesea însă au fost
confundați cu alanii, care au fost incluși în confederațiile tribale hune (din care
au făcut parte și câteva popoare germanice, între care gepizii).
În 375, hunii
înfrâng și oștile regelui vizigot Athanaric.
Timp de câteva decenii incursiunile de
pradă ale hunilor s-au limitat la zonele învecinate, potrivit unor consemnări din
în anul 400 hunii conduși de Uldin reapar la Dunărea de Jos, traversează fluviul și
se implică de partea romanilor în luptele cu goții lui Gainas, stabiliți în anul
Roman de Est devine ținta favorită a atacurilor hunice.
O primă invazie se produce
în anul 408 la Dunărea de Jos, cu care ocazie este atacată și ocupată fortificația
în anul 412 pacea cu hanul Karaton.
Un nou atac hunic are loc în 424, când sunt
pustiite ținuturi importante din Tracia.
0 cronologie sigură a antichitatilor
hunice de pe teritoriul Romaniei nu a putut fi stabilită, deși se poate avansa
observația că o anumită categorie a obiectelor de podoabă datează din perioada
anterioara înălțării hunilor în Pannonia (375-420 e.n.), iar o alta probabil din
timpul în care hunii și-au fixat centrul stăpânirii în Pannonia (420-443 e.n.).
Cazanele de bronz descoperite pe linia Dunării corespund perioadei de atacuri
asupra limesului dunărean când hunii nu locuiau efectiv pe teriteritoriul Munteniei.
Faptul că nu au fost descoperite necropole hunice, ci numai morminte izolate, constituie o nouă dovadă a caracterului temporar al prezenței hunilor pe teritoriul
V. Dumitrescu, ¨O nouă mărturie a prezenței hunilor în sud-estul Munteniei: fragmentul de
Marea migrație a popoarelor și constituirea statelor barbare:Hunii, „Culmea este că presa s-a dus, în urma apariției cărții, în valea Milcovului și a
găsit acolo mai întâi zeci de familii care se cheamă Coman.
Pe urmă, în restul țării, alte nume, de care noi nu mai știm.
Satele din jurul Bucureștilor care se cheamă
Tâncăbești sau Bărcănești vin de la un fost mare proprietar cuman, pe care-l chema
Tâncabă sau Barcan.
De asemenea, orientaliștii pretind că toate toponimele sfârșind
în ui (Vaslui, Călmățui etc.) sunt de origine cumană sau pecenegă.
Una din noutățile
pe care o aduc în cartea mea e să spun că nu a fost o excepție Basarab și cu
taică-su, adică filiera aceasta care creează o dinastie.
Ei erau înconjurați de
cumani.
Un sfert din numele de boieri din primele veacuri de statalitate medievală
erau cumane.
Ori n-ai să-mi spui că un cneaz slavo-român își botează copilul cu un
nume cuman.
Asta nu-i adevărat.
O scot unii și zic că așa era moda.
Ce modă?
Nu-mi
botez eu copilul creștin cu numele de Basarabă, Tâncabă, Barcan sau de știu și eu mai ce.
Și sunt impresionat că există dintre cele mai mari familii românești de boieri, ca Izvoranu, Băleanu, Buzescu, care au la origine un boier cuman.
Așadar, felul în
care am formulat era că Thoctomer și Basarab au format acel fier de lance care
întemeiază Țara Românească.
Și atunci suntem în legea universală: a trebuit un altoi
de barbari nomazi ca să avem vâna să creăm un stat.
Altfel, cum vă explicați că noi
ne naștem cu sute de ani în spatele celorlalți: cu 6-700 de ani după Bulgaria, cu
nu aveam barbarul cel bun la noi!Asta e explicația!” (N. Djuvara, Cât de „cumani”
Comănescu pentru a susține teoria profesorului Neagu Djuvara cu privire la sorgintea
cumană a boierilor și moșnenilor români.
Dar familii „venetice”, venite din alte sate, da!
E cazul familiilor Izvoranu (venită de la Maglavit) și Băleanu (venită de la
Moțăței).
Dar nu au venit ca „stăpâni de rumâni”, ci ca dijmași la moșnenii și
boierii dobridoreni.
(Vezi și: N. Iorga, ˝Imperiul cumanilor și domnia lui Basarabă.
Dar urme pecenege există la Dobridor.
Numele mai vechi al râuluicare se traduce prin "pârâul pecenegilor" (în germană "Bissen-bach").
Pecenegii par
a fi conviețuit și în alte părți în simbioză pașnică cu românii autohtoni; mulți din
ei erau liberi și posedau diplome nobiliare, ca în Țara Făgărașului, și, în timp, au
adoptat limba românilor.
Concomitent, românii au preluat denumirile de localități, râuri și forme de relief de origine cumano-pecenegă.
Un model etnic asemanător de
conviețuire și asimilare reciprocă a existat tot în Evul Mediu, între megleno-românii
vlahi și cumano-pecenegii bizantini din zona Meglen (azi în nordul Greciei nu departe
de hotarul cu Bulgaria).
Rămâne de stabilit dacă originile cumanilor și pecenegilor
făgărășeni au fost aceleași cu cele ale rudelor lor de sânge din Meglen, dat fiind
faptul că numele Berivoi apare atât ca denumire actuală a unui sat străvechi din
Tara Fagarașului cât și ca nume al căpeteniei valahe din secolul al XI-lea din Grecia
Țării Românești între septembrie 1577 și iulie 1583 și, din nou, între aprilie 1585 și
mai 1591.
A fost supranumit Turcitul ca urmare a convertirii sale la Islam.
(N. Iorga, ˝Un pact de familie și o nuntă domnească¨, în Analele Academiei Române - Sectia de
vol.
II, cap. ¨Istoria politică a Țării Românești în secolul al XVI-lea - 1508-1593¨, Nu este prea clar cine a fost acest Geanoglu.
Nu putea fi acel
Geanoglu pe care, la 1799, Șerban Andronescu îl menționa ca membru de bază al
Dobridorului trebuie să fi poftit un personaj mai vechi, un ancestor turc valahizat
și creștinat în secolul XVII - dar el nu a lăsat nici o urmă în memoria satului.
Această realitate patriarhală, aproape idilică, a fost surprinsă în
lirica lui Ilariu Dobridor (vezi mai ales poemul ˝Visare¨ din volumul Vocileaugust 2004 (ediție din arhivă): „Fiii satului Dobridor s-au întâlnit ieri pentru a
sărbători cei 105 ani trecuți de la punerea pietrei de temelie a Bisericii > din localitate.
Cu aceasta ocazie, Căminul cultural a găzduit o expoziție de
tablouri a pictoriței amatoare Nuți Popa, o insignografie cu obiecte de valoare aparținând
Elenei Vlăduț, o expoziție de ouă încondeiate și goblenuri purtând semnătura Asinetei
Gâscan și o altă expoziție, de cărti și publicații despre satul Dobridor, despre oamenii
celebri născuti în acest sat, ca Nicolae Lungu - compozitor, dirijor și profesor, preoți formați în matca localității.
In continuarea tradiției, în locul cunoscut ca
Găsim consemnarea care urmează la Doru Căpătaru, ˝Bisericile bordei din
biserica bordei apoi biserica >, înainte de 1845, refăcută de zid
Pantelie Negreț care, până la sfârșitul vieții, a locuit într-un bordei - ultimul bordeidin sat…” (Gheorghe Marin, opera citată, 232).
similare ale unor critici literari și istorici precum Răzvan Codrescu (Un interbelic
români); G. Călinescu (Istoria literaturii române de la origini și până în
prezent);
Istoria militară a poporului român ș.a.
coruri sau societăți corale din capitală, fiind fondator și dirijor al Societății corale
al învățământului muzical, iar din 1949 conferențiar la catedra de muzică bisericească
laică de influență folclorică (˝Măria neichii˝, ˝Mărie˝, ˝Alunelul oltenesc˝, Suita
corală ˝Balcanica˝, ˝Pitulice mută-ți cuibul˝, ˝Revedere˝, Suita corală ˝Haiduceasca˝, ˝Tărășelul˝), dar mai ales muzică psaltică și corală religioasă (˝Cântări la cateheze˝, ˝Vecernierul uniformizat pe ambele semiografii˝, ˝Utrenierul uniformizat pe ambele
semiografii˝, ˝Răspunsuri liturgice˝, ˝Cântări din triod˝, ˝Cântări din penticostar˝), de
asemenea colindele lui bucurându-se de mare popularitate (˝La Vitleem˝, ˝Mărire-ntru cele
înalte˝, ˝Ne lasă gazdă-n casă˝), precum și muzică vocală relucrări de melodii.
În 2005 istoricul literar Răzvan Codrescu (opera citată) a rememorat cu
exactitate soarta tristă a „celui mai mare poet dobridorean”:„Printre figurile pe nedrept
uitate ale > interbelice se numără și olteanul Constantin Florea
rezonanță de basm - este satul din Dolj în care scriitorul a văzut lumina zilei, se pare
la 1 noiembrie 1909).
Era fiu de țărani mijlocași (tatăl, Florea Cioroianu, știa o brumă
de carte, pe când mama, Maria, era analfabetă), al doilea dintre cei opt copii ai familiei
rămași în viață (trei băieți și cinci fete).
Recomandat de învățătorul satului, va urma, ca bursier, Liceul Militar din Craiova, fără să fie însă atras de viața cazonă. După
absolvire, răspunzînd chemării sale celei mai intime, se înscrie la Facultatea de Litere
și Filosofie, unde va fi unul dintre studenții preferați ai profesorului Nicolae Cartojan, vestitul istoric al literaturii noastre vechi.
Va fi frecventat, fascinat, ca mai toată
elita generației lui, măcar o parte din strălucitele cursuri ale profesorului Nae
Activitatea publicistică și-o începe încă din vremea studenției (debutează în revista
puternic ideologizat și prea puțin cultural), >, >, >, iar
o vreme funcționează ca profesor la Râmnicu Vîlcea.
Colaborează la > (fiind, în
multe privințe, un reprezentant tipic al tradiționalismului gândirist), >, >, > etc.
Își consolidează imaginea de
poet prin volumul > (București, 1937), pendulând între un
și un simbolism întârziat (înrudit cu cel al ultimului Goga), dar cuceritor prin puritatea
trăirii și a expresiei (>).
Dotat, dar inegal, poetul ar merita, poate, o reeditare antologică
înregistrează în treacăt, calificîndu-l drept >.
Rânduri
într-o carte a cărei reeditare ar fi oportună: > (București, ele au trecut, în mare parte, în câteva volume (unele cu puternic ecou în epocă):
Cărțile reflectă, în bună măsură, traiectoria sa politică dinspre țărănism (o vreme a fost
chiar lider al tineretului țărănist) spre dreapta național-creștină (fără a fi aderat la
Puternic înrădăcinate în realitățile specifice ale
epocii, scrise cu patos liric (solemn sau pamfletar), nu întotdeauna suficient de
elaborate, cărțile de proză politico-filosofică ale poetului Ilariu Dobridor par greu
digerabile astăzi pentru publicul mediu, format pe alte coordonate ideologice și obișnuit
cu un alt gen de discurs.
Dând însă la o parte ceea ce este perimat sau excesiv în
scrierile cu pricina, căutând cu răbdare și fără prejudecăți adevărurile prinse sub
balast, descoperim o conștiință superioară și responsabilă, un apologet entuziast al
valorilor eterne ale credinței (>), atingând cu un
curaj aproape sinucigaș punctele nevralgice ale modernității și deconspirând sistematic
fondul demagogic al democrației politicianiste.
Autorul vorbește fără înconjur despre
lucruri asupra cărora astăzi se tace cu prudență, ne amendează uitările timorate și
iresponsabile, comoditățile lașe, complicitățile larvare(...) Volumul > rămîne, fără îndoială, principala
scriere teoretică a autorului (și, de altfel, singura reeditată recent).
Cartea trebuie
citită pe de o parte prin raportare la contextul epocii în care a fost scrisă (începutulanilor ’40), iar pe de altă parte cu o percepție mai largă decât cea strict ideologică, edificiul teoretic și analizele exemplificatoare având interesante deschideri filosofice
și culturale în genere, precum și o angajare principial creștină (fără abuzul ortodoxist
al altor autori contemporani).
Ni se oferă, mai exact, o filosofie a culturii dintr-o
perspectivă sui generis(...) Desigur, e greu să cazi de fiecare dată de acord cu autorul, fie în principii, fie în detalii.
Gândirea este însă stârnită și obligată, nu o dată, la
exigențe superioare de ordin logic, dar și informativ.
Autorul este un filosof atipic, îndărătul căruia se simte temperamentul poetului, dar și al gazetarului militant(...) La
o privire superficială, cartea pare născută dintr-o mare ură împotriva rasei evreiești; la
o privire mai adâncă, se vede că ea s-a născut, de fapt, dintr-o mare îngrijorare: cea
față de destructurarea tradiției legitimante a Europei creștine - proces prea sistematic
elementul evreiesc funcționează, în opinia lui Ilariu Dobridor, ca agent patogen, căci
mergând înapoi, pe firul fiecărei idei dizolvante, dăm invariabil de unul sau mai mulți
autori evrei care s-au străduit s-o impună ca atare(...) Ceea ce pare să-i scape lui
Ilariu Dobridor, cu sau fără voie, este altceva: bivalența atitudinală a evreilor, care
nu-s deloc atât de > și de > când e vorba de ei înșiși, de
destinul istoric al lui Israel(...) E cert că nimeni nu va fi surprins că, o dată cu
instalarea comunismului în România (> din exterior de ruși, iar din interior mai
ales de proaspeții cetățeni evrei), soarta lui Ilariu Dobridor a fost pecetluită.
Scăpat
ca prin minune de primul val al terorii, este arestat abia în 1954, la Râmnicu Vâlcea, unde ducea o existență marginală, și închis mai întîi în penitenciarul de la Craiova, apoi
sufletește.
Ieșit în 1964 (când s-au lichidat închisorile politice), crucea libertății
s-a dovedit încă și mai grea decât cea a închisorii.
Soția l-a renegat, cum li s-a mai
întâmplat și altora din aceeași categorie (sunt > tragedii personale de care
istoria nu se sinchisește și pe care numai Dumnezeu le știe în toată sfâșietoarea lor
realitate).
Decepțiile și marginalizarea socială l-au împins spre singurătate și
alcoolism.
Ajutat de Mihai Ralea (paradoxală prietenie!), a reușit să obțină o slujbă
modestă.
A mai și scris câte ceva, dar fără vlaga și entuziasmul de odinioară (se
păstrează manuscrise ce ar merita să fie cercetate mai îndeaproape).
Locuia singur, într-o
mansardă, pe strada Roma din București, primind ajutor din partea surorii sale Elena, care
i-a fost ființa cea mai apropiată a ultimilor ani.
Putea fi adesea văzut în restaurantul
fulminante discursuri anticomuniste.
Urmărit îndeaproape de Securitate, aceasta i-a
închis gura mult prea slobodă, pe la începutul lui 1968, maltratându-l în mansarda sa din
strada Romei și încuindu-l apoi înăuntru cu lacătul.
Alarmată că de o săptămînă nu mai
avea nici un semn de la el, sora sa s-a dus să-l caute; a spart ușa cu ajutorul vecinilor
și l-a găsit mort, desfigurat în bătaie.
A fost îngropat în cavoul familiei din cimitirul
de lîngă piața >.
Probabil că nimeni n-ar fi crezut atunci că numele lui
avea să se mai reîntoarcă vreodată în sfera publică; regimul comunist părea de
nezdruncinat, iar scrierile poetului dobridorean țineau de mirajul altei lumi, peste careprinsese deja să se aștearnă uitarea, atunci cînd nu se așternuse oprobriul >”
februarie 1882 în Dobridor.
În perioada 1901-1903 a urmat cursurile ˝Școlii militare de
artilerie și geniu˝, primind gradul de sublocotenent.
În anul 1906 a fost ridicat la
gradul de locotenent iar în 1911 la cel de căpitan.
În anul 1911 a fost admis la ˝Școala
superioară de război˝, absolvind în anul 1913.
În timpul primului război mondial a avut
gradul de maior.
În perioada interbelică a deținut o serie de funcții importante în cadrul
Armatei române: atașat militar al României la Paris (1930-1932), atașat militar al
anul 1940 a fost numit la comanda Armatei I.
La data de 25 martie 1941, generalului i s-a
încredințat comanda Armatei III, armată cu care a luptat împotriva forțelor sovietice, eliberând Bucovina de Nord.
După acest moment a înaintat dincolo de Nistru împreună cu
Armata 11 germană, asigurându-i acesteia flancul stâng.
A ajuns în nordul Crimeei, acolo
unde a participat la bătălia de la Marea Azov, bătălie terminată cu distrugerea a două
armate sovietice (9 și 18).
La data de 10 octombrie 1941, armata condusă de Petre
de puști mitraliere.
Pierderile armatei române se ridicau la 10541 de soldați dintre care
armată, devenind al doilea comandant român ca importanță, după mareșalul Ion Antonescu.
În vara anului 1942, a participat la ofensiva germană, alături de Armata 17, înaintând în
române au fost dislocate la nord de Stalingrad, acestea fiind spulberate de ofensiva
sovietică începută la data de 19 noiembrie 1942.
Cu toate acestea, generalul a reușit să
regrupeze trupele rămase pe linia râului Cir participând, fără succes, la Operațiunea
Wintergewitter.
În luna decembrie 1943 a asigurat litoralul în timpul retragerii generale, germane (a fost singurul general român, cu excepția mareșalului, care avea sub comandă o
era situată în extrema sudică a Frontului de Est, pe Nipru.
A urmat retragerea generală
spre vest, în timpul careia a asigurat litoralul, iar în primavară a trecut în Basarabia, linia frontului fiind stabilizata pe Nistru.
Atunci a primit clasa a II-a a Ordinului
Ucrainean a început pe 20 august, iar trupele sale au trebuit să se retragă. După
anunțarea armistițiului a încercat să-și ducă armata cât mai departe posibil de sovietici
și să evite pe cât posibil confruntarea cu ei.
Dar nu a reusit decât parțial, iar o mare
parte a Armatei 3 a fost încercuită.
Aproape 130000 de soldați români au fost luați
prizonieri (sunt incluși și soldații Armatei 4 de pe frontul din nordul Moldovei), după ce
România ieșise din Axă, iar trupe românești luptau deja cu germanii.
Resturile armatei au
ajuns în zona Ploiești si București după câteva zile de marș și lupte, capturând 4500 de
prizonieri germani.
A fost trecut în rezervă la trei săptămâni după actul de la 23 august.
Pe 15 mai 1946 a fost pus sub acuzație de Tribunalul Poporului pentru crime de război, dar
a fost achitat, datorită lipsei de consistență a probelor.
A decedat pe 12 ianuarie 1950, acasă în București, scapând astfel de chinurile închisorilor comuniste.
în anul 1934 și a murit la București în 22 decembrie 2004.
A fost doctor în științe
filologice, lector universitar la Institutul Pedagogic de 3 ani până la desfințarea
acestuia (1977) și profesor de gimnaziu la mai multe școli din Capitală.
S-a ilustrat prin
scrieri de lingvistică deosebit de apreciate de elevi și studenți și care au cunoscut mai
multe ediții:
Îndreptar ortografic, ortoepic, morfologic și de punctuație al limbii
romane, Dicționar de termeni lingvistici, Gramatica esențială a limbii
române, Dicționar de arhaisme și regionalisme, vol.
I-II (împreună cu
doctor în științe ale educației (1980).
A fost inspector școlar la Inspectoratul Școlar al
Municipiului București (1987-1990), consilier de stat și șef de sector pentru problemele
din București din 1999.
A întreprins mai multe cercetări empirice și studii hermeneutice
în domeniul științelor educației.
S-a făcut cunoscut cu proiectarea unui model
instrucțional de tip mastery learning pe care l-a experimentat în școlile
publicat mai multe cărți și studii:
Inspecția școlară și designul instrucțional
curriculumului educațional (2008) ș.a.
|
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (97,02%).
Pentru 0,34% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Comuna Teasc este administrată de un primar și un consiliu local compus din 13 consilieri.
Primarul, , de la , a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
|
În fonetică, vocala închisă anterioară nerotunjită este un tip de sunet vocalic folosit în multe limbi vorbite.
Simbolul acestui sunet în Alfabetul Fonetic Internațional este . În limba română se notează în scris cu litera I, cu precizarea că această literă poate avea și alte valori fonetice.
Exemple: insulă , bine , porni .
Vocala este foarte comună.
Ca fonem există în aproape toate limbile care au cel puțin trei vocale, iar ca sunet există în practic toate limbile vorbite.
Iată mai jos cîteva exemple.
|
Comuna se află în extremitatea nordică a județului, la limita cu județul Prahova, pe malul drept al Ialomiței și pe malurile de nord și est ale lacului Snagov.
Prin comună trece autostrada București-Ploiești, pe care însă nu este deservită de nicio ieșire.
Principala cale de comunicație a comunei este șoseaua județeană DJ101B, care duce la est către Nuci și mai departe în județul Ialomița la Rădulești, Maia și Adâncata; și spre vest la Snagov (unde se intersectează cu DN1), Periș și mai departe în județul Dâmbovița la Niculești și Butimanu (unde se termină în DN1A).
În zona satelor Lipia și Gruiu, DJ101B se intersectează cu șoseaua județeană DJ101C, care duce spre sud la Moara Vlăsiei și la est către Ciolpani (unde se termină în DN1).
Șoseaua județeană DJ101H se ramifică din aceasta din urmă pentru a deservi satul Siliștea-Snagovului.
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (94,9%).
Pentru 3,97% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Comuna Gruiu este administrată de un primar și un consiliu local compus din 15 consilieri.
Primarul, , de la , a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna purta numele de Lipia-Bojdani, făcea parte din plasa Snagov a județului Ilfov și era formată din satele Bojdani, Bâra, Coadele, Dobrosești, Fundu, Ghermănești, Gruiu, Lipia, Șanțu și Turbați, având în total 5242 de locuitori (inclusiv călugării mănăstirii Căldărușani), care trăiau în 1211 case și 9 bordeie.
În comună funcționau 8 biserici ortodoxe.
În 1925, comuna făcea parte din plasa Buftea-Bucoveni a aceluiași județ și mai avea doar satele Bojdani, Dobroșești, Lipia, Gruiu și Vlăsia, alături de mănăstirea Căldărușani, populația totală fiind de 4736 de locuitori.
Satele Bâra, Coadele, Fundul, Șanțu Florescu și Turbați s-au separat și au format comuna Turbați, arondată aceleiași plăși, și cu o populație de 3900 de locuitori.
În 1950, cele două comune au fost incluse în raionul Căciulați și apoi (după 1960) în raionul Răcari din regiunea București.
În 1964, denumirile satului și comunei Turbați au fost schimbate în Siliștea Snagovului, iar satul Fundu a primit numele de Pescarii.
În 1968, comuna Siliștea Snagovului a fost din nou desființată și a fost inclusă în comuna Gruiu (cu excepția satului Bâra, trecut la Comuna Balta Doamnei din județul Prahova), aceasta devenind parte a județului Ilfov; tot atunci, satul Pescarii a fost desființat și inclus în satul Siliștea Snagovului.
În 1981, în urma unei mici reorganizări administrative, a trecut în Sectorul Agricol Ilfov aflat în subordinea municipiului București, sector devenit în 1998 județul Ilfov.
În comuna Gruiu se află mănăstirea Căldărușani, monument istoric de arhitectură de interes național, datând din 1637-1638 și cuprinzând în ansamblul ei pinacoteca din secolul al XIX-lea și bisericile „Sfântul Dimitrie”, „Sfântul Ioan Evanghelistul” și Cocioc (ultima cu hramurile „Sfânta Varvara” și „Duminica Tuturor Sfinților”).
În rest, în comună mai există opt alte obiective incluse în lista monumentelor istorice din județul Ilfov ca monumente de interes local.
Șase dintre ele sunt situri arheologice trei la Lipia și trei la Siliștea Snagovului.
Celelalte două sunt clasificate ca monumente de arhitectură stăreția fostei mănăstiri Gruiu din satul Gruiu, astăzi grădiniță, datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea; și biserica „Sfinții Voievozi” din satul Lipia, datând din 1827.
|
Turdaș ( < ) se poate referi la una din următoarele localități din România:
Împrumuturi lingvistice din maghiară
|
Invazia franceză a Imperiului Rus a fost un conflict militar din cadrul războaielor napoleoniene, care a opus Imperiul Rus, pe de o parte, Franței și aliaților săi, pe de altă parte.
Conflagrația s-a derulat între 24 iunie și 12 decembrie 1812, cuprinzând operațiuni militare pe mai multe teatre: teatrul principal, de la râul Neman până la Moscova, precum și două teatre secundare, pe flancurile celui principal: unul în nord, între Dvina și Neman, și altul în sud, în zona Volîniei.
Anii 1811 și 1812 aduc schimbări majore în geopolitica europeană, marcată cu precădere de înrăutățirea relațiilor dintre Franța și Imperiul Rus, în special din cauza nerespectării de către țar a acordurilor Tratatului de la Tilsit și a Sistemului continental impus de Napoleon I.
Acest lucru a dus la concentrarea treptată de forțe la granița dintre Rusia și Ducatul Varșoviei, un satelit al Imperiului Francez, fapt ce permite la rândul său, în contextul războiului peninsular, forțelor britanice și celor portugheze să declanșeze o nouă contraofensivă în Spania la începutul anului 1812.
Din cauza aceasta, resursele francezilor din peninsulă vor fi întinse la maximum.
De asemenea, Imperiul Rus încheie un tratat de pace cu Imperiul Otoman, fapt ce îi permite să aducă mai multe trupe la granița de vest.
În anul care a urmat, o nouă coaliție se formează împotriva Imperiului Francez, alcătuită din Imperiul Rus, Suedia, Marea Britanie și foștii aliați, Imperiul Austriac și Regatul Prusiei.
Profitând de pierderile uriașe suferite de Marea Armată (în special la nivelul cavaleriei), dar și de superioritatea numerică a acestora, membrii coaliției, după o campanie care a durat doi ani, reușesc să ajungă la porțile Parisului și să forțeze abdicarea lui Napoleon.
Uriașul impact pe care l-a avut acest război în coștiința rusă poate fi recunoscut după romanul Război și pace al lui Lev Tolstoi și Uvertura 1812 a lui Ceaikovski, dar și după folosirea în scopuri propagandistice a denumirii de Marele Război pentru Apărarea Patriei dat luptei împotriva invaziei germane a URSS din 1941-1945.
Până în 1941, invazia lui Napoleon era cunoscută în Rusia ca Războiul Patriotic (în limba rusă Отечественная война - Otecestvennaia Voina), iar termenul de Războiul Patriotic din 1812 a fost folosit pentru a-l deosebi de Marele Război Patriotic - campania de pe frontul de răsărit din al doilea război mondial.
În Rusia, invazia napoleoniană mai este denumită câteodată și Războiul din 1812, ceea ce poate crea confuzie cu Războiul din 1812 dintre Regatul Unit și Statele Unite ale Americii.
Pe 24 iunie 1812, Grande Armée, cu un efectiv de 691.501 de oameni, cea mai mare armată mobilizatăpână în acel moment dat în istoria europeană, a traversat râul Neman și s-a îndreptat către Moscova.
În plus, 80.000 de membri ai gărzii naționale au fost mobilizați pentru apărarea frontierei imperiale a Marelui Ducat al Varșoviei.
Cu aceștia din urmă, numărul total al forțelor franceze aflate la granița Rusiei se ridica la 771.500 de oameni.
Acestă concentrare de trupe a secătuit toate resursele imperiului, ținând seama că mai erau 300.000 de soldați francezi implicați în luptele din Peninsula Iberică și alți 200.000 în cele din Germania și Italia.
Din totalul de 691.501 de soldați, 450.000 erau soldați francezi, restul fiind aliați ai francezilor.
În plus față de ce corpurile detașate ale austriecilor de sub comanda lui Schwarzenberg mai erau 95.000 polonezi, 90.000 germani (24.000 bavarezi, 20.000 saxoni, 20.000 prusaci, 17.000 westfalieni, câteva mii din Confederația Rinului, 25.000 italieni, 12.000 elvețieni, 4.800 spanioli, 3.500 croați și 2.000 portughezi.
De asemenea, mai erau contingente de olandezi și belgieni.
Practic, fiecare naționalitate din marele Imperiu napoleonian avea reprezentanți în acestă armată.
În conformitate cu cele mai noi estimări, armata rusă era mai puțin numeroasă decât cea franceză la începutul atacului.
Aproximativ 280.000 de soldați ruși erau mobilizați la frontiera poloneză, (țarul Alexandru plănuise să invadeze satelitul Franței, Marele Ducat al Varșoviei).
Totalul efectivelor armatei ruse se cifra la aproximativ 500.000 de soldați în ajunul războiului, (există estimări mai prudente, de 350.000 de soldați, sau mai hazardate, de 710.000 de oameni, o cifră de mijloc fiind mai probabilă).
Forțele ruse erau împărțite între trei armate principale: "Armata I de vest", sub comanda generalului Mihail Barclay de Tolly) cu aproximativ 159.800 de oameni, "Armata a II-a de vest", comandată de generalul Piotr Ivanovici Bagration, cu aproximativ 62.000 de oameni, și "Armată a III-a de vest", comandată de generalul Alexandr Tormasov, cu aproximativ 58.200 soldați.
Existau două armate de rezervă de 65.000, respectiv 47.000 de oameni, care sprijineau cele trei armate principale.
În fața atacului principal napoleonian erau amplasați apoximativ 392.000 de oameni.
În plus, ca urmare a semnării unor tratate de pace, Sankt Peterburgul avea asigurată securitatea, ceea ce mai elibera pe cei aproximativ 100.000 de sodați aflați în zonă.
S-au făcut eforturi uriașe pentru mobilizarea tuturor rezervelor disponibile și, până în septembrie, efectivele rusești ajunsesere până la aproximativ 900.000 de soldați, în afară de unităților neregulate de cazaci, care numărau între 70.000 până la 80.000 de soldați.
Invazia a început pe 23 iunie 1812.
Napoleon și-a trimis la Sankt Peterburg oferta finală de pace cu scurtă vreme înaintea declanșării atacului.
Nu a primit niciun răspuns, așa că a fost dat ordinul de ocupare a Poloniei Rusești.
Francezii au întâmpinat la început o rezistența slabă și au avansat rapid în teritoriul inamic.
Barclay, comandatul suprem rus, a refuzat să lupte, în ciuda cererilor lui Bagration.
Bagration a încercat de câteva ori să oprească înaintare franceză cu linii de apărare puternice, dar de fiecare dată avansarea rapidă a francezilor nu i-a lăsat timp generalului rus să-și organizeze defensiva, și l-a obligat să se retragă de fiecare dată.
În timpul retragerilor, rușii au folosit tactica pământului pârjolit, acțiunile lor din 1812 fiind un exemplu clasic folosit în manualele de tactică militară.
Presiunea politică exercitată asupra lui Barclay pentru a angaja în armata într-o mare bătălie hotărâtoare și pozițiile critice ale generalilor săi au dus la înlocuirea lui cu mult mai popularul Mihail Kutuzov.
În ciuda retoricii sale războinice, Kutuzov a continuat să acționeze ca predecesorul său, dându-și seama că înfruntarea forțelor franceze într-o bătălie în câmp deschis ar fi dus la sacrificarea fără rost a numeroși soldați.
El a reușit până la urmă să stabilească o poziție defensivă puternică la Borodino, după o luptă indecisă în zona Smolenskului, 16 - 18 august.
Bătălia de la Borodino de pe 7 septembrie a fost cea mai sângeroasă luptă a războaielor napoleoniene și una dintre cele mai sângeroase ale istorie mondiale.
Rușii nu au reușit să aducă pe câmpul de luptă decât jumate dintre efectivele de care dispuneau și, pe 8 septembrie, au fost nevoiți să se retragă, lăsând liber drumul către Moscova.
Kutuzov a ordonat evacuarea capitalei.
După acest moment, rușii au reușit să mobilizeze un mare număr de trupe de rezervă, cee ce a dus totalul trupelor ruse la aproximativ 904.000 de soldați, cu aproximativ 100.000 de oameni în imediata apropiere a Moscovei, rămășițele armatelor înfrânte la Borodino și unele întăriri
Napoleon a intrat într-un oraș din care fuseseră evacuate toate rezervele de alimente și combustibili la ordinul guvernatorululi Fiodor Rostopcin.
Bazându-se pe regulile clasice ale războiului, conform cărora ocuparea capitalei inamicului echivala cu victoria, (deși trebuie spus că în acele vremuri Moscova era numai capitala economică a Rusiei, curtea imperială și guvernul avându-și sediile la Sankt Peterburg), Napoleon s-a așteptat ca țarul Alexandru I să ceară pacea, dar niciun comandat rus nu se gândea la capitulare, ci numai la victorie.
Între 14 și 18 septembrie (stil nou), Moscova a fost incendiată.
Orașul, ale cărui clădiri erau construite în principal din lemn, a fost distrus aproape în întregime, lăsându-i pe francezi practic fără posibilități de încartiruire.
Se presupune că incendierea orașului a fost opera sabotorilor ruși.
Mai apoi, mai înainte de a părăsi orașul răvășit de incendii, Napoleon a dat ordinul ca toate clădirile rămase neatinse, inclusiv Kremlinul, să fie incendiate.
În plus, soldații Marii Armate, nemulțumiți de condițiile generale și fără perspectiva victoriei, au început să jefuiască ce mai rămăsese valoros în oraș.
În decursul agonizatei retrageri din Rusia, cele mai multe lucruri jefuite au fost abandonate.
Napoleon avea să remarce mai târziu că, dacă ar fi plecat cu două săptămâni mai devreme din Moscova, ar fi reușit să distrugă armata lui Kutuzov încartiruită în apropiere de Tarutino.
O asemenea mișcare nu ar fi înfrânt Rusia, dar ar fi împrăștiat singura armată capabilă să se opună în acel moment francezilor.
Napoleon a fost silit să se retragă din orașul aflat în ruine, fără să fi reușit să obțină capitularea rușilor, în timp ce atacurile inamicilor nu-i dădeau pace.
În timpul bătăliei de la Maloiaroslaveț, Kutuzov a reușit să forțeze armata franceză să folosească același drum pârjolit al Smolenskului pe care sosiseră din vest.
Continuând să blocheze flancul sudic pentru a-i împiedica pe francezi să aleagă alt drum, Kutuzov a împânzit zona cu subunități de partizani, care tăiau toate posibilitățile de aprovizionare ale armatei napoleoniene și atacau toate subunitățile rătăcite.
Cavaleria ușoară rusă, inclusiv cavaleriști cazaci, excelau în asemenea acțiuni de partizani.
Aprovizionarea armatei franceze a devenit imposibilă, lipsa de iarbă a slăbit puținii cai rămași în viață, care au fost până în cele din urmă măcelăriți pentru hrana soldaților înfometați.
Fără cai, cavaleria franceză a încetat să existe, iar cavaleriștii au fost nevoiți să continue marșul pedestru.
În plus, lipsa cailor a dus la abandonarea tunurilor și căruțelor, lăsând armata fără sprijinul artileriei și fără convoaie de aprovizionare.
Deși în 1813 armata a fost capabilă să refacă parcul de tunuri, abandonarea căruțelor a creat o uriașă problemă logistică pentru restul războiului.
Foametea și bolile au făcut numeroase victime, iar rata dezertărilor a crescut alarmant.
Cei mai mulți dezertori au fost prinși de țărani, care i-au ucis fără nicio formalitate.
Traversarea râului a adus o altă înfrângere importantă la Berezina, atunci când Kutuzov a hotărât că momentul este potrivit pentru o bătălie decisivă, a atacat și a zdrobit acea parte a armatei care nu reușise să traverseze încă podul peste râu.
La începutul lunii decembrie 1812, Napoleon a aflat că în țară, generalul Claude François de Malet a încercat să dea o lovitură de stat.
El a abandonat armata și s-a reîntors în grabă în Franța, lăsâdu-l la comandă pe mareșalul Joachim Murat.
Murat a părăsit armata pentru a-și salva la rândul lui domnia în regatul Neapolelui lăsându-l la comandă pe Eugene de Beauharnais.
În săptămânile care au urmat, resturile Marii Armate au fost atacate fără încetare, iar, pe 14 decembrie 1812, ultimii soldați francezi au fost alungați de pe teritoriul rus.
Numai aproximativ 22.000 de soldați dintre cei care începuseră campania au mai supraviețuit.
Pierderile rușilor în cele câtva bătălii directe au fost comparabile cu cele ale francezilor, dar pierderile de vieți ale civililor în zonele devastate de război au fost mult mai mari decât pierderile suferite de armată.
În total, spre deosebire de estimări mai vechi, care dădeau cifre de câteva milioane de morți, se pare că au murit aproximativ un milion de oameni, împărțiți în mod egal între cele două părți beligerante.
Pierderile militare s-au cifrat la aproximativ 300.000 de francezi, 70.000 de polonezi, 50.000 de italieni, 80.000 de germani și, probabil 450.000 de ruși.
Francezii au mai pierdut aproximativ 200.000 de cai și peste 1.000 de piese de artilerie.
Victoria rușilor împotriva francezilor în 1812 a fost o lovitură uriașă dată ambițiilor lui Napoleon de dominare a Europei.
La fel precum catastrofica înfrângere a puterii navale franceze în bătălia de la Trafalgar din 1805, campania din Rusia a fost un punct de turnură al războaielor napoleoniene, care au dus în cele din urmă la înfrângerea definitivă a lui Napoleon și la exilul lui în Insula Elba.
Pentru Rusia, termenul "Отечественная война - război patriotic" a devenit un simbol care a întărit identitatea națională, care avea să aibă un efect uriaș asupra patriotismului rus în secolul al XIX-lea.
Rezultatul indirect al mișcării patriotice a rușilor a fost o uriașă dorință de modernizare a țării, ceea ce va duce la o serie de revoluții, începând cu Revolta Decembriștilor și încheind cu Revoluția din Februarie 1917.
Napoleon nu a fost înfrânt definitiv în Rusia.
În anul următor, împăratul a strâns o armată de aproximativ 400.000 de francezi sprijiniți de un sfert de milion de alți aliați, cu care a contrabalansat puterea Germaniei.
Numai în Bătălia Națiunilor (16 - 19 octombrie 1813) Napoleon a fost înfrânt în mod hotărâtor.
Campania din Rusia a demonstrat că Napoleon nu este invincibil.
După această înfrângere și întărâtați de naționaliștii prusaci și de ruși, naționaliștii germani s-au revoltat în toată Confederația Rinului și Prusia.
Campania naționaliștilor germani nu ar fi avut același efect fără înfrângerea francezilor din Rusia.
|
Aston Martin Red Bull Racing este una dintre cele două echipe de Formula 1, alături de Scuderia AlphaTauri, deținute de grupul austriac de companii de băuturi Red Bull.
Echipa este formată odată cu achiziționarea echipei Jaguar Racing de la concernul american Ford la sfârșitul lui 2004.
În 2010 echipa a câștigat pentru prima dată campionatul mondial de Formula 1 la constructori datorită celor 2 piloti, Mark Webber și Sebastian Vettel, totodată cel din urmă câștigând titlul și la piloți, devenind astfel cel mai tânăr campion mondial din istoria Formulei 1.
Evoluția bună a continuat și în următoarele 3 sezoane, echipa dominând Formula 1, reușind să câștige de fiecare dată atât campionatul la constructori, cât și cel la piloți prin Sebastian Vettel.
Atunci când miliardarul austriac de băuturi energetice Dietrich Mateschitz a cumpărat ceea ce a mai rămas din vechea echipă Jaguar Racing în , pentru 1 dolar, s-a părut că ținta principală al echipei a fost pur și simplu să petreacă o bună parte în padoc.
Aceasta s-a dovedit curând că a fost doar o acoperire pentru hotărârea fermă a lui Mateschitz de a obține un succes autentic.
Strategia sa a fost simplă: angajați oamenii potriviți (Christian Horner ca director de echipă, Adrian Newey în calitate de director tehnic), acordați-le resursele de care au nevoie și apoi lăsați-i să continue.
Rezultatele nu au venit imediat, iar în primele patru sezoane, Red Bull a rămas la mijlocul clasamentului, cu mai multe retrageri decât puncte adunate pe numele ei.
Gama inițială de piloți cu David Coulthard și Christian Klien a fost înlocuită treptat; Mark Webber s-a alăturat în și Sebastian Vettel obținând promovarea din echipa soră Scuderia Toro Rosso în .
În același an, echipa care nu a câștigat niciodată o cursă în istoria sa a reușit să adune șase victorii într-un singur sezon și a fost clasată pe locul 2 în Campionatul la Constructori în spatele echipei Brawn GP.
În anul următor, Red Bull s-a dezlănțuit complet: nouă victorii a adus echipa pe primul loc, astfel că a reușit sa câștige Campionatul la Constructori, în timp ce Vettel a devenit cel mai tânăr campion mondial de Formula 1.
Aceștia repetau succesul acesta pentru încă trei sezoane consecutive fără precedent și părea că era Red Bull va continua la nesfârșit.
Doar în , echipa a fost amenințată de Scuderia Ferrari împreună cu Fernando Alonso, dar Vettel a triumfat reușind să termine din nou pe primul loc, cu 3 puncte în fața spaniolului.
Însă, magia s-a stins brusc în , iar Vettel a parcurs un an întreg fără o singură victorie.
El a fost chiar pus în umbră de noul său coechipier Daniel Ricciardo, care a obținut trei victorii în timp ce echipa însăși a salvat locul 2 în Clasamentul la Constructori.
Un Vettel disperat a acceptat o ofertă de vis de la Ferrari și a plecat; cu Newey, de asemenea, la jumătatea ușii în alte proiecte și relația cu furnizorii de motoare de lungă durată Renault devenind din ce în ce mai fragilă, l-a lăsat pe Horner să se lupte să țină lucrurile împreună.
Daniil Kvyat l-a înlocuit pe Vettel, iar întrebarea pentru Red Bull este acum dacă parcursul ei dominant inițial a fost o strălucire efemeră sau dacă poate fi construit din nou.
a fost un an chinuit - fără victorii, deoarece echipa a ajuns pe locul patru în campionatul constructorilor în spatele constructorilor Ferrari și Williams.
a promis că va fi un an puternic pentru echipă, o concentrare sporită asupra performanței aerodinamice din cauza schimbărilor de regulament ar fi trebuit să joace bine în mâinile echipei, iar perechea lor de piloți dintre Max Verstappen și Daniel Ricciardo arăta impresionant, dar echipa a terminat pe locul 3 în campionat și nu a îndrăznit niciodată să-i provoace pe Ferrari sau Mercedes pentru campionat.
a fost anul în care relația cu Renault s-a transformat radical, Ricciardo fiind afectat în special de problemele de fiabilitate pe tot parcursul sezonului iar în August el și-a anunțat mutarea-șoc la Renault pentru . În ciuda tuturor problmelor, echipa a acumulat patru victorii, două prin Ricciardo și două prin Verstappen, reușind să termine la final, din nou, pe locul 3.
Deși echipa s-a concentrat către olandez, el reușind să obțină două victorii până la Marele Premiu al Belgiei din 2019, Gasly a avut evoluții proaste, mult sub nivelul lui Verstappen, astfel că Helmut Marko a hotărât să efectueze un nou schimb Red Bull-Toro Rosso, francezul fiind înlocuit cu thailandezul Alexander Albon.
Până la finalul sezonului, Verstappen a mai adunat o victorie, în Marele Premiu al Braziliei, iar Albon a avut evoluții consistente, astfel că cei doi vor face pereche și în .
|
Rubeola, denumită popular pojărel, pojarul mic, este o boală infecțioasă eruptivă acută provocată de virusul rubeolic, un virus din familia Togaviridae, genul Rubivirus.
Afectează de obicei copilul și adultul tânăr.
Infecția este în multe cazuri asimptomatică și poate trece neobservată.
Virusul are un potențial teratogen ridicat: la femeile însărcinate infectate la începutul sarcinii, poate determina moarte fetală urmată de avort spontan sau apariția de malformații congenitale la făt, grupate în sindromul de rubeolă congenitală.
În antichitate, rubeola nu era cunoscută ca o boală distinctă și era confundată cu alte boli exantematoase importante (scarlatina, rujeola, variola).
Se pare că rubeola era cunoscută de medicii arabi clasici sub numele de Al-hamikah, care considerau rubeola ca o formă de rujeolă.
Rubeola a fost descrisă pentru prima dată ca o entitate clinică distinctă, de doi medici germani: Bergen în 1752 și Orlow în 1758.
În descrierile timpurii, rubeolă, era numită Röteln.
Datorită faptului că rubeola a fost descrisă pentru prima dată de medicii germani, ea era cunoscută în literatura engleză din secolul XVIII-XIX sub denumirea de German measles („rujeola germană”).
În 1866, medicul scoțian Veale a folosit pentru prima dată termenul contemporan de rubeolă (rubella), termenul de rubeolă provenind din cuvântul latin rubellus (roșiatic) sau rubeus (roșu).
Alte sinonime istorice ale rubeolei sunt rubeola, rubeola sine catarrho, rubeola epidemica, rubeola morbillosa, rubeola scarlatinosa, rosania, roseola, roseola epidemica, rosalia, scarlatina morbillosa, scarlatina hybrida, morbilli scarlatinosi.
În 1881, la Congresul Internațional de Medicina din Londra, sa ajuns la un consens ca rubeola este o boală distinctă.
Rubeola a căpătat o mare importanță, după ce în 1941 oftalmologul australian Norman McAllister Gregg a observat malformații congenitale oculare (cataracta congenitală) la copii născuți din mame, care suferiseră de rubeolă în timpul gravidității.
În 1947 au fost descrise în literatură 500 de copii cu malformații congenitale severe asociate cu rubeola maternă.
Originea virală a rubeolei a fost presupusă în 1914 de medicul american Alfred Fabian Hess.
În 1938, cercetătorii japonezi Hiro și Tasaka au demonstrat că rubeola este o boala de etiologie virală, transmițând rubeola la om prin injectarea subcutanată de spălături nazale filtrate.
În 1942, Habel a reușit să producă boala la animalele de experiență, prin contaminarea maimuței Macaca mulatta cu produsele patologice ale bolnavilor (sânge și filtratul secreției nazale).
În 1962, virusul rubeolic a fost izolat prima dată în culturi de țesuturi de două echipe de cercetori, Weller și Neva în Boston, și Parkman, Buesher și Artenstein în Washington, utilizând diferite tehnici.
În 1964 o epidemie de rubeolă a izbucnit în SUA și a avut o amploare deosebită, afectând 12.500.000 de persoane, având drept consecințe nașterea a 20.000 copii cu defecte congenitale (din gravidele care au făcut rubeolă) și pagube economice de 1,5 miliarde dolari, prin 842 000 de zile de spitalizare și pierderea a 3,5 milioane zile de lucru.
Aceasta a dus la studii extensive virologice, serologice și a determinat accelerarea cercetărilor pentru obținerea unui vaccin rubeolic.
În anul 1965, a fost utilizată o primă tulpină (HPV 77) pentru dezvoltarea producției de vaccinuri în SUA.
În anii 1965-1967 se dezvoltă tulpinile de vaccin atenuat și se fac teste preliminare (trialuri) pentru primului vaccin rubeolic.
În 1967 virusul rubeolic a fost prima dată vizualizat prin microscopie electronică.
În 1969 vaccinurile din tulpina HPV77.
DE5 și tulpina Cendehill au fost autorizate în SUA.
Vaccinarea era destinată copiilor preșcolar.
În 1970 vaccinul din tulpina Cendehill a fost autorizat în Europa.
Vaccinarea era destinată elevelor de 11-14 ani.
În 1979 vaccinul din tulpina RA27/3 înlocuiește alte tulpini de vaccin în SUA.
În 1986 a fost secvențat genomul virusului rubeolic.
În 2000 OMS recomandă imunizarea pentru eliminarea rubeolei congenitale.
Clasificare.
Virusul rubeolei sau virusul rubeolic este un virus ARN, din familia Togaviridae, genul Rubivirus, fiind singurul reprezentant al acestui gen.
Familia Togaviridae conține 2 genuri: Alphavirus și Rubivirus.
Fizico-chimic virusul rubeolei este similar cu alte virusuri ale familiei Togaviridae, însă este neînrudit serologic cu ele.
Omul reprezintă singura gazdă a virusului rubeolei.
Virusul rubeolic a fost izolat în culturi de țesuturi în 1962 simultan de două echipe de cercetători americani: Weller și Neva de la Universitatea Harvard și Parkman, Buesher și Artenstein de la Institutul de Cercetări Walter Reed Army.
Rasa.
Nu există o diferența etnică în incidența rubeolei, deși erupția caracteristică este mult mai greu de diagnosticat la persoanele cu pielea închisă la culoare.
Vârsta.
Înainte de introducerea vaccinării antirubeolice rubeola era preponderent o boală a copiilor de vârstă școlară, cu o incidență de vârf la copii cu vârsta de 5-9 ani.
Ca urmare a utilizării pe scară largă a vaccinul rubeolic la copii, incidența de vârf a infecției rubeolice a trecut la adolescenți, care nu au fost vaccinați.
În țările în curs de dezvoltare, unde nu a fost introdusă vaccinarea antirubeolică, rubeola afectează până la 95% din copii înainte de adolescență.
Sexul.
Incidența clinică a rubeolei este similară la băieți și fete.
La adulți, mai multe cazuri sunt observate la femei decât la bărbați.
Această constatare este mai degrabă o urmare a unui interes și preocupări mai mari față de rubeola congenitală, decât o diferență reală după sex.
Artralgiile și artrita din rubeolă sunt mai frecvente la femei decât la bărbați.
Sezon.
Rubeola apare cu o frecvență crescută iarna și primăvara; cele mai multe cazuri în Statele Unite, au loc în martie, aprilie, și mai.
Sursa de infecție.
Sursa de infecție este numai omul bolnav, inclusiv cei cu infecții subclinice.
Nu există purtători sănătoși de virus, nici surse extraumane.
Rezervorul virusului în trecut (înainte de a fi introdusă vaccinarea antirubeolică) era format de copii preșcolari sau de școlari, iar în prezent este format cu preponderență de adolescenți și maturi, care nu au fost vaccinați.
Persoanele care au fost vaccinate cu vaccin rubeolic nu transmit rubeola la alții, deși virusul poate fi izolat tranzitor din faringe; este posibil ca cantitatea de virus eliminat să fie prea mică pentru a fi infecțioasă.
Nou-născuții cu rubeolă congenitală sunt excretori de virus timp îndelungat (6 - 18 luni), constituind surse de infecție pentru personalul din jur; virusul se elimină prin secrețiile nazofaringiene și prin urină.
Contagiozitatea.
Rubeola este foarte contagioasă.
Perioada de contagiune începe cu circa 7 zile înainte de erupție și durează 14 zile după debutul erupției, timp în care se poate izola virusul.
Eliminarea maximă a virusului și respectiv contagiozitatea maximă, are loc pentru o perioadă de 11 zile: 5 zile înainte și 6 zile după apariția erupției.
Unii au izolat virusul până la 3 săptămâni după apariția erupției.
Sugarii cu rubeolă congenitală evolutivă sunt deosebit de contagioși pentru anturajul lor, și rămân contagioși pe o durată lungă de timp (6 - 18 luni), acești sugari elimină virusul rubeolei, în ciuda titrurilor mari de anticorpi neutralizanți, un fenomen enigmatic care nu a fost încă explicat.
În rubeola congenitală, eliminarea virusului este de 100-1000 de ori mai intensă decât la copiii care au contractat infecția după naștere.
Rubeola este mai puțin contagioasă decât rujeola.
Cu toate acestea, contagiozitatea poate fi foarte ridicată în comunitățile relativ închise, cu mai multe persoane receptive.
Izolarea pacienților identificați cu rubeolă, este, în general, ineficientă, deoarece există numeroase cazuri de forme asimptomatice de rubeolă și pacienți nedepistați în perioada prodromală.
Modul de transmitere.
Modul de transmitere a virusului rubeolei, este direct și aerogen (prin secreții nazofaringiene).
Este nevoie de un contact direct între un individ receptiv și o persoană contagioasă.
Persoanele contagioase elimină, în mod regulat, cantități mari de virus prin secrețiile nazofaringiene sub formă de picături Flügge.
Transmiterea eficientă a infecției la persoanele susceptibile necesită un contact prelungit și repetat, în acest caz 16 din 17 persoane susceptibile dobândesc infecția rubeolică, în timp ce după un contact scurt și singur, doar 1 din 5 persoane achiziționează boală.
Transmiterea virusului rubeolei prin modul direct are loc de obicei în familii și colectivități de preșcolari sau școlari.
Modul indirect de transmitere a virusului rubeolei, prin obiecte și mâini recent contaminate, este puțin probabil, deoarece rezistența virusului în mediu este redusă.
Persoanele contagioase pot contamina propriile mâini, și apoi transmite agentul infecțios pe suprafețele înconjurătoare sau direct la persoanele de contact.
În acest caz persoanele receptive pot dobândi infecția prin următoarea schemă: obiecte contaminate → mână proprie → căi respiratorii proprii sau mână contaminată a persoanei contagioase → mână proprie → căi respiratorii proprii.
Receptivitatea.
Receptivitatea este starea unei persoane, care permite infectarea acesteia cu virusul rubeolic, organismul persoanei neavând suficiente posibilități de a combate o infecție rubeolică.
Receptivitatea față de rubeolă este generală.
Este posibil că nou-născuții pot moșteni de la mamele imune o protecție pasivă pentru 4-6 luni.
Pentru a determina receptivitatea (susceptibilitate) se folosesc metode de laborator pentru a detecta anticorpii specifici IgM și IgG.
Dacă rezultatul testării este negativ (IgM negativ, IgG negativ), pacienții trebuie considerați receptivi (susceptibili).
Incubația.
Perioadă de incubație variază între 14 și 21 de zile (în medie 16-18 zile).
Perioadă de incubație este timpul cuprins între primul contact al organismului cu virusul rubeolic (și respectiv primul contact cu o persoană bolnavă de rubeolă) și primele simptoame ale bolii provocate de acest virus.
Perioada de stare (Perioada de erupție).
Începe cu apariția unui exantem de aspect maculo-papulos, cu apariție treptată la nivelul feței, cu extinderea rapidă pe trunchi și extremități și cu o durată medie de 3 zile.
Perioada de erupție se manifestă clinic prin exantem, enantem (petele Forscheimer), poliadenopatie, frisoane, simptome generale.
Complicațiile rubeolei postnatale sunt rare și includ: artralgii sau artrite, purpura trombopenică, encefalita, panencefalita rubeolică progresivă, alte complicații.
Artrita (poliartrită) și artralgiile apar mai frecvent la adulți decât la copii prepubertari.
Femeile sunt afectate mai des decât bărbații.
Artrita și artralgiile apar la o treime din femeile cu rubeolă.
Într-un focar de rubeolă din Bermude în 1971,42% din 125 pacienți au acuzat dureri articulare sau disconfort articular, 3 pacienți au avut tumefiere articulară; prevalența simptomelor articulare a crescut de la 18% la grupa de vârstă de 0-9 ani, la aproximativ 20% pe fiecare decadă de vârstă; 73% din cei peste 30 de ani au avut simptome articulare.
Cel mai frecvent sunt afectate articulațiile degetelor, radiocarpiene și a genunchilor; sunt atinse concomitent mai multe articulații (poliartrită).
Artrita și artralgiile apar odată cu exantemului sau la 1 - 6 zile după debutul exantemului și pot dura 3-28 zile (în medie, 9 zile).
Rareori se dezvoltă o artrită cronică.
|
Din 1993 a fost reprezentantul pentru România al paginilor din EUROPOP BOOK, fiind singurul ziarist român invitat la Festivalul de la Bourges din 1990 (prin amabilitatea lui Jacques Higelin) și de la Bellefort (Les Eurockéennes, 1992 și 1993).
Andrei Partoș a făcut parte din numeroase jurii folk, rock și pop, dintre care amintim câteva dintre cele mai recente: în 2002 a fost reprezentantul României pentru jurizarea pieselor din cadrul concursului intrenațional Eurovision.
În decembrie 2003 a fost membru în juriul Festivalului "Om Bun", ediția a 14a.
În 2003 și 2004 a fost prezent în Juriul-Radio pentru selecția națională Eurovision și în Juriul Festivalului Cântecului de Dragoste.
În 2006 a făcut parte din juriul semifinalelor naționale pentru Eurovision.
S-a implicat substanțial în lansarea postului local RADIO VACANȚA COSTINEȘTI, al cărui redactor muzical permanent a fost din 1982 până în 1990; în toată această perioadă a realizat programele zilnice ale postului RADIO VACANȚA COSTINEȘTI, în același timp ocupându-se și de programul discotecii VOX MARIS COSTINEȘTI.
Din 1984 până în 1989 i-a fost interzis accesul în Radio Televiziune dar nu și la RADIO VACANȚA COSTINEȘTI.
În 1996 a revenit la VOX RADIO VACANȚA COSTINEȘTI, unde a mai activat și în anii 1997,1998,1999 și 2002.
Din 1994 apare pe frecvențele radiourilor particulare.
Astfel, timp de un an (1994-1995), Andrei Partoș a realizat emisiunea "Friday I'm in love", cu durata de 4 ore, la Radio Total.
Din 1996 până în 1997, a fost realizatorul emisiunii "Sunday oldies" (avându-l în regia de emisie pe Șerban Huidu), la Radio 21.
Între 1995-1998, a realizat emisiunea săptămânală "Vox Pop Rock", cu durata de 6 ore, la Activ FM.Din 1998 până pe 1 iunie 2002, a realizat emisiunea "Vox Pop Rock" (emisiune săptămânală care dura 5 ore); de asemenea, din anul 2000 a realizat și emisiunea "Weekend Caleidoscop" (6 ore de program), care din 2002 și-a schimbat numele în "Ficus muzical-ficus duminical".
Ambele emisiuni se difuzau pe Romantic FM.În 1999, la Premiile București, emisiunea "Vox Pop Rock" a fost declarată cea mai bună emisiune radio, primind Microfonul de Aur.
Din 2002, Andrei Partoș revine în urma unui concurs de proiecte la Radio România Actualități.
Astfel, din 1 noiembrie 2002 până în decembrie 2003 este realizatorul și producătorul emisiunilor "Prima de sâmbătă" și "Psihologul muzical".
În 2003 i se acordă Premiul de Excelență pentru întreaga activitate audiovizuală, din partea CNA.Între 1983-1989 a fost titularul rubricii TOP din revista "Săptămâna".În 1990 a pus bazele revistei muzicale "Metronom", avându-i printre asociați pe Mihai Pocorschi și Gabriel Cotabiță.
În 1991 a fondat revista "Pop Rock & Sport" (devenită ulterior "Pop Rock & Show"), editată de Curierul Național.
În aceeași perioadă a semnat o rubrică muzicală cotidiană în "Curierul Național", precum și una săptămânală în revista "Țara".În 1993 a fondat și a fost directorul revistei muzicale "Vox Pop Rock", care din motive financiare nu a mai apărut din 1999.
Între 1993-1999 a colaborat la cotidianul "Ziua", revistele "Academia Cațavencu", "Privirea" și alte publicații locale din țară.
Din octombrie 2002 până în aprilie 2003 a colaborat la cotidianul "Jurnalul Național".În 2004 s-a ocupat de revista Festivalului "Cerbul de Aur" de la Brașov, care cuprindea cronici și comentarii zilnice.
Din noiembrie 2004 până în 2005 s-a ocupat de paginile de muzică pop ale revistei "Universul Radio".
|
Aceasta este o listă a personajelor mitologice elene.
Multe zeități din mitologia greacă au echivalent în mitologia romană și mitologia etruscă.
De asemenea, se poate consulta arborele genealogic al creaturilor mitologice.
Totodată sunt prezentați și semizeii și muritorii.
Toți cei 12 zei de mai jos se numesc olimpieni pentru că trăiesc într-un palat aflat în nori deasupra celui mai mare munte din Grecia, Muntele Olimp, făcut de Zeus, fiul lui Cronos și mândrei Rheea.
De același rang cu aceștia era și Hades, zeul infernului, fiul lui Cronos și al Rheei.
Când s-a făcut împărțirea Universului, lui Zeus îi revenise cerul, lui Poseidon - marea, iar lui Hades - lumea subpământeană.
Hades stătea în împărăția umbrelor, pe care o cârmuia alături de soția sa, Persefona.
Acești zei sunt numai invitați în Olimp.
Zeii care nu au trăit în Olimp și au trăit înainte de Zeus se numesc primordiali.
Hecatonchirii sunt niște creaturi oribile cu o sută de brațe.
Toate fiind copii lui Uranus și a stăpânei Gheea.
Acești copii sunt aruncați din scârbă de Uranus în Tartar fiind lasați acolo de Cronos dar apoi salvați de Zeus.
Ciclopii sunt niște creaturi cu un singur ochi.
Foarte mulți dintre ei fiind copiii lui Uranus și ai mamei Gheea.
Au fost aruncați în scârbă de Uranus în Tartar și lăsați acolo de Cronos dar salvați de Zeus.
Zeii care nu trăiesc în Olimp dar controlează apa se numesc Zei ai râurilor.
Nimfele sunt niște creaturi de o frumusețe de neimaginat, unele s-au îndrăgostit de muritori exemple:
Echo cu Narcis, Galatea cu Acis, Giganți sunt creaturi facute pentru a se opune unui zeu, avand insusiri opuse.
Eroii sunt acele fințe care au salvat lumea în mitologia greacă, unii dintre ei fiind chiar fii de olimpieni.
Eroii s-au luptat cu fel de fel de monștri.
Gorgonele (Γοργόνες, Gorgones) sunt fiicele zeilor marini Ceto si Phorcys.
Aveau o înfățișare înspăimântătoare, în jurul capetelor încolăcindu-li-se zeci de șerpi, privirile lor de foc împietrind pe oricine le-ar fi întâlnit.
Aveau brațe de bronz și aripi de aur, cu ajutorul cărora se înălțau în văzduh.
Sunt fiicele lui Phorcys și Ceto, surorile și, totodată, gardienii Gorgonelor.
Aveau părul grizonat din naștere și au doar un ochi și un dinte pe care le împart între ele.
Numele lor sunt Enyo ("oroare"), Deino ("groază") și Pemphredo ("alarmă").
Horae, divinități care vegheau asupra ordinii din natură și societate, precum și asupra anotimpurilor.
Trei la număr, Eunomia (Disciplina), Dice (Dreptatea) și Irene (Pacea), ele erau fiicele lui Zeus și ale zeiței Themis.
Străjuiau la porțile Olympului, o slujeau pe Hera și, în același timp, erau reprezentate ca însoțitoare ale Aphroditei și ale lui Dionysos.
Zeițe care călăuzeau destinele omenești.
Puterea lor era implacabilă și mai presus de voința zeilor.
Moirele, născute din unirea lui Zeus cu Themis, erau trei la număr:Atropos, Clotho și Lachesis, supranumite "torcătoarele", deoarece una torcea, alta depăna, iar cea de-a treia curma firul vieții muritorilor.
În mitologia romană ele purtau numele de Parce.
Muzele (Μουσαι) erau cele 9 fiice ale lui Zeus și ale Mnemosynei, considerate drept inspiratoare ale muzicii, ale dansului, ale poeziei și patroanele artelor în general.
Ele îi desfătau pe zeii Olimpului cu cântecele lor la ospețe și serbări.
Au participat, de pildă, în această calitate, la nunta Harmoniei cu Cadmus, la cea a lui Thetys cu Peleus.
S-au născut în Thracia, anume în Pieria (de unde și denumirea pe care o purtau de Pierides), și sălășluiau în pădurile umbroase ale Heliconului și ale Parnasului.
|
Maghiarii și romii compun cele mai numeroase minorități etnice din România, reprezentând 6,1 și, respectiv, 3,0 la sută din populația stabilă a României.
milioane, reprezentând 10% din populația totală, iar după alți observatori, numărul lor ar fi mai mic, cuprins între 1 și 1,5 milioane.
Județele unde trăiesc cei mai mulți romi sunt Mureș - 8,52%, Călărași - 7,48% și Sălaj - 6,69%.
Al treilea grup etnic ca mărime din România, ucrainenii trăiesc mai ales în nordul țării, în zonele din apropierea graniței cu Ucraina, mai ales în județele Maramureș, Suceava și Timiș.
De asemenea, în județul Tulcea au fost înregistrați circa 1.000 de ucraineni.
Minoritatea germană este într-un declin continuu, începând de la recensământul din 1930.
În prezent, cel mai mare procent al acestei comunități se înregistrează în județul Satu Mare (1,45%).
Limba oficială a României este limba română, ce aparține grupei limbilor romanice de est și este înrudită cu italiana, franceza, spaniola, portugheza, catalana și, mai departe, cu majoritatea limbilor europene.
Româna este limba cu cel mai mare număr de vorbitori nativi ce reprezintă 91% din totalul populației României, fiind urmată de limbile vorbite de cele două minorități etnice principale, maghiarii și romii.
Limba romă este utilizată de 1,2% din populația țării (273.500 de persoane).
O mare parte a romilor nu mai vorbesc limba țigănească, ei folosind româna.
În unele zone din Ardeal romii vorbesc maghiara.
În România, dialectele vorbite de romi sunt:
dialecte central-sudice vorbite de romungri în Transilvania de Nord și Maramureș.
Până în anii '90, în România a existat o numeroasă comunitate de vorbitori de limbă germană, reprezentată în cea mai mare parte de sași.
Deși cei mai mulți dintre membrii acestei comunități au emigrat în Germania, au rămas totuși în prezent într-un număr semnificativ de 45.000 de vorbitori nativi de limbă germană în România.
În localitățile unde o anumită minoritate etnică reprezintă mai mult de 20% din populație, limba respectivei minorități poate fi utilizată în administrația publică și în sistemul judiciar.
Pe de altă parte, limba germană este folosită de 2,4% din cetățenii români și datorită faptului că în 10% din școlile din România se predă germana.
Germana este vorbită în trei dialecte: dialectul săsesc (în județele Bistrița-Năsăud, Sibiu și Brașov), dialectul șvăbesc (în Banat și Satu Mare) și tiptăresc (în Maramureș).
Limba ucraineană a rămas în uz în ciuda faptului că utilizarea ei a fost deseori limitată sau chiar interzisă și a fost păstrată de ucraineni în folclor, muzică și literatură.
Potrivit recensământului din 2011,51.703 de persoane (0,3%) din populația României s-au declarat etnici ucraineni, cu toate că neoficial se crede că sunt în jur de 300.000.
Majoritatea lor se regăsește în județele Maramureș, Suceava, Timiș, Caraș-Severin și Tulcea.
Ei vorbesc graiurile huțul și bucovinean (ambele făcând parte din grupul lingvistic ucrainean de sud-vest).
Limba rusă era una dintre principalele limbi învățate de elevi, alături de engleză și franceză, în timpul regimului comunist.
După Revoluție însă, rusa a fost eliminată treptat din programa școlară din cauza dezinteresului elevilor.
În anul 2014, în afara etnicilor care o studiau ca limbă maternă, mai erau aproximativ 500 de elevi care studiau limba rusă în școlile din România, ca limbă modernă 2 sau 3.
Viața religioasă în România se desfășoară conform principiului libertății credințelor religioase, principiu enunțat la articolul 29 din Constituția României, alături de libertatea gândirii și a opiniilor.
Chiar dacă nu se definește explicit ca stat laic, România nu are nicio religie națională, respectând principiul de secularitate: autoritățile publice sunt obligate la neutralitate față de asociațiile și cultele religioase.
Până la Unirea din 1918, cea mai mare parte a populației din Transilvania era formată din credincioși ai Bisericii Române Unite cu Roma, ca urmare a trecerii unei mari părți a românilor, până atunci ortodocși, la Biserica Romei, la sfârșitul secolului al XVII-lea.
Catolicismul și protestantismul sunt prezente mai ales în Transilvania și Crișana.
De pildă, în județele Arad și Bihor este cea mai mare densitate de credincioși ai cultului baptist din România, aceștia întrunind 3,41% (14.700), respectiv 3,81% (21.934) din totalul populației acestor județe.
De asemenea, în România există și alte culte, precum ortodocșii pe stil vechi și cultul armean.
După anul 1990, sistemul educațional din România a trecut printr-o serie de transformări datorate atât reglementărilor la nivel național și european, cât și evoluțiilor demografice din România, care au condus la reorganizarea întregului sistem de învățământ.
În conformitate cu legea educației (adoptată în 1995), sistemul educativ românesc este reglementat de către Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice.
Fiecare nivel are propria sa formă de organizare și este subiectul legislației în vigoare.
Grădinița este opțională între 3 și 6 ani.
Școlarizarea începe la vârsta de 7 ani (câteodată la 6 ani) și este obligatorie până în clasa a X-a (de obicei, care corespunde cu vârsta de 16 sau 17).
Învățământul primar și secundar este împărțit în 12 sau 13 clase.
Învățământul superior este aliniat la spațiul european al învățământului superior.
România este țara cu cei mai mulți analfabeți din Europa.
În România există aproape un sfert de milion de persoane analfabete.
Potrivit datelor recensământului din 2011, în topul județelor cu cei mai mulți analfabeți - atât ca număr, dar și ca procentaj raportat la populația totală - se regăsesc județele din sudul și sud-estul României precum Giurgiu, Călărași, Teleorman, Ialomița sau Tulcea, în timp ce Capitala și o parte din județele din vestul, centrul și nord-estul țării au înregistrat cei mai puțini analfabeți - sub 1%.
Deși față de recensământul din 2002 numărul analfabeților s-a micșorat cu circa 50% la nivel de țară, scăderea nu a avut un caracter uniform.
Județe precum Maramureș, Dolj, Olt, Teleorman sau capitala București au înregistrat cele mai puternice scăderi (60-70%), în timp ce în județe precum Vrancea numărul persoanelor analfabete a scăzut cu doar puțin peste 16%.
41% dintre elevii români au acasă mai puțin de zece cărți și cam același procent dintre adolescenții de 15 ani citesc cu dificultate.
În 2012, rata abandonului școlar a fost de 17,4%, în scădere față de 2011, când a fost de 17,5%, însă mult peste media de 12,8% din Uniunea Euro-peană, potrivit cifrelor publicate de Eurostat.
Cele mai mari probleme se înregistrează la nivelul învă-țământului liceal și profe-sio-nal, la care, în 2012, apro-ximativ 13% dintre elevi au renunțat.
Cei mai mulți dintre copii abandonează școala din cauza sărăciei, dar și a lipsei de educație a părinților, care nu înțeleg importanța școlii, arată studiile de specialitate.
La 1 ianuarie 2016 în mediul urban, în cele 320 de municipii și orașe, locuiau 12.546 de mii de persoane.
Ponderea populației urbane a fost de 56,41%, în scădere ușoară față de 1 ianuarie 2015 (56,44%).
București este cel mai mare oraș și, totodată, capitala României.
Acesta deține 16,8% din populația urbană și 9,5% din populația țării.
La 1 ianuarie 2016, populația orașului depășea 2,1 milioane de locuitori, în timp ce zona metropolitană București concentrează o populație de peste 3 milioane de locuitori.
Pe viitor, sunt prevăzute planuri de extindere a granițelor ariei metropolitane București.
În România mai există încă șase orașe care au o populație numeroasă (în jur de 300.000 de locuitori) și care se înscriu în clasamentul celor mai populate orașe din Uniunea Europeană.
Acestea sunt: Iași, Timișoara, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova și Galați.
Alte orașe cu o populație ce depășește 200.000 de locuitori sunt Brașov, Ploiești, Oradea și Brăila.
De asemenea, există încă alte 13 orașe care concentrează un număr mai mare de 100.000 de locuitori.
Potrivit datelor prezente pe site-ul Fondului ONU pentru Populație în lume și în Cartea Verde publicată de această organizație, evoluția natalității în România este următoarea:
În perioada 1985-1990 se nășteau în medie 360.000 copii pe an, iar în ultima decadă numărul oscilează în jurul a 220.000 pe an, spre exemplu, în anul 2004 s-au născut 216.300 copii, cu 3.800 mai mulți decât în anul precedent.
În mai 2010, mortalitatea infantilă era de 9,2 la mie, în condițiile în care în majoritatea statelor din UE aceasta era de sub 5 la 1.000.
Peste 50 de ani tabloul demografic va fi complet diferit: pensionarii vor reprezenta mai mult de jumătate din populația țării.
Conform recensământului din anul 1930 din populația de 18.057.028 de locuitori, 80% trăia la sate și avea ca ocupație agricultura.
Grupul etnic al romilor a cunoscut o evoluție demografică ascendentă.
Dacă la referendumul din 1966 erau 0,4% din populația țării, în 1977 au ajuns la 1,1%, potrivit recensământului din 1992 reprezentau 1,8% din total, în 2002 au ajuns să fie 2,5%, iar în 2011 3,3%.
În anul 2012 populația României s-a diminuat din spor natural negativ cu peste 56.000 de persoane.
Populația României se va reduce destul de mult în următorii ani, ajungând ca în 2050 să scadă până la 15,5 milioane de persoane (-29%), conform statisticilor.
Numărul de salariați din România a scăzut de la 8,1 milioane în 1990, la 4,5 milioane în prezent, din totalul populației active, de 10,5 milioane persoane.
O estimare comparativă arată că nu-mărul românilor plecați la muncă în străi-nătate în 2009 se situează undeva între 2.800.000 și 3.000.000 de persoane, însă fenomenul emigrației nu este exact cuantificat.
Numărul românilor ori al persoanelor cu strămoși născuți în România care trăiesc în afara granițelor țării este de aproximativ 12 milioane.
Puțin timp după revoluția din decembrie 1989, populația României a fost de peste 23 de milioane de locuitori.
Însă, începând cu 1991, aceasta a intrat într-o tendință de scădere treptată, ajungând actualmente la circa 20 de milioane de locuitori.
Acest fapt se datorează liberei circulații în statele din afara granițelor României, dar și ratei natalității destul de scăzute.
În iulie 2010, în statele membre UE se aflau aproximativ 2,5-2,7 milioane de imigranți români.
Cu 2,8 milioane de emigranți luați în evidență de Banca Mondială la nivelul lui 2010, România se situează pe locul 18 în lume în privința emigrației.
Aproximativ 45.000 de străini sunt prezenți pe piața locală a forței de muncă, dintre care circa 30.000 de muncitori.
Numărul imigrărilor în România rămâne redus (10.000 de persoane în 2008, cu 5% mai mult decât în anul precedent).
Numărul total al permiselor de muncă eliberate străinilor a fost de 76.700 în 2008, cu 30% mai mult decât în 2007.
Harta depopulării României între 2002 și 2012.
Câtă populație au pierdut primele 100 de orașe, 31 august 2012, Corina Mirea, Ziarul financiar
|
Ravioli sunt de obicei de formă rotundă sau pătrată.
Opțiunile vegetariene comune includ zarzavaturi și legume.
O foarte cunoscută rețetă lacto-vegetariană include ricotta (brânză cremoasă) și spanac sau urzici în loc de carne.
Cele mai cunoscute umpluturi includ dovleacul, cartofii, sparanghelul, ciupercile ș.a.
Sosurile sunt și ele la fel de variate ca și umpluturile; se folosesc sosuri de roșii, pesto, smântână, iaurt și sosuri pe bază de supe de legume.
Cuvântul „ravioli” derivă de la verbul din limba italiană „riavvolgere” /rjav'vere/ (a împacheta).
Pastele făinoase umplute au fost introduse probabil în Europa în perioada medievală.
Pasta a fost umplută cu carne, pește și zarzavaturi incluzând și ricotta.
Sosul de roșii probabil că nu se folosea, deoarece roșiile au fost aduse în Europa abia la sfârșitul secolului al XV-lea.
În Italia aproape toate regiunile au propriile lor rețete pentru ravioli.
Unele dintre cele mai vechi mențiuni în ceea ce privește acest fel de mâncare sunt din secolul al XIV-lea și ne apar în înscrisurile personale ale lui Francesco de Marco, un comerciant din Prato.
Chiar dacă acest fel de mâncare are origine italiană cea mai veche rețetă cunoscută este un manuscris Anglo-Norman din anul 1290.
Ravioli se pot cumpăra astăzi în toate colțurile lumii proaspeți, ambalați sau congelați în special în zonele în care comunitățile italiene sunt bine înrădăcinate.
Ravioli astăzi sunt confecționati cu ajutorul liniilor industriale special create de către societăți italiene cum ar fi: Arienti & Cattaneo, Ima, Ostoni, Zamboni ș.a.; ravioli ambalați proaspeți au de obicei o perioadă de înmagazinaj de șapte săptămâni.
În Liban și în Palestina acest fel de mâncare este numit Shish Barak (Shishbarak), același tip de aluat este umplut cu carne tocată și fiert cu iaurt.
Catalogul general al formelor de ravioli cu foaie dubla de aluat
|
Cătălin, născut la data de 27 august anul 1967 în orașul Timișoara, face prima călătorie la vârsta de 9 ani în Italia și America, întorcându-se în România după 8 luni.
În vara anului 1982 susține admiterea la liceu, dar reușește să fugă în aceeași vară, împreună cu părinții, în Elveția.
Din 1982 locuiește în Zürich, primind între timp cetățenie elvețiană.
A studiat psihologia și psihopatologia la Universitatea din Zürich.
După absolvire (1995) a lucrat în perioada anilor 1995-2001 ca psihoterapeut într-un centru de reabilitare a narcomanilor.
De cinci ani s-a perfecționat în terapia gestaltistă, iar din decembrie 2001 este este scriitor liber-profesionist în Zürich.
|
Kent este un comitat ceremonial al Angliei, precum și un comitat ne-metropolitan situat în sud-estul Angliei.
Între Londra și strâmtoarea Dover, care o separă de Europa continentală, Kent a fost martor multor evenimente diplomatice și militare, între care „Bătălia Angliei” (sau „Bătălia Marii Britanii”) în al doilea război mondial, precum și negocierile de pace de la Castelul Leeds din anii 1978 și 2004.
În cursul unei lungi perioade din istoria ei, Anglia s-a bazat pe porturile și șantierele navale din Kent ca să-și asigure suficiente nave de război.
Deosebit de însemnate din acest punct de vedere au fost Cinque Points în secolele al XII-lea și al XIV - lea, precum și docurile Chatham
în veacurile al XVI-lea-al XX-lea.
În zile cu timp frumos, de pe coasta dintre Folkestone și Stâncile albe de la Dover se poate vedea de aici litoralul Franței.
Dealuri ca cele de la North Downs și Greensand Ridge se întind de-a lungul comitatului, iar în șirul de văi dintre ele și înspre sud se înalță ce mai mare parte din cele 26 de castele din comitat.
Din cauza relativei abundențe în livezi de pomi fructiferi și de hamei, Kent este supranumit „Grădina Angliei”.
În acest domeniu, comitatul are concurenți în comitatele North Yorkshire, Devon, Derbyshire și Goucestershire, care la concurs organizat de canalul de televiziune UKTV Style Gardens channel, s-au situat pe primele patru locuri inaintea Kentului.
Economia comitatului este foarte diversificată.
Principalele ramuri economice sunt construcțiile, logistica și turismul.
Industriile majore din nord-vest cuprind ramuri ale materialelor prefabricate pentru construcții, ale tiparului și ale cercetării științifice.
Mineritul cărbunelui a jucat și el un rol important în moștenirea industrială a regiunii.
Părți semnificative din Kent se află în interiorul „centurii navetelor” spre Londra și ponderea conexiunilor de transport cu capitala și cu Europa fac din Kent un comitat cu venituri înalte.
Zona a fost ocupata inca din epoca paleolitica, așa cum este atestat de descoperirile din carierele de la Swanscombe.
Megalitii Medway au fost construiti în epoca neolitică.
Există o secvență bogată din Epoca bronzului, Epoca fierului, și Epoca romană, așa cum este indicat de descoperiri și caracteristici, cum ar fi cupa de aur Ringlemere și vilele romane din vaile Darent.
[4] Numele modern al Kent-ului este derivat din cuvântul Brythonic Cantus însemnând "cadru" sau "frontieră".
Aceasta descrie partea de est a județului curent , aratand ca un teren de frontieră sau un cartier de coastă.
Julius Caesar a descris zona ca si Cantium, sau casa de la Cantiaci în 51 î.H [5] Vestul extrem al județului modern a fost, până la data Angliei , ocupata de triburi romane din epoca fierului, cunoscute sub numele de Regnenses.
East Kent a devenit regat în timpul secolului al 5-lea [6] și a fost cunoscut sub numele de Cantia de la aproximativ 730 și înregistrate ca Cent în 835.
Primii locuitori ai erei medievale din județ au fost cunoscuti sub numele de Cantwara, sau oamenii din Kent.
Aceste persoane au considerat orașul Canterbury drept capitala regatului lor.
[7] În secolul al 11-lea, oamenii din Kent au adoptat deviza Invicta, care înseamnă "neînvinsă".
Rezistența locuitorilor din Kent împotriva dinastiei normande a dus la desemnarea Kent-ului ca un comitat palatin semi-autonom în 1067.
Sub conducerea nominală a lui William de Normandia si a fratelui sau vitreg Odo de Bayeux, comitatul a obținut puteri similare ("palatine") cu cele acordate în zonele limitrofe Țării Galilor și Scoției.
[10] În epoca modernă medievală și timpurie, Kent a jucat un rol major în mai multe rebeliuni din Anglia .Cele mai notabile, inclusiv Răscoala Țărănească din 1381, condusă de Wat Tyler, [11] rebeliunea Kent-ului condusă de Jack Cade in 1450, și Rebeliunea lui Wyatt din 1554 împotriva Reginei Maria I .
Royal Navy a folosit pentru prima data râul Medway în 1547.
Pe timpul domniei Elisabetei I (1558-1603) un mic șantier naval a fost stabilit la Chatham.
In 1618 , magazine, un doc , și case de oficiali au fost construite în aval de Chatham.
Până în secolul al 17-lea, tensiunile dintre Marea Britanie și puterile Olandei și Franței au dus la creșterea militară construibila din județ.
Forturi au fost construite de-a lungul coastei în urma unui raid pe Medway, un atac de succes efectuat de marina olandeză privind șantierele navale ale orașelor Medway-ului în 1667.
[14] Secolul 18 a fost dominat de războaie cu Franța, în timpul căreia Medway a devenit baza principală pentru o flotă care putea acționa de-a lungul coastelor olandeze și franceze.
În cazul în care teatrul de operare mutat la Atlantic, acest rol care a fost asumat de Portsmouth și Plymouth, cu Chatham concentrându-se asupra construcțiilor și reparațiilor navale.
Ca o indicație de importanță militară a zonei, prima hartă Ordnance Survey trase vreodată a fost o hartă de un inch , publicata în 1801.
[15] Multe dintre clădirile navale georgiene sunt încă în picioare.
La începutul secolului al 19-lea, contrabandiștii au fost foarte activi pe coasta Kent.
Bande cum ar fi The Aldington Gang au adus băuturi spirtoase, tutun și sare la județ . Au importat produse, cum ar fi lâna , în Franța.
[16] In al doilea război mondial, o mare parte din Bătălia Angliei a fost purtata pe cerul județului.
Între iunie 1944 și martie 1945, peste 10.000 de bombe zburătoare V1 sau "Doodlebugs", au fost trase spre Londra de la baze din nordul Franței.
Deși mulțe au fost distruse de avioane, tunuri antiaeriene și baloane de baraj, atât Londra cat și Kent au fost lovite cu aproximativ 2.500 dintre aceste bombe.
După război, granițele Kent-ului s-au schimbat de mai multe ori.
În 1965 au fost create cartierele din Bromley si Bexley unde au fost construite noua blocuri diferite . [17] [18] În 1998, Rochester, Chatham, Gillingham, si Rainham au părăsit județul administrativ Kent, pentru a forma Autoritatea Unitară Medway.
În timpul acestei reorganizari, printr-o supraveghere administrativă "aparentă", orașul Rochester a pierdut statutul de oraș oficial.
[19]. Caracteristicile geografice majore ale judetului sunt determinate de o serie de creste și văi care rulează est-vestul pe teritoriul județului.
Acestea sunt rezultatele de eroziune a cupolei care se intinde peste Kent și Sussex . A fost creata prin mișcări alpine în urmă cu 10-20 milioane de ani.
Aceasta cupola constă intr-un strat superior de cretă din straturi succesive de glauconitic superior, clei, glauconitic inferior, clei și gresia.
Crestele și văile formate din lutul expus la soare erodeaza mai rapid decât cel expus cretei, glauconiticii sau gresiei.
Cupola este o structură mezozoica culcata pe o fundație paleozoica, care poate crea adesea condiții adecvate pentru formarea de cărbune.
Aceasta se găsește în East Kent aproximativ între Deal, Canterbury și Dover.
Măsurile de cărbune din cadrul gresiei sunt profunde cu privire la 250-400 m și în funcție de inundații.
Ele apar în două jgheaburi majore, care se extind sub Canalul Manecii, unde se află bazinele similare.
[26] Activitatea seismică a fost ocazional înregistrata în Kent, deși epicentrele au fost largi.
În 1382 și 1580 au existat două cutremure care au depășit 6,0 grade pe scara Richter.
În 1776,1950 și pe 28 aprilie 2007 s-au inregistrat cutremure de aproximativ 4.3 grade pe scara Richter.
Cutremurul din 2007 a provocat pagube fizice in Folkestone.
[27] Un alt cutremur de pe 22 mai 2015 a măsurat 4,2 grade pe scara Richter.
[28] Epicentrul a fost în zona Sandwich de est , la o adâncime de vreo zece mile de la suprafață.
Există puține, dacă orice daune sunt raportate in Kent .
Zona de coastă a Kent-ului este în continuă schimbare, ca urmare a ridicării tectonice și a eroziunii costiere.
Insula Thanet a fost o insulă, separate de canalul Wantsum, format în jurul unui depozit de cretă;de-a lungul timpului, canalele s-au colmatat cu aluviuni.
În mod similar Romney Marsh și Dungeness au fost formate prin acumularea de aluviuni.
[24] Râul principal al Kent-ului, râul Medway, se ridica aproape de East Grinstead în Sussex și curge spre est la Maidstone.
Aici se intoarce spre nord și face pauze prin North Downs , la Rochester, apoi se alătură gurii de vărsare a râului Tamisa ca afluentul său final sa fie în apropierea Sheerness-ului.
Medway are aproximativ 112 km lungime.
[29] [30]Fluviul este ingust în blocarea Allington, dar mai înainte, navele care transportau marfă au ajuns până în amonte.[29] Medway a "capturat" apele altor râuri, cum ar fi râul Darent.
Alte râuri din Kent includ râul Stour în est .
Kent este una dintre cele mai calde părți din Marea Britanie.
La 10 august 2003, în catunul din Brogdale ,aproape de Faversham , temperatura a atins 38,5 ° C,cea mai ridicata temperatura inregistrata vreodata in Marea Britanie.
[20] Tabelele de mai jos furnizează statistici pentru structura administrativă a județului Kent , cu exceptia Medway-ului .
|
Anticlinalul este componenta structurii geologice cutate care corespunde cutei orientate cu partea convexă în sus și stratele cele mai vechi la interior.
De regulă, anticlinalele sunt flancate de sinclinale.
Cutele anticlinale se formează în timpul deformării crustei terestre ca urmare a proceselor de compresie ce însoțesc orogeneza.
Dat fiind că centrul ascensionat al cutei geologice este supus mai rapid eroziunii - în raport cu flancurile - spre un nivel stratigrafic mai adânc, secvențele de strate sunt mai vechi spre centrul sinclinalului.
O grupare de mai multe cute anticlinale avînd zona centrală mai ridicată (suprapuse peste un anticlinal mare la scară regională), formează un Anticlinoriu.
|