Datasets:

Olimpiada-AI

/

ro_wiki

like 0

Augsburg International Impex este o companie importatoare și distribuitoare de piese și accesorii auto din România. În cei 15 ani de existență am adunat experiență în lucrul cu clienții noștri și recunoaștere la nivel național pentru calitatea serviciilor și dezvoltarea rapidă. Augsburg International, este compania numărul 1 în România pe segmentul de piese originale și elemente de caroserie aftermarket și printre cei mai dinamici furnizori de piese, accesorii, utilaje și concepte de afaceri pentru service-urile din industria auto. Experiența, profesionalismul și permanenta orientare către nevoile clienților, ne recomandă ca partener de încredere și ne plasează în topul companiilor pe piața de profil din România. Profesionalismul companiei este demonstrat de rezultatele sale. Compania s-a înființat în 1996, iar în 2009 avea o cifră de afaceri de 64 milioane de euro. Cu 270 de angajați, 14 sucursale, o flotă de 130 de mașini și depozite însumate de 22.500 m2, Augsburg International oferă peste 8.000.000 de repere și 30.000 de referințe în stoc. Experiența în activitatea de service este confirmată de apariția în 1997 a unuia dintre primele service-uri autorizate RAR de pe piață și, în același timp unul dintre printre primele service-uri care au adoptat sistemul de decontare directă a reparațiilor cu societățile de asigurări. În 2003, Augsburg International a dezvoltat primul concept de magazin specializat de piese auto și service rapid de pe piața românească, sub brandul AT Augsburg. MisiuneAugsburg International își propune să atingă perfecțiunea germană prin calitatea produselor și serviciilor oferite de echipă și partenerii săi, prezentându-se ca un concept de business inovator, etic și de succes, un model de urmat în piața auto din România. ValoriSeriozitate Experiența ne-a învățat să tratăm cu atenție orice situație și să oferim soluțiile potrivite pentru problemele partenerilor noștri. Suntem mereu exigenți cu noi înșine pentru că prețuim corectitudinea, calitatea și respectarea angajamentelor. În domeniul auto, cea mai mică greșeală poate fi fatală. De aceea, pe lângă respectarea cerințelor impuse în domeniu, aducem un plus de valoare serviciilor noastre, urmărind să atingem cele mai înalte standarde de calitate. Cunoștințele și experiența specialiștilor Augsburg International sunt piatra de temelie a acestei companii. Iar cum serviciile de calitate impun perfecționarea continuă, căutăm în permanență sa ne dezvoltăm competențele și să ne consolidăm poziția de lideri în domeniu. De-a lungul istoriei companiei, Augsburg International a intuit nevoile clienților și a introdus servicii noi pentru piața din România. Susținem progresul și ne propunem să ne dezvoltăm continuu pentru a găsi noi căi de îmbunătățire a serviciilor oferite. Serviciile noastre sunt construite pe baza nevoilor diverse ale clienților. Indiferent de situație, găsim întotdeauna opțiunile potrivite și ne ajutăm clienții să aleagă cea mai bună soluție pentru a obține rezultatele dorite. Profesionalismul companiei este demonstrat de rezultate: Augsburg International a avut primul service care a primit autorizare RAR și cel care a inițiat sistemul de decontare directă a reparațiilor cu societățile de asigurări.

Alte misiuni s-au desfășurat în Angola, Albania și Kosovo. A fost înființată în 1970 și a fost denumită așa după Bătălia de la Rovine care a avut loc în 1395. Brigada este subordonată Diviziei 2 de Infanterie ”Getica” și cartierul său general este la Craiova. Procesul de reorganizare structurală a brigăzii s-a încheiat la sfârșitul anului 2005. Ministrul Apărării, Mircea Dușa, a declarat că a primit șapte sesizări conform cărora se plătește șpagă unor superiori de cca. 1000 - 2.000 de euro pentru plecarea unui militar în Afganistan. Din cele șapte sesizări, una a fost confirmată: s-a dat șpagă în cadrul Batalionului 26 Infanterie "Scorpionii Roșii".

Comitatul Dallas, conform originalului din , este unul din cele 99 de comitate din statul Iowa din Statele Unite ale Americii. Conform recensământului efectuat de United States Census Bureau, în anul 2010, populația comitatului fusese de 66.135 de locuitori, o creștere semnificativă de la valoarea de 40.750 de locuitori înregistrați la data recensământului anterior, Census 2000. ‡ Orașe (Cities) aflate mai ales în comitatul Polk

Consitrans este o companie de consultanță, proiectare și asistență tehnică în construcții din România. Compania a fost înființată în anul 1991 și este deținută de firma Hanganu. După ce a căpătat experiență lucrând ca subcontractor pentru nume mari ca Louis Berger (SUA), BCEOM (Franța) sau Inocsa, Consitrans este în prezent una dintre cele mai importante companii de consultanță în infrastructura de drumuri din România.

Steilmann este o companie de producție și retail de confecții textile, Compania a avut o cifră de afaceri de 507 milioane euro în anul 2002 și 400 milioane euro în 2003. Compania Steilmann este deținută în proporție de 49% de Romeo Pomponiu, care este și directorul general al Steilmann Bukarest, restul fiind administrat de grupul Radici, care deține și fabrica de fire YarNea Săvinești. Compania este prezentă și în România, unde are și activități de producție, în anul 2008 având 4.000 de angajați și șapte fabrici în orașe ca Satu Mare, Craiova, Sibiu, Sighetu Marmației și Mangalia. În anul 2009, compania avea 56 de magazine în România, 11 dintre acestea funcționând în sistem outlet. Companii producătoare de confecții Companii de retail de îmbrăcăminte

Premium Truck Parts este o companie importatoare și distribuitoare de piese de shimb și consumabile pentru autovehicule comerciale din România. Compania acoperă o cotă de circa 25-30% din piața pieselor de schimb și a consumabilelor pentru camioane (august 2008). Premium Truck Parts operează 18 centre de distribuție în România și are în portofoliu aproximativ 50 de mărci de producători consacrați de piese și consumabile și câteva sute de mii de tipuri de produse.

Trenul de aur (în ) este o coproducție cinematografică româno-poloneză din anul 1986, regizată de Bohdan Poręba. Filmul este format din două părți, iar rolurile principale sunt interpretate de actori polonezi și români. Personajele vorbesc în șase limbi (poloneză, franceză, română, germană, engleză și greacă). Filmul descrie un eveniment real petrecut în anul 1939: drumul parcurs de tezaurul Poloniei prin România, pentru a-l pune la adăpost de armatele germane care invadaseră Polonia. La data de 1 septembrie 1939 un tren care circula pe ruta Berlin - Königsberg oprește în Gara Chojnice de la granița Poloniei cu Germania. Un grup de nemți aflați într-un vagon al trenului deschide focul asupra oamenilor de pe peron și a angajaților gării. Comandantul comandoului german, Untersturmführerul Rudolf Lang (Arkadiusz Bazak), își anunță subordonații că în mai puțin de o oră cel de-Al Treilea Reich va începe invadarea Poloniei. Ei au de împlinit o misiune secretă cu indicativul Midas de care se interesa însuși Führerul Adolf Hitler. Convoiul condus de ministrul Górski părăsește Varșovia îndreptându-se spre Lublin, unde se refugiase guvernul. Militarilor, șoferilor și angajaților băncii li se alătură Nowak și Halina Bobruk (Jolanta Grusznic), soția gravidă a maiorului. În timpul drumului, maiorul Bobruk îl urmărește îndeaproape pe Zemianski, care i se pare o persoană suspectă. Convoiul face o pauză la Lublin, iar soția maiorului moare în urma unei explozii. După acest atentat, Zemianski fuge și se află că el era de fapt Untersturmführerul Rudolf Lang, iar adevăratul Zemianski murise la Berlin. Convoiul se îndreaptă în grabă spre Luțk și apoi spre Dubno. În acest timp, guvernul polonez purta negocieri cu guvernele mai multor țări pentru a trimite aurul în străinătate. După ce tratativele cu Suedia eșuează, Józef Beck (Jan Zdrojewski), ministrul de externe al Poloniei, îl anunță pe ministrul Górski că România a acceptat tranzitarea aurului polonez pe teritoriul ei, precum și adăpostirea refugiaților polonezi. Între timp, pe teritoriul polonez, armata rechiziționase 4 tone de aur pentru achiziționarea de armament, iar ministrul Józef Beck promite să se ocupe personal de recuperarea lor. Convoiul se îndreaptă spre Sniatin, precedat de comandoul lui Lang care minează podurile pe care camioanele urmau să treacă. Górski dispune arderea bancnotelor și a acțiunilor pentru a impulsiona deplasarea convoiului spre graniță. Camioanele sunt așteptate la Sniatin de comisarul Munteanu, care adusese două trenuri românești conduse de mecanicii Gheorghe (Mircea Albulescu) și Panait (Valentin Uritescu). Lăzile sunt încărcate în trenul lui Gheorghe, în vagoanele celuilalt tren fiind lăzi identice pline cu cărămizi. Comisarul Munteanu supraveghează încărcarea, dar acolo sosește și Lăzărică (Dan Condurache), un angajat al unui serviciu român trimis în misiune. Cum trenurile merg în paralel, Munteanu și Bobruk transportă pe drumul spre frontieră lăzile de aur dintr-un tren în altul. După intrarea celor două trenuri prin gara de frontieră Grigore Ghica-Vodă pe teritoriul României, garnitura condusă de Gheorghe merge înainte spre Suceava, în timp ce garnitura condusă de Panait rămâne intenționat în urmă. Oprit pe traseu pentru a lua apă, în trenul condus de Gheorghe urcă Lang și câțiva angajați de la întreprinderea germană Derubau. Locomotiva oprește într-un tunel, iar Munteanu și Bobruk împușcă pe trei din cei patru atacatori germani, dar Lang reușește să fugă după ce-l înjunghie pe mecanic. Rămași fără mecanic, Munteanu și Bobruk așteaptă sosirea celorlalți nemți care veniseră cu două mașini pentru a lua lăzile și le fură un automobil, răsturnându-l pe al doilea într-o vale. Ei pornesc în urmărirea trenului condus de Panait. Ambasadorul Fabricius vine la Grigore Gafencu (Silviu Stănculescu), ministrul de externe al României, pentru a prezenta amenințarea lui Hitler cu un bombardament aerian în cazul în care statul român nu va preda aurul polonez reprezentantului Reichului german. În urma eșuării tentativelor germane de a pune mâna pe tren, Lăzărică urcă un complice neamț la Suceava în trenul lui Panait și-l amenință pe mecanic cu armele. Automobilul în care se aflau Munteanu și Bobruk ajunge trenul din urmă la Halta Sihlea. Panait le transmite un mesaj că se află în pericol, iar Munteanu dispune ca oprirea trenului în Buzău să fie anulată, iar garnitura să fie redirecționată spre triajul din Buzău. Garnitura este descompletată acolo, iar Lăzărică și spionul german sunt împușcați de Munteanu. Într-un final trenul ajunge în gara maritimă Constanța. Din cauza faptului că Turcia nu accepta trecerea navelor de război prin strâmtoarea Dardanele, Marea Britanie nu poate trimite un crucișător englez pentru a prelua aurul și apelează la nava comercială Eocene. Transbordarea lăzilor este oprită deoarece marinarii greci refuză să-și facă treaba, temându-se de represaliile nemților. Căpitanul Brett, Munteanu și Renata merg într-o cafenea din port pentru a face rost de alți marinari pentru echipaj. Printr-o cunoștință, comisarul face rost de un nou echipaj. În cafenea, Renata se întâlnește cu Lang, care-i reproșează că ea nu și-a făcut complet treaba. Bobruk îl interoghează pe Nowak pe care-l bănuiește a fi omul nemților. Maiorul află că tatăl Renatei fusese decorat cu Crucea de Fier, că ea l-a recomandat pe Lang și că ea a venit cu ideea folosirea autobuzelor roșii (ținte perfecte pentru aviație). Auzind toate acestea în mod întâmplător, Renata îl împușcă pe Nowak și îl amenință pe Bobruk, dar este dezarmată de Munteanu. Ea fuge și este împușcată de Lang pentru că fusese deconspirată. Bobruk apare și-l omoară pe Lang. Vaporul Eocene pleacă din portul Constanța. La finalul filmului sunt date câteva explicații cu privire la tranzitarea tezaurului Poloniei pe teritoriul României și la consecințele acesteia: „Odiseea tezaurului polonez a început la 5 septembrie 1939. Ea s-a încheiat în anul 1947. Aurul polonez a peregrinat pe trei continente. Patru tone de aur care au ajuns ulterior în România, au fost salvate de capturarea lor de către fasciști, păstrate în secret și restituite după război Poloniei. La două zile după plecarea aurului din portul Constanța, președintele Poloniei și întregul guvern au cerut azil în România. Pentru atitudinea sa consecvent antifascistă, primul ministru Armand Călinescu a fost asasinat în ziua de 21 septembrie 1939 de către un grup de teroriști din Garda de Fier, instruiți la Berlin.”. Personajul istoric Armand Călinescu este prezentat în film ca animat de înalte sentimente umanitare și loial tratatelor externe încheiate de țara sa, omițându-i-se abuzurile săvârșite de acesta în timpul dictaturii regale. El mai apare în finalul filmului, când se reconstituie asasinatul în care a căzut victimă. Criticul Călin Căliman scria în Istoria filmului românesc (1897-2000) că scenaristul Ioan Grigorescu reprezintă un caz aparte în cinematografia românească, el aducând în scenariile sale „mobilitatea și nervul reporterului, ritmurile de gând ale ziaristului, încorporând în pagina cinematografică observații pertinente, din «spectacolul lumii», ca și din «faptul divers» petrecut în imediata apropiere. Scenariile lui Ioan Grigorescu au, toate, suspans, nici nu se poate altfel, ele sunt «felii de viață», iar viața, după cum bine se știe, își are mereu suspans-urile ei”. În perioada 1956-1958, tânărul jurnalist Ioan Grigorescu a fost corespondent Agerpres în Polonia, învățând cu acel prilej foarte bine limba poloneză. El a început să urmărească atunci traseul tainic al tezaurului polonez pe teritoriul României, despre care nu existau documente românești. Pentru a afla mai multe informații a încercat să dea de urma lui Karpinski, directorul din acea perioadă al Băncii Poloniei. Nu îi cunoștea prenumele, iar nimeni din cei întrebați nu știa unde locuiește. Grigorescu a luat cartea de telefon a Varșoviei în care se aflau câteva pagini de persoane cu numele Karpinski. Jurnalistul i-a contactat, pe rând, cu răbdare pe fiecare dintre ei, el reușind să dea abia la urmă de omul căutat: Zygmunt Karpiński (1892-1981). Fostul director al Băncii Poloniei era un om de vârstă înaintată, iar acesta i-a povestit odiseea tezaurului polonez. Potrivit directorului, tranzitarea tezaurului prin România a fost lipsită de evenimente dramatice. Transbordarea lăzilor s-a făcut noaptea la Constanța, nelipsind nicio ladă. Lăzile cu aur au fost încărcate la Constanța pe tancul petrolier Eocene și au ajuns cu bine la Istanbul. Pentru a face filmul mai spectaculos, Grigorescu a introdus în scenariu un al doilea tren, identic cu cel care transporta tezaurul, cu scopul de a-i deruta pe diversioniștii hitleriști a căror misiune era să captureze tezaurul. De la scrierea scenariului de către Ioan Grigorescu și până la realizarea efectivă a filmului a trecut o perioadă de aproape 14 ani, din cauza dificultății obținerii aprobărilor atât din partea autorităților poloneze, cât și a celor române. Scenaristul a fost cel care a purtat tratative cu partea polonă pentru realizarea unei coproducții cinematografice. Regizorul filmului a fost ales Bohdan Poręba, un cineast din generația lui Jerzy Kawalerowicz, „Faraonul cinematografiei poloneze”.Dorind să fie recreată cu acuratețe atmosfera timpului, scenograful Victor Țapu a pus prin toate birourile oficiale românești portretul regelui Carol al II-lea, iar pe biroul lui Armand Călinescu a așezat sculptura „Lupoaica cu gemenii”, care fusese închiriată cu greu de la Casa Șuțu. Producătorul delegat al filmului i-a cerut scenografului să le scoată din cadru pentru că încălcau dispozițiile partidului, dar scenaristul Grigorescu a intervenit diplomatic și l-a convins să le lase la locul lor. Rolul comisarului român care avea sarcina păzirii convoiului feroviar polonez în timpul tranzitării României trebuia inițial să fie interpretat de Sergiu Nicolaescu, care urma să îl întruchipeze încă o dată pe comisarul Moldovan. Acest aspect reiese dintr-o adresă expediată de echipa românească de producție a filmului (regizorul părții române Stelian Stativă, directorul filmului Ioan Iuga și contabilul-șef M. Dincă) către Casa de Filme nr. 5: „Vă rugăm să dispuneți demersurile necesare aprobării distribuirii în rolul principal «Moldovan» a lui Sergiu Nicolaescu, care are un număr de 31 de zile de filmare, cu un onorariu de 40.000 de lei”. Nicolaescu era însă ocupat în acea vreme cu filmările la Noi, cei din linia întâi și nu a putut participa, din moment ce nu s-a acceptat o decalare a graficului de producție. În aceste condiții numele comisarului a fost schimbat din Moldovan în Munteanu, iar rolul a fost atribuit rolul actorului Mitică Popescu. Actorul român nu cunoștea limba franceză și a trebuit să învețe textul pe de rost. Ca urmare a faptului că nu a putut beneficia de un cascador (persoana propusă nu a fost acceptată), actorul român a trebui să-și realizeze singur cascadoriile: a alergat între trenuri și a sărit peste vagoane aflate în mișcare (inclusiv în timpul deplasării pe un viaduct situat la o înălțime de 40 de metri). Într-o declarație de la conferința de presă, publicată în noiembrie 1987 în revista „Contemporanul”, regizorul Bohdan Poręba a elogiat meritele scenaristului Ioan Grigorescu în realizarea filmului, datorită căruia s-a îndrăgostit de România, de peisajul ei geografic și uman și de teatrul ei de excepție. El și-a prezentat astfel ideea sa regizorală: „Am văzut „Trenul de aur” în esență, dincolo de aventură și dincolo de istorie, ca pe un film politic adică un film implicând preocuparea față de destinul național”. Premiera filmului a avut loc la 2 martie 1986 în Polonia. Premiera sa în România a avut loc abia la 16 martie 1987. Filmul Trenul de aur a fost vizionat de 2.376.136 de spectatori la cinematografele din România, după cum atestă o situație a numărului de spectatori înregistrat de filmele românești de la data premierei și până la data de 31.12.2006 alcătuită de Centrul Național al Cinematografiei. Într-un articol publicat în 1987 în revista „Cinema”, criticul Eva Sârbu scria următoarele: „Scenaristul Ioan Grigorescu și regizorul Bohdan Poreba s-au aplecat asupra faptului real cu atenția și respectul cuvenite, dar și cu dorința neascunsă și legitimă de a-l aduce în fața spectatorilor într-o formă cinematografică cât mai atrăgătoare, deci, cât mai convingătoare. (...) Scenaristul Ioan Grigorescu i-a oferit regizorului o materie primă de bună calitate pe care acesta a preluat-o și prelucrat-o, ajutat de coechipieri - polonezi și români - înzestrați cu o vizibilă știință a colaborării.”.Analizând acest film, criticul Călin Căliman considera că filmul Trenul de aur, realizat după scenariul lui Ioan Grigorescu inspirat din fapte reale, conține „suspans-uri atât de «reale» (evocând fapte întâmplate) încât par inventate”. El afirmă că operatorii Nicolae Girardi și Marian Stanciu au reușit să surprindă în imagini tensiunea și riscurile călătoriei prin România a trenului, contribuind în mare măsură la realizarea unor secvențe de efect. Criticul Tudor Caranfil a dat filmului două stele din cinci și a făcut următorul comentariu:„Evocare romanțată a itinerarului tezaurului polon trecut pe teritoriul României, împotriva voinței serviciilor secrete ale Germaniei naziste. Personajele principale sunt introduse, în scenă, pe rând, o dată cu biografiile lor: maiorul Bobruk, care supraveghează convoiul, însărcinatul cu afaceri polon, directorul băncii, secretara, ca și șoferul, agent nazist infiltrat în convoi. Din iureșul spectaculoaselor promisiuni filmul „deraiază” în mlaștina tratativelor diplomatice, cu secvențe statice precum ședința prezidată de Armand Călinescu. Dincolo de intenții, ruptura de stil distrage atenția și scade ritmul unui film anunțat ca „de acțiune”.”

Jack în Spațiu este al cincilea episod al serialului de desene animate Samurai Jack. Jack străbate liniștit întinderile. Când tocmai își potolea setea la un râu, alături de o căprioară, își dă seama că gângăniile robotice ale lui Aku sunt pe urmele lui. Fuge până ajunge la o bază aeronautică, unde niște omuleți cu căști de astronauți pregătesc de lansare o rachetă, încercând să evadeze din lumea lui Aku și să se întoarcă pe planeta lor. Gângăniile robotice descoperă și ele racheta neautorizată și, deși Jack le distruge, capul retezat și autopropulsat al uneia din ele dispare în văzduh să dea alarma. Omuleții alcătuiesc o echipă de oameni de știință care au fost obligați de Aku să construiască mulți din roboții și mașinăriile infernale ale lui Aku. Acum că au fost dați de gol, unul din ei calculează că șansa lor de a mai evada, trecând de blocada roboților spațiali ai lui Aku, este de 6.352.271 la 1. În același timp, șansa ca un singur om să distrugă trei gângănii robotizate, precum o făcuse Jack, este de 6923 la 1, iar șansa ca Jack să reușească să creeze o diversiune suficientă în blocada spațială, pentru a permite rachetei omuleților să treacă, este de 5437 la 1. Jack acceptă să-i ajute. Omuleții îl antrenează pe Jack pentru deplasarea în Spațiu, îl echipează cu un costum de astronaut și îi atașează în spate o rachetă propulsoare. Jack nu mai așteaptă instrucțiunile pentru controlul deplasării și se grăbește să le învețe prin practică. Seara, omuleții petrec, căci șansele de succes au coborât la 3 la 1. Jack le mărturisește și dorința lui de a se întoarce acasă, iar omuleții îi dezvăluie modalitatea de a călători în timp: când racheta atinge viteza luminii, îl poate propulsa pe el cu o viteză mai mare ca a luminii, dacă se va afla undeva la nasul rachetei. Racheta cu omuleți este lansată, iar Jack se luptă cu gângăniile robotice spațiale. Când ultimele gângănii par să se retragă, Jack este fixat la nasul rachetei, dar apoi vede gângăniile conectându-se și formând un tun enorm. Jack se repede spre el pentru a-l împiedica să tragă, deși șansa ca proiectilul să lovească racheta este, datorită vitezei mari a acesteia, doar de 325 la 1. Jack blochează raza emisă de tun, omuleții scapă în hiperspațiu, iar Jack este proiectat de suflul exploziei tunului înapoi pe Pământ.

În 2015 a devenit eligibil la națională a României, conform criteriilor World Rugby. Și-a făcut debutul cu Stejarii într-un meci de Cupa Națiunilor IRB cu Spania în luni iunie. Până în martie 2016, a strâns trei selecții în națională, marcând o încercare în timpul meciului de Cupa IRB cu Rusia în februarie 2016.

Navigația maritimă este știința și arta conducerii în siguranță a unei nave pe drumurile maritime și/sau fluviale navigabile cele mai favorabile, folosind instrumente, aparate și hărți speciale. În navigație trebuie să se rezolve în permanență două probleme principale: stabilirea drumului de navigație între două puncte date. Flota de transport maritim a unei națiuni este formată din nave operate de echipaje civile pentru a transporta pasageri sau mărfuri de la un loc la altul. Profesioniștii sunt marinar comercianți, sau pur și simplu marinarii. Termenul „marinar” se poate referi la un membru al marinei unei țări. Conform CIA World Factbook, în 2005, numărul total de nave comerciale cu un tonaj brut înregistrat de 1.000 sau mai mult a fost de 30.936. În 2010, acesta a reprezentat 38.988 (= + 26 %). Se disting următoarele forme de navigație:O formă deosebită a navigației oceanice este "navigația ortodromică" (deplasarea pe arc de cerc mare), iar combinarea acestuia din urmă cu "navigația loxodromică" (deplasarea pe o curbă care taie toate meridianele sub același unghi) a dat naștere la "navigația mixtă". Din punctul de vedere al locului unde se navighează, se deosebesc:

După finalizarea studiilor secundare la Mantova, Possevino merge la Roma (1550) unde frecventează cercuri intelectuale. Cardinalul Ercole Gonzaga îl ia ca secretar și preceptor al nepoților săi, Francesco și Scipione. Împreună cu ei călătorește și urmează cursuri de filosofie la Padova (1557) și la Napoli (1559). În iulie 1559 era din nou la Padova. Predicile lui Benedetto Palmio îi schimbă viața și-l îndreaptă spre vocația religioasă. Prietenia cu Gagliardi îl conduce în Compania lui Isus. Amândoi sunt admiși la 29 septembrie 1559, la Roma, de către Diego Lainez. După câteva săptămâni de noviciat urmează studii teologice la Colegiul Roman. Și-a întrerupt studiile întrucât a fost trimis (1560) de către Lainez la vechiul său protector, ducele Emmanuel-Philibert, pentru a obține o susținere financiară necesară fondării unui colegiu în Piemont. Papa Grigore al XIII-lea, inițiatorul calendarului gregorian, i-a încredințat medierea împăcării dintre împăratul Rudolf al II-lea și Ștefan Báthory. Principalul punct litigios era legat de stăpânirea cetății Sătmarului. Negocierile s-au desfășurat la Cașovia. Regele Báthory l-a însărcinat ca în drum spre Cașovia să treacă prin Transilvania, spre a negocia înființarea unui colegiu iezuit la Cluj, ce va deveni nucleul Universității din Cluj. Datorită prestigiului lui Ștefan Báthory, care își păstrase titlul de principe al Transilvaniei, Possevino a obținut autorizarea colegiului din partea administrației transilvănene, care era condusă de înalți funcționari, în majoritate protestanți. Tot Possevino l-a convins pe Ștefan Báthory să nu mai aștepte sosirea iezuiților de la Universitatea din Padova la colegiul clujean, ci să trimită 11 profesori iezuiți de la Universitatea din Vilnius (înființată tot de Ștefan Báthory), în frunte cu fostul rector Jakub Wujek, care a devenit primul rector al Universității din Cluj. Raportul său întocmit cu această ocazie, intitulat Transilvania, a fost editat de istoricul Andrei Veress în anul 1913 și reeditat de mai multe ori. Publicarea raportului lui Possevino a iscat o polemică între profesorii Nicolae Iorga și Zenovie Pâclișanu pe marginea existenței unui mitropolit român la Alba Iulia înainte de Mihai Viteazul. După moartea protectorului său Ștefan Báthory în anul 1586, Possevino a fost retras din serviciul diplomatic de către generalul iezuit Claudio Acquaviva. I s-a interzis prezența la Roma, din cauza implicării sale politice, și a fost exilat pe teritoriul venețian. Possevino s-a stabilit la Padova, unde a continuat să conducă exercițiile spirituale ignațiene, influențând astfel vocația episcopului și sfântului Francisc de Sales, ce era acolo student la drept. În cele din urmă, a inițiat la Padova proiectul științific de asamblare și organizare a bibliotecii de învățături catolico-ortodoxe pe care le va aduna în enciclopedia Bibliotheca selecta (1593), dedicată papei Clement al VIII-lea și regelui Sigismund al III-lea Vasa. Secțiunile sale au fost examinate cu atenție de către cei mai importanți profesori ai Colegiului Roman precum Christopher Clavius și Robert Bellarmin. Compendiul teologic Apparatus Sacer (1603-1606) a apărut un deceniu mai târziu la Veneția. În decursul anilor 1590, în timp ce era ocupat cu activitatea de bibliograf, el a fost activ și în activitatea pastorală în orașul natal Mantua și la curtea ducelui Vincenzo Gonzaga. Două misiuni cu privire la statutul iezuiților în Franța l-au readus în contact cu regele Henric al IV-lea al Franței.

Văduva isteață (italiană/venețiană: La vedova scaltra) este o piesă de teatru de Carlo Goldoni din 1748. Este o comedie în trei acte. Se pune multă presiune asupra unei tinere văduve, Rosaura, pentru ca aceasta să se recăsătorească. Ea are patru pretendenți: un francez, un englez, un spaniol și un italian. Această piesă de comedie este plină de intrigi, aventuri și întâmplări amuzante. Cu toate acestea, Rosaura, în ciuda presiunii sociale, vrea să fie stăpână pe alegerea sa. Arlecchino, slujitorul de la han

Su cara su sonrisa este a doua compilație a lui Al Bano publicată în Spania în 1973. Conține melodii de pe albumele anterioare, traduse și cântate în spaniolă.

S-a apucat de scrimă la floretă, armă la care s-a clasat pe locul 5 la Campionatul Mondial pentru juniori din 1950. După ce s-a retras din activitate competițională a devenit arbitru și conducător de club. A fost membru în consiliul director al Federației Italiane de Scrimă din 1993 până la moartea sa, fiind și vicepreședinte începând cu martie 1994. În paralel era inginer, activându-se în Tunisia, Franța și Italia. Pentru realizările sale a fost numit Cavaler al republicii Italia în 1960 și a primit medalia de aur a valorii sportive în 1964. În onorarea sa clubul de scrimă „Società del Giardino” din Milano organizează în fiecare an Trofeul „Alberto Pellegrino” la spadă. Medaliați olimpici cu aur italieni

Iosif Budahazi (în ; ) a fost un scrimer român specializat pe sabie. S-a apucat de scrimă în orașul său natal, Carei, împreună cu fratele său cel mic, Gyuri. În timpul studiilor sale s-a alăturat CS „Universitatea” din București sub îndrumarea lui Gheorghe Man. În 1967 a fost campion național atât la juniori, cât și la seniori. Alături de Gheorghe Culcea, Dan Irimiciuc, Constantin Nicolae și Octavian Vintilă, a participat la Jocurile Olimpice de vară din 1972 de la München. La proba individuală a fost eliminat în turul patru. La proba pe echipe, România s-a clasat pe locul 4. În paralel cu cariera sportivă, era inginer constructor.

Rudolf Slánský (31 iulie 1901 - 3 decembrie 1952) a fost un politician comunist din Cehoslovacia. Având funcția de secretar general al partidului după cel de-al Doilea Război Mondial, el a fost unul dintre provocatorii și organizatorii loviturii de stat ce a instaurat regimul comunist în Cehoslovacia. Slánský a fost un activist marxist-stalinist, care, în timpul scurtei sale perioade la conducerea partidului în perioada de după lovitura de stat din Cehoslovacia din 1948, a organizat sovietizarea aprofundată a societății, desființarea proprietății private și reprimarea oponenților politici ai regimului. În domeniul afacerilor externe, el a jucat un rol major în înființarea statului Israel, furnizând armament de origine cehă luptătorilor sioniști care încercau să răstoarne regimul britanic din Palestina. După ruptura între liderii comuniști Iosip Broz Tito din Iugoslavia și Iosif Stalin din URSS, acesta din urmă a provocat un val de „epurări” în conducerile partidelor comuniste, pentru a preveni apariția altor rupturi între Uniunea Sovietică și  țările „satelit” central-europene. În Cehoslovacia, Slánský, care a fost considerat vulnerabil din cauza problemelor economice și industriale ale țării, a fost unul din cei 14 lideri arestați în 1952 și judecat într-un proces spectacol - en masse în noiembrie 1952. Judecarea sa a fost cunoscută mai târziu ca procesul Slansky. Acuzații, funcționari de rang înalt ai Partidului Comunist Cehoslovac, au fost învinuiți de înaltă trădare. După opt zile și numeroase acuzații, 11 din cei 14 inculpați au fost condamnați la moarte. Slánský a fost executat cinci zile mai târziu. Din 1929 și până în 1935, Slánský a trăit ascuns din cauza statutului ilegal al Partidului Comunist. În 1935, după ce partidului i s-a permis să participe la viața politică, atât el, cât și Gottwald au fost aleși în Adunarea Națională. Situația partidului s-a înrăutățit după Acordul de la München din 1938. Când Germania a ocupat regiunea sudetă în octombrie 1938, Slánský, împreună cu mare parte din conducătorii comuniști cehoslovaci, a fugit în Uniunea Sovietică. La Moscova, Slánský a lucrat la emisiunile Radio Moscova destinate Cehoslovaciei. El a locuit acolo în timpul luptelor de apărare ale Moscovei de atacurile germanilor în timpul iernii anului 1941-1942. Activitatea sa de la Moscova l-a adus în contact cu comuniștii sovietici și cu metodele de multe ori brutale pe care aceștia le foloseau pentru menținerea disciplinei de partid. În 1943 fiica minoră a lui Slánský, Naďa (Nadia) a fost răpită cu forța din căruciorul ei de către o femeie în timp ce fratele ei de opt ani, Rudolf, a opus rezistență. Femeia știa detalii despre doamna Slánský, inclusiv activitatea ei de la Radio Moscova. Nici Nadia, nici răpitorii nu au fost găsiți vreodată. Văduva lui Slánský a povestit că au fost făcute cereri scrise către poliție și chiar către Stalin, toate acestea rămânând fără răspuns. În timp ce se afla în exil în Uniunea Sovietică, Slánský a organizat unitățile militare cehoslovace, cu care s-a întors în Cehoslovacia în 1944, pentru a participa la Revolta Națională Slovacă. În 1945, după cel de-al Doilea Război Mondial, conducătorii Cehoslovaciei s-au întors din exil de la Londra și Moscova, iar Slánský a avut întâlniri care au dus la formarea unui guvern al Frontului Național cu concursul președintelui Edvard Beneš. La cel de-al VIII-lea congres al Partidului Comunist Cehoslovac din martie 1946, Slánský a devenit secretar general al Partidului Comunist. Această alegere l-a făcut omul nr. 2 în partid, după Gottwald, care a devenit conducătorul unui guvern de coaliție după alegerile ce au avut loc în acel an. În 1948, Partidul Comunist, care nu a fost niciodată capabil să obțină majoritatea voturilor, a preluat puterea în urma loviturii de stat din februarie. Secretarul general Slánský a devenit astfel al doilea cel mai puternic om din țară, după președintele Gottwald. Doi ani mai târziu, Gottwald a acuzat doi colaboratori apropiați ai lui Slánský, Otto Šling și Bedřich Reicin, de crime împotriva Partidului Comunist. Slánský a participat la epurarea lor, pentru că nu avea destulă influență în partid pentru a lupta împotriva acuzațiilor. Slánský a fost acuzat pentru problemele economice și industriale ale țării, pierzând asfel sprijinul popular. Cu toate acestea, el a primit Ordinul Socialismului, o decorație înaltă, pe 30 iulie 1951, iar o carte cu discursurile sale în sprijinul socialismului urma să fie publicată sub titlul Spre victoria socialismului. În 1945 Agenția Evreiască și aripa sa militară Haganah a inițiat o campanie teroristă de atentate cu bombă și asasinate împotriva funcționarilor și civililor britanici și palestinieni, într-o încercare de a răsturna guvernul britanic din Palestina și de a stabili Statul Israel în ciuda opoziției intense și vocale a majorității palestiniene. În iunie 1947 Agenția Evreiască (ce a devenit mai târziu guvernul israelian) și-a dat seama că avea nevoie de arme numeroase și mai avansate pentru planificarea Operațiunii Balak, așa că a încercat să cumpere arme în mod clandestin, unele dintre ele fiind arme ale fostei armate germane ce fuseseră capturate de Armata Cehoslovacă pe teritoriul său național. Aceste propuneri au fost respinse de guvernul ceh al președintelui Beneš. Cu toate acestea, la insistențele lui Stalin și a guvernului sovietic care erau, la acel moment, susținători ai sionismului, guvernul ceh a cedat și pe 14 ianuarie 1948, Jan Masaryk, ministrul ceh de externe, a semnat un acord de vânzare de arme supravegheat de Ivan Maisky, un diplomat evreu, care a jucat un rol-cheie în negocierile cu mișcarea sionistă. După lovitura de stat din februarie 1948 și confiscarea puterii de către Partidul Comunist, aceste transporturi de arme au luat o formă tangibilă și au crescut exponențial în cantitate. A fost livrat un număr mare de tancuri, avioane de luptă și armament greu și ușor, iar guvernul ceh s-a angajat să antreneze un număr mare de soldați sioniști pe teritoriul său. Au fost instruite grupuri mari de voluntari evrei de dimensiunea unei brigăzi (aproximativ 1.300 de oameni), de la 20 august 1948 până la 4 august 1948, precum și numeroși piloți și mecanici de întreținere. În toată această perioadă, secretarul general Slánský a rămas un susținător entuziast și vocal al acestor politici, fapt care va contribui ulterior la căderea lui și va fi folosit împotriva sa în procesul Slánský.Aceste arme și asistența unor personalități comuniste cehoslovace au fost menționate de către prim-ministrul israelian David Ben Gurion, care a spus în 1968 că (aceste arme) „au salvat țara ... Afacerea cu arme cehe a fost cel mai mare ajutor pe care l-am avut atunci...fără ea, mă îndoiesc foarte mult că am fi putut supraviețui în prima lună”. În noiembrie 1952 Slánský și alți 13 funcționari comuniști de rang înalt (dintre care 10 erau evrei) au fost arestați și acuzați de a fi titoiști și sioniști, deoarece retorica oficială a URSS se întorsese împotriva sionismului, deși relațiile oficiale nu au fost întrerupte până în 1953. Retorica partidului a susținut că Slánský ar fi fost spion și că ar fi participat la o conspirație capitalistă internațională pentru a submina socialismul, iar pedepsirea sa ar răzbuna uciderea de către naziști a comuniștilor cehi Jan Šverma și Julius Fučík în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Unii istorici susțin că Stalin ar fi dorit supunere completă și epurarea partidelor de „național-comuniști”. Conform acestei teorii, Gottwald, temându-se pentru siguranța lui, a decis să-l sacrifice pe vechiul colaborator si asociat Slánský. Alți istorici afirmă însă că rivalitatea dintre Slánský și Gottwald a escaladat după lovitura de stat din 1948. Slánský a început să-și consolideze puterea în cadrul secretariatului partidului și să-și plaseze susținătorii în funcții guvernamentale, amenințând poziția de președinte a lui Gottwald după demisia lui Beneš. Stalin l-a susținut pe Gottwald pentru că a fost considerat că acesta avea o șansă mai bună de a aduce economia Cehoslovaciei într-o poziție care să-i permită producerea de bunuri necesare pentru Uniunea Sovietică. În orice caz, Slánský a dobândit o imagine de lider „sionist” (el era evreu, într-o vreme în care, în întregul bloc estic, liderii comuniști evrei care conduceau regimurile instalate de sovietici au fost folosiți ca țapi ispășitori de către Stalin pentru lipsurile și problemele economice). Sprijinul material și diplomatic considerabil acordat Israelului a făcut ca cel puțin unele acuzații să pară credibile. Aceste evenimente i-au permis fostului aliat al lui Gottwald și ministru al apărării Antonín Zápotocký, ambii populiști, să-l acuze că ar aparține burgheziei. Slánský și aliații săi au fost, de asemenea, nepopulari în rândul vechilor membri ai partidului, ai guvernului și ai Biroului Politic al partidului. Aflat în închisoare, după arestarea sa, Slánský a fost torturat și a încercat să se sinucidă. Procesul celor 14 lideri naționali a început la 20 noiembrie 1952, la Tribunalul de Stat, procuror fiind Josef Urválek. A durat opt zile. Au fost aduse acuzații cu puternice conotații antisemite: Slánský și 10 din cei 13 inculpati erau evrei. La fel ca în procesele spectacol de la Moscova de la sfârșitul anilor 1930, inculpații s-au dovedit lași în fața instanței de judecată, recunoscându-și vina și cerând să fie pedepsiți cu moartea. Slánský a fost găsit vinovat de activități „troțkist-titoist-sioniste în slujba imperialismului american” și spânzurat public la închisoarea Pankrác la 3 decembrie 1952. Trupul său a fost incinerat, iar cenușa a fost împrăștiată pe un drum înghețat din afara Pragăi. După moartea lui Stalin, Slánský a fost acuzat de Antonín Novotný că ar fi introdus metodele de interogare staliniste în Cehoslovacia. Slánský și alte victime ale epurărilor au fost eliberați de acuzații în aprilie 1963 și complet reabilitați și achitați în mai 1968. După Revoluția de Catifea din 1989, noul președinte Václav Havel l-a numit pe fiul lui Slánský, ce se numea tot Rudolf, ca ambasador al Cehiei în Uniunea Sovietică. Slánský a fost cel mai înalt lider politic executat în perioada regimului comunist din Cehoslovacia. Ulterior, tratamentul la adresa liderilor căzuți în dizgrație a devenit mai civilizat prin comparație: ei au fost pur și simplu demiși din funcțiile deținute și pensionați.

Edificiul, ctitorie a Regelui Carol I, a fost ridicat în cinstea eliberării Dobrogei de sub stăpânirea turcilor după Războiul de Independență. Catedrala a fost închinată Sfântului Alexandru pentru că în ziua lui de prăznuire din anul 1877, pe 30 august, armata română a ocupat reduta Grivița 1. De asemenea, catedrala este închinată și Sfântului Nicolae, protectorul marinarilor. Catedrala este construită în stilul neoromânesc, după un proiect întocmit de arhitectul Nicolae C. Mihăescu. Pictura interioară este realizată de profesorul Gheorghe Răducanu, în timp ce medalioanele cu sfinți de pe fațada exterioară sunt realizate din mozaic venețian din sticlă de Murano de pictorul Dumitru Norocea. Edificiul are plan triconc (formă de cruce) și este împodobit cu trei turle. Pe acoperiș sunt plasate șapte cruci, câte una pe fiecare din cele trei turle și câte una spre est, vest, nord și sud. Cele trei turle ale catedralei sunt poziționate astfel: o turlă centrală, circulară la interior și poligonală la exterior, și două turle octogonale plasate deasupra traveelor centrale ale navelor laterale. Pronaosul este unul supralărgit, cu trei nave, iar naosul este prevăzut cu abside curbe în interior. Altarul are formă semicirculară la interior și poligonală la exterior. Catedrala este prevăzută cu cafas, un balcon unde cântă corul, iar acesta este extins și pe laterale. Accesul în catedrală se face prin două pridvoare construite pe fațadele de vest și de nord. Proiectul construirii unei catedrale la Sulina datează de la sfârșitul Războiului de Independență, când Dobrogea a fost alipită la Vechiul Regat. În anul 1882, guvernul României a prevăzut în bugetul statului suma de 80.000 lei pentru construirea unei catedrale în orașul de la gurile Dunării, dar banii au fost redistribuiți deoarece nu s-a putut găsi un teren potrivit pentru amplasarea acesteia. Se intenționa ca noul edificiu să fie construit pe malul Dunării și să fie vizibil de pe mare. În primăvara anului 1899 este totuși achiziționat terenul, care corespunde cerințelor inițiale. Pe lângă banii asigurați de la bugetul de stat, preotul paroh Ioan Gheorghiu demarează, în 1906, o subscripție publică în scopul colectării de fonduri pentru catedrală. Piatra de temelie a fost pusă pe data de 31 octombrie 1910, în prezența Regelui Carol I și a familiei regale. Construirea catedralei a fost încredințată unei echipe conduse de arhitectul Constantin Nănescu. În primăvara anului 1911, Regele Carol I, însoțit de Regina Elisabeta, a revenit la Sulina pentru a examina planurile catedralei. Până în 1912, catedrala a fost ridicată la roșu și învelită cu tablă de cupru adusă de la Londra de frații Survanos, mari comercianți greci. Fundația a fost realizată pe piloni de stejar donați de Comisiunea Europeană a Dunării, iar materialele, manopera și utilajele au fost asigurate de Șantierul Naval Sulina. Cu tot acest progres, lucrările au fost sistate în același an, din lipsă de fonduri. Pe 24 mai 1932, în urma unei vizite pe care a efectuat-o la Sulina însoțit de Principele moștenitor Mihai, Regele Carol al II-lea a dispus reluarea lucrărilor la catedrală. Pe 14 august 1932, tot ca urmare a vizitei, a fost înființat Comitetul de construcție, o instituție publică ce trebuia să se ocupe de strângerea de fonduri pentru terminarea edificiului. Din Comitet făceau parte, printre alții, episcopul Cosma al Dunării de Jos, preotul paroh al Sulinei Simion Vârgolici, scriitorul Gala Galaction și fostul senator și primar al orașului Sulina, Gheorghe B. Popescu. Lucrările la catedrală au reînceput pe data de 30 aprilie 1933. La sfârșitul aceluiași an, Comitetul de construcție lansează un apel de subscripție publică „tuturor oamenilor de bine, rugându-i stăruitor să dea obolul lor, oricât de mic, pentru terminarea acestei istorice ctitorii [...]”. Până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial exteriorul catedralei fusese complet finisat, inclusiv medalioanele cu sfinți realizate pe fațadă de pictorul Dumitru Norocea, dar lucrările interioare nu fuseseră încă abordate. În perioada războiului, orașul Sulina a fost ocupat de armata germană, iar Marina Militară Germană a instalat un punct de observație în farul vechi de pe malul stâng al Dunării. Orașul a fost bombardat intens și a avut mult de suferit; exploziile au afectat și edificiul catedralei Sfântul Alexandru și Sfântul Nicolae. După război, lucrările de reparații, desfășurate cu lentoare, s-au încheiat abia în anul 1974. Între 1976 și 1982 au fost începute și finalizate lucrările interioare, inclusiv pictura în frescă realizată de profesorul pictor Gheorghe Răducanu. Slujba de sfințire a catedralei a avut loc pe 5 septembrie 1982.

James Kimberley Corden, OBE (născut la 22 august 1978) este un actor englez, scriitor, producator, actor, cântăreț și prezentator tv. El găzduiește în prezent talk-show ul de noapte The late late Show cu James Corden pe CBS, urmându-l pe Craig Ferguson, a cărui deceniu de The late late Show s-a încheiat în decembrie 2014. Corden a prezentat, de asemenea, emisiunea de comedie  A League of Their Own de pe Sky 1 încă din 2010. Corden a contribuit la crearea și scrierea sitcom-ului  Gavin & Stacey (2007-2010), difuzat de BBC, în care a jucat și pentru care a câștigat premiul BAFTA, pentru cel mai bun spectacol de Comedie.. În 2011, a jucat rolul principal în piesa de comedie  One Man, Two Guvnors. Pentru interpretarea sa de la Broadway a piesei, Corden a câștigat în 2012 Premiul Tony pentru Cel mai bun actor într-o piesă de teatru. Prima apariție pe scenă a lui Corden a fost la vârsta de 18 ani, în 1996, cu o replică în musicalul Martin Guerre. La începutul activității sale în televiziune l-a interpretat pe Gareth Jones în serialul Boyz Unlimited din 1999. A jucat de asemenea în reclamele Tango din 1998 și a avut un rol în  Teachers și o mică parte într-un episod din Hollyoaks în 2000. Corden a apărut ca și invitat în Din 2000 și până la începutul anului 2005, Corden a jucat în serialul britanic Fat Friends ca și Jamie Rymer. Din 2007 și până la începutul anului 2010, Corden a jucat în propiul său serial, sitcom-ul Gavin & Stacey de pe BBC Three. El a scris serialul împreună cu Ruth Jones, co-starul său din Fat Friends. Corden și Jones i-au jucat pe cei doi prieteni din titlu. Serialul s-a dovedit popular și a fost bine primit de către critici. Pentru show, Corden a câștigat premiul Cel mai bun actor de comedie, iar Gavin & Stacey a câștigat Cea mai bună nouă comedie britanică de televiziune la British Comedy Awards în 2007. În 2008, Corden a câștigat premiul BAFTA pentru Cel mai bun actor de comedie. Jaames Corden a găzduit emisiunea Big Brother's Big Mouth, alături de co-starul din Gavin & Stacey, Mathew Horne, în august 2007. În 2008 a apărut în filmul autobiografic al lui Toby Young, How to Lose Friends & Alienate People. În 2009 a colaborat din nou cu Horne pentru show-ul Horne & Corden. Show-ul a rulat doar pentru un sezon și a fost primit prost de către critici, Corden recunoscând mai târziu că "adevărul este că nu am fost îndeajuns de bun". În februarie 2011, Corden a prezentat din noi premiile  BRIT . În martie, Corden și-a reluat rolul din Gavin & Stacey ca și Smithy pentru sketch-ul Red Nose Day de la Comic Relief. Sketch-ul a primit comentarii pozitive din partea criticilor și a fost văzt ca și cel mai bun sketch al nopții. În 2011 a apărut în The Three Musketeers. Începând cu iunie 2011, Corden a jucat rolul principal în piesa de comedie One Man, Two Guvnors. Show-ul a obținut aprecierea criticilor și a fost declarat Cea mai bună piesă din 2011 la premiile Evening Standard Theatre. Corden a apărut în videoclipul piesei "Mama Do the Hump" a lui Rizzle Kicks, lansată în noiembrie 2011, care a juns pe locul 2 în topuri. În iunie 2012 a câștigat Premiul Tony pentru Cea mai bună performanță a unui actor principal într-o piesă. În februarie 2012 Corden a prezentat premiile BRIT pentru a treia oară. Corden a jucat în filmul adaptat de către Disney a musicalului Into the Woods (2014). Pentru următorul său proiect Corden a făcut echipă cu prietenul și colegul din Gavin & Stacey, Mathew Baynton pentru a crea, scrie și juca în The Wrong Mans,o comedie-thriller de pe BBC Two. Premiera a avut loc în 24 septembrie 2013. În 8 septembrie 2015, CBS a anunțat că Corden îl va succeda pe  Craig Ferguson ca și gazda talk show-ului de noapte  The Late Late Show din 23 martie 2015.

La 22 ianuarie 1729 a devenit comandant al regimentului din Stettin, după ce a fost ales la 24 mai 1725 cavaler al Ordinului Vulturului Negru. La 28 mai 1732 a fost ridicat la rangul de general locotenent și la 8 aprilie 1741 general de infanterie. În același an, la 5 iunie, a fost numit Guvernator al Stettin. La 16 mai 1742, regele Frederic al II-lea al Prusiei i-a acordat cea mai mare distincție militară, rangul de Generalfeldmarschall. Șase luni mai târziu, decesul vărului său Johann Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst, fără moștenitori l-a făcut pe el și pe fratele său mai mare Johann Ludwig II conducători ai principatului de Anhalt-Zerbst. Christian August a rămas la Stettin și fratele său a preluat guvernarea însă acesta a murit patru ani mai târziu, necăsătorit și fără copii. Din acest motiv, Christian August a trebuit să părăsească Stettin și s-a întors la Zerbst. A domnit doar patru luni înainte să moară la 56 de ani. Auguste Christine Charlotte de Anhalt-Zerbst (10 noiembrie 1736 - 24 noiembrie 1736), a murit la scurtă vreme după naștere.

Revue des deux Mondes (în română: Revista celor două lumi) este o revistă literară și de afaceri culturale în limba franceză care a fost publicată, lunar, la Paris din 1829. Potrivit site-ului său, ea este astăzi „un loc pentru dezbateri și dialoguri între națiuni, discipline și culturi, despre cele mai importante subiecte din societățile noastre”. Principalul acționar este grupul FIMALAC al lui Marc Ladreit de Lacharrière. Revista a fost achiziționată de către un tânăr tipograf, Auguste-Jean Auffray, care l-a convins pe colegul său de cameră de la universitate, François Buloz, să preia funcția de redactor-șef: axarea sa inițială pe turism și afaceri externe a fost schimbată curând; potrivit site-ului său, el a fost creat în scopul de a „stabili o punte de legătură culturală, economică și politică între Franța și Statele Unite ale Americii”, adică între Lumea Veche și cea Nouă. François Buloz a achiziționat revista în anul 1831, conducând-o până în 1877. Un alt redactor influent din istoria sa a fost Ferdinand Brunetière (după 1893). Obiectivul revistei era de a dezvolta un spirit critic și analiza vieții politice în general (metode de administrație, organizare civilă și politică, resurse financiară, industriale și agricole), prin comparație cu ceea ce se întâmpla în restul lumii. Potrivit editorialului primului număr: „de a vedea aceleași principii înțelese și aplicate în mod diferit în Franța și Anglia, Brazilia și Germania, pe țărmul statului Delaware și pe malurile Mării de Sud”. Cele două lumi sunt deci Franța și restul lumii. La sfârșitul secolului al XIX-lea, sub influența lui Ferdinand Brunetière, revista a sprijinit Biserica Catolică împotriva ofensivei anticlericale. La fel ca marea majoritate a revistelor, ea a fost politizată tot mai mult cu ocazia și din cauza afacerii Dreyfus. În anul 1945 și-a schimbat titlul în cel de La Revue, littérature, histoire, arts et sciences des Deux Mondes. Apoi a fuzionat în 1956 cu revista lunară Hommes et mondes. Devenită revistă lunară în 1969, ea a fost redenumită Revue mensuelle des Deux Mondes în 1972, pentru a reveni la titlul original La Revue des Deux Mondes în 1982.

Fratele său mai mare, Marco, era în aceeași clasă cu fiul maestrului de scrimă Antonio Di Ciolo, care l-a convins să se apuce de acest sport. La vârsta de șase ani, Alessandro a urmat exemplul lui Marco, împreună cu sora sa Simona. În paralel a jucat fotbal până la adolescența, când a trebuit să aleagă între cele două sporturi. În anul 1988 a cucerit medalia de bronz la Campionatul Mondial pentru juniori de la South Bend. În anul următor s-a legitimat la Centrul Sportiv Carabinieri și în anul 1990 s-a alăturat echipei naționale de seniori, cu care a devenit campion mondial pe echipe la Lyon. A participat la Jocurile Olimpice din 1992 de la Barcelona numai cu echipa, care s-a clasat pe locul 6. A cucerit medalia de argint la individual la Campionatul Mondial din 1994 de la Atena, după ce a fost învins în finală de cubanezul Rolando Tucker. La Jocurile Olimpice din 1996 de la Atlanta s-a calificat și la individual. Fiind introvert și lipsind de competitivitate, fusese consiliat de un psiholog și a folosit casete audio pentru a se motiva înainte de asalturile. A ajuns în sferturile de finală, unde l-a învins la limită pe sud-coreeanul Kim Young-ho. Apoi a trecut de francezii Franck Boidin și Lionel Plumenail pentru a cuceri titlul olimpic. După Jocurile Olimpice și-a luat un an de pauză. S-a întors pe planșă la Campionatul Mondial din 1997 de la Cape Town, unde a cucerit medalia de bronz pe echipe. În 1999 a devenit campion european, și pe echipe. După ce s-a retras din activitate competiționale a rămas în afara sportului timp de mail multe ani, apoi a devenit antrenor la clubul de scrimă AS „Oreste Puliti” din Lucca. În 2011 s-a întors la Pisa pentru a lucra în clubul care l-a format. Medaliați olimpici cu aur italieni

Hagi-Tudose este o piesă de teatru din 1912 de Barbu Ștefănescu Delavrancea. Este o dramatizare a nuvelei omonime care a fost publicată în volum sub semnătura „Delavrancea” la Editura Socec în 1903. O primă variantă a nuvelei a fost publicată în 1887 în revista Lupta literară. Alături de Akim (1914; de Victor Eftimiu) este una dintre primele tragicomedii ale dramaturgiei românești. Piesa are un deznodământ grotesc și dual - cel mai bogat băcan moare în cea mai cumplită mizerie; acesta își dă sufletul pe un „maldăr de galbeni”. În ciuda unor elemente preluate din alte opere ce prezintă avari celebri (cum ar fi Euclio - creat de Plaut; Harpagon - de Molière; Shylock - de William Shakespeare; Gobseck - de Honoré de Balzac; Pliușkin - de Nikolai Gogol), Hagi-Tudose are o deplină originalitate prin desăvârșita sa zgârcenie dusă până la moarte. Călinescu afirmă că „zgârcenia sa delirantă e împinsă dincolo de pierderea instinctului său de supraviețuire”. Primul act are loc în uliță, stilul decorului fiind folclorizant ca întreaga dramaturgie a lui Delavrancea. Locul virtual de întâlnire al personajelor este băcănia (de-a lungul întregii piese). Întregul act este un tablou vivant, cu o bogată tipologie (epitropi, un bragagiu, un cârciumar, un băcan, copii de mahala), totul pentru a contrasta cu comportamentul aberant al lui Hagi-Tudose, care-i „ciordește” pe fiecare. Actul al treilea pare o parodie după Nunta lui Figaro - prin boscheți se hârjonesc Fifica și Jenică, Lenuța și Culai; în timp ce bătrânii își povestesc amănunțit somnul și metehnele. Hagi-Tudose este foarte vorbăreț, expunându-și filozofia sa asupra vieții, dezacordul cu instituția căsătoriei (care ar duce la înmulțirea membrilor - și mai multe cheltuieli). Actul al patrulea are loc în odaia lui Hagi-Tudose. Acesta este foarte bolnav, e violent și anxios și o chinuie pe Leana. El cere o găină și puțin foc dar apoi are sentimentul păcatului lăcomiei. Moare având viziunea unei bogății „izvorând ca din gârlă”. Piese de teatru adaptate în filme

Meșterul Manole este o piesă de teatru în versuri a autorului român Victor Eftimiu. Autorul scrie și o versiune în proză foarte apropiată (ca interpretare) de cea în versuri, dar mută acțiunea în timpul domnitorului legendar Negru Vodă. Tendința scriitorului către spectaculos, privarea motivului de virtuțile simbolice și dizolvarea mitului duce la eșec în plan literar, rămâne doar ipostaza unui Manole inițiat în tainele francmasoneriei, dar lipsit de relief interior. Tema jertfei („cu piatră, cu var și cu sînge...prin viață, prin moarte, zidim...”) ca act creator veșnic este transpusă într-un registru ce ține de inițierea masonică a autorului: în actul I reproduce aproape cuvânt cu cuvânt, ceremonialul de inițiere în gradul al treilea al masoneriei, cel de Maestru.

Când tatăl ei a murit fără moștenitori pe linie masculină, el a fost succedat ca Prinț de Anhalt-Köthen de unchiul ei, August Ludwig de Anhalt-Köthen. Totuși Gisela a pretins titlul. Prințul Johann Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst a mediat conflictul și s-a ajuns la un compromis. Gisela a fost compensată cu suma de 100000 de taleri plus un venit anual până la căsătorie. De asemenea, ea a primit colecția tatălui ei de arme și monede și alți 32000 de taleri pentru domeniile Prosigk, Klepzig și Köthen. S-a căsătorit la 25 mai 1737 la Bernburg cu vărul ei Prințul Leopold de Anhalt-Dessau (1700-1751). Mariajul a fost descris ca fiind fericit, cuplul având șapte copii. Decesul soției sale l-a lovit pe Leopold al II-lea atât de tare încât opt luni mai târziu a murit și el. Gisel și Leopold au avut șapte copii:

În perioada 1918-1923 activează ca jucător al clubului Venus București, fiind chiar titular al echipei. În 1924 părăsește clubul înființat la inițiativa sa în favoarea noii echipe, Juventus București, în dorința obținerii de performanțe. Activează aici până în anul 1929.

Căi ferate: În Islanda nu există căi ferate. Se circulă mai mult cu autobuze, automobile și avioane. Transporturi aeriene: Icelandair, compania aeriană națională, asigură zboruri regulate europene și transatlantice. Există două aeroporturi internaționale, la Reykjavik și Keflavik.

Ganz (în , în ; numele actual al întreprinderii Ganz Holding Co. Ltd.) este o întreprindere specializată în construcții de mașini, electrotehnică și construcții de poduri, fondată ca Ganz & Cie în 1844 de Ábrahám Ganz în ceea ce avea să devină Budapesta. Mai demult, Ganz era activă și în industria automobilistică, în construcția motoarelor de avion cu elice și în construcția navală. După contopirea întreprinderii Ganz (constructoare de locomotive și de vagoane) cu MÁVAG - un alt producător de mașini și de material rulant - în anul 1959, noua firmă s-a numit Ganz-MÁVAG până când, în 1988, compania comunistă a fost transformată din nou în două societăți independente. Din 1990, GANZ s-a constituit într-un Holding cu diverse filiale. Producători de material rulant Producători de echipamente electrice

Existența unui nivel profund al senzației, care poate atinge uneori intensități expresioniste, este vizibilă în tușele spontane, în accentele cromatice care însoțesc conturarea formei. Astfel de accente nu au de cele mai multe ori un rol constructiv direct, ci privesc doar o descărcare energetică, susținând un discurs care se desfășoară în paralel cu construcția figurativă. Această structură figurativă poate viza un sistem de trimiteri cu caracter istoric sau se concentrează asupra unor evocări autobiografice. Câteodată, discursul pur pictural este dublat de inscripții, titluri, numele unor personaje, fragmente de gânduri, ceea ce amplifică și adâncește elaborarea conceptuală a tabloului. ”Alexandra Titu: „Ciclul Abstract, căruia i-a integrat și lucrări din subciclul Cuiburi aduce în pictura lui Liviu Nedelcu un plus remarcabil de concretețe materială, o densitate a traseului cromatic la care participă atât consistența suportului pigmentar, cât și intensitatea-armonică - a culorii. Raporturile între tonurile de roșu, tonurile de albastru, secondate de alb, sunt uneori extinse pe suprafețe ample în economia compoziției, și de trasee de un negru intens, și la care participă uneori și alte culori verde, orange, galben, brunuri calde. Dinamismul gestual susține o tramă narativă la fel de consistentă, deși lipsită de suportul explicit al unei „istorii”, confruntarea, continuitatea dintre mișcarea energic-deschisă, angajând spațiul, și nuclee care convertesc această mișcare, uneori curbilinie spre o circularitate aproape închisă, cu tensiuni de tridimensionalitate (cuiburile, sau simple aluzii la nod sau centru) generând, un centru spațial și de condensare temporală.”

O roată topografică (numită și roată de măsurare, odometru sau pedometru) este un dispozitiv mecanic de măsurare a distanțelor. Sunt utilizate în principal pentru măsurători care necesită o precizie mai mică. Ele sunt adesea folosite la lucrările de întreținere a drumurilor sau în subteran și de către agricultori pentru măsurători rapide pe distanțe prea incomode pentru a putea fi măsurate cu ruleta. Roțile topografice moderne sunt construite în principal din aluminiu, cu anvelope pline sau pneumatice pe roată. Unele se pot plia pentru facilitarea transportului sau a depozitării. Roțile pot avea afișaj mecanic sau digital. Originile roții topografice sunt conectate la originile odometrului. În timp ce acesta din urmă este destinat pentru a măsura distanțele parcurse de un vehicul, roata topografică este specializată pentru a măsura distanțe. Primele descrieri ale odometrelor antice se găsesc în scrierile lui Vitruviu și se crede că invenția poate fi atribuită lui Arhimede care l-a conceput în timpul Primului Război Punic. Alte descrieri pot fi găsite în scrierile lui Heron din Alexandria. Civilizația romană a utilizat contorul de parcurs pentru a plasa pietre de hotar, ceea ce ar fi permis planificarea operațiunilor, precum și calcularea costurilor de război. Pe Via Appia se pot găsi încă multe dintre aceste puncte de reper. Complexitatea mecanismului inițial nu pare să fie compatibil cu epoca tehnică respectivă, dar după descoperirea și studiul mecanismului de la Antikythera (un complex planetariu de lucru cu zeci de roți dințate), pare a se confirma faptul că grecii și alți oameni de știință ai vremii au fost capabili de a proiecta și construi aceste dispozitive, care au fost cu nimic mai mult decât „calculatoare" sofisticate dedicate anumitor scopuri. Dispozitivul utilizat pe navele romane, derivat din odometrul terestru, a fost descris în lucrarea De Architectura de către Vitruviu, arhitect roman și inginer din primului secol î.Hr., și era utilizat pentru măsurarea distanțelor pe mare. Montate pe nave, acesta constatau dintr-o roată cu palete dispuse pe o parte a acestora, care, în contact cu apa, erau puse în mișcare de rotație prin înaintarea navei. O serie de roți dințate, care transmiteau mișcarea la un mecanism, lăsa să cadă într-un container o piatră mică sau o bilă de metal la fiecare rotație a roții, proporțional cu mărimea acesteia, și care corespundea unei mile romane (sau Milium Miliarum). La sfârșitul călătoriei, numărând pietricelele, se putea afla cât de multe mile de drum au fost. Acest dispozitiv, spre deosebire de contorul de parcurs terestru, avea inexactități în măsurarea distanțelor, derivate din diferitele condiții de pe mare, dar putea da o idee despre distanța parcursă. Acesta este cunoscut din notele lui Leonardo da Vinci cu privire la acest aparat, regăsite în documentele Codex Atlanticus. Odometrul conceput de Leonardo pare o roabă prevăzută cu roți dințate; cea verticală realizează un clic la fiecare rotire a butucului roții care se sprijină pe sol, și are în interior o bordură pentru fiecare tură completă pe care o face cea orizontală. Aceasta din urmă este perforată pentru a lăsa să treacă într-o cutie bile metalice sau pietricele al căror număr, la sfârșitul măsurătorii, este utilizat pentru a determina distanța exactă parcursă. În secolul al XVII-lea, roata topografică a fost reintrodusă și utilizată pentru a măsura distanțele. O singură roată este atașată la un mâner și dispozitivul poate fi împins sau tras de-a lungul rutei de măsurat de către o persoană care merge pe jos. Mai înainte, dispozitivele erau făcute din lemn și poate aveau o traversă de fier pentru a le asigura rezistență. Roțile erau făcute în același mod ca și roțile de căruță și de multe ori prin aceiași meșteșugari. Dispozitivele de măsurare erau făcute de meșteșugarii de instrumente științifice, apoi dispozitivele și mânerele erau atașate la roată. Dispozitivul pentru citit distanța parcursă era montat fie în apropierea butucului de roată sau în partea de sus a mânerului. În unele cazuri, au fost construite odometre cu roți duble . a extins conceptul în 1827 pentru a crea un dispozitiv care înregistrează distanțele parcurse într-o formă grafică, ca un plan de studiu. Aparatul avea un pe axa dintre cele două roți, care era coroborat cu o roată dințată ce conducea un alt șurub transversal care mișca un cursor. Un creion de pe cursor înregistra distanța parcursă de șurub în lungul cursorului pe un desen atașat de bord la o scară aleasă. Fiecare rotație a roții măsoară o anumită distanță, cum ar fi un metru sau un kilometru. Astfel, prin numărarea rotațiilor cu un dispozitiv mecanic atașat la roată se măsoară direct distanțele. Roțile topografice oferă o măsurătoare de precizie bună pe o suprafață netedă, cum ar fi un trotuar. Pe teren accidentat, patinarea roților poate reduce drastic precizia. Nisipul sau solul noroios pot afecta, de asemenea, rularea roții. La fel de bine, obstacolele din calea drumului ar trebui să fie contabilizate separat. Operatorii experimentați vor urmări orice circumstanțe care pot influența precizia de măsurare a distanțelor și vor măsura porțiunile dificile cu o metodă alternativă, cum ar fi măsurarea cu o ruletă topografică, sau vor face o estimare rezonabilă a corecției pe care trebuie să o aplice. Roțile topografice sunt utilizate în principal pentru o precizie mai mică a măsurătorilor. Ele sunt adesea folosite la lucrările de întreținere a drumurilor sau în subteran și de către agricultori pentru măsurători rapide pe distanțe prea incomode pentru a fi măsurate cu ruleta. Roata topografică măsoară distanța de-a lungul unei suprafețe, în timp ce în topografia normală de teren, distanțele dintre puncte sunt de obicei măsurate pe orizontală, cu măsurători verticale pentru a indica diferențele de altitudine. Astfel, distanțele măsurate în mod convențional vor fi mai mici decât cele măsurate cu roata topografică. De architectura în engleză și latină Exemple de odometre germane din secolul al XVI-lea.

Giulia Tofana () (scris și Toffana sau Tophana) a fost o creatoare de otrăvuri din Italia. Era faimoasă pentru faptul că vindea otravă pentru nevestele care voiau să-și omoare soții. Faptele ei au fost dezvăluite către autoritățile papale, dar faima ei i-a adus susținători: oamenii au ajutat-o să scape. Aceasta s-a ascuns într-o biserică unde a stat ascunsă. După ce s-a zvonit ca ea a otrăvit apa, poliția a intrat în biserică și au luat-o la întrebări. În urma torturii a recunoscut că a omorât 600 de oameni la Roma intre 1633 și 1651.

Valeria Gagealov () este o actriță română de film, radio, teatru, televiziune și voce. Valeria Gagealov, născută în 1931, la Galați, a urmat cursurile I.A.T.C. între anii 1950-1954. Memorabile sunt rolurile din Oameni și șoareci de John Steinbeck, care s-a jucat timp de 13 ani și Sonia din piesa Camera de alături de Paul Everac, rol pentru care a primit Premiul de creație în 1983. Totodată, vocea Valeriei Gagealov a fost auzită în zeci de piese de teatru radiofonic. La Moara cu noroc (1955) - doamna în doliu Români pe mărci poștale românești

Acest articol prezintă aparițiile discografice ale cântăreței americane Ariana Grande. Aceasta a lansat 5 albume de studio, cel puțin 65 discuri single, 2 discuri EP și 40 videoclipuri.

Savannasaurus este un gen dispărut de dinozaur sauropod care a trăit în Cretacicul Superior în Queensland, Australia, și care acoperă doar o singură specie, Savannasaurus elliotorum, numită în 2016 de Poropat et al. Singurul exemplar cunoscut a fost poreclit inițial "Wade". Savannasaurus a fost un titanozaur de mărime medie de aproximativ 15 metri lungime - ierbivor, cu un gât lung și o coadă relativ scurtă. Sacrumul și complexul ischium si osul pubic au ambele peste un metru lățime în punctele lor înguste, ceea ce face Savannasaurus un titanozaur cu un corp neobișnuit de larg. În plus au identificate o serie de alte caracteristici distinctive: primele vertebre codale au gropi puțin adânci, o caracteristică care a fost anterior cunoscut doar la brachiosauridae, marginile plăcilor sternului sunt drepte, nu în forma obișnuită a altor titanozauri, sfârșitul celei de a patra metacarpiene are forma unei clepsidre. Stephen Poropat a declarat că "Savannasaurus este cel mai rotund sauropod pe care l-am descoperit până acum", precizând că forma dinozaurului aducea cu cea a Diamantinasaurusului, similară unui [analiză filogenetică efectuată în 2016 a găsit că Savannasaurus este strâns legat de contemporanul

O planetă super-locuibilă sau superlocuibilă sau, mai general, o lume super-locuibilă este o planetă sau o lună care prezintă mai multe condiții adecvate pentru apariția și evoluția vieții decât Pământul. Această clasă de obiecte în prezent rămâne ipotetică. În ultimii ani, mulți experți au criticat antropocentrismul în căutarea vieții extraterestre. În conformitate cu aceste critici, Pământul nu este un optim de locuibilitate planetară în funcție de diferite aspecte, cum ar fi tipul de stea în jurul căruia se învârte, suprafața totală, proporția acoperită de oceane și adâncimea medie a acestora, intensitatea câmpului magnetic, activitatea geologică, temperatura de suprafață, etc. S-ar putea să existe în univers planete sau sateliți cu condiții mai bune, permițând vieții să ia naștere mai devreme și să dureze mai mult decât pe Pământ. Un raport detaliat Superhabitable Worlds, publicat în ianuarie 2014 de René Heller și John Armstrong în revista Astrobiology (en), colectează și analizează numeroase studii realizate în anii anteriori cu privire la criteriile de stabilire a profilului unei planete superlocuibile. Acesta ia în considerare parametri, cum ar fi tipul de stea, masa și locația în sistemul planetar, iar autorii ajung la concluzia că astfel de planete ar putea fi mult mai frecvente decât gemenele Pământului. Până la începutul anului 2016, nici o planetă nu a fost încă identificată ca fiind superlocuibilă. Cu toate acestea, compoziția atmosferei și masa Kepler-442 b sugerează că ar putea fi una. Zona locuibilă este o zonă în jurul unei stele în care toate planetele prezente au apă lichidă pe suprafața lor. Apa lichidă este considerată cel mai important element pentru viață, în mare parte din cauza rolului de solvent pe care îl joacă pe Pământ. Ca o planetă să aibă apă lichidă la suprafață, distanța de la soare trebuie să îi permită să aibă o temperatură cuprinsă între 0 și 100 °C și să aibă o masă suficientă pentru a reține o atmosferă și apa. Această zonă locuibilă depinde de tipul de stea (este mai «fierbinte» și zona locuibilă este eliminată); mai multe stele devin mai strălucitoare cu vârsta, împingând tot mai mult zona. In sistemul nostru solar, zona locuibilă este estimată între 0,95 și 1,5 UA (o unitate astronomică (UA) = distanța Pământ / Soare = 150 de milioane de km). În prezent avem un singur exemplu de locuibilitate planetară, Pământul nostru, deci o planetă unde există viață, aproape de marginea interioară a zonei sale locuibile în jurul unei stele de tip G (galben). Propria noastră planetă în cursul milioanelor de ani de schimbări geologice și atmosferice a avut perioade în care a fost mai favorabilă sau mai puțin favorabilă vieții. Dimensiunea continentelor, oceanelor, elementele din atmosferă pot varia locuibilitatea unei planete și forma ființelor vii care o populează. Există speculații că planetele sau exolunile cu oceane puțin adânci au o biodiversitate mai mare decât planete cu oceane foarte adânci; planetele cu continente mici și numeroase pot fi mai locuibile și umede, în timp ce planetele cu continente foarte mari, ar avea deșerturi imense inospitaliere în zonele interioare; planetele sau exolunile cu prea mulți vapori de apă în atmosferă s-ar putea, totuși, să fie prea fierbinți pentru viață, fiindcă vaporii de apă sunt un gaz cu efect de seră care captează căldura (a se vedea Venus). Planetele sau exolunile puțin mai calde ca Pământul ar avea zone vaste tropicale foarte favorabile pentru viață și biodiversitate, dar aceleași planete pot avea oceane prea fierbinți și săraci în oxigen. Mai mult decât atât, pe aceste planete creșterile bruște de temperatură de asemenea ar putea duce la numeroase extincții în masă în decursul a milioane de ani. Pe planetele cu o mulțime de oxigen în schimb ar crește dimensiunile organismelor, și ar putea prospera ființe gigantice. Planetele cu o greutate ridicată ar putea găzdui forme de viață mai degrabă masive si îndesate. Pe planetele cu gravitație redusă ar fi forme de viață mai lungi și mai subțiri. Oamenii de știință dispun de doi parametri pentru a vedea dacă și cum o planetă poate susține viața: ESI și PHI. O planetă extrasolară, sau o exoplanetă este o planetă care orbitează o altă stea decât soarele. Cele mai multe exoplanete au fost descoperite până în prezent până la distanța de 400 de ani-lumină de la Sistemul Solar (un an-lumină = lumina călătorește într-un an la distanța = ). La data de 23 noiembrie 2010,504 de exoplanete au fost descoperite, aproape toate cu o masă mai mare decât masa Pământului. Un studiu recent anunță chiar probabilitatea de 9 miliarde de planete locuibile în Calea Lactee. Există un "Al doilea Pământ “ în sistemul Gliese 581?Aflată la 20,5 ani-lumină de Pământ, steaua-"pitic roșu" Gliese 581 este înconjurată de cel puțin patru exoplanete numite Gliese 581 b, c, d, și e. Niște exoplanete de două până la trei ori mai mari decât Pământul ar putea fi mai potrivite pentru apariția vieții decât planeta noastră. În spiritul acestei ipoteze, doi astronomi propun să se studieze cu cea mai mare atenție sistemul planetar, care pare să înconjoare una dintre cele mai apropiate stele de Soare, Alpha Centauri B, în căutare de «lumi super-locuibile». Recent s-a descoperit un sistem solar de 7 planete de mărimea Pământului din care 3 sunt situate în zona locuibilă lângă steaua care se numește TRAPPIST-1 la 40 de ani-lumină distanță. Din criteriile multiple analizate în cercetarea Heller și Armstrong rezultă o serie de caracteristici de bază necesare planetelor superlocuibile ipotetice. Din studiile lor s-au dedus planete de circa 2 mase terestre și 1.3 raze Pământului, dimensiune optimă pentru tectonica plăcilor. În plus, masa medie mai mare presupune o atracție gravitațională sporită și o captare sporită a gazelor în timpul formării planetei. Prin urmare, ar putea avea atmosfere mai dense, care, la rândul lor, ridică temperatura medie la un nivel optim pentru viața plantelor. Poate influența, de asemenea, relieful obiectului planetar, făcându-l mai regulat și micșorând dimensiunile bazinelor oceanice, ceea ce va îmbunătăți diversitatea vieții acvatice, cea mai abundentă în apă puțin adâncă. O planetă având un volum superior volumului Pământului, sau cu relief oferind o mai mare suprafață acoperită de apă lichidă, poate să fie mai locuibilă decât Pământul. Cu cât un corp celest este mai masiv, cu atât atracția gravitațională este mai tare, ceea ce ar putea conduce la o atmosferă mai densă. Niște studii indică că există o limită naturală de , sub care aproape toate planetele sânt telurice, compuse în principiu din piatră-fier-apă. În general, obiectele având o masă sub  au, foarte probabil, o compoziție similară cu cea a Pământului. Peste această limită, densitatea planetelor scade, planeta devine o planetă ocean, și un gigant gazos. Masa considerabilă a unui super-pământ ar împiedica tectonica plăcilor. Așadar, orice planetă de densitate similară cu densitatea Pământului cu o rază sub poate poseda viață. Totuși, alte studii indică că niște lumi acvatice reprezintă o tranziție între mini-Neptuni și planetele terestre, în particular dacă orbitează în jurul unor pitice roșii sau pitice portocalii. Heller și Armstrong afirmă că totuși niște planete acoperite în întregime cu apă ar putea să fie locuibile. Din punct de vedere geologic, masa optimă a unei planete este de aproximativ . Adâncimea medie al oceanelor afectează de asemenea locuibilitatea unei planete. Ținând cont de cantitatea de lumină și căldură pe care o primesc, zonele maritime mai puțin adânci sunt, în general, mai propice speciilor acvatice; este deci probabil că exoplanetele cu adâncime medie mică sunt mai prielnice pentru viață. Cu cât o planetă este mai masivă, cu atâta gravitația este mai puternică și apele mai puțin adânci; sunt deci mai favorabile vieții. Tectonica plăcilor, precum și prezența unor bazine mari de apă pe o planetă, trebuie să mențină un nivel constant de dioxid de carbon (CO2) în atmosferă. Acest proces pare să fie frecvent pe planete active geologic de tip terestru având viteză de rotație suficientă. Corpurile planetare mai masive au nevoie de mai mult timp ca să genereze căldură internă, factor esențial pentru tectonica plăcilor. Însă o masă excesivă poate să încetinească tectonica plăcilor din cauza creșterii de presiune și viscozitate a mantiei, care împiedică alunecarea litosferei. Studile sugerează că tectonica plăcilor poate să aibă loc pe corpurile având o masă cuprinsă între 1 și , cu o masă optimă de circa . Prezența unei magnetosfere destul de puternice în jurul unei luni sau unei planete evită ca suprafața să fie expusă vântului solar și radiațiilor cosmice puternice, care sunt periculoase pentru dezvoltarea vieții. Temperatura optimă pentru viața pe Pământ este necunoscută, dar s-ar putea ca biodiversitatea era mai bogată în perioadele cele mai calde. Este deci posibil ca niște exoplanete cu temperaturi medii un pic mai ridicate decât cele ale Pământului ar fi mai potrivite pentru viață. Tipul de stea determină în mare parte caracteristicile sistemului stelar. Stelele cele mai masive, O, B și a, au un ciclu de viață foarte scurt și părăsesc repede secvența principală. Mai multe stele de tip O și B produc efectul de foto-evaporare prevenind acumularea de planete. În schimb, stelele mai puțin masive, de tip M și K, de departe cele mai comune în univers, sunt de asemenea și cele care durează cel mai mult; potențialul lor de a susține viața este încă în studiu. Lumina lor scăzută reduce dimensiunile zonei locuibile, care este expusă emisiunii de radiații ultraviolete care au loc frecvent, în special în primul lor miliard de ani de existență. Dacă planeta este prea aproape, acest lucru poate provoca rotația sincronă a acestora, planeta având mereu aceeași emisferă întoarsă către stea. Chiar dacă existența vieții a fost posibilă într-un sistem planetar de acest tip, este puțin probabil ca o astfel de planetă să fie considerată superlocuibilă. Dincolo de aceste două extreme, sisteme cu o stea de tip K ar oferi cele mai bune condiții pentru viață. Piticele portocalii sau stelele de tip K, ar trebui să permită formarea de planete în jurul lor; ele durează o perioadă mare de timp și pot oferi o zonă locuibilă stabilă, destul de departe pentru a nu suporta efectele negative ale apropierii excesive de stea. În plus, radiația produsă de o stea de tip K este suficient de mare pentru a permite forme de viață complexe fără a fi nevoie de o atmosferă și protecția stratului de ozon. Acestea sunt cele mai stabile și zona locuibilă nu variază mult în cursul evoluției lor. Prin urmare, o planetă asemănătoare cu cea de tip terestru, situată în apropierea unei stele de tip K, poate oferi o zonă locuibilă în aproape toate cazurile.

Probele sportive de judo la Jocurile Olimpice de vară din 1996 s-au desfășurat pe 20 iulie 1996 la Atlanta, Georgia. Concurenții s-au împărțit în 14 categorii de greutate: șapte pentru bărbați și șapte pentru femei.

Adam Scherr (Sherrills Ford, Carolina de Nord, 6 septembrie, 1983) este un luptător profesionist și atlet de forță american. În prezent lucrează pentru WWE, în marca Raw, sub numele de Braun Strowman, unde a fost aliat cu gruparea Familia Wyatt. Pe 19 iulie la SmackDown, Strowman a fost trimis la Raw , ca parte a Draftului. pe de altă parte, alți membri din Familia Wyatt au fost trimisi la brandul SmackDown, despartinduse de Familia Wyatt. Strowman a debutat la Raw facand apariti ca un monster heel, învingându-i în următoarele săptămâni de luptatori locale și Jobberi în lupta de Squash. Pe 5 septembrie, la Raw, Strowman l-a învins pe Sin Cara dupa o număratoare pana la 10. După aceasta, ea a continuat să lupte împotriva luptătorilor locale. Pe 17 octombrie, la Raw, i-a învins pe trei luptători locali într-un 3-1 Handicap Meci. După meci, s-a confruntat cu Sami Zayn. Pe 24 octombrie la Raw, a luptat împotriva lui Zayn, dar din cauza unui atac înainte de luptă, lupta nu s-a putut concreta. Pe 31 octombrie, la Raw, a participat la un Battle Royal în care câștigătorul facea parte din Echipa Raw la Survivor Series, fiind Strowman câștigător după ce l-a eliminat pe Zayn. La Roadblock Strowman a fost învins de Zayn într-un meci cu un termen de 10 minute. În primul Raw al anului l-a învins pe Sami Zayn într-un Last Man Standing match. La Royal Rumble a intrat cu numărul 6 eliminând 8 oameni, dar a fost eliminat de Baron Corbin. În același eveniment l-a atacat pe Roman Reigns în meciul său cu Kevin Owens pentru campionatul universal, oferindu-i astfel victoria lui Owens începând o rivalitate cu Reigns. Pe 30 ianuarie la Raw a luptat cu Owens pentru Campionatul Universal dar Reigns a intervenit atacându-l. Pe 13 februarie la Raw l-a învins pe Mark Henry iar pe 20 februarie pe Big Show. La Fastlane a fost învins de Roman Reigns fiind aceasta prima înfrângere a lui Strowman prin pinfall. Pe 6 martie la Raw, a apărut pentru a-l provoca pe Reigns la un meci de revanșă dar a fost întrerupt de Undertaker. Pe 13 martie la Raw, l-a atacat pe Reigns când acesta ieșea pe rampă. La WrestleMania 33 a participat în André The Giant Memorial Battle Royal, dar nu a reușit să câștige. Noaptea următoare la Raw, la provocat pe Campionul Universal Brock Lesnar la o viitoare luptă pentru titlu. Pe 10 aprilie la Raw în timp ce Michael Cole îi făcea un interviu lui Reigns în backstage, l-a atacat foarte tare terminând atacul răsturnând o ambulanță cu Reigns înauntru. Pe 17 aprilie la Raw, în timpul meciului său cu Big Show, ambii au rupt ringul după ce Strowman ia aplicat lui Show un superplex de pe a treia coardă La WrestleMania 34, Strowman a câștigat centurile pe echipe din Raw, acesta alegându-si partenerul din public si alegând un copil numit Nicholas. Braun si Nicholas au renunțat de bună voie la centuri, pe motivul vârstei si educației lui Nicholas, dându-i centurile Managerului General din Raw, Kurt Angle. La evenimentul special din Arabia Saudita, ,,The Greatest Royal Rumble" (cel mai mare Royal Rumble din istorie), Braun a castigat Royal Rumbleul de 50 de oameni eliminându-l pe Big Cass și castigând trofeul si centura semnificativa pe care nu trebuie sa o apere, fiind doar simbolică. Pe 6 mai, la Backlash 2018, Strowman și coechipierul său, Bobby Lashley, i-au învins pe Kevin Owens și Sami Zayn. În ediția de Raw din 7 mai, Strowman l-a învins pe Kevin Owens într-un meci de calificare pentru meciul Money in Bank Ladder. Pe 17 iunie, la Money in the Bank, Strowman a câștigat meciul Men's Money in the Bank Ladder match pentru a obține un contract pentru un meci pentru Campionatul Universal WWE. În episodul din 9 iulie de Raw, directorul general Kurt Angle a programat un Steel Cage match între Strowman și Kevin Owens pentru 15 iulie la Extreme Rules 2018, pe care Strowman l-a pierdut după ce i-a aplicat un Chokeslam lui Owens de pe cușcă prin masca comentatorilor, oferindu-i astfel accidental victoria atunci când picioarele lui au atins prima dată pământul, conform regulilor luptei. La SummerSlam 2018, Strowman l-a învins pe Owens, păstrându-și astfel contractul Money in the Bank. Mai târziu în acea seară, Strowman va anunța că va profita de câștigătorul evenimentului principal și îl va contesta după acea luptă. Cu toate acestea, campionul universal WWE la acea vreme Brock Lesnar l-ar ataca pe Strowman în timpul luptei sale împotriva lui Roman Reigns cu un F-5 și mai multe atacuri cu un scaun, aruncând apoi servieta la intrarea pe scenă, determinându-l pe Strowman să nu își poată încasa contractul atunci când Reigns a câștigat titlul după ce l-a acoperit pe Lesnar. În episodul de Raw din 27 august, Strowman și-a făcut efectiv contractul Money in the Bank pentru a obține un meci pentru Campionatul Universal la Hell in a Cell, care a fost aprobat de directorul general interimar Baron Corbin. Pe 3 septembrie la Raw, Strowman a declarat în timpul unui segment cu Drew McIntyre și Dolph Ziggler că și-au format propriul grup înainte de a pretinde că totul în jurul lor să fie „curtea lor” acum, schimbându-și astfel personajul devenind heel. Apoi, The Shield a răspuns la asta atacându-i pe Strowman, Ziggler și McIntyre, doar pentru a fi separați în cele din urmă de toți luptători din Raw, la ordinele lui Corbin. La Hell in a Cell 2018, în ciuda faptului că a avut ajutorul lui Ziggler și McIntyre în fața interferențelor lui The Shield, Strowman nu a avut succes în confruntarea cu Reigns în meciul Hell in a Cell match datorită revenirii surpriză a lui Brock Lesnar, ceea ce a determinat lupta să se încheie fără rezultat. Pe 6 octombrie, la evenimentul Super Show-Down 2018, echipa lui Ziggler, McIntyre & Strowman a fost învinsă de The Shield într-un Six-man Tag Team match. În episodul de Raw din 15 octombrie, Strowman, Ziggler și McIntyre au pierdut din nou cu The Shield într-o luptă de revanșare după ce McIntyre l-a lovit accidental pe Strowman în timpul luptei. Mai târziu, Strowman furios, care îi avertizase pe coechipierii să nu piardă sau să strice lupta, l-a atacat pe Ziggler înainte de a fi atacat de McIntyre, schimbându-și înapoi personajul în face. Strowman trebuia să se confrunte cu Reigns și Lesnar într-un Triple Threat match în cadrul evenimentului WWE Crown Jewel pentru Campionatul Universal WWE, dar meciul a devenit o luptă individuală împotriva lui Lesnar pentru Campionatul Universal vacant, deoarece Reigns a trebuit să renunțe la titlu din cauza unei afecțiuni de leucemie. În acest caz, Strowman a fost învins de Lesnar după un atac înainte de luptă a lui Baron Corbin. Strowman a fost singurul supraviețuitor alături de McIntyre și Lashley al echipei Raw în meciul Traditional Survivor Series Elimination Men's match împotriva echipei SmackDown de la Survivor Series 2018. În noaptea următoare, la Raw, a fost programat un meci Tables, Ladders and Chairs match între Strowman și Baron Corbin la TLC: Tables, Ladders & Chairs, în cazul în care, dacă Strowman câștigă, se va confrunta cu Brock Lesnar într-o luptă pentru Campionatul Universal WWE la Royal Rumble. La TLC, Strowman s-a întors și l-a învins pe Corbin cu brațul în recuperare într-un sling și cu ajutorul mai multor superstaruri, așa că a câștigat o luptă împotriva lui Lesnar pentru Campionatul Universal WWE la Royal Rumble iar Corbin a fost deposedat de toată puterea autoritară. În ediția de Raw din 14 ianuarie 2019, președintele WWE, Vince McMahon, i-a anulat lupta pentru Campionatul Universal WWE împotriva lui Lesnar din cauza comportamentului necorespunzător și, în plus, Strowman a fost amendat cu 100.000 de dolari după ce i-a distrus limuzina lui McMahon în timp ce încerca să-l prindă pe Corbin (kayfabe). Totuși, în kick-off-ul de la Royal Rumble, s-a anunțat că Strowman va concura în meciul Royal Rumble ca înlocuitor pentru John Cena (care a fost scos din luptă cu câteva zile înainte după o accidentare), unde a fost ultimul eliminat de eventualul câștigător Seth Rollins. La Elimination Chamber 2019, Strowman a fost învins de Corbin într-un meci fără descalificări din cauza interferențelor lui McIntyre și Bobby Lashley. A doua seară, la Raw, Strowman s-a înfruntat din nou cu Corbin, pe care l-a învins într-un meci cu mese. În episodul de Raw din 18 martie, Strowman a fost primul bărbat care și-a anunțat participarea în meciul Battle Royal în memoria lui Andre the Giant de la WrestleMania 35. Strowman a câștigat meciul, după ce în final l-a eliminat pe Colin Jost. Strowman a înregistrat un alt record, cu cele mai multe eliminări în acel meci. În episodul de Raw din 29 aprilie, Strowman a fost anunțat de către Alexa Bliss ca unul dintre cei patru oameni de la Raw care urma să participe la meciul Money in Bank Ladder de la Money in the Bank. În aceeași noapte, Strowman s-a alăturat lui Ricochet pentru a-i învinge pe Corbin & McIntyre într-o luptă pe echipe. Săptămâna următoare la Raw, Strowman l-a atacat pe Sami Zayn, l-a urmărit în zona din culise, l-a aruncat într-o basculantă care a fost apoi golită în camion când era timpul să golească containerul. Din cauza asta Strowman s-a confruntat cu Zayn săptămâna următoare într-un meci Falls Count Anywhere cu calificarea sa în meciul Money in Bank Ladder în joc, dar a fost învins din cauza interferențelor din partea lui Corbin și McIntyre, astfel încât în cele din urmă a fost scos din luptă. La Super Show-Down 2019, Strowman l-a învins pe Lashley. În ediția de Raw 1 din iulie, Strowman s-a confruntat cu Lashley într-un meci Falls Count Anywhere, unde meciul s-a încheiat fără rezultat, după ce Strowman l-a aruncat pe Lashley pe tablourile LED de pe scenă, unde Strowman a avut de suferit o ruptură de splină (kayfabe). Din această cauză, a fost programat un meci Last Man Standing între cei doi pentru Extreme Rules 2019, în care Strowman a obținut victoria.

Secolul al XXVIII-lea î.Hr. a debutat in anul 2800 î.Hr. si s-a incheiat in anul 2701 î.Hr. C. 2750 î.Hr. : se încheie cultura de la Cucuteni-Trypillian în regiunea României zilelor noastre, Republica Moldova și sud-vestul Ucrainei

Tatăl ei, Kevin este chirurg, iar mama sa, Carolyn, a fost inginer și acum e casnică. Ambii părinți sunt membrii activi ai Partidului Republican din Florida. Are un frate mai mic. În 2010 s-a întâlnit cu partenerul său de filmări Steven R. McQueen. În 2011-2012 s-a întâlnit cu Zach Roerig. Din 2012 se întâlnește cu Joe King cu care s-a logodit în mai 2013 și s-a căsătorit în octombrie 2014. Candice a apărut în filme ca: Juno și On the Doll și în seriale ca: Supernatural și Greek, dar rolul Caroline Forbes din Jurnalele Vampirilor a făcut-o renumită. În afară de actorie, Candice se ocupă și cu muzica. Albumul ei de debut a fost realizat în decembrie 2006 și a avut un mare succes în Japonia.

Radiația talamică inferioară (Radiatio thalami inferior) sau pedunculul talamic inferior (Pedunculus thalami inferior), pedunculul talamic ventral este un grup de fibre nervoase care trece prin partea sublenticulară a capsulei interne, și conectează nucleii talamici mediali și corpul geniculat medial cu cortexul lobului temporal și al insulei. Radiația talamică inferioară constă în principal din fibrele ascendente a radiații acustice (fibrele geniculotemporale) care provine din corpul geniculat medial și se termină în girusul temporal transvers Heschl (ariile auditive 41 și 42) și girusul temporal superior. În radiația inferioară talamică sunt prezente și câteva fibre care conectează talamusul cu cortexul temporal (fibre talamotemporale) și al insulei. Fibrele temporotalamice sunt fibre descendente în această radiație. În acestă radiație sunt prezente și fibre temporopulvinariene. Radiațiile acustice (fibrele geniculotemporale), fibrele amigdalotalamice, amigdalohipotalamice și amigdaloseptale intră în constituția ansei pedunculare.

Constantin T. Stoika () a fost un traducător și poet român. Fiind un elev eminent, Constantin s-a remarcat prin entuziasmul și profesionalismul cu care a condus „Societatea literară Gion”, unde prezenta versuri proprii sau din traduceri, portrete literare sau schițe care lăsau să se întrevadă un talent care se disipa într-o multitudine de direcții. În acest sens, Paul Papadopol îl caracterizează astfel:Constantin T. Stoika a debutat cu versuri la revista „Curierul liceului" din Ploiești în anul 1909 și a continuat să publice aici până în anul 1912. Pe perioada în care a urmat cursurile liceale înființează revista „Tinerimea literară și artistică" din Pitești care are o perioadă de existență de doi ani, 1909 - 1910.În aceasta, redactează și publică împreună cu Cezar T. Stoika, poezii, articole literare și proză sub pseudonimul Delaziliște, pseudonim folosit și la placheta operei de debut „Licăriri" din anul 1910. Pseudonimul Delaziliște a fost dedicat mamei sale Irene. Pe lângă acest pseudonim a mai folosit și psudonimele Sapiens, Amor, Tartar, Costo, Mocado, Tarmes, Ego și Troedo. Versurile publicate în opera sa de debut erau „străbătute de o nostalgie prematură, de voluptatea singurătății și a visării”, evidență de care chiar autorul era conștient considerându-le „niște fructe care mai trebuiau lăsate să se coacă”.Pe perioada studenției din București, Constantin T. Stoika colaborează cu o mulțime de ziare și reviste literare, cum au fost: „Ramuri", „Simbolul", „Săptămâna politică și culturală", „Vieața nouă", „Noua revistă română", Văpaia", „Rampa", „Versuri și proză", „Flacăra", etc. În perioada 1 februarie 1915 - 1 august 1915 devine redactor al revistei „Poezia" unde publică la secțiunea denumită „Ecuații", pe lângă versuri, analize după scrierile lui Gala Galaction, Mihai Codreanu, Panait Cerna și Dimitrie Anghel, precum și despre Ovid Densusianu care i-a fost profesor. Ovid Densusianu l-a remarcat, l-a sprijinit și încurajat și l-a făcut membru al cenaclului literar de pe lângă revista „Vieața nouă", unde era director. În această revistă și-a publicat Constantin Stoika cea mai mare parte a creaților sale. Fiind un promotor al modernismului, Constantin T. Stoika avea crezul că „poezia nouă" supusă simbolismului, aduce prin disecarea lirismului o mai mare energizare a creativității și un plus de cunoaștere, fapt ce o face sa fie aptă să facă din vers „o apoteoză a vieții".În evoluția literară a lui Constantin T. Stoika, un rol decisiv l-a avut revista literară „Poezia” pe care a editat-o în perioada 1914 - 1915 cu sprijinul unor prieteni. Această revistă i-a oferit oportunitatea să se manifeste ca publicist, redactor, traducător, poet și critic literar. Constantin a reușit să editeze doar două numere (în cinci fascicule) într-un mic spațiu unde locuia în strada Amzei nr.11. Aici era declarat oficial sediul redacției revistei „Poezia” și tot aici a pregătit pentru tipar poezii, nuvele, fragmente din piese de teatru, povestiri, cronici literare,eseuri, comentarii despre artă, filozofie, muzică. Colaboratorii săi în paginile revistei erau George Murnu, Ion Alexandru George, Duiliu Zamfirescu, Arhim Scriban, Ovid Densusianu, Simion Mehedinți, Gala Galaction, Mihail Sorbul, Mihail Dragomirescu la care se adăugau alții mai tineri ca: Victor Eftimiu și Mihail Săvulescu. Din 1913 își începuse și cariera ostășească, urmând cursurile Școlii Militare de Artilerie, Geniu și Marină, apoi fiind concentrat, cu scurte pauze, care i-au îngăduit să termine facultatea. A participat ca sublocotenent la luptele din Transilvania (august-octombrie 1916). A fost înregimentat în cadrele Regimentului 1 de grăniceri la baza sa din localitatea Câineni. Când a plecat din București spre garnizoană i-a scris lui Ovid Densusianu:Ca răspuns, Șerban Cioculescu nota: „Rețineți vă rog această splendidă formulă lirică prin care poetul erou definea una dintre armele glorioasei noatre armate - pe grăniceri: poeți ai munților și ai hotarelor”. Entuziasmul și curajul său în luptă a fost menționat de către Alexandru Macedonski: A murit pe un munții din nordul Văii Oltului la data de 23 octombrie 1916, în urma unui bombardament de artilerie. A fost multiplu decorat post-mortem. Constantin T. Stoika a fost înmormântat pe o colină la marginea satului Boișoara. Irene, mama sa a primit post-mortem ultima scrisoare trimisă de către Constantin de pe frontul de luptă. Ea conținea următoarele rânduri:Din declarațiile fratelui său Cezar T. Stoika, o mulțime de manuscrise rămase după moartea poetului cum ar fi piesele de teatru neterminate „Floarea cimitirului”, „Azemia” și piesa inspirată din tragedia lui Dimitrie Anghel, „Pentru o femeie”, precum și studii și critică literară, poezii, strofe răzlețe și antologia traducerilor din poezia latină, au fost distruse în timpul ocupației germane a Bucureștiului. Fundația literar istorică „Stoika"

Inițial s-a dedicat carierei militare, dar, negăsind nicio perspectivă, se orientează către știință. După ce a întreprins călătorii pe coastele Africii și Asiei, depune la Paris un proiect pentru o expediție în zona ecuatorială, cu scopul de a determina anumite date în legătură cu configurația Pământului, cum ar fi lungimea meridianului și întocmirea unei hărți a regiunii Amazonului. Acolo petrece 10 ani pentru a realiza obiectivele științifice propuse. A verificat legea atracției universale pe munții Cordilieri, apoi a continuat expediția prin Panama, Punta Palmar, Riojama, podișul Quito și s-a reîntors de-a lungul râului Amazon, realizând prima explorare științifică a acestei regiuni. În acea zonă, în 1744 descoperă arborele de cauciuc și proprietățile sevei secretată de acesta căreia îi dă numele latex. De asemenea, a studiat extrasul vegetal numit curara și, în 1745, printr-o notă adresată Academiei Franceze semnalează proprietățile acestuia și mai ales toxicitatea. Expediția i-a adus o mare faimă. În 1737 a efectuat măsurători la Roma, iar în 1752 a întreprins o nouă expediție în Peru. În 1760, Condamine a fost lovit de o paralizie și își pierde auzul.

Riddick este un film SF din 2013 americano-britanic regizat de David Twohy. A avut premieră la 4 septembrie în Marea Britanie și 6 septembrie 2013 în SUA.În continuarea evenimentelor din „The Chronicles of Riddick”, infamul Riddick a fost lăsat să moară pe o planetă arsă-puternic de soarele său și care pare a fi lipsită de viață. Curând, însă, el se luptă pentru supraviețuire împotriva animalelor de pradă extraterestre mult mai letale decât oricare altele pe care omenirea le-a întâlnit. Singura cale de scăpare pentru Riddick este de a activa un semnalizator de urgență și să alerteze mercenarii care rapid vor veni și coborî pe această planetă în căutarea recompensei lor. Prima nava care sosește poartă un nou tip de mercenar, mai letal și violent, în timp ce a doua navă este condusă de un om pentru care urmărirea lui Riddick este o afacere personală. Deoarece timpul se scurge si o furtună puternică apare la orizont, în fața căreia nimeni nu poate supraviețui, vânătorii nu vor să părăsească planeta fără capul lui Riddick ca trofeu. La 8 martie 2006, un articol de pe Comingsoon. net relata că Vin Diesel a afirmat că o continuare la The Chronicles of Riddick este în lucru.

Taylor s-a căsătorit cu Leonard Freeman în 1953 cu care a avut trei fiice. După ce contractul său pentru programul TV The Rifleman s-a încheiat, ea s-a retras din actorie pentru a-și crește copiii. După ce Freeman a murit în ianuarie 1974, ca urmare a unei intervenții chirurgicale cardiace, Taylor a început să negocieze cu Leonard Freeman Productions pentru a juca în serialul Hawaii Five-O sub numele Rose Freeman. Ea a mers la cel puțin o convenție Five-O pentru a vorbi cu fanii. Taylor s-a recăsătorit cu regizorul și producătorul TV Walter Grauman în 1976, deși, ulterior, cuplul a divorțat.

Sterilox este teleportat în laboratorul unui om de știință nebun pe nume Dr. Breedlove, care îi dă lui Sterilox mai multe femei frumoase pentru a avea de unde alege. Punctul culminant al filmului implică un număr de dans în care trei dintre femeile lui Breedlove se zbenguie pe muzică rock.

Biserica de lemn din Stejera, comuna Mireșu Mare, județul Maramureș, datează din anul 1700.Are hramul „Cuvioasa Paraschiva”. Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul . Din șoseaua Șomcuta Mare-Ulmeni, se ramifică un drum lateral care duce în satul Iadăra, iar după alți șapte kilometri de drum forestier se ajunge în mica localitate Stejera. Scriptic sunt 30 de locuitori, în realitate, numărul locuitorilor permanenți este mai mic. Localitatea este atestată pe la 1405. Peste locuitori au trecut numeroase invazii străine care au pustiit satul, culminând cu anul 1848, când honvezii lui Kosuth au ars până în temelii satul, afectând serios și biserica de lemn, construită la 1700 pe locul alteia mai vechi. Refăcută imediat, după 1848 a suferit mai multe intervenții în timp, ultima prin 1970, când s-a înlocuit o grindă din pronaos, ce susține acoperișul. Starea bisericii a fost mult timp critică, datorită acoperișului prin care se infiltrau ploile și zăpada, afectând grav pictura interioară. În anul 2006 a fost schimbată întreaga șindrilă de pe biserică și turn. Biserica din lemn, de mici dimensiuni, are un pridvor prevăzut cu o arcadă frontală, sprijinită direct pe patru stâlpi, sculptați în partea superioară, din care se mai păstrează doar trei, cu o deschidere centrală arcuită si două deschideri laterale, fiecare având câte două arce ornamentate cu o linie simplă pe margini, prinse în locuri decupate direct în grindă. Turla bisericii care nu depășește 13 m înălțime, este prevăzută cu un foișor modest, cu câte două arcade laterale, sprijinite pe stâlpi, ce se îmbină în partea superioară în același stil specific, cu arce unite de un ic central sub formă de potir, element simbolic de esență creștin-ortodoxă. Cununa care susține șarpanta prezintă o particularitate, fiind susținută de icuri crestate în cinci trepte, fixate în cuie de lemn, lateral, pe colțuri și centru, imitând îmbinările în trepte a grinzilor superioare în scopul evazării streșinii acoperișului, o soluție ingenioasă a meșterilor locali. Prin eforturile preotului paroh și puținilor săteni a fost reparat acoperișul, s-au amenajat o poartă și un grajd împrejmuitor. Pictura și icoanele ar avea nevoie de restaurare pentru a-și recăpăta strălucirea de odinioară, restaurare care nu stă la îndemna puținilor locuitori care mai păstrează acest sat pe hartă. Monumente istorice din România-Fișă și localizare de monument

Originea cestei poezii cu reputație internațională a fost disputată până spre sfârșitul vieții sale.„Versiunea finală”, așa cum a fost publicată de The Times și The Sunday Times în necrologul lui Frye, la 5 noiembrie 2004, este următoarea: În afară de varianta de mai sus, cu șase perechi de versuri rimate, există și o variantă secundară (ceva mai puțin circulată), cu opt perechi. Poezia este folosită la ceremonii funerare și comemorări, atât private, cât și oficiale. Este fie tradusă fidel, fie parafrazată, în multe limbi, precum coreeana, ebraica, franceza, germana, japoneza, olandeza, rusa, spaniola, suedeza, și tagalog. În suedeză sunt câteva traduceri. Popularitatea poeziei a luat amploare în 1995 când tatăl unui soldat ucis de o bombă în Irlanda de Nord a citit-o la BBC, în amintirea fiului său. În acel an, în urma unui sondaj al BBC, a fost declarată poezia favorită a britanicilor. Atunci nu se știa naționalitatea americană a autorului, identitatea lui fiind stabilită câțiva ani mai târziu (în 1998 prin investigațiile ziaristei Abigail Van Buren). Această poezie a traversat toate tipurile de frontiere: geografice, lingvistice, rasiale, religioase, sociale. A fost folosită/recitată sau cântată pe diverse melodii - la funeralii, precum și la alte momente solemne adecvate, în diverse țări, din America până în Australia, din Norvegia și Suedia până în Coreea și Japonia. A fost recitată (1997) la comemorarea soldaților SAS căzuți în Rhodesia.. A fost folosită în unul din protocoalele norvegiene de exprimare a condoleanțelor după atacurile din 2011. Poezia a fost preluată de o mulțime de muzicieni, fie tradusă fidel, fie parafrazată, fie integral, fie parțial, fie cu titlul original, fie luând ca titlu alt vers, adecvat ideii muzicale respective.

FC Mordovia Saransk () este un club de fotbal din Saransk, Mordovia, Rusia. Echipa poartă această denumire începând cu anul 2005. Clubul joacă pe Stadionul Start, având o capacitate de 11.580 de locuri. Echipa a obținut promovarea în Prima Ligă Rusă în anul 2012 pentru prima oară în istorie, dar nu a rezistat și a retrogradat înapoi în liga secundă.

În continuare este prezentată lista volumelor publicate în Colecția SF: Între anii 1994 și 1999 au fost publicate 18 numere ale Colecției Fahrenheit. Spre deosebire de colecțiile similare ale altor edituri, aceasta nu a fost numerotată și nu a reeditat volume pe care să le fi publicat într-un număr anterior. Cu excepția primelor trei numere, colecția a folosit același format și design pentru numerele sale. În anul 2000, în cadrul colecției au apărut două volume cartonate, în ediție limitată: În această serie, care a folosit același format și design ca și restul colecției, a apărut un singur volum:

Lunca Mircești (Vasile Alecsandri) este o arie naturală protejată ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip forestier), situată în județul Iași, pe teritoriul administrativ al comunei Mircești. Aria naturală cu o suprafață de 26,30 hectare se află în partea sud-vestică a județului Iași, pe malul drept al râului Siret (la o altitudine de 200 m.), în teritoriul nord-estic al satului Mircești, în apropierea drumului județean DJ208R. Zona a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a III-a - zone protejate) și se suprapune sitului de importanță comunitară Lunca Mircești. Obiective de interes istoric, cultural și turistic aflate în vecinătatea rezervației naturale: Mausoleul lui Vasile Alecsandri construit în perioada 1925-1927, din inițiativa Academiei Române și cu sprijinul Ministerului Artelor. Acesta se află în curtea interioară a casei memoriale a poetului. Lunca Siretului Mijlociu - sit de importanță comunitară inclus în rețeaua ecologică europeană - Natura 2000 în România.

Cu italic sunt marcate subdiviziunile din stînga Nistrului, sau controlate de separatiști. Igor Dobrovolski, fost fotbalist sovietic, în prezent antrenor

Ataraxia (din - liniște, calm, seninătate) reprezintă scopul sistemelor filosofice ce au fost întemeiate în Antichitate și anume atingerea stării de echilibru interior a omului. Ataraxia se numea în , cu sensul de armonie, liniște interioară și pace sufletească. Starea de ataraxie reprezenta mijlocul/modalitatea individului de a ajunge la scopul final al sistemelor filosofice ale Antichității: „binele suprem” (summum bonum). Ataraxia, care era văzută ca liniște sufletească, netulburare, a reprezentat scopul și inspirația scepticilor greci. Urma să fie atinsă prin suspendarea calmă și cumpănită a judecății (epoche) privitoare la chestiuni controversabile. Filosofia stoică este o filosofie a omului continuu într-o lume continuă. Nimic nu este mai puternic decât Natura, iar cel înțelept își va realiza natura sa. Potrivit stoicilor, accesul la înțelepciune era condiționat de o adevărată cultură a corpului, mergând de la exerciții de respirație până la reprimări dure. Dorința de stăpânire perfectă a corpului este legată de conceptul de ataraxie, văzută ca absența tulburării, care ar conduce corpul la adevărata sa unitate cu sufletul, care la rândul lui, prin asceză, îl poate face să intre în unitate cu cosmosul. Adevărata înțelepciune constă în a accepta inevitabilul, care, de altminteri, se înscrie în ordinea universală perfectă. Omul trebuie să-și elimine din suflet orice fel de pasiuni, patimi, pofte, dorințe, pentru a putea rămâne astfel impasibil și tare în fața vicisitudinilor vieții. Ataraxia este o indiferență dobândită cu greu față de grijile perisabile ale oamenilor, față de zgomotul de fond pe care îl fac ei certându-se. Ataraxia este lipsa de griji, anapausis, odihna, care se instalează prin xeniteia, înstrăinare. În mistica iudaică, Hassideii Ashkenazi au elaborat lucrarea Sepher Hassidim, care cerea un mod de viață bazat pe ataraxie, adică pe seninătatea vieții în fața vicisitudinilor ei. Din punct de vedere medical, ataraxia reprezintă o stare bolnăvicioasă de pasivitate a unui organ sau a unei funcțiuni.,

Stara Brzeźnica este un sat din districtul administrativ al gminei Nowa Brzeźnica, în cadrul powiatului Pajęczno, voievodatul Łódź, în centrul Poloniei. Acesta se află la aproximativ 2 km sud-vest de Nowa Brzeźnica, la 15 km sud-est de Pajęczno și la 82 km sud de capitala regională Łódź. Satul are o populație de 443 de persoane.

Puteți căuta un sit din localitățile care încep cu litera V folosind formularul de mai jos sau puteți naviga prin toate siturile din județ la Lista siturilor arheologice din județul Satu Mare. prefix= Lista siturilor arheologice din județul Satu Mare searchbuttonlabel=Căutare în liste

Puteți căuta un sit din localitățile care încep cu litera H folosind formularul de mai jos sau puteți naviga prin toate siturile din județ la Lista siturilor arheologice din județul Vaslui. prefix= Lista siturilor arheologice din județul Vaslui searchbuttonlabel=Căutare în liste

Puteți căuta un sit din localitățile care încep cu litera Ț folosind formularul de mai jos sau puteți naviga prin toate siturile din județ la Lista siturilor arheologice din județul Mehedinți. prefix= Lista siturilor arheologice din județul Mehedinți searchbuttonlabel=Căutare în liste

Puteți căuta un sit din localitățile care încep cu litera M folosind formularul de mai jos sau puteți naviga prin toate siturile din județ la Lista siturilor arheologice din județul Caraș-Severin. prefix= Lista siturilor arheologice din județul Caraș-Severin searchbuttonlabel=Căutare în liste

Puteți căuta un sit din localitățile care încep cu litera N folosind formularul de mai jos sau puteți naviga prin toate siturile din județ la Lista siturilor arheologice din județul Sălaj. prefix= Lista siturilor arheologice din județul Sălaj searchbuttonlabel=Căutare în liste

În serialul originar cât și în refacerea sa din 2004, Kobol este planeta-mamă pe care a apărut omul. De aici oamenii au plecat să colonizeze Universul, întemeiind cele Douăsprezece Colonii pe alte planete. Potrivit unei legende străvechi de pe Kobol ar fi plecat și un al treisprezecelea trib care ar fi colonizat o planetă mitologică numită Pământ. Kobol este anagrama stelei sau planetei Kolob din scriptura mormonilor, un corp ceresc care apare în Cartea lui Avraam și care este identificat ca fiind aproape de casa sau punctul de origine al lui Dumnezeu.

Muzica corală este o compoziție muzicală destinată să fie cântată de mai multe persoane. Executarea unei astfel de compoziții, precum și grupul de cântăreți care execută împreună o compoziție muzicală poartă denumirea de cor. Muzica corală se clasifică în două categorii distincte: cu acompaniament instrumental. Corul a cappella (o locuțiune în italiană însemnând „ca la capelă”) este o cântare corală fără acompaniament instrumental. Termenul provine de la spațiul rezervat unor altare laterale în interiorul bisericii unde stăteau uneori și cântăreții. Modelul cântării corale a cappella a fost muzica compusă de Giovanni Pierluigi da Palestrina, gândită să fie executată în Capela Sixtină, care nu dispunea de o orgă. Această muzică corespundea nu numai condițiilor acustice ale edificiului ci și principiilor de simplitate polifonică, slujind inteligibilității textului, preconizate de Contrareformă. Corul cu acompaniament instrumental se împarte și el în două categorii: De la cuvântul cor și-a luat numele și un gen muzical interpretat de coruri mixte: Coralul. Acesta este caracterizat prin ritmul nu prea variat în care predomina valorile mari egale (note întregi, doimile, pătrimile, optimile). În Evul Mediu acesta era cântat la unison, dar după Reforma lui Martin Luther acesta s-a răspândit cântându-se pe mai multe voci ajungând să fie preluat și de muzica laică reprezentată de marii compozitori: Johann Sebastian Bach, Johannes Brahms, Felix Mendelssohn-Bartholdy, Antonín Dvořák, Dmitri Șostakovici și alții. Muzica corală produce efecte asupra secreției imunoglobulinei, cortizolului și a stării emoționale a membrilor amatori dintr-un cor. Cântatul în cor determină mărirea afectului pozitiv și a secreției de imunoglobulină, în timp ce afectul negativ este redus. Ascultarea activă a muzicii corale determină mărirea afectului negativ și scade nivelul de cortizol. Atunci când se cântă într-un cor, sunt influențate pozitiv afectul emoțional, cât și imunitatea.

Vârful Farcău, Munții Maramureșului, este cel mai înalt vârf montan din partea românească a Munților Maramureșului, având altitudinea de . Din întreg lanțul Munților Maramureșului, cel mai înalt punct este piscul Hovârla, situat pe teritoriul Ucrainei, cu .

Frații din familia Drengot a ajuns în Italia în 1017, pentru a-l sprijini pe Melus din Bari în răscoala acestuia împotriva catapanului bizantin. Potrivit unora dintre surse, ei s-au oprit pe drum la Roma, iar Rudolf ar fi avut o audiență la papa Benedict al VIII-lea. Oricum ar fi fost, este cert că ei l-au sprijinit pe Melus până la înfrângerea de la Cannae în fața generalului bizantin Vasile Boioannes. După aceea, Melus a plecat în nord, la Bamberg, pentru a se întâlni cu împăratul Henric al II-lea, iar Rudolf l-a însoțit. Este sigur că Rudolf a avut astfel ocazia de a se întâlni cu papa. El s-a întors în sud odată cu expediția imperială, ulterior morții lui Melus, și s-a instalat la Comino, sub comanda unuia dintre nepoții lui Melus, conte în acea regiune. În continuare, Rudolf s-ar fi aflat la comanda unui grup de normanzi aflați pe drumul de întoarcere către Normandia.

Mircea Carp a copilărit la Botoșani, a urmat Liceul Militar la Iași și la Mănăstirea Dealu din Tîrgoviște, după care a fost fost ofițer, luptând și în al Doilea Război Mondial. Din motive politice a fost dat afară din armată în 1946 și a fost închis între august și noiembrie 1947. A plecat clandestin din România în Austria (prin Ungaria) în ianuarie 1948, iar după emigrarea în SUA (1951 sau 1952) a lucrat la postul de radio „Vocea Americii” (din 1955), mai întâi ca și crainic, iap apoi ca redactor și șef al secției române. În 1979 a fost angajat de Radio Europa Liberă ca director-asistent, unde a rămas până la pensionarea sa din 1995. În prezent locuiește la München. A fost căsătorit de două ori (a doua soție fiind Gabriela Dumitrescu, critic de artă) și are un fiu, Mihai, căruia i-a dat numele după unchiul său (fratele tatălui) și în onoarea Regelui Mihai I al României. Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine, 2013 - recenzie

Statul Aragua () este unul dintre cele 23 de state () din care este format statul Venezuela. Statul Aragua este localizat în partea centrală și de nord a Venezuelei pe malul mării Caraibe. Capitala statului Aragua este la Maracay. Statul Aragua este împărțit în 18 județe cu un total de 50 de districte.

Julius Erich Wess () a fost un fizician austriac-german, profesor de fizică teoretică. Este cunoscut în primul rând pentru elaborarea teoriei supersimetriei din fizica particulelor elementare (împreună cu Bruno Zumino).

Luigi De Filippo () a fost un actor, regizor și dramaturg italian. S-a născut la Napoli, ca fiu al actorilor Peppino De Filippo și Adele Carloni. Era, de asemenea, nepotul poetului, dramaturgului și regizorului de teatru și film Eduardo De Filippo. A studiat literatura la universitate, abandonându-și studiile în prag de absolvire pentru a urma o carieră în jurnalism. Puțin mai târziu, în 1951, De Filippo a debutat pe scenă alături de tatăl său și de atunci a desfășurat o lungă carieră de actor, jucând ani de zile într-o companie care susținea spectacole în dialectul napoletan. În 1960 s-a căsătorit la Roma cu actrița engleză Ann Patricia Fairhurst, de care s-a separat apoi. S-a recăsătorit în 1970 cu actrița franceză Nicole Tessier, cu care a avut în anul 1972 o fiică pe nume Carolina, care l-a făcut bunic în anul 2005. Rămas văduv, s-a recăsătorit în 1997 cu Laura Tibaldi. De Filippo a jucat în mai multe filme, remarcându-se în anii 1950 și 1960 prin rolurile interpretate în comediile italiene. El a fost, de asemenea, activ în televiziune, jucând în adaptările televizate ale spectacolelor sale de teatru, precum și în miniserialele Storie della camorra (1978) și Caracatița 3 (1987). În 1978 a părăsit compania tatălui său pentru a-și fonda propria companie, care a pus în scenă spectacolele atât cu piesele de teatru ale familiei sale, cât și cu piesele de teatru ale lui Gogol, Molière, Pirandello și alții, făcând mai multe turnee în Franța, Germania și Elveția. În 2001, cu prilejul aniversării a 50 de ani de activitate teatrală, a primit premiul Personalità Europea la Campidoglio. La 28 iunie 2011 i-a succedat lui Maurizio Costanzo ca director artistic al Teatrului Parioli din Roma, care a devenit astfel Teatrul Parioli-Peppino De Filippo. De Filippo a murit la Roma pe 31 martie 2018, la vârsta de 87 de ani, în urma unei pneumonii.

Gara Felixstowe este punctul terminus estic al liniei Felixstowe în estul Angliei și este singura gară care mai există care deservește orașul de coastă Felixstowe, Suffolk. Se află la 25,2 km de Ipswich și la 135,8 km de Londra Liverpool Street. Stația precedentă este Trimley. Codul gării în sistemul feroviar britanic este FLX. Această gară a fost deschisă de Great Eastern Railway în anul 1898 cu numele de Felixstowe Town, pentru a o distinge de celelalte gări Felixstowe Pier și Felixstowe Beach. Acestea din urmă au fost închise între timp. Gara este în prezent gestionată de Greater Anglia, care operează toate trenurile de servire. Calea ferată din Westerfield spre Felixstowe a fost deschisă de către Felixstowe Pier and Railway Company pe 1 mai 1877. Prima gară a fost la Felixstowe Pier și o a doua a fost inaugurată la puțin timp după la Felixstowe Beach. Principalul promotor, Colonelul George Tomlin, a fost criticat în Suffolk Chronicle pentru construirea de gări acolo unde „crede el că oamenii ar trebui să fie, în loc de acolo unde oamenii trăiesc de fapt”. S-a susținut că gara Felixstowe Beach a fost construită astfel încât să fie cât mai departe de Ordnance Hotel, deținut de către rivalul său, John Chevalier Cobbold. Pe 19 iulie 1933, o eroare de semnalizare a cauzat ca o locomotivă să ruleze înapoi către garnitura de vagoane după ce anterior s-a decuplat de la acestea. Un număr de 13 persoane au fost rănite în acest incident.

Sezonul 2006-2007 este al treilea sezon în liga a II-a, după ce echipa s-a reîntors din liga a III-a. Antrenor este Haralambie Antohi, dar acesta este înlocuit pe bancă atât de Liviu Ciobotariu, cât și de Adrian Hârlab pe la finalul sezonului, oricum este un sezon mai complicat nu neaparat greu sau ușor dar complicat, două echipe din această serie promovează FC Delta Tulcea și Gloria Buzău prima nu poate evolua în liga I fiindcă nu are un stadion important pentru meciurile din liga 1 și astfel promovează Dacia Mioveni în locul ei, a doua promovată primește șansa de a evolua în liga 1 fără probleme dat fiind stadionul pe care îl au și pe care îl dispuneau pentru meciurile din liga 1. Clasamentul după 34 de etape se prezintă astfel:

Odată cu intrarea României în război în anul 1916, Ioan Roșiu a fost pus sub pază politică de autoritățile austro-ungare. S-a născut la Reșița în 12 august 1885, unde urmează și cursurile școlii primare. Clasele liceale le promovează la gimnaziile din Timișoara, Lugoj și Beiuș, iar studiile universitare în Budapesta și Cluj-Napoca. Funcționează ca preot în Ghilad, unde în toamna anului 1918 se află în fruntea acțiunii sătenilor pentru instaurarea unei conduceri românești în comună.

Ceara de albine (Cera alba) este o ceară de origine naturală, produsă de către albinele din genul Apis. Utilizările cerii de albine sunt prea multe pentru a le enumera, dar acestea includ fabricarea de lumânări, creioane, lustruirea mobilei și pentru impermeabilizare. Ceara de albine este însă un ingredient folosit și în multe produse și tratamente cosmetice. Balsamurile pentru buze, cremele de față și corp, ceara pentru epilare, unele proceduri dentare și unele operații reconstructive folosesc ceara de albine. Prelucrarea cerii de albine depinde de fiecare produs în parte. Ea se topește la aproximativ 80 de grade C, dar este moale și flexibilă și la temperaturi mai scăzute.

Pitulicea de ienupăr (Phylloscopus nitidus), numită și pitulice de Caucaz, pitulice caucaziană, este o pasăre mică, insectivoră, migratoare din familia filoscopide care cuibărește pe pantele montane din nordul Turciei, Caucaz și nordul Iranului în pădurile de foioase mai ales în cele de fag, stejar sau ienupăr sau în pădurile mixte de conifere și anin. Iernează în sudul Indiei și în Sri Lanka. Foarte rar apare accidental în Insulele Britanice, Franța, Germania, Suedia, Israel, Bahrein etc. În România a fost observată de 2 ori, în octombrie 2016 și septembrie 2018, în tabără de inelare de pe Grindul Chituc. Este o pasăre de talie mică, are o lungime de 10-11 cm și o greutate de 6,5-9 g. Se asemăna cu pitulicea verzuie după penaj, înfățișare și comportament. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj. Are o sprânceană lungă și lată de culoare galbenă care se termină brusc la baza ciocului și se extinde dincolo de partea posterioară a regiunii auriculare și o dungă peste ochi măsliniu-închisă la fel de lungă. Obrazul și regiunea auriculară sunt galbene. Creștetul și părțile superioare, aripa și coada sunt verzi-măslinii (cenușii sau brun-cenușii în penajul uzat). Are o dunga alară transversală galben-deschisă pe supraalarele mari, și uneori o urmă a celei de-a doua dungi alare pe supraalare mijlocii. Părțile inferioare sunt albicioase, cu o nuanță galbenă pe bărbie, gatlej, piept și tectricele subcodale, unii indivizi sunt în întregime galbeni dedesubt. Se hrănește cu diferite insecte mici și păianjeni. Cuibul sferic și-l amplasează pe pământ, de obicei sub plante înalte, pe malul unui râu de munte sau pe o pantă. El este făcut de femelă din iarbă uscată, frunze, mușchi, fibre de plante și păr de animale. Ponta constă din 4-5 ouă, uneori din 6. Incubația este asigurată numai de către femelă și durează 14-16 zile. Puii din cuib sunt îngrijiți și hrăniți de ambii părinți, ei părăsesc cuibul după 14-16 zile de la eclozare. Denumirea latină Phylloscopus a genului, provine din cuvintele latine phyllo (din greacă phullon) = frunză + scopus (din greacă skopos) = cercetător, observator, examinator, căutător, deoarece acest gen include specii care își petrec o mare parte din timpul lor hrănindu-se în arbori "examinând frunzele". Denumirea latină a speciei nitidus (= strălucitor, lucitor) indică faptul că ea are un colorit verzui-măsliniu strălucitor pe părțile superioare. Pitulicea de ienupăr este o specie monotipică, nedivizată în subspecii. Complexul "pitulicii verzui", care include, în afară de subspeciile pitulicii verzui (Phylloscopus trochiloides), și pitulicea de ienupăr (Phylloscopus nitidus) și pitulicea verzuie siberiană (Phylloscopus plumbeitarsus), nu este ușor de tratat taxonomic clar și coerent. Aceste subspecii și specii sunt apropiate mai ales din punct de vedere clinal și sunt evident înrudite îndeaproape, atât morfologic, cât și vocal. Deoarece pitulicea de ienupăr are un areal alopatric în Caucaz, separat de celelalte specii ale acestui complex printr-un gol foarte întins, în ciuda prezenței unui habitat adecvat, și întrucât ea este identificată întotdeauna pe criterii morfologice și prezintă unele diferențe vocale, ea este tratată ca o specie distinctă. Pitulicea de ienupăr are un areal de cuibărit izolat și destul de limitat în nordul Turciei, Caucaz, Transcaucazia, nordul Iranului și în regiunile montane adiacente. La sfârșitul verii migrează în direcția est-sud-est prin Sind și nord-vestul Himalaiei pentru a ierna în sudul Indiei (Gații de Vest, Kerala, Tamil Nadu), dar mai ales în Sri Lanka, iar un număr mic și în sudul Pakistanului (în sudul provinciei Sind). În România pitulicea de ienupăr a fost observată de 2 ori, în octombrie 2016 și septembrie 2018, în tabără de inelare de pe Grindul Chituc. Primul exemplar (un juvenil) observat în România a fost capturat pe data de 5 octombrie de Bărbos Lőrinc și Marton Attila, și recapturat o săptămână mai târziu, pe 13 octombrie 2016, într-o condiție fizică bună. Pitulicea de ienupăr se asemăna cu subspecia viridanus a pitulicii verzui (Phylloscopus trochiloides), dar are părțile superioare verzi asemănătoare cu cele ale pitulicii sfârâitoare (Phylloscopus sibilatrix), sprânceana galbenă foarte evidentă, clar delimitată, și obrajii, gâtlejul, laturile gâtului și partea superioară a pieptului gălbui. Coloritul galben și verde se pierde cu ușurință printre frunzișul luminat de soare, și prin urmare asemănarea cu subspecia viridanus se amplifică adesea pe teren. Dunga transversală alb-gălbuie de pe aripă (dunga alară) este evidentă și uneori este vizibilă o urmă scurtă a celei de-a doua dungi alare. Sprânceana galbenă se termină brusc la baza ciocului și nu se extinde pe frunte ca la majoritatea pitulicilor verzui. Capul este proporțional mai mare și ciocul mai puternic. Strigătul de contact se aseamănă cu cel al pitulicii verzui siberiene (Phylloscopus plumbeitarsus) și constă dintr-un "tiss-suii" sau "tssiurr" înalt, clar disilabic. Cântecul este foarte asemănător cu cel al pitulicii verzui, dar adesea dar diferă prin includerea unui tril sec sau a unei fraze bâzâitoare, "tsii-tserrr"; un cântec poate include până la trei de astfel de fraze, dar obișnuit una sau două. Este destul de activă și în continuă mișcare ca și pitulicea verzuie, și se deplasează iute prin coroanele copacilor. Este o pitulice de talie mică sau mijlocie care se asemăna cu pitulicea verzuie (Phylloscopus trochiloides) după penaj, înfățișare și comportament. Are o lungime de 10-11 cm și o greutate de 6,5-9 g. Are o sprânceană lungă și lată de culoare galbenă strălucitoare (galben-lămâi) care se extinde dincolo de partea posterioară a regiunii auriculare; sprânceană se termină brusc la baza ciocului și nu se extinde pe frunte. Sprânceană este accentuată de o dungă oculară măsliniu-închisă la fel de lungă și o semilună oculară inferioară albicioasă vădită. Fața (obrazul și regiunea auriculară) sunt de asemenea galben-strălucitoare (galben-lămâi), ușor pătate cu măsliniu pe margini. Creștetul și părțile superioare, inclusiv tectricele supraalare, sunt de culoare verde (verde-măslinie) strălucitoare, destul de deschisă (cenușii până la brun-cenușii în penajul uzat). Remigele aripii și rectricele cozii sunt brun-măslinii și au marginile steagurilor externe de culoare verde (verde-măslinie) strălucitoare. Vârfurile supraalarelor mari sunt galben-deschise și formează împreună o dungă transversală (dungă alară) galbenă bine dezvoltată pe aripă; această dungă este destul de lungă și lată (are o lățime de 1-2 mm) și se termină de obicei mai lat la ambele capete. Vârfurile supraalarelor mijlocii sunt și ele galben-deschise și formează uneori a doua dungă alară galbenă slab dezvoltată, scurtă și subțire, abia vizibilă; dungă alara de pe supraalarele mijlocii este adesea prezentă numai în penajul proaspăt de primăvară. Părțile inferioare în penajul proaspăt sunt albicioase, cu o nuanță galbenă intensă (galben-lămâi) variabil extinsă, unele cu galben numai pe bărbie, gatlej, laturile gâtului, piept și tectricele subcodale, altele în întregime galbene pe părțile inferioare (în penajul uzat galbenul uneori lipsește). Tectricele subalare sunt galbene (ele se văd adesea ca pene răsfirate pe curbura aripii). Irisul brun-închis. Mandibula superioară brun-închisă (corniu-închisă), mandibula inferioară de culoare vie mai deschisă - portocalie, galbenă sau rozacee. Picioarele variabil colorate, brunii sau cenușiu sau verde-măslinii, cu marginea posterioară gălbuie, sau brun-deschisă sau rozacee. Adultul în penajul uzat de vară are părțile superioare brun-cenușii sau cenușii, părțile inferioare sunt neuniform galben-murdare. În penajul uzat galbenul de părțile inferioare uneori lipsește. Dungă alara de pe supraalarele mijlocii poate lipsi. Juvenilul toamna este asemănător ca adultul sau cu pasărea în prima iarnă, dar are penajul ceva mai strălucitor și părțile inferioare sunt uniform galbene. Cu toate că în linii mari are aceeași mărime și înfățișare ca și pitulicea verzuie (Phylloscopus trochiloides), pitulicea de ienupăr diferă subtil dar invariabil prin următoarele trăsături de subspecia viridanus a pitulicii verzui (în ordinea importanței): Sprânceana, fața și toată partea inferioară, sunt de culoare deschisă galben-strălucitoare, în mod evident mai mult decât la majoritatea indivizilor subspeciei viridanus ce au o nuanță mai gălbuie. Puțini indivizi ai subspeciei viridanus au o nuanță gălbuie puțin mai intensă pe cap și pe părțile inferioare, mai ales pe abdomen și flancuri, față de majoritatea, dar pitulicea de ienupăr este în orice caz mai saturată cu galben mai ales pe sprânceana, bărbie, gâtlej și piept. În acest caz este important de luat în considerație ansamblul complet de caracteristici ai subspeciei viridanus, inclusiv părțile superioare ușor mai întunecate și mai cenușii și cel puțin elementul albicios de pe sprânceană, obraji, bărbie și gâtlej, acestea fiind în întregime galben-lămâi la pitulicea de ienupăr. Părțile superioare la pitulicea de ienupăr sunt ușor mai mai deschise la culoare și au o nuanță verzuie mai strălucitoare, mai puțin cenușie. Pitulicea de ienupăr are sprânceana lungă și lată, care se termină brusc la baza ciocului, ca la majoritatea pitulicilor verzui siberiene (Phylloscopus plumbeitarsus), și nu se extinde pe frunte ca la majoritatea pitulicilor verzui (subspecia viridanus). În general la pitulicea de ienupăr dunga alară posterioară de pe supraalarele mari este mai lungă și mai lată, și se termină de obicei mai lat la ambele capete. La subspecia viridanus a pitulicii verzui dunga alară este mai îngustă și mai scurtă, fiind limitată numai la câteva supraalare mari centrale, și de obicei dispare treptat spre ambele capete, neajungând la marginea aripii sau la remigele terțiare. Uneori pitulicea de ienupăr are o urmă a celei de-a doua dungi alare (anterioare) pe supraalare mijlocii, care este foarte scurtă și subțire (aceasta este foarte rară la subspecia viridanus a pitulicii verzui). În medie proiecția remigelor primare la pitulicea de ienupăr este puțin mai lungă decât la subspecia viridanus (dar există multe coincidențe). Cu toate că adesea este dificil de stabilit precis mărimea pitulicii de ienupăr fără a o captura, ea are în medie o talie un pic mai mare și aripa mai lungă față de subspecia viridanus (dar există multe coincidențe) și proporțional dimensiunile capului și a ciocului sunt adesea evident mai mari decât la subspecia viridanus. Pe lângă aceste trăsături distinctive există diferențe vocale subtile, dar destul de utile. O pitulice văzută bine de la o distanță mică și într-o lumină bună care are sprânceana, laturile capului și o mare parte a părților inferioare, în special bărbia și gâtlejul de culoare galben-lămâi strălucitoare, și părțile superioare de culoare verde destul de deschisă și strălucitoare și la care alte diferențe susțin identificarea, inclusiv strigătul disilabic sau cântecul caracteristic, poate fi considerată cu certitudine o pitulicea de ienupăr. Dar în practică, locul de unde ea cântă este adesea cel mai bun indiciu. Culoarea galbenă este adesea dificil de deslușit sau de apreciat corect atunci când pitulicea este văzută în coroana luminată de soare a arborilor foioși. Pitulicea verzuie se deosebește de pitulicea arctică (Phylloscopus borealis) prin coloritul galben de pe părțile inferioare, părțile superioare verzi mai deschise, talia puțin mai mică și absența nuanței cenușii sau a petelor cenușii de pe laturile părții posterioare a gâtlejului și a pieptului. Adulții năpârlesc de două ori pe an. Năpârlirea postnupțială parțială a păsărilor adulte are loc în locurile de cuibărit sau în apropierea lor înainte de migrație la sfârșitul verii (în iulie-septembrie), și cuprinde tectricele corpului și unele tectricele alare, rareori și unele remige terțiare mediale impare și un număr variabil de rectrice centrale ale cozii. Năpârlirea prenupțială completă (inclusiv a aripilor și cozii) atât a păsărilor adulte cât și celor din primul an de viață are loc în cartierele de iarnă, din februarie până la jumătatea lunii martie. Juvenilii năpârlesc parțial, ei își schimbă în iulie-septembrie tectricele corpului, uneori remigele terțiare mediale, și câteva tectrice supraalare, câteodată rectricele centrale ale cozii. Cântă de la sfârșitul lui aprilie până la sfârșitul lui iulie. Strigătele și cântecul sunt foarte asemănătoare cu cele ale pitulicii verzuii (Phylloscopus trochiloides, subspecia viridanus). Strigătul de contact este foarte asemănător ca strigătul pitulicii verzui siberiene (Phylloscopus plumbeitarsus), și după cum se pare indistinct de el, și constă ditr-un "tiss-suii" sau "tssiurr" înalt, disilabic. Unele variante pot fi transcrise, ca un "dishuit", așa cum zic francezii cifrei 18 "dix-huit".După unii autori strigătul de contact este un "ci-uii" sau "cii-uii" puternic și ascuțit, sau un "cirr-ir-ip", "tissic", "tirririp" sau un "zilip" răsunător. Când este alarmată sau excitată scoate un "ci-vii ci-viii" rapid și repetat și un "ci-ru-uiit" mai lung și mai plăcut, aproape trisilabic. În afara sezonului de cuibărit, se întâlnește în păduri până la altitudini de 2400 m, precum și în grădini, parcuri, livezi și la marginile terenurilor agricole. Este o pasăre vioaie și nu stă locului nici o clipă când își caută hrana, zboară dintr-un loc într-altul fâlfâind din aripi. Își procură hrana singur sau în perechi. La sfârșitul sezonului de cuibărit și în pasaj se adună în cârduri sau se alătură stolurilor mixte formate de alte păsări insectivore mici, cum ar fi pițigoii (Parus). Este o specie teritorială; teritoriul ocupat de o pereche este apărat contra altor genuri de păsări, mai ales față de pitulicea mică (Phylloscopus collybita) și pitulicea caucaziană (Phylloscopus sindianus, subspecia lorenzii). Își caută hrana în principal în etajele mijlocii și superioare ale coronamentului copacilor de foioase mai ales la periferia coroanei. În etajul inferior al pădurii coboară rar, deși uneori vânează printre ferigi. Majoritatea insectelor le prinde prin frunziș. Se hrănește atât cu insecte târâtoare, pe care le prinde de pe suprafața frunzelor și ramurilor, cât și zburătoare. Insectele zburătoare sunt colectate de pe suprafața vegetației sau prinse în aer, sărind după ele de pe ramurile terminale sau le prinde planând în aer. Pitulicea de ienupăr este o pasăre migratoare. Iernează în sudul Indiei și Sri Lanka, iar un număr mic și în sudul Pakistanului (în sudul provinciei Sind). Pleacă din locurile de cuibărit în august și pasajul continuă până la începutul lui octombrie, excepțional până la mijlocul lui noiembrie. Trece în pasaj prin Iran de la mijlocul lui august și în Pakistan (în special din Punjab până la Sind) de la sfârșitul lui august/începutul lui septembrie până la sfârșitul lui octombrie; căile migrației trec în principal prin văile râurilor și defileurile montane. Se întâlnesc în număr mare în India și Sri Lanka de la începutul lui septembrie, dar majoritatea ajung în cartierele de iarnă în octombrie. Migrația de primăvară spre locurile de cuibărit începe în martie, dar cartierele de iernat sunt părăsite în mare parte până la mijlocul lui aprilie. Este mai numeroasă primăvara la nordul și estul traseului de migrație de toamnă (spre est până în Nepal, Sikkim și vestul Bengalului) de la mijlocul lui martie până la mijlocul lui mai. În pasajul de primăvară trece prin nordul Pakistanului de la sfârșitul lui martie până la sfârșitul lui mai și prin zona sud-caspică de la mijlocul lui aprilie până la mijlocul lui mai (majoritatea la începutul lui mai). Primele păsări sosesc în locurile de cuibărit din Caucaz și nord-estul Turciei la sfârșitul lui aprilie, dar cele mai multe în primele 10 zile ale lunii mai. Apare accidental sau rar în pasajul de toamnă în unii ani în Oman și excepțional la mijlocul iernii pe coasta rusă a Mării Negre. În timpul migrației apare rar în pasaj în Bangladeș. Apariții accidentale extrem de rare au fost înregistrate în Insulele Britanice, Franța, Germania, Suedia, România, Israel și Bahrein. Specia nu este amenințată cu dispariția la nivel global (LC după criteriile IUCN). Este comună sau în unele locuri numeroasă. Nu există informații despre populația totală cuibăritoare, dar arealul de cuibărit s-a extins din anii 1930 în nord-vestul Caucazului și în nordul Turciei până în nord-vestul Anatoliei; probabil cuibărește și în vestul Pakistanului (Belucistan). Există puține date privind densitățile populațiilor; densitățile variază de la 3 teritorii individuale pe 4 ha până la 11 pe 30 ha, dar de-a lungul văilor râurilor se întâlnesc 7 masculi cântători pe un km. În pădurile montane din Azerbaidjan densitățile cresc cu altitudinea, de la 0,2-2,1 păsări/km în pădurile de la altitudini mai joase la 6-14 păsări/km în cele de la altitudini medii. Populația europeană estimată de perechi cuibăritoare.

Étienne Gilson () a fost un filosof și un istoric francez. Prin studiile sale, Gilson a contribuit în mod semnificativ la renașterea interesului pentru studiile de filosofie medievală. De asemenea, este considerat a fi unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai neotomismului, curent de gândire care încearcă să răspundă la marile întrebări și provocări ale modernității plecând de la filosofia și teologia Sfântului Toma de Aquino.

Situată pe fosta linie Birmingham West Suburban, University a fost construită în 1977/8 ca parte a dezvoltării liniei Cross-City. Garaa a fost deschisă pe 8 mai 1978 de către William Rogers, Secretarul de Stat pentru Transporturi. Deși aceasta a fost prima stație din acest nou proiect, este situată la o scurtă distanță de fosta gară Somerset Road, care a fost închisă în anii 1930. Linia a fost electrificată în anul 1993 și trenuri electrice din clasa 323 au fost introduse de către British Rail pentru serviciile locale. În 2017, a fost anunțat că gara University ar putea primi până la 10 milioane de lire sterline drept fond de dezvoltare pentru a îmbunătăți experiența pasagerilor și de a reduce supraaglomerarea, ca parte a unei strategii guvernamentale dedicată Midlands. Accesul pietonal se face prin University Road West, în apropiere de Medical School și stația de autobuz - la aproximativ de 330 de metri (300 la deal din Piața Universității. Din cauză că gara este localizată pe un drum mic în campus, nu există nici un loc parcare. Cu toate acestea, gara Selly Oak, care se află în apropeire, are o parcare. Gara este situată de-a lungul canalului Worcester and Birmingham, un traseu popular pentru ciclism și jogging. Accesul este la nivel cu strada. Gara este singura din Marea Britanie construită cu scopul de a deservi o universitate. Pe peronul 2 există o sală de așteptare. Există și două automate de bilete și două ghișee care sunt deschise toată ziua de luni până sâmbătă și de la 9:20 duminica. Ambele peroane pot fi accesate cu liftul. În 2009, au fost instalate bariere automate de bilete. Gara este deservită de trenuri locale operate de West Midlands Trains cu trenuri din clasa 323 cu trei sau șase vagoane. Pentru distanțe mai lungi, trenurile operate de West Midlands Trains spre Hereford și de CrossCountry spre Cardiff și Nottingham sunt de tipul Turbostar, pe bază de motorină. Gara University este a șasea cea mai aglomerată gară din zona West Midlands în ceea ce privește numărul de pasageri și cea mai aglomerate fără o legătură directă spre Londra. În anul financiar 2009-2010, peste două milioane de bilete au fost vândute spre și dinspre gară. Toate serviciile de la peronul 1 opresc la Birmingham New Street, cu un timp mediu de călătorie de 8 minute. Sala principală a gării este la nivel cu strada, astfel că se paote ajunge ușor la la casa de bilete și podul peste peroane. Pentru a ajunge pe peron, există lifturi pe pod. Gara are o poartă automată de bilete largă, care poate fi utilizată de persoanele în scaune cu rotile.

Alessandra Belloni (născută la 24 iulie 1954 la Roma) este o cântăreață, cantautoare, bateristă - virtuoz al tamburinei, dansatoare ,coregrafă, etnomuzicolog, terapistă prin dans și profesoară italo-americană, cunoscută pentru interpretările și cercetările ei în domeniul folclorului italian (musica popolare), mai ales al tarantellei, în acompaniament de tamburină. Belloni s-a născut în 1954 la Roma, ca fiică a unui cioplitor în marmură și al unei femei dintr-o familie cu tradiții muzicale din Rocca di Papa din Lazio. Bunicul ei matern, brutar de profesie, a fost vestit în satul său pentru interpretarile sale la tamburină și la alte instrumente muzicale. La 17 ani in 1971 ea a plecat la New York să-și viziteze sora și ca să urmeze o carieră muzicală. În 1974 a studiat actoria la Studioul HB și a jucat pentru o surtă vreme în cinema, intre altele, jucând rolul unei prințese turce în filmul lui Federico Fellini, „Casanova”, pentru care a învățat „dansul din buric”. Ea a studiat la Universitatea din New York cu Dario Fo, de asemnea a făcut studii de canto cu Michael Warren si Walter Blazer. În anul 1980 împreună cu John La Barbera, Belloni a înființat trupa de teatru, dans popular și muzica „I Giullari di Piazza” (Jonglerii din piață) cu care a facut turnee în spectacole în Statele Unite și în Europa, De asemenea a devenit artista in rezidenta a catedralei episcopaliene St John the Divine din New York. Belloni s-a perfecționat cu percuționistul sicilian Alfio Antico în tehnica cântatului la tamburină, de asemenea a colaborat cu percuționistul Glen Velez, figură conducătoare în renașterea tobelor manuale cu ramă în America, pe care l-a cunoscut in 1982 când a lucrat la „Bread and Puppet Theatre”Velez i-a facut cunoscută cartea lui Ernesto de Martino «La Terra del Rimorso »(Pământul remușcării) care i-a trezit interesul de a studia tarantismul din Apulia. Incepand din anul 1984 Belloni a luat parte la serbarea lui San Rocco di Torrepaduli la Salento în Apulia, o festivitate de vară cu participarea de tamburine și cu tarantele de tip pizzica. Fostul ei soț a fost Dario Bollini. Alessandra Belloni predă dansuri traditionale din cadrul unor ritualuri lecuitoare antice destinate femeilor care au suferit de sexualitate inhibată, abuz sexual, oboseală și senzația ca sunt legate ca într-o pânză de păianjen. Tarantismul sau „mușcătura de păianjen” era o formă de isterie care se vindeca de obicei prin cântat din tobă și prin dansul antic numit „pizzica tarantata”. Pizzica înseamnă înțepătură, iar femeia deprimată și singură care a suferit de tarantism se numește tarantata. Dansul ecstatic este destinat să exorcizeze otrava mușcăturii și să restaureze sănătatea. Belloni a studiat și tradițiile Madonei Negre mai ales serbările Madonei din Montevergine din Campania, unde există, de asemenea, practici de dans extatic din perioada pre-creștină, elenă. ea a apelat și la tradiții de artă și cântare din tobe din Brazilia, inclusiv toba oceanică Remo, care făceau parte din cultul lui Yemanja și Oshun, precum și la arta toboșarilor din Africa. În afara reinvierii muzicii tradiționale, Belloni a compus și cântece folk originale inspirate de Madona Neagră și de teme braziliene precum și cântece de dragoste în tradiția italianăBelloni se ocupă și cu terapie prin dans, cura pe care o practică numindu-se „Rythm is the Cure” in care participantele poarta eșarfe roșii. Din anul 2009 ea conduce la New York un ansmablu de femei cântând la tobă numit „Fiicele lui Cybele”.Spectacolele ei „Rhythm is the Cure” și „Tarantella Spider Dance” combină muzică. dansuri tammuriata, joc din tobă, drama, dansuri ale focului si ale aerului,etc. Spider Dance incepe cu nașterea Femeii Păianjen si urmareste dezvoltarea dansului pizzica tarantata de la ritualurile antice ale lui Cybele și Dionysos și până la folclorul italian de azi. Belloni a fost căsătorită în trecut cu Dario Bollini care a regizat o parte din filmele de televiziune despre activitatea ei.

După moartea Episcopului de Bacău Iosif Bonaventura Berardi, condițiile epocii nu au mai permis niciunui episcop să poarte titlul de episcopi de Bacău. Neobținându-se din partea Imperiului Otoman firmanul de rezidență al episcopului latin în Principatul Moldovei s-a trecut la înființarea Vicariatului Apostolic al Moldovei, organizare bisericească care a funcționat până în anul 1884, când a fost înființată Episcopia de Iași ce a pus capăt vacanței episcopale din Moldova. În această perioadă s-au succedat un număr de 12 vizitatori apostolici.

Șefii executivului statelor suverane sunt în principal șefii de stat și șefii de guvern: Un șef de stat este o persoană fizică, uneori juridică, care reprezintă simbolic continuitatea și legitimitatea statului. Lui îi sunt rezeraavate în mod tradițional diverse funcții: reprezentarea externă, promulgarea legilor, nominalizarea titularilor unor funcții publice la nivel înalt. În funcție de stat el poate fi cel mai important deținător al puterii executive sau doar să personalizeze puterea supremă exercitată în numele lui de alte personalități politice. Un șef de guvern este o persoană fizică care deține primul sau al doilea rol executiv (conform tipului de regim politic) și se află în fruntea guvernului adică a totalității miniștrilor sau secretarilor de stat însărcinați cu responsabilități executive. În cazul teritoriilor autonome și a altor colectivități nesuverane, adică dependente de un stat suveran, titlurile șefului executiv local sunt diferite: prefect, bailiff, guvernator, președinte, etc.

Bazilica paleocreștină cu criptă din Niculițel este un monument istoric aflat pe teritoriul satului Niculițel, comuna Niculițel. Monumentul a fost descoperit întâmplător, în primăvara anului 1971, după ce o serie de ploi torențiale a provocat dezvelirea unei porțiuni din cupola criptei, într-o zonă locuită și la intersecția unor căi de acces. Se găsește la circa 10 km de Castrul roman Noviodunum

Porțile Ciliciene sau Pasul Gülek este o trecătoare prin Munții Taurus care leagă câmpiile joase ale Ciliciei de Podișul Anatolian, prin cheile înguste al râului Gökoluk. Cea mai mare altitudine a zonei este de aproximativ 1000 m. Porțile Ciliciene au reprezentat o importantă arteră comercială și militară timp de milenii. La începutul secolului al XX-lea, prin ele a fost construită o cale ferată cu ecartament îngust, iar astăzi trece prin ele Autostrada Tarsus-Ankara (E90, O-21). Capătul sudic al Porților Ciliciene este la aproximativ 44 km nord de Tarsus, iar capătul nordic duce spre Cappadocia . Yumuktepe (modernul Mersin), care păzește partea Adana a porții, cu 23 de straturi de ocupație, era la 4500 î.Hr. una dintre cele mai vechi așezări fortificate din lume. Calea antică era o potecă pentru caravanele de cai, nu pentru vehiculele cu roți. Hitiții, grecii, Alexandru cel Mare, romanii, mongolii și cruciații au călătorit cu toții pe această rută în timpul campaniilor lor. Biblia mărturisește că Sfântul Paul din Tarsus și Sila au mers pe aici în timp ce treceau prin Siria și Cilicia. Cartea Galateanilor vorbește despre orașele Derbe, Lystra și Iconium - orașe vizitate de Pavel în prima călătorie (Fapte 14, Galateni 1: 2), în scopul întăririi bisericilor lor, la începutul celei de-a doua predicări (Faptele Apostolilor 15: 40-41). Distanța de la Platoul anatolian la Câmpia ciliciană este de aproximativ . În antichitate, aceasta era o călătorie de aproape cinci zile. Armata celor zece mii, Alexandru cel Mare înainte de bătălia de la Issus, Paul din Tarsus pe drumul său spre Galateni și o parte a armatei de la Prima Cruciadă au trecut prin Porțile Ciliciene. Cruciații s-au aliat cu Regatul Armean al Ciliciei. Deasupra Porților la sud - vest este Gülek Kalesi (armeană: Kuklak; Arab: Kawlāk), o fortificație mare antică, care păstrează dovezi ale perioadelor de ocupație bizantină și arabă, dar este în primul rând o construcție armeană din secolele 12 și 13. Pereții și turnurile sale de la sud și vest acoperă o distanță de peste 450 de metri. De asemenea, în vecinătatea Porților se află un fort construit în anii 1830 de Ibrahim Pașa al Egiptului în timpul campaniei sale siriene împotriva otomanilor. Când inginerii germani lucrau la căile ferate din Bagdad dintre Istanbul și Bagdad, nu au reușit să urmeze traseul vechi, strâmt, îngust și încurcat al acestor porți. Seria de viaducte și tuneluri pe care le-au construit se numără printre minunile ingineriei căilor ferate. Calea ferată a fost deschisă în 1918; linia de lucru cu ecartament îngust mutat trupele otomane și materialul de război pe frontul Mesopotamiei în ultimele luni ale primului război mondial.

Modern Electrics a fost o revistă tehnică dedicată experimentelor radioamatorilor, considerată prima revistă de electronică din lume. Revista a apărut în perioada 1908 - 1914. Modern Electrics a fost creată de Hugo Gernsback și a început să apară din aprilie 1908. Inițial revista a fost tipărită cu scopul de furniza informații de comandă prin poștă a unor piese de radio și să promoveze radioamatorismul ca hobby, dar mai târziu a devenit un suport pentru povești de ficțiune bazate pe tehnologie. Prima ficțiune a apărut în ediția din aprilie 1911, iar foiletonul cu 12 episoade scris de Hugo Gernsback a fost ulterior publicat ca romanul Ralph 124C 41+. Tirajul revistei a crescut rapid, de la 2000 de reviste la început la 52000 în 1911. În 1908, revista a anunțat așa-zisul "registru fără fir" ("wireless registry"), o listă de proprietari de aparate de radio, tipul de echipament deținut și modul în care acesta era operat. Sub auspiciile ei, în ianuarie 1909 a fost fondată Wireless Association of America, care a adunat 10.000 de membri într-un an. În 1912, Gernsback a estimat că 400.000 de oameni în Statele Unite erau implicați în radioamatorism. Revista a fost vândută în 1913 și a încetat să fie publicată în 1914. A fost unită cu Electrician and Mechanic pentru a forma revista Modern Electrics and Mechanics. Experiența pe care Gernsback a câștigat-o cu Modern Electrics l-a determinat să creeze revista Electrical Experimenter în 1913 și revista pulp dedicată exclusiv domeniului științifico-fantastic Amazing Stories în 1926.

Acest braț este denumit așa din cauza proximității acestuia cu constelația Echerul pe Sfera cerească Brațul Echerul propriu-zis este de fapt partea brațului din apropierea Centrului Galactic, în timp ce zonele cele mai exterioare ale brațului sunt numite Brațul Lebăda. Deși cei doi termeni sunt utilizați, în general, separat, pentru a desemna brațul întreg, este corect să se folosească termenul Brațul Echerul-Lebăda. Brațul Echerul are raza de 15,5 ± 2,8 kpc și este situat în afara Brațului Perseu. La fel ca multe alte galaxii de tip similar, Calea Lactee constă dintr-o mare masă de stele având, prin gravitație forma unui disc relativ plat. Discul rotindu-se, corpul central dens de stele al Galaxiei se deplasează la viteze mai mari decât cele aflate către marginea discului. Ca urmare, modelul de stele din cadrul Galaxiei, văzută direct de deasupra sau de dedesubtul discului, are formă de spirale. Din cauza variațiilor gravitaționale localizate, modelul său de spirală are mai multe brațe spirale distincte, în care se află un număr foarte mare de stele.

Luna nu are o atmosferă semnificativă, ceea ce minimizează consecințele eroziunii ca efect al vremii; nu are nicio formă anume a plăcilor tectonice, prezintă o gravitație mai mică și se răcește mai repede. Geomorfologia complexă a suprafeței lunare este rezultatul unei combinații de procese, în special craterele de impact și vulcanismul. Luna este un corp diferențiat, prezentând scoarță, manta și miez. Studiile geologice asupra Lunii se bazează pe o combinație de observații ale telescoapelor aflate pe Pământ, măsurători ale nave spațiale orbitale, analiză a probelor lunare și a datelor geofizice. Diverse eșantioane (totalizând 380,96 kg de roci și sol selenar) au fost colectate în mod direct în timpul aselenizărilor asociate programelor Apollo (din 1969 până în 1972). De asemenea, trei nave spațiale robotice sovietice au colectat și adus pe Pământ alte 326 g de astfel de materiale (din 1970 până în 1976). Luna este singurul corp extraterestru pentru care există mostre cu un context geologic cunoscut. Câțiva meteoriți lunari au fost identificați pe Pământ, deși craterele sursă de pe Lună nu sunt cunoscute. O parte substanțială a suprafeței lunare nu a fost încă explorată și o serie de întrebări asupra geologiei Lunii așteaptă încă răspuns. Pentru o lungă perioadă de timp, întrebarea fundamentală cu privire la istoria Lunii s-a referit la originea acesteia. Primele ipoteze au inclus fisiunea acesteia din masa Pământului, capturarea și co-acumularea. Astăzi, ipoteza impactului gigantic este teoria acceptată pe scară largă de către comunitatea științifică. Istoria geologică a Lunii a fost definită în șase epoci majore, denumite calendarul geologic lunar. Acum aproximativ 4,5 miliarde de ani, nou-fomata Lună se afla în stare topită și orbita mult mai aproape de Pământ, fiind supusă forței mareice. Aceste forțe mareice au deformat corpul topit într-un elipsoid, cu axa majoră orientată către Pământ. Rapid după format crustei lunare (sau chiar în timpul formării sale), diferite tipuri de magme cu conținut ridicat de magneziu au dat naștere la norite și troctolite, deși adâncimea exactă la care aceast proces a avut loc nu sunt cunoscute cu exactitate. Teorii recente sugerează că plutonismul rocilor de magneziu a fost în mare măsură limitat la regiunea Procellarum KREEP Terrane și că aceste magme sunt legate genetic de KREEP într-o manieră dată, deși originea lor este încă dezbătută în comunitatea științifică. Cea mai veche rocă din stratul de magneziu are vârsta de cristalizare de aproximativ 3,85 Ga. Cu toate acestea, ultimul impact major care ar fi putut excava adânc în crustă lunară (bazinul Imbrium) a avut loc acum circa 3,85 Ga. Astfel, pare probabil că activitatea plutonică a magneziului a continuat pentru un timp mult mai îndelungat și că rocile plutonice mai tinere pot exista la adâncime. Analiza probelor lunare indică faptul că un procent semnificativ din bazinele de impact lunar s-au format într-o perioadă foarte scurtă de timp (circa 4-3,85 Ga în urmă), în timpul marelui bombardament târziu. Cu toate acestea, este acceptat faptul că materia ejectată din bazinul de impact Imbrium (unul dintre cele mai tinere bazine mari de impact de pe Lună) trebuie identificată pentru toate punctele de aterizare ale misiunii Apollo. Prin urmare, este posibil ca vârstele anumitor anumite bazine de impact (în special Marea Nectaris) să fi fost greșit atribuite ca fiind aceeași ca a lui Imbrium. Mările lunare reprezintă scurgeri bazaltice a unor vechi erupții. În comparație cu lava terestră, acestea conțin mai mult fier, au vâscozități scăzute, iar unele conțin cantități importante de minerale bogate în titan precum ilmenit. Majoritatea erupțiilor bazaltice au avut loc acum 3,5-3 Ga, deși unele probe au vârste de până la 4,2 Ga, iar cea mai recentă erupție este estimată a fi avut loc acum numai 1 miliard de ani. Împreună cu mare vulcanism au apărut erupții piroclastice, care au împrăștiat materiale bazaltice topite la sute de kilometri distanță de vulcan. O mare parte din mare a format înălțimile reduse asociate cu bazinele de impact din apropiere. Cu toate acestea, Oceanus Procellarum nu corespunde niciunei structuri de impact cunoscute, iar cele mai joase cote ale feței îndepărtate ale Lunii (South Pole-Aitken basin) sunt acoperite doar parțial de mare. Impacturile meteoritilor și cometelor sunt singurele forțe geologice care acționează brusc asupra Lunii în prezent, deși mareele Oceanului planetar al Pământului provoacă - la scara lunii lunare - mici variații de stres. Câteva dintre cele mai importante