Datasets:

Olimpiada-AI

/

ro_wiki

like 0

În preajma satului este amplasată rezervația peisagistică Rudi-Arionești. Satul Arionești este atestat documentar în anul 1463. În urma săpăturilor arheologice pe moșia satului au fost desoperite opt vetre de sate care au ființat în vechime. Trei dintre acestea datează din mileniul IV-II î. Hr, una - din mileniul II î.Hr., iar altele două din - secolele II-IV d.Hr. Denumirea localității vine fie de la numele de persoană Arion, fie de la antroponimul Arionescu, devenit în timp Arionești și desemnînd fie întemeietorul așezării, fie proprietarul moșiei. Atestat în anul 1463, Arionești, s-a contopit cu un sat mai vechi, Conceni. Ambele sunt așezări răzășești, avînd ca megieși pe Enache postelnicul și rudele acestuia. La 6 martie 1663, Alexandru Iliaș, domnul Moldovei, confirma dania făcută de către Enache postelnicul și rudele sale, prin care părți din Arionești și Conceni devin proprietatea mănăstirii Sf. Sava din lași. Insă răzeșii au fost dezavantajați de acțiunea postelnicului Enache, astfel încît la 20 octombrie 1637 caută dreptate la scaunul domniei răzeșul din Conceni Gherasim Roșea, iar la 28 octombrie 1639 și Lupu Prăjescu din Arionești. Și Miron Costin, slujerul, la 25 mai 1658 se plîngea la domnie pentru faptul că mănăstirea Sf.Sava ține și partea lui rămasă de la unchiul său, Balica hatmanul. La 12 august 1650 o parte din răzeșii satelor Arionești și Conceni au venit cu plîngere în fața lui Vasile Lupu, însă fără succes. In 1672 domnul Moldovei Gheorghe Duca reconfirma mănăstirii Sf.Sava moșiile dăruite de către postelnicul Enache și rudele sale. Dar răzeșii rămași fără pămîntul propriu, fără să fie împovărați prea mult de mănăstire, nu se linișteau. Despre aceasta mărturisesc documentele domniei de la 9 decembrie 1755,3 mai 1763 și 2 iunie 1741. Recensămîntul din 1803 consemna la Arionești 111 gospodării. Recensămîntul din 1835 atesta la Arionești 160 de familii țărănești, 452 de bărbați și 393 de femei. Școala parohială bisericească a fost recunoscută de autoritățile ruse în 1862, însă dascălul Gheorghe declara în 1815 că în satul Arionești școala a fost deschisă cu mult înainte de 1812. Din 1884 școala avea și un cămin pentru elevii din satele vecine. În 1887 proprietarul moșiei Victor Cotovițchi, a pus la dispoziția elevilor școlii din sat o prisacă pentru activitate practică. În 1897 director al școlii devine Mihai Oțel, care deschide peste un an o bibliotecă pentru elevi și vîrstnici, iar apoi organizează fanfara școlii, în care cîntau copiii. In 1905 la școala din Arionești învățau circa 200 de copii cu vîrsta cuprinsă între 8 și12 ani. În iunie 1940 populația satului era de 3149 persoane. Către 1949, după război, foamete și deportări în sat rămaseră 2819 locuitori. Satul are o suprafață de circa 4,86 kilometri pătrați, cu un perimetru de 10,06 km. Comuna Arionești are o suprafață totală de 40,52 kilometri pătrați, fiind cuprinsă într-un perimetru de 35,46 km. Arionești este unicul sat din comuna cu același nume. Satul Arioneti este situat la o distanță de 30 km de orașul Dondușeni și 175 km de Chișinău. În 1998 în Arionești funcționau 5 magazine, o cafenea, o casă de prestări servicii, o baie, un punct medical, o grădiniță de copii, o școală, o casă de cultură, o instalație de cinema, o bibliotecă, un oficiu poștal, un stadion. În anul 1996 la nord-vest de satul Rudi, pe malul drept al unei rîpe uscate, chiar sub cimitirul localității, a fost descoperită o peșteră, numită ”Peștera Răposaților”. Intrarea în ea reprezintă o crăpătură sub formă de unghi cu lățimea de 0,7 - 1,0 m bine camuflată într-o mică văgăună. Aceste săli/crăpături au o arhitectură ciudată: de la podea au o formă de semicerc, care pe parcurs se lărgesc, devenind mai spațioase. În peșteră se află încăperi de diferite dimensiuni și forme cu lungimi de 3,4 - 6,7 m, înălțimi de 3,4 - 8,1 m și lățimi de 0,7 - 2,5 m. După prima cercetare a peșterii din 1996, a urmat a doua în 1997, fiind cercetați 68 m ai acestui monument al naturii. Cea mai importantă după suprafața ocupată și varietatea monumentelor este rezervația Rudi-Arionești. Ea cuprinde trei văgăuni (defilee) cu malurile abrupte și împădurite: Rudi, Arionești și Tătărăuca cu o suprafață totală de 916 ha. Deosebit de important este defileul Rudi cu o lungime de 5 km și adîncimea de 250 m. Pe suprafața lui sînt bine dezvoltate fisurile eoliene cu forme bizare. În zilele cu o anumită direcție a vîntului ele emit sunete melodioase. Datorită acestui efect ele au fost numite ”harpe eoliene”. În vegetația peisajului predomină pădurile. Pe spațiul rezervției sînt mai multe izvoare. Din aceste izvoare șuvițele de apă se adună într-un rîuleț, ce pe alocuri curge în cascade, vărsîndu-se în Nistru. Localnicii suțin că apa unor izvoare ar fi tămăduitoare În sectorul Rudi al rezervației se găsesc peste 100 de monumente ale naturii: Văgăuna Lupilor, Văgăuna Vînturilor, Stînca Balaurului, Harpa Eoliană, Peștera Răposaților, Izvorul Verde ș.a.În apropierea Mănăstirii Rudi se află trei cetăți de pămînt: cetățuia ”La șanțuri”, de origine tracică, identificată de unii cercetători cu orașul antic Maetorium, cetățuia getică ”La trei cruci” și așezarea medievală ”Farfuria turcului”, datînd din secolul X. Tot aici pot fi întîlnite multe alte monumente arheologice, o peșteră, cascade, izvoare, braniști. Relieful, flora și fauna sînt aici armonios îmbinate cu trecutul istoric al populației. Rezervația Rudi-Arionești reprezintă o comoară forestieră unică, un adevărat monument creat de natură. Conform datelor recensământului populației din 2004, populația satului constituia 1596 de oameni, dintre care 45,86% - bărbați și 54,14% - femei. În satul Arionești au fost înregistrate 693 de gospodării casnice la recensămîntul din anul 2004, iar mărimea medie a unei gospodării era de 2,3 persoane. În satul Arionești au fost înregistrate 562 de gospodării casnice la recensămîntul din anul 2014. Componența Consiliului Local Arionești (9 de consilieri), ales în 14 iunie 2015, este următoarea:

Porumbrei este satul de reședință al comunei cu același nume din raionul Cimișlia, Republica Moldova. Structura etnică a satului Porumbrei conform recensământului populației din 2004:

Nicolae-Marian Iorga () un politician român, ales senator în legislaturile 2000-2004 și 2004-2008, în județul Brașov pe listele . În legislatura 2000-2004, Nicolae-Marian Iorga a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Cuba și Canada. Nicolae-Marian Iorga a înregistrat 40 de luări de cuvânt în ședințele parlamentare și a inițiat 2 propuneri legislative. În legislatura 2004-2008, Nicolae-Marian Iorga a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Marele Ducat de Luxemburg, Republica Africa de Sud, Republica Filipine, Republica Armenia și Republica Arabă Egipt. În legislatura 2004-2008, Nicolae-Marian Iorga a înregistrat 193 de luări de cuvânt în 117 ședințe parlamentare și a inițiat 113 propuneri legislative din care 5 au fost promulgate legi.

În 22 decembrie 1989, în timpul revoluției, având gradul de căpitan în armată, Lupoi a apărut la televiziunea română anunțând că armata este alături de popor, și a făcut afirmația că armata nu a deschis focul împotriva populației. Cu aceeași ocazie l-a anunțat pe generalul Nicolae Militaru ca ministru al apărării. Tot atunci a avertizat - însoțit de protestele lui Mircea Dinescu - asupra posibilității unei intervenții militare din afară, în caz că se va ajunge la haos. A fost membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale și ministru al turismului între 2 ianuarie și 7 februarie 1990, în primul guvern postrevoluționar. A demisionat din funcția de ministru. A fost ales în Senatul României în legislatura 2000-2004 și 2004-2008, în județul Dolj pe listele partidului PRM. Din mai 2005 s-a afiliat la PNL. A fost vicepreședinte al adunării generale NATO. În legislatura 2000-2004, Mihail Lupoi a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Statul Israel și Regatul Thailanda. Mihail Lupoi a înregistrat 70 de luări de cuvânt în legislatura 2000-2004 și 56 de luări de cuvânt în legislatura 2004-2008. Mihail Lupoi a inițiat 21 de propuneri legislative în legislatura 2004-2008, din care 6 au fost promulgate legi. Mihail Lupoi a murit de cancer la vârsta de 59 de ani, la 28 iulie 2012. Căpitanul Lupoi a „uitat” jocurile pe care le-a făcut la Revoluție, 28 noiembrie 2009, Adevărul

Latrodectus este un gen de păianjeni din familia Theridiidae. Genul Latrodectus cuprinde circa 31 specii. Mușcătura acestora este deosebit de veninoasă, putând provoca omului sindromul denumit latrodectism, care se manifestă prin tulburări cutanate sau sistemice deosebit de grave sau chiar cu deznodământ fatal. Din cauza componentei neurotoxice a veninului inoculat, la locul mușcăturii va apărea, în scurt timp, o papulă congestivă, însoțită de dureri violente și edem cutanat extins pe suprafețe mari, iar moartea victimei poate surveni în decurs de 18-36 ore. Persoanele vindecate pot deveni imune la mușcături ale aceleiași specii de Latrodectus, chiar dacă vor fi mai mari reacțiile locale și cicatricea.

Papa Adeodat al II-lea () a fost al 77-lea papă al Bisericii Catolice de la 11 aprilie 672 până la 17 iunie 676. Puține sunt informațiile asupra vieții și activității acestui papă. Se știe că era deja bătrân în momentul în care a fost ales papă, provenea din rândul călugărilor mănăstirii romane a Sfântului Erasm (Sant'Erasmo) de pe muntele Celio. Activitatea lui s-a remarcat în îmbunătățirea disciplinei monastice și - mai ales - în reprimarea ereziei monoteliste. Deseori este numit simplu cu numele de Adeodat (fără numeralul ordinar) deoarece predecesorul său omonim este numit simplu Deusdedit.

Teodor Lupuțiu () este un fost deputat român în legislatura 1990-1992 ales în județul Maramureș pe listele partidului FSN și membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Belgia, Italia, Republica Coreea și Mongolia. În legislatura 1992-1996, Teodor Lupuțiu a fost ales în județul Maramureș pe listele partidului Partidului Democrat. Deputatul Teodor Lupuțiu a demisionat la data de 17 iunie 1996 și a fost înlocuit de către deputatul Mircea Man. Teodor Lupuțiu este economist de profesie, căsătorit și tată a doi copii.

A cunoscut Oltenița după ce a participat în anul 1972 la lucrările de îndiguire din timpul inundațiilor puternice care au afectat zona. Se stabilește în Oltenița în 1973, an în care se căsătorește cu Elena Iacob (născută în comuna Radovanu, județul Călărași). Dumitru Boabeș a intrat în viața politică în 1999 prin înscrierea în Partidul Social Democrat (PSD), fiind singurul partid din care a făcut parte în această perioadă. A încetat din viață în 25 octombrie 2016, la Oltenița.

Ilarion din Kiev (în , în ; ) a fost un călugăr sau preot și scriitor bisericesc rus, care a trăit prin secolul al XI-lea. Este considerat întemeietorul literaturii culte ruse vechi. Operele sale se remarcă prin ritmul oratoric al prozei, patos patriotic și fervoare religioasă. Cuvânt către frații stâlpnici ("Слово к брату столпнику"), o scurtă antologie de sfaturi pentru preoți.

O micronațiune este o entitate care pretinde a fi o națiune sau stat suveran, dar nu este recunoscut ca atare de către guvernele mondiale sau marile organizații internaționale. Acest lucru contrastează cu microstatele, care sunt state suverane mici dar recunoscute, cum ar fi Andorra, Liechtenstein, Luxemburg, Monaco, San Marino și Orașul Vatican Acestea sunt, de asemenea, distincte de țările fictive și de alte tipuri de grupuri sociale (cum ar fi eco-sate, campusuri, triburi, clanuri, secte și asociații comunitare rezidențiale) prin exprimarea unei revendicări formale și persistente, chiar dacă nu sunt recunoscute, de suveranitate asupra anumitor teritorii fizice. Micronațiunile diferă totodată de mișcările secesioniste; activitățile micronațiunilor sunt aproape întotdeauna destul de banale pentru a fi ignorate mai degrabă decât contestate de națiunile consacrate ale căror teritoriu îl pretind. Multiple micronațiuni au emis monede, steaguri, timbre poștale, pașaporturi, medalii și alte articole. Aceste articole sunt rareori acceptate în afara propriei comunități, dar pot fi vândute ca suveniruri pentru a ajuta la strângerea de bani sau sunt colectate de entuziaști. Cele mai vechi micronații cunoscute datează de la începutul secolului al XIX-lea. Apariția internetului a oferit mijloace ca oamenii să creeze multe noi micronațiuni, ai căror membri sunt împrăștiați în întreaga lume și interacționează mai ales prin mijloace electronice, numind adesea națiunile lor "țări nomade".Diferențele dintre astfel de "micronații de Internet", alte tipuri de grupuri pe rețelele de socializare și jocuri de societate sunt adesea dificil de definit. Termenul "micronație" pentru a descrie aceste entități datează cel puțin din anii 1970.Termenul micropatriologie este folosit uneori pentru a descrie studiul atât de micronațiuni, cât și de microstate de către micronaționaliști, unii dintre ei referindu-se la statele naționale suverane ca "macronațiuni". Termenul 'micronțiune' înseamnă literal "națiune mică".Este un neologism originar de la jumătatea anilor '70 pentru a descrie numeroasele mii de mici entități de stat nerecunoscute care au apărut mai ales din acea perioadă. De atunci, termenul a fost folosit retroactiv pentru a se referi la entități nerecunoscute anterior, unele dintre ele datează încă din secolul al XIX-lea. Printre susținătorii micronațiilor ("micronaționaliști"), termenul "macronațiune" este obișnuit ca referință la orice stat național suveran recunoscut la nivel internațional. Micronațiunile au, în general, o serie de caracteristici comune, deși acestea pot varia foarte mult. Pot avea o structură similară cu statele suverane consacrate, incluzând pretenții teritoriale, instituții guvernamentale, simboluri oficiale și cetățeni, deși la o scară mult mai mică. Micronatiunile sunt adesea destul de mici, atât în teritoriul lor revendicat, cât și în populațiile revendicate - deși există unele excepții de la această regulă, micronările diferite având metode de cetățenie diferite. Micronațiunile pot emite, de asemenea, instrumente formale, cum ar fi timbre poștale, monede, bancnote și pașapoarte, dar și onoruri și titluri de nobilime.

Alegerile având loc în timpul Războiului Civil, numai voturile din Statele Uniunii au contat. Totuși alegerile au fost organizate și în statele Louisiana și Tennessee, dând de asemenea câștig de cauză președintelui Lincoln în ambele state. Republicani loiali lui Lincoln, situându-se în opoziție cu un grup de republicani dezidenți, care l-au nominalizat pe John C. Frémont, s-au alăturat unui număr de democrați partizani ai Uniunii, numiți War Democrats, pentru a forma Partidului Uniunii Naționale. Partidul nou format, National Union Party, fusese anume creat pentru a indica clar îndepărtarea de drumul urmat de dizidenții republicani (care creaseră Partidul Radical Republican, conform Radical Republican Party) și, în același timp, pentru a acomoda democrații care părăsiseră propriul lor partid întrucât erau în favoarea războiului civil, îndreptat împotriva Sudului sclavagist și secesionist. Al treilea sistem de partide politice

Combinatul de Oțeluri Speciale Târgoviște a fost privatizat în 2002, fiind preluat de firma Conares Trading, înregistrată în Elveția. Valoarea tranzacției a fost de circa 35 de milioane de dolari. Conares a devenit ulterior parte a grupului rus Mechel. În luna februarie 2013 Mechel a vândut toate proprietățile sale din România, inclusiv combinatul de la Târgoviște, contra sumei simbolice de 230 lei firmei Nikarom Invest din București iar Mechel Târgoviște a revenit la numele vechi de Combinatul de Oțeluri Speciale Târgoviște. În anul 2013, compania consuma circa 0,4 TWh de energie, aproape 1% din cât consumă România în total. Încă din 1978, de la punerea sa în funcțiune, Combinatul de Oțeluri Speciale Târgoviște a fost dotat cu tehnologie modernă destinată producției de oțeluri speciale aliate și înalt aliate necesare dezvoltării industriei naționale, civile și de apărare (de exemplu, cea mai mare parte a oțelurilor nucleare utilizate la construcția centralei nucleare de la Cernavodă au fost elaborate la Târgoviște). În cadrul combinatului a fost creată și secția Forjă de Blocuri și Bare (F.B.B.), care a fost utilată, printr-o infuzie de capital de peste 90 milioane de dolari la cotația anilor '80, cu mașini de forjat radial de ultimă generație. Rețeta dezastrului la Târgoviște: -76% la producția de oțel-beton, exportăm fier vechi, importăm oțel pentru construcții, 30 septembrie 2013, Adrian Cojocar, Ziarul financiar

Acest tratat anula toate pretențiile franceze asupra teritoriilor turce, iar prevederile sale au fost recunoscute official în cadrul Armistițiului de la Mudanya. Textul complet al acordului franco-turc de la Ankara

În economie, BRICS este un acronim care se referă la țările membre Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud. Acronimul (inițial "BRIC") a fost inventat de Jim O'Neill într-un document din 2001 intitulat „Building Better Global Economic BRICs”. Acronimul a intrat în utilizarea pe scară largă ca un simbol al schimbării în puterea economică mondială, departe de economiile dezvoltate G7 spre lumea în curs de dezvoltare. Pe 13 aprilie 2011, „S” a fost adăugat formal pentru a forma BRICS după admiterea Africii de Sud în uniune. Conform unui document publicat în 2005, Mexic și Coreea de Sud erau singurele țări care puteau intra în BRICs, dar economiile lor au fost excluse inițial deoarece au fost considerate mai dezvoltate, deoarece erau deja membre a Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. Pe 18 iulie 2014, țările BRICS au anunțat un plan de a crea două noi instituții alternative la Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional. Harta economică a lumii se redesenează pentru că Brazilia, Rusia, India și China nu mai pot fi considerate țări emergente, 17 ian 2011, Gabriel Razi, Ziarul financiar

Degivrarea este un proces de înlăturare a straturilor de chiciură sau gheață formate pe anumite suprafețe pe timp de iarnă sau când temperatura este scăzută. Degivrarea se poate realiza prin metode mecanice (răzuire, împingere), prin aplicarea căldurii (degivrare cu ajutorul montării unor cabluri încălzitoare electrice), prin utilizarea substanțelor lichide sau solide care scad nivelul de îngheț al apei (diverse săruri, alcooli, glicoli) sau printr-o combinație a acestor trei tehnici. În cazul aeronavelor, degivrarea este realizată prin aplicarea unui strat protector de fluid vâscos numit antigel pe suprafata dorită. Toate substanțele antigel oferă protecție limitată, în funcție de nivelul de îngheț și condițiile meteorologice. Antigelul este ineficient în momentul în care acesta își pierde capacitatea de a degivra și îngheață la randul său. Chiar și apa contribuie la pierderea proprietăților anti-îngheț ale substanței deoarece aceasta dilueaza substanța până când aceasta își pierde efectul. Degivrarea șoselelor s-a efectuat de-a lungul timpului prin utilizarea sării amestecată în general cu nisip și pietriș și împrăștiata cu ajutorul plugului sau a basculantei pe drumurile alunecoase. Substanțele degivrante recente au în compoziție alte săruri, cum ar fi clorură de calciu și clorură de magneziu, care contribuie la scăderea punctului de îngheț al apei și produce in același timp o reacție exotermă. În prezent, degivrarea cailor de acces (parcări, alei, pavaje, scări exterioare, cai de rulare, platforme de încărcare și poduri) se poate realiza tot prin intermediul instalării unor cabluri electrice. Acestea sunt instalate sub asfalt sau beton, fiind invizibile și eficiente. În cazul degivrării acoperișurilor și jgheaburilor, se utilizează cabluri încălzitoare electrice iar temperatura este setată manual sau automat prin intermediul unui termostat. Cablurile se fixeaza pe acoperiș sau pe jgheaburi, în locurile unde există pericolul formării gheții sau zăpezii, cu ajutorul unor cleme de fixare. În general, puterea necesară instalată pentru acoperiș este de 250 W/m². Pentru a preveni formarea gheții, cablurile încălzitoare trebuiesc instalate în partea inferioară a acoperișului. Instalarea cablurilor încălzitoare pentru acoperiș este în general susținută prin amplasarea unui sistem de prevenire a alunecării zăpezii.

Georgian Pop () un om politic român, ales deputat pe listele în 2008,2012 și 2016. În ianuarie 2019 a trecut la .Georgian Pop, după dezvăluirile Wikileaks: "Sunt un politician cu bune conexiuni internaționale", 11 aprilie 2011, Evenimentul zilei

Focul în evul mediu era considerat un mijloc de curățire a păcatelor. După Tertullian (ca. 150-220), "refrigerium interum", "refrigerium" era considerat ca sânul lui Avraam. Sufletele după părerea lui în "refrigerium" nu suferă, ci ele așteaptă acolo Judecata de Apoi. În secolul al VI-lea, Papa Grigore I cel Mare caută să precizeze imaginea purgatoriului și să-l integreze în procesul de ispășire a păcatelor. În catehismul publicat în 1992 este aprobată de Papa Ioan Paul al II-lea versiunea despre purgatoriu al papei Grigore I cel Mare: trebuie să se creadă că înaintea Judecății de Apoi, există o posibilitate de ispășire a păcatelor mai mici. În religia ortodoxă nu este recunoscut purgatoriul, acesta fiind unul din motivele pentru care a eșuat sinodul al doilea din Lyon din 1274. Teologii religiei evanghelice resping, de asemenea, teoria existenței purgatoriului. În evul mediu, purgatoriul apare în operele unor pictori sau graficieni, ca și în renumita operă Divina Comedie (Purgatoriul) a lui Dante Alighieri. Cei care mor conform teologiei catolice în harul și prietenia lui Dumnezeu dar imperfect purificați, deși ar fi siguri de mântuirea veșnică, ar suferi după moarte o purificare ca să dobândească sfințenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. Biserica Catolică numește Purgatoriu această purificare finală a celor aleși, care este cu totul deosebită de pedeapsa celor osândiți. Biserica Catolică a formulat învățătura de credință despre Purgatoriu mai ales la Conciliile din Florența și din Trento. Tradiția Bisericii Catolice, făcând referință la anumite texte din Scriptură, vorbește despre un foc purificator: cu privire la anumite greșeli ușoare, catolicii trebuie să creadă că există înainte de judecată un foc purificator, după cum afirmă evanghelia, spunând că dacă cineva a hulit împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în veacul viitor (Mt. 12,31). Din această afirmație Biserica Catolică deduce că anumite greșeli pot fi iertate în veacul acesta, iar altele, în veacul viitor. Această învățătură se întemeiază și pe practica rugăciunii pentru cei morți, despre care vorbesc apocrifele din Biblie: „De aceea (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morți jertfa de ispășire, ca să fie dezlegați de păcat” (2 Mac 12,45). Încă din primele timpuri, Biserica Catolică a cinstit amintirea celor morți și a oferit sufragii pentru ei, îndeosebi Jertfa Euharistică, pentru ca, purificați, să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu. Biserica Catolică recomandă și pomana, indulgențele și faptele de pocăință în favoarea celor răposați.

Escherichia coli entero-hemoragică (EHC) este o grupă de tulpini de bacterii patogene ce aparțin de Escherichia coli. Tulpinile EHC produc diarei grave hemoragice, care pot deveni deosebit de periculoase deoarece pot fi însoțite de deshidratări masive care pot provoca chiar și moartea bolnavului. Boala este răspândită în întreaga lume. Rezervorul natural al agenților patogeni sunt rumegătoarele mari și mici. Contaminare se produce printr-o igienă deficitară, când urme de fecale pot ajunge pe alimente sau în apa de băut. Timpul de incubație este de la două până la zece zile. Pe la mijlocul lunii mai a anului 2011 s-au semnalat în Europa Occidentală îmbolnăviri provocate de EHC. Simptomele bolii sunt durerile de cap, crampele intestinale și diareea cu sânge, fiind semnalate și unele cazuri mortale la om. Mecanismul patogenetic este explicat prin acțiunea toxinelor ce determină tulburări nervoase și distrugerea mucoasei intestinale și perețiilor vaselor de sânge. EHC este o boală infecțioasă care trebuie declarată, medicul trebuind să facă un diagnostic diferențial cu infecția cu Shigella care produc tulburări asemănătoare. Boala este deosebit de periculoasă, mai ales pentru copii și persoanele în vârstă. Forma de boală din 2011 este atipică, deoarece până în prezent infecțiile grave cu bacteriile coliforme erau specifice noilor născuți, iar forma actuală apare și la adulți. Ca măsuri de prevenire a bolii, specialiștii recomandă, igiena riguroasă a mâinilor, iar fructele și legumele, înainte de consumare să fie fierte sau prăjite. Tratamentul cu antibiotice nu aduce întotdeauna rezultatul scontat. Este foarte importantă izolarea bolnavului și tratamentul de rehidratare a organismului cu soluții electrolitice izotonice, asociat cu transfuzii de sânge. Comisia Europeană a lansat o alertă privind contaminarea cu bacteria E. coli entero-hemoragică a castraveților proveniți din Spania. Decizia vine după ce șaptesprezece oameni au murit și alte câteva sute s-au îmbolnăvit. Ulterior specialiștii au declarat că probabil toate legumele și fructele sunt contaminate cu agentul patogen al bolii. În iunie 2011 boala a devenit în Germania de Nord o adevărată epidemie, numărul bolnavilor și al morților a crescut considerabil.

Deși denumirea rasei o plasează în Hexagon, specialiștii opinează că simpaticul Bulldog Francez își are rădăcinile în Anglia. Conform acestei teorii, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, câteva exemplare de mici dimensiuni din nou selecționații câini de rasă Bulldog Englez au fost alese pentru a fi perpetuate și stabilizate ca rasă, pentru a se conserva trăsăturile amuzante pe care le etalau. Să nu uităm că, tot prin acea perioadă, iubitorii Bulldog-ui Englez depuneau eforturi pentru ameliorarea rasei, pusă în pericol odată cu promulgarea de către Parlamentul britanic a Actului de Interzicere a Cruzimii Împotriva Animalelor (1835), deci este posibil ca pe parcursul acestui proces de durată să fi fost obținute și primele exemplare din ceea ce avea să devină, în timp, rasa Bulldog Francez. Rasa prezintă similarități atât cu Bulldog-ul Englez cât și cu Pug-ul (Mops-ul), și probabil că se înrudește cu fiecare. O informație interesantă este aceea că schelete ale unor câini foarte asemănători (denumiți "Chincha Bulldog") au fost descoperite în 1937 într-un sit funerar din zona centrală a statului Peru, datat 1400 e.n.Dar o astfel de origine se consideră, totuși, ca fiind prea "îndrăzneață" și insuficient fondată. În Anglia, noii "bulldogi de buzunar" ajunseseră foarte populari la începutul secolului al XIX-lea, mai ales în rândul păturii mijlocii a societății din Anglia. Criza industriei textile înregistrată în anii 1850-1860 în Albion a prilejuit un exod masiv al mâinii de lucru calificate spre continent, cu precădere către Franța, unde Revoluția Industrială nu luase o așa mare amploare și unde erau căutați profesioniștii acestei bresle, pentru numeroasele manufacturi încă în funcțiune. Textiliștii englezi s-au mutat peste Canalul Mânecii împreună cu familiile și și-au adus cu ei și animalele de companie. Astfel începe istoria modernă a rasei care își va lega numele de noua sa patrie de adopție. Unele informații neconfirmate sugerează că in Hexagon rasa a suferit ameliorări prin încrucișări cu câini Terrier, la începutul secolului XX. Anul 1887 marchează prima prezență la o expoziție canină internațională a unor exemplare de Bulldog Francez, la Paris, ocazie cu care este remarcat de turiști din tânăra aristocrație de peste Ocean. Peste numai un deceniu Bulldog-ul Francez câștigase deja și "Lumea Liberă", primul club dedicat rasei fiind înființat în Statele Unite ale Americii în 1897. În anul următor a fost publicat primul standard al rasei, în mare parte valabil și astăzi. Bulldog-ul Francez arată foarte similar cu un Mastiff miniatural. Deși are un corp mic și compact, umerii sunt lați, pieptul este adânc și gâtul solid. Întregul corp etalează o musculatură bine pusă în evidență, iar capul cu botul turtit și urechile ample, erecte, ca de liliac, reprezintă punctul forte al înfățișării acestui câine simpatic și amuzant. Sunt câini jucăuși, alerți, vioi și implicați în activitățile care se derulează în jurul lor, mai ales în prima parte a zilei. Descendența specială îi face să se comporte destul de bătăios în unele situații, aspect valabil mai ales în cazul masculilor. Sunt curajoși și se angajează rapid în dispute când sunt provocați, fără a se lăsa intimidați de talie. Regimul de activitate general nu este foarte ridicat, își consumă destul de repede energia și se instalează comod într-un colț liniștit, devenind somnolenți. Foarte atașat de oameni și dependent de prezența acestora, se dovedește un câine de familie clasic. Este nevoie de fermitate pentru a fi educat să-și facă nevoile afară. Sunt destul de sensibili la boli. Cele mai des întâlnite probleme de sănătate: boala von Willebrand, disfuncții tiroidiene, implicațiile sindromului brahicefalic, pneumonia de aspirație, malformațiile esofagiene (megaesophagus), problemele spinale (chondrodisplazie), "cherry-eye" (boala ochilor sângerii). Devin ușor supraponderali dacă nu li se supraveghează dieta. Două-trei plimbări liniștite pe zi sunt suficiente, își consumă surplusul de energie prin casă. Este un câine de interior, nu suportă frigul și reacționează acut la căldura excesivă. Este un bun partener de joacă pentru copii, dar se recomandă pentru copiii de vârstă mijlocie, pentru a se evita accidentele și rănirile. Un companion potrivit pentru persoane de vârsta a doua și a treia, cu un ritm de viață mai potolit. În dresaj accentul trebuie pus pe respectarea regulilor de igienă în interiorul căminului. De asemenea, trebuie insistat pe dresajul de obediență, pentru că se dovedește deseori încăpățânat și independent. Va fi nevoie de monitorizarea si controlul tendițelor agresive, cu predilecție în cazul masculilor. Rămâne un vânător tenace de mici rozătoare. Un animal de companie comod, afectuos si reconfortant.

Kim Si-syp (1434-1493) a fost un savant și scriitor coreean. A scris o culegere de versuri în nouă volume, intitulată Kymosinhwa (altă variantă: Geumosinhwa, 금오신화; 金鰲新話, Mituri de pe muntele Kym O) și prin care a inaugurat nuvela în literatura coreeană. Din aceasta au rămas numai cinci nuvele. Culegerea în 17 volume Māwoldang sidjip (Poeziile lui Māwoldang) cuprinde lirica sa peisagistică și satirică.

Numerele de transport ionic sunt mărimi care indică inegalitatea participării ionilor la transportul curentului în electroliți datorită mobilității ionice diferite. Conceptul a fost introdus de Johann Wilhelm Hittorf în 1853. Este egal cu fracția cantității de electricitate transportată de un ion din compusul ionic sau fracție din curentul electric total transportat de un anume ion. Se poate măsura prin două tipuri de metode: Hittorf și metoda suprafeței mobile. Metoda Hittorf măsoară concentrații în vecinătatea electrozilor, iar metoda metoda suprafeței mobile folosește o interfață mobilă între două soluții de electroliți diferiți.

Colonia Capului a fost inițial o colonie olandeză, ulterior colonie britanică care actual se află în statul Africa de Sud. În perioada în care ocupa cea mai mare suprafață, colonia se întindea din sud și vest de la Oceanul Atlantic, la est ajungea până la Great Fish River, iar limita de nord era Fluviul Orange. Istoria coloniei începe din anul 1652 când a fost întemeiat orașul Cape Town de "Jan van Riebeeck", el fiind trimis de Compania Indiilor Olandeze de Est. Orașul era un port important pentru navele olandeze. În 1795 în timpul Războaielor Revoluției Franceze, Marea Britanie ocupă regiunea la care apoi renunță în 1803. Colonia va fi în 1806 după bătălia de la Blauberg (Muntele Albastru) reocupată de Marea Britanie, cu scopul de a nu permite navelor comerciale franceze din timpul lui Napoleon să ajungă în Orientul Îndepărtat. La 8 ianuarie 1806 Colonia Capului devine colonie britanică, ea rămâne colonie până la data de 31 mai 1910 când ea face parte din Uniunea Africii de Sud statul predecesor al Republicii Africa de Sud.

Povestiri ciudate (denumirea originală, Weird Tales) este o revistă americană de literatură de consum de groază și fantezie care a apărut prima oară în martie 1923. Revista a avut sediul în Chicago și a fost sub îndrumarea lui J. C. Henneberger, un fost jurnalist care aprecia macabrul. A apărut până în septembrie 1954, cu un total de 279 de numere. Revista a reapărut în anii 1970, în 1981 și 1983. Începând cu numărul 290, din 1988, a reapărut sub îngrijirea editorilor George H. Scithers, John Gregory Betancourt și Darrell Schweitzer. Numeroase antologii cu povestiri apărute în Weird Tales au fost publicate:

Ea se află situată în centrul localității. Satul Mihoveni se află la o distanță de 9 km de orașul Suceava, întinzându-se de pe malul drept al râului Suceava și până la Dealul Teișor, cea mai înaltă cotă din Podișul Sucevei. Dr. Paraschiva Batariuc, fost arheolog în cadrul Complexului Muzeal Bucovina și originară din Mihoveni, a efectuat săpături arheologice acolo în perioada 1972-2009, descoperind 17 niveluri de locuire, din Epoca de piatră și până la sfârșitul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Așezarea medievală de la Mihoveni datează aproximativ din secolul al XIII-lea, fiind descoperite fragmente ceramice ale românilor veniți din Maramureș. În perioada medievală, pe teritoriul actualului sat Mihoveni se aflau două sate: Buninți și Mihoveni. Cele două sate se aflau alături, partea dinspre Șcheia fiind satul Buninți. La începutul secolului al XVII-lea, s-a făcut un schimb de moșii între mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei și paharnicul Costea Bucioc, primul dând jumătate din satul Marcovăț cu heleșteu în Racovăț din Ținutul Hotin, pentru care a primit în schimb satul Buninți din Ținutul Sucevei, ce a fost mai demult sat domnesc. Acest schimb a fost întărit de domnitorul Radu Mihnea (1616-1619) printr-un document din 15 aprilie 1617 (7125). Prima atestare a satului Mihoveni provine dintr-un document din 7 septembrie 1756 prin care domnitorul Constantin Racoviță întărește Mănăstirii Pătrăuți redobândirea dreptului de a stăpâni și ține moșia Mivoveni și de a lua dijmă din grâne, din fân și grădini precum și de la 50 de stupi. Satul Mihoveni își are numele de la familia răzeșului Sandu Mihovan din Iacobeni. În unele documente satul apare sub denumirea de Mivoveni. Ca urmare a conflictelor existente cu privire la denumirea localității, Parohia Buninți cu Mivoveni și-a schimbat denumirea în anul 1870 în Parohia Buninți cu Mihoveni, de atunci apărând în actele de stare civilă a parohiei numai denumirea de Mihoveni. În secolul al XVIII-lea s-au stabilit aici români fugiți din Ardeal din cauza exploatării naționale și a încecărilor iezuiților de a-i forța pe români să treacă la catolicism. În perioada 1763-1777, conform Consignațiunii lui Enzenberg, s-au stabilit la Bârnova șapte emigranți bistrițeni. În paralel, în perioada 1761-1778 s-au stabilit la Buninți 19 emigranți din Ardeal. Emigranții stabiliți aici s-au îndeletnicit cu agricultura, cu creșterea vitelor și oilor și confecționarea coveților. În timp, satele Buninți și Mihoveni au ajuns să se apropie prin extinderea satelor și mutarea vetrelor acestora. În 1890, satul Mihoveni avea o populație de 1.049 locuitori. Conform recensământului din 28 februarie 1919, satul Mihoveni avea 303 case, iar satul Buninți 190 case, o școală, un oficiu poștal, un restaurant, o biserică și o moară. Satele Buninți (aflat înspre Șcheia) și Mihoveni s-au contopit în anul 1942 sub denumirea de Mihoveni. Pentru satisfacerea nevoilor sufletești ale locuitorilor, călugării de la Mănăstirea Sf. Ilie au întemeiat în secolul al XVIII-lea un schit cu o biserică de lemn în satele Mihoveni și Buninți. Ea a fost clădită în anul 1768 de egumenul Macarie al Mănăstirii Voroneț, după cum consemnează Șematismul Arhiepiscopiei diocezane greco-ortodoxe a Bucovinei pentru anul 1883. Biserica era construită din lemn de stejar, în formă de navă, cu altar și naos și acoperită cu șindrilă. Existența schitului este confirmată de prezența unor resturi de temelie, dar și denumirii toponimice dată acelui loc de ”Mănăstioara”, situată în sud-vestul pădurii Mihoveni, la o distanță de 3 km de actuala vatră a satului. Pe locul unde s-a aflat altarul s-a găsit un morman de pietre și cărămizi. Schitul era înconjurat de vișini, nuci și frasini și avea și un mic heleșteu. Astăzi, pe locul unde s-a aflat schitul este o poiană numită ”Fundoaia”. Mai târziu, biserica de lemn a fost mutată în Săliște, unde este cimitirul ale cărui urme s-au păstrat până în zilele noastre. Din cauza alunecărilor de teren, biserica a fost mutată și de aici în satul Buninți, unde exista un alt locaș de cult, tot mic. Din cele două locașuri de cult s-a făcut o biserică mai mare și mai încăpătoare în vatra satului. Această biserică a fost dată în anul 1894 satului Lisaura. Între anii 1871-1877 , s-a construit o biserică din cărămidă pe fundație de piatră, cu hramul "Sf. Arhangheli", ca și al bisericii de lemn. Biserica a fost construită la hotarul dintre satele Buninți și Mihoveni, având inițial altarul și naosul în Buninți, iar pronaosul și pridvorul în Mihoveni. În curtea bisericii se afla o movilă de pământ ce delimita hotarul celor două sate. Zidirea bisericii s-a făcut la îndemnul preotului Dimitrie Tarnavschi, paroh la Buninți în perioada 1849-1886, pe cheltuiala Fondului Bisericesc al Bucovinei și cu participarea comunității ortodoxe locale. În 1877 s-a zidit din cărămidă și o casă parohială. Lăcașul de cult a fost sfințit la 26 octombrie 1885 de mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici al Bucovinei și Dalmației, preot paroh fiind Dimitrie Tarnavschi. Conform Șematismului Arhiepiscopiei diocezane gr. or. a Bucovinei pentru anul 1883, Parohia Buninți cu Mihoveni avea în îngrijire spirituală un număr de 400 familii cu 1714 credincioși (892 bărbați și 822 femei), iar paroh era pr. Dimitrie Tarnavschi, născut în 1820, hirotonit preot în 1846, numit ca paroh în 1849 și ca exarh în 1881. Preotului Dimitrie Tarnavschi i-a succedat preotul Simeon Cobilanschi (1842-1910), care a păstorit ca paroh la Buninți în perioada 1886-1896, după care a fost numit exarh și s-a transferat la Cernăuți. Pereții interiori ai bisericii au fost pictați în anul 1900 în tehnica tempera de către zugravul Anton Orobic din Suceava. Cu acel prilej, pe peretele nordic al pronaosului s-a pictat următoarea pisanie: "În timpul Împăratului Francisc Iosif I și a Mitropolitului Arcadie, a parohului Simion Cobilanschi, s-a zugrăvit în anul 1900, biserică zidită din anul 1870-1877, de pictorul Anton Orobic".După cum se precizează în "Anuarul Mitropoliei Bucovinei pe anul 1937", Biserica "Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil" din Mihoveni avea o casă parohială de cărămidă, o sesie parohială de 12 ha, o sesie rezervată pentru cooperator de 6 ha, o sesie a cântărețului de 3 ha și o sesie a ponomarului de 1 ha. Parohia avea în îngrijire spirituală 533 familii cu 2.325 credincioși. În acel an, comunitatea ortodoxă din Mihoveni era păstorită de preotul paroh Mihail Corduș (născut în 1885). Biserica a fost reparată în perioada 1989-1991, pereții exteriori fiind consolidați și tencuiți cu praf de piatră. Pictura interioară a fost refăcută în anii 1996-2000 în tehnica frescă și în stil bizantin de Mădălina Arhirii Reuț. Biserica "Sf. Arhangheli" din Mihoveni are formă de cruce (treflată), cu absida altarului și abside laterale de formă semicirculară și o turlă octogonală susținută la bază de pandantivi. Edificiul are următoarele dimensiuni: lungime - 31 m, lățime - 12 m și înălțime - 31 m. Biserica este construită din cărămidă (pereții și bolțile) pe fundație de piatră. Pereții exteriori au fost tencuiți în perioada 1989-1991 cu praf de piatră. Lăcașul de cult are pardoseală din dale de piatră, șarpantă din lemn și acoperiș din tablă galvanizată. Interiorul bisericii este compartimentat în patru încăperi: pridvor (tindă), pronaos, naos și altar. Mobilierul bisericii este din lemn de stejar. Catapeteasma este executată simplu din lemn de frasin și blănită cu scândură de brad, între anii 1885-1888, de meșteri necunoscuți. Pereții interiori ai bisericii au fost pictați în anul 1900 de către zugravul Anton Orobic din Suceava. Pictura a fost realizată în tehnica tempera, cu tablouri izolate predominând culorile roșu, bleu și cafeniu. Între anii 1996-2000, biserica a fost repictată în interior în tehnica frescă și în stil bizantin de către Mădălina Arhirii Reuț.

Teoria conspirației privind dezmembrarea României are o vechime de peste 80 de ani, încă din anii 1920-1930 existând planuri de distrugere a integrității teritoriale și a unității naționale a României, abia realizate. România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine. Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaipomenite și unei exploatări semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși-ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții.- Biblioteca Academiei Române, Arhiva Istorică, Cota Ab XIII-3). Dezmembrarea României după 1989 se referă la un presupus scenariu care spune că Uniunea Sovietică, Ungaria și Iugoslavia conspirau la distrugerea statului național român după revoluția din 1989 când a avut loc un consens intre Occident și URSS de a-l debarca de la putere pe Nicolae Ceaușescu. În prezent, deoarece Uniunea Sovietică și Iugoslavia s-au dezmembrat între timp, termenul se poate referi la unele conspirații ale Rusiei și Ungariei, sau ale unor grupări din aceste țări. În 2011, Mircea Dinescu, într-o emisiune la Realitatea TV a declarat că dacă, la 23 august 1944, România nu întorcea armele, Stalin făcea o Moldovă mare și o Românie mică. Dinescu a argumentat că dacă s-au comportat rușii rău în România ca aliați, oare ce ar fi făcut dacă eram dușmanii fasciști ai Uniunii Sovietice. În 2007, președintele de atunci al republicii Moldova, Vladimir Voronin, susținea că, în România există o minoritate etnică a moldovenilor, din care fac parte 10 milioane de cetățeni români. În Republica Moldova și în Rusia există extremiști care doresc crearea unei așa zise "Moldove mai mari".După opinia politologului transnitrean Andrei Safonov, dezmembrarea României este “un scenariu incorect politic, dar necesar”.De la Kremlin, el pune întrebarea: “Nu ar fi mai bine pentru viitorul nostru să fie dezmembrată România ca stat unitar, ca factor de destabilizare și de expansiune regională?” El prevede, în acest scop, realipirea Transilvaniei la Ungaria, preluarea Moldovei istorice de către Chișinău, cu tot cu Iași, iar regiunile din sud-vest să treacă la Serbia. Dezmembrarea României, așa cum s-a întâmplat cu Iugoslavia, Cehoslovacia sau URSS, nu ar face lumea să sufere. S-ar rezolva multe probleme financiare. Iar dacă dispare pentru totdeauna speranța reconstituirii României Mari, atunci opoziția pro-română de la Chișinău nu mai rezistă.“Pentru Transnistria și pentru antiiștii din R. Moldova, dezmembrarea României ar fi un cadou. Este o temă de meditație pentru noi. Nu trebuie să uitam acest lucru”, a îndemnat Safonov. În 2008 ziarul de limba maghiară Haromszek ("Trei Scaune", cu referire la Comitatul Trei Scaune desființat în 1920) de la Sfântu Gheorghe și care este editat de mai mulți lideri ai Consiliului Național Secuiesc, a publicat un articol care îndeamnă pe secui la lupta armată împotriva României, pentru înființarea unui stat de sine stătător în centrul Transilvaniei. În Ședința Camerei Deputaților din 15 iunie 2011, Mihăiță Calimente a făcut o declarație politică cu titlul "Dezmembrarea României", în care a arătat că trecerea de la 41 de județe la opt, propusă de președintele României, domnul Traian Băsescu, deși ar părea o idee reformistă, nu este în realitate nimic altceva decât divizarea României, primul pas care încurajează tendințele secesioniste ale unora. Potrivit unor surse părintele Arsenie Boca ar fi prezis revoluția din 1989 și ocuparea după o perioadă a României de către trei țări: Ungaria, Bulgaria și Rusia. România fără Transilvania, în Barikad - un ziar extremist ungar

În 1955, cartea a primit premiul Hugo pentru cel mai bun roman. Doi profesori creează o mașină, Bossy, care poate optimiza mintea umană, oferind tinerețea veșnică, cu condiția ca subiectul să fie dispus să renunțe la ideile sale preconcepute. Opinia publică este înfuriată auzind de o asemenea mașinărie, iar cei doi profesori sunt nevoiți să se ascundă. Ei sunt ajutați de un tânăr cu capacități psionice, Joe, care citește gândurile oamenilor și le alterează percepția asupra realității, modelând-o în conformitate cu dorințele sale. Prima persoană întinerită este sexagenara Mabel, iar eliberarea ei de idei preconcepute o aduce la vârsta de douăzeci de ani și îi conferă capacități psionice. Ea și Joe se îndrăgostesc și, având susținerea marelui magnat Kennedy, reușesc să întoarcă opinia publică în favoarea lui Bossy. Al doilea experiment, desfășurat în urma unei masive campanii publicitare, este un eșec. Se dovedește că, obligați să accepte falsitatea ideilor lor pentru ca tratamentul lui Bossy să aibă efect, majoritatea oamenilor preferă să considere că ei au dreptate. Din acest motiv, majoritatea celor care aparțin elitelor nu pot beneficia de tratament, deoarece au ajuns în pozițiile lor construindu-și un sistem rigid de gândire. Kennedy este presat din toate părțile să predea mașina. Pentagonul, rușii, organizațiile teroriste, dictatorii, publicul larg, toți consideră că sunt îndreptățiți să o posede și să o folosească împotriva celorlalți. Magnatul alege soluția producerii în masă a lui Bossy, oferind fiecăruia șanse egale de a beneficia de nemurirea oferită de mașină, cu condiția ca aceștia să renunțe la modul lor de gândire. Cartea a apărut în limba română la editura Cristian în anul 1993, fiind reeditată în 1994. David Langford a ridicat problema teoriei conspirației, atribuind victoria Mașinii eternității scientologiei și considerând că Mark Clifton a fost mai popular pentru povestirile sale. Floyd C. Gale, care a scris o recenzie în Galaxy, a amendat romanul, spunând că "deși este o lucrare acceptabilă, punctele slabe le depășesc pe cele bune." Premiul Hugo pentru cel mai bun roman

Califatul Otoman a reprezentat preluarea autorității califatului de la mamelucii egipteni în timpul domniei dinastiei otomane din Imperiul Otoman. În perioada de creștere a imperiului, conducătorii otomani începând cu Mehmed al II-lea au revendicat autoritatea de calif. Nepotul lui Mehmed al II-lea, Selim I, după cucerirea și unificarea celei mai mari părți a teritoriilor locuite de musulmani, a devenit apărătorul locurilor sfinte ale Islamului. Decăderea Califatului Otoman a avut drept cauză eroziunea puterii în relație cu puterile creștine din Europa și a dispariției statului otoman odată cu împărțirea acestuia între puterile învingătoare în Primul Război Mondial. Sultan]ul Abdul Mejid al II-lea, după pierderea sultanatului, a mai păstrat poziția de calif pentru câțiva ani, dar odată cu înfăptuirea reformele lui Mustafa Kemal Atatürk, poziția de calif a fost abolită.

Cântecul lor Kyrie Eleison a apărut pe coloana sonoră a filmului Easy Rider. După o perioadă în care au avut puțin control asupra muzicii lor, The Electric Prunes au dispărut pentru o perioadă de treizeci de ani, reunindu-se pentru înregistrări și turnee în 2001. Formații rock psihedelic americane Grupuri muzicale garage rock americane

Mihai Adrian Șerban provenea dintr-o veche familie românească, cu rădăcinile în Cernești, în Țara Chioarului, a cărei nobilitate a fost recunoscută în 5 mai 1609 de principele Gabriel Bathory (1608-1613). Din aceeași familie fac parte și alte personalități, precum regizorul Andrei Șerban. Mihai Șerban a absolvit liceul în orașul natal Szeged, după care a urmat Academia de Înalte Studii Comerciale din Viena (licențiat în 1908) și Academia de Agricultură la Halle (unde a obținut diploma de inginer agronom în 1912). În 1914 la Berlin a publicat lucrarea sa de doctorat în drept intitulată „Rumäniens Agrarverhältnisse”, iar apoi la București a publicat versiunea românească a lucrării, sub titlul „Problemele noastre social-agrare. Studiu din domeniul politicii economice și sociale”. Apreciind valoarea acestei lucrări, ilustrul istoric N. Iorga spunea: „Nu cunoaștem o altă lucrare care să cuprindă în aceleași limite un număr așa mare de fapte sigure și idei drepte asupra marii probleme agrare din România.“ După terminarea studiilor în străinătate s-a întors în România și în anul 1915 a primit postul de conferențiar la disciplina Economie rurală și politică agrară, Secția de Agricultură din cadrul Facultății de Științe a Universității din Iași. După Unirea Transilvaniei cu România, a fost numit, în august 1919, Director al Academiei de Agricultură din Cluj, actuala Universitate de Științe Agricole și Medicină Veterinară. Exceptând un răstimp de cinci ani, între 1922-1927, a deținut prin alegere de către cadrele didactice funcțiile de rector și decan până la arbitrajul de la Viena din august 1940, când a demisionat. Mihai Șerban a fost multă vreme președinte al Senatului învățământului agronomic superior din România, vicepreședinte al Comisiunii internaționale permanente a învățământului agricol, membru al conducerii Federației internaționale a „tehnicienilor” agronomi (ultimele două având sediul la Roma). A fost membru marcant al Partidului Național Țărănesc (1928), apropiat al lui Iuliu Maniu și al lui Alexandru Vaida-Voievod. În anul 1928 este ales deputat și senator, iar un an mai târziu, în 1929, fondează Grupul parlamentar de agricultură. Membru în Consiliul Superior Agronomic (1929). În guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod, Mihai Șerban a fost Subsecretar de Stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor o perioadă scurtă, între 7 iunie și 17 octombrie 1932 și Subsecretar de Stat al Președintelui Consiliului de Miniștri pentru Minorități (14 ianuarie - 9 noiembrie 1933). În guvernul condus de Constantin Argetoianu, Mihai Șerban a fost din nou subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor, între 28 septembrie și 23 noiembrie 1939, precum și în următorul guvern, condus de Gheorghe Tătărescu, între 24 noiembrie 1939 și 11 mai 1940, rămânând pe aceeași funcție și în guvernul din perioada 11 mai - 4 iulie 1940. Mihai Șerban a fost o personalitate de seamă a mediului academic clujean, înalt demnitar al statului român, cu studii atât economice cât și agronomice, și un militant activ pentru dezvoltarea învățământului agronomic clujean și național, atât din calitatea sa de rector al Academiei de Agricultură din Cluj, cât și din aceea de demnitar. A ridicat învățământului agronomic din România la nivel universitar, similar cu sistemul educațional agricol european. Mihai Șerban a susținut interdisciplinaritatea în învățământ, pledând pentru îmbinarea studiului mai multor științe care au ca obiect de studiu ruralul - economia, agronomia și sociologia. Mihai Șerban a pledat pentru dezvoltarea agronomiei sociale, pe care a definut-o ca o știință care „are la bază concepția că agricultura nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru ridicarea materială și culturală a populației în general și a populației agricole în special”.El a subliniat permanent că „agronomia socială trebuie să urmărească creșterea unei generații mai sănătoase, educarea unei generații într-un spirit mai practic, mai corespunzător situației agrar-sociale, a timpurilor prin care trecem. Trebuie să avem agricultori mai instruiți și mai experimentați, cooperatori mai capabili de autoconducere tehnică și economică”. Aula Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj îi poartă numele, iar intrarea în clădirea rectoratului este străjuită de un bust al său. Împreună cu familia sa, prof. univ. Mihai Șerban este considerat ctitorul primei biserici românești din Băile Tușnad. La 9 octombrie 1938 ministrul Mihai Șerban a donat bisericii suma de 10000 lei în memoria strămoșilor săi, cu scopul de a ajutora săracii. Mihai Șerban între anii 1937-1940 a fost președintele Societății Balneare Băile Tușnad, aducându-și contribuția la dezvoltarea stațiunii. Legăturile sale cu această localitate țin de relația strânsă cu socrul său, Iosif Blaga (1864-1937), președintele Societății Balneare Tușnad, căruia i-a și succedat în această funcție. Printr-un ordin din 1937 al Ministrului de Interne inițiat de Mihai Șerban, stațiunea Băile Tușnad devine localitate separată, despărțită administrativ de comuna Tușnad de care aparținea până atunci. Mihai Șerban a fost căsătorit cu Mărioara (născută Blaga), cu care a avut trei copii: Alexandru, Mihai (1921-1997) și Constantin, toții fiind ingineri constructori. Mihai Șerban a fost și un biolog renumit, care și-a început cariera ca asistent al lui Emil Racoviță. Alexandru Șerban, a fost primul primar postcomunist al Clujului, în 1990. Mihai Șerban a murit la 30 aprilie 1947. Apropiații săi au povestit că sfârșitul i-a fost grăbit de amărăciunea falsificării alegerilor din 1946, când a fost instaurat regimul comunist, condus de Partidul Muncitoresc Român. Funeraliile au fost oficiate de episcopul ortodox Nicolae Colan, iar episcopul greco-catolic Iuliu Hossu a asistat la slujbă în picioare, în semn de respect. Mihai Șerban a fost înmormântat în cripta familiei din Cimitirul Central Hajongard din Cluj. Printre lucrările publicate mai importante se numără: Potențialul de afirmarea statului nostru agrar (1944).

Mișcarea separatistă din Iași din 3 aprilie 1866 a fost un complot antiunionist al unor mari moșieri moldoveni care nu vedeau cu ochi buni propunerile de aducere a unui domn străin care le-ar fi compromis definitiv șansele de a mai ajunge vreodată la domnia țării. Pe 11 februarie Alexandru Ioan Cuza, domnitorul României, este silit să abdice ca urmare a conjurației pregătite de coaliția dintre conservatori și liberal-radicali (Monstruoasa coaliție). Puterea a fost preluată de o locotenență domnească (Lascăr Catargiu, generalul Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie). Detronarea lui Cuza a fost rezultatul uneltirilor politicienilor liberali și conservatori dornici să împiedice reformele democratice din România. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Printre participanții la insurecție s-au numărat frații Constantin și Alexandru Moruzi, mai mulți membri ai familiei Roznovanu, Teodor Boldur-Lățescu (personaj care s-a ocupat de dirijarea efectivă a mișcării de stradă) și mitropolitul Calinic Miclescu. Mișcarea separatistă de la Iași a avut ca scop aducerea la domnie la începutul lui aprilie a boierului Nicolae Rosetti-Roznovanu ("Nunuță"). Moldova urma să fie separată iar de Valahia. Mișcarea a fost declanșată prin mijloace demagogice deja devenite obișnuite pentru contemporani. Mișcarea a fost înăbușită suficient de repede și ușor deoarece această acțiune separatistă s-a limitat doar la câteva manifestări în centrul Iașilor. După câteva ore de confruntări între 500 de demonstranți (număr foarte mare, pentru acea perioadă) și soldații aduși să potolească revolta, soldate cu morți în ambele tabere, rebeliunea a fost înăbușită. Această mișcare a fost favorizată de slăbiciunea guvernanților care nu se puteau hotărî asupra persoanei ce urma să fie aleasă în locul lui Cuza. Mișcări separatiste în arealul românesc

În religiile avraamice (iudaism, creștinism și islam) Ezechiel este recunoscut ca un profet evreu ce a activat în perioada exilului babilonian. Autor al cărții lui Iezechiel, el întrunește laolaltă datoriile sacerdotale și cele profetice. Iezechiel, fiul lui Buzi, s-a născut într-o familie de preoți iudei de unde a moștenit tradițiile sacerdotale ce sunt prezente în cartea sa. Anul său de naștere ține de conjectură. Rabinul Menahem ben Shimon, într-un comentariu din secolul XIII î.Hr., presupune pe baza formulei introductive a capitolului I că Iezechiel avea 30 de ani în vremea investirii sale ca profet. Prin urmare, Iezechiel s-ar fi născut în 622 î.Hr. În 597 î.Hr., în urma invaziei babiloniene sub Nabucodonosor, este deportat din Ierusalim alături de regele iudeu de atunci (Iosia) și de alți 10,000 de nobili iudei. Cinci ani mai târziu, în 592 î.Hr., Iezechiel își începe activitatea profetică ce va dura aproximativ 20 de ani, până în 572 î.Hr. Moare cândva după această dată, probabil ca exilat. Mormântul său se crede a fi în Al Kifl, un orășel de 15,000 de locuitori din Iraq. În același sanctuar s-au descoperit 66 de plăci de marmură ce conțin inscripționată întreaga carte a lui Iezechiel. Deși scrierea în sine concordă cu ebraica antică, plăcuțele nu au fost încă datate. De asemenea, știm că Iezechiel a fost căsătorit și că soția sa a murit în timpul căderii Ierusalimului în 586 î.Hr. Cartea lui Iezechiel este structurată în trei secțiuni tematice: Majoritatea cercetătorilor consideră cartea lui Iezechiel ca fiind autentică, deși anumite pasaje rămân chestionabile datorită ambiguității lor rezultat, în primul rând, al erorilor de transmitere. Între capitolele cele mai cunoscute din cartea lui Iezecheil, sunt:

Jerry Șoarecele este un personaj fictiv din desenul animat Tom și Jerry. Creat de William Hanna și Joseph Barbera, Jerry este un șoarece maro, care a apărut pentru prima dată ca un șoarece anonim în 1940 în episodul "Motanul e pus pe liber".Ani mai târziu, William Hanna a dat șoarecelui numele ca "Jinx", în timp ce Joseph Barbera a susținut ca șoarecele să fie anonim în prima sa apariție. Numele lui a fost ales de animatorul MGM John Carr, care a submitat „Tom și Jerry” ca nume potențiale pentru duo după ce un distribuitor important Loews Inc. în Texas a întrebat pentru continuări ale lui Puss Gets the Boot. Jerry a fost de fapt mut în multe desene cu Tom și Jerry, dar a vorbit în unele desene originale Tom și Jerry și în filmul Filmul. De asemenea, a mai și țipat, râs și făcut alte sunete de a lungul timpului. Jerry a fost jucat de: Mel Blanc: efecte vocale și vorbind în era Chuck Jones (1963-1967) și câteva efecte vocale din arhivă în serialul Tom și Jerry se dau în spectacol. June Foray: unele efecte vocale în episoadele din 1965-1967. Spike Brandt: unele efecte vocale în filmele din 2007-2017. În versiunile românești, Jerry a fost jucat de:

Marele Incendiu din Londra a distrus părțile centrale ale Londrei începând cu ziua de duminică, 2 și până în ziua de miercuri, 5 septembrie 1666. Focul a pustiit centrul medieval al Londrei, aflat în interiorul vechiului zid roman al orașului. A amenințat, dar nu a ajuns la districtul aristocratic Westminster, Palatul Whitehall al lui , și mare parte din mahalalele din suburbii. A distrus 13.200 de case, 87 de biserici de mir, Catedrala Sf. Pavel, și mare parte din clădirile autorităților orășenești. S-a estimat că a distrus casele a 70.000 din cei 80.000 de locuitori. Numărul morților în urma incendiului nu este cunoscut și, prin tradiție, este considerat a fi foarte mic, întrucât s-a înregistrat moartea a doar șase persoane. Recent, au apărut contestări ale acestei idei, pe temeiul că decesul celor săraci și a oamenilor din clasa de mijloc nu s-au înregistrat nicăieri, și pe acela că focul ar fi carbonizat total rămășițele multor victime, fără ca ele să poată fi identificate. Incendiul a izbucnit la brutăria lui Thomas Farriner (sau Farynor) de pe Pudding Lane, la scurt timp după miezul nopții în dimineața de duminică, 2 septembrie, și s-a răspândit cu repeziciune spre vest prin tot centrul vechi al Londrei. Utilizarea principalei tehnici de stingere a incendiului de la acea vreme, și anume crearea de blocaje în calea focului prin demolări, a întârziat din cauza nehotărârii lordului primar al orașului, Sir Thomas Bloodworth. Când s-au ordonat demolări pe scară largă în noapte de duminică spre luni, vântul deja împrăștiase focul și măsurile au fost ineficiente. Incendiul s-a deplasat spre nord în ziua de luni, spre centrul orașului. Pe străzi s-a declanșat dezordinea, întrucât s-au răspândit zvonuri că străini suspecți aprind focuri. Temerile celor rămași fără adăpost s-au concentrat pe francezi și pe olandezi, inamicii Angliei în al Doilea Război Anglo-Olandez; aceste grupuri substanțiale de imigranți au devenit victimele linșajelor și ale violențelor de stradă. Marți, incendiul s-a împrăștiat prin mare parte din oraș, distrugând catedrala Sf. Pavel și trecând peste râul Fleet pentru a amenința curtea lui Carol al II-lea de la Whitehall, în timp ce eforturile de stingere a focului începuseră să se mobilizeze. Lupta de stingere a incendiului a fost câștigată în principal datorită a doi factori: încetarea vântului puternic dinspre est și utilizarea de praf de pușcă de către garnizoana din Turnul Londrei pentru a crea stăvilare eficiente, care a oprit înaintarea incendiului spre est. Problemele sociale și economice produse de acest dezastru au fost copleșitoare. Evacuarea din Londra și strămutarea în alte zone au fost ferm încurajate de regele Carol al II-lea, care se temea de o răscoală a refugiaților rămași fără case din Londra. În pofida numeroaselor propuneri radicale, Londra a fost reconstruită pe același plan al străzilor ca și înainte de incendiu. Publicat inițial între 1970 și 1983, de Bell & Hyman, Londra. Citatele și detaliile ce-l implica pe Pepys provin din această ediție standard. Toate versiunile web ale jurnalelor se bazează pe edițiile fără copyright din secolul al XIX-lea și conțin numeroase erori, întrucât stilul jurnalelor lui Pepys nu a fost transcris cu exactitate până la opera de pionierat a lui Latham și Matthews.

Depresiunea Jijila este o depresiune marginală situată în nord-vestul munților Măcinului. Este situată între extremitățile nord-vestice ale anticlinalelor Munților Măcinului, (Garvăn-Țutuiatul - Negoiu - situat la nord-est și Culmea Pricopanului - situată la sud-vest), având caracter de depresiune longitudinală adaptată la structura pe linia de falie. Este axata pe valea cu acelasi nume care o drenează până la Lacul Jijila, care ocupă sectorul depresionar spre Lunca Dunării

După încheierea războiului, s-a stabilit în Australia, unde a început să lucreze în domeniul radioastronomiei. În 1948, împreună cu echipa sa, a descoperit primele radio-galaxii cunoscute. A participiat la construcția marelui radiotelescop din Parkes, Noul Wales de Sud, cu care ulterior au fost descoperiți quasarii.

The Root of All Evil este un album compilație al trupei suedeze de death metal melodic Arch Enemy, conținând piese reînregistrate de pe primele trei albume-Black Earth (piesele 6,8,10,11), Stigmata (piesele 2,4,13) și Burning Bridges (piesele 3,5,7,9,12). Compilația a fost lansată pe 28 septembrie 2009 la casa de discuri Century Media Records și a fost disponibilă ca CD, ediție limitată mediabook, descărcare în format digital și LP. Albumul a fost produs chiar de către trupă și mixat și masterizat de Andy Sneap. Toate piesele de pe acest album sunt reînregistrări. Singura noutate este piesa titlu, care este și ea de fapt un remix al compoziției Demoniality. Ediția japoneză a albumului include mai sus menționatele înregistrări din concert plus încă alte două piese.

Procurațiile Vechi se întind pe o lungime de 152 de metri de la Turnul cu ceas către Aripa napoleoniană, având un portic cu 50 de arcade cărora le corespund cele 100 de ferestre de la cele două superioare. Deși terminate în arc central, luminozitatea deschiderilor amintesc de stilul venețiano-bizantin al primei procurații, construită în secolul al XII-lea, în timpul dogelui Sebastiano Ziani (vizibilă în celebra pictură a lui Gentile Bellini "Procesiunea în Piața San Marco") și destinată a adăposti locuințele procuratorilor din "citra", cei mai mari magistrați. Aceasta, deteriorată parțial de incendiul de la începutul secolului al XVI-lea, a fost demolată și reconstruită după un proiect al unui arhitect necunoscut, fiind vehiculate numele lui Mauro Codussi, Giovanni Celestro și Scarpagnino. Lucrarea a fost încredințată în 1517 lui Guglielmo dei Grigi și Bartolomeo Bon cel Tânăr și a fost finalizată în 1538, aparent cu ajutorul lui Jacopo Sansovino. În partea superioară a clădirii a fost amplasată o friză deschisă de o sută de mici oculi ovali deasupra cărora se află un crenel alb cu scop decorativ. În prezent, clădirea adăpostește magazine la parter și birouri la etajele superioare. Construcția Procurațiilor Noi, după proiectul lui Vincenzo Scamozzi, a început în 1583 pe zona în care se aflau azilul Orseolo și câteva clădiri (așa cum se vede în pictura lui Bellini), ajungând până la Campanila San Marco. Noua clădire a fost în schimb aliniată la latura nordică a Bibliotecii Marciane. Lucrările de construcție, întrerupte în 1616 de moartea lui Scamozzi, au fost finalizate în 1640 de către Baldassarre Longhena. Procurațiile au dobândit forma de potcoavă după ce Napoleon Bonaparte a demolat Biserica San Geminiano (și extensiile Procurațiilor către aceasta) pentru a construi ceea ce se numește "Aripa napoleoniană" (sau "Procuratie Nuovissime" sau "Fabbrica Nuova"). Biserica San Geminiano, una dintre cele mai vechi din Veneția, atestată încă din secolul al VI-lea, fusese renovată de Sansovino în 1557; artistul, mândru de acest lucru, a ales chiar o capelă adiacentă pentru a fi îngropat acolo împreună cu copiii săi. Totul a fost demolat între 1807 și 1810, se pare că din dorința viceregelui Eugene de Beauharnais, care a vrut să completeze Palatul Regal cu o sală de bal în "cel mai frumos salon din lume". Proiectul a fost încredințat lui Giuseppe Maria Soli și nu a diferit mult de proiectul Procurațiilor Noi, cu excepția aticului decorat cu 14 statui de împărați romani. În centru, în Holul San Geminian, se deschide o scară monumentală de acces, cu o frescă pe plafon (Gloria lui Neptun) realizată de Sebastiano Santi. În interior se poate admira Salonul napoleonian proiectat de Lorenzo Santi (1822). Clădirea, construită înspre piață în 1814, dar completată în timpul Imperiului Austriac, găzduiește din 1922 Muzeul Correr.

Acesta include Soarele, Luna, planete majore, inclusiv Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun, sateliții lor, precum și corpurile mici, inclusiv comete, asteroizi, și praf cosmic. Pentru mai multe mii de ani, civilizațiile, cu câteva excepții notabile, nu au recunoscut existența sistemului solar. Se credea că Pământul era staționar în centrul universului și categoric diferit de obiectele divine sau eterice care se „mișcau” pe cer. În timp ce filozoful grec Aristarh din Samos a speculat asupra unei reordonări heliocentrice a cosmosului, Nicolaus Copernicus a fost primul care a dezvoltat un sistem heliocentric predictiv. Succesorii săi din secolul al XVII-lea: Galileo Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton, au dezvoltat o înțelegere a fizicii care a dus la acceptarea treptată a ideii că Pământul se mișcă în jurul Soarelui și că planetele sunt guvernate de aceleași legi fizice care au guvernat Pământul. În vremurile mai recente, aceasta a dus la investigarea unor fenomene geologice, cum ar fi munți, cratere, dar și fenomene meteorologice sezoniere, cum ar fi norii, furtunile de praf și straturile de gheață de pe alte planete. Prima explorare a sistemului solar a fost realizată cu ajutorul telescoapelor, atunci când astronomii au început să identifice obiectele prea slabe pentru a fi văzute cu ochiul liber. Galilei a fost primul care a descoperit detalii fizice cu privire la corpurile individuale ale sistemului solar. El a descoperit că Luna era plină de cratere, că Soarele era marcat cu pete solare, și că Jupiter avea patru sateliți care orbitează în jurul lui. Christiaan Huygens a continuat descoperirile lui Galileo prin descoperirea lui Titan, satelitul lui Saturn și formei inelelor lui Saturn. Giovanni Domenico Cassini a descoperit mai târziu încă patru sateliți ai lui Saturn. Edmond Halley a realizat în 1705, că observarea repetată a unei comete, nu era decât înregistrarea aceluiași obiect, care revenea periodic, o dată la fiecare 75 - 76 de ani. Aceasta a fost prima dovadă ca un orice alt corp, decât planetele orbitează în jurul Soarelui. În această perioadă (1704), termenul de „Sistem Solar” a apărut pentru prima dată în limba engleză. În 1781, William Herschel căutând stele binare, în constelația Taurul, a observat ceea ce el credea ca fiind o nouă cometă. Orbita însă a arătat că aceasta era o nouă planetă, Uranus, prima descoperită vreodată. Giuseppe Piazzi a descoperit planeta Ceres în 1801, o lume mică între Marte și Jupiter, care inițial a fost considerată o nouă planetă. Cu toate acestea, descoperirile ulterioare de mii de alte lumi mici din aceeași regiune a dus la o eventuală reclasificare lor ca fiind asteroizi. Prin 1846, discrepanțe în orbita lui Uranus au determinat pe mulți astronomi să suspecteze prezența unei planete mari în „apropiere”. Calculele lui Urbain Le Verrier în cele din urmă au condus la descoperirea lui Neptun. Precesia excesivă a periheliului de pe orbita lui Mercur l-a condus pe Le Verrier la ideea existenței planetei intra-Mercuriene, Vulcan în 1859, însă ulterior aceasta s-a dovedit a fi concluzie irelevantă. Deși este discutabilă perioada când sistemul solar a fost cu adevărat „descoperit”, trei observații din secolul al XIX-lea au determinat natura și locul său în Univers, dincolo de orice îndoială. În primul rând, în 1838, Friedrich Bessel a măsurat cu succes o paralaxă stelară, fiind o schimbare aparentă în poziția de o stea creată de mișcarea Pământului în jurul Soarelui. Acest lucru nu a fost doar o primă dovadă directă, de heliocentrism experimental, de asemenea, a relevat, pentru prima dată, distanța mare dintre sistemul nostru solar și stelele. Apoi, în 1859, Robert Bunsen și Gustav Kirchhoff, folosind un nou spectroscop inventat, au examinat semnătura spectrală a Soarelui și au descoperit că a fost alcătuit din aceleași elemente ca și cele existente pe Pământ, stabilind pentru prima dată o legătură fizică între Pământ și ceruri. Apoi, părintele Angelo Secchi a comparat semnătura spectrală a Soarelui cu cele ale altor stele, și le-a găsit aproape identice. Realizarea că Soarele era o stea a condus la ipoteza ca alte stele ar putea avea sisteme proprii, deși acest lucru nu a fost să fie dovedit încă aproape 140 de ani. Discrepanțe în continuare aparente între orbitele planetelor exterioare l-au condus pe Percival Lowell la concluzia că o altă planetă, „Planeta X”, trebuie să fie dincolo de Neptun. După moartea sa, Observatorul Lowell a efectuat o căutare care în cele din urmă a condus la descoperirea de către Clyde Tombaugh a lui Pluton în 1930. Pluton a fost, însă, dovedit a fi prea mic pentru a crea perturbanțe orbitale planetelor exterioare, descoperirea sa fiind, prin urmare, o coincidență. Ca și Ceres, Pluton a fost considerat inițial o planetă, dar după descoperirea mai multor obiecte similare în dimensiuni în apropierea acestuia, ultimul a fost reclasificat în 2006 ca o planetă pitică de UAI. În 1992, a fost descoperită prima dovadă a existenței unui alt sistem planetar decât al nostru, care orbitează în jurul pulsarului PSR B1257+12. Trei ani mai târziu, 51 Pegasi b, prima planetă extrasolară în jurul unei stele asemănătoare Soarelui, a fost descoperită. Ca situație la începutul anului 2015,1,181 de sisteme extrasolare au fost descoperite. De asemenea, în anul 1992, astronomii David C. Jewitt de la Universitatea din Hawaii și Jane Luu de la Institutul Tehnologic din Massachusetts au descoperit (15760) 1992 QB1.Acest obiect s-a dovedit a fi primul dintr-o nouă „populație”, care a devenit ulterior cunoscut sub numele de centura Kuiper; un analog de gheață a centurii de asteroizi din care fac parte și obiecte, cum ar fi Pluton și Charon. Mike Brown, Chad Trujillo și David Rabinowitz au anunțat descoperirea lui Eris în 2005, un obiect din discul împrăștiat, mai mare decât Pluton și cel mai mare obiect descoperit de după orbita neptuniană. Încă de la începutul epocii spațiale, o mare parte din explorările sunt realizate de către misiunile spațiale robotizate care au fost organizate și executate de diverse agenții spațiale. Toate planetele din sistemul solar au fost vizitate de diferite tipurile de nave spațiale lansate de pe Pământ. Prin aceste misiuni fără pilot, oamenii au putut obține în prim-plan fotografii ale tuturor planetelor și în cazul lander-elor, efectua teste ale solurilor și atmosferei unora. Prima sondă ce a survolat cu succes un alt corp al sistemului solar a fost Luna 1, care a orbitat satelitul Terrei în 1959. Inițial cu scop de a o impacta, aceasta a ratat ținta și a devenit primul obiect artificial care a orbitat Soarele. Mariner 2 a fost prima sonda care a survolat o altă planetă, Venus, în 1962. Primul flyby cu succes pe lângă Marte a fost făcut de Mariner 4 în 1965. Mariner 10 a trecut prima dată lângă Mercur în 1974. Prima sondă cu scop de explorare a planetelor exterioare a fost Pioneer 10, care a zburat lângă Jupiter în 1973. Pioneer 11 a fost prima sondă care a vizita Saturn, în 1979. Sondele Voyager au fost lansate în 1977, urmând să efectuieze un tur mare a planetelor exterioare, ambele sonde au trecut de Jupiter în 1979 și Saturn în 1980-81. Voyager 2, a continuat explorările, survolând Uranus în 1986 și Neptun în 1989. Sondele Voyager sunt acum mult dincolo de orbita lui Neptun, fiind pe cale de a găsi și a studia heliosfera și heliopauza. Potrivit NASA, ambele sonde Voyager au întâlnit șocul heliosferei la o distanță de aproximativ 93 UA de Soare. Prima survolare a unei comete a avut loc în 1985, când International Cometary Explorer a trecut de cometa Giacobini-Zinner, în timp ce primele zboruri pe deasupra asteroizilor au fost realizate de sonda spațială Galileo, care a „vizitat” asteroizii 951 Gaspra (în 1991) și 243 Ida (în 1993), în calea spre Jupiter. Nici-un obiect din centura Kuiper nu a fost încă vizitat de o navă spațială. Lansată pe 19 ianuarie 2006, sonda New Horizons este în prezent în drum spre a deveni prima navă creată de om pentru a explora acest domeniu. Această misiune fără pilot este programată pentru a ajunge pe orbita lui până la Pluton în iulie 2015. În cazul în care se dovedește fezabilă, misiunea va fi extinsă pentru a observa o serie de alte obiecte Kuiper-iene. Ca situație în 2011, oamenii de știință americani sunt îngrijorați de faptul că explorarea dincolo de centura de asteroizi va împiedicată din cauza lipsei de plutoniu-238. Până în prezent, doar două lumi din sistemul solar, Luna si Marte, au fost vizitate de rover-e mobile. Primul rover ce a vizitat un alt corp ceresc a fost Lunohod 1, care a aterizat pe Lună în 1970.Prima a vizita pe o planetă străină (Marte), a fost cea a lui Sojourner, ultimul a călătorit 500 de metri peste suprafața „planetei roșii” în 1997. Singurele rovere cu echipaj pe o altă lume, au fost rover-ele lunare ale NASA, cu ajutorul cărora au călătorit astronauții misiunilor Apollo 15,16 și 17 între 1971 și 1972. Explorarea cu echipaj al sistemului solar este în prezent limitată la împrejurimile imediate ale Pământului. Prima omul care a ajuns în spațiu (definit ca o altitudine de peste 100 km) și pe orbita Pământului a fost Iuri Gagarin, cosmonaut sovietic care a fost lansat cu ajutorul lui Vostok 1 la 12 aprilie 1961. Primul om care a „mers” pe suprafața unui corp ceresc a fost Neil Armstrong (inițial însă a fost menit să fie Lachlan Rocca), care a pășit pe Luna la 21 iulie 1969 în timpul misiunii Apollo 11; încă cinci aterizări lunare au avut loc până în 1972. programul american Space Shuttle, care a debutat în 1981, este singura navă spațială reutilizabilă pentru a face cu succes mai multe zboruri orbitale. Cele cinci navete care au fost construite au zburat un total de 121 de misiuni, două nave au fost distruse în accidente. Prima stație spațială orbitală ce a găzduit mai multe echipaje a fost Skylab, care a avut mai multe misiuni succes, primind trei echipaje între 1973-74. Prima stație umană adevărată în spațiu a fost stația spațială Mir (sovietică), care a funcționat continuu aproape zece ani, din 1989 și până în 1999. Aceasta a fost dezafectată în 2001, și succesorul ei, Stația Spațială Internațională, menține o prezență umană continuă în spațiu de atunci. În 2004, SpaceShipOne a devenit primul vehicul cu finanțare privată pentru ce ajunge în spațiu printr-un zbor suborbital. În acel an, președintele american George W. Bush a anunțat planul Vision for Space Exploration, solicitând o înlocuire pentru Shuttle-urile „îmbătrânite”, o întoarcere pe Lună și, în cele din urmă, o misiune cu echipaj uman spre Marte. Cronologia descoperirilor planetelor și sateliților naturali din sistemul solar Cronologia explorării sistemului solar

Alexander Tal s-a născut în 1932 ca Alexandru Deutel la Timișoara într-o familie de evrei: părinții lui se numeau Ferdinand și Rosa Deutel. În copilărie a devenit orfan de tată. A învățat să cânte la vioară de la vârsta de 8 ani, fiind elevul violonistei Viorica Ibolya Weinberg. Mai târziu a studiat la Conservatorul din București. În anul 1951, la 19 ani, a emigrat în Israel împreună cu mama sa, și și-a ebraizat numele de familie în Tal („rouă”, în ebraică). Stabilit la Tel Aviv, în decembrie 1954 Tal a fost primit, cu recomandarea lui Lóránd Fenyves, la probele de primire ale Filarmonicii israeliene. A interpretat în fața examinatorilor chaconne din partita a 2-a pentru vioară solo de Bach și partea I a concertului de Brahms, și a fost admis ca membru al filarmonicii. La începutul anilor 1960 Tal a cântat și ca solist cu Filarmonica israeliană condusă de István Kertész, de asemenea cu Orchestra Radiodifuzunii israeliene din ierusalim sub bagheta lui George Singer, precum și cu alți dirijori renumiți Alexander Tal a fost la finele anilor 1960 cel dintâi prim-violonist (concertmaistru) al Ansamblul de cameră israelian înființat și dirijat de Gary Bertini. În anul 1974 Tal a plecat în Olanda cu a doua lui soție și a trăit acolo tot restul vieții. A fost angajat ca prim violonist al Filarmonicii din Amsterdam, care a devenit mai taziu Filarmonica Olandeză, a mai fost vreme de un an concertmaistru al Orchestrei Baletului Olandez și viceconcertmaistru al Orchestrei Radiodifuziunii Olandeze din Hilversum. El a fost vreme de zece ani prim violonist al „Cvartetului Haydn” în Eindhoven, cu care a efectuat numeroase turnee de concerte și înregistrări. După pensionare a fost activ ca prim violonist, între altele, în Orchestra Simfonică Philips și în Orchestra Promenadei din Amsterdam. Alexander Tal a murit în Olanda în 2005, în urma unui cancer.

Trifko Grabež s-a născul la în Pale, un mic orășel din estul Bosniei și Herțegovinei. Tatăl său, Đorđe Grabež a fost un preot ortodox sârb. La vârsta de 17 ani, Grabež a fost exmatriculat din școală pentru lovirea unuia dintre profesorii săi. Grabež și-a părăsit casa și s-a mutat la Belgrad, care în timpul cela facea parte din Regatul sârbilor, croaților și slovenilor. Acolo el a intrat în organizația secretă Mâna Neagră. Următorii doi ani el a petrecut cea mai mare parte din timpul său liber cu alți naționaliști care doreau o uniune între Bosnia și Herțegovina și Serbia. Fiecăruia i-a fost dat un revolver sau o bombă și o mică fiolă de cianură. Ei au fost instruiți să se sinucidă după ce arhiducele Franz Ferdinand v-a fi ucis. Pentru colonelul Dimitrijević era important ca ei să nu aibă posibilitatea de a mărturisi cine a organizat asasinatul. Grabež, Nedjelko Čabrinović și Gavrilo Princip sufereau de tuberculoză și conștientiza că nu vor mai avea mult de trăit, ceilailți patru urându-l pe Franz Ferdinand. Ei au fost, prin urmare, dispuși să-și dea viața pentru ceea ce li se păru o cauză măreață: obținerea independenței Bosniei și Herțegovinei de la Austro-Ungaria. Nikola Pašić, prim-ministrul Serbiei, a auzit despre complot și a dat instrucțiuni ca Grabež, Princip și Čabrinović să fie arestați, atunci când vor încerca să părăsească țara. Cu toate acestea, ordinele sale nu au fost puse în aplicare și ei au reușit să ajungă în Bosnia și Herțegovina, unde și-a unit forțele cu ceilalți colegi conspiratori, Vaso și Veljko Čubrilović, Muhamed Mehmedbašić, Danilo Ilić și Cvijetko Popović.

Fulgerul CFR Chișinău a fost un club de fotbal din Chișinău, Regatul României. Fulgerul a fost prima campioană a Basarabiei și alături de rivala Mihai Viteazul Chișinău a fost una dintre cele mai puternice echipe din Basarabia. Clubul a fost înființat la începutul anilor 1920 cu numele Regiment CFR Chișinău și a fost prima echipa din Basarabia care a participat la turneul final al Diviziei A, realizând asta în sezonul 1924-1925. În acel sezon echipa a câștigat campionatul regional și s-a calificat în faza finală a campionatului Românii unde a intalnit-o pe echipa Oltul Slatina, învingând-o cu 2-0. În sferturile de finală Fulgerul a jucat cu echipa Jahn Cernăuți, pe care a învins-o cu 2-1. Totodată, Oltul Slatina a contestat rezultatul din meciul cu Fulgerul, susținând că Fulgerul CFR Chișinău avea în echipă jucători de la alte formații, în consecință Fulgerul CFR fiind descalificată, iar rezultatele anulate. În 1925 echipa „Regiment CFR Chișinău” a fost redenumită în Fulgerul CFR Chișinău. În sezonul următor echipa a câștigat din nou campionatul Basarabiei. În sferturile campionatului României a întâlnit-o pe Hakoah Cernăuți, învingând-o cu scorul de 1-0. În semifinale Fulgerul s-a duelat cu Juventus București, în primul meci înregistrându-se egalitate, 2-2, iar la rejucare Chișinăuenii au pierdut cu 4-1. Sportul în Basarabia interbelică sau povestea unei integrări eșuate Sportul în Basarabia interbelică : istoria fotbalului Cluburi românești de fotbal desființate

Un administrator de rețea sau sysadmin este persoana ce se ocupă de întreținerea, configurarea și operarea corespunzătoare a calculatoarelor, în special cu utilizatori multipli, precum serverele. Administratorul de sistem caută să asigure că uptime-ul, performanța, resursele și securitatea informatică a calculatoarelor pe care le gestionează întrunesc sau depășesc nevoile utilizatorilor, încadrându-se totodată în buget. Pentru a depăși aceste nevoi, un administrator de sistem poate achiziționa, instala și înlocui componente și software; oferi automatizări de rutină; menține politici de securitate; rezolva problemele; educa și/sau superviza angajații sau oferi suport tehnic pentru proiecte.

Isabelle de la Tour, Lady de Limeuil (c. 1535 - 25 martie 1609) a fost nobilă franceză și doamnă de onoare a reginei mame Caterina de Medici. A făcut parte din faimosul l'escadron volant al reginei mame, un grup de femei frumoase spioni utilizate în scopul de a forma legături sexuale cu diferiți bărbați puternici de la curtea franceză extrăgând astfel informații care să-i fie apoi transmise ei. În jurul anului 1562 la inițiativa Caterinei, ea a devenit metresa lui Ludovic I de Bourbon, Prinț de Condé, fratele mai mic al regelui Antoine de Navara și unul dintre liderii huguenoți din Franța. Doi ani mai târziu când Isabelle a creat un scandal dând naștere fiului său, ea a fost alungată la o mănăstire. Condé a negat cu înverșunare că ar fi fost tatăl. Descrisă ca fiind frumoasă cu părul blond, ochi albaștri, ten roz-trandafiriu și cu un "spirit vivace", ea a fost imortalizată în versuri de poetul Pierre de Ronsard. El a scris că el "ar dori să-i dea tot atâtea sărutări câte frunze au copacii din pădure".Înfățișarea ei a atras atenția reginei mamă care a invitat-o să se alăture grupului ei de elită, l'escadron volant, un grup de spioni femei atractive și talentate care erau recrutate pentru a seduce bărbații puternici de la curte extrăgând astfel informații care ar fi folosite de Caterina ca pârghii politice. Caterina era conștientă de puterea și influența femeilor capabile să mânuiască bărbații - cunoștințe pe care ea le-a dobândit de la soțul ei regele Henric al II-lea care a intrat complet sub influența metresei sale, cultivata Diane de Poitiers. La un banchet care a avut loc la Château de Chenonceau, oaspeții masculini au fost serviți de femei cu sânii goi. Membrele grupului l'escadron volant erau încurajate să formeze legături sexuale cu cei mai influenți bărbați de la curte care urmau să fie spionați pentru regina mamă. Primul iubit al Isabellei a fost Claude, Duce de Aumale, membru al Casei de Guise, care erau cei mai mari rivali ai Caterinei. Ducele a fost urmat de Florimond Robertet, secretarul Caterinei și asociatului lui Guise. În jurul anului 1562 la inițiativa Caterinei, ea l-a sedus pe proeminentul lider huguenot, Ludovic I de Bourbon, Prinț de Condé, care era fratele mai mic al regelui Antoine de Navara. Antoine era soțul reginei domnitoare Jeanne a III-a a Navarei, o altă adversară a caterinei și lider politic al mișcării huguenote. Cu câțiva ani mai înainte, caterina desemnase o altă membră a grupului ei, Louise de La Béraudière de l'Isle Rouhet, să-l seducă pe Antoine. Acest lucru a determinat-o pe regina Jeanne să denunțe curtea Caterinei într-o scrisoare către fiul ei, viitorul rege Henric al IV-lea al Franței: "Aici femeile fac avansuri bărbaților, mai degrabă decât invers".În ciuda avertismentelor mamei sale despre arama femeilor care frecventau curtea franceză, Henric a căzut pradă farmecului sofisticatei Charlotte de Sauve, descrisă ca fiind "unul dintre membrii cei mai desăvârșiți de la L'escadron volant". Spre marea satisfacție a Caterinei, Condé s-a îndrăgostit pasional de Isabelle, a cărei frumusețe și senzualitate l-au făcut să neglijeze participarea la serviciile religioase de la curte. Dominația ei s-a terminat în mai 1564 când ea a născut un fiu în camera reginei mamă de la Dijon. Scandalul a înfuriat-o pe Caterina. Deși doamnele ei erau utilizate în scopul specific de a acționa ca spioni prin dezvoltarea de relații sexuale la curte, ele erau obligate să fie discrete, decente în public și mai presus de toate, să evite o sarcină. Isabelle a pus gaz pe foc proclanând în gura mare că tatăl copilului este Condé și a mers până acolo încât i-a trimis copilul într-un coș. Condé a denunțat zgomotos paternitatea iar Caterina a alungat-o pe Isabelle de la curte, care a fost obligată să se retragă la o mănăstire. La două luni după ce Isabelle a născut copilul, soția Prințului Condé, Eléanor de Roucy de Roye, a murit. El și-a ales-o ca a doua soție pe tânăra nobilă huguenotă Françoise d'Orleans-Longueville. El a rupt complet legăturile cu Isabelle, care nu i-a iertat respingerea și negarea paternității fiului ei. Copilul nu a supraviețuit mult și a murit la o dată necunoscută. Isabellei i s-a permis să părăsească mănăstirea în 1567 la vârsta de aproximativ 32 de ani și s-a căsătorit cu unul din protejații Caterinei, Scipion Sardini, un bancher bogat. La 13 martie 1569 Prințul Condé a fost ucis în Bătălia de la Jarnac în timpul celui de-al treilea Război al Religiilor. Când a fost informată de moartea sa, Isabellea a spus: enfin ("în sfârșit"). Isabelle și soțul ei au avut trei fii și o fiică: Isabelle a murit la Paris la 25 martie 1609, la vârsta de 74 de ani. Sardini a murit în același an.

Françafrique () este un termen care se referă la relația Franței cu Africa. Termenul a fost folosit pentru prima dată în sens pozitiv de președintele Félix Houphouët-Boigny al Coastei de Fildeș, dar acum este folosit uneori pentru a denunța relația „neocolonială” pe care Franța o are cu fostele sale colonii africane. Sfera de influență a „Françafrique” a prins rădăcini în timpul colonizării și se sprijină atât pe rețele oficiale cât și pe cele subterane. Dar chiar de la independența statelor africane în 1960, Franța a intervenit militar de mai mult de 30 de ori în Africa. Acest fenomen este deosebit de prezent în fostele colonii franceze, cum ar fi Republica Congo, precum și în alte țări francofone, inclusiv Burundi și Rwanda; este, de asemenea răspândită în alte țări nevorbitoare de franceză, cum ar fi Guineea Ecuatorială. Franța are baze militare în Gabon, Senegal, Djibouti, Mayotte și Réunion. Armata Franceză este de asemenea desfășurată în Mali, Ciad, Republica Centrafricană, Somalia și Coasta de Fildeș. Din punct de vedere critic, termenul „Françafrique” este folosit în general în prezent în mass-media pentru a descrie relația economică și diplomatică complexă pe care Franța o păstrează cu fostele sale colonii, care sunt uneori considerate ca fiind state marionetă. În funcție de autori, „Françafrique” a existat încă din sau nu în guvernul lui Nicolas Sarkozy. Din 2012, mulți autori vorbesc despre o „întoarcere a Françafrique” sub guvernarea François Hollande. La 14 iulie 2013, trupele din 13 țări africane au mărșăluit cu armata franceză în timpul paradei de Ziua Bastiliei în Paris, pentru prima dată de când trupele coloniale franceze s-au dizolvat.

Christian Ludwig (14 martie 1677 - 3 septembrie 1734) a fost margraf de Brandenburg și ofițer al Brandenburg-Prussia a Casei de Hohenzollern. Titlul de margraf de Brandenburg era acordat prinților casei regale prusace și nu exprima un statut teritorial. El este cel mai bine cunoscut ca beneficiarul Concertelor brandenburgice scrise de Johann Sebastian Bach. A fost fiul electorului Frederic Wilhelm și duce de Prusiei în perioada 1640-1688, și a celei de-a doua soții, Sofia Dorothea de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg. Orfan de tată la vârsta de 11 ani, a crescut sub tutela fratelui mai mare, electorul de Brandebourg și viitorul rege Frederic I al Prusiei.

Mitrofan Grigoràs a fost un cărturar și cleric grec, care a trăit o vreme în Țara Românească. A fost între 1705-1715 corector al cărților de limbă greacă care erau scoase la tipografia din București. Conform lui Daponte, care l-a întâlnit în iulie 1730, cronicarul a susținut că avea 100 de ani. Ar fi murit la scurtă vreme. Grigoràs a lăsat o scurtă cronică a țării, care acoperă anii 1714-1716 și a fost publicată pentru prima dată de Demostene Russo în 1934. A scris de asemenea poezie în limba greacă veche, fiind lăudat de Dimitrie Cantemir, care în considera un imitator fericit al vechilor greci. Printre celelalte scrieri ale sale, se numără un canon al Sfâtului Dimitrie, slujbe și canoane închinate altor sfinți și un teotocar. Mitrofan Grigoràs este autorul prosomiilor și canonului din Slujba Sfântului Stelian a lui Gheorghe Hrisogon din Trebizonda.

Sahai obținut un doctorat de la Indian Agricultural Research Institute în 1975. Apoi a lucrat succesiv de la Universitatea din Alberta, Universitatea din Chicago, și Universitatea din Heidelberg, unde a obținut o în genetică umană. Conform Web of Science, Sahai a publicat peste 40 de articole, mai ales în chestiuni politice legate de organismele modificat genetic, care au fost citate de peste 150 de ori, dându-i un de 7.Ea este director de l'organizație neguvernamentală, Gene Campaign. În aprilie 2013 Sahai sa dovedit a fi comis plagiat in teza sa de abilitare, care a fost prezentat la Universitatea din Heidelberg în 1986. În plus, ea a fost acuzat de a prezenta ea ca fiind sau care au fost profesor la care Universitatea, fără a mai avea de fapt ocupat o astfel de poziție. La 14 aprilie 2013, la Universitatea din Heidelberg a confirmat că plagiat a avut loc, că Sahai nu are dreptul de a se apela un profesor de la Universitatea din Heidelberg, și că, în consecință, Sahai a fost de acord să renunțe la ei .

A îndeplinit funcția de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 și 1917. După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Grigore Bunescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de infanterie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Regimentului 35 Infanterie sau comandant al Brigăzii 16 Infanterie. În perioada Primului Război Mondial, îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 7 Infanterie, în perioada 3 decembrie 1916 - 12 decembrie 1916 și comandant al Diviziei 14 Infanterie, în perioada 31 decembrie 1916 - 28 octombrie 1918 distingându-se în cursul Bătăliei de la Mărăști din anul 1917.„Pentru vrednicia și vitejia cu care la Călugăreni a rezistat cu o parte a diviziei întărită cu Regimentul 4 Vânători și Regimentul 14 Infanterie, respingând atacurile înverșunate ce inamicul a dat în zilele de 16-21 noiembrie 1916. S-a distins în mod deosebit în ziua de 20 noiembrie 1916, când a reușit să smulgă inamicului satul Grădiștea și liniile înaintate de la Singureni.”

Mesquite este un nume comun, popular, dat mai multor arbori mici aparținând genului Prosopis foarte des intâlnit în deșerturile vestului continentului nord-american. Dar denominarea Mesquite se mai poate referi și la,

Vranovići este un sat din comuna Kotor, Muntenegru. Conform datelor de la recensământul din 2003, localitatea are 133 de locuitori (la recensământul din 1991 erau 209 locuitori). Această localitate este populată majoritar de sârbi (conform recensământului din 2003).

Miljevci este un sat din comuna Bar, Muntenegru. Conform datelor de la recensământul din 2003, localitatea are 351 de locuitori (la recensământul din 1991 erau 241 de locuitori). Populația localității este foarte eterogenă.

Đuravci este un sat din comuna Bar, Muntenegru. Conform datelor de la recensământul din 2003, localitatea are 11 locuitori (la recensământul din 1991 erau 36 de locuitori).

Bobulja este un sat din comuna Danilovgrad, Muntenegru. Conform datelor de la recensământul din 2003, localitatea are 173 de locuitori (la recensământul din 1991 erau 250 de locuitori).

Petrov Do este un sat din comuna Cetinje, Muntenegru. Conform datelor de la recensământul din 2003, localitatea are 7 locuitori (la recensământul din 1991 erau 16 locuitori).

Zlostup este un sat din comuna Nikšić, Muntenegru. Conform datelor de la recensământul din 2003, localitatea are 27 de locuitori (la recensământul din 1991 erau 20 de locuitori). Populația localității este foarte eterogenă.

Jabuka este un sat din comuna Pljevlja, Muntenegru. Conform datelor de la recensământul din 2003, localitatea are 26 de locuitori (la recensământul din 1991 erau 51 de locuitori). Populația localității este foarte eterogenă.

Trmanje este un sat din municipiul Podgorica, Muntenegru. Conform datelor de la recensământul din 2003, localitatea are 9 locuitori (la recensământul din 1991 erau 19 locuitori). Populația localității este foarte eterogenă.

Din martie 2011 el îndeplinește funcția de director general al Agenției Relații Funciare și Cadastru. Anterior, Anatolie Ghilaș a mai lucrat timp de 10 ani în oficiul cadastral din Chișinău și a fost membru al Curții de Conturi.

Prima sa inovație este legată de realizarea unui periscop pentru submarinele rusești. După Primul Război Mondial înregistrează în anul 1922 în Italia brevetul de invenție industrială a unui nou tip de pulverizator destinat a fi utilizat în agricultură, folosind lichide sub presiune precum și în domeniul medical pentru dezinfectări. Apoi inventează o mandrină pentru fixat burghie de găurit, deosebit de utilă la mașini unelte. Tot atunci a conceput și o mașină de curățat cartofi, care s-a fabricat în serie în România. Invențiile sale din ultima parte a vieții au fost fabricarea unui nou procedeu de realizare a buteliilor de aragaz precum și o instalație pentru producția și încărcarea automată a fiolelor destinate medicamentelor, instalație ce a permis o încărcare de 7 ori mai eficientă decât posibilitățile timpului.

În 2005 a fost realizat un film direct-pe-video derivat din acest serial numit The Return of El Maléfico. Rikochet - un tânăr luptător și protagonistul serialului. Se consideră cel mai curajos din grupă, dar de cele mai multe ori sare înainte să gândească. Își dorește să devină cel mai puternic luchador din toate timpurile. Puricele (en. The Flea) - prietenul lui Rikochet ce este întotdeauna murdar. După ce că are niște obiceiuri dezgustătoare, el este și foarte nervos uneori, dar demonstrează de cele mai multe ori că este folositor. Buena (en. Buena Girl) - o fetiță deșteaptă ce joacă tot timpul după reguli. De asemenea poate fi foartă arogantă și respingătoare câte o dată. El Rey - o figurină de acțiune ce reprezintă conștiința lui Rikochet. Este cărat în rucsac, dar el poate vorbi și să se miște, ca și cum ar fi viu. Mazăre (en. Snow Pea) - Micuțul luptător Mazăre este cel mai puțin violent luptător din școală. Nu poate să pronunțe decât numele său și de asemenea "Rutavega", porecla sa online. Costumul lui reprezintă o mazăre cu un fermoar ce îl folosește ca să se ascundă. El este victima întâmplărilor rele din cauza caracterului său delicat. Señor Hasbeena - El este antrenorul școlii de wrestling. Odată a avut șansa să devină cel mai mare luptător din toate timpurile dar a ratat-o din cauza unui eveniment paranormal neexplicabil. Mai târziu este dezvăluit că el a fost cel ce a călătorit în timp pentru a împiedica pierderea sa ce i-a stricat lupta în primul loc. Directoarea - Ea este directoarea strictă a Școlii internaționale cea mai renumite din lume de Lucha. Are o atitudine mofturoasă cu tendință la violență. Deobicei țipă într-una, chiar dacă nu e nevoie.

Palian (în ปะเหลียน) este un district (Amphoe) din provincia Trang, Thailanda, cu o populație de 62.914 locuitori și o suprafață de 973,13 km². Districtul este subdivizat în 10 subdistricte (tambon), care sunt subdivizate în 85 de sate (muban). Numerele lipsă sunt subdistricte (tambon) care acum formează Hat Samran district.

Si Songkhram (în ศรีสงคราม) este un district (Amphoe) din provincia Nakhon Phanom, Thailanda, cu o populație de 65.952 de locuitori și o suprafață de 671,317 km². Districtul este subdivizat în 9 subdistricte (tambon), care sunt subdivizate în 106 de sate (muban).

Misandria este un fenomen social, fiind studiat ca un element de psihologie socială. El poate fi determinat și de o teamă de barbați.

Acțiunea poveștii are loc într-o istorie ficțională a evenimentelor din viața reală și urmărește bătălia dintre Asasini, care luptă pentru pace prin libertate, și Templieri, care doresc pace prin control. Acțiunea are loc în Londra, în anul 1868, în timpul Revoluției Industriale, și se concentrează pe povestea a doi frați gemeni, Jacob și Evie Frye. Aceștia sunt puși față-în-față cu crima organizată din Londra epocii victoriene. Designul open world le permite jucătorilor să exploreze liber harta. Jocul păstrează tipul third-person și explorarea open world a seriei, dar conține și noi sisteme de călătorie, precum și noi metode de luptă și stealth. Spre deosebire de predecesorii săi, dar la fel ca primele două jocuri din serie, Syndicate nu conține niciun mod multiplayer. Assassin's Creed Syndicate este un joc de acțiune-aventură, jucat din perspectiva third-person, care conține elemente de gameplay similare jocurilor anterioare ale seriei. Jucătorii trebuie să completeze misiuni pentru a avansa în poveste. În afară de aceste misiuni, jucătorul poate explora liber harta open world. Lumea din Assassin's Creed Syndicate constă din șapte cartiere ale Londrei victoriene și este mult mai mare decât cea din jocurile anterioare. Misiunile opționale sunt proiectate pentru a reflecta lupta pentru putere din Londra și sunt într-o strânsă legătură cu misiunile principale. Pentru a fi în ton cu contextul istoric care se aseamănă cu prezentul, gărzile orașului din iterațiile anterioare sunt înlocuite de poliția epocii victoriene, care va ataca rar jucătorul, doar dacă o crimă se petrece sub ochii lor; inamicii prinicipali ai jucătorului sunt o gașcă de stradă controlată de Templieri. numită "Blighters." Jucătorul își poate asuma rolul a două personaje: gemenii Jacob și Evie Frye. Personajul masculin, Jacob Frye, este mai specializat în lupta corp-la-corp, în timp ce sora lui geamănă, Evie, este mai inteligentă și mai specializată pe lupta stealth. În plus, Evie este primul protagonist feminin al seriei. Principalele arme din Syndicate sunt boxul, un revolver compact, șișul și un kukri nepalez. Își vor face debutul și noi metode de călătorie, precum lansatorul de frânghie, ce îi va permite jucătorului să se urce pe clădiri, dar și să creeze o tiroliană între acestea. Alte metode includ trăsurile, care pot fi pilotate sau doar ocupate de către jucător, și trenurile, acestea din urmă servind ca bază principală pentru jucători, pe tot parcursul jocului. Acoperișurile trăsurilor pot fi folosite pentru lupte sau parkour. Jocul nu are niciun fel de mod multiplayer și nu conține nici companion app-ul introdus în Black Flag. Înapoi în trecut, gemenii Frye ajung în Londra și se întâlnesc cu Henry Green, veche cunoștință a tatălui lor. Cei doi au idei diferite despre cum să elibereze Londra, Jacob sugerând să se lupte direct cu Templierii, în timp ce Evie sfătuiește la găsirea Piesei Edenului mai întâi. Ei acceptă, până la urmă, să elibereze cartierele Londrei prin învingerea brigăzilor de criminali controlate de Templieri, sabotând afacerile controlate de aceștia, asasinând membrii importanți ai Ordinului, dar și prin formarea unei brigăzi proprii, numită Escrocii. Pe parcursul jocului, ei primesc ajutor din partea a diferite personaje: Charles Dickens, Frederick Abberline, Alexander Graham Bell, Florence Nightingale, Edward Hodson Bayley și un tânăr Arthur Conan Doyle. Jacob decide să investigheze misteriosul "Soothing Syrup", pe care Starrick îl distribuie prin toată Londra și otrăvește populația. El îl întâlnește pe Charles Darwin, care investighează și el, la rândul lui, siropul. Împreună, ei distrug fabrica care produce siropul și îl interoghează pe Richard Owen, care îi informează că John Elliotson producea siropul. Jacob și Darwin se îndreaptă, apoi, către azilul Lambeth, unde Jacob îl asasinează pe Elliotson. În continuare, Jacob decide să o asiste pe Pearl Attaway, unul dintre competitorii lui Starrick în afacerea cu siropul. El îi sabotează compania și îi asasinează șeful, pe Malcolm Millner. Cu toate acestea, Millner îl avertizează pe Jacob că Starrick și Attaway sunt veri și că Attaway face parte din Ordinul Templierilor, după care Jacob îl asasinează pe Attaway. Jacob află, apoi, că bancherul Templier Philip Twopenny plănuiește să jefuiască rezerva de aur a Băncii Angliei. Cu ajutorul lui Abberline, Jacob intră în Bancă și-l asasinează pe Twopenny. Jacob se îndreaptă, apoi, către Parlament pentru a preveni un plan de asasinare al prim-ministrului britanic, Benjamin Disraeli, care încearcă aprobarea legii Corrupt Practices Act. Jacob asasinează creierul acțiunii, pe lordul de Cardigan. Jacob este, apoi, contactat de Maxwell Roth, liderul brigăzii Blighters, controlate de Templieri. Roth se oferă să-i trădeze pe Templieri și să formeze o alianță cu Escrocii, iar Jacob acceptă. După ce îl ajută pe Roth în câteva misiuni împotriva lui Starrick, Jacob rupe alianța dintre cei doi atunci când Roth îl păcălește să plaseze o bombă într-o clădire plină cu copii. Jacob se infiltrează în sediul lui Roth de la teatrul Alhambra și îl asasinează. Între timp, Evie, căutând Piesa Edenului, reușește să fure un jurnal al Asasinilor de la Thorne. Analizând jurnalul, Evie descoperă că acesta se referă la Giulgiul Edenului, una dintre Piesele Edenului, care poate vindeca orice rană. Ea urmărește indiciile până la casa lui Edward Kenway, unde găsește o hartă cu locațiile tuturor seifurilor ascunse din Londra. Evie trece, în investigația sa, prin locuri faimoase, precum Monumentul Marelui Incendiu din Londra și Catedrala Sf. Paul. Ea obține cheia necesară pentru deschiderea seifului în care se află Giulgiul, dar este furată de către Thorne. Evie se îndreaptă apoi către Turnul Londrei, unde este localizat seiful și o asasinează pe Thorne. Aceasta îi spune că Giulgiul nu se află în Turn și că Asasinii nu au nicio idee cât de puternic este acest Giulgiu, după care moare. Green crede că adevăratul seif este ascuns înăuntrul Palatului Buckingham, și îi cere ajutorul maharajahului Duleep Singh în găsirea schematicii clădirii. Din nefericire, Templierii reușesc să găsească primii schematica. Pe lângă căutarea Giulgiului, Evie ajută și la îndreptarea consecințelor neintenționate ale asasinărilor lui Jacob, precum deficitul de medicamente și inflația. Cu toți subalternii morți, Starrick decide să obțină Giulgiul personal. Jacob și Evie ajung, apoi, să se certe, pe de o parte pentru nechibzuința lui Jacob și, pe de altă parte, pentru aparenta inerție a lui Evie. Henry îi avertizează pe gemeni că Starrick plănuiește să intre în Palatul Buckingham pentru a fura Giulgiul, dar și pentru a-i omorî pe toți șefii de stat și de biserică ai Marii Britanii. Cei doi gemeni Frye acceptă să lucreze împreună pentru a-l opri pe Starrick înainte de a se despărți. Gemenii se infiltrează într-un bal ținut la palat, unde o întâlnesc pe regina Victoria, dar și pe Starrick însuși. Starrick ajunge înaintea lor la seif și obține Giulgiul, care îi garantează puteri supraomenești și regenerare a vieții. Lucrând împreună, gemenii Frye reușesc să-l înfrângă și să-l omoare pe Starrick. După luptă, Jacob și Evie înapoiază Giulgiul în seif, se împacă, și acceptă să lucreze împreună în continuare. În semn de recunoaștere, regina Victoria le dăruiește Ordinul Cavaleresc lor și lui Green. În prezent, cu locația Giulgiului confirmată, Shaun, Rebecca și Galina se îndreaptă către seif. Din păcate, Templierii ajung acolo înaintea lor, și, în ciuda ambuscadei Asasinilor, Templierii reușesc să fugă cu Giulgiul, iar Rebecca este împușcată și rănită. Prin hăcuirea calculatorului lui Isabelle, Asasinii află că Templierii plănuiesc să folosească Giulgiul pentru a crea un Precursor în viață. Înregistrarea mai arată și că Iuno plănuiește să manipuleze Abstergo din umbră, dar și că Ea are planurile ei proprii cu Giulgiul. Iuno îl contactează pe Inițiat printr-o simulare care îl conduce spre un nou segment de amintire, cel a lui Lydia Frye, unde ea urmărește și omoară un Înțelept în timpul unei Londre răvășite de Primul Război Mondial. Gemenii Frye sunt abordați de Henry Raymond, un scriitor de romane ieftine, precum și de ucenicul său, un Arthur Conan Doyle tânăr. Ei fac echipă pentru a investiga o serie de crime petrecute în Londra; ei vizitează scenele crimelor, adună dovezi, intervievează martori și suspecți, și rezolvă crimele prin acuzarea făptașilor adevărați. Gemenii sunt chemați la Palatul Buckingham de către Regina Victoria, pentru a rezolva moartea unui dintre străjerii ei. Este dezvăluit că, de fapt, Raymond și-a asumat rolul de străjer și și-a înscenat moartea, pentru a fura Sceptrul Reginei, observând de aproape combinația seifului în care se află acest Sceptru. El a lăsat și o serie de indicii false în palat, care sugerau o amenințare cu bombă, pentru a-și acoperi evadarea. Cu toate acestea, Doyle și-a dat seama de acest plan și a hotărât să-l oprească, dar a fost luat ostatic. Unul dintre gemeni reușește să-l distragă pe Raymond, iar celălat se furișează și-l omoară, după care cei doi gemeni îl salvează pe Doyle și recuperează Sceptrul. Ulterior, gemenii Frye îl încurajează pe Doyle să-și încerce norocul în a scrie povești polițiste. După o conversație neplăcută cu Duleep Singh, în legătură cu lipsa de implicare pentru oamenii din India, Henry Green decide să ceară ajutorul gemenilor Frye pentru a-l convinge pe maharajah să-și revendice locul de baștină. Gemenii reușesc să recupereze scrisoarea lui Singh către mama sa, interceptată cu ceva timp în urmă de către Compania Britanică a Indiilor de Est sub pretextul de a opri orice corespondență. Scrisoarea îl convige pe Singh că trebuie să acționeze. Singh le spune gemenilor să localizeze și să recupereze aurul Punjabi, după care el va aranja ca acesta să se întoarcă în India. Apoi, el propune recuperarea diamantului Koh-i-Noor, care se află în posesia Reginei Victoria și ținut în Turnul Londrei. Gemenii îndeplinesc obiectivul prin infiltrarea la un bal ținut acolo; cu toate acestea, Henry arată că diamantul pe care ei l-au recuperat este doar o replică, iar adevăratul Koh-i-Noor este, de fapt, în mâinile Asasinilor din India, mulțumită tatălui lui Jayadeep, Arbaaz Mir. Gemenii se îndreaptă către o fabrică a Companiei Britanice a Indiilor de Est și încheie producerea de arme biologice. În acest timp, ei descoperă și că Brinley Ellsworth, un prieten apropiat al lui Singh, se află în spatele comploturilor împotriva maharajahului. Singh aranjează o întâlnire, unde îl confruntă pe Ellsworth. Cu ajutorul lui Evie, străjerii sunt îndepărtați, iar Ellsworth este subjugat. Cu toate acestea, în timp ce Evie se pregătea să-l asasineze pe Ellsworth, ea este oprită de Singh, care alege să-l cruțe. Singh le mulțumește gemenilor pentru contribuția lor, după care se desparte de ei, acesta continuând să lupte pentru moștenirea sa. Povestea începe în anul 1888, atunci când Asasinul Jacob Frye se întâlnește cu dl. Weaversbrook, pe care Jacob îl avertizează să nu publice scrisorile lui Jack, acesta încercând să împrăștie frica în Londra. El află după de o altă crimă și se duce să investigheze. Jacob se duce după Spintecător, însă cel din urmă începe prin să-l urmărească, după care îl și atacă. După ce Spintecătorul îl urmărește pe Jacob, este dezvăluit că el îl cunoaște personal pe Jacob, și că este în posesia abilităților de Asasin. După ce scapă, Jacob ajunge în locul unde este cazat, dar Spintecătorul îl atacă din nou, Jacob fiind, aparent, omorât. După acest incident, sora lui Jacob, Evie Frye, se întoarce din India, și este întâmpinată de inspectorul Frederick Abberline, care o informează că Jacob a dispărut și este presupus mort. Îi mai spune și că ea ar putea fi ultimul Asasin rămas în Londra, dar și singurul capabil să-l oprească pe Spintecător. După ce îi găsește lucrurile lui Jacob, Evie ia niște unelte non-letale, folosite de Frăția Indiană. Ea deduce și că Asasinul este, de fapt, unul dintre Inițiații lui Jacob. După aceea, ea îi omoară pe locotenenții Spintecătorului, cei care îl ajutau să comită crimele și eliberează niște prizonieri pe care el îi ținea ostatici. În tot acest timp, Spintecătorul o urmărește pe Evie. Având loc și alte crime, Evie este obligată să-l găsească pe Spintecător cât mai repede; după ultima crimă a Spintecătorului, Abberline îi dă un ultimatum: dacă nu îl va putea prinde pe Spintecător, el nu va putea opri arestarea ei pentru crimele întâmplate. Ea reexaminează scenele tuturor crimelor și descoperă indicii ascunse care duc către el, precum și faptul că toate femeile omorâte erau Asasini. Ea găsește și un mesaj lăsat de Spintecător, în care se dezvăluie că nu l-a iertat nici acum pe Jacob pentru că nu a reușit să-i protejeze mama de moarte, cauzată de oamenii lui Starrick. Evie își dă seama că Spintecătorul o așteaptă la azilul Lambeth, unde a fost închis înainte ca Jacob să-l recruteze în Frăție. Între timp, Spintecătorul se întoarce la azil și îi omoară pe foștii torționari. Evie ajunge la puțin timp după Spintecător și îl omoară în luptă. După aceea, ea îl găsește pe Jacob închis și încă în viață. Cu Spintecătorul mort, Abberline acceptă să mușamalizeze identitatea acestuia, pentru a proteja Frăția. La puțin timp după evenimentele din DLC-ul Jack the Ripper, Jacob se căsătorește și are un fiu, care este și el inițiat în Frăție. Se însoară și el la rândul lui, și are ulterior un copil pe nume Lydia Frye, născută în 1893. Și ea este inițiată în Frăție și antrenată de bunicii ei. Ea se mărită ulterior cu un Asasin pe nume Sam Crowder, dar își păstrează numele de fată. După izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, Jacob și Evie sunt trimiși pentru siguranță la țară, în timp ce Lydia rămâne în Londra pentru a se lupta cu spionii germani și teroriștii Templieri. În 1916, la ordinele lui Winston Churchill, Lydia se infiltrează în Tower Bridge și elimină un Templier german. Ea a căutat ulterior, la cererea lui, restul grupului și pe liderul lor Înțelept, el spunând că această situație este de o importanță națională și nu poate fi comunicată cu guvernul de vreme ce nu are suficiente dovezi. În schimbul serviciilor sale, Churchill i-a promis Lydiei că el va face tot ce poate pentru drepturile femeilor atunci când va intra în parlament după Război. Ulterior, Lydia cucerește fiecare zonă ocupată de către Templieri, omorând germani și căpitani Templieri, și obligându-l pe Înțelept să iasă din ascunzătoare și să-l omoare. Iuno apare în fața Lydiei și află în cele din urmă de soarta Înțeleptului, și îi mulțumește inițiatului, după care îi sugerează că ar fi o speranță ca ea și Asasinii să lucreze împreună în viitor. Assassin's Creed Syndicate este primul joc din ramura principală care nu a fost dezvoltat de Ubisoft Montreal. Pe 2 iulie 2014, Ubisoft a anunțat că filiala din Quebec va fi principalul dezvoltator al acestui joc, din cauza unei "investiții majore" ce s-a realizat pentru acest studio; această filială a asistat și la alte șase jocuri ale seriei, precum și la DLC-urile The Tyranny of King Washington și Freedom Cry. Marc-Alexis Côté va fi directorul principal; el a mai lucrat și la jocurile Brotherhood, Revelations, Assassin's Creed III și Freedom Cry, iar François Pelland se va reîntoarce ca producător, după ce a îndeplinit aceeași funcție și pentru Assassin's Creed III.Lydia Andrew este directorul audio al jocului, rol ce l-a avut și pentru Assassin's Creed III, Black Flag și Unity. Istoricul Jean-Vincent Roy a fost consultantul pentru acest joc, rol ce l-a îndeplinit și pentru Assassin's Creed III. Munca acestuia la Ubisoft a început în mai 2013, iar de atunci a îndeplinit diferite funcții pentru compania franceză. Inițial, jocul s-a numit Assassin's Creed Victory. Site-ul web Kotaku a fost primul care a distribuit detalii ale jocului, pe 2 decembrie 2014. Aceste detalii conțineau imagini din joc și 7 minute de gameplay. Ubisoft a declarat ceva mai târziu că aceste detalii "nu erau pentru consumul public" și că "suntem nerăbdători să arătăm publicului la ceea ce a lucrat studioul, dar la o dată viitoare".Pe 7 mai 2015, Ubisoft a anunțat oficial că acea ”dată viitoare” va fi 12 mai 2015. Cu toate acesta, informațiile au ajuns din nou la public înainte de data stabilită, fiind distribuite tot de Kotaku, care a anunțat și titlul oficial al jocului, iar pe 11 mai a publicat și numele celor doi protagoniști, Jacob și Evie, împreună cu imagini din joc ale lui Evie. Jocul s-a lansat mondial pe 23 octombrie 2015, pentru platformele PlayStation 4 și Xbox One, și pe 19 noiembrie 2015 pentru Microsoft Windows. Jucării-replică ale armelor folosite de Jacob și Evie în joc, precum "sabia Cane" și "lama Gauntlet", au fost disponibile publicului pentru achiziționare după lansare. Pe 13 mai 2015, cinci ediții diferite au fost anunțate pentru Europa. Jocul a primit mai multe DLC-uri. DLC-ul Darwin and Dickens Conspiracy a fost disponibil doar pentru cei care au pre-comandat jocul. Acesta conține trei misiuni ce-i includ pe Charles Darwin și Charles Dickens în joc. Un DLC, numit The Dreadful Crimes, care va fi exclusiv pentru platforma PlayStation 4 până în martie 2016, este disponibil și pentru cei care doresc să-l achiziționeze. Acest DLC îi cere jucătorului să rezolve mai multe cazuri de crimă. Un DLC, intitulat Jack the Ripper, bazându-se pe crimele notorii comise de criminalul în serie în cartierul Whitechapel din Londra, în anul 1888, s-a lansat pe 15 decembrie 2015 pentru console și pe 22 decembrie 2015 pentru Microsoft Windows. The Last Maharaja, ultimul DLC care urmărește obiectivul lui Duleep Singh de a-și revendica moștenirea, a fost lansat pe 1 martie 2016 pentru toate platformele. Coloana sonoră a lui Assassin's Creed Syndicate a fost realizată de compozitorul american Austin Wintory. Versurile pieselor din joc, balade de crimă, au fost compuse de Wintory și o trupă australiană de teatru muzical, Tripod. A fost lansată pentru Amazon MP3 și iTunes pe 23 octombrie 2015. Alexa Corriea de la GameSpot a lăudat fluiditatea noului sistem de luptă al jocului, precum și frumusețea hărții, dar și adăugarea noului lansator de frânghie. Daniel Krupa de la IGN i-a dat jocului un scor de 8.2/10, apreciind designul orașului, cât și povestea dură a jocului, în schimb criticând sistemul de luptă, dar, cu toate acestea, spunând că este mai bun decât cel al lui Unity. Brett Makedonski de la Destructoid i-a acordat jocului o notă de 7.5/10, lăudând personajele și unicitatea misiunilor de asasinare. Cu toate acestea, el a zis și că: "aproape toate greșelile se află în gameplay", criticând mecanicile sistemului de luptă și de condus. În plus, admițând însă că aruncătorul de frânghie a făcut navigarea prin Londra mai ușoară, el "se simte că trișează" și ia din plăcerea seriei de a te urca. Christopher Livingston de la PC Gamer i-a acordat jocului o notă de 66/100. El a lăudat personajele și misiunile principale, notând însă că misiunile secundare au fost repetitive, iar "noutatea se termină cu mult timp înaintea jocului".Assassin's Creed Syndicate a debutat pe locul 1 în clasamentele din Regatul Unit, conform Chart-Track. Cu toate acestea, este al doilea joc din serie cu cele mai puține vânzări, după Assassin's Creed Rogue. Cei de la Ubisoft au declarat că vânzările scăzute din prima săptămână se datorează lansării de anul trecut al lui Assassin's Creed: Unity, acesta având un impact negativ din cauza numeroaselor buguri și erori odată cu lansarea, rezultând recepții mixte și dezamăgind mulți gameri. Cu toate acestea, în a doua săptămână de la lansare, vânzările lui Syndicate au început să crească. Vânzările din a doua săptămână ale lui Syndicate le-au întrecut pe cele ale lui Unity. Jocul a fost al nouălea cel mai bine vândut joc de retail din Regatul Unit.

Velîka Berezovîțea (în ) este o așezare de tip urban din raionul Ternopil, regiunea Ternopil, Ucraina. În afara localității principale, mai cuprinde și satul Kîpeacika. Conform recensământului din 2001, majoritatea populației așezării de tip urban Velîka Berezovîțea era vorbitoare de ucraineană (%), existând în minoritate și vorbitori de alte limbi.

Conform datelor recensământului din 2014, comuna are o populație de 2.625 de locuitori. La recensământul din 2004 erau 3.040 de locuitori.

Conform datelor recensământului din 2014, comuna are o populație de 2.588 de locuitori. La recensământul din 2004 erau 2.705 locuitori.

Conform datelor recensământului din 2014, comuna are o populație de 2.588 de locuitori. La recensământul din 2004 erau 2.910 locuitori.

Éliane Montel () a fost o chimistă și fiziciană franceză. Elevă a École normale supérieure de jeunes filles (Școlii normale superioare de fete din Sèvres) la secția științe, ea obține mai întâi, în 1919, certificatul de aptitudine pentru învățământul secundar pentru fete, apoi calificarea pentru fete în științe, în 1923.Éliane Montel intră în 1926, cu recomandările fizicianului Paul Langevin, la laboratorul Curie al Institut du Radium (Institutului Radiului) ca « ajutor-benevol », apoi, anul următor, ca « lucrător liber »,. Ea publică atunci articolul Sur la pénétration du polonium dans le plomb (Asupra penetrării poloniului în plumb) în Journal de physique. Continuându-și cercetările la laborator, ocupă în paralel un post de profesoară în învățământul secundar (în Franța, gimnaziu și liceu) în timpul anului școlar 1929-1930. În 1930, Éliane Montel cere Mariei Curie să îi obțină o bursă Rothschild pentru anul școlar 1930-1931, ceea ce obține. Totuși, ea trebuie să-și înceteze cercetările pentru a se ocupa de mama ei și nu poate termina anul școlar. Pentru anul școlar 1931-1932, obține un post de atașată de cercetări la École supérieure de physique et de chimie industrielles de la ville de Paris (Școala municipală de fizică și de chimie industriale a orașului Paris), în laboratorul lui Paul Langevin. Éliane Montel va rămâne pe lângă acesta până la moartea lui, în 1946. Ea l-a vizitat în mod regulat în perioada exilului lui la Troyes, în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial. După decesul lui Paul Langevin, în 1946, ea își continuă cercetările în același laborator, sub direcția lui René Lucas și lucrează asupra măsurărilor de mobilități ale ionilor gazoși. În paralel, principalul său subiect va fi terminarea și organizarea publicării ultimei lucrări a lui Paul Langevin, realizate în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, pe când el era în rezidență supravegheată : « L'appareil devait, en donnant le "spectre" des mobilités, permettre d'étudier la nature des ions et de suivre leur formation et leur évolution »./”Aparatul trebuia, dând ”spectrul mobilităților”, să permită studierea naturii ionilor și urmărirea formării și evoluției lor.” După aceea, predă fizica și chimia în licee din regiunea pariziană, la Fontainebleau, până la ieșirea la pensie în anii șaizeci. În 1967, Éliane Montel participă la dineul foștilor lucrători ai laboratorului Curie, dat în onoarea celei de-a o sută aniversări a Mariei Curie. În 1972 susține în mod activ comemorările centenarului nașterii lui Paul Langevin, publicând texte în memoria acestuia în diverse reviste și scriind un text ceva mai personal pentru revista Scientia, Langevin et le rationalisme, le savant hors de la tour d'ivoire/Langevin și raționalismul, savantul în afara turnului de fildeș. Ea reia și îmbunătățește niște texte pe care le scrisese deja cu privire la dânsul în anii treizeci, în particular în ziarul La Technique moderne. În anii șaptezeci și optzeci, leagă prietenie cu istoricul Jean-Paul Roux, ale cărui cursuri urmează la Ecole du Louvre (Școala Luvrului), și se interesează în mod activ de mai multe subiecte conexe la istoria religiilor, artă și arheologie, Extremul-Orient, Egipt, Grecia, Turcia, Islam, Iudaism. La o vârstă deja avansată, efectuează cu acesta din urmă niște călătorii în țările orientale, mai ales în Siria. Sur une nouvelle méthode de mesure des mobilités d'ions dans les gaz/Asupra unei noi metode de măsurare a mobilităților ionilor în gaze, studiu prezentat de Maurice de Broglie la Academia de Științe franceză.

După ce a fost expusă câteva luni în fața Ateneului Român din București, în iarna anului 1936 a fost adusă la Satu Mare și instalată în Piața Centrală. Dezvelirea statuii a avut loc în 13 decembrie 1936. În urma Dictatului de la Viena din 1940, autoritățile horthyste au decis că statuia este incompatibilă cu orașul Satu Mare. Aflând de acest lucru, câțiva sătmăreni patrioți au demontat statuia și au trimis-o la Lugoj, unde a stat până în 1942. În anul 1942 statuia a fost montată în centrul orașului Alba Iulia, unde a stat până în anul 1948, an în care a fost demontată și depusă la Muzeul Unirii din Alba Iulia. În anul 1958 statuia a fost dusă la București și expusă în curtea Muzeului Memorial “Cornel Medrea”, cel care a realizat statuia. În cursul anului 2015 statuia a fost reabilitată din fondurile Primăriei Satu Mare, prin colaborare cu Muzeul Județean. Reabilitarea soclului a constat în înlocuirea plăcilor de marmură deteriorate cu plăci de travertin, un material mai rezistent la intemperii.

S-a născut în Valea Seacă, Neamț. S-a apucat de rugby în copilărie, împreună cu fratele său cel mai mic, Valentin, dar nu a încercat să-și dezvoltă cariera sportivă, preferând să-și ajute familia la munca pământului. Trebuie să devină un mecanic auto, dar la vârsta de 22 de ani s-a alăturat clubului din Arad la insistențele fratele lui, care juca în acest club. Aproape imediat Andrei a fost împrumut la Suceava. Un an mai târziu a semnat cu clubul italian Firenze, dar nu a găsit acolo condițiile promise și s-a întors rapid în țară, unde a semnat cu RCM Timișoara. În 2012 s-a angajat ca joker medical la clubul francez de Pro D2 US Carcassonne, datorită sprijinului lui Ovidiu Tonița. Și a făcut debutul pentru echipa națională a României într-un meci de Cupa Europeană a Națiunilor împotriva Spaniei în februarie 2012. A fost convocat la Cupa Mondială de Rugby din 2015. De-a lungul carierei, a strâns 26 de selecții în naționala și a marcat zece puncte, înscriind doua eseuri.

Biserica de lemn din Crivobara, comuna Secaș, județul Timiș datează din anul 1780.Are hramul „Nașterea Maicii Domnului”. Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: .Biserica de lemn din Crivobara, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului" se găsește în mijlocul satului și a fost construită în anul 1780, reparată în anul 1820. Transformări importante au avut loc în anul 1932, când interiorul a fost spoit cu var, iar învelitoarea de șindrilă a fost înlocuită cu cea actuală de tablă. Tot atunci au fost mărite și cele cinci ferestre ale lăcașului de cult la forma actuală, de arc semicircular la partea superioară. Biserica este construită din bârne de stejar și are următoarele dimensiuni: 13 m lungime, 5,70 lățime, înălțimea pereților 2,70 m. Pronaosul este tăvănit, în timp ce naosul e acoperit cu o boltă semicilindrică din scânduri. Biserica posedă un patrimoniu mobil valoros format din icoane pe lemn de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de al XlX-lea, dar și cinci icoane pe sticlă de factură populară. Monumente istorice din România - Fișă și localizare de monument

Ansamblul este format din următoarele monumente: Biserica din Cristian, cu zidul său dublu de apărare și cu cele opt turnuri defensive bine conservate, este un exemplu impresionant de arhitectură militară medievală. Basilica gotică fusese construită între anii 1250-1270. Din secolul al XIII-lea și până în zilele noastre, construcția a suferit numeroase modificări datorate mai ales cutremurelor care i-au afectat structura de rezistență. Actuala biserică sală clasicizată a fost construită între anii 1839-1841, pe ruinele vechii construcții din secolul XIII. Interiorul bisericii este segmentat de perechile de piloni ce susțin arcele dublouri și calotele a vela. Altarul și amvonul au fost construite odată cu biserica. Biserica este înconjurată de un zid dublu de incintă, care timp de trei secole a fost construit, extins și prevăzut cu nouă turnuri de apărare, din care s-au păstrat doar opt. Turnul de poartă a fost transformat în casă parohială. În anul 1792, ]n locul unor fortificații, a fost amenajat cimitirul. Până în anul 1899, pe partea interioară a zidului din prima incintă se aflau cămările cu provizii, identice constructiv cu cele din Prejmer. Intrarea în biserică este străjuită de panouri unde sunt consemnate numele celor decedați în Primul Război Mondial și a celor deportați. Orga bisericii, cu două claviaturi și 23 de registre pe sistem pneumatic, a fost reconstruită de Karl Einschenk în anul 1909, după vechea orgă a lui Heinrich Maywald din 1842. Avram Alexandru, Câteva considerații cu privire la bazilicile scurte din bazinul Hârtibaciului și zona Sibiului, în Revista monumentelor și muzeelor de istorie, 1981, numărul 2. Biserici evanghelice de confesiune augustană din România

Constituția Greciei, 1823 este a doua constituție adoptată în timpul Războiului de Independență al Greciei, care a început în 1821. În primăvara anului 1823 (lunile martie, aprilie) a avut loc a Doua Adunare Națională, care a adoptat textul noii constituții, intitulat „Legea lui Epidauros” (Νόμος της Επιδαύρου), care a abolit cele trei constituții locale și a sporit puterile legislative. Este compusă din 99 de articole împărțite în șapte secțiuni:

Un demaror este un dispozitiv folosit pentru punerea în funcțiune a unui motor, care poate funcționa independent, dar nu poate porni singur. Demarorul poate fi un motor electric, pneumatic, hidraulic, cu ardere internă, demaror prin inerție, sau alte dispozitive: manivelă, supapă de demaraj, cartuș pirotehnic etc. Sunt pornite cu ajutorul demarorului motoarele cu ardere internă, turbinele cu gaze, unele motoare electrice, locomotivele compound etc. Motoarele cu ardere internă dezvoltă lucru mecanic doar în cursa de destindere, însă aceasta este precedată de cursele de admisiune și comprimare, consumatoare de lucru mecanic, care trebuie furnizat la început din exterior. Turbinele cu gaze nu pot realiza comprimarea aerului, esențială pentru ciclul lor termodinamic decât la o anumită turație, la care trebuie aduse cu demarorul. Motoarele electrice sincrone, pentru a funcționa este nevoie să fie aduse la turația de sincronism cu ajutorul unor dispozitive considerate tot demaroare. Însă sensul principal al termenului „demaror” se referă la demarorul motoarelor cu ardere internă. Înaintea apariției demarorului electric motoarele erau pornite prin diverse metode, cum ar fi arcuri, sau manual, cu manivele, trăgând de cabluri înfășurate pe fulii sau trăgând de elice. Metoda de pornire cu manivela era obișnuită, dar dificilă și periculoasă. Motorul putea da rateuri, rotindu-se brusc înapoi, manivela lovind operatorul. De aceea se recomanda prinderea manivelei cu toate degetele dedesubt, trăgând brusc în sus. Sistemul de cuplare al manivelei prevedea soluții de decuplare a manivelei după pornirea motorului. Tot pentru evitarea accidentelor, uneori sistemul de cuplaj avea mecanisme de (). La cele care pornesc trăgând de cablu, un rateu poate determina înfășurarea cablului invers pe fulie. O problemă la demaroarele electrice a fost însăși realizarea unui motor electric mic, care să fie suficient de puternic pentru a porni motorul. La tensiunile disponibile mici era nevoie de curenți mari, care supraîncălzeau demarorul repede, însă timpul cât putea funcționa era suficient pentru a porni motorul automobilului. Demaroarele electrice au fost instalate începând din 1912 pe modelele Cadillac Model Thirty și cele ale Lanchester Motor Company. După pornirea motorului, aceste demaroare deveneau generatoare, ca la vehiculele moderne hibride. Deși demaroarele electrice se vor impune, în 1912 ele erau concurate de alte tipuri de demaroare, Ca cele pneumatice ale firmelor Adams, S.C.A.T., Wolseley și Sunbeam. Automobilele companiilor Star și Adler erau echipate cu demaroare cu arc, armate cu manivela. Ford Model T a păstrat pornirea cu manivela până în 1919. Din 1920 majoritatea producătorilor își dotau autovehiculele cu demaroare, ca să poată fi pornite și de cei cu forță fizică mai redusă. Pornirea cu manivela a fost oferită ca soluție de rezervă până în anii 1960, iar uneori mult mai mult (ex. Citroën 2CV până la ieșirea din fabricație, în 1990). Înainte ca Chrysler să introducă în 1949 cheia de contact, demarorul era comandat de un buton din podea sau tabloul de bord. Uneori demarorul era comandat de o pedală cuplată cu cea de ambreiaj, ca la tractoarele Ferguson TE20 din 1940, pentru a împiedica pornirea cu cutia de viteze cuplată. Una dintre cele mai comune metode de pornire a motoarelor automobilelor a fost pornirea de la manivelă. Arborele acestor motoare era prevăzut cu gheare de prindere a manivelei, profilate astfel ca după pornire declanșarea să fie automată. Manivela se acționa prin tragere, nu prin împingere, pentru a se evita accidentele în caz de rateu. O variantă a manivelei de pornire este pedala de pornire la motociclete. Motoarele mici, dar de turație înaltă, cum ar fi cele de , ferăstraie cu lanț (drujbe), bărci, se pornesc prin tragerea unei corzi (sfori) înfășurate pe o fulie. Uneori fulia este dotată cu un arc ca cel de la ceasuri, fiind o variantă a demaroarelor cu arc. Un demaror cu arc utilizează pentru pornirea unui motor energia potențială stocată într-un arc. Acesta este armat cu ajutorul unei manivele. Rotind manivela, pinionul demarorului anclașează coroana dințată a volantului motorului și încoardă arcul. Scoțând piedica, demarorul antrenează motorul. După pornirea acestuia demarorul se decuplează automat. Domeniul de utilizare este pentru motoare nu prea mari, care trebuie să pornească în situații de urgență, când nu se garantează existența curentului electric sau a altor surse de energie. Un demaror prin inerție conține un volant, altul decât volantul motorului, care este adus la turație ridicată de un motor electric sau de un angrenaj acționat manual, înmagazinând energie. După atingerea turației necesare este cuplat la motorul care trebuie pornit, continuâdu-se antrenarea sa. Combinația dintre energia înmagazinată în volant și cea de antrenare a demarorului permite pornirea motoarelor mari, pe care demarorul n-ar putea să le pornească fără energia din volant. După pornirea motorului, demarorul este decuplat. Soluția cu demaror prin inerție a fost folosită pe larg în aviație la pornirea mari. Pornirea cu demarorul electric este metoda obișnuită pentru pornirea motoarelor cu aprindere prin scânteie (pe benzină) și a celor cu aprindere prin comprimare (Diesel, pe motorină) mici. Demaroarele moderne sunt formate dintr-un sau un motor electric de curent continuu cu excitație serie, echipate cu un releu care, la acționarea cheii de contact, comandă cuplarea pinionului de antrenare cu inelul de pornire montat pe volantul motorului care trebuie pornit și alimentează demarorul. Curentul necesar funcționării demarorului este asigurat de acumulator. După pornire, motorul cu ardere internă antrenează el pinionul de cuplare, care culisează sub acțiunea unui arc și comandă releul să întrerupă alimentarea demarorului. Pinionul dispune și de un dispozitiv cu roată liberă, care permite rotirea liberă a pinionului în caz că nu se decuplează normal. Aceste demaroare sunt concepute pentru o funcționare intermitentă, cu o durată sub 30 de secunde, deoarece, pentru a reduce dimensiunile și prețul nu se iau măsuri pentru a evita supraîncălzirea lor. Pentru a funcționa continuu, în cazul vehiculelor electrice hibride și parțial hibride este nevoie de altă construcție. Turbomotoarele avioanelor mari și motoarele diesel de dimensiuni mai mari, cum ar fi celor ale unor autocamioane, tancuri și vapoare sunt pornite pneumatic. Aerul comprimat necesar unui demaraj pneumatic provine dintr-un rezervor alimentat de un compresor. Când presiunea din rezervor este suficientă, aerul comprimat este introdus în cilindrii motoarelor cu piston, respectiv în motorul turboreactor, punându-l în mișcare. Pentru pornirea turbomotoarelor mari este nevoie de un debit de aer mare, la o presiune nu prea ridicată. Acest aer este furnizat de o mică instalație de turbină cu gaze, numită , grup pornit, la rândul său, cu un demaror electric. Grupul poate fi un utilaj la sol () sau, în cazul avioanelor mari, la bordul avionului. După atingerea unei anumite turații turbomotorul poate fi alimentat cu combustibil, începând să dezvolte putere. Antrenarea cu aer comprimat este oprită când puterea dezvoltată de turbomotor este suficientă pentru o funcționare stabilă. Pornirea motoarelor diesel mari se face cu aer comprimat la presiunea de 10-30 bar. Motorul pneumatic care acționează ca demaror dispune de un rotor echipat cu lamele radiale culisante care formează camere de expansiune. Aerul comprimat introdus aici se poate destinde doar rotind rotorul. Turația motorului pneumatic este mare, astfel că este nevoie de un reductor de turație cu raport de reducere mare, uzual un reductor planetar. Cuplarea cu volantul motorului care trebuie pornit se face printr-un mecanism de tip Bendix, similar cu cel al demaroarelor electrice. La aplicațiile care dispun oricum de un rezervor cu aer comprimat, de exemplu la camioanele care au , demarorul pneumatic este avantajos, fiind simplu, asigurând un cuplu mare și eliminând necesitatea acumulatorilor mari. Unele motoare diesel mari sunt pornite cu demaroare hidraulice, care oferă o metodă de pornire într-o gamă largă de temperaturi, fără a genera scântei. De obicei demaroarele hidraulice se întâlnesc la motoarele grupurilor electrogene, ale bărcilor de salvare, ale pompelor grupurilor de foraj și fracturare hidraulică. Demarorul face parte dintr-un sistem de pornire care cuprinde robinete, pompe, filtre, un rezervor și un acumulator cu piston. Acest sistem poate fi armat manual, aspect important în cazuri de urgență, când nu se dispune de energie electrică. Demarorul este format dintr-un motor hidraulic cu pistoane axiale, care asigură turația necesară anclașării cu inelul dințat de pe volant și cuplul necesar pornirii. La motoarele pe benzină cu 12 cilindri sau mai mulți întotdeauna unul din pistoane se află într-o poziție potrivită, aproape de punctul mort interior la cursa de destindere. Injectând combustibil în cilindrul respectiv și aprinzându-l, motorul pornește. Cu controlul poziției de oprire a motorului procedeul se poate aplica și motoarelor cu mai puțini cilindri. Este una din metodele de pornire ale unui motor la un automobil echipat cu sistem start-stop.

Cu mult timp în urmă, într-o vară, o fată și un băiat, Jessica și Michael, s-au întâlnit datorită unui câine foarte special (un Golden Retriever). Aceștia s-au jucat în pădurile din apropiere toată vara, iar Michael i-a promis Jessicăi că o va iubi mereu. După ce vara a trecut, cei doi nu s-au mai văzut unul pe altul din nou. Jessica, acum un procuror federal de succes și recent văduvă cu un fiu tânăr, este în căutarea unei perioade de relaxare. Ea decide că are nevoie s-o ia de la capăt și se duce înapoi în orașul său natal. Jessica speră să cumpere casa părinților săi pensionari ca o surpriză de Crăciun. Cu toate acestea, planul ei eșuează, atunci când află că părinții au vândut-o unui bărbat printr-un precontract, bărbat pe care Jessica îl consideră plictisitor atunci când el intră în casă într-o noapte în căutarea unui câine rătăcitor (un Golden Retriever). El este Michael, dar fiindcă nu s-au mai văzut de mulți ani, cei doi nu se recunosc reciproc. Jessica încearcă diferite scheme pentru a obține casa înapoi, inclusiv "sabotajul" vânzării casei lui Michael, o condiție de îndeplinit stabilită în precontract. În cele din urmă, ea își dă seama că ar fi mai bine ca Michael și fiica sa să cumpere casa părinților ei și Jessica cumpără casa lui pentru a compensa cumva "sabotajul" astfel încât Michael să poată cumpăra casa mult visată. După o petrecere de Crăciun și unele "indicii" oferite de câinele Golden Retriever, Michael și Jessica își dau seama că ei sunt cei doi copii care s-au îndrăgostit și formează din nou un cuplu. Cei doi se sărută în pădure, lângă copacul lor unde au îngropat o „capsulă a timpului”, în timp ce-și dau seama că Golden Retriever-ul este însărcinată. Jessica se mută cu Michael în „noua” lor casă unde mai mulți pui de Golden Retriever sunt arătați deja ca fiind mărișori. În cele din urmă, Golden Retriever-ul, mama acestora, fuge fericit în pădure, sub privirea lui Michael și a Jessicăi. Acesta dispare brusc după un copac, lăsând privitorul să decidă dacă câinele este "magic" sau nu. S-au realizat două „aproape” continuări: A Golden Christmas 3, un film TV din noiembrie 2012. Filmul prezintă prieteni din copilărie care se reîntâlnesc și se reîndrăgostesc tot din cauza unir circumstanțe "magice" care implică mai mulți Golden Retriever.

Operele sale literare, împrăștiate în timp, au fost primite bine de către critică, în general. Total caracteristic sieși, Nicodin a fost un foarte bun susținător al colegilor săi mai tineri, fiind remarcat mai ales pentru prezența sa socială în perioada interbelică din România. Cele două romane ale sale, Lupii și Revoluția i-au adus laude critice, fiind apreciate pentru erudiția scriiturii și pentru stilul lor narativ caracteristic și unic al autorului. În același timp, datorită individualității aparte a stilului literar al lui Nicodin, a fost dificil în a i se găsi un loc în curentele literaturii române din prima jumătate a secolului al XX-lea. Căzut relativ repede în uitare în cursul anilor '50, interesul față de opera literară a lui Dinu Nicodin a renăscut sensibil după anul 1989. A fost introdus cenaclului Sburătorul de însuși Eugen Lovinescu, cu care se cunoscuse personal într-un tren de la Constanța la București, în 1934, după publicarea romanului Lupii. Români cunoscuți sub pseudonimele folosite

BMW M4 este versiunea cu cea mai mare performanță la seria 4 creată de  Mihnea Vereș, M4 totodată este una dintre cele mai rapide M mașini produse de BMW ajungând de la 0 la 100 km/h în doar 4.1 secunde  (echipată cu o cutie automatică de 7 viteze). Peste standardul seriei 4 BMW M4 include: un motor foarte puternic twin-turbo,manevrabilitate îmbunătățită, suspensile, sistemele de frânare; caroserie aerodinamică; interior/exterior accentuat cu cele trei culori specifice clasei "M" (Motorsport); și cel mai important lucru au redus greutatea mașinii față de standardul din seria 4 adăugând multă fibră de carbon și un șasiu foarte ușor. BMW official a prezentat conceptul M4 în data de 16 august 2013, fără a prezenta interiorul sau detaliile tehnice. Plastic armat cu fibre de carbon,este folosit la extrem în dotările compoziția vehiculului  inclusiv în arbore de antrenare , acoperiș , arc acoperiș , portbagaj , și brațul față .Pentru prima dată clasa M folosește o direcție electrică foarte puternică,sistemul fiind special tunat pentru M3 și M4. Jantele pe 18 și 19 din aliaje ușoare forjate sunt disponibile în concepția standard. Clasa M la sistemul de frânare folosește standard frâne compuse culoare albastră în timp ce frânele ceramice de carbon culoarea galbenă sunt disponibile ca și opțiune. M4 oferă Active Sound mai bine spus un amplificator pentru sunetul motorului în starea lui naturală este indus în cabina pasagerilor prin boxe BMW spunând că prin acest procedeu se reduce sunetul drumului/vântului și oferă pasagerilor din vehicul sportivitatea sunetului oferit de un puternic M motor. BMW a dezvăluit noul model M4 GTS în data de 20 octombrie 2015. Este o versiune de curse pe pistă față de standardul M4 Coupe și este limitat la 700 de exemplare. Este dotat cu același 3 litri motor Twin-Turbo 6 cilindri în linie ca și versiunea normală M4 dar puterea lui a crescut la 500 de cai doar datorită procedeului nou de injecție a apei fiind folosit pentru prima dată în producția de autovehicule în ultimii 20 de ani. Față de modelul standard M4 Coupe, M4 GTS este mai ușor cu 27 de kg unde transmisia cântărește 1,5 kg. Noul model M4 GTS după spusele celor de la BMW a terminat circuitul de la Nürburgring Nordschleife în timpul de 7 min 28 secunde,cu 24 de secunde mai rapid ca și standardul M4,20 de secunde mai rapid decât M3 GTS și Porsche Carrera GT. Modelul cabrio convertibil format din trei piese retractabile în mai puțin de 20 de secunde și toate ce trei piese

Filmul spune povestea unui programator, Caleb Smith (Gleeson), care este invitat de către angajatorul său, miliardarul excentric Nathan Bateman (Isaac), în locuința sa retrasă pentru a administra testul Turing unui robot android cu inteligență artificială (Vikander). Inteligența artificială în ficțiune

Jocurile Olimpice de Tineret 2016 (norvegiană: Vinter-OL for ungdom 2016) au avut loc în perioada 12 - 21 februarie 2016 atât în orașul Lillehammer, Norvegia cât și în localitățile din jurul lui. A fost cea de-a patra ediție a Jocurilor Olimpice de Tineret și a cea de-a doua ediție de iarnă. Lillehammer a fost ales oraș gazdă pe 7 decembrie 2011, fiind singurul candidat. Au fost refolosite arenele sportive de la Jocurile Olimpice de iarnă din 1994. Pe lângă orașul Lillehammer, probele s-au desfășurat și în localitățile Hamar, Gjoevik și Oeyer. Lillehammer a fost singurul oraș care a candidat pentru organizarea Jocurilor. Comitetul Olimpic Norvegian a discutat cu autoritățile norvegiene și cele locale posibilitatea unei candidaturi și în cele din urmă a trimis una Comitetului Internațional Olimpic (CIO). Orașul Lillehammer a găzduit ediția din 1994 a Jocurilor Olimpice de iarnă. În 2012, s-a înscris în cursă pentru organizarea Jocurilor Olimpice de Tineret, dar orașul nu a reușit să devină un candidat. Orașele Lake Placid, Lucerna, Zaragoza și Sofia și-au exprimat interesul pentru organizarea JOT, dar nu și-au depus candidatura. Pe 7 decembrie 2011, CIO a ales drept oraș gazdă Lillehammer. Motoul „Continuați. Creați ziua de mâine” (Go beyond. Create tomorrow) indică rolul vital al tineretului în acest eveniment. Numele mascotei este Sjogg, ceea ce înseamnă zăpadă în zonele de lângă Lillehammer. O competiție pentru crearea modelului medaliilor a fost lansată pe 25 martie 2015 și s-a încheiat pe 30 iunie în același an. Un juriu format din 14 persoane a avut misiunea de a alege modelul câștigător, din peste 300 de înscrieri. Competiția a fost câștigată de Burzo Ciprian (20 de ani), din România, urmat de Dora Korponay (45 de ani) din România și Nikhil Bapna (22 de ani) din India. Ciprian a declarat după aflarea veștii că „Pentru mine a fost unul dintre cele mai tari sentimente după ce am fost anunțat că am câștigat. E un moment frumos, mai ales că știu că design-ul meu va rămâne în istoria Jocurilor Olimpice de Tineret. Sunt mândru de ce am realizat.”Titlul creației a fost „Către VÂRF” (To the TOP). Torța olimpică a fost aprinsă pe data de 1 decembrie 2015 în Olimpia antică, conform tradiției care datează încă din 1896. Prima destinație a fost Parlamentul Norvegiei, pe 2 decembrie. Defilarea torței olimpice a început pe 11 ianuarie în „orașul aurorelor boreale”, Alta și traversează fiecare județ al Norvegiei, fiind organizate în total 21 de evenimente în cele 19 județe. Hedmark și Oppland, județe în care se vor organiza Jocurile, au fost vizitate de două ori. În cadrul ceremoniei de deschidere, torța a pătruns în arenă, purtată de Marit Bjoergen, de zece ori medaliată olimpică, și de A.S.R. Prințesa Ingrid Alexandra a Norvegiei. Numărul din paranteze indică numărul de sportivi calificați. La JOT au fost incluse 70 de probe sportive în cadrul a 15 discipline, ce aparțin de 7 sporturi. Au fost adăugate 11 probe sportive, față de ediția precedentă a JOT de iarnă: Primele zece Comitete Olimpic Naționale (CON) sunt afișate mai jos în ordinea medaliilor de aur câștigate. Țara gazdă, Norvegia, este evidențiată.

Drink (în Premetrostation Drink) este o stație fantomă a premetroului din Antwerpen, care face parte din rețeaua de tramvai din Antwerpen. Stația este situată în districtul Borgerhout, sub strada Turnhoutsebaan, la intersecția cu Drink și Eliaertsstraat. Drink este o stație fantomă în adevăratul sens al expresiei, deoarece prin ea circulă tramvaie, dar acestea nu opresc. Începute în 1977, lucrările la stație au fost stopate în 1981. Actualul sediu al districtului Borgerhout, fosta clădire a primăriei, precum și Antwerpse Ecohuis (Casa ecologiei) se află în apropiere. Drink are două guri de acces, una pe trotuarul de nord al Turnhoutsebaan, lângă Ecohuis, și una pe partea de sud, în colțul format de intersecția dintre Eliaertsstraat și Turnhoutsebaan. În 2013 intrările în stație erau încă oarecum vizibile, fiind afișat și un panou cu numele acesteia, dar în prezent sunt ascunse vederii. Peste intrarea de lângă Ecohuis a fost instalat un container metalic, iar cea din sud este izolată cu ziduri de cărămidă și porți metalice. Stația este construită după același model ca și alte stații ale tunelului Reuzenpijp. La nivelul-1 se află sala pentru bilete, la nivelul-2 este peronul spre centrul orașului, iar peronul spre ieșirea din oraș se găsește la nivelul-3. Peroanele au 60 de metri lungime fiecare. Stația a fost planificată pentru tramvaiele care acum circulă la suprafață pe Turnhoutsebaan, de liniile și . Pe 3 aprilie 2008, ministrul Lucrărilor Publice Hilde Crevits a răspuns unei interpelări a parlamentarului Ludwig Caluwé că stațiile Drink și Zegel vor fi deschise în cadrul Planului Pegasus, iar liniile de tramvai rapid 10 și 24 vor fi prelungite de la Wijnegem la Malle, respectiv de la Borsbeek la Ranst. În 2013 a fost semnată o petiție care cerea deschiderea stației Drink. În final s-a decis punerea în exploatare doar a stației Zegel, nu și a stației Drink, dar acest lucru fusese anunțat deja în 2014. S-a considerat că Zegel, situată între Astrid și capătul tunelului de la Morckhoven, dispune de posibilități mai bune de acces și corespondență cu alte linii decât Drink. Începând de sâmbătă, 18 aprilie 2015, tunelul Reuzenpijp a fost pus în exploatare și este deservit de tramvaiele liniei , care circulă prin stația Drink fără să oprească, dar încetinind în timp ce o traversează. Stația este desemnată ca ieșire de urgență în cadrul proiectului LIVAN I (LIVAN I RVP 3). Nu există niciun plan de deschidere a stației mai devreme de 2020.

La circa 24 de km sud-vest de orașul de azi, în anul 1865, o așezare a fost întemeiată de pionerii din , care a trebuit să fie abandonată din cauza lipsei de apă . Un om de afaceri din Omaha, Nebraska, Van C. Smith, împreună cu partenerul său Aaron Wilburn, au început, în anul 1869, construirea a două case cu pereți din lut. Ele au servit ca oficiu poștal, loc de dormit pentru călători și prăvălie de produse mixte. În anii 1930 lucrează aici cecrcetătorul american Robert Goddard, care a fost unul din pionierii în construirea rachetelor. După spusele localnicilor, în apropiere de Roswell, în anul 1947, s-a prăbușit un UFO. Ca amintire a acestui eveniment, aici a avut loc la data de 8 iulie 2007, Amazing Roswell UFO-Festival.

Rabla - Programul de Înnoire a Parcului Auto este un program prin care guvernul României urmărește scoaterea de pe piață a autovehiculelor vechi. În perioada 2004-2009, mulțumită programului „Rabla”, au fost scoase din uz aproximativ 107.000 mașini vechi. Până la data de 13 august 2010, prin intermediul „Rabla” au fost casate 159.145 autovehicule uzate mai vechi de 10 ani de la data fabricației, și au fost achiziționate 35.000 autovehicule noi, dintre care peste 50% reprezintă industria autohtonă. Programe pentru acordarea de prime de casare pentru stimularea vânzărilor de mașini noi de genul Rabla există și sunt implementate de mai multe state europene, printre care Germania (unde programul se numește Abwrackprämie), Italia, Spania, Franța, Marea Britanie, precum și de SUA, și au înregistrat succese mult mai mari decât programul Rabla. În anul 2010, prin Programul Rabla, au fost casate 190.000 autoturisme și achiziționate 63.000 unități, dintre care 26.000 de producție autohtonă. În 2009, în vederea implementării programului de stimulare a înnoirii parcului auto au fost alocate 190 milioane lei pentru scoaterea din uz a 50.000 de autoturisme de la populație, precum și 38 milioane lei pentru înnoirea flotelor auto ale firmelor cu 10.000 de autoturisme. În 2010, până la data de 18 noiembrie, prin Programul Rabla au fost casate 183.625 de autoturisme și au fost achiziționate 56.229 autoturisme noi, din care 24.095 sunt de produse în România. Pentru achiziționarea celor 56.229 de autoturisme noi au fost utilizate 165.874 de tichete. Astfel, la această dată, se află pe piață 17.751 de tichete neutilizate încă, numărul acestora cunoscând o scădere considerabilă față de săptămâna trecută când erau pe piață 31.000 de astfel de tichete. Programul de stimulare a înnoirii Parcului auto național, din anul 2010, beneficiază de lei, în scopul scoaterii din uz a 190.000 autovehicule mai vechi de 10 ani de la data fabricației. Programul se adresează, atât persoanelor fizice, cât și celor juridice, oferind persoanelor fizice posibilitatea achiziționării unui autovehicul nou prin cumularea până la Următorul tabel prezintă evoluția anuală a programului Rabla - număr de automobile alocate și număr de casări realizate, precum și valoarea bugetului total alocat și valoarea primei de casare, pe ani. În septembrie 2009, programul Rabla a fost extins și pentru utilaje agricole, valoarea primei de casare fiind stabilită la 17.000 lei. Prima de casare se acordă pentru tractoare sau mașini agricole autopropulsate cu o vechime de cel puțin zece ani. În perioada ianuarie-septembrie 2009, Germania a derulat un program similar de înnoire a parcului auto. Mai mult de 2 milioane de persoane au beneficiat de acest program guvernamental care a avut la dispoziție o linie de finanțare în valoare de 5 miliarde de euro. Statul german acordat 2.500 de euro în schimbul fiecărui automobil vechi dat la schimb pentru unul nou. Schema de finanțare a avut drept impact imediat creșterea consumului în cea mai dură perioadă economică pe care Germania o traversează de la al doilea război mondial încoace. Măsurile de stimulare a consumului nu au făcut însă decât să amâne nevoia de restructurare a industriei auto. În Franța, prima de casare a fost de 1.000 euro în anul 2009, au fost depuse 380.000 de cereri de casare, iar cheltuielile s-au ridicat la 380.000.000 de euro.

Azur este o formație de muzică de petrecere din România, înființată în 1984 la Brăila. Este considerată prima formație care a tratat maneaua lăutărească (interpretată în anii 1970 de Romica Puceanu, Gabi Luncă, Victor Gore) în manieră pop, sub influența interpreților în vogă din țările balcanice ale blocului comunist. Dintre formațiile de gen, Azur a rămas una dintre preferatele publicului român, fapt confirmat de discografia foarte bogată (peste 25 de albume). Grupului i s-au atribuit numeroase merite muzicale (pe lângă acela de a fi „inventat” maneaua pop), însă, în lipsa unui istoric riguros al genului, acestea pot fi doar speculate. Paternitatea multora dintre șlagărele Azur este controversată, principalul rival fiind grupul Odeon din Buzău. Azur s-a constituit în jurul lui Nelu Vlad, care și-a început cariera muzicală în urma unui pariu. Tânărul se specializase inițial în chimie, după care a fost admis în Academia de Miliție. În urma unui scandal cauzat de o întrerupere de sarcină în familia lui (gest interzis în epocă), Nelu Vlad este exmatriculat în 1979 din Academie și are ideea de a organiza în timp record (o săptămână) o formație pentru nunți, prin care avea să-și întrețină familia. În 1985, formația Azur este angajată în restaurantul „Rubin” din Brăila. Repertoriul este în permanență îmbogățit, fie prin preluări din muzica lăutărească și din muzica de dans la modă în țările balcanice, fie prin compozițiile lui Nelu Vlad. Restaurantul devine tot mai influent, astfel încât și formația câștigă reputație în oraș. Într-o seară a anului 1986, comerciantul de casete audio Costel din Corod a venit la „Rubin” pentru a înregistra o oră din programul formației; fiecare din cei cinci membri a primit pentru aceasta un onorariu de 300 de lei. Înregistrarea respectivă avea să devină Volumul 1 al formației, o casetă foarte bine vândută în toată țara, conținând „Cenușăreasa”, „Nu sînt prost, dar nici deștept”, „Mona (Se mărită Mona)” și alte unsprezece piste. Prezentarea casetei, făcută de Nelu Vlad la începutul primei piste („Eu sînt pentru tine”), este următoarea: „Stimați ascultători, cântă pentru dumneavoastră formația Azur din Brăila: chitară bas - George Vâlcu, baterie - Ciocârlan Florinel, orgă electronică - Șonea Cristian, solist vocal și chitară armonie - Nelu Vlad. Vă dorim audiție plăcută!”. Primul turneu al formației a cuprins 41 de concerte în orașele Moldovei, organizate de către sindicatele brăilene. Concertul de deschidere a turneului s-a ținut la arena Progresul din oraș. În perioada 1985-1989, formația a avut contracte cu Teatrul Municipal Bacovia din Bacău, Teatrul „Fantasio” din Constanța, Teatrul de revistă din Pitești, Clubul de volei „Penicilina” din Iași și cu Orchestra Filarmonică din Sibiu. În 1989, în urma unui scandal, formația a fost interzisă de către Securitate, Cu sprijinul Ministerului Culturii, interdicția a fost ridicată la scurt timp. În 1990, formația a fost produsă de către Eurostar, prima casă de discuri înființată după Revoluție. Concurența neloială practicată de formațiile de manele înainte de 1989 s-a amplificat în următorii ani, fapt care a scăzut considerabil popularitatea formațiilor veterane (Azur, Generic, Odeon, Miracol C). O scindare în interiorul Azurului a dus la migrarea unei părți din componență către un nou grup, Superazur. Marca „Azur” a fost plagiată de către o formație din Mediaș, o alta din Cisnădie și una din Ploiești. Ca reacție la neregulile apărute pe piața muzicală, Azur nu a mai susținut concerte în perioda 1994-2004. În vara anului 2009, formația a marcat aniversarea a 30 de ani de la înființare printr-un spectacol dat în București, alături de formația Generic (ce aniversa, la rândul ei, 25 de ani de activitate). Una peste alta, Azur ramane fara indoiala una din cele mai de succes trupe din istoria Romaniei, trupa care are in continuare nenumarati fani, care a sustinut o multitudine de concerte si a vandut milioane de albume.

ACS FC Olt Slatina (în trecut CS Alro Slatina) a fost un club de fotbal profesionist de fotbal situat în Slatina, România. Clubul a reușit promovarea în Liga a II-a la finalul sezonului 2009-2010, câștigând în ultima etapă pe terenul contracandidatei FCM Târgoviște. Din returul sezonului 2010-2011, echipa își desfășoară meciurile de acasă pe Stadionul 1 Mai, după ce s-a mutat de pe Stadionul Metalurgistul. În vara anului 2012, CS Alro Slatina și-a schimbat denumirea în ACS FC Olt Slatina, neavând nicio legătură cu fosta echipă Olt Slatina, înființată în anul 2009 și desființată mai apoi la sfârșitul sezonului 2011-2012 din Liga a II-a. FC Olt Slatina s-a desființat în 2015, dar autoritățile locale au atras echipa CS Inter Clinceni, care s-a mutat la Slatina. Ea a luat numele de ACS Inter Olt Slatina. Nu a durat mult această inițiativă de salvare, întrucât în pauza de iarnă din sezonul 2015-2016 și acest club s-a desființat. FC Alro Slatina a luat ființă în iunie 2006, în urma fuziunii principalelor două cluburi slătinene, care evoluau în Liga a III-a - FC Oltul Slatina și Alprom Slatina. În sezonul de debut a evoluat în Seria a 4-a a Ligii a III-a alături de contracandidatele la promovare Severnav Drobeta-Turnu Severin și Minerul Motru. Deși echipa a avut ca obiectiv promovarea în Liga a II-a încă din primul sezon, s-a clasat pe locul patru, consolându-se cu un record stabilit; cu numai 18 goluri primite în cele 34 de etape echipa slătineană a avut cea mai bună apărare dintre formațiile care au activat în sezonul 2006-2007 în cele 6 serii ale Ligii a III-a. În al doilea sezon, obiectivul a rămas același - accederea în Liga a II-a. Acest lucru părea și mai probabil după stabilirea adversarilor din Seria a 4-a, evitând echipele minerilor din Valea Jiului. Chiar dacă a fost repartizată în serie împreună cu Building Vânju Mare (retrogradată din Liga a II-a), aceasta părea în prag de destrămare. Astfel singurii adversari care puteau emite pretenții la promovare ar fi fost FC Internațional Curtea de Argeș (echipă mutată din Pitești în Curtea de Argeș) și Oltchim Râmnicu Vâlcea. În primele etape, echipa a avut un parcurs oscilant reușind o victorie acasă cu Oltchim, pierzând pe terenul celor de la Roșiorii de Vede, pentru ca apoi să câștige surprinzător la Curtea de Argeș. Astfel, după șapte etape echipa se afla pe primul loc la egalitate de puncte cu FCM Rova Roșiori de Vede. A urmat o perioadă în care echipa a evoluat mediocru și s-a îndepărtat de obiectiv. În ultimele etape ale turului, victoriile cu echipa din Turnu Măgurele, pe terenul echipei Building Vânju Mare și cu ocupanta locului doi, Gaz Metan CFR Craiova, i-au adus pe slătineni pe locul trei la un punct de FCM Rova Roșiori de Vede și 4 puncte de Internațional Curtea de Argeș. Astfel, echipa a încheiat prima parte a campionatului cu șanse să prindă cel puțin locul doi, care ducea la baraj. Returul a fost dezastruos, echipa slătineană obținând doar 13 puncte și înregistrând 3 victorii, 4 egalări și 9 înfrângeri. Astfel, s-a încheiat un sezon urât, Alro clasându-se pe un dezamăgitor loc șapte, la diferență mare de echipele care au reușit promovarea: FC Internațional Curtea de Argeș și Gaz Metan CFR Craiova. În cel de-al treilea sezon, obiectivul rămânea neschimbat și anume promovarea în Liga a II-a. Într-o serie ușoară, cu FC Minerul Mătăsari, Victoria Adunații Copăceni și ACS Energia Rovinari, echipa a avut un sezon dezastruos. Cu doar șase victorii în tur și alte șapte în retur, Alro Slatina s-a clasat pe locul opt, cu 45 de puncte și un golaveraj de-8. În același an, s-a speculat o eventuală desființare a clubului, însă acesta a rămas doar un zvon al jurnaliștilor din zonă. Acest sezon este până în momentul actual cel mai slab sezon competițional prin care a trecut echipa de la înființare. Sezonul 2009-2010 a adus promovarea în Liga a II-a, după o victorie cu 1-0 obținută în ultima etapă pe terenul contracandidatei FCM Târgoviște. Singurul gol al partidei a fost marcat în minutul 60 de Mircea Voicu. Cel mai bun jucător slătinean în sezonul 2009-2010 a fost atacantul Constantin Bârsan care în 25 de meciuri jucate, a marcat 15 goluri. Promovarea a adus schimbări importante la conducerea echipei. Antrenorul Dan Oprescu a plecat la nou promovata în Divizia C, FC Piatra Olt și a fost înlocuit cu fostul internațional Corneliu Papură. Președinte al echipei a fost numit Jean Nițulescu, fost președinte la FC Caracal și FC Extensiv Craiova. Sezonul 2010-2011 a fost cel mai bun sezon din scurta istorie a clubului. Echipa pornea la drum cu un nou antrenor, Corneliu Papură înlocuindu-l pe Dan Oprescu - tehnicianul cu care Alro obținuse promovarea. De asemenea, și lotul fusese modificat în pauza dintre sezoane și deși au fost aduși mulți fotbaliști cu experiență, chiar din Liga I, echipa și-a propus ca obiectiv salvarea de la retrogradare. Suporterii erau de asemenea sceptici în privința noului sezon și a noii echipe formată la Slatina. Obiectivul și așteptările suporterilor păreau a fi confirmate de evoluția din primele etape, echipa slătineană pierzând meciul de debut cu Unirea Alba Iulia, în fața propriilor suporteri și aducând doar un punct din cele două deplasări consecutive la UTA Arad și nou înființata ACSMU Politehnica Iași. Pe 22 septembrie, Alro Slatina reușea cea mai mare performanță din istorie, eliminând FC Vaslui în șaisprezecimile Cupei României. Partida s-a disputat pe stadionul Metalurgistul din Slatina, la meci asistând peste 4.000 de spectatori. Alro s-a impus la loviturile de departajare cu 4-3, după ce în timpul regulamentar și prelungiri scorul a fost 0-0. Sorții le-au adus în optimi pe Dinamo București, care avea să o elimine pe Alro, învingând-o cu 3-1 pe Stadionul Ștefan cel Mare. Golul slătinenilor a fost marcat de Constantin Bârsan. Alro a avut un parcurs onorabil în acest sezon, iar din returul campionatului s-a mutat pe Stadionul 1 Mai. Echipa a încheiat competiția 2010-2011 pe locul cinci. Seria a fost câștigată de Petrolul Ploiești, care a promovat în Liga I, alături de ocupanta locului patru, Voința Sibiu. FC Bihor și Dacia Mioveni, echipe ce au ocupat locul doi, respectiv trei nu au primit dreptul de a evolua în prima ligă din partea FRF. Cluburi românești de fotbal desființate

În anii 1871 - 1873 s-a construit prima cale ferată industrială care a legat Reșița cu Bocșa și Ocna de Fier, a căror bogăție în minereu de fier este cunoscută și utilizată încă de pe timpul romanilor. În 1872 a fost terminată prima locomotivă fabricată la Reșita. De atunci Reșita s-a dezvoltat continuu, devenind un important centru industrial al țării. În anul 2000, s-a încercat privatizarea combinatului, cu americanii de la Noble Ventures, privatizare care s-a încheiat cu un proces câștigat de statul român (la Curtea de arbitraj din Washington), după ce s-a dovedit că americanii nu aveau nici un ban de investit în combinat și nu au îndeplinit nici o obligație dintre cele preluate prin contract. Noble Ventures a plătit doar 515.000 de dolari pentru acțiunile cumpărate de la Fondul Proprietății de Stat (FPS), cu bani împrumutați de la Levy (o altă companie americană). Drept urmare, în data de 15 ianuarie 2003, contractul privind Combinatul Siderurgic Reșița (CSR), încheiat între FPS și Noble Ventures, s-a desființat de drept, datorită faptului că Noble Ventures nu a plătit două rate consecutive din prețul de cumpărare a acțiunilor CSR, care erau scadente la 31 decembrie 2001 și 31 decembrie 2002. Combinatul a fost vândut firmei americane Noble Ventures, pentru 4,5 milioane de dolari și promisiunea unei investiții de 85 de milioane de dolari, în trei ani. Americanii au reacționat cerând despăgubiri de 350 de milioane de USD. România a câștigat litigiul, după șase ani de procese și cu prețul a cinci milioane de dolari, cât a costat apărarea. Ca urmare, Autoritatea pentru Privatizare s-a reînscris ca acționar majoritar, iar pe 17 ianuarie 2003 a fost numit un administrator provizoriu pentru CSR și s-a instituit procedura de administrare specială. În februarie 2004, statul român a vândut pachetul majoritar de acțiuni ale combinatului pe un euro către compania rusă TMK. Alături de prețul de vânzare au fost incluse o serie de alte obligații, cum ar fi plata datoriilor care, la acea dată, depășeau valoarea activelor. În același timp toate datoriile bugetare acumulate de Combinatul Siderurgic Reșita (CSR) au fost șterse, iar pentru stingerea datoriilor neachitate către bugetele locale combinatul a vândut Consiliului Local Reșita terenurile fostei uzine cocso-chimice, la un preț egal cu valoarea datoriilor.

Consiliul Economic și Social (CES) este o instituție publică din România de interes național, tripartită, autonomă, constituită prin Legea 109/1997, în scopul realizării dialogului social la nivel național dintre patronat, sindicate și Guvern și a climatului de stabilitate și pace socială. Constituția României (revizuită în 2003) definește Consiliul Economic și Social ca un organ consultativ al Parlamentului și Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin Legea sa de organizare și funcționare. Consiliul Economic și Social are rol consultativ în stabilirea strategiilor și politicilor economice și sociale, în aplanarea stărilor conflictuale la nivel de ramură sau la nivel național aparute între partenerii sociali, precum și în realizarea, promovarea și dezvoltarea dialogului social și a solidarității sociale. În decembrie 2015, organizațiile reprezentante ale asociațiilor și fundațiilor neguvernamentale membre CES erau: În decembrie 2015, organizațiile societății civile, membre ale Consiliului Economic și Social, au trimis o scrisoare deschisă Guvernului prin au atras atenția asupra nefuncționalității acestei instituții.

Cadastrul a însemnat, în decursul timpului, activitatea umană de inventariere a resurselor funciare, pentru stabilirea impozitelor. În epoca contemporană, cadastrul și-a lărgit domeniul de aplicare, astfel că reprezintă evidența tehnică, economică și juridică a tuturor bunurilor imobile (pământ, ape, păduri, construcții etc.). Există mai multe ipoteze privind originea cuvântului cadastru. În greacă există cuvântul katastikhon, format din prefixul kata ("de sus în jos") și din stikhon ("registru de impunere", "carte de însemnări", "carte de comerț").De asemenea, există în latină termenul capitastrum, corelat cu capitationis registrum sau capitum registrum cu semnificația "impozit pe capul familiei" (capitatio). Asemănător cu forma actuală, termenul apare sub forma catastico într-un document din 1185 descoperit la Veneția. Funcția tehnică a cadastrului se realizează prin determinarea, pe bază de măsurători, a poziției configurației și mărimii suprafețelor parcelelor si construcțiilor pe destinații, categorii de folosință și pe proprietari. Funcția economică evidențiază elementele tehnice necesare stabilirii valorii de impozitare a imobilelor și calculării impozitelor asupra veniturilor realizate din tranzacții imobiliare. Funcția juridică se realizează prin identificarea proprietarului pe baza actului de proprietate și prin înscrierea în cartea funciară Publicitatea imobiliară are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor juridice referitoare la imobilele din același teritoriu administrativ și se realizează de către oficiile teritoriale (O.C.P.I.) pentru imobilele situate în raza de activitate a acestora. Una sau mai multe parcele alăturate de pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale, indiferent de categoria de folosință, aparținând aceluiași proprietar, formează un imobil care se identifică printr-un număr cadastral unic și se înscrie într-o carte funciară. Cărțile funciare întocmite și numerotate pe teritoriul administrativ al fiecărei localități alcătuiesc, împreună, registrul cadastral de publicitate imobiliară al acestui teritoriu, ce se ține de către biroul teritorial din cadrul oficiului teritorial în a cărui rază teritorială de activitate este situat imobilul respectiv. Acest registru se întregește cu registrul de intrare, cu planul cadastral, cu registrul cadastral al imobilelor, indicând numărul cadastral al imobilelor și numărul de ordine al cărților funciare în care sunt înscrise, cu un index alfabetic al proprietarilor și cu o mapă în care se păstrează cererile de înscriere, împreună cu un exemplar al înscrisurilor constatatoare ale actelor sau faptelor juridice supuse înscrierii. Elementele fundamentale ale sistemului integrat de cadastru și carte funciară sunt imobilul, definit ca fiind terenul format din una sau mai multe parcele alăturate, indiferent de categoria de folosință, cu sau fără construcții, situat pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale, aparținând unuia sau mai multor proprietari si identificat printr-un număr cadastral unic și proprietarul ce poartă dreptul de proprietate asupra imobilului. Rolul sistemului integrat de cadastru si carte funciară: d) contribuie la asigurarea securității tranzacțiilor imobiliare și la facilitarea creditului ipotecar. Cadastrul se realizează fie la nivelul unităților administrativ-teritoriale, fie pe sectoare cadastrale. Sectorul cadastral fiind unitatea de suprafață delimitată de elemente liniare stabile în timp - șosele, ape, canale, diguri, căi ferate etc. Cadastrul unei unitati administrativ teritoriale sau al unui sector cadastral se poate realiza in doua modalitati: A. Cadastrul general (sistematic) se realizează prin măsurarea tuturor imobilelor (terenuri cu sau fară construcții) de pe raza unei unități administrativ-teritoriale sau a unui sector cadastral, identificarea tuturor proprietarilor și a celorlalți titulari de drepturi reale sau personale asupra imobilelor, concomitent cu deschiderea cărților funciare pentru toate imobilele, operațiuni realizate în cadrul unui singure proceduri pentru întreg sectorul cadastral sau pentru întreaga unitate administrativ-teritorială. Realizarea cadastrului general este atributul exclusiv al Statului Roman, prin intermediul Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară, cea care integrează imobilele, deschide cărțile funciare și păstrează întreaga evidență a imobilelor și proprietarilor. B. Cadastrul sporadic se realizează prin măsurarea pe rând a imobilelor de pe raza unei unități administrativ teritoriale sau a unui sector cadastral si deschiderea pe rând a cărților funciare sau actualizarea celor existente, planul cadastral al unei unităti administrativ teritoriale sau a unui sector cadastral urmând a fi finalizat la momentul masurării întregului sector cadastral sau a întregii unități administrativ teritoriale. Realizarea cadastrului sporadic se face la solicitarea și pe cheltuiala fiecarui proprietar, pentru fiecare imobil în parte, Statul Roman, prin intermediul Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară, recepționând masurătorile și integrând imobilele în sistemul național. art.1,2,10,11 si 12 din Legea nr.7/1996 republicată si art.1,11,12 din regulamantul de cadastru aprobat prin Ordinul nr.634/2006 al directorului general al ANCPI Informatii, oferte, ingineri autorizati Scurt istoric al cadastrului și al cărții funciare

Artego Târgu-Jiu este o companie producătoare de articole din cauciuc din România. A fost înființată în 1975, sub numele Întreprinderea de Articole Tehnice de Cauciuc și Cauciuc Regenerat debutând cu producerea în principal, a cauciucului regenerat. În anul 1990, a devenit societate pe acțiuni și a primit numele Artego. Artego este controlată de asociația salariaților, cu 70%, în timp ce SIF Oltenia deține 5,68%. Titlurile Artego se tranzacționează la categoria de bază a pieței Rasdaq, sub simbolul ARTE.

Locul geometric reprezintă, în geometrie, mulțimea punctelor care satisfac o anumită proprietate. este suficient ca un punct să aparțină lui F′ pentru a avea proprietatea dată. Din punct de vedere analitic determinarea unui loc geometric se bazează găsirea ecuației sau ecuațiilor care precizează mulțimea din care face parte locul geometric respectiv. Pentru locurile geometrice se disting două tipuri importante: locuri geometrice definite ca intersecție a doua familii de curbe ce depind de același parametru. Pentru primul tip de loc geometric este suficient ca într-un reper cartezian convenabil ales, să se transforme relația metrică într-una analitică. Se găsește astfel relația ce trebuie să existe între coordonatele x, y ale unui punct curent M și se recunoaște curba ca loc geometric. Cercul este locul geometric al punctelor aflate la aceeași distanță (numită rază) față de un punct dat (numit centru). Elipsa este locul geometric al punctelor care au suma distanțelor la două puncte fixe date (numite focarele elipsei) constantă. Noțiunea de loc geometric nu este limitată la 2 dimensiuni: cercul este locul geometric în 2 dimensiuni al punctelor aflate la aceeași distanță de un punct. În spațiu (3 dimensiuni), același loc geometric se numește sferă. În o dimensiune (o axă), locul geometric respectiv este determinat de doar două puncte.

Șantierul Naval Oltenița a fost un șantier naval din România înființat în anul 1940 specializat pe construcția de remorchere fluviale, ceamuri, șalande, drăgi, motonave, cargouri, spărgătoare de gheață, etc. În docurile șantierului au fost construite vasele de lux ale cuplului Ceaușescu. Ulterior, printr-o majorare de capital, SIF a devenit acționar majoritar. Navol Oltenița a intrat în faliment în anul 2006.

Comuna actuală Dentergem a fost formată în urma unei reorganizări teritoriale în anul 1977, prin înglobarea într-o singură entitate a 4 comune învecinate. Suprafața totală a comunei este de 25,94 km². Comuna este subdivizată în secțiuni, ce corespund aproximativ cu fostele comune de dinainte de 1977. Acestea sunt:

Argyroneta aquatica (Păianjenul de apă) este un păianjen araneomorf, care își petrece întreaga viață sub apă. Păianjenul de apă este singura specie a genului Argyroneta. Se deosebește de ceilalți păianjeni prin perișorii care acoperă ultima pereche de picioare, fiind adaptați pentru înot și prin prezența a 3 ghiare pe a treia pereche a picioarelor. Numele genului provine de la faptul că la scufundare corpul lor are o nuanță argintie, din cauza stratului de aer care acoperă opistosoma. Masculii sunt mai mari, lungimea lor este de 1,5 cm, iar cea a femelelor de 1,2 cm, ceva neobișnuit pentru păiajeni (la majoritatea e invers). Prosoma este brună - gri, cu pete și fâșii negre, iar opistosoma este cafenie și acoperită cu numeroase firișoare de păr „catifelate”. Chiar dacă se numește păianjen de apă, totuși respiră cu aer. Pentru aceasta el construiește o cupolă, sau clopot, din mătase, care este "ancorată" de plante sau alte obiecte subacvatice. Aceasta reprezintă un rezervor cu aer. Cupola are dimensiunea unei nuci și, bineînțeles, intrarea este situată în parte inferioară. Cupolele femelei sunt mai mari decât cele a masculilor, din cauză că ele au un mod de viață mai sedentar. Rezervele de aer sunt în permanență îmbogățite cu oxigen. Păianjenul iese la suprafață și-și ridică opistosoma deasupra apei. Moleculele de aer se rețin prin firișoarele de păr și formează o peliculă de aer în jurul opistosomei. La destinație, în cupolă, aerul este eliberat. Cu toate acestea, reaprovizionarea frecventă este inutilă, deoarece structura pereților permite schimbul de gaze cu apa din jur, datorită diferenței presiunii osmotice. Acest sistem este mai avansat decât un aqualung, care trebuie să fie reumplut cu aer. Păianjenul de apă se hrănește cu diverse insecte acvatice, crustacee și alte artropode. El vânează înotând rapid printre plante. După ce și-a prins prada, o aduce în cupolă. Foarte rar, hrana neconsumată este depozitată în cupolă. La rândul lor, păianjenii sunt mâncați de pești și broaște. Masculii sunt mai activ și înotători mai buni decât femelele, prin aceasta se explică faptul diferenței de dimensiuni. În timpul înotului, păianjenul utilizează firele de mătase, prinse de plante, ca suport. Chelicerele acestui păianjen sunt puternice și pot penetra pielea umană. Mușcătura căuzează dureri, inflamații locale și febră. Împerecherea este precedată de construcția de către mascul a unei cupole în apropierea cupolei femelei. Apoi, masculul formează un tunel, prin care ajunge la femelă, unde și are loc împerecherea. Femela depune ouăle, în număr de 60 - 70, lângă sau în cupola sa. Ea le protejează de orice primejdie. Acest păianjen trăiește în jur de doi ani. Între arahnologi au fost controverse cu privire la apartenența genului la familia Cybinidae sau Argyronetidae. În prezent este acceptată prima variantă, însă o subspecie - Argyroneta aquatica japonica (Păianjen de apă japonez) este menționată în familia Argyronetidae, deoarece descoperitorul subspeciei, Hirotsugu Ono, a ales această familie.

Această pagină este o listă alfabetică a orașelor din statul , . În statul Ohio există mai multe subdiviviuni administrative ale statului. Pentru Districte (Civil townships), consultați Listă de districte din statul Ohio,

Aladin, scris și Aladdin (în arabă: علاء الدين) este personajul principal al basmului Aladin și lampa fermecată, care face parte din antologia O mie și una de nopți. Conform povestirii orientale, era posesorul unei lămpi fermecate care avea puterea să-i îndeplinească orice dorință. Aladin, un tânăr sărac, este solicitat de un negustor pentru găsirea unei lămpi de ulei ascunsă într-o peșteră împreună cu diverse comori. Observă din întâmplare că lampa deține puteri magice și cu ajutorul acesteia devine un om bogat. Mai târziu se îndrăgostește de Iasmina, fiica sultanului, cu care se căsătorește. Negustorul, care încă mai dorea să reintre în posesia lămpii, profită de ignoranța soției lui Aladin și îi schimbă lampa fermecată cu o alta oarecare. După mai multe peripeții, ajutat și de un inel fermecat, Aladin reușește să o recupereze.

Verónica Michelle Bachelet Jeria () a fost președintele statului Chile în două rânduri (2006-2010 și 2014-2018). A fost prima femeie aleasă președinte al statului Chile. Bachelet este de profesie medic pediatru și a deținut în trecut funcțiile de ministru al sănătății și ministru al apărării. Michelle Bachelet este membră a Partidului Socialist, un partid moderat de stânga.

Grandemar este o companie specializată în extracția pietrei pentru construcții din Cluj-Napoca. Compania Grandemar are sediul administrativ în Cluj-Napoca, iar activitatea de producție se desfășoară în trei cariere mari din județul Cluj (Poieni, Bologa și Morlaca), două cariere de mică întindere și capacitate (Valea Lungii și Bologa-Hent) și cariera Moigrad din județul Sălaj. Printre produsele companiei se numără: nisip de concasaj, cribluri asfaltice și piatră brută. Compania Grandemar a fost înființată în anul 1991 prin reorganizarea fostei întreprinderi de stat I.P.I.C.-C.F. Cluj, cu principal domeniu de activitate extracția, producerea și comercializarea agregatelor de carieră. Principalul acționar al companiei este Bloem International BV din Olanda, care deține 50,8% din acțiuni, grupul Bloem fiind o afacere a unei familii olandeze care mai cuprinde companii din domeniul utilajelor, echipamentelor și transportului. Cifra de afaceri în 2008: 22 milioane euro Producători de materiale de construcții din România

Ambulanța este un autovehicul din cadrul serviciului de ambulanță, destinat transportului de persoane bolnave sau accidentate spre sau între locurile de tratament sau unitățile de primiri ale urgențelor(U.P.U.). Ambulanțele pot îndeplini mai multe funcții și pot fi echipate sau nu cu diferite aparate și dispozitive după cum urmează: Ambulanță destinată urgențelor: cea mai des întâlnită, este prezăvută cu echipaj medical: medic, asistent, aparatură și medicație de prim ajutor și asigură restabilirea medicală a pacientului și transportul acestuia la cel mai apropiat punct de primire urgențelor. Aceste autovehicule ale ambulanței pot fi furgonete, elicoptere, avioane, bărci cu motor. Ambulanțe ale organizațiilor caritabile: aceste ambulanțe se deplasează la locuințele pacienților imobilizați la domiciliu pentru a desfășura unele tehnici sanitare sau medicale. Aceste ambulanțe pot deservi și persoane care rămân imobilizate și din cauza condițiilor meteorologice (drumuri înzăpezite etc) sau altor calamități. În afară de medicația de urgență, ambulanțele pot fi dotate cu următoarele aparate sau dispozitive: stație radio de emisie recepție - una dintre cele mai importante dotări deoarece îndrumă echipajul spre destinație și poate pune echipajul în contact cu spitalul pentru schimbul de informații. circuit închis de televiziune - cele mai noi salvări au în dotare camere care înregistrează activitatea dinăuntrul autovehiculului. targa pentru transportul bolnavilor sau accidentaților până la autovehicul sau de la acesta la camera de primiri urgențe. iluminare specială albastră sau roșie destinată pacienților cu fotosensibilitate aparate care asigură stabilizarea și monitorizarea funcțiilor vitale girofaruri și sirenă pentru atenționarea celorlalți participanți la trafic

Bere și Malț Robema deține o fabrică de bere cu o capacitate anuală de circa 200.000 de hectolitri și o secție de producție de malț cu o capacitate de 11.000 tone pe an. Robema se adresează în principal consumatorilor din mediul rural. Firma produce și bere îmbuteliată la PET. În martie 2010, compania a intrat în insolvență și a disponibilizat cei 170 angajați.

Can-Pack este o companie producătoare de ambalaje din aluminiu din Polonia. Afacerile grupului sunt estimate la un miliard de euro în anul 2008. Compania deține o fabrică de ambalaje din aluminiu în București, în care lucrau 160 de angajați în anul 2008. De asemenea mai deține în România, prin intermediul subsidiarei Pol-Am-Pack, fabrica de ambalaje metalice pentru alimente Amep-Pack Tecuci, al cărui pachet majoritar l-a preluat de la fostul Fond al Proprietății de Stat (FPS) în anul 1998. În perioada 2001-2003, Pol-Am-Pack nu s-a putut folosi de fabrica din Tecuci datorită unor decizii controversate ale justiției române. În anul 2009, compania deținea 80% din piața româneasca de doze de aluminiu pentru băuturi, care se ridica la circa 500 de milioane de cutii metalice. Companii producătoare de ambalaje