Datasets:

NCube

/

europa-random-split

like 0

62021CJ0392

ro

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 9 din Directiva 90/270/CEE a Consiliului din 29 mai 1990 privind condițiile minime de securitate și sănătate pentru lucrul la monitor [a cincea directivă individuală în sensul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 87/391/CEE] ( JO 1990, L 156, p. 14 , Ediție specială, 05/vol. 2, p. 130). Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între TJ, pe de o parte, și Inspectoratul General pentru Imigrări (România) (denumit în continuare „Inspectoratul General”), pe de altă parte, în legătură cu respingerea de către acesta din urmă a cererii de rambursare a cheltuielilor legate de achiziționarea de ochelari, prezentată de TJ. Cadrul juridic Dreptul Uniunii Directiva 89/391/CEE Articolul 16 alineatul (1) din Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă ( JO 1989, L 183, p. 1 , Ediție specială, 05/vol. 2, p. 88), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1137/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2008 ( JO 2008, L 311, p. 1 ), prevede: „Consiliul adoptă, la propunerea Comisiei, în temeiul articolului 118a din tratat, directive speciale, între altele, în domeniile enumerate în anexă.” Directiva 90/270 Al patrulea considerent al Directivei 90/270 are următorul cuprins: „întrucât respectarea condițiilor minime pentru asigurarea unui standard mai bun de securitate la posturile de lucru cu monitor este esențială pentru garantarea securității și stării de sănătate a lucrătorilor”. Articolul 1 din această directivă, intitulat „Subiectul”, prevede la alineatul (1): „Prezenta directivă, care este a cincea directivă specială în sensul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 89/391/CEE, stabilește condițiile minime de sănătate și securitate pentru lucrul cu monitor, definit la articolul 2.” Potrivit articolului 9 din directiva menționată, intitulat „Protecția ochilor și vederii lucrătorilor”: „(1)   Lucrătorii au dreptul la un test corespunzător al ochilor și vederii, efectuat de către o persoană având calificarea necesară: – înaintea începerii lucrului la monitor; – la intervale regulate după aceea; – dacă simt dificultăți vizuale care s‑ar putea datora lucrului la monitor. (2)   Lucrătorii au dreptul la un examen oftalmologic dacă rezultatele testului menționat la alineatul (1) indică necesitatea acestuia. (3)   Dacă rezultatele testului menționat la alineatul (1) sau ale examenului menționat la alineatul (2) indică necesitatea acestui lucru și dacă nu pot fi folosite aparate de corecție normale, lucrătorilor trebuie să li se pună la dispoziție aparate de corecție speciale, specifice lucrului în cauză. (4)   Măsurile adoptate în temeiul prezentului articol nu pot, în nici un caz, să implice lucrătorii în suportarea unor cheltuieli financiare suplimentare. (5)   Protecția ochilor și vederii lucrătorilor poate fi prevăzută ca parte a sistemului sanitar național.” Dreptul român Articolul 7 litera i) din Legea‑cadru nr. 153 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice (Monitorul Oficial al României , Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017) prevede: „În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: […] i) sporul reprezintă un element al salariului lunar/soldei lunare, acordat ca procent la salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, în condițiile legii, pentru fiecare categorie de personal”. Articolul 12 din capitolul II din anexa VI la această lege, intitulată „Familia ocupațională de funcții bugetare «Apărare, ordine publică și securitate națională»”, prevede: „[…] (2)   Personalul militar, polițiștii, funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personalul civil beneficiază de următoarele sporuri, în funcție de condițiile de muncă: […] b) pentru condiții grele de muncă, un spor de până la 15 % din solda de funcție/salariul de funcție/salariul de bază, corespunzător timpului lucrat la locurile de muncă respective; […] (3)   Locurile, condițiile de muncă și operațiunile, precum și procentele de acordare se stabilesc prin ordin al ordonatorului principal de credite, în limita prevederilor din Regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autoritățile abilitate în acest sens.” Potrivit articolului 12 din Hotărârea Guvernului nr. 1028 din 9 august 2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare ( Monitorul Oficial al României , Partea I, nr. 710 din 18 august 2006): „Lucrătorii trebuie să beneficieze de un examen corespunzător al ochilor și al vederii, efectuat de o persoană care are competența necesară: a) înainte de începerea activității la ecranul de vizualizare, prin examenul medical la angajare; b) ulterior, la intervale regulate; c) ori de câte ori apar tulburări de vedere care pot fi cauzate de activitatea la ecranul de vizualizare.” Articolul 13 din Hotărârea Guvernului nr. 1028/2006 prevede: „Lucrătorii beneficiază de un examen oftalmologic, dacă rezultatele examenului prevăzut la articolul 12 arată că acesta este necesar.” Potrivit articolului 14 din Hotărârea Guvernului nr. 1028/2006: „Dacă rezultatele examenului prevăzut la articolul 12 sau ale examenului la care face referire articolul 13 arată că este necesar și dacă nu se pot utiliza dispozitive normale de corecție, lucrătorilor trebuie să li se furnizeze dispozitive de corecție speciale, care să corespundă activității respective.” Articolul 15 din Hotărârea Guvernului nr. 1028/2006 prevede: „Măsurile luate potrivit articolelor 12-14 nu trebuie să implice în niciun caz costuri financiare pentru lucrători.” Articolul 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1028/2006 prevede: „Protecția ochilor și a vederii lucrătorilor poate fi asigurată din punctul de vedere al costurilor în cadrul sistemului național de sănătate, în conformitate cu legislația în vigoare.” Litigiul principal și întrebările preliminare TJ este angajat în cadrul Inspectoratului General, la Serviciul pentru Imigrări al județului Cluj (România). Acesta își desfășoară activitatea lucrând la monitor. TJ afirmă că lucrul la monitor și alți factori de risc, precum lumina „vizibilă discontinuă”, absența luminii naturale și suprasolicitarea neuropsihică, au determinat o deteriorare puternică a vederii sale. Prin urmare, ar fi trebuit, la recomandarea unui medic specialist, să schimbe ochelarii de vedere pentru a corecta scăderea acuității sale vizuale. Susținând că sistemul național de asigurări de sănătate român nu prevedea rambursarea sumei de 2629 lei românești (RON) (aproximativ 530 de euro), reprezentând contravaloarea costului ochelarilor de vedere, și anume costul lentilelor, al ramei și al manoperei, TJ a solicitat Inspectoratului General să îi ramburseze suma respectivă. Această cerere a fost respinsă. Ulterior, TJ a sesizat Tribunalul Cluj (România) cu o acțiune având ca obiect obligarea Inspectoratului General la plata sumei menționate. Această instanță a respins acțiunea pentru motivul că nu erau îndeplinite condițiile pentru obținerea rambursării solicitate, în măsura în care articolul 14 din Hotărârea Guvernului nr. 1028/2006 nu ar conferi dreptul la rambursarea costului unui dispozitiv de corecție special, ci numai la furnizarea unui astfel de dispozitiv dacă utilizarea sa ar fi considerată necesară. TJ a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel Cluj (România), care este instanța de trimitere, solicitând anularea sa și reexaminarea pe fond a litigiului. Instanța de trimitere consideră că, pentru a soluționa litigiul aflat pe rolul său, este necesară interpretarea noțiunii de „aparate de corecție speciale”, care figurează la articolul 9 alineatul (3) din Directiva 90/270, care nu este definită de aceasta. Aceasta apreciază că noțiunea în discuție ar trebui interpretată în sensul că include ochelarii de vedere, în măsura în care aceștia sunt necesari angajatului care suferă de o deteriorare a vederii cauzate de condițiile sale de muncă. Instanța de trimitere ridică și problema dacă aparatele de corecție speciale prevăzute la articolul 9 alineatul (3) menționat fac trimitere la aparate utilizate exclusiv la locul de muncă sau dacă pot face trimitere și la aparate care pot fi utilizate în afara locului de muncă. În această privință, ea tinde să considere că, pentru a se stabili dacă dispoziția respectivă este aplicabilă, este pertinent numai faptul de a utiliza un aparat de corecție special la locul de muncă, fiind irelevant aspectul dacă un astfel de aparat este utilizat și în afara locului de muncă. În ceea ce privește modalitățile de furnizare a aparatelor speciale de corecție, instanța de trimitere susține că, deși este adevărat că Directiva 90/270 nu face referire în mod expres decât la furnizarea de către angajator a acestor aparate, un rezultat similar ar fi atins dacă angajatorul ar rambursa angajatului costul de achiziție a unui asemenea aparat. O astfel de soluție ar prezenta totodată avantajul de a permite angajatului să ia în timp util măsurile necesare pentru corectarea vederii sale. În sfârșit, instanța menționată ridică problema dacă obligația de a pune la dispoziția angajaților care fac dovada necesității acestora aparate de corecție speciale este îndeplinită prin acordarea unui spor la salariu plătit în temeiul existenței unor condiții grele de muncă. În aceste condiții, Curtea de Apel Cluj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Sintagma «dispozitiv de corecție special» prevăzută de articolul 9 din Directiva [90/270] se interpretează în sensul în care aceasta nu poate consta în ochelari de vedere? 2) Prin sintagma «dispozitiv de corecție special» prevăzută de articolul 9 din Directiva [90/270] se înțelege numai un dispozitiv care este folosit în exclusivitate la locul de muncă/în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu? 3) Obligația furnizării unui dispozitiv de corecție special prevăzut de articolul 9 din Directiva [90/270] se referă exclusiv la achiziționarea dispozitivului de către angajator sau se interpretează în sens larg, respectiv include și modalitatea decontării de către angajator a cheltuielilor necesare efectuate în scopul procurării dispozitivului de către angajat? 4) Este în concordanță cu prevederile articolului 9 din Directiva [90/270] modalitatea acoperirii acestor cheltuieli de către angajator, sub forma unui spor general la salariu, plătit în mod permanent sub denumirea «spor pentru condiții grele de muncă»?” Cu privire la întrebările preliminare Cu privire la admisibilitate Inspectoratul General contestă admisibilitatea întrebărilor a doua, a treia și a patra, pentru motivul că aplicarea corectă a dreptului Uniunii s‑ar impune atât de evident încât nu ar lăsa loc niciunei îndoieli rezonabile. În această privință trebuie amintit, astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții, că numai instanțele naționale care sunt sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare, pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea sau validitatea unei norme a dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe. Rezultă că întrebările adresate de instanțele naționale beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă rezultă că interpretarea solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, dacă problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările respective (Hotărârea din 24 februarie 2022, Viva Telecom Bulgaria, C‑257/20 , EU:C:2022:125 , punctul și jurisprudența citată). În speță trebuie subliniat, în ceea ce privește afirmația întemeiată pe claritatea dispozițiilor Directivei 90/270 care fac obiectul întrebărilor a doua, a treia și a patra, că unei instanțe naționale nu i se interzice nicidecum să adreseze Curții întrebări preliminare al căror răspuns, potrivit opiniei uneia dintre părțile din litigiul principal, nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. Astfel, chiar presupunând că aceasta ar fi situația, cererea de decizie preliminară care cuprinde asemenea întrebări nu devine totuși inadmisibilă (Hotărârea din 24 februarie 2022, Viva Telecom Bulgaria, C‑257/20 , EU:C:2022:125 , punctul și jurisprudența citată). Prin urmare, întrebările a doua, a treia și a patra sunt admisibile. Cu privire la prima și la a doua întrebare Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 9 alineatul (3) din Directiva 90/270 trebuie interpretat în sensul că „aparatele de corecție specială”, în sensul acestei dispoziții, includ ochelarii de vedere și dacă, pe de altă parte, asemenea aparate se limitează la aparate utilizate exclusiv în cadrul profesional. Potrivit articolului 9 alineatul (3) din Directiva 90/270, lucrătorilor trebuie să li se pună la dispoziție aparate de corecție speciale, specifice lucrului în cauză, dacă rezultatul testului corespunzător al ochilor și al vederii, prevăzut la articolul 9 alineatul (1) din această directivă, sau al examenului oftalmologic prevăzut la articolul 9 alineatul (2) din aceasta indică necesitatea lor și dacă nu pot fi folosite aparate de corecție normale. Este necesar să se constate că Directiva 90/270 nu definește „aparatele de corecție speciale” care figurează la articolul 9 alineatul (3) din aceasta. Conform unei jurisprudențe constante a Curții, pentru interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de modul de formulare a acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție [Hotărârea din 24 februarie 2022, Airhelp (Întârziere a zborului de redirecționare), C‑451/20 , EU:C:2022:123 , punctul și jurisprudența citată]. În primul rând, trebuie subliniat că Directiva 90/270 a fost adoptată, astfel cum reiese din titlul său, ca a cincea directivă specială, în sensul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 89/391, aceasta din urmă fiind ea însăși adoptată în temeiul articolului 118 A din Tratatul CEE (devenit, după modificare, articolul 153 TFUE), care urmărește promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă. În al doilea rând, din titlul său și din articolul 1 reiese că Directiva 90/270 are ca obiect stabilirea condițiilor minime de securitate și sănătate referitoare la lucrul cu monitor. Pe de altă parte, în conformitate cu al patrulea considerent al directivei menționate, respectarea condițiilor minime pentru asigurarea unui standard mai bun de securitate la posturile de lucru cu monitor este esențială pentru garantarea securității și stării de sănătate a lucrătorilor. În al treilea și ultimul rând, este necesar să se arate că articolul 9 din Directiva 90/270 concretizează obiectivul acesteia în ceea ce privește imperativul protejării ochilor și a vederii lucrătorilor, în special dreptul acestora din urmă de a primi aparate de corecție speciale, specifice lucrului în cauză, dacă rezultatul testului prevăzut la alineatul (1) al acestui articol 9 sau cel al examenului prevăzut la alineatul (2) al articolului 9 menționat fac necesare aparatele respective. În această privință trebuie subliniat că articolul 9 alineatul (3) din Directiva 90/270 face o distincție între, pe de o parte, „aparatele de corecție normale” și, pe de altă parte, „aparatele de corecție speciale, specifice lucrului în cauză”, și anume lucrul la monitor. În ceea ce privește, primo , noțiunea de „aparate de corecție”, în sensul articolului 9 alineatul (3) din Directiva 90/270, trebuie să se constate că acest termen a înlocuit termenul „ochelari” care figurează la articolul 9 al doilea paragraf din Propunerea de directivă a Consiliului privind condițiile minime de securitate și sănătate pentru lucrul la monitor ( JO 1988, C 113, p. 7 ). Astfel, din lucrările pregătitoare ale Directivei 90/270 rezultă că „aparatele de corecție”, în sensul articolului 9 alineatul (3) din această directivă, trebuie înțelese în sens larg, ca vizând nu numai ochelarii, ci și alte tipuri de aparate susceptibile să corecteze sau să prevină dificultățile vizuale. În ceea ce privește, secundo , noțiunea de „aparate de corecție normale”, în sensul articolului 9 alineatul (3) din aceeași directivă, care face trimitere la aparate care nu permit corectarea dificultăților vizuale stabilite de examenele menționate la alineatele (1) și (2) ale acestui articol 9, este necesar să se considere că, așa cum arată în esență doamna avocată generală la punctul 30 din concluzii, acestea privesc aparate care sunt purtate în afara locului de muncă și care nu sunt, așadar, legate în mod necesar de condițiile de muncă. Astfel, asemenea aparate nu servesc la corectarea unor dificultăți vizuale în raport cu munca și pot fi fără legătură specifică cu lucrul la monitor. În ceea ce privește, tertio , noțiunea de „aparate de corecție speciale, specifice lucrului în cauză”, în sensul articolului 9 alineatul (3) din Directiva 90/270, trebuie amintit, pe de o parte, că lucrătorii trebuie să primească astfel de aparate de corecție speciale dacă nu pot fi utilizate aparate de corecție normale pentru a corecta dificultățile vizuale constatate în urma examenelor prevăzute la alineatele (1) și (2) ale acestui articol. Prin urmare, un aparat de corecție special trebuie să vizeze în mod necesar corectarea sau prevenirea dificultăților vizuale pe care un aparat de corecție normal nu le poate corecta sau preveni. Pe de altă parte, caracterul special al aparatului de corecție presupune ca acesta să aibă o legătură cu lucrul la monitor, întrucât servește la corectarea sau la prevenirea unor dificultăți vizuale specifice legate de o astfel de muncă și constatate în urma examenelor prevăzute la articolul 9 alineatele (1) și (2) din directiva respectivă. În această privință, rezultă, desigur, din Hotărârea din 24 octombrie 2002, Comisia/Italia ( C‑455/00 , EU:C:2002:612 , punctul ), că „aparatele de corecție speciale”, prevăzute la articolul 9 alineatul (3) din Directiva 90/270, privesc corectarea unor „daune deja existente”. Totuși, după cum arată în esență doamna avocată generală la punctul 37 din concluzii, nu se poate deduce din hotărârea citată la punctul anterior, așa cum au susținut reclamantul din litigiul principal și Comisia în răspunsul la o întrebare scrisă adresată de Curte, că respectivele „daune” trebuie să fi fost cauzate de lucrul la monitor. Deși, cu ocazia examenelor menționate la articolul 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 90/270, trebuie constatate dificultăți vizuale pentru a da naștere unui drept de a primi un aparat de corecție special, în conformitate cu alineatul (3) al acestui articol, lucrul la monitor nu trebuie să fie în mod necesar cauza acestor dificultăți. Într‑adevăr, reiese în special din cuprinsul articolului 9 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/270 că testul prevăzut la acest alineat poate avea loc înainte de începerea lucrului la monitor, ceea ce implică faptul că dificultățile vizuale care conduc la dreptul unui angajat de a beneficia de un aparat de corecție special, în temeiul articolului 9 alineatul (3) din această directivă, nu trebuie să fi fost cauzate în mod necesar de lucrul la monitor. Având în vedere aceste considerații, trebuie să se constate, astfel cum subliniază în esență doamna avocată generală la punctul 39 din concluzii, că articolul 9 din Directiva 90/270 nu poate fi interpretat în sensul că impune existența unei legături de cauzalitate între lucrul la monitor și apariția unor eventuale dificultăți vizuale, din moment ce fiecare dintre cele trei liniuțe ale articolului 9 alineatul (1) din această directivă poate conduce la punerea la dispoziție a unor aparate de corecție speciale în temeiul articolului 9 alineatul (3) din directiva menționată. Aparatele de corecție speciale în sensul acestei din urmă dispoziții vizează, așadar, corectarea sau prevenirea unor dificultăți vizuale în raport cu o activitate care implică un echipament cu monitor. În speță, din decizia de trimitere reiese că reclamantul din litigiul principal și‑a exercitat atribuțiile în cadrul Inspectoratului General pe echipamente cu monitor. Susținând că a fost expus, în cadrul exercitării atribuțiilor menționate, la lumină „vizibilă discontinuă”, la absența luminii naturale și la suprasolicitare neuropsihică, acesta ar fi suferit o scădere puternică a acuității sale vizuale, ceea ce a determinat medicul specialist să îi prescrie schimbarea ochelarilor de vedere, mai precis a lentilelor corectoare. Or, deși nu este de competența Curții, sesizată cu titlu preliminar, ci a instanței de trimitere, să soluționeze problema dacă ochelarii de vedere a căror rambursare o solicită reclamantul trebuiau să fie calificați drept „aparate de corecție speciale”, în sensul articolului 9 alineatul (3) din Directiva 90/270, este totuși necesar să se arate, pe de o parte, că reclamantul din litigiul principal a beneficiat, ca urmare a deteriorării puternice a vederii sale, de un examen oftalmologic realizat de un medic specialist, care pare să corespundă examenelor prevăzute la articolul 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 90/270. Pe de altă parte, faptul că acest medic specialist a recomandat reclamantului din litigiul principal să schimbe ochelarii de vedere, mai precis lentilele corectoare, pentru a corecta deteriorarea puternică a vederii sale, pare să indice de asemenea că vechile sale lentile corectoare nu mai puteau fi utilizate pentru a‑și desfășura activitatea pe echipamente cu monitor, în special din cauza dificultăților de acuitate vizuală care au fost diagnosticate la persoana în cauză. Revine însă instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă ochelarii de vedere în cauză servesc efectiv mai degrabă la corectarea dificultăților vizuale specifice activității sale decât a dificultăților vizuale de ordin general care nu sunt în mod necesar legate de condițiile de muncă. Pe de altă parte, faptul că „aparatele de corecție specială”, în sensul articolului 9 alineatul (3) din Directiva 90/270, trebuie să fie, în temeiul acestei dispoziții, „specifice lucrului în cauză” nu poate însemna că trebuie să fie utilizate exclusiv la locul de muncă sau în exercitarea unor sarcini profesionale, dispoziția menționată neprevăzând nicio restricție în ceea ce privește utilizarea aparatelor respective. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 9 alineatul (3) din Directiva 90/270 trebuie interpretat în sensul că „aparatele de corecție speciale”, prevăzute de această dispoziție, includ ochelarii de vedere care vizează în mod specific corectarea și prevenirea dificultăților vizuale care au legătură cu o activitate ce implică un echipament cu monitor. Pe de altă parte, aceste „aparate de corecție speciale” nu se limitează la aparate utilizate exclusiv în cadrul profesional. Cu privire la a treia și la a patra întrebare Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, care trebuie de asemenea să fie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 9 alineatele (3) și (4) din Directiva 90/270 trebuie interpretat în sensul că obligația de a furniza lucrătorilor în cauză un aparat de corecție special, prevăzută la această dispoziție, care revine angajatorului, poate fi îndeplinită fie prin furnizarea directă a aparatului lucrătorului, fie prin rambursarea cheltuielilor necesare efectuate de acesta din urmă, fie prin plata unui spor general la salariu lucrătorului. Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 29 din prezenta hotărâre, lucrătorii trebuie să primească aparate de corecție speciale specifice lucrului în cauză, în conformitate cu articolul 9 alineatul (3) din Directiva 90/270, cu condiția ca examenele menționate la alineatele (1) și (2) să indice necesitatea acestora și ca aparatele de corecție normale să nu poată fi utilizate. Trebuie, așadar, să se constate că, deși dispoziția amintită impune angajatorului o obligație care urmărește să asigure că lucrătorii în cauză primesc, dacă este cazul, un aparat de corecție special, modul în care angajatorul este ținut să își îndeplinească obligația respectivă nu reiese din textul articolului 9 din Directiva 90/270. Trebuie totuși arătat, pe de o parte, că Directiva 90/270 stabilește, în conformitate cu articolul 1 alineatul (1), după cum s‑a amintit la punctul 33 din prezenta hotărâre, doar condiții minime. Pe de altă parte, rambursarea de către angajator a costului de achiziție al unui aparat de corecție special este conformă cu obiectivul Directivei 90/270, întrucât asigură un nivel mai bun de protecție a securității și a sănătății lucrătorilor. De altfel, expresia „trebuie să li se pună la dispoziție”, care figurează la articolul 9 alineatul (3) din Directiva 90/270, interpretată în lumina alineatului (4) al articolului menționat, care prevede că „măsurile adoptate în temeiul [acestui articol 9] nu pot în niciun caz să implice lucrătorii în suportarea unor cheltuieli financiare suplimentare”, nu se opune ca dreptul național să prevadă că lucrătorul poate alege, în loc să obțină direct de la angajatorul său un aparat de corecție special, să suporte costul și să obțină rambursarea ulterioară a acestuia de către angajator. Rezultă că obiectivul articolului 9 alineatele (3) și (4) din Directiva 90/270, în măsura în care urmărește să asigure că lucrătorii primesc, fără nicio sarcină financiară, aparate de corecție speciale în caz de necesitate, poate fi atins fie direct, prin furnizarea unui astfel de aparat de către angajator lucrătorului în cauză, fie indirect, prin rambursarea costului acestui aparat de către angajator. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se considere de asemenea că articolul 9 alineatul (3) din Directiva 90/270 nu se opune, în principiu, ca dreptul național să prevadă că punerea la dispoziție de către angajator a unor aparate de corecție speciale lucrătorilor în cauză, impusă de dispoziția menționată, se face prin intermediul unui spor care permite lucrătorului să achiziționeze el însuși un asemenea aparat. Este însă necesar să se sublinieze că un astfel de spor trebuie să acopere în mod necesar cheltuielile suportate în mod specific de lucrătorul în cauză pentru achiziționarea aparatului de corecție special, în temeiul articolului 9 alineatul (3) din Directiva 90/270. În consecință, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, un spor general la salariu, plătit în mod permanent pentru condiții grele de muncă, precum cel în discuție în litigiul principal, nu pare să îndeplinească obligațiile impuse angajatorului de articolul 9 alineatul (3) menționat, în măsura în care nu pare să fie destinat să acopere cheltuielile suportate de lucrătorul în cauză pentru o asemenea achiziție. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a treia și la a patra întrebare că articolul 9 alineatele (3) și (4) din Directiva 90/270 trebuie interpretat în sensul că obligația de a furniza lucrătorilor în cauză un aparat de corecție special, prevăzută la această dispoziție, care îi revine angajatorului, poate fi îndeplinită fie prin furnizarea directă a aparatului respectiv de către acesta din urmă, fie prin rambursarea cheltuielilor necesare efectuate de lucrător, însă nu prin plata unui spor general la salariu lucrătorului. Cu privire la cheltuielile de judecată Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări. Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: 1) Articolul 9 alineatul (3) din Directiva 90/270/CEE a Consiliului din 29 mai 1990 privind condițiile minime de securitate și sănătate pentru lucrul la monitor [a cincea directivă individuală în sensul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 87/391/CEE] trebuie interpretat în sensul că „aparatele de corecție speciale”, prevăzute de această dispoziție, includ ochelarii de vedere care vizează în mod specific corectarea și prevenirea dificultăților vizuale care au legătură cu o activitate ce implică un echipament cu monitor. Pe de altă parte, aceste „aparate de corecție speciale” nu se limitează la aparate utilizate exclusiv în cadrul profesional. 2) Articolul 9 alineatele (3) și (4) din Directiva 90/270 trebuie interpretat în sensul că obligația de a furniza lucrătorilor în cauză un aparat de corecție special, prevăzută la această dispoziție, care îi revine angajatorului, poate fi îndeplinită fie prin furnizarea directă a aparatului respectiv de către acesta din urmă, fie prin rambursarea cheltuielilor necesare efectuate de lucrător, însă nu prin plata unui spor general la salariu lucrătorului. Semnături ( *1 ) Limba de procedură: româna.

62006FJ0147

el

: Η προσφυγή απορρίπτεται. Κάθε διάδικος φέρει τα δικά του δικαστικά έξοδα. Περίληψη 1. Υπάλληλοι – Διαγωνισμός – Εξεταστική επιτροπή – Οργάνωση της εργασίας 2. Υπάλληλοι – Διαγωνισμός – Εξεταστική επιτροπή – Σύνθεση – Ικανότητα μελών να αξιολογήσουν αντικειμενικά τις επιδόσεις των εξεταζομένων (Κανονισμός Υπηρεσιακής Καταστάσεως των υπαλλήλων, παράρτημα III, άρθρο 3) 3. Υπάλληλοι – Διαγωνισμός – Υποχρέωση των κοινοτικών οργάνων να εξασφαλίζουν για όλους τους υποψηφίους εύρυθμη και ομαλή διεξαγωγή των εξετάσεων 4. Υπάλληλοι – Διαγωνισμός – Εξεταστική επιτροπή – Απόρριψη υποψηφιότητας – Υποχρέωση αιτιολογήσεως – Έκταση – Διαφύλαξη του απορρήτου των εργασιών (Άρθρο 253 ΕΚ· Κανονισμός Υπηρεσιακής Καταστάσεως των υπαλλήλων, άρθρο 25, εδ. 2· παράρτημα III, άρθρο 6) 5. Υπάλληλοι – Διαγωνισμός – Αξιολόγηση των ικανοτήτων των υποψηφίων – Εξουσία εκτιμήσεως της εξεταστικής επιτροπής – Απόφαση περί μη εγγραφής στον πίνακα επιτυχόντων – Υποχρέωση αιτιολογήσεως – Έκταση (Κανονισμός Υπηρεσιακής Καταστάσεως των υπαλλήλων, παράρτημα III) 6. Υπάλληλοι – Πρόσληψη – Εφαρμοστέοι κανόνες – Δυνατότητα επικλήσεως εθνικού δικαίου – Αποκλείεται 1. Ουδεμία διάταξη του Κανονισμού Υπηρεσιακής Καταστάσεως των υπαλλήλων (ΚΥΚ) απαγορεύει σε εξεταστική επιτροπή διαγωνισμού να χρησιμοποιεί τη γαλλική ως γλώσσα εργασίας. (βλ. σκέψεις 43 και 44) 2. Η σύνθεση της εξεταστικής επιτροπής ενός διαγωνισμού, για να είναι σύμφωνη προς τις διατάξεις του ΚΥΚ και του άρθρου 3 του παραρτήματος ΙΙΙ του ΚΥΚ, πρέπει να είναι τέτοια ώστε να εξασφαλίζει την αντικειμενική εκτίμηση των επιδόσεων των εξεταζομένων με κριτήριο τις απαιτούμενες επαγγελματικές ικανότητες. Ορθογραφικά και συντακτικά λάθη των διορθωτών στο δελτίο αξιολογήσεως γραπτής δοκιμασίας δεν θέτουν, από τη φύση τους και λαμβανομένης υπόψη της πιέσεως που δέχονται τα μέλη της εξεταστικής επιτροπής διαγωνισμού με μεγάλη συμμετοχή, εν αμφιβόλω τις επαγγελματικές ικανότητες και την αντικειμενικότητα των μελών της εξεταστικής επιτροπής. (βλ. σκέψεις 49 και 52) Παραπομπή: ΠΕΚ: 13 Σεπτεμβρίου 2001, T‑160/99, Svantesson κ.λπ. κατά Συμβουλίου, Συλλογή Υπ.Υπ. 2001, σ. I‑A‑175 και II‑799, σκέψη 32 3. Δυνάμει των αρχών της χρηστής διοικήσεως και της ίσης μεταχειρίσεως εναπόκειται στα κοινοτικά όργανα να εξασφαλίζουν υπέρ όλων των υποψηφίων του διαγωνισμού την όσο το δυνατόν περισσότερο εύρυθμη και ομαλή διενέργεια των δοκιμασιών. Προς τούτο, η διοίκηση υποχρεούται να φροντίζει για την καλή οργάνωση του διαγωνισμού. Εντούτοις, η δημοσίευση της συνθέσεως της εξεταστικής επιτροπής διαγωνισμού τρεις ημέρες πριν την έναρξη των δοκιμασιών, αντί των δέκα πέντε περίπου ημερών που προέβλεπε η προκήρυξη του διαγωνισμού, δεν μπορεί να καταστήσει παράνομη την απόφαση της εξεταστικής επιτροπής περί βαθμολογήσεως με συγκεκριμένο βαθμό υποψηφίου που δεν αποδεικνύει ότι, αν είχε λάβει γνώση της συνθέσεως της εξεταστικής επιτροπής εντός της προβλεπομένης από την εν λόγω προκήρυξη προθεσμίας, θα μπορούσε να είχε λάβει διαφορετικό βαθμό. (βλ. σκέψεις 67 έως 69) Παραπομπή: ΠΕΚ: 3 Μαρτίου 1993, T‑44/92, Delloye κ.λπ. κατά Επιτροπής, Συλλογή 1993, σ. II‑221, σκέψη 24· 9 Νοεμβρίου 1999, T‑102/98, Παπαδέα κατά Επιτροπής των Περιφερειών, Συλλογή Υπ.Υπ. 1999, σ. I‑A‑211 και II‑1091, σκέψη 68 4. Η υποχρέωση αιτιολογήσεως μιας βλαπτικής αποφάσεως, που προβλέπουν το άρθρο 253 ΕΚ και το άρθρο 25, δεύτερο εδάφιο, του ΚΥΚ, αποσκοπεί, αφενός, στο να παράσχει στον ενδιαφερόμενο τις αναγκαίες ενδείξεις ώστε να γνωρίσει αν η απόφαση είναι ή δεν είναι βάσιμη και, αφετέρου, στο να καταστήσει δυνατό τον δικαστικό έλεγχο. Όσον αφορά τις αποφάσεις εξεταστικής επιτροπής διαγωνισμού, αυτή η υποχρέωση αιτιολογήσεως πρέπει να συμβιβάζεται με την τήρηση του απορρήτου που περιβάλλει τις εργασίες της εξεταστικής επιτροπής βάσει του άρθρου 6 του παραρτήματος ΙΙΙ του ΚΥΚ. Το απόρρητο αυτό θεσπίστηκε προκειμένου να διασφαλιστεί η ανεξαρτησία των εξεταστικών επιτροπών διαγωνισμού και η αντικειμενικότητα των εργασιών τους, καθόσον αυτές προστατεύονται από εξωτερικές παρεμβάσεις και πιέσεις, προερχόμενες είτε από την ίδια την κοινοτική διοίκηση είτε από τους υποψηφίους είτε από τρίτους. Συνεπώς, η τήρηση του απορρήτου αυτού αποκλείει τόσο τη δημοσιοποίηση της στάσεως που τήρησαν τα μέλη εξεταστικής επιτροπής όσο και την αποκάλυψη οποιουδήποτε στοιχείου που αφορά εκτιμήσεις προσωπικής ή συγκριτικής φύσεως σχετικά με τους υποψηφίους. Λαμβανομένου υπόψη του απορρήτου που πρέπει να περιβάλλει τις εργασίες της εξεταστικής επιτροπής, γνωστοποίηση των βαθμών που έλαβε ο υποψήφιος στις διάφορες δοκιμασίες συνιστά επαρκή αιτιολογία των αποφάσεων της εξεταστικής επιτροπής. Μια τέτοια αιτιολογία δεν θίγει τα δικαιώματα των υποψηφίων. Τους επιτρέπει να πληροφορηθούν την εκτίμηση των επιδόσεών τους και να εξακριβώσουν, ενδεχομένως, ότι πράγματι δεν έλαβαν τον βαθμό που απαιτείτο από την προκήρυξη του διαγωνισμού προκειμένου να τους επιτραπεί η συμμετοχή σε ορισμένες δοκιμασίες ή στο σύνολο των δοκιμασιών. (βλ. σκέψεις 75 έως 78) Παραπομπή: ΔΕΚ: 26 Νοεμβρίου 1981, 195/80, Michel κατά Κοινοβουλίου, Συλλογή 1981, σ. 2861, σκέψη 22· 4 Ιουλίου 1996, C‑254/95 P, Κοινοβούλιο κατά Innamorati, Συλλογή 1996, σ. I‑3423, σκέψεις 23 και 24 ΠΕΚ: 23 Ιανουαρίου 2003, T‑53/00, Angioli κατά Επιτροπής, Συλλογή Υπ.Υπ. 2003, σ. I‑A‑13 και II‑73, σκέψη 67· 27 Μαρτίου 2003, T‑33/00, Martínez Páramo κ.λπ. κατά Επιτροπής, Συλλογή Υπ.Υπ. 2003, σ. I‑A‑105 και II‑541, σκέψεις 43 και 44· 19 Φεβρουαρίου 2004, T‑19/03, Κωνσταντοπούλου κατά Δικαστηρίου, Συλλογή Υπ.Υπ. 2004, σ. I‑A‑25 και II‑107, σκέψεις 27, 32 και 33 5. Λαμβάνοντας υπόψη την ευρεία εξουσία εκτιμήσεως που διαθέτει η εξεταστική επιτροπή διαγωνισμού για να αποτιμήσει τα αποτελέσματα των δοκιμασιών του διαγωνισμού, η εξεταστική επιτροπή δεν υποχρεούται, κατά την αιτιολόγηση της αποτυχίας ενός υποψηφίου σε μια δοκιμασία, να διευκρινίζει ποιες απαντήσεις του υποψηφίου κρίθηκαν ανεπαρκείς ή να εξηγεί γιατί οι απαντήσεις αυτές κρίθηκαν ανεπαρκείς. Κατά συνέπεια, η εξεταστική επιτροπή εκπληρώνει την υποχρέωση αιτιολογήσεως που υπέχει, γνωστοποιώντας στον υποψήφιο τόσο τον βαθμό που έλαβε σε μια γραπτή δοκιμασία, όσο και αντίγραφο του ίδιου του γραπτού, καθώς και το δελτίο αξιολογήσεως που αφορά τη δοκιμασία αυτή, δελτίο που επιτρέπει στον υποψήφιο να διακρίνει τα κριτήρια αξιολογήσεως που δέχθηκε η εξεταστική επιτροπή και να γνωρίσει την εκτίμησή της όσον αφορά την ποιότητα της επιδόσεώς του σύμφωνα με τις παραμέτρους που είχαν εκ των προτέρων καθορισθεί. (βλ. σκέψεις 79, 82 και 84) Παραπομπή: ΠΕΚ: Κωνσταντοπούλου κατά Δικαστηρίου, προπαρατεθείσα, σκέψη 34 6. Η διαδικασία προσλήψεως των κοινοτικών υπαλλήλων διέπεται αποκλειστικά από τις διατάξεις του ΚΥΚ και των πράξεων που έχουν εκδοθεί για την εφαρμογή του. Υπό τις συνθήκες αυτές, ένας υποψήφιος δεν μπορεί να επικαλεστεί λυσιτελώς, έναντι αποφάσεως εξεταστικής επιτροπής διαγωνισμού, ότι η εξεταστική επιτροπή παραβίασε εθνικό δίκαιο. (βλ. σκέψεις 88 και 89)

62006TJ0267

it

Domanda di annullamento parziale della decisione 2006/554/CE della Commissione, del 27 luglio 2006, che esclude dal finanziamento comunitario alcune spese effettuate dagli Stati membri a titolo del Fondo europeo agricolo di orientamento e di garanzia (FEAOG), sezione garanzia (GU L 218, pag. 12), nella parte in cui esclude talune spese effettuate dalla Repubblica italiana nel settore degli ortofrutticoli e dell’ammasso pubblico di carni bovine. Dispositivo 1) Il ricorso è respinto. 2) La Repubblica italiana sopporterà le proprie spese nonché quelle sostenute dalla Commissione europea.

62016CJ0596

el

Οι αιτήσεις προδικαστικής αποφάσεως αφορούν την ερμηνεία του άρθρου 50 του Χάρτη των Θεμελιωδών Δικαιωμάτων της Ευρωπαϊκής Ένωσης (στο εξής: Χάρτης) και της οδηγίας 2014/57/ΕΕ του Ευρωπαϊκού Κοινοβουλίου και του Συμβουλίου, της 16ης Απριλίου 2014, περί ποινικών κυρώσεων για την κατάχρηση αγοράς (οδηγία για την κατάχρηση αγοράς) ( ΕΕ 2014, L 173, σ. 179 ). Οι αιτήσεις αυτές υποβλήθηκαν στο πλαίσιο δύο ένδικων διαφορών και δη, πρώτον, μεταξύ του Enzo Di Puma και της Commissione Nazionale per le Società e la Borsa (εθνικής επιτροπής κεφαλαιαγοράς, Ιταλία) (στο εξής: Consob), και, δεύτερον, μεταξύ της Consob και του Antonio Zecca, με αντικείμενο τη νομιμότητα διοικητικών προστίμων τα οποία επιβλήθηκαν για πράξεις προσώπων που κατείχαν εμπιστευτικές πληροφορίες. Το νομικό πλαίσιο Η ΕΣΔΑ Το άρθρο 4 του πρωτοκόλλου 7 της Ευρωπαϊκής Συμβάσεως για την Προάσπιση των Δικαιωμάτων του Ανθρώπου και των Θεμελιωδών Ελευθεριών, που υπογράφηκε στη Ρώμη στις 4 Νοεμβρίου 1950 (στο εξής: ΕΣΔΑ), με τίτλο «Δικαίωμα κάθε προσώπου να μη δικάζεται ή τιμωρείται δύο φορές για το ίδιο αδίκημα», ορίζει τα εξής: «1.   Κανένας δεν μπορεί να διωχθεί ή να καταδικασθεί ποινικά από τα δικαστήρια του ίδιου κράτους, για μια παράβαση για την οποία ήδη αθωώθηκε ή καταδικάσθηκε με αμετάκλητη απόφαση σύμφωνα με τον νόμο και την ποινική δικονομία του κράτους αυτού. 2.   Οι διατάξεις της προηγούμενης παραγράφου δεν εμποδίζουν την επανάληψη της διαδικασίας, σύμφωνα με το νόμο και την ποινική δικονομία του κράτους για το οποίο πρόκειται, εάν υπάρχουν αποδείξεις νέων ή μεταγενέστερων της απόφασης γεγονότων, ή υπήρξε θεμελιώδες σφάλμα της προηγούμενης διαδικασίας, που θα μπορούσαν να επηρεάσουν το αποτέλεσμα της υπόθεσης. 3.   Καμιά απόκλιση από αυτό το άρθρο δεν επιτρέπεται με βάση το άρθρο 15 της Σύμβασης.» Το δίκαιο της Ένωσης Το άρθρο 2, παράγραφος 1, της οδηγίας 2003/6/ΕΚ του Ευρωπαϊκού Κοινοβουλίου και του Συμβουλίου, της 28ης Ιανουαρίου 2003, για τις πράξεις προσώπων που κατέχουν εμπιστευτικές πληροφορίες και τις πράξεις χειραγώγησης της αγοράς (κατάχρηση αγοράς) ( ΕΕ 2003, L 96, σ. 16 ), ορίζει τα εξής: «Τα κράτη μέλη απαγορεύουν στα πρόσωπα που αναφέρονται στο δεύτερο εδάφιο και τα οποία είναι κάτοχοι εμπιστευτικών πληροφοριών, να χρησιμοποιούν τις πληροφορίες αυτές για να αποκτήσουν ή να διαθέσουν, ή για να προσπαθήσουν να αποκτήσουν ή διαθέσουν, για λογαριασμό τους ή για λογαριασμό τρίτων, αμέσως ή εμμέσως, χρηματοπιστωτικά μέσα που αφορούν οι πληροφορίες αυτές. Το πρώτο εδάφιο εφαρμόζεται σε όλα τα πρόσωπα που κατέχουν αυτές τις πληροφορίες: […] γ) λόγω της πρόσβασης που έχουν στις πληροφορίες αυτές κατά την άσκηση της εργασίας, του επαγγέλματος ή των καθηκόντων τους, δ) λόγω των εγκληματικών τους δραστηριοτήτων.» Το άρθρο 3 της εν λόγω οδηγίας ορίζει τα εξής: «Τα κράτη μέλη απαγορεύουν στους υποκειμένους στην απαγόρευση του άρθρου 2: α) να ανακοινώνουν εμπιστευτική πληροφορία σε άλλο πρόσωπο, εκτός εάν ενεργούν στα συνήθη πλαίσια άσκησης της εργασίας, του επαγγέλματος ή των καθηκόντων τους· β) να συνιστούν σε άλλο πρόσωπο, ή να το παρακινούν, βάσει εμπιστευτικής πληροφορίας, να αποκτήσει ή να διαθέσει τα χρηματοπιστωτικά μέσα που αφορά η πληροφορία αυτή.» Το άρθρο 14, παράγραφος 1, της οδηγίας 2003/6 προβλέπει τα εξής: «Με την επιφύλαξη του δικαιώματος των κρατών μελών να επιβάλλουν ποινικές κυρώσεις, τα κράτη μέλη εξασφαλίζουν, σύμφωνα με την εθνική τους νομοθεσία, ότι μπορούν να λαμβάνονται τα κατάλληλα διοικητικά μέτρα ή να επιβάλλονται διοικητικές κυρώσεις κατά των προσώπων που ευθύνονται για τη μη συμμόρφωση με τις διατάξεις που θεσπίζονται δυνάμει της παρούσας οδηγίας. Τα κράτη μέλη μεριμνούν ώστε τα μέτρα αυτά να είναι αποτελεσματικά, ανάλογα και αποτρεπτικά.» Το ιταλικό δίκαιο Το άρθρο 184 του decreto legislativo n. 58 – Testo unico delle disposizioni in materia di intermediazione finanziaria, ai sensi degli articoli 8 e 21 della legge 6 febbraio 1996, n. 52 (νομοθετικού διατάγματος 58, ενιαίο κείμενο των διατάξεων σχετικά με τη χρηματοπιστωτική διαμεσολάβηση, κατά την έννοια των άρθρων 8 και 21 του νόμου της 6ης Φεβρουαρίου 1996, n o 52), της 24ης Φεβρουαρίου 1998 (τακτικό συμπλήρωμα στην GURI αριθ. 71, της 26ης Μαρτίου 1998), όπως τροποποιήθηκε με τον legge n. 62 – Disposizioni per l’adempimento di obblighi derivanti dall’appartenenza dell’Italia alle Comunità europee. Legge comunitaria 2004 (νόμο 62 περί διατάξεων σχετικά με την εκπλήρωση των υποχρεώσεων που απορρέουν για την Ιταλία από το γεγονός ότι ανήκει στις Ευρωπαϊκές Κοινότητες. Κοινοτικός νόμος του 2004), της 18ης Απριλίου 2005 (τακτικό συμπλήρωμα στην GURI αριθ. 76, της 27ης Απριλίου 2005) (στο εξής: TUF), που επιγράφεται «Κατάχρηση εμπιστευτικών πληροφοριών», ορίζει τα εξής: «1.   Τιμωρείται με στερητική της ελευθερίας ποινή διάρκειας ενός έως έξι ετών και με πρόστιμο ύψους από είκοσι χιλιάδες ευρώ έως τρία εκατομμύρια ευρώ όποιος, ενώ κατέχει εμπιστευτικές πληροφορίες λόγω της ιδιότητας του μέλους των διοικητικών, διευθυντικών, ή εποπτικών οργάνων του εκδότη, της συμμετοχής του στο κεφάλαιο του εκδότη, ή της εργασίας, της ασκήσεως επαγγέλματος ή καθηκόντων, περιλαμβανομένων και των δημοσίων: a) αγοράζει, πωλεί ή διενεργεί άλλες πράξεις, άμεσα ή έμμεσα, για ίδιο λογαριασμό ή για λογαριασμό τρίτων, επί χρηματοπιστωτικών μέσων χρησιμοποιώντας τις ως άνω πληροφορίες· b) γνωστοποιεί τις εν λόγω πληροφορίες σε άλλα πρόσωπα, εκτός εάν ενεργεί εντός του συνήθους πλαισίου ασκήσεως της εργασίας, του επαγγέλματος ή των καθηκόντων του· c) συνιστά ή παροτρύνει άλλα πρόσωπα, βάσει εμπιστευτικών πληροφοριών, να προβούν σε οποιαδήποτε από τις πράξεις οι οποίες απαριθμούνται στο στοιχείο a ανωτέρω. 2.   Η προβλεπόμενη στην παράγραφο 1 ποινή επιβάλλεται σε όποιον, ενώ κατέχει εμπιστευτικές πληροφορίες λόγω της προπαρασκευής ή της εκτελέσεως παράνομων δραστηριοτήτων, τελεί οποιαδήποτε από τις πράξεις οι οποίες απαριθμούνται στην παράγραφο 1. 3.   Το δικαστήριο δύναται να αυξήσει το ύψος του προστίμου έως το τριπλάσιο του [προβλεπόμενου ανώτατου ποσού] ή έως και το δεκαπλάσιο της αξίας του αντληθέντος από την παράβαση προϊόντος ή ωφελήματος, όταν, λαμβανομένων υπόψη της σοβαρότητας της παραβατικής συμπεριφοράς, των προσωπικών χαρακτηριστικών του παραβάτη ή της αξίας του αντληθέντος προϊόντος ή ωφελήματος, το ύψος του προστίμου δεν θα ήταν επαρκές έστω και αν επιβαλλόταν το ανώτατο ποσό.» […]» Το άρθρο 187bis του TUF, το οποίο προστέθηκε με τον μνημονευόμενο στην προηγούμενη σκέψη νόμο της 18ης Απριλίου 2005, επιγράφεται «Κατάχρηση εμπιστευτικών πληροφοριών». Η διάταξη αυτή έχει ως εξής: «1.   Υπό την επιφύλαξη των ενδεχόμενων ποινικών κυρώσεων, όταν η πράξη συνιστά ποινικό αδίκημα, τιμωρείται με διοικητική χρηματική ποινή ύψους από εκατό χιλιάδες ευρώ έως δεκαπέντε εκατομμύρια ευρώ όποιος, ενώ κατέχει εμπιστευτικές πληροφορίες λόγω της ιδιότητας του μέλους των διοικητικών, διευθυντικών, ή εποπτικών οργάνων του εκδότη, της συμμετοχής του στο κεφάλαιο του εκδότη ή της εργασίας, της ασκήσεως επαγγέλματος ή καθηκόντων, περιλαμβανομένων και των δημοσίων: a) αγοράζει, πωλεί ή διενεργεί άλλες πράξεις, άμεσα ή έμμεσα, για ίδιο λογαριασμό ή για λογαριασμό τρίτων, επί χρηματοπιστωτικών μέσων χρησιμοποιώντας τις ως άνω πληροφορίες· b) γνωστοποιεί τις εν λόγω πληροφορίες σε άλλα πρόσωπα, εκτός εάν ενεργεί εντός του συνήθους πλαισίου ασκήσεως της εργασίας, του επαγγέλματος ή των καθηκόντων του· c) συνιστά ή παροτρύνει άλλα πρόσωπα, βάσει εμπιστευτικών πληροφοριών, να προβούν σε οποιαδήποτε από τις πράξεις οι οποίες απαριθμούνται στο στοιχείο a ανωτέρω. 2.   Η προβλεπόμενη στην παράγραφο 1 ποινή επιβάλλεται σε όποιον, ενώ κατέχει εμπιστευτικές πληροφορίες λόγω της προπαρασκευής ή της εκτελέσεως παράνομων δραστηριοτήτων, τελεί οποιαδήποτε από τις πράξεις οι οποίες απαριθμούνται στην παράγραφο 1. […] 4.   Η προβλεπόμενη στην παράγραφο 1 ποινή επιβάλλεται επίσης σε όποιον, ενώ κατέχει εμπιστευτικές πληροφορίες και γνωρίζει ή μπορούσε, επιδεικνύοντας συνήθη επιμέλεια, να γνωρίζει τον εμπιστευτικό χαρακτήρα τους, τελεί οποιαδήποτε από τις προβλεπόμενες στην ως άνω παράγραφο πράξεις. 5.   Τα διοικητικά πρόστιμα που προβλέπουν οι παράγραφοι 1, 2 και 4 επαυξάνονται έως το τριπλάσιο του [προβλεπόμενου ποσού] ή έως και το δεκαπλάσιο της αξίας του αντληθέντος από την παράβαση προϊόντος ή ωφελήματος όταν, λαμβανομένων υπόψη των χαρακτηριστικών του παραβάτη ή της αξίας του αντληθέντος προϊόντος ή ωφελήματος, οι κυρώσεις δεν θα ήταν επαρκείς έστω και αν επιβαλλόταν το ανώτατο ποσό. […]» Οι σχέσεις μεταξύ της ποινικής διαδικασίας και των διαδικασιών διοικητικού χαρακτήρα και ανακοπής διέπονται από τα άρθρα 187decies έως 187terdecies του TUF. Το εν λόγω άρθρο 187decies, που επιγράφεται «Σχέσεις με τη δικαιοσύνη», ορίζει: «1.   Ευθύς ως λάβει γνώση κάποιας από τις παραβάσεις του κεφαλαίου II, η εισαγγελική αρχή ενημερώνει αμελλητί τον πρόεδρο της [Consob]. 2.   Ο πρόεδρος της [Consob] διαβιβάζει στην εισαγγελική αρχή, με αιτιολογημένη έκθεση, τα αποδεικτικά έγγραφα που συνέλεξε στο πλαίσιο της έρευνάς του στην περίπτωση που αποκαλυφθούν στοιχεία από τα οποία εικάζεται η ύπαρξη παραβάσεως. Ο φάκελος διαβιβάζεται στην εισαγγελική αρχή το αργότερο έως το πέρας της έρευνας για τη διαπίστωση των παραβάσεων περί των οποίων διαλαμβάνουν οι διατάξεις του κεφαλαίου III του παρόντος τίτλου. 3.   Η [Consob] και η δικαστική αρχή συνεργάζονται μεταξύ τους, και δια της ανταλλαγής πληροφοριών, με σκοπό να καταστεί ευχερέστερη η διαπίστωση των παραβάσεων του παρόντος τίτλου, ακόμη και όταν οι παραβάσεις αυτές δεν συνιστούν ποινικό αδίκημα. […]». Το άρθρο 187undecies του TUF, που επιγράφεται «Δυνατότητες της [Consob] στην ποινική διαδικασία» προβλέπει τα εξής: «1.   Στις διαδικασίες που αφορούν τα ποινικά αδικήματα των άρθρων 184 και 185, η [Consob] ασκεί τα δικαιώματα και τις δυνατότητες που παρέχει ο κώδικας ποινικής δικονομίας στους φορείς και τις ενώσεις που εκπροσωπούν τα συμφέροντα που υπέστησαν βλάβη από την παράβαση. 2.   Η [Consob] μπορεί να παρασταθεί ως πολιτική αγωγή και να αξιώσει, ως αποζημίωση προς αποκατάσταση των ζημιών που προκλήθηκαν από την παράβαση στην ακεραιότητα της αγοράς, ποσό καθοριζόμενο από το δικαστήριο, και κατά δίκαιη κρίση, συνεκτιμώντας εν πάση περιπτώσει την ύπαρξη προσβολής έννομου αγαθού, τα προσωπικά χαρακτηριστικά του παραβάτη και την αξία του αντληθέντος από το αδίκημα προϊόντος ή ωφελήματος.» Το άρθρο 187duodecies, παράγραφος 1, του TUF ορίζει τα εξής: «Η διοικητική διαδικασία ελέγχου και η διαδικασία ανακοπής του άρθρου 187septies δεν δύνανται να ανασταλούν εκκρεμούσης της ποινικής διαδικασίας η οποία έχει ως αντικείμενο τα ίδια πραγματικά περιστατικά ή πραγματικά περιστατικά από τη διαπίστωση των οποίων εξαρτάται ο χαρακτηρισμός της πράξεως.» Το άρθρο 654 του codice di procedura penale (ιταλικού κώδικα πολιτικής δικονομίας, στο εξής: CPP) ορίζει τα ακόλουθα: «Έναντι του κατηγορουμένου, του πολιτικώς ενάγοντος και του αστικώς υπευθύνου που παρέστη ή παρενέβη στην ποινική διαδικασία, η αμετάκλητη καταδικαστική ή αθωωτική απόφαση ποινικού δικαστηρίου η οποία εκδόθηκε μετά από κατ’ αντιμωλίαν διαδικασία έχει ισχύ δεδικασμένου στην αστική ή διοικητική δίκη, οσάκις αφορά δικαίωμα ή έννομο συμφέρον του οποίου η αναγνώριση εξαρτάται από τη διαπίστωση των ίδιων πραγματικών περιστατικών με αυτά που αποτέλεσαν αντικείμενο της ποινικής διαδικασίας, εφόσον τα διαπιστωθέντα πραγματικά περιστατικά κρίθηκαν κρίσιμα για την απόφαση του ποινικού δικαστηρίου και εφόσον το αστικό δίκαιο δεν επιβάλλει περιορισμούς επί της αποδείξεως της επίμαχης υποκειμενικής καταστάσεως.» Οι διαφορές των κύριων δικών και τα προδικαστικά ερωτήματα Με απόφαση της 7ης Νοεμβρίου 2012, η Consob επέβαλε διοικητικά πρόστιμα στους Ε. Di Puma και Α. Zecca δυνάμει του άρθρου 187bis, παράγραφοι 1 και 4, του TUF. Κατά την απόφαση αυτή, οι Ε. Di Puma και Α. Zecca προέβησαν, κατά το 2008, σε πολλές πράξεις οι οποίες προϋπέθεταν την κατοχή εμπιστευτικών πληροφοριών. Ειδικότερα, απέκτησαν, στις 14 και 17 Οκτωβρίου 2008, 2375 μετοχές της Permasteelisa SpA κάνοντας χρήση εμπιστευτικών πληροφοριών σε σχέση με το σχέδιο για την ανάληψη του ελέγχου της εταιρίας αυτής, πληροφοριών των οποίων ο Α.. Zecca είχε λάβει γνώση λόγω της εργασίας του και των καθηκόντων που ασκούσε στην Deloitte Financial Advisory Services SpA και των οποίων τον εμπιστευτικό χαρακτήρα δεν μπορούσε να αγνοεί ο Ε. Di Puma. Οι Ε. Di Puma και Α. Zecca προσέβαλαν την εν λόγω απόφαση ενώπιον του Corte d’appello di Milano (εφετείου Μιλάνου, Ιταλία). Με αποφάσεις της 4ης Απριλίου και της 23ης Αυγούστου 2013, το δικαστήριο αυτό απέρριψε την έφεση του Ε. Di Puma, ενώ έκανε δεκτή αυτήν του Α. Zecca. Ο Ε. Di Puma και η Consob άσκησαν αναίρεση κατά, αντιστοίχως, της πρώτης και της δεύτερης των αποφάσεων αυτών ενώπιον του Corte suprema di cassazione (Ανώτατου Ακυρωτικού Δικαστηρίου, Ιταλία). Ο Ε. Di Puma υποστήριξε ότι είχαν ασκηθεί εναντίον του ποινικές διώξεις ενώπιον του Tribunale di Milano (πρωτοδικείου Μιλάνου, Ιταλία) για τα ίδια πραγματικά περιστατικά με αυτά που του προσήπτε η Consob και ότι το δικαστήριο αυτό, με αμετάκλητη απόφαση εκδοθείσα κατόπιν των αποφάσεων του Corte d’appello di Milano (εφετείου Μιλάνου), απήγγειλε την αθώωσή του, για τον λόγο ότι τα στοιχειοθετούντα την παράβαση πραγματικά περιστατικά δεν είχαν αποδειχθεί. Ο Α. Zecca, αναιρεσίβλητος στο πλαίσιο της δίκης με αντικείμενο την αναίρεση της Consob, επίσης επικαλέσθηκε αυτήν την αθωωτική απόφαση. Αφού επισημαίνει ότι η εν λόγω αθωωτική απόφαση πράγματι αφορούσε τις ίδιες ενέργειες με αυτές για τις οποίες η Consob επέβαλε, με την απόφαση της 7ης Νοεμβρίου 2012, τα επίμαχα στο πλαίσιο των υποθέσεων των κύριων δικών διοικητικά πρόστιμα, το αιτούν δικαστήριο τονίζει ότι, δυνάμει του άρθρου 654 του CPP, οι περιεχόμενες στην ίδια αυτή αθωωτική απόφαση παραδοχές ως προς την ανυπαρξία παραβάσεως καλύπτονται από την ισχύ του δεδικασμένου έναντι των διοικητικών διαδικασιών. Φρονεί, εντούτοις, ότι οι διαφορές των οποίων έχει επιληφθεί δεν μπορούν να επιλυθούν βάσει μόνον της εθνικής νομοθεσίας, λαμβανομένης υπόψη της υπεροχής του άρθρου 4 του πρωτοκόλλου 7 της ΕΣΔΑ και του άρθρου 50 του Χάρτη έναντι της νομοθεσίας αυτής. Εν προκειμένω, όσον αφορά το άρθρο 4 του πρωτοκόλλου 7 της ΕΣΔΑ, το αιτούν δικαστήριο εκτιμά ότι το γεγονός ότι η ίδια πράξη καταχρηστικής εκμεταλλεύσεως εμπιστευτικών πληροφοριών επισύρει, δυνάμει των άρθρων 184 και 187bis του TUF, τόσο ποινικές κυρώσεις όσο και διοικητικά πρόστιμα ενδέχεται να συνιστά παράβαση της αρχής ne bis in idem που κατοχυρώνεται στο εν λόγω άρθρο 4, όπως έχει ερμηνευθεί από το Ευρωπαϊκό Δικαστήριο των Δικαιωμάτων του Ανθρώπου, ιδίως με την απόφαση της 4ης Μαρτίου 2014, Grande Stevens κ.λπ. κατά Ιταλίας (ECLI:CE:ECHR:2014:0304JUD001864010). Συγκεκριμένα, τέτοια διοικητικά πρόστιμα έχουν, λόγω του νομικού χαρακτηρισμού τους στο εθνικό δίκαιο, της φύσεώς τους και της βαρύτητάς τους, ποινικό χαρακτήρα. Περαιτέρω, η επίμαχη στο πλαίσιο των υποθέσεων των κύριων δικών σώρευση διώξεων και ποινικών και διοικητικών κυρώσεων αφορά την ίδια παράβαση, υπό την έννοια ότι έχει ως αντικείμενο τα αυτά πραγματικά περιστατικά. Όσον αφορά το άρθρο 50 του Χάρτη, το αιτούν δικαστήριο διερωτάται ως προς το κατά πόσον αυτό απαγορεύει επίσης μια τέτοια σώρευση διώξεων και κυρώσεων. Συγκεκριμένα, δυνάμει του άρθρου 14, παράγραφος 1, της οδηγίας 2003/6, τα κράτη μέλη υποχρεούνται να καταστέλλουν τις πράξεις προσώπων που κατέχουν εμπιστευτικές πληροφορίες με την επιβολή αποτελεσματικών, αναλογικών και αποτρεπτικών διοικητικών κυρώσεων. Συνεπώς, κατά τη διάταξη αυτή, οι αρμόδιες εθνικές αρχές οφείλουν να εκτιμούν κατά πόσον μια διοικητική κύρωση η οποία σωρεύεται με ποινική κύρωση έχει αποτελεσματικό, αναλογικό και αποτρεπτικό χαρακτήρα. Με την απόφαση της 26ης Φεβρουαρίου 2013, Åkerberg Fransson ( C-617/10 , EU:C:2013:105 , σκέψεις και ), το Δικαστήριο έκρινε, αφενός, ότι το άρθρο 50 του Χάρτη απαγορεύει την άσκηση, μετά την επιβολή απρόσβλητης πλέον φορολογικής κυρώσεως έχουσας ποινικό χαρακτήρα κατά την έννοια του άρθρου αυτού, ποινικών διώξεων για τα ίδια πραγματικά περιστατικά κατά του αυτού προσώπου, αλλά, αφετέρου, ότι απέκειτο στον εθνικό δικαστή να καθορίσει εάν οι εναπομένουσες διοικητικές κυρώσεις είναι αποτελεσματικές, αναλογικές και αποτρεπτικές. Λαμβανομένης υπόψη της νομολογίας αυτής, το αιτούν δικαστήριο διερωτάται εάν το άρθρο 50 του Χάρτη πρέπει να ερμηνευθεί υπό την έννοια ότι επιτρέπει την εξακολούθηση διαδικασίας για την επιβολή διοικητικού προστίμου κατόπιν αμετάκλητης αποφάσεως ποινικού δικαστηρίου, έχουσας ισχύ δεδικασμένου, με την οποία διαπιστώθηκε ότι δεν στοιχειοθετείται παράβαση, οσάκις η διαδικασία αυτή ενδέχεται να φαίνεται επιβεβλημένη για την εκπλήρωση της υποχρεώσεως προβλέψεως αποτελεσματικών, αναλογικών και αποτρεπτικών κυρώσεων. Κατά το δικαστήριο αυτό, μολονότι η αποτελεσματικότητα, η υπέρτερη ισχύς και η ενότητα του δικαίου της Ένωσης μπορούν να δικαιολογήσουν τη σώρευση διαδικασιών και κυρώσεων, εντούτοις ένας τέτοιος δικαιολογητικός λόγος εκλείπει όταν το αρμόδιο ποινικό δικαστήριο διαπίστωσε, με αμετάκλητη απόφαση, ότι τα πραγματικά περιστατικά από τα οποία εξαρτάται το υποστατό των δύο επίμαχων ποινικών και διοικητικών παραβάσεων δεν αποδεικνύονται. Περαιτέρω, το γεγονός, στην τελευταία αυτή περίπτωση, ότι εξακολουθεί η διαδικασία για την επιβολή διοικητικού προστίμου συνεπάγεται τον κίνδυνο εκδόσεως αντιθέτων αποφάσεων και, συνεπώς, υπάρχει το ενδεχόμενο αμφισβητήσεως της ισχύος του δεδικασμένου με την οποία περιβάλλεται η αμετάκλητη απόφαση του ποινικού δικαστηρίου. Εντούτοις, οι επιμέρους κανόνες εφαρμογής της αρχής του δεδικασμένου πρέπει να τηρούν την αρχή της αποτελεσματικότητας. Υπό τις συνθήκες αυτές, το Corte suprema di cassazione (Ανώτατο Ακυρωτικό Δικαστήριο) αποφάσισε να αναστείλει τη διαδικασία και να υποβάλει στο Δικαστήριο τα ακόλουθα προδικαστικά ερωτήματα: «1) Έχει το άρθρο 50 του [Χάρτη] την έννοια ότι, εφόσον έχει διαπιστωθεί με αμετάκλητη απόφαση ότι δεν υφίσταται η συμπεριφορά που στοιχειοθετεί ποινικό αδίκημα, αποκλείεται, χωρίς να απαιτείται οποιαδήποτε περαιτέρω εκτίμηση από το εθνικό δικαστήριο, η κίνηση ή η συνέχιση, για την ίδια πράξη, μεταγενέστερης διαδικασίας με σκοπό την επιβολή κυρώσεων οι οποίες, λόγω της φύσεως και της βαρύτητάς τους, πρέπει να χαρακτηρισθούν ως ποινικές κυρώσεις; 2) Οφείλει το εθνικό δικαστήριο να λάβει υπόψη τα όρια των ποινών που προβλέπονται στην οδηγία [2014/57] κατά την εκτίμηση της αποτελεσματικότητας, της αναλογικότητας και της αποτρεπτικότητας των κυρώσεων, για να διαπιστώσει αν υφίσταται παραβίαση της προβλεπόμενης στο άρθρο 50 του [Χάρτη] αρχής ne bis in idem;» Με απόφαση του Προέδρου του Δικαστηρίου της 23ης Δεκεμβρίου 2016, αποφασίστηκε η συνεκδίκαση των υποθέσεων C-596/16 και C-597/16 προς διευκόλυνση της έγγραφης και της προφορικής διαδικασίας και προς έκδοση κοινής αποφάσεως. Επί των προδικαστικών ερωτημάτων Επί του πρώτου ερωτήματος Εισαγωγικώς, πρέπει να τονιστεί ότι, μολονότι το πρώτο ερώτημα αφορά την ερμηνεία του άρθρου 50 του Χάρτη, το αιτούν δικαστήριο διερωτάται, μεταξύ άλλων, ως προς τη συμβατότητα του άρθρου 654 του CPP με το άρθρο 14, παράγραφος 1, της οδηγίας 2003/6 και το θεμελιώδες δικαίωμα που κατοχυρώνεται στο εν λόγω άρθρο 50. Κατά το δικαστήριο αυτό, τυχόν ερμηνεία κατά την οποία αυτό το άρθρο 14, παράγραφος 1, θα απαιτούσε, παρά την αρχή ne bis in idem, την εξακολούθηση διαδικασίας για την επιβολή διοικητικού προστίμου, ακόμη και μετά από την έκδοση αμετάκλητης αθωωτικής αποφάσεως ποινικού δικαστηρίου έχουσας ισχύ δεδικασμένου, θα μπορούσε να ανατρέψει την αρχή του δεδικασμένου, σε αντίθεση προς όσα προβλέπει το άρθρο 654 του CPP. Υπό τις συνθήκες αυτές, πρέπει να θεωρηθεί ότι, με το πρώτο ερώτημά του, το αιτούν δικαστήριο ερωτά, κατ’ ουσίαν, εάν το άρθρο 14, παράγραφος 1, της οδηγίας 2003/6, εξεταζόμενο υπό το πρίσμα του άρθρου 50 του Χάρτη, πρέπει να ερμηνευθεί υπό την έννοια ότι αντιτίθεται σε εθνική ρύθμιση προβλέπουσα ότι η διαδικασία για την επιβολή διοικητικού προστίμου δεν μπορεί να εξακολουθήσει κατόπιν αμετάκλητης αθωωτικής αποφάσεως ποινικού δικαστηρίου με την οποία διαπιστώνεται ότι τα πραγματικά περιστατικά που ενδέχεται να στοιχειοθετούν παράβαση της νομοθεσίας περί πράξεων προσώπων που κατέχουν εμπιστευτικές πληροφορίες, βάσει των οποίων είχε επίσης κινηθεί η διαδικασία αυτή, δεν αποδείχθηκαν. Συναφώς, θα πρέπει να παρατηρηθεί ότι το άρθρο 14, παράγραφος 1, της οδηγίας 2003/6, συνεξεταζόμενο με τα άρθρα 2 και 3 της οδηγίας, επιβάλλει στα κράτη μέλη να προβλέπουν αποτελεσματικές, αναλογικές και αποτρεπτικές διοικητικές κυρώσεις για τις παραβάσεις της απαγορεύσεως των πράξεων προσώπων που κατέχουν εμπιστευτικές πληροφορίες. Μολονότι το Δικαστήριο έχει κρίνει ότι το άρθρο 14, παράγραφος 1, της οδηγίας αυτής επιβάλλει απλώς στα κράτη μέλη την υποχρέωση να προβλέψουν διοικητικές κυρώσεις με αυτά τα χαρακτηριστικά, χωρίς να απαιτεί από αυτά να ορίσουν την επιβολή και ποινικών κυρώσεων εις βάρος εκείνων που εκμεταλλεύονται εμπιστευτικές πληροφορίες (βλ., υπό το πνεύμα αυτό, απόφαση της 23ης Δεκεμβρίου 2009, Spector Photo Group και Van Raemdonck, C-45/08 , EU:C:2009:806 , σκέψη ), εντούτοις τα κράτη μέλη έχουν το δικαίωμα επίσης να προβλέψουν τη σώρευση ποινικών και διοικητικών κυρώσεων, τηρουμένων, εντούτοις, των περιορισμών που απορρέουν από το δίκαιο της Ένωσης και, μεταξύ άλλων, των περιορισμών που απορρέουν από την αρχή ne bis in idem που κατοχυρώνεται στο άρθρο 50 του Χάρτη, δεδομένου ότι αυτοί οι τελευταίοι είναι επιβεβλημένοι, δυνάμει του άρθρου του 51, παράγραφος 1, κατά την εφαρμογή του δικαίου της Ένωσης. Εντούτοις, η επιβολή αποτελεσματικών, αναλογικών και αποτρεπτικών διοικητικών κυρώσεων, την οποία προβλέπει το άρθρο 14, παράγραφος 1, της οδηγίας 2003/6 σε περίπτωση παραβάσεως της απαγορεύσεως πράξεων προσώπων που κατέχουν εμπιστευτικές πληροφορίες, προϋποθέτει ότι οι αρμόδιες εθνικές αρχές διαπιστώνουν πραγματικά περιστατικά που αποδεικνύουν την ύπαρξη, στη συγκεκριμένη υπόθεση, μιας τέτοιας πράξεως η οποία δύναται να δικαιολογήσει την επιβολή διοικητικής κυρώσεως. Όμως, όπως προκύπτει από τη διάταξη περί παραπομπής, στο πλαίσιο των διαφορών των κύριων δικών, διαπιστώθηκε, μετά την ολοκλήρωση κατ’ αντιμωλίαν ποινικής διαδικασίας, με αμετάκλητη ποινική απόφαση έχουσα ισχύ δεδικασμένου, ότι δεν αποδείχθηκαν τα στοιχεία που συνιστούν πράξη προσώπου κατέχοντος εμπιστευτικές πληροφορίες. Το ζήτημα που τίθεται, ως εκ τούτου, στο πλαίσιο αυτό, είναι εάν το άρθρο 14, παράγραφος 1, της οδηγίας 2003/6 αντιτίθεται σε εθνική διάταξη, όπως είναι το άρθρο 654 του CPP, που επεκτείνει στη διαδικασία για την επιβολή διοικητικού προστίμου την ισχύ του δεδικασμένου αυτών των γενόμενων στο πλαίσιο της ποινικής δίκης διαπιστώσεων περί των πραγματικών περιστατικών. Συναφώς, πρέπει να τονιστεί ότι ούτε αυτό το άρθρο 14, παράγραφος 1, ούτε οποιαδήποτε άλλη διάταξη της οδηγίας 2003/6 διευκρινίζουν τις συνέπειες μιας αμετάκλητης αθωωτικής αποφάσεως ποινικού δικαστηρίου επί της διαδικασίας για την επιβολή διοικητικού προστίμου. Περαιτέρω, λαμβανομένης υπόψη της σημασίας την οποία έχει η αρχή του δεδικασμένου τόσο στην έννομη τάξη της Ένωσης όσο και στις εθνικές έννομες τάξεις, το Δικαστήριο έχει κρίνει ότι το δίκαιο της Ένωσης δεν απαιτεί να μην εφαρμόζονται εθνικοί δικονομικοί κανόνες βάσει των οποίων δικαστική απόφαση περιβάλλεται με την ισχύ του δεδικασμένου (βλ. υπό το πνεύμα αυτό, όσον αφορά την αρχή της αποτελεσματικότητας, αποφάσεις της 10ης Ιουλίου 2014, Impresa Pizzarotti, C-213/13 , EU:C:2014:2067 , σκέψεις και , καθώς και της 6ης Οκτωβρίου 2015, Târşia, C-69/14 , EU:C:2015:662 , σκέψεις και ). Εν προκειμένω, ουδεμία ιδιαίτερη περίσταση των υποθέσεων των κύριων δικών, όπως αυτές περιγράφονται στη δικογραφία που έχει στη διάθεσή του το Δικαστήριο, δικαιολογεί διαφορετική προσέγγιση από αυτήν που προκρίθηκε με την προμνησθείσα στην προηγούμενη σκέψη νομολογία. Συναφώς, πρέπει να τονιστεί ότι, μολονότι το άρθρο 654 του CPP επεκτείνει την ισχύ του δεδικασμένου ποινικής διαδικασίας στη διαδικασία για την επιβολή διοικητικής κυρώσεως, από το γράμμα της διατάξεως αυτής, όπως διευκρινίζεται από τη διάταξη περί παραπομπής, προκύπτει ότι η ισχύς του δεδικασμένου περιορίζεται στις πραγματικές διαπιστώσεις της ποινικής αποφάσεως η οποία εκδίδεται κατόπιν διαδικασίας κατ’ αντιμωλίαν. Εν προκειμένω, κατά το άρθρο 187undecies του TUF, η Consob έχει τη δυνατότητα να συμμετάσχει στην ποινική διαδικασία, ιδίως παριστάμενη ως πολιτικώς ενάγουσα, και πέραν τούτου υποχρεούται, δυνάμει του άρθρου 187decies του TUF, να διαβιβάσει στις δικαστικές αρχές τα αποδεικτικά έγγραφα που συνέλεξε κατά την άσκηση του ελέγχου της. Λαμβανομένων υπόψη των ρυθμίσεων αυτών, φαίνεται ότι η Consob μπορεί όντως να διασφαλίσει ότι μια καταδικαστική ποινική απόφαση ή, όπως στο πλαίσιο των υποθέσεων των κύριων δικών, μια αθωωτική ποινική απόφαση απαγγέλλεται αφού συνεκτιμηθεί το σύνολο των αποδεικτικών στοιχείων που έχει στη διάθεσή της η αρχή αυτή προκειμένου να προβεί στην επιβολή διοικητικού προστίμου δυνάμει του άρθρου 187bis του TUF. Συνεπώς, η ισχύς του δεδικασμένου την οποία μια εθνική διάταξη αναγνωρίζει στις πραγματικές διαπιστώσεις μιας τέτοιας ποινικής αποφάσεως έναντι της διαδικασίας για την επιβολή διοικητικού προστίμου δεν εμποδίζει τη διαπίστωση και την επιβολή αποτελεσματικών κυρώσεων των παραβάσεων της νομοθεσίας περί των πράξεων προσώπων που κατέχουν εμπιστευτικές πληροφορίες, στην περίπτωση κατά την οποία, βάσει της ποινικής αυτής αποφάσεως, αποδεικνύονται τα επίμαχα πραγματικά περιστατικά. Στην αντίθετη περίπτωση, η υποχρέωση, την οποία επιβάλλει στα κράτη μέλη το άρθρο 14, παράγραφος 1, της οδηγίας 2003/6 να προβλέψουν αποτελεσματικές, αναλογικές και αποτρεπτικές διοικητικές κυρώσεις δεν μπορεί, λαμβανομένων υπόψη των προμνησθέντων στη σκέψη 31 της παρούσας αποφάσεως, να αναιρέσει την ισχύ του δεδικασμένου την οποία έχει μια αθωωτική απόφαση ποινικού δικαστηρίου, δυνάμει εθνικής διατάξεως όπως είναι το άρθρο 654 του CPP, έναντι μιας διαδικασίας για την επιβολή διοικητικής κυρώσεως η οποία αφορά τα ίδια πραγματικά περιστατικά με αυτά τα οποία η εν λόγω απόφαση έκρινε ως μη αποδεδειγμένα. Η εκτίμηση αυτή δεν επηρεάζει τη δυνατότητα, που προβλέπεται στο άρθρο 4, παράγραφος 2, του πρωτοκόλλου 7 της ΕΣΔΑ, επαναλήψεως, εφόσον παρίσταται ανάγκη, της ποινικής διαδικασίας εάν υπάρχουν αποδείξεις νέων ή μεταγενέστερων της αποφάσεως γεγονότων, ή υπήρξε θεμελιώδες σφάλμα της προηγούμενης διαδικασίας, που θα μπορούσαν να επηρεάσουν το αποτέλεσμα της ποινικής υποθέσεως. Υπό τις συνθήκες αυτές, το άρθρο 14, παράγραφος 1, της οδηγίας 2003/6 δεν αντιτίθεται σε εθνική ρύθμιση όπως η επίμαχη στις υποθέσεις των κύριων δικών. Η ερμηνεία αυτή επιβεβαιώνεται από το άρθρο 50 του Χάρτη. Συναφώς, από τη διάταξη περί παραπομπής προκύπτει ότι τα πραγματικά περιστατικά που προσάπτονται στους Ε. Di Puma και Α. Zecca στο πλαίσιο των διαδικασιών για την επιβολή του επίμαχου στο πλαίσιο των υποθέσεων των κύριων δικών διοικητικού προστίμου είναι τα ίδια με αυτά βάσει των οποίων ασκήθηκαν οι κατ’ αυτών ποινικές διώξεις ενώπιον του Tribunale di Milano (πρωτοδικείου Μιλάνου). Επιπλέον, τα επίμαχα στο πλαίσιο των υποθέσεων των κύριων δικών διοικητικά πρόστιμα μπορούν, σύμφωνα με τα στοιχεία της δικογραφίας που έχει στη διάθεσή του το Δικαστήριο, να ανέλθουν, δυνάμει του άρθρου 187bis του TUF, σε ποσό άνω του δεκαπλασίου του αντληθέντος από την παράβαση προϊόντος ή ωφελήματος. Συνεπώς, φαίνεται ότι επιδιώκουν κατασταλτικό σκοπό και ενέχουν αυξημένο βαθμό αυστηρότητας και, ως εκ τούτου, έχουν ποινικό χαρακτήρα κατά την έννοια του άρθρου 50 του Χάρτη (βλ., υπό το πνεύμα αυτό, σημερινή απόφαση Garlsson Real Estate, C-537/16, σκέψεις 34 και 35), πράγμα που εναπόκειται εντούτοις στο αιτούν δικαστήριο να εξακριβώσει. Πρέπει να προστεθεί ότι, κατά το ίδιο το γράμμα του άρθρου 50 του Χάρτη, η παρεχόμενη από την αρχή ne bis in idem προστασία δεν περιορίζεται στην περίπτωση στην οποία το συγκεκριμένο πρόσωπο καταδικάστηκε με απόφαση ποινικού δικαστηρίου, αλλά καλύπτει και την περίπτωση στην οποία το πρόσωπο αυτό έχει αθωωθεί με αμετάκλητη απόφαση. Φαίνεται συνεπώς ότι, σε περίπτωση όπως αυτή των υποθέσεων των κύριων δικών, η εξακολούθηση διαδικασίας για την επιβολή διοικητικού προστίμου ποινικού χαρακτήρα, στηριζόμενης στα ίδια πραγματικά περιστατικά, συνιστά περιορισμό του θεμελιώδους δικαιώματος που κατοχυρώνεται στο άρθρο 50 του Χάρτη (βλ., κατ’ αναλογία, σημερινές αποφάσεις, Menci, C-524/15, σκέψη 39, και Garlsson Real Estate, C-537/16, σκέψη 41). Ένας τέτοιος περιορισμός της αρχής ne bis in idem μπορεί εντούτοις να είναι δικαιολογημένος βάσει του άρθρου 52, παράγραφος 1, του Χάρτη (βλ., υπό το πνεύμα αυτό, απόφαση της 27ης Μαΐου 2014, Spasic, C-129/14 PPU , EU:C:2014:586 , σκέψεις και , καθώς και σημερινές αποφάσεις, Menci, C‑524/15, σκέψη 40, και Garlsson Real Estate, C-537/16, σκέψη 42). Συναφώς, επιβάλλεται η παρατήρηση ότι ο σκοπός της προστασίας της ακεραιότητας των χρηματοπιστωτικών αγορών και της εμπιστοσύνης του κοινού στα χρηματοπιστωτικά μέσα μπορεί να δικαιολογήσει τη σώρευση διώξεων όπως είναι αυτή που προβλέπεται από την επίμαχη στις κύριες δίκες εθνική ρύθμιση, οσάκις αυτές οι διώξεις και αυτές οι κυρώσεις επιδιώκουν, για την επίτευξη του συγκεκριμένου στόχου, πρόσθετους σκοπούς που έχουν ως αντικείμενο, ενδεχομένως, διαφορετικές πλευρές της αυτής επίμαχης παραβατικής συμπεριφοράς (βλ., υπό το πνεύμα αυτό, σημερινή απόφαση Garlsson Real Estate, C-537/16, σκέψη 46). Εντούτοις, η εξακολούθηση διαδικασίας επιβολής διοικητικού προστίμου ποινικού χαρακτήρα, όπως είναι οι επίμαχες στις υποθέσεις των κύριων δικών, κατόπιν της οριστικής περατώσεως της ποινικής διαδικασίας, υπόκειται αυστηρώς στον σεβασμό της αρχής της αναλογικότητας (βλ., στο ίδιο πνεύμα, σημερινή απόφαση Garlsson Real Estate, C-537/16, σκέψη 48). Συναφώς, πρέπει να τονιστεί ότι, σε αντίθεση προς την κατάσταση που οδήγησε στην έκδοση της αποφάσεως της 26ης Φεβρουαρίου 2013, Åkerberg Fransson ( C-617/10 , EU:C:2013:105 ), στην οποία η ποινική διαδικασία είχε κινηθεί μετά την επιβολή φορολογικής κυρώσεως, οι υποθέσεις των κύριων δικών εγείρουν το ζήτημα κατά πόσον μπορεί να εξακολουθήσει μια διαδικασία για την επιβολή διοικητικού προστίμου ποινικού χαρακτήρα στην περίπτωση που διαπιστώθηκε, με αμετάκλητη αθωωτική απόφαση ποινικού δικαστηρίου, ότι τα πραγματικά περιστατικά που ενδεχομένως στοιχειοθετούσαν παράβαση της νομοθεσίας περί των πράξεων που προϋποθέτουν την κατοχή εμπιστευτικών πληροφοριών, βάσει των οποίων είχε επίσης κινηθεί η διαδικασία αυτή, δεν αποδείχθηκαν. Σε περίπτωση όπως αυτή των υποθέσεων των κύριων δικών, η εξακολούθηση διαδικασίας για την επιβολή διοικητικού προστίμου ποινικού χαρακτήρα βαίνει προδήλως πέραν των όσων απαιτούνται για την επίτευξη του σκοπού που εκτίθεται στη 42 της παρούσας αποφάσεως, εφόσον υπάρχει αμετάκλητη αθωωτική απόφαση ποινικού δικαστηρίου διαπιστώνουσα ότι δεν στοιχειοθετείται η παράβαση η οποία επισύρει κυρώσεις κατά το άρθρο 14, παράγραφος 1, της οδηγίας 2003/6. Πράγματι, λαμβανομένης υπόψη μιας τέτοιας διαπιστώσεως, έχουσας ισχύ δεδικασμένου και έναντι της συγκεκριμένης διαδικασίας, η εξακολούθηση αυτής της τελευταίας φαίνεται να στερείται οποιουδήποτε ερείσματος. Επομένως, το άρθρο 50 του Χάρτη αντιτίθεται, στην περίπτωση αυτή, στην εξακολούθηση διαδικασίας για την επιβολή διοικητικού προστίμου ποινικού χαρακτήρα, όπως είναι οι επίμαχες στις κύριες δίκες, υπό την επιφύλαξη της δυνατότητας, η οποία υπομνήσθηκε στη σκέψη 35 της παρούσας αποφάσεως, επαναλήψεως, εφόσον παρίσταται ανάγκη, της ποινικής διαδικασίας εάν υπάρχουν αποδείξεις νέων ή μεταγενέστερων της αποφάσεως γεγονότων, ή υπήρξε θεμελιώδες σφάλμα της προηγούμενης διαδικασίας, που θα μπορούσαν να επηρεάσουν το αποτέλεσμα της υποθέσεως. Βάσει του συνόλου των προεκτεθέντων, στο πρώτο ερώτημα προσήκει η απάντηση ότι το άρθρο 14, παράγραφος 1, της οδηγίας 2003/6, εξεταζόμενο υπό το πρίσμα του άρθρου 50 του Χάρτη, έχει την έννοια ότι δεν αντιτίθεται σε εθνική ρύθμιση κατά την οποία δεν μπορεί να εξακολουθήσει διαδικασία για την επιβολή διοικητικού προστίμου ποινικού χαρακτήρα κατόπιν αμετάκλητης αθωωτικής αποφάσεως ποινικού δικαστηρίου με την οποία διαπιστώνεται ότι τα δυνάμενα να στοιχειοθετήσουν παράβαση της νομοθεσίας περί των πράξεων που προϋποθέτουν την κατοχή εμπιστευτικών πληροφοριών, βάσει των οποίων είχε επίσης κινηθεί η διαδικασία αυτή, δεν αποδείχθηκαν. Επί του δεύτερου ερωτήματος Κατόπιν της απαντήσεως που δόθηκε στο πρώτο ερώτημα, παρέλκει η απάντηση στο δεύτερο ερώτημα. Επί των δικαστικών εξόδων Δεδομένου ότι η παρούσα διαδικασία έχει ως προς τους διαδίκους των κύριων δικών τον χαρακτήρα παρεμπίπτοντος που ανέκυψε ενώπιον του εθνικού δικαστηρίου, σ’ αυτό εναπόκειται να αποφανθεί επί των δικαστικών εξόδων. Τα έξοδα στα οποία υποβλήθηκαν όσοι υπέβαλαν παρατηρήσεις στο Δικαστήριο, πλην των ως άνω διαδίκων, δεν αποδίδονται. Για τους λόγους αυτούς, το Δικαστήριο (τμήμα μείζονος συνθέσεως) αποφαίνεται: Το άρθρο 14, παράγραφος 1, της οδηγίας 2003/6/ΕΚ του Ευρωπαϊκού Κοινοβουλίου και του Συμβουλίου, της 28ης Ιανουαρίου 2003, για τις πράξεις προσώπων που κατέχουν εμπιστευτικές πληροφορίες και τις πράξεις χειραγώγησης της αγοράς (κατάχρηση αγοράς), υπό το πρίσμα του άρθρου 50 του Χάρτη των Θεμελιωδών Δικαιωμάτων της Ευρωπαϊκής Ένωσης, έχει την έννοια ότι δεν αντίκειται σε εθνική ρύθμιση κατά την οποία δεν μπορεί να εξακολουθήσει διαδικασία για την επιβολή διοικητικού προστίμου ποινικού χαρακτήρα κατόπιν αμετάκλητης αθωωτικής αποφάσεως ποινικού δικαστηρίου με την οποία διαπιστώνεται ότι τα δυνάμενα να στοιχειοθετήσουν παράβαση της νομοθεσίας περί των πράξεων που προϋποθέτουν την κατοχή εμπιστευτικών πληροφοριών, βάσει των οποίων είχε επίσης κινηθεί η διαδικασία αυτή, δεν αποδείχθηκαν. (υπογραφές) ( *1 ) Γλώσσα διαδικασίας: η ιταλική.

61983CJ0151

nl

1 BIJ VERZOEKSCHRIFT NEERGELEGD TER GRIFFIE VAN HET HOF OP 25 JULI 1983 , HEEFT DE VENNOOTSCHAP ACIERIES ET LAMINOIRS DE PARIS ( ALPA ) KRACHTENS ARTIKEL 33 EGKS-VERDRAG BEROEP INGESTELD TOT NIETIGVERKLARING VAN EEN BESCHIKKING VAN DE COMMISSIE , HAAR MEEGEDEELD BIJ BRIEF VAN 22 JUNI 1983 , HOUDENDE WEIGERING OM VERZOEKSTER TE BESCHOUWEN ALS EEN ONDERNEMING IN DE ZIN VAN HET STELSEL VAN PRODUKTIEQUOTA , EN AFWIJZING UIT DIEN HOOFDE VAN HET VERZOEK OM AANPASSING VAN VERZOEKSTERS PRODUKTIEQUOTA . 2 ARTIKEL 14 VAN BESCHIKKING NR . 1696/82 , ZOALS GEWIJZIGD BIJ BESCHIKKING NR . 2751/82/EGKS VAN 6 OKTOBER 1982 ( PB , L 291 VAN 1982 , BLZ . 8 ), BEPAALT DAT ONDERNEMINGEN OM AANPASSING VAN HUN QUOTUM VOOR PRODUKTEN VAN CATEGORIE V KUNNEN VERZOEKEN , INDIEN , ONDER MEER , DE TOTALE PRODUKTIE VAN DE IN ARTIKEL 1 BEDOELDE PRODUKTEN IN 1981 700 000 TON NIET HEEFT OVERSCHREVEN EN DE PRODUKTIE VAN DE CATEGORIEEN IV , V EN VI EEN AANZIENLIJK PERCENTAGE VAN DE PRODUKTIE VAN DE ONDERNEMING UITMAAKT . 3 DIENAANGAANDE STAAT VAST , DAT DE USINOR-GROEP , WAARVAN DE PRODUKTIE MEER DAN 700 000 TON BEDRAAGT , NIET IN AANMERKING KON KOMEN VOOR AANPASSING VAN HAAR REFERENTIEPRODUKTIECIJFERS VOOR PRODUKTEN VAN CATEGORIE V . DAARENTEGEN MEENDE HAAR DOCHTERONDERNEMING ALPA AAN ALLE VOORWAARDEN VAN ARTIKEL 14 TE VOLDOEN , WESHALVE ZIJ BIJ AANGETEKENDE BRIEF VAN 26 MEI 1983 VERZOCHT OM TOEPASSING VAN DEZE BEPALING . DE COMMISSIE WEES DIT VERZOEK ECHTER AF , OP GROND DAT ALPA IN FEITE DEEL UITMAAKT VAN DE USINOR-GROEP , WELKE DE ENIGE ADRESSAAT VAN DE QUOTAREGELING IS EN BIJGEVOLG DE ENIGE DIE OM TOEPASSING VAN DE BEPALINGEN VAN BESCHIKKING NR . 1696/82 KAN VERZOEKEN . 4 HET IS DEZE BESCHIKKING VAN DE COMMISSIE , HAAR MEEGEDEELD OP 22 JUNI 1983 , WAARVAN VERZOEKSTER THANS NIETIGVERKLARING VRAAGT . 5 VOLGENS VERZOEKSTER HEEFT DE COMMISSIE TEN ONRECHTE TOEPASSING GEGEVEN AAN ARTIKEL 2 , LID 4 , VAN BESCHIKKING NR . 1696/82/EGKS VAN 30 JUNI 1982 ( PB L 191 VAN 1982 , BLZ . 1 ), VOLGENS HETWELK ' ' EEN CONCENTRATIE VAN ONDERNEMINGEN ALS BEDOELD IN ARTIKEL 66 VAN HET VERDRAG ALS EEN ENKELE ONDERNEMING IN DE ZIN VAN DEZE BESCHIKKING WORDT BESCHOUWD . ' ' 6 VERZOEKSTER IS EEN 100 % DOCHTERONDERNEMING VAN DE VENNOOTSCHAP USINOR , DOCH BEZIT RECHTSPERSOONLIJKHEID NAAR FRANS RECHT . ZIJ IS DE ENIGE ONDERNEMING VAN DE GROEP , DIE PRODUKTEN VAN CATEGORIE V ( BETONSTAAL ) PRODUCEERT . 7 VERZOEKSTER BETOOGT DAT DE COMMISSIE BIJ DE BEHANDELING VAN VERZOEKEN OM QUOTA-AANPASSING IN DE ZIN VAN ARTIKEL 14 VAN BESCHIKKING NR . 1696/82 , REKENING DIENT TE HOUDEN MET DE SITUATIE VAN IEDERE ONDERNEMING VAN DE GROEP AFZONDERLIJK EN NIET MET DIE VAN DE CONCENTRATIE VAN ONDERNEMINGEN IN DE ZIN VAN ARTIKEL 66 EGKS-VERDRAG ALS GEHEEL . DE ONTVANKELIJKHEID VAN HET BEROEP 8 DE COMMISSIE BETWIST DE ONTVANKELIJKHEID VAN HET BEROEP , OP GROND DAT DE BRIEF VAN 22 JUNI GEEN BESCHIKKING IS WAARTEGEN BEROEP TOT NIETIGVERKLARING KAN WORDEN INGESTELD ; ZIJ ZOU SLECHTS INFORMATIE VERSTREKKEN OMTRENT DE REDENEN WAAROM ALPA ' S VERZOEK NIET IN OVERWEGING KON WORDEN GENOMEN . HET BEROEP ZOU VOORTS NIET-ONTVANKELIJK ZIJN VOOR ZOVER HET IS GEBASEERD OP ONWETTIGHEID VAN DE ARTIKELEN 2 , LID 4 , EN 14 VAN DE ALGEMENE BESCHIKKING , TERWIJL DE BRIEF VAN 22 JUNI GEEN BETREKKING HEEFT OP DE TOEPASSING VAN EEN DEZER BEPALINGEN . 9 DIT BETOOG MOET WORDEN VERWORPEN . DE BRIEF VAN 22 JUNI VORMDE IMMERS ONTEGENZEGLIJK HET ANTWOORD VAN DE COMMISSIE OP VERZOEKSTERS VERZOEK OM TOEPASSING VAN ARTIKEL 14 VAN BESCHIKKING NR . 1696/82 . ANDERZIJDS IS HET JUIST , ZOALS HET HOF OVERWOOG IN ZIJN ARREST VAN 28 OKTOBER 1981 ( KRUPP , GEVOEGDE ZAKEN 275/80 EN 24/81 , JURISPR . 1981 , BLZ . 2489 ), DAT ' ' OFSCHOON DE VERZOEKENDE PARTIJ , IN HET KADER VAN EEN TEGEN EEN INDIVIDUELE BESCHIKKING GERICHTE , TOT NIETIGVERKLARING STREKKENDE VORDERING , DE ONRECHTMATIGHEID MAG INROEPEN VAN BEPAALDE VOORSCHRIFTEN VAN ALGEMENE BESCHIKKINGEN DIE IN DE LITIGIEUZE INDIVIDUELE BESCHIKKING TOEPASSING HEBBEN GEVONDEN , ZIJ DIE WEG SLECHTS KAN BEWANDELEN , WANNEER DE INDIVIDUELE BESCHIKKING OP DE BEWEERDELIJK ONRECHTMATIGE VOORSCHRIFTEN BERUST ' ' . NIETTEMIN KAN IN CASU NIET WORDEN ONTKEND DAT DE INDIVIDUELE BESCHIKKING WAARVAN VERZOEKSTER NIETIGVERKLARING VORDERT , ALTHANS TEN DELE IS GEBASEERD OP DE LITIGIEUZE BEPALINGEN VAN DE ALGEMENE BESCHIKKING . 10 HIERUIT VOLGT DAT HET BEROEP ONTVANKELIJK IS . TEN GRONDE 11 VERZOEKSTER BETOOGT DAT DE BESTREDEN BESCHIKKING MOET WORDEN NIETIGVERKLAARD , DAAR ZIJ IS GEBASEERD OP TWEE ONTWETTIGE BEPALINGEN , TE WETEN ARTIKEL 2 , LID 4 , VAN BESCHIKKING NR . 1696/82 , DAT TEN ONRECHTE TOESTAAT EEN DOCHTERONDERNEMING GELIJK TE STELLEN MET DE GROEP WAARTOE ZIJ BEHOORT , EN ARTIKEL 14 VAN DEZELFDE BESCHIKKING , DAT , DOOR IN HET GEVAL VAN CONCENTRATIES VAN ONDERNEMINGEN DE MOGELIJKHEID TOT AANPASSING VAN QUOTA SLECHTS AAN DE GROEP ZELF TE BIEDEN , DE TOT EEN DERGELIJKE GROEP BEHORENDE ONDERNEMINGEN DISCRIMINEERT TEN OPZICHTE VAN ZELFSTANDIGE ONDERNEMINGEN . 12 VERZOEKSTER BETWIST DUS IN DE EERSTE PLAATS DE WETTIGHEID VAN ARTIKEL 2 , LID 4 , VAN BESCHIKKING NR . 1696/82 , OP GROND DAT DE COMMISSIE ZICH IN HET KADER VAN ANDERE SITUATIES DAN DIE BEDOELD IN ARTIKEL 66 EGKS-VERDRAG NIET MAG BASEREN OP DE DEFINITIE VAN GROEP VAN ONDERNEMINGEN , WELKE HET VERDRAG GEEFT IN HET VERBAND VAN DE REGELING VAN FUSIES EN CONCENTRATIES , NOCH DE IN ARTIKEL 80 EGKS-VERDRAG GEGEVEN DEFINITIE VAN ONDERNEMING NAAST ZICH MAG NEERLEGGEN . VERZOEKSTER HERINNERT ERAAN , DAT HET BEGRIP ONDERNEMING IN DE ZIN VAN HET VERDRAG SAMENVALT MET HET BEGRIP NATUURLIJKE OF RECHTSPERSOON ( ARREST VAN 22 . 3 . 1961 , GEVOEGDE ZAKEN 42 EN 49/59 , SNUPAT , JURISPR . 1961 , BLZ . 109 ). 13 DIT MIDDEL MOET WORDEN VERWORPEN . DE COMMISSIE IMMERS HEEFT DE HAAR BIJ ARTIKEL 58 EGKS-VERDRAG VERLEENDE BEVOEGDHEID NIET OVERSCHREDEN DOOR OM PRAKTISCHE REDENEN TE BESLUITEN DAT DE ONDERNEMING DIE LEIDING GEEFT AAN DE PRODUKTIE-ACTIVITEIT VAN DE GROEP , DE ADRESSAAT VAN DE QUOTAREGELING ZAL ZIJN , HETGEEN OVERIGENS DIE ONDERNEMING DE MOGELIJKHEID LAAT OM DE QUOTA BINNEN DE GROEP TE VERDELEN OP DE WIJZE DIE HET BEST BEANTWOORDT AAN EEN DOELTREFFEND BEHEER VAN DE PRODUKTIE . DOOR ALDUS INGEVOLGE HAAR BESCHIKKING NR . 1696/82 DE QUOTAREGELING TE RICHTEN TOT DE CONCENTRATIE VAN ONDERNEMINGEN IN DE ZIN VAN ARTIKEL 66 EGKS-VERDRAG , HEEFT DE COMMISSIE ANDERZIJDS VOLSTREKT GEEN INBREUK GEMAAKT OP DE DEFINITIE VAN ONDERNEMING IN ARTIKEL 80 EGKS-VERDRAG , ZOALS DIE MET NAME DOOR ' S HOFS RECHTSPRAAK IS VERDUIDE LIJKT , AANGEZIEN DOOR EEN DERGELIJKE BESCHIKKING NIET WORDT AFGEDAAN AAN DE EIGEN RECHTSPERSOONLIJKHEID VAN DE ONDERNEMINGEN VAN DE GROEP OF AAN HUN BEVOEGDHEID OM ZELF DE HEN INDIVIDUEEL BETREFFENDE PROCEDURES TE VOEREN . 14 IN DE TWEEDE PLAATS BETOOGT VERZOEKSTER , DAT DE COMMISSIE BIJ DE BEHANDELING VAN VERZOEKEN OM QUOTA-AANPASSING IN DE ZIN VAN ARTIKEL 14 VAN BESCHIKKING NR . 1696/82 REKENING MOET HOUDEN MET DE SITUATIE VAN IEDERE ONDERNEMING VAN DE GROEP AFZONDERLIJK , EN NIET MET DIE VAN DE CONCENTRATIE VAN ONDERNEMINGEN IN DE ZIN VAN ARTIKEL 66 EGKS-VERDRAG ALS GEHEEL . HET DOOR DE COMMISSIE VOORGESTANE STELSEL ZOU NAMELIJK LEIDEN TOT DISCRIMINATIE TUSSEN GEINTEGREERDE EN ZELFSTANDIGE ONDERNEMINGEN . DAT STELSEL ZOU BOVENDIEN IN HET NADEEL WERKEN VAN ONDERNEMINGEN DIE EEN HERSTRUCTURERINGSINSPANNING HEBBEN GEDAAN , ZOALS IN HET GEVAL VAN USINOR , DIE HAAR MARKTAANDEEL TEN GUNSTE VAN HAAR CONCURRENTEN KLEINER HEEFT ZIEN WORDEN . 15 VERZOEKSTER MEENT BIJGEVOLG , DAT OFWEL HAAR DE MOGELIJKHEID MOET WORDEN TOEGEKEND OM EVENALS EEN ZELFSTANDIGE ONDERNEMING OM EEN AANPASSING TE VRAGEN , OFWEL DE IN ARTIKEL 14 GESTELDE LIMIET VAN 700 000 TON MOET WORDEN GESCHRAPT , OPDAT DE USINOR-GROEP VAN DE REGELING GEBRUIK KAN MAKEN . 16 OOK DIT MIDDEL FAALT . DAAR DE COMMISSIE ARTIKEL 2 , LID 4 , JUIST HEEFT TOEGEPAST DOOR EEN GEZAMENLIJK QUOTUM VOOR DE USINOR-GROEP VAST TE STELLEN , HAD ZIJ UITERAARD HET RECHT OM , REKENING HOUDEND MET DE RESULTATEN VAN DE GROEP ALS ZODANIG , AANPASSING VAN DE QUOTA TE WEIGEREN DAN WEL TOE TE STAAN . DAARMEE HEEFT DE COMMISSIE ENKEL ZORGGEDRAGEN VOOR EEN GELIJKE BEHANDELING VAN GROEPEN VAN GEINTEGREERDE ONDERNEMINGEN EN VAN INDIVIDUELE ONDERNEMINGEN MET MEER PRODUKTIEBEDRIJVEN . 17 BIJ EEN INDIVIDUEEL ONDERZOEK VAN DE NOODZAAK VAN AANPASSING VAN DE REFERENTIEPRODUKTIECIJFERS OF -HOEVEELHEDEN VAN IEDERE ONDERNEMING OP GROND VAN ARTIKEL 14 VAN BESCHIKKING NR . 1696/82 , IS DE COMMISSIE BOVENDIEN GERECHTIGD ONDERSCHEID TE MAKEN TUSSEN DE ONDERNEMINGEN NAAR GELANG VAN HUN OMVANG , DOOR DE BEPALING VAN EEN PRODUKTIEPLAFOND TER IDENTIFICATIE VAN DE ONDERNEMINGEN DIE VAN DE REGELING GEBRUIK KUNNEN MAKEN . KLEINE EN MIDDELGROTE ONDERNEMINGEN DIE UITSLUITEND PRODUKTEN VAN DE CATEGORIEEN IV , V EN VI VERVAARDIGEN , ZULLEN HET IMMERS MOEILIJKER HEBBEN OM IN DE HUIDIGE CONJUNCTUUR TE OVERLEVEN , DAN ONDERNEMINGEN DIE DE MOEILIJKHEDEN DIE ZIJ BIJ PRODUKTEN VAN CATEGORIE V ONDERVINDEN , KUNNEN COMPENSEREN MET HUN PRODUKTIE IN ANDERE SECTOREN . Beslissing inzake de kosten KOSTEN 18 INGEVOLGE ARTIKEL 69 , PARAGRAAF 2 , VAN HET REGLEMENT VOOR DE PROCESVOERING MOET DE IN HET ONGELIJK GESTELDE PARTIJ IN DE KOSTEN WORDEN VERWEZEN . AANGEZIEN VERZOEKSTER IN HET ONGELIJK IS GESTELD , DIENT ZIJ IN DE KOSTEN TE WORDEN VERWEZEN . Dictum HET HOF VAN JUSTITIE ( EERSTE KAMER ), RECHTDOENDE : 1 . VERWERPT HET BEROEP . 2 . VERWIJST VERZOEKSTER IN DE KOSTEN VAN HET GEDING .

62019CJ0581

el

Η αίτηση προδικαστικής αποφάσεως αφορά την ερμηνεία του άρθρου 2, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, και του άρθρου 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας 2006/112/ΕΚ του Συμβουλίου, της 28ης Νοεμβρίου 2006, σχετικά με το κοινό σύστημα φόρου προστιθεμένης αξίας ( ΕΕ 2006, L 347, σ. 1 ). Η αίτηση αυτή υποβλήθηκε στο πλαίσιο ένδικης διαφοράς μεταξύ της Frenetikexito – Unipessoal Lda και της Autoridade Tributária e Aduaneira (φορολογικής και τελωνειακής αρχής, Πορτογαλία) σχετικά με πράξη διοικητικού προσδιορισμού φόρου προστιθέμενης αξίας (ΦΠΑ) για την παροχή υπηρεσιών διατροφικής παρακολούθησης και διατροφικών συμβουλών καθώς και υπηρεσιών που αφορούν τη σωματική άσκηση και τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας. Το νομικό πλαίσιο Το δίκαιο της Ένωσης Κατά το άρθρο 2, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας 2006/112, στον ΦΠΑ υπόκεινται: «οι παροχές υπηρεσιών, που πραγματοποιούνται εξ επαχθούς αιτίας στο έδαφος ενός κράτους μέλους από υποκείμενο στον φόρο που ενεργεί με την ιδιότητά του αυτή». Κατά το άρθρο 132, παράγραφος 1, στοιχείo βʹ, της οδηγίας, τα κράτη μέλη απαλλάσσουν: «τη νοσοκομειακή και ιατρική περίθαλψη καθώς και τις στενά συνδεόμενες με αυτές πράξεις, οι οποίες παρέχονται από οργανισμούς δημόσιου δικαίου ή υπό κοινωνικές συνθήκες παρεμφερείς με αυτές που ισχύουν για τους οργανισμούς αυτούς, από νοσηλευτικά ιδρύματα, κέντρα ιατρικής περίθαλψης και διάγνωσης καθώς και από άλλα ιδρύματα της αυτής φύσης, που αναγνωρίζονται από το ενδιαφερόμενο κράτος μέλος». Κατά το άρθρο 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της εν λόγω οδηγίας, τα κράτη μέλη απαλλάσσουν: «τις παροχές ιατρικής περίθαλψης, οι οποίες πραγματοποιούνται στο πλαίσιο της άσκησης ιατρικών και παραϊατρικών επαγγελμάτων, όπως καθορίζονται από το ενδιαφερόμενο κράτος μέλος». Το πορτογαλικό δίκαιο Κατά το άρθρο 9, παράγραφος 1, του Código do Imposto sobre o Valor Acrescentado (Κώδικα Φόρου Προστιθέμενης Αξίας), απαλλάσσονται από τον ΦΠΑ: «Οι υπηρεσίες που παρέχονται κατά την άσκηση του επαγγέλματος του ιατρού, του οδοντιάτρου, της μαίας, του νοσηλευτή και των λοιπών παραϊατρικών επαγγελμάτων». Η διαφορά της κύριας δίκης και τα προδικαστικά ερωτήματα Η Frenetikexito είναι εμπορική εταιρία η οποία ασκεί, κυρίως, δραστηριότητα διαχείρισης και εκμετάλλευσης αθλητικών εγκαταστάσεων, δραστηριότητες σχετικές με τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας, καθώς και δραστηριότητες για την προαγωγή και βελτίωση της ανθρώπινης υγείας, όπως η διατροφική παρακολούθηση και η παροχή διατροφικών συμβουλών ή η αξιολόγηση της φυσικής κατάστασης. Μετά την εγγραφή της στο μητρώο της Entidade Reguladora da Saúde (ρυθμιστικής αρχής υγείας, Πορτογαλία), η προσφεύγουσα της κύριας δίκης παρέσχε, κατά τα έτη 2014 και 2015, υπηρεσίες διατροφικής παρακολούθησης στους χώρους της, απασχολώντας ειδικευμένη και πιστοποιημένη προς τούτο διατροφολόγο. Η εν λόγω διατροφολόγος, την οποία προσέλαβε η προσφεύγουσα της κύριας δίκης, ήταν διαθέσιμη για την παροχή των υπηρεσιών της μία ημέρα την εβδομάδα. Για τις υπηρεσίες αυτές δεν χρεώθηκε ΦΠΑ. Η προσφεύγουσα της κύριας δίκης προσέφερε στους χώρους της διάφορα προγράμματα. Ορισμένα από αυτά περιελάμβαναν υπηρεσίες που αφορούσαν μόνον τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας, ενώ άλλα περιελάμβαναν, επιπλέον, και διατροφική παρακολούθηση. Κάθε πελάτης είχε τη δυνατότητα να επιλέξει το πρόγραμμα που επιθυμούσε και να κάνει ή να μην κάνει χρήση όλων των προσφερόμενων στο πλαίσιο του προγράμματος αυτού υπηρεσιών. Επομένως, αν ο πελάτης εγγραφόταν σε πρόγραμμα το οποίο περιελάμβανε διατροφική παρακολούθηση, η συγκεκριμένη υπηρεσία του χρεωνόταν, ανεξαρτήτως του αν έκανε χρήση της και ασχέτως του αριθμού των συνεδριών που πραγματοποίησε. Επιπλέον, η εγγραφή για τις υπηρεσίες διατροφικής παρακολούθησης μπορούσε να γίνει χωριστά από την εγγραφή για κάθε άλλη υπηρεσία, έναντι καταβολής ορισμένου ποσού, το οποίο διέφερε ανάλογα με το αν ο πελάτης ήταν ή δεν ήταν μέλος σε κάποια από τις αθλητικές εγκαταστάσεις της προσφεύγουσας της κύριας δίκης. Η προσφεύγουσα της κύριας δίκης, στα τιμολόγια που εξέδιδε, διέκρινε μεταξύ των ποσών που αφορούσαν τις υπηρεσίες σχετικά με τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας και αυτών που αφορούσαν τη διατροφική παρακολούθηση. Δεν υπήρχε αντιστοιχία μεταξύ των τιμολογούμενων υπηρεσιών διατροφικής παρακολούθησης και των συνεδριών που αφορούσαν τη διατροφή. Στο πλαίσιο ελέγχου, η φορολογική και τελωνειακή αρχή διαπίστωσε ότι, για τα φορολογικά έτη 2014 και 2015, οι πελάτες της προσφεύγουσας της κύριας δίκης είχαν πληρώσει για την υπηρεσία διατροφικής παρακολούθησης, ακόμη και στην περίπτωση που δεν είχαν κάνει χρήση αυτής. Ως εκ τούτου, κατέληξε στο συμπέρασμα ότι η παροχή της υπηρεσίας αυτής είχε παρεπόμενο χαρακτήρα σε σχέση με την παροχή της υπηρεσίας διατήρησης της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας. Για τον λόγο αυτό, η φορολογική και τελωνειακή αρχή αποφάσισε να εφαρμόσει ως προς την υπηρεσία αυτή τη φορολογική μεταχείριση της κύριας παροχής και να εκδώσει πράξη διοικητικού προσδιορισμού ΦΠΑ πλέον των αναλογούντων αντισταθμιστικών τόκων, συνολικού ύψους 13253,05 ευρώ. Η προσφεύγουσα της κύριας δίκης δεν κατέβαλε τα ως άνω ποσά, με αποτέλεσμα να κινηθούν κατ’ αυτής οι ισχύουσες για την αναγκαστική είσπραξή τους διαδικασίες, στο πλαίσιο των οποίων η προσφεύγουσα συνήψε συμφωνία πληρωμής σε δόσεις. Ωστόσο, θεωρώντας ότι οι υπηρεσίες που παρείχε όσον αφορά τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας και οι υπηρεσίες διατροφικής παρακολούθησης ήταν ανεξάρτητες μεταξύ τους, η προσφεύγουσα της κύριας δίκης άσκησε ενώπιον του αιτούντος δικαστηρίου προσφυγή με αίτημα να διαπιστωθεί ο παράνομος χαρακτήρας της επίμαχης πράξεως διοικητικού προσδιορισμού ΦΠΑ. Υπό τις συνθήκες αυτές, το Tribunal Arbitral Tributário (Centro de Arbitragem Administrativa – CAAD) [διαιτητικό δικαστήριο φορολογικών διαφορών (κέντρο διαιτησίας επί διοικητικών υποθέσεων – CAAD), Πορτογαλία] αποφάσισε να αναστείλει την ενώπιόν του διαδικασία και να υποβάλει στο Δικαστήριο τα ακόλουθα προδικαστικά ερωτήματα: «1) Όταν, όπως συμβαίνει στην παρούσα υπόθεση, εταιρία: α) ασκεί, κατά κύριο λόγο, δραστηριότητες σχετικές με τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας των πελατών της και, δευτερευόντως, δραστηριότητες σχετικές με την ανθρώπινη υγεία, οι οποίες περιλαμβάνουν υπηρεσίες διατροφικής υποστήριξης, παροχή διατροφικών συμβουλών και αξιολόγηση της φυσικής κατάστασης, όπως επίσης και συνεδρίες μασάζ, β) θέτει στη διάθεση των πελατών της προγράμματα τα οποία περιλαμβάνουν μόνον υπηρεσίες σωματικής άσκησης και προγράμματα τα οποία, επιπλέον των υπηρεσιών σωματικής άσκησης, περιλαμβάνουν και υπηρεσίες διατροφικής υποστήριξης, για τους σκοπούς εφαρμογής της διάταξης του άρθρου 2, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας [2006/112], είναι οι δραστηριότητες που αφορούν την ανθρώπινη υγεία, ιδίως οι υπηρεσίες διατροφικής υποστήριξης, παρεπόμενες των δραστηριοτήτων που αφορούν τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας των πελατών, με συνέπεια να υπόκειται η παρεπόμενη παροχή στην ίδια φορολογική μεταχείριση με την κύρια παροχή; Ή, αντιθέτως, συνιστούν αφενός οι δραστηριότητες που αφορούν την ανθρώπινη υγεία, ιδίως οι υπηρεσίες διατροφικής υποστήριξης, και αφετέρου οι δραστηριότητες που αφορούν τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας των πελατών, χωριστές και ανεξάρτητες παροχές, με συνέπεια να υπόκεινται στην αντίστοιχη φορολογική μεταχείριση η οποία προβλέπεται για καθεμία από αυτές τις δραστηριότητες; 2) Για τους σκοπούς εφαρμογής της απαλλαγής που προβλέπεται στο άρθρο 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας [2006/112], απαιτείται οι υπηρεσίες οι οποίες μνημονεύονται στην εν λόγω διάταξη να παρέχονται πράγματι ή για την εφαρμογή της συγκεκριμένης απαλλαγής αρκεί και μόνο να τίθενται στη διάθεση των πελατών τέτοιες υπηρεσίες κατά τρόπον ώστε η χρησιμοποίησή τους να εξαρτάται αποκλειστικώς από τη βούληση του πελάτη;» Επί του παραδεκτού της αιτήσεως προδικαστικής αποφάσεως Με τις γραπτές παρατηρήσεις της, η Πορτογαλική Κυβέρνηση υποστηρίζει ότι η αίτηση προδικαστικής αποφάσεως είναι απαράδεκτη επειδή το αιτούν δικαστήριο δεν παρέσχε επαρκώς κατά νόμον τις αναγκαίες πληροφορίες για την παροχή προσήκουσας και χρήσιμης απαντήσεως, όπως απαιτεί το άρθρο 94, στοιχείο αʹ, του Κανονισμού Διαδικασίας του Δικαστηρίου. Υπενθυμίζεται συναφώς ότι, κατά πάγια νομολογία του Δικαστηρίου, στο πλαίσιο της συνεργασίας μεταξύ του Δικαστηρίου και των εθνικών δικαστηρίων, προϋπόθεση για να παρασχεθεί χρήσιμη για το εθνικό δικαστήριο ερμηνεία του δικαίου της Ένωσης είναι να έχει τηρήσει αυστηρά το δικαστήριο αυτό τις σχετικές με το περιεχόμενο της αίτησης προδικαστικής αποφάσεως απαιτήσεις που προβλέπονται ρητώς στο άρθρο 94 του Κανονισμού Διαδικασίας του Δικαστηρίου (απόφαση της 19ης Απριλίου 2018, Consorzio Italian Management και Catania Multiservizi, C‑152/17 , EU:C:2018:264 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία). Ειδικότερα, είναι μεταξύ άλλων αναγκαίο, όπως προβλέπει το άρθρο 94, στοιχείο αʹ, του Κανονισμού Διαδικασίας, να περιλαμβάνει η απόφαση περί παραπομπής συνοπτική έκθεση των σχετικών διαπιστωθέντων από το αιτούν δικαστήριο πραγματικών περιστατικών ή, τουλάχιστον, έκθεση των πραγματικών στοιχείων στα οποία στηρίζονται τα ερωτήματα (απόφαση της 3ης Δεκεμβρίου 2019, Iccrea Banca, C‑414/18 , EU:C:2019:1036 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία), καθώς και έκθεση των λόγων που οδήγησαν το αιτούν δικαστήριο να υποβάλει ερωτήματα ως προς την ερμηνεία ή το κύρος ορισμένων διατάξεων του δικαίου της Ένωσης και της κατά τη γνώμη του σχέσεως μεταξύ των διατάξεων αυτών και της εφαρμοστέας στη διαφορά της κύριας δίκης εθνικής νομοθεσίας (διάταξη της 5ης Ιουνίου 2019, Wilo Salmson France, C‑10/19 , μη δημοσιευθείσα, EU:C:2019:464 , σκέψη ). Εν προκειμένω, η απόφαση περί παραπομπής περιέχει επαρκή πραγματικά στοιχεία για την κατανόηση τόσο των προδικαστικών ερωτημάτων όσο και του περιεχομένου τους και, ως εκ τούτου το Δικαστήριο μπορεί να παράσχει στο αιτούν δικαστήριο όλα τα ερμηνευτικά στοιχεία που άπτονται του δικαίου της Ένωσης και τα οποία θα του δώσουν τη δυνατότητα να αποφανθεί επί της διαφοράς της κύριας δίκης. Επομένως, αμφότερα τα προδικαστικά ερωτήματα είναι παραδεκτά. Επί των προδικαστικών ερωτημάτων Με τα προδικαστικά ερωτήματα, τα οποία πρέπει να εξεταστούν από κοινού, το αιτούν δικαστήριο ζητεί, κατ’ ουσίαν, να διευκρινιστεί αν το άρθρο 2, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, σε συνδυασμό με το άρθρο 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας 2006/112 έχει την έννοια ότι υπηρεσία διατροφικής παρακολούθησης η οποία παρέχεται από πιστοποιημένο και εξουσιοδοτημένο επαγγελματία σε χώρους αθλητικών εγκαταστάσεων και, ενδεχομένως, στο πλαίσιο προγραμμάτων τα οποία περιλαμβάνουν και υπηρεσίες σχετικές με τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας συνιστά ανεξάρτητη παροχή υπηρεσιών. Ερωτά επίσης το Δικαστήριο αν η απαλλαγή από τον ΦΠΑ, η οποία προβλέπεται στο άρθρο 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας αυτής, προϋποθέτει την πραγματική παροχή της υπηρεσίας, εν προκειμένω υπηρεσίας διατροφικής παρακολούθησης όπως η περιγραφόμενη από το αιτούν δικαστήριο, ή αν αρκεί για την εν λόγω απαλλαγή το γεγονός ότι η υπηρεσία τίθεται στη διάθεση του πελάτη. Επιβάλλεται, εκ προοιμίου, η διαπίστωση ότι το αιτούν δικαστήριο υπέβαλε τα προδικαστικά ερωτήματα στηριζόμενο, κατά τα φαινόμενα, στην παραδοχή ότι ένα από τα είδη των παρασχεθεισών στην υπόθεση της κύριας δίκης υπηρεσιών, και συγκεκριμένα η υπηρεσία διατροφικής παρακολούθησης, μπορούσε να εμπίπτει στο πεδίο εφαρμογής της απαλλαγής του άρθρου 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας 2006/112. Επομένως, πρέπει καταρχάς να εξακριβωθεί η ορθότητα της παραδοχής αυτής, την οποία υποστηρίζει η προσφεύγουσα της κύριας δίκης, αμφισβητεί, όμως, η Πορτογαλική Κυβέρνηση και δέχεται υπό προϋποθέσεις η Ευρωπαϊκή Επιτροπή. Κατά πάγια νομολογία, οι όροι που χρησιμοποιούνται για τον καθορισμό των απαλλαγών του άρθρου 132 της οδηγίας 2006/112 πρέπει να ερμηνεύονται στενά. Η ερμηνεία των όρων αυτών, όμως, πρέπει να είναι σύμφωνη με τους επιδιωκόμενους από τις εν λόγω απαλλαγές σκοπούς και να ανταποκρίνεται στις επιταγές της αρχής της φορολογικής ουδετερότητας, η οποία αποτελεί αναπόσπαστο μέρος του κοινού συστήματος ΦΠΑ. Ειδικότερα, ο εν λόγω κανόνας περί στενής ερμηνείας δεν σημαίνει ότι οι όροι που χρησιμοποιούνται για τον καθορισμό των απαλλαγών του εν λόγω άρθρου 132 πρέπει να ερμηνεύονται κατά τρόπο που θα καθιστούσε τις απαλλαγές αυτές άνευ αποτελέσματος (απόφαση της 8ης Οκτωβρίου 2020, Finanzamt D, C‑657/19 , EU:C:2020:811 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία). Εν προκειμένω, η εν λόγω διάταξη πρέπει να ερμηνευθεί βάσει του πλαισίου εντός του οποίου εντάσσεται, των σκοπών και της οικονομίας της οδηγίας 2006/112, λαμβανομένης ιδίως υπόψη της ratio legis της απαλλαγής την οποία προβλέπει η διάταξη αυτή (πρβλ. απόφαση της 13ης Μαρτίου 2014, ATP PensionService, C‑464/12 , EU:C:2014:139 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία). Επομένως, οι όροι που χρησιμοποιούνται στο άρθρο 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας αυτής, ήτοι οι «παροχές ιατρικής περίθαλψης, οι οποίες πραγματοποιούνται στο πλαίσιο της άσκησης ιατρικών και παραϊατρικών επαγγελμάτων, όπως καθορίζονται από το ενδιαφερόμενο κράτος μέλος», δεν αφορούν παροχές που πραγματοποιούνται εντός νοσοκομείου, σε κέντρα ιατρικής περίθαλψης και διάγνωσης και σε άλλα ιδρύματα της αυτής φύσης, οι οποίες απαλλάσσονται κατ’ εφαρμογήν του άρθρου 132, παράγραφος 1, στοιχείο βʹ, της εν λόγω οδηγίας, αλλά ιατρικές και παραϊατρικές υπηρεσίες οι οποίες παρέχονται εκτός νοσοκομείου, τόσο στην οικία του παρέχοντος τις υπηρεσίες όσο και στην οικία του ασθενούς ή σε κάθε άλλο τόπο (πρβλ. αποφάσεις της 10ης Σεπτεμβρίου 2002, Kügler, C‑141/00 , EU:C:2002:473 , σκέψη , και της 10ης Ιουνίου 2010, Future Health Technologies, C‑86/09 , EU:C:2010:334 , σκέψη ). Σημειωτέον δε ότι η έννοια της «ιατρικής περίθαλψης», κατά το άρθρο 132, παράγραφος 1, στοιχείο βʹ, της οδηγίας 2006/112, και η έννοια των «παροχών ιατρικής περίθαλψης», κατά το άρθρο 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας αυτής, αφορούν, αμφότερες, παροχές υπηρεσιών με σκοπό τη διάγνωση, την περίθαλψη και, στο μέτρο του δυνατού, την ίαση ασθενειών ή ανωμαλιών της υγείας (αποφάσεις της 10ης Ιουνίου 2010, Future Health Technologies, C‑86/09 , EU:C:2010:334 , σκέψεις και , και της 18ης Σεπτεμβρίου 2019, Peters, C‑700/17 , EU:C:2019:753 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία). Κατά συνέπεια, οι «παροχές ιατρικής περίθαλψης», κατά την έννοια της ανωτέρω διάταξης, πρέπει οπωσδήποτε να επιδιώκουν θεραπευτικό σκοπό, δεδομένου ότι κρίσιμο στοιχείο για να προσδιοριστεί αν παροχή ιατρικών ή παραϊατρικών υπηρεσιών πρέπει να απαλλαγεί από τον ΦΠΑ είναι ο σκοπός αυτός [πρβλ. απόφαση της 5ης Μαρτίου 2020, X (Απαλλαγή από τον ΦΠΑ για τηλεφωνικές συμβουλευτικές υπηρεσίες), C‑48/19 , EU:C:2020:169 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία], μολονότι τούτο δεν σημαίνει κατ’ ανάγκην ότι ο θεραπευτικός σκοπός μιας παροχής υπηρεσιών επιδέχεται ιδιαίτερα στενή ερμηνεία (αποφάσεις της 10ης Ιουνίου 2010, Future Health Technologies, C‑86/09 , EU:C:2010:334 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία, και της 21ης Μαρτίου 2013, PFC Clinic, C‑91/12 , EU:C:2013:198 , σκέψη ). Επομένως, οι υπηρεσίες ιατρικού ή παραϊατρικού χαρακτήρα που παρέχονται με σκοπό την προστασία της υγείας των προσώπων, περιλαμβανομένης της διατήρησης ή της αποκατάστασής της, μπορούν να τυγχάνουν της απαλλαγής του άρθρου 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας 2006/112 [απόφαση της 5ης Μαρτίου 2020, X (Απαλλαγή από τον ΦΠΑ για τηλεφωνικές συμβουλευτικές υπηρεσίες), C‑48/19 , EU:C:2020:169 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία]. Επομένως, η απαλλαγή που προβλέπεται στο άρθρο 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας 2006/112 προϋποθέτει ότι πληρούνται δύο προϋποθέσεις, εκ των οποίων η πρώτη αφορά τον σκοπό της επίμαχης υπηρεσίας, όπως υπομνήσθηκε στις σκέψεις 24 έως 26 της παρούσας αποφάσεως, και η δεύτερη αφορά την παροχή της υπηρεσίας αυτής στο πλαίσιο της ασκήσεως ιατρικών και παραϊατρικών επαγγελμάτων, όπως αυτά καθορίζονται από το οικείο κράτος μέλος. Όσον αφορά τη δεύτερη προϋπόθεση, πρέπει να εξεταστεί αν, όπως επισημαίνουν η Πορτογαλική Κυβέρνηση και η Επιτροπή, μια υπηρεσία διατροφικής παρακολούθησης, όπως η επίμαχη στην κύρια δίκη, η οποία παρέχεται από πιστοποιημένο και εξουσιοδοτημένο προς τούτο επαγγελματία σε χώρους αθλητικών εγκαταστάσεων και, ενδεχομένως, στο πλαίσιο προγραμμάτων που περιλαμβάνουν και υπηρεσίες που αφορούν τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας, ορίζεται, από το δίκαιο του οικείου κράτους μέλους (απόφαση της 27ης Ιουνίου 2019, Belgisch Syndicaat van Chiropraxie κ.λπ., C‑597/17 , EU:C:2019:544 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία), ως παρεχόμενη στο πλαίσιο άσκησης ιατρικού ή παραϊατρικού επαγγέλματος. Από τα στοιχεία που περιλαμβάνονται στην απόφαση περί παραπομπής, τα οποία διευκρινίζονται με τις παρατηρήσεις της Πορτογαλικής Κυβέρνησης, προκύπτει ότι η επίμαχη υπηρεσία παρεχόταν μέσω προσώπου το οποίο διέθετε τα προσόντα που απαιτούνταν για την άσκηση παραϊατρικού επαγγέλματος, όπως αυτό ορίζεται από το οικείο κράτος μέλος, πράγμα το οποίο εναπόκειται στο αιτούν δικαστήριο να εξακριβώσει. Αν υποτεθεί ότι τούτο αληθεύει εν προκειμένω, πρέπει να ληφθεί υπόψη ο σκοπός της παροχής μιας υπηρεσίας όπως η επίμαχη στην υπόθεση της κύριας δίκης, ο οποίος αντιστοιχεί στην πρώτη προϋπόθεση του άρθρου 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας 2006/112. Συναφώς, δεν πρέπει να λησμονείται, στο πλαίσιο της εξέτασης του σκοπού αυτού, ότι οι απαλλαγές του άρθρου 132 της εν λόγω οδηγίας εντάσσονται στο κεφάλαιο 2 του τίτλου IX, το οποίο επιγράφεται «Απαλλαγές ορισμένων δραστηριοτήτων γενικού συμφέροντος». Επομένως, μια δραστηριότητα δεν μπορεί να απαλλάσσεται, κατά παρέκκλιση από τη γενική αρχή κατά την οποία ο ΦΠΑ επιβάλλεται σε κάθε παροχή υπηρεσιών που πραγματοποιείται εξ επαχθούς αιτίας από υποκείμενο στον φόρο (αποφάσεις της 21ης Μαρτίου 2013, PFC Clinic, C‑91/12 , EU:C:2013:198 , σκέψη , και της 21ης Σεπτεμβρίου 2017, Επιτροπή κατά Γερμανίας, C‑616/15 , EU:C:2017:721 , σκέψη ), αν δεν ανταποκρίνεται στον εν λόγω σκοπό γενικού συμφέροντος, ο οποίος είναι κοινός για όλες τις απαλλαγές του εν λόγω άρθρου 132. Συναφώς, δεν αμφισβητείται ότι μια υπηρεσία διατροφικής παρακολούθησης η οποία παρέχεται εντός αθλητικής εγκαταστάσεως μπορεί, θεωρούμενη μεσοπρόθεσμα και μακροπρόθεσμα ή πολύ γενικώς, να αποτελεί μέσο πρόληψης ορισμένων ασθενειών, όπως η παχυσαρκία. Εντούτοις, επιβάλλεται η διαπίστωση ότι το ίδιο ισχύει και για αυτή καθεαυτήν την άθληση, της οποίας ο ρόλος είναι αναγνωρισμένος όσον αφορά, παραδείγματος χάριν, την ελάττωση του κινδύνου εμφάνισης καρδιαγγειακών παθήσεων. Επομένως, μια τέτοια υπηρεσία επιτελεί, καταρχήν, υγειονομικό σκοπό, αλλά όχι ή, τουλάχιστον, όχι κατ’ ανάγκην θεραπευτικό σκοπό. Επομένως, ελλείψει ενδείξεως περί του ότι παρέχεται με σκοπό την πρόληψη, τη διάγνωση, τη θεραπεία ασθενείας και την αποκατάσταση της υγείας και, επομένως, με θεραπευτικό σκοπό, κατά την έννοια της νομολογίας που μνημονεύεται στις σκέψεις 24 και 26 της παρούσας αποφάσεως, πράγμα το οποίο εναπόκειται στο αιτούν δικαστήριο να εξακριβώσει, μια υπηρεσία διατροφικής παρακολούθησης, όπως η παρασχεθείσα στην υπόθεση της κύριας δίκης, δεν πληροί το κριτήριο της δραστηριότητας γενικού συμφέροντος το οποίο είναι κοινό για όλες τις απαλλαγές του άρθρου 132 της οδηγίας 2006/112 και, κατά συνέπεια, δεν εμπίπτει στην απαλλαγή που προβλέπεται στο άρθρο 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της εν λόγω οδηγίας, οπότε υπόκειται, καταρχήν, στον ΦΠΑ. Η ερμηνεία αυτή δεν αντιβαίνει στην αρχή της φορολογικής ουδετερότητας, η οποία απαγορεύει, ειδικότερα, τη διαφορετική από απόψεως ΦΠΑ μεταχείριση δύο παραδόσεων αγαθών ή δύο παροχών υπηρεσιών που από τη σκοπιά του καταναλωτή είναι πανομοιότυπες ή παρόμοιες και ικανοποιούν τις ίδιες ανάγκες του καταναλωτή, και βρίσκονται, ως εκ τούτου, σε ανταγωνισμό μεταξύ τους (πρβλ. απόφαση της 17ης Δεκεμβρίου 2020, WEG Tevesstraße, C‑449/19 , EU:C:2020:1038 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία), δεδομένου ότι, λαμβανομένου υπόψη του σκοπού τον οποίο επιδιώκει το άρθρο 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας 2006/112, οι υπηρεσίες διατροφικής παρακολούθησης οι οποίες παρέχονται για θεραπευτικούς σκοπούς και οι υπηρεσίες διατροφικής παρακολούθησης που δεν παρέχονται για τέτοιους σκοπούς δεν μπορούν να θεωρηθούν πανομοιότυπες ή παρόμοιες από τη σκοπιά του καταναλωτή και δεν ικανοποιούν τις ίδιες ανάγκες του τελευταίου. Οποιαδήποτε άλλη ερμηνεία θα είχε ως συνέπεια τη διεύρυνση του πεδίου εφαρμογής της απαλλαγής του άρθρου 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας 2006/112 πέραν της ratio legis που συνάγεται από το γράμμα της διατάξεως αυτής και τον τίτλο του κεφαλαίου 2 του τίτλου IX της οδηγίας. Πράγματι, κάθε υπηρεσία η οποία παρέχεται στο πλαίσιο της ασκήσεως ιατρικού ή παραϊατρικού επαγγέλματος, η οποία έχει ως πολύ έμμεση ή και απώτερη συνέπεια την πρόληψη ορισμένων παθήσεων, θα ενέπιπτε στην απαλλαγή που προβλέπεται στη διάταξη αυτή, πράγμα το οποίο δεν ανταποκρίνεται στην πρόθεση του νομοθέτη της Ένωσης και στην απαίτηση στενής ερμηνείας της απαλλαγής αυτής, η οποία υπομνήσθηκε στη σκέψη 22 της παρούσας αποφάσεως. Όπως επισήμανε και η γενική εισαγγελέας στο σημείο 61 των προτάσεών της, η απλώς υποθετική σύνδεση με μια πάθηση, χωρίς συγκεκριμένο κίνδυνο βλάβης της υγείας, δεν αρκεί εν προκειμένω. Κατόπιν των ανωτέρω, συνάγεται το συμπέρασμα ότι, υπό την επιφύλαξη της εξακριβώσεως από το αιτούν δικαστήριο, υπηρεσία διατροφικής παρακολούθησης η οποία παρέχεται υπό συνθήκες όπως οι επίμαχες στην κύρια δίκη δεν μπορεί να εμπίπτει στο πεδίο εφαρμογής της απαλλαγής του άρθρου 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας 2006/112. Επομένως, παρέλκει η απάντηση στο δεύτερο προδικαστικό ερώτημα. Όσον αφορά το πρώτο προδικαστικό ερώτημα, δεν αποκλείεται, λαμβανομένου υπόψη του ότι μια τέτοια υπηρεσία είναι φορολογητέα, το αιτούν δικαστήριο να εκτιμήσει ότι το ζήτημα κατά πόσον η υπηρεσία αυτή είναι ανεξάρτητη από τις υπηρεσίες διατήρησης της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας παραμένει σημαντικό για τον καθορισμό της φορολογικής μεταχείρισης καθεμίας από τις υπηρεσίες αυτές. Υπενθυμίζεται, συναφώς, ότι, μολονότι στο πλαίσιο της διαδικασίας του άρθρου 267 ΣΛΕΕ η οποία στηρίζεται σε σαφή διάκριση των λειτουργιών μεταξύ των εθνικών δικαστηρίων και του Δικαστηρίου, εναπόκειται στα εν λόγω δικαστήρια, τα οποία είναι τα μόνα αρμόδια, μεταξύ άλλων, να διαπιστώνουν και να εκτιμούν τα πραγματικά περιστατικά, να κρίνουν, ειδικότερα, αν μια υπηρεσία διατροφικής παρακολούθησης η οποία παρέχεται υπό συνθήκες όπως αυτές της υποθέσεως της κύριας δίκης συνιστά παροχή υπηρεσιών ανεξάρτητη από τις υπηρεσίες που αφορούν τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας και να διατυπώσουν συναφώς οποιαδήποτε οριστική εκτίμηση όσον αφορά τα πραγματικά περιστατικά (απόφαση της 19ης Δεκεμβρίου 2018, Mailat, C‑17/18 , EU:C:2018:1038 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία), το Δικαστήριο μπορεί να παράσχει στα εν λόγω δικαστήρια όλα τα σχετικά με το δίκαιο της Ένωσης ερμηνευτικά στοιχεία τα οποία μπορούν να είναι χρήσιμα για την εκδίκαση στης υποθέσεως της οποίας έχουν επιληφθεί (απόφαση της 17ης Ιανουαρίου 2013, BGŻ Leasing, C‑224/11 , EU:C:2013:15 , σκέψη ). Υπό το πρίσμα αυτό, επιβάλλονται οι ακόλουθες παρατηρήσεις. Από τη νομολογία του Δικαστηρίου προκύπτει ότι, στην περίπτωση που μια οικονομική δραστηριότητα αποτελείται από σύνολο στοιχείων και πράξεων, πρέπει να ληφθούν υπόψη όλες οι συνθήκες υπό τις οποίες διεξάγεται η εν λόγω δραστηριότητα προκειμένου να κριθεί αν προκύπτουν εντεύθεν μία ή περισσότερες παροχές υπηρεσιών (πρβλ. απόφαση της 25ης Φεβρουαρίου 1999, CPP, C‑349/96 , EU:C:1999:93 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία), με τη διευκρίνιση ότι, κατά κανόνα, κάθε παροχή υπηρεσίας πρέπει να θεωρείται ως αυτοτελής και ανεξάρτητη, όπως απορρέει από το άρθρο 1, παράγραφος 2, δεύτερο εδάφιο, της οδηγίας 2006/112 [απόφαση της 2ας Ιουλίου 2020, Blackrock Investment Management (UK), C‑231/19 , EU:C:2020:513 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία]. Ωστόσο, κατ’ εξαίρεση από τον κανόνα αυτόν, πρώτον, η πράξη που αποτελείται από μία μόνον παροχή σε οικονομικό επίπεδο δεν πρέπει να κατακερματίζεται τεχνητά, ώστε να μη αλλοιωθεί η λειτουργικότητα του συστήματος του ΦΠΑ. Ακριβώς για τον λόγο αυτόν, ενιαία παροχή υφίσταται όταν περισσότερα στοιχεία ή ενέργειες του υποκειμένου στον φόρο με αποδέκτη τον πελάτη συνδέονται τόσο στενά μεταξύ τους ώστε αντικειμενικά να αποτελούν μία αδιάσπαστη οικονομική παροχή, της οποίας ο κατακερματισμός θα ήταν τεχνητός [απόφαση της 2ας Ιουλίου 2020, Blackrock Investment Management (UK), C‑231/19 , EU:C:2020:513 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία]. Προς τούτο, όπως επισήμανε η γενική εισαγγελέας στα σημεία 22 έως 33 των προτάσεών της, πρέπει να προσδιοριστούν τα χαρακτηριστικά στοιχεία της επίμαχης πράξεως (αποφάσεις της 29ης Μαρτίου 2007, Aktiebolaget NN, C‑111/05 , EU:C:2007:195 , σκέψη , και της 18ης Ιανουαρίου 2018, Stadion Amsterdam, C‑463/16 , EU:C:2018:22 , σκέψη ) από την άποψη του μέσου καταναλωτή (απόφαση της 19ης Ιουλίου 2012, Deutsche Bank, C‑44/11 , EU:C:2012:484 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία). Το σύνολο των στοιχείων τα οποία χρησιμοποιούνται για τον σκοπό αυτόν περιλαμβάνει διάφορα επιμέρους στοιχεία, εκ των οποίων τα μεν, τα οποία είναι διανοητικά και έχουν καθοριστική σημασία, αποσκοπούν στη διαπίστωση του αδιάσπαστου ή μη χαρακτήρα των στοιχείων της επίμαχης πράξης (απόφαση της 28ης Φεβρουαρίου 2019, Sequeira Mesquita, C‑278/18 , EU:C:2019:160 , σκέψη ) και του οικονομικού σκοπού της, ενιαίου ή μη [απόφαση της 2ας Ιουλίου 2020, Blackrock Investment Management (UK), C‑231/19 , EU:C:2020:513 , σκέψη ], ενώ τα δε, τα οποία είναι υλικά και στερούνται καθοριστικής σημασίας (πρβλ. απόφαση της 25ης Φεβρουαρίου 1999, CPP, C‑349/96 , EU:C:1999:93 , σκέψη ), χρησιμοποιούνται, εφόσον χρειάζεται, για τη στήριξη της ανάλυσης των πρώτων, όπως π.χ. η χωριστή (απόφαση της 17ης Ιανουαρίου 2013, BGŻ Leasing, C‑224/11 , EU:C:2013:15 , σκέψη ) ή κοινή (απόφαση της 8ης Δεκεμβρίου 2016, Stock ’94, C‑208/15 , EU:C:2016:936 , σκέψη ) πρόσβαση στις επίμαχες υπηρεσίες ή η ύπαρξη ενιαίας (διάταξη της 19ης Ιανουαρίου 2012, Purple Parking και Airparks Services, C‑117/11 , μη δημοσιευθείσα, EU:C:2012:29 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία) ή χωριστής τιμολόγησης (απόφαση της 18ης Ιανουαρίου 2018, Stadion Amsterdam, C‑463/16 , EU:C:2018:22 , σκέψη ). Δεύτερον, μια οικονομική πράξη συνιστά ενιαία παροχή όταν πρέπει να θεωρηθεί ότι περισσότερα στοιχεία αποτελούν την κύρια παροχή, ενώ, αντιστρόφως, άλλα στοιχεία πρέπει να λογισθούν ως μία ή περισσότερες παρεπόμενες παροχές, υποκείμενες στην ίδια φορολογική μεταχείριση με την κύρια παροχή [απόφαση της 2ας Ιουλίου 2020, Blackrock Investment Management (UK), C‑231/19 , EU:C:2020:513 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία]. Από τη νομολογία του Δικαστηρίου προκύπτει ότι το πρώτο κριτήριο που πρέπει να ληφθεί υπόψη συναφώς είναι η απουσία αυτοτελούς σκοπού της παροχής από τη σκοπιά του μέσου καταναλωτή. Ειδικότερα, μια παροχή πρέπει να θεωρηθεί ως παρεπόμενη κύριας παροχής, όταν δεν συνιστά αυτοσκοπό για τους πελάτες, αλλά το μέσο για να απολαύσουν υπό τις καλύτερες συνθήκες την κύρια υπηρεσία του παρέχοντος υπηρεσίες [απόφαση της 2ας Ιουλίου 2020, Blackrock Investment Management (UK), C‑231/19 , EU:C:2020:513 , σκέψη και εκεί μνημονευόμενη νομολογία]. Το δεύτερο κριτήριο, το οποίο αποτελεί στην πραγματικότητα μια ένδειξη του πρώτου, αφορά τη συνεκτίμηση της αξίας καθεμίας από τις παροχές που συνθέτουν την οικονομική πράξη, από την οποία προκύπτει ότι η μία αξία είναι ελάχιστη, ή και ασήμαντη, σε σχέση με την άλλη (πρβλ. απόφαση της 22ας Οκτωβρίου 1998, Madgett και Baldwin, C‑308/96 και C‑94/97 , EU:C:1998:496 , σκέψη ). Τρίτον, όπως επισήμανε η γενική εισαγγελέας στο σημείο 44 των προτάσεών της, δυνάμει της οδηγίας 2006/112, οι «στενά συνδεόμενες» με απαλλασσόμενη υπηρεσία πράξεις υπάγονται στην απαλλαγή που προβλέπει η εν λόγω οδηγία προκειμένου να διασφαλιστεί η πλήρης αποτελεσματικότητα της απαλλαγής αυτής. Εντούτοις, λαμβανομένων υπόψη των εκτιμήσεων που περιλαμβάνονται στις σκέψεις 30 και 31 της παρούσας αποφάσεως, το τρίτο αυτό είδος εξαιρέσεως από τον γενικό κανόνα κατά τον οποίο κάθε παροχή πρέπει να θεωρείται ως αυτοτελής και ανεξάρτητη παροχή δεν έχει εφαρμογή σε υπηρεσία διατροφικής παρακολούθησης όπως αυτή που παρέχεται στην υπόθεση της κύριας δίκης. Επομένως, η εξέταση αυτού του είδους της εξαιρέσεως μπορεί να παραλειφθεί. Όσον αφορά τη δυνατότητα εφαρμογής, σε υπηρεσίες όπως οι επίμαχες στην κύρια δίκη, του πρώτου είδους εξαιρέσεως, περί της οποίας γίνεται λόγος στη σκέψη 38 της παρούσας αποφάσεως, από την ανάγνωση της αποφάσεως περί παραπομπής μπορεί να διαπιστωθεί ότι η προσφεύγουσα της κύριας δίκης ασκεί, κυρίως, τη δραστηριότητα της διαχείρισης και εκμετάλλευσης αθλητικών εγκαταστάσεων, καθώς και δραστηριότητες σχετικές με τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας, και ότι παρέσχε, απασχολώντας επαγγελματία με τα κατάλληλα προσόντα και δεόντως πιστοποιημένο προς τούτο, υπηρεσίες διατροφικής παρακολούθησης στους χώρους της. Επιπλέον, από τα στοιχεία που παρέσχε το αιτούν δικαστήριο προκύπτει ότι οι επιμέρους αυτές υπηρεσίες τις οποίες παρείχε η προσφεύγουσα της κύριας δίκης τιμολογούνταν χωριστά και ότι οι πελάτες μπορούσαν να επιλέγουν ορισμένες μόνον από αυτές, χωρίς να χρησιμοποιούν τις άλλες. Επομένως, υπό την επιφύλαξη της εξακριβώσεως από το αιτούν δικαστήριο, προκύπτει ότι οι υπηρεσίες που αφορούν τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας, αφενός, και τη διατροφική παρακολούθηση, αφετέρου, όπως παρέχονται από την προσφεύγουσα της κύριας δίκης, δεν συνδέονται άρρηκτα μεταξύ τους κατά την έννοια της νομολογίας που υπομνήσθηκε στις σκέψεις 38 και 39 της παρούσας αποφάσεως. Επομένως, πρέπει να γίνει καταρχήν δεκτό ότι παροχές όπως οι επίμαχες στην κύρια δίκη δεν συνιστούν ενιαία σύνθετη παροχή. Όσον αφορά τη δυνατότητα εφαρμογής σε παροχές υπηρεσιών, όπως οι επίμαχες στην κύρια δίκη, του δευτέρου είδους εξαιρέσεως, περί της οποίας γίνεται λόγος στις σκέψεις 40 έως 42 της παρούσας αποφάσεως, πρέπει, εν προκειμένω, να επισημανθεί, αφενός, ο αυτοτελής σκοπός της υπηρεσίας διαιτητικής παρακολούθησης από τη σκοπιά του μέσου καταναλωτή. Ακόμη και αν οι υπηρεσίες της διαιτητικής παρακολούθησης παρέχονταν ή μπορούσαν να παρασχεθούν στις ίδιες αθλητικές εγκαταστάσεις με αυτές όπου παρέχονται οι υπηρεσίες που αφορούν τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας, γεγονός παραμένει ότι ο σκοπός των πρώτων δεν έχει σχέση με τη σωματική άσκηση, αλλά με την υγεία και την αισθητική, παρά το γεγονός ότι η διατροφική πειθαρχία μπορεί να συμβάλει στις αθλητικές επιδόσεις. Αφετέρου, όπως επισήμανε η γενική εισαγγελέας στο σημείο 56 των προτάσεών της, στην υπόθεση της κύριας δίκης, σύμφωνα με την τιμολόγηση της προσφεύγουσας, το 40 % του συνολικού μηνιαίου αντιτίμου που έπρεπε να καταβάλει ο πελάτης αναλογούσε στις διατροφικές συμβουλές, ποσοστό το οποίο, προδήλως, δεν μπορεί να χαρακτηρισθεί ως ελάχιστο ή, κατά μείζονα λόγο, ασήμαντο. Επομένως, οι υπηρεσίες διαιτητικής παρακολούθησης, όπως οι επίμαχες στην κύρια δίκη, δεν μπορούν να θεωρηθούν παρεπόμενες σε σχέση με τις κύριες, οι οποίες συνίστανται σε υπηρεσίες που αφορούν τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματική ευεξίας. Εξ αυτού συνάγεται ότι, υπό την επιφύλαξη της εξακριβώσεως από το αιτούν δικαστήριο, παροχές όπως οι επίμαχες στην υπόθεση της κύριας δίκης πρέπει να θεωρούνται αυτοτελείς και ανεξάρτητες μεταξύ τους για τους σκοπούς της εφαρμογής του άρθρου 2, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας 2006/112. Κατόπιν των ανωτέρω σκέψεων, στα υποβληθέντα προδικαστικά ερωτήματα πρέπει να δοθεί η απάντηση ότι η οδηγία 2006/112 έχει την έννοια ότι, υπό την επιφύλαξη της εξακριβώσεως από το αιτούν δικαστήριο, υπηρεσία διατροφικής παρακολούθησης η οποία παρέχεται από πιστοποιημένο και εξουσιοδοτημένο επαγγελματία σε χώρους αθλητικών εγκαταστάσεων και, ενδεχομένως, στο πλαίσιο προγραμμάτων που περιλαμβάνουν και υπηρεσίες σχετικές με τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας συνιστά αυτοτελή και ανεξάρτητη παροχή υπηρεσιών και δεν μπορεί να εμπίπτει στην απαλλαγή του άρθρου 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας αυτής. Επί των δικαστικών εξόδων Δεδομένου ότι η παρούσα διαδικασία έχει ως προς τους διαδίκους της κύριας δίκης τον χαρακτήρα παρεμπίπτοντος που ανέκυψε ενώπιον του αιτούντος δικαστηρίου, σ’ αυτό εναπόκειται να αποφανθεί επί των δικαστικών εξόδων. Τα έξοδα στα οποία υποβλήθηκαν όσοι υπέβαλαν παρατηρήσεις στο Δικαστήριο, πλην των ως άνω διαδίκων, δεν αποδίδονται. Για τους λόγους αυτούς, το Δικαστήριο (τρίτο τμήμα) αποφαίνεται: H οδηγία 2006/112/ΕΚ του Συμβουλίου, της 28ης Νοεμβρίου 2006, σχετικά με το κοινό σύστημα φόρου προστιθέμενης αξίας, έχει την έννοια ότι, υπό την επιφύλαξη της εξακριβώσεως από το αιτούν δικαστήριο, υπηρεσία διατροφικής παρακολούθησης η οποία παρέχεται από πιστοποιημένο και εξουσιοδοτημένο επαγγελματία σε χώρους αθλητικών εγκαταστάσεων και, ενδεχομένως, στο πλαίσιο προγραμμάτων που περιλαμβάνουν και υπηρεσίες σχετικές με τη διατήρηση της φυσικής κατάστασης και της σωματικής ευεξίας συνιστά αυτοτελή και ανεξάρτητη παροχή υπηρεσιών και δεν μπορεί να εμπίπτει στην απαλλαγή του άρθρου 132, παράγραφος 1, στοιχείο γʹ, της οδηγίας αυτής. (υπογραφές) ( *1 ) Γλώσσα διαδικασίας: η πορτογαλική.

61988CJ0167

pt

Fundamentação jurídica do acórdão 1 Por decisão de 22 de Abril de 1988, que deu entrada no Tribunal de Justiça em 13 de Junho seguinte, o Conseil d' État da República Francesa colocou, ao abrigo do artigo 177.° do Tratado CEE, uma questão prejudicial relativa à validade de regulamentos agrícolas comunitários. 2 Esta questão foi suscitada num recurso em que a Association générale des producteurs de blé et autres céréales, com sede em Paris (a seguir "AGPB"), pediu ao Conseil d' État para anular a decisão do Office interprofessionnel des céréales (a seguir "ONIC") que aplicou, por força de regulamentos agrícolas comunitários, uma percentagem de redução de 88,23% às quantidades de trigo mole propostas à intervenção pelos produtores franceses. 3 O artigo 8.° do Regulamento n.° 2727/75 do Conselho, de 29 de Outubro de 1975, que estabelece a organização comum de mercado no sector dos cereais (JO L 281, p. 1; EE 03 F9 p. 13), na redacção dada pelo Regulamento n.° 1143/76, de 17 de Maio de 1976 (JO L 130, p. 1; EE 03 F10 p. 90) prevê, por um lado, no seu n.° 1, a possibilidade de adoptar medidas particulares de intervenção relativamente aos cereais para os quais existe em determinadas regiões da Comunidade um risco de entrega maciça à intervenção, e abre, por outro lado, no n.° 2, a possibilidade de decidir medidas especiais de intervenção a fim de apoiar o desenvolvimento do mercado de trigo mole panificável em relação ao nível do seu preço de referência comunitário. 4 O Regulamento n.° 1146/76 do Conselho, de 17 de Maio de 1976, relativo às medidas especiais e específicas de intervenção no sector dos cereais (JO L 130, p. 9; EE 03 F10 p. 96) adoptado por aplicação do n.° 3, do artigo 8.°, do já citado Regulamento n.° 2727/75, refere no artigo 1.° que as medidas especiais de intervenção podem ser tomadas quando, numa ou em várias regiões da Comunidade, a evolução dos preços do mercado revele uma quebra ou acuse um enfraquecimento que, tendo em conta o volume da colheita ou das reservas regionais e a sua situação geográfica, ameace obrigar os organismos de intervenção a efectuarem compras importantes à intervenção. 5 Nos termos do n.° 4, do artigo 8.°, do já citado Regulamento n.° 2727/75, a Comissão adoptou o Regulamento n.° 1629/77, de 20 de Julho de 1977, que contém regras de aplicação de medidas especiais de intervenção destinadas a apoiar o desenvolvimento do mercado de trigo mole panificável (JO L 181, p. 26; EE 03 F12 p. 245). 6 O artigo 2.° deste regulamento define os critérios de apreciação mediante os quais estas últimas podem ser adoptadas, a saber: - situação e perspectivas de evolução das disponibilidades de cereais no mercado da Comunidade, - perspectivas de importação de cereais e de exportação de trigo mole, - evolução dos preços do trigo mole panificável nas praças mais representativas da Comunidade. 7 Nos termos do artigo 3.° do mesmo regulamento, as medidas especiais devem, nomeadamente, precisar a qualidade e quantidade de cereais a que se referem, o campo de aplicação geográfico e eventualmente a duração da aplicação da medida. 8 Com base nessas disposições, a Comissão adoptou o Regulamento n.° 400/86, de 21 de Fevereiro de 1986, relativo à aplicação de uma medida especial de intervenção para o trigo mole de qualidade panificável (JO L 45, p. 22). Nos termos do artigo 1.° deste regulamento, os organismos de intervenção nacionais compram as quantidades de trigo mole que lhes são propostas ao preço de intervenção aplicável para a campanha de 1985-1986, aumentado de 5%, até ao limite das quantidades determinadas por Estado-membro, ou seja, nomeadamente, 1 000 000 de toneladas para a República Federal da Alemanha e 200 000 toneladas para a República Francesa. Segundo o n.° 1 do artigo 3.° do já citado regulamento, quando a quantidade global proposta excede a quantidade prevista os Estados-membros em causa fixam, sem demora, a percentagem de redução a aplicar às propostas recebidas. 9 Tendo a quantidade total que os produtores franceses propuseram, nos termos da medida especial de intervenção prevista pelo Regulamento n.° 400/86, atingido 1 699 740 toneladas, a ONIC, nos termos do artigo 3.° deste regulamento, teve de fixar a percentagem de redução de 88,23% aplicável a todas as propostas. Ao invés, as quantidades propostas na República Federal da Alemanha levaram o organismo de intervenção deste Estado a fixar uma percentagem de redução de 2,55%. 10 A AGPB recorreu para o Conseil d' État da decisão da ONIC, alegando que a medida especial de intervenção criada pelo Regulamento n.° 400/86 violava o princípio da não discriminação consagrado nos artigos 7.° e 40.°, n.° 3, do Tratado CEE e, a ser julgada conforme às disposições da organização comum de mercado dos cereais, estas devem, igualmente, ser declaradas inválidas tendo em consideração o mesmo princípio. Em qualquer caso, o Regulamento n.° 400/86 não foi, correctamente, fundamentado. 11 Considerando que esta impugnação tinha viabilidade, o Conseil d' État decidiu suspender a instância até que o Tribunal de Justiça se pronunciasse, a título prejudicial, sobre a questão: "O Regulamento n.° 400/86, da Comissão das Comunidades Europeias, de 21 de Fevereiro de 1986, bem como os regulamentos n.os 2727/75 do Conselho, de 29 de Outubro de 1975, 1146/76 do Conselho, de 17 de Maio de 1976, e 1629/77, da Comissão, de 20 de Julho de 1977, violam o disposto nos artigos 7.°, 40.° n.° 3, e 190.° do Tratado que institui a Comunidade Económica Europeia?". 12 Para mais ampla exposição do enquadramento jurídico e dos factos do litígio no processo principal, da tramitação, bem como das observações escritas apresentadas em Tribunal, remete-se para o relatório para audiência. Estes elementos apenas serão adiante retomados na medida do necessário para a fundamentação da decisão do Tribunal. 13 Resulta dos fundamentos do acórdão de reenvio que o órgão jurisdicional nacional pede, em substância, ao Tribunal de Justiça que se pronuncie quanto à validade do já citado Regulamento n.° 400/86, e, na medida do necessário à solução deste problema, sobre a validade do n.° 2 do artigo 8.° do Regulamento n.° 2727/75, modificado, do artigo 2.° do já citado Regulamento n.° 1146/76, e do artigo 3.° do Regulamento n.° 1629/77, do qual, segundo a AGPB procede o Regulamento n.° 400/86. 14 A fim de dar uma resposta útil ao órgão jurisdicional nacional deve responder-se à questão prévia de saber se a Comissão era, pelo menos, competente, nos termos do Regulamento n.° 2727/75 modificado, para adoptar medidas especiais de intervenção diferenciadas em função dos Estados-membros abrangidos. Quanto à competência da Comissão 15 Segundo jurisprudência constante do Tribunal de Justiça (ver nomeadamente acórdão de 11 de Março de 1987, Rau e outros/Comissão, processos apensos 279, 280, 285 e 286/84, Colect. p. 1069) a competência de execução reconhecida à Comissão em matéria de política agrícola comum deve ser extensivamente interpretada. Uma vez que só a Comissão se encontra em condições de seguir de forma constante e atenta a evolução dos mercados agrícolas e de agir com a urgência exigida pela situação, pode o Conselho ser conduzido, neste domínio, a conferir-lhe amplos poderes de apreciação e de acção. Assim sendo, os limites daquela competência devem ser analisados tendo em atenção designadamente os objectivos gerais e essenciais da organização comum de mercado. 16 Não parece que a diferenciação das medidas especiais de intervenção em função da evolução eventualmente divergente dos preços de mercado do trigo mole panificável nos diferentes Estados-membros seja incompatível com o objectivo visado por tais medidas, a saber, a manutenção desses preços em relação ao preço de referência comunitário único. 17 De facto, se o Regulamento n.° 2727/75, modificado, como o indica o terceiro considerando do Regulamento n.° 1143/76, suprimiu a regionalização para o trigo mole para a substituir por um regime de intervenção a um nível de preço único para a Comunidade, não resulta da economia destas disposições que tenha, todavia, excluído a possibilidade de a Comissão adoptar medidas especiais de intervenção diferenciadas por Estado-membro. 18 Pelo contrário, resulta do oitavo considerando do já citado Regulamento n.° 1143/76, que o Conselho previu a adopção de medidas de intervenção tanto particulares como especiais salientando que em certas regiões da Comunidade, circunstâncias particulares, podem provocar momentaneamente uma evolução dos preços de mercado diferente da que se observa no resto da Comunidade. 19 Nestas condições, o artigo 8.° do Regulamento n.° 2727/75, modificado, não pode ser considerado como pretendendo excluir a possibilidade, para a Comissão, de adoptar medidas especiais diferenciadas por Estado-membro, se bem que tal possibilidade só tenha sido expressamente prevista relativamente a medidas particulares. 20 Aliás, tal exclusão obrigaria a Comissão a adoptar medidas especiais aplicáveis ao conjunto da Comunidade e impedi-la-ia assim de adaptar as medidas de sustentação dos preços às necessidades específicas reais dos mercados nacionais abrangidos, quando o princípio da proporcionalidade exige que os actos das instituições comunitárias não extravasem os limites do adequado e necessário para atingir o escopo visado. 21 Daí decorre que a Comissão era competente quer para prever, no artigo 3.° do já citado Regulamento n.° 1629/77, a possibilidade de diferenciação geográfica das medidas especiais, como para adoptar, concretamente, no já citado Regulamento n.° 400/86, a medida especial diferenciada impugnada perante o órgão jurisdicional nacional. Quanto à violação do princípio de não discriminação 22 Cabe analisar se o Regulamento n.° 2727/75, modificado, não é contrário ao princípio da não discriminação ao permitir à Comissão adoptar medidas especiais diferenciadas. 23 O Tribunal já declarou (ver nomeadamente acórdão de 17 de Junho de 1987, Frico, 424 e 425/85, Colect. p. 2755) que a proibição de discriminação enunciada no n.° 3, segundo parágrafo, do artigo 40.°, do Tratado, enquanto expressão específica do princípio geral da igualdade não se opõe a que situações comparáveis sejam tratadas diferentemente quando esse tratamento for objectivamente justificado. 24 O Tribunal considerou, em particular (ver acórdão de 11 de Julho 1974, Union des minotiers de la Champagne/Governo francês, 11/74, Recueil, p. 877) que o regime de preços de intervenção regionalizados por zona de produção, em vigor antes da instauração do sistema de preço comunitário único, não é discriminatório, enquanto determinado em função de critérios objectivos próprios para a regulamentação comum do mercado. 25 Ora, não se pode considerar que o Conselho não aplicou um critério objectivo ao autorizar a Comissão, pelo Regulamento n.° 2727/75, modificado, a adoptar as medidas especiais de intervenção diferenciadas quando os preços de mercados nacionais do trigo mole panificável se arriscam a não se desenvolver normalmente em relação ao nível do preço de referência comunitário. 26 Em consequência, o Regulamento n.° 2727/75, modificado, não contém qualquer discriminação entre produtores da Comunidade, na acepção do artigo 40.°, n.° 3, segundo parágrafo, do Tratado, ou em razão da nacionalidade, na acepção do artigo 7.° do Tratado. 27 Dado que, por outro lado, o artigo 2.° do já citado Regulamento n.° 1146/76 do Conselho não diz respeito à possibilidade de diferenciar por Estado-membro as medidas especiais de intervenção, a sua validade não pode ser posta em questão. 28 Cabe ainda verificar se, por seu turno, a Comissão não violou o princípio de não discriminação ao estabelecer no citado Regulamento n.° 400/86 relativamente às aquisições de trigo mole panificável em regime de intervenção, quotas sensivelmente diferentes para a República Francesa e a República Federal da Alemanha. 29 Importa lembrar que, tratando-se da avaliação de uma situação económica complexa, a Comissão goza, a este propósito, de amplo poder de apreciação e, ao controlar a legalidade do exercício deste poder, o Tribunal deve limitar-se a examinar se o acto cuja validade é impugnada não está, nomeadamente, viciado por erro manifesto de apreciação (ver acórdão de 25 de Janeiro de 1979, Rocke, 98/78, Recueil, p. 69). 30 É certo que a Comissão adoptou a medida em litígio baseando-se essencialmente nas diferenças de preços dos mercados nacionais e de escoamento do trigo mole panificável, verificadas, nomeadamente, entre o mercado francês e o alemão no decurso dos meses que precedem a adopção da referida medida. Na audiência não foi impugnado que as possibilidades de escoamento do trigo mole panificável no mercado francês fossem superiores às observadas no alemão. 31 Aliás, apesar da pequena diferença entre os preços dos mercados alemão e francês, não resulta que a Comissão tenha manifestamente sobrestimado este último para efeitos de repartição das quantidades admitidas à intervenção. Importa salientar, igualmente, que a Comissão alegou, sem ser posta em causa que, em Janeiro de 1986, as autoridades francesas tinham manifestado a intenção de alienar uma parte das quantidades armazenadas de trigo mole panificável detidas pelo organismo de intervenção, de modo que a Comissão pôde, sem cometer erro manifesto, considerar que a necessidade de sustentação dos preços se fazia sentir mais no mercado alemão que no francês. 32 Por último, a baixa do preço do mercado francês e a alta do preço alemão, verificadas após a adopção da medida em litígio, e o afastamento considerável entre as percentagens de admissão de trigo mole panificável à intervenção, verificadas, respectivamente, no mercado francês e alemão, são insuficientes, em si mesmas, para concluir pela invalidade da medida em litígio, tendo presente o carácter complexo das previsões económicas que esta comportava. 33 Assim, a diferença de tratamento operada pelos regulamentos em causa não constitui uma discriminação entre produtores da Comunidade, na acepção do artigo 40.° n.° 3, segundo parágrafo do Tratado, ou em razão da nacionalidade, na acepção do artigo 7.° do Tratado. Quanto à fundamentação do Regulamento n.° 400/86 34 Segundo a jurisprudência constante do Tribunal, confirmada nomeadamente pelo acórdão de 22 de Janeiro de 1986 (Eridania, 250/84, Colect. p. 117), a fundamentação exigida pelo artigo 190.° do Tratado, deve ser adequada à natureza do acto considerado. Deve revelar, de forma clara e inequívoca, o percurso lógico seguido pela autoridade comunitária de que emana o acto, de forma a permitir aos interessados conhecer as razões que determinaram a medida adoptada e possibilitar ao Tribunal o exercício da sua própria fiscalização. Não se pode exigir que a fundamentação dos regulamentos especifique os vários elementos de facto ou de direito, por vezes muito numerosos e complexos, que constituem o objecto dos regulamentos, desde que estes se insiram no quadro sistemático do conjunto de que fazem parte. 35 O já citado Regulamento n.° 400/86, que se insere num contexto normativo de organização comum do mercado de cereais, responde às exigências de fundamentação prescritas pelo Tribunal, uma vez que refere a apreciação feita pela Comissão sobre a situação do mercado bem como os critérios de apreciação essenciais - nível de preços de mercado e possibilidades de escoamento - tomados em consideração para fixar os limites quantitativos de compra diferenciados. 36 Por todas estas razões, deve responder-se que, o exame da questão prejudicial não revelou elementos capazes de afectar a validade dos regulamentos referidos pelo órgão jurisdicional nacional. Decisão sobre as despesas Quanto às despesas 37 As despesas efectuadas pelo Governo francês, o Conselho e a Comissão das Comunidades Europeias, que apresentaram observações ao Tribunal não são reembolsáveis. Revestindo o processo, quanto às partes na causa principal, a natureza de incidente suscitado perante o órgão jurisdicional nacional, compete a este decidir quanto às despesas. Parte decisória Pelos fundamentos expostos, O TRIBUNAL, pronunciando-se sobre a questão submetida pelo Conseil d' État da República Francesa, por decisão de 22 de Abril de 1988, declara: O exame da questão colocada pelo Conseil d' État da República Francesa não revelou elementos capazes de afectar a validade dos regulamentos referidos pelo órgão jurisdicional nacional.

62019CJ0477

de

Das Vorabentscheidungsersuchen betrifft die Auslegung von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Richtlinie 92/43/EWG des Rates vom 21. Mai 1992 zur Erhaltung der natürlichen Lebensräume sowie der wildlebenden Tiere und Pflanzen ( ABl. 1992, L 206, S. 7 , im Folgenden: Habitatrichtlinie). Es ergeht im Rahmen eines Rechtsstreits zwischen IE, einem Dienstnehmer eines Bauträgers, und dem Magistrat der Stadt Wien (Österreich) über das Straferkenntnis des Letzteren, mit dem gegen IE eine Geldstrafe und im Nichteinbringungsfall eine Ersatzfreiheitsstrafe verhängt wurde, weil er im Rahmen eines Bauprojekts die Ruhe- oder Fortpflanzungsstätten der Art Cricetus cricetus (Feldhamster), die zu den in Anhang IV Buchst. a dieser Richtlinie aufgenommenen geschützten Tierarten zählt, beschädigt oder vernichtet haben soll. Rechtlicher Rahmen Unionsrecht Art. 2 der Habitatrichtlinie sieht vor: „(1)   Diese Richtlinie hat zum Ziel, zur Sicherung der Artenvielfalt durch die Erhaltung der natürlichen Lebensräume sowie der wildlebenden Tiere und Pflanzen im europäischen Gebiet der Mitgliedstaaten, für das der Vertrag Geltung hat, beizutragen. (2)   Die aufgrund dieser Richtlinie getroffenen Maßnahmen zielen darauf ab, einen günstigen Erhaltungszustand der natürlichen Lebensräume und wildlebenden Tier- und Pflanzenarten von gemeinschaftlichem Interesse zu bewahren oder wiederherzustellen. (3)   Die aufgrund dieser Richtlinie getroffenen Maßnahmen tragen den Anforderungen von Wirtschaft, Gesellschaft und Kultur sowie den regionalen und örtlichen Besonderheiten Rechnung.“ Art. 12 Abs. 1 dieser Richtlinie legt fest: „Die Mitgliedstaaten treffen die notwendigen Maßnahmen, um ein strenges Schutzsystem für die in Anhang IV Buchstabe a) genannten Tierarten in deren natürlichen Verbreitungsgebieten einzuführen; dieses verbietet: a) alle absichtlichen Formen des Fangs oder der Tötung von aus der Natur entnommenen Exemplaren dieser Arten; b) jede absichtliche Störung dieser Arten, insbesondere während der Fortpflanzungs‑, Aufzucht‑, Überwinterungs- und Wanderungszeiten; c) jede absichtliche Zerstörung oder Entnahme von Eiern aus der Natur; d) jede Beschädigung oder Vernichtung der Fortpflanzungs- oder Ruhestätten.“ Zu den „streng zu schützenden“ Tierarten „von gemeinschaftlichem Interesse“, die in Anhang IV Buchst. a dieser Richtlinie aufgelistet sind, zählt u. a. der Cricetus cricetus (Feldhamster). Österreichisches Recht Das Wiener Naturschutzgesetz vom 31. August 1998 (LGBl. für Wien, 45/1998, im Folgenden: WNSchG) setzt die Habitatrichtlinie für das Land Wien (Österreich) in nationales Recht um. § 10 Abs. 3 Z 4 WNSchG übernimmt den Wortlaut von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie. Er sieht namentlich ein Verbot der Beschädigung oder Vernichtung der Fortpflanzungs- oder Ruhestätten streng geschützter Tiere vor. Die Sanktionen für Verstöße gegen § 10 Abs. 3 Z 4 sind in § 49 Abs. 1 Z 5 WNSchG festgelegt. Nach letzterer Bestimmung ist mit einer Geldstrafe bis zu 21000 Euro, im Nichteinbringungsfall mit Ersatzfreiheitsstrafe bis zu vier Wochen, im Wiederholungsfall mit einer Geldstrafe bis zu 35000 Euro, im Nichteinbringungsfall mit Ersatzfreiheitsstrafe bis zu sechs Wochen, zu bestrafen, wer unter Verstoß gegen § 10 Abs. 3 oder 4 WNSchG Fortpflanzungs- oder Ruhestätten streng geschützter Tiere beschädigt oder vernichtet. Gemäß § 22 Abs. 5 WNSchG kann die zuständige Behörde einzelne Eingriffe bewilligen, wenn die geplante Maßnahme einzeln und auch im Zusammenwirken mit anderen bei der zuständigen Behörde beantragten Maßnahmen keine wesentliche Beeinträchtigung des Schutzzwecks darstellt. Die Anlage zum WNSchG definiert den Cricetus cricetus (Feldhamster) als streng geschützte Tierart. Ausgangsverfahren und Vorlagefragen Ein Bauträger, der Arbeitgeber von IE, entfaltete Bautätigkeiten auf einem Grundstück, auf dem sich der Feldhamster angesiedelt hatte. Die Eigentümerin dieses Grundstücks, der dieser Umstand bekannt war, setzte diesen Bauträger davon in Kenntnis, der vor Beginn der Bauarbeiten einen ökologischen Bausachverständigen bestellte. Dieser kartierte daher die Feldhamsterbaueingänge und ermittelte in einem bestimmten Bereich, ob die Hamsterbaue bewohnt seien oder nicht. Bevor die Bauarbeiten in Angriff genommen wurden, ließ der Bauträger die Grasnarbe abtragen, den Bauplatz frei machen und in unmittelbarer Nähe der Feldhamsterbaueingänge eine Baustraße anlegen (im Folgenden: schädigende Maßnahmen). Insbesondere die Grasnarbenabtragung sollte den auf den Bautätigkeitsflächen siedelnden Feldhamster dazu bewegen, auf die Flächen umzuziehen, die eigens geschützt und für ihn reserviert waren. Eine vorherige Genehmigung der schädigenden Maßnahmen wurde jedoch bei der zuständigen Behörde nicht beantragt und folglich vor Beginn der Bauarbeiten nicht erteilt. Zudem wurden mindestens zwei Hamsterbaueingänge zerstört. Der Magistrat der Stadt Wien ging daher davon aus, dass IE als Dienstnehmer des Bauträgers für die Beschädigung oder Vernichtung der Ruhe- oder Fortpflanzungsstätten des Feldhamsters verantwortlich sei, und verhängte gegen ihn nach § 10 Abs. 3 Z 4 WNSchG eine Geldstrafe, die im Nichteinbringungsfall in eine Ersatzfreiheitsstrafe umgewandelt werden kann. IE reichte Beschwerde beim Verwaltungsgericht Wien (Österreich) ein, mit der er die Verhängung dieser Geldstrafe u. a. mit der Begründung anfocht, dass zum einen die Feldhamsterbaue von diesem zum Zeitpunkt der Durchführung der schädigenden Maßnahmen nicht benutzt worden seien und dass zum anderen diese Maßnahmen nicht zu einer Beschädigung oder Vernichtung der Ruhe- oder Fortpflanzungsstätten dieser Tierart geführt hätten. Das vorlegende Gericht stellt sich in diesem Zusammenhang die Frage nach der Auslegung von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie. Es weist auf die Erforderlichkeit hin, die in dieser Bestimmung enthaltenen Begriffe wie „Ruhestätte“, „Fortpflanzungsstätte“, „Beschädigung“ und „Vernichtung“ genau zu definieren, da ein Verstoß gegen die nationale Bestimmung zur Umsetzung von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d dieser Richtlinie strafrechtliche Sanktionen nach sich ziehen könne. Insbesondere die Erwägungen, die die Europäische Kommission in ihrem Leitfaden zum strengen Schutzsystem für Tierarten von gemeinschaftlichem Interesse im Rahmen der [Habitatrichtlinie] (endgültige Fassung, Februar 2007) formuliert habe, seien unklar und ließen einen sehr großen Spielraum bei der Auslegung dieser Begriffe. Unter diesen Umständen hat das Verwaltungsgericht Wien beschlossen, das Verfahren auszusetzen und dem Gerichtshof folgende Fragen zur Vorabentscheidung vorzulegen: 1. Ist der Begriff „Ruhestätte“ im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie dahin gehend auszulegen, dass darunter auch mittlerweile verlassene ehemalige Ruhestätten zu verstehen sind? Falls diese Frage bejaht wird: Ist jede mittlerweile verlassene ehemalige Ruhestätte als eine „Ruhestätte“ im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie einzustufen? Falls diese Frage verneint wird: Nach welchen Kriterien ist zu ermitteln, ob eine mittlerweile verlassene ehemalige Ruhestätte als eine „Ruhestätte“ im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie einstufen ist? 2. Nach welchen Kriterien ist zu ermitteln, ob eine bestimmte Handlung oder Unterlassung einen Eingriff in eine „Ruhestätte“ im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie darstellt? 3. Nach welchen Kriterien ist zu ermitteln, ob eine bestimmte Handlung oder Unterlassung einen derart schwerwiegenden Eingriff in eine „Ruhestätte“ im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie darstellt, dass von der „Beschädigung“ im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie dieser „Ruhestätte“ auszugehen ist? 4. Nach welchen Kriterien ist zu ermitteln, ob eine bestimmte Handlung oder Unterlassung einen derart schwerwiegenden Eingriff in eine „Ruhestätte“ im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie darstellt, dass von der „Vernichtung“ im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie dieser „Ruhestätte“ auszugehen ist? 5. Ist der Begriff „Fortpflanzungsstätte“ im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie dahin gehend auszulegen, dass darunter erstens lediglich der exakt abgrenzbare Ort verstanden wird, an welchem regelmäßig Paarungsakte im engeren Sinne oder mit der Fortpflanzung in einem unmittelbaren Zusammenhang stehende engräumige Handlungen (wie etwa das Ablaichen) gesetzt werden sowie zweitens zusätzlich unter eine „Fortpflanzungsstätte“ alle exakt abgrenzbaren Örtlichkeiten fallen, welche für die Entwicklung des Jungtiers unbedingt erforderlich sind, wie etwa Eiablageplätze oder für das Larven- oder Raupenstadium erforderliche Pflanzenteile? Falls diese Frage verneint wird: Was ist unter dem Begriff „Fortpflanzungsstätte“ im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie zu verstehen, und wie ist eine „Fortpflanzungsstätte“ räumlich von anderen Orten abzugrenzen? 6. Nach welchen Kriterien ist zu ermitteln, ob eine bestimmte Handlung oder Unterlassung einen Eingriff in eine „Fortpflanzungsstätte“ im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie darstellt? 7. Nach welchen Kriterien ist zu ermitteln, ob eine bestimmte Handlung oder Unterlassung einen derart schwerwiegenden Eingriff in eine „Fortpflanzungsstätte“ im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie darstellt, dass von der „Beschädigung“ im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie dieser „Fortpflanzungsstätte“ auszugehen ist? 8. Nach welchen Kriterien ist zu ermitteln, ob eine bestimmte Handlung oder Unterlassung einen derart schwerwiegenden Eingriff in eine „Fortpflanzungsstätte“ im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie darstellt, dass von der „Vernichtung“ im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie dieser „Fortpflanzungsstätte“ auszugehen ist? Zu den Vorlagefragen Zur ersten Frage Mit seiner ersten Frage möchte das vorlegende Gericht wissen, ob Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie dahin auszulegen ist, dass unter dem Begriff „Ruhestätten“ im Sinne dieser Bestimmung auch Ruhestätten zu verstehen sind, die nicht mehr von einer der in Anhang IV Buchst. a der Richtlinie genannten geschützten Tierarten, wie etwa dem Cricetus cricetus (Feldhamster), beansprucht werden. Einleitend ist darauf hinzuweisen, dass die Habitatrichtlinie nach ihrem Art. 2 Abs. 1 zum Ziel hat, zur Sicherung der Artenvielfalt durch die Erhaltung der natürlichen Lebensräume sowie der wildlebenden Tiere und Pflanzen im europäischen Gebiet der Mitgliedstaaten beizutragen. Außerdem zielen die aufgrund dieser Richtlinie getroffenen Maßnahmen gemäß Art. 2 Abs. 2 und 3 der Richtlinie darauf ab, einen günstigen Erhaltungszustand der natürlichen Lebensräume und wildlebenden Tier- und Pflanzenarten von Interesse für die Europäische Union zu bewahren oder wiederherzustellen, und tragen den Anforderungen von Wirtschaft, Gesellschaft und Kultur sowie den regionalen und örtlichen Besonderheiten Rechnung. Nach Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie haben die Mitgliedstaaten die notwendigen Maßnahmen zu treffen, um ein strenges Schutzsystem für die in Anhang IV Buchst. a der Richtlinie genannten Tierarten in deren natürlichen Verbreitungsgebieten einzuführen, das jede Beschädigung oder Vernichtung der Fortpflanzungs- oder Ruhestätten verbietet. Um dieser Verpflichtung nachzukommen, müssen die Mitgliedstaaten nicht nur einen vollständigen gesetzlichen Rahmen schaffen, sondern auch konkrete besondere Schutzmaßnahmen durchführen. Desgleichen setzt das strenge Schutzsystem den Erlass kohärenter und koordinierter vorbeugender Maßnahmen voraus. Ein solches strenges Schutzsystem muss es also ermöglichen, tatsächlich die Beschädigung oder Vernichtung der Fortpflanzungs- oder Ruhestätten der in Anhang IV Buchst. a der Habitatrichtlinie genannten Tierarten zu verhindern (vgl. in diesem Sinne Urteile vom 9. Juni 2011, Kommission/Frankreich, C‑383/09 , EU:C:2011:369 , Rn. bis , und vom 10. Oktober 2019, Luonnonsuojeluyhdistys Tapiola, C‑674/17 , EU:C:2019:851 , Rn. ). Im Übrigen ist darauf hinzuweisen, dass die gemeinhin als „Feldhamster“ bezeichnete Art Cricetus cricetus zu den durch die Habitatrichtlinie geschützten Tierarten zählt. Die erste Frage ist unter Berücksichtigung dieser Vorüberlegungen zu prüfen. Nach ständiger Rechtsprechung ist bei der Auslegung einer Vorschrift des Unionsrechts nicht nur ihr Wortlaut zu berücksichtigen, sondern auch ihr Zusammenhang und die Ziele, die mit der Regelung, zu der sie gehört, verfolgt werden (Urteil vom 21. November 2019, Procureur-Generaal bij de Hoge Raad der Nederlanden, C‑678/18 , EU:C:2019:998 , Rn. und die dort angeführte Rechtsprechung). Was als Erstes den Wortlaut von Art. 12 der Habitatrichtlinie betrifft, so haben, wie in den Rn. 19 und 20 des vorliegenden Urteils ausgeführt worden ist, die Mitgliedstaaten nach diesem Artikel die notwendigen Maßnahmen zu treffen, um ein strenges Schutzsystem für die geschützten Tierarten in deren natürlichen Verbreitungsgebieten einzuführen. Insbesondere haben die Mitgliedstaaten nach Art. 12 Abs. 1 Buchst. d die notwendigen Maßnahmen zu treffen, um jede Beschädigung oder Vernichtung der Fortpflanzungs- oder Ruhestätten zu verbieten. Somit ist festzustellen, dass der Wortlaut von Art. 12 der Habitatrichtlinie keinen sachdienlichen Anhaltspunkt für die Definition des Begriffs „Ruhestätten“ bietet. Was als Zweites den Zusammenhang betrifft, in den sich diese Bestimmung einfügt, ist darauf hinzuweisen, dass weder Art. 1 der Habitatrichtlinie noch irgendeine andere ihrer Bestimmungen diesen Begriff definiert. Jedoch hat der Gerichtshof entschieden, dass die Handlungen im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie nicht nur absichtliche, sondern auch unabsichtliche Handlungen sind (vgl. in diesem Sinne Urteil vom 20. Oktober 2005, Kommission/Vereinigtes Königreich, C‑6/04 , EU:C:2005:626 , Rn. bis ). Der Unionsgesetzgeber hat dadurch, dass er das Verbot nach Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Richtlinie anders als die Verbote der in deren Art. 12 Abs. 1 Buchst. a bis c genannten Handlungen nicht auf absichtliche Handlungen beschränkt hat, deutlich gemacht, dass er die Fortpflanzungs- und Ruhestätten verstärkt vor Handlungen schützen will, die zu ihrer Beschädigung oder Vernichtung führen (Urteil vom 10. Januar 2006, Kommission/Deutschland, C‑98/03 , EU:C:2006:3 , Rn. ). Außerdem betrifft das Verbot nach Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie im Unterschied zu den in deren Art. 12 Abs. 1 Buchst. a bis c genannten Handlungen nicht unmittelbar die Tierarten, sondern soll wichtige Teile ihres Lebensraums schützen. Daraus folgt, dass der durch Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Richtlinie gewährte strenge Schutz gewährleisten soll, dass wichtige Teile des Lebensraums der geschützten Tierarten so erhalten werden, dass diese Arten die u. a. für die Ruhe wesentlichen Bedingungen vorfinden können. Dieselbe Schlussfolgerung ergibt sich aus dem in Rn. 15 des vorliegenden Urteils erwähnten Leitfaden der Kommission, in dem es heißt, dass die Ruhestätten, definiert als Gebiete, die für das Überleben eines Tieres oder einer Gruppe von Tieren während der nicht aktiven Phase erforderlich seien, „auch dann zu schützen sind, wenn sie nicht ständig besetzt sind, aber die betreffenden Arten mit einigermaßen großer Wahrscheinlichkeit an diese Stätten zurückkehren werden“. Folglich ist davon auszugehen, dass sich aus dem Zusammenhang, in den sich Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie einfügt, ergibt, dass Ruhestätten, die nicht mehr von einer geschützten Tierart beansprucht werden, nicht beschädigt oder vernichtet werden dürfen, sofern diese Arten zu diesen Stätten zurückkehren können. Was als Drittes das mit der Habitatrichtlinie verfolgte Ziel anbelangt, ist darauf hinzuweisen, dass, wie in den Rn. 18 bis 20 des vorliegenden Urteils ausgeführt worden ist, mit dieser Richtlinie u. a. über die in ihrem Art. 12 Abs. 1 vorgesehenen Verbote ein strenger Schutz der Tierarten gewährleistet werden soll (vgl. in diesem Sinne die Urteile vom 10. Mai 2007, Kommission/Österreich, C‑508/04 , EU:C:2007:274 , Rn. bis , und vom 15. März 2012, Kommission/Polen, C‑46/11 , nicht veröffentlicht, EU:C:2012:146 , Rn. ). Das in Art. 12 der Habitatrichtlinie vorgesehene Schutzsystem muss daher geeignet sein, Beeinträchtigungen der geschützten Tierarten und insbesondere Eingriffe in ihren Lebensraum tatsächlich zu verhindern. Es wäre jedoch mit diesem Ziel nicht vereinbar, den Ruhestätten einer geschützten Tierart den Schutz zu versagen, wenn diese nicht mehr beansprucht werden, aber eine hinreichend hohe Wahrscheinlichkeit besteht, dass diese Art an diese Stätten zurückkehrt, was zu prüfen Sache des vorlegenden Gerichts ist. Daher bedeutet die Tatsache, dass eine Ruhestätte nicht mehr von einer geschützten Tierart beansprucht wird, noch nicht, dass diese Stätte nicht den durch Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie gewährten Schutz genießt. Nach alledem ist auf die erste Frage zu antworten, dass Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie dahin auszulegen ist, dass unter dem Begriff „Ruhestätten“ im Sinne dieser Bestimmung auch Ruhestätten zu verstehen sind, die nicht mehr von einer der in Anhang IV Buchst. a der Richtlinie genannten geschützten Tierarten, wie etwa dem Cricetus cricetus (Feldhamster), beansprucht werden, sofern eine hinreichend hohe Wahrscheinlichkeit besteht, dass diese Art an diese Ruhestätten zurückkehrt, was zu prüfen Sache des vorlegenden Gerichts ist. Zur fünften Frage Mit seiner fünften Frage möchte das vorlegende Gericht wissen, ob Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie dahin auszulegen ist, dass unter dem Begriff „Fortpflanzungsstätten“ im Sinne dieser Bestimmung lediglich der exakt abgrenzbare Ort verstanden wird, an welchem Paarungsakte oder mit der Fortpflanzung der betreffenden Art in einem unmittelbaren Zusammenhang stehende Handlungen gesetzt werden, oder auch die Örtlichkeit, die für die Entwicklung des Jungtiers dieser Art unbedingt erforderlich ist. Nach Ansicht der Kommission nennt die Vorlageentscheidung keine Gründe für die Erheblichkeit dieser Frage, so dass diese hypothetischer Natur sei. Hierzu ist darauf hinzuweisen, dass es nach ständiger Rechtsprechung im Rahmen der durch Art. 267 AEUV geschaffenen Zusammenarbeit zwischen dem Gerichtshof und den nationalen Gerichten allein Sache des mit dem Rechtsstreit befassten nationalen Gerichts ist, in dessen Verantwortungsbereich die zu erlassende gerichtliche Entscheidung fällt, im Hinblick auf die Besonderheiten der Rechtssache sowohl die Erforderlichkeit einer Vorabentscheidung zum Erlass seines Urteils als auch die Erheblichkeit der dem Gerichtshof vorgelegten Fragen zu beurteilen. Daher ist der Gerichtshof grundsätzlich gehalten, über die ihm vorgelegten Fragen zu befinden, wenn diese die Auslegung des Unionsrechts betreffen (vgl. u. a. Urteil vom 5. März 2015, Banco Privado Português und Massa Insolvente do Banco Privado Português, C‑667/13 , EU:C:2015:151 , Rn. und die dort angeführte Rechtsprechung). Daraus folgt, dass eine Vermutung für die Entscheidungserheblichkeit der Vorlagefragen eines nationalen Gerichts spricht, die es zur Auslegung des Unionsrechts in dem rechtlichen und sachlichen Rahmen stellt, den es in eigener Verantwortung festlegt und dessen Richtigkeit der Gerichtshof nicht zu prüfen hat. Die Zurückweisung des Ersuchens eines nationalen Gerichts ist dem Gerichtshof nur möglich, wenn die erbetene Auslegung des Unionsrechts offensichtlich in keinem Zusammenhang mit den Gegebenheiten oder dem Gegenstand des Ausgangsrechtsstreits steht, wenn das Problem hypothetischer Natur ist oder wenn der Gerichtshof nicht über die tatsächlichen und rechtlichen Angaben verfügt, die für eine zweckdienliche Beantwortung der ihm vorgelegten Fragen erforderlich sind (Urteil vom 26. Juli 2017, Persidera, C‑112/16 , EU:C:2017:597 , Rn. und die dort angeführte Rechtsprechung). Vorliegend enthält das Vorabentscheidungsersuchen keinerlei Erläuterung zur Erheblichkeit des Begriffs „Fortpflanzungsstätten“ für die Entscheidung des Ausgangsrechtsstreits. Zum einen ergibt sich aus der dem Gerichtshof vorliegenden Akte, dass die Ruhestätten unbestritten von den schädigenden Maßnahmen beeinträchtigt wurden, wobei das vorlegende Gericht nur wissen möchte, ob solche Stätten auch dann als „Ruhestätten“ im Sinne des Verbots gemäß Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie eingestuft werden können, wenn sie vom Feldhamster nicht mehr beansprucht werden. Zum anderen enthält die Vorlagentscheidung keine tatsächliche oder rechtliche Grundlage für die Beurteilung der Frage, ob und inwieweit, abgesehen von der Einstufung des Teils des natürlichen Lebensraums des Feldhamsters als „Ruhestätte“, die Bezeichnung dieses Lebensraums als „Fortpflanzungsstätte“ Einfluss auf den Ausgang des Ausgangsrechtsstreits haben würde. Abgesehen davon, dass es nach der in Rn. 40 des vorliegenden Urteils angeführten Rechtsprechung nicht Sache des Gerichtshofs ist, die Richtigkeit des vom nationalen Gericht dargelegten Sachverhalts zu überprüfen, ist darauf hinzuweisen, dass, wie sich aus dem Wortlaut von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie ausdrücklich ergibt, das Verbot einer Beschädigung oder Vernichtung alternativ entweder die Fortpflanzungsstätten oder die Ruhestätten der geschützten Tierarten betrifft und bei der Anwendung dieses Verbots nicht nach Maßgabe des Teils des betreffenden natürlichen Lebensraums unterscheidet. Folglich ist die fünfte Frage unzulässig. Zu den Fragen 2 bis 4 und 6 bis 8 Mit seinen Vorlagefragen 2 bis 4 und 6 bis 8, die zusammen zu prüfen sind, fragt das vorlegende Gericht nach der Auslegung der Begriffe „Beschädigung“ und „Vernichtung“ im Sinne von Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie. Nach Ansicht der Kommission sind diese Fragen jedoch hypothetischer Natur. Im vorliegenden Fall ergibt sich aus dem Vorabentscheidungsersuchen, dass zwei Feldhamsterbaueingänge durch die schädigenden Maßnahmen zerstört wurden, was bedeutet, dass diese Hamsterbaue zumindest beschädigt wurden. Erstens betrifft Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Habitatrichtlinie alternativ entweder die Beschädigung oder die Vernichtung der Fortpflanzungs- oder Ruhestätten der geschützten Tierarten. Zweitens unterscheidet diese Bestimmung das Verbot der Beschädigung oder Vernichtung der Fortpflanzungs- oder Ruhestätten nicht nach der Art des Eingriffs in diese Fortpflanzungs- oder Ruhestätten. Hierzu ist festzustellen, dass sich der Akte nicht entnehmen lässt, dass die Entscheidung der nationalen Behörden, gegen IE eine Geldstrafe zu verhängen, die im Nichteinbringungsfall in eine Ersatzfreiheitsstrafe umgewandelt werden kann, hinsichtlich der Schwere der verhängten Sanktion danach unterscheidet, ob es sich um eine Beschädigung oder um eine Vernichtung der Fortpflanzungs- oder Ruhestätten geschützter Tierarten handelt. Folglich sind in Anbetracht der in Rn. 40 des vorliegenden Urteils angeführten Rechtsprechung die Fragen 2 bis 4 und 6 bis 8 nicht zu beantworten. Kosten Für die Parteien des Ausgangsverfahrens ist das Verfahren ein Zwischenstreit in dem beim vorlegenden Gericht anhängigen Rechtsstreit; die Kostenentscheidung ist daher Sache dieses Gerichts. Die Auslagen anderer Beteiligter für die Abgabe von Erklärungen vor dem Gerichtshof sind nicht erstattungsfähig. Aus diesen Gründen hat der Gerichtshof (Siebte Kammer) für Recht erkannt: Art. 12 Abs. 1 Buchst. d der Richtlinie 92/43/EWG des Rates vom 21. Mai 1992 zur Erhaltung der natürlichen Lebensräume sowie der wildlebenden Tiere und Pflanzen ist dahin auszulegen, dass unter dem Begriff „Ruhestätten“ im Sinne dieser Bestimmung auch Ruhestätten zu verstehen sind, die nicht mehr von einer der in Anhang IV Buchst. a der Richtlinie genannten geschützten Tierarten, wie etwa dem Cricetus cricetus (Feldhamster), beansprucht werden, sofern eine hinreichend hohe Wahrscheinlichkeit besteht, dass diese Art an diese Ruhestätten zurückkehrt, was zu prüfen Sache des vorlegenden Gerichts ist. Unterschriften ( *1 ) Verfahrenssprache : Deutsch.

61998TJ0099

fr

Motifs de l'arrêt Antécédents et cadre juridique du litige 1 Le présent litige s'inscrit dans le cadre du contentieux ayant opposé la République fédérale d'Allemagne (RFA) ainsi que diverses sociétés du groupe Atlanta au Conseil et à la Commission, à la suite de l'entrée en vigueur du règlement (CEE) n° 404/93 du Conseil, du 13 février 1993, portant organisation commune des marchés dans le secteur de la banane (JO L 47, p. 1). 2 Ce contentieux a donné lieu, notamment, aux arrêts de la Cour du 5 octobre 1994, Allemagne/Conseil (C-280/93, Rec. p. I-4973), du 9 novembre 1995, Atlanta Fruchthandelsgesellschaft e.a. (II) (C-466/93, Rec. p. I-3799), et du 26 novembre 1996, T. Port (C-68/95, Rec. p. I-6065), ainsi qu'à l'arrêt du Tribunal du 11 décembre 1996, Atlanta e.a./CE (T-521/93, Rec. p. II-1707, ci-après l'«arrêt Atlanta du Tribunal»), et, sur pourvoi, à l'arrêt de la Cour du 14 octobre 1999, Atlanta/Communauté européenne (C-104/97 P, Rec. p. I-6983, ci-après l'«arrêt Atlanta de la Cour»). 3 Les antécédents et le cadre juridique du présent litige sont, pour l'essentiel, exposés dans ces arrêts, et notamment dans l'arrêt Atlanta du Tribunal, auxquels il est, dès lors, renvoyé. 4 Pour les besoins du présent arrêt, il suffit de rappeler que le règlement n° 404/93 a mis en place un système commun d'importation de bananes qui s'est substitué aux différents régimes nationaux. Pour assurer une commercialisation satisfaisante des bananes récoltées dans la Communauté, ainsi que des bananes originaires des États d'Afrique, des Caraïbes et du Pacifique (ACP) et des autres pays tiers, l'article 18, paragraphe 1, du règlement n° 404/93 prévoit l'ouverture d'un contingent tarifaire annuel pour les importations des «bananes pays tiers» et des «bananes non traditionnelles ACP». L'article 19, paragraphe 1, dispose que ce contingent est ouvert à concurrence de 66,5 % à la catégorie des opérateurs qui ont commercialisé des bananes pays tiers et/ou des bananes non traditionnelles ACP (opérateurs de la catégorie A), de 30 % à la catégorie des opérateurs qui ont commercialisé des bananes communautaires et/ou des bananes traditionnelles ACP (opérateurs de la catégorie B) et de 3,5 % à la catégorie des opérateurs établis dans la Communauté qui ont commencé à commercialiser des bananes autres que les bananes communautaires et/ou traditionnelles ACP à partir de 1992 (opérateurs de la catégorie C). Chaque opérateur de la catégorie A obtient des certificats d'importation en fonction des quantités moyennes de bananes qu'il a vendues au cours des trois années précédentes pour lesquelles des données statistiques sont disponibles. Les années 1989 à 1991 ont été retenues comme première période de référence, en vue de la délivrance des certificats d'importation pour le second semestre de 1993. 5 La Commission a été habilitée à déterminer des critères complémentaires. Elle devait, selon le quinzième considérant du règlement n° 404/93, être guidée par le principe selon lequel les certificats doivent être octroyés à des personnes qui ont assumé le risque commercial de la commercialisation des bananes et par la nécessité d'éviter de perturber les relations commerciales normales entre les personnes qui se situent à différents points de la chaîne commerciale. Ces critères complémentaires ont été arrêtés par le règlement (CEE) n° 1442/93 de la Commission, du 10 juin 1993, portant modalités d'application du régime d'importation de bananes dans la Communauté (JO L 142, p. 6), abrogé par le règlement (CE) n° 2362/98 de la Commission, du 28 octobre 1998, portant modalités d'application du règlement n° 404/93 du Conseil en ce qui concerne le régime d'importation de bananes dans la Communauté (JO L 293, p. 32). Selon ces critères, ont été considérés comme opérateurs de la catégorie A les agents économiques établis dans la Communauté qui, pendant la période de référence, avaient réalisé une ou plusieurs des activités suivantes: achat de bananes vertes auprès des producteurs des pays tiers et/ou des États ACP, ou, le cas échéant, production, suivi de leur expédition et de leur vente dans la Communauté; approvisionnement du marché de la Communauté en bananes vertes ou mûrissage en tant que propriétaire de bananes vertes et mise sur le marché de la Communauté. 6 Le vingt-deuxième considérant du règlement n° 404/93 est rédigé comme suit: «[C]onsidérant que la substitution de cette organisation commune de marché aux différents régimes nationaux lors de l'entrée en vigueur du présent règlement risque d'entraîner une perturbation du marché intérieur; qu'il convient dès lors de prévoir, dès le 1er juillet 1993, la possibilité pour la Commission de prendre toutes les mesures transitoires nécessaires pour surmonter les difficultés de mise en oeuvre du nouveau régime.» 7 L'article 30 du règlement n° 404/93 prévoit: «Si des mesures spécifiques sont nécessaires, à compter de juillet 1993, pour faciliter le passage des régimes existant avant l'entrée en vigueur du présent règlement à celui établi par ce règlement, en particulier pour surmonter des difficultés sensibles, la Commission [...] prend toutes les mesures transitoires jugées nécessaires.» Faits et procédure 8 Les requérantes, qui font partie du groupe Atlanta, sont des opérateurs dont l'activité consiste dans l'importation de bananes pays tiers dans la Communauté. Elles ont été constituées et/ou établies sur le territoire de l'ex-République démocratique allemande (RDA) au cours de la première période de référence prévue par le règlement n° 404/93, soit de 1989 à 1991. 9 Par requête déposée au greffe du Tribunal le 30 juin 1998, les requérantes ont introduit le présent recours, par lequel elles demandent la réparation du préjudice qui leur aurait été causé par l'instauration de l'organisation commune de marché (OCM). 10 Par ordonnance du 3 décembre 1998, le Tribunal (deuxième chambre) a ordonné la suspension de la procédure jusqu'au prononcé de l'arrêt de la Cour statuant, dans l'affaire C-104/97 P, sur le pourvoi introduit contre l'arrêt Atlanta du Tribunal par la société Atlanta AG, holding intermédiaire du groupe Atlanta, et d'autres importateurs de bananes pays tiers. Le Tribunal a motivé la suspension, en substance, par la circonstance que le préjudice allégué et les moyens invoqués dans la présente espèce et ceux invoqués dans l'affaire C-104/97 P étaient, pour l'essentiel, identiques ou similaires, de sorte que l'arrêt de la Cour devait permettre de déterminer le cadre juridique du présent litige et revêtait, de ce fait, un caractère préalable par rapport à la présente procédure devant le Tribunal. 11 L'arrêt Atlanta de la Cour a rejeté le pourvoi introduit contre l'arrêt Atlanta du Tribunal. Dans cet arrêt, la Cour a rejeté comme non fondés les moyens tirés de la violation des droits de la défense, des principes de non-discrimination et de libre exercice d'une activité économique, ainsi que du principe de protection de la confiance légitime, également invoqués par les requérantes dans la présente espèce. 12 À la suite de cet arrêt, la suspension a été levée et la procédure écrite a, dès lors, repris son cours devant la première chambre du Tribunal, à laquelle le juge rapporteur avait entre-temps été affecté. 13 Par ordonnance du président de la première chambre du Tribunal du 31 janvier 2000, le royaume d'Espagne a été admis à intervenir au soutien des conclusions des défendeurs. 14 Tant les parties principales que la partie intervenante ont été invitées à présenter leurs observations, dans leurs réplique, duplique et mémoire en intervention, sur les conséquences éventuelles à tirer, dans le présent litige, de l'arrêt Atlanta de la Cour. 15 La procédure écrite a été close le 17 août 2000. 16 Sur rapport du juge rapporteur, le Tribunal (première chambre) a décidé, d'une part, d'ouvrir la procédure orale et, d'autre part, d'inviter les requérantes et défendeurs à produire certains documents et/ou à répondre à certaines questions écrites. Il a été satisfait à ces demandes dans le délai imparti. À l'exception du royaume d'Espagne, excusé, les parties ont été entendues en leurs plaidoiries et en leurs réponses aux questions posées par le Tribunal à l'audience du 20 février 2002. Conclusions des parties 17 Les requérantes concluent à ce qu'il plaise au Tribunal, par arrêt interlocutoire: - déclarer que les défendeurs sont tenus de réparer le préjudice qu'elles ont subi ou continuent à subir en raison de l'application du règlement n° 404/93 et, notamment, de ses articles 17 à 19 et 21, paragraphe 2, ainsi qu'en raison de l'application du règlement n° 1442/93; - enjoindre aux parties de communiquer, dans un délai à fixer par le Tribunal, les montants à verser sur lesquels elles se seront entendues ou, au cas où un accord ne pourrait pas être atteint, de présenter au Tribunal, dans le même délai, leurs prétentions chiffrées; - réserver sa décision sur les dépens. 18 Le Conseil et la Commission, soutenus par le royaume d'Espagne, concluent à ce qu'il plaise au Tribunal: - rejeter le recours; - condamner les requérantes aux dépens. Sur la recevabilité Arguments des parties 19 Sans soulever formellement une exception d'irrecevabilité par acte séparé au titre de l'article 114 du règlement de procédure du Tribunal, les défendeurs soutiennent que le recours est irrecevable à un double titre. 20 Premièrement, les défendeurs font valoir que, en l'absence d'un exposé des faits suffisamment étayé par des éléments probants, ils sont empêchés d'exercer valablement leurs droits de la défense. À cet égard, ils renvoient à l'article 44, paragraphe 1, sous c), du règlement de procédure et soulignent que, selon la jurisprudence (arrêt de la Cour du 28 avril 1971, Lütticke/Commission, 4/69, Rec. p. 325, point 3), la requête doit contenir toutes les indications nécessaires permettant d'établir avec certitude quels sont l'objet du litige et la portée juridique des moyens invoqués à l'appui des conclusions, ainsi qu'un exposé des circonstances de fait qui, dans le cadre du litige, permettent de juger si les conditions d'application d'une disposition du droit communautaire sont réunies. La Commission se réfère, en outre, à l'obligation qui serait faite à la partie requérante de présenter des preuves concluantes (arrêt de la Cour du 15 juin 1976, CNTA/Commission, 74/74, Rec. p. 797, points 12 et suivants; arrêts du Tribunal du 18 septembre 1995, Blackspur e.a./Conseil et Commission, T-168/94, Rec. p. II-2627, points 38 et suivants, et du 29 janvier 1998, Dubois et Fils/Conseil et Commission, T-113/96, Rec. p. II-125, point 30). 21 En l'espèce, la requête ne répondrait pas à ces exigences, dès lors qu'elle ne permet pas de déterminer si les requérantes ont subi un quelconque préjudice ni d'établir le lien de causalité entre le comportement illégal imputé aux institutions et le préjudice allégué. 22 La Commission ajoute que le recours se réfère quasi exclusivement à l'adoption du règlement n° 404/93, sans que les requérantes s'attachent à démontrer en quoi elle aurait elle-même commis une faute autonome et causé un préjudice autonome en adoptant le règlement n° 1442/93. 23 Deuxièmement, la Commission soutient que le recours est irrecevable et doit être qualifié d'abus de procédure, dès lors que les requérantes n'ont pas fait usage des possibilités de recours préexistantes et, plus particulièrement, de leur droit d'invoquer l'article 30 du règlement n° 404/93 pour obtenir la suppression d'un cas de rigueur excessive. La Commission considère, en effet, que cette disposition est applicable dans des circonstances telles que celles dont se prévalent les requérantes. 24 En réponse au premier moyen d'irrecevabilité, les requérantes soutiennent que la requête satisfait aux conditions de l'article 44, paragraphe 1, sous c), du règlement de procédure. 25 En réponse au second moyen d'irrecevabilité, les requérantes font valoir, d'une part, que la recevabilité du recours en indemnité, qui a été institué par le traité comme une voie de recours autonome, ne saurait être limitée par une disposition du droit dérivé, telle que l'article 30 du règlement n° 404/93, et, d'autre part, que le dédommagement qu'elles cherchent à obtenir par le présent recours ne fait pas partie, selon la jurisprudence, des mesures que la Commission peut prendre en vertu de l'article 30 du règlement n° 404/93. Appréciation du Tribunal 26 Selon l'article 21 du statut CE de la Cour de justice, applicable à la procédure devant le Tribunal en vertu de l'article 53, premier alinéa, du même statut, et selon l'article 44, paragraphe 1, sous c), du règlement de procédure du Tribunal, la requête doit, notamment, indiquer l'objet du litige et contenir un exposé sommaire des moyens invoqués. Pour satisfaire à ces exigences, une requête visant à la réparation des dommages prétendument causés par une institution communautaire doit contenir les éléments qui permettent d'identifier le comportement que le requérant reproche à l'institution, les raisons pour lesquelles il estime qu'un lien de causalité existe entre le comportement et le préjudice qu'il prétend avoir subi, ainsi que le caractère et l'étendue de ce préjudice. En revanche, une demande tendant à obtenir une indemnité quelconque manque de la précision nécessaire et doit, par conséquent, être considérée comme irrecevable (voir arrêt de la Cour du 2 décembre 1971, Zuckerfabrik Schöppenstedt/Conseil, 5/71, Rec. p. 975, point 9; arrêts du Tribunal du 10 juillet 1990, Automec/Commission, T-64/89, Rec. p. II-367, point 73, et du 8 juin 2000, Camar et Tico/Commission et Conseil, T-79/96, T-260/97 et T-117/98, Rec. p. II-2193, point 181). 27 En l'espèce, la requête contient les éléments qui permettent d'identifier le comportement reproché aux institutions (voir points 43 à 45 du présent arrêt), la nature et le caractère du préjudice allégué (voir points 49 à 55 du présent arrêt) et les raisons pour lesquelles les requérantes estiment qu'un lien de causalité existe entre ce comportement et ce préjudice. 28 Il est vrai que la requête ne contient aucune estimation de l'étendue du dommage, les requérantes se bornant, à ce stade, à demander au Tribunal de prononcer un arrêt interlocutoire constatant la responsabilité de principe de la Communauté. 29 Il est vrai également que les requérantes ne produisent aucune preuve concluante de ce qu'elles auraient personnellement subi un préjudice quelconque qui soit directement lié à l'entrée en vigueur de l'OCM (voir points 68 et suivants du présent arrêt). 30 Toutefois, les objections soulevées à cet égard par les défendeurs, notamment en ce qu'elles ont trait à l'étendue ou à la preuve du préjudice, relèvent en réalité de l'appréciation du bien-fondé de la demande indemnitaire et non de sa recevabilité. 31 Il en va de même de l'argument de la Commission selon lequel les requérantes ne se seraient pas attachées à démontrer en quoi elle aurait elle-même commis une faute autonome et causé un préjudice autonome en adoptant le règlement n° 1442/93. À cet égard, les requérantes font justement observer que leur recours vise le régime d'importation de l'OCM, tel qu'il figure à la fois dans le règlement n° 404/93 et dans le règlement n° 1442/93. 32 Au demeurant, la jurisprudence invoquée par la Commission ne soutient nullement sa thèse selon laquelle un manque de preuves concluantes devrait entraîner l'irrecevabilité du recours. Dans l'arrêt CNTA/Commission, précité (point 17), la Cour a rejeté le recours comme non fondé, et non pas comme irrecevable, au motif que le requérant n'avait pas prouvé avoir subi une perte dont il aurait incombé à la Commission de le dédommager. De même, dans l'arrêt Blackspur e.a./Conseil et Commission, précité (point 50), le Tribunal a rejeté le recours de Blackspur comme non fondé, en estimant qu'il n'était pas nécessaire de se prononcer sur sa recevabilité, «en l'absence manifeste d'un lien de causalité, établi par les requérants, entre le préjudice allégué et le comportement prétendument fautif des institutions communautaires». Quant à l'arrêt Dubois et Fils/Conseil et Commission, précité (points 30 et 31), le Tribunal y a simplement constaté que la requête répondait, en l'espèce, aux exigences minimales de l'article 44 du règlement de procédure. 33 Par ailleurs, la présentation de la requête a manifestement permis aux institutions de préparer leur défense et de formuler toutes observations jugées par elles pertinentes quant au bien-fondé du recours. 34 Dans les circonstances de l'espèce, il est donc satisfait aux exigences de l'article 44, paragraphe 1, sous c), du règlement de procédure, de sorte que le premier moyen d'irrecevabilité doit être rejeté. 35 Par son second moyen d'irrecevabilité, la Commission soutient, en substance, qu'un recours en indemnité constitue un abus de procédure et doit, dès lors, être rejeté comme irrecevable lorsque le préjudice allégué aurait pu être évité ou réparé par le recours à une autre voie de droit prévue par la réglementation communautaire applicable. 36 En l'occurrence, l'article 30 du règlement n° 404/93, tel qu'il a été interprété par la Cour dans l'arrêt T. Port, précité (point 43), constituerait une telle voie de droit, susceptible d'assurer de manière efficace la protection des droits des requérantes. 37 Cette thèse ne saurait, en principe, être retenue, dès lors que les articles 178 et 215 du traité CE (devenus, respectivement, articles 235 CE et 288 CE) ne subordonnent la recevabilité du recours en indemnité à aucune espèce de condition d'épuisement préalable des autres voies de droit prévues par le traité ou des procédures définies par le droit communautaire dérivé. 38 Ainsi, en l'espèce, à supposer même que les requérantes aient été en droit de requérir une intervention de la Commission au titre de l'article 30 du règlement n° 404/93, comme cette institution le soutient, cela n'entraînerait pas pour autant l'irrecevabilité du présent recours en indemnité au seul motif que les intéressées ont négligé de se prévaloir de cette procédure. 39 Le cas échéant, une telle omission de la part des requérantes devrait plutôt être prise en considération au niveau de l'examen au fond, lors de l'appréciation de l'existence d'une faute ou du lien de causalité entre la faute invoquée et le préjudice allégué. En effet, si, comme le soutient la Commission, l'OCM prévoit, à l'article 30 du règlement n° 404/93, un mécanisme de nature à prévenir des préjudices du type de ceux allégués par les requérantes ou à leur porter remède, cet élément serait à considérer comme pertinent aux fins d'apprécier si l'OCM viole les droits fondamentaux des requérantes et, à tout le moins, si le préjudice qu'elles affirment avoir subi trouve sa cause dans cette prétendue violation. 40 Le second moyen d'irrecevabilité doit donc être également rejeté. 41 Il s'ensuit que le recours est recevable. Sur le fond Arguments des parties 42 Les requérantes mettent en cause la responsabilité extracontractuelle de la Communauté au titre de l'article 215, deuxième alinéa, du traité. 43 À titre principal, elles invoquent l'illégalité du régime d'importation de bananes institué par l'OCM. 44 À cet égard, les parties s'accordent pour reconnaître que, selon la jurisprudence, la responsabilité de la Communauté pour des actes illicites ne saurait être engagée qu'en présence d'une violation d'une règle ayant pour objet de conférer des droits aux particuliers. Elles admettent également que, si l'institution a adopté l'acte dans l'exercice d'un large pouvoir d'appréciation, l'engagement de la responsabilité de la Communauté exige, en outre, que la violation soit suffisamment caractérisée, c'est-à-dire qu'elle revête un caractère manifeste et grave (arrêt de la Cour du 4 juillet 2000, Bergaderm et Goupil, C-352/98 P, Rec. p. I-5291, points 40 à 43). Les requérantes estiment que ces conditions sont remplies en l'espèce. Les défendeurs et l'intervenant le contestent. 45 Les requérantes font plus particulièrement valoir une violation des droits de la défense, en ce que les opérateurs en cause ne se seraient pas vu reconnaître la possibilité d'être entendus par la Commission au cours de la procédure d'adoption du règlement n° 404/93, ainsi que la méconnaissance des principes de non-discrimination, de protection de la confiance légitime et de libre exercice d'une activité économique. Elles invoquent, par ailleurs, le non-respect par la Communauté de la décision du 27 septembre 1997 (European Communities - Regime for the importation, sale and distribution of bananas, WT DS27/AB/R), par laquelle l'organe de règlement des différends (Dispute settlement body) de l'Organisation mondiale du commerce aurait constaté l'incompatibilité de certaines dispositions fondamentales de l'OCM, et notamment du système des licences, avec les dispositions de l'accord général sur les tarifs douaniers et le commerce de 1994 et de l'accord général sur le commerce des services. 46 Invitées à présenter leurs observations éventuelles sur les conséquences à tirer, dans le présent litige, de l'arrêt Atlanta de la Cour, les requérantes ont précisé, dans leur réplique, qu'elles maintenaient tous les moyens présentés dans leur requête, mais se sont concentrées, d'une part, sur la violation alléguée des droits fondamentaux des opérateurs économiques établis sur le territoire de l'ex-RDA (ci-après les «opérateurs RDA») en tant que «groupe typé», distinct de la généralité des opérateurs de la catégorie A, et, d'autre part, sur le prétendu non-respect de la décision de l'organe de règlement des différends, dans la mesure où ces deux questions n'auraient pas encore été examinées par la jurisprudence. 47 Subsidiairement, les requérantes entendent fonder leur recours sur la responsabilité objective ou sans faute de la Communauté pour «sacrifice spécial» («Sonderopfer») ou «rupture de l'égalité devant les charges publiques». 48 Les défendeurs et l'intervenant estiment que ne sont pas réunies en l'espèce les conditions d'une telle responsabilité, pour autant que le principe doive en être reconnu en droit communautaire, ce que contestent le Conseil et le royaume d'Espagne. 49 S'agissant du dommage dont la réparation est demandée, les requérantes allèguent deux préjudices distincts. 50 Premièrement, elles font valoir que l'entrée en vigueur de l'OCM, le 1er juillet 1993, a subitement privé les opérateurs de la catégorie A établis dans la Communauté, en ce compris les filiales du groupe Atlanta titulaires de licences d'importation, de plus de 50 % des quotas de bananes pays tiers qu'ils avaient pu importer avant cette date. 51 Le groupe Atlanta, auquel appartiennent les requérantes, aurait ainsi perdu, au cours de la première année suivant l'entrée en vigueur de l'OCM, 73,73 % des quotas de bananes pays tiers qu'il avait pu importer, en moyenne annuelle, au cours des années de référence 1989 à 1991. Cette perte se serait reproduite, par suite de l'«effet de spirale» produit par le jeu des références quantitatives, au cours des périodes d'adjudication ultérieures. 52 Ces pertes n'auraient pas pu être compensées par l'achat de bananes communautaires ou ACP, contrairement aux attentes exprimées par la Cour au point 83 de l'arrêt Allemagne/Conseil, précité, étant donné que les opérateurs de la catégorie B ont, grâce aux contrats d'exclusivité les liant aux producteurs, maintenu leur monopole de commercialisation de ces bananes et qu'il n'y a donc pas eu d'intégration des marchés. Par ailleurs, l'importation de bananes pays tiers en dehors du contingent tarifaire serait soumise à un droit de douane prohibitif (voir article 18 du règlement n° 404/93). 53 Le groupe Atlanta aurait, dès lors, été contraint de fermer 11 de ses 44 entreprises au cours du second semestre de 1993 et de licencier 700 de ses 2 300 employés. Pour réduire ses pertes et couvrir ses coûts fixes, il serait contraint d'acheter auprès d'opérateurs de la catégorie B, à un prix variant entre 4 et 6 dollars des États-Unis par carton de bananes de 18,6 kg, des licences d'importation de bananes pays tiers qu'ils ne peuvent pas utiliser. 54 Le second préjudice subi par les requérantes serait lié au fait que celles-ci, en tant qu'opérateurs RDA, n'ont pas pu établir leur première référence quantitative, au titre du règlement n° 404/93, au cours de la totalité de la période de trois ans s'étendant de 1989 à 1991, mais uniquement du 3 octobre 1990 - date de la réunification allemande, à laquelle le territoire susvisé est devenu partie intégrante de la Communauté - au 31 décembre 1991. 55 À cet égard, les requérantes produisent, en annexe de la requête, des tableaux relatifs aux références quantitatives qu'elles ont pu établir au cours de cette période, établis sur la base des informations communiquées par le groupe Atlanta au Bundesamt für Ernährung und Forstwirtschaft le 21 juin 1993. Aucune quantité n'y aurait été reprise dans les communications pour 1989 et 1990, étant donné que, selon les requérantes, la période de référence pour les opérateurs RDA n'a pas pu commencer avant le 3 octobre 1990. 56 Dans la mesure où le Conseil et la Commission déplorent l'absence de toute estimation ou précision du préjudice allégué, les requérantes soulignent qu'elles se bornent, à ce stade, à demander la constatation de principe, par un arrêt interlocutoire, de l'obligation d'indemnisation incombant à la Communauté. Dans le cadre d'un arrêt faisant droit à cette demande, il y aurait lieu pour les parties de chercher à établir le montant de l'indemnisation par voie de négociation. Le Tribunal n'aurait à examiner la question du montant du dommage et celle du lien de causalité qu'en cas d'échec de ces négociations. À l'appui d'une telle démarche, justifiée selon elles par des considérations d'économie de procédure, les requérantes invoquent les arrêts de la Cour du 28 mars 1979, Granaria/Conseil et Commission (90/78, Rec. p. 1081, point 6), et du 19 mai 1992, Mulder e.a./Conseil et Commission (C-104/89 et C-37/90, Rec. p. I-3061, points 37 et 38). 57 Les défendeurs et l'intervenant font essentiellement valoir que, en l'espèce, les requérantes n'apportent pas la moindre preuve de la réalité et de l'ampleur du préjudice prétendument subi en raison de l'entrée en vigueur de l'OCM. 58 À l'argument des requérantes selon lequel leur demande, à ce stade, ne tend qu'à la constatation de principe de la responsabilité de la Communauté, les défendeurs rétorquent qu'il n'est possible de procéder à une telle constatation, par arrêt interlocutoire, que si les requérantes démontrent qu'elles remplissent toutes les conditions pour avoir droit à une indemnisation, étant entendu que l'allégation d'un préjudice et d'un lien de causalité hypothétiques ne suffit pas. Appréciation du Tribunal 59 Selon une jurisprudence constante, l'engagement de la responsabilité non contractuelle de la Communauté du fait d'un acte illicite suppose la réunion d'un ensemble de conditions en ce qui concerne l'illégalité du comportement reproché aux institutions communautaires, la réalité du dommage prétendument subi et l'existence d'un lien de causalité entre le comportement et le préjudice invoqué (voir arrêt de la Cour du 17 mai 1990, Sonito e.a./Commission, C-87/89, Rec. p. I-1981, point 16, et arrêt du Tribunal du 29 octobre 1998, TEAM/Commission, T-13/96, Rec. p. II-4073, point 68). 60 Par ailleurs, dans l'hypothèse où le principe de la responsabilité non contractuelle de la Communauté du fait d'un acte licite devrait être reconnu en droit communautaire, celle-ci ne saurait, en tout état de cause, être engagée que si trois conditions sont cumulativement remplies, à savoir la réalité du préjudice prétendument subi, l'existence d'un lien de causalité entre celui-ci et l'acte reproché aux institutions de la Communauté ainsi que le caractère anormal et spécial de ce préjudice (arrêt de la Cour du 15 juin 2000, Dorsch Consult/Conseil et Commission, C-237/98 P, Rec. p. I-4549, points 17 à 19). 61 Il convient, dès lors, d'examiner par priorité la condition relative à la réalité du préjudice prétendument subi par les requérantes et, subséquemment, celle relative au lien de causalité, qui lui est étroitement liée. 62 À cet égard, il y a lieu de souligner d'emblée que, contrairement à ce que soutiennent les requérantes, la simple allégation d'un préjudice quelconque ne répond pas aux conditions fixées par la jurisprudence pour que puisse être retenue, par la voie d'un arrêt interlocutoire, la responsabilité de la Communauté. 63 Certes, l'article 215 du traité n'empêche pas de demander au juge communautaire de constater la responsabilité d'un dommage imminent et prévisible avec une certitude suffisante, même si le préjudice ne peut encore être chiffré avec précision. En effet, il peut s'avérer nécessaire, pour prévenir des dommages plus considérables, de saisir le juge dès que la cause du préjudice est certaine (arrêt de la Cour du 2 juin 1976, Kampffmeyer e.a./Commission et Conseil, 56/74 à 60/74, Rec. p. 711, point 6). Encore faut-il, pour qu'il en soit ainsi, que la partie lésée indique les éléments permettant de prévoir l'étendue du préjudice invoqué avec une certitude suffisante (arrêt Camar et Tico/Commission et Conseil, précité, point 195). 64 En l'espèce, toutefois, le dommage dont les requérantes demandent réparation n'est ni imminent ni même futur, mais consiste, pour l'essentiel, en des pertes qui auraient été subies avant même l'introduction du recours. La jurisprudence citée au point précédent n'est dès lors pas pertinente. 65 Dans l'arrêt Mulder e.a./Conseil et Commission, précité, la Cour s'est effectivement prononcée (aux points 23 et suivants) sur l'existence d'un préjudice et d'un lien de causalité, seule la question du montant du préjudice étant laissée de côté. 66 Dans l'arrêt Granaria/Conseil et Commission, précité (point 5), la Cour a par ailleurs souligné qu'une requête par laquelle le requérant se borne à alléguer un préjudice pécuniaire procédant de la réglementation en cause, tout en se réservant de préciser ultérieurement la portée de celui-ci, ne saurait en général satisfaire aux exigences du règlement de procédure quant à l'indication de l'objet du litige et des moyens invoqués. C'est uniquement au vu des circonstances particulières de l'espèce, dans lesquelles le problème du fondement juridique de la responsabilité de la Communauté lui paraissait se prêter particulièrement bien à être tranché dans une première phase de la procédure, que, réservant l'examen des questions relatives à la causalité ainsi qu'à la nature et à la portée du préjudice à une éventuelle phase ultérieure, la Cour a, pour des considérations tenant à l'économie de la procédure, estimé que la requête de Granaria pouvait «à la rigueur» être considérée comme suffisante et partant recevable (voir points 4 à 6 de l'arrêt). Encore convient-il de relever que, dans cette affaire, l'omission du montant précis du dommage tenait à l'absence de fixation, par les institutions défenderesses, du montant des restitutions auxquelles la requérante estimait avoir droit (voir conclusions de l'avocat général M. Capotorti sous l'arrêt précité, Rec. p. 1094, point 3). 67 Aucune circonstance particulière ou considération de cet ordre ne justifie, en l'espèce, une dérogation au principe selon lequel la responsabilité de la Communauté ne saurait être reconnue engagée que si la requérante a effectivement subi un préjudice «réel et certain», au sens de la jurisprudence pertinente (arrêts de la Cour du 27 janvier 1982, Birra Wührer e.a./Conseil et Commission, 256/80, 257/80, 265/80, 267/80 et 5/81, Rec. p. 85, point 9, et De Franceschi/Conseil et Commission, 51/81, Rec. p. 117, point 9; arrêts du Tribunal du 16 janvier 1996, Candiotte/Conseil, T-108/94, Rec. p. II-87, point 54; du 12 décembre 1996, Stott/Commission, T-99/95, Rec. p. II-2227, point 72, et du 11 juillet 1997, Oleifici Italiani/Commission, T-267/94, Rec. p. II-1239, point 74). Il incombe à la partie requérante d'apporter des éléments de preuve au juge communautaire afin d'établir l'existence et l'ampleur d'un tel préjudice (arrêt de la Cour du 21 mai 1976, Roquette Frères/Commission, 26/74, Rec. p. 677, points 22 à 24; arrêts du Tribunal du 9 janvier 1996, Koelman/Commission, T-575/93, Rec. p. II-1, point 97, et du 28 avril 1998, Dorsch Consult/Conseil et Commission, T-184/95, Rec. p. II-667, point 60). 68 En l'espèce, les requérantes se sont bornées, dans leur requête, à invoquer, en termes généraux, de prétendus licenciements, fermetures d'entreprises et pertes financières subies par le groupe Atlanta, sans donner la moindre indication sur la nature et l'étendue du préjudice qu'elles estiment avoir personnellement subi. 69 Le recours ayant été formé par des entreprises individuelles et non pas par le groupe Atlanta, ces informations ne permettent pas de constater que les requérantes ont effectivement subi un préjudice propre. 70 Quant au renvoi fait par les requérantes à l'exposé des faits présenté dans l'affaire ayant donné lieu à l'arrêt Atlanta du Tribunal, il n'est pas pertinent dès lors que les requérantes n'étaient pas parties à cette affaire. 71 Les annexes jointes à la requête ne contiennent, par ailleurs, aucun élément probant à l'appui des allégations des requérantes. Elles ne contiennent, en particulier, aucune indication utile sur d'éventuelles importations de bananes tiers effectuées par les requérantes avant l'entrée en vigueur du règlement n° 404/93. Tout au plus, les documents relatifs aux quantités déclarées aux autorités nationales compétentes par les requérantes pour la période de référence 1990 à 1992 (annexe K2 de la requête), complétés par ceux relatifs aux quantités déclarées par elles pour la période de référence 1989 à 1991 (documents déposés par la Commission à l'audience), permettent-ils de constater que: - Hameico Stuttgart GmbH (anciennement A & B Fruchthandel GmbH) a déclaré avoir importé 5 091 760 kg de bananes pays tiers en 1991 et aucune quantité en 1989, en 1990 et en 1992; - Amhof Frucht GmbH a déclaré avoir importé 3 798 463 kg de bananes pays tiers en 1992 et aucune quantité en 1989, en 1990 et en 1991; - Hameico Dortmund GmbH (anciennement Dessau-Bremer Frucht GmbH) a déclaré avoir importé 3 175 649 kg de bananes pays tiers en 1991 et aucune quantité en 1989, en 1990 et en 1992; - Hameico Fruchthandelsgesellschaft mbH a déclaré avoir importé 4 901 724 kg de bananes pays tiers en 1991 et aucune quantité en 1989, en 1990 et en 1992; - Leipzig-Bremer Frucht GmbH a déclaré avoir importé 11 903 757 kg de bananes pays tiers en 1991 et aucune quantité en 1989, en 1990 et en 1992. 72 Il en va de même en ce qui concerne les dépenses prétendument engagées pour l'acquisition de licences d'importation auprès d'autres opérateurs de la catégorie B et dont les requérantes ne se sont attachées à démontrer ni la réalité, ni le volume, ni le coût. 73 Par ailleurs, il ne ressort pas de manière évidente des documents annexés à la requête que les requérantes doivent être considérées comme des opérateurs RDA. 74 Bien qu'il n'incombe pas au juge communautaire de procéder à une instruction d'office du dossier afin de suppléer les carences des parties en matière d'administration de la preuve (ordonnance de la Cour du 13 décembre 2001, Giulietti/Commission, C-263/01 P, non publiée au Recueil, point 30), le Tribunal a, dans le cadre des mesures d'organisation de la procédure, posé un certain nombre de questions écrites aux requérantes, de façon à leur permettre de justifier l'existence et l'ampleur du préjudice dont elles demandent réparation à la Communauté ainsi que le lien de causalité entre ce préjudice et les mesures en cause. 75 Il ressort des réponses des requérantes aux questions ainsi posées par le Tribunal, lues à la lumière des documents annexés à la requête, que: - aucune des requérantes ne peut être considérée comme étant le successeur économique des anciens organismes d'État ou entreprises nationalisées auxquels l'économie planifiée et centralisée de l'ex-RDA avait attribué le monopole de l'importation et du mûrissement des bananes, au sens de l'arrêt du Tribunal du 28 septembre 1999, Cordis/Commission (T-612/97, Rec. p. II-2771, points 6 et 37); - la première requérante a été constituée à Brême (RFA) par acte du 16 février 1991 et inscrite au registre des sociétés de Brême le 12 mars 1991; son siège social a été transféré de Brême à Dresde (ex-RDA) par acte du 5 novembre 1991, inscrit au registre le 17 août 1992; elle n'a entrepris la commercialisation des bananes qu'en 1991; - la deuxième requérante a été constituée à Brême par acte du 9 août 1991 et inscrite au registre des sociétés de Brême le 3 septembre 1991; son siège social a été transféré de Brême à Gotha (ex-RDA) par acte du 25 septembre 1991, inscrit au registre le 17 décembre 1991; elle n'a commencé à commercialiser des bananes qu'en décembre 1991; - la troisième requérante a été constituée à Dessau (ex-RDA) par acte du 14 juin 1990 et inscrite au registre des sociétés le 29 juin 1990; son siège social a d'abord été transféré de Dessau à Brême par décision des actionnaires du 19 septembre 1994, puis de Brême à Dortmund (RFA) par décision des actionnaires du 20 décembre 1995, enregistrée au registre des sociétés de Dortmund le 3 juin 1996; elle aurait entrepris des activités donnant droit à des références quantitatives dès sa constitution, soit avant la réunification allemande; - la quatrième requérante a été constituée à Brême par acte du 15 juin 1990 et inscrite au registre des sociétés le 10 juillet 1990; son siège social a été transféré de Brême à Rostock (ex-RDA) par acte du 20 décembre 1990, inscrit au registre le 29 octobre 1991; elle aurait commercialisé des bananes à Rostock dès sa constitution, soit avant la réunification allemande, en joint venture avec le combinat d'État OGS du district de Rostock; avant la fin de l'année 1990, le partenaire est-allemand aurait quitté la société, qui aurait dès lors poursuivi seule la commercialisation des bananes; - la cinquième requérante, ayant son siège à Leipzig (ex-RDA), a été constituée par acte du 21 juin 1990, inscrit au registre des sociétés le 13 septembre 1990. 76 Par ailleurs, en réponse à l'invitation qui leur a été faite par le Tribunal de préciser et de justifier, tous documents probants à l'appui, des activités économiques concrètes effectivement exercées, pendant la période comprise entre le 1er janvier 1989 et le 2 octobre 1990, qui leur auraient permis de se voir attribuer des références quantitatives au titre des règlements nos 404/93 et 1442/93 si elles avaient, au cours de cette période, été établies sur le territoire de la Communauté, les requérantes se sont bornées à indiquer: - que cette question ne se pose pas pour les première et deuxième requérantes, dans la mesure où celles-ci ne sont devenues des personnes morales qu'après la réunification allemande; - que les trois dernières requérantes ont exercé des activités de grossistes en fruits et de mûrisseurs de bananes en différents endroits de l'ex-RDA et que si elles avaient été établies dans la Communauté avant le 3 octobre 1990, il faut supposer qu'elles auraient pu faire valoir des références quantitatives pour l'année 1990. 77 S'agissant des conditions relatives à la preuve du dommage et au lien de causalité, force est donc de conclure: - que les première et deuxième requérantes ont été constituées après la réunification allemande et qu'elles ne sauraient donc, en aucun cas, être qualifiées d'opérateurs de bananes pays tiers établis sur le territoire de l'ex-RDA avant la réunification allemande; - que les autres requérantes se sont bornées à affirmer qu'elles avaient exercé des activités donnant droit à des références quantitatives avant la réunification allemande, sans en rapporter la moindre preuve, en dépit d'une demande du Tribunal; - que, pour le surplus, bien qu'elles y aient été expressément invitées par le Tribunal par des questions écrites ainsi qu'au cours de l'audience, les requérantes n'ont fourni aucune indication chiffrée quant à l'existence, à la nature et à l'ampleur du préjudice que chacune d'elles aurait personnellement subi du fait de l'entrée en vigueur de l'OCM, notamment en sa qualité d'opérateur RDA. 78 Il s'ensuit que les requérantes n'ont pas établi avoir subi un quelconque préjudice du fait de l'instauration de l'OCM, notamment en leur qualité d'opérateur RDA. 79 Le recours doit, dès lors, être rejeté en tout état de cause comme non fondé, sans qu'il soit besoin de se prononcer sur les autres conditions d'engagement de la responsabilité de la Communauté du chef d'un acte illicite ni sur les conditions d'une éventuelle responsabilité de la Communauté du chef d'un acte licite. Décisions sur les dépenses Sur les dépens 80 Aux termes de l'article 87, paragraphe 2, du règlement de procédure, toute partie qui succombe est condamnée aux dépens, s'il est conclu en ce sens. Les requérantes ayant succombé, il y a lieu de les condamner aux dépens, conformément aux conclusions du Conseil et de la Commission. Le royaume d'Espagne supportera toutefois ses propres dépens en application de l'article 87, paragraphe 4, du règlement de procédure, aux termes duquel les États membres qui sont intervenus au litige supportent leurs dépens. Dispositif Par ces motifs, LE TRIBUNAL (première chambre) déclare et arrête: 1) Le recours est rejeté. 2) Les requérantes sont condamnées à supporter, outre leurs propres dépens, ceux exposés par le Conseil et la Commission. Le royaume d'Espagne supportera ses propres dépens.

61992CJ0272

fr

Motifs de l'arrêt 1 Par ordonnance du 27 mai 1992, parvenue à la Cour le 15 juin suivant, l' Arbeitsgericht Passau a posé, en vertu de l' article 177 du traité CEE, deux questions préjudicielles relatives à l' interprétation de l' article 48, paragraphe 2, du traité CEE. 2 Ces questions ont été soulevées dans le cadre d' un litige qui oppose Mme Maria Chiara Spotti au Freistaat Bayern. 3 Mme Spotti a exercé les fonctions de lecteur de langue étrangère à l' université de Passau du 1er novembre 1986 au 31 juillet 1991 en vertu de deux contrats de travail, le premier daté du 22 octobre 1986 et relatif à la période allant du 1er novembre 1986 au 31 octobre 1987, le deuxième daté du 22 septembre 1987 et relatif à la période comprise entre le 1er novembre 1987 et le 31 juillet 1991. 4 La limitation de la durée de la relation de travail était justifiée à l' article 1er, deuxième alinéa, du dernier contrat dans les termes suivants: "... Garantie d' échanges culturels ininterrompus, prévention de la perte de contact avec le pays d' origine en vue d' assurer un enseignement actualisé, imputation de la durée du séjour en dehors du pays d' origine depuis le 1er novembre 1986 (un an) sur la durée légale maximale d' emploi. Fonction de formateur en langues étrangères, conformément à l' article 57b, paragraphe 3 de la HRG". 5 L' université ayant refusé de prolonger la relation de travail au-delà du 31 juillet 1991, Mme Spotti a introduit une demande précontentieuse, conformément à l' article 22 de la Gesetz zur Ausfuehrung des Gerichtsverfassungsgesetzes (loi d' exécution de la loi sur l' organisation judiciaire). N' ayant pas obtenu gain de cause, Mme Spotti a saisi l' Arbeitsgericht Passau afin notamment qu' il déclare que son contrat de travail était à durée indéterminée. 6 Considérant que des doutes sérieux existent quant à la compatibilité de la réglementation allemande relative aux contrats de travail des lecteurs de langue étrangère avec l' article 48, paragraphe 2, du traité, l' Arbeitsgericht Passau a décidé de surseoir à statuer et de poser à la Cour les questions suivantes: "1. Une loi nationale d' un État membre instituant pour l' activité des lecteurs de langue étrangère un régime particulier limitant la durée de leurs contrats (articles 57b, paragraphe 3, et 57c, paragraphe 2 de la Hochschulrahmengesetz 'HRG' ) - combinés avec l' article 27, paragraphe 3, de la Bayerische Hochschullehrergesetz 'BayHSchLG' , alors qu' aucune limitation comparable n' est prescrite pour les autres enseignants chargés de tâches particulières (article 56 de la HRG), est-elle compatible avec l' article 48, paragraphe 2, du traité CEE? 2. Une telle limitation légale est-elle compatible avec le traité lorsqu' elle est fondée sur des raisons objectives particulières, notamment la garantie d' un enseignement actualisé?" 7 Les articles 57b et 57c de la Hochschulrahmengesetz (loi cadre sur l' enseignement supérieur, ci-après "HRG") précités ont été introduits par la Gesetz ueber befristete Arbeitsvertraege mit wissenschaftlichem Personal an Hochschulen und Forschungseinrichtungen (loi relative aux contrats de travail à durée déterminée des personnels d' enseignement et de recherche des établissements d' enseignement supérieur et de recherche) du 14 juin 1985. 8 L' article 57b, paragraphe 1, dispose que la conclusion de contrats de travail à durée déterminée dans les cas visés à l' article 57a doit être justifiée par un motif objectif. Le paragraphe 2 énonce ensuite, différents motifs objectifs susceptibles d' être invoqués lors de l' engagement de personnes chargées de tâches d' enseignement et de recherche, visées à l' article 53, ou à caractère médical, visées à l' article 54: (1) contrat visant à la formation de l' intéressé, (2) rétribution à l' aide de moyens budgétaires destinés à une activité à durée limitée, (3) recrutement visant à faire apporter ou acquérir temporairement des connaissances ou des expériences spécifiques dans le travail de recherche ou l' activité à caractère artistique, (4) rétribution à partir d' un financement extérieur ou (5) premier recrutement en qualité de collaborateur chargé de tâches d' enseignement et de recherche. 9 L' article 57b, paragraphe 3, prévoit ensuite: "Il existe également un motif objectif justifiant la conclusion d' un contrat de travail à durée déterminée avec un enseignant de langue étrangère chargé de tâches particulières lorsque l' activité à laquelle ce dernier est affecté concerne essentiellement la formation dans une langue étrangère (lecteur)". 10 Conformément à l' article 57c, paragraphe 2, de la même loi, les contrats à durée déterminée en question peuvent être conclus pour une durée maximale de 5 ans, limite qui est également applicable dans le cas où plusieurs contrats ont été conclus par le même lecteur avec la même université. 11 Quant à l' article 27, paragraphe 3, de la Bayerische Hochschullehrergesetz (loi bavaroise portant statut des professeurs de l' enseignenement supérieur, ci-après "BayHSchLG") il dispose: "Les enseignants chargés de tâches particulières sont nommés enseignants titulaires au grade de professeur de l' enseignement du deuxième degré dans l' enseignement supérieur ou au grade de professeur enseignant une spécialité. Les enseignants chargés de tâches particulières peuvent être recrutés comme enseignants non-fonctionnaires, sous contrat à durée déterminée, notamment: 1. s' ils ne remplissent pas les conditions générales de recrutement des fonctionnaires, 2. s' ils occupent un poste de lecteur. Les lecteurs ne peuvent être employés pour une durée excédant cinq années." 12 Pour un plus ample exposé des faits et du cadre juridique du litige au principal ainsi que des observations écrites présentées à la Cour, il est renvoyé au rapport du juge rapporteur. Les éléments du dossier ne sont repris ci-après que dans la mesure nécessaire au raisonnement de la Cour. 13 Par ses questions préjudicielles, la juridiction nationale cherche, en premier lieu, à savoir si l' article 48, paragraphe 2, du traité s' oppose à l' application d' une législation nationale selon laquelle les emplois de lecteur de langue étrangère doivent ou peuvent être pourvus au moyen de contrats de travail à durée déterminée, alors que, pour les autres enseignants chargés de tâches particulières, le recours à de tels contrats doit être justifié, au cas par cas, par un motif objectif. 14 Dans son arrêt du 30 mai 1989, Alluè (33/88, Rec. p. 1591), la Cour a jugé que l' article 48, paragraphe 2, du traité s' oppose à l' application d' une disposition de droit national imposant une limite à la durée de la relation de travail entre les universités et les lecteurs de langue étrangère, alors qu' une telle limite n' existe pas, en principe, en ce qui concerne les autres travailleurs. 15 Le gouvernement allemand considère que cette jurisprudence ne saurait être appliquée dans un cas où, comme en l' espèce la législation nationale permet d' engager sous contrat à durée déterminée non seulement les lecteurs de langue étrangère mais aussi les autres catégories de personnel. 16 Il y a lieu de relever à cet égard que, pour les autres catégories de personnel mentionnées par le gouvernement allemand, à savoir les chercheurs scientifiques, les personnes chargées de tâches médicales, les autres enseignants chargés de tâches particulières et les personnes auxiliaires d' enseignement et de recherche, la conclusion d' un contrat à durée déterminée n' est autorisée que si celle-ci se justifie par un motif objectif. Selon la juridiction de renvoi, lorsque la réglementation ne précise les motifs pouvant être invoqués, la validité du contrat suppose, en principe, que l' on vérifie dans chaque cas d' espèce si les particularités de la relation de travail en cause justifient cette limite au regard des principes élaborés à cet égard par la jurisprudence. 17 En revanche, pour les lecteurs de langue étrangère, l' article 57b, paragraphe 3, de la HRG prévoit la possibilité de limiter la durée des contrats sur le seul fondement de la nature de leur activité et l' article 27, paragraphe 3, de la BayHSchLG, précité, dispose que les contrats de travail des lecteurs de langue étrangère sont toujours à durée déterminée. 18 Étant donné qu' une grande majorité des lecteurs de langue étrangère sont des ressortissants étrangers, cette différence de traitement est de nature à désavantager ces derniers par rapport aux ressortissants allemands et constitue, dès lors, une discrimination indirecte interdite par l' article 48, paragraphe 2, du traité, à moins qu' elle ne soit justifiée par des raisons objectives. 19 En deuxième lieu, la juridiction nationale pose la question de savoir si cette réglementation est justifiée dans la mesure où elle serait nécessaire pour garantir un enseignement actualisé. Elle se réfère à cet égard à la jurisprudence du Bundesarbeitsgericht, relative à la législation en vigueur avant la loi du 14 juin 1985, précitée, selon laquelle cette nécessité constitue une raison objective autorisant la conclusion de contrats à durée déterminée pour les emplois de lecteur. 20 Sur ce point, il y a lieu de relever que, ainsi que la Cour l' a jugé dans l' arrêt Alluè, du 30 mai 1989, précité (point 14), la nécessité de garantir un enseignement actualisé ne saurait justifier la limitation de la durée des contrats de travail des lecteurs de langue étrangère. Le danger pour le lecteur de perdre le contact avec la langue maternelle est en effet réduit, compte tenu de l' intensification des échanges culturels et des facilités de communication, et les universités ont, en tout état de cause, la possibilité de contrôler le niveau des connaissances des lecteurs. 21 Il y a donc lieu de répondre aux questions posées par la juridiction nationale que l' article 48, paragraphe 2, du traité s' oppose à l' application d' une législation nationale selon laquelle les emplois de lecteur de langue étrangère doivent ou peuvent être pourvus au moyen de contrats de travail à durée déterminée, alors que, pour les autres enseignants chargés de tâches particulières, le recours à de tels contrats doit être justifié, au cas par cas, par un motif objectif. Décisions sur les dépenses Sur les dépens 22 Les frais exposés par le gouvernement allemand et par la Commission des Communautés européennes, qui ont soumis des observations à la Cour, ne peuvent faire l' objet d' un remboursement. La procédure revêtant, à l' égard des parties au principal, le caractère d' un incident soulevé devant la juridiction nationale, il appartient à celle-ci de statuer sur les dépens. Dispositif Par ces motifs, LA COUR, statuant sur les questions à elle soumises par l' Arbeitsgericht de Passau, par ordonnance du 27 mai 1992, dit pour droit: L' article 48, paragraphe 2, du traité CEE s' oppose à l' application d' une législation nationale selon laquelle les emplois de lecteur de langue étrangère doivent ou peuvent être pourvus au moyen de contrats de travail à durée déterminée, alors que, pour les autres enseignants chargés de tâches particulières, le recours à de tels contrats doit être justifié, au cas par cas, par un motif objectif.

62009CJ0509

ro

Cererile de pronunțare a unor hotărâri preliminare privesc interpretarea articolului 5 punctul 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74, denumit în continuare „regulamentul”) și a articolului 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (directiva privind comerțul electronic) (JO L 178, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 29, p. 257, denumită în continuare „directiva”). Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii, primul între X, pe de o parte, și eDate Advertising GmbH (denumită în continuare „eDate Advertising”), pe de altă parte, iar al doilea, între domnii Olivier Martinez și Robert Martinez, pe de o parte, și MGN Limited (denumită în continuare „MGN”), pe de altă parte, în legătură cu răspunderea civilă a acestor pârâți în ceea ce privește informații și fotografii publicate pe internet. Cadrul juridic Regulamentul Considerentul (11) al regulamentului prevede: „Normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului și, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență.” Potrivit articolului 2 alineatul (1) din regulament, care figurează în capitolul II („Competența”) al acestuia secțiunea 1, intitulată „Dispoziții generale”: „Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.” Articolul 3 alineatul (1) din același regulament prevede: „Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.” În capitolul II secțiunea 2, intitulată „Competențe speciale”, articolul 5 punctul 3 are următorul cuprins: „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru: […] 3.      în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”. Directiva A patra teză a considerentului (22) al directivei are următorul cuprins: „De asemenea, în scopul asigurării eficiente a liberei prestări a serviciilor și a certitudinii juridice pentru furnizorii și destinatarii serviciilor, astfel de servicii ale societății informaționale trebuie, în principiu, să se supună regimului juridic din statul membru în care este stabilit furnizorul de servicii.” Considerentul (23) al directivei prevede: „Prezenta directivă nu are ca obiect stabilirea de norme suplimentare de drept internațional privat cu privire la conflicte de legi și nici abordarea competenței instanțelor. Dispozițiile legislației aplicabile desemnate prin normele de drept internațional privat nu trebuie să restrângă libera prestare a serviciilor societății informaționale așa cum este prevăzută de prezenta directivă.” Considerentul (25) al directivei precizează: „Instanțele naționale, inclusiv cele civile, care decid în litigii de drept privat pot lua măsuri de derogare de la libera prestare a serviciilor societății informaționale, în conformitate cu condițiile definite de prezenta directivă.” Conform articolului 1 alineatul (1) din directivă, aceasta are ca obiectiv „să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin asigurarea liberei circulații a serviciilor societății informaționale între statele membre”. Articolul 1 alineatul (4) din directivă are următorul cuprins: „Prezenta directivă nu stabilește norme suplimentare de drept internațional privat și nici nu abordează competența instanțelor.” Potrivit articolului 2 literele (h) și (i) din directivă: „Domeniul coordonat se referă la cerințe pe care furnizorul de servicii trebuie să le respecte și care privesc: –        accesul la activitatea unui serviciu al societății informaționale, cum ar fi cerințele în materie de calificare, autorizare și notificare; –        desfășurarea activității unui serviciu al societății informaționale, cum ar fi cerințele privind comportamentul furnizorului de servicii, cerințe legate de calitatea sau conținutul serviciului, inclusiv în materie de publicitate și contracte sau privind răspunderea furnizorului de servicii.” Articolul 3 alineatele (1) și (2) din directivă prevede: „(1)      Fiecare stat membru garantează că serviciile societății informaționale prestate de un furnizor de servicii stabilit pe teritoriul său respectă dispozițiile de drept intern aplicabile în statul membru în cauză și relevante pentru domeniul coordonat. (2)      Statele membre nu pot restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre invocând motive relevante pentru domeniul coordonat.” Articolul 3 alineatul (4) din directivă precizează condițiile în care statele membre pot adopta măsuri derogatorii de la alineatul (2) în cazul unui anumit serviciu al societății informaționale. Acțiunile principale și întrebările preliminare Cauza C‑509/09 În anul 1993, X, domiciliat în Germania, a fost condamnat de o instanță germană, împreună cu fratele său, la pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru uciderea unui actor cunoscut. Din luna ianuarie 2008, X se află în regim de liberare condiționată. eDate Advertising, cu sediul în Austria, gestionează un portal având adresa „www.rainbow.at”. La rubrica „Info‑News”, pe paginile destinate informațiilor mai puțin recente, pârâta a pus la dispoziție până la 18 iunie 2007, în vederea consultării, o informație datând din 23 august 1999. În această informație se menționa, indicând numele lui X și al fratelui său, faptul că ambii formulaseră o cale de atac împotriva hotărârii de condamnare la Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională Federală) din Karlsruhe (Germania). Pe lângă o scurtă descriere a faptelor săvârșite în 1990, avocatul mandatat de condamnați este citat ca afirmând că aceștia intenționau să dovedească faptul că mai mulți dintre martorii principali ai acuzării nu au spus adevărul în proces. X a solicitat eDate Advertising să înceteze difuzarea informațiilor menționate, precum și să dea o declarație prin care să se angajeze că nu le mai difuzează în viitor. eDate Advertising nu a răspuns la această scrisoare, însă, la 18 iunie 2007, a retras de pe site‑ul său internet informația contestată. Prin acțiunea introdusă la instanțele germane, X solicită obligarea eDate Advertising ca, în informațiile care îl privesc referitoare la fapta comisă, să nu îi mai menționeze numele complet. eDate Advertising a contestat, în principal, competența internațională a instanțelor germane. Întrucât acțiunea a fost admisă în fața celor două instanțe inferioare, eDate Advertising solicită în continuare în fața Bundesgerichtshof respingerea acțiunii. Bundesgerichtshof evidențiază că soluționarea acestei acțiuni depinde de problema dacă instanțele inferioare au reținut în mod întemeiat competența lor internațională pentru a statua asupra litigiului, conform articolului 5 punctul 3 din regulament. În cazul în care s‑ar constata competența internațională a instanțelor germane, s‑ar ridica problema dacă este aplicabil dreptul german sau dreptul austriac. Aceasta ar depinde de interpretarea articolului 3 alineatele (1) și (2) din directivă. Pe de o parte, principiul țării de origine ar putea avea un efect corectiv prin raportare la dreptul material. Soluția pe fond, prevăzută de dreptul declarat aplicabil potrivit normelor de reglementare a conflictelor de legi din statul instanței sesizate, ar fi modificată, în situații concrete, în ceea ce privește conținutul său, dacă este cazul, și ar face obiectul cerințelor mai puțin stricte ale dreptului țării de origine. Potrivit acestei interpretări, principiul țării de origine nu ar afecta normele naționale de reglementare a conflictelor de legi din statul instanței sesizate și nu ar interveni – precum libertățile fundamentale prevăzute în Tratatul CE – decât în cadrul unei comparații concrete, între costuri și beneficii, pe planul dreptului material. Pe de altă parte, articolul 3 din directivă ar putea institui un principiu general în domeniul normelor de reglementare a conflictelor de legi, care conduce la aplicarea numai a dreptului în vigoare în țara de origine, cu excluderea normelor naționale de reglementare a conflictelor de legi. Bundesgerichtshof arată că, în cazul în care principiul țării de origine ar fi considerat un obstacol în aplicarea dreptului la nivel material, ar fi aplicabil dreptul internațional privat german și ar trebui să se anuleze decizia atacată și să se respingă definitiv acțiunea, întrucât nu s‑ar putea admite un drept al reclamantului de a formula o acțiune în încetare întemeiată pe dreptul german. În schimb, în cazul în care principiului țării de origine i s‑ar atribui caracterul unei norme de reglementare a conflictelor de legi, dreptul lui X de a formula o acțiune în încetare ar trebui să se aprecieze potrivit dreptului austriac. În aceste condiții, Bundesgerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1)      În caz (de risc) de încălcare a drepturilor referitoare la personalitate prin informațiile postate pe un site internet, expresia „locul unde […] riscă să se producă fapta prejudiciabilă”, cuprinsă la articolul 5 punctul 3 din [r]egulament […], trebuie interpretată în sensul că persoana interesată poate introduce o acțiune în încetare împotriva administratorului site‑ului internet la instanțele fiecărui stat membru în care poate fi consultat site‑ul internet, indiferent de statul membru în care este stabilit administratorul sau competența instanțelor unui stat membru în care nu este stabilit administratorul site‑ului internet este condiționată de existența unei legături specifice între informațiile contestate sau site‑ul internet și statul instanței sesizate (legătura cu statul respectiv), care depășește posibilitatea tehnică de consultare? 2)      În cazul în care este necesară o asemenea legătură specifică: Care sunt criteriile ce stau la baza determinării acestei legături? Are importanță faptul că, potrivit destinației date de administrator, site‑ul internet contestat se adresează (și) utilizatorilor de internet din statul instanței sesizate sau este suficient ca informațiile care pot fi consultate pe site‑ul internet să prezinte în mod obiectiv o legătură cu statul instanței sesizate în sensul că, potrivit împrejurărilor din speță, este posibil ca, în statul instanței sesizate, în special din cauza informațiilor contestate de pe site‑ul internet, să se fi produs efectiv sau să se producă un conflict între interese divergente, respectiv interesul reclamantului de a‑i fi respectate drepturile referitoare la personalitate și interesul administratorului de a‑și concepe site‑ul internet și de a informa? Pentru constatarea existenței unei legături specifice, numărul de consultări ale site‑ului internet contestat în statul instanței sesizate are un caracter decisiv? 3)      În cazul în care nu este necesară nicio legătură specifică în vederea recunoașterii competenței sau în cazul în care această legătură se prezumă atunci când informațiile contestate prezintă în mod obiectiv o legătură cu statul instanței sesizate în sensul că, potrivit împrejurărilor din speță, este posibil ca în statul instanței sesizate să se fi produs efectiv sau să se producă un conflict între interese divergente în special din cauza informațiilor contestate de pe site‑ul internet, iar admiterea unei legături specifice nu presupune constatarea unui număr minim de consultări, în statul instanței sesizate, ale site‑ului internet contestat: Articolul 3 alineatele (1) și (2) din [d]irectivă […] trebuie interpretat în sensul că acestor dispoziții trebuie să li se confere caracterul de norme de reglementare a conflictelor de legi, în sensul că acestea prevăd, și în materie civilă, aplicarea exclusivă a dreptului în vigoare în țara de origine, cu excluderea normelor naționale de reglementare a conflictelor de legi sau aceste dispoziții au un efect corectiv prin raportare la dreptul material, prin intermediul căruia soluția pe fond potrivit dreptului declarat aplicabil în temeiul normelor naționale de reglementare a conflictelor de legi este modificată, din punctul de vedere al conținutului său, și ar face obiectul cerințelor dreptului țării de origine? În cazul în care articolul 3 alineatele (1) și (2) din [d]irectivă […] are caracterul unei norme de reglementare a conflictelor de legi: Dispozițiile menționate anterior prevăd doar aplicarea exclusivă a dreptului material în vigoare în țara de origine sau și a normelor de reglementare a conflictelor de legi în vigoare în acea țară, având ca efect menținerea posibilității unei trimiteri a dreptului țării de origine la dreptul țării de destinație?” Cauza C‑161/10 În fața tribunal de grande instance de Paris (Tribunalul de Mare Instanță, Paris), actorul francez Olivier Martinez și tatăl său, Robert Martinez, se plâng de atingerile aduse vieții lor private și dreptului la propria imagine a lui Olivier Martinez, care ar consta în publicarea pe site‑ul internet care poate fi accesat la adresa „www.sundaymirror.co.uk”, a unui text redactat în limba engleză, datat 3 februarie 2008 și intitulat, potrivit traducerii franceze necontestate depuse în cadrul dezbaterilor, „Kylie Minogue est de nouveau avec Olivier Martinez” („Kylie Minogue, din nou împreună cu Olivier Martinez”), însoțit de detalii privind întâlnirea acestora. În temeiul articolului 9 din Codul civil francez, care dispune că „fiecare persoană are dreptul la respectarea vieții sale private”, acțiunea este formulată împotriva societății de drept englez MGN, editorul site‑ului cotidianului britanic Sunday Mirror . Această societate invocă necompetența tribunal de grande instance de Paris, în lipsa unei legături suficiente între postarea în litigiu și pretinsul prejudiciu suferit pe teritoriul francez, în timp ce reclamanții apreciază, dimpotrivă, că o astfel de legătură nu este necesară și că, în orice caz, aceasta există. Instanța de trimitere arată că o faptă prejudiciabilă al cărei suport este rețeaua internet nu poate fi considerată ca fiind produsă pe teritoriul unui stat membru decât în cazul în care există o legătură suficientă, substanțială sau semnificativă care o leagă de teritoriul menționat. Instanța de trimitere apreciază că soluționarea problemei competenței unei instanțe dintr‑un stat membru de a se pronunța asupra unei încălcări a drepturilor privind personalitatea, săvârșită pe rețeaua internet, pe un site editat de o persoană cu sediul sau cu domiciliul într‑un alt stat membru și destinat, în principal, publicului acestui din urmă stat, nu rezultă în mod clar din termenii articolului 2 și ai articolului 5 punctul 3 din regulament. În aceste condiții, tribunal de grande instance de Paris a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 2 și articolul 5 [punctul 3] din [r]egulament […] trebuie să fie interpretate în sensul că atribuie competență instanței dintr‑un stat membru pentru a se pronunța asupra unei acțiuni întemeiate pe încălcarea drepturilor referitoare la personalitate susceptibilă să fi fost comisă prin postarea de informații și/sau de fotografii pe un site internet editat într‑un alt stat membru de o societate cu sediul în acest al doilea stat sau chiar într‑un alt stat membru, în orice caz diferit de primul: –        fie numai cu condiția ca acest site internet să poată fi consultat din primul stat, –        fie numai atunci când există o legătură suficientă, substanțială sau semnificativă între fapta prejudiciabilă și teritoriul acestui prim stat, iar în această a doua ipoteză, dacă această legătură poate rezulta: –        din numărul de conectări la pagina de internet în litigiu efectuate din acest prim stat membru, în valoare absolută sau raportat la toate conectările la pagina respectivă; –        din reședința sau din cetățenia persoanei care reclamă încălcarea drepturilor sale referitoare la personalitate sau, în general, ale persoanelor vizate; –        din limba în care este difuzată informația în litigiu sau din orice alt element susceptibil să demonstreze voința editorului site‑ului de a se adresa în principal publicului din acest prim stat; –        din locul unde s‑au derulat faptele evocate și/sau unde au fost făcute fotografiile eventual postate pe site; –        din alte criterii[?]” Prin Ordonanța din 29 octombrie 2010, în conformitate cu articolul 43 din Regulamentul de procedură al Curții, președintele Curții de Justiție a decis să conexeze cauzele C‑509/09 și C‑161/10 pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii. Cu privire la admisibilitate Guvernul italian consideră că întrebările formulate în cauza C‑509/09 trebuie declarate inadmisibile, întrucât nu sunt pertinente pentru soluționarea acțiunii principale. Acțiunea în încetare ar constitui un instrument jurisdicțional cu caracter de urgență și ar presupune, prin urmare, caracterul actual al comportamentului prejudiciabil. Din prezentarea situației de fapt din această cauză ar rezulta însă că conduita considerată cauzatoare de prejudicii nu mai era actuală în momentul introducerii cererii în încetare, dat fiind că administratorul site‑ului retrăsese deja informația în litigiu înainte de începerea procesului. Trebuie amintit în această privință că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească care urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige, C‑52/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 15 și jurisprudența citată). Astfel, Curtea poate refuza să statueze asupra unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, printre altele, atunci când problema este de natură ipotetică (a se vedea Hotărârea TeliaSonera Sverige, citată anterior, punctul 16). Or, nu rezultă că, în cauza principală, acțiunea în încetare ar fi rămas fără obiect prin faptul că administratorul site‑ului a retras deja informația în litigiu înainte de începerea procesului. Astfel, după cum s‑a amintit la punctul 18 din prezenta hotărâre, acțiunea în încetare a fost admisă în fața celor două instanțe inferioare. În orice caz, Curtea a subliniat deja că, având în vedere modul său de redactare, articolul 5 punctul 3 din regulament nu presupune existența actuală a unui prejudiciu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 2002, Henkel, C‑167/00, Rec., p. I‑8111, punctele 48 și 49). Rezultă că o acțiune care are ca obiect evitarea repetării unui comportament considerat ilicit intră în sfera de aplicare a dispoziției menționate. În aceste condiții, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare trebuie considerată admisibilă. Cu privire la întrebările preliminare Cu privire la interpretarea articolului 5 punctul 3 din regulament Prin intermediul primelor două întrebări formulate în cauza C‑509/09 și al întrebării formulate în cauza C‑161/10, care trebuie analizate împreună, instanțele de trimitere solicită, în esență, Curții să stabilească modul în care trebuie interpretată expresia „locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”, utilizată la articolul 5 punctul 3 din regulament, în cazul unei pretinse încălcări a drepturilor referitoare la personalitate prin intermediul unor informații postate pe un site internet. Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie amintit, pe de o parte, că, potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile regulamentului trebuie interpretate în mod autonom, prin referire la sistemul și la obiectivele acestuia (a se vedea în special Hotărârea din 16 iulie 2009, Zuid‑Chemie, C‑189/08, Rep., p. I‑6917, punctul 17 și jurisprudența citată). Pe de altă parte, în măsura în care regulamentul a înlocuit, în relațiile dintre statele membre, Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive privind aderările noilor state membre la această convenție (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”), interpretarea dată de Curte în privința dispozițiilor acestei convenții este valabilă și pentru dispozițiile regulamentului menționat atunci când dispozițiile acestor instrumente comunitare pot fi calificate ca fiind echivalente (Hotărârea Zuid‑Chemie, citată anterior, punctul 18). Potrivit unei jurisprudențe constante, norma de competență specială enunțată la articolul 5 punctul 3 din regulament, prin excepție de la principiul competenței instanțelor de la domiciliul pârâtului, se întemeiază pe existența unei legături deosebit de strânse între litigiu și instanțele de la locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă, care justifică atribuirea competenței în favoarea acestora din urmă pentru motive legate de buna administrare a justiției și de organizarea utilă a procesului (a se vedea Hotărârea Zuid‑Chemie, citată anterior, punctul 24 și jurisprudența citată). Trebuie amintit de asemenea că expresia „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” vizează atât locul unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, cât și locul materializării prejudiciului. Aceste două locuri pot constitui o legătură semnificativă din punctul de vedere al competenței judiciare, fiecare dintre ele fiind susceptibil, în funcție de împrejurări, să furnizeze indicii deosebit de utile în ceea ce privește probele și organizarea procesului (Hotărârea din 7 martie 1995, Shevill și alții, C‑68/93, Rec., p. I‑415, punctele 20 și 21). În ceea ce privește aplicarea acestor două criterii privind legătura în cazul acțiunilor care au ca obiect repararea unui prejudiciu moral pretins cauzat de o publicare calomniatoare, Curtea a considerat că, în cazul unei calomnieri prin intermediul unui articol din presă difuzat în mai multe state contractante, victima poate formula o acțiune în despăgubire împotriva editorului fie în fața instanțelor statului contractant de la locul de stabilire a editorului publicației calomniatoare, competente în ceea ce privește repararea întregului prejudiciu rezultat din calomniere, fie în fața instanțelor din fiecare stat contractant în care a fost difuzată publicația și în care victima pretinde că ar fi suferit o atingere adusă reputației sale, competente să se pronunțe numai asupra prejudiciului cauzat în statul instanței sesizate (Hotărârea Shevill și alții, citată anterior, punctul 33). În această privință, Curtea a precizat de asemenea că, deși este adevărat că limitarea competenței instanțelor statului în care a avut loc difuzarea numai la prejudiciul cauzat în statul forului prezintă inconveniente, reclamantul are totuși posibilitatea să își formuleze ansamblul pretențiilor fie la instanța de la domiciliul pârâtului, fie la cea de la locul de stabilire a editorului publicației calomniatoare (Hotărârea Shevill și alții, citată anterior, punctul 32). Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 39 din concluzii, aceste considerații se pot aplica și altor mijloace de comunicare în masă și altor suporturi de comunicare și pot să acopere o gamă variată de încălcări ale drepturilor referitoare la personalitate prevăzute în diverse sisteme juridice, precum cele invocate de reclamanții din acțiunile principale. Cu toate acestea, astfel cum arată atât instanțele de trimitere, cât și majoritatea părților și a persoanelor interesate care au prezentat observații Curții, postarea unor informații pe un site internet se distinge de difuzarea teritorială a unui suport de comunicare, precum un imprimat, prin faptul că aceasta vizează, prin esența sa, ubicuitatea informațiilor menționate. Acestea pot fi consultate instantaneu de un număr nedeterminat de utilizatori de internet pretutindeni în lume, independent de orice intenție a editorului acestora privind consultarea lor în afara statului membru în care este stabilit și în afara controlului său. Rezultă, așadar, că internetul reduce utilitatea criteriului referitor la difuzare, în măsura în care raza difuzării informațiilor postate este în principiu universală. În plus, la nivel tehnic, nu este totdeauna posibil să se cuantifice această difuzare cu certitudine și în mod fiabil, în raport cu un anumit stat membru, și, prin urmare, nici să se aprecieze prejudiciul cauzat exclusiv în acel stat membru. Dificultățile punerii în aplicare, în contextul internetului, a criteriului menționat al materializării prejudiciului rezultat din Hotărârea Shevill și alții, citată anterior, contrastează, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 56 din concluzii, cu gravitatea prejudiciului care poate fi suferit de titularul unui drept referitor la personalitate care constată că informații care aduc atingere dreptului menționat sunt disponibile în orice punct al planetei. Prin urmare, criteriile referitoare la legătură, amintite la punctul 42 din prezenta hotărâre, trebuie adaptate în sensul că victima unei încălcări a drepturilor referitoare la personalitate prin intermediul internetului poate sesiza o instanță pentru tot prejudiciul suferit în funcție de locul materializării prejudiciului cauzat în Uniunea Europeană prin încălcarea menționată. Dat fiind că impactul unei informații postate asupra drepturilor referitoare la personalitate ale unei persoane poate fi apreciat cel mai bine de instanța de la locul unde pretinsa victimă își are centrul intereselor, atribuirea de competență acestei instanțe corespunde obiectivului unei bune administrări a justiției, amintit la punctul 40 din prezenta hotărâre. Locul unde persoana își are centrul intereselor corespunde în general domiciliului său. Cu toate acestea, o persoană își poate avea centrul intereselor și într‑un stat membru în care nu locuiește în mod obișnuit, în măsura în care alte indicii, precum exercitarea unei activități profesionale, pot stabili existența unei legături deosebit de strânse cu acel stat membru. Competența instanței de la locul unde pretinsa victimă își are centrul intereselor este conformă obiectivului previzibilității normelor de competență (a se vedea Hotărârea din 12 mai 2011, BVG, C‑144/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 33) și în ceea ce privește pârâtul, dat fiind că, în momentul postării unei informații prejudiciabile, autorul informației respective este în măsură să cunoască centrele de interese ale persoanelor care fac obiectul acesteia. Prin urmare, trebuie să se considere că criteriul centrului de interese permite atât reclamantului să identifice cu ușurință instanța pe care o poate sesiza, cât și pârâtului să prevadă în mod rezonabil instanța în fața căreia poate fi acționat în justiție (a se vedea Hotărârea din 23 aprilie 2009, Falco Privatstiftung și Rabitsch, C‑533/07, Rep., p. I‑3327, punctul 22 și jurisprudența citată). Pe de altă parte, în locul unei acțiuni în răspundere pentru întregul prejudiciu, criteriul materializării prejudiciului, care rezultă din Hotărârea Shevill și alții, citată anterior, atribuie competență instanțelor din fiecare stat membru pe teritoriul căruia o informație postată este sau a fost accesibilă. Aceste instanțe sunt competente să se pronunțe numai asupra prejudiciului cauzat pe teritoriul statului membru al instanței sesizate. Prin urmare, trebuie să se răspundă la primele două întrebări formulate în cauza C‑509/09 și la întrebarea formulată în cauza C‑161/10 că articolul 5 punctul 3 din regulament trebuie interpretat în sensul că, în cazul unei pretinse încălcări a drepturilor referitoare la personalitate prin intermediul unor informații postate pe un site internet, persoana care se consideră prejudiciată poate să sesizeze cu o acțiune în răspundere, pentru întregul prejudiciu cauzat, fie instanțele din statul membru al locului de stabilire a editorului acestor informații, fie instanțele din statul membru în care se află centrul intereselor sale. De asemenea, în locul unei acțiuni în răspundere pentru întregul prejudiciu cauzat, această persoană poate să formuleze acțiune la instanțele din fiecare stat membru pe teritoriul căruia o informație postată este sau a fost accesibilă. Acestea sunt competente să se pronunțe numai asupra prejudiciului cauzat pe teritoriul statului membru al instanței sesizate. Cu privire la interpretarea articolului 3 din directivă Prin intermediul celei de a treia întrebări formulate în cauza C‑509/09, Bundesgerichtshof solicită să se stabilească dacă dispozițiile articolului 3 alineatele (1) și (2) din directivă au caracterul de norme de reglementare a conflictelor de legi, în sensul că prevăd și în dreptul civil aplicarea exclusivă, pentru serviciile societății informaționale, a dreptului în vigoare în țara de origine, înlăturând normele naționale de reglementare a conflictelor de legi, sau dacă ele au un efect corectiv prin raportare la dreptul declarat aplicabil potrivit normelor naționale de reglementare a conflictelor de legi în sensul modificării conținutului acestora conform cerințelor dreptului țării de origine. Aceste dispoziții trebuie analizate ținând seama nu doar de termenii utilizați, ci și de contextul acestora și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte (a se vedea Hotărârea din 19 septembrie 2000, Germania/Comisia, C‑156/98, Rec., p. I‑6857, punctul 50, Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C‑306/05, Rec., p. I‑11519, punctul 34, și Hotărârea din 7 octombrie 2010, Lassal, C‑162/09, Rep., p. I‑9217, punctul 49). În această privință, dispozitivul unui act al Uniunii nu poate fi disociat de motivarea acestuia și, dacă este necesar, trebuie să fie interpretat luându‑se în considerare motivele care au condus la adoptarea lui (Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑298/00 P, Rec., p. I‑4087, punctul 97 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Lassal, citată anterior, punctul 50). Directiva, adoptată în temeiul articolului 47 alineatul (2) CE, a articolului 55 CE și a articolului 95 CE, are ca obiectiv, potrivit articolului 1 alineatul (1), să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin asigurarea liberei circulații a serviciilor societății informaționale între statele membre. Considerentul (5) al directivei enumeră, ca obstacole juridice în calea bunei funcționări a pieței interne în acest domeniu, divergențele dintre legislații, precum și incertitudinea juridică a regimurilor naționale aplicabile acestor servicii. Or, în ceea ce privește majoritatea aspectelor comerțului electronic, directiva nu urmărește o armonizare a normelor materiale, ci definește un „domeniu coordonat”, în cadrul căruia mecanismul prevăzut la articolul 3 trebuie să permită, potrivit considerentului (25) al acestei directive, supunerea serviciilor societății informaționale, în principiu, regimului juridic al statului membru în care este stabilit furnizorul de servicii. În această privință, trebuie subliniat, pe de o parte, că regimul juridic al statului membru de stabilire a furnizorului de servicii cuprinde domeniul dreptului civil, ceea ce reiese în special din considerentul (25) al directivei, precum și din faptul că anexa la aceasta enumeră drepturile și obligațiile de natură civilă cărora nu li se aplică mecanismul prevăzut la articolul 3. Pe de altă parte, aplicarea acestui mecanism răspunderii furnizorilor de servicii este prevăzută expres la articolul 2 litera (h) și litera (i) a doua liniuță din directivă. Interpretarea articolului 3 alineatele (1) și (2) din directivă în lumina dispozițiilor și a obiectivelor sus‑menționate demonstrează că mecanismul prevăzut de directivă obligă, inclusiv în dreptul civil, la respectarea cerințelor dreptului material în vigoare în țara de stabilire a furnizorului de servicii. Astfel, în lipsa unor dispoziții obligatorii de armonizare adoptate la nivelul Uniunii, numai recunoașterea caracterului obligatoriu al regimului național căruia legiuitorul a decis să supună furnizorii de servicii și serviciile acestora poate garanta efectul deplin al liberei prestări a serviciilor menționate. Articolul 3 alineatul (4) din directivă consolidează această interpretare, în măsura în care precizează condițiile în care statele membre pot să deroge de la alineatul (2) al acestui articol, condiții care trebuie considerate exhaustive. Or, interpretarea articolului 3 din directivă trebuie să țină seama și de articolul 1 alineatul (4) din aceasta, potrivit căruia ea nu stabilește norme suplimentare de drept internațional privat referitoare la conflictul de legi. În această privință, trebuie subliniat, pe de o parte, că o interpretare a normei referitoare la piața internă consacrată la articolul 3 alineatul (1) din directivă în sensul că aceasta are ca rezultat aplicarea dreptului material în vigoare în statul membru de stabilire nu conduce la calificarea ei drept normă de drept internațional privat. Astfel, acest alineat impune fiecărui stat membru, în principal, obligația de a veghea ca serviciile societății informaționale prestate de un furnizor de servicii stabilit pe teritoriul său să respecte dispozițiile naționale aplicabile în statul membru în cauză și relevante pentru domeniul coordonat. Impunerea unei astfel de obligații nu prezintă caracteristicile unei norme de reglementare a conflictelor de legi, destinată să tranșeze un conflict specific între mai multe regimuri de drept care au vocația de a se aplica. Pe de altă parte, articolul 3 alineatul (2) din directivă include o interdicție impusă statelor membre de a restrânge, pentru motive care țin de domeniul coordonat, libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre. În schimb, rezultă din articolul 1 alineatul (4) din directivă, interpretat în lumina considerentului (23) al acesteia, că statele membre gazdă sunt, în principiu, libere să desemneze normele materiale aplicabile, în temeiul dreptului lor internațional privat, în măsura în care din aceasta nu rezultă o restrângere a liberei prestări a serviciilor din comerțul electronic. Rezultă că articolul 3 alineatul (2) din directivă nu impune o transpunere sub forma unei norme specifice de reglementare a conflictelor de legi. Cu toate acestea, dispozițiile articolului 3 alineatele (1) și (2) din directivă trebuie interpretate astfel încât să se garanteze că abordarea coordonată aleasă de legiuitorul Uniunii permite efectiv asigurarea liberei circulații a serviciilor societății informaționale între statele membre. În această privință, trebuie amintit că Curtea a subliniat deja că dispozițiile imperative ale unei directive, care sunt necesare pentru realizarea obiectivelor pieței interne, trebuie să poată fi aplicabile chiar și în pofida alegerii unei legi diferite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2000, Ingmar, C‑381/98, Rec., p. I‑9305, punctul 25, și Hotărârea din 23 martie 2006, Honyvem Informazioni Commerciali, C‑465/04, Rec., p. I‑2879, punctul 23). Or, în ceea ce privește mecanismul prevăzut la articolul 3 din directivă, trebuie considerat că supunerea serviciilor din comerțul electronic regimului juridic al statului membru de stabilire a furnizorilor acestora, în temeiul articolului 3 alineatul (1), nu ar permite să se garanteze în mod deplin libera circulație a acestor servicii în cazul în care, în final, prestatorii ar trebui să respecte în statul membru gazdă cerințe mai stricte decât cele care le sunt aplicabile în statul membru în care sunt stabiliți. Rezultă că articolul 3 din directivă se opune, sub rezerva derogărilor autorizate potrivit condițiilor prevăzute la articolul 3 alineatul (4), ca furnizorul unui serviciu din comerțul electronic să fie supus unor cerințe mai stricte decât cele prevăzute de dreptul material în vigoare în statul membru de stabilire a furnizorului menționat. Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare formulată în cauza C‑509/09 că articolul 3 din directivă trebuie interpretat în sensul că nu impune o transpunere sub forma unei norme specifice de reglementare a conflictelor de legi. Cu toate acestea, în ceea ce privește domeniul coordonat, statele membre trebuie să asigure că, sub rezerva derogărilor autorizate potrivit condițiilor prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din directivă, furnizorul unui serviciu din comerțul electronic nu este supus unor cerințe mai stricte decât cele prevăzute de dreptul material aplicabil în statul membru de stabilire a furnizorului menționat. Cu privire la cheltuielile de judecată Întrucât, în privința părților din acțiunile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanțele de trimitere, este de competența acestora să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări. Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară: 1) Articolul 5 punctul 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că, în cazul unei pretinse încălcări a drepturilor referitoare la personalitate prin intermediul unor informații postate pe un site internet, persoana care se consideră prejudiciată poate să sesizeze cu o acțiune în răspundere, pentru întregul prejudiciu cauzat, fie instanțele din statul membru al locului de stabilire a editorului acestor informații, fie instanțele din statul membru în care se află centrul intereselor sale. De asemenea, în locul unei acțiuni în răspundere pentru întregul prejudiciu cauzat, această persoană poate să formuleze acțiune la instanțele din fiecare stat membru pe teritoriul căruia o informație postată este sau a fost accesibilă. Acestea sunt competente să se pronunțe numai asupra prejudiciului cauzat pe teritoriul statului membru al instanței sesizate. 2) Articolul 3 din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (directiva privind comerțul electronic) trebuie interpretat în sensul că nu impune o transpunere sub forma unei norme specifice de reglementare a conflictelor de legi. Cu toate acestea, în ceea ce privește domeniul coordonat, statele membre trebuie să asigure că, sub rezerva derogărilor autorizate potrivit condițiilor prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31, furnizorul unui serviciu din comerțul electronic nu este supus unor cerințe mai stricte decât cele prevăzute de dreptul material aplicabil în statul membru de stabilire a furnizorului menționat. Semnături * Limbile de procedură: germana și franceza.

62021CJ0250

et

Eelotsusetaotlus puudutab nõukogu 28. novembri 2006. aasta direktiivi 2006/112/EÜ, mis käsitleb ühist käibemaksusüsteemi ( ELT 2006, L 347, lk 1 ; edaspidi „käibemaksudirektiiv“), artikli 135 lõike 1 punkti b tõlgendamist. Taotlus on esitatud Szef Krajowej Administracji Skarbowej (riigi maksuameti juhataja, Poola) (edaspidi „maksuamet“) ja O. Fundusz Inwestycyjny Zamknięty reprezentowany przez O S.A. (edaspidi „Fond O“) vahelises kohtuvaidluses, mis puudutab kaudse osaluse lepingu alusel osutatud teenuste kvalifitseerimist käibemaksuga maksustamisel. Õiguslik raamistik Liidu õigus Käibemaksudirektiivi artikli 2 lõike 1 punktis c on sätestatud: „Käibemaksuga maksustatakse järgmisi tehinguid: […] c) teenuste osutamine tasu eest liikmesriigi territooriumil maksukohustuslase poolt, kes sellena tegutseb“. Selle direktiivi artikli 24 lõikes 1 on sätestatud: „„Teenuste osutamine“ on mis tahes tehing, mis ei ole kaubatarne.“ Nimetatud direktiivi artikli 135 lõike 1 punkt b sätestab: „Liikmesriigid vabastavad käibemaksust järgmised tehingud: […] b) krediidi andmine ja läbirääkimine ning krediidi haldamine krediidiandja poolt“. Liikmesriigi õigus Käibemaksuseadus 11. märtsi 2004. aasta kaupade ja teenuste maksustamise seaduse (ustawa o podatku od towarów i usług; Dz. U 2004, nr 54, jrk nr 535) põhikohtuasja asjaoludele kohaldatava redaktsiooni (edaspidi „käibemaksuseadus“) artikli 43 lõige 1 sätestab: „Käibemaksust on vabastatud: […] 38) krediidi või finantslaenu andmise teenused ning krediidi ja finantslaenu andmisega seotud maakleriteenused, samuti krediidi või finantslaenu haldamine sellist krediiti või finantslaenu andva üksuse poolt; 39) finants- ja kindlustustehingute kautsjoneid, garantiisid ja mis tahes muid tagatisi hõlmavad teenused ja nende teenustega seotud maakleriteenused ning krediidigarantiide haldamise teenused, mida osutab selliseid laene või krediiti andev üksus; […]“. Investeerimisfondide ja alternatiivsete investeerimisfondide haldamise seadus 27. mai 2004. aasta investeerimisfondide ja alternatiivsete investeerimisfondide haldamise seaduse (ustawa o funduszach inwestycyjnych i zarządzaniu alternatywnymi funduszami inwestycyjnymi; Dz. U . 2004, nr 146, jrk nr 1546) põhikohtuasjas kohaldatava redaktsiooni artikli 183 lõige 4 sätestab: „Leping kõigi selliste hüvitiste üleandmiseks fondile, mille on saanud väärtpaberistamise algataja või volitatud isik konkreetsest nõuete kogumist või konkreetsest nõudest (kaudse osaluse leping), peab sisaldama nende isikute kohustust anda fondile üle järgmised summad: 1) kogu tulu väärtpaberistatud nõuetelt; 2) väärtpaberistatud nõuete põhisummad; 3) summad, mis on saadud väärtpaberistatud nõuete tagatiste realiseerimisest, kui väärtpaberistamise algataja või volitatud isiku nõuete rahuldamine toimus tagatiste realiseerimise teel.“ Põhikohtuasi ja eelotsuse küsimus Fond O on muud tüüpi väärtpaberistamise fond investeerimisfondide ja alternatiivsete investeerimisfondide haldamise seaduse põhikohtuasjas kohaldatava redaktsiooni artikli 183 ja sellele järgnevate artiklite tähenduses. Olles kaalunud kaudse osaluse lepingute sõlmimist pankade või investeerimisfondidega, esitas ta Poola rahandusministrile siduva eelotsuse taotluse, milles palus tõlgendada käibemaksuseaduse artikli 43 lõike 1 punkte 38 ja 39, et selgitada välja, kas teenused, mida ta peab nende lepingute alusel kaudse osalisena osutama, võib selle sätte alusel käibemaksust vabastada. Fond O leiab, et kaudse osaluse lepingu sõlmimisega kohustub tehingu algataja andma kaudsele osalisele üle lepingus määratletud nõuetest pärit kogu tulu lepingus kokkulepitud rahalise sissemakse eest, mille ta viimaselt saab alates lepingu sõlmimisest. Võlainstrumendid jäävad tehingu algataja varade hulka. Tehingu algatajale tehtud rahalise sissemakse ja selle summa vahe, mille kaudne osaline sai lepingu kehtivuse ajal, kujutab endast tema tasu. Kaudse osaluse mehhanismil on seega kaks funktsiooni, millest esimene on krediidiinstrumendi funktsioon, mille puhul saab tehingu algataja ettemaksuna likviidseid vahendeid vastutasuna kohustuse eest kanda asjaomaste nõuete tulu üle kaudsele osalisele, ja teine on riski katmise funktsioon, kuna need vahendid vabanevad nimetatud nõuetega seotud krediidiriskist. Seega leiab Fond O, et kaudse osaluse lepingute raames osutatud teenused on käibemaksuseaduse artikli 43 lõike 1 punktide 38 ja 39 alusel käibemaksust vabastatud kui krediidilepingutega analoogsed finantsinstrumendid või teenused, mis tagavad võlgnike maksejõuetusriski ülevõtmise. Poola rahandusminister leidis 30. detsembri 2015. aasta siduvas eelotsuses vastupidi, et ühelt poolt ei saa kaudse osaluse lepingut samastada krediidilepinguga, kuna esiteks jääb lepingu esemeks olev nõue tehingu algataja vara hulka, teiseks, et kaudse osaluse leping sisaldab erinevalt krediidilepingust selget kirjeldust nende rahaliste vahendite päritolu kohta, mida kasutatakse kaudse osalise nõuete rahuldamiseks ja kolmandaks, et võlgniku pankroti korral ei ole kaudsel osalisel tasumata jäänud summade tagasimaksmisega seoses tehingu algataja suhtes nõudeõigust. Seega ei sisalda kaudse osaluse leping, mille ese on osalusõigus erimaksetele, mida tehingu algataja kohustub üle kandma kaudsele osalisele, tegevust, mis on analoogne käibemaksuseaduse artikli 43 lõike 1 punktis 38 nimetatud tegevustega. Teiselt poolt leiab Poola rahandusminister, et kui kaudne osaline osutab oma teenuseid, ei ole tehingu algatajale antud ühtki kautsjonit, garantiid või muud tagatist, mistõttu tema tegevus ei kuulu käibemaksuseaduse artikli 43 lõike 1 punkti 39 kohaldamisalasse. Poola rahandusministri sõnul ei kuulu seega Fondi O poolt siduva eelotsuse taotluses kirjeldatud tehingud ühegi käibemaksuseaduse artikli 43 lõike 1 punktides 38 ja 39 sätestatud käibemaksuvabastuse alla ning nende suhtes tuli kohaldada 23% baasmäära. Fond O esitas 30. detsembri 2015. aasta siduva eelotsuse peale kaebuse Wojewódzki Sąd Administracyjny w Warszawiele (Varssavi vojevoodkonna halduskohus, Poola). Nimetatud kohus tühistas 25. mai 2017. aasta otsusega selle eelotsuse. Kohus leidis, et kaudse osaluse leping kujutab endast krediidilepingutega analoogset finantsinstrumenti, mille peamine eesmärk on tehingu algataja rahastamine ja talle viivitamatu juurdepääsu tagamine kapitalile ühes kohustusega see tagasi maksta. Asjaolu, et nõue jääb tehingu algataja vara hulka, ei ole lepingu majanduslikku eesmärki silmas pidades oluline. Tasuna rahaliste vahendite üleandmise eest tehingu algatajale saab kaudne osaline majandusliku eelise tulu näol, mis ületab sisse makstud kapitali summat. Selline tehing on käibemaksuseaduse artikli 43 lõike 1 punkti 38 kohaselt käibemaksust vabastatud, kuna vastab krediidi andmise olulistele tunnustele. Seevastu, kuna kaudse osaluse lepingu alusel ei ole tehingu algatajale antud ühtki kautsjonit, garantiid ega muud tagatist, siis ei kuulu käibemaksuseaduse artikli 43 lõike 1 punktis 39 ette nähtud maksuvabastus käesoleval juhul kohaldamisele. Maksuamet esitas selle kohtuotsuse peale kassatsioonkaebuse eelotsusetaotluse esitanud kohtule Naczelny Sąd Administracyjnyle (Poola kõrgeim halduskohus). Viimati nimetatud kohus täpsustab, et käibemaksuseaduse artikli 43 lõike 1 punktiga 38 on Poola õigusesse üle võetud käibemaksudirektiivi artikli 135 lõike 1 punkt b. Eelotsusetaotluse esitanud kohtu sõnul kujutab selline kaudse osaluse leping, nagu on kõne all põhikohtuasjas, endast majanduslikust seisukohast rahastamisteenust, mille peamine eesmärk on tagada tehingu algatajale tema käsutusse antud rahaliste vahendite kasutamine selle eest, et ta maksab kaudsele osalisele summad, mis vastavad asjaomastest nõuetest pärit tulu väärtusele. Kaudse osaluse leping on seega sarnane krediidilepinguga, millega krediidisaaja omandab krediidiandjalt rahalisi vahendeid, mida tal on õigus kasutada omal äranägemisel, ning kohustub need lepingu kehtivuse ajal tagasi maksma. Sarnaselt laenuandjaga saab kaudne osaline lisaks väljamakstud rahasummale eelise rahavoo näol, mis on suurem kui sisse makstud kapital. Eelotsusetaotluse esitanud kohus väidab siiski, et kaudse osaluse lepingul on teatavad eripärad, mis eristavad seda krediidilepingust ja millele Poola rahandusminister on oma siduvas eelotsuses sisuliselt tähelepanu juhtinud. Seetõttu tekib nimetatud kohtul küsimus, kas need eripärad on sellised, mis takistavad käibemaksu seisukohalt liigitada kaudse osaluse lepinguid „krediidilepinguteks“. Neil asjaoludel otsustas Naczelny Sąd Administracyjny (Poola kõrgeim halduskohus) menetluse peatada ja esitada Euroopa Kohtule järgmise eelotsuse küsimuse: „Kas [käibemaksudirektiivi] artikli 135 lõike 1 punkti b tuleb tõlgendada nii, et maksuvabastus, mis on selles sättes ette nähtud krediidi andmist ja sellega seotud läbirääkimisi ning krediidi haldamist puudutavatele tehingutele, on kohaldatav põhikohtuasjas kirjeldatud kaudse osaluse lepingu puhul?“ Eelotsuse küsimuse analüüs Kõigepealt tuleb märkida, et kuigi eelotsuse küsimuses on formaalselt esitatud kolm käibemaksudirektiivi artikli 135 lõike 1 punkti b alusel käibemaksust vabastatud tehingut, milleks on krediidi andmine, läbirääkimine ja haldamine, nähtub eelotsusetaotlusest, et eelotsusetaotluse esitanud kohtu kahtlused puudutavad peamiselt küsimust, kas kaudse osaluse lepingut saab kvalifitseerida krediidi andmiseks selle sätte tähenduses. Neil asjaoludel tuleb esitatud küsimust mõista selliselt, et sisuliselt on palutud selgitada, kas käibemaksudirektiivi artikli 135 lõike 1 punkti b tuleb tõlgendada nii, et mõiste „krediidi andmine“ alla kuuluvad selle sätte tähenduses teenused, mida kaudne osaline osutab kaudse osaluse lepingu alusel ja mis seisnevad selles, et tehingu algataja saab enda käsutusse rahalise sissemakse selle eest, et ta kannab kaudsele osalisele üle tulu, mis on saadud nimetatud lepingus määratletud nõuetest, mis jäävad tehingu algataja vara hulka. Eelotsusetaotluse esitanud kohtule tarviliku vastuse andmiseks tuleb esiteks analüüsida, kas sellised teenused kuuluvad käibemaksudirektiivi kohaldamisalasse. Käibemaksudirektiivi artikli 2 lõike 1 punktis c on sätestatud, et käibemaksuga maksustatakse teenuste osutamine tasu eest liikmesriigi territooriumil maksukohustuslase poolt, kes sellena tegutseb. Sellega seoses tuleb meenutada, et teenust osutatakse „tasu eest“ selle sätte tähenduses ja see on käibemaksuga maksustatav vaid siis, kui osutatud teenuse ja maksukohustuslase poolt selle eest saadud tasu vahel on otsene seos. Otsene seos on tuvastatud juhul, kui teenuse osutaja ja teenuse saaja vahel on õigussuhe, millega seotud toimingud on vastastikused, ja teenuse osutaja saadav vastutasu vastab väärtuselt teenuse saajale osutatavale teenusele (22. oktoobri 2015. aasta kohtuotsus Hedqvist, C‑264/14 , EU:C:2015:718 , punkt ja seal viidatud kohtupraktika). Käesolevas asjas nähtub Euroopa Kohtule esitatud toimiku materjalidest, et kaudse osaluse lepingu raames on kaudne osaline ja tehingu algataja vastastikku võtnud kohustused, mille kohaselt esimene annab tehingu algataja käsutusse rahalise sissemakse ja teine kannab kaudsele osalisele üle nimetatud lepingus määratletud nõuetest saadud tulu, jättes samal ajal võlainstrumendid oma vara hulka. Tehingu algataja saab teenust tasu eest, mis vastab nõuetest saadava tulu hinnangulise väärtuse ja kaudse osalise poolt tehtud rahalise sissemakse summa vahele. Järelikult tuleb asuda seisukohale, milleni jõudis ka kohtujurist oma ettepaneku punktis 40, et teenused, mida osutab kaudne osaline sellise kaudse osaluse lepingu alusel nagu põhikohtuasjas, kujutavad endast teenuste osutamist „tasu eest“ käibemaksudirektiivi artikli 2 lõike 1 punkti c tähenduses. Selle kindlakstegemisel, kas teenus on tasuline, ei ole tähtsust asjaolul, et tasu ei esine komisjonitasu või konkreetsete tasude maksmise vormis (22. oktoobri 2015. aasta kohtuotsus Hedqvist, C‑264/14 , EU:C:2015:718 , punkt ja seal viidatud kohtupraktika. Sellest järeldub, et käesolevas asjas ei mõjuta kaudsele osalisele makstud tasu vorm seda, kas ta osutas teenust tasu eest või mitte. Lisaks, kuigi Euroopa Kohus on otsustanud, et ettevõtja, kes ostab omal riskil halbu nõudeid hinnaga, mis on madalam nende nõuete nominaalväärtusest, ei osuta teenust „tasu eest“ nõukogu 17. mai 1977. aasta kuuenda direktiivi 77/388/EMÜ kumuleeruvate käibemaksudega seotud liikmesriikide õigusaktide ühtlustamise kohta – ühine käibemaksusüsteem: ühtne maksubaas ( EÜT 1977, L 145, lk 1 ; ELT eriväljaanne 09/01, lk 23) tähenduses, kui vahe nõuete nominaalväärtuse ja müügihinna vahel kajastab nende nõuete tegelikku majanduslikku väärtust võõrandamise hetkel (27. oktoobri 2011. aasta kohtuotsus GFKL Financial Services, C‑93/10 , EU:C:2011:700 , punkt ), on selge, et põhikohtuasjas kõnealusel juhul ei osta kaudne osaline omal riskil halbu nõudeid nende nominaalväärtusest madalama hinnaga. Enamgi veel, nagu täpsustab ka maksuhaldur oma vastuses eelotsusetaotluse esitanud kohtu küsimustele, siis kaudse osaluse lepingu eripära arvestades määratakse tehingu algataja käsutusse antud rahalise sissemakse summa teistmoodi kui hind, mille omandaja on nõuete loovutamise eest tasunud. Teiseks tuleb analüüsida küsimust, kas kaudse osalise teenused kuuluvad mõiste krediidi andmine alla käibemaksudirektiivi artikli 135 lõike 1 punkti b tähenduses. Sellega seoses tuleb kõigepealt märkida, et käibemaksudirektiivi artikli 135 lõikes 1 nimetatud maksuvabastused on liidu õiguse autonoomsed mõisted, mille eesmärk on välistada käibemaksusüsteemi liikmesriigiti erinev kohaldamine (17. detsembri 2020. aasta kohtuotsus Franck, C‑801/19 , EU:C:2020:1049 , punkt ja seal viidatud kohtupraktika). Nende maksuvabastuste määratlemiseks kasutatud termineid tuleb tõlgendada kitsalt, arvestades seda, et need maksuvabastused on erandid üldpõhimõttest, mille kohaselt maksustatakse käibemaksuga iga teenus, mille maksukohustuslane on tasu eest osutanud (17. detsembri 2020. aasta kohtuotsus Franck, C‑801/19 , EU:C:2020:1049 , punkt ja seal viidatud kohtupraktika). Samas peab nende mõistete tõlgendamine olema kooskõlas nimetatud maksuvabastuste eesmärkidega ning järgima neutraalse maksustamise põhimõtte nõudeid, mis on ühtse käibemaksusüsteemi lahutamatu osa. Seega ei tähenda kitsa tõlgendamise nõue seda, et kõnealuses sättes viidatud maksuvabastuste määratlemiseks kasutatud mõisteid tuleb tõlgendada nii, et nende toime kaob (17. detsembri 2020. aasta kohtuotsus Franck, C‑801/19 , EU:C:2020:1049 , punkt ja seal viidatud kohtupraktika). Mis puudutab konkreetselt käibemaksudirektiivi artikli 135 lõike 1 punkti b, siis tuleb märkida, et krediidi andmine selle sätte tähenduses seisneb muu hulgas kapitali kasutusse andmises tasu eest (17. detsembri 2020. aasta kohtuotsus Franck, C‑801/19 , EU:C:2020:1049 , punkt ja seal viidatud kohtupraktika). Selles osas tuleneb kohtupraktikast, et kuigi see tasu on põhimõtteliselt tagatud intressi maksmisega, ei saa muud tasu vormid takistada tehingu kvalifitseerimist krediidi andmiseks käibemaksudirektiivi artikli 135 lõike 1 punkti b tähenduses. Nimelt on Euroopa Kohus juba otsustanud, et kaupade ostu rahastamine ettemaksena selle rahastuse saaja poolt tagastatava summa suurendamise eest kujutab endast finantstehingut, mis sarnaneb krediidi andmisele ja on seega nimetatud sätte alusel käibemaksust vabastatud (vt selle kohta 15. mai 2019. aasta kohtuotsus Vega International Car Transport and Logistic, C‑235/18 , EU:C:2019:412 , punktid ja ). Lisaks määratletakse selle sätte alusel maksust vabastatud tehingud osutatavate teenuste laadi järgi, mitte teenuse osutaja või teenuse saaja järgi, mistõttu ei sõltu nende maksuvabastuste kohaldamine teenust osutanud üksuse liigist. Seega ei saa käibemaksudirektiivi artikli 135 lõike 1 punktis b kasutatud väljendi „krediidi andmine […]“ ulatus piirduda üksnes laenude ja krediidi andmisega pankade ja finantseerimisasutuste poolt (17. detsembri 2020. aasta kohtuotsus Franck, C‑801/19 , EU:C:2020:1049 , punktid ja ja seal viidatud kohtupraktika). Käesoleval juhul – kui eelotsusetaotluse esitanud kohtu kontrollimisel ei selgu teisiti – näib, et kaudse osalise poolt tehingu algatajale nende vahel sõlmitud lepingu alusel osutatud teenus koosneb ühest sooritusest, mis peaasjalikult seisneb kapitali ülekandmises tasu eest. Tuleb analüüsida, kas tervikuna hinnates on selline teenus krediidi andmine käibemaksudirektiivi artikli 135 lõike 1 punkti b tähenduses. Nagu on täpsustatud käesoleva kohtuotsuse punktis 26, toob kaudse osaluse leping alates selle sõlmimisest kaasa olukorra, kus kaudne osaline annab tehingu algataja käsutusse kapitali tasu eest, mille moodustab tehingu algatajale üle kantud kapitali ja kaudse osalise saadud nende summade vahe, mille ta sai kaudse osaluse lepingu kehtivuse ajal selles lepingus määratletud nõuetest saadud tuluna. Kuna võlainstrumendid jäävad tehingu algataja vara hulka, ei ole kaudsel osalisel tema suhtes kaebeõigust asjaomaste nõuete võlgnike maksejõuetuse korral. Asjaolu, et kaudne osaline võib potentsiaalselt saada kahju ja kannab seega krediidiriski, on omane igale krediidiandmise tehingule, olenemata sellest, kas see risk tuleneb sellest, et võlgnikud ei tasu nõudeid, mille tulu läheb talle üle, või tema vahetu lepingupartneri maksejõuetusest. Samuti ei ole asjaolu, et kaudsele osalisele ei ole antud garantiisid, määrava tähtsusega kõnealuse kaudse osaluse lepingu kvalifitseerimisel krediidi andmise tehinguks. Nimelt võivad krediidiriski leevendamiseks võetud meetmed, mis seisnevad üldiselt garantiide, kinnisvara või muude tagatiste andmises, sõltuvalt rahastamise liigist varieeruda ja need ei ole sellise kvalifitseerimise jaoks olulised, kuna viimane sõltub üksnes käesoleva kohtuotsuse punktis 33 meenutatud kahe tingimuse täitmisest, s.o kapitali kasutusse andmine ja tasu maksmine. Seega asjaolu, et kaudsel osalisel ei ole ühtegi õiguskaitsevahendit tehingu algataja vastu olukorras, kus võlgnikud, kelle nõuetest saadud tulu talle üle kanti, on maksejõuetud, ning asjaolu, et võlainstrumendid jäävad tehingu algataja vara hulka, või ka asjaolu, et selle kapitali päritolu, mida kasutatakse kaudse osalise nõuete rahuldamiseks, on mainitud kaudse osaluse lepingus, ei mõjuta algsete laenude rahastamises seisneva kaudse osaluse tehingu põhiolemust. Käibemaksudirektiivi artikli 135 lõike 1 punkti b tähenduses mõiste krediidi andmine tõlgendamine viisil, mis ei sea kahtluse alla ühisele käibemaksusüsteemile omast neutraalse maksustamise põhimõtet, on kooskõlas selle sätte eesmärgiga, milleks on eelkõige vältida tarbijakrediidi kulude suurenemist (vt analoogia alusel 10. märtsi 2011. aasta kohtuotsus Skandinaviska Enskilda Banken, C‑540/09 , EU:C:2011:137 , punkt ja seal viidatud kohtupraktika). Kõiki eeltoodud kaalutlusi arvestades tuleb esitatud küsimusele vastata, et käibemaksudirektiivi artikli 135 lõike 1 punkti b tuleb tõlgendada nii, et mõiste krediidi andmine alla kuuluvad selle sätte tähenduses teenused, mida kaudne osaline osutab kaudse osaluse lepingu alusel ja mis seisnevad selles, et tehingu algataja saab enda käsutusse rahalise sissemakse selle eest, et ta kannab kaudsele osalisele üle tulu, mis on saadud nimetatud lepingus määratletud nõuetest, mis jäävad tehingu algataja vara hulka. Kohtukulud Kuna põhikohtuasja poolte jaoks on käesolev menetlus eelotsusetaotluse esitanud kohtus poolelioleva asja üks staadium, otsustab kohtukulude jaotuse liikmesriigi kohus. Euroopa Kohtule seisukohtade esitamisega seotud kulusid, välja arvatud poolte kohtukulud, ei hüvitata. Esitatud põhjendustest lähtudes Euroopa Kohus (neljas koda) otsustab: Nõukogu 28. novembri 2006. aasta direktiivi 2006/112/EÜ, mis käsitleb ühist käibemaksusüsteemi, artikli 135 lõike 1 punkti b tuleb tõlgendada nii, et mõiste krediidi andmine alla kuuluvad selle sätte tähenduses teenused, mida kaudne osaline osutab kaudse osaluse lepingu alusel ja mis seisnevad selles, et tehingu algataja saab enda käsutusse rahalise sissemakse selle eest, et ta kannab kaudsele osalisele üle tulu, mis on saadud nimetatud lepingus määratletud nõuetest, mis jäävad tehingu algataja vara hulka. Allkirjad ( *1 ) Kohtumenetluse keel: poola.

62012CJ0132

hr

Stichting Woonpunt, Stichting Havensteder, ranije Stichting Com.wonen, Woningstichting Haag Wonen i Stichting Woonbedrijf SWS. Hhvl u svojoj žalbi zahtijevaju ukidanje rješenja Općeg suda Europske unije od 16. prosinca 2011., Stichting Woonpunt i. dr./Komisija (T‑203/10, u daljnjem tekstu: pobijano rješenje), kojim je taj sud odbio njihovu tužbu za poništenje Odluke Europske komisije C(2009) final od 15. prosinca 2009. o državnim potporama E 2/2005 i N 642/2009 – Nizozemska – Postojeća potpora i specifična potpora po projektima u korist stambenih društava (u daljnjem tekstu: sporna odluka). Okolnosti spora i sporna odluka Opći sud je u točkama 1. do 14. pobijanog rješenja ovako izložio činjenice na kojima se zasniva spor: „1. Tužitelji […] su stambena društva (woningcorporaties, u daljnjem tekstu: društva wocos) s poslovnim nastanom u Nizozemskoj. Društva wocos su neprofitne organizacije kojima je je cilj stjecanje, izgradnja i iznajmljivanje stambenih objekata namijenjenih prije svega osobama slabog imovinskog stanja i ranjivim društvenim skupinama. Društva wocos se bave i drugim djelatnostima, kao što su izgradnja i iznajmljivanje stanova po višim najamninama, izgradnja stanova namijenjenih prodaji i iznajmljivanje nekretnina od općeg interesa. 2. Dana 15. prosinca 2009. Komisija je donijela [spornu] odluku. 3. Kao prvo, što se tiče potpore E 2/2005, nadležna nizozemska tijela prijavila su Komisiji 2002. opći sustav državnih potpora koje se isplaćuju u korist društava wocos. S obzirom na to da je Komisija smatrala da se mjere financiranja društava wocos mogu kvalificirati kao postojeće potpore, nizozemska nadležna tijela su potom povukla prijavu. 4. Dana 14. srpnja 2005. Komisija je uputila dopis nizozemskim nadležnim tijelima sukladno članku 17. Uredbe Vijeća (EZ) br. 659/1999 od 22. ožujka 1999. o utvrđivanju detaljnih pravila primjene članka [107. UFEU‑a] ( SL L 83, str. 1 .) (SL, posebno izdanje na hrvatskom jeziku, poglavlje 8., svezak 4., str. 16.), u kojemu je opći sustav državnih potpora koje se isplaćuju društvima wocos kvalificirala kao postojeće potpore (potpora E 2/2005) te je izrazila sumnju u njihovu spojivost sa zajedničkim tržištem. Komisija je ponajprije istaknula da su nizozemska nadležna tijela trebala izmijeniti svrhu javne službe koja je povjerena društvima wocos na način da stambeni objekti za socijalno stanovanje budu namijenjeni jasno definiranoj ciljanoj skupini osoba slabog imovinskog stanja ili ranjivim društvenim skupinama. Komisija je navela da su se sve poslovne aktivnosti društava wocos trebale odvijati u tržišnim uvjetima te da ona nisu smjela koristiti državne potpore. Konačno, Komisija je napomenula da je ponuda stambenih objekata za socijalno stanovanje trebala biti prilagođena zahtjevima osoba slabog imovinskog stanja ili ranjivih društvenih skupina. 5. Nakon upućivanja spomenutog dopisa Komisija i nizozemska nadležna tijela pokrenuli su pregovore u cilju usklađivanja programa potpora s člankom 106. stavkom 2. UFEU‑a. 6. Dana 16. travnja 2007. nizozemska Udruga institucionalnih ulagača u nekretnine (Vereniging van Institutionele Beleggers in Vastgoed, Nederland [...]) Komisiji je podnijela pritužbu u vezi s potporama koje su dodijeljene društvima wocos. U lipnju 2009. pritužbi se pridružila Vesteda Groep BV. 7. Nizozemska nadležna tijela su u dopisu od 3. prosinca 2009. Komisiji predložila poduzimanje mjera radi izmjene općeg sustava državnih potpora u korist društava wocos. 8. Opći sustav državnih potpora koje je [Kraljevina] Nizozemska isplaćivala u korist društava wocos, a o kojima je riječ u postupku E 2/2005, sadržavao je sljedeće mjere: a) državna jamstva za zajmove koje odobrava Fond za izgradnju stambenih objekata za socijalno stanovanje; b) potpore Središnjeg stambenog fonda, potpore po projektu ili potpore za racionalizaciju u obliku kredita po povoljnijim kamatnim stopama ili direktne subvencije; c) prodaju zemljišta od strane jedinica lokalne samouprave po cijenama nižima od tržišnih; d) pravo na kredit u Bank Nederlandse Gemeenten. 9. Komisija je u [spornoj] odluci sve navedene mjere kvalificirala kao državne potpore smatrajući pritom da nizozemski sustav financiranja stambenih objekata za socijalno stanovanje predstavlja postojeću potporu, uzevši u obzir to da je on stvoren prije stupanja na snagu Ugovora o osnivanju EZ‑a u Nizozemskoj, a kasnije reforme nisu dovele do bitnih promjena. 10. U uvodnoj izjavi 41. [sporne] odluke Komisija navodi: ,Nizozemska nadležna tijela obvezala su se promijeniti poslovanje društava wocos i propise koji im pogoduju. Kada je riječ o različitim izmjenama, nizozemska nadležna tijela Komisiji su predstavila nacrte propisa. Nova su pravila sadržana u novoj ministarskoj uredbi, koja je na snagu stupila 1. siječnja 2010., kao i u novom Zakonu o stanovanju, koji je na snagu stupio 1. siječnja 2011. [...]' [neslužbeni prijevod] 11. Komisija je ispitala spojivost potpore E 2/2005, koja se tiče sustava financiranja društava wocos, s izmjenama koje su uslijedile nakon što su nizozemska nadležna tijela preuzela obveze. Ona je u uvodnoj izjavi 72. [sporne] odluke zaključila da [su] ,potpore koje se isplaćuju na ime djelatnosti stambenog smještaja za socijalno stanovanje, to jest one koje su vezane uz izgradnju i iznajmljivanje stambenih objekata za građane, uključujući izgradnju i održavanje pomoćne infrastrukture, […] spojive s člankom 106. stavkom 2. UFEU‑a'. [neslužbeni prijevod] Slijedom navedenoga Komisija je prihvatila obveze koje su preuzela nizozemska nadležna tijela. 12. Kao drugo, kada je riječ o potpori N 642/2009, nadležna nizozemska tijela prijavila su 18. studenoga 2009. novi program potpora za obnovu zapuštenih gradskih četvrti, kvalificirajući ih kao ,posebnu potporu po projektu namijenjenu određenim četvrtima', čiji su korisnici društva wocos koja djeluju u odabranim četvrtima. Taj novi program potpora trebao se dodjeljivati prema istim uvjetima koji su bili predviđeni za mjere pokrivene postojećim programom potpora, s izmjenama koje su uslijedile nakon što su nizozemska nadležna tijela preuzela obveze. 13. Potpora N 642/2009 trebala je imati oblik izravnih subvencija koje isplaćuje Centraal Fonds Volkshuisvesting (Središnji stambeni fond) za realizaciju posebnih projekata vezanih za izgradnju i iznajmljivanje stambenih objekata u zemljopisno ograničenim područjima koja odgovaraju najsiromašnijim gradskim zajednicama. Financirala bi se novim porezom koji bi plaćala društva wocos koja svoju djelatnost obavljaju izvan osjetljivih gradskih područja. 14. U [spornoj] odluci Komisija je smatrala da je potpora N 642/2009 spojiva sa zajedničkim tržištem. Držala je da su ,potpore koje se isplaćuju na ime djelatnosti izgradnje i iznajmljivanja stambenih objekata za građane, uključujući izgradnju i održavanje pomoćne infrastrukture i izgradnje i iznajmljivanja nekretnina od općeg interesa spojive s člankom 106. stavkom 2. UFEU‑a'. Stoga je odlučila da neće prigovarati novim prijavljenim mjerama.“ Postupak pred Općim sudom i pobijano rješenje U tužbi koju su 30. travnja 2010. predali tajništvu Općeg suda tužitelji su istaknuli tužbeni zahtjev na temelju članka 263. UFEU‑a, zahtijevajući poništenje sporne odluke. U prilog svom zahtjevu tužitelji su istaknuli nekoliko različitih tužbenih razloga. Komisija je prije svega osporila dopuštenost navedenog zahtjeva tvrdeći, s jedne strane, da se sporna odluka u dijelu u kojemu se tiče potpore E 2/2005 nije odnosila osobno na tužitelje u smislu članka 263. stavka 4. UFEU‑a, a s druge strane da navedeni tužitelji nemaju pravni interes za poništenje u pogledu sporne odluke u dijelu u kojemu se tiče potpore N 642/2009, ali formalno nije istaknula prigovor u tom smislu. U tom kontekstu Opći sud je stoga odlučio da prethodno treba donijeti odluku o navedenom pitanju. Nakon što je utvrdio da sporna odluka u dijelu u kojemu se tiče potpore E 2/2005 nije bila upućena tužiteljima i nakon što je u točki 29. pobijanog rješenja podsjetio na to da u tim okolnostima poduzeću ne može biti dopušteno pobijati Komisijinu odluku kojom se zabranjuje program sektorskih potpora ako se odluka odnosi na to poduzeće samo zato što pripada dotičnom sektoru i njegovom potencijalnom statusu korisnika navedenog programa, Opći sud je u točki 30. navedenog rješenja ustvrdio da isto vrijedi i kada je riječ o tužbi za poništenje odluke kojom je Komisija utvrdila da su izmjene unesene u dotični program potpora spojive s unutarnjim tržištem, prihvaćajući obveze koje su preuzela nadležna državna tijela. U konkretnom slučaju Opći sud je u točkama 31. i 32. pobijanog rješenja zaključio da je status društava wocos bio odobravan prema objektivnim kriterijima, koje je mogao ispunjavati neograničen broj operatora kao potencijalnih korisnika potpore E 2/2005, o kojoj je riječ u spornoj odluci. Opći sud je zaključio da tužitelji nisu mogli smatrati da se sporna odluka u dijelu u kojemu se tiče potpore E 2/2005 odnosi na njih osobno samo na temelju toga što imaju status društava wocos. Opći sud se potom u točkama 38. do 50. pobijanog rješenja usredotočio na odbijanje navoda tužitelja. On je prije svega istaknuo da se konkretni slučajevi, koji su doveli do presuda Suda na koje su se u prilog svojim navodima pozvali tužitelji, to jest do presude od 17. siječnja 1985., Piraiki‑Patraiki i. dr./Komisija ( 11/82, Zb., str. 207. ) kao i do presude od 22. lipnja 2006., Belgija i Forum 187/Komisija ( C-182/03 i C-217/03, Zb., str. I-5479. ), razlikuju od predmetnog slučaja iznesenog pred Općim sudom, s obzirom na to da se u te dvije presude Suda radilo o tužiteljima koji su pripadali skupini čiji se opseg više nije mogao povećavati nakon donošenja predmetnih odluka. Opći sud potom je zaključio da tužitelji nemaju pravo kad ističu da je rizik od novog odobrenja statusa društva woco nekoj instituciji minimalan i da u trenutku donošenja sporne odluke nije bilo moguće identificirati društva wocos koja su prethodno dobila odobrenje. S tim u vezi on je podsjetio na to da mogućnost određivanja broja ili čak identiteta pravnih subjekata na koje se primjenjuje mjera samim time ne znači da se treba smatrati da se ta mjera odnosi osobno na te subjekte. Odgovarajući na argument tužitelja prema kojemu sporna odluka ne utječe na isti način na postojeća društva wocos i na društva wocos koja će dobiti odobrenje u budućnosti, Opći sud je najprije naglasio da je utvrđeno kako će program potpora o kojemu je riječ u spornoj odluci ubuduće biti spojiv s unutarnjim tržištem. On je potom podsjetio na to da činjenica da je određeni operator ekonomski više zahvaćen mjerom nego što su to njegovi konkurenti ne omogućuje da se taj operator individualizira. Opći sud na kraju je zaključio da su tužitelji pripadali kategoriji ekonomskih operatora određenih prema objektivnim kriterijima prema kojima se nisu razlikovali. U točki 52. pobijanog rješenja Opći sud zaključio je da se sporna odluka u dijelu u kojemu je riječ o potpori E 2/2005 nije odnosila osobno na tužitelje. Kao drugo, što se tiče sporne odluke u dijelu u kojemu je riječ o potpori N 642/2009, Opći sud je smatrao da se tužitelji, u okviru ispitivanja nove potpore, ne mogu pozivati na raniji navodno povoljniji položaj. Naglašavajući da je potpora čiji su tužitelji potencijalni korisnici spornom odlukom proglašena spojivom, on je u točki 63. pobijanog rješenja odlučio da tužitelji nisu pružili dokaze za svoj pravni interes protiv sporne odluke u dijelu u kojem je riječ o potpori N 642/2009. Zbog navedenih razloga Opći sud je tužbu u cijelosti odbacio kao nedopuštenu. Žalbeni zahtjev stranaka Žalitelji u svojoj žalbi od Suda zahtijevaju da: — ukine pobijano rješenje, — predmet vrati Općem sudu na ponovno odlučivanje i — Komisiji naloži snošenje troškova. Komisija od Suda zahtijeva da odbije žalbu i žaliteljima naloži snošenje troškova. O žalbi U prilog svojoj žalbi žalitelji iznose četiri žalbena razloga. Prvi se zasniva na pogrešnoj primjeni materijalnog prava, pogrešnoj ocjeni relevantnih dokaza i nepostojanju obrazloženja u pogledu činjenice da je Opći sud smatrao da dopuštenost tužbe protiv sporne odluke u dijelu u kojemu se ona odnosi na potporu E 2/2005 ovisi o tome imaju li tužitelji status stvarnih ili potencijalnih korisnika. Drugi žalbeni razlog zasniva se na pogrešnoj primjeni materijalnog prava, pogrešnoj ocjeni relevantnih dokaza i nepostojanju obrazloženja u odnosu na činjenicu da je Opći sud smatrao da u pogledu sporne odluke u dijelu u kojemu se ona odnosi na potporu E 2/2005 tužitelji nisu pripadali „zatvorenom krugu“ postojećih društava wocos. Treći žalbeni razlog zasniva se na pogrešnoj primjeni materijalnog prava, pogrešnoj ocjeni relevantnih dokaza i nepostojanju obrazloženja, u kojemu je Opći sud smatrao da tužitelji nemaju pravni interes za poništenje sporne odluke, u dijelu u kojemu se odnosi na potporu N 642/2009. Kako se prva dva žalbena razloga odnose na ocjenu Općeg suda u pogledu procesne legitimacije tužitelja, valja ih razmotriti zajedno, nakon razmatranja trećeg žalbenog razloga. Treći žalbeni razlog Argumentacija stranaka Prema tužiteljima, Opći sud je prije svega u točki 59. pobijanog rješenja pogrešno pretpostavio da su uvjete primjene potpore N 642/2009 odredila nacionalna tijela, a ne Komisija. Zatim je, u točki 59. pobijanog rješenja, Opći sud donio pogrešan zaključak o nepostojanju pravnog interesa tužitelja s obrazloženjem da nije siguran da bi Komisija odobrila program potpora pod drugim uvjetima. Naposljetku, u takvim okolnostima, Opći sud pogrešno nije prihvatio prigovor tužitelja utemeljen na povredi njihovih postupovnih prava, u dijelu u kojemu nisu mogli uživati status zainteresirane stranke. Komisija naglašava da je potpora N 642/2009 novi program i da se tužitelji ne mogu pozivati na fiktivni položaj prije donošenja sporne odluke koji je za njih povoljniji. Stoga taj razlog valja odbiti kao neosnovan. Ocjena Suda Što se tiče prvog argumenta tužiteljâ, treba zaključiti da Opći sud pravni interes potonjih protiv sporne odluke, u dijelu u kojemu se tiče potpore N 642/2009, nije činio ovisnim o pitanju u kojoj je mjeri uvjete primjene te potpore odredila sama Komisija ili nizozemska nadležna tijela. Nasuprot tome, u pogledu činjenice da se navedena odluka odnosi na novu prijavljenu mjeru, Opći sud je nepostojanje pravnog interesa obrazložio samo tako da je u točki 58. pobijanog rješenja naveo da se tužitelji u te svrhe ne mogu pozivati na postojanje ranijeg položaja u kojemu je potpora isplaćivana pod uvjetima koji su bili puno povoljniji od onih u spornoj odluci. Kada je riječ o drugom argumentu, valja utvrditi da je usmjeren protiv dodatnog razloga koji je sadržan u točki 59. pobijanog rješenja, a čije odbijanje znači da se ne može priznati pravni interes tužitelja. U svakom slučaju, kao što je naglasio nezavisni odvjetnik u točki 36. svoga mišljenja, tužitelji očito netočno tumače tu točku pobijanog rješenja. Naime, iz toga ne proizlazi da tužitelji nemaju pravni interes zato što nije sigurno da bi Komisija odobrila program potpora pod drugim uvjetima. Opći sud je jednostavno samo htio potvrditi da se tužitelji u okolnostima u konkretnom slučaju nisu mogu pozivati na položaj prije donošenja sporne odluke koji je za njih povoljniji jer nisu imali nikakvo pravo na predviđenu pomoć. Što se tiče trećeg argumenta, Sud je već presudio da je, u slučaju kada tužitelj zbog povrede njegovih postupovnih prava zahtijeva poništenje odluke Komisije o nepodizanju prigovora, na njemu da dokaže da je Komisija tijekom prethodne faze ispitivanja prijavljene mjere trebala imati dvojbe o njezinoj spojivosti sa zajedničkim tržištem (vidjeti, u tom smislu, presudu od 24. svibnja 2011., Komisija/Kronoply i Kronotex, C-83/09 P, Zb., str. I-4441. , t. 59.). U konkretnom slučaju je sporna odluka nakon provođenja prethodnog ispitivanja dovela do proglašenja spojivosti nove potpore s unutarnjim tržištem. Kako su tužitelji potencijalni korisnici, oni se ne mogu pozivati na to da je Opći sud pogrešno primijenio pravo povrijedivši njihova postupovna prava. Stoga je prvi žalbeni razlog potrebno odbiti kao neosnovan. Prvi i drugi žalbeni razlog Argumentacija stranaka Kao prvo, žalitelji tvrde da je Opći sud u točkama 44. i 45. pobijanog rješenja svoje zaključke pogrešno temeljio na njihovom statusu potencijalnih korisnika programa potpora izmijenjenoga kako bi im se negiralo svojstvo stranaka na koje se ta odluka osobno odnosi s obzirom na to da su bili korisnici potpore E 2/2005 prije nego što je ona izmijenjena spornom odlukom. Naime, oni tvrde da je njihov raniji položaj uvelike doveden u pitanje novim uvjetima dodjele potpora koji proizlaze iz izmjena uvedenih spornom odlukom. S jedne strane, ako postojeći krediti odobreni na temelju starog programa s dospijećem nakon donošenja sporne odluke trebaju biti refinancirani, oni mogu biti zajamčeni samo ako društvo woco ispuni novodefinirane uvjete u okviru potpore E 2/2005. S druge strane, ako bi se krediti odnosili na ulaganja koja su ranije bila prihvatljiva, ali nakon donošenja sporne odluke njihovo financiranje više ne može biti osigurano fondom, ta bi ulaganja po dospijeću navedenih kredita trebalo financirati vanjskim fondovima bez jamstva. Iz toga bi slijedilo da se činjenice u slučaju tužitelja razlikuju od onih u slučaju društava wocos koja nisu imala odobrenje prije donošenja sporne odluke. Kao drugo, Opći sud se oslanjao na preusku definiciju pojma „zatvoreni krug“. Opći sud je tako u točki 46. pobijanog rješenja pogriješio kad je odbacio okolnost da u budućnosti neće biti nove institucije koja će biti priznata kao društvo woco u Nizozemskoj kvalificirajući to kao nagađanje. Štoviše, Opći sud je pogrešno primijenio materijalno pravo kada je u točki 51. pobijanog rješenja zahtijevao da se tužitelji razlikuju od drugih društava wocos koja su postojala prije donošenja sporne odluke. Komisija tvrdi da se obveze koje su preuzela nizozemska nadležna tijela odnose samo na razdoblje nakon donošenja sporne odluke. Stoga prvotna situacija tužitelja nije zahvaćena tom odlukom. Komisija osim toga nije tražila isplatu iznosa koji su isplaćeni na ime prvotnog programa potpore. Komisija naglašava da su nizozemski propisi predviđali davanje odobrenja novim institucijama na temelju objektivnih kriterija. Tužitelji prema tome nužno pripadaju krugu ekonomskih operatora koji imaju mogućnost proširenja. Ocjena Suda Prije svega važno je naglasiti da je sporna odluka donesena 15. prosinca 2009., odnosno nakon stupanja na snagu Ugovora iz Lisabona kojim je izmijenjen Ugovor o osnivanju EZ‑a. Ugovor iz Lisabona je, među ostalim izmjenama, u članku 263. stavku 4. UFEU‑a trećem dijelu rečenice ublažio pretpostavke za dopuštenost tužbi za poništenje koju su podnijele fizičke i pravne osobe protiv akata Unije. Naime, taj dio rečenice, ne uvjetujući dopuštenost tužbe za poništenje koju su podnijele fizičke i pravne osobe time da postoji osobni utjecaj, otvara i ovaj pravni lijek u pogledu „regulatornih akata“ koji ne podrazumijevaju provedbene mjere i izravno se odnose na tužitelje (vidjeti, u tom smislu, presudu od 3. listopada 2013., Inuit Tapiriit Kanatami i dr./Parlament i Vijeće, C‑583/11 P, t. 57.). Članak 263. stavak 4. UFEU‑a stoga predviđa dva slučaja u kojima se fizičkoj ili pravnoj osobi priznaje procesna legitimacija za podnošenje tužbe protiv akta koji joj nije upućen. S jedne strane, takva tužba može se podnijeti pod uvjetom da se taj akt izravno i osobno odnosi na nju. S druge strane, fizička ili pravna osoba može podnijeti tužbu protiv regulatornog akta koji ne podrazumijeva provedbene mjere ako se isti izravno odnosi na nju (presuda od 19. prosinca 2013., Telefónica/Komisija, C‑274/12 P, t. 19.). U tom kontekstu treba podsjetiti na to da kriterij, koji za dopuštenost pokretanja postupka od strane fizičke ili pravne osobe protiv odluke koja joj nije upućena postavlja pretpostavke za dopuštenost određene u članku 263. stavku 4. UFEU‑a, predstavlja apsolutnu zapreku za vođenje postupka koju su sudovi Unije dužni ispitati u svakom trenutku, čak i po službenoj dužnosti (vidjeti, u tom smislu, presudu od 23. travnja 2009., Sahlstedt i dr./Komisija, C-362/06 P, Zb., str. I-2903. , t. 22.). Međutim, Opći sud se u pobijanom rješenju ograničio na razmatranje odnosi li se odluka osobno na tužitelje kako bi utvrdio nedopuštenost tužbe u smislu drugog dijela rečenice članka 263. stavka 4. UFEU‑a, pri čemu je propustio analizirati dopuštenost predmetne tužbe u odnosu na druge, manje stroge, uvjete predviđene u trećem dijelu rečenice članka 263. stavka 4. UFEU‑a, a čije razmatranje nije bilo prejudicirano tvrdnjom da se odluka ne odnosi osobno na tužitelje. Opći sud je time počinio povredu materijalnog prava. Međutim, takva bi povreda bila irelevantna da se pokazalo da tužba tužitelja ne ispunjava pretpostavke za dopuštenost određene u trećem dijelu rečenice članka 263. stavka 4. UFEU‑a. Sukladno gore spomenutoj odredbi, postupak za poništenje može se prije svega pokrenuti protiv regulatornih akata koji ne podrazumijevaju provedbene mjere, a odnose se izravno na tužitelja. Sud je u tom pogledu već utvrdio da se, kako bi se procijenilo podrazumijeva li regulatorni akt provedbene mjere, potrebno usredotočiti na poziciju osobe koja se poziva na pravo na pokretanje postupka temeljem članka 263. stavka 4. treće alineje UFEU‑a (gore navedena presuda Telefónica/Komisija, t. 30.). Osim toga, kako bi se provjerilo podrazumijeva li pobijani akt provedbene mjere, valja se ograničiti isključivo na predmet tužbe (gore navedena presuda Telefónica/Komisija, t. 31.). U konkretnom slučaju tužitelji s jedne strane imaju za cilj tužbom poništiti spornu odluku kojom je Komisija potvrdila da je potpora E 2/2005 spojiva sa zajedničkim tržištem, nakon što su nizozemska nadležna tijela preuzela obvezu izmijeniti program potpora čiji su korisnici bili tužitelji. Iz uvodne izjave 41. sporne odluke tako proizlazi da će se obveze implementirati donošenjem nove ministarske uredbe i novog zakona o stanovanju. S druge strane sporna odluka ne definira specifične i konkretne posljedice izvršenja obveza nizozemskih nadležnih tijela u okviru potpore E 2/2005 na aktivnosti tužitelja. Te će se posljedice odraziti kroz akte donesene radi implementacije ministarske uredbe i novog zakona o stanovanju, koji kao takvi podrazumijevaju provedbene mjere sadržane u spornoj odluci u smislu trećeg dijela rečenice članka 263. stavka 4. UFEU‑a. Iz navedenog razloga, neovisno o pitanju je li sporna odluka „regulatorni akt“ u smislu gore navedene odredbe, pogreška koju je Opći sud učinio u pobijanom rješenju propuštajući razmotriti dopuštenost te tužbe i u svjetlu tih drugih pretpostavki irelevantna je s obzirom na to da tužba tužitelja nije ispunjavala pretpostavke za dopuštenost predviđene u trećem dijelu rečenice članka 263. stavka 4. UFEU‑a. Nakon navedenih pojašnjenja valja razmotriti prvi i drugi žalbeni razlog koji su žalitelji istaknuli u prilog svojoj žalbi. U tom pogledu sasvim je sigurno da je sporna odluka upućena jedino Kraljevini Nizozemskoj. Kao što je Opći sud podsjetio u točki 26. pobijanog rješenja, može se smatrati da se odluka koja je upućena nekoj drugoj osobi osobno odnosi na treće osobe samo ako ta odluka na njih utječe samo zbog određenih osobina koje su im svojstvene ili zbog neke činjenične situacije koja ih razlikuje od bilo koje druge osobe, izdvajajući ih uslijed toga pojedinačno, poput osoba kojima je odluka upućena (presuda Suda od 15. srpnja 1963., Plaumann/Komisija, 25/62, Zb., str. 197., 223. ; presuda od 29. travnja 2004., Italija/Komisija, C-298/00 P, Zb., str. I-4087. , t. 36.; gore navedene presude Inuit Tapiriit Kanatami i dr./Parlament i Vijeće, t. 72., i Telefónica/Komisija, t. 46.). U tom pogledu je točno, kao što je to Opći sud naveo u točki 47. pobijanog rješenja, da mogućnost da se, s više ili manje točnosti, odredi broj ili čak identitet pravnih subjekata na koje se primjenjuje neka mjera ni u kojem slučaju ne znači kako treba smatrati da se ta mjera osobno odnosi na te subjekte sve dok se njezina primjena ostvaruje na temelju objektivnih pravnih ili činjeničnih okolnosti određenih u predmetnom aktu (vidjeti gore navedenu presudu Telefónica/Komisija, t. 47.). Međutim, iz ustaljene sudske prakse proizlazi da u slučaju kad odluka dotiče skupinu osoba koje su bile određene ili odredive u trenutku donošenja tog akta i prema kriterijima koji su svojstveni članovima skupine, ta se odluka može osobno odnositi na te osobe kao na dio uskoga kruga ekonomskih operatora, a to može posebno biti slučaj kad odluka mijenja prava koja je pojedinac stekao njezinim donošenjem (vidjeti, u tom smislu, presudu od 13. ožujka 2008., Komisija/Infront WM, C-125/06 P, Zb., str. I-1451. , t. 71. i 72. te navedenu sudsku praksu). U konkretnom slučaju treba istaknuti da, kao što je Opći sud i konstatirao u točki 31. pobijanog rješenja, s obzirom na to da se status društava wocos odobrava prema sustavu davanja odobrenja kraljevskom uredbom, njihov je broj i identitet bio točno određen u trenutku donošenja sporne odluke. Osim toga, nesporno je da je predmetna odluka imala za posljedicu izmjenu, počevši od 1. siječnja 2011., odnosno dana stupanja na snagu novog Zakona o stanovanju, programa potpora koji su do tog dana koristila odobrena društva wocos, i to tako da su uvjeti za obavljanje njihovih djelatnosti postali nepovoljniji nego prije, uzevši ponajprije u obzir činjenicu da je, kako su to žalitelji istakli na raspravi, prema izmijenjenom programu smanjen manevarski prostor za izbor stanara koji ispunjavaju predviđene uvjete za stambene objekte kojima upravljaju društva wocos i da je nestao jamstveni fond za zajmove koje su oni koristili. U takvim okolnostima valja zaključiti da tužitelji pripadaju zatvorenom krugu operatora, pa su stoga individualizirani u odnosu na tu odluku u dijelu u kojemu se ona odnosi na potporu E 2/2005. Opći sud je stoga pogrešno primijenio materijalno pravo kad je zaključio da se sporna odluka u dijelu u kojemu se tiče potpore E 2/2005 ne odnosi osobno na žalitelje. Iz tih razmatranja slijedi da pobijano rješenje treba ukinuti s obzirom na to da je u njemu utvrđeno da se sporna odluka u dijelu u kojemu se odnosi na potporu E 2/2005 ne odnosi osobno na žalitelje. O dopuštenosti tužbe pred Općim sudom U skladu s člankom 61. stavkom 1. drugom rečenicom Statuta Suda Europske unije, ako je žalba osnovana, Sud nakon ukidanja odluke Općeg suda može konačno odlučiti o sporu ako stanje postupka to dopušta. Iako Sud u ovom stadiju postupka nije u stanju odlučiti o pravnoj osnovanosti tužbe koja je podnesena Općem sudu, on s druge strane raspolaže dokazima koji su potrebni za donošenje konačne odluke o dopuštenosti predmetne tužbe protiv sporne odluke u dijelu u kojemu se ona tiče potpore E 2/2005. U tom pogledu, kao prvo, valja podsjetiti na to da je tužba za poništenje koju podiže fizička ili pravna osoba dopuštena samo pod pretpostavkom da ta osoba ima interes da pobijani akt bude poništen. Taj interes pretpostavlja da poništenje odnosnog akta može samo po sebi imati pravne posljedice i da tužba tako može svojim rezultatom donijeti korist osobi koja ju je podnijela (vidjeti, u tom smislu, presudu od 17. rujna 2009., Komisija/Koninklijke FrieslandCampina, C-519/07 P, Zb., str. I-8495. , t. 63.). Kao drugo, akt čije se poništenje traži mora se sukladno drugom dijelu rečenice članka 263. stavka 4. UFEU‑a na tužitelja odnositi ne samo izravno nego i osobno, u smislu da taj akt mora izravno utjecati na pravni položaj tih stranaka te ne ostavljati tijelima nadležnima za implementaciju odnosnog akta diskrecijske ovlasti, pri čemu je ona isključivo automatskoga karaktera i proizlazi samo iz prava Unije, bez primjene drugih posrednih pravila (vidjeti, u tom smislu, gore navedenu presudu Komisija/Koninklijke FrieslandCampina, t. 48. i 49.). U konkretnom slučaju, s jedne strane, poništenje sporne odluke u dijelu u kojemu se tiče navedenog programa potpora imalo bi za posljedicu održavanje ranijih uvjeta povoljnijih za odobrena društva wocos s obzirom na to da iz točke 66. ove presude slijedi da izmjene programa potpora E 2/2005 uvjete poslovanja društava wocos čine nepovoljnijima nego prije. Slijedom navedenoga valja zaključiti da tužitelji imaju opravdan interes da se poništi sporna odluka u dijelu u kojemu se ona odnosi na potporu E 2/2005. S druge strane, treba podsjetiti na to da je Komisija spornu odluku donijela sukladno članku 19. stavku 1. Uredbe br. 659/1999, kako proizlazi iz uvodne izjave 74. te odluke. No kao što je podsjetio nezavisni odvjetnik u točkama 43. do 45. svojeg mišljenja, u okviru postupka iz članka 19. stavka 1. Uredbe br. 659/1999, Komisijina odluka kojom se prihvaćaju prijedlozi države članice jest ta koja tim prijedlozima daje pravnu obvezivost. U tom pogledu okolnost da su izmjene koje su prihvaćene spornom odlukom bile preuzete nizozemskim propisom ne može dovesti u pitanje taj navod. Naime, kao što je i spomenuo nezavisni odvjetnik u točkama 94. do 98. svojeg mišljenja, Kraljevina Nizozemska nema diskrecijske ovlasti prilikom implementacije sporne odluke. Stoga valja zaključiti da sporna odluka u dijelu u kojemu se odnosi na potporu E 2/2005 izravno proizvodi pravne učinke na pravni položaj žalitelja. Iz svega dosad razmotrenoga slijedi da tužbu za poništenje koju su žalitelji podnijeli Općem sudu treba proglasiti dopuštenom s obzirom na to da oni, s jedne strane, imaju pravni interes pobijati spornu odluku u dijelu u kojemu se tiče potpore E 2/2005 te da se, s druge strane, sporna odluka u dijelu u kojemu se tiče potpore E 2/2005 odnosi na njih osobno i izravno. Troškovi Budući da se predmet vraća Općem sudu na ponovno odlučivanje, o troškovima ovog žalbenog postupka odlučit će se naknadno. Slijedom navedenog, Sud (prvo vijeće) proglašava i presuđuje: 1. Ukida se rješenje Općeg suda Europske unije od 16. prosinca 2011., Stichting Woonpunt i dr. protiv Komisije (T‑203/10), u dijelu u kojemu se njime proglašava nedopuštenom tužba za poništenje koju su podnijeli Stichting Woonpunt, Stichting Havensteder, Woningstichting Haag Wonen i Stichting Woonbedrijf SWS.Hhvl protiv Odluke Europske komisije C(2009) 9963 final od 15. prosinca 2009. o državnim potporama E 2/2005 i N 642/2009 – Nizozemska – Postojeća potpora i specifična potpora po projektima u korist stambenih društava, u dijelu u kojemu se ona odnosi na program potpora E 2/2005. 2. U preostalom dijelu žalba se odbija. 3. Tužba za poništenje iz točke 1. ove izreke je dopuštena. 4. Predmet se upućuje Općem sudu Europske unije radi donošenja odluke o meritumu tužbe za poništenje iz prve točke ove izreke. 5. O troškovima će se odlučiti naknadno. Potpisi ( *1 ) Jezik postupka: nizozemski.

62013CJ0440

lv

Lūgums sniegt prejudiciālu nolēmumu ir par to, kā interpretēt Eiropas Parlamenta un Padomes 2004. gada 31. marta Direktīvas 2004/18/EK par to, kā koordinēt būvdarbu valsts līgumu, piegādes valsts līgumu un pakalpojumu valsts līgumu slēgšanas tiesību piešķiršanas [būvdarbu, piegāžu un pakalpojumu publiskā iepirkuma līgumu slēgšanas tiesību piešķiršanas] procedūru ( OV L 134, 114. lpp. ), 41. panta 1. punktu, 43. un 45. pantu. Šis lūgums tika iesniegts tiesvedībā starp Croce Amica One Italia Srl (turpmāk tekstā – “ Croce Amica One ”) un Azienda Regionale Emergenza Urgenza ( AREU ) (Reģionālais neatliekamās palīdzības dienests) jautājumā par minētā dienesta kā līgumslēdzējas iestādes lēmuma neveikt galīgo attiecīgā līguma slēgšanas tiesību piešķiršanu Croce Amica One , kas tika atzīta par provizorisko izraudzīto pretendentu, un atsaukt uzaicinājumu iesniegt piedāvājumus likumību. Atbilstošās tiesību normas Savienības tiesības Direktīvas 2004/18 41. panta ar nosaukumu “Kandidātu un pretendentu informēšana” 1. punktā ir paredzēts: “Līgumslēdzējas iestādes iespējami īsā laikā informē kandidātus un pretendentus par pieņemtajiem lēmumiem attiecībā uz [..] līguma slēgšanas tiesību piešķiršanu [..], tostarp pamatojot visus lēmumus [..] nepiešķirt tāda līguma slēgšanas tiesības, par kuru ir bijis izsludināts konkurss [..]; minēto informāciju sniedz pēc līgumslēdzēju iestāžu rakstveidā iesniegta pieprasījuma.” Atbilstoši šīs direktīvas 43. pantam ar nosaukumu “Ziņojumu saturs”: “Par katru līgumu [..] līgumslēdzējas iestādes sagatavo rakstveida ziņojumu, kurā iekļauj vismaz šādu informāciju: [..] h) vajadzības gadījumā – iemesli, kuru dēļ līgumslēdzēja iestāde ir pieņēmusi lēmumu nepiešķirt līguma slēgšanas tiesības [..] [..].” Minētās direktīvas 45. pantā ar nosaukumu “Kandidāta vai pretendenta personiskie dati” ir noteikts: “1.   Valsts līguma dalībnieks nedrīkst būt tāds kandidāts vai pretendents, kas ar līgumslēdzējai iestādei zināmu galīgu spriedumu ir notiesāts viena vai vairāku turpmāk uzskaitīto iemeslu dēļ: a) līdzdalība kriminālā organizācijā, kā noteikts 2. panta 1. punktā Padomes vienotajā rīcībā 98/733/TI [( OV 1998, L 351, 1. lpp. ]; b) korupcija, kā noteikts attiecīgi 3. pantā Padomes 1997. gada 26. maija aktā [( OV C 195, 1. lpp. ] un 3. panta 1. punktā Padomes vienotajā rīcībā 98/742/TI [( OV 1998, L 358, 2. lpp. )]; c) krāpšana Konvencijas par Eiropas Kopienu finanšu interešu aizsardzību [( OV 1995, C 316, 48. lpp. ] 1. panta izpratnē; d) nelikumīgi iegūtu līdzekļu legalizēšana, kā noteikts 1. pantā Padomes 1991. gada 10. jūnija Direktīvā 91/308/EEK par to, kā novērst finanšu sistēmas izmantošanu nelikumīgi iegūtu līdzekļu legalizēšanā [( OV L 166, 77. lpp. ), kas grozīta ar Eiropas Parlamenta un Padomes 2001. gada 4. decembra Direktīvu 2001/97/EK ( OV L 344, 76. lpp. )]. Šā punkta īstenošanas nosacījumus dalībvalstis paredz saskaņā ar katras valsts tiesību aktiem un ievērojot Kopienu tiesības. [..] 2.   Dalību līgumā var atteikt tādam komersantam, kas: [..] c) ir notiesāts ar lēmumu, kam ir res iudicata spēks saskaņā ar tās valsts tiesību normām, kurā šis komersants izdarījis profesionālās ētikas pārkāpumu; d) ir vainīgs smagā profesionālās ētikas pārkāpumā, kurš apstiprinājies jebkādā veidā, ko līgumslēdzējas iestādes var pierādīt; [..] g) ir vainīgs nopietnā tādas sniegtās informācijas sagrozīšanā, kas prasīta saskaņā ar šo iedaļu, vai nav sniedzis šādu informāciju. Šā punkta īstenošanas nosacījumus dalībvalstis paredz saskaņā ar katras konkrētās valsts tiesību aktiem un ievērojot Kopienu tiesības. [..]” Padomes 1989. gada 21. decembra Direktīvas 89/665/EEK par to normatīvo un administratīvo aktu koordinēšanu, kuri attiecas uz izskatīšanas procedūru piemērošanu, piešķirot piegādes un uzņēmuma līgumus [būvdarbu un piegādes publiskā iepirkuma līgumu slēgšanas tiesība] valsts vajadzībām ( OV L 395, 33. lpp. ), kas grozīta ar Eiropas Parlamenta un Padomes 2007. gada 11. decembra Direktīvu 2007/66/EK ( OV L 335, 31. lpp. ; turpmāk tekstā – “Direktīva 89/665”), 1. panta ar nosaukumu “Darbības joma un pārskatīšanas procedūru pieejamība” 1. punkta trešajā daļā ir noteikts: “Dalībvalstis veic vajadzīgos pasākumus, lai nodrošinātu to, ka attiecībā uz līgumiem, uz ko attiecas Direktīva 2004/18/EK, līgumslēdzēju iestāžu lēmumus var efektīvi un, jo īpaši, iespējami ātri pārskatīt saskaņā ar šīs direktīvas 2. līdz 2.f pantā izklāstītajiem nosacījumiem, pamatojoties uz to, ka ar šādiem lēmumiem ir pārkāpti Kopienas tiesību akti publiskā iepirkuma jomā vai attiecīgās valsts noteikumi, ar ko transponē minētos tiesību aktus.” Itālijas tiesības Direktīva 2004/18 tika transponēta Itālijas tiesību sistēmā ar 2006. gada 12. aprīļa Dekrētlikumu Nr. 163/2006 (2006. gada 2. maija GURI Nr. 100 kārtējais pielikums), ar kuru kodificē noteikumus publiskā iepirkuma nozarē. Šī dekrētlikuma 38. pantā ir paredzēts: “1.   No dalības [..] būvdarbu, piegādes un pakalpojumu [..] publiskā iepirkuma līgumu slēgšanas tiesību piešķiršanas procedūrās ir izslēgtas un nevar noslēgt ar tām saistītus līgumus personas: [..] c) attiecībā uz kurām ir ticis taisīts notiesājošs spriedums ar res iudicata spēku vai attiecībā pret kurām ir ticis taisīts notiesājošs spriedums krimināllietā, kas ir kļuvis galīgs, vai [..] kuras ir izdarījušas smagus likumpārkāpumus, kas ietekmē to profesionālo darbību un kuru rezultātā ir nodarīts kaitējums valstij vai Kopienai; [..] [..] f) kuras saskaņā ar līgumslēdzējas iestādes pamatotu vērtējumu ir vainojamas nopietnā nolaidībā vai ļaunticībā, pildot līgumu, kuru tām piešķīrusi līgumslēdzēja iestāde, kas publicējusi paziņojumu par paredzamo publisko iepirkumu, vai personas, kuras ir izdarījušas nopietnu pārkāpumu saistībā ar viņu profesionālo darbību, kas konstatēts, pamatojoties uz līgumslēdzējas iestādes rīcībā esošiem pierādījumiem; [..].” Minētā dekrētlikuma 78. panta 1. punktā ir paredzēts: “Attiecībā uz ikvienu līgumu [..] līgumslēdzējas iestādes sagatavo ziņojumu, kurā ietver vismaz šādu informāciju: [..] h) vajadzības gadījumā iemeslus, kāpēc administrācija atteicās piešķirt līguma slēgšanas tiesības [..].” Šī paša minētā likumdošanas dekrēta 79. panta 1. punktā ir noteikts: “Līgumslēdzējas iestādes iespējami īsā laikā informē kandidātus un pretendentus par pieņemtajiem lēmumiem attiecībā uz [..] līguma slēgšanas tiesību piešķiršanu [..], tostarp pamatojot visus lēmumus [..] nepiešķirt tāda līguma slēgšanas tiesības, par kuru ir bijis izsludināts konkurss [..].” Dekrētlikuma Nr. 163/2006 11. panta 9. punktā ir speciāla atsauce uz administrācijas pilnvarām atsaukt, apturēt vai grozīt pašas izdotus aktus saskaņā ar šādiem noteikumiem: “Līdz ko ir notikusi galīgā līguma slēgšanas tiesību piešķiršana un, ievērojot administrācijas pilnvaras atsaukt, apturēt vai grozīt pašas izdotus aktus gadījumos, kad to atļauj spēkā esošās normas, publiskā iepirkuma līgums [..] tiek noslēgts sešdesmit dienu laikā.” Administrācijas pilnvaras atsaukt pašas izdotus aktus ir paredzētas kā vispārīgs princips, kas piemērojams visām administratīvajām procedūrām, 21.d pantā 1990. gada 7. augusta Likumā Nr. 241 par jauniem noteikumiem attiecībā uz administratīvo procesu un tiesībām piekļūt administratīviem dokumentiem ( legge n. 241 – Nuove norme in materia di procedimento amministrativo e di diritto di accesso ai documenti amministrativi , 1990. gada 18. augusta GURI Nr. 192, 7. lpp.). Šis pants ir formulēts šādi: “Sabiedrības interesēs vai gadījumā, ja ir notikušas faktiskās situācijas izmaiņas vai sākotnējo sabiedrības interešu atkārtota izvērtēšana, iestāde, kura ir to pieņēmusi, vai kāda cita likumā paredzētā iestāde var atsaukt administratīvo aktu, kurš rada ilgstošu iedarbību; šādas atsaukšanas rezultātā atsauktais akts pārstāj radīt tālākas tiesiskas sekas.” Pamatlieta un prejudiciālie jautājumi Ar 2010. gada 28. decembra lēmumu AREU izsludināja atklātu konkursu publiskā iepirkuma līguma slēgšanas tiesību piešķiršanai attiecībā uz “orgānu, audu, bioloģiskā materiāla, ķirurģiskā aprīkojuma un pacientu transportēšanas pakalpojumu sniegšanu saistībā ar transplantācijas operācijām”. Šo līgumu bija paredzēts noslēgt uz diviem gadiem, ar iespēju to pagarināt par 12 mēnešiem, un to bija paredzēts piešķirt saskaņā ar saimnieciski visizdevīgākā piedāvājuma kritēriju. Pēc tehnisko piedāvājumu izvērtēšanas atlases komiteja noraidīja trīs no četrām sabiedrībām, kas piedalījās šī līguma slēgšanas tiesību piešķiršanas procedūrā. Vienīgā sabiedrība, kas izturēja konkursu, proti, Croce Amica One , tika provizoriski atzīta par izraudzīto pretendentu ar lēmumu, kas tika minēts 2011. gada 10. maija protokolā. Tomēr, tā kā valsts tiesiskajā regulējumā paredzētie nosacījumi, lai “veiktu tā saukto “obligāto” pārbaudi jebkādām nesamērībām, kas identificētas piedāvājumā”, šajā gadījumā bija izpildīti, jo par cenu un citiem vērtēšanas faktoriem piešķirtie punkti bija vienādi vai lielāki nekā četras piektdaļas no atbilstošā maksimālā sliekšņa, kāds bija paredzēts uzaicinājumā iesniegt piedāvājumus, līgumslēdzēja iestāde pieprasīja pierādījumus attiecībā uz Croce Amica One tehnisko piedāvājumu. Veikusi šo pārbaudi, atlases komiteja ar protokolā iekļauto 2011. gada 23. jūnija lēmumu secināja, ka piedāvājumā bija nesamērības. Tajā pašā laikā sākotnējā kriminālizmeklēšanā, kas tika uzsākta arī pret Croce Amica One likumisko pārstāvi sakarā ar krāpšanu un apzināti nepatiesu liecību sniegšanu, kompetentie dienesti veica dokumentu, kuri attiecās uz šo sabiedrību, pagaidu sekvestrāciju. Ar 2011. gada 21. jūlija paziņojumu AREU informēja Croce Amica One , kā arī citu sabiedrību, kas piedalījās pamatlietā apskatāmajā līguma slēgšanas tiesību piešķiršanas procedūrā, par to, ka tā uzsāka, pamatojoties uz administrācijas pilnvarām atsaukt, apturēt vai grozīt pašas izdotus aktus, procedūru uzaicinājuma iesniegt piedāvājumus atsaukšanai. Ar 2011. gada 8. septembra lēmumu AREU ģenerāldirektors nolēma neveikt galīgo līguma slēgšanas tiesību piešķiršanu un vienlaikus anulēt visu iepirkuma procedūru. Ar šo pasākumu līgumslēdzēja iestāde “uzskatīja, ka minētajos apstākļos papildus piedāvājuma nesamērīgumam AREU acīmredzamu lietderības apsvērumu un ar labas pārvaldības apsvērumiem saistītu iemeslu dēļ tomēr nevar[ēja] piešķirt pakalpojuma līguma slēgšanas tiesības pretendentam Croce Amica One [..] un ka, ņemot vērā attiecīgo pakalpojumu neatliekamo raksturu, tā nevar[ēja] atlikt līguma slēgšanas tiesību piešķiršanu līdz krimināltiesvedības pabeigšanas brīdim vai kaut vai līdz pašreiz notiekošās izmeklēšanas noslēgumam”. Līgumslēdzēja iestāde neizsludināja jaunu procedūru pamatlietā apskatāmā līguma slēgšanas tiesību piešķiršanai un pagarināja pastāvošo pakalpojumu līgumu ar divām citām apvienībām. Ar prasību, kas tika celta 2011. gada 2. novembrī, Croce Amica One pārsūdzēja iesniedzējtiesā līgumslēdzējas iestādes 2011. gada 8. septembra lēmumu, kas minēts šī sprieduma 17. punktā, prasot šī lēmuma atcelšanu un tā iedarbības apturēšanu uz laiku. Turklāt tā cēla arī prasību atlīdzināt kaitējumu, kāds, pēc tās domām, tai tika nodarīts ar šo lēmumu. Ar 2013. gada 14. maija lēmumu Tribunale di Milano [Milānas tiesa] izvirzīja apsūdzību pret Croce Amica One likumisko pārstāvi kopā ar otru apsūdzēto personu saistībā arī ar neatļautu darbību, kas izpaužas kā publiskā iepirkuma procedūru traucēšana, jo, lai iegūtu līguma slēgšanas tiesības, attiecīgā persona iesniedza 15 fiktīvus atestātus par dalību neatliekamās medicīniskās palīdzības transportlīdzekļu drošas vadīšanas kursos. Iesniedzējtiesa uzskata, ka, vispārīgi runājot un neskarot administrācijas pilnvaras atsaukt, apturēt vai grozīt pašas izdotus aktus saistībā ar publiskā iepirkuma līgumiem, attiecīgā līgumslēdzēja iestāde – kas, šķiet, rīkojās administratīvās lietderības iemeslu vadīta, izrietošu no notiekošās kriminālizmeklēšanas, kas uzsākta par sabiedrības, kura tika atzīta par provizorisko izraudzīto pretendentu, likumisko pārstāvi, – neievēroja Direktīvas 2004/18 45. pantu, ņemot vērā it īpaši šajā normā minēto “kandidāta vai pretendenta [personisko situāciju]”. Tāpēc iesniedzējtiesa uzskata, ka saskaņā ar minēto normu pretendentu var izslēgt tikai tad, ja attiecībā uz to ir taisīts notiesājošs spriedums ar res iudicata spēku. Tāpat iesniedzējtiesa jautā arī no Savienības tiesību viedokļa par tās kompetences apjomu šajā ziņā, uzskatot, ka tās kompetenci nevar ierobežot ar procesuālu kļūdu, kas liedz īstenot administrācijas pilnvaras, pārbaudi. Tā uzskata, ka neatzīt, ka administratīvajai tiesai ir plašas pilnvaras izvērtēt faktus vai juridiskus terminus, tādus kā sabiedrības, kura ir tikusi atzīta par provizorisko izraudzīto pretendentu, likumiskā pārstāvja kriminālatbildības galīga nekonstatēšanu, kā tas ir šajā lietā, un būtu pilnīgā pretrunā ar Direktīvas 2004/18 45. panta burtu un garu. Ņemot vērā šos apsvērumus, Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia [Lombardijas reģionālā Administratīvā tiesa] nolēma atlikt lietas izskatīšanu un uzdot Tiesai šādus prejudiciālus jautājumus: “1) Vai ar Kopienu tiesībām ir saderīgs tas, ka līgumslēdzēja iestāde, izmantojot savas pilnvaras atsaukt publiskā iepirkuma procedūrā pieņemtu lēmumu atbilstoši [1990. gada 7. augusta[ Likuma [Nr. 241] 21.d pantam, var nolemt neveikt galīgo līguma slēgšanas tiesību piešķiršanu tikai tādēļ vien, ka pret sabiedrības, kurai provizoriski tika piešķirtas līguma slēgšanas tiesības, likumisko pārstāvi ir uzsākta kriminālizmeklēšana? 2) Vai ar Kopienu tiesībām ir saderīga tāda atkāpe no principa par kriminālatbildības konstatējuma galīgo raksturu, kurš ir paredzēts Direktīvas [2004/18] 45. pantā, kas ir veikta administratīvās lietderības iemeslu dēļ, kuri ietilpst administratīvajā rīcības brīvībā? 3) Vai ar Kopienu tiesībām ir saderīga tāda atkāpe no principa par kriminālatbildības konstatējuma galīgo raksturu, kurš ir paredzēts Direktīvas [2004/18] 45. pantā, kas ir veikta gadījumā, kad uzsāktā kriminālizmeklēšana attiecas uz neatļautu darbību, saistītu ar publiskā iepirkuma procedūru, kura ir bijusi iestādes, īstenojot tās pilnvaras atsaukt, apturēt vai grozīt pašas izdotus aktus, pieņemtā lēmuma priekšmets? 4) Vai ar Kopienu tiesībām ir saderīgs apstāklis, ka valsts administratīvā tiesa, īstenojot savu neierobežoto kompetenci publiskā iepirkuma jomā, var veikt pilnīgu publiskā iepirkuma jomā pieņemto līgumslēdzējas iestādes lēmumu pārskatīšanu, t.i., tādu pārskatīšanu, kas ir saistīta ar piedāvājuma ticamību un piemērotību, tādējādi pārsniedzot ierobežotos acīmredzama neloģiskuma, nesaprātīguma, nepietiekama pamatojuma vai kļūdas faktos gadījumus?” Par prejudiciālajiem jautājumiem Par pirmo līdz trešo jautājumu Ar šiem jautājumiem, kurus ir jāapskata kopā, būtībā tiek prasīts, vai Direktīvas 2004/18 45. pants gadījumā, kad nav izpildīti nosacījumi šajā pantā paredzēto izslēgšanas pamatu piemērošanai, liedz līgumslēdzējai iestādei pieņemt lēmumu atteikties noslēgt publiskā iepirkuma līgumu, attiecībā uz kuru tika rīkota publiskā iepirkuma procedūra, un neveikt galīgo šī līguma slēgšanas tiesību piešķiršanu vienīgajam izraudzītajam pretendentam, kurš ir izturējis konkursu un kurš ir ticis atzīts par provizorisku izraudzīto pretendentu. Šo jautājumu formulējums un atsauce uz Direktīvas 2004/18 45. pantu var būt izskaidrojama ar to, ka 2011. gada 8. septembrī AREU ģenerāldirektors nolēma, pirmkārt, neveikt galīgo pamatlietā apskatāmā līguma slēgšanas tiesību piešķiršanu Croce Amica One un, otrkārt, atcelt atbilstošo uzaicinājumu iesniegt piedāvājumus. Uzreiz jānorāda, ka, lai gan ir atsauce lūgumā sniegt prejudiciālu nolēmumu uz Direktīvas 2004/18 45. pantu, no Tiesas rīcībā esošajiem lietas materiāliem izriet, ka strīdīgais tiesību akts pamatlietā ir līgumslēdzējas iestādes lēmums, kas attiecas uz uzaicinājuma iesniegt piedāvājumus atsaukšanu un iepirkuma procedūras atcelšanu. Šis lēmums atšķiras no lēmuma par pretendenta izslēgšanu saskaņā ar šīs direktīvas 45. pantu. Šajā kontekstā ir jāatzīmē, ka, kaut arī Tiesa nav tikusi informēta par precīziem iemesliem attiecīgā uzaicinājuma iesniegt piedāvājumus atsaukšanai, iesniedzējtiesa, šķiet, saista Croce Amica One likumiskā pārstāvja rīcību tikai ar tiem izslēgšanas pamatiem, kas attiecas uz krimināltiesībām un kuri nozīmē notiesāšanu ar galīgu spriedumu, proti, ar pamatiem, kas paredzēti Direktīvas 2004/18 45. panta 1. punktā un 2. punkta c) apakšpunktā. Šajā ziņā ir lietderīgi precizēt, ka šīs direktīvas 45. panta 2. punkta d) un g) apakšpunktā paredzētie izslēgšanas pamati dod līgumslēdzējām iestādēm arī tiesības izslēgt ikvienu komersantu, kurš ir vainīgs smagā profesionālās ētikas pārkāpumā, kas apstiprinājies jebkādā veidā, ko līgumslēdzējas iestādes var pierādīt, kurš ir vainīgs nopietnā informācijas sagrozīšanā vai kurš nav sniedzis informāciju, kas nepieciešama piedāvājumu kvalitatīvai atlasei, un netiek prasīts, lai attiecībā uz komersantu būtu taisīts galīgs notiesājošs spriedums. Runājot par lēmumu atsaukt uzaicinājumu iesniegt piedāvājumus attiecībā uz publiskā iepirkuma līgumu, šim lēmumam ir jāatbilst Direktīvas 2004/18 41. panta 1. punktam un 43. pantam. Direktīvas 2004/18 41. panta 1. punktā ir paredzēts pienākums iespējami īsā laikā informēt kandidātus un pretendentus par šādu lēmumu, kā arī norādīt iemeslus, un šīs direktīvas 43. pantā ir paredzēts pienākums norādīt šos iemeslus protokolā, kāds ir jāsagatavo katra publiskā iepirkuma gadījumā. Direktīvā 2004/18 nav ietverts neviens noteikums attiecībā uz šāda lēmuma satura vai formas nosacījumiem. Šajā ziņā ir jāatgādina Tiesa judikatūra, saskaņā ar kuru Padomes 1993. gada 14. jūnija Direktīvas 93/37/EEK par to, kā koordinēt būvdarbu valsts līgumu piešķiršanas procedūras ( OV L 199, 54. lpp. ), 8. panta 2. punkts, kurš ir līdzīgs Direktīvas 2004/18 41. panta 1. punktam, neparedz, ka līgumslēdzējas iestādes atteikšanās noslēgt publiskā iepirkuma līgumu ir iespējama tikai izņēmuma gadījumos vai ka tai ir jābūt balstītai uz nopietniem pamatiem (spriedums Fracasso un Leitschutz , C‑27/98, EU:C:1999:420 , 23. un 25. punkts). Tāpat Tiesa norādīja, ka Padomes 1992. gada 18. jūnija Direktīvas 92/50/EEK par procedūru koordinēšanu valsts pakalpojumu līgumu piešķiršanai ( OV L 209, 1. lpp. ) 12. panta 2. punkts, kurš arī ir līdzīgs Direktīvas 2004/18 41. panta 1. punktam un kurš uzliek līgumslēdzējai iestādei pienākumu gadījumā, kad tā nolemj atsaukt uzaicinājumu iesniegt piedāvājumus saistībā ar publiskā iepirkuma līgumu, paziņot tā lēmuma iemeslus kandidātiem un pretendentiem, nenozīmē šai līgumslēdzējai iestādei pienākumu pabeigt līguma slēgšanas tiesību piešķiršanas procedūru (skat. spriedumu HI , C-92/00, EU:C:2002:379 , 41. lpp. ). Tomēr Tiesa piesardzīgi uzsvēra, ka prasību paziņot iemeslus lēmumam atsaukt uzaicinājumu iesniegt piedāvājumus diktē rūpes nodrošināt minimālo pārskatāmības līmeni publiskā iepirkuma līgumu slēgšanas tiesību piešķiršanas procedūrās, uz kurām attiecas Savienības tiesības, un tāpēc arī vienlīdzīgas attieksmes principa ievērošanu, kas ir šo normu pamatā (šajā ziņā skat. spriedumu HI , EU:C:2002:379 , 45. un 46. punkts un tajos minētā judikatūra). Tāpat Tiesa ir atzinusi, ka Direktīvas 89/665 1. panta 1. punktā ir prasīts, lai līgumslēdzējas iestādes lēmumu atsaukt uzaicinājumu iesniegt piedāvājumus publiskā iepirkuma procedūrā vajadzības gadījumā varētu pārsūdzēt un atcelt, pamatojoties uz to, ka ar to ir pārkāptas Savienības tiesības publiskā iepirkuma jomā vai valsts noteikumi, kas transponē šīs tiesības. Turklāt Tiesa uzskatīja, ka pat gadījumā, kad piemērojamais valsts tiesiskais regulējums piešķir līgumslēdzējām iestādēm plašu rīcības brīvību attiecībā uz uzaicinājuma iesniegt piedāvājumus atsaukšanu, valsts tiesām ir jābūt iespējai saskaņā ar Direktīvu 89/665 pārbaudīt lēmuma par atsaukšanu saderību ar atbilstošajām Savienības tiesību normām (skat. spriedumu HI , EU:C:2002:379 , 55. un 62. punkts). Līdz ar to Savienības tiesības neliedz dalībvalstīm paredzēt savos tiesību aktos iespēju pieņemt lēmumu par uzaicinājuma iesniegt piedāvājumus atsaukšanu. Tādējādi šāda lēmuma par atsaukšanu iemesli var būt balstīti uz pamatiem, kuriem ir saistība inter alia ar novērtējumu par to, vai no sabiedrības interešu viedokļa ir lietderīgi pabeigt līguma slēgšanas tiesību piešķiršanas procedūru, ņemot vērā arī ekonomiskā konteksta vai faktisko apstākļu iespējamās izmaiņas, vai arī ar attiecīgās līgumslēdzējas iestādes vajadzībām. Šāds lēmums var tikt pamatots arī ar nepietiekamo konkurences līmeni sakarā ar to, ka attiecīgās līguma slēgšanas tiesību piešķiršanas procedūras beigās tikai viens pretendents bija piemērots šī līguma izpildei. Rezultātā, ievērojot pārskatāmības un vienlīdzīgas attieksmes principus, līgumslēdzējai iestādei nevar prasīt pabeigt uzsākto līguma slēgšanas tiesību piešķiršanas procedūru un noslēgt attiecīgo līgumu pat tad, ja ir palicis tikai viens piemērots pretendents. Ņemot vērā iepriekš minētos apsvērumus, uz pirmo līdz trešo jautājumu ir jāatbild, ka Direktīvas 2004/18 41. panta 1. punkts, 43. pants un 45. pants ir jāinterpretē tādējādi, ka gadījumā, kad nav izpildīti nosacījumi 45. pantā paredzēto izslēgšanas pamatu piemērošanai, šis pēdējais minētais pants neliedz līgumslēdzējai iestādei pieņemt lēmumu atteikties noslēgt publiskā iepirkuma līgumu, attiecībā uz kuru ir tikusi rīkota publiskā iepirkuma procedūra, un neveikt galīgo šī līguma slēgšanas tiesību piešķiršanu vienīgajam izraudzītajam pretendentam, kurš ir izturējis konkursu un ir ticis atzīts par provizorisku izraudzīto pretendentu. Par ceturto jautājumu Ar ceturto jautājumu iesniedzējtiesa būtībā jautā, vai saskaņā ar Savienības tiesībām kompetentā valsts tiesa var veikt līgumslēdzējas iestādes lēmuma pārbaudi atbilstoši savai neierobežotajai kompetencei, proti, pārbaudi, kas tai ļauj ņemt vērā pretendentu piedāvājumu ticamību un piemērotību un aizstāt līgumslēdzējas iestādes novērtējumu attiecībā uz uzaicinājuma iesniegt piedāvājumus atsaukšanas lietderību ar savu vērtējumu. Jāuzsver, ka saskaņā ar Tiesas judikatūru lēmums atsaukt uzaicinājumu iesniegt piedāvājumus publiskā iepirkuma līguma slēgšanas tiesību piešķiršanai ir viens no “līgumslēdzēju iestāžu lēmumiem”, attiecībā uz kuriem dalībvalstīm saskaņā ar Direktīvas 89/665 1. panta 1. punkta trešo daļu valsts tiesībās ir jāparedz procedūras prasībām, kas celtas ar mērķi nodrošināt atbilstošo Savienības materiālo tiesību normu publiskā iepirkuma jomā vai valstu normu, kas transponē šos Savienības tiesību aktus, ievērošanu (šajā ziņā skat. spriedumus HI , EU:C:2002:379 , 53.–55. punkts, kā arī Koppensteiner , C‑15/04, EU:C:2005:345 , 29. punkts). Tā kā Direktīva 89/665 vien koordinē dalībvalstīs pastāvošos mehānismus, lai nodrošinātu direktīvu, ar kurām ir paredzētas materiālās tiesību normas attiecībā uz publiskā iepirkuma līgumiem, pilnīgu un efektīvu ievērošanu, tad tajā nav skaidri definēts tiesību aizsardzības līdzekļu apjoms, kāds dalībvalstīm šajā ziņā būtu jāievieš. Līdz ar to jautājums par tiesas pārbaudes, kas tiek veikta pārsūdzības procedūrās saistībā ar Direktīvu 89/665, apjomu ir jāizvērtē, ņemot vērā šīs direktīvas mērķi un nemazinot šīs pārbaudes efektivitāti (spriedums HI , EU:C:2002:379 , 58. un 59. punkts). Šajā ziņā jāatgādina, ka pārsūdzības mehānisma darbība ir reglamentēta Direktīvas 89/665 1. panta 1. punkta trešajā daļā, saskaņā ar kuru dalībvalstis veic vajadzīgos pasākumus, lai nodrošinātu, ka attiecībā uz līgumiem, uz kuriem attiecas Direktīva 2004/18, līgumslēdzēju iestāžu lēmumus var efektīvi un jo īpaši iespējami ātri pārskatīt, pamatojoties uz to, ka ar šādiem lēmumiem ir pārkāpti Savienības tiesību akti publiskā iepirkuma jomā vai attiecīgās valsts normas, ar ko transponē minētos tiesību aktus. No minētā izriet, ka šajā normā paredzēto pārsūdzības procedūru mērķis ir nodrošināt atbilstošo Savienības tiesību normu ievērošanu, it īpaši Direktīvas 2004/18 noteikumu vai valsts tiesību normu, ar kurām tiek transponēti šie noteikumi, ievērošanu. Jāuzsver, ka šo tiesiskuma kontroli nevar ierobežot ar līgumslēdzēju iestāžu lēmumu patvaļīgā rakstura izvērtēšanu (šajā ziņā skat. spriedumu HI , EU:C:2002:379 , 63. punkts). Tādējādi šo tiesību aizsardzības līdzekļu mērķis ir pārbaudīt tiesiskumu, nevis lietderību. Tā kā šajā jomā nav speciāla Savienības tiesiskā regulējuma, tad kārtība, kādā notiek pārbaude tiesā, ir jāparedz valsts procesuālajās tiesību normās, ievērojot līdzvērtības un efektivitātes principus (šajā ziņā skat. spriedumu HI , EU:C:2002:379 , 68. punkts). Tādējādi valsts likumdevējs var piešķirt valsts tiesām plašākas pilnvaras, lai izvērtētu pasākuma lietderību. Līdz ar to uz ceturto jautājumu ir jāatbild, ka Savienības tiesības publiskā iepirkuma līgumu jomā, it īpaši Direktīvas 89/665 1. panta 1. punkta trešā daļa, ir jāinterpretē tādējādi, ka šajā normā paredzētā pārbaude nozīmē līgumslēdzēju iestāžu pieņemto lēmumu tiesiskuma pārbaudi, kuras mērķis ir nodrošināt atbilstošo Savienības tiesību normu vai valsts tiesību aktu, ar kuriem tiek transponētas šīs normas, ievērošanu, un šī pārbaude nevar tikt ierobežota vienīgi ar līgumslēdzēju iestāžu lēmumu patvaļīgā rakstura izvērtēšanu. Tomēr minētais neizslēdz iespēju valsts likumdevējam piešķirt kompetentajām valsts tiesām pilnvaras izvērtēt lietderību. Par tiesāšanās izdevumiem Attiecībā uz pamatlietas pusēm šī tiesvedība ir stadija procesā, kuru izskata iesniedzējtiesa, un tā lemj par tiesāšanās izdevumiem. Izdevumi, kas radušies, iesniedzot apsvērumus Tiesai, un kas nav minēto pušu izdevumi, nav atlīdzināmi. Ar šādu pamatojumu Tiesa (piektā palāta) nospriež: 1) Eiropas Parlamenta un Padomes 2004. gada 31. marta Direktīvas 2004/18/EK par to, kā koordinēt būvdarbu valsts līgumu, piegādes valsts līgumu un pakalpojumu valsts līgumu slēgšanas tiesību piešķiršanas procedūru, 41. panta 1. punkts, 43. un 45. pants ir jāinterpretē tādējādi, ka gadījumā, kad nav izpildīti nosacījumi 45. pantā paredzēto izslēgšanas pamatu piemērošanai, šis pēdējais minētais pants neliedz līgumslēdzējai iestādei pieņemt lēmumu atteikties noslēgt publiskā iepirkuma līgumu, attiecībā uz kuru ir tikusi rīkota publiskā iepirkuma procedūra, un neveikt galīgo šī līguma slēgšanas tiesību piešķiršanu vienīgajam izraudzītajam pretendentam, kurš ir izturējis konkursu un ir ticis atzīts par provizorisku izraudzīto pretendentu; 2) Savienības tiesības publiskā iepirkuma līgumu jomā, it īpaši Padomes 1989. gada 21. decembra Direktīvas 89/665/EEK par to normatīvo un administratīvo aktu koordinēšanu, kuri attiecas uz izskatīšanas procedūru piemērošanu, piešķirot piegādes un uzņēmuma līgumus [būvdarbu un piegādes publiskā iepirkuma līgumu slēgšanas tiesība] valsts vajadzībām, kas grozīta ar Eiropas Parlamenta un Padomes 2007. gada 11. decembra Direktīvu 2007/66/EK, 1. panta 1. punkta trešā daļa, ir jāinterpretē tādējādi, ka šajā normā paredzētā pārbaude nozīmē līgumslēdzēju iestāžu pieņemto lēmumu tiesiskuma pārbaudi, kuras mērķis ir nodrošināt atbilstošo Savienības tiesību normu vai valsts tiesību aktu, ar kuriem tiek transponētas šīs normas, ievērošanu, un šī pārbaude nevar tikt ierobežota vienīgi ar līgumslēdzēju iestāžu lēmumu patvaļīgā rakstura izvērtēšanu. Tomēr minētais neizslēdz iespēju valsts likumdevējam piešķirt kompetentajām valsts tiesām pilnvaras izvērtēt lietderību. [Paraksti] ( *1 ) Tiesvedības valoda – itāļu.

62009TJ0046

ro

Motivele Cadrul juridic 1. Reglementarea generală privind finanțarea politicii agricole comune 1. Regulamentul (CEE) nr. 729/70 al Consiliului din 21 aprilie 1970 privind finanțarea politicii agricole comune (PAC) (JO L 94, p. 13) a stabilit normele generale aplicabile finanțării PAC. Acest regulament a fost abrogat și înlocuit de Regulamentul (CE) nr. 1258/1999 al Consiliului din 17 mai 1999 privind finanțarea PAC (JO L 160, p. 103), care reglementează cheltuielile efectuate între 1 ianuarie 2000 și 16 octombrie 2006 în cadrul finanțării PAC. 2. Articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1258/1999 prevede că Comisia Comunităților Europene decide asupra avansurilor lunare din cheltuielile prevăzute și efectuate de agențiile de plată acreditate, iar articolul 7 alineatul (3) din regulamentul menționat se referă la deciziile de închidere a conturilor agențiilor de plăți. 3. Articolul 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1258/1999 prevede: „Comisia decide asupra cheltuielilor care urmează să fie excluse din finanțarea comunitară menționată la articolele 2 și 3 în cazurile în care aceasta constată neconformitatea cheltuielilor cu normele comunitare. Înainte de a se lua o decizie de refuzare a finanțării, se notifică în scris rezultatele verificărilor Comisiei și răspunsurile statului membru vizat, după care cele două părți încearcă să ajungă la un acord cu privire la măsura care trebuie luată. În cazul în care nu se ajunge la niciun acord, statul membru poate cere inițierea unei proceduri de conciliere între pozițiile respective în decurs de 4 luni, iar rezultatul concilierii se prezintă într-un raport înaintat spre examinare Comisiei, înainte de luarea unei decizii de refuz al finanțării. Comisia evaluează sumele care urmează să fie excluse, având în vedere mai ales gradul de neconformitate constatat. Comisia are în vedere natura și gravitatea încălcării normelor, precum și pierderile financiare suferite de Comunitate. Un refuz de finanțare nu poate privi: (a) cheltuielile menționate la articolul 2 efectuate cu mai mult de 24 de luni înaintea notificării în scris a statului membru de către Comisie asupra rezultatelor verificărilor respective; […]” [traducere neoficială] 4. Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1258/1999 prevede: „În conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative naționale, statele membre iau măsurile necesare pentru: (a) a se asigura că tranzacțiile finanțate de Fond sunt efectuate și executate corect; (b) a preveni și a combate neregulile; (c) a recupera sumele pierdute ca urmare a neregulilor sau a neglijenței. […]” [traducere neoficială] 5. Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 al Consiliului din 21 iunie 2005 privind finanțarea PAC (JO L 209, p. 1, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 193) abrogă Regulamentul nr. 1258/1999 și se aplică începând cu 1 ianuarie 2007 (articolul 49 din Regulamentul nr. 1290/2005). Acesta prevede însă că în special articolul 31, privind verificarea conformității, se aplică începând cu 16 octombrie 2006 în ceea ce privește cheltuielile suportate de la 16 octombrie 2006. 6. Articolul 31 din Regulamentul nr. 1290/2005 conține în esență aceleași dispoziții ca articolul 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1258/1999. 7. Regulamentul (CE) nr. 1663/95 al Comisiei din 7 iulie 1995 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 729/70 privind procedura de lichidare a conturilor FEOGA, secțiunea «Garantare» (JO L 158, p. 6), astfel cum a fost modificat printre altele prin Regulamentul (CE) nr. 2245/1999 al Comisiei din 22 octombrie 1999 (JO L 273, p. 5), prevede la articolul 8: „(1) Dacă, în urma unei anchete, Comisia consideră că respectivele cheltuieli nu au fost efectuate în conformitate cu normele comunitare, aceasta comunică statului membru în cauză rezultatele controalelor sale și indică măsurile corective ce trebuie luate pentru a se asigura conformitatea pe viitor. Comunicarea face trimitere la prezentul regulament. Statul membru răspunde în termen de două luni, iar Comisia își poate modifica poziția în consecință. În cazuri justificate, Comisia poate prelungi perioada acordată pentru răspuns. După expirarea perioadei acordate pentru răspuns, Comisia invită statul membru la o discuție bilaterală și părțile încearcă să ajungă la o înțelegere privind măsurile ce urmează a fi luate și privind o evaluare a gravității încălcării și a pierderii financiare pentru Comunitatea Europeană. În urma acestei discuții și la expirarea termenului limită fixat de către Comisie în urma discuției și după consultarea statului membru pentru furnizarea unor informații suplimentare sau, atunci când statul membru nu acceptă invitația la o întrunire înainte de termenul limită stabilit de către Comisie, după ce termenul limită a expirat, Comisia comunică oficial concluziile sale statului membru, făcând trimitere la Decizia 94/442/CE a Comisiei. Fără a aduce atingere celui de al patrulea paragraf al prezentului alineat, această comunicare include o evaluare a posibilelor cheltuieli pe care Comisia intenționează să le excludă în baza articolului 5 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul […] nr. 729/70. Statul membru informează Comisia cât se poate de repede despre măsurile corective adoptate pentru a se asigura conformitatea cu normele comunitare, precum și despre data intrării lor în vigoare. Comisia adoptă, după cum este cazul, una sau mai multe decizii în baza articolului 5 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul […] nr. 729/70 de excludere a cheltuielilor afectate de nerespectarea normelor comunitare până la data intrării în vigoare a măsurilor corective. (2) Deciziile menționate la articolul 5 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul […] nr. 729/70 trebuie luate după examinarea oricărui raport elaborat de organul de conciliere în conformitate cu dispozițiile prevăzute în Decizia 94/442/CE.” [traducere neoficială] 8. Regulamentul (CE) nr. 885/2006 al Comisiei din 21 iunie 2006 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului […] nr. 1290/2005 în ceea ce privește autorizarea agențiilor de plăți și a altor entități, precum și lichidarea conturilor FEGA și FEADR (JO L 171, p. 90, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 37) se aplică începând cu 16 octombrie 2006, iar articolul 11 alineatele (1)-(3) din acesta prevede, în esență, aceeași procedură cu cea prevăzută la articolul 8 din Regulamentul nr. 1663/95. 2. Orientările Comisiei 9. Orientările pentru aplicarea corecțiilor financiare au fost prevăzute în documentul nr. VI/5330/97 al Comisiei din 23 decembrie 1997, intitulat „Orientări privind calcularea consecințelor financiare în cadrul pregătirii deciziei de închidere a conturilor FEOGA-Garantare” (denumit în continuare „documentul nr. VI/5330/97”). 10. Din anexa 2 la documentul nr. VI/5330/97, intitulată „Consecințe financiare ale deficiențelor de control ale statelor membre asupra închiderii conturilor secțiunii «Garantare» din FEOGA”, rezultă că corecțiile financiare sunt calculate având în vedere, între altele, importanța abaterii constatate și că, în acest scop, Comisia ia în considerare natura și gravitatea încălcării, precum și a pierderii financiare suferite de Comunitate (al doilea paragraf din anexa 2 la documentul nr. VI/5330/97). 11. Anexa 2 la documentul nr. VI/5330/97 prevede, în primul rând, o modalitate de evaluare a corecției financiare pe baza „erorilor care apar în dosarele individuale”. Această modalitate de evaluare ia în considerare neregulile punctuale – extrapolate dacă este cazul – și are ca rezultat o corecție punctuală. În al doilea rând, aceeași anexă prevede o modalitate de evaluare a corecției financiare pe baza riscurilor de pierdere financiară. Această modalitate de evaluare ia în considerare neregulile sistemice și are ca rezultat o corecție forfetară (al optulea-al douăzeci și cincilea paragraf din anexa 2 la documentul nr. VI/5330/97). 12. Potrivit acestei ultime modalități de evaluare, relevantă în cadrul auditului sistemelor, Comisia aplică corecții forfetare de 2 %, de 5 %, de 10 % sau de 25 % din cheltuielile declarate, în funcție de amploarea riscului de pierdere financiară pentru Comunitate care decurge din carențele sistemelor de control (al optulea paragraf din anexa 2 la documentul nr. VI/5330/97). 13. Comisia distinge două categorii de controale efectuate de statele membre (al paisprezecelea paragraf din anexa 2 la documentul nr. VI/5330/97). 14. Pe de o parte, „controalele-cheie” sunt acele verificări fizice și administrative prevăzute pentru verificarea elementelor de fond, în special realitatea obiectului cererii de plată, cantitatea și condițiile calitative, inclusiv respectarea termenelor, a cerințelor legate de recoltare, a perioadelor de păstrare a documentației etc. Aceste controale se efectuează la fața locului, precum și prin verificare încrucișată cu date independente, cum ar fi cele din registrele de cadastru. 15. Pe de altă parte, „controalele auxiliare” sunt acele operații administrative care trebuie efectuate pentru a prelucra corect cererile de plată, cum ar fi verificarea respectării termenelor de depunere a acestora, identificarea cererilor de plată realizate de două ori pentru același obiect, analiza riscurilor, aplicarea sancțiunilor și supravegherea corespunzătoare a procedurilor. 16. În vederea calculării cheltuielilor neeligibile, documentul nr. VI/5330/97 prevede patru categorii de corecții în cotă forfetară: – 25 % din cheltuieli atunci când punerea în aplicare a sistemului de control lipsește complet sau prezintă deficiențe grave și când există indicii privind nereguli foarte frecvente și neglijență în combaterea practicilor ilegale sau frauduloase și când, în consecință, există un risc deosebit de ridicat de pierderi pentru Fondul european de orientare și garantare agricolă (FEOGA); – 10 % din cheltuieli atunci când unul sau mai multe controale-cheie nu sunt efectuate sau sunt efectuate atât de necorespunzător sau de rar încât sunt ineficiente pentru a stabili eligibilitatea unei cereri sau pentru a preveni neregulile și când, prin urmare, se poate presupune în mod rezonabil că există un risc ridicat de pierderi importante pentru FEOGA; – 5 % din cheltuieli atunci când toate controalele-cheie sunt efectuate, însă fără a respecta numărul, frecvența sau rigoarea prevăzute de regulamente, și când, prin urmare, se poate concluziona în mod rezonabil că aceste controale nu oferă nivelul așteptat de garantare a legalității cererilor și că riscul de pierderi pentru FEOGA este semnificativ; – 2 % din cheltuieli atunci când un stat membru a efectuat în mod corect controalele-cheie, însă a omis complet să efectueze unul sau mai multe controale auxiliare, și când, în consecință, riscul de pierderi pentru FEOGA este mai scăzut, iar gravitatea încălcării este mai redusă. 17. Anexa 2 la documentul nr. VI/5330/97 prevede la final că „[î]ncălcarea devine mai gravă dacă un stat membru omite să își îmbunătățească controalele, deși Comisia i-a notificat deja îmbunătățirile necesare” (al șaisprezecelea paragraf, in fine din anexa 2). 18. Documentul AGRI/61495/2002 se referă la examinarea de către Comisie, în cadrul închiderii conturilor secțiunii «Garantare» din FEOGA, a cazurilor de insuficiențe recurente ale sistemelor de control și urmărește să precizeze principiul recurenței prevăzut în documentul nr. VI/5330/97. Acesta prevede următoarele: „În cazul în care – lipsa sau insuficiența unui sistem de control sau a unui element al acestui sistem a făcut obiectul uneia sau mai multor decizii de corecții financiare în cadrul închiderii conturilor FEOGA-Garantare și – dacă se constată pentru o perioadă ulterioară perioadei deja corectate că persistă aceleași deficiențe, Comisia consideră, sub rezerva examinării eventualelor măsuri corective sau compensatorii adoptate de statul membru, că se justifică aplicarea unei majorări a cotei de corecție forfetară aplicate cu ocazia corecției precedente, ca urmare a riscului sporit de pierdere financiară pentru FEOGA. […] Pentru a asigura caracterul forfetar al corecțiilor prevăzut în documentul C 3909 din 8 decembrie 1997 (VI/5330/97), atunci când nivelul real al cheltuielilor ilegale și, prin urmare, al pierderilor financiare suferite de Comunitate nu poate fi determinat, procentele următoare au scop orientativ: […] – în cazul unei corecții precedente de 5 %, o cotă de 10 % pentru noua perioadă avută în vedere; – în cazul unei corecții precedente de 10 %, o cotă de cel puțin 15 %, în funcție de gravitatea creșterii riscului, pentru noua perioadă avută în vedere; […]” Istoricul cauzei 19. Prin Decizia 2008/960/CE din 8 decembrie 2008 de excludere de la finanțarea comunitară a anumitor cheltuieli efectuate de statele membre în cadrul secțiunii «Garantare» a FEOGA și în cadrul Fondului european de garantare agricolă (FEGA) (JO L 340, p. 99, denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia a exclus de la finanțarea comunitară, în ceea ce privește Republica Elenă, în sectoarele fructelor și legumelor, bumbacului, cărnii de vită și de mânzat, uleiului de măsline și auditului financiar, suma totală de 179 140 594,66 euro pentru exercițiile financiare 2002-2006. 20. Motivele corecțiilor financiare efectuate de Comisie au fost rezumate în raportul de sinteză AGRI-63130-00-2008 din 11 septembrie 2008 privind rezultatele controalelor realizate de Comisie în cadrul verificării conformității, în temeiul articolului 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1258/1999 și al articolului 31 din Regulamentul nr. 1290/2005 (denumit în continuare „raportul de sinteză”). 21. În decizia atacată, Comisia a aplicat corecțiile următoare: – în sectorul „fructe și legume – procesarea citricelor”: au fost aplicate două corecții forfetare de 10 % ca urmare a plăților prin cec și a deficiențelor controalelor administrative și contabile, în cuantum de 2 289 213 euro pentru anul 2005 și de 385 748 de euro pentru anul 2006; – în sectorul bumbacului: pe lângă două corecții punctuale pentru depășirea producției eligibile, în cuantum de 4 870 264,97 euro pentru anul 2003 și în cuantum de 2 143 945,63 euro pentru anul 2004, necontestate, Comisia a aplicat două corecții forfetare de 5 %, una în cuantum de 27 731 557,37 euro, pentru anul 2002, și cealaltă în cuantum de 32 655 464,17 euro, pentru anul 2003; – în sectorul primelor pentru carnea de vită și de mânzat, Comisia a aplicat, ca urmare a deficiențelor bazei de date de identificare și de înregistrare a bovinelor și ale controalelor la fața locului, corecții forfetare de 10 % pentru anul 2003, de 5 % și de 10 % pentru anul 2004, de 5 % și de 10 % pentru anul 2005, și de 5 % și de 10 % pentru anul 2006, respectiv o corecție în cuantum total de 14 341 429,92 euro; – în sectorul ajutoarelor pentru producția de ulei de măsline, Comisia a aplicat corecții forfetare de 10 % și de 15 % pentru anii 2003-2006, ca urmare a unor deficiențe recurente ale controlului privind măslinii, morile și randamentul, respectiv un cuantum total de 83 641 370,78 euro, și – în sectorul auditului financiar, pentru anul 2005, Comisia a aplicat o corecție punctuală în cuantum de 4 521 536,62 euro ca urmare a nerespectării termenelor de plată; de asemenea, aceasta a aplicat o corecție punctuală pentru depășirea plafoanelor financiare, în cuantum de 6 326 450,77 euro pentru anul 2004 și în cuantum de 233 613,43 euro pentru anul 2005. Procedura și concluziile părților 22. Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 6 februarie 2009, Republica Elenă a introdus prezenta acțiune. 23. Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, cauza a fost atribuită Camerei a cincea la 30 septembrie 2010. Un nou judecător raportor a fost desemnat la 15 februarie 2011 și, întrucât acesta a fost repartizat la Camera a doua, cauza a fost atribuită acestei camere. 24. Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a doua) a hotărât deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, a adresat părților întrebări în scris. Acestea au răspuns la întrebări în termenele stabilite. Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 5 iunie 2012. 25. Republica Elenă solicită Tribunalului: – anularea sau modificarea deciziei atacate în conformitate cu cele prezentate în înscrisurile depuse; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată. 26. Comisia solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea Republicii Elene la plata cheltuielilor de judecată. În drept 1. Cu privire la întinderea acțiunii 27. În cererea introductivă, Republica Elenă a invocat, în vederea anulării deciziei atacate, douăsprezece motive. Primele două motive se referă la sectorul procesării citricelor. Al treilea motiv se referă la sectorul bumbacului. Al patrulea, al cincilea și al șaselea motiv se referă la sectorul cărnii de vită și de mânzat. Al șaptelea, al optulea și al nouălea motiv se referă la sectorul uleiului de măsline, iar al zecelea, al unsprezecelea și al doisprezecelea motiv se referă la sectorul auditului financiar. 28. În cadrul ședinței, Republica Elenă a declarat că renunță la al patrulea și la al șaptelea motiv, întemeiate pe necompetența ratione temporis a Comisiei și pe o încălcare a principiului securității juridice ca urmare a duratei excesive a procedurii, referitoare la sectorul cărnii de vită și de mânzat și, respectiv, al uleiului de măsline. 29. Aceasta a renunțat de asemenea la al cincilea și la al optulea motiv, întemeiate pe o încălcare a termenului de 24 de luni prevăzut la articolul 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1258/1999, referitoare la sectorul cărnii de vită și de mânzat și, respectiv, al uleiului de măsline. 30. Referitor la sectorul auditului financiar, Republica Elenă a renunțat la al doisprezecelea motiv, privind ancheta cu numărul FA/2006/137/GR, întemeiat pe nemotivare. În plus, în ceea ce privește al zecelea motiv, care se referă la ancheta cu numărul FA/2005/70/GR, privind corecțiile în legătură, în primul rând, cu zonele defavorizate, în al doilea rând, cu restructurarea și reconversia podgoriilor și, în al treilea rând, cu plățile complementare în sectorul cărnii de vită și de mânzat, Republica Elenă a declarat că menține motivul menționat numai în ceea ce privește zonele defavorizate. 31. În sfârșit, Republica Elenă a declarat că renunță la capătul de cerere privind modificarea deciziei atacate. 32. Aceste aspecte au fost consemnate în procesul-verbal de ședință. 2. Cu privire la primul și la al doilea motiv, privind corecțiile aplicate în sectorul „fructe și legume – procesarea citricelor” Reglementarea comunitară 33. Regulamentul (CE) nr. 2202/96 al Consiliului din 28 octombrie 1996 de instituire a unui regim de ajutor comunitar pentru producătorii de anumite fructe citrice (JO L 297, p. 49, Ediție specială, 03/vol. 20, p. 79) a pus în aplicare un mecanism de sprijin financiar pentru producători care se bazează în special pe încheierea unor contracte între organizațiile de producători recunoscute sau admise provizoriu, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2200/96 al Consiliului din 28 octombrie 1996 privind organizarea comună a pieței în sectorul fructelor și legumelor (JO L 297, p. 1, Ediție specială, 03/vol. 20, p. 29), pe de o parte, și operatorii sau asociațiile ori uniunile de operatori legal constituite, pe de altă parte. 34. Regulamentul (CE) nr. 2111/2003 al Comisiei din 1 decembrie 2003 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 2202/96 (JO L 317, p. 5, Ediție specială, 03/vol. 51, p. 175) prevede la articolul 7 alineatul (1) litera (f) că contractele cuprind în special prețul care urmează să fie plătit organizației de producători pentru materiile prime, care poate fluctua în funcție de soi și/sau calitate și/sau perioada de livrare și care va fi plătit obligatoriu prin virament bancar sau mandat poștal. 35. Articolul 24 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul nr. 2111/2003 prevede că statele membre iau toate măsurile necesare pentru a verifica registrele organizațiilor de producători și ale întreprinderilor de transformare prevăzute la articolele 25 și 26 din regulament și concordanța lor cu contabilitatea impusă de legislația națională organizațiilor de producători și întreprinderilor de transformare. 36. Articolul 27 din Regulamentul nr. 2111/2003, referitor la controale, prevede: „(1) În cazul organizațiilor de producători care livrează portocale dulci, mandarine, clementine, satsuma, lămâi, grepfrut și pomelo în vederea transformării, se efectuează controalele următoare, pentru fiecare produs în parte și pentru fiecare an de comercializare: […] (b) controale administrative și contabile cel puțin cu privire la: (i) 5 % din producătorii acoperiți de contracte, pentru a verifica în special coerența, la nivel de producător, între suprafețe, recolta totală, cantitatea livrată organizației producătorului, cantitatea livrată în vederea transformării, pe de o parte, și, pe de altă parte, plata ajutoarelor prevăzute la articolul 23 și plățile primite; […] (c) controale administrative și contabile, în scopul verificării concordanței dintre cantitățile totale livrate organizației de producători de către producătorii prevăzuți la articolul 15 alineatele (1) și (2), cantitățile totale livrate în vederea transformării, totalitatea certificatelor de livrare prevăzute la articolul 17 alineatul (2), totalitatea cantităților din cererile de ajutor, pe de o parte, și, pe de altă parte, plata ajutoarelor prevăzute la articolul 23, precum și plățile primite de la întreprinderea de transformare; (2) În cazul întreprinderilor de transformare de portocale dulci, mandarine, clementine, satsuma, lămâi, grepfrut și pomelo, se efectuează următoarele controale în fiecare uzină, pentru fiecare produs și fiecare an de comercializare: (a) controale administrative și contabile cel puțin cu privire la: (i) 5 % din loturile primite în cadrul fiecărui tip de contract (de scurtă durată sau multianual), pentru a verifica acoperirea cantităților în cauză de un contract și de certificatele de livrare prevăzute la articolul 17 alineatul (2), identificarea precisă a mijlocului de transport utilizat și respectarea cerințelor minime prevăzute de anexa I; […] (c) controale administrative și contabile, pe baza facturilor eliberate și primite și pe baza datelor contabile, în scopul verificării concordanței dintre cantitatea de produse finite obținute din materii prime primite și cantitățile de produse finite achiziționate cu cantitățile de produse finite vândute; […]” 37. Anexa 16 la documentul Comisiei nr. 17933/2000 definește controalele-cheie și controalele auxiliare în sectorul citricelor. În special, anexa în discuție definește șase controale-cheie, printre care figurează și controalele privind păstrarea registrelor în bună ordine și concordanța lor cu contabilitatea impusă de legislația națională organizațiilor de producători și întreprinderilor de transformare. Raportul de sinteză 38. În cadrul anchetei cu numărul FV/2006/315/GR, serviciile Comisiei au efectuat verificări în Grecia în perioada 3-7 aprilie 2006. În urma unui schimb de scrisori, a avut loc o reuniune bilaterală între Comisie și autoritățile elene la 27 februarie 2007. Prin scrisoarea din 10 ianuarie 2008, Comisia a comunicat concluziile sale autorităților elene. În urma avizului organului de conciliere din 19 iunie 2008, Comisia a comunicat poziția sa finală prin scrisoarea din 21 august 2008. 39. În raportul de sinteză au fost evidențiate anumite deficiențe în controalele administrative și contabile prevăzute la articolul 27 alineatul (1) litera (b) punctul (i) și alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 2111/2003, precum și la articolul 27 alineatul (2) litera (a) punctul (i) și alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 2111/2003. În plus, raportul de sinteză menționează că verificările prevăzute la articolul 24 alineatul (1) litera (d) din același regulament nu au fost efectuate în conformitate cu prevederile legislației comunitare în cel puțin un caz. Pe de altă parte, s-a constatat că documentele justificative care trebuiau să însoțească aceste controale lipseau adesea. Deficiențele menționate s-ar fi datorat în principal lipsei unor orientări clare și cunoștințelor limitate în materie de contabilitate ale inspectorilor implicați. Serviciile Comisiei au apreciat că aceste deficiențe priveau aspecte importante ale sistemului de control și că neexecutarea controalelor sau executarea lor insuficientă conducea la un risc ridicat pentru FEOGA. Comisia a constatat că fuseseră identificate deficiențe similare în special în cadrul unei anchete privind procesarea citricelor din 2003. 40. În plus, reiese din constatările serviciilor Comisiei că una din plățile unei întreprinderi de transformare către organizația unui producător a fost efectuată prin cec, în timp ce acest tip de plată trebuie efectuată prin virament bancar sau poștal, iar acest aspect făcuse deja obiectul unor critici din partea Comisiei. De asemenea, reiese din raportul de sinteză că inspectorii care au efectuat controalele nu cunoșteau cerințele comunitare și naționale în acest domeniu. 41. Comisia a considerat că, în conformitate cu orientările definite în documentul nr. VI/5330/97, unele controale-cheie nu fuseseră efectuate în conformitate cu numărul și cu rigoarea prevăzute de regulamentele aplicabile și că, în plus, această deficiență era recurentă. Comisia a constatat că corecția precedentă era de 5 % și a aplicat în speță o cotă de corecție forfetară de 10 % pentru anii 2005 și 2006, perioada avută în vedere fiind cuprinsă între 30 august 2004 și campania 2004/2005 inclusiv. Aprecierea Tribunalului 42. Republica Elenă invocă un prim motiv, întemeiat pe interpretarea și pe aplicarea eronată a orientărilor Comisiei definite în documentele nr. VI/5330/97 și nr. 17933/2000, și un al doilea motiv, întemeiat pe aprecierea eronată a situației de fapt și pe caracterul disproporționat al corecțiilor. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe interpretarea și pe aplicarea eronată a documentelor nr. VI/5330/97 și nr. 17933/2000 43. În primul rând, Republica Elenă susține că controalele-cheie au fost efectuate. Potrivit acesteia, printre deficiențele identificate, numai cele privind controlul păstrării dosarelor în bună ordine și al conformității acestora cu controlul contabil constituie un control-cheie. Prin urmare, corecția nu ar fi trebuit să depășească 2 %. 44. Tribunalul constată că, în speță, Comisia a aplicat corecțiile financiare ca urmare, în special, a deficiențelor controalelor administrative și contabile prevăzute la articolele 24 și 27 din Regulamentul nr. 2111/2003. 45. Astfel, primo , reiese din raportul de sinteză că aceste deficiențe au fost constatate în special cu privire la verificările prevăzute la articolul 24 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul nr. 2111/2003, referitor la păstrarea registrelor organizațiilor de producători și ale întreprinderilor de transformare și concordanța acestora cu contabilitatea impusă de legislația națională. Trebuie arătat că acest tip de control este definit drept un control-cheie în anexa 16 la documentul nr. 17933/2000, aspect care de altfel nu este contestat de Republica Elenă. 46. Secundo , corecțiile forfetare au fost aplicate de asemenea ca urmare a carențelor privind controalele administrative și contabile prevăzute la articolul 27 din Regulamentul nr. 2111/2003. Or, aceste controale constituie de asemenea controale-cheie. Astfel, acestea urmăresc în special să verifice concordanța dintre cantitățile de produse livrate în vederea transformării și plata ajutoarelor, precum și să verifice, pe baza facturilor eliberate și primite și pe baza datelor contabile, concordanța dintre cantitatea de produse finite obținute sau achiziționate și cantitatea de produse finite vândute. Prin urmare, este vorba despre verificări cerute pentru a controla elementele de concordanță pe fond. 47. În consecință, în lumina anexei 2 la documentul nr. VI/5330/97 și a anexei 16 la documentul nr. 17933/2000, Comisia a considerat în mod întemeiat că deficiențele constatate în speță priveau controale-cheie. 48. În ceea ce privește cota de corecție aplicată, Comisia a considerat că deficiențele constatate în unele controale-cheie făcuseră obiectul unei corecții precedente de 5 % și, având în vedere caracterul recurent al acestor deficiențe, a majorat cota corecțiilor forfetare la 10 %. 49. În această privință, trebuie amintit, în lumina orientărilor definite în documentul nr. VI/5530/97, că, în cazul în care nu se pot evalua cu exactitate pierderile suferite de Comunitate, o corecție forfetară poate fi avută în vedere de Comisie (Hotărârea Curții din 24 aprilie 2008, Belgia/Comisia, C-418/06 P, Rep., p. I-3047, punctul 136). 50. În vederea calculării cheltuielilor neeligibile, documentul nr. VI/5330/97 prevede o cotă forfetară de 5 % din cheltuieli atunci când toate controalele-cheie sunt efectuate, însă fără a respecta numărul, frecvența sau rigoarea prevăzute de regulamente, așadar, atunci când se poate concluziona în mod rezonabil că aceste controale nu oferă nivelul așteptat de garantare a legalității cererilor, iar riscul de pierderi pentru FEOGA este semnificativ (a se vedea punctele 14 și 16 de mai sus). 51. Aceasta este într-adevăr situația în speță, din moment ce este vorba despre deficiențe constatate în unele controale-cheie, care nu au fost efectuate în conformitate cu rigoarea prevăzută de regulamente, și nu este vorba numai despre omisiunea unor controale auxiliare. 52. În consecință, Republica Elenă susține în mod eronat că în speță ar fi trebuit să se aplice cota de 2 %. Prin urmare, obiecția întemeiată pe interpretarea și pe aplicarea eronată a orientărilor Comisiei definite în documentele nr. VI/5330/97 și nr. 17933/2000 nu poate fi reținută sub acest aspect. 53. În al doilea rând, Republica Elenă susține că dublarea cotei de corecție este lipsită de temei juridic și contestă caracterul recurent al deficiențelor constatate. 54. Primo , Republica Elenă susține că niciun text normativ nu prevede noțiunea „încălcări repetate”, care ar fi fost introdusă pentru prima dată în documentul AGRI/60637/2006, care nu se aplică exercițiilor 2005/2006. 55. Această argumentație nu poate fi reținută. 56. Astfel, trebuie amintit că articolul 7 alineatul (4) al patrulea paragraf din Regulamentul nr. 1258/1999 și articolul 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1290/2005 (a se vedea punctele 3 și 6 de mai sus) prevăd că, în cadrul evaluării sumei care urmează să fie exclusă ca urmare a constatării unor nereguli, Comisia trebuie să ia în considerare gravitatea încălcării săvârșite. 57. În acest context, recurența neregulilor în discuție poate fi considerată, prin urmare, drept un factor agravant care poate să justifice majorarea corecției financiare aplicate. În această privință, majorarea în discuție poate fi considerată drept un act care se situează în cadrul stabilirii cotei globale de corecție care trebuie suportată de Republica Elenă (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 21 ianuarie 1999, Germania/Comisia, C-54/95, Rec., p. I-35, punctul 13). 58. Așadar, obiecția potrivit căreia luarea în considerare a recurenței deficiențelor constatate nu are un temei legal adecvat în dispozițiile normative aplicabile trebuie respinsă. 59. În plus, normele pe care Comisia le-a stabilit în orientările sale, și anume în documentele nr. VI/5330/97, AGRI/61495/2002 și AGRI/60637/2006, sunt de natură să reglementeze consecințele constatării unei recurențe a neregulilor identificate. 60. Afirmația Republicii Elene potrivit căreia „încălcările repetate”, ca circumstanță agravantă, ar fi fost stabilite prima dată în documentul AGRI/60637/2006 este eronată. Astfel, pe de o parte, anexa 2 la documentul nr. VI/5330/97 prevede că „[î]ncălcarea devine mai gravă dacă un stat membru omite să își îmbunătățească controalele, deși Comisia i-a notificat deja îmbunătățirile necesare”. Pe de altă parte, documentul AGRI/61495/2002, la care Republica Elenă face trimitere în cererea introductivă, se referă la examinarea de către Comisie, în cadrul închiderii conturilor secțiunii «Garantare» a FEOGA, a cazurilor de recurență a insuficienței sistemelor de control și urmărește să precizeze principiul recurenței menționat în documentul nr. VI/5330/97. Acesta prevede în esență că, dacă persistă aceleași deficiențe, este posibilă o majorare a cotei de corecție forfetară aplicată la corecția precedentă și că, în cazul unei corecții precedente de 5 %, este aplicată o cotă de 10 % pentru noua perioadă avută în vedere (a se vedea punctul 18 de mai sus). 61. Prin urmare, obiecția întemeiată pe lipsa temeiului legal pentru majorarea corecției în caz de recurență a neregulilor constatate trebuie respinsă. 62. Secundo , Republica Elenă susține că, pentru a constata o deficiență repetată, este necesar să se constate exact aceleași deficiențe ca în trecut. Potrivit Republicii Elene, nu aceasta este situația în speță, întrucât sistemul s-a îmbunătățit în ansamblu, iar o corecție nu poate fi majorată dacă anumite motive ale corecției respective au dispărut. 63. În această privință, este necesar să se arate că, pentru a concluziona că deficiențele constatate sunt recurente, Comisia a făcut trimitere în special la ancheta FV/302/2003 privind regimul procesării citricelor (anexa 4 la cererea introductivă), care a condus la pronunțarea Hotărârii Tribunalului din 11 iunie 2009 (Grecia/Comisia, T-33/07, nepublicată în Repertoriu, punctele 56-58). În cadrul anchetei FV/302/2003, au fost constatate deficiențe între altele cu privire la controalele administrative și contabile, în special în ceea ce privește verificarea concordanței între datele din registrele organizațiilor de producători și ale întreprinderilor de transformare și monitorizarea contabilă impusă de legislația națională, ca urmare în special a lipsei unor instrucțiuni din partea Opekepe (Agenția elenă de plată și de control al ajutoarelor comunitare de orientare și de garantare) către prefecturi (nomos) și a lipsei de experiență a personalului care participă la controale (a se vedea documentul Comisiei din 4 martie 2003 privind concluziile anchetei FV/302/2003, în special punctul 8, precum și Hotărârea Grecia/Comisia, citată anterior, punctul 58). 64. Or, aceste deficiențe constatate în cadrul anchetei FV/302/2003 și cele constatate în speță sunt similare, astfel cum reiese din raportul de sinteză (a se vedea punctul 39 de mai sus) și cum a constatat organul de conciliere. 65. În plus, după cum au constatat serviciile Comisiei, deficiențele identificate în controalele administrative și contabile se referă la aspecte importante ale sistemului de control, iar neexecutarea lor sau executarea lor insuficientă conduc la un risc ridicat pentru FEOGA (a se vedea punctul 39 de mai sus). Prin urmare, aceste deficiențe au fost determinante pentru aplicarea cotei de corecție care face obiectul majorării (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 28 septembrie 2011, Grecia/Comisia, T-352/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 327). 66. Rezultă că deficiențele sunt similare, se referă la același sector (citrice), sunt imputabile aceluiași stat membru și au fost considerate determinante pentru aplicarea cotei de corecție care face obiectul majorării. Prin urmare, Comisia a constatat fără să săvârșească o eroare caracterul recurent al acestor carențe. 67. În măsura în care Republica Elenă se întemeiază pe rezultatele anchetei FV/2004/312, privind schema de ajutor pentru prelucrarea tomatelor, pentru a contesta recurența, trebuie arătat că, după cum subliniază Comisia și astfel cum reiese din raportul de sinteză care rezumă poziția Comisiei anterioară procedurii de conciliere, recurența amintită nu se întemeiază pe rezultatele anchetei menționate, ci pe rezultatele anchetei FV/302/2003, privind procesarea citricelor. 68. Prin urmare, argumentul Republicii Elene potrivit căruia nu ar exista deficiențe recurente trebuie în speță să fie respins. 69. Mai mult, argumentul întemeiat pe faptul că existența unor îmbunătățiri ar împiedica constatarea recurenței trebuie de asemenea să fie respins. Astfel, Republica Elenă afirmă în termeni generali că sistemul s-a îmbunătățit, fără să dovedească faptul că aceste îmbunătățiri priveau în mod concret deficiențele determinante în discuție în speță. În plus, Republica Elenă citează concluziile serviciilor Comisiei, stabilite în cadrul anchetei FV/2004/312, privind prelucrarea tomatelor, care nu este relevantă în speță (a se vedea punctul 67 de mai sus). 70. Prin urmare, argumentele potrivit cărora corecțiile financiare nu puteau fi majorate în speță trebuie respinse. 71. Tertio , Republica Elenă susține că majorarea corecției nu se poate face în mod automat și trebuie să fie motivată, ceea ce nu ar fi valabil în speță. 72. Cu privire la admisibilitatea acestui argument, Tribunalul arată că acesta a fost invocat la punctul 18 din cererea introductivă și că, prin urmare, este admisibil, contrar celor susținute de Comisie în memoriul în duplică. 73. Cu privire la temeinicia acestuia, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în contextul particular al elaborării deciziilor referitoare la închiderea conturilor, motivarea unei decizii trebuie să fie considerată suficientă dacă statul destinatar a fost asociat îndeaproape la procesul de elaborare a acestei decizii și cunoștea motivele pentru care Comisia considera că suma în litigiu nu trebuia să fie suportată de FEOGA (a se vedea în special Hotărârea Curții din 20 septembrie 2001, Belgia/Comisia, C-263/98, Rec., p. I-6063, punctul 98, Hotărârea Curții din 9 septembrie 2004, Grecia/Comisia, C-332/01, Rec., p. I-7699, punctul 67, și Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2009, Țările de Jos/Comisia, T-55/07, nepublicată în Repertoriu, punctul 125). 74. În speță, din elementele dosarului reiese că Republica Elenă a fost asociată la procesul de elaborare a deciziei atacate și că problema recurenței deficiențelor în discuție a fost menționată în cadrul procedurii de conciliere, în special în scrisoarea Comisiei din 10 ianuarie 2008, în procesul-verbal al reuniunii din 4 aprilie 2007, în avizul organului de conciliere și în raportul de sinteză. Din elementele dosarului reiese de asemenea că Republica Elenă cunoștea elementele care au motivat majorarea în discuție și în special neregulile care fac obiectul corecțiilor, decizia de corecție financiară precedentă, cota de corecție precedentă și majorarea aplicată, precum și existența unui risc sporit de pierdere financiară pentru FEOGA. 75. Prin urmare, argumentul întemeiat pe nemotivarea majorării corecțiilor trebuie de asemenea respins și, în consecință, primul motiv, în ansamblul său. Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe aprecierea eronată a situației de fapt și pe caracterul disproporționat al corecțiilor aplicate 76. În primul rând, Republica Elenă susține că controalele administrative și contabile prevăzute la articolele 24 și 27 din Regulamentul nr. 2111/2003 au fost efectuate potrivit unor cote superioare celor prevăzute de textele menționate, chiar dacă trasabilitatea acestora nu este stabilită. 77. Tribunalul amintește că FEOGA nu finanțează decât intervențiile efectuate în conformitate cu dispozițiile comunitare în cadrul organizării comune a piețelor agricole (Hotărârea Curții din 6 martie 2001, Țările de Jos/Comisia, C-278/98, Rec., p. I-1501, punctul 38, Hotărârea Curții din 24 februarie 2005, Grecia/Comisia, C-300/02, Rec., p. I-1341, punctul 32, și Hotărârea Tribunalului din 14 februarie 2008, Spania/Comisia, T-266/04, nepublicată în Repertoriu, punctul 97). 78. În plus, în ceea ce privește normele privind sarcina probei în domeniul închiderii conturilor, trebuie amintit că sarcina care revine Comisiei în scopul dovedirii existenței unei încălcări a normelor organizării comune a piețelor agricole nu este aceea de a demonstra în mod exhaustiv insuficiența controalelor efectuate de administrațiile naționale sau incorectitudinea cifrelor transmise de acestea, ci de a prezenta un element de probă cu privire la îndoiala serioasă și rezonabilă pe care o are față de aceste controale sau cifre. Această ușurare a sarcinii probei în favoarea Comisiei se explică prin faptul că statul membru este cel care se află în poziția cea mai potrivită pentru a obține și pentru a verifica datele necesare închiderii conturilor FEOGA și care trebuie, prin urmare, să prezinte dovada cea mai detaliată și mai completă a realității controalelor sale sau a cifrelor sale și, dacă este cazul, a inexactității afirmațiilor Comisiei (Hotărârea Curții din 11 ianuarie 2001, Grecia/Comisia, C-247/98, Rec., p. I-1, punctele 7-9, și Hotărârea Curții din 19 iunie 2003, Spania/Comisia, C-329/00, Rec., p. I-6103, punctul 68). 79. În speță, din elementele dosarului și în special din procesul-verbal al reuniunii bilaterale reiese că deficiențele în controalele administrative și contabile constatate în speță nu au fost contrazise de elemente de probă documentate care să susțină argumentele Republicii Elene. 80. Rezultă de asemenea din avizul organului de conciliere că explicațiile furnizate de Republica Elenă, potrivit căreia aceste controale au fost efectuate, însă erau documentate necorespunzător, nu sunt susținute de dovezi concrete. Republica Elenă însăși recunoaște că trasabilitatea controalelor nu este evidentă. Aceasta recunoaște de asemenea deficiențele referitoare la obligația de investigare privind controalele contabile. 81. În plus, Republica Elenă subliniază că a adoptat noi reglementări în anul 2006 pentru a remedia deficiențele constatate. 82. Cu toate acestea, este suficient să se constate că un astfel de argument nu poate să suplinească insuficiența controalelor constatată pentru anii anteriori în discuție în speță. 83. Prin urmare, nu s-a stabilit că constatările Comisiei privind deficiențele identificate în materie de controale administrative și contabile sunt eronate și că corecțiile nu sunt justificate în această privință. 84. În al doilea rând, Republica Elenă susține că plata prin cec constituie un caz izolat și că corecția forfetară de 10 % este disproporționată. 85. În speță, având în vedere constatările efectuate în materia controalelor administrative și contabile examinate anterior, este suficient să se arate că constatarea unei plăți prin cec nu a reprezentat singurul temei pentru corecțiile în speță. 86. Așadar, argumentele Republicii Elene care urmăresc să stabilească caracterul disproporționat al corecției aplicate ca urmare a plății prin cec trebuie să fie respinse. 87. În consecință, al doilea motiv trebuie respins în ansamblul său. 88. Din tot ceea ce precedă rezultă că Republica Elenă nu a prezentat niciun argument de natură să pună în discuție legalitatea deciziei atacate în măsura în care aceasta aplică corecțiile forfetare de 10 % în privința sectorului procesării citricelor. 3. Cu privire la al treilea motiv, privind corecțiile aplicate în sectorul bumbacului Reglementarea comunitară 89. Ajutorul pentru producția de bumbac este reglementat în special prin Regulamentul (CE) nr. 1051/2001 al Consiliului din 22 mai 2001 privind ajutorul pentru producția de bumbac (JO L 148, p. 3), care abrogă Regulamentul (CE) nr. 1554/95 al Consiliului din 29 iunie 1995 privind regulile generale ale schemei de ajutor pentru bumbac și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2169/81 (JO L 148, p. 48). În conformitate cu articolul 23, Regulamentul nr. 1051/2001 intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene , și anume la 1 iunie 2001, și se aplică de la 1 septembrie 2001. 90. În temeiul articolului 1 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1051/2001, anul de comercializare este cuprins între 1 septembrie și 31 august. 91. Articolul 11 litera (d) și articolul 12 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul nr. 1051/2001 prevede că, pentru a beneficia de ajutorul pentru producția de bumbac, întreprinderile de egrenare trebuie să dovedească faptul că bumbacul a făcut obiectul declarației privind suprafețele, prevăzută la articolul 16 alineatul (2) din regulamentul menționat. 92. Articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1051/2001 prevede că statele membre producătoare instituie un sistem de declarare a suprafețelor însămânțate, în special pentru a asigura verosimilitatea originii bumbacului care face obiectul cererilor de ajutor. 93. În scopul luării în considerare a obiectivelor legate de mediul înconjurător, statele membre stabilesc și adoptă măsurile de mediu pe care le consideră adecvate în privința utilizării terenurilor agricole pentru cultivarea bumbacului [considerentul (13) al Regulamentului nr. 1051/2001]. Astfel, articolul 17 din Regulamentul nr. 1051/2001 prevede: „(1) Statele membre stabilesc pentru sectorul bumbacului: – acțiunile în vederea îmbunătățirii mediului înconjurător și în special tehnicile de cultivare care pot să reducă influențele negative asupra mediului; – programele de cercetare în vederea dezvoltării unor metode de cultivare mai compatibile cu mediul înconjurător; – mijloacele de difuzare, în rândul producătorilor, a rezultatelor acestor cercetări și a efectelor benefice ale tehnicilor în cauză. (2) Statele membre adoptă măsurile privind mediul înconjurător pe care le consideră adecvate, luând în considerare situația specifică a suprafețelor agricole utilizate pentru producția de bumbac. În plus, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a le aminti producătorilor necesitatea respectării legislației privind mediul. (3) Statele membre limitează, după caz, suprafețele eligibile la ajutorul pentru bumbac neegrenat, pe baza unor criterii obiective pe care le stabilesc în ceea ce privește: – economia agricolă a regiunilor pentru care este importantă producția de bumbac; – starea pedoclimatică a suprafețelor în discuție; – gestionarea apelor de irigație; – rotațiile și tehnicile de cultură care pot să îmbunătățească mediul. (4) Până la 31 decembrie 2004, Republica Elenă și Regatul Spaniei transmit Comisiei un raport privind situația mediului în sectorul bumbacului și efectele acțiunilor naționale adoptate în conformitate cu alineatele (1)-(3)”. [traducere neoficială] 94. Regulamentul (CE) nr. 1591/2001 al Comisiei din 2 august 2001 de stabilire a normelor de punere în aplicare a schemei de ajutor pentru bumbac (JO L 210, p. 10) abrogă Regulamentul (CEE) nr. 1201/89 al Comisiei din 3 mai 1989 de stabilire a normelor de punere în aplicare a schemei de ajutor pentru bumbac (JO L 123, p. 23) și, în conformitate cu articolul 19, se aplică de la 1 septembrie 2001. 95. Articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1591/2001, care privește declararea suprafețelor însămânțate, prevede: „În vederea declarării suprafețelor însămânțate cu bumbac, toți cultivatorii de bumbac din cadrul Comunității depun, pentru anul de comercializare următor, înainte de termenul limită stabilit de statul membru, formularul de cerere de ajutor pentru suprafețe prevăzut în cadrul sistemului integrat de gestiune și control. Parcela sau parcelele agricole în cauză sunt identificate în conformitate cu sistemul de identificare a parcelelor agricole prevăzut în sistemul integrat de gestiune și control. După caz, cultivatorii depun, până la data stabilită de statul membru, dar nu mai târziu de data de 31 mai anterioară anului de comercializare respectiv, o declarație corectată pentru a lua în considerare suprafața reală însămânțată cu bumbac”. [traducere neoficială] 96. Articolul 17 din Regulamentul nr. 1591/2001 prevede că, pentru anul de comercializare 2001/2002, declarațiile privind suprafețele prevăzute la articolul 8 din Regulamentul nr. 1201/89 depuse înainte de 1 septembrie 2001 se consideră echivalente cu declarațiile privind suprafețele prevăzute la articolul 9 din Regulamentul nr. 1591/2001. 97. Articolul 13 din Regulamentul nr. 1591/2001, referitor la controale, în versiunea sa aplicabilă între 1 septembrie 2001 și 23 august 2002, prevede: „(1) Organismul desemnat în acest scop de statul membru producător verifică: (a) corectitudinea declarațiilor referitoare la suprafețele însămânțate cu bumbac, prin intermediul unui control la fața locului pentru cel puțin 5 % din declarații; […] (f) prin controale încrucișate, corespondența între parcelele agricole menționate în contracte și cele declarate de cultivatori în declarațiile acestora privind suprafețele însămânțate cu bumbac. (2) În cazul în care se constată nereguli referitoare la declarațiile privind suprafețele prevăzute la articolul 9, sub rezerva aplicării sancțiunilor prevăzute la articolul 14 alineatul (1), ajutorul se acordă pentru cantitatea de bumbac pentru care sunt îndeplinite toate celelalte condiții. (3) În cazul în care mai multe organisme sunt responsabile pentru regimul de control, statul membru stabilește un sistem de coordonare în acest scop”. [traducere neoficială] 98. Regulamentul (CE) nr. 1486/2002 al Comisiei din 19 august 2002 de modificare a Regulamentului nr. 1591/2001 (JO L 223, p. 3), aplicabil de la 23 august 2002, înlocuiește dispoziția de la articolul 13 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1591/2001 cu următoarea prevedere: „corectitudinea declarațiilor referitoare la suprafețele însămânțate cu bumbac, prin intermediul unui control la fața locului pentru cel puțin 5 % din declarații; acesta trebuie efectuat cel târziu la 15 noiembrie în anul de comercializare respectiv”. [traducere neoficială] Raportul de sinteză 99. În cadrul anchetelor cu numerele OT/2003/01/GR și OT/2003/03/GR, Comisia a efectuat verificări în Grecia, în perioadele 31 martie-4 aprilie 2003 și, respectiv, 20 octombrie-24 octombrie 2003, cu privire la ajutoarele pentru producția de bumbac pentru anii de comercializare 2001/2002 și 2002/2003. În urma unui schimb de scrisori, la 8 decembrie 2005 a avut loc o reuniune bilaterală între Comisie și autoritățile elene. Prin scrisoarea din 3 iulie 2007, Comisia a comunicat concluziile sale autorităților elene. În urma avizului din 21 ianuarie 2008 al organului de conciliere, Comisia a comunicat poziția sa finală prin scrisoarea din 6 august 2008. 100. În plus față de constatările privind depășirea producției eligibile, serviciile Comisiei au raportat deficiențe în privința controalelor, rezumate în raportul de sinteză. 101. În primul rând, în ceea ce privește sistemul integrat de gestiune și control (denumit în continuare „SIGC”), serviciile Comisiei au considerat că, deși declarațiile privind suprafețele însămânțate cu bumbac erau incluse în declarația privind suprafețele SIGC, compatibilitatea celor două sisteme nu era asigurată suficient, după cum se constatase deja pentru anii 1997/98-2000/2001. În special: – au fost evidențiate neconcordanțe între diferitele documente (contracte agricultori-egrenori, declarații SIGC ale suprafețelor de bumbac) care în mod evident nu fuseseră identificate de autoritățile elene și care puneau la îndoială eficiența controalelor încrucișate și, în consecință, însăși fiabilitatea informațiilor utilizate de egrenori pentru a verifica faptul că bumbacul livrat făcea obiectul unei declarații privind suprafețele; – comunicarea între serviciile responsabile pentru baza de date a SIGC și cele responsabile de ajutorul pentru producția de bumbac a fost considerată în mod clar insuficientă; astfel, serviciile Opekepe nu dispuneau decât de informațiile referitoare la bumbac în declarațiile privind suprafețele, ceea ce nu permitea să se acopere riscul declarării unor suprafețe însămânțate cu bumbac mai reduse; de asemenea, serviciile responsabile pentru SIGC nu au comunicat nicio anomalie serviciilor responsabile pentru bumbac în anii 2001/2002 și 2002/2003, în timp ce teledetecția arăta suprafețe nedeclarate sau declarate necorespunzător. 102. În al doilea rând, în ceea ce privește controlul măsurilor de mediu, raportul de sinteză subliniază că reforma schemei de ajutor pentru producția de bumbac din anul 2001 a introdus măsuri de mediu ale căror natură și mecanism de control și de sancționare trebuiau să fie definite de statul membru. S-a constatat că Republica Elenă instituise printre aceste măsuri, limitarea suprafeței de producție, stabilirea unui randament maxim și respectarea unui cod de bune practici, inclusiv rotația obligatorie a culturilor. 103. Serviciile Comisiei au pus în discuție lipsa unui mecanism de control al acestor măsuri de mediu și neaplicarea unor măsuri de sancționare. În special, controlul administrativ privind nedepășirea randamentului maxim stabilit pentru fiecare producător a fost considerat insuficient. De asemenea, controalele la fața locului privind suprafețele, realizate după ultima recoltă și, prin urmare, prea târziu pentru a verifica verosimilitatea randamentului declarat, ar fi trebuit să fie orientate către detectarea suprafețelor de bumbac nedeclarate și către controlul respectării codului de bune practici. De exemplu, au fost controlate numai suprafețele declarate ca fiind însămânțate cu bumbac, ceea ce nu a permis detectarea parcelelor cultivate cu bumbac declarate ca fiind însămânțate cu grâu sau cu altă cultură. În sfârșit, s-a arătat că nu fusese efectuat niciun control privind respectarea codului de bune practici. 104. În cadrul avizului emis la 21 ianuarie 2008, organul de conciliere a invitat Comisia să se asigure că, luând în considerare data intrării în vigoare a condițiilor de mediu în cadrul acestei scheme de ajutor, conformitatea cu dispozițiile menționate putea fi invocată drept un criteriu obligatoriu din punct de vedere juridic în vederea acordării ajutorului comunitar pentru bumbacul cultivat în anul de comercializare 2001/2002. 105. În scrisoarea din 6 august 2008, serviciile Comisiei au comunicat poziția lor finală, în care era menținută corecția propusă. Acestea au subliniat că data de 1 septembrie era data de începere a anului de comercializare, ceea ce nu înseamnă că măsurile de control al suprafețelor (și în special al restricțiilor de mediu) ar fi facultative în primul an, întrucât toate criteriile de eligibilitate specifice operațiunilor de precomercializare trebuie să fie controlate înainte de începerea comercializării. Acestea au subliniat de asemenea că conținutul discuțiilor privind reforma în domeniul bumbacului era cunoscut anterior datei de 1 iunie 2001 și că autoritățile elene au optat în mod deliberat să aplice din primul an articolul 17 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1051/2001, prin adoptarea, în luna februarie 2001, a unei decizii ministeriale care prevede în special o rotație obligatorie și o reducere a suprafețelor însămânțate cu bumbac, însă care nu a determinat niciun control la nivelul agricultorilor. 106. În al treilea rând, referitor la controalele la fața locului privind suprafețele, serviciile Comisiei au considerat, primo , că, pentru anul 2001/2002, selecția exploatațiilor care urmau să fie controlate în vederea acordării ajutorului pentru producția de bumbac nu era întemeiată pe nicio analiză de risc, metoda selecției aleatorii fiind neadaptată riscurilor legate de acest an (detectarea suprafețelor cultivate cu bumbac nedeclarate, detectarea încălcărilor bunelor practici agricole). Deși procedura de selecție pare să fi fost modificată pentru anul 2002/2003, această procedură a fost apreciată insuficientă, întrucât lua în considerare elemente de risc nelegate de bumbac (selecția SIGC) și nu permitea să fie luate în considerare în mod suficient producțiile atipice constatate în cursul anului. În consecință, s-a considerat că modificările aduse selecției nu au permis ca mecanismul să se îmbunătățească suficient pentru a acoperi riscurile legate de declararea unor suprafețe mai reduse. 107. Secundo , s-a considerat că realizarea unor controale la fața locului era tardivă și nu permitea să se stabilească limitele numeroaselor parcele mici cultivate cu bumbac identificate adeseori numai prin schimbarea varietăților de bumbac în cazul cărora diferențele se observă la nivelul frunzelor și al fructelor, în timp ce măsurarea suprafeței cultivate nu se poate face la un nivel satisfăcător din punctul de vedere al calității decât dacă cultura se află încă pe câmp, în conformitate cu normele stabilite în cadrul SIGC. În plus, autoritățile elene au furnizat informații privind datele de realizare a controalelor la fața locului abia la 22 ianuarie 2008, ca urmare a invitației organului de conciliere, iar din acestea nu rezultă, potrivit serviciilor Comisiei, nicio indicație fiabilă privind proporția controalelor tardive, un număr mare de date (cel puțin șaisprezece cazuri) fiind neverosimile. În plus, pe lângă aceste inadvertențe, pare să fie confirmată existența unor controale tardive (după luna ianuarie) pentru cinci prefecturi în anul 2001/2002 și pentru șapte prefecturi în anul 2002. 108. Tertio , s-a mai constatat că, în anul 2001/2002, instrucțiunile adresate controlorilor nu prevedeau nicio oficializare a măsurătorilor și nicio trasabilitate a toleranțelor tehnice acceptate și că acest aspect a fost îmbunătățit numai în anul 2002/2003, când Opekepe a început să efectueze controale la fața locului. Aprecierea Tribunalului 109. În ceea ce privește sectorul bumbacului, Republica Elenă invocă un motiv întemeiat pe caracterul nejustificat și disproporționat al corecției forfetare de 5 % aplicate în exercițiile financiare 2002 și 2003 și pe o apreciere eronată a situației de fapt. 110. Acest motiv este împărțit în cinci aspecte. Primul și al doilea aspect sunt întemeiate pe caracterul disproporționat al corecției financiare, iar al treilea, al patrulea și al cincilea aspect sunt întemeiate pe caracterul pretins eronat al constatărilor Comisiei privind deficiențele SIGC, măsurile de mediu și, respectiv, controalele la fața locului ale suprafețelor. 111. Tribunalul va examina al treilea, al patrulea și al cincilea aspect înainte de a examina primele două aspecte ale prezentului motiv. Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe caracterul pretins eronat al constatărilor Comisiei privind deficiențele SIGC 112. Republica Elenă contestă constatările Comisiei privind deficiențele SIGC și susține eficiența controalelor încrucișate. Aceasta descrie procedura prin care producătorii declară către SIGC suprafețele cultivate și subliniază că ajutorul pentru bumbac nu este legat de suprafață, ci este plătit în funcție de cantitatea de bumbac livrată de producători întreprinderii de egrenare, care este controlată. Republica Elenă mai arată că faptul că SIGC prezenta unele deficiențe, explicate în scrisoarea sa din 26 noiembrie 2004 transmisă Comisiei, nu ar fi influențat în niciun fel regularitatea plăților către beneficiari. 113. Tribunalul amintește că armonizarea schemei de ajutor pentru producția de bumbac cu SIGC a fost instituită prin Regulamentul nr. 1201/89 astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1740/97 al Comisiei din 5 septembrie 1997 (JO L 244, p. 1), în scopul de a îmbunătăți gestionarea și controlul schemei de ajutor pentru bumbac și de a evita riscul dublei plăți pentru aceleași suprafețe. În considerentul (9) al Regulamentului nr. 1591/2001, care a abrogat Regulamentul nr. 1201/89, se arată de asemenea că, în vederea asigurării că bumbacul care face obiectul cererii de ajutoare este de origine adecvată, trebuie să existe posibilitatea de identificare a suprafețelor cultivate cu bumbac prin intermediul sistemului de identificare a parcelelor agricole, prevăzut de Regulamentul (CEE) nr. 3508/92 al Consiliului din 27 noiembrie 1992 de stabilire a unui SIGC pentru anumite scheme de ajutoare comunitare (JO L 355, p. 1). Acest lucru presupune că cele două sisteme comunică și permit schimbul de date, în special prin controale încrucișate prevăzute la articolul 13 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 1591/2001 (a se vedea punctul 97 de mai sus). 114. Potrivit jurisprudenței, statul membru împotriva căruia Comisia a justificat decizia sa de constatare a lipsei sau a deficiențelor în controalele efectuate în cadrul aplicării normelor de funcționare a FEOGA secțiunea «Garantare» nu poate să infirme constatările Comisiei fără a susține propriile afirmații prin elemente care dovedesc existența unui sistem fiabil și operațional de control. În cazul în care acest stat membru nu reușește să demonstreze inexactitatea constatărilor Comisiei, acestea constituie elemente care ar putea provoca îndoieli serioase cu privire la punerea în aplicare a unui ansamblu adecvat și eficient de măsuri de supraveghere și de control (Hotărârea Curții din 13 iulie 2000, Grecia/Comisia, C-46/97, Rec., p. I-5719, punctul 58). 115. În speță, Republica Elenă nu contestă în mod detaliat deficiențele constatate în sistemul de control în discuție. Aceasta se limitează să afirme că insuficiențele SIGC nu au influențat regularitatea plăților către beneficiari și că controalele pe care le-a efectuat erau suficiente, întrucât priveau cantitățile de bumbac livrate de producători întreprinderii de egrenare și randamentele. 116. Existența unor astfel de controale nu este însă suficientă pentru a acoperi deficiențele prezentate în raportul de sinteză (a se vedea punctul 101 de mai sus). În această privință, trebuie amintit că, atunci când un regulament stabilește măsuri specifice de control, statele membre sunt obligate să le aplice fără a fi necesară aprecierea temeiniciei afirmației acestora conform căreia un sistem de control diferit ar fi mai eficient (Hotărârea Curții din 21 martie 2002, Spania/Comisia, C-130/99, Rec., p. I-3005, punctul 87). 117. Pe de altă parte, în ceea ce privește deficiențele identificate în controlul parcelelor, Republica Elenă face trimitere la scrisoarea din 26 noiembrie 2004 transmisă Comisiei. În această scrisoare, Republica Elenă arată în special că deficiențele menționate se explică prin erori de retranscriere a suprafețelor la introducerea rezultatelor controalelor la fața locului în fișierul recapitulativ al controalelor care a fost utilizat ulterior pentru actualizarea fișierului informatizat al controalelor la fața locului (punctul 27 din scrisoarea din 26 noiembrie 2004). 118. Prin urmare, trebuie să se constate că Republica Elenă prezintă astfel motivele erorilor constatate, fără să demonstreze însă caracterul eronat al constatărilor Comisiei și fără să reușească să elimine îndoielile existente privind eficiența sistemului de control. 119. În sfârșit, Republica Elenă susține că „exactitatea declarației privind suprafața” a devenit un criteriu de eligibilitate odată cu intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1486/2002, aplicabil din anul de comercializare 2002/2003, care ar fi, prin urmare, inaplicabil în speță. 120. În această privință, Tribunalul arată că declarația privind suprafața însămânțată cu bumbac era prevăzută la articolul 9 din Regulamentul nr. 1591/2001 (a se vedea punctul 95 de mai sus) anterior modificării regulamentului menționat prin Regulamentul nr. 1486/2002 și că de altfel era deja prevăzută la articolul 8 din Regulamentul nr. 1201/89, modificat prin Regulamentul nr. 1740/97 (a se vedea punctul 96 de mai sus). În mod similar, controlul exactității declarațiilor privind suprafețele însămânțate cu bumbac printr-un control la fața locului care vizează cel puțin 5 % din declarații era de asemenea prevăzut la articolul 13 din Regulamentul nr. 1591/2001 (a se vedea punctul 97 de mai sus) anterior modificării regulamentului menționat prin Regulamentul nr. 1486/2002 și, anterior acestuia, la articolul 12 din Regulamentul nr. 1201/89. Modificarea adusă în această privință prin Regulamentul nr. 1486/2002 constă numai în precizarea că acest control la fața locului trebuie efectuat cel târziu la 15 noiembrie în anul de comercializare respectiv (a se vedea punctul 98 de mai sus). 121. În consecință, acest argument este nefondat. 122. Al treilea aspect al prezentului motiv trebuie, prin urmare, să fie respins. Cu privire la al patrulea aspect, întemeiat pe caracterul pretins eronat al constatărilor Comisiei privind măsurile de mediu 123. Trebuie amintit că reforma schemei de ajutor pentru producția de bumbac din anul 2001 a introdus pentru statele membre, prin intermediul articolului 17 din Regulamentul nr. 1051/2001, obligația de a adopta măsurile de mediu pe care le consideră adecvate (a se vedea punctul 93 de mai sus). În temeiul acestor măsuri, Republica Elenă a impus limitarea suprafeței de producție, stabilirea unui randament maxim și respectarea unui cod de bune practici, care include rotația obligatorie a culturilor. Aceste măsuri reies din ypourgikes apofaseis (ordinele ministeriale) din 28 februarie 2001 și din 4 și din 10 mai 2001, adoptate după un dialog extins cu producătorii, astfel cum subliniază Republica Elenă. 124. Mai întâi, Republica Elenă susține că rezultatele controalelor nu puteau fi identificate imediat, din moment ce măsurile de mediu au fost adoptate în anul 2001. 125. În speță, Tribunalul arată că, prin aplicarea corecției forfetare de 5 % în temeiul insuficienței controalelor privind condițiile de mediu, Comisia nu pune în discuție eficiența sau temeinicia măsurilor de mediu adoptate, ci inexistența unui control al respectării acestora după adoptarea lor. Prin urmare, argumentarea Republicii Elene potrivit căreia eficiența măsurilor de mediu adoptate ar necesita timp este lipsită de relevanță în speță. 126. În continuare, Republica Elenă susține că controlul respectării măsurilor de mediu s-a efectuat în mod corespunzător. 127. Tribunalul arată însă că această afirmație nu este susținută de elementele dosarului. 128. Astfel, în ceea ce privește, în primul rând, controlul randamentelor, Republica Elenă a precizat că s-au efectuat controale prin teledetecție pentru a verifica randamentele în zonele în care au fost observate depășiri. Cu toate acestea, reiese din raportul de sinteză că pentru anul 2001/2002 nu a fost furnizată nicio dată și că pentru anul 2002/2003, datele furnizate demonstrează că au fost controlate numai 7,5 % din cazurile de randamente atipice. În plus, Republica Elenă a făcut trimitere la metoda mediei randamentelor pentru cei trei ani anteriori și la controlul randamentelor pe pogoane. Aceste argumente nu demonstrează însă existența unor controale care permit să se verifice individual dacă beneficiarii și-au îndeplinit obligațiile impuse prin măsurile menționate. După cum subliniază Comisia, ajutoarele au putut fi acordate, prin urmare, unor producători care nu au respectat în mod necesar măsurile de mediu. 129. În mod similar, atunci când menționează, în al doilea rând, reducerea suprafețelor cultivate cu bumbac, Republica Elenă nu dovedește existența unui control individualizat în această privință. 130. În ceea ce privește, în al treilea rând, controlul bunelor practici, Republica Elenă însăși a indicat, în cadrul procedurii de conciliere, că controlul direct al acestora era dificil, chiar imposibil de realizat. Republica Elenă susține că a pus în aplicare indicatori, cum ar fi măsurarea „producției estimate pe picior” (producția estimată autorizată), care se referă la un control complet pentru a limita utilizarea pesticidelor și a îngrășămintelor. Este vorba însă despre punerea în aplicare a unor măsuri generale de îmbunătățire a indicatorilor de mediu, care nu dovedesc existența unui control individualizat per producător privind respectarea măsurilor instituite. 131. Argumentul Republicii Elene potrivit căruia controlul respectării măsurilor de mediu s-a efectuat în mod corespunzător trebuie, prin urmare, să fie înlăturat. 132. Pe de altă parte, Republica Elenă subliniază, în memoriul în replică, rezervele organului de conciliere privind posibilitatea de a aplica bumbacului semănat deja măsurile de mediu instituite prin articolul 17 din Regulamentul nr. 1051/2001, aplicabil de la 1 septembrie 2001. 133. Tribunalul amintește că, în cadrul avizului său emis la 21 ianuarie 2008, organul de conciliere a invitat Comisia să se asigure că, luând în considerare data intrării în vigoare a condițiilor de mediu în cadrul acestei scheme de ajutor, conformitatea cu dispozițiile menționate putea fi invocată drept un criteriu obligatoriu din punct de vedere juridic pentru acordarea ajutorului comunitar pentru bumbacul cultivat în anul de comercializare 2001/2002. 134. În poziția sa finală, Comisia a susținut că articolul 17 din Regulamentul nr. 1051/2001 se aplica măsurilor de mediu adoptate de Republica Elenă pentru anul 2001/2002. Potrivit acesteia, în esență, data de 1 septembrie 2001 marchează începutul anului de comercializare a bumbacului însămânțat în anul 2001 și comercializat în toamna anului 2001, însă nu este mai puțin adevărat că toate criteriile de eligibilitate specifice operațiunilor care precedă comercializarea, printre care și însămânțarea, trebuie să fie controlate înainte. 135. Tribunalul constată că Republica Elenă nu contestă acest raționament. Astfel, aceasta doar face trimitere, în cadrul memoriului în replică, la rezervele organului de conciliere, fără a prezenta o argumentație susținută pentru a răspunde argumentației Comisiei. 136. În măsura în care argumentul Republicii Elene, care nu reiese din cererea introductivă, poate fi considerat legat de obiecția referitoare la măsurile de mediu și, prin urmare, admisibil în sensul articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, trebuie să se constate că nu este susținut în niciun fel. 137. În plus, argumentul potrivit căruia măsurile specifice din Regulamentul nr. 1051/2001 nu erau cunoscute încă, trebuie să fie înlăturat. Astfel, Republica Elenă însăși a adoptat măsurile de mediu și nu contestă că aceste măsuri de mediu erau de imediată aplicare. Dimpotrivă, susține că măsurile menționate făceau deja obiectul unor controale suficiente, ceea ce implică faptul că erau aplicabile. Din moment ce Republica Elenă a decis să adopte aceste măsuri în vederea punerii în aplicare a Regulamentului nr. 1051/2001 încă din anul de comercializare 2001/2002, aceasta trebuia în consecință să controleze respectarea lor de către producătorii de bumbac. Totodată, astfel cum a subliniat Comisia în răspunsul la o întrebare scrisă a Tribunalului, rezultă din considerentele Regulamentului (CE) nr. 1398/2002 al Comisiei din 31 iulie 2002 de stabilire, pentru anul de comercializare 2001/2002, a producției efective grecești de bumbac neegrenat, precum și a scăderii prețului de obiectiv care rezultă din aceasta și de derogare, pentru anul de comercializare 2001/2002, de la anumite norme de gestionare și modalități de acordare a ajutoarelor în Grecia (JO L 203, p. 24), că înseși autoritățile elene au considerat respectarea măsurilor de mediu prevăzute la articolul 17 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1051/2001 drept un criteriu de eligibilitate pentru încasarea ajutoarelor aferente anului de comercializare 2001/2002. 138. Mai mult, problema controlului măsurilor de mediu pentru perioada anterioară datei de 1 septembrie 2001 nu se referă decât la anul de comercializare 2001/2002 și nu constituie, așadar, decât o parte a obiecției privind măsurile de mediu pe care este întemeiată corecția forfetară, care se referă și la anul 2002/2003. 139. În sfârșit, contrar celor afirmate de Republica Elenă, care de altfel nu își susține argumentul, Comisia a considerat în mod întemeiat că controalele referitoare la măsurile de mediu constituiau controale-cheie în sensul anexei 2 la documentul nr. VI/5330/97. Astfel, aceste controale privesc verificările fizice și administrative necesare pentru a verifica elementele pe fond, referitoare în speță la suprafața de producție, la stabilirea unui randament maxim și la respectarea bunelor practici puse în aplicare de Republica Elenă în conformitate cu articolul 17 din Regulamentul nr. 1051/2001. 140. Rezultă că al patrulea aspect al prezentului motiv trebuie să fie respins. Cu privire la al cincilea aspect, întemeiat pe caracterul pretins eronat al constatărilor Comisiei privind controlul suprafețelor la fața locului 141. În primul rând, Republica Elenă contestă tardivitatea controalelor la fața locului. Aceasta susține că Regulamentele nr. 1051/2001 și nr. 1591/2001 nu prevăd o dată limită pentru efectuarea controalelor la fața locului pe 5 % din suprafețe, întrucât data de 15 noiembrie a fost stabilită drept dată limită numai începând din anul 2003, prin Regulamentul nr. 1486/2002. Potrivit acesteia, deși controlul trebuie să aibă loc la o dată adecvată, și anume la un moment care să garanteze că suprafața controlată a fost însămânțată cu bumbac, el poate fi efectuat atât timp cât tulpina bumbacului rămâne pe câmp, și anume în august, în octombrie sau chiar în ianuarie sau până la semănatul din primăvara următoare. Republica Elenă mai arată că baza de date a controalelor la fața locului nu indica o dată întrucât acest lucru nu era cerut de regulamente. Republica Elenă subliniază că procesele-verbale se referă la data la care acestea au fost efectuate, că din acestea rezultă că controalele au avut loc în special între luna august și luna noiembrie și că puține controale ar fi avut loc ulterior. 142. În această privință trebuie amintit că, în temeiul articolului 13 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1591/2001, corectitudinea declarațiilor referitoare la suprafețele însămânțate cu bumbac trebuie verificată prin intermediul unui control la fața locului. 143. Astfel cum subliniază Republica Elenă, înainte de 23 august 2002, data intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1486/2002, care prevede că controalele la fața locului trebuie efectuate cel târziu la 15 noiembrie în anul de comercializare respectiv, Regulamentul nr. 1591/2001 nu prevedea niciun termen pentru efectuarea acestor controale. Altfel spus, această dată-limită de 15 noiembrie este aplicabilă începând cu anul de comercializare 2002/2003. 144. Pentru anul de comercializare 2001/2002, aceste controale trebuiau totuși să fie realizate într-un termen adecvat, astfel cum admite Republica Elenă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2009, Grecia/Comisia, punctul 63 de mai sus, punctul 196), și anume la un moment care să poată fi determinat în mod cert și care să garanteze că suprafața controlată a fost însămânțată cu bumbac, deci înainte sau în timpul recoltării. 145. În speță, la 22 ianuarie 2008, în urma invitației organului de conciliere, autoritățile elene au furnizat informații privind datele efectuării unor controale la fața locului. Cu toate acestea, astfel cum a constatat Comisia, aceste informații nu permiteau identificarea repartizării cronologice a controalelor la fața locului și nu conțineau nicio indicație fiabilă privind proporția controalelor tardive. În plus, anumite date indicate erau incoerente, iar anumite controale erau foarte întârziate (după luna ianuarie) pentru cinci prefecturi în anul 2001/2002 și pentru șapte prefecturi în anul 2002. 146. Potrivit jurisprudenței (Hotărârea din 9 septembrie 2004, Grecia/Comisia, punctul 73 de mai sus, punctul 51), revine statului membru respectiv sarcina de a dovedi într-un mod cât mai detaliat și mai complet corectitudinea controalelor sau a cifrelor sale și, dacă este cazul, inexactitatea afirmațiilor Comisiei. 147. Or, Republica Elenă, după ce a precizat că nu existau mențiuni privind datele în baza de date a controalelor la fața locului, a furnizat date ale controalelor din care rezultă, pe de o parte, anumite incoerențe (anumite date indică anii 1901 sau 1902) și, pe de altă parte, că datele controalelor sunt uneori ulterioare lunii ianuarie a anului respectiv. 148. În această privință, chiar dacă tulpinile de bumbac pot să ateste realitatea unei culturi de bumbac, astfel cum susține Republica Elenă, Comisia a constatat în mod întemeiat că nici limitele exacte ale parcelelor, nici randamentul acestora nu pot fi determinate în mod cert pe baza acestor tulpini de bumbac. Data limită pentru a efectua controalele la fața locului a fost stabilită de altfel la 15 noiembrie a anului de comercializare respectiv prin Regulamentul nr. 1486/2002. 149. În plus, Republica Elenă furnizează, în anexa 2 la memoriul în replică, date care ar atesta că majoritatea controalelor ar fi avut loc până în lunile noiembrie ale celor doi ani. Comisia susține însă că aceste date nu i-au fost transmise în cadrul procedurii administrative la finalul căreia a fost adoptată decizia atacată, ceea ce se confirmă prin răspunsurile Republicii Elene la o măsură de organizare a procedurii și la întrebările adresate de Tribunal în ședință. Or, legalitatea unei decizii a Comisiei trebuie să fie apreciată în funcție de informațiile de care Comisia putea dispune la momentul adoptării deciziei (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 15 decembrie 2011, Luxemburg/Comisia, T-232/08, nepublicată în Repertoriu, punctele 54 și 55, și Hotărârea din 14 februarie 2012, Italia/Comisia, T-267/06, nepublicată în Repertoriu, punctele 46-48; a se vedea prin analogie Hotărârea Curții din 22 decembrie 2008, Regie Networks, C-333/07, Rep., p. I-10807, punctul 81). În consecință, aceste date furnizate de Republica Elenă nu pot fi luate în considerare în scopul aprecierii legalității deciziei atacate. 150. Rezultă că Republica Elenă nu a reușit să demonstreze că constatările Comisiei în această privință sunt eronate. În plus și în orice caz, astfel cum subliniază Comisia, problema controalelor tardive nu constituie decât una dintre obiecțiile privind controalele-cheie pe care se întemeiază corecția forfetară (a se vedea punctele 101-108 de mai sus). 151. În al doilea rând, Republica Elenă susține că analiza riscurilor a fost efectuată și că aceasta a determinat excluderea cantităților de bumbac de proveniență necunoscută. Îmbunătățirea sistemului informatizat și a controlului în timp real al livrărilor de bumbac către întreprinderile de egrenare ar fi contribuit la îmbunătățirea procedurii de selecție a eșantioanelor și, prin urmare, a analizei riscurilor. 152. Acest argument nu infirmă însă constatările Comisiei potrivit cărora, pentru anul 2001/2002, analiza riscurilor se baza pe o selecție aleatorie a unei populații stratificate, neadaptată riscurilor legate de anul de comercializare în discuție. Nici pentru anul 2002/2003, Republica Elenă nu demonstrează caracterul eronat al constatărilor Comisiei rezumate la punctele 106 și 108 de mai sus. 153. Prin urmare, al cincilea aspect al prezentului motiv trebuie de asemenea respins. 154. Rezultă că, în aceste condiții, corecția financiară contestată de 5 % nu poate fi considerată ca rezultând dintr-o apreciere eronată a situației de fapt. Cu privire la primul și la al doilea aspect, întemeiate pe caracterul disproporționat al corecției financiare 155. În cadrul primului aspect al prezentului motiv, Republica Elenă susține că corecția forfetară de 5 %, care reprezintă mai mult decât dublu în raport cu corecțiile anterioare de 2 %, este disproporționată, întrucât nu a fost luată în considerare modificarea tardivă a schemei de ajutor pentru bumbac în anul 2001 prin Regulamentul nr. 1051/2001, publicat în luna iunie, și anume la mijlocul perioadei de cultivare. Aceasta subliniază că nicio dispoziție tranzitorie nu a atenuat costul noului mod de calcul al conformității și invocă importanța costurilor aferente măsurilor adoptate. 156. Tribunalul amintește că Comisia poate refuza suportarea integralității cheltuielilor efectuate dacă constată că nu există mecanisme de control suficiente (a se vedea în special Hotărârea Curții din 18 mai 2000, Belgia/Comisia, C-242/97, Rec., p. I-3421, punctul 122). 157. În speță, se pare că deficiențele identificate de serviciile Comisiei se referă la elemente importante ale sistemului de control, precum executarea controalelor, care au un rol fundamental în determinarea regularității cheltuielii, astfel încât se putea concluziona în mod rezonabil că riscul de pierderi pentru FEOGA era semnificativ. 158. Rezultă că, în speță, prin aplicarea unei corecții forfetare care se ridică la numai 5 % din cheltuielile în discuție, deși controalele efectuate de autoritățile elene nu respectau cerințele normelor comunitare, Comisia nu a încălcat principiul proporționalității (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 24 martie 2011, Grecia/Comisia, T-184/09, nepublicată în Repertoriu, punctul 72 și jurisprudența citată). 159. Argumentul întemeiat pe modificarea survenită ca urmare a Regulamentului nr. 105 1/2001 nu infirmă această constatare. Astfel, trebuie arătat că obligațiile care se referă la SIGC și la controalele la fața locului ale suprafețelor erau prevăzute în reglementarea precedentă (a se vedea punctul 113 de mai sus). Prin urmare, Regulamentul nr. 1051/2001 nu a modificat elementele pentru care în speță au fost identificate deficiențe. În plus, după cum s-a arătat anterior (a se vedea punctul 137 de mai sus), în măsura în care a decis să adopte măsurile de mediu în vederea punerii în aplicare a Regulamentului nr. 1051/2001 începând din anul de comercializare 2001/2002, Republica Elenă trebuia să controleze respectarea acestora de către producătorii de bumbac. 160. Argumentul Republicii Elene întemeiat pe modificarea schemei în discuție trebuie, așadar, să fie respins. 161. În sfârșit, costul măsurilor adoptate ca urmare a acestui nou regulament nu este de natură să justifice deficiențele identificate și, prin urmare, nu poate fi luat în considerare pentru a aprecia caracterul disproporționat sau nedisproporționat al corecției financiare în discuție. 162. Argumentele prezentate în susținerea acestui prim aspect nu dovedesc deci caracterul disproporționat al corecției în discuție. 163. În cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv, Republica Elenă susține că însăși Comisia a constatat îmbunătățiri în perioada 2002-2003 și că corecția pentru perioada menționată ar fi trebuit, în consecință, să fie inferioară celei aplicate pentru perioada 2001-2002. 164. Or, este necesar să se arate că, deși Comisia a constatat îmbunătățiri privind anul 2002/2003 în scrisoarea din 17 iulie 2004, serviciile Comisiei au constatat de asemenea, în aceeași scrisoare, deficiențe privind verificările la fața locului ale suprafețelor și ale SIGC, arătând existența unor deficiențe în principiu majore. Aceste deficiențe reies de asemenea din raportul de sinteză. 165. Prin urmare, numai împrejurarea că au fost constatate îmbunătățiri nu permite Republicii Elene să susțină că ar fi trebuit redusă cota de corecție de 5 %. 166. În consecință, Republica Elenă nu a demonstrat caracterul disproporționat al corecției forfetare de 5 % din cheltuielile respective. 167. Din tot ceea ce precedă rezultă că al treilea motiv, referitor la corecția forfetară aplicată în sectorul bumbacului, trebuie să fie respins în ansamblul său. 4. Cu privire la al șaselea motiv, privind corecțiile aplicate în sectorul primelor pentru bovine și al plăților de extensificare Reglementarea comunitară 168. Regulamentul (CE) nr. 1254/1999 al Consiliului din 17 mai 1999 privind organizarea comună a pieței în sectorul cărnii de vită și mânzat (JO L 160, p. 21, Ediție specială, 03/vol. 28, p. 80) reglementează acordarea primelor în acest sector. Controalele 169. Regulamentul nr. 3508/92 prevede că fiecare stat membru creează un SIGC pentru anumite scheme de ajutoare comunitare. În conformitate cu al șaselea considerent al regulamentului, pentru gestionarea datelor colectate și pentru utilizarea acestora în scopul verificării cererilor de ajutoare, este necesară crearea unor baze de date informatizate performante, care să permită în special controale încrucișate. 170. Articolul (1) alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat prevede printre altele că fiecare stat membru trebuie să creeze un SIGC aplicabil schemelor de prime și de plăți în beneficiul producătorilor de carne de vită și de mânzat. 171. În conformitate cu articolul 2 din Regulamentul nr. 3508/92, sistemul integrat cuprinde diferite elemente, în special o bază de date informatizată, un sistem de identificare și de înregistrare a animalelor, cereri de ajutor și un sistem integrat de control. Articolul 3 din Regulamentul nr. 3508/92 prevede printre altele că în baza de date informatizată sunt înregistrate, pentru fiecare exploatație agricolă, datele colectate din cererile de ajutor. 172. În temeiul articolului 8 alineatele (1) și (2) din regulamentul menționat, statul membru efectuează un control administrativ al cererilor de ajutor, iar controalele administrative sunt completate cu verificări la fața locului ale unui eșantion al exploatațiilor agricole. 173. Cu privire la aceste controale, articolul 15 din Regulamentul (CE) nr. 2419/2001 al Comisiei din 11 decembrie 2001 de stabilire a normelor de aplicare a SIGC privind anumite scheme de ajutoare comunitare instituite prin Regulamentul (CEE) nr. 3508/92 al Consiliului (JO L 327, p. 11) prevede: „Controalele administrative și controalele la fața locului se efectuează astfel încât să se asigure verificarea eficientă a respectării condițiilor de acordare a ajutoarelor.” [traducere neoficială] 174. Articolul 16 din Regulamentul nr. 2419/2001 prevede: „Controalele administrative prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul […] nr. 3508/92 cuprind în special: (a) controale încrucișate privind parcelele agricole și animalele declarate pentru a se evita acordarea fără drept de mai multe ori a aceluiași ajutor pentru același an calendaristic sau an de comercializare și pentru a se preveni orice cumulare fără drept a ajutoarelor acordate în cadrul schemelor de ajutoare comunitare care presupun declarații privind suprafețele; (b) controale încrucișate folosind baza de date informatizată pentru verificarea eligibilității cererilor de ajutor.” [traducere neoficială] 175. Articolul 25 din Regulamentul nr. 2419/2001 prevede: „(1) Controalele la fața locului vizează toate animalele pentru care au fost depuse cereri de ajutor în temeiul schemelor care urmează să fie controlate și, în cazul schemelor de ajutoare pentru bovine, inclusiv bovinele care nu fac obiectul cererilor de ajutor. (2) Controalele la fața locului includ în special: (a) verificări pentru a se stabili dacă numărul de animale prezente în fermă pentru care au fost depuse cereri de ajutor și numărul de bovine pentru care nu au fost depuse cereri de ajutor corespund cu numărul de animale înscrise în registre și, în cazul bovinelor, cu numărul de animale înregistrate în baza de date informatizată; (b) în ceea ce privește schemele de ajutoare pentru bovine, – verificări privind corectitudinea înscrierilor din registru și a notificărilor pentru baza de date informatizată efectuate pe baza unui eșantion de documente justificative, precum facturile de cumpărare și de vânzare, certificatele de sacrificare, certificatele veterinare și, dacă este cazul, pașapoartele animalelor, pentru animalele pentru care s-au depus cereri de ajutor în decursul ultimelor douăsprezece luni anterioare controlului la fața locului; – verificări efectuate pe baza unui eșantion, care să asigure că informațiile cuprinse în baza de date informatizată corespund cu informațiile din registre privind animalele pentru care s-au depus cereri de ajutor în decursul ultimelor douăsprezece luni anterioare controlului la fața locului; – verificări care să asigure că toate animalele prezente în fermă și care fac obiectul obligației de reținere sunt eligibile pentru ajutorul solicitat; – verificări care să stabilească dacă toate bovinele prezente în fermă sunt identificate prin crotalii și sunt însoțite, dacă este cazul, de pașapoarte pentru animale, dacă sunt înregistrate în registru și au fost înregistrate corespunzător în baza de date informatizată[; a]ceste verificări sunt efectuate individual pentru fiecare exemplar mascul din specia bovină care face obiectul obligației de reținere și pentru care s-a depus o cerere în vederea acordării unei prime speciale, cu excepția cererilor depuse în temeiul articolului (4) alineatul (6) din Regulamentul […] nr. 1254/1999[; î]n toate celelalte cazuri, înregistrarea corectă a informațiilor în pașapoartele pentru animale, în registru și în baza de date informatizată se poate verifica pe baza unui eșantion; […]” [traducere neoficială] Prima de sacrificare 176. Articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1254/1999 prevede: „Un crescător de animale care crește bovine în ferma sa se poate califica, la cerere, pentru o primă de sacrificare. Aceasta se acordă la sacrificarea de animale eligibile sau la exportul acestora către o țară terță și în limitele plafoanelor naționale care urmează să fie stabilite. Pentru prima de sacrificare sunt eligibile următoarele: (a) tauri, tăurași, vaci și juninci de la vârsta de opt luni; (b) viței cu vârsta de peste o lună și sub șapte luni, cu o greutate a carcasei mai mică de 160 de kilograme, cu condiția ca aceste animale să fie deținute de către crescătorul de animale pentru o perioadă care urmează să fie determinată.” 177. Articolul 26 din Regulamentul nr. 2419/2001 prevede: „(1) În ceea ce privește prima specială pentru bovine prevăzută la articolul 4 alineatul (6) din Regulamentul […] nr. 1254/1999 și prima de sacrificare prevăzută la articolul 11 din regulamentul menționat anterior, se efectuează controale la fața locului în abatoare. Statele membre efectuează controale la fața locului: (a) fie în cel puțin 30 % din abatoare, selecționate pe baza unei analize a riscurilor, controalele vizând în acest caz un eșantion de 5 % din numărul total de bovine care au fost sacrificate în abatorul respectiv în decursul ultimelor douăsprezece luni anterioare controlului la fața locului; (b) fie în cel puțin 20 % din abatoarele care au fost autorizate în prealabil conform criteriilor speciale de fiabilitate care urmează să fie definite de statele membre și care sunt selecționate pe baza unei analize a riscurilor, caz în care controalele vizează un eșantion de 2 % din numărul total de bovine sacrificate în unitatea respectivă în decursul ultimelor douăsprezece luni anterioare controlului la fața locului. Aceste controale la fața locului presupun o verificare a posteriori a documentelor, precum și o comparație cu mențiunile din baza de date informatizată și verificarea rezumatelor referitoare la certificatele de sacrificare sau a informațiilor care le înlocuiesc, transmise celorlalte state membre în conformitate cu articolul 35 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 2342/1999. (2) Controalele la fața locului în abatoare includ controale fizice, efectuate prin eșantionare, care vizează procedurile de sacrificare puse în practică în ziua controlului la fața locului. În cazul în care este necesar, se verifică de asemenea eligibilitatea pentru ajutor a carcaselor aduse pentru cântărire.” [traducere neoficială] 178. Regulamentul (CE) nr. 2342/1999 al Comisiei din 28 octombrie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1254/1999 prevede între altele, la articolul 37, în versiunea sa modificată [Regulamentul (CE) nr. 1042/2000 al Comisiei din 18 mai 2000 (JO L 118, p. 4)], că prima pentru sacrificare se plătește producătorului care a deținut animalul o perioadă de deținere de minimum două luni și care s-a încheiat cu mai puțin de o lună înainte de sacrificare sau cu mai puțin două luni înainte de exportarea animalului și că, în cazul vițeilor sacrificați înainte de vârsta de trei luni, perioada de deținere este de o lună. Plățile de extensificare 179. Articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1254/1999 prevede: „Crescătorii de animale care primesc prima specială și/sau prima pentru vacile care alăptează se pot califica pentru plata de extensificare.” 180. Articolul 13 alineatul (2) din regulamentul menționat prevede că plata de extensificare, stabilită la 100 de euro per primă specială și primă pentru vacile care alăptează acordate, este supusă condiției ca, în ceea ce privește anul calendaristic în cauză, densitatea inventarului de vite într-o fermă să fie mai mică sau egală cu 1,4 unități de vite (LU) per hectar [sub rezerva unor valori inferioare stabilite de statele membre în conformitate cu articolul 13 alineatul (2) al doilea paragraf din regulamentul menționat]. 181. În conformitate cu articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1254/1999, densitatea inventarului de vite este exprimată în LU per unitate de suprafață furajeră a fermei folosită pentru animalele din fermă. 182. Potrivit articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1254/1999, pentru determinarea densității inventarului de vite se iau în considerare următoarele: „[…] (a) bovine masculi, vaci care alăptează sau juninci, ovine și/sau caprine pentru care au fost înaintate cereri pentru primă, precum și vacile de lapte necesare pentru a produce cantitatea de referință totală de lapte alocată crescătorului de animale. Numărul de animale va fi convertit în LU prin trimitere la tabelul de conversie din anexa III; (b) suprafața furajeră, însemnând suprafața din fermă disponibilă pe parcursul anului calendaristic pentru creșterea bovinelor și a ovinelor și/sau a caprinelor. Suprafața furajeră nu va include: – clădiri, păduri, iazuri, cărări; – suprafețe folosite pentru alte recolte eligibile pentru ajutor comunitar sau pentru recolte permanente sau recolte de horticultură, cu excepția pășunilor permanente, pentru care se acordă plăți zonale în conformitate cu articolul 17 din prezentul regulament și articolul 19 din Regulamentul […] nr. 1255/1999; – suprafețe care se califică pentru sistemul de sprijin stabilit pentru procedurile anumitor recolte arabile, folosite pentru programul de sprijin pentru nutreț uscat sau care fac parte dintr-un program de izolare național sau comunitar. Suprafața furajeră include zone folosite în comun și zone cu culturi mixte.” 183. Articolul 13 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 1254/1999 prevede: „[P]rin derogare de la articolul 12 alineatul (2) litera (a), densitatea inventarului de vite a fermelor se stabilește prin luarea în considerare a bovinelor masculi, a vacilor și a junincilor aflate în ferme în anul calendaristic în cauză, precum și a ovinelor și/sau a caprinelor pentru care s-au înaintat cereri de primă pentru același an calendaristic. Numărul animalelor se convertește în LU prin trimitere la tabelul de conversie din anexa III.” 184. Articolul 32 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2342/1999 prevede că, pentru a verifica dacă numărul de animale calculat în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 1254/1999 respectă factorul sau factorii de densitate definiți de regulamentul menționat, statele membre trebuie să stabilească, în fiecare an, minimum cinci date de numărare a animalelor și să informeze Comisia în legătură cu aceasta. 185. Numărarea animalelor la aceste date se poate efectua, la alegerea statelor membre, potrivit uneia dintre cele două metode prevăzute la articolul 32 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2342/1999. Potrivit primei metode, statul membru cere producătorului să declare pe baza registrului său de fermă, înaintea unei date care trebuie stabilită de statul membru, numărul de LU sau numărul de animale din fiecare dintre cele două categorii de bovine la care se referă anexa III la Regulamentul nr. 1254/1999 (și anume, pe de o parte, cea care cuprinde bovinele masculi și junincile mai mari de 24 de luni, vacile care alăptează și vacile de lapte și, pe de altă parte, cea care grupează bovinele masculi și junincile de la 6 luni la 24 de luni). Cea de a doua metodă, rezervată statelor membre care dispun de o bază de date informatizată în conformitate cu ceri nțele Regulamentului (CE) nr. 820/97 al Consiliului din 21 aprilie 1997 de stabilire a unui sistem de identificare și de înregistrare a bovinelor și privind etichetarea cărnii de vită și mânzat și a produselor din carne de vită și mânzat (JO L 117, p. 1) și care apreciază că această bază de date oferă garanții suficiente privind exactitatea datelor pe care le conține în vederea aplicării schemei de plată de extensificare, presupune utilizarea informațiilor conținute în baza de date menționată pentru a stabili numărul de LU. 186. În temeiul articolului 32 alineatul (3) al patrulea paragraf din Regulamentul nr. 2342/1999, în cazul în care statul membru decide că datele de numărare sunt toate zilele anului, acesta poate stabili că factorul de densitate se calculează pro rata temporis din perioada de prezență a animalelor. 187. Articolul 32 alineatul (4) din Regulamentul nr. 2342/1999 prevede: „Prin derogare de la alineatul (3), statul membru poate să acorde producătorului posibilitatea de a opta pentru un regim simplificat. În acest caz, producătorul trebuie să menționeze în cererea sa de ajutor «suprafețe»: (a) că declară că a respectat în fiecare zi factorul de densitate maxim definit la articolul 13 din Regulamentul […] nr. 1254/1999 până în ziua în care a depus cererea de ajutor «suprafețe» și (b) că se angajează să respecte în fiecare zi factorul de densitate menționat, între ziua în care a depus cererea de ajutor «suprafețe» și 31 decembrie. […] Declarația și angajamentul la care se referă prezentul alineat sunt supuse dispozițiilor referitoare la control și la sancțiuni prevăzute de sistemul integrat. […]” [traducere neoficială] Raportul de sinteză 188. În cadrul anchetelor cu numerele ΑΡ/2003/09a, ΑΡ/2003/11, ΑΡ/2004/04 și ΑΡ/2005/05, Comisia a efectuat verificări în Grecia în lunile mai 2003, septembrie 2003, martie 2004 și, respectiv, aprilie 2005. Observațiile Comisiei în temeiul articolului 8 din Regulamentul nr. 1663/95 au fost formulate în scrisorile din 19 septembrie 2003, din 22 ianuarie 2004, din 5 august 2004 și, respectiv, din 29 iulie 2005. Reuniuni bilaterale au avut loc la 1 octombrie 2004 cu privire la primele două anchete, la 11 martie 2005 cu privire la a treia anchetă și la 7 iunie 2006 cu privire la a patra anchetă. Comisia a notificat autorităților elene procesele-verbale ale acestor reuniuni la 30 noiembrie 2004, la 22 iunie 2005 și, respectiv, la 22 septembrie 2006. Autoritățile elene au răspuns Comisiei la 28 decembrie 2004, la 21 iulie 2005 și, respectiv, la 20 octombrie 2006. La 3 mai 2007, Comisia a comunicat în mod oficial autorităților elene concluziile sale cu privire la cele patru anchete. 189. În urma avizului organului de conciliere din 8 ianuarie 2008 și a informațiilor furnizate de autoritățile elene, Comisia a comunicat poziția sa finală din 16 iunie 2008, care este reluată în raportul de sinteză. 190. În primul rând, reiese din raportul de sinteză că, în privința primelor pentru bovine, serviciile Comisiei au constatat deficiențe referitoare la controalele încrucișate și la controalele la fața locului. 191. În ceea ce privește, pe de o parte, unele controale încrucișate (a se vedea punctele 169 și 174 de mai sus), reiese din raportul de sinteză că, în anul 2002, controalele încrucișate informatizate între baza de date de identificare și de înregistrare și baza de date a cererilor de prime pentru bovine au fost utilizate pentru prima dată în Grecia în calitate de controale administrative. Deși acest aspect a fost considerat un progres, punerea în aplicare a fost apreciată ca nesatisfăcătoare. În special, s-a constatat că unele criterii fundamentale de eligibilitate nu au făcut obiectul controalelor încrucișate în 2002. Prin urmare, exista un risc ca unele animale neeligibile să fi fost considerate eligibile pentru plată. În plus, serviciile Comisiei au constatat că existau anomalii (lipsa unor înregistrări sau înregistrări greșite în baza de date de identificare și de înregistrare) în privința unui număr mare de animale care au făcut obiectul unei cereri de ajutor și au considerat că numeroasele modificări aduse bazei de date de identificare și de înregistrare fără documente justificative afectau eligibilitatea tuturor animalelor care au făcut obiectul unei cereri de ajutor. S-a arătat de asemenea că autoritățile elene nu au fost în măsură să furnizeze cifre privind numărul de animale în cazul cărora au fost constatate anomalii, cu mijloacele de probă scrise care să justifice modificarea statutului acestora. În consecință, exista riscul să fi fost efectuate modificări nejustificate în sistem, care să determine plăți excesive. 192. În ceea ce privește, pe de altă parte, controalele la fața locului, acestea au fost considerate drept necorespunzătoare calitativ. În special, reiese din raportul de sinteză că efectuarea acestor controale a prezentat numeroase lacune și că acestea nu au fost efectuate în conformitate cu articolul 25 din Regulamentul nr. 2419/2001 (a se vedea punctul 175 de mai sus). Astfel, serviciile Comisiei au evocat lipsa controlului animalelor care nu au făcut obiectul unei cereri de ajutor, lipsa verificării documentelor justificative și a informațiilor privind animalele care au făcut obiectul unei cereri de ajutor în decursul ultimelor douăsprezece luni anterioare controlului, lipsa controlului la locul de deținere, verificări insuficiente ale documentelor de control și ale statutului animalelor controlate, precum și dificultăți de comparație cu rezultatele controalelor precedente. 193. În plus, serviciile Comisiei au menționat o lipsă a controlului la fața locului privind animalele care au făcut obiectul unei cereri de primă pentru sacrificare. În această privință, organul de conciliere a propus o reexaminare a corecției avute în vedere, subliniind valoarea limitată a controalelor la fața locului atunci când este vorba despre prime pentru sacrificare, din moment ce, pentru bovinele sacrificate, controalele cele mai importante sunt cele efectuate în abatoare și controalele ex post ale registrelor fermierului. 194. Cu toate acestea, Comisia și-a menținut poziția, pentru motivul că combinarea mai multor lacune a avut repercusiuni asupra controalelor-cheie efectuate cu privire la toate primele pentru bovine, inclusiv prima pentru sacrificare. Potrivit Comisiei, lipsa controalelor la fața locului în ferme cu privire la primele pentru sacrificare reprezintă un risc suplimentar pentru FEOGA în raport cu această schemă, risc ce nu poate fi compensat în totalitate prin realizarea de controale în abatoare și de controale administrative (care trebuie efectuate în orice caz în cadrul oricărui sistem de control al primelor pentru sacrificare), cu atât mai mult cu cât controalele efectuate în abatoare în cadrul anchetei AP/2003/09 au relevat lacune importante. Comisia a admis că controalele la fața locului în ferme sunt mai puțin importante decât în cazul celorlalte scheme de ajutoare și se rezumă în mod obișnuit la controale ale documentelor, ceea ce explică faptul că cota de corecție în cazul primei pentru sacrificare nu este mai ridicată decât în cazul celorlalte prime pentru bovine. 195. Serviciile Comisiei au arătat de asemenea lipsa controalelor privind statutul animalelor și raportul vaci/juninci în cazul primei pentru vacile care alăptează. 196. În al doilea rând, în privința plăților de extensificare, stabilirea corectă a suprafeței furajere eligibile și a numărului de LU din fermă este considerată drept un control-cheie. Serviciile Comisiei au constatat că sistemul elen de control al numărului de LU nu era întotdeauna în conformitate cu normele în anul 2002 și în anul 2003 (indiferent dacă este vorba despre metoda de calcul pro rata temporis întemeiată pe baza de date de identificare și de înregistrare sau despre sistemul simplificat compus din cinci date de recensământ) și că nici nu acoperea solicitanții în proporție de 100 % de cinci ori pe an, astfel cum este prevăzut de Republica Elenă, chiar dacă a fost identificat un anumit progres în anul 2003 ca urmare a utilizării sporite a bazei de date de identificare și de înregistrare. S-a considerat că situația a cunoscut o ușoară îmbunătățire în 2003, însă nu a putut fi demonstrat niciun progres real cu privire la măsura privind suprafața furajeră eligibilă pentru perioada 2002/2003. În ceea ce privește stabilirea LU, serviciile Comisiei au subliniat că Grecia a continuat să aplice un sistem alternativ de controale (afectat probabil de lacunele constatate în controalele la fața locului în Grecia). 197. Prin urmare, Comisia a aplicat o corecție forfetară de 10 % pentru anul 2002, ca urmare a lacunelor constatate la controalele-cheie privind principalele prime pentru bovine, și de 5 % pentru anul 2003, ca urmare a numărului insuficient de controale ale animalelor care nu au făcut obiectul unei cereri de ajutor și a deficiențelor privind controalele la fața locului, pentru întreg teritoriul Greciei, în măsura în care problemele au fost observate în numeroase regiuni. În temeiul deficiențelor constatate cu privire la plata de extensificare, a fost aplicată o corecție forfetară de 10 % pentru anii 2002 și 2003. Cu toate acestea, corecțiile au fost ajustate pentru a fi luate în considerare corecții deja aplicate asupra acelorași linii bugetare ca urmare a plăților tardive. Aprecierea Tribunalului 198. Cu privire la sectorul cărnii de vită și de mânzat, Republica Elenă invocă un al șaselea motiv, întemeiat pe caracterul pretins eronat al corecțiilor aplicate în materie de prime pentru bovine și de plăți de extensificare, precum și pe nemotivare. 199. Mai întâi, în măsura în care Republica Elenă invocă obiecția întemeiată pe nemotivare, este necesar să se arate că această obiecție nu este susținută în niciun fel și că, în orice caz, în aplicarea jurisprudenței citate anterior (a se vedea punctul 73 de mai sus), motivarea deciziei atacate privind corecțiile referitoare la sectorul bovine trebuie în speță să fie considerată suficientă, din moment ce Republica Elenă a participat îndeaproape la procesul de elaborare a acestei decizii și cunoștea motivele pentru care Comisia a apreciat că suma în litigiu nu trebuia să fie suportată de FEOGA. Prin urmare, această obiecție trebuie să fie respinsă. 200. În continuare, Republica Elenă contestă corecțiile aplicate pentru sectorul bovine invocând o interpretare și o aplicare eronate ale Regulamentului nr. 1258/1999 și ale documentului nr. VI/5330/97, precum și o apreciere eronată a situației de fapt. În esență, contestă concluziile Comisiei privind controalele referitoare la primele pentru bovine, pe de o parte, și la plățile de extensificare, pe de altă parte. 201. Prin urmare, trebuie să se examineze în speță dacă Republica Elenă a demonstrat, în conformitate cu jurisprudența amintită anterior (a se vedea punctul 78 de mai sus), inexactitatea aprecierilor Comisiei. Cu privire la controalele în materie de prime pentru bovine – Cu privire la controalele încrucișate 202. Republica Elenă admite că efectuarea de controale încrucișate a ridicat anumite probleme tehnice de incoerență între, pe de o parte, baza de date de identificare și de înregistrare și, pe de altă parte, baza de cereri de ajutor pentru bovine, ca urmare a complexității sistemului pus în aplicare prima dată în anul 2002. Aceasta arată însă că, pentru anul 2003, au fost aduse modificări bazei de date veterinare și că au fost adăugate controale încrucișate suplimentare. 203. Este suficient să se constate în această privință că existența unor îmbunătățiri în anul 2003 nu este totuși suficientă pentru a demonstra că constatările efectuate de serviciile Comisiei în speță, rezumate în raportul de sinteză (a se vedea punctul 191 de mai sus), sunt inexacte. 204. În plus, Republica Elenă susține că în anul 2003, ca urmare a controalelor suplimentare adăugate controalelor din anul 2002, au fost respinse numai 8,04 % dintre animale, ceea ce ar atesta că majoritatea animalelor respinse erau rezultatul controalelor care existau deja în anul 2002. 205. Un astfel de argument, care pare să confirme existența unor deficiențe în controalele precedente, nu stabilește însă caracterul eronat al constatărilor Comisiei. 206. Prin urmare, în mod întemeiat a considerat Comisia că lipsa anumitor controale-cheie încrucișate a determinat un risc de admitere la plată a unor animale neeligibile. 207. Pe de altă parte, Republica Elenă invocă lipsa unui risc pentru FEOGA. Potrivit acesteia, în timp ce controalele încrucișate au fost efectuate pentru anii 2004 și 2005, controlul informatizat a fost extins la anul 2002, iar sumele plătite fără a fi datorate au fost compensate cu plata ajutoarelor pentru exercițiile financiare aferente anilor 2004 și 2005. 208. Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, deși Comisia este cea care trebuie să dovedească existența unei încălcări a normelor comunitare, după stabilirea acestei încălcări, statul membru este cel care trebuie să demonstreze, dacă este cazul, că a fost săvârșită o eroare de către Comisie cu privire la consecințele financiare care trebuie atribuite acestei încălcări. În plus, Comisia nu este obligată să stabilească existența unui prejudiciu real, ci se poate limita să prezinte indicii serioase în acest sens (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 7 iulie 2005, Grecia/Comisia, C-5/03, Rec., p. I-5925, punctele 38 și 39 și jurisprudența citată). 209. Or, în speță, din elementele dosarului nu reiese că Republica Elenă a stabilit că sumele plătite fără a fi datorate au fost recuperate prin compensare cu plata ajutoarelor pentru exercițiile financiare aferente anilor 2004 și 2005. 210. Ca răspuns la o măsură de organizare a procedurii, Republica Elenă a arătat că baza de calcul a corecțiilor forfetare era constituită din cheltuielile declarate de Opekepe, în cuantum de 182 380 702,09 euro pentru anul 2002/2003, și că suma de 10,8 milioane de euro nu fusese dedusă din acestea. 211. Trebuie să se constate totuși că, în acest mod, Republica Elenă face numai o afirmație și nu justifică în niciun fel suma de 10,8 milioane de euro invocată. În această privință, Republica Elenă face trimitere la avizul organului de conciliere. Cu toate acestea, în avizul său din 8 ianuarie 2008, organul de conciliere a arătat că autoritățile elene au menționat că au recuperat ajutoare necuvenite de 10,8 milioane de euro pentru anul 2002/2003 și că, dacă această informație s-ar fi verificat și nu ar fi fost încă luată în considerare, ar justifica o ajustare în consecință a cuantumului corecției. Prin urmare, acest aviz nu demonstrează în niciun fel că suma menționată a fost recuperată efectiv prin compensare cu plata ajutoarelor pentru anii 2004 și 2005. 212. În plus, Comisia a subliniat în poziția sa finală că, la calcularea corecțiilor financiare, a luat în considerare sumele recuperate, declarate FEOGA de autoritățile elene. Comisia a adăugat că anumite aspecte rămâneau să fie clarificate, cum ar fi modul în care sumele plătite fără a fi datorate au fost recuperate de la fermierii care nu au depus cereri de ajutor după anul 2002. Or, din dosar nu reiese că autoritățile elene au prezentat probe mai concrete în această privință. 213. Rezultă că Republica Elenă nu a stabilit, pe baza unor documente relevante, că sumele plătite fără a fi datorate ar fi fost recuperate prin compensare cu plata ajutoarelor pentru exercițiile financiare aferente anilor 2004 și 2005. Temeinicia prezumției de bază a argumentului său, întemeiat pe lipsa riscurilor pentru FEOGA, nu este, în consecință, demonstrată. 214. Prin urmare, argumentația privind controalele încrucișate, care nu este susținută altfel, trebuie să fie respinsă. – Cu privire la controalele la fața locului 215. Republica Elenă contestă constatările Comisiei privind controalele la fața locului. 216. În primul rând, reiese din elementele dosarului că aceste controale la fața locului au fost considerate drept necorespunzătoare calitativ în raport cu dispozițiile articolului 25 din Regulamentul nr. 2419/2001, pentru mai multe motive (a se vedea punctul 192 de mai sus). 217. Astfel, animalele care nu au făcut obiectul unei cereri de ajutor nu au fost controlate. Or, un astfel de control este prevăzut în mod expres la articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2419/2001. Republica Elenă arată că în acest sens au fost date instrucțiuni controlorilor încă din anul 2002 și că situația s-a îmbunătățit în anii 2003 și 2004. O astfel de argumentare nu stabilește însă caracterul eronat al constatărilor Comisiei în această privință. 218. Serviciile Comisiei au arătat de asemenea lipsa controalelor documentelor justificative. În această privință, Republica Elenă invocă deficiențe punctuale, care nu pot fi generalizate la nivelul întregii țări, și susține că controalele de nivel secundar permit să se verifice dacă producătorii își respectă obligațiile. Trebuie să se constate însă că o astfel de argumentare nu este suficientă pentru a înlătura îndoielile Comisiei privind calitatea controalelor în discuție. 219. Pe de altă parte, serviciile Comisiei au arătat lipsa verificării informațiilor privind animalele care au făcut obiectul unei cereri de ajutor în cursul celor douăsprezece luni anterioare controlului. În această privință, Republica Elenă face trimitere la circularele privind schema de prime pentru carnea de vită și de mânzat din anii 2002 și 2003, transmise direcțiilor cu atribuții de control, subliniind că acestea precizează dispozițiile de la articolul 25 din Regulamentul nr. 2419/2001. În același mod, în ceea ce privește controalele la locul de deținere a animalelor, prevăzute la articolul 25 alineatul (2) litera (b) a treia liniuță din regulamentul menționat, Republica Elenă susține că circulara relevantă prevede că producătorii indică locația exactă a fermei și că controlul localizării animalelor este asigurat. 220. Cu toate acestea, Republica Elenă nu face astfel decât să reia argumentele prezentate în cadrul procedurii în contradictoriu, fără a se baza pe probe detaliate și concrete ale efectuării verificărilor menționate și, prin urmare, fără a reuși să înlăture îndoielile Comisiei în această privință. 221. În plus, Republica Elenă contestă dificultățile de comparație cu rezultatele controalelor precedente, întrucât diferențele identificate inițial ar fi puține. O astfel de argumentație nu stabilește însă dovada caracterului eronat al constatărilor Comisiei. 222. Având în vedere cele menționate anterior, Republica Elenă nu stabilește în niciun fel caracterul eronat al constatărilor Comisiei privind calitatea necorespunzătoare a controalelor la fața locului în raport cu dispozițiile articolului 25 din Regulamentul nr. 2419/2001. 223. În al doilea rând, în ceea ce privește mai exact prima pentru sacrificare, Republica Elenă contestă concluziile Comisiei și arată că, începând din 2002, controalele la fața locului au loc în abatoare, în conformitate cu articolul 26 din Regulamentul nr. 2419/2001, și în proporții mai importante decât cele prevăzute de legislație. 224. În această privință, Tribunalul constată că în speță corecțiile forfetare sunt aplicate pentru deficiențe privind baza de date de identificare și de înregistrare și pentru deficiențe privind controalele la fața locului. Astfel cum a subliniat Comisia, deficiențele constatate anterior cu privire la baza de date de identificare și de înregistrare și la controalele încrucișate (a se vedea punctele 202-214 de mai sus), precum și la controalele la fața locului (a se vedea punctele 215-222 de mai sus) se referă de asemenea la controalele efectuate cu privire la animalele care fac obiectul unor cereri de primă pentru sacrificare. 225. În special, lipsa controlului la fața locului a fost considerată, în acest cadru, ca deosebit de îngrijorătoare în ceea ce privește agricultorii care solicitau numai prima pentru sacrificare, din moment ce singurele controale la care aceștia erau supuși erau controalele încrucișate, iar acestea nu erau pe deplin operaționale, cel puțin pentru anul 2002. 226. Prin urmare, concluziile enunțate anterior cu privire la calitatea necorespunzătoare a controalelor în materie de ajutoare pentru bovine se aplică inclusiv în materie de primă pentru sacrificare. Faptul că articolul 26 din Regulamentul nr. 2419/2001 prevede măsuri de control care vizează mai exact controalele la fața locului în abatoare nu presupune inaplicabilitatea verificărilor prevăzute de articolul 25 din regulamentul menționat în ceea ce privește schema de ajutor pentru bovine. 227. În acest context, chiar dacă, în cazul primei pentru sacrificare, controalele documentelor pot fi considerate determinante, astfel cum a subliniat organul de conciliere și astfel cum admite Comisia, aceasta nu schimbă cu nimic deficiențele constatate în speță. 228. În plus, controalele la fața locului în abatoare includ de asemenea controale fizice, efectuate prin eșantionare, privind procedurile de sacrificare realizate în ziua controlului la fața locului, în conformitate cu articolul 26 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2419/2001. 229. Argumentele Republicii Elene nu infirmă această concluzie. Astfel, Republica Elenă susține că controlorul compară cererea de sacrificare, inclusiv animalele pentru care este cerută o primă, precum și numerele crotaliilor acestora, cu registrul fermei pentru a verifica respectarea perioadei de deținere. Republica Elenă precizează că, odată cu adoptarea unei circulare în anul 2003, controlul registrului fermei este prevăzut în mod expres în cazul primei pentru sacrificare. 230. Aceste argumente nu sunt însă de natură să înlăture îndoielile exprimate de Comisie. Reiese de altfel din elementele dosarului că controalele efectuate de serviciile Comisiei la abatorul operațional, în cadrul anchetei AP/2003/09a, au arătat lacune importante, necontestate în speță. 231. De asemenea, faptul că controalele în abatoare sunt pretins efectuate în proporții mai importante decât cele prevăzute de legislație nu schimbă cu nimic caracterul necorespunzător al acestora din punct de vedere calitativ. 232. Prin urmare, în mod întemeiat a considerat Comisia că lipsa unor controale la fața locului în ferme în ceea ce privește primele pentru sacrificare reprezenta un risc suplimentar pentru FEOGA, risc care nu putea fi compensat integral prin controalele în abatoare și prin controalele administrative. 233. Având în vedere toate cele menționate anterior, argumentele Republicii Elene prin care se urmărește contestarea constatărilor Comisiei în materie de prime pentru bovine, inclusiv de primă pentru sacrificare, nu demonstrează caracterul eronat al corecțiilor aplicate în speță. Cu privire la corecțiile privind plățile de extensificare 234. Potrivit articolelor 12 și 13 din Regulamentul nr. 1254/1999, producătorii beneficiază de plata de extensificare numai dacă fermele acestora nu depășesc un factor de densitate, determinat în funcție de numărul de LU raportat la suprafața furajeră consacrată alimentării animalelor păstrate în fermă. Din aceasta rezultă că acordarea plății de extensificare presupune o determinare corectă, pe de o parte, a suprafeței furajere și, pe de altă parte, a numărului și a categoriilor de animale din fermă. 235. În primul rând, în ceea ce privește stabilirea suprafețelor furajere, Republica Elenă susține că există din anul 2002 o infrastructură cartografică și că din anul 2000 a transmis instrucțiuni privind eligibilitatea suprafețelor, controlate de programul SIGC. În plus, ar exista de asemenea un control la fața locului. 236. Cu toate acestea, Tribunalul arată că din elementele dosarului reiese că controalele suprafețelor furajere disponibile au fost considerate insuficiente atât pentru anul 2002, cât și pentru anul 2003. Astfel, s-a constatat că unele zone montane fuseseră declarate în mod greșit drept suprafețe furajere eligibile și că autoritățile elene nu au făcut dovada îmbunătățirii controalelor în această privință. Argumentele Republicii Elene, în special existența unor instrucțiuni clare pentru controalele la fața locului, nu dovedesc în niciun fel caracterul eronat al constatărilor efectuate pentru anii în discuție. 237. În al doilea rând, în ceea ce privește controlul LU-urilor, trebuie amintit că, pentru a verifica respectarea factorului de densitate definit la articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1254/1999, statul membru poate să aleagă între două metode. Prima metodă este prevăzută la articolul 32 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2342/1999 (a se vedea punctele 185 și 186 de mai sus). A doua metodă, care derogă de la prima, este prevăzută la articolul 32 alineatul (4) din Regulamentul nr. 2342/1999 (a se vedea punctul 187 de mai sus). Este vorba despre un regim simplificat, care constă într-o declarație și un angajament al producătorului de a respecta factorul de densitate maxim. În acest caz, se aplică dispozițiile privind controlul și sancțiunile prevăzute de sistemul integrat (Regulamentele nr. 3508/92 și nr. 2419/2001). 238. În speță, Republica Elenă susține că a aplicat metoda schemei simplificate prevăzută la articolul 32 alineatul (4) din Regulamentul nr. 2342/1999 și că toți producătorii au prezentat o cerere de ajutor în temeiul acestei scheme. Aceasta adaugă că schema prevăzută la articolul 32 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2342/1999 prevedea numai un control al numărării animalelor în cadrul controlului la fața locului prevăzut de sistemul integrat și că aceste controale ar fi fost efectuate în cinci perioade de câte o săptămână, întrucât era imposibil ca toate numărătorile să fie efectuate la o dată unică. Pentru anul 2003, numărătoarea ar fi fost efectuată pe baza datelor de identificare și de înregistrare și ar fi acoperit cererile în proporție de 100 %. Potrivit acesteia, nu ar fi existat niciun risc de numărătoare dublă a animalelor, iar controlul era fiabil. 239. În această privință, în măsura în care Republica Elenă invocă aplicarea schemei simplificate prevăzute la articolul 32 alineatul (4) din Regulamentul nr. 2342/1999, este suficient să se constate că controalele LU-urilor se întemeiau, așadar, pe controalele la fața locului prevăzute de sistemul integrat și pe baza de date de identificare și de înregistrare care face parte din SIGC. Deficiențele identificate anterior cu privire la controalele la fața locului (a se vedea punctele 216-222 de mai sus) și anomaliile menționate în raportul de sinteză privind baza de date de identificare și de înregistrare puteau deci să afecteze controalele LU-urilor. 240. În plus, în măsura în care Republica Elenă invocă argumente privind schema prevăzută la articolul 32 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2342/1999, acestea trebuie respinse. Astfel, Republica Elenă susține că a stabilit cinci perioade de câte o săptămână din motive practice legate de caracterul extensiv al creșterii animalelor în Grecia. Or, acest sistem nu este în conformitate cu schema „normală” prevăzută la articolul 32 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2342/1999, întrucât nu este întemeiat pe cinci date sau zile de numărare a animalelor efectuate în timpul anului, ci pe cinci perioade de numărare la fața locului, fiecare cu durata de o săptămână (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 9 septembrie 2011, Grecia/Comisia, T-344/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 94). 241. Pe de altă parte, trebuie înlăturată orice argumentare a Republicii Elene care urmărește să susțină și să demonstreze că aplicarea unui sistem de control al factorului de densitate prevăzut de reglementarea comunitară ar întâmpina dificultăți de natură practică în Grecia. Astfel, dintr-o jurisprudență consacrată rezultă că un stat membru nu poate să invoce dificultăți de ordin practic pentru a justifica neaplicarea controalelor prevăzute de reglementarea comunitară (a se vedea Hotărârea Curții din 21 februarie 1991, Germania/Comisia, C-28/89, Rec., p. I-581, punctul 18, și Hotărârea din 9 septembrie 2011, Grecia/Comisia, punctul 240 de mai sus, punctul 101 și jurisprudența citată). 242. Prin urmare, Comisia avea dreptul să concluzioneze că controalele în materie de plăți de extensificare nu ofereau o garanție suficientă privind fiabilitatea. Constatarea unei îmbunătățiri în anul 2003 ca urmare a utilizării sporite a controalelor încrucișate automatizate privind datele de identificare și de înregistrare, menționată de Comisie, a fost considerată insuficientă pentru a justifica o diferențiere între anii 2002 și 2003, iar argumentele Republicii Elene, prezentate deja în cadrul procedurii în contradictoriu, nu infirmă această concluzie. 243. De aici rezultă că în mod întemeiat Comisia a avut o îndoială rezonabilă și serioasă cu privire la respectarea de către Republica Elenă a obligațiilor sale în materie de control privind cererile de plată de extensificare prezentate în anii 2002 și 2003. 244. În consecință, Republica Elenă nu a dovedit că Comisia s-ar fi întemeiat pe o interpretare și o aplicare eronate a dispozițiilor aplicabile sau pe o apreciere eronată a situației de fapt. Prin urmare, al șaselea motiv, referitor la primele pentru bovine și la plățile de extensificare, trebuie să fie respins. 5. Cu privire la al nouălea motiv, privind corecțiile aplicate în sectorul uleiului de măsline Reglementarea comunitară 245. Organizarea comună a piețelor în sectorul uleiurilor și grăsimilor a fost instituită prin Regulamentul nr. 136/66/CEE al Consiliului din 22 septembrie 1966 privind organizarea comună a piețelor în sectorul uleiurilor și grăsimilor (JO 172, p. 3025). 246. Articolul 5 din Regulamentul nr. 136/66, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1638/98 al Consiliului din 20 iulie 1998 (JO L 210, p. 32), instituie pentru producția de ulei de măsline un ajutor care este destinat să contribuie la stabilirea unui venit echitabil pentru producători. Ajutorul este acordat producătorilor în funcție de cantitatea de ulei de măsline produsă efectiv. 247. Articolul 11 bis din regulamentul menționat, în versiunea sa modificată, prevede în special că statele membre adoptă măsurile necesare pentru a sancționa încălcările schemei de ajutor prevăzute la articolul 5. În cazul unei încălcări semnalate de agențiile de control, statele membre adoptă în următoarele 12 luni o decizie privind cursul care se va da procedurii și informează Comisia în acest sens. Cu privire la fișierele informatizate 248. Articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 2261/84 al Consiliului din 17 iulie 1984 de adoptare a normelor generale privind acordarea ajutorului pentru producția de ulei de măsline și pentru organizațiile de producători (JO L 208, p. 3) obligă fiecare stat membru producător să constituie și să actualizeze fișiere informatizate permanente cu date privind uleiul de măsline. 249. Articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2261/84 prevede: „Aceste fișiere trebuie să conțină cel puțin: (a) în ceea ce privește fiecare producător de ulei de măsline și pentru fiecare an în care acesta a introdus o cerere de ajutor: – elementele cuprinse în declarația de cultură prevăzută la articolul 3; – cantitățile de ulei produse și care au făcut obiectul unei cereri de ajutor pentru producție și cantitățile pentru care se plătește ajutorul; – elementele care rezultă din controlul la fața locului privind producătorul de ulei de măsline; (b) în ceea ce privește organizațiile de producători și asociațiile acestora, toate elementele care permit verificarea activității lor în cadrul prezentei scheme, precum și rezultatele controalelor efectuate de statele membre; (c) în ceea ce privește morile și pentru fiecare an, datele care figurează în contabilitatea materialelor, elementele privind echipamentul tehnic și capacitatea de triturare, precum și rezultatele controalelor efectuate în temeiul prezentului regulament; (d) randamentele estimative anuale ale fiecărei zone omogene de producție.” [traducere neoficială] 250. Articolul 27 din Regulamentul (CE) nr. 2366/98 al Comisiei din 30 octombrie 1998 de stabilire a normelor de aplicare a schemei de ajutor pentru producția de ulei de măsline pentru anii de comercializare 1998/1999-2004/2005 (JO L 293, p. 50), cu modificările ulterioare, prevede: „(1) Fișierele informatizate permanente cu date privind uleiul de măsline prevăzute la articolul 16 din Regulamentul […] nr. 2261/84 conțin: (a) baza de date alfanumerice și baza grafică de referință a SIG pentru culturile de măslini prevăzute la articolele 23 și 24 și rezultatele controalelor prevăzute la articolul 25; (b) fișierul privind plantațiile noi, care conține informațiile prevăzute la articolul 5 și rezultatele controalelor prevăzute la articolul 29; (c) fișierul privind organizațiile de producători și asociațiile acestora, care conține informațiile prevăzute la articolul 16 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul […] nr. 2261/84; (d) fișierul privind morile, care conține informații privind condițiile de autorizare prevăzute la articolul 7, contabilitatea materialelor prevăzută la articolul 8 și rezultatele controalelor prevăzute la articolul 30; (e) fișierul privind zonele omogene de producție, care conține informațiile prevăzute la articolul 6. (2) Fișierele menționate la alineatul (1), cu excepția bazei grafice de referință, permit cel puțin consultarea directă și imediată a datelor referitoare la anul de comercializare în curs și la ultimii patru ani […] Statele membre pot crea fișiere descentralizate, cu condiția ca acestea să fie concepute în mod omogen, să fie compatibile între ele și să fie accesibile în mod centralizat la nivelul organismului de plată și al agenției de control. Bazele de date din SIG [sistemul de informare geografică] pentru culturile de măslini trebuie să fie compatibile cu cele din sistemul integrat. Codurile de identificare ale producătorilor de ulei de măsline, ale organizațiilor de producători și ale asociațiilor acestora, ale morilor și ale zonelor omogene de producție sunt univoce și permanente sau convertibile informatic, astfel încât să permită imediat agregări sau căutări pentru cei cinci ani prevăzuți la primul paragraf. Fără a aduce atingere controalelor care urmează să fie efectuate, în special controalelor încrucișate între datele din fișiere, sau rezultatelor care urmează să fie comunicate, fișierele conțin arhivarea istoricului disponibil pentru anii anteriori celor prevăzuți la primul paragraf și, cel puțin de la 31 octombrie 2001 […], permit, pentru informațiile pe care le conțin: – agregarea automată la nivelul regiunilor și la nivelul statelor membre; – crearea automată de legături între fișiere.” [traducere neoficială] Cu privire la registrul culturilor de măslini 251. Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 154/75 al Consiliului din 21 ianuarie 1975 privind înființarea registrului culturilor de măslini în statele membre producătoare de ulei de măsline (JO L 19, p. 1) impune statelor membre interesate obligația de a înființa un registru al culturilor de măslini pentru toate plantațiile de măslini de pe teritoriul lor. 252. Regulamentul nr. 1638/98, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1513/2001 al Consiliului din 23 iulie 2001 (JO L 201, p. 4), prevede la articolul 2 alineatele (1)-(3): „(1) Prin derogare de la Regulamentul […] nr. 154/75, lucrările privind registrul culturilor de măslini se axează pe constituirea, actualizarea și utilizarea în anii 1998/1999-2002/2003 a unui sistem de informare geografică (SIG). SIG este constituit pe baza datelor din registrul culturilor de măslini. Datele suplimentare sunt furnizate prin declarațiile de cultură anexate cererilor de ajutor. Informațiile din SIG sunt amplasate geografic pe baza fotografiilor aeriene informatizate. (2) Statele membre verifică concordanța dintre informațiile din declarațiile de cultură și informațiile conținute în SIG. În cazul în care această concordanță nu este stabilită, statul membru efectuează verificări, precum și controale la fața locului. […] (3) În cazul în care, în cursul verificărilor și controalelor prevăzute la alineatul (2), datele conținute în declarația de cultură se dovedesc a fi inexacte, în special în ceea ce privește numărul de măslini, statul membru aplică, pentru unul sau mai mulți ani de comercializare, în funcție de importanța diferențelor constatate: – o reducere a cantității de ulei de măsline eligibile pentru ajutor sau – pentru măslinii respectivi, excluderea de la acordarea ajutorului, potrivit modalităților și criteriilor care urmează să fie stabilite de Comisie.” [traducere neoficială] 253. Articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2366/98 prevede în esență că, în regiunile în care constituirea SIG pentru culturile de măslini nu s-a finalizat, proporția din totalul declarațiilor de cultură dintr-un an de comercializare care fac obiectul controalelor la fața locului este de 10 % pentru anii de comercializare 2000/2001, 2001/2002 și 2002/2003. Cu privire la declarațiile de cultură și la controale 254. Articolul 1 din Regulamentul nr. 2366/98 prevede că, în scopul acordării ajutorului pentru producția de ulei de măsline, toți producătorii depun în fiecare an de comercializare, până la 1 decembrie, o declarație de cultură corespunzătoare măslinilor pe rod și situației plantațiilor de măslini pe care le exploatează la 1 noiembrie în anul pentru care este depusă declarația. 255. În conformitate cu articolul 2 din Regulamentul nr. 2366/98: „[…] declarația de cultură cuprinde cel puțin: (a) numele, prenumele și adresa producătorului de ulei de măsline; (b) locația sau locațiile exploatației; (c) numărul total de măslini pe rod, inclusiv al măslinilor dispersați; (d) datele cadastrale ale parcelelor plantate cu măslini din cadrul exploatației sau, în lipsa unui cadastru, o descriere completă a exploatației și a parcelelor plantate cu măslini; e) pentru fiecare parcelă plantată cu măslini: numărul de măslini pe rod, soiul predominant, precum și existența irigațiilor sau a culturilor asociate.” [traducere neoficială] 256. Articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2366/98 prevede: „Pentru a putea sta la baza unui ajutor acordat producătorilor de măsline în cadrul organizării piețelor în sectorul uleiurilor și grăsimilor în vigoare de la 1 noiembrie 2001, măslinii suplimentari plantați după 1 mai 1998 […] trebuie să fie identificați geografic și introduși într-un program național sau regional aprobat de Comisie potrivit procedurii prevăzute la articolul 38 din Regulament[ul nr. 136/66]. Măslinii sunt identificați geografic dacă figurează în baza de referință grafică prevăzută la articolul 24 sau, în lipsa acesteia, dacă organismul competent din statul membru dispune de informații cartografice care permit localizarea acestora.” [traducere neoficială] 257. Articolul 28 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2366/98 prevede: „În cadrul unui control la fața locului se efectuează o verificare a tuturor informațiilor din declarația de cultură și din cererea de ajutor, precum și a: – localizării și a numărului de măslini de pe fiecare parcelă; – verificării destinației uleiurilor în cazul prevăzut la articolul 10 alineatul (1); – concordanței dintre măslinii din plantație și cantitatea de ulei pentru care este cerut ajutorul. Cererile de ajutor care cuprind o cantitate de ulei neconcordantă sunt respinse.” [traducere neoficială] Cu privire la mori 258. În temeiul articolului 8 litera (b) prima liniuță din Regulamentul nr. 2366/98, statele membre prevăd, începând din anul 1998/1999, ținerea unei contabilități a materialelor legate de contabilitatea financiară. Articolul 8 litera (d) din regulamentul menționat prevede un sistem de controale suplimentare privind cantitățile de măsline triturate, cantitățile de ulei și de turte obținute, stocurile de ulei prezente și consumul de energie electrică. 259. În temeiul articolului 30 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2366/98, statele membre prevăd, începând din anul 1998/1999, un control aprofundat al coerenței informațiilor și datelor furnizate de mori. Alineatul (2) al acestei dispoziții prevede elementele pe care le conține controlul aprofundat menționat. 260. Articolul 9 bis din Regulamentul nr. 2366/98 prevede sancțiunile (retragerea autorizației, sancțiuni financiare sau altele) în cazul nerespectării de către mori a angajamentelor prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din regulamentul menționat, astfel cum sunt acestea precizate la articolele 7, 8 și 9 din același regulament. Raportul de sinteză 261. În cadrul anchetelor cu numerele OT/2004/02/GR și OT/2004/05/GR, Comisia a efectuat verificări privind ajutorul pentru producția de ulei de măsline, între 16 și 20 februarie 2004, în prefecturile Lakonia (Grecia) și Messinia (Grecia) și, respectiv, între 29 noiembrie și 3 decembrie 2004, în prefecturile Iraklion (Grecia) și Rethymno (Grecia). Observațiile Comisiei în temeiul articolului 8 din Regulamentul nr. 1663/95 au fost formulate în două scrisori, din 17 noiembrie 2004 și, respectiv, din 7 septembrie 2005. Republica Elenă a formulat observații la 9 martie și la 21 noiembrie 2005. O reuniune bilaterală între Republica Elenă și Comisie a avut loc la 15 noiembrie 2005 cu privire la prima anchetă și la 22 iunie 2006 cu privire la a doua anchetă. Comisia a notificat autorităților elene procesele-verbale ale acestor două reuniuni la 17 februarie și, respectiv, la 13 septembrie 2006. Autoritățile elene au răspuns Comisiei la 20 martie și, respectiv, la 26 octombrie 2006. La 10 august 2007, Comisia a comunicat autorităților elene în mod oficial concluziile sale în cele două anchete. La 11 octombrie 2007, autoritățile elene au formulat cererea de conciliere și au transmis Comisiei datele privind repartizarea anuală a cheltuielilor declarate în 2006, pe care Comisia a luat-o în considerare la 6 august 2008, în urma avizului din 12 februarie 2008 al organului de conciliere. 262. În raportul de sinteză, serviciile Comisiei au arătat caracterul neoperațional al fișierelor informatizate, lipsa registrului culturilor de măslini, lipsa fiabilității declarațiilor de cultură, deficiențe în controalele la fața locului privind declarațiile de cultură și în controalele morilor, precum și urmărirea insuficientă a sancțiunilor propuse de agenția de control a ajutoarelor pentru uleiul de măsline (denumită în continuare „AYMEEE”). Aceste deficiențe în efectuarea controalelor-cheie, precum și deficiențele controalelor auxiliare (termene prea lungi pentru adoptarea deciziei de sancționare în cazul morilor, lipsa controalelor privind măslinii suplimentari, neaplicarea reducerii forfetare, lipsa de supraveghere de către agenția de plăți) au fost considerate de natură să justifice corecțiile forfetare aplicate. 263. În primul rând, cu privire la caracterul neoperațional al fișierelor informatizate, serviciile Comisiei au arătat că fișierele informatizate existau la mai multe organisme, însă acestea nu îndeplineau cerințele legale prevăzute la articolul 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2366/98, din moment ce nu permiteau consultarea directă și imediată a datelor referitoare la anul de comercializare în curs și la ultimii patru ani, în speță anii 1998/1999-2002/2003. Serviciile Comisiei au amintit că fișierele puteau fi descentralizate, cu condiția să fie compatibile între ele și să fie accesibile în mod centralizat la nivelul agenției de plăti și al agenției de control [articolul 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2366/98]. Or, nu s-ar fi demonstrat că Opekepe dispunea în mod real de un acces centralizat. În plus, datele ar fi descentralizate la nivelul organizațiilor de producători fără a fi asigurată compatibilitatea dintre diferitele sisteme. 264. În plus, serviciile Comisiei au arătat că fișierele nu conțineau datele cerute la articolul 16 alineatul (2) literele (a) și (c) din Regulamentul nr. 2261/84 (niciun fișier informatizat al parcelelor care să conțină, pentru fiecare parcelă, localizarea acesteia și numărul de măslini existenți) și prezentau neconcordanțe. De asemenea, datele referitoare la mori au fost considerate insuficiente (contabilitatea materialelor referitoare numai la morile controlate) și nepermițând, de exemplu, o analiză centralizată a randamentelor ulei/măsline. 265. În ceea ce privește controalele încrucișate, ca urmare a reuniunii bilaterale din 15 noiembrie 2005, autoritățile elene au furnizat, în scrisoarea din 20 martie 2006, unele rezultate ale controalelor încrucișate efectuate între fișierele informatizate. Aceste date au fost însă considerate insuficiente. Astfel, serviciile Comisiei au arătat în special că lipsa unei baze centralizate a parcelelor agricole până în anul 2001/2002 inclusiv a determinat ca declarațiile de cultură aferente anului 2002/2003 utilizate pentru plata ajutorului să fie cele din anii precedenți și, prin urmare, să conțină o indicare prea imprecisă a parcelelor respective. În consecință, controalele încrucișate nu au putut fi efectuate nici între declarațiile de cultură privind măslinii, nici cu declarațiile privind suprafețele depuse în cadrul altor scheme de ajutor. În plus, controalele încrucișate între declarațiile de cultură aferente anului 2002/2003 și declarațiile de cultură pentru constituirea SIG pentru culturile de măslini depuse în anul 2003 ar fi fost efectuate tardiv de către autoritățile elene, în anul 2004/2005, și nu includeau pentru anul 2002/2003 decât o parte din producători. În plus, constatarea declarării unui număr mai mare de măslini, care a condus la excluderea de la ajutorul comunitar a 773 de producători, nu ar fi rezultatul controalelor încrucișate, ci ar corespunde aplicării sancțiunilor prevăzute în materie de articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2366/98. În sfârșit, rezultatele controalelor privind unele anomalii nu ar fi fost furnizate pentru anul 2002/2003. 266. Autoritățile elene au indicat organului de conciliere că Opekepe avea un acces centralizat la fișierele informatizate ale plăților ajutoarelor și ale rezultatelor controalelor încrucișate și că AYMEEE păstra datele referitoare la toate morile. Comisia a apreciat însă că nu era suficient pentru a se asigura compatibilitatea sistemului grecesc cu definiția fișierelor informatizate potrivit articolului 16 din Regulamentul nr. 2261/84 și articolului 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2366/98, solicitând o contabilitate a materialelor pentru toate morile, nu numai pentru morile controlate și solicitând, pentru fiecare producător de ulei de măsline, detalii ale elementelor din declarația de cultură și ale cantităților de ulei produse și plătite, precum și rezultatul controalelor la fața locului. 267. În al doilea rând, Republica Elenă este criticată pentru că nu a respectat obligația de a institui un registru al culturilor de măslini operațional și pentru că a început tardiv lucrările de constituire a SIG pentru culturile de măslini (utilizare completă începând din anul 2003/2004). 268. În al treilea rând, declarațiile de cultură au fost considerate nefiabile. Raportul de sinteză constată lipsa identificării parcelelor și a cadastrului (limitele dintre parcele lipsesc în multe cazuri, parcele cultivate de mai mulți producători, parcele constituite uneori din terenuri îndepărtate unele de altele, numele unei parcele întinse putând fi utilizat pentru mai multe parcele cultivate de mai mulți agricultori), ceea ce face inexacte informațiile indicate în declarațiile de cultură, indiferent dacă este vorba despre localizarea sau despre identificarea parcelelor. Sunt arătate de asemenea alte deficiențe în declarațiile de cultură (lipsa menționării datei de plantare a măslinilor, informații privind irigațiile în dezacord cu realitatea de pe teren și neutilizate pentru controlul randamentului, numărul de arbori pe rod este întotdeauna egal cu numărul de arbori declarați, ceea ce este foarte improbabil). În anul 2002 și în anul 2003, parcelele plantate cu măslini nu au fost identificate potrivit unui format compatibil cu sistemul de identificare al parcelelor agricole (SIPA), aflat în curs de elaborare. 269. În al patrulea rând, controlul la fața locului privind declarațiile de cultură a fost considerat necorespunzător. Raportul de sinteză arată că, în lipsa unui SIG pentru culturile de măslini operațional în 2002 și în 2003, se aplică controalele alternative în conformitate cu articolul 28 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 2366/98. S-a constatat că nu era respectată cota minimă a controalelor la nivel național și că controalele la fața locului nu erau în conformitate cu cerințele în materie (instrucțiuni care prevăd numai verificarea localizării și a numărului de măslini de pe fiecare parcelă, prea puține verificări ale concordanței randamentelor, nicio trasabilitate a controalelor, atitudine eterogenă a controlorilor față de măslinii neroditori) pentru anul 2002/2003. Se precizează că autoritățile elene au integrat aceste elemente în instrucțiunile pentru controlori aplicabile începând din anul 2003/2004. 270. În al cincilea rând, controlul morilor a fost considerat de asemenea insuficient. Serviciile Comisiei au arătat lipsa legăturii dintre contabilitatea materialelor și contabilitatea financiară. Acestea au subliniat de asemenea dificultatea efectuării controalelor care să probeze coerența pentru a se asigura cu privire la lipsa unei supraevaluări fictive a cantităților produse, ca urmare a caracterului familial al personalului, a lipsei stocurilor, a faptului că serviciile de triturare sunt adeseori plătite cu ulei și a lipsei unui contor electric. Controlul cifrei de afaceri și al stocurilor incluse în declarațiile fiscale, care ar fi permis fiabilizarea rezultatelor, nu ar fi fost efectuat. 271. În al șaselea rând, în ceea ce privește urmărirea sancțiunilor propuse de AYMEEE, raportul de sinteză arată că constatările care justifică retragerea autorizației nu au fost urmate de efecte, ceea ce ar face inoperant controlul morilor. Ulterior audierii lor de către organul de conciliere, autoritățile elene au furnizat date sintetice privind rezultatele controalelor morilor pentru anul 2002/2003. Potrivit Comisiei însă, aceste date nu corespund datelor provenite din lista detaliată transmisă de AYMEEE în anul 2006. Nici numărul total al morilor controlate, nici numărul de mori sancționate care au primit un avertisment sau o amendă nu ar corespunde. Întrucât datele sunt prea sintetice, nu ar fi posibil să se stabilească de unde provine diferența. În plus, aceste date ar indica faptul că au fost sancționate mori, fără a menționa propunerile inițiale ale AYMEEE și nici data aplicării sancțiunilor. Or, obiecțiile Comisiei se întemeiază în principal pe termenul de aplicare a sancțiunilor și pe scăderea nivelului sancțiunilor în raport cu propunerile inițiale. 272. Aceste deficiențe constatate în materie de controale-cheie pentru anul 2002/2003 fiind deja notificate în cadrul anchetelor precedente și făcând deja obiectul unei corecții forfetare de 10 % pentru anii 1999/2000, 2000/2001 și 2001/2002, cota de corecție a fost majorată la 15 %, în aplicarea principiului recurenței, pentru anul de comercializare 2002/2003. Aprecierea Tribunalului 273. În ceea ce privește sectorul uleiului de măsline, Republica Elenă invocă un al nouălea motiv, întemeiat pe caracterul pretins eronat al corecțiilor aplicate, pe motivarea insuficientă a deciziei atacate și pe încălcarea principiului proporționalității. Cu privire la caracterul pretins eronat al corecțiilor aplicate 274. Republica Elenă contestă motivele pentru care au fost aplicate corecțiile, și anume caracterul neoperațional al fișierelor informatizate, lipsa registrului culturilor de măslini, lipsa fiabilității declarațiilor de cultură, deficiențe în materie de controale la fața locului privind declarațiile de cultură, deficiențe în materie de controale ale morilor și urmărirea insuficientă a sancțiunilor propuse de AYMEEE. 275. Trebuie să se examineze, în speță, dacă Republica Elenă a demonstrat, în conformitate cu jurisprudența amintită anterior (a se vedea punctul 78 de mai sus), inexactitatea aprecierilor Comisiei. – Cu privire la caracterul neoperațional al fișierelor informatizate 276. Republica Elenă menționează bazele de date care există în cadrul fiecărui serviciu național în funcție de domeniul său de competență. Aceasta afirmă că a dovedit că fișierele conțineau toate informațiile cerute de dispozițiile aplicabile și susține că articolul 16 din Regulamentul nr. 2261/84 nu impune ca toate fișierele să fie centralizate. Republica Elenă adaugă faptul că, începând din anul de comercializare 2002/2003, Opekepe are un acces centralizat la fișierele informatizate. 277. Trebuie amintit că fișierele informatizate trebuie să conțină anumite informații. În plus, potrivit articolului 27 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2366/98, în cazul în care sunt descentralizate, aceste fișiere trebuie să fie omogene, compatibile și accesibile în mod centralizat la nivelul agenției de plăți și al agenției de control. În plus, potrivit primului paragraf al dispoziției menționate anterior, fișierele trebuie să permită consultarea directă și imediată a datelor referitoare la anul de comercializare în curs și la ultimii patru ani (a se vedea punctul 250 de mai sus). 278. În speță, trebuie să se constate că Republica Elenă a menționat diferitele baze de date grecești vizate din cadrul unor servicii diferite. Însă Republica Elenă nu dovedește astfel în niciun mod că constatările Comisiei sunt inexacte, în special în ceea ce privește incompatibilitatea fișierelor. În această privință, este necesar să se arate că Comisia nu a reproșat Republicii Elene că a ținut aceste fișiere în mod descentralizat, ci a pus în discuție compatibilitatea diferitor sisteme, fără a se demonstra în speță caracterul eronat al acestei constatări. Nu reiese nici din elementele dosarului că dovada accesului centralizat al Opekepe la fișierele informatizate a fost făcută pentru anul 2002/2003 în discuție. 279. În plus, Comisia a constatat de asemenea caracterul incomplet al fișierelor informatizate și faptul că acestea nu permiteau consultarea directă și imediată a datelor referitoare la anul de comercializare în curs și la ultimii patru ani, în speță anii 1998/1999-2002/2003 (a se vedea punctul 263 de mai sus), contrar dispozițiilor articolului 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2366/98. 280. De asemenea, astfel cum a subliniat Comisia, articolul 16 din Regulamentul nr. 2261/84 (a se vedea punctul 249 de mai sus) impune o contabilitate a materialelor pentru toate morile, nu numai pentru morile controlate, și pentru fiecare producător de ulei de măsline a elementelor detaliate din declarația de cultură și a cantităților de ulei de măsline produse și plătite, precum și rezultatul controalelor la fața locului, ceea ce implica în special fișiere informatizate ale parcelelor suficient de complete și o contabilitate a materialelor pentru toate morile, ceea ce în speță lipsea. 281. Republica Elenă susține de asemenea că controalele încrucișate au fost efectuate. Este necesar să se arate că, în urma informațiilor furnizate de autoritățile elene în scrisoarea din 20 martie 2006 și a clarificărilor aduse în cadrul reuniunii bilaterale din 22 iunie 2006, Comisia a putut să constate existența controalelor încrucișate. Reiese însă din raportul de sinteză că aceste controale rămâneau insuficiente având în vedere cerințele aplicabile în materie. În consecință, afirmațiile cu caracter general ale Republicii Elene nu pun în discuție constatările Comisiei (a se vedea punctul 265 de mai sus). 282. În sfârșit, această concluzie nu este infirmată în niciun fel de argumentul Republicii Elene potrivit căruia Comisia însăși ar fi admis îmbunătățirile. 283. Prin urmare, Republica Elenă nu a stabilit că aprecierile Comisiei erau eronate în ceea ce privește caracterul neoperațional al fișierelor informatizate și, în consecință, această obiecție trebuie să fie respinsă. – Cu privire la lipsa finalizării registrului culturilor de măslini 284. Republica Elenă amintește cadrul de reglementare al registrului culturilor de măslini și al SIG pentru culturile de măslini. Aceasta subliniază că, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1638/98, lucrările privind registrul culturilor de măslini ar fi reorientate către constituirea unui SIG. Republica Elenă subliniază că controalele efectuate (administrative, la fața locului, în mori etc.) privind 10 % dintre producători, în conformitate cu articolul 28 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 2366/98, au permis compensarea faptului că registrul culturilor de măslini nu era finalizat. 285. Mai întâi, Tribunalul arată că Republica Elenă nu contestă lipsa instituirii registrului culturilor de măslini pentru anul 2002/2003 în discuție. 286. În continuare, obligația de a axa lucrările privind registrul culturilor de măslini pe constituirea, actualizarea și utilizarea SIG, care decurge în special din Regulamentul nr. 1638/98 (a se vedea punctul 252 de mai sus), nu face decât să completeze obligația de a înființa un astfel de registru, care revine producătorilor în temeiul Regulamentului nr. 154/75. Astfel, reiese din articolul 2 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1638/98 că SIG este constituit pe baza datelor din registrul culturilor de măslini (Hotărârea Curții din 27 octombrie 2005, Grecia/Comisia, C-387/03, nepublicată în Recueil, punctul 63, și Hotărârea din 11 iunie 2009, Grecia/Comisia, punctul 63 de mai sus, punctul 94). 287. În ceea ce privește SIG pentru culturile de măslini, reiese din raportul de sinteză că înseși autoritățile elene au considerat că acesta nu a fost finalizat decât pentru anul 2003/2004, ceea ce implică faptul că nu exista pentru anul 2002/2003 în discuție în speță. 288. Republica Elenă susține că au fost efectuate controale (controale administrative, la fața locului, în mori) pentru a compensa lipsa unui registru al culturilor de măslini finalizat, în conformitate cu articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2366/98. 289. Este necesar să se amintească însă faptul că majorarea numărului de controale prevăzute la articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2366/98, în ceea ce privește regiunile pentru care constituirea SIG pentru culturile de măslini nu este finalizată, urmărește să compenseze lipsa datelor pe care acest sistem ar putea să le furnizeze, precum fotografiile aeriene, însă nu înlocuiește datele care ar fi trebuit să fie deja disponibile (Hotărârea din 27 octombrie 2005, Grecia/Comisia, punctul 286 de mai sus, punctul 65, și Hotărârea din 11 iunie 2009, Grecia/Comisia, punctul 63 de mai sus, punctul 95). 290. Prin urmare, Republica Elenă nu demonstrează caracterul eronat al constatărilor Comisiei privind lipsa registrului culturilor de măslini și, în consecință, această obiecție trebuie să fie respinsă. – Cu privire la lipsa fiabilității declarațiilor de cultură 291. Republica Elenă contestă constatările Comisiei privind identificarea parcelelor efectuată în cadrul declarațiilor de cultură. Aceasta susține că fiecare parcelă este identificată printr-un număr și că, pentru a facilita controalele la fața locului, producătorii delimitează parcelele și marchează arborii care le înconjoară. De asemenea, ar fi posibil să se verifice data la care au fost plantați măslinii după 1 mai 1998, chiar după cinci sau șase ani. 292. Tribunalul amintește că declarația de cultură, necesară pentru cererea de ajutor, trebuie să includă, în conformitate cu articolul 2 din Regulamentul nr. 2366/1998, în special datele cadastrale ale parcelelor plantate cu măslini din cadrul exploatației sau, în lipsa unui cadastru, o descriere completă a exploatației și a parcelelor plantate cu măslini și, pentru fiecare parcelă plantată cu măslini, numărul de măslini pe rod, soiul predominant, precum și existența irigațiilor sau a culturilor asociate. De asemenea, articolul 4 din regulamentul menționat prevede că, pentru a putea fi eligibili pentru acordarea unui ajutor, măslinii suplimentari plantați după 1 mai 1998 trebuie să fie identificați geografic. 293. În speță, reiese din constatările Comisiei că declarațiile de cultură prezentau, pentru anul în discuție, numeroase deficiențe, descrise în raportul de sinteză (a se vedea punctul 268 de mai sus). Or, afirmațiile Republicii Elene nu demonstrează caracterul eronat al acestor constatări. În special, imprecizia informațiilor indicate în declarațiile de cultură, indiferent dacă este vorba despre localizarea sau despre identificarea parcelelor, nu este infirmată de argumentele Republicii Elene. Situația este aceeași cu privire la celelalte deficiențe identificate în declarațiile de cultură legate în special de măslini. În sfârșit, astfel cum a subliniat Comisia, în anul 2002 și în anul 2003, parcelele plantate cu măslini nu erau identificate potrivit unui format compatibil cu SIPA în curs de elaborare, ceea ce nu este contestat ca atare. 294. Prin urmare, trebuie să se constate că afirmațiile Republicii Elene în fața Tribunalului nu sunt suficiente pentru a demonstra caracterul eronat al constatărilor efectuate. 295. În consecință, această obiecție trebuie să fie respinsă. – Cu privire la deficiențele privind controalele la fața locului 296. În primul rând, Republica Elenă susține că au fost efectuate controale la fața locului pentru mai mult de 10 % din declarațiile de cultură și că, în orice caz, calculul Comisiei, care a obținut un procentaj puțin mai redus (9,91 %), reprezintă o diferență neglijabilă, care nu are influență asupra plăților. 297. Tribunalul amintește că, în temeiul articolului 28 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2366/98 (a se vedea punctul 253 de mai sus), în regiunile în care constituirea SIG pentru culturile de măslini nu s-a finalizat, controalele la fața locului trebuie să acopere 10 % din totalul declarațiilor de cultură aferente anului de comercializare 2002/2003. 298. Afirmațiile Republicii Elene nu demonstrează caracterul eronat al calculului Comisiei, potrivit căruia în speță nu s-a respectat această proporție minimă de 10 %. 299. În al doilea rând, Republica Elenă susține că controalele au fost efectuate în mod satisfăcător. Potrivit acesteia, producătorul de ulei de măsline este obligat să comunice informații privind producția, distribuirea uleiului de măsline și situația stocurilor. Aceste informații combinate ar permite coroborarea declarațiilor de cultură cu cererea de ajutor și respingerea acesteia din urmă în caz de neconcordanță. 300. Cu toate acestea, Republica Elenă nu răspunde astfel criticilor formulate de Comisie, sintetizate în raportul de sinteză (a se vedea punctul 269 de mai sus), din care reiese că anumite verificări, precum cele privind coerența randamentelor, prevăzută la articolul 28 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2366/98 (a se vedea punctul 257 de mai sus), sunt foarte puține. De asemenea, Comisia critică lipsa trasabilității controalelor, în special lipsa hărților, a schițelor și unele deficiențe de control și de trasabilitate a acestor controale în numărarea măslinilor per parcelă. Aceasta critică totodată atitudinea eterogenă a controlorilor privind măslinii neroditori pentru anul 2002/2003. Aceste constatări nu sunt infirmate de afirmațiile Republicii Elene. 301. Prin urmare, Republica Elenă nu a făcut dovada caracterului eronat al deficiențelor constatate cu privire la controalele la fața locului. Argumentul său întemeiat pe faptul că insuficiența cotei de control nu ar avea consecințe asupra plăților, invocat în memoriul în replică, trebuie respins, din moment ce, în orice caz, corecția aplicată nu rezultă numai din această deficiență (a se vedea în special punctele 283, 290 și 294 de mai sus). 302. Prin urmare, această obiecție trebuie să fie respinsă. – Cu privire la deficiențele privind controalele morilor 303. Republica Elenă susține că, în cadrul controalelor morilor, controlorii iau în considerare diferite elemente privind în special contabilitatea materialelor, controlează ținerea în mod corespunzător a evidențelor și a registrelor și operează o corelare cu informațiile privind producția, consumul de electricitate, evidența materialelor și a bunurilor. Aceste controale ar lua în considerare totodată legăturile de rudenie ale exploatanților. 304. Trebuie să se constate însă că aceste argumente nu infirmă în niciun fel constatările Comisiei efectuate în speță. 305. Astfel, reiese din raportul de sinteză că Comisia reproșează Republicii Elene lipsa legăturii dintre contabilitatea materialelor și contabilitatea financiară, prevăzută la articolul 8 litera (b) prima liniuță din Regulamentul nr. 2366/98, și dificultatea efectuării controalelor de coerență probante pentru a se asigura cu privire la lipsa unei supraevaluări fictive a cantităților produse (a se vedea punctul 270 de mai sus). 306. Or, prin afirmațiile sale, Republica Elenă nu prezintă niciun element care să demonstreze caracterul eronat al constatărilor Comisiei. În special, corelațiile stabilite de serviciile de control nu răspund criticii Comisiei privind constatarea lipsei unei contabilități a materialelor legate de contabilitatea financiară. De asemenea, Republica Elenă nu prezintă niciun element de natură să stabilească inexactitatea afirmațiilor Comisiei privind dificultățile întâmpinate cu privire la controlul morilor. 307. În consecință, această obiecție trebuie să fie respinsă. – Cu privire la urmărirea insuficientă a sancțiunilor propuse de AYMEEE 308. În ceea ce privește lipsa urmăririi sancțiunilor propuse de AYMEEE pentru mori, Republica Elenă susține că a respectat procedura legală, care permite suspendarea executării până la adoptarea unei decizii definitive. 309. Este suficient să se constate că Republica Elenă nu contestă astfel întârzierea în aplicarea sancțiunilor, cu încălcarea articolului 11 bis din Regulamentul nr. 136/66 (a se vedea punctul 247 de mai sus), și reducerea nivelului acestora care a fost aplicată în raport cu propunerile inițiale, reproșate în speță (a se vedea punctul 271 de mai sus). 310. În consecință, și această obiecție trebuie să fie respinsă. 311. Rezultă că Republica Elenă nu a demonstrat caracterul eronat al corecțiilor aplicate. Cu privire la nivelul corecției aplicate, la încălcarea principiului proporționalității și la insuficiența motivării 312. În primul rând, Republica Elenă contestă majorarea automată a corecției de la 10 % la 15 %, care nu ar lua în considerare îmbunătățirea substanțială a calității controalelor. Aceasta invocă încălcarea documentelor nr. VI/5330/97 și AGRI/61495/2002. 313. Mai întâi, Tribunalul arată că rezultă din ansamblul considerațiilor de mai sus că Republica Elenă nu a reușit să demonstreze că constatările Comisiei erau inexacte (a se vedea punctele 274-310 de mai sus). 314. În continuare, Republica Elenă nu contestă că deficiențele constatate au fost deja notificate în cadrul unor anchete precedente și au făcut obiectul unei corecții forfetare de 10 % pentru anii 1999/2000, 2000/2001 și 2001/2002. 315. Este necesar să se amintească faptul că articolul 7 alineatul (4) al patrulea paragraf din Regulamentul nr. 1258/1999 prevede că, în cadrul evaluării sumei care urmează să fie exclusă ca urmare a constatării unor nereguli, Comisia trebuie să ia în considerare gravitatea încălcării săvârșite. 316. Astfel cum s-a arătat anterior (a se vedea punctul 57 de mai sus), recurența neregulilor în discuție poate fi considerată drept un factor agravant, care poate să justifice majorarea corecției financiare aplicate. 317. În acest context, îmbunătățirile realizate pot să fie luate în considerare. Documentul nr. VI/5330/97 prevede că încălcarea devine mai gravă dacă un stat membru omite să își îmbunătățească controalele, iar documentul AGRI/61495/2002 precizează că Comisia ia în considerare existența eventualelor măsuri corective sau compensatorii adoptate de statul membru (a se vedea punctele 17 și 18 de mai sus). 318. În speță, astfel cum a subliniat Republica Elenă, Comisia însăși a amintit îmbunătățirile realizate în raport cu anii anteriori, după cum reiese din procesul-verbal al reuniunii din 13 septembrie 2006 privind ancheta OTS/2004/05/GR. 319. În acest proces-verbal, Comisia a considerat însă că îmbunătățirile menționate nu permiteau compensarea deficiențelor identificate. În special, s-a considerat că existența controalelor încrucișate și a fișierelor centralizate rămâne la nivel global și nu permite controale sistematice și încrucișate privind parcelele și că conținutul acestora nu era în conformitate cu legislația. În plus, anumite deficiențe identificate nu au făcut obiectul unor îmbunătățiri, cum ar fi controlul morilor și urmărirea recomandărilor AYMEEE. 320. Astfel, în pofida îmbunătățirilor identificate, deficiențele au persistat și privesc unele controale-cheie. În această privință, trebuie amintit că, în ipoteza în care unul sau mai multe controale-cheie nu au fost efectuate sau au fost atât de necorespunzător sau de rar efectuate încât erau ineficiente pentru a determina eligibilitatea unei cereri sau pentru a preveni neregulile, Comisia este îndreptățită să considere că exista un risc ridicat de pierderi importante pentru FEOGA (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 octombrie 2005, Grecia/Comisia, punctul 286 de mai sus, punctul 105). 321. Prin urmare, numai împrejurarea că au fost constatate îmbunătățiri nu poate permite Republicii Elene să susțină că cota de corecție de 10 % aplicată anterior nu putea să fie majorată în speță, în special având în vedere natura neregulilor identificate, importanța incidenței acestora pentru a determina regularitatea cheltuielilor și caracterul lor recurent. 322. Rezultă din cele de mai sus că, în împrejurările speței, existența anumitor îmbunătățiri identificate nu este incompatibilă cu o majorare a cotei de corecție pentru a lua în considerare repetarea deficiențelor constatate și creșterea riscului de pierdere financiară pentru FEOGA. 323. Rezultă că obiecția întemeiată pe încălcarea orientărilor Comisiei care decurg din documentele nr. VI/5330/97 și AGRI/61495/2002 trebuie să fie respinsă. 324. Republica Elenă susține că, la sfârșitul procesului-verbal din 13 septembrie 2006, referitor la cea de a doua anchetă, Comisia, ca urmare a îmbunătățirilor constatate, a înlăturat posibilitatea de a aplica dispozițiile în materie de recurență a insuficienței sistemelor de control pentru perioada 2002/2003. 325. Trebuie să se arate că, în urma reuniunii bilaterale din 22 iunie 2006 privind a doua anchetă, procesul-verbal din 13 septembrie 2006 menționează că Comisia „nu vede niciun motiv în acest stadiu al procedurii pentru a reduce nivelul corecției forfetare aplicate în anii precedenți, chiar dacă înlătură, ca urmare a îmbunătățirilor constatate la controalele randamentelor și la controalele încrucișate, posibilitatea de a aplica dispozițiile prevăzute în caz de recurență a insuficienței sistemelor de control pentru perioada 2002/2003 (documentul AGRI 60637/2006)”. 326. Spre deosebire de acest proces-verbal, cel din 17 februarie 2006, privind prima anchetă, cu numărul OTS/2004/02, menționează totuși în mod expres faptul că Comisia nu excludea, în această etapă, să aplice dispozițiile prevăzute în caz de recurență. 327. În plus, trebuie amintit că articolul 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1258/1999 prevede că evaluarea sumei care urmează să fie exclusă trebuie să se facă având în vedere în special importanța neconformității constatate, după ce s-a urmat o procedură în contradictoriu detaliată. Dacă, la finalul acestei proceduri, evaluarea este diferită de cea la care a ajuns o procedură anterioară, în mod întemeiat Comisia determină suma care urmează să fie exclusă bazându-se pe evaluarea sa cea mai recentă. În caz contrar, Comisia nu ar putea să se asigure de faptul că FEOGA nu finanțează decât intervențiile efectuate în conformitate cu dispozițiile comunitare în cadrul organizării comune a piețelor agricole (Hotărârea din 11 iunie 2009, Grecia/Comisia, punctul 63 de mai sus, punctul 175). 328. În speță, scrisoarea din 10 august 2007, ulterioară procesului-verbal din 13 septembrie 2006 și comună celor două anchete, subliniază aplicarea dispozițiilor în materie de recurență și indică motivele acesteia. De asemenea, poziția finală din 6 august 2008 confirmă aplicarea dispozițiilor în materie de recurență. Însuși organul de conciliere a recunoscut că decizia de a invoca recurența deficiențelor pentru a majora cota de corecție în speță nu era în conflict cu o interpretare strictă a documentului AGRI/61495/2002/GR. 329. Prin urmare, argumentul întemeiat pe afirmația Comisiei menționată în procesul-verbal din 13 septembrie 2006 nu infirmă concluzia potrivit căreia îmbunătățirile identificate nu împiedicau, în speță, aplicarea unei corecții în cotă de 15 %. 330. În măsura în care Republica Elenă contestă că riscul ar fi devenit mai important pentru FEOGA, trebuie amintit că, în ceea ce privește nivelul corecției, statul membru este cel care trebuie să demonstreze că a fost săvârșită o eroare de către Comisie cu privire la consecințele financiare care trebuie atribuite neregulilor constatate (Hotărârea Curții din 18 martie 1999, Italia/Comisia, C-59/97, Rec., p. I-1683, punctul 55, Hotărârea din 20 septembrie 2001, Belgia/Comisia, punctul 73 de mai sus, punctul 37, Hotărârea din 11 iunie 2009, Grecia/Comisia, punctul 63 de mai sus, punctul 168). În speță, se impune constatarea că Republica Elenă nu își susține în niciun fel afirmațiile. 331. În al doilea rând, Republica Elenă subliniază că majorarea a fost aplicată în speță automat și fără un motiv special. 332. În această privință, trebuie amintit că majorarea cotei de corecție la 15 % nu trebuia să fie aplicată automat, ci numai după o examinare a eventualelor măsuri corective sau compensatorii adoptate de statul membru și fără a neglija îmbunătățirile aduse (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 31 martie 2011, Grecia/Comisia, T-214/07, punctul 90). În plus, motivarea unei decizii trebuie să fie considerată suficientă dacă statul destinatar a fost asociat îndeaproape la procesul de elaborare a acestei decizii și cunoștea motivele pentru care Comisia considera că suma în litigiu nu trebuia să fie suportată de FEOGA (a se vedea jurisprudența citată la punctul 73 de mai sus). 333. În speță, este suficient să se arate că repetarea deficiențelor constatate a fost subliniată în cadrul procedurii în contradictoriu la care Republica Elenă a participat (a se vedea punctele 326-328 de mai sus). 334. În plus, în cursul acestei proceduri, s-a arătat (a se vedea punctul 319 de mai sus) că îmbunătățirile aduse privind controalele încrucișate și fișierele centralizate rămâneau insuficiente. 335. Rezultă că, contrar celor susținute de Republica Elenă, motivarea deciziei atacate este suficientă în temeiul jurisprudenței citate la punctul 73 de mai sus. 336. În al treilea rând, Republica Elenă susține că corecția aplicată este disproporționată. 337. În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, Comisia poate refuza suportarea integralității cheltuielilor efectuate dacă constată că nu există mecanisme de control suficiente (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 24 februarie 2005, Țările de Jos/Comisia, C-318/02, nepublicată în Recueil, punctul 45). 338. În speță, carențele identificate de serviciile Comisiei par să privească elemente importante ale sistemului de control, precum și executarea controalelor, care au un rol important în determinarea regularității cheltuielii, astfel încât se putea concluziona în mod rezonabil că riscul de pierderi pentru FEOGA era semnificativ. 339. În consecință, cota de corecție de 15 % din cheltuielile respective nu poate fi considerată excesivă și disproporționată în speță. 340. Rezultă din toate cele de mai sus că argumentele prezentate de Republica Elenă nu demonstrează că în mod greșit Comisia a aplicat o cotă de corecție de 15 % sau că ar fi încălcat obligația sa de motivare în această privință. 341. Prin urmare, prezentul motiv trebuie să fie respins în totalitate. 342. Rezultă că toate motivele îndreptate împotriva corecțiilor financiare aplicate în sectorul uleiului de măsline trebuie să fie respinse. 6. Cu privire la al zecelea și la al unsprezecelea motiv, privind corecțiile aplicate cheltuielilor în sectorul auditului financiar Reglementarea comunitară Termenele de plată 343. Regulamentul (CE) nr. 296/96 al Comisiei din 16 februarie 1996 privind datele care urmează să fie transmise de statele membre și contabilizarea lunară a cheltuielilor finanțate în cadrul secțiunii «Garantare» a FEOGA și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2776/88 (JO L 39, p. 5) prevede în al patrulea considerent: „întrucât reglementările agricole comunitare includ termene limită pentru plata ajutoarelor către beneficiari de către statele membre; întrucât toate plățile efectuate după aceste termene limită și pentru care nu se justifică întârzierea plății trebuie să fie considerate ca neeligibile și, prin urmare, nu pot în principiu să facă obiectul unui avans la contabilizarea cheltuielilor; întrucât, pentru a modula totuși impactul financiar proporțional cu întârzierea plății, reducerea avansurilor trebuie să fie eșalonată în funcție de mărimea întârzierii înregistrate”. [traducere neoficială] 344. Articolul 4 din Regulamentul (CE) nr. 296/96, cu modificările ulterioare, prevede: „(1) Pe baza datelor trimise în conformitate cu articolul 3, Comisia adoptă decizii și efectuează avansurile lunare pe baza înregistrărilor de cheltuieli, fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 14 din Regulamentul nr. 2040/2000. (2) Toate cheltuielile efectuate după termenele stabilite fac obiectul unei înscrieri în evidența contabilă redusă în cadrul plăților lunare în conformitate cu următoarele norme: (a) până la 4 % din cheltuielile efectuate cu respectarea termenelor stabilite, nu se efectuează nicio reducere, indiferent de numărul lunilor de întârziere; (b) după utilizarea marjei de 4 %, orice cheltuială suplimentară efectuată cu întârzieri de până la: – o lună se va reduce cu 10 %; – două luni se va reduce cu 25 %; – trei luni se va reduce cu 45 %; – patru luni se va reduce cu 70 %; – cinci luni sau mai mult se va reduce cu 100 %. Comisia va aplica totuși o eșalonare diferită și/sau cote de reducere mai mici sau nicio reducere dacă apar condiții excepționale de gestionare pentru anumite măsuri sau dacă statele membre prezintă justificări întemeiate. Reducerile menționate în prezentul articol sunt efectuate în conformitate cu regulile stabilite la articolul 14 din Regulamentul (CE) nr. 2040/2000.” [traducere neoficială] Termenele de plată în materie de zone defavorizate 345. Articolul 51 din Regulamentul (CE) nr. 817/2004 al Comisiei din 29 aprilie 2004 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1257/1999 al Consiliului privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din FEOGA (JO L 153, p. 30, rectificare în JO 2004, L 231, p. 24, Ediție specială, 03/vol. 57, p. 116), care include în special sprijinul pentru zonele defavorizate, prevede: „(1) Orice modificare a documentelor de programare a dezvoltării rurale și a documentelor unice de programare a Obiectivului nr. 2 în ceea ce privește măsurile de dezvoltare rurală finanțate de FEOGA, secțiunea «Garantare», este justificată în mod corespunzător, în special pe baza următoarelor informații: (a) motivele și eventualele dificultăți de punere în aplicare întâmpinate, care justifică adaptarea documentului de programare; (b) efectele estimate ale modificărilor; (c) consecințele în ceea ce privește finanțarea și verificarea angajamentelor. (2) În conformitate cu procedura prevăzută […], Comisia aprobă orice modificare a documentelor de programare a dezvoltării rurale, a tabelului de programare financiară anexat la decizia menționată în articolul 48 alineatul (1) din prezentul regulament și a documentelor unice de programare a Obiectivului nr. 2 în ceea ce privește măsurile de dezvoltare rurală finanțate de FEOGA, secțiunea «Garantare», care se referă la: (a) priorități; (b) caracteristicile principale ale măsurilor de sprijin menționate în anexa II; (c) volumul maxim total al sprijinului comunitar […]; (d) repartizarea alocației financiare între măsurile documentului de programare în cazul în care aceasta depășește: – 15 % din volumul total al costului total eligibil, prevăzut pentru acest program pentru întreaga perioadă de programare, în cazul în care contribuția comunitară se bazează pe costul total eligibil; – 20 % din volumul total al cheltuielilor publice eligibile, prevăzute pentru acest program pentru întreaga perioadă de programare, în cazul în care contribuția comunitară se bazează pe cheltuielile publice eligibile, luând ca bază de calcul ultima coloană (totalul) din tabelul de programare financiară, anexat la decizia Comisiei de aprobare a documentului de programare […] astfel cum a fost modificată ultima dată. (3) Modificările menționate la alineatul (2) sunt înaintate Comisiei sub forma unei singure propuneri pe program și cel mult o dată pe an calendaristic. Primul paragraf nu se aplică: (a) în cazul modificărilor care se impun ca urmare a calamităților naturale sau a altor evenimente extraordinare cu consecințe importante asupra programării statului membru; (b) în cazul modificării tabelului de programare financiară, anexat la decizia menționată în articolul 48 alineatul (1), ca urmare a modificării unui document de programare a dezvoltării rurale regionale. (4) Modificările de natură financiară care nu intră în domeniul de aplicare al alineatului (2) litera (d), precum și modificările ratei contribuției comunitare, menționată la punctul 9 (2) B din anexa II, sunt comunicate Comisiei, împreună cu tabelul financiar modificat în conformitate cu punctul 8 din anexa II. Ele intră în vigoare de la data primirii lor de către Comisie. Modificările de natură financiară menționate în primul paragraf, cumulate pe întregul an calendaristic în cauză, nu pot să depășească plafoanele prevăzute la alineatul (2) litera (d). (5) Alte modificări decât cele menționate la alineatele (2) și (4) sunt notificate Comisiei cu cel puțin trei luni înainte de intrarea lor în vigoare. Aceste modificări pot să intre în vigoare mai devreme în cazul în care Comisia informează statul membru, înainte de expirarea perioadei de trei luni, că modificarea notificată este conformă cu legislația comunitară. În cazul în care modificarea notificată nu este conformă cu legislația comunitară, Comisia informează statul membru cu privire la aceasta, iar termenul de trei luni menționat în primul paragraf se suspendă până la data la care Comisia primește o modificare conformă.” Raportul de sinteză 346. Raportul de sinteză se referă la trei anchete, cu numerele FA/2005/70/GR, FA/2006/108/GR și FA/2006/137/GR, ale căror rezultate au fost notificate de Comisie în lunile ianuarie, aprilie și, respectiv, august 2006. În urma unui schimb de scrisori între Comisie și Republica Elenă pentru fiecare dintre proceduri, a invitației comune din 15 ianuarie 2007 la o reuniune bilaterală și a desfășurării acestei reuniuni, Comisia a transmis, prin scrisoarea din 28 iunie 2007, procesul-verbal al reuniunii pentru fiecare procedură. Prin trei scrisori din 24 ianuarie 2008, Comisia a comunicat în mod oficial concluziile sale Republicii Elene. Ca urmare a avizului 08/GR/360 din 10 iulie 2008 al organului de conciliere, comun celor trei proceduri, Comisia a comunicat poziția sa finală Republicii Elene prin scrisorile din 8 octombrie, din 6 octombrie și, respectiv, din 19 septembrie 2008. 347. Pe de o parte, în ceea ce privește ancheta cu numărul FA/2005/70/GR, s-a constatat în special că, pentru zonele defavorizate, plafonul de cheltuieli a fost stabilit la suma de 115 770 000 de euro, în timp ce cheltuielile totale au atins suma de 121 992 923,70 euro, ceea ce a condus la o depășire de 6 222 923,70 euro. Or, în conformitate cu articolul 51 alineatul (4) din Regulamentul nr. 817/2004, modificările de natură financiară care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 51 alineatul (2) din regulamentul menționat trebuie să fie comunicate Comisiei și intră în vigoare la data primirii lor de către Comisie. În speță, Republica Elenă ar fi informat Comisia cu privire la această modificare numai la 29 septembrie 2004. Prin urmare, suma de 6 222 923,70 euro nu ar fi eligibilă, întrucât cheltuielile au fost realizate înainte ca cererea de modificare să fie transmisă Comisiei. Argumentul potrivit căruia suma totală plătită pentru anul 2004 (și anume 125,6 milioane de euro) ar fi inferioară sumei prevăzute în tabelul financiar 2004 (și anume 145 de milioane de euro) nu ar putea fi reținut, întrucât suma de 145 de milioane de euro ar corespunde cuantumului total disponibil pentru program și, prin urmare, nu ar putea fi luată în considerare pentru o măsură specifică. 348. Pe de altă parte, în cadrul anchetei cu numărul FA/2006/108/GR au fost constatate întârzieri în ceea ce privește unele plăți efectuate în cursul anului 2005 privind culturile arabile și unele plăți suplimentare în sectorul cărnii de vită și de mânzat. Pentru a evita aplicarea unei duble corecții având în vedere corecțiile forfetare aplicate pentru același exercițiu și pentru aceeași linie bugetară, corecția a fost redusă. În final, aceasta este de 4 521 536,62 euro și ia în considerare corecțiile forfetare aplicate deja, astfel încât să se evite corecțiile duble. Aprecierea Tribunalului 349. Republica Elenă invocă un al zecelea motiv, privind ancheta cu numărul FA/2005/70/GR, și un al unsprezecelea motiv, privind ancheta cu numărul FA/2006/108/GR. Cu privire la al zecelea motiv, privind ancheta cu numărul FA/2005/70/GR, întemeiat pe încălcarea normelor procedurii de închidere a conturilor și a Regulamentului nr. 817/2004, pe nemotivare și pe încălcarea principiului proporționalității 350. Republica Elenă contestă corecția referitoare la zonele defavorizate aplicată în temeiul depășirii plafonului financiar. Aceasta susține că Comisia a fost informată cu privire la modificarea în discuție și că suma care constituie depășire rămâne o cheltuială eligibilă, întrucât suma totală plătită în cursul exercițiului financiar nu a fost depășită. 351. Tribunalul arată că Republica Elenă nu contestă că plafonul cheltuielilor prevăzute inițial pentru zonele defavorizate a fost depășit cu suma de 6 222 923,70 euro (a se vedea punctul 347 de mai sus). 352. În plus, reiese din raportul de sinteză, necontestat sub acest aspect, că modificarea menționată intra în domeniul de aplicare al articolului 51 alineatul (4) din Regulamentul nr. 817/2004, care prevede că modificările de natură financiară trebuie să fie comunicate Comisiei și intră în vigoare la data primirii lor de către Comisie. 353. Or, reiese din elementele dosarului, în special din raportul de sinteză, că această depășire rezultă dintr-o modificare despre care Comisia a fost informată la 29 septembrie 2004 și că cheltuielile în discuție au fost efectuate anterior acestei notificări către Comisie, astfel cum s-a confirmat în ședință și s-a menționat în procesul-verbal al ședinței. 354. Prin urmare, cheltuielile efectuate într-un cuantum superior alocării inițiale pentru măsura în discuție anterior datei de 29 septembrie 2004 nu pot fi considerate ca efectuate potrivit normelor comunitare. 355. În mod cert, articolul 51 alineatul (4) din Regulamentul nr. 817/2004, aplicabil în speță, nu impune aprobarea Comisiei pentru intrarea în vigoare a modificării în discuție, astfel cum subliniază Republica Elenă. 356. Totuși, chiar dacă această dispoziție prevede comunicarea modificărilor financiare către Comisie numai în scop informativ, condițiile pe care le prevede referitoare la notificare nu au fost respectate în speță. 357. Argumentul Republicii Elene potrivit căruia Regulamentul nr. 817/2004 le permite statelor membre să modifice documentele de programare și tabelele de finanțare nu infirmă această concluzie. Astfel, dispozițiile din regulamentul menționat reglementează cu precizie posibilitățile de modificare, atât din punctul de vedere al conținutului, cât și al procedurii care trebuie urmată, iar Republica Elenă nu demonstrează că constatarea Comisiei potrivit căreia nu a fost respectat articolul 51 alineatul (4) din Regulamentul nr. 817/2004 este eronată. 358. În plus, obiecția Republicii Elene potrivit căruia raportul final nu ar cuprinde nicio motivare privind zonele defavorizate, iar decizia atacată ar fi insuficient motivată trebuie de asemenea să fie respinsă. 359. Astfel, Republica Elenă a fost asociată îndeaproape la procesul de elaborare a acestei decizii și, în cadrul diverselor schimburi cu Comisia, au fost menționate atât sumele, cât și temeiul juridic al corecției în discuție [articolul 51 alineatele (2) și (4) din Regulamentul nr. 817/2004]. Prin urmare, aceasta cunoștea motivele deciziei atacate, care, în consecință, trebuie considerată suficient motivată în lumina jurisprudenței amintite anterior, aplicabilă în materie (a se vedea punctul 73 de mai sus). 360. În sfârșit, Republica Elenă invocă încălcarea principiului proporționalității. Aceasta susține că plafonul a fost depășit în ceea ce privește zonele defavorizate, dar că plafonul total stabilit pentru programul de dezvoltare rurală pentru anul 2004 nu a fost depășit, și invocă lipsa unei pierderi suferite de FEOGA. 361. Tribunalul amintește că articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1258/1999 prevede că sunt finanțate în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din regulamentul menționat măsurile de dezvoltare rurală, cu excepția programelor care intră în domeniul de aplicare al Obiectivului nr. 1 întreprinse în conformitate cu normele comunitare. 362. În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, FEOGA nu finanțează decât intervențiile efectuate în conformitate cu dispozițiile comunitare în cadrul organizării comune a piețelor agricole. În consecință, acesta lasă în sarcina statelor membre orice altă sumă plătită, în special sumele pe care autoritățile naționale au considerat în mod greșit că sunt autorizate să le plătească în cadrul organizării comune menționate (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 18 aprilie 2002, Belgia/Comisia, C-332/00, Rec., p. I-3609, punctele 44 și 45; a se vedea de asemenea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 24 martie 1988, Regatul Unit/Comisia, 347/85, Rec., p. 1749, punctele 52 și 53). 363. Or, astfel cum s-a constatat la punctele 354 și 356 de mai sus, plafonul cheltuielilor privind zonele defavorizate a fost depășit, iar Comisia nu a fost informată în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 51 alineatul (4) din Regulamentul nr. 817/2004. 364. Întrucât a constatat această neregulă, Comisia a putut, prin urmare, să adopte în mod valabil decizia atacată, în pofida argumentului Republicii Elene potrivit căruia plafonul total stabilit pentru programul de dezvoltare rurală pentru anul 2004 nu a fost depășit. Astfel, trebuie amintit că, în scopul asigurării eficienței schemei de sprijin pentru dezvoltarea rurală și al realizării obiectivelor acesteia, trebuie ca măsurile eligibile pentru sprijin să respecte dispozițiile legislației comunitare și ca statele membre să coopereze în acest sens prin respectarea cadrului normativ cuprins în regulamentele care stabilesc norme pentru sprijinirea dezvoltării rurale, rezultat care nu ar fi fost atins dacă statele membre puteau să opereze redistribuiri de fonduri cu încălcarea dispozițiilor aplicabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 septembrie 2009, Țările de Jos/Comisia, punctul 73 de mai sus, punctul 118). 365. Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că Comisia nu a încălcat principiul proporționalității. 366. În consecință, al zecelea motiv trebuie să fie respins. Cu privire la al unsprezecelea motiv, privind ancheta cu numărul FA/2006/108/GR, întemeiat pe încălcarea normelor procedurii de închidere a conturilor, pe aplicarea eronată a Regulamentului nr. 296/96, pe aprecierea eronată a faptelor, pe nemotivare și pe încălcarea principiului proporționalității 367. Republica Elenă arată că întârzierile la plată se datorează, pe de o parte, în cazul culturilor arabile, examinării unor contestații pe care le-ar fi admis și, pe de altă parte, în cazul cărnii de vită și de mânzat, unor compensări cu plățile ulterioare. 368. Trebuie amintit faptul că cheltuielile de finanțare în sarcina FEOGA trebuie calculate presupunând că termenele prevăzute de reglementarea agricolă aplicabilă sunt respectate. În consecință, dacă autoritățile naționale efectuează plata ajutoarelor după expirarea termenului, acestea pun în sarcina FEOGA, după cum precizează al patrulea considerent al Regulamentului nr. 296/96, cheltuieli nelegale și, prin urmare, neeligibile (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 28 octombrie 1999, Italia/Comisia, C-253/97, Rec., p. I-7529, punctul 126, și Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Grecia/Comisia, T-243/05, Rep., p. II-3475, punctul 116). 369. În plus, în conformitate cu articolul 4 din Regulamentul nr. 296/96 (a se vedea punctul 344 de mai sus), toate cheltuielile efectuate după termenele stabilite fac obiectul unei înscrieri în evidența contabilă redusă în cadrul plăților lunare în conformitate cu normele prevăzute la articolul menționat. Numai în cazul în care cheltuielile plătite cu întârziere nu depășesc 4 % din cheltuielile efectuate cu respectarea termenelor stabilite nu se efectuează nicio reducere, indiferent de numărul lunilor de întârziere. 370. În speță, este necesar să se arate că Republica Elenă nu contestă existența întârzierilor la plată. Aceasta nu contestă nici faptul că cheltuielile plătite cu întârziere depășesc această marjă de 4 %. 371. Prin urmare, aceasta nu dovedește în niciun fel în speță aprecierea eronată a faptelor și nici încălcarea de către Comisie a Regulamentului nr. 296/96 sau a normelor procedurii de închidere a conturilor. 372. Republica Elenă susține că corecția în discuție ar fi trebuit să facă obiectul unei motivări specifice. 373. Reiese însă din dosar că motivele invocate în fața Tribunalului pentru a justifica termenele de plată au fost comunicate Comisiei prin scrisoarea din 3 iulie 2006 și respinse de aceasta pentru motivul că argumentele invocate nu puteau să justifice întârzierile la plată. De asemenea, procesul-verbal al reuniunii bilaterale indică faptul că corecția a fost menținută pentru motivul că, fiind vorba despre acțiuni în justiție, marja de 4 % trebuia să fie suficientă. În plus, în ceea ce privește corecțiile privind sectorul cărnii de vită și de mânzat, reiese din procedura administrativă faptul că Comisia a diminuat cuantumul corecției pentru depășiri de plăți în vederea evitării unei corecții duble și a ținut seama de plățile tardive. Un tabel detaliat privind incidența financiară a deducerilor operate deja asupra plăților tardive figurează în raportul de sinteză. 374. Prin urmare, Republica Elenă, care a fost asociată îndeaproape la procesul de elaborare a deciziei atacate, cunoștea motivele pentru care Comisia aprecia drept întemeiată corecția în discuție. Pe de altă parte, aceasta nu furnizează niciun motiv sau temei legal care să impună necesitatea unei motivări mai specifice decât cea prevăzută în materie de jurisprudența constantă amintită anterior (a se vedea punctul 73 de mai sus). Rezultă că obiecția întemeiată pe nemotivare trebuie să fie respinsă. 375. Republica Elenă invocă de asemenea încălcarea principiului proporționalității, pentru motivul că Comisia ar fi aplicat baremul de corecție prevăzut de Regulamentul nr. 296/96 fără a exercita puterea de apreciere. 376. Or, astfel cum subliniază Comisia, articolul 4 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 296/96 nu conferă Comisiei nicio putere de apreciere. 377. Desigur, articolul 4 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 296/96 îi permite Comisiei să aplice o eșalonare diferită dacă apar condiții excepționale de gestionare pentru anumite măsuri sau dacă statele membre prezintă justificări întemeiate. 378. Este vorba însă despre o dispoziție care instituie o derogare și, prin urmare, trebuie interpretată în mod restrictiv (Hotărârea din 12 septembrie 2007, Grecia/Comisia, punctul 368 de mai sus, punctul 115). 379. În plus, Republicii Elene îi revine sarcina de a demonstra că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 296/96, cu alte cuvinte, să dovedească faptul că apar condiții excepționale de gestionare pentru anumite măsuri sau să prezinte justificări întemeiate. Republica Elenă trebuie, printre altele, să demonstreze că întârzierile nu au depășit limite rezonabile (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 18 septembrie 2003, Grecia/Comisia, C-331/00, Rec., p. I-9085, punctul 117, și Hotărârea din 11 iunie 2009, Grecia/Comisia, punctul 63 de mai sus, punctul 372). 380. În speță, este de competența Republicii Elene să demonstreze existența unor reclamații anterioare privind culturile arabile a căror examinare ar justifica întârzierile de plată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2009, Grecia/Comisia, punctul 63 de mai sus, punctul 375). Or, nu aceasta este situația în prezenta cauză. În plus, Republica Elenă nu a justificat nici întârzierile la plată privind compensările în sectorul cărnii de vită și de mânzat. 381. Prin urmare, obiecția întemeiată pe încălcarea principiului proporționalității trebuie să fie respinsă. 382. În sfârșit, Republica Elenă invocă lipsa unei pierderi pentru FEOGA, pentru motivul că o reducere a sumei de 4 678 975,85 euro a fost aplicată în temeiul Regulamentului nr. 296/96 în etapa plăților în avans, adică o sumă superioară corecției finale. 383. Acest argument nu poate fi însă admis. Astfel, după cum s-a amintit anterior (a se vedea punctul 368 de mai sus), cheltuielile de finanțare în sarcina FEOGA trebuie calculate presupunând că acest termen este respectat. În consecință, dacă autoritățile elene efectuează plata după expirarea termenului, acestea pun în sarcina FEOGA cheltuieli neeligibile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 octombrie 1999, Italia/Comisia, punctul 368 de mai sus, punctul 126, și Hotărârea Tribunalului din 20 iunie 2006, Grecia/Comisia, T-251/04, nepublicată în Recueil, punctul 78). Argumentul întemeiat pe faptul că corecția aplicată în final (și anume 4 521 536,62 euro) este mai redusă decât deducerea aplicată inițial (și anume 4 678 975,85 euro) este lipsit de relevanță în această privință. 384. Rezultă din toate cele de mai sus că al unsprezecelea motiv trebuie să fie respins. 385. Prin urmare, acțiunea trebuie respinsă în întregime. Cu privire la cheltuielile de judecată 386. Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Republica Elenă a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei. Dizpozitiv Pentru aceste motive, TRIBUNALUL (Camera a doua) declară și hotărăște: 1) Respinge acțiunea. 2) Obligă Republica Elenă la plata cheltuielilor de judecată.

62013CJ0644

it

Con la sua impugnazione, la Villeroy & Boch SAS (in prosieguo: la «Villeroy & Boch Francia») chiede l’annullamento della sentenza del Tribunale dell’Unione europea del 16 settembre 2013, Villeroy & Boch Austria e a./Commissione (T‑373/10, T‑374/10, T‑382/10 e T‑402/10, non pubblicata; in prosieguo: la «sentenza impugnata», EU:T:2013:455 ), in quanto, mediante tale sentenza, quest’ultimo ha respinto il suo ricorso volto all’annullamento della decisione C (2010) 4185 definitivo della Commissione, del 23 giugno 2010, relativa a un procedimento ai sensi dell’articolo 101 TFUE e dell’articolo 53 dell’accordo SEE (caso COMP/39092 – Ceramiche sanitarie e rubinetteria) (in prosieguo: la «decisione controversa»), nella parte in cui la riguarda. Contesto normativo Regolamento (CE) n. 1/2003 Il regolamento (CE) n. 1/2003 del Consiglio, del 16 dicembre 2002, concernente l’applicazione delle regole di concorrenza di cui agli articoli [101 e 102 TFUE] ( GU 2003, L 1, pag. 1 ), all’articolo 23, paragrafi 2 e 3, prevede quanto segue: «2.   La Commissione può, mediante decisione, infliggere ammende alle imprese ed alle associazioni di imprese quando, intenzionalmente o per negligenza: a) commettono un’infrazione alle disposizioni dell’articolo [101 o 102 TFUE] (...) (...) Per ciascuna impresa o associazione di imprese partecipanti all’infrazione, l’ammenda non deve superare il 10% del fatturato totale realizzato durante l’esercizio sociale precedente. (...) 3.   Per determinare l’ammontare dell’ammenda occorre tener conto, oltre che della gravità dell’infrazione, anche della sua durata». Orientamenti del 2006 Gli orientamenti per il calcolo delle ammende inflitte in applicazione dell’articolo 23, paragrafo 2, lettera a), del regolamento (CE) n. 1/2003 ( GU 2006, C 210, pag. 2 ; in prosieguo: gli «orientamenti del 2006») dispongono, al punto 2, che, per quanto riguarda la determinazione delle ammende, «la Commissione deve prendere in considerazione la durata e la gravità dell’infrazione» e che «l’ammenda inflitta non deve poi superare i limiti indicati all’articolo 23, paragrafo 2, secondo e terzo comma, del regolamento (CE) n. 1/2003». Il punto 37 degli orientamenti del 2006 è così formulato: «Nonostante i presenti orientamenti espongano la metodologia generale per la fissazione delle ammende, le specificità di un determinato caso o la necessità di raggiungere un livello dissuasivo possono giustificare l’allontanamento da tale metodologia o dai limiti fissati al punto 21». Fatti e decisione controversa I prodotti interessati dall’intesa sono le ceramiche sanitarie e la rubinetteria facenti parte di uno dei tre seguenti sottogruppi di prodotti: articoli di rubinetteria, box doccia e accessori, articoli sanitari in ceramica (in prosieguo: i «tre sottogruppi di prodotti»). I fatti all’origine della controversia sono illustrati dal Tribunale ai punti da 1 a 19 della sentenza impugnata e possono essere sintetizzati come segue. Con la decisione controversa, la Commissione ha constatato l’esistenza di un’infrazione all’articolo 101, paragrafo 1, TFUE e all’articolo 53 dell’accordo sullo Spazio economico europeo, del 2 maggio 1992 ( GU 1994, L 1, pag. 3 ; in prosieguo: l’«accordo SEE»), nel settore delle ceramiche sanitarie e della rubinetteria. Detta infrazione, alla quale avrebbero partecipato 17 imprese, sarebbe stata realizzata nel corso di diversi periodi compresi tra il 16 ottobre 1992 e il 9 novembre 2004 e avrebbe assunto la forma di un insieme di accordi anticoncorrenziali o di pratiche concordate nei territori di Belgio, Germania, Francia, Italia, Paesi Bassi e Austria. In particolare, nella decisione controversa, la Commissione ha dichiarato che l’infrazione accertata consisteva, in primo luogo, nel coordinamento, da parte di tali produttori di ceramiche sanitarie e rubinetteria, degli incrementi di prezzo annuali e di altri elementi di determinazione dei medesimi, nel corso di riunioni regolari delle associazioni nazionali di settore; in secondo luogo, nella fissazione o nel coordinamento dei prezzi in occasione di eventi specifici, quali l’aumento del costo delle materie prime, l’introduzione dell’euro nonché l’introduzione di pedaggi autostradali, e, in terzo luogo, nella divulgazione e nello scambio di informazioni commerciali sensibili. Inoltre, la Commissione ha constatato che la fissazione dei prezzi nel settore delle ceramiche sanitarie e della rubinetteria seguiva un ciclo annuale. In tale contesto, i produttori stabilivano i loro listini prezzi, che generalmente restavano validi per un anno e costituivano la base per i rapporti commerciali con i grossisti. La Villeroy & Boch Francia e le altre ricorrenti in primo grado, Villeroy & Boch Austria GmbH (in prosieguo: la «Villeroy & Boch Austria»), Villeroy & Boch AG (in prosieguo: la «Villeroy & Boch») e Villeroy & Boch Belgium SA (in prosieguo: la «Villeroy & Boch Belgio»), operano nel settore delle ceramiche sanitarie e della rubinetteria. La Villeroy & Boch detiene totalmente il capitale della Villeroy & Boch Austria, della Villeroy & Boch Francia, della Villeroy & Boch Belgio, della Ucosan BV e delle sue controllate nonché della Villeroy & Boch SARL. Il 15 luglio 2004, la Masco Corp. e le sue controllate, tra le quali la Hansgrohe AG, che produce articoli di rubinetteria, e la Hüppe GmbH, che produce box doccia, hanno informato la Commissione dell’esistenza di un’intesa nel settore delle ceramiche sanitarie e della rubinetteria e hanno chiesto di beneficiare dell’immunità dalle ammende in forza della comunicazione della Commissione relativa all’immunità dalle ammende e alla riduzione dell’importo delle ammende nei casi di cartelli tra imprese ( GU 2002, C 45, pag. 3 ; in prosieguo: la «comunicazione del 2002 sul trattamento favorevole») o, in alternativa, di una riduzione dell’importo delle ammende che avrebbero potuto essere irrogate nei loro confronti. Il 2 marzo 2005 la Commissione ha adottato una decisione di immunità condizionale dalle ammende a beneficio della Masco, ai sensi del punto 8, lettera a), e del punto 15 di tale comunicazione. Il 9 e il 10 novembre 2004, la Commissione ha effettuato accertamenti senza preavviso presso i locali di diverse società e associazioni nazionali di categoria attive nel settore delle ceramiche sanitarie e della rubinetteria. Il 15 e il 19 novembre 2004 la Grohe Beteiligungs GmbH e le sue controllate nonché l’American Standard Inc. (in prosieguo: la «Ideal Standard») hanno chiesto, rispettivamente, di beneficiare dell’immunità dalle ammende in forza della comunicazione del 2002 sul trattamento favorevole oppure, in alternativa, della riduzione del loro importo. Avendo trasmesso, tra il 15 novembre 2005 e il 16 maggio 2006, richieste di informazioni a varie società e associazioni attive nel settore delle ceramiche sanitarie e della rubinetteria, incluse le ricorrenti in primo grado, la Commissione, il 26 marzo 2007, ha emesso una comunicazione degli addebiti, che è stata notificata a queste ultime. Il 17 e il 19 gennaio 2006, la Roca SARL nonché la Hansa Metallwerke AG e le sue controllate hanno anch’esse rispettivamente chiesto di beneficiare dell’immunità dalle ammende in forza della comunicazione del 2002 sul trattamento favorevole oppure, in alternativa, della riduzione del loro importo. Il 20 gennaio 2006, la Aloys F. Dornbracht GmbH & Co. KG Armaturenfabrik ha presentato una domanda analoga. In seguito a un’audizione svoltasi tra il 12 e il 14 novembre 2007, alla quale hanno preso parte le ricorrenti in primo grado, nonché all’invio, il 9 luglio 2009, di una lettera di esposizione dei fatti che richiamava l’attenzione di queste ultime su talune prove specifiche sulle quali la Commissione pensava di fare affidamento in sede di adozione di una decisione definitiva ed a talune richieste di informazioni supplementari successivamente trasmesse, fra l’altro, alle suddette ricorrenti, la Commissione ha adottato la decisione controversa in data 23 giugno 2010. In tale decisione, essa ha ritenuto che le pratiche descritte al punto 8 della presente sentenza facessero parte di un piano generale volto a limitare la concorrenza tra i destinatari di detta decisione e presentassero le caratteristiche di un’infrazione unica e continuata, la cui portata interessava i tre sottogruppi di prodotti e si estendeva ai territori di Belgio, Germania, Francia, Italia, Paesi Bassi e Austria. Sotto tale profilo, essa ha evidenziato, in particolare, che queste pratiche avevano seguito un modello ricorrente, che era risultato uniforme nei sei Stati membri interessati dalle sue indagini. Ha parimenti rilevato l’esistenza di associazioni nazionali di settore riguardanti l’insieme dei tre sottogruppi di prodotti, che ha denominato «associazioni generiche», di associazioni nazionali di categoria comprendenti membri la cui attività riguardava almeno due dei tre sottogruppi di prodotti, che ha denominato «associazioni interprodotto», nonché associazioni specializzate comprendenti membri la cui attività riguardava uno dei tre sottogruppi di prodotti. Infine, ha constatato la presenza di un gruppo centrale di imprese coinvolte nell’intesa in vari Stati membri e nell’ambito di associazioni generiche e di associazioni interprodotto. Secondo la Commissione, le ricorrenti in primo grado hanno partecipato all’infrazione in oggetto in qualità di membri delle seguenti associazioni: l’IndustrieForum Sanitär, che ha sostituito, a partire dal 2001, il Freundeskreis der deutschen Sanitärindustrie, l’Arbeitskreis Baden und Duschen, che ha sostituito, a partire dal 2003, l’Arbeitskreis Duschabtrennungen e il Fachverband Sanitär-Keramische Industrie in Germania, l’Arbeitskreis Sanitärindustrie in Austria, il Vitreous China-group in Belgio, la Sanitair Fabrikanten Platform nei Paesi Bassi e l’Association française des industries de céramique sanitaire (AFICS) in Francia. Per quanto riguarda l’infrazione commessa nei Paesi Bassi, al punto 1179 della decisione controversa la Commissione ha dichiarato sostanzialmente che le imprese partecipanti ad essa non potevano essere destinatarie di un’ammenda a detto titolo per motivi di prescrizione. All’articolo 1 della decisione controversa, la Commissione ha elencato le imprese sanzionate per violazione dell’articolo 101 TFUE e, a partire dal 1 o gennaio 1994, dell’articolo 53 dell’accordo SEE a causa della loro partecipazione a un’intesa nel settore delle ceramiche sanitarie e della rubinetteria in Belgio, Germania, Francia, Italia, Paesi Bassi e Austria per periodi variabili compresi tra il 16 ottobre 1992 e il 9 novembre 2004. Per quanto riguarda le ricorrenti in primo grado, all’articolo 1, paragrafo 1, di detta decisione, la Commissione ha sanzionato la Villeroy & Boch per la sua partecipazione a tale infrazione unica dal 28 settembre 1994 al 9 novembre 2004 e le sue controllate Villeroy & Boch Belgio, Villeroy & Boch Francia e Villeroy & Boch Austria per periodi compresi fra il 12 ottobre 1994 e il 9 novembre 2004. All’articolo 2, paragrafo 8, della decisione controversa, la Commissione ha inflitto delle ammende, in primo luogo, alla Villeroy & Boch, per EUR 54436347; in secondo luogo, in solido alla Villeroy & Boch e alla Villeroy & Boch Austria, per EUR 6083604; in terzo luogo, in solido, alla Villeroy & Boch e alla Villeroy & Boch Belgio, per EUR 2942608, e, in quarto luogo, in solido, alla Villeroy & Boch e alla Villeroy & Boch Francia, per EUR 8068441. L’importo totale delle ammende inflitte alle ricorrenti in primo grado ammontava pertanto a EUR 71531000. Ai fini del calcolo di tali ammende, la Commissione si è basata sugli orientamenti del 2006. Procedimento dinanzi al Tribunale e sentenza impugnata Con atto introduttivo depositato presso la cancelleria del Tribunale in data 9 settembre 2010, la ricorrente ha proposto un ricorso nella causa T‑382/10 volto all’annullamento della decisione controversa nella parte in cui la riguarda o, in subordine, alla riduzione dell’importo dell’ammenda inflittale. A sostegno delle sue richieste di annullamento, la ricorrente ha dedotto una violazione dell’articolo 101 TFUE e dell’articolo 53 dell’accordo SEE a motivo del riconoscimento di un’infrazione unica, continuata e complessa, un difetto di motivazione, una mancanza di prove dell’esistenza di un’infrazione in Francia, una carenza di base giuridica idonea a consentire una condanna in solido delle ricorrenti in primo grado al pagamento delle ammende, un calcolo errato dell’ammenda inflitta, in particolare a motivo dell’inclusione delle vendite non collegate all’infrazione nel calcolo dell’importo dell’ammenda e della mancata riduzione di tale ammenda malgrado l’eccessiva durata del procedimento amministrativo e, infine, una violazione dell’articolo 23, paragrafo 3, del regolamento n. 1/2003 a causa di un’ammenda sproporzionata. In subordine, la ricorrente ha presentato talune richieste volte alla riduzione dell’importo dell’ammenda inflittale. Con la sentenza impugnata il Tribunale ha respinto il ricorso in toto. Conclusioni delle parti La ricorrente chiede che la Corte voglia: — annullare la sentenza impugnata nella sua interezza, in quanto mediante tale sentenza il Tribunale ha respinto il suo ricorso; — in subordine, annullare parzialmente la sentenza impugnata; — in ulteriore subordine, ridurre l’importo dell’ammenda inflittale; — in estremo subordine, annullare la sentenza impugnata e rinviare la causa al Tribunale affinché sia decisa da quest’ultimo, e — condannare la Commissione alle spese. La Commissione chiede che la Corte voglia: — respingere l’impugnazione integralmente, in quanto in parte irricevibile ed in parte manifestamente infondata, e — condannare la ricorrente alle spese. Sull’impugnazione A sostegno della sua impugnazione, la ricorrente deduce quattro motivi. Il primo motivo d’impugnazione verte su un errore di diritto commesso dal Tribunale nella valutazione delle prove riguardo a talune infrazioni asseritamente commesse in Francia; il secondo, su un errore di diritto in cui quest’ultimo sarebbe incorso nella constatazione di un’infrazione complessa e continuata; il terzo, sul fatto che il Tribunale non avrebbe esercitato la sua competenza estesa al merito per quanto riguarda l’ammenda inflitta alla ricorrente; il quarto, su una violazione del principio di proporzionalità. Sul primo motivo d’impugnazione, vertente su un errore di diritto nella valutazione delle prove per quanto riguarda talune infrazioni asseritamente commesse in Francia Argomenti delle parti Con il primo motivo d’impugnazione, la ricorrente fa sostanzialmente valere, che il Tribunale ha commesso errori di diritto, in quanto la valutazione da esso compiuta in merito alle dichiarazioni dell’Ideal Standard, della Roca e della Duravit AG, relative all’insieme dei fatti commessi in Francia, non corrisponde a quella da esso compiuta riguardo ai medesimi elementi di prova nella sentenza del 16 settembre 2013, Keramag Keramische Werke e a./Commissione ( T‑379/10 e T‑381/10 , non pubblicata, EU:T:2013:457 ), anch’essa avente ad oggetto la decisione controversa. Di conseguenza, il Tribunale avrebbe violato il principio di parità di trattamento e il principio in dubio pro reo. Infatti, ai punti da 287 a 290 della sentenza impugnata, il Tribunale ha affermato che le dichiarazioni dell’Ideal Standard e quelle della Roca avevano permesso di accertare la partecipazione della ricorrente a tre riunioni dell’AFICS organizzate nel 2004, nel corso delle quali si sarebbero tenute discussioni illecite. A tal riguardo, il Tribunale ha sostanzialmente ricordato che la testimonianza di un’impresa che ha chiesto clemenza non può costituire una prova, in forza del principio testis unus, testis nullus (un solo testimone vale come nessun testimone) a meno che una simile testimonianza sia suffragata da quella di altri partecipanti all’intesa. Tuttavia, secondo il Tribunale, ciò si verifica nel caso della presente controversia, dato che la testimonianza fornita nell’ambito della domanda di clemenza dall’Ideal Standard è stata confermata dalla dichiarazione della Roca. Orbene, ad avviso della ricorrente, la valutazione delle prove in tal modo effettuata dal Tribunale è manifestamente contraria a quella compiuta riguardo a questi stessi elementi di prova nella sentenza del 16 settembre 2013, Keramag Keramische Werke e a./Commissione ( T‑379/10 e T‑381/10 , non pubblicata, EU:T:2013:457 , punti da a ), anch’essa avente ad oggetto la decisione controversa. Allo stesso modo, la ricorrente ritiene che il Tribunale abbia considerato il valore probatorio della dichiarazione fatta dalla Duravit in modo contraddittorio in quest’ultima sentenza e nella sentenza impugnata. Infatti, nella sentenza del 16 settembre 2013, Keramag Keramische Werke e a./Commissione ( T‑379/10 e T‑381/10 , non pubblicata, EU:T:2013:457 , punti e ), il Tribunale ha constatato come tale dichiarazione non fosse stata comunicata alle ricorrenti nella causa che ha dato luogo a detta sentenza nel corso del procedimento amministrativo e, di conseguenza, dovesse essere dichiarata non opponibile nei confronti degli stessi. Per contro, nella sentenza impugnata, il Tribunale avrebbe accettato di tenere conto di questa stessa dichiarazione. Così, al punto 293 di tale sentenza, il Tribunale ha indicato che, sebbene la decisione controversa «non si fondi» su detta dichiarazione, resta il fatto che questa dichiarazione ha confermato quella effettuata dall’Ideal Standard per quanto riguarda il contenuto delle discussioni illecite che si sono «verosimilmente» tenute il 25 febbraio 2004. Inoltre, la ricorrente afferma che il Tribunale, quando ha accolto a suo carico la dichiarazione effettuata dalla Duravit, pur sapendo che essa non fosse opponibile nei confronti della ricorrente e che la Commissione stessa non l’avesse fatta propria nella decisione controversa, ha modificato la motivazione di detta decisione e ha violato l’articolo 263 e l’articolo 296, secondo comma, TFUE. Poiché nessun ulteriore elemento di prova è stato dedotto riguardo all’infrazione che potrebbe essere asseritamente imputata alla ricorrente in Francia, la condanna di quest’ultima sarebbe fondata sugli errori di diritto sopra ricordati, per quanto concerne i fatti commessi in Francia. La Commissione ammette che le valutazioni compiute dal Tribunale nella sentenza impugnata si pongono in contraddizione con quelle effettuate nella sentenza del 16 settembre 2013, Keramag Keramische Werke e a./Commissione ( T‑379/10 e T‑381/10 , non pubblicata, EU:T:2013:457 ), tuttavia fa valere che l’errore risiede in quest’ultima sentenza. Detta istituzione rileva che la ricorrente non deduce alcun errore di diritto nella valutazione delle prove, ma invoca soltanto la disparità di trattamento di fatti identici. Inoltre, la Commissione confuta l’esistenza di una violazione del principio della presunzione d’innocenza. Infine, essa non nega che la dichiarazione della Duravit non sia utilizzabile come prova, però sottolinea che la sentenza impugnata non è manifestamente fondata su tale dichiarazione. Giudizio della Corte Al fine di rispondere al primo motivo d’impugnazione, occorre ricordare che la valutazione del valore probatorio di un documento operata dal Tribunale non può, in via di principio, essere soggetta al controllo della Corte nell’ambito di un’impugnazione. Invero, come risulta dall’articolo 256 TFUE e dall’articolo 58, primo comma, dello Statuto della Corte di giustizia dell’Unione europea, l’impugnazione è limitata alle questioni di diritto. Pertanto, solo il Tribunale è competente ad accertare e valutare i fatti pertinenti nonché a valutare gli elementi di prova, salvo il caso dello snaturamento di tali fatti ed elementi (v., in particolare, sentenza del 2 ottobre 2003, Salzgitter/Commissione, C 182/99 P , EU:C:2003:526 , punto e la giurisprudenza ivi citata), il quale non è stato dedotto nella fattispecie. Per contro, secondo una giurisprudenza costante, la questione se la motivazione di una sentenza del Tribunale sia contraddittoria o sufficiente costituisce una questione di diritto che può, in quanto tale, essere sollevata nell’ambito di un’impugnazione (v., in particolare, sentenza del 21 settembre 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Commissione, C‑105/04 P , EU:C:2006:592 , punto e la giurisprudenza ivi citata). Nel caso di specie, il Tribunale ha, al punto 287 della sentenza impugnata, constatato che la Commissione si è fondata sulle dichiarazioni dell’Ideal Standard e della Roca per accertare la partecipazione della ricorrente alle riunioni dell’AFICS nel 2004. Al punto 289 di detta sentenza, il Tribunale ha sottolineato che, se è vero che dalla giurisprudenza risulta che la dichiarazione di un beneficiario di una riduzione totale o parziale delle ammende che sia contestata da una parte deve essere suffragata, nulla impedisce che un tale suffragio possa risultare dalla testimonianza di un’altra impresa che ha partecipato all’intesa, ancorché quest’ultima abbia a sua volta beneficiato di una riduzione delle ammende. Dopo aver esaminato il valore probatorio della dichiarazione fatta dalla Roca, il Tribunale, al punto 290 della medesima sentenza, ha ritenuto di dover constatare che la dichiarazione dell’Ideal Standard, come suffragata da quella della Roca, dimostrasse in modo giuridicamente corretto il tenore delle discussioni illecite in esame. Orbene, la ricorrente sostiene che siffatta motivazione sia contraddittoria rispetto a quella accolta nella sentenza del 16 settembre 2013, Keramag Keramische Werke e a./Commissione ( T‑379/10 e T‑381/10 , non pubblicata, EU:T:2013:457 ). Tuttavia, si deve ricordare che, secondo una giurisprudenza costante, l’obbligo del Tribunale di motivare le proprie sentenze non può estendersi, in linea di principio, fino ad imporgli di giustificare la soluzione accolta in una causa rispetto a quella accolta in un’altra causa della quale è stato investito, ancorché essa riguardi la medesima decisione (v. sentenza dell’11 luglio 2013, Team Relocations e a./Commissione, C‑444/11 P , non pubblicata, EU:C:2013:464 , punto e la giurisprudenza ivi citata). Pertanto, l’argomento della ricorrente relativo a una motivazione contraddittoria della sentenza impugnata rispetto alla sentenza del 16 settembre 2013, Keramag Keramische Werke e a./Commissione ( T‑379/10 e T‑381/10 , non pubblicata, EU:T:2013:457 ), dev’essere respinto. Per quanto riguarda l’argomento della ricorrente secondo cui il Tribunale non poteva ammettere a suo carico la dichiarazione fatta dalla Duravit, è giocoforza constatare che esso deriva da una errata lettura della sentenza impugnata. Infatti, la citazione di tale dichiarazione, al punto 293 della sentenza impugnata, ha l’unico obiettivo di rispondere a un argomento delle ricorrenti in primo grado che invocava la medesima dichiarazione e volto a porre in dubbio la veridicità delle dichiarazioni dell’Ideal Standard e della Roca. Quindi, il Tribunale non ha ammesso la dichiarazione della Duravit come elemento a carico della ricorrente, come attestato dal punto 295 di tale sentenza, in cui il Tribunale ha constatato che le dichiarazioni dell’Ideal Standard e della Roca sono sufficienti per accertare l’esistenza di un’infrazione all’articolo 101, paragrafo 1, TFUE. Alla luce delle considerazioni che precedono, il primo motivo d’impugnazione deve essere respinto in quanto infondato. Sul secondo motivo di impugnazione, relativo all’esistenza di un’infrazione unica e continuata Argomenti delle parti Con il secondo motivo d’impugnazione, la ricorrente deduce che il Tribunale ha commesso un errore di diritto quando ha raggruppato in modo artificioso taluni atti fra loro indipendenti e quando ha dichiarato l’esistenza di un’infrazione unica, complessa e continuata. A tal riguardo, la ricorrente fa valere, in primo luogo, che il Tribunale, fondandosi sul concetto di infrazione unica, complessa e continuata, ha violato l’articolo 101 TFUE e l’articolo 53 dell’accordo SEE. Infatti, questa nozione sarebbe priva di qualsiasi fondamento giuridico nel diritto dell’Unione. Inoltre, la ricorrente ritiene che la sentenza impugnata sia inficiata da un’insufficienza di motivazione in quanto il Tribunale non ha risposto ai suoi argomenti su detto punto. In secondo luogo, la ricorrente afferma, in subordine, che le condizioni per il riconoscimento di un’infrazione unica non erano soddisfatte nel caso di specie, non avendo la Commissione definito il mercato rilevante e non essendo stata dimostrata la sussistenza di un rapporto di complementarità tra le diverse azioni contestate. In terzo luogo, la ricorrente deduce, in subordine, che, a motivo della circostanza di annullamenti parziali della decisione controversa per quanto riguarda taluni Stati membri nelle sentenze del 16 settembre 2013, Wabco Europe e a./Commissione ( T‑380/10 , EU:T:2013:449 ), del 16 settembre 2013, Keramag Keramische Werke e a./Commissione ( T‑379/10 e T‑381/10 , non pubblicata, EU:T:2013:457 ), nonché del 16 settembre 2013, Duravit e a./Commissione ( T‑364/10 , non pubblicata, EU:T:2013:477 ), e del fatto che talune imprese possono non essere state a conoscenza dell’insieme dell’infrazione, non potrebbe sussistere un’infrazione globale come quella definita in detta decisione. Secondo la Commissione, il secondo motivo d’impugnazione deve essere respinto. Giudizio della Corte Secondo una giurisprudenza costante, una violazione dell’articolo 101, paragrafo 1,TFUE può risultare non soltanto da un atto isolato, ma anche da una serie di atti o persino da un comportamento continuato, anche qualora uno o più elementi di questa serie di atti o di questo comportamento continuato possano altresì costituire, di per sé e considerati isolatamente, una violazione di detta disposizione. Quindi, laddove le diverse azioni facciano parte di un «piano d’insieme», a causa del loro identico oggetto di distorsione del gioco della concorrenza nel mercato interno, la Commissione può imputare la responsabilità di tali azioni in funzione della partecipazione all’infrazione considerata nel suo insieme (v., in tal senso, sentenza del 24 giugno 2015, Fresh Del Monte Produce/Commissione e Commissione/Fresh Del Monte Produce, C‑293/13 P e C‑294/13 P , EU:C:2015:416 , punto e la giurisprudenza ivi citata). Un’impresa che abbia partecipato a una tale infrazione unica e complessa con comportamenti suoi propri, rientranti nella nozione di accordo o di pratica concordata a scopo anticoncorrenziale ai sensi dell’articolo 101, paragrafo 1, TFUE e miranti a contribuire alla realizzazione dell’infrazione nel suo complesso, può essere quindi responsabile anche dei comportamenti attuati da altre imprese nell’ambito della medesima infrazione per tutto il periodo della sua partecipazione alla stessa. Questa ipotesi ricorre quando è dimostrato che detta impresa intendeva contribuire con il proprio comportamento agli obiettivi comuni perseguiti da tutti i partecipanti e che era al corrente dei comportamenti illeciti previsti o attuati da altre imprese nel perseguire i medesimi obiettivi, oppure che poteva ragionevolmente prevederli ed era pronta ad accettarne il rischio (v., in tal senso, sentenza del 24 giugno 2015, Fresh Del Monte Produce/Commissione e Commissione/Fresh Del Monte Produce, C‑293/13 P e C‑294/13 P , EU:C:2015:416 , punto e la giurisprudenza ivi citata). Così, un’impresa può avere partecipato direttamente all’insieme dei comportamenti anticoncorrenziali che compongono l’infrazione unica e continuata, nel qual caso la Commissione può imputarle la responsabilità di tutti questi comportamenti e, pertanto, di tale infrazione nel suo insieme. Un’impresa può anche avere partecipato direttamente solo ad alcuni dei comportamenti anticoncorrenziali che compongono l’infrazione unica e continuata, ma essere stata al corrente di tutti gli altri comportamenti illeciti previsti o attuati dagli altri partecipanti all’intesa nel perseguimento dei medesimi obiettivi, o aver potuto ragionevolmente prevederli ed essere stata pronta ad accettarne il rischio. Anche in un caso del genere, la Commissione può imputare a tale impresa la responsabilità di tutti i comportamenti anticoncorrenziali che compongono una simile infrazione e, di conseguenza, dell’infrazione nel suo insieme (v., in tal senso, sentenza del 24 giugno 2015, Fresh Del Monte Produce/Commissione e Commissione/Fresh Del Monte Produce, C‑293/13 P e C‑294/13 P , EU:C:2015:416 , punto e la giurisprudenza ivi citata). Inoltre, ai fini della qualificazione di comportamenti diversi come infrazione unica e continuata, non occorre verificare se essi presentino un nesso di complementarietà, nel senso che ciascuno di essi sia destinato a far fronte ad una o più conseguenze del gioco normale della concorrenza, e se essi contribuiscano, interagendo reciprocamente, alla realizzazione di tutti gli effetti anticoncorrenziali voluti dai rispettivi autori nell’ambito di un piano complessivo diretto ad ottenere un unico obiettivo. Invece, la condizione relativa alla nozione di obiettivo unico implica che occorre verificare se non sussistano elementi atti a caratterizzare i vari comportamenti facenti parte dell’infrazione che siano tali da indicare che i comportamenti in concreto attuati da altre imprese partecipanti non condividano lo stesso scopo o lo stesso effetto anticoncorrenziale e non s’iscrivano, di conseguenza, in un «piano d’insieme» a causa del loro identico scopo che falsa il gioco della concorrenza nel mercato interno (v., in tal senso, sentenza del 19 dicembre 2013, Siemens e a./Commissione C‑239/11 P, C‑489/11 P e C‑498/11 P , non pubblicata, EU:C:2013:866 , punti e ). Dalla giurisprudenza della Corte non si può altresì dedurre che l’articolo 101, paragrafo 1, TFUE riguardi solo le imprese attive nel mercato interessato dalle restrizioni alla concorrenza o, ancora, in mercati posizionati a monte o a valle o che sono nei pressi del medesimo, oppure le imprese che limitino la propria autonomia di comportamento in un determinato mercato in forza di un accordo o di una pratica concordata. Risulta, infatti, da una giurisprudenza consolidata della Corte che il testo dell’articolo 101, paragrafo 1, TFUE si riferisce in generale a tutti gli accordi e a tutte le pratiche concordate che, in rapporti orizzontali o verticali, falsino la concorrenza nel mercato interno, indipendentemente dal mercato in cui le parti sono attive, così come dal fatto che solo il comportamento commerciale di una di esse sia interessato dai termini degli accordi in questione (v., in tal senso, sentenza del 22 ottobre 2015, AC-Treuhand/Commissione, C‑194/14 P , EU:C:2015:717 , punti e nonché la giurisprudenza ivi citata). Alla luce di tale giurisprudenza, occorre, in primo luogo, respingere gli argomenti della ricorrente secondo i quali la nozione giuridica di infrazione unica, complessa e continuata sarebbe incompatibile con l’articolo 101 TFUE e con l’articolo 53 dell’accordo SEE. In secondo luogo, occorre constatare che, contrariamente a quanto sostenuto dalla ricorrente, il Tribunale, richiamando tale giurisprudenza ai punti da 32 a 34, 41, 42 e da 46 a 48 della sentenza impugnata, ha motivato tale sentenza in modo giuridicamente corretto. In terzo luogo, riguardo all’argomento della ricorrente secondo cui le condizioni per il riconoscimento di un’infrazione unica non sussisterebbero nella fattispecie, in quanto la Commissione non avrebbe definito il mercato rilevante, si deve constatare che, come giustamente rilevato dal Tribunale al punto 54 della sentenza impugnata e come riconosciuto dalla ricorrente, la circostanza per cui il mercato dei prodotti e il mercato geografico interessati dall’infrazione siano distinti non osta, in ogni caso, all’accertamento di un’infrazione unica. Pertanto, tale argomento è comunque inoperante. In quarto luogo, il Tribunale non è incorso in errori di diritto, ai punti da 63 a 71 della sentenza impugnata, quando ha considerato che la Commissione poteva, nel caso di specie, dichiarare l’esistenza di un obiettivo unico tale da determinare un’infrazione unica. Infatti, sulla base degli accertamenti di fatto effettuati ai punti 66, 69 e 71 della sentenza impugnata, esso ha dichiarato, in modo giuridicamente corretto, che i vari comportamenti addebitati miravano ad un unico scopo, segnatamente, per tutti i produttori di ceramiche sanitarie e rubinetteria, quello di coordinare i loro comportamenti nei confronti dei grossisti. A tal riguardo, occorre sottolineare che, contrariamente a quanto sostenuto dalla ricorrente, la nozione di obiettivo comune, come risulta dai suddetti punti 66, 69 e 71, è stata determinata non già mediante un riferimento generale all’esistenza di una distorsione della concorrenza sui mercati interessati dall’infrazione, bensì mediante il riferimento a vari elementi obiettivi, quali il ruolo avuto dai grossisti nel circuito della distribuzione, le caratteristiche di tale circuito, l’esistenza di organismi di coordinamento e di associazioni multiprodotto, la somiglianza dell’attuazione degli accordi collusivi e le sovrapposizioni materiali, geografiche e temporali tra le pratiche in esame. Ciò posto, senza che occorra accertare un nesso di complementarità tra le pratiche addebitate, dato che un’infrazione unica e continuata può essere imputata ad imprese non concorrenti e non necessita di una definizione sistematica dei mercati pertinenti, e considerando che la ricorrente è, da un lato, responsabile della sua partecipazione diretta all’infrazione addebitata e, dall’altro, responsabile della sua partecipazione indiretta a tale infrazione, in quanto è venuta a conoscenza dell’insieme dei comportamenti illeciti previsti o attuati dagli altri partecipanti all’intesa in esame nel perseguimento degli stessi obiettivi o avrebbe potuto ragionevolmente prevederli ed è stata pronta ad accettarne il rischio, non può essere rimproverato al Tribunale di aver dichiarato che la Commissione non ha commesso alcun errore quando ha concluso nel senso dell’esistenza di un’infrazione unica e continuata nel caso di specie. Infine, per quanto riguarda l’argomento relativo agli annullamenti parziali dichiarati con sentenze del Tribunale aventi ad oggetto la stessa infrazione di quella su cui verte la presente causa, si deve ricordare che la valutazione delle prove relative ai vari mercati nazionali rientra nella competenza esclusiva del Tribunale. Nella parte in cui tale argomento mira a porre in dubbio l’esistenza di un’infrazione unica, complessa e continuata, si deve evidenziare che la circostanza che il Tribunale abbia parzialmente annullato la decisione controversa per quanto riguarda la partecipazione all’infrazione in oggetto di alcune delle imprese interessate su alcuni mercati geografici per determinati periodi non è sufficiente a rimettere in discussione la dichiarazione del Tribunale relativa all’esistenza di un piano d’insieme che comprende i tre sottogruppi di prodotti e i sei Stati membri interessati e di un identico obiettivo che falsa il gioco della concorrenza. Di conseguenza, occorre respingere il secondo motivo d’impugnazione in quanto parzialmente inoperante e parzialmente infondato. Sul terzo e sul quarto motivo d’impugnazione, vertenti sulla competenza estesa al merito e sulla proporzionalità dell’ammenda Argomenti delle parti Con il terzo motivo d’impugnazione, la ricorrente contesta al Tribunale di non avere esercitato la sua competenza estesa al merito con riguardo alle ammende determinate dalla Commissione. La ricorrente deduce che dall’articolo 261 TFUE, dall’articolo 263, secondo e quarto comma, TFUE, dall’articolo 264, primo comma, TFUE, dall’articolo 31 del regolamento n. 1/2003, dall’articolo 6, paragrafo 1, della Convenzione europea per la salvaguardia dei diritti dell’uomo e delle libertà fondamentali, firmata a Roma il 4 novembre 1950, e dall’articolo 47 della Carta dei diritti fondamentali dell’Unione europea risulta che il Tribunale e la Corte sono tenuti ad esercitare in modo effettivo la loro competenza estesa al merito. Orbene, nella sentenza impugnata, il Tribunale si sarebbe limitato ad esercitare un controllo di legittimità sulla determinazione dell’importo dell’ammenda, contrariamente a quanto richiesto dalla ricorrente. Inoltre, la ricorrente ritiene che, nel caso di specie, il Tribunale avrebbe dovuto ridurre l’importo dell’ammenda tenendo conto della gravità dell’infrazione, che riguarderebbe solo un numero limitato di Stati membri. A tal riguardo, non sarebbe dato comprendere per quali ragioni la Commissione ha sanzionato le azioni addebitate nel caso di specie in modo più severo rispetto ad intese della stessa natura che riguardavano tutto il territorio dello Spazio economico europeo. Inoltre, il Tribunale avrebbe dovuto accordare alla ricorrente una riduzione dell’importo dell’ammenda a titolo della durata eccessiva del procedimento amministrativo. Con il quarto motivo d’impugnazione, la ricorrente deduce una violazione del principio di proporzionalità sancito dall’articolo 49, paragrafo 3, della Carta dei diritti fondamentali dell’Unione europea. A tal riguardo, la ricorrente sottolinea che, al fine di determinare la gravità dell’infrazione, il Tribunale avrebbe dovuto prendere in considerazione il mercato interessato, i fatturati realizzati, la durata e la natura dell’infrazione nonché gli effetti concreti o potenziali dell’infrazione sui mercati colpiti, il che non è stato fatto. Il Tribunale avrebbe anche dovuto assicurarsi che l’importo dell’ammenda inflitta dalla decisione controversa fosse proporzionata in assoluto, circostanza che non si verifica quando il fatturato interessato dall’infrazione è di EUR 34,34 milioni e l’importo totale delle ammende è pari a EUR 8068441. Pertanto, la ricorrente chiede alla Corte di rettificare tali illecite omissioni da parte del Tribunale e di ridurre essa stessa l’importo dell’ammenda inflitta. La Commissione chiede il rigetto del terzo e del quarto motivo. Giudizio della Corte Secondo una giurisprudenza costante, il controllo di legittimità istituito all’articolo 263 TFUE implica che il giudice dell’Unione eserciti un controllo, tanto in diritto quanto in fatto, della decisione impugnata alla luce degli argomenti dedotti dalla parte ricorrente e che disponga del potere di valutare le prove, di annullare tale decisione e di modificare l’importo delle ammende (v. sentenza del 10 luglio 2014, Telefónica e Telefónica de España/Commissione, C‑295/12 P , EU:C:2014:2062 , punto e la giurisprudenza ivi citata). Il controllo di legittimità è completato dalla competenza estesa al merito riconosciuta al giudice dell’Unione all’articolo 31 del regolamento n. 1/2003, conformemente all’articolo 261 TFUE. Tale competenza autorizza il giudice, al di là del mero controllo di legittimità della sanzione, a sostituire la sua valutazione a quella della Commissione e, di conseguenza, a sopprimere, ridurre o aumentare l’ammenda o la penalità irrogata (v. sentenza dell’8 dicembre 2011, Chalkor/Commissione, C‑386/10 P , EU:C:2011:815 , punto e la giurisprudenza ivi citata). Per soddisfare i requisiti di una competenza estesa al merito ai sensi dell’articolo 47 della Carta dei diritti fondamentali dell’Unione europea per quanto riguarda l’ammenda, il giudice dell’Unione è tenuto, nell’esercizio delle competenze previste agli articoli 261 e 263 TFUE, ad esaminare ogni censura, di fatto o di diritto, diretta a dimostrare che l’importo dell’ammenda non è adeguato alla gravità e alla durata dell’infrazione (v. sentenza del 18 dicembre 2014, Commissione/Parker Hannifin Manufacturing e Parker-Hannifin, C‑434/13 P , EU:C:2014:2456 , punto e la giurisprudenza ivi citata) Orbene, l’esercizio di tale competenza estesa al merito non equivale, tuttavia, a un controllo d’ufficio e il procedimento è di tipo contraddittorio. Spetta al ricorrente, in linea di principio, dedurre i motivi per i quali contesta la decisione impugnata e fornire elementi di prova a sostegno di tali motivi (v. sentenza del 18 dicembre 2014, Commissione/Parker Hannifin Manufacturing e Parker-Hannifin, C‑434/13 P , EU:C:2014:2456 , punto e la giurisprudenza ivi citata). A tal riguardo, si deve sottolineare che la mancanza di un controllo d’ufficio di tutta la decisione impugnata non viola il principio della tutela giurisdizionale effettiva. Infatti, non è indispensabile alla luce di tale principio il fatto che il Tribunale, che è senza dubbio tenuto a rispondere ai motivi sollevati e ad esercitare un controllo tanto in diritto quanto in fatto, abbia l’obbligo di procedere d’ufficio ad una nuova istruzione completa del fascicolo (sentenza dell’8 dicembre 2011, Chalkor/Commissione, C‑386/10 P , EU:C:2011:815 , punto ). Inoltre, secondo una giurisprudenza costante della Corte, il Tribunale è il solo competente a controllare il modo in cui la Commissione ha valutato, in ciascun caso di specie, la gravità di comportamenti illeciti. Nell’ambito dell’impugnazione, il controllo della Corte è volto, da un lato, a verificare se il Tribunale abbia preso in considerazione in maniera giuridicamente corretta tutti i fattori essenziali per valutare la gravità di un comportamento alla luce dell’articolo 101 TFUE e dell’articolo 23 del regolamento n. 1/2003 e, dall’altro, ad accertare se il Tribunale abbia risposto in modo giuridicamente corretto a tutti gli argomenti dedotti a sostegno della domanda di riduzione dell’ammenda. La gravità delle infrazioni del diritto della concorrenza dell’Unione dev’essere accertata in funzione di un gran numero di elementi quali, segnatamente, la portata dissuasiva delle ammende, le particolari circostanze del procedimento e il suo contesto, incluso il comportamento di ciascuna impresa, il ruolo giocato da ciascuna di esse nel porre in essere l’intesa, il vantaggio che esse hanno potuto trarne, le loro dimensioni e il valore delle merci interessate nonché il rischio che infrazioni di questo tipo costituiscono per gli obiettivi dell’Unione (v., in tal senso, sentenza dell’11 luglio 2013, Team Relocations e a./Commissione, C‑444/11 P , non pubblicata, EU:C:2013:464 , punti , e ). Inoltre, non spetta alla Corte, quando si pronuncia su questioni di diritto nell’ambito di un’impugnazione, sostituire, per motivi di equità, la propria valutazione a quella del Tribunale che statuisce, nell’esercizio della sua competenza estesa al merito, sull’ammontare delle ammende inflitte a determinate imprese per una violazione del diritto dell’Unione da esse operata. Quindi, soltanto nei limiti in cui la Corte ritenesse che il livello della sanzione sia non soltanto inadeguato, ma anche eccessivo, al punto da essere sproporzionato, occorrerebbe ravvisare un errore di diritto commesso dal Tribunale per incongruenza dell’importo dell’ammenda (v., in particolare, sentenza del 30 maggio 2013, Quinn Barlo e a./Commissione, C‑70/12 P , EU:C:2013:351 , punto e la giurisprudenza ivi citata). È alla luce di tale giurisprudenza che devono essere valutati il terzo e il quarto motivo d’impugnazione. Orbene, risulta chiaramente da tale giurisprudenza, in primo luogo, che la competenza estesa al merito riguarda unicamente la sanzione inflitta e non l’intera decisione impugnata e, in secondo luogo, che né la competenza estesa al merito né il controllo di legittimità equivalgono al controllo d’ufficio e che, pertanto, essi non impongono al Tribunale di procedere d’ufficio a una nuova istruzione completa del caso, a prescindere dalle censure formulate dalla parte ricorrente. Nel caso di specie, si deve constatare che il Tribunale ha esercitato, a partire dal punto 335 della sentenza impugnata, un controllo effettivo dell’importo dell’ammenda, che ha risposto ai vari argomenti della ricorrente e che, ai punti da 397 a 402 di tale sentenza, ha statuito sulle richieste conclusive volte alla riduzione dell’importo dell’ammenda, non limitandosi quindi a controllare la legittimità di tale importo, contrariamente a quanto sostiene la ricorrente. A tal riguardo, il Tribunale ha in particolare rilevato, al punto 384 di tale sentenza, che il moltiplicatore del 15% a titolo dei moltiplicatori «gravità dell’infrazione» e «importo supplementare» era il minimo considerata la natura particolarmente grave dell’infrazione in oggetto, poi ha affermato, ai punti da 397 a 401 della stessa sentenza, che nessuno degli elementi dedotti dalle ricorrenti in primo grado era tale da giustificare una riduzione dell’importo dell’ammenda. Per quanto riguarda più in particolare l’esame della gravità dell’infrazione addebitata, si deve constatare che il Tribunale ha fra l’altro ricordato, al punto 381 della sentenza impugnata, il punto 23 degli orientamenti del 2006, a termini del quale «[p]er loro stessa natura, gli accordi orizzontali di fissazione dei prezzi, di ripartizione dei mercati e di limitazione della produzione, che sono generalmente segreti, costituiscono alcune delle più gravi restrizioni della concorrenza. Nell’ambito della politica di concorrenza essi saranno severamente sanzionati. In generale, pertanto, la proporzione del valore delle vendite considerata per le infrazioni di questo tipo si situerà sui valori più alti previsti». Il Tribunale ha richiamato, al punto 383 di detta sentenza, la motivazione accolta dalla Commissione al punto 1211 della decisione impugnata, in base al quale il coordinamento orizzontale dei prezzi costituiva, per sua stessa natura, una delle più gravi restrizioni della concorrenza e che l’infrazione aveva il carattere di un’infrazione unica, continuata e complessa che interessava sei Stati membri e i tre sottogruppi di prodotti, prima di constatare, al punto 384 della sentenza impugnata, la natura particolarmente grave dell’infrazione in oggetto, che giustificava l’applicazione di un moltiplicatore basato sulla gravità del 15% e, al punto 385 della sentenza impugnata, la partecipazione della ricorrente al «gruppo centrale di imprese» che ha attuato l’infrazione accertata. Avendo in tal modo tenuto conto di tutti i parametri pertinenti ai fini della valutazione della gravità dell’infrazione addebitata, ed essendo inoltre dimostrati il coordinamento orizzontale dei prezzi e la partecipazione della ricorrente a quest’ultimo, ed avendo risposto agli argomenti della ricorrente su tale punto, il Tribunale non è incorso in alcun errore di diritto e ha soddisfatto il suo obbligo di controllo giurisdizionale effettivo della decisione controversa. Per quanto riguarda la valutazione della durata eccessiva del procedimento amministrativo, si deve ricordare che, anche se la violazione del principio del rispetto del termine ragionevole da parte della Commissione può giustificare l’annullamento di una decisione adottata in esito a un procedimento amministrativo ai sensi degli articoli 101 e 102 TFUE qualora essa comporti altresì una violazione dei diritti della difesa dell’impresa interessata, una simile violazione del principio del rispetto del termine ragionevole, quand’anche dimostrata, non può condurre a una riduzione dell’importo dell’ammenda inflitta (v., in particolare, sentenze del 9 giugno 2016, CEPSA/Commissione, C‑608/13 P , EU:C:2016:414 , punto , e del 9 giugno 2016, PROAS/Commissione, C‑616/13 P , EU:C:2016:415 , punto e la giurisprudenza ivi citata). Orbene, nel caso di specie, come risulta dal punto 62 della presente sentenza, è pacifico che, mediante il suo argomento relativo alla valutazione non corretta della durata eccessiva del procedimento amministrativo da parte del Tribunale, la ricorrente mira soltanto ad ottenere una riduzione dell’importo dell’ammenda che le è stata inflitta. Pertanto, a prescindere dalla sua fondatezza, detto argomento dev’essere respinto in quanto inoperante. Infine, per quanto riguarda la proporzionalità dell’importo dell’ammenda inflitta in sé, la ricorrente non deduce alcun argomento atto a dimostrare che il livello della sanzione inflitta sia inappropriato o eccessivo. A tal proposito, dev’essere respinto l’argomento secondo cui l’importo di un’ammenda di EUR 8068441 è sproporzionato rispetto al fatturato interessato dall’intesa, pari a EUR 34,34 milioni. Infatti, è pacifico che, nel caso di specie, l’importo dell’ammenda inflitta alla Villeroy & Boch e alle sue controllate è stato ridotto in modo da non superare il 10% del fatturato totale delle stesse realizzato nel corso dell’esercizio sociale precedente, ai sensi dell’articolo 23, paragrafo 2, del regolamento n. 1/2003. Orbene, tale limite garantisce già che il livello di tale ammenda non sia sproporzionato rispetto alle dimensioni dell’impresa, quali determinate dal suo fatturato globale (v., in tal senso, sentenza del 28 giugno 2005, Dansk Rørindustri e a./Commissione, C‑189/02 P, C‑202/02 P, da C‑205/02 P a C‑208/02 P e C‑213/02 P , EU:C:2005:408 , punti da a ). Di conseguenza, il terzo e il quarto motivo devono essere respinti essendo in parte inoperanti ed in parte infondati. Poiché nessuno dei motivi dedotti dalla ricorrente può trovare accoglimento, l’impugnazione dev’essere respinta integralmente. Sulle spese A norma dell’articolo 184, paragrafo 2, del regolamento di procedura della Corte, quando l’impugnazione è respinta, quest’ultima statuisce sulle spese. Ai sensi dell’articolo 138, paragrafo 1, del medesimo regolamento, applicabile al procedimento di impugnazione in forza dell’articolo 184, paragrafo 1, dello stesso, la parte soccombente è condannata alle spese se ne è stata fatta domanda. La ricorrente, rimasta soccombente, dev’essere condannata alle spese, conformemente alla domanda della Commissione. Per questi motivi, la Corte (Prima Sezione) dichiara e statuisce: 1) L’impugnazione è respinta. 2) La Villeroy & Boch SAS è condannata alle spese. Firme ( *1 ) Lingua processuale: il francese.

61979CJ0084

da

1 VED KENDELSE AF 24 . APRIL 1979 , INDGAAET TIL DOMSTOLENS JUSTITSKONTOR DEN 25 . MAJ 1979 , HAR BUNDESFINANZHOF I MEDFOER AF EOEF-TRAKTATENS ARTIKEL 177 STILLET TRE PRAEJUDICIELLE SPOERGSMAAL VEDROERENDE FORTOLKNINGEN AF ARTIKEL 8 , STK . 2 , I RAADETS FORORDNING NR . 803/68 AF 27 . JUNI 1968 OM VARERS TOLDVAERDI ( EFT 1968 I , S . 163 ). DETTE STYKKE HAR FOELGENDE ORDLYD : ' FAKTURERES VARER TIL EN FAST PRIS FRIT BESTEMMELSESSTED , SOM SVARER TIL PRISEN PAA INDFOERSELSSTEDET , SKAL DE OMKOSTNINGER , DER VEDROERER TRANSPORTEN INDEN FOR FAELLESSKABET , IKKE FRADRAGES DENNE PRIS . ET SAADANT FRADRAG KAN DOG FORETAGES , NAAR DET GODTGOERES OVER FOR TOLDVAESENET , AT PRISEN FRIT GRAENSE VILLE VAERE LAVERE END DEN FASTE PRIS FRIT BESTEMMELSESSTED . ' 2 SPOERGSMAALENE ER STILLET UNDER EN RETSSAG MELLEM DE TYSKE TOLDMYNDIGHEDER OG EN TYSK VIRKSOMHED , SAGSOEGER I HOVEDSAGEN , HEREFTER BENAEVNT SAGSOEGER , SOM I 1972 FIK AFSLAG PAA EN ANSOEGNING OM AT FRADRAGE OMKOSTNINGER , HIDROERENDE FRA TRANSPORT INDEN FOR FAELLESSKABET , FRA TOLDVAERDIEN AF FRUGTER OG FROSNE GROENSAGER , DER VAR INDFOERT FRA UNGARN , OG SOM VAR TRANSPORTERET AD LANDEVEJ OG FAKTURERET TIL EN PRIS FRIT BESTEMMELSESSTED , DER VAR GAELDENDE FOR HELE FORBUNDSREPUBLIKKEN TYSKLAND . 3 TIL STOETTE FOR DEN KLAGE OVER DETTE AFSLAG , SOM VIRKSOMHEDEN INDGAV TIL HAUPTZOLLAMT BAD REICHENHALL , SAGSOEGTE I HOVEDSAGEN , HEREFTER BENAEVNT SAGSOEGTE , FREMLAGDE DEN EN ERKLAERING FRA DEN UNGARSKE LEVERANDOERS GENERALAGENT SAMT ET BREV FRA LEVERANDOEREN , HVORAF DET FREMGIK , AT FAKTURAPRISERNE VAR BEREGNET PAA GRUNDLAG AF ET FAST BELOEB PAA 62 DM/TON FOR TRANSPORT INDEN FOR FORBUNDSREPUBLIKKEN . UNDER DEN RETSSAG , SOM VIRKSOMHEDEN DEREFTER HAR ANLAGT VED FINANZGERICHT I MUNCHEN , HAR DEN DESUDEN FREMLAGT DOKUMENTER , I HVILKE ET FRAGTKONTROLKONTOR ( FRACHTENPRUFUNGSSTELLE ) HAVDE BEREGNET DE GEN NEMSNITLIGE OMKOSTNINGER VED INTERN TRANSPORT TIL 70,30 DM/TON . SAGSOEGER FIK HVERKEN MEDHOLD I KLAGEN ELLER SOEGSMAALET , IDET DER VED BEGGE AFGOERELSER BLEV HENVIST TIL , AT LEVERANDOEREN HAVDE ANVENDT FASTE PRISER I HENHOLD TIL ARTIKEL 8 , STK . 2 , FOERSTE PUNKTUM , I FORORDNING NR . 803/68 , SAMT TIL AT DET BEVIS , SOM KRAEVES I STYKKE 2 , ANDET PUNKTUM , FOR AT PRISEN FRIT GRAENSE ER LAVERE END DEN FASTE PRIS FRIT BESTEMMELSESSTED , IKKE VAR BLEVET FOERT . 4 VIRKSOMHEDEN HAR DERPAA ANKET TIL BUNDESFINANZHOF , SOM FOR SAGENS AFGOERELSE HAR FUNDET DET NOEDVENDIGT AT FORELAEGGE DOMSTOLEN FOELGENDE TRE PRAEJUDICIELLE SPOERGSMAAL : ' 1 . SKAL BEGREBET ' FAST PRIS FRIT BESTEMMELSESSTED ' I ARTIKEL 8 , STK . 2 , I RAADETS FORORDNING ( EOEF ) NR . 803/68 AF 27 . JUNI 1968 OM VARERS TOLDVAERDI FORTOLKES SAALEDES , AT DENNE PRIS SKAL VAERE FAST FOR ALLE BESTEMMELSESSTEDER I FAELLESSKABETS TOLDOMRAADE? 2 . SAAFREMT DET FOERSTE SPOERGSMAAL BESVARES BEKRAEFTENDE , KAN DET DA ANTAGES - OG I GIVET FALD HVORLEDES - AT FASTE PRISER FRIT BESTEMMELSESSTED KUN GAELDER FOR EN MEDLEMSSTAT? 3 . HVORLEDES SKAL ARTIKEL 8 , STK . 2 , ANDET PUNKTUM , I RAADETS FORORDNING ( EOEF ) NR . 803/68 AF 27 . JUNI 1968 OM VARERS TOLDVAERDI FORTOLKES FOR SAA VIDT ANGAAR KRAVENE TIL DET HERI FORLANGTE BEVIS? ' 5 FOR AT KUNNE BESVARE DISSE SPOERGSMAAL , MAA DET , SOM DET FREMGAAR AF PRAEAMBLENS SJETTE OG OTTENDE BETRAGTNING , LAEGGES TIL GRUND , AT HOVEDFORMAALET MED FORORDNING NR . 803/68 ER AT SIKRE IMPORTOERERNE EN ENSARTET BEHANDLING , SAALEDES AT DEN TOLDBESKYTTELSE , DER ER TILVEJEBRAGT GENNEM DEN FAELLES TOLDTARIF , KAN VAERE LIGE STOR INDEN FOR HELE FAELLESSKABET . 6 DET ER MED HENBLIK HERPAA , AT FORORDNINGEN I ARTIKEL 1 , STK . 1 , BESTEMMER , AT INDFOERTE VARERS TOLDVAERDI ER NORMALPRISEN , DVS . DEN PRIS , VARERNE VILLE INDBRINGE VED ET SALG I DET AABNE MARKED MELLEM EN KOEBER OG EN SAELGER , DER ER INDBYRDES UAFHAENGIGE . NORMALPRISEN OMFATTER I HENHOLD TIL ARTIKEL 1 , STK . 2 , OMKOSTNINGERNE VED TRANSPORT AF VARERNE TIL INDFOERSELSSTEDET I FAELLESSKABETS TOLDOMRAADE . PRINCIPIELT SKAL TRANSPORTOMKOSTNINGERNE FRA INDFOERSELSSTEDET TIL BESTEMMELSESSTEDET FRATRAEKKES FAKTURAPRISEN . 7 ARTIKEL 8 , STK . 2 , SOM ER GENSTAND FOR DE FORTOLKNINGSSPOERGSMAAL , SOM ER STILLET TIL DOMSTOLEN , UNDTAGER DET TILFAELDE , AT VARERNE FAKTURERES TIL EN FAST PRIS FRIT BESTEMMELSESSTED , SOM SVARER TIL PRISEN PAA INDFOERSELSSTEDET , FRA REGLEN OM FRADRAG AF SAADANNE TRANSPORTOMKOSTNINGER , SOM INDGAAR I FAKTURAPRISEN . 8 EN SAADAN PRIS , DER ER DEN SAMME FOR ALLE BESTEMMELSESSTEDER INDEN FOR DEN ZONE , I HVILKEN DEN GAELDER , OMFATTER I ALMINDELIGHED ET FAST BELOEB , DER SKAL DAEKKE DE GENNEMSNITLIGE OMKOSTNINGER VED TRANSPORT AF VARERNE FRA EKSPEDITIONSSTEDET TIL DE FORSKELLIGE BESTEMMELSESSTEDER . 9 DET FOELGER HERAF , AT TOLDMYNDIGHEDERNE I TILFAELDE , HVOR VARERNE FAKTURERES TIL EN FAST PRIS FRIT BESTEMMELSESSTED , IKKE KENDER DE OMKOSTNINGER TIL TRANSPORT INDEN FOR FAELLESSKABET , SOM RENT FAKTISK BELASTER TRANSPORTEN , OG SOM ER INDEHOLDT I DENNE PRIS . DET ER HELLER IKKE MULIGT AT OPDELE TRANSPORTOMKOSTNINGERNE FORHOLDSMAESSIGT EFTER DEN TILBAGELAGTE STRAEKNING UDEN FOR OG INDEN FOR FAELLESSKABETS TOLDOMRAADE I HENHOLD TIL ARTIKEL 8 , STK . 1 . EN SAADAN BEREGNING VILLE I REALITETEN FOERE TIL , AT DER VILLE BLIVE FASTSAT FORSKELLIGE TOLDVAERDIER FOR DEN SAMME VARE ALT EFTER AFSTANDEN MELLEM INDFOERSELSSTEDET OG BESTEMMELSESSTEDET , HVILKET VILLE VAERE I STRID MED DET HENSYN AT SIKRE IMPORTOERERNE EN ENSARTET BEHANDLING , SOM ER UDTALT I PRAEAMBLEN OG NAERMERE UDFORMET I FORORDNINGENS ARTIKEL 1 . DET ER DISSE BETRAGTNINGER , SOM BERETTIGER DEN I ARTIKEL 8 , STK . 2 , FOERSTE PUNKTUM , HJEMLEDE UNDTAGELSE FRA DEN ALMINDELIGE REGEL I ARTIKEL 1 OM FRADRAG AF OMKOSTNINGER I FORBINDELSE MED TRANSPORT INDEN FOR FAELLESSKABET . 10 DET ER UD FRA DETTE SYNSPUNKT , DE TO FOERSTE SPOERGSMAAL SKAL BESVARES . DE VANSKELIGHEDER , SOM OPSTAAR , DELS VED BEREGNINGEN AF DE TRANSPORTOMKOSTNINGER , DER FAKTISK INDEHOLDES I DEN FASTE PRIS FRIT BESTEMMELSESSTED , DELS FORDI DET ER NOEDVENDIGT AT SIKRE IMPORTOERERNE EN ENSARTET BEHANDLING , ET HENSYN , SOM LIGGER TIL GRUND FOR REGLEN I ARTIKEL 8 , STK . 2 , FOERSTE PUNKTUM , GOER SIG GAELDENDE , HVAD ENTEN DENNE PRIS ANVENDES FOR HELE FAELLESSKABETS TOLDOMRAADE ELLER ALENE FOR EN DEL AF DETTE . SVARET PAA DE TO FOERSTE SPOERGSMAAL SKAL FOELGELIG VAERE , AT BEGREBET ' FAST PRIS FRIT BESTEMMELSESSTED ' I ARTIKEL 8 , STK . 2 , I FORORDNING NR . 803/68 SKAL FORTOLKES SAALEDES , AT DENNE PRIS IKKE NOEDVENDIGVIS SKAL VAERE DEN SAMME FOR ALLE BESTEMMELSESSTEDER INDEN FOR FAELLESSKABETS TOLDOMRAADE . 11 DA STYKKETS FOERSTE PUNKTUM KUN INDEHOLDER EN FORMODNINGSREGEL , OG DA HOVEDTANKEN STADIG ER , AT DER KAN SKE FRADRAG FOR UDGIFTER TIL INTERN TRANSPORT I FAELLESSKABET , HAR DET VAERET NOEDVENDIGT AT OPSTILLE EN UNDTAGELSE FOR DE TILFAELDE , HVOR DET FASTE BELOEB , DER SOM TRANSPORTOMKOSTNING ER INDREGNET I DEN FASTE PRIS , FREMTRAEDER MED TILSTRAEKKELIG TYDELIGHED ; DETTE ER FORMAALET MED ARTIKEL 8 , STK . 2 , ANDET PUNKTUM . 12 DET FREMGAAR AF ORDLYDEN AF DETTE PUNKTUM , SOM ER UDTRYKT I CONDITIONALIS , AT DET IKKE ER NOEDVENDIGT AT BEVISE , AT DEN PAAGAELDENDE LEVERANDOER FAKTISK HAR SOLGT VARERNE TIL EN FAKTURERET PRIS FRIT GRAENSE . MEN , SOM KOMMISSIONEN FORKLARER I SIT INDLAEG , SKAL DER FOERES BEVIS FOR DEN PRIS , SOM KOEBEREN SKULLE HAVE BETALT FOR DEN PAAGAELDENDE VARE VED ET EVENTUELT KOEB FRIT GRAENSE UNDER I OEVRIGT IDENTISKE SALGSBETINGELSER OG VED IMPORT OVER SAMME INDFOERSELSSTED . 13 FAELLESSKABETS LOVGIVNING OM TOLDVAERDIEN INDEHOLDER INGEN SAERLIG PROCEDURE FOR BEVISFOERELSEN . DET ER SAALEDES DE NATIONALE REGLER , DER GAELDER , NAAR IMPORTOEREN VIL GODTGOERE OVER FOR TOLDMYNDIGHEDERNE , AT PRISEN FRIT GRAENSE VILLE VAERE LAVERE END DEN FASTE PRIS FRIT BESTEMMELSESSTED . TOLDMYNDIGHEDERNE SKAL DOG TAGE HENSYN TIL FORMAALET MED ARTIKEL 8 , STK . 2 ; DETTE ER , SOM KOMMISSIONEN UNDERSTREGER , AT FORHINDRE FRADRAG AF FOR HOEJE TRANSPORTOMKOSTNINGER , SOM IKKE ER INDREGNET I FAKTURAPRISEN , MEN OGSAA , I OVERENSSTEMMELSE MED PRAEAMBLENS PRINCIP OG FORORDNINGENS ARTIKEL 1 , AT GIVE MULIGHED FOR FRADRAG AF OMKOSTNINGER , DER HIDROERER FRA TRANSPORT INDEN FOR FAELLESSKABET , OG SOM FAKTISK ER INDREGNET I DENNE PRIS . 14 DETTE FORMAAL MED DEN PAAGAELDENDE BESTEMMELSE SYNES IKKE AT VAERE TIL HINDER FOR , AT F.EKS . EFTERFOELGENDE ERKLAERINGER FRA LEVERANDOEREN ELLER DENNES AGENT KAN GODTAGES SOM BEVIS , NAAR DISSE ERKLAERINGER GIVER TROVAERDIGE OPLYSNINGER OM PRISSITUATIONEN PAA IMPORTTIDSPUNKTET , ISAER HVIS DE STEMMER OVERENS MED MERE OBJEKTIVE OPLYSNINGER . 15 SVARET PAA DET TREDJE SPOERGSMAAL SKAL FOELGELIG VAERE , AT DET PAA FAELLESSKABSRETTENS NUVAERENDE STADE PAAHVILER DEN NATIONALE RET PAA GRUNDLAG AF DEN NATIONALE LOVGIVNING AT TRAEFFE AFGOERELSE OM DET BEVIS , SOM IMPORTOEREN I HENHOLD TIL ARTIKEL 8 , STK . 2 , ANDET PUNKTUM , I FORORDNING NR . 803/68 SKAL FOERE FOR AT GODTGOERE , AT PRISEN FRIT GRAENSE VILLE VAERE LAVERE END DEN FASTE PRIS FRIT BESTEMMELSESSTED UNDER I OEVRIGT IDENTISKE SALGSBETINGELSER OG VED IMPORT OVER SAMME INDFOERSELSSTED . DEN NATIONALE RET SKAL DOG TAGE I BETRAGTNING , AT FORMAALET MED FAELLESSKABSBESTEMMELSEN ER AT GIVE MULIGHED FOR , AT OMKOSTNINGER , DER HIDROERER FRA TRANSPORT INDEN FOR FAELLESSKABETS TOLDOMRAADE , OG SOM FAKTISK ER INDREGNET I DEN FASTE PRIS - MEN OGSAA KUN DISSE TRANSPORTOMKOSTNINGER - KAN TRAEKKES FRA PRISEN VED FASTSAETTELSEN AF VARENS TOLDVAERDI . Afgørelse om sagsomkostninger VEDROERENDE SAGENS OMKOSTNINGER 16 DE UDGIFTER , DER ER AFHOLDT AF KOMMISSIONEN FOR DE EUROPAEISKE FAELLESSKABER , SOM HAR AFGIVET INDLAEG FOR DOMSTOLEN , KAN IKKE GODTGOERES . DA SAGENS BEHANDLING I FORHOLD TIL HOVEDSAGENS PARTER UDGOER ET LED I DEN SAG , DER VERSERER FOR DEN NATIONALE RET , TILKOMMER DET DENNE AT TRAEFFE AFGOERELSE OM SAGENS OMKOSTNINGER . Afgørelse PAA GRUNDLAG AF DISSE PRAEMISSER KENDER DOMSTOLEN ( ANDEN AFDELING ) VEDROERENDE DE SPOERGSMAAL , SOM ER FORELAGT DEN AF BUNDESFINANZHOF VED KENDELSE AF 24 . APRIL 1979 , FOR RET : 1 . BEGREBET ' FAST PRIS FRIT BESTEMMELSESSTED ' I ARTIKEL 8 , STK . 2 , I FORORDNING NR . 803/68 SKAL FORTOLKES SAALEDES , AT DENNE PRIS IKKE BEHOEVER AT VAERE DEN SAMME FOR ALLE BESTEMMELSESSTEDER INDEN FOR FAELLESSKABETS TOLDOMRAADE . 2 . PAA FAELLESSKABSRETTENS NUVAERENDE STADE PAAHVILER DET DEN NATIONALE RET PAA GRUNDLAG AF DEN NATIONALE LOVGIVNING AT TRAEFFE AFGOERELSE OM DET BEVIS , SOM IMPORTOEREN I HENHOLD TIL ARTIKEL 8 , STK . 2 , ANDET PUNKTUM , I FORORDNING NR . 803/68 SKAL FOERE FOR AT GODTGOERE , AT PRISEN FRIT GRAENSE VILLE VAERE LAVERE END DEN FASTE PRIS FRIT BESTEMMELSESSTED UNDER I OEVRIGT IDENTISKE SAGSBETINGELSER OG VED IMPORT OVER SAMME INDFOERSELSSTED . DEN NATIONALE RET SKAL DOG TAGE I BETRAGTNING , AT FORMAALET MED FAELLESSKABSBESTEMMELSEN ER AT GIVE MULIGHED FOR , AT OMKOSTNINGER , DER HIDROERER FRA TRANSPORT INDEN FOR FAELLESSKABETS TOLDOMRAADE , OG SOM FAKTISK ER INDREGNET I DEN FASTE PRIS - MEN OGSAA KUN DISSE TRANSPORTOMKOSTNINGER - KAN TRAEKKES FRA PRISEN VED FASTSAETTELSEN AF VARENS TOLDVAERDI .

62004CJ0463

pt

Fundamentação jurídica do acórdão 1. Os pedidos de decisão prejudicial têm por objecto a interpretação do artigo 56.° CE. 2. Estes pedidos foram apresentados no âmbito de litígios que opõem várias associações de protecção dos consumidores e de pequenos accionistas, bem como accionistas individuais, a saber, respectivamente, a Federconsumatori, a Adiconsum, a ADOC e E. P. Zucca (processo C‑463/04) assim como a Associazione Azionariato Diffuso dell’AEM SpA, A. Sanchirico, F. Cuccia, G. Fragapane, P. A. Puggioni e S. Sartorio (processo C‑464/04), à Comune di Milano a propósito de uma disposição nacional segundo a qual os estatutos de uma sociedade anónima podem conferir ao Estado ou a um organismo público detentor de uma participação nessa sociedade o poder de nomear directamente um ou mais membros do conselho de administração desta última. Legislação nacional 3. O artigo 2449.° do Código Civil italiano (a seguir «Código Civil») dispõe: «Sociedades nas quais o Estado ou organismos públicos detêm uma participação Se o Estado ou outros organismos públicos detiverem acções numa sociedade anónima, os estatutos podem conferir‑lhes poderes para nomear um ou mais administradores ou fiscais ou membros do órgão de fiscalização. Os administradores e os fiscais ou membros do órgão de fiscalização nomeados nos termos do número anterior apenas podem ser exonerados pelas entidades que os nomearam. Aqueles membros terão os mesmo direitos e obrigações que os membros designados pela sociedade em assembleia‑geral. São aplicáveis as disposições especiais previstas na lei.» 4. O artigo 2.°, n. os  1 e 3, do Decreto‑Lei n.° 332, de 31 de Maio de 1994, que passou, com alterações, a Lei n.° 474, de 30 de Julho de 1994, conforme alterada pela Lei n.° 350, de 24 de Dezembro de 2003 (GURI n.° 299, de 27 de Dezembro de 2003, a seguir «Lei n.° 474/1994»), estipula: «1. O Presidente do Conselho de Ministros, sob proposta do Ministro da Economia e Finanças concertado com o Ministro das Actividades Produtivas e os Ministros da tutela, após comunicação às comissões parlamentares competentes, determinará por decreto as sociedades directa ou indirectamente controladas pelo Estado que operam nos sectores da defesa, transportes, telecomunicações, recursos energéticos e outros serviços públicos, cujos estatutos devem estabelecer que, antes da aprovação de qualquer medida que resulte numa perda do controlo, deve ser introduzida, por deliberação tomada para esse efeito em assembleia‑geral extraordinária da sociedade, uma disposição que confira ao Ministro da Economia e Finanças um ou mais dos seguintes poderes especiais, a serem exercidos em concertação com o Ministro das Actividades Produtivas: [...] d) A nomeação de um administrador sem direito de voto. 3. O disposto no presente artigo é também aplicável a sociedades controladas, directa ou indirectamente, por organismos públicos, colectividades territoriais e estabelecimentos públicos económicos, que operam no sector dos transportes ou outros serviços públicos e designadas por decisão do organismo público que detém uma participação nessas sociedades, o qual terá o direito a exercer os poderes previstos no n.° 1.» 5. O artigo 4.°, n.° 1, da Lei n.° 474/1994, que regula a votação com base em listas, tem a seguinte redacção: «Sociedades [como a que está em causa nos litígios nos processos principais] com estatutos que limitam os direitos dos accionistas deverão incluir neles uma disposição especial, que não poderá ser alterada enquanto essa limitação existir, que permita que a nomeação dos administradores se faça com base num sistema de listas. [...]; as listas poderão ser apresentadas pelos administradores cessantes ou por accionistas que representem pelo menos 1% das acções com direito a voto na assembleia ordinária […]; o mínimo de um quinto dos administradores que não for nomeado nos termos do artigo 2.°, n.° 1, alínea d), deverá ser nomeado de entre listas minoritárias e, no caso de o número constituir uma fracção inferior a uma unidade, este deve ser arredondado para a unidade superior seguinte. […]» Litígios nos processos principais e questões prejudiciais 6. A AEM SpA (Azienda Elettrica Milanese SpA, a seguir «AEM»), sociedade constituída pela Comune di Milano em 1996, opera no âmbito dos serviços públicos de distribuição de gás e electricidade cuja gestão lhe foi concedida por essa autarquia. Em 1998, os seus títulos foram cotados em bolsa e teve lugar uma primeira cessão de acções, após a qual a Comune di Milano ficou com 51% do capital dessa sociedade. 7. Prosseguindo com o processo de privatização da AEM, o Conselho Municipal da Comune di Milano (a seguir «Conselho Municipal») decidiu, através da deliberação n.° 4/04, de 17 de Fevereiro de 2004, reduzir a sua participação no capital da AEM para 33,4%. Sujeitou, no entanto, esta cessão de acções à alteração prévia dos estatutos da AEM. 8. Através da deliberação n.° 5/04, de 8 de Março de 2004, o Conselho Municipal decidiu «designar, nos termos do disposto no artigo 2.°, n.° 3, da Lei n.° 474/1994, a AEM […] como sociedade objecto de privatização em cujos estatutos devem ser inseridas alterações em obediência ao disposto na mesma Lei n.° 474/1994». Nessa deliberação, decidiu, além disso, alterar os estatutos da AEM, designadamente as disposições relativas às modalidades de nomeação dos membros do conselho de administração da sociedade. 9. Em 29 de Abril de 2004, a assembleia extraordinária dos accionistas da AEM adoptou as medidas necessárias para alterar os estatutos dessa sociedade no sentido da deliberação n.° 5/04 do Conselho Municipal, introduzindo, nomeadamente, o direito exclusivo da Comune di Milano de nomear directamente, proporcionalmente à sua participação, administradores nos termos do artigo 2449.° do Código Civil, até um quarto dos membros do conselho de administração da referida sociedade. Por outro lado, os estatutos da AEM conferem à referida Comune, de acordo com o artigo 4.° da Lei n.° 474/1994, o direito de participar na eleição, com base em listas, dos administradores não directamente nomeados por si. 10. O efeito conjugado da prerrogativa de nomeação directa de administradores e do direito de participar na eleição, com base em listas, para a designação dos outros membros do conselho de administração da AEM permite à Comune di Milano, segundo o órgão jurisdicional de reenvio, conservar a maioria absoluta no referido conselho de administração, ainda que apenas venha a deter, posteriormente à cessão dos títulos, uma maioria relativa do seu capital. 11. Os demandantes nos dois litígios nos processos principais impugnaram as deliberações n. os  4/04 e 5/04 no Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia, pedindo a sua anulação e a suspensão da sua execução. Acusam, designadamente, o mecanismo descrito no número anterior de dissuadir os investidores de adquirir participações na AEM, e até mesmo de a controlar, tendo esse efeito dissuasivo consequências negativas inevitáveis para as suas próprias participações nessa sociedade, que estão necessariamente desvalorizadas. 12. Por decisão interlocutória de 10 de Junho de 2004, o Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia ordenou a suspensão da execução da deliberação n.° 5/04 por as disposições relativas ao mecanismo de designação dos administradores da AEM se afigurarem, tal como estão delineadas, contraditórias em face da jurisprudência do Tribunal de Justiça em matéria de poderes especiais. 13. Por acórdão interlocutório de 10 de Agosto de 2004, o Consiglio di Stato reformou a referida decisão, indeferindo assim o pedido de suspensão da execução por, designadamente, a jurisprudência comunitária em que se baseia essa decisão dizer respeito às «golden share», conceito profundamente diferente do que está em causa nos litígios submetidos ao referido órgão jurisdicional, que têm por objecto os poderes especiais de que pode dispor um dos accionistas nos termos do direito civil. 14. O órgão jurisdicional de reenvio interroga‑se, todavia, sobre a conformidade do artigo 2449.° do Código Civil com o artigo 56.° CE, como interpretado pelo Tribunal de Justiça, na medida em que a sua aplicação, em conjugação com o mecanismo da eleição, com base em listas, referido no artigo 4.° da Lei n.° 474/1994, introduz uma limitação rigorosa à possibilidade de participar efectivamente na gestão e controlo real de uma sociedade anónima fora do âmbito do exercício legítimo dos poderes especiais. 15. Nestas condições, o Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia decidiu suspender a instância e submeter ao Tribunal de Justiça as seguintes questões prejudiciais, que estão redigidas em termos idênticos nos dois processos C‑463/04 e C‑464/04: «1) O artigo 2449.° do Código Civil, tal como aplicado no caso em apreço, pode ser considerado compatível com o artigo 56.° CE, tal como interpretado nos acórdãos do Tribunal de Justiça de 23 de Maio de 2000, [Comissão/Itália], C‑58/99; de 4 de Junho de 2002, [Comissão/Bélgica e Comissão/França], C‑503/99 e C‑483/99; e de 13 de Maio de 2003, [Comissão/Reino Unido e Comissão/Espanha], C‑98/01 e C‑463/00, quando é invocado por um organismo público que, mesmo tendo perdido o controlo jurídico da sociedade anónima, mantém uma participação relevante (no caso vertente, de 33,4%) como sócio com maioria relativa, obtendo assim um poder de controlo desproporcionado? 2) O artigo 2449.° do Código Civil, aplicado em conjugação com o artigo 4.° do Decreto‑Lei n.° 332, de 31 de Maio de 1994, na versão da Lei n.° 474, de 30 de Julho de 1994, pode ser considerado compatível com o artigo 56.° CE, tal como interpretado nos acórdãos do Tribunal de Justiça de 23 de Maio de 2000, [Comissão/Itália], C‑58/99; de 4 de Junho de 2002, [Comissão/Bélgica e Comissão/França], C‑503/99 e C‑483/99; e de 13 de Maio de 2003, [Comissão/Reino Unido e Comissão/Espanha], C‑98/01 e C‑463/00, quando é invocado por um organismo público que, mesmo tendo perdido o controlo jurídico da sociedade anónima, mantém uma participação relevante (no caso vertente, de 33,4%) como sócio com maioria relativa, obtendo assim um poder de controlo desproporcionado? 3) O artigo 2449.° do Código Civil pode ser considerado compatível com o artigo 56.° CE, tal como interpretado nos acórdãos do Tribunal de Justiça de 23 de Maio de 2000, [Comissão/Itália], C‑58/99; de 4 de Junho de 2002, [Comissão/Bélgica e Comissão/França], C‑503/99 e C‑483/99; e de 13 de Maio de 2003, [Comissão/Reino Unido e Comissão/Espanha], C‑98/01 e C‑463/00, na medida em que, tal como é aplicado no caso em apreço, produz um efeito que contraria outra disposição legal nacional (designadamente, o artigo 2.°, n.° 1, alínea d), do Decreto‑Lei n.° 332, de 31 de Maio de 1994, na versão da Lei n.° 474, de 30 de Julho de 1994) por sua vez compatível com o artigo 56.° CE e que reproduz, quanto às condições de exercício e aos pressupostos de aplicação, os princípios afirmados nos acórdãos referidos do Tribunal de Justiça em matéria de poderes especiais?» 16. Por despacho do presidente do Tribunal de Justiça de 18 de Janeiro de 2005, os processos C‑463/04 e C‑464/04 foram apensos para efeitos das fases escrita e oral, bem como do acórdão a proferir. Quanto às questões prejudiciais 17. A título liminar, há que observar que as questões submetidas pelo órgão jurisdicional de reenvio assentam na premissa segundo a qual a norma estabelecida pelo artigo 2449.° do Código Civil, inserida na regulamentação geral do direito das sociedades contida no referido código, derroga o direito comum das sociedades na medida em que este último não prevê qualquer norma idêntica válida para todos os accionistas, designadamente para os accionistas privados. É à luz desta premissa que incumbe ao Tribunal de Justiça proceder à interpretação pedida. 18. Com as suas questões, que importa analisar em conjunto, o órgão jurisdicional de reenvio pergunta, no essencial, se o artigo 56.° CE deve ser interpretado no sentido de que se opõe a uma disposição nacional, como o artigo 2449.° do Código Civil, segundo a qual os estatutos de uma sociedade anónima podem conferir ao Estado ou a um organismo público detentor de uma participação no capital dessa sociedade o poder de nomear directamente um ou mais administradores, que, por si só ou, como nos processos principais, em conjugação com uma disposição como o artigo 4.° da Lei n.° 474/1994, que reconhece ao referido Estado ou organismo o direito de participar na eleição, com base em listas, dos administradores não directamente nomeados por si, é susceptível de permitir a esse Estado ou a esse organismo dispor de um poder de controlo desproporcionado relativamente à sua participação no capital da referida sociedade. 19. De acordo com jurisprudência constante, o artigo 56.°, n.° 1, CE proíbe, em termos gerais, as restrições aos movimentos de capitais entre os Estados‑Membros (v., nomeadamente, acórdãos de 28 de Setembro de 2006, Comissão/Países Baixos, C‑282/04 e C‑283/04, Colect., p. I‑9141, n. ° 18 e jurisprudência aí referida, e de 23 de Outubro de 2007, Comissão/Alemanha, C‑112/05, ainda não publicado na Colectânea, n.° 17). 20. Na falta de definição, no Tratado CE, do conceito de «movimentos de capitais», na acepção do artigo 56.°, n.° 1, CE, o Tribunal de Justiça reconheceu, anteriormente, valor indicativo à nomenclatura anexa à Directiva 88/361/CEE do Conselho, de 24 de Junho de 1988, para a execução do artigo 67.° do Tratado [artigo revogado pelo Tratado de Amesterdão] (JO L 178, p. 5). Assim, constituem movimentos de capitais, na acepção do artigo 56.°, n.° 1, CE, designadamente, os investimentos directos, ou seja, como resulta dessa nomenclatura e das respectivas notas explicativas, investimentos de qualquer natureza efectuados por pessoas singulares ou colectivas que servem para criar ou manter relações duradouras e directas entre o investidor e a empresa a que se destinam esses fundos com vista ao exercício de uma actividade económica. Relativamente às participações em empresas novas ou existentes, como confirmam essas notas explicativas, o objectivo de criar ou manter laços económicos duradouros pressupõe que as acções detidas pelo accionista lhe dão, seja nos termos das disposições da legislação nacional relativas às sociedades anónimas seja por outra razão, a possibilidade de participar efectivamente na gestão dessa sociedade ou no seu controlo (v. acórdão Comissão/Alemanha, já referido, n.° 18 e jurisprudência aí referida). 21. Quanto a esta forma de investimento, o Tribunal de Justiça esclareceu que devem ser qualificadas de «restrições», na acepção do artigo 56.°, n.° 1, CE, as medidas nacionais susceptíveis de impedir ou de limitar a aquisição de acções nas empresas em causa ou que são susceptíveis de dissuadir os investidores dos outros Estados‑Membros de investir no capital destas (v. acórdão Comissão/Alemanha, já referido, n.° 19 e jurisprudência aí referida). 22. Há que reconhecer que uma disposição nacional como o artigo 2449.° do Código Civil constitui uma restrição desse tipo. 23. Efectivamente, esse artigo permite aos accionistas públicos beneficiarem da possibilidade de participar na actividade do conselho de administração de uma sociedade anónima de uma forma mais significativa do que a sua qualidade de accionistas normalmente lhes permitiria (v., por analogia, acórdão Comissão/Alemanha, já referido, n.° 62). 24. Coloca‑se, assim, à disposição dos referidos accionistas públicos um instrumento que lhes dá a possibilidade de exercerem uma influência que excede os respectivos investimentos. Correlativamente, a influência dos outros accionistas pode ser reduzida, ficando aquém dos seus próprios investimentos (v. acórdão Comissão/Alemanha, já referido, n.° 64). 25. Importa referir, designadamente, que, como sublinha o órgão jurisdicional de reenvio, o artigo 2449.° do Código Civil não estabelece qualquer limite quanto ao número de administradores susceptíveis de ser directamente nomeados pelo Estado ou organismo público detentor de uma participação no capital de uma sociedade anónima. 26. No atinente ao caso da AEM, é irrelevante o facto de o direito de nomear directamente administradores nos termos da referida disposição estar reservado à Comune di Milano apenas na proporção da sua própria participação no capital dessa sociedade e até um quarto dos membros do conselho de administração da mesma. 27. Com efeito, como indica correctamente o órgão jurisdicional de reenvio, este direito de nomeação directa acresce ao direito da Comune di Milano, ao abrigo do artigo 4.° da Lei n.° 474/1994, de participar normalmente na eleição, baseada em listas, dos administradores não directamente nomeados por si, pelo que pode dispor da maioria absoluta no referido conselho, mesmo na hipótese, como a referida nas decisões de reenvio, em que detenha apenas uma maioria relativa do capital, a saber, uma fracção igual a 33,4% deste último. 28. Assim, apesar de o direito de nomeação directa conferido à Comune di Milano ser proporcional ao montante da sua participação no capital da AEM e de esse direito ser exercido até um quarto dos membros do conselho de administração dessa sociedade, o artigo 2449.° do Código Civil, em conjugação com o artigo 4.° da Lei n.° 474/1994, permite à mesma Comune garantir a possibilidade de participar de forma mais significativa na actividade do referido conselho do que a sua qualidade de accionista normalmente lhe permitiria. 29. Ao dar aos accionistas públicos um instrumento que lhes permite limitar a possibilidade de os outros accionistas participarem na sociedade para criarem ou manterem laços económicos duradouros e directos com esta que permitam uma participação efectiva na sua gestão ou no seu controlo, uma regulamentação nacional como a que está em causa nos processos principais é susceptível de dissuadir os investidores directos doutros Estados‑Membros de investirem no capital dessa sociedade (v., neste sentido, acórdão Comissão/Alemanha, já referido, n.° 66). 30. A existência de uma restrição à livre circulação de capitais não é posta em causa pelos argumentos da Comune di Milano e do Governo italiano segundo os quais, por um lado, o artigo 2449.° do Código Civil se inscreve no quadro do direito comum das sociedades e, por outro, o direito de essa Comune nomear directamente os administradores lhe foi conferido voluntariamente pela assembleia‑geral dos accionistas da AEM e nos termos de uma aplicação normal desse direito comum das sociedades. 31. Efectivamente, em primeiro lugar, importa observar que o artigo 2449.° do Código Civil só permite que os estatutos de uma sociedade anónima confiram ao Estado e a organismos públicos detentores de uma participação nessa sociedade o poder de nomear directamente um ou mais administradores. Uma vez que, como foi referido no n.° 17 do presente acórdão, o órgão jurisdicional de reenvio se baseia na premissa de que a norma estabelecida pelo artigo 2449.° do Código Civil derroga o direito comum das sociedades, não há que analisar a hipótese de o referido direito abrir uma possibilidade de nomeação idêntica a qualquer accionista, nomeadamente aos accionistas privados. 32. A simples circunstância de o legislador nacional integrar uma medida destinada especificamente a conferir poderes especiais ao Estado ou a um organismo público detentor de uma participação numa sociedade anónima nas disposições do Código Civil que regulam tais sociedades não pode subtrair essa medida do âmbito de aplicação do artigo 56.° CE. 33. Em segundo lugar, se é verdade que o referido direito de nomeação não é directamente conferido ao Estado ou a um organismo público pelo artigo 2449.° do Código Civil, necessitando, nos termos deste último, de uma decisão da assembleia‑geral dos accionistas da sociedade em causa, em conformidade com o mecanismo previsto pela lei relativa à formação da vontade social, não é menos certo que este facto não retira à regulamentação em questão o seu carácter restritivo. 34. Com efeito, independentemente da questão de saber se o accionista público dispõe por si só da maioria necessária para fazer inscrever nos estatutos da sociedade em causa o seu direito de nomeação directa de administradores desta ou se, como parece ser o caso nos litígios nos processos principais, só pode obter essa inscrição com o concurso de outros accionistas, importa referir que só devido à regulamentação em causa nos processos principais, que derroga o direito comum das sociedades, o accionista público pode, diferentemente de um accionista privado, conseguir que lhe seja atribuído o direito de participar na actividade do conselho de administração de forma mais significativa do que a sua qualidade de accionista normalmente lhe permitiria. 35. Embora um tal direito de nomeação, por estar inscrito nos estatutos, não seja imutável, uma vez que, em princípio, é susceptível de ser objecto de uma alteração quando da revisão ulterior desses estatutos, beneficia contudo de uma protecção relativamente elevada. Efectivamente, o accionista público pode beneficiar da garantia de continuidade de que beneficiam os estatutos de uma sociedade anónima, exigindo a sua alteração, regra geral, uma maioria qualificada dos accionistas. Assim, mesmo quando o accionista público, posteriormente, já não disponha, por si só ou com o concurso de outros accionistas, da maioria necessária para que lhe seja atribuído um direito de nomeação directa dos administradores, designadamente devido ao facto de ter reduzido, entretanto, a sua participação no capital da sociedade em causa, pode, no entanto, continuar a beneficiar desse direito. 36. Um investidor só conseguirá ter a certeza de poder revogar o direito de nomeação directa dos administradores de uma sociedade anónima se o investimento que efectuar for de uma importância tal que lhe confira a maioria exigida para alterar os estatutos dessa sociedade, o que pode exigir um investimento muito maior do que o que lhe permite, na falta da inscrição desse direito de nomeação nos estatutos, participar na sociedade em causa a fim de criar ou manter laços económicos duradouros e directos que permitam uma participação efectiva na gestão ou no controlo da referida sociedade. 37. A este respeito, há que salientar que, no caso da AEM, é impossível para um investidor, segundo as afirmações do órgão jurisdicional de reenvio, que foram confirmadas pelas observações dessa sociedade na audiência, revogar o direito de nomeação directa de administradores conferido à Comune di Milano enquanto esta última conservar a sua participação de 33,4%. 38. Assim, mesmo se, no plano formal, foi a decisão da assembleia‑geral dos accionistas da AEM que instituiu o referido direito de nomeação, esta decisão deve ser considerada, em circunstâncias como as dos litígios que foram submetidos ao órgão jurisdicional de reenvio, um simples instrumento que a Comune di Milano só pôde utilizar devido à existência da regulamentação em causa nos processos principais. 39. Todavia, a livre circulação de capitais pode ser limitada por medidas nacionais justificadas pelas razões mencionadas no artigo 58.° CE ou por razões imperiosas de interesse geral, desde que não exista nenhuma regulamentação comunitária de harmonização que preveja medidas necessárias para assegurar a protecção desses interesses (v. acórdão Comissão/Alemanha, já referido, n.° 72 e jurisprudência aí referida). 40. Não havendo essa harmonização comunitária, compete, em princípio, aos Estados‑Membros decidir do nível a que pretendem assegurar a protecção de tais interesses legítimos e o modo como esse nível deve ser alcançado. No entanto, só o podem fazer dentro dos limites traçados pelo Tratado e, em especial, respeitando o princípio da proporcionalidade, que exige que as medidas adoptadas sejam adequadas para garantir a realização do objectivo que prosseguem e não ultrapassem o necessário para atingir esse objectivo (acórdão Comissão/Alemanha, já referido, n.° 73 e jurisprudência aí referida). 41. A este propósito, há que recordar designadamente que, segundo a jurisprudência do Tribunal de Justiça, não há como negar as preocupações que podem, consoante as circunstâncias, justificar que os Estados‑Membros conservem uma determinada influência nas empresas inicialmente públicas e posteriormente privatizadas, quando estas empresas actuam nos domínios dos serviços de interesse geral ou estratégicos (acórdão de 13 de Maio de 2003, Comissão/Espanha, C‑463/00, Colect., p. I‑4581, n.° 66 e jurisprudência aí referida). 42. No entanto, há que reconhecer que, como sublinhou o órgão jurisdicional de reenvio, o artigo 2449.° do Código Civil não sujeita a qualquer condição a inscrição nos estatutos de uma sociedade anónima de um direito, para o Estado ou um organismo público detentor de uma participação na mesma, de nomear directamente um ou mais administradores, pelo que tal disposição não pode considerar‑se justificada. 43. Tendo em conta o exposto, há que responder às questões submetidas que o artigo 56.° CE deve ser interpretado no sentido de que se opõe a uma disposição nacional, como o artigo 2449.° do Código Civil, segundo a qual os estatutos de uma sociedade anónima podem conferir ao Estado ou a um organismo público detentor de uma participação no capital dessa sociedade o poder de nomear directamente um ou mais administradores, que, por si só ou, como nos processos principais, em conjugação com uma disposição como o artigo 4.° da Lei n.° 474/1994, que reconhece ao referido Estado ou organismo o direito de participar na eleição, com base em listas, dos administradores não directamente nomeados por si, é susceptível de permitir a esse Estado ou a esse organismo dispor de um poder de controlo desproporcionado relativamente à sua participação no capital da referida sociedade. Quanto às despesas 44. Revestindo o processo, quanto às partes nas causas principais, a natureza de incidente suscitado perante o órgão jurisdicional nacional, compete a este decidir quanto às despesas. As despesas efectuadas pelas outras partes para a apresentação de observações ao Tribunal de Justiça não são reembolsáveis. Parte decisória Pelos fundamentos expostos, o Tribunal de Justiça (Primeira Secção) declara: O artigo 56.° CE deve ser interpretado no sentido de que se opõe a uma disposição nacional, como o artigo 2449.° do Código Civil italiano, segundo a qual os estatutos de uma sociedade anónima podem conferir ao Estado ou a um organismo público detentor de uma participação no capital dessa sociedade o poder de nomear directamente um ou mais administradores, que, por si só ou, como nos processos principais, em conjugação com uma disposição como o artigo 4.° do Decreto‑Lei n.° 332, de 31 de Maio de 1994, que passou, com alterações, a Lei n.° 474, de 30 de Julho de 1994, conforme alterada pela Lei n.° 350, de 24 de Dezembro de 2003, que reconhece ao referido Estado ou organismo o direito de participar na eleição, com base em listas, dos administradores não directamente nomeados por si, é susceptível de permitir a esse Estado ou a esse organismo dispor de um poder de controlo desproporcionado relativamente à sua participação no capital da referida sociedade.

62019CJ0112

cs

Žádost o rozhodnutí o předběžné otázce se týká výkladu čl. 2 odst. 1 a čl. 11 odst. 1 a 4 směrnice Evropského parlamentu a Rady 2006/126/ES ze dne 20. prosince 2006 o řidičských průkazech ( Úř. věst. 2006, L 403, s. 18 ). Tato žádost byla podána v rámci sporu mezi Marvinem M. a Kreis Heinsberg (okres Heinsberg) ve věci rozhodnutí orgánů tohoto okresu, jímž bylo odmítnuto uznání řidičského průkazu, který nizozemské orgány vydaly panu M. M. Právní rámec Unijní právo Body 2 a 8 odůvodnění směrnice 2006/126 uvádějí: „(2) Pravidla pro řidičské průkazy jsou základními prvky společné dopravní politiky, přispívají ke zvýšení bezpečnosti silničního provozu a usnadňují volný pohyb osob, které se usazují v jiném členském státě, než ve kterém byl řidičský průkaz vydán. Vzhledem k významu individuálních dopravních prostředků podporuje vlastnictví řidičského průkazu, který je řádně uznán hostitelským členským státem, volný pohyb a svobodu usazování osob. […] […] (8) Z důvodu bezpečnosti silničního provozu je třeba stanovit minimální požadavky pro vydávání řidičských průkazů. Je zapotřebí sblížit normy pro řidičské zkoušky a pro vydávání řidičských průkazů. Za tímto účelem je třeba vymezit znalosti, dovednosti a chování související s řízením motorových vozidel, vypracovat řidičské zkoušky na základě těchto kritérií a nově stanovit minimální normy pro tělesnou a duševní způsobilost k řízení těchto vozidel.“ Článek 1 odst. 1 uvedené směrnice stanoví: „Členské státy zavedou vnitrostátní řidičský průkaz podle vzoru Společenství uvedeného v příloze 1 v souladu s ustanoveními této směrnice. Znak na první straně řidičských průkazů podle vzoru Společenství obsahuje rozlišovací značku členského státu, který průkaz vydává.“ Článek 2 této směrnice, nadepsaný „Vzájemné uznávání“, v odstavci 1 stanoví: „Řidičské průkazy vydané členskými státy jsou vzájemně uznávány.“ Článek 7 odst. 1 téže směrnice 2006/126 stanoví podmínky pro vydání řidičského průkazu týkající se způsobilosti řídit a obvyklého bydliště na území členského státu vydávajícího řidičský průkaz. Článek 11 směrnice 2006/126 stanoví: „ 1.   Pokud držitel platného řidičského průkazu vydaného jedním členským státem převede obvyklé bydliště do jiného členského státu, může požádat o výměnu svého řidičského průkazu za rovnocenný průkaz. Úkolem členského státu provádějícího tuto výměnu je zkontrolovat, pro kterou skupinu je předkládaný řidičský průkaz ve skutečnosti stále platný. 2.   S výhradou zachování zásady teritoriality trestních a policejních právních předpisů mohou členské státy, v nichž mají držitelé řidičských průkazů obvyklé bydliště, uplatňovat své vnitrostátní právní předpisy týkající se omezení, pozastavení, odejmutí nebo zrušení řidičského oprávnění na držitele řidičského průkazu vydaného jiným členským státem a v případě potřeby řidičský průkaz za tímto účelem vyměnit. 3.   Členský stát provádějící výměnu vrátí starý průkaz orgánům členského státu, který jej vydal, a uvede důvody výměny. 4.   Členský stát odmítne vydat řidičský průkaz žadateli, jehož řidičský průkaz byl v jiném členském státě omezen, pozastaven nebo odejmut. Členský stát odmítne uznat platnost každého řidičského průkazu, který jiný členský stát vydal osobě, jejíž řidičský průkaz je na území prvního státu omezen, pozastaven nebo odejmut. […]“ Článek 15 směrnice 2006/126 stanovil [ve znění platném v době rozhodné z hlediska skutkového stavu v původním řízení]: „Členské státy si vzájemně pomáhají při provádění této směrnice a vyměňují si informace o řidičských průkazech, které vydaly, vyměnily, nahradily, prodloužily nebo zrušily. Využívají sítě řidičských průkazů EU vytvořené pro tyto účely, […]“ Německé právo Ustanovení § 29 odst. 1 Verordnung über die Zulassung von Personen zum Straßenverkehr (nařízení o oprávnění osob k řízení v provozu na pozemních komunikacích) ve znění použitelném na spor v původním řízení stanoví: „ 1.   Držitel zahraničního řidičského oprávnění může v rozsahu svého oprávnění řídit motorové vozidlo v Německu, pokud nemá obvyklé bydliště v tomto státě podle § 7“. Ustanovení § 29 odst. 3 tohoto nařízení stanoví: „Oprávnění podle odstavce 1 neplatí pro držitele zahraničních řidičských průkazů, […] 3.   jimž byl řidičský průkaz v Německu odňat na základě zatímního či pravomocného soudního rozhodnutí, nebo okamžitě vykonatelného nebo pravomocného rozhodnutí správního orgánu, […] V případech uvedených v první větě může příslušný orgán vydat akt konstatující, že dotyčná osoba nemá právo řídit motorová vozidla.“ Spor v původním řízení a předběžné otázky Německé orgány vydaly panu M. M. řidičský průkaz pro vozidla skupin AM a B dne 3. července 2008, jakož i pro skupinu T dne 1. července 2015. Při silniční kontrole provedené dne 9. června 2016 bylo zjištěno, že pan M. M. řídil pod vlivem návykových látek. Dne 20. září 2016 byl pan M. M. informován o záměru příslušných německých orgánů odejmout mu řidičské oprávnění. Poté, co pan M. M. oznámil dne 29. září 2016 uvedeným orgánům, že již nemá své bydliště v Německu, přihlásil se k němu dne 13. října 2016 v Nizozemsku, kde dne 1. listopadu 2016 požádal o výměnu německého řidičského průkazu za nizozemský řidičský průkaz. Rozhodnutím ze dne 9. listopadu 2016, které bylo okamžitě vykonatelné a oznámené panu M. M. dne 12. listopadu 2016, Kreis Heinsberg (okres Heinsberg) okamžitě odňal dotyčnému řidičské oprávnění a nařídil mu, aby neprodleně odevzdal řidičský průkaz. Poté, co nizozemské orgány příslušné pro výměnu řidičských průkazů, konstatovaly dne 14. listopadu 2016, že řidičské oprávnění pana M. M. bylo platné vzhledem k informacím uvedeným v databázi sítě řidičských průkazů Evropské unie (RESPER), vydaly panu M. M. dne 17. listopadu 2016 nizozemský řidičský průkaz výměnou za německý řidičský průkaz. Tato výměna byla oznámena Kreis Heinsberg (okres Heinsberg) dopisem ze dne 5. prosince 2016, k němuž byl přiložen německý řidičský průkaz pana M. M. Nizozemské orgány, které Kreis Heinsberg (okres Heinsberg) informoval o tom, že panu M. M. bylo odňato německé řidičské oprávnění, dne 4. ledna 2017 v návaznosti na žádost učiněnou v tomto ohledu oznámily, že zachovávají výměnu řidičského průkazu pana M. M. z důvodu, že ke dni podání žádosti o výměnu neobsahovala uvedená databáze žádný údaj o omezení řidičského oprávnění dotyčného. Dne 17. ledna 2017 při silniční kontrole provedené v Německu zjistily policejní orgány, že pan M. M. neměl řidičské oprávnění platné na území tohoto členského státu. Rozhodnutím ze dne 5. září 2017 Kreis Heinsberg (okres Heinsberg) konstatoval, že řidičský průkaz vydaný panu M. M. v Nizozemsku jej neopravňuje řídit vozidla v Německu. Pan M. M. zpochybnil toto rozhodnutí před Verwaltungsgericht Aachen (správní soud v Cáchách, Německo). Tento soud má za to, že německé orgány jsou povinny stejným způsobem uznat řidičský průkaz vydaný na základě výměny prvního řidičského průkazu jako řidičský průkaz vydaný po úspěšném složení kontrolní zkoušky způsobilosti řídit motorová vozidla. Přiklání se však k názoru, že vzhledem k cílům bezpečnosti silničního provozu a ochrany života uživatelů pozemních komunikací členský stát může na základě čl. 11 odst. 4 směrnice 2006/126 odmítnout uznat vyměněný řidičský průkaz, pokud k výměně došlo po odnětí řidičského oprávnění členským státem vydání řidičského průkazu. Pro případ, že by byl učiněn závěr, že čl. 11 odst. 4 směrnice 2006/126 není použitelný, si předkládající soud klade otázku, zda je povolena odchylka od zásady vzájemného uznávání, jestliže členský stát, na jehož území vyvstane otázka uznání řidičského průkazu, může na základě nesporných informací prokázat, že hmotněprávní řidičské oprávnění již v době výměny tohoto řidičského průkazu neexistovalo. Za těchto podmínek se Verwaltungsgericht Aachen (správní soud v Cáchách) rozhodl přerušit řízení a položit Soudnímu dvoru následující předběžné otázky: „1) Musí být čl. 2 odst. 1 směrnice [2006/126] vykládán v tom smyslu, že řidičský průkaz, včetně řidičských oprávnění v něm uvedených, musí členské státy striktně uznávat i tehdy, když se vydání tohoto dokladu zakládá na výměně řidičského průkazu podle čl. 11 odst. 1 směrnice [2006/126]? 2) V případě kladné odpovědi na první otázku, může členský stát odmítnout uznání vyměněného řidičského průkazu podle čl. 11 odst. 4 druhého pododstavce směrnice [2006/126], pokud k výměně státem jeho vydání došlo v době, ve které členský stát, který udělil hmotněprávní řidičské oprávnění, toto oprávnění již odňal? 3) Bude-li druhá otázka zodpovězena záporně a povinnost uznání existuje, může členský stát odmítnout uznat vyměněný řidičský průkaz v každém případě tehdy, když členský stát, na jehož území vyvstane otázka uznání tohoto dokladu, může na základě ‚nesporných informací‘ určit, že hmotněprávní řidičské oprávnění již v době výměny řidičského průkazu neexistovalo?“ K předběžným otázkám K první otázce Podstatou první otázky předkládajícího soudu je, zda čl. 2 odst. 1 směrnice 2006/126 musí být vykládán v tom smyslu, že vzájemné uznávání bez jakýchkoliv formalit, které upravuje, je uplatnitelné na řidičský průkaz vydaný na základě výměny podle čl. 11 odst. 1 této směrnice. Je třeba připomenout, že čl. 2 odst. 1 směrnice 2006/126 stanoví, že „[ř]idičské průkazy vydané členskými státy jsou vzájemně uznávány“. Podle ustálené judikatury Soudního dvora platí, že toto ustanovení stanoví vzájemné uznávání řidičských průkazů vydaných členskými státy bez jakýchkoliv formalit (rozsudek ze dne 26. října 2017, I, C‑195/16 , EU:C:2017:815 , bod a citovaná judikatura). Vzhledem k tomu, že uvedené ustanovení nerozlišuje podle způsobu vydání řidičského průkazu, a sice vydání po úspěšném složení zkoušek upravených v článku 7 směrnice 2006/126 nebo na základě výměny podle čl. 11 odst. 1 této směrnice, platí zásada vzájemného uznávání rovněž v případě řidičského průkazu vydaného na základě takové výměny s výhradou výjimek upravených uvedenou směrnicí. Vzhledem k výše uvedenému je třeba na první otázku odpovědět tak, že čl. 2 odst. 1 směrnice 2006/126 musí být vykládán v tom smyslu, že vzájemné uznávání bez formalit, které upravuje, se vztahuje na řidičský průkaz vydaný na základě výměny podle čl. 11 odst. 1 této směrnice s výhradou výjimek upravených uvedenou směrnicí. Ke druhé a třetí otázce Podstatou druhé a třetí otázky předkládajícího soudu, kterými je třeba se zabývat společně, je, zda čl. 11 odst. 4 druhý pododstavec směrnice 2006/126 musí být vykládán v tom smyslu, že umožňuje členskému státu, aby odmítl uznat řidičský průkaz, který byl vydán v rámci výměny podle čl. 11 odst. 1 této směrnice, z důvodu, že tento členský stát před touto výměnou odňal řidičské oprávnění držiteli průkazu, jenž byl vyměněn. Tyto otázky pokládá předkládající soud s ohledem na situaci, kdy pan M. M. se ještě před tím, než mu nizozemské orgány vydaly řidičský průkaz podle čl. 11 odst. 1 směrnice 2006/126, dopustil porušení právních předpisů v Německu, které vedlo k odnětí jeho řidičského oprávnění, ale řidičský průkaz nebyl vrácen německým orgánům, a kdy nizozemské orgány, které byly informovány o tomto odnětí po vydání nového řidičského průkazu, zachovaly platnost řidičského průkazu vydaného panu M. M. Článek 11 odst. 1 směrnice 2006/126 stanoví, že pokud držitel platného řidičského průkazu vydaného jedním členským státem převede své obvyklé bydliště do jiného členského státu, může požádat o výměnu svého řidičského průkazu za rovnocenný průkaz. Podle tohoto ustanovení je v tomto ohledu na členském státě provádějícím výměnu, aby zkontroloval, pro kterou skupinu je předkládaný řidičský průkaz skutečně stále platný. Za tímto účelem článek 15 uvedené směrnice stanoví, že členské státy si vzájemně pomáhají a vyměňují si informace o řidičských průkazech, které vydaly, vyměnily, nahradily, prodloužily nebo zrušily, a využívají sítě řidičských průkazů EU vytvořené pro tyto účely. Jak bylo připomenuto v bodě 15 tohoto rozsudku, v projednávaném případě nizozemské orgány ověřily dne 14. listopadu 2016 platnost řidičského průkazu pana M. M. na základě sítě řidičských průkazů EU a dne 17. listopadu 2016 vydaly panu M. M. nový řidičský průkaz. Vzhledem k tomu, že – jak vyplývá z odpovědi na první otázku – vzájemné uznávání bez jakýchkoli formalit upravené v čl. 2 odst. 1 směrnice 2006/126 se vztahuje na řidičský průkaz vydaný na základě výměny podle čl. 11 odst. 1 této směrnice, členské státy v zásadě nemohou ověřovat dodržování podmínek vydání upravených uvedenou směrnicí. Držení řidičského průkazu vydaného členským státem musí být totiž považováno za důkaz toho, že držitel tohoto řidičského průkazu tyto podmínky splnil (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 23. dubna 2015, Aykul, C‑260/13 , EU:C:2015:257 , bod a citovaná judikatura). Soudní dvůr měl zajisté za to, že v případě, kdy lze prokázat nikoli na základě informací pocházejících z hostitelského členského státu, ale na základě údajů uvedených v samotném řidičském průkazu nebo jiných nesporných informací pocházejících z členského státu vydání, že nebyla splněna některá z podmínek vydání stanovená směrnicí 2006/126, může hostitelský členský stát, na jehož území byl držiteli zmíněného řidičského průkazu odňat předchozí řidičský průkaz, odmítnout uznat řidičský průkaz (v tomto smyslu viz rozsudky ze dne 26. června 2008, Zerche a další, C‑334/06 až C‑336/06 , EU:C:2008:367 , body a , jakož i ze dne 26. června 2008, Wiedemann a Funk, C‑329/06 a C‑343/06 , EU:C:2008:366 , bod ). Avšak jak uvádí v projednávaném případě Evropská komise, okolnost, že německé orgány již odňaly panu M. M. řidičské oprávnění v okamžiku, kdy byl řidičský průkaz vyměňován nizozemskými orgány, nevyplývá ze samotného řidičského průkazu ani z jiných informací pocházejících z členského státu vydání. Článek 11 odst. 4 druhý pododstavec směrnice 2006/126 stanoví, že „[č]lenský stát odmítne uznat platnost každého řidičského průkazu, který jiný členský stát vydal osobě, jejíž řidičský průkaz je na území prvního státu omezen, pozastaven nebo odejmut“. Z výrazu „odmítne uznat“ vyplývá, že toto ustanovení stanoví nikoli možnost, ale povinnost (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 26. dubna 2012, Hofmann, C‑419/10 , EU:C:2012:240 , bod , a ze dne 21. května 2015, Wittmann, C‑339/14 , EU:C:2015:333 , bod ). Soudní dvůr rozhodl, že znění tohoto ustanovení opravňuje jakýkoli členský stát, a nikoliv pouze členský stát obvyklého bydliště, aby odmítl uznat platnost řidičského průkazu vydaného jiným členským státem (rozsudek ze dne 23. dubna 2015, Aykul, C‑260/13 , EU:C:2015:257 , bod ). Soudní dvůr měl konkrétně za to, že čl. 11 odst. 4 druhý pododstavec směrnice 2006/126 umožňuje členskému státu, který není členským státem obvyklého bydliště, aby podle svých vnitrostátních právních předpisů a z důvodu porušení právních předpisů na jeho území držitelem řidičského průkazu obdrženého v jiném členském státě, přijal opatření, jejichž působnost je omezena na toto území a účinek omezen na odmítnutí uznání platnosti tohoto řidičského průkazu na tomto území (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 23. dubna 2015, Aykul, C‑260/13 , EU:C:2015:257 , bod ). Soudní dvůr v tomto ohledu upřesnil, že čl. 11 odst. 4 druhý pododstavec směrnice 2006/126 se týká opatření, která jsou přijímána na základě trestních a policejních právních předpisů členského státu a která mají vliv na platnost řidičského průkazu vydaného jiným členským státem na území tohoto členského státu (rozsudek ze dne 23. dubna 2015, Aykul, C‑260/13 , EU:C:2015:257 , bod ). Soudní dvůr již kromě toho rozhodl, že uložit členskému státu, aby uznával platnost řidičského průkazu vydaného osobě jiným členským státem, třebaže byl prvním z těchto členských států této osobě uložen zákaz získat řidičský průkaz v tomto státě z důvodu skutečností, které předcházely vydání uvedeného průkazu druhým z těchto členských států, by vedlo osoby, které se na území jednoho členského státu dopustily porušení předpisů, za něž lze uložit takové opatření, k tomu, aby se vydaly do jiného členského státu za účelem získání nového řidičského průkazu, a vyhnuly se tak správním a trestním následkům uvedených porušení předpisů, a v konečném výsledku by tak byla zmařena důvěra, na které spočívá systém vzájemného uznávání řidičských průkazů (viz rozsudek ze dne 21. května 2015, Wittmann, C‑339/14 , EU:C:2015:333 , bod a citovaná judikatura). Tyto úvahy jsou platné rovněž tehdy, když byl řidičský průkaz vydán v rámci výměny podle čl. 11 odst. 1 směrnice 2006/126. Odmítnutí uznat řidičský průkaz vydaný na základě takové výměny splňuje rovněž v tomto případě cíl obecného zájmu Unie, kterým je zvýšení bezpečnosti silničního provozu (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 22. května 2014, Glatzel, C‑356/12 , EU:C:2014:350 , bod a citovaná judikatura), k němuž podle znění jejího bodu 2 odůvodnění přispívá směrnice 2006/126 (rozsudek ze dne 26. října 2017, I, C‑195/16 , EU:C:2017:815 , bod ). Nicméně z judikatury Soudního dvora vyplývá, že čl. 11 odst. 4 druhý pododstavec směrnice 2006/126 se nemůže dovolávat členský stát k tomu, aby odmítl uznat platnost řidičského průkazu vydaného jiným členským státem bez časového omezení, bylo-li držiteli tohoto průkazu uloženo na jeho území omezující opatření (rozsudek ze dne 23. dubna 2015, Aykul, C‑260/13 , EU:C:2015:257 , bod a citovaná judikatura). Pokud jde o účinek takového opatření, Soudní dvůr rozhodl, že členský stát, který odmítne uznat platnost řidičského průkazu za takových okolností, má pravomoc stanovit podmínky, kterým se držitel řidičského průkazu musí podřídit k tomu, aby mohl znovu získat řidičské oprávnění na jeho území. Soudní dvůr uvedl, že je věcí předkládajícího soudu, aby zkoumal, zda dotyčný členský stát ve skutečnosti nebrání uznání řidičského průkazu vydaného jiným členským státem bez časového omezení a z tohoto pohledu mu přísluší, aby v souladu se zásadou proporcionality ověřil, zda podmínky stanovené právní úpravou prvního z těchto států státu nepřekračují meze toho, co je přiměřené a nezbytné k dosažení cíle sledovaného směrnicí 2006/126, který spočívá ve zlepšení bezpečnosti silničního provozu (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 23. dubna 2015, Aykul, C‑260/13 , EU:C:2015:257 , bod ). Za těchto podmínek je třeba připomenout, že podle ustálené judikatury Soudního dvora platí, že jednotlivec se nemůže podvodně nebo zneužívajícím způsobem dovolávat unijních právních norem (v tomto smyslu viz rozsudky ze dne 21. února 2006, Halifax a další, C‑255/02 , EU:C:2006:121 , bod , a ze dne 16. října 2019, Glencore Agriculture Hungary, C‑189/18 , EU:C:2019:861 , bod ). Zásada zákazu podvodného jednání a zneužití práva vyjádřená v této judikatuře je obecnou zásadou unijního práva, již musí jednotlivci dodržovat. Použití unijní právní úpravy totiž nemůže být rozšířeno až do té míry, aby zahrnovalo i jednání činěné s cílem získat podvodně nebo zneužívajícím způsobem výhody stanovené unijním právem (rozsudek ze dne 6. února 2018, Altun a další, C‑359/16 , EU:C:2018:63 , bod a citovaná judikatura). Konstatování podvodu konkrétně spočívá na souboru shodujících se indicií, které prokazují naplnění jak objektivní, tak subjektivní stránky. Pokud jde okolnosti ve věci v původním řízení, objektivní stránka spočívá tedy v nesplnění podmínek požadovaných pro výměnu řidičského průkazu podle čl. 11 odst. 1 směrnice 2006/126. Dále, subjektivní stránka odpovídá úmyslu dotyčného obejít podmínky vyžadované pro takovou výměnu s cílem získat s tím spojenou výhodu (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 6. února 2018, Altun a další, C‑359/16 , EU:C:2018:63 , body až ). Z toho vyplývá, že pokud se ukáže, že osoba podvodně získala vydání řidičského průkazu v rámci výměny podle čl. 11 odst. 1 směrnice 2006/126, tato osoba se v žádném okamžiku nemůže v členském státě dovolávat uznání takto získaného řidičského průkazu. V projednávaném případě byl podle informací popsaných předkládajícím soudem a připomenutých v bodech 12 až 15 tohoto rozsudku pan M. M. dne 20. září 2016 informován o záměru německých orgánů odejmout mu řidičské oprávnění. Po tomto oznámení pan M. M. ohlásil, že opouští německé území a dne 13. října 2016 se přihlásil k bydlišti v Nizozemsku, kde dne 1. listopadu 2016 požádal o výměnu německého řidičského průkazu za nizozemský řidičský průkaz, který mu byl vydán dne 17. listopadu 2016. Z těchto údajů, jakož i z písemných odpovědí německé a nizozemské vlády na otázky položené Soudním dvorem vyplývá, že pan M. M. neinformoval v řízení před nizozemskými orgány o záměru německých orgánů odejmout mu řidičský průkaz, který mu však byl oznámen, a dotyčný ani později neinformoval nizozemské orgány o tom, že mu dne 12. listopadu 2016 bylo oznámeno rozhodnutí o odnětí řidičského oprávnění, zatímco nizozemské orgány ještě nezaujaly stanovisko k žádosti o výměnu řidičského průkazu podanou jmenovaným. Je na předkládajícím soudu, aby po ověření informací uvedených v předchozím bodě posoudil, zda jednání pana M. M. v době od silniční kontroly, které byl podroben dne 9. června 2016, do vydání nového řidičského průkazu dne 17. listopadu 2016, jehož cílem bylo získat nový řidičský průkaz výměnou svého průkazu podle čl. 11 odst. 1 směrnice 2006/126, je zneužívajícím a podvodným jednáním. Pokud tomu tak je, je třeba mít za to, že rozhodnutí o odmítnutí uznání jeho řidičského průkazu je konečné. Za těchto podmínek je na druhou a třetí otázku třeba odpovědět tak, že čl. 11 odst. 4 druhý pododstavec směrnice 2006/126 musí být vykládán v tom smyslu, že umožňuje členskému státu, aby odmítl uznat řidičský průkaz, který byl předmětem výměny podle čl. 11 odst. 1 této směrnice, z důvodu, že tento členský stát před touto výměnou odňal řidičské oprávnění držiteli tohoto průkazu. K nákladům řízení Vzhledem k tomu, že řízení má, pokud jde o účastníky původního řízení, povahu incidenčního řízení ve vztahu ke sporu probíhajícímu před předkládajícím soudem, je k rozhodnutí o nákladech řízení příslušný uvedený soud. Výdaje vzniklé předložením jiných vyjádření Soudnímu dvoru než vyjádření uvedených účastníků řízení se nenahrazují. Z těchto důvodů Soudní dvůr (desátý senát) rozhodl takto: 1) Článek 2 odst. 1 směrnice Evropského parlamentu a Rady 2006/126/ES ze dne 20. prosince 2006 o řidičských průkazech musí být vykládán v tom smyslu, že vzájemné uznávání bez jakýchkoli formalit, které upravuje, se vztahuje na řidičský průkaz vydaný na základě výměny podle čl. 11 odst. 1 této směrnice s výhradou výjimek upravených uvedenou směrnicí. 2) Článek 11 odst. 4 druhý pododstavec směrnice 2006/126 musí být vykládán v tom smyslu, že umožňuje členskému státu, aby odmítl uznat řidičský průkaz, který byl předmětem výměny podle čl. 11 odst. 1 této směrnice, z důvodu, že tento členský stát před touto výměnou odňal řidičské oprávnění držiteli tohoto průkazu. Podpisy. ( *1 ) – Jednací jazyk: němčina.

62016TJ0903

bg

Обстоятелствата по спора Жалбоподателят RE изпълнява функциите на [ поверително ] ( ) в генерална дирекция „Международно сътрудничество и развитие“ на Европейската комисия. Жалбоподателят е бил обект на административно разследване (наричано по-нататък „административното разследване“), проведено от дирекцията по сигурността към генерална дирекция „Човешки ресурси и сигурност“ на Комисията (наричана по-нататък „дирекцията по сигурността“). Това разследване се отнася до предполагаемото участие на жалбоподателя в дейности на тайните служби, и по-специално до поведението му по време на конфликт между две трети държави, като по този повод жалбоподателят е заподозрян, че е бил в много близки отношения с една от тези държави и че без да има разрешение, ѝ е съобщил определена поверителна информация. С електронно писмо от 5 декември 2013 г. жалбоподателят иска от дирекцията по сигурността на основание член 13 от Регламент (ЕО) № 45/2001 на Европейския парламент и на Съвета от 18 декември 2000 година относно защитата на лицата по отношение на обработката на лични данни от институции и органи на Общността и за свободното движение на такива данни ( ОВ L 8, 2001 г., стр. 1 ; Специално издание на български език, 2007 г., глава 13, том 30, стр. 142) да му предостави цялата лична и професионална информация и съответно такива данни, които се отнасят до него и са на разположение на тази дирекция. Със записка от 25 февруари 2014 г. директорът на дирекцията по сигурността, след като отбелязва, че някои документи вече са били предоставени на жалбоподателя на 27 ноември 2013 г., му отказва достъп до други отнасящи се до него лични данни, с мотива че тези данни попадат в обхвата на изключенията и ограниченията, предвидени в член 20, параграф 1, букви а)—г) от Регламент № 45/2001. Тъй като счита, че този отказ за предоставяне на достъп нарушава член 13 и член 20, параграф 1 от Регламент № 45/2001, с писмо от 18 април 2014 г. жалбоподателят сезира на Европейския надзорен орган по защита на данните (ЕНОЗД) с жалба на основание член 32, параграф 2 от Регламент № 45/2001. С решение от 26 февруари 2016 г. ЕНОЗД заключава, че предвид начина, по който дирекцията по сигурността е приложила изключенията, предвидени в член 20, параграф 1 от Регламент № 45/2001, тази дирекция не е третирала правилно някои от личните данни на жалбоподателя. Вследствие на решението на ЕНОЗД дирекцията по сигурността преразглежда заявлението на жалбоподателя за достъп до неговите лични данни. Въз основа на това преразглеждане с решение от 8 март 2016 г. (наричано по-нататък „решението от 8 март 2016 г.“), директорът на дирекцията по сигурността частично уважава искането на жалбоподателя и му предоставя достъп до някои от личните му данни и освен това му предоставя осем документа (документи № 44, 59—62, 67, 69 и 71). Като приложение към това решение е включена таблица, в която са идентифицирани 71 документа, държани от дирекцията по сигурността, като за всеки от тези документи са описани неговите дата, предмет, вид на съдържащите се в него лични данни, кратко описание на съдържанието на тези данни и източник на данните, а за 35 от всичките 71 документа (документи № 1, 6—9, 11, 12, 14—16, 18, 20, 21, 27, 28, 31, 32, 35, 36, 41, 42, 45, 46, 48—52, 54—57, 66, 68 и 70) — причината или причините, поради които някои от посочените данни не могат да бъдат оповестени съгласно член 20, параграф 1, букви а) и в) от Регламент № 45/2001. Сред тези документи под № 57 се съдържа „записка относно наемането на работа [на жалбоподателя] като [ поверително ] в [генерална дирекция „Международно сътрудничество и развитие“ на Европейската комисия] от 23 януари 2012 г. (наричана по-нататък „документ № 57“). С електронно писмо от 29 април 2016 г., адресирано до дирекцията по сигурността, заявителят отбелязва, че се е запознал с отговора, даден с решението от 8 март 2016 г., и изразява желанието си да получи достъп до „ограничен брой документи [сред изброените в приложената към това решение таблица]“. По този повод жалбоподателят иска и да бъде уведомен за датата, на която ще приключи административното разследване. Успоредно с това жалбоподателят сезира ЕНОЗД с нова жалба от 5 юли 2016 г., като поддържа, че в решението от 8 март 2016 г. дирекцията по сигурността все така не се е съобразила с решението на ЕНОЗД от 26 февруари 2016 г. по предишната му жалба. С решение от 25 юли 2016 г. (наричано по-нататък „решението на ЕНОЗД от 25 юли 2016 г.“) ЕНОЗД приема, че в решението от 8 март 2016 г. дирекцията по сигурността изцяло е приложила препоръките, които е направил в решението си от 26 февруари 2016 г., и вследствие на това заключава, че с решението от 8 март 2016 г. не са нарушени член 13 и член 20, параграф 1 от Регламент № 45/2001. На 14 септември 2016 г. дирекцията по сигурността отговаря на електронното писмо на жалбоподателя от 29 април 2016 г. Тъй като приема, че е сезирана със заявление за достъп до документи, подадено на основание Регламент (ЕО) № 1049/2001 на Европейския парламент и на Съвета от 30 май 2001 година относно публичния достъп до документи на Европейския парламент, на Съвета и на Комисията ( ОВ L 145, 2001 г., стр. 43 ; Специално издание на български език, 2007 г., глава 1, том 3, стр. 76), дирекцията по сигурността приканва жалбоподателя на основание член 6, параграф 2 от посочения регламент да изясни искането си, така че тя да може да идентифицира документите, до които той желае да получи достъп. Освен това тя уведомява жалбоподателя, че административното разследване е приключило на 31 август 2016 г. С писмо от 21 септември 2016 г., адресирано до дирекцията по сигурността (наричано по-нататък „заявлението от 21 септември 2016 г.“) жалбоподателят иска достъп до 42 от всичките 71 документа, идентифицирани в решението от 8 март 2016 г. (документи № 1—5, 8, 11, 13, 14, 19, 21—30, 33, 34, 37—43, 47—53, 56—58 и 63—65), или поне до „информацията“, съдържаща се в тези документи, като се позовава, от една страна, на член 13 от Регламент № 45/2001, и от друга страна, на член 6 от Регламент № 1049/2001. По този повод жалбоподателят разпределя документите и информацията, до които иска достъп, в четири групи, посочени от страните като групи А (документи № 2—5, 13, 19, 22—26, 29, 30, 33, 34, 37—40, 43, 47, 53, 56, 58 и 63), B (документи № 8, 11, 41, 42, 48, 49 и 51), C (документи № 48, 49 и 51, вече включени в група B) и D (документи № 1, 14, 21, 27, 28, 50, 52 и 57), и за всяка от тези групи уточнява причините, които според него обосновават уважаването на заявлението му. На 12 октомври 2016 г. директорът на дирекцията по сигурността отговаря на заявлението от 21 септември 2016 г. със записка (наричана по-нататък „обжалваната записка“), текстът на която е следният: „1. Във Вашето [заявление] от 21 [септември] 2016 г. се позовавате на член 13 от Регламент № 45/2001, за да поискате достъп до определен брой документи. [В това отношение] насочвам вниманието [Ви] към решението [от 8 март] 2016 г. […] Освен това насочвам вниманието [Ви] към решението на [ЕНОЗД] от 25 юли 2016 г., в което ясно се посочва, че ЕНОЗД не разполага с данни, че дирекцията по сигурността е нарушила правото Ви на достъп до Вашите лични данни. Ето защо считам, че дирекцията по сигурността [правилно] е третирала заявлението Ви за достъп до Вашите лични данни. 2. Във Вашето [заявление от 21 септември 2016 г.] упоменавате също Регламент № 1049/2001 […] и искате достъп до конкретни документи от [Вашето] досие, посочени в [таблицата, приложена към решението от 8 март 2016 г.]. В това отношение бих искал да привлека вниманието Ви върху факта, че документите, които [могат] да Ви бъдат предоставени въз основа на този регламент, ще станат достъпни за всяко друго лице, което направи такова искане за в бъдеще, и по този начин ще станат de facto публични, евентуално под форма, в която само ще бъдат заличени Вашите лични данни. Моля да отбележите, че с оглед на посоченото по-горе разглеждането на Вашето заявление за достъп до документи ще бъде прекратено. Ако [посоченото] заявление е направено за лични цели, моля Ви да потвърдите това, като ни посочите личните си електронен и пощенски адрес“. Производството и исканията на страните На 19 декември 2016 г. жалбоподателят подава настоящата жалба в секретариата на Общия съд. С отделна молба, подадена същия ден в секретариата на Общия съд, жалбоподателят прави искане да бъде запазена неговата анонимност. С решение от 18 януари 2017 г. Общият съд уважава това искане. С отделна молба, подадена в секретариата на Общия съд на 5 април 2017 г., Комисията повдига възражение за недопустимост на основание член 130, параграф 1 от Процедурния правилник на Общия съд. На 22 май 2017 г. жалбоподателят подава в секретариата на Общия съд становището си по възражението за недопустимост. С определение от 18 октомври 2017 г. Общият съд решава да остави произнасянето по направеното от Комисията възражение за недопустимост за решението по същество. В рамките на процесуално-организационно действие, предприето на основание член 89, параграф 3, букви a) и б) от Процедурния правилник, Общият съд отправя до страните писмени въпроси за писмен отговор. Страните изпълняват това искане в определения срок. На 19 декември 2017 г. Комисията подава писмената си защита в секретариата на Общия съд. В рамките на процесуално-организационни действия, предприети на основание член 89, параграф 3, букви a) и б) от Процедурния правилник, Общият съд поставя на страните писмени въпроси за отговор в съдебното заседание. Жалбоподателят иска от Общия съд: – да отхвърли възражението за недопустимост, – да отмени обжалваната записка в частта ѝ, в която е отхвърлено искането му за достъп до някои от личните му данни, – да осъди Комисията да му заплати сумата от 10000 EUR като обезщетение за претърпените от него неимуществени вреди поради отказа на дирекцията по сигурността да му предостави достъп до личните му данни, – да осъди Комисията да му заплати сумата от 30000 EUR като обезщетение за претърпените от него неимуществени вреди поради незаконосъобразното обработване и разпространяване на неговите лични данни от дирекцията по сигурността, – да осъди Комисията да заплати съдебните разноски. Комисията иска от Общия съд: – да отхвърли жалбата като недопустима или евентуално като неоснователна, – да осъди жалбоподателя да заплати съдебните разноски. Жалбоподателят иска от Общия съд и да постанови мярка за събиране на доказателства, като разпореди на Комисията да представи документ № 57 в съответствие с член 91, буква в) от Процедурния правилник или евентуално въз основа на член 104 от този регламент. В съдебното заседание жалбоподателят оттегля двете си искания за обезщетение на неимуществените вреди, които твърди, че е претърпял. Той уточнява и ограничава обхвата на искането си за отмяна, като посочва, че то няма за предмет да се оспори отказът на достъп до лични данни, съдържащи се в документи, които са упоменати в жалбата, но не са изтъкнати в заявлението от 21 септември 2016 г. Тъй като Комисията не е изразила становище по посоченото оттегляне и по направеното уточнение, оттеглянето е отбелязано в протокола от съдебното заседание. От правна страна По искането за отмяна В началото следва да се разгледа въпросът дали искането за отмяна е допустимо и евентуално след това дали това искане е основателно. По допустимостта на искането за отмяна Комисията повдига три възражения за липса на процесуални предпоставки. Първо, в обжалваната записка не се съдържало произнасяне по правото на жалбоподателя на достъп до неговите лични данни. Второ, във всички случаи тази записка представлявала чисто потвърдителен акт. Трето, жалбоподателят нямал действителен правен интерес по отношение на посочената записка. – По предмета на обжалваната записка и наличието на отказ за достъп до личните данни Комисията поддържа, че заявлението от 21 септември 2016 г. се отнасяло само до достъпа до документи на основание на Регламент № 1049/2001. От това следвало, че в обжалваната записка дирекцията по сигурността не се е произнесла по правото на жалбоподателя на достъп до неговите лични данни на основание Регламент № 45/2001. Жалбоподателят оспорва доводите на Комисията. Той твърди, че заявлението от 21 септември 2016 г. съдържа едновременно заявление за достъп до документи и заявление за достъп до лични данни. В началото следва да се припомни, че Регламенти № 1049/2001 и № 45/2001 имат различни цели. Първият цели да осигури възможно най-голяма прозрачност на процеса на вземане на решения от публичните органи, както и на информацията, на която се основават техните решения. Следователно той има за цел в най-голяма степен да улесни упражняването на правото на достъп до документите, както и да насърчи добрите административни практики. Вторият регламент има за цел да осигури защитата на свободите и на основните права на физическите лица, и по-специално на техния личен живот, при обработката на лични данни (решение от 29 юни 2010 г., Комисия/Bavarian Lager, C‑28/08 P , EU:C:2010:378 , т. ). От това следва, че за разлика от Регламент № 1049/2001, Регламент № 45/2001 няма за цел да улеснява упражняването на правото на достъп до документи (вж. в този смисъл решение от 17 юли 2014 г., YS и др., C‑141/12 и C‑372/12 , EU:C:2014:2081 , т. ). В този контекст правата на достъп, съответно предвидени в тези два регламента, нямат нито един и същ предмет, нито едни и същи адресати. Всъщност целта на член 2 от Регламент № 1049/2001 е да даде възможност на обществеността, т.е. на всеки гражданин и на всяко физическо или юридическо лице, да получи достъп до документи, държани от институциите. Що се отнася до член 13 от Регламент № 45/2001, той има за цел да даде възможност за достъп само на съответните лица до техните лични данни, т.е. информация, която се отнася до тях като идентифицирани или подлежащи на идентификация лица, без да предвижда, че посочените лица могат на това основание да получат достъп и до документите, съдържащи посочените данни. В това отношение следва да се отбележи, че член 13, буква в) от Регламент № 45/2001 предвижда само че субектът на данните има право да получи „съобщение в разбираема форма за данните, които са в процес на обработка“. В случая следва да се приеме за установено, на първо място, че обжалваната записка има отрицателен характер, доколкото отговаря на заявлението на 21 септември 2016 г. и е безспорно, че с нея не е даден достъп на жалбоподателя до неговите лични данни или документи, съдържащи данни. Когато обаче дадено решение има отрицателен характер, то трябва да се преценява в зависимост от естеството на искането, на което дава отговор (решения от 8 март 1972 г., Nordgetreide/Комисия, 42/71 , EU:C:1972:16 , т. и от 24 ноември 1992 г., Buckl и др./Комисия, C‑15/91 и C‑108/91 , EU:C:1992:454 , т. ). Поради това предметът на обжалваната записка трябва да се преценява по-специално с оглед на съдържанието на заявлението от 21 септември 2016 г. В това отношение следва да се отбележи преди всичко че заявлението от 21 септември 2016 г. е озаглавено „Лични данни“. По-нататък, в заявлението от 21 септември 2016 г. се упоменава не само Регламент № 1049/2001, но и Регламент № 45/2001. Всъщност, от една страна, това заявление е изрично представено на две основания — член 6 от Регламент № 1049/2001 и член 13 от Регламент № 45/2001. От друга страна, за всяка от четирите групи документи, посочени в точка 13 по-горе, заявлението съдържа доводи с оглед на изключенията или ограниченията, предвидени в член 20, параграф 1 от Регламент № 45/2001. Накрая, на няколко пъти в заявлението си от 21 септември 2016 г. жалбоподателят се позовава както на документите, така и на „информацията“, съдържаща се в тези документи. По този начин той декларира в самото начало и като цяло, че желае да получи достъп до някои документи или най-малкото до съдържащата се в тях информация. Нещо повече, жалбоподателят изрично подновява това заявление за достъп, що се отнася до информацията, съдържаща се в документите от група D. Освен това относно документите от група C той оспорва факта, че оповестяването на тези документи или на съдържащата се в тях информация може да навреди на средствата и методите за разследване на дирекцията по сигурността. Накрая, жалбоподателят посочва информацията, прехвърлена или събрана в документите на група А, като уточнява, че тези документи го засягат лично и пряко. С оглед на тези данни се установява, че наред със заявление за достъп до документи, заявлението от 21 септември 2016 г. съдържа и заявление за достъп до съдържащите се в тези документи лични данни на жалбоподателя. На второ място, следва да се отбележи, че в обжалваната записка директорът на дирекцията по сигурността посочва „заявлението [на жалбоподателя] за достъп до [неговите] лични данни“. Като се опира на решението на ЕНОЗД от 25 юли 2016 г., той уточнява и че според него дирекцията по сигурността „[правилно] е третирала [това] заявление[…]“. Така дирекцията по сигурността сама е избрала да посочи в обжалваната записка не само въпроса за достъпа до разглежданите документи, но и за достъпа до личните данни, съдържащи се в тези документи, при това като е изтъкнала, че с решението от 8 март 2016 г. не е накърнено правото на жалбоподателя на достъп до посочените данни. От друга страна, Комисията нито доказва, нито дори поддържа, че в някой друг момент дирекцията по сигурността е отговорила писмено или устно, изрично или мълчаливо на заявлението от 21 септември 2016 г., доколкото с него е поискан достъп до лични данни. При тези обстоятелства трябва да се приеме, че в обжалваната записка Комисията се е произнесла по заявление на жалбоподателя да му предостави достъп до някои от личните му данни. От това следва, че посочената записка, с която не е уважено това заявление, трябва да се разглежда като отказ за предоставяне на достъп до тези данни. – По чисто потвърдителния характер на обжалваната записка Комисията поддържа, че дори да се приеме, че в обжалваната записка дирекцията по сигурността се е произнесла по достъпа до лични данни, във всички случаи тази записка е чисто потвърдителен акт на решението от 8 март 2016 г., което не било оспорено от жалбоподателя в срока за обжалване по съдебен ред. Жалбоподателят оспорва доводите на Комисията. Той твърди, че приключването на административното разследване на 31 август 2016 г. и представянето на 21 септември 2016 г. на заявление за достъп до неговите лични данни под форма, в която е заличена определена информация, представляват нови и съществени факти, които задължават дирекцията по сигурността да преразгледа основателността на решението от 8 март 2016 г. На първо място, доводите на Комисията повдигат въпроса дали съдебната практика, според която жалба срещу акт, който само потвърждава предходно решение, е недопустима, ако не е подадена срещу последното в определения срок (решение от 17 май 2017 г., Португалия/Комисия, C‑337/16 P , EU:C:2017:381 , т. ), се прилага към решения, приети от институция в отговор на заявление за достъп до лични данни, представено на основание член 13 от Регламент № 45/2001. В това отношение следва да се припомни, от една страна, че член 13, буква в) от Регламент № 45/2001 предвижда, че „в срок от три месеца след получаване на запитването субектът на данните има право безплатно, без ограничения и по всяко време да получи […] съобщение в разбираема форма за данните, които са в процес на обработка […]“. От тази разпоредба, която позволява на субекта на данните да получи достъп „по всяко време“ до неговите лични данни, следва, че този субект има право на непрекъснат и постоянен достъп до посочените данни. От друга страна, макар член 20, параграф 1 от Регламент № 45/2001 да предвижда изключения и ограничения на правото на субекта на данните да получи достъп до неговите лични данни, в тази разпоредба се уточнява, че институциите могат да ограничат прилагането на член 13 от същия регламент само „когато това ограничение представлява необходима мярка“. От това следва, че изключенията и ограниченията, посочени в член 20, параграф 1 от този регламент, могат да се прилагат само за периода, през който те все още са необходими. Освен това следва да се подчертае, че във връзка с правото на зачитане на личния живот, прогласено в член 7 от Хартата на основните права на Европейския съюз, защитата на личните данни, произтичаща от изричното задължение, предвидено в член 8, параграф 1 от нея, придобива особено значение (решение от 8 април 2014 г., Digital Rights Ireland и др., C‑293/12 и C‑594/12 , EU:C:2014:238 , т. ). Така Съдът е предпочел тълкуване на правото на Европейския съюз в полза на висока степен на защита на личните данни. По-конкретно Съдът е взел предвид факта, че в областта на обработването на лични данни фактическото и правното положение на субекта на данните по естеството си търпят развитие, като самото изтичане на време може да обезсмисли или да доведе до незаконосъобразност на обработване на данни, което преди това е било необходимо и законосъобразно (вж. в този смисъл и по аналогия решение от 13 май 2014 г., Google Spain и Google, C‑131/12 , EU:C:2014:317 , т. и ). Следователно рамките на Регламент № 45/2001 едно лице може по всяко време да подаде ново заявление за достъп до лични данни, до които преди това му е бил отказан достъп. Такова заявление задължава съответната институция да разгледа въпроса дали предишният отказ за предоставяне на достъп продължава да бъде обоснован. При това положение новото разглеждане, чиято цел е да се провери дали предишният отказ за предоставяне на достъп до лични данни продължава да бъде обоснован с оглед на членове 13 и 20 от Регламент № 45/2001, води до приемането на акт, който не е чисто потвърдителен по отношение на предходния акт, а представлява акт, който може да бъде предмет на жалба за отмяна по член 263 ДФЕС. В случая Комисията е била сезирана от жалбоподателя на 21 септември 2016 г. със заявление за достъп до неговите лични данни, съдържащи се в различните документи. От точка 50 по-горе следва, че Комисията е била длъжна да разгледа това заявление. Както бе отбелязано в точка 42 по-горе, трябва да се приеме, че Комисията се е произнесла по това заявление и е отказала да го уважи в обжалваната записка. При тези обстоятелства и с оглед на принципа, посочен в точка 51 по-горе, тази записка представлява обжалваем акт, независимо от факта, че предходен частичен отказ за предоставяне на достъп до посочените данни вече е бил направен спрямо жалбоподателя в решението от 8 март 2016 г. Следователно Комисията няма основание да се позовава на чисто потвърдителния характер на обжалваното съобщение. На второ място, дори да се приеме, че посочената в точка 45 по-горе съдебна практика се прилага в настоящия случай, следва да се припомни, че един акт може да се квалифицира като чисто потвърдителен спрямо предходно решение само ако изобщо не съдържа нов елемент в сравнение с последното (решения от 10 декември 1980 г., Grasselli/Комисия, 23/80 , EU:C:1980:284 , т. и от 31 май 2017 г., DEI/Комисия, C‑228/16 P , EU:C:2017:409 , т. ). Освен това наличието на нови и съществени факти може да обоснове подаването на искане за преразглеждане на предходно решение, което е станало окончателно (вж. решение от 7 февруари 2001 г., Inpesca/Комисия, T‑186/98 , EU:T:2001:42 , т. и цитираната съдебна практика). По този начин жалба срещу решение, с което се отказва да се преразгледа окончателно решение, ще бъде обявена за допустима, ако е видно, че са налице нови и съществени факти (вж. в този смисъл решение от 7 февруари 2001 г., Inpesca/Комисия, T‑186/98 , EU:T:2001:42 , т. ). Фактите трябва да бъдат квалифицирани като „нови и съществени“, когато, от една страна, нито жалбоподателят, нито администрацията са били запознати или в състояние да се запознаят със съответния факт към момента на приемане на предходното решение, и от друга страна, съответният факт може да измени съществено положението на жалбоподателя в сравнение с положението му, въз основа на което е постановено предходното решение, станало окончателно (вж. в този смисъл решение от 7 февруари 2001 г., Inpesca/Комисия, T‑186/98 , EU:T:2001:42 , т. и ). В случая, за да се установи наличието на нови и съществени факти, жалбоподателят се позовава по-специално на обстоятелството, че административното разследване е приключило на 31 август 2016 г. Комисията възразява, че в заявлението си от 21 септември 2016 г. жалбоподателят само е благодарил на дирекцията по сигурността, че на 14 септември 2016 г. го е уведомила за приключването на административното разследване и че по този повод той не е посочил, че въпросното приключване е нов и съществен факт, който може да обоснове преразглеждането на решението от 8 март 2016 г. В това отношение следва да се припомни, че нито една разпоредба на Регламент № 45/2001, нито по-конкретно член 13, който прогласява правото на достъп „без ограничения“, задължава субекта на данните да мотивира или да обоснове заявлението си за достъп до личните си данни. От това следва, че по отношение на достъпа до лични данни жалбоподателят може да се позовава пред Общия съд на наличието към датата на приемане обжалвания акт на нови и съществени факти, обосноваващи ново разглеждане, дори когато е пропуснал да ги посочи в своето заявление. При тези обстоятелства и след като Комисията вече е била запозната с приключването на административното разследване към момента на подаване на заявлението от 21 септември 2016 г., жалбоподателят има основание да се позове пред Общия съд на приключването на административното разследване, за да се установи наличието на ново и съществено обстоятелство. Следва обаче да се отбележи, от една страна, че това събитие е настъпило след приемането на решението от 8 март 2016 г., така че е ново по смисъла на съдебната практика, цитирана в точка 53 по-горе. От друга страна, това събитие е и съществено, по смисъла на същата тази съдебна практика. Всъщност следва да се припомни, че за да откаже на жалбоподателя в решението от 8 март 2016 г. достъп до някои от личните му данни, дирекцията по сигурността се е позовала въз основа на разглежданите данни, от една страна, на изключението, предвидено в член 20, параграф 1, буква а) от Регламент № 45/2001, насочено към гарантиране на „предотвратяването, разследването, разкриването и съдебното преследване на престъпни деяния“, и от друга страна, на изключението, предвидено в член 20, параграф 1, буква в) от същия регламент, насочено по-специално към гарантиране на „защитата […] на правата и свободите на други лица“. Относно изключението, предвидено в член 20, параграф 1, буква а) от Регламент № 45/2001, дирекцията по сигурността е посочила, че с оповестяването на разглежданите данни би разкрила своите средства и методи за разследване. Що се отнася до изключението, предвидено в член 20, параграф 1, буква в) от посочения регламент, тя е уточнила, че оповестяването на разглежданите данни би накърнило правата на други лица, чиито лични данни са предмет на обработване, а именно свидетелите и информаторите, изслушани в рамките на административното разследване. От това е видно, че мотивите в основата на частичния отказ за предоставяне на достъп, направен спрямо жалбоподателя в решението от 8 март 2016 г. са свързани, поне косвено, с посоченото от жалбоподателя административно разследване. Следователно не може да се изключи възможността приключването на това разследване да е изменило съществено положението на жалбоподателя. Този извод не може да бъде поставен под съмнение от довода на Комисията, че необходимостта, от една страна, да не се разкриват средствата и методите за разследване, използвани от дирекцията по сигурността, и от друга страна, да се защитят свидетелите и информаторите, продължава да съществува и след приключване на административното разследване. Всъщност този довод е насочен към пълното обуславяне на допустимостта на искането за отмяна от основателността на новия отказ за предоставяне на достъп, направен спрямо жалбоподателя. Въпреки това, за да установи, че приключването на административното разследване представлява нов и съществен факт, обосноваващ преразглеждането на положението на жалбоподателя, достатъчно е да се отбележи, че това събитие е можело да повлияе на прилагането на изключенията, предвидени в член 20, параграф 1, букви а) и в) от Регламент № 45/2001, без да се засяга възможността при приключване на това преразглеждане спрямо жалбоподателя да бъде направен нов отказ за предоставяне на достъп, основаващ се евентуално на същите изключения. От това следва, че приключването на административното разследване представлява нов и съществен факт, който може да обоснове ново разглеждане на правото на жалбоподателя на достъп до неговите лични данни. Това разглеждане се обосновава в още по-голяма степен в конкретния случай, тъй като жалбоподателят е изчакал да изтече разумен срок, преди да сезира дирекцията по сигурността с ново заявление за достъп до личните му данни. Всъщност заявлението от 21 септември 2016 г. е представено повече от шест месеца след частичния отказ за предоставяне на достъп, направен спрямо жалбоподателя в решението от 8 март 2016 г. При тези обстоятелства Комисията във всички случаи няма основание да поддържа, че обжалваната записка представлява изцяло потвърдителен акт на решението от 8 март 2016 г. – По правния интерес на жалбоподателя Комисията счита, че доколкото жалбоподателят вече е получил достъп до всички или до част от неговите лични данни, и по-специално до всички негови лични данни, съдържащи се в документите на група А, и доколкото в действителност иска достъп до документи, той няма действителен правен интерес да атакува обжалваната записка. Макар да не оспорва конкретно доводите на Комисията, от всички писмени изявления на жалбоподателя е видно, че той счита, че с обжалваната записка неправилно е лишен от достъп до неговите лични данни. Съгласно постоянната съдебна практика жалба за отмяна, подадена от физическо или юридическо лице, е допустима само ако това лице има интерес от отмяната на обжалвания акт. Такъв интерес предполага, че отмяната на този акт може сама по себе си да породи правни последици и че жалбата може по този начин чрез резултата си да донесе полза на страната, която я е подала (решения от 17 септември 2009 г., Комисия/Koninklijke FrieslandCampina, C‑519/07 P , EU:C:2009:556 , т. и от 17 септември 2015 г., Mory и др./Комисия, C‑33/14 P , EU:C:2015:609 , т. ). В случая, както вече бе отбелязано в точка 42 по-горе, трябва да се приеме, че с обжалваната записка Комисията е отказала да предостави на жалбоподателя достъп до всички лични данни, посочени в заявлението от 21 септември 2016 г. Несъмнено е вярно, че жалбоподателят вече е получил достъп до някои от личните си данни. Всъщност в таблицата, приложена към решението от 8 март 2016 г., Комисията му предоставила определени данни, за които тя не се е позовала на нито едно от изключенията и ограниченията, предвидени в член 20 от Регламент № 45/2001. Това се отнася, от една страна, за всички лични данни, идентифицирани от Комисията в документите от група А, с изключение на документ № 56, и от друга страна, за част от личните данни, идентифицирани от Комисията в документите от групи B, C и D, както и за документ № 56. Въпреки това, както вече бе отбелязано в точка 46 по-горе, в рамките на Регламент № 45/2001 субектът на данните има право на непрекъснат и постоянен достъп до своите лични данни. Това право му позволява по-специално да подаде заявление за достъп до лични данни, включително в случай че вече е имал достъп до всички или част от тези данни, например за да се увери, че държаните от институция лични данни действително са идентифицирани изцяло, след което са съобщени, или да се осведоми дали въпросните данни продължават да се обработват от институцията и евентуално дали са били изменени или не. Освен това, макар да е вярно, че жалбоподателят не може посредством заявление за достъп до неговите лични данни да получи достъп до документите, съдържащи тези данни, това обстоятелство само по себе си не се отразява на интереса, който има жалбоподателят от достъпа до самите данни. При тези обстоятелства отмяната на обжалваната записка, с която на жалбоподателя е отказан достъп до всички лични данни, съдържащи се в документите, посочени в заявлението от 21 септември 2016 г., може да има правни последици за жалбоподателя и да му донесе полза. Следователно искането за отмяна е допустимо и повдигнатите от Комисията възражения за липса на процесуални предпоставки трябва да бъдат отхвърлени. По основателността на искането за отмяна В подкрепа на искането си за отмяна жалбоподателят поддържа, че с обжалваната записка не е изпълнено задължението за мотивиране, предвидено в член 296 ДФЕС. Всъщност в тази записка само било направено препращане към решението от 8 март 2016 г. и не били изложени причините, поради които не може да получи достъп до личните си данни. Относно личните данни, съдържащи се в документите от група А, решението от 8 март 2016 г. не било обосновано, така че обжалваната записка също била опорочена от липса на мотиви. Що се отнася до личните данни, съдържащи се в документите от групи B, C и D, в обжалваната записка не било обяснено как прилагането на изключенията и ограниченията, предвидени в член 20, параграф 1, букви а) и в) от Регламент № 45/2001 и противопоставени в решението от 8 март 2016 г., продължава да бъде обосновано след приключването на административното разследване, въпреки че дирекцията по сигурността е била сезирана с ново заявление за достъп до посочените данни под форма, в която е заличена определена информация. Комисията оспорва доводите на жалбоподателя. Тя твърди, от една страна, че не се изискват специални мотиви по отношение на личните данни, съдържащи се в документите от група А, до които жалбоподателят вече е имал достъп, и от друга страна, че последният е бил информиран в достатъчна степен чрез таблицата, приложена към решението от 8 март 2016 г., за причините, поради които някои от личните му данни, съдържащи се в документите от групи B, C и D, не са му били оповестени. Следва да се припомни, че съгласно постоянната съдебна практика изискваните от член 296 ДФЕС мотиви трябва да са съобразени с естеството на съответния акт и да излагат ясно и недвусмислено съображенията на институцията, издаваща акта, така че да дадат възможност на заинтересованите лица да се запознаят с основанията на приетата мярка, а на компетентната юрисдикция — да упражни своя контрол. Изискването за мотивиране следва да се преценява в зависимост от обстоятелствата по конкретния случай, по-специално в зависимост от съдържанието на акта, от естеството на изложените мотиви, както и от интереса, който адресатите или други пряко и лично засегнати от акта лица могат да имат от получаване на разяснения. Не се изисква мотивите да уточняват всички значими фактически и правни обстоятелства, доколкото спазването на изискванията на член 296 ДФЕС при мотивирането на даден акт трябва да се преценява не само от гледна точка на неговото съдържание, но също и на контекста му, както и на съвкупността от правните норми, уреждащи съответната материя (решения от 2 април 1998 г., Комисия/Sytraval и Brink’s Франция, C‑367/95 P , EU:C:1998:154 , т. и от 1 юли 2008 г., Chronopost и La Poste/UFEX и др., C‑341/06 P и C‑342/06 P , EU:C:2008:375 , т. ). От друга страна, от член 20, параграф 3 от Регламент № 45/2001 следва, че когато изключение или ограничение, предвидено в член 20, параграф 1 от същия регламент, се противопоставя на субекта на данните, последният трябва да бъде информиран за основните причини, обосноваващи прилагането на изключението или ограничението. В случая се налага изводът, че сама по себе си обжалваната записка, текстът на която е възпроизведен в точка 14 по-горе, е почти лишена от всякакви мотиви от фактическа и правна гледна точка. Всъщност в тази записка не се съдържат никакви мотиви. В нея не се уточнява по какви причини жалбоподателят не може да получи достъп до личните данни, посочени в заявлението от 21 септември 2016 г. В действителност обжалваната записка само препраща към решението от 8 март 2016 г. и към решението на ЕНОЗД от 25 юли 2016 г., като в нея се заключава, че липсва нарушение на правото на жалбоподателя на достъп до неговите лични данни. В тази записка само се твърди с оглед на извода, до който е стигнал ЕНОЗД, и без да се дава друго обяснение, че заявлението за достъп е било „[правилно] третирано“. В някои случаи обаче излагането на мотиви чрез препращане може да се допусне (вж. в този смисъл решение от 19 ноември 1998 г., Парламент/Gaspari, C‑316/97 P , EU:C:1998:558 , т. ). По-конкретно съдебната практика допуска излагането на мотиви чрез препращане към предходно решение (вж. в този смисъл решения от 12 май 2016 г., Zuffa/EUIPO (ULTIMATE FIGHTING CHAMPIONSHIP), T‑590/14 , непубликувано, EU:T:2016:295 , т. и от 5 февруари 2018 г., Edeka-Handelsgesellschaft Hessenring/Комисия, T‑611/15 , EU:T:2018:63 , т. — ). Ето защо следва да се прецени дали препращането към решението от 8 март 2016 г. и към решението на ЕНОЗД от 25 юли 2016 г. представлява мотивиране в достатъчна степен на обжалваната записка. В това отношение следва да се отбележи, на първо място, че относно личните данни, съдържащи се в документите от група А (с изключение на документ № 56), таблицата, приложена към решението от 8 март 2016 г., във връзка с която изцяло е уважено заявлението за достъп — поне що се отнася до личните данни, идентифицирани от Комисията в разглежданите документи, не съдържа нито един мотив за отказ за предоставяне на достъп. Следователно препращането към решението от 8 март 2016 г. не може да представлява мотивиране на отказа на достъп до всички лични данни, които се съдържат в документите от група А, направен за първи път спрямо жалбоподателя в обжалваната записка. На второ място, що се отнася до личните данни, съдържащи се в документите от групи B, C и D, необходимо е да се припомни, че както бе посочено в точки 52 и 61 по-горе, Комисията е била длъжна да провери дали отказът на достъп, направен спрямо жалбоподателя в решението от8 март 2016 г., продължава да бъде обоснован. За тази цел тя е трябвало по-специално да провери за всички разглеждани лични данни, че прилагането на изключенията и ограниченията, предвидени в член 20, параграф 1, букви а) и в) от Регламент № 45/2001 и посочени в решението от 8 март 2016 г., продължава да бъде обосновано с оглед на евентуална промяна на правното или фактическото положение. По-специално Комисията е била длъжна да вземе предвид обстоятелството, че междувременно административното разследване е приключило и че са изтекли повече от шест месеца. От една страна обаче, налага се изводът, че в обжалваната записка не съдържат никакви мотиви относно конкретно и подробно преразглеждане на въпроса за правото на жалбоподателя на достъп до неговите лични данни. В нея не се съдържат и мотиви относно евентуалното влияние на обстоятелствата, посочени в точка 81 по-горе. От друга страна, обикновеното препращане към решението от 8 март 2016 г. и към решението на ЕНОЗД от 25 юли 2016 г. очевидно не може да представлява подходящо мотивиране в достатъчна степен, тъй като поначало новият отказ, направен след преразглеждане, не може да се основава изключително на мотивите, изложени в решения, предшестващи това преразглеждане. Ето защо с препращането към тези две решения не е изпълнено задължението за мотивиране, що се отнася до отказа на достъп до личните данни, съдържащи се в документите от групи B, C и D, направен повторно спрямо жалбоподателя в обжалваната записка. От това следва, че основанието, изведено от неизпълнение на задължението за мотивиране, трябва да бъде уважено. Следователно обжалваната записка трябва да бъде отменена, в частта ѝ, в която е отхвърлено заявлението на жалбоподателя за достъп до някои от личните му данни. По мярката за събиране на доказателства, поискана от жалбоподателя Жалбоподателят е поискал да бъде разпоредено на Комисията да представи документ № 57. В съдебното заседание обаче жалбоподателят е посочил, че поисканата мярка за събиране на доказателства е свързана с искането за обезщетение. Тъй като последният е оттеглил посочените искания и оттеглянето е отбелязано в протокола от съдебното заседание (т. 27 по-горе), представянето на документ № 57 не е от полза по настоящия спор. Ето защо искането на жалбоподателя относно мярката за събиране на доказателства не следва да бъде уважено. По съдебните разноски Съгласно член 134, параграф 1 от Процедурния правилник загубилата делото страна се осъжда да заплати съдебните разноски, ако е направено такова искане. След като Комисията е загубила делото по основната част от исканията си, тя следва да бъде осъдена да заплати съдебните разноски в съответствие с исканията на жалбоподателя, без да е необходимо да се взема предвид частичното оттегляне на неговите искания за обезщетение. По изложените съображения ОБЩИЯТ СЪД (девети разширен състав) реши: 1) Отменя записката на директора на дирекцията по сигурността към генерална дирекция „Човешки ресурси и сигурност“ на Европейската комисия от 12 октомври 2016 г. в частта ѝ, в която е отхвърлено заявлението на RE от 21 септември 2016 г. за предоставяне на достъп до някои от личните му данни. 2) Осъжда Комисията да заплати съдебните разноски. Gervasoni Madise da Silva Passos Kowalik-Bańczyk Mac Eochaidh Обявено в открито съдебно заседание в Люксембург на 14 февруари 2019 година. Подписи ( *1 ) Език на производството: английски. ( ) Заличени поверителни данни.

61994CJ0283

de

1 Mit Beschlüssen vom 19. September 1994, beim Gerichtshof eingegangen am 19. und 27. Oktober 1994, hat das Finanzgericht Köln gemäß Artikel 177 EG-Vertrag mehrere Fragen nach der Auslegung der Richtlinie 90/435/EWG des Rates vom 23. Juli 1990 über das gemeinsame Steuersystem der Mutter- und Tochtergesellschaften verschiedener Mitgliedstaaten (ABl. L 225, S. 6; im folgenden: Richtlinie) und insbesondere von deren Artikeln 3 Absatz 2 und 5 zur Vorabentscheidung vorgelegt. 2 Diese Fragen stellen sich in drei Verfahren, in denen die Gesellschaften niederländischen Rechts Denkavit Internationaal BV (im folgenden: Denkavit), VITIC Amsterdam BV (im folgenden: VITIC) und Voormeer BV (im folgenden: Voormeer), die jeweils am Kapital einer deutschen Gesellschaft beteiligt sind, wegen der Besteuerung der Gewinne ihrer Tochtergesellschaften Klage gegen das Bundesamt für Finanzen (im folgenden: Bundesamt) erhoben haben. 3 Nach Artikel 3 Absatz 1 Buchstabe a der Richtlinie gilt als Muttergesellschaft jede Gesellschaft eines Mitgliedstaats, die bestimmte, in Artikel 2 der Richtlinie aufgeführte Bedingungen erfuellt und einen Anteil von wenigstens 25 % am Kapital einer Gesellschaft eines anderen Mitgliedstaats besitzt. Nach Artikel 3 Absatz 2 zweiter Gedankenstrich der Richtlinie haben die Mitgliedstaaten abweichend von Absatz 1 die Möglichkeit "von dieser Richtlinie ihre Gesellschaften auszunehmen, die nicht während eines ununterbrochenen Zeitraums von mindestens zwei Jahren im Besitz einer Beteiligung bleiben, aufgrund deren sie als Muttergesellschaften gelten, oder an denen eine Gesellschaft eines anderen Mitgliedstaats nicht während eines ununterbrochenen Zeitraums von mindestens zwei Jahren eine solche Beteiligung hält". 4 Artikel 5 Absatz 1 der Richtlinie sieht vor, daß die von einer Tochtergesellschaft an ihre Muttergesellschaft ausgeschütteten Gewinne, wenn diese einen Anteil am Gesellschaftskapital der Tochtergesellschaft von wenigstens 25 % besitzt, vom Steuerabzug an der Quelle befreit sind. Nach Artikel 5 Absatz 3 der Richtlinie kann die Bundesrepublik Deutschland längstens bis Mitte 1996 einen Steuerabzug in Höhe von 5 % vornehmen. 5 Nach Artikel 8 Absatz 1 der Richtlinie musste diese vor dem 1. Januar 1992 in nationales Recht umgesetzt werden. 6 In Deutschland wurde die Richtlinie durch § 44d des Einkommensteuergesetzes (im folgenden: EStG) in nationales Recht umgesetzt. Während Absatz 1 dieser Vorschrift eine Ermässigung der Quellensteuer auf 5 % gemäß Artikel 5 Absätze 1 und 3 der Richtlinie vorsieht, bestimmt ihr Absatz 2, durch den Artikel 3 Absatz 2 zweiter Gedankenstrich der Richtlinie in nationales Recht umgesetzt werden soll, daß "Muttergesellschaft im Sinne des Absatzes 1 ... eine Gesellschaft [ist], die ... im Zeitpunkt der Entstehung der Kapitalertragsteuer ... nachweislich seit mindestens zwölf Monaten ununterbrochen mindestens zu einem Viertel unmittelbar am Nennkapital der ... [Tochter-]gesellschaft beteiligt ist". 7 In der Rechtssache C-283/94 war Denkavit seit 1973 mit 20 % am Stammkapital der deutschen Denkavit-Futtermittel GmbH unmittelbar beteiligt. Am 14. Juli 1992 erhöhte sich diese Beteiligung durch den Erwerb weiterer Gesellschaftsanteile auf 99,4 %. Anscheinend im Hinblick auf eine für den 16. Oktober 1992 vorgesehene Gewinnausschüttung ihrer Tochtergesellschaft beantragte Denkavit am 6. Oktober 1992 bei der deutschen Finanzverwaltung, den Steuerabzug an der Quelle gemäß § 44d Absatz 1 EStG zu ermässigen. Gleichzeitig versicherte sie ausdrücklich, daß ihre Beteiligung an der Tochtergesellschaft während eines ununterbrochenen Zeitraums von mindestens zwei Jahren ab dem Erwerbsdatum, d. h. ab dem 14. Juli 1992, in Höhe von über 25 % bestehen bleiben werde. 8 Die Finanzverwaltung lehnte jedoch die beantragte Freistellung ab, weil die Zwölfmonatsfrist des § 44d Absatz 2 EStG für die Beibehaltung der Beteiligung nicht eingehalten sei. 9 Nachdem Denkavit erfolglos Einspruch eingelegt und sodann Klage beim Finanzgericht Köln erhoben hatte, änderte die Finanzverwaltung am 17. Mai 1993 ihren Bescheid und ließ ab 15. Juli 1993, d. h. vom Ablauf des ersten Jahres nach dem Erwerb der zusätzlichen Beteiligung an, die Anwendung des ermässigten Satzes bei der Vornahme des Steuerabzugs unter der Bedingung zu, daß Denkavit weiterhin bis zum 30. September 1995 im Besitz einer ausreichenden Beteiligung bleibt. 10 Denkavit beschränkte daraufhin ihre Klage auf den Zeitraum vor dem 15. Juli 1993. Sie machte vor dem vorlegenden Gericht u. a. geltend, sie habe ein berechtigtes Interesse an der Feststellung der Rechtswidrigkeit des Bescheids, mit dem das Bundesamt die Anwendung des ermässigten Steuersatzes für die Zeit bis zum 14. Juli 1993 abgelehnt habe, denn angesichts dieser Weigerung habe sie auf die ursprünglich für den 16. Oktober 1992 vorgesehene Gewinnausschüttung verzichtet. Hierdurch sei ihr ein erheblicher Zinsverlust entstanden, für den sie nach Abschluß des finanzgerichtlichen Verfahrens Schadensersatz verlangen wolle. 11 In der Rechtssache C-291/94 besaß VITIC seit 1987 eine Beteiligung von 19 % am Kapital der deutschen Wesumat GmbH. Am 2. Januar 1992 erhöhte sich diese Beteiligung durch den Erwerb weiterer Gesellschaftsanteile auf 95 %. Am 15. Oktober 1991 beschloß die Tochtergesellschaft, aus dem Bilanzgewinn vom 31. Dezember 1990 eine Dividende auszuschütten, die am 15. Januar 1992 fällig werden sollte. Von der auf die Muttergesellschaft entfallenden Dividende wurde u. a. Kapitalertragsteuer zum normalen Satz einbehalten. 12 Am 29. Juni 1992 beantragte VITIC unter Berufung auf § 44d Absatz 1 EStG die Erstattung der einbehaltenen Steuer, soweit sie den ermässigten Satz von 5 % überstieg. 13 Am 16. Oktober 1992 lehnte die Finanzverwaltung die beantragte Erstattung ab, weil die Zwölfmonatsfrist des § 44d Absatz 2 EStG nicht eingehalten sei. 14 Nach erfolglosem Widerspruch erhob VITIC Klage beim Finanzgericht Köln. 15 In der Rechtssache C-292/94 erwarb Voormeer am 27. Februar 1992 96,13 % des Stammkapitals der deutschen Framode GmbH. Am 28. April 1992 beschloß diese, für das Geschäftsjahr vom 1. März 1991 bis zum 29. Februar 1992 eine Dividende auszuschütten, die am 4. Mai 1992 fällig werden sollte. Von der auf die Muttergesellschaft entfallenden Dividende wurde u. a. Kapitalertragsteuer zum normalen Satz einbehalten. 16 Am 15. Oktober 1992 beantragte Voormeer die Erstattung der einbehaltenen Steuer, soweit sie den ermässigten Satz von 5 % überstieg. Die Finanzverwaltung lehnte die beantragte Erstattung aus denselben Gründen wie gegenüber VITIC ab. Am 22. Januar 1993 legte Voormeer dagegen Einspruch ein. Nachdem dieser am 23. Februar 1993 zurückgewiesen worden war, erhob sie Klage beim Finanzgericht Köln. 17 In den drei Ausgangsverfahren weist das Finanzgericht Köln darauf hin, daß die Klage bei ausschließlicher Zugrundelegung des nationalen Rechts abzuweisen sei. Es äussert jedoch Zweifel an der Vereinbarkeit von § 44d Absatz 2 EStG mit Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie, der nicht zu verlangen scheine, daß der Mindestzeitraum, während dessen die Muttergesellschaft ihre Beteiligung am Kapital der Tochtergesellschaft aufrechterhalten müsse, bei Stellung des Antrags auf Ermässigung des Steuerabzugs bereits abgelaufen sein müsse. Aus diesem Grund hat das Finanzgericht Köln beschlossen, das Verfahren auszusetzen und dem Gerichtshof folgende Fragen zur Vorabentscheidung vorzulegen: In der Rechtssache C-283/94: 1. Ist die Richtlinie 90/435/EWG des Rates vom 23. Juli 1990 über das gemeinsame Steuersystem der Mutter- und Tochtergesellschaften verschiedener Mitgliedstaaten, insbesondere deren Artikel 3 Absatz 2, dahin auszulegen, daß die Mitgliedstaaten berechtigt sind, eine in einem anderen Mitgliedstaat ansässige Muttergesellschaft von den in Artikel 5 vorgeschriebenen Steuervergünstigungen auszuschließen, wenn die Muttergesellschaft einerseits im Zeitpunkt des Zufließens der in Rede stehenden Gewinnausschüttung noch nicht seit mindestens zwölf Monaten ununterbrochen mindestens zu einem Viertel unmittelbar am Nennkapital der inländischen Tochtergesellschaft beteiligt ist, die Muttergesellschaft sich andererseits jedoch gegenüber den zuständigen Steuerbehörden des Mitgliedstaats der Tochtergesellschaft verpflichtet hat, während eines ununterbrochenen Zeitraums von mindestens zwei Jahren seit dem Erwerb im Besitz ihrer Beteiligung an der Tochtergesellschaft zu bleiben? 2. Wenn Frage 1 verneint wird: Ist die Richtlinie 90/435 dahin auszulegen, daß sich eine Muttergesellschaft, die die Bedingungen der Artikel 2 und 3 der Richtlinie erfuellt, gegenüber dem Mitgliedstaat der Tochtergesellschaft unmittelbar auf Artikel 5 der Richtlinie zur Begründung ihres Rechtsanspruchs auf die dort vorgesehene Befreiung oder Ermässigung des Steuerabzugs an der Quelle berufen kann, und bejahendenfalls, obliegt der Schutz dieses Rechtsanspruchs den nationalen Gerichten des Mitgliedstaats der Tochtergesellschaft? 3. Wenn Frage 1 verneint wird: Wenn der Mitgliedstaat der Tochtergesellschaft Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie insoweit fehlerhaft in nationales Recht umgesetzt hat, daß die dort vorgesehene Mindestbeteiligungsfrist nach der nationalen Gesetzgebung bereits vor dem Zeitpunkt des Zufließens einer entsprechend Artikel 5 der Richtlinie zu begünstigenden Gewinnausschüttung erfuellt sein muß, hat dann die in Fragen 1 und 2 umschriebene Muttergesellschaft nach den Kriterien des Urteils des Gerichtshofes vom 19. November 1991 in den verbundenen Rechtssachen C-6/90 und C-9/90 (Francovich und Bonifaci) einen im Gemeinschaftsrecht begründeten oder einen nach Gemeinschaftsrecht gebotenen Entschädigungsanspruch gegen diesen Mitgliedstaat wegen Zinsverlusten, die ihr dadurch entstanden sind, daß sie die Vollziehung einer während der Laufzeit der oben genannten nationalen Mindestbeteiligungsfrist beschlossenen Gewinnausschüttung der Tochtergesellschaft bis zum Ablauf dieser Frist aufgeschoben hat? In den Rechtssachen C-291/94 und C-292/94: 1. Ist die Richtlinie 90/435/EWG des Rates vom 23. Juli 1990 über das gemeinsame Steuersystem der Mutter- und Tochtergesellschaften verschiedener Mitgliedstaaten, insbesondere deren Artikel 3 Absatz 2, dahin auszulegen, daß die Mitgliedstaaten berechtigt sind, eine in einem anderen Mitgliedstaat ansässige Muttergesellschaft von den in Artikel 5 vorgeschriebenen Steuervergünstigungen auszuschließen, wenn die Muttergesellschaft zwar im Zeitpunkt des Zufließens der in Rede stehenden Gewinnausschüttung noch nicht seit mindestens zwei Jahren ununterbrochen mindestens zu einem Viertel unmittelbar am Nennkapital der inländischen Tochtergesellschaft beteiligt ist, diese Mindestbehaltefrist jedoch in der Folgezeit erfuellt wird? 2. Wenn Frage 1 verneint wird: Ist die genannte Richtlinie dahin auszulegen, daß sich eine Muttergesellschaft, die die Bedingungen der Artikel 2 und 3 der Richtlinie erfuellt, gegenüber dem Mitgliedstaat der Tochtergesellschaft unmittelbar auf Artikel 5 der Richtlinie zur Begründung ihres Rechtsanspruchs auf die dort vorgesehene Befreiung oder Ermässigung des Steuerabzugs an der Quelle berufen kann, und bejahendenfalls, obliegt der Schutz dieses Rechtsanspruchs den nationalen Gerichten des Mitgliedstaats der Tochtergesellschaft? Zur ersten Frage 18 Die erste Frage des vorlegenden Gerichts in den drei Rechtssachen geht im wesentlichen dahin, ob ein Mitgliedstaat die Gewährung der in Artikel 5 Absatz 1 der Richtlinie vorgesehenen Vergünstigung davon abhängig machen darf, daß die Muttergesellschaft im Zeitpunkt der Gewinnausschüttung mindestens so lange, wie es der Dauer des von ihm nach Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie festgesetzten Zeitraums entspricht, einen Anteil von wenigstens 25 % am Kapital der Tochtergesellschaft besessen hat. In der Rechtssache C-283/94 fragt das vorlegende Gericht ferner, ob diese Frage anders zu beantworten ist, wenn die Muttergesellschaft die Vergünstigung vor Ablauf des Mindestzeitraums beantragt und sich einseitig verpflichtet, während dieses Zeitraums im Besitz ihrer Beteiligung zu bleiben. 19 Nach Ansicht von Denkavit und der Kommission ergibt sich schon aus dem Wortlaut der Richtlinie, daß der nach Artikel 3 Absatz 2 festgesetzte Mindestzeitraum bei Gewährung der Steuervergünstigung noch nicht abgelaufen sein muß. Die Richtlinie solle nämlich zu grenzueberschreitenden Beteiligungen ermutigen und nicht etwa durch Erschwerung des Zugangs zu den im Rahmen der staatlichen Zusammenarbeit gewährten Steuervergünstigungen von ihnen abschrecken. 20 Die Kommission trägt ferner vor, sie habe sich in ihrem am 16. Januar 1969 vorgelegten Richtlinienvorschlag (ABl. C 39, S. 1) dafür ausgesprochen, "eine Gesellschaft, die normalerweise die erforderlichen Bedingungen erfuellt, (rückwirkend) nicht mehr als Muttergesellschaft zu betrachten, wenn sie sich innerhalb von zwei Jahren nach dem Erwerb von ihrer Beteiligung trennt". Demnach sei die Steuervergünstigung vom Erwerb der Beteiligung an zu gewähren; die Einhaltung der Frist könne nachträglich überprüft werden. 21 Das Bundesamt macht im wesentlichen geltend, da Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie insoweit keine Aussage enthalte, blieben die Mitgliedstaaten in ihrer Beurteilung frei. Diese Auffassung wird - allgemein - von der belgischen, der deutschen, der griechischen, der italienischen und der niederländischen Regierung geteilt. Ihrer Ansicht nach ermöglicht es allein die Auslegung, die sich aus der streitigen deutschen Vorschrift ergibt, der Verwaltung, Mißbräuche zu bekämpfen. Eine spätere Kontrolle der Einhaltung der Beteiligungsfrist würde insbesondere bei grenzueberschreitender Dividendenzahlung eine Vielzahl von praktischen und technischen Schwierigkeiten verursachen. 22 Insoweit ist zunächst darauf hinzuweisen, daß die Richtlinie, wie sich insbesondere aus ihrer dritten Begründungserwägung ergibt, bezweckt, durch Schaffung eines gemeinsamen Steuersystems jede Benachteiligung der Zusammenarbeit zwischen Gesellschaften verschiedener Mitgliedstaaten gegenüber der Zusammenarbeit zwischen Gesellschaften desselben Mitgliedstaats zu beseitigen und so die grenzueberschreitende Zusammenarbeit zu erleichtern. Daher sieht Artikel 5 Absatz 1 der Richtlinie zur Vermeidung der Doppelbesteuerung vor, daß im Staat der Tochtergesellschaft bei der Gewinnausschüttung eine Befreiung vom Steuerabzug an der Quelle gewährt wird. 23 Zwar verbleibt den Mitgliedstaaten nach Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie die Möglichkeit, die Gewährung dieser Steuervergünstigung von einer Mindestbeteiligungszeit abhängig zu machen, die die Mitgliedstaaten frei festsetzen können, die aber keinesfalls zwei Jahre überschreiten darf. 24 Jedoch ist auf den Wortlaut von Artikel 3 Absatz 2 zweiter Gedankenstrich der Richtlinie abzustellen, wonach den Muttergesellschaften die Befreiung vom Steuerabzug nur versagt werden darf, wenn sie "nicht während eines ununterbrochenen Zeitraums von mindestens zwei Jahren im Besitz einer Beteiligung bleiben". 25 Aus dem Wortlaut dieser Vorschrift, insbesondere aus der Verwendung des Präsens ("bleiben") in allen sprachlichen Fassungen ausser der dänischen, ergibt sich, daß die Muttergesellschaft die Steuervergünstigung nur erhalten kann, wenn sie während eines bestimmten Zeitraums eine Beteiligung an der Tochtergesellschaft besitzt, ohne daß es erforderlich ist, daß dieser Zeitraum bei Gewährung der Steuervergünstigung bereits abgelaufen ist. Dieser Auslegung steht nicht entgegen, daß in der dänischen Fassung der Vorschrift eine Zeit der Vergangenheit verwendet wird. 26 Sie wird auch durch den Zweck der Richtlinie bestätigt, durch die, wie in Randnummer 22 dieses Urteils schon festgestellt, die steuerrechtliche Regelung für die grenzueberschreitende Zusammenarbeit gelockert werden soll. Die Mitgliedstaaten dürfen daher insoweit nicht einseitig restriktive Maßnahmen treffen, etwa indem sie, wie im vorliegenden Fall, verlangen, daß die Mindestbeteiligungszeit bei Ausschüttung der Gewinne, für die die Steuervergünstigung beantragt wird, bereits zurückgelegt sein muß. 27 Ferner ist die Ermächtigung der Mitgliedstaaten zur Festsetzung eines Mindestzeitraums, während dessen die Muttergesellschaft an der Tochtergesellschaft beteiligt sein muß, eng auszulegen, da sie eine Abweichung von dem in Artikel 5 Absatz 1 der Richtlinie aufgestellten Grundsatz der Befreiung vom Steuerabzug an der Quelle darstellt. Sie darf daher nicht zum Nachteil der begünstigten Unternehmen in einer Weise ausgelegt werden, die über den Wortlaut des Artikels 3 Absatz 2 hinausgeht. 28 Gegen die dargelegte Auslegung wenden die am Verfahren beteiligten Regierungen ein, die meisten Mitgliedstaaten, die von der durch Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie eröffneten Möglichkeit Gebrauch gemacht hätten, hätten diese Vorschrift dahin ausgelegt, daß danach die Mindestbeteiligungszeit bei Stellung des Antrags auf Steuerbefreiung oder bei der Gewinnausschüttung der Tochtergesellschaft bereits zurückgelegt sein müsse. Bei Erlaß der Richtlinie durch den Rat sei vereinbart worden, eine relativ unbestimmte Formulierung zu verwenden, damit gemäß den Erfordernissen der innerstaatlichen Rechtsordnungen unterschiedliche Auslegungen möglich seien. Die von der Kommission und Denkavit befürwortete restriktive Auslegung laufe daher dem Willen des Gesetzgebers zuwider. 29 Diesem Vorbringen kann nicht gefolgt werden. Von den Mitgliedstaaten im Rat dargelegte Beweggründe, wie sie von den Regierungen in ihren Erklärungen angeführt werden, sind rechtlich ohne Bedeutung, wenn sie in den Rechtsvorschriften keinen Ausdruck gefunden haben. Diese richten sich nämlich an die einzelnen, die sich gemäß den Erfordernissen des Grundsatzes der Rechtssicherheit auf ihren Inhalt verlassen können müssen. 30 Das Bundesamt und die deutsche Regierung machen ferner geltend, die Auslegung, die sich aus der Umsetzung von Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie durch den deutschen Gesetzgeber ergebe, finde eine Stütze in Artikel 1 Absatz 2, wonach die Richtlinie "der Anwendung einzelstaatlicher oder vertraglicher Bestimmungen zur Verhinderung von Steuerhinterziehungen und Mißbräuchen nicht entgegen[steht]". 31 Hierzu ist festzustellen, daß Artikel 1 Absatz 2 der Richtlinie eine Grundsatzbestimmung darstellt, deren Inhalt in Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie im einzelnen dargelegt wird. So dient die letztgenannte Vorschrift, was von keinem der Beteiligten, die Erklärungen beim Gerichtshof eingereicht haben, bestritten worden ist, insbesondere zur Bekämpfung von Mißbräuchen, die sich daraus ergeben können, daß Beteiligungen am Kapital von Gesellschaften ohne die Absicht, sie auf Dauer aufrechtzuerhalten, sondern nur zu dem Zweck, von den vorgesehenen Steuervergünstigungen zu profitieren, übernommen werden. Daher ist es nicht angebracht, für die Auslegung von Artikel 3 Absatz 2 auf Artikel 1 Absatz 2 der Richtlinie zurückzugreifen. 32 Die Mitgliedstaaten dürfen somit die Gewährung der in Artikel 5 Absatz 1 der Richtlinie vorgesehenen Steuervergünstigung nicht davon abhängig machen, daß die Muttergesellschaft im Zeitpunkt der Gewinnausschüttung so lange, wie es der Dauer des nach Artikel 3 Absatz 2 festgesetzten Mindestzeitraums entspricht, an der Tochtergesellschaft beteiligt gewesen ist, sofern nur diese Mindestbeteiligungszeit später noch eingehalten wird. 33 Dabei können die Mitgliedstaaten unter Berücksichtigung der Erfordernisse ihrer innerstaatlichen Rechtsordnung frei darüber bestimmen, wie die Einhaltung dieser Mindestbeteiligungszeit gesichert werden soll. Die Richtlinie besagt nämlich nichts über die Art und Weise, in der die Mitgliedstaaten, die von der Möglichkeit nach Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie Gebrauch gemacht haben, die Einhaltung der Mindestbeteiligungszeit durchsetzen müssen, wenn diese erst nach Stellung des Antrags auf Steuerbefreiung endet. Insbesondere verpflichtet die Richtlinie die Mitgliedstaaten entgegen dem Vorbringen der Kommission nicht dazu, die Befreiung schon zu Beginn der Mindestbeteiligungszeit zu gewähren, wenn sie nicht sicher sein können, daß die Steuer später gezahlt wird, falls die Muttergesellschaft die von ihnen festgesetzte Mindestbeteiligungszeit nicht einhalten sollte. Auch ergibt sich aus der Richtlinie für die Mitgliedstaaten keine Verpflichtung, die Steuerbefreiung sofort zu gewähren, wenn die Muttergesellschaft sich einseitig verpflichtet, die Mindestbeteiligungszeit einzuhalten. 34 Das Vorbringen der deutschen und der griechischen Regierung, daß es eine Verkennung der Natur des Steuerabzugs an der Quelle und eine Beeinträchtigung der Rechtssicherheit darstellen würde, wenn die Finanzverwaltungen Steuervergünstigungen gewähren müssten, deren Berechtigung erst nachträglich geprüft werde, ist somit unerheblich. 35 Die Gewährung der Steuervergünstigung ab dem Zeitpunkt, in dem die Muttergesellschaft eine ausreichende Beteiligung am Kapital der Tochtergesellschaft erwirbt, in Verbindung mit einer eventuellen Nacherhebung, falls sich herausstellt, daß die Mindestbeteiligungszeit nicht eingehalten worden ist, stellt nämlich nicht die einzige Möglichkeit dar, die Beachtung von Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie durchzusetzen. Wie sich aus Nummer 34 der Schlussanträge des Generalanwalts ergibt, haben einige Mitgliedstaaten für solche Fälle Regelungen getroffen, die geeignete Verfahren vorsehen. Da die Richtlinie hierzu jedoch keine Aussage enthält, ist es nicht Sache des Gerichtshofes, den Mitgliedstaaten die eine oder andere dieser Regelungen vorzuschreiben. 36 Nach alledem ist auf die erste Frage zu antworten, daß ein Mitgliedstaat die Gewährung der in Artikel 5 Absatz 1 der Richtlinie vorgesehenen Steuervergünstigung nicht davon abhängig machen darf, daß die Muttergesellschaft im Zeitpunkt der Gewinnausschüttung mindestens so lange, wie es der Dauer des von ihm nach Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie festgesetzten Mindestzeitraums entspricht, einen Anteil von wenigstens 25 % am Kapital der Tochtergesellschaft besessen hat. Es ist Sache der Mitgliedstaaten, zu regeln, wie die Einhaltung dieser Mindestbeteiligungszeit gemäß den in ihrem innerstaatlichen Recht vorgesehenen Verfahren durchgesetzt werden soll. Jedenfalls verpflichtet die Richtlinie die Mitgliedstaaten nicht dazu, die Vergünstigung sofort zu gewähren, wenn die Muttergesellschaft sich einseitig verpflichtet, die Mindestbeteiligungszeit einzuhalten. Zur zweiten Frage 37 Die zweite Frage des vorlegenden Gerichts geht dahin, ob sich Muttergesellschaften, die die Voraussetzungen des Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie erfuellen, bei Unvereinbarkeit der nationalen Regelung mit dieser Vorschrift vor den nationalen Gerichten unmittelbar auf Artikel 5 der Richtlinie berufen können. 38 Artikel 5 Absatz 1 der Richtlinie sieht klar und eindeutig vor, daß Muttergesellschaften, die mit wenigstens 25 % am Kapital ihrer Tochtergesellschaft beteiligt sind, vom Steuerabzug an der Quelle zu befreien sind. Desgleichen bestimmt Artikel 5 Absatz 3 der Richtlinie klar, daß die Bundesrepublik Deutschland bis Mitte 1996 einen Steuerabzug an der Quelle in Höhe von 5 % vornehmen darf. 39 Zwar gibt Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie den Mitgliedstaaten die Möglichkeit, von dieser grundsätzlichen Regelung abzuweichen, wenn die Muttergesellschaft nicht während eines Mindestzeitraums im Besitz ihrer Beteiligung bleibt; zugleich eröffnet ihnen die Vorschrift einen Ermessensspielraum in bezug auf die Dauer dieses Zeitraums, die zwei Jahre nicht überschreiten darf, und, wie schon festgestellt, hinsichtlich der anwendbaren Verwaltungsverfahren. Jedoch schließt dies nicht die Möglichkeit aus, anhand der grundsätzlichen Regelung in Artikel 5 der Richtlinie Mindestrechte zu bestimmen (in diesem Sinn Urteil vom 14. Juli 1994 in der Rechtssache C-91/92, Faccini Dori, Slg. 1994, I-3325, Randnr. 17). 40 Somit ist auf die zweite Frage zu antworten, daß sich die Muttergesellschaften, wenn ein Mitgliedstaat von der Möglichkeit nach Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie Gebrauch gemacht hat, vor den nationalen Gerichten unmittelbar auf die durch Artikel 5 Absätze 1 und 3 dieser Richtlinie begründeten Rechte berufen können, sofern sie die von dem betreffenden Mitgliedstaat festgesetzte Mindestbeteiligungszeit einhalten. Zur dritten Frage 41 Die dritte, ausschließlich die Rechtssache C-283/94 betreffende Frage des vorlegenden Gerichts geht dahin, ob den Muttergesellschaften, falls der Gerichtshof die erste Frage verneinen sollte, aus der fehlerhaften Umsetzung der Richtlinie durch den betreffenden Mitgliedstaat ein Anspruch auf Schadensersatz für die Zinsverluste erwächst, die ihnen angeblich durch den Aufschub der Gewinnausschüttung der Tochtergesellschaft bis zum Ablauf der nach Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie festgesetzten Mindestbeteiligungszeit entstanden sind. 42 Nach Ansicht der deutschen Finanzverwaltung ist diese Frage unerheblich und daher unzulässig, weil Denkavit im Ausgangsverfahren nicht Ersatz des Schadens verlangt habe, der ihr angeblich dadurch entstanden sei, daß ihr die Ermässigung des Steuerabzugs erst später gewährt worden sei. 43 Die deutsche Regierung äussert Zweifel am Vorliegen eines Schadens von Denkavit, da es ihrer Tochtergesellschaft weiterhin möglich gewesen sei, die zur Verteilung bestimmten Mittel anderweitig anzulegen. 44 Insoweit genügt es, daran zu erinnern, daß es nach ständiger Rechtsprechung allein Sache der nationalen Gerichte ist, bei denen der Rechtsstreit anhängig ist und die die Verantwortung für die zu treffende gerichtliche Entscheidung tragen, unter Berücksichtigung der Besonderheiten der jeweiligen Rechtssache sowohl die Erforderlichkeit einer Vorabentscheidung für den Erlaß ihres Urteils als auch die Erheblichkeit der dem Gerichtshof von ihnen vorgelegten Fragen zu beurteilen. Das Ersuchen eines nationalen Gerichts kann nur zurückgewiesen werden, wenn offensichtlich kein Zusammenhang zwischen der erbetenen Auslegung des Gemeinschaftsrechts und der Realität oder dem Gegenstand des Ausgangsrechtsstreits besteht (siehe u. a. Urteil vom 28. März 1996 in der Rechtssache C-129/94, Ruiz Bernáldez, Slg. 1996, I-0000, Randnr. 7). 45 Im vorliegenden Fall hat Denkavit in der Sitzung vorgetragen, mit ihrer Klage vor dem vorlegenden Gericht wolle sie zur Vorbereitung einer späteren Schadensersatzklage feststellen lassen, daß das Bundesamt ihr zu Unrecht die Ermässigung des Steuerabzugs für die Zeit vom 14. Juli 1992 bis zum 14. Juli 1993 versagt habe; sie habe somit gemäß den Erfordernissen des nationalen Rechts ein Rechtsschutzinteresse. 46 Unter diesen Umständen lässt sich nicht etwa feststellen, daß die vom vorlegenden Gericht gestellte Frage keinen Bezug zur Realität oder zum Gegenstand des Ausgangsrechtsstreits aufweist. Die Frage ist daher zu prüfen. 47 Nach ständiger Rechtsprechung folgt der Grundsatz der Haftung des Staates für Schäden, die dem einzelnen durch dem Staat zuzurechnende Verstösse gegen das Gemeinschaftsrecht entstehen, aus dem Wesen der mit dem Vertrag geschaffenen Rechtsordnung (siehe u. a. Urteile vom 5. März 1996 in den Rechtssachen C-46/93 und C-48/93, Brasserie du Pêcheur und Factortame, Slg. 1996, I-1029, Randnr. 31, und vom 8. Oktober 1996 in den Rechtssachen C-178/94, C-179/94, C-188/94, C-189/94 und C-190/90, Dillenkofer u. a., Slg. 1996, I-0000, Randnr. 20). 48 In diesen Urteilen hat der Gerichtshof im Hinblick auf die Umstände des jeweiligen Falles entschieden, daß das Gemeinschaftsrecht einen Entschädigungsanspruch anerkennt, sofern drei Voraussetzungen erfuellt sind: Die Rechtsnorm, gegen die verstossen worden ist, bezweckt, dem einzelnen Rechte zu verleihen, der Verstoß ist hinreichend qualifiziert, und zwischen dem Verstoß gegen die dem Staat obliegende Verpflichtung und dem den Geschädigten entstandenen Schaden besteht ein unmittelbarer Kausalzusammenhang (Urteile Brasserie du Pêcheur und Factortame, a. a. O., Randnr. 51, und Dillenkofer u. a., a. a. O., Randnrn. 21 und 23). Der Gerichtshof hat insbesondere festgestellt, daß diese Voraussetzungen auch gelten, wenn ein Mitgliedstaat eine Gemeinschaftsrichtlinie nicht ordnungsgemäß in sein innerstaatliches Recht umsetzt (Urteil vom 26. März 1996 in der Rechtssache C-392/93, British Telecommunications, Slg. 1996, I-1631, Randnr. 40). 49 Zwar ist es grundsätzlich Sache der nationalen Gerichte, zu prüfen, ob die Voraussetzungen für die Haftung der Mitgliedstaaten für einen Verstoß gegen das Gemeinschaftsrecht erfuellt sind. In der vorliegenden Rechtssache verfügt der Gerichtshof jedoch über alle Informationen, die für die Beurteilung der Frage erforderlich sind, ob der hier gegebene Sachverhalt einen hinreichend qualifizierten Verstoß gegen das Gemeinschaftsrecht erkennen lässt. 50 Nach der Rechtsprechung des Gerichtshofes ist ein Verstoß hinreichend qualifiziert, wenn ein Organ oder ein Mitgliedstaat bei der Ausübung seiner Rechtsetzungsbefugnis deren Grenzen offenkundig und erheblich überschritten hat (Urteile Brasserie du Pêcheur und Factortame, a. a. O., Randnr. 55, und Dillenkofer u. a., a. a. O., Randnr. 25). Insoweit gehört zu den Gesichtspunkten, die berücksichtigt werden können, insbesondere das Maß an Klarheit und Genauigkeit der verletzten Vorschrift (Urteile Brasserie du Pêcheur und Factortame, a. a. O., Randnr. 56, und British Telecommunications, a. a. O., Randnr. 42). 51 Im vorliegenden Fall ist in bezug auf die Voraussetzung, daß die Mindestbeteiligungszeit im Zeitpunkt der Gewährung der Steuervergünstigung bereits zurückgelegt sein muß, festzustellen, daß nahezu alle Mitgliedstaaten, die von der Ausnahmebefugnis Gebrauch gemacht haben, die gleiche Auslegung wie die Bundesrepublik Deutschland zugrunde gelegt haben. Diese Mitgliedstaaten glaubten anscheinend aufgrund der Beratungen im Rat, zu einer solchen Auslegung berechtigt zu sein. Insoweit ist insbesondere zu beachten, daß sich Artikel 1 Absatz 2 der Richtlinie ausdrücklich auf die Bekämpfung von Mißbräuchen bezieht. 52 Da die vorliegende Rechtssache ausserdem die erste ist, die die Richtlinie betrifft, ergab sich für die Bundesrepublik Deutschland aus der Rechtsprechung des Gerichtshofes kein Hinweis darauf, wie die fragliche Vorschrift auszulegen ist. 53 Unter diesen Umständen kann es nicht als ein hinreichend qualifizierter Verstoß gegen das Gemeinschaftsrecht im Sinne der Urteile Brasserie du Pêcheur und Factortame, British Telecommunications und Dillenkofer u. a. (a. a. O.) angesehen werden, daß sich ein Mitgliedstaat bei der Umsetzung der Richtlinie für berechtigt gehalten hat, zu verlangen, daß die Mindestbeteiligungszeit im Zeitpunkt der Gewinnausschüttung bereits zurückgelegt ist. 54 Daher ist auf die dritte Frage wie folgt zu antworten: Ein Mitgliedstaat ist nach dem Gemeinschaftsrecht nicht verpflichtet, einer Muttergesellschaft einen Schaden zu ersetzen, den sie dadurch erlitten hat, daß er bei der Umsetzung der Richtlinie rechtswidrigerweise vorgeschrieben hat, daß die nach Artikel 3 Absatz 2 festgesetzte Mindestbeteiligungszeit im Zeitpunkt der Ausschüttung der Gewinne, für die die Steuervergünstigung nach Artikel 5 vorgesehen ist, bereits zurückgelegt sein muß. Kostenentscheidung Kosten 55 Die Auslagen der belgischen, der deutschen, der griechischen, der französischen, der italienischen und der niederländischen Regierung sowie der Kommission der Europäischen Gemeinschaften, die vor dem Gerichtshof Erklärungen abgegeben haben, sind nicht erstattungsfähig. Für die Parteien des Ausgangsverfahrens ist das Verfahren ein Zwischenstreit in dem bei dem vorlegenden Gericht anhängigen Rechtsstreit; die Kostenentscheidung ist daher Sache dieses Gerichts. Tenor Aus diesen Gründen hat DER GERICHTSHOF (Fünfte Kammer) auf die ihm vom Finanzgericht Köln mit Beschlüssen vom 19. September 1994 vorgelegten Fragen für Recht erkannt: 1. Ein Mitgliedstaat darf die Gewährung der in Artikel 5 Absatz 1 der Richtlinie 90/435/EWG des Rates vom 23. Juli 1990 über das gemeinsame Steuersystem der Mutter- und Tochtergesellschaften verschiedener Mitgliedstaaten vorgesehenen Steuervergünstigung nicht davon abhängig machen, daß die Muttergesellschaft im Zeitpunkt der Gewinnausschüttung mindestens so lange, wie es dem von ihm nach Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie festgesetzten Zeitraum entspricht, einen Anteil am Gesellschaftskapital der Tochtergesellschaft von wenigstens 25 % besessen hat. Es ist Sache der Mitgliedstaaten, zu regeln, wie die Einhaltung dieser Mindestbeteiligungszeit gemäß den in ihrem innerstaatlichen Recht vorgesehenen Verfahren durchgesetzt werden soll. Jedenfalls verpflichtet die Richtlinie die Mitgliedstaaten nicht dazu, die Vergünstigung sofort zu gewähren, wenn die Muttergesellschaft sich einseitig verpflichtet, die Mindestbeteiligungszeit einzuhalten. 2. Hat ein Mitgliedstaat von der Möglichkeit nach Artikel 3 Absatz 2 der Richtlinie Gebrauch gemacht, so können sich die Muttergesellschaften vor den nationalen Gerichten unmittelbar auf die durch Artikel 5 Absätze 1 und 3 dieser Richtlinie begründeten Rechte berufen, sofern sie die von dem betreffenden Mitgliedstaat festgesetzte Mindestbeteiligungszeit einhalten. 3. Ein Mitgliedstaat ist nach dem Gemeinschaftsrecht nicht verpflichtet, einer Muttergesellschaft einen Schaden zu ersetzen, den sie dadurch erlitten hat, daß er bei der Umsetzung der Richtlinie rechtswidrigerweise vorgeschrieben hat, daß die nach Artikel 3 Absatz 2 festgesetzte Mindestbeteiligungszeit im Zeitpunkt der Ausschüttung der Gewinne, für die die Steuervergünstigung nach Artikel 5 vorgesehen ist, bereits zurückgelegt sein muß.

62015CJ0231

hu

Az előzetes döntéshozatal iránti kérelem a 2009. november 25‑i 2009/140/EK európai parlamenti és tanácsi irányelvvel ( HL 2009. L 337., 37. o. ) módosított, az elektronikus hírközlő hálózatok és elektronikus hírközlési szolgáltatások közös keretszabályozásáról szóló, 2002. március 7‑i 2002/21/EK európai parlamenti és tanácsi irányelv („Keretirányelv”) ( HL 2002. L 108., 33. o. ; magyar nyelvű különkiadás 13. fejezet, 29. kötet, 349. o.; a továbbiakban: keretirányelv) 4. cikke (1) bekezdése első albekezdése első és harmadik mondatának, valamint második albekezdésének értelmezésére vonatkozik. E kérelmet az egyfelől a Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej (az elektronikus kommunikációs hivatal elnöke; a továbbiakban: az UKE elnöke) és a Petrotel sp. z o.o. w Płocku (a továbbiakban: Petrotel), másfelől a Polkomtel sp. z o.o. között azon határozat tárgyában indult jogvita keretében terjesztették elő, amelyet az UKE elnöke hozott az e két vállalkozás között a Polkomtel által a mobiltelefonhálózatában alkalmazott hívásvégződtetési díjak tárgyában indult eljárásban. Jogi háttér A keretirányelvnek a nemzeti szabályozó hatóság által hozott határozattal szembeni jogorvoslati jogot szabályozó 4. cikke (1) bekezdésében a következőképpen rendelkezik: „A tagállamok biztosítják, hogy nemzeti szinten létezzenek olyan hatékony mechanizmusok, amelyek keretében a nemzeti szabályozó hatóság határozata által érintett minden felhasználó, illetve elektronikus hírközlő hálózatokat szolgáltató vagy elektronikus hírközlési szolgáltatásokat nyújtó vállalkozás a határozat ellen a felektől független jogorvoslati szervnél jogorvoslattal élhet. E szervnek, amely lehet bíróság, rendelkeznie kell a feladatai hatékony elvégzését lehetővé tevő megfelelő szakértelemmel. A tagállamok biztosítják az ügyek érdemi elbírálását, továbbá azt, hogy hatékony jogorvoslati mechanizmus álljon rendelkezésre. A jogorvoslat elbírálásáig a nemzeti szabályozó hatóság határozata hatályban marad, kivéve ha a nemzeti jogszabályokkal összhangban ideiglenes intézkedéseket hoznak.” Az alapeljárás és az előzetes döntéshozatalra előterjesztett kérdés Az alapeljárást megelőző eljárásban az UKE elnöke a releváns piac vizsgálatát követően 2008. szeptember 30‑án határozatot hozott, amelyben kötelezte a Polkomtelt – mint az érintett piacon jelentős piaci erővel rendelkező vállalkozást – arra, hogy a mobiltelefonhálózatában alkalmazott, beszédcélú hívásvégződtetési díjait az e határozatban meghatározott mértékűre igazítsa (a továbbiakban: 2008. szeptember 30‑i határozat). A Polkomtel keresetet indított e határozattal szemben. Miközben a 2008. szeptember 30‑i határozattal szembeni kereset tárgyában indult eljárás az illetékes bíróság előtt folyamatban volt, a Polkomtel többek között a mobiltelefon‑hálózatában alkalmazott, beszédcélú hívásvégződtetési díjak módosítására vonatkozó tárgyalásokat folytatott a Petrotellel. Mivel e vállalkozások nem jutottak megállapodásra, a Petrotel a köztük lévő jogvita rendezése iránti kérelemmel fordult az UKE elnökéhez. A 2008. szeptember 30‑i határozatot végrehajtó 2009. március 17‑i határozatában az UKE elnöke azt a döntést hozta e jogvita tárgyában, hogy többek között módosította a Petrotel és a Polkomtel közötti, a Polkomtel mobiltelefon‑hálózatában alkalmazott, beszédcélú hívásvégződtetési díjakra vonatkozó szerződési feltételeket (a továbbiakban: 2009. március 17‑i határozat). Az UKE elnöke e határozatával kötelezte a Polkomtelt díjainak a 2008. szeptember 30‑i határozatában meghatározott mértékű kiigazítására. A Polkomtel a 2009. március 17‑i határozattal szemben is keresetet indított a Sąd Okręgowy w Warszawie – Sąd Ochrony Konkurencji i Konsumentów (varsói regionális bíróság – verseny‑ és fogyasztóvédelmi bíróság, Lengyelország) előtt. Miközben a 2009. március 17‑i határozattal szembeni kereset folyamatban volt, a 2008. szeptember 30‑i határozatot hatályon kívül helyezte a Sąd Okręgowy w Warszawie – Sąd Ochrony Konkurencji i Konsumentów (varsói regionális bíróság – verseny‑ és fogyasztóvédelmi bíróság) 2011. március 23‑i ítélete, amelyet a Sąd Apelacyjny w Warszawie (varsói fellebbviteli bíróság, Lengyelország) 2012. január 30‑i ítélete helybenhagyott. A Sąd Okręgowy w Warszawie – Sąd Ochrony Konkurencji i Konsumentów (varsói regionális bíróság – verseny‑ és fogyasztóvédelmi bíróság) 2012. október 26‑i ítélete egyben hatályon kívül helyezte a 2009. március 17‑i határozatot azzal az indokkal, hogy e határozat – amely a 2008. szeptember 30‑i határozatot hajtotta végre – már nem rendelkezett alappal, mivel a 2008. szeptember 30‑i határozatban előírt kötelezettségeket visszaható hatállyal megsemmisítette. Ezért úgy ítélte meg, hogy a 2009. március 17‑i határozat hatályon kívül helyezése a Polkomtel azon kötelezettségének visszaható hatályú megsemmisítését is eredményezi, hogy díjainak mértékét a 2008. szeptember 30‑i határozatban meghatározott mértékűre igazítsa. Az UKE elnöke és a Petrotel fellebbezést nyújtott be a Sąd Okręgowy w Warszawie – Sąd Ochrony Konkurencji i Konsumentów (varsói regionális bíróság – verseny‑ és fogyasztóvédelmi bíróság) 2012. október 26‑i ítélete ellen a Sąd Apelacyjny w Warszawie (varsói fellebbviteli bíróság) előtt, amely a 2013. szeptember 19‑én hozott ítéletével elutasította fellebbezésüket, mivel többek között úgy ítélte meg, hogy e tárgyban nem kell alkalmazni a lengyel közigazgatási bíróságok ítélkezési gyakorlata által kialakított azon közigazgatási eljárási elveket, amelyek szerint a közigazgatási határozat hatályon kívül helyezése csupán ex nunc hatályú. Az UKE elnöke és a Petrotel felülvizsgálati kérelmet nyújtott be ezen ítélettel szemben a Sąd Najwyższy‑hoz (legfelsőbb bíróság). A kérdést előterjesztő bíróság egyet ért a Sąd Apelacyjny w Warszawie (varsói fellebbviteli bíróság) álláspontjával, és úgy ítéli meg, hogy az előző pontban említett közigazgatási eljárási elveknek az előtte folyamatban lévő ügy körülményeihez hasonló körülmények esetén történő alkalmazása nem teszi lehetővé az Európai Unió Alapjogi Chartájának (a továbbiakban: Charta) 47. cikke és a keretirányelv 4. cikke szerinti hatékony bírói jogvédelemhez való jog biztosítását. Álláspontja szerint indokolt lenne, hogy az elektronikus hírközlési hálózatok és szolgáltatások szabályozásával kapcsolatos ügyekben eljáró bíróságok önálló megközelítésmódot alakítsanak ki a 2008. szeptember 30‑i határozat hatályon kívül helyezésének joghatásaira vonatkozóan. Kifejti, hogy e megközelítésmód szerint – az azonnal végrehajthatóvá vált és a 2008. szeptember 30‑i határozatot végrehajtható – 2009. március 17‑i határozattal szembeni kereset ügyében eljáró bíróság az előbbi határozat hatályon kívül helyezését követően módosíthatja a mobiltelefon‑hálózatban a 2009. március 17‑i határozattal érintett időszak során alkalmazott, beszédcélú hívásvégződtetési díjakat, vagy pedig hatályon kívül helyezheti a 2009. március 17‑i határozatot, megsemmisítve ezáltal az említett díjak alkalmazásának az ugyanezen időszakra vonatkozóan megállapított kötelezettségét. Álláspontja szerint a 2009. március 17‑i határozat hatályon kívül helyezése nem sérti az elektronikus hírközlésre vonatkozó uniós jog hatékonyságát, és lehetővé teszi a nemzeti szabályozó hatóság számára, hogy a 2009. március 17‑i határozattal érintett időszakra vonatkozóan új, a hálózatszolgáltatókat kötelező szerződésben előírt, a mobiltelefon‑hálózatban alkalmazott, beszédcélú hívásvégződtetési díjak mértékét megállapító határozatot fogadjon el. Azonban, mivel a Petrotel állítása szerint a 2009. március 17‑i határozat hatálya a keretirányelv 4. cikke (1) bekezdésének második albekezdése értelmében fennmaradt, és mivel a 2008. szeptember 30‑i határozat hatályon kívül helyezésének nem lehet ex tunc hatálya, a kérdést előterjesztő bíróság azt a kérdést teszi fel, hogy e rendelkezés korlátozza‑e a tagállamok eljárási autonómiáját, és kifejti kétségeit azzal kapcsolatban, hogy milyen jelentést kell tulajdonítani az e cikk értelmében vett és a Charta 47. cikkével összefüggésben értelmezett hatékony bírói jogvédelem elve alkalmazásának. Véleménye szerint, ha úgy tekintenénk, hogy a hatékony bírói jogvédelem elve lehetőséget biztosít a nemzeti szabályozó hatóság határozatának visszaható hatályú megváltoztatására vagy megsemmisítésére, az az elektronikus hírközlési hálózatokra és szolgáltatásokra vonatkozó uniós jog tényleges érvényesülésének elve és a hatékony bírói jogvédelem elve közötti egyensúly biztosítását szolgálja, és nem ellentétes a jogbiztonság és a bizalomvédelem elvével. E körülmények között a Sąd Najwyższy (legfelsőbb bíróság) az eljárást felfüggesztette, és előzetes döntéshozatal céljából a következő kérdést terjesztette a Bíróság elé: „Úgy kell‑e értelmezni a [keretirányelv] 4. cikke (1) bekezdése [első albekezdésének] első és harmadik mondatát, hogy amikor valamely hálózati szolgáltató megtámadja a nemzeti szabályozó hatóságnak az említett szolgáltató hálózatában a hívásvégződtetésért felszámított díjakra vonatkozó határozatát [(első határozat)], majd a nemzeti szabályozó hatóság azt követő azon határozatát, amely oly módon módosítja az [első] határozat címzettje és valamely másik vállalkozás között létrejött szerződést, hogy az e másik vállalkozás által az [első] határozat címzettjének hálózatában létrejövő hívásvégződtetésért fizetendő díjakat hozzáigazítja az [első] határozatban meghatározott díjakhoz (végrehajtási határozat), akkor az [első] határozat megsemmisítését megállapító nemzeti bíróság a [keretirányelv] 4. cikke (1) bekezdésének [második albekezdésére] és a végrehajtási határozat által kedvezményezett vállalkozásnak a bizalomvédelem vagy a jogbiztonság elvéből eredő érdekeire tekintettel nem semmisítheti meg a végrehajtási határozatot, vagy úgy kell‑e értelmezni a [keretirányelvnek] az Alapjogi Charta 47. cikkével összefüggésben értelmezett 4. cikke (1) bekezdése [első albekezdésének] első és harmadik mondatát, hogy a nemzeti bíróság megsemmisítheti a nemzeti szabályozó hatóság végrehajtási határozatát és ennek folytán a bírósági határozathozatalt megelőző időszak tekintetében megszüntetheti az abban előírt kötelezettségeket, amennyiben feltételezi, hogy ez szükséges a nemzeti szabályozó hatóságnak a később megsemmisített [első] határozatban előírt kötelezettségek végrehajtására szolgáló határozatát megtámadó vállalkozás hatékony jogvédelmének biztosításához?” Az előzetes döntéshozatalra előterjesztett kérdésről Az elfogadhatóságról A Polkomtel azt állítja, hogy a Sąd Najwyższy (legfelsőbb bíróság) által előterjesztett kérdés elfogadhatatlan, egyfelől azért, mert a kérdést előterjesztő bíróság nem pontosította a lengyel jog alkalmazandó rendelkezéseit, és nem ismertette konkrétan a nemzeti jogi rendelkezések és az értelmeztetni kívánt uniós jogi rendelkezések között általa felállított kapcsolatot, másfelől pedig azért, mert az előterjesztett kérdés általános jellegű és hipotetikus, mivel arra irányul, hogy a valamely nemzeti szabályozó hatóság határozatát hatályon kívül helyező nemzeti bírósági határozat hatásainak általános értékelését kérje, noha ezen értékelés nem szükséges az alapjogvita eldöntéséhez. E tekintetben emlékeztetni kell arra, hogy az állandó ítélkezési gyakorlat értelmében a nemzeti bíróság által saját felelősségére meghatározott jogszabályi és ténybeli háttér alapján – amelynek helytállóságát a Bíróság nem vizsgálhatja – az uniós jog értelmezésére vonatkozóan előterjesztett kérdések releváns voltát vélelmezni kell. A Bíróság csak akkor utasíthatja el a nemzeti bíróság által előterjesztett kérelmet, ha az uniós jog kért értelmezése nyilvánvalóan semmilyen összefüggésben nincs az alapügy tényállásával vagy tárgyával, ha a probléma hipotetikus jellegű, vagy ha nem állnak a Bíróság rendelkezésére azok a ténybeli vagy jogi elemek, amelyek szükségesek ahhoz, hogy az elé terjesztett kérdésekre hasznos választ adhasson (2016. április 16‑iPolkomtel‑ítélet, C‑397/14 , EU:C:2016:256 , 37. pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat). Márpedig a jelen esetben nem ez a helyzet. Ugyanis egyfelől a kérdést előterjesztő bíróság megfelelően ismerteti a ténybeli és a jogi hátteret, valamint a lengyel bíróságok ítélkezési gyakorlatának elemzését ahhoz, hogy lehetővé tegye az előterjesztett kérdés terjedelmének meghatározását. Másfelől az előzetes döntéshozatal iránti kérelemből egyértelműen kitűnik, hogy a kérdést előterjesztő bíróság arra vár választ, hogy a keretirányelv 4. cikkének (1) bekezdése lehetővé teszi‑e a nemzeti bíróság számára a nemzeti szabályozó hatóság határozatának visszaható hatályú hatályon kívül helyezését, és hogy az e kérdésre adandó válasz a Sąd Apelacyjny w Warszawie (varsói fellebbviteli bíróság) azon ítéletével szemben benyújtott fellebbezésekről való döntéshozatalhoz szükséges, amely visszaható hatállyal megsemmisítette a 2009. március 17‑i határozatot. Következésképpen az előterjesztett kérdés elfogadható. Az ügy érdeméről A kérdést előterjesztő bíróság kérdése lényegében arra irányul, hogy a keretirányelvnek a Charta 47. cikkével összefüggésben értelmezett 4. cikke (1) bekezdése első albekezdésének első és harmadik mondatát, valamint második albekezdését úgy kell‑e értelmezni, hogy a nemzeti szabályozó hatóság határozatával szembeni kereset tárgyában eljáró nemzeti bíróság visszaható hatállyal hatályon kívül helyezheti e határozatot, amennyiben a keresetet indító vállalkozás jogai hatékony védelmének biztosítása érdekében azt szükségesnek ítéli. Mindenekelőtt emlékeztetni kell arra, hogy a Bíróság korábban már kimondta, hogy a keretirányelv 4. cikke a Charta 47. cikkében biztosított hatékony bírói jogvédelem elvének kifejeződése, amelynek értelmében a tagállamok bíróságainak feladata a jogalanyok számára az uniós jogból eredő jogaik bírói védelmének a biztosítása (lásd ebben az értelemben: 2015. január 22‑iT‑Mobile Austria ítélet, C‑282/13 , EU:C:2015:24 , 33. pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat). Így a keretirányelv 4. cikke (1) bekezdése első albekezdésének első és harmadik mondata olyan hatékony jogorvoslati mechanizmusok létrehozatalára kötelezi a tagállamokat, amelyek keretében a nemzeti szabályozó hatóság határozata által érintett minden felhasználó, illetve elektronikus hírközlő hálózatokat szolgáltató vagy elektronikus hírközlési szolgáltatásokat nyújtó vállalkozás jogorvoslattal élhet a határozattal szemben. Ugyanezen bekezdés második albekezdése értelmében a jogorvoslat elbírálásáig a nemzeti szabályozó hatóság határozata hatályban marad, kivéve ha a nemzeti jogszabályokkal összhangban ideiglenes intézkedéseket hoznak. A keretirányelv fent említett 4. cikkének (1) bekezdése nem ír elő különös eljárási szabályokat a hatékony jogorvoslati mechanizmus biztosítására vonatkozó kötelezettség végrehajtása érdekében, és nem szabályozza a nemzeti szabályozó hatóság határozatát hatályon kívül helyező nemzeti bírósági határozat időbeli hatályát. Az ilyen tárgyú közösségi jogszabályok hiányában főszabály szerint a tagállamok feladata, hogy eljárási autonómiájuk keretei között, valamint az egyenértékűség és a tényleges érvényesülés elvét tiszteletben tartva meghatározzák az alapügy tárgyát képezőhöz hasonló keresetekre alkalmazandó eljárási szabályokat (lásd analógia útján: 2010. március 18‑iAlassini és társai ítélet, C‑317/08–C‑320/08 , EU:C:2010:146 , 47. pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat; 2013. június 27‑iAgrokonsulting‑ítélet, C‑93/12 , EU:C:2013:432 , 35. pont). Erre tekintettel, amint az a jelen ítélet 20. pontjából következik, a keretirányelv 4. cikkének (1) bekezdése, amely előírja a hatékony jogorvoslati mechanizmus biztosításának kötelezettségét, a jogalanyok uniós jogból eredő jogai hatékony bírói védelme elvének kifejeződése (lásd ebben az értelemben: 2007. március 13‑iUnibet‑ítélet, C‑432/05 , EU:C:2007:163 , 44. pont), amely elvet a Charta 47. cikke biztosít és amelyet minden esetben tiszteletben kell tartani. Ezért a nemzeti szabályozó hatóság határozatával szembeni kereset tárgyában eljáró nemzeti bíróságnak lehetőséggel kell rendelkeznie e határozat visszaható hatályú hatályon kívül helyezésére, amennyiben a keresetet indító vállalkozás jogai tényleges védelmének biztosítása érdekében azt szükségesnek ítéli. A keretirányelv 4. cikke (1) bekezdésének második albekezdése nem zárja ki és nem is korlátozza e lehetőséget. E rendelkezésből ugyanis csak az következik, hogy a nemzeti szabályozó hatóság határozatával szembeni keresetnek nincsen felfüggesztő hatálya, kivéve ha a nemzeti jogszabályokkal összhangban ideiglenes intézkedéseket hoznak. A nemzeti szabályozó hatóság határozata tehát főszabály szerint alkalmazandó az eljárás időtartama alatt, ami nem előlegezi meg azon lehetőséget, hogy ezen eljárás végén visszaható hatállyal hatályon kívül helyezik az említett határozatot, amennyiben a nemzeti bíróság a keresetet indító vállalkozás jogai tényleges védelmének biztosítása érdekében azt szükségesnek ítéli. Egyebekben – amint azt a kérdést előterjesztő bíróság megjegyezte – a nemzeti bíróság azon lehetősége, hogy visszaható hatállyal hatályon kívül helyezze a nemzeti szabályozó hatóság határozatát, nem ellentétes a jogbiztonság és a bizalomvédelem elvének tiszteletben tartásával. E tekintetben emlékeztetni kell arra, hogy a jogbiztonság elve, amellyel a bizalomvédelem elve szükségszerűen együtt jár, megköveteli egyrészt, hogy a jogszabályok egyértelműek és pontosak legyenek, másrészt hogy a jogalanyok előre láthassák azok alkalmazását (lásd ebben az értelemben: 2009. szeptember 10‑iPlantanol ítélet, C‑201/08 , EU:C:2009:539 , 46. pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat; 2015. június 11‑iBerlington Hungary és társai ítélet, C‑98/14 , EU:C:2015:386 , 77. pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat). A keretirányelv 4. cikke (1) bekezdése második albekezdésének szövegéből egyértelműen következik, hogy e rendelkezés értelmében csak a jogorvoslat elbírálásáig marad hatályban a nemzeti szabályozó hatóság kereset tárgyát képező határozata. E körülmények között az említett irányelv 4. cikkének (1) bekezdésében foglalthoz hasonló kereset feleinek minősülő gazdasági szereplők joggal nem bízhatnak abban, hogy a nemzeti szabályozó hatóság szóban forgó határozatának hatályon kívül helyezése esetén e hatályon kívül helyezés nem vált ki ex tunc hatásokat. A fenti megállapítások összességére tekintettel az előterjesztett kérdésre azt a választ kell adni, hogy a keretirányelvnek a Charta 47. cikkével összefüggésben értelmezett 4. cikke (1) bekezdése első albekezdésének első és harmadik mondatát, valamint második albekezdését úgy kell értelmezni, hogy a nemzeti szabályozó hatóság határozatával szembeni kereset tárgyában eljáró nemzeti bíróság visszaható hatállyal hatályon kívül helyezheti e határozatot, amennyiben a keresetet indító vállalkozás jogai hatékony védelmének biztosítása érdekében azt szükségesnek ítéli. A költségekről Mivel ez az eljárás az alapeljárásban részt vevő felek számára a kérdést előterjesztő bíróság előtt folyamatban lévő eljárás egy szakaszát képezi, ez a bíróság dönt a költségekről. Az észrevételeknek a Bíróság elé terjesztésével kapcsolatban felmerült költségek, az említett felek költségeinek kivételével, nem téríthetők meg. A fenti indokok alapján a Bíróság (második tanács) a következőképpen határozott: A 2009. november 25‑i 2009/140/EK európai parlamenti és tanácsi irányelvvel módosított, az elektronikus hírközlő hálózatok és elektronikus hírközlési szolgáltatások közös keretszabályozásáról szóló, 2002. március 7‑i 2002/21/EK európai parlamenti és tanácsi irányelv („Keretirányelv”) 4. cikke (1) bekezdése első albekezdésének első és harmadik mondatát, valamint második albekezdését – az Európai Unió Alapjogi Chartájának 47. cikkével összefüggésben – úgy kell értelmezni, hogy a nemzeti szabályozó hatóság határozatával szembeni kereset tárgyában eljáró nemzeti bíróság visszaható hatállyal hatályon kívül helyezheti e határozatot, amennyiben a keresetet indító vállalkozás jogai hatékony védelmének biztosítása érdekében azt szükségesnek ítéli. Aláírások ( *1 ) Az eljárás nyelve: lengyel.

62019TJ0603

cs

) Žalobou podanou na základě článku 263 SFEU se žalobkyně, společnost Helsingin Bussiliikenne Oy, domáhá zrušení rozhodnutí Komise (EU) 2020/1814 ze dne 28. června 2019 o státní podpoře SA.33846 – (2015/C) (ex 2014/NN) (ex 2011/CP) poskytnuté Finskem ve prospěch společnosti Helsingin Bussiliikenne Oy ( Úř. věst. 2020, L 404, s. 10 , dále jen „napadené rozhodnutí“). I. Skutečnosti předcházející sporu Společnost Helsingin Bussiliikenne (dále jen „stará společnost HelB“) byla založena dne 1. ledna 2005 společností Suomen Turitiauto Oy, soukromou přepravní společností ve vlastnictví Helsingin kaupunki (město Helsinky, Finsko) poté, co tato společnost nabyla aktiva a pasiva společnosti HKL-Bussiliikenne Oy, která byla podnikem zřízeným v roce 1995 jako osamostatněný podnik odboru dopravních služeb města Helsinky. Stará společnost HelB provozovala autobusové linky v regionu Helsinky (Finsko) a nabízela služby charterové dopravy a pronájmu autobusů. Tato společnost byla ve 100 % vlastnictví města Helsinky. V letech 2002 až 2012 zavedlo město Helsinky různá opatření ve prospěch společnosti HKL-Bussiliikenne a staré společnosti HelB (dále jen „sporná opatření“). Zaprvé v roce 2002 byl společnosti HKL-Bussiliikenne poskytnut investiční úvěr ve výši 14,5 milionu eur na financování nákupu vybavení pro provozování autobusové dopravy. Tento úvěr převzala stará společnost HelB dne 1. ledna 2005. Zadruhé město Helsinky poskytlo posledně uvedené společnosti v okamžiku jejího založení kapitálový úvěr v celkové výši 15893700,37 eura určený k refinancování některých závazků společností HKL-Bussiliikenne a Suomen Turitiauto. Zatřetí dne 31. ledna 2011 a 23. května 2012 poskytlo město Helsinky staré společnosti HelB dva nové kapitálové úvěry v uvedeném pořadí ve výši 5,8 milionu eur a 8 milionů eur. Dne 31. října 2011 podaly podniky veřejné dopravy Nobina Sverige AB a Nobina Finland Oy stížnost k Evropské komisi, ke které se dne 15. listopadu 2011 připojila jejich mateřská společnost, Nobina AB. V této stížnosti tvrdily, že Finská republika poskytla staré společnosti HelB protiprávní podporu. Dne 22. listopadu 2011 předala Komise tuto stížnost Finské republice. Rozhodnutím C (2015) 80 final ze dne 16. ledna 2015 týkajícím se opatření SA.33846 (2015/C) (ex 2014/NN) (ex 2011/CP)P – Finsko – Helsingin Bussiliikenne Oy ( Úř. věst. 2015, C 116, s. 22 , dále jen „rozhodnutí o zahájení řízení“) zahájila Komise formální vyšetřovací řízení podle čl. 108 odst. 2 SFEU týkající se zejména sporných opatření. Toto rozhodnutí bylo zveřejněno v Úředním věstníku Evropské unie dne 10. dubna 2015 a zúčastněné strany byly vyzvány, aby předložily své připomínky ve lhůtě jednoho měsíce od tohoto zveřejnění. Komise neobdržela žádné připomínky ze strany žalobkyně. Kromě toho město Helsinky informovalo dne 24. června 2015 v průběhu řízení Komisi o uskutečnění prodeje staré společnosti HelB. Dne 5. listopadu 2015 předala Finská republika Komisi návrh kupní smlouvy vyhotovený s žalobkyní. Dne 14. prosince 2015 byla stará společnost HelB prodána žalobkyni, dříve nesoucí obchodní název Viikin Linja Oy. Podle ujednání kupní smlouvy se obchodní název této společnosti změnil na Helsingin Bussiliikenne Oy (dále jen „nová společnost HelB“). Akty týkající se prodeje zahrnovaly doložku, jež zaručovala úplné odškodnění nabyvatele staré společnosti HelB v případě žádosti o navrácení státní podpory (dále jen „doložka o odškodnění“), a část kupní ceny byla uložena na účelově vázaný účet až do přijetí konečného rozhodnutí o státní podpoře, nebo nejpozději do 31. prosince 2022. Tyto akty obsahovaly rovněž mechanismus platby závislé na hospodářském výsledku, na jehož základě se kupující zavázal vyplatit prodávajícímu na týž účelově vázaný účet bonus v případě překročení předem dohodnutých úrovní zisku. Převod ve prospěch společnosti Viikin Linja se týkal celé podnikatelské činnosti staré společnosti HelB. Stará společnost HelB si již neponechala žádná aktiva, s výjimkou částek, které byly nebo měly být připsány na účelově vázaný účet. Závazky vyplývající ze sporných opatření nebyly převedeny na novou společnost HelB. Po prodeji staré společnosti HelB město Helsinky osvobodilo starou společnost HelB od povinnosti splatit zbývající částku úvěru na vybavení z roku 2002. Kromě toho dne 11. prosince 2015 město Helsinky přeměnilo nesplacené částky kapitálových úvěrů z let 2005, 2011 a 2012 na vlastní kapitál staré společnosti HelB. Dne 28. června 2019 přijala Komise napadené rozhodnutí. Výrok napadeného rozhodnutí zní takto: „Článek 1 Státní podpora ve výši 54231850 EUR, kterou [Finská republika] poskytla protiprávně v rámci [sporných] opatření v rozporu s čl. 108 odst. 3 [SFEU] ve prospěch společnosti Helsingin Bussiliikenne Oy, není slučitelná s vnitřním trhem. Článek 2 1. [Finská republika] získá zpět od příjemce podporu uvedenou v článku 1. 2. Vzhledem k ekonomické kontinuitě mezi starou společností HelB (nyní Helsingin kaupungin Linja-autotoiminta Oy) a novou společností HelB (celý název – Helsingin Bussiliikenne Oy, dříve – Viikin Linja Oy) se povinnost navrátit podporu rozšiřuje i na novou společnost HelB (celý název – Helsingin Bussiliikenne Oy). 3. Částky, které mají být navráceny, jsou úročeny ode dne, kdy byly příjemci dány k dispozici, do dne jejich skutečného navrácení. […] Článek 4 1. Do dvou měsíců od oznámení tohoto rozhodnutí předá [Finská republika] Komisi tyto informace: a) celkovou částku (jistinu a úroky), kterou má příjemce navrátit; […]“ II. Návrhová žádání účastníků řízení Žalobkyně podporovaná Finskou republikou navrhuje, aby Tribunál: – zrušil napadené rozhodnutí v plném rozsahu nebo částečně, – uložil Komisi náhradu nákladů řízení navýšených o zákonné úroky. Komise navrhuje, aby Tribunál: – zamítl žalobu, – uložil žalobkyni náhradu nákladů řízení. Společnost Nobina podporuje návrhová žádání Komise a navrhuje, aby byla žalobkyni uložena náhrada nákladů řízení. III. Právní otázky [ omissis ] B. K prvnímu žalobnímu důvodu vycházejícímu z podstatné procesní vady spočívající v tom, že bylo napadené rozhodnutí přijato v rozporu s procesními právy žalobkyně [ omissis ] Na úvod je třeba připomenout, že řízení o kontrole státních podpor je vzhledem ke své obecné logice řízením zahájeným vůči členskému státu odpovědnému, s ohledem na jeho povinnosti vyplývající z práva Evropské unie, za poskytnutí podpory. Aby bylo dodrženo právo na obhajobu, Komise tedy nemůže použít v rozhodnutí proti členskému státu informace, ke kterým se tento stát nemohl vyjádřit (rozsudek ze dne 11. března 2020, Komise v. Gmina Miasto Gdynia a Port Lotniczy Gdynia Kosakowo, C‑56/18 P , EU:C:2020:192 , bod ). Kromě toho z čl. 108 odst. 2 SFEU vyplývá, že když se Komise rozhodne zahájit formální vyšetřovací řízení ohledně podpory, musí zúčastněným stranám umožnit předložit jejich připomínky. Toto pravidlo má povahu podstatné formální náležitosti (rozsudek ze dne 11. prosince 2008, Komise v. Freistaat Sachsen, C‑334/07 P , EU:C:2008:709 , bod ; viz též rozsudek ze dne 11. listopadu 2021, Autostrada Wielkopolska v. Komise a Polsko, C‑933/19 P , EU:C:2021:905 , bod a citovaná judikatura). Třebaže se tyto zúčastněné strany nemohou dovolávat práva na obhajobu, mají naproti tomu právo účastnit se správního řízení vedeného Komisí v rozsahu přiměřeném s ohledem na okolnosti daného případu. V tomto ohledu představuje zveřejnění oznámení v Úředním věstníku Evropské unie přiměřený prostředek k tomu, aby bylo všem zúčastněným stranám oznámeno zahájení řízení. Cílem tohoto oznámení je získat od posledně uvedených všechny informace, které mají Komisi poskytnout objasnění při jejích budoucích krocích. Takový postup zaručuje rovněž ostatním členským státům a dotčeným kruhům možnost být vyslechnut (rozsudek ze dne 11. března 2020, Komise v. Gmina Miasto Gdynia a Port Lotniczy Gdynia Kosakowo, C‑56/18 P , EU:C:2020:192 , body a ). Za tímto účelem ukládá čl. 6 odst. 1 první věta nařízení 2015/1589 Komisi, aby v rozhodnutí o zahájení řízení „shrnula“ relevantní skutkové a právní otázky, zahrnula předběžné hodnocení o charakteru dotčeného opatření jako podpory a vyložila pochybnosti o slučitelnosti tohoto opatření s vnitřním trhem. I kdyby žalobkyně v projednávané věci hodlala namítnout porušení svého práva na obhajobu, taková výtka musí být odmítnuta jako irelevantní, jelikož takové právo nemá, jak bylo připomenuto v bodě 29 výše. Pokud jde o tvrzené porušení jejího práva účastnit se řízení stanoveného v čl. 108 odst. 2 SFEU, je třeba uvést, že žalobkyně nezpochybňuje zákonnost rozhodnutí o zahájení řízení ke dni jeho zveřejnění v Úředním věstníku, jak to potvrdila na jednání. Žalobkyně naproti tomu tvrdí, že po převodu staré společnosti HelB byla Komise povinna opravit nebo doplnit rozhodnutí o zahájení řízení nebo jí alespoň umožnit, aby předložila své připomínky. Zaprvé v rozsahu, v němž žalobkyně tvrdí, že Komise byla povinna přijmout pozměňující rozhodnutí o zahájení řízení, je třeba uvést, že i když právní předpisy upravující řízení v oblasti státních podpor výslovně nestanoví možnost přijmout rozhodnutí o opravě a rozšíření probíhajícího řízení (rozsudek ze dne 13. června 2013, HGA a další v. Komise, C‑630/11 P až C‑633/11 P , EU:C:2013:387 , bod ), pokud Komise po přijetí rozhodnutí o zahájení formálního vyšetřovacího řízení zjistí, že toto rozhodnutí je založeno buď na neúplných skutkových okolnostech, nebo na nesprávné právní kvalifikaci těchto okolností, musí mít možnost, či dokonce povinnost, přizpůsobit své stanovisko tím, že přijme rozhodnutí o opravě nebo nové rozhodnutí o zahájení řízení, aby umožnila zúčastněným stranám účinně předložit připomínky (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 30. dubna 2019, UPF v. Komise, T‑747/17 , EU:T:2019:271 , bod a citovaná judikatura). Zejména pokud Komise změní v návaznosti na rozhodnutí o zahájení formálního vyšetřovacího řízení své úvahy ohledně skutkových okolností nebo právní kvalifikace těchto okolností, které se jeví jako rozhodující při jejím posouzení existence podpory nebo její slučitelnosti s vnitřním trhem, musí opravit rozhodnutí o zahájení uvedeného řízení nebo jej rozšířit, aby zúčastněným stranám umožnila účinně předložit připomínky (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 30. dubna 2019, UPF v. Komise, T‑747/17 , EU:T:2019:271 , bod ). V projednávané věci žalobkyně zakládá povinnost Komise opravit rozhodnutí o zahájení řízení na skutečnosti, že Komise v napadeném rozhodnutí změnila své vnímání příjemce sporných opatření, jakož i předmět řízení. Z napadeného rozhodnutí přitom vyplývá, že Komise nezměnila analýzu, kterou provedla v rozhodnutí o zahájení řízení, pokud jde o příjemce sporných opatření, ani obecně existenci podpory nebo její slučitelnost s vnitřním trhem. Napadené rozhodnutí tak jasně označuje starou společnost HelB jako podnik, kterému byla poskytnuta sporná opatření, a analýza týkající se existence podpory a její slučitelnosti s vnitřním trhem je provedena výlučně ve vztahu k této společnosti. V tomto ohledu je třeba připomenout, že výrok rozhodnutí v oblasti státních podpor je neoddělitelný od jeho odůvodnění, takže musí být v případě potřeby vykládán s ohledem na důvody, které vedly k jeho přijetí [v tomto smyslu viz rozsudky ze dne 15. května 1997, TWD v. Komise, C‑355/95 P , EU:C:1997:241 , bod , a ze dne 29. dubna 2021, Komise v. Španělsko (TNT en Castille-La Manche), C‑704/19 , nezveřejněný, EU:C:2021:342 , bod a citovaná judikatura]. Je sice pravda, že článek 1 napadeného rozhodnutí označuje příjemce sporných opatření jako „Helsingin Bussiliikenne“, aniž upřesňuje, zda se jedná o starou společnost HelB nebo o novou společnost HelB, z celkového znění tohoto rozhodnutí však vyplývá, že se tento název nutně vztahuje ke staré společnosti HelB. Na rozdíl od toho, co tvrdí žalobkyně, tak okolnost, že ve výroku napadeného rozhodnutí měla Komise za to, že povinnost navrácení podpory vyplývající ze sporných opatření musí být rozšířena na novou společnost HelB z důvodu ekonomické kontinuity mezi starou a novou společností HelB, nemůže být postavena na roveň změně příjemce opatření, ve vztahu k němuž musí Komise posoudit existenci podpory a její slučitelnost s vnitřním trhem. Takovou okolnost nelze považovat ani za rozšíření předmětu řízení, neboť toto řízení zůstává omezeno na čtyři sporná opatření uvedená v bodě 3 výše. Převod činnosti staré společnosti HelB byl tak zkoumán Komisí výlučně v rámci její analýzy existence ekonomické kontinuity mezi starou společností HelB a žalobkyní. Komise konkrétně nerozšířila formální vyšetřovací řízení na otázku, zda převod činnosti staré společnosti HelB ve prospěch žalobkyně může zakládat státní podporu. Stejně tak je třeba uvést, že jak jasně vyplývá z bodů 269 a 270 odůvodnění napadeného rozhodnutí, Komise neposoudila, zda doložka o odškodnění a dohoda o účelově vázaném účtu představují státní podporu. Z toho vyplývá, že žalobkyně nemůže důvodně tvrdit, že Komise byla povinna přijmout rozhodnutí o opravě nebo rozšíření formálního vyšetřovacího řízení. Zadruhé v rozsahu, v němž žalobkyně vytýká Komisi, že jí neumožnila předložit připomínky, je třeba připomenout, že právo zúčastněných stran účastnit se řízení musí být posuzováno s ohledem na okolnosti každého případu (viz bod 29 výše). Mohou přitom nastat okolnosti, za kterých zjištění nových skutečností oproti skutečnostem uvedeným v rozhodnutí o zahájení řízení mohou vyžadovat další zapojení zúčastněných stran (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 11. listopadu 2021, Autostrada Wielkopolska v. Komise a Polsko, C‑933/19 P , EU:C:2021:905 , bod ). V projednávané věci z písemností ve spise vyplývá, že po zveřejnění rozhodnutí o zahájení řízení dne 10. dubna 2015 byla Komise dopisem města Helsinky ze dne 24. června 2015 informována o uskutečnění prodeje činností staré společnosti HelB. K tomuto dopisu byla připojena zpráva z dubna 2015 týkající se návrhu prodeje nazvaná „projekt Viima“. Dne 5. listopadu 2015 doručila Finská republika Komisi zejména kupní smlouvu, která měla být uzavřena s žalobkyní. Komise položila Finské republice otázky ohledně tohoto převodu, zejména během roku 2016. Komise tedy měla za to, že bylo v napadeném rozhodnutí relevantní rozhodnout o otázce, zda podpora vyplývající ze sporných opatření byla po tomto převodu převedena na žalobkyni, a rozhodla o uznání existence ekonomické kontinuity mezi starou a novou společností HelB. Komise tak měla za to, jak potvrdila na jednání, že se žalobkyně stala skutečným příjemcem dotčené podpory, a tudíž potenciálním nositelem závazku ji navrátit. Z důvodové zprávy týkající se kupní ceny ze dne 21. září 2015 vyhotoveného na žádost města Helsinky nezávislou společností (dále jen „zpráva o kupní ceně“) a přiložené k žalobě rovněž vyplývá, že skupina, ke které patří žalobkyně, předložila svou závaznou nabídku na odkup dne 3. června 2015 a že dohoda o převodu byla podepsána dne 14. prosince 2015, přičemž tato dvě data následovala po uplynutí lhůty poskytnuté zúčastněným stranám k předložení připomínek v návaznosti na zveřejnění rozhodnutí o zahájení řízení v Úředním věstníku Evropské unie . Je rovněž třeba podotknout, že Komise nezaslala žalobkyni žádnou žádost o informace na základě článku 7 ve spojení s čl. 12 odst. 2 druhým pododstavcem nařízení 2015/1589. Z toho vyplývá, že i když byla Komise informována o procesu převodu činností staré společnosti HelB od června 2015 a že od data tohoto převodu do data přijetí napadeného rozhodnutí uplynulo tři a půl roku, Komise nikdy nezapojila žalobkyni jakožto skutečného příjemce sporných opatření do řízení, přestože se na konci tohoto řízení rozhodla rozšířit povinnost navrácení dotčené podpory na žalobkyni. V tomto ohledu byla sice žalobkyně nutně informována o probíhajícím formálním vyšetřovacím řízení a důsledcích případné povinnosti navrátit dotčenou podporu, jelikož kupní smlouva obsahovala doložku o odškodnění, která – jak bylo připomenuto – chránila před všemi žádostmi o navrácení státní podpory. Mohla-li žalobkyně jakožto hospodářský subjekt postupující s řádnou péčí spontánně poskytnout Komisi všechny užitečné informace o převzetí činností staré společnosti HelB, nemůže taková okolnost zprostit Komisi jejích procesních povinností. V důsledku toho zvláštní okolnosti projednávané věci odůvodňovaly, aby Komise v rozsahu, v němž hodlala přezkoumat otázku ekonomické kontinuity mezi činnostmi staré a nové společnosti HelB, více zapojila žalobkyni do řízení jakožto skutečného příjemce sporných opatření. Komise tím, že žalobkyni neumožnila předložit připomínky k otázce ekonomické kontinuity, porušila právo zaručené článkem 108 odst. 2 SFEU. Zatřetí, pokud jde o otázku, zda jak tvrdí žalobkyně, porušila Komise podstatnou formální náležitost, je třeba připomenout, že povinnost Komise umožnit zúčastněným stranám, aby ve fázi rozhodnutí o zahájení řízení předložily své připomínky, má povahu podstatné formální náležitosti (viz bod 28), jejíž porušení má za následek zrušení vadného aktu ex lege (viz rozsudek ze dne 10. března 2022, Komise v. Freistaat Bayern a další, C‑167/19 P a C‑171/19 P , EU:C:2022:176 , bod a citovaná judikatura). V projednávané věci je přitom nesporné, že rozhodnutí o zahájení řízení obsahovalo všechny požadované údaje a že bylo řádně zveřejněno v Úředním věstníku Evropské unie (viz bod 32 výše). Porušení zjištěné v bodě 48 výše se tedy netýká povinností, které má Komise ke dni zahájení formálního vyšetřovacího řízení na základě čl. 108 odst. 2 SFEU a čl. 6 odst. 1 nařízení 2015/1589, ale povinností Komise z důvodu zvláštní okolnosti vyplývající z události, k níž došlo poté, co byly zúčastněné strany vyzvány k předložení připomínek a před přijetím sporného rozhodnutí. V tomto smyslu se projednávaná věc liší od věcí, ve kterých byly vydány rozsudky ze dne 22. února 2006, Le Levant 001 a další v. Komise ( T‑34/02 , EU:T:2006:59 ), a ze dne 12. prosince 2018, Freistaat Bayern v. Komise ( T‑683/15 , EU:T:2018:916 ), kterých se žalobkyně dovolává a jež se týkají toho, že Komise nedodržela své povinnosti týkající se obsahu rozhodnutí o zahájení řízení ke dni zahájení formálního vyšetřovacího řízení. Kromě toho bylo konstatováno, že v projednávané věci nebyla Komise povinna přijmout rozhodnutí o opravě nebo rozšíření formálního vyšetřovacího řízení (viz bod 41 výše). Z toho vyplývá, že Komise tím, že porušila právo zaručené čl. 108 odst. 2 SFEU, jak bylo zjištěno v bodě 48 výše, neporušila podstatnou formální náležitost, ale dopustila se vady řízení, která může vést k celkovému nebo částečnému zrušení napadeného rozhodnutí pouze tehdy, jestliže je prokázáno, že v případě neexistence této vady mohlo mít napadené rozhodnutí odlišný obsah (viz rozsudek ze dne 11. března 2020, Komise v. Gmina Miasto Gdynia a Port Lotniczy Gdynia Kosakowo, C‑56/18 P , EU:C:2020:192 , bod a citovaná judikatura). V tomto ohledu žalobkyně tvrdí, že kdyby jí bylo umožněno předložit připomínky, předala by Komisi rozhodující doplňující informace k otázce, zda na ni byla dotčená podpora převedena, a že tudíž nelze vyloučit, že by v případě takových informací bylo napadené rozhodnutí odlišné. Žalobkyně zejména tvrdí, že se Komise v průběhu řízení dotázala Finské republiky na převzetí činností staré společnosti HelB novou společností HelB a že otázky týkající se provozního plánu a případné návaznosti na obchodní strategii staré společnosti HelB nebyly zodpovězeny. V rámci třetího žalobního důvodu žalobkyně upřesňuje, že provedla řadu investic a přijala opatření za účelem začlenění činnosti staré společnosti HelB do skupiny, ke které patří (převod manažerských a řídicích úkolů na mateřskou společnost skupiny, sdílení autobusů s jinými společnostmi skupiny, sdílení zaměstnanců, začlenění vozovny, činnosti dílny a informatických služeb). Komise tudíž rozhodla o ekonomické kontinuitě, aniž měla k dispozici všechny potřebné informace. Úvodem je třeba zdůraznit, že v rámci přezkumu dopadu zjištěné procesní vady na napadené rozhodnutí nejde o určení, zda jsou argumenty žalobkyně podložené, ale o posouzení, zda by Komise mohla přijmout rozhodnutí s odlišným obsahem, kdyby měla výše uvedené informace k dispozici. V tomto ohledu je třeba uvést, že podle judikatury se ekonomická kontinuita mezi společnostmi, které se účastní převodu aktiv, posuzuje podle předmětu převodu, tj. posuzují se aktiva a pasiva, zachování pracovní síly, seskupená aktiva, ceny převodu, totožnosti akcionářů nebo majitelů nástupnického podniku nebo původního podniku, podle okamžiku, kdy k převodu došlo, tj. po zahájení vyšetřování, zahájení řízení nebo konečném rozhodnutí, nebo dále podle hospodářské logiky operace (viz rozsudek ze dne 7. března 2018, SNCF Mobilités v. Komise, C‑127/16 P , EU:C:2018:165 , bod a citovaná judikatura). V projednávané věci dospěla Komise v napadeném rozhodnutí k závěru, že navrácení dotčené státní podpory musí být rozšířeno na žalobkyni, poté, co přezkoumala zaprvé rozsah převodu činnosti, zadruhé cenu převodu, zatřetí totožnost bývalého a stávajícího vlastníka, začtvrté časový sled operace a zapáté hospodářskou logiku operace. Argumentace žalobkyně směřuje k prokázání, že mohla svými připomínkami ovlivnit posouzení Komise týkající se kritéria souvisejícího s hospodářskou logikou operace. Připomínky, které by podle žalobkyně mohly být učiněny při neexistenci zjištěné procesní vady, se tudíž týkají pouze jednoho z kritérií použitých k určení existence ekonomické kontinuity. Pokud jde dále o hospodářskou logiku operace, je třeba uvést, že cílem tohoto faktoru je určit, zda jsou aktiva nabyta za účelem výkonu hospodářské činnosti, na kterou byla poskytnuta dotčená podpora, nebo zda jsou použita k výkonu odlišných činností nebo podle odlišné strategie nebo obchodního modelu. Skutečnost, že podnik, jenž převzal aktiva podniku, který byl původně příjemcem podpory, je používá stejně jako posledně zmíněný podnik, beze změny obchodní strategie, hovoří ve prospěch ekonomické kontinuity mezi oběma podniky (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 29. dubna 2021, Fortischem v. Komise, C‑890/19 P , nezveřejněný, EU:C:2021:345 , bod ). V projednávané věci Komise v bodech 250 a 251 odůvodnění napadeného rozhodnutí konstatovala, že se nabytí žalobkyní týkalo veškerých aktiv potřebných pro zachování činnosti staré společnosti HelB jako fungujícího podniku spolu se všemi zaměstnanci staré společnosti HelB a souvisejícími právy a povinnostmi (kromě úvěru na vybavení z roku 2002 a kapitálových úvěrů z roku 2005, 2011 a 2012), a že se prodej uskutečnil jako prodej fungujícího podniku. Žalobkyně nezpochybňuje rozsah převzetí, nepřerušení činnosti a její pokračování se stejnými autobusy, stejnými trasami a stejnou barvou. Nezpochybňuje ani to, že jak je uvedeno v bodě 221 odůvodnění napadeného rozhodnutí, kupní smlouva uzavřená dne 14. prosince 2015 stanovila, že činnost staré společnosti HelB byla převedena jako fungující podnik a že se prodej týkal veškerých aktiv a veškerých smluv a závazků nezbytných pro zachování činnosti. V tomto ohledu je nesporné, že se žalobkyně stala nástupkyní staré společnosti HelB ve smlouvách uzavřených s orgánem udělujícím koncesi odpovědným za hromadnou dopravu v regionu Helsinky, takže jedná ve striktním rámci podmínek vymezených těmito smlouvami, jež nemohou být podstatným způsobem změněny. Žalobkyně rovněž uvádí, že celá činnost, kterou převzala, spočívá na těchto smlouvách. Stejně tak žalobkyně nezpochybňuje skutečnost, že činnost převzala společnost patřící ke skupině působící na trhu autobusové dopravy ve Finsku, to znamená na stejném trhu, na kterém působila stará společnost HelB. Žalobkyně zejména ve svých písemnostech nikdy nezpochybnila skutečnost uvedenou v bodě 23 odůvodnění napadeného rozhodnutí, že tato skupina měla v roce 2016 podíl 21,9 % na tomto trhu. Okolnost, že žalobkyně nebo skupina, ke které patří, již od roku 2001 na tomto trhu nepůsobily v regionu Helsinky, nemá vliv na posouzení ekonomické kontinuity. Žalobkyně naproti tomu zpochybňuje, že aktiva staré společnosti HelB používá stejným způsobem. Tvrdí, že mohla v tomto směru předložit důkazy vyplývající z okolností, podle kterých skupina, k níž patří, provedla značné investice spočívající zejména v nákupu 83 nových autobusů, a dále že tato skupina přijala řadu opatření k začlenění činnosti staré společnosti HelB, která jí umožnila dosáhnout významných synergických účinků. V tomto ohledu je třeba poznamenat, že v odpovědi na otázky týkající se obchodní strategie žalobkyně, které Komise položila Finské republice, posledně uvedená uvedla, že nezná strategii a obchodní plány skupiny, ke které patří žalobkyně, přičemž převzala informace, jež byly uvedeny na intranetových stránkách uvedené skupiny a zmiňovaly zejména fúzi žalobkyně v této skupině. Nicméně, jak tvrdí Komise, racionalizace řízení provozu obchodní činnosti opatřeními směřujícími k jejímu začlenění do skupiny, zejména prostřednictvím sdílení určitých nákladů, nemůže prokázat změnu modelu nebo obchodní strategie, když žalobkyně pokračovala v činnosti v souladu se stávajícími smlouvami, které nebyly nijak podstatně změněny. Z toho vyplývá, že na rozdíl od toho, co tvrdí žalobkyně, opatření na začlenění činnosti staré společnosti HelB do skupiny, ke které patří žalobkyně, nemohou s ohledem na okolnosti projednávané věci prokázat změnu obchodní strategie. Totéž platí pro okolnost, že uvedená skupina údajně provedla zmíněné investice ve prospěch žalobkyně. Je tudíž třeba dovodit, že žalobkyně neprokázala, že kdyby jí bylo umožněno předložit připomínky k otázce ekonomické kontinuity, mohly by tyto připomínky změnit posouzení provedené Komisí v tomto ohledu. Ze všeho výše uvedeného vyplývá, že první žalobní důvod musí být zamítnut. [ omissis ] Z těchto důvodů TRIBUNÁL (šestý rozšířený senát) rozhodl takto: 1) Žaloba se zamítá. 2) Společnost Helsingin Bussiliikenne Oy ponese vlastní náklady řízení a nahradí náklady řízení vynaložené Evropskou komisí, včetně nákladů souvisejících s řízením o předběžném opatření, jakož i náklady řízení vynaložené společnostmi Nobina Oy a Nobina AB. 3) Finská republika ponese vlastní náklady řízení. Papasavvas Marcoulli Schwarcz Iliopoulos Norkus Takto vyhlášeno na veřejném zasedání v Lucemburku dne 14. září 2022. Podpisy. ( *1 ) – Jednací jazyk: finština. ( ) – Jsou uvedeny pouze body tohoto rozsudku, jejichž zveřejnění Tribunál považuje za účelné.

62020TJ0677

hu

A jogvita előzményei Az Austrian Airlines AG (a továbbiakban: AUA) a Lufthansa csoport részét képező légitársaság. A Lufthansa csoport élén a Deutsche Lufthansa AG anyavállalat (a továbbiakban: DLH) áll. A Lufthansa csoport többek között a Brussels Airlines SA./NV., az AUA, a Swiss International Air Lines Ltd és az Edelweiss Air AG légitársaságokat foglalja magában. 2020. június 23‑án az Osztrák Köztársaság az EUMSZ 108. cikk (3) bekezdésének megfelelően bejelentett az Európai Bizottságnak egy 150 millió euró összegű, támogatássá alakítható alárendelt kölcsön formájában az AUA javára nyújtott támogatásra vonatkozó egyedi intézkedést (a továbbiakban: szóban forgó intézkedés). Ezen intézkedés célja, hogy megtérítse az AUA részére a Covid19‑világjárvánnyal összefüggő utazási korlátozások és más korlátozó intézkedések bevezetése nyomán a járatainak törléséből vagy átütemezéséből eredő kárt. 2020. július 6‑án a Bizottság elfogadta az SA.57539 (2020/N) – Ausztria – Covid19 – Támogatás az Austrian Airlines javára – állami támogatásról szóló 2020. július 6‑i C(2020) 4684 final határozatot (a továbbiakban: megtámadott határozat), amelyben megállapította, hogy a szóban forgó intézkedés egyrészt az EUMSZ 107. cikk (1) bekezdése értelmében vett állami támogatásnak minősül, másrészt pedig az EUMSZ 107. cikk (2) bekezdésének b) pontja alapján összeegyeztethető a belső piaccal. A szóban forgó intézkedés az AUA és a Lufthansa csoport javára nyújtott számos támogatási intézkedés keretébe illeszkedik, amelyeket a következők szerint lehet összefoglalni. Az SA.56714 (2020/N) – Németország – Covid19 intézkedésekről szóló 2020. március 22‑i határozatával a Bizottság az EUMSZ 107. cikk (3) bekezdésének b) pontja alapján engedélyezte a Németországi Szövetségi Köztársaság által annak érdekében bevezetett támogatási programot, hogy az érintett gazdasági ágazat korlátozása nélkül támogassa azokat a vállalkozásokat, amelyeknek a Németországban folytatott tevékenységeikhez kapcsolódóan likviditási szükségleteik merülnek fel. E program alapján a DLH jogosult volt arra, hogy egy 3 milliárd euró értékű kölcsönre (a továbbiakban: német kölcsön) legfeljebb 80%‑os állami kezességvállalást vegyen igénybe. Az SA.57520 (2020/N) – Ausztria – Osztrák válságelleni intézkedések – Covid19: Az Austria Wirtschaftsservice GmbH (aws) által az 1977. évi garanciáról szóló törvény alapján a nagyvállalkozások számára nyújtott garanciák – Az SA.56981 (2020/N) támogatási program módosításáról szóló 2020. június 9‑i határozattal módosított, SA.56981 (2020/N) Ausztria – A gazdaságnak a jelenlegi Covid19‑világjárvány alatti támogatására irányuló állami támogatási intézkedések ideiglenes keretrendszerén alapuló osztrák hitelgarancia‑rendszerről szóló 2020. április 17‑i határozattal a Bizottság az EUMSZ 107. cikk (3) bekezdésének b) pontja alapján engedélyezte az Osztrák Köztársaság által a Covid19‑világjárvánnyal érintett vállalkozások javára az érintett ágazat korlátozása nélkül bevezetett támogatási programot (a továbbiakban: osztrák támogatási program). E program keretében az Osztrák Köztársaság 90%‑os állami kezeségvállalás formájában támogatást nyújtott egy kereskedelmi banki konzorcium által nyújtott 300 millió euró összegű kölcsönhöz. Az SA.57153 (2020/N) – Németország – Covid19 – A Lufthansa részére nyújtott támogatásról szóló 2020. június 25‑i határozattal (a továbbiakban: Lufthansa határozat) a Bizottság az EUMSZ 107. cikk (3) bekezdésének b) pontja alapján engedélyezte, hogy a DLH részére 6 milliárd euró összegű egyedi támogatást nyújtsanak, amely először is egy 306044326,40 euró összegű tőkerészesedésből, másodszor egy 4693955673,60 euró összegű „csendes részesedésből” összetevődő hibrid tőkeinstrumentumból áll, amelyet a nemzetközi számviteli standardok szerint „saját tőkeként” kezelnek, és harmadszor egy 1 milliárd euró értékű, átváltoztatható hitelviszonyt megtestesítő instrumentum jellegzetességeivel bíró „csendes részesedésből” áll. E támogatást a DLH felhasználhatta a Lufthansa csoporthoz tartozó azon többi társaság – köztük az AUA – támogatására, amelyek 2019. december 31‑én nem küzdöttek pénzügyi nehézségekkel. A Lufthansa határozat pontosítja, hogy a tárgyát képező támogatási intézkedés a Lufthansa csoport javát szolgáló nagyobb támogatási intézkedéscsomag részét képezi, amely a következő intézkedésekből áll: – a DLH javára nyújtott, a fenti 5. pontban említett német kölcsön; – az Osztrák Köztársaság által a fenti 6. pontban említett osztrák támogatási program keretében az AUA javára előirányzott 300 millió euró összegű kölcsönre vonatkozó 90%‑os állami kezességvállalás; – a fenti 2. pontban említett szóban forgó intézkedés; – egy 250 millió euró összegű likviditási támogatás és a Belga Királyság által a Brussels Airlines részére nyújtott 40 millió euró összegű kölcsön; – a Svájci Államszövetség által a Swiss International Air Lines Ltd és az Edelweiss Air AG részére nyújtott 1,4 milliárd euró összegű kölcsönre vonatkozó 85%‑os állami kezességvállalás. A Lufthansa határozatban a Bizottság lényegében megjegyezte, hogy a más államok által a Lufthansa csoport vállalkozásai javára nyújtott, vagyis a fenti 8. pont második, harmadik, negyedik és ötödik franciabekezdésében felsorolt, és így a szóban forgó intézkedést magában foglaló támogatási intézkedéseket levonták az e határozat tárgyát képező, a DLH‑nak nyújtott egyedi támogatásból, vagy a német kölcsönből. Az eljárás és a felek kérelmei A Törvényszék Hivatalához 2020. november 13‑án benyújtott keresetlevelével a Ryanair DAC és a Laudamotion GmbH előterjesztette a jelen keresetet. A felperesek a Törvényszék Hivatalához ugyanezen a napon benyújtott beadványukban kérték, hogy a Törvényszék a jelen keresetről a Törvényszék eljárási szabályzatának 151. és 152. cikke alapján gyorsított eljárásban határozzon. 2020. december 11‑i határozatával a Törvényszék (tizedik tanács) helyt adott a gyorsított eljárás iránti kérelemnek. A Bizottság ellenkérelmét 2020. december 23‑án nyújtotta be a Törvényszék Hivatalához. Az eljárási szabályzat 106. cikkének (2) bekezdése alapján a felperesek 2020. december 28‑án a tárgyalás tartása iránt indokolt kérelmet terjesztettek elő. A Törvényszék Hivatalához 2021. február 9‑én, 18‑án, illetve 19‑én benyújtott beadványaiban a Németországi Szövetségi Köztársaság, az AUA és az Osztrák Köztáraság kérte, hogy a jelen eljárásba a Bizottság kérelmeinek támogatása végett beavatkozhasson. 2021. február 18‑i és 2021 március 2‑i határozatával a Törvényszék tizedik tanácsának elnöke engedélyezte a Németországi Szövetségi Köztársaság és az Osztrák Köztáraság beavatkozását. 2021. március 9‑i végzésével a Törvényszék tizedik tanácsának elnöke engedélyezte az AUA beavatkozását. A 2021. február 24‑én és március 10‑én kézbesített pervezető intézkedéssel a Törvényszék az eljárási szabályzat 154. cikkének (3) bekezdése alapján engedélyezte a Németországi Szövetségi Köztársaság, az AUA és az Osztrák Köztáraság részére, hogy beavatkozási beadványt nyújtsanak be. A Németországi Szövetségi Köztársaság, az AUA és az Osztrák Köztársaság 2021. március 10‑én, 24‑én, illetve 25‑én benyújtotta beavatkozási beadványait a Törvényszék Hivatalához. A tizedik tanács javaslatára a Törvényszék az eljárási szabályzata 28. cikkének alkalmazásával úgy határozott, hogy az ügyet kibővített ítélkező testület elé utalja. A Törvényszék a 2021. április 23‑i tárgyaláson meghallgatta a felek szóbeli előterjesztéseit és a Törvényszék kérdéseire adott válaszaikat. A felperesek azt kérik, hogy a Törvényszék: – semmisítse meg a megtámadott határozatot; – a Bizottságot kötelezze a költségek viselésére. A Bizottság azt kéri, hogy a Törvényszék: – utasítsa el a keresetet; – a felpereseket kötelezze a költségek viselésére. A Németországi Szövetségi Köztársaság és az Osztrák Köztársaság – a Bizottsághoz hasonlóan – a kereset megalapozatlanság miatti elutasítását, valamint azt kéri, hogy a Törvényszék a felpereseket kötelezze a költségek viselésére. Az AUA azt kéri, hogy a Törvényszék a keresetet mint elfogadhatatlant utasítsa el, a keresetet az ezt meghaladó részében érdemben utasítsa el, és a felpereseket kötelezze a költségek viselésére. A jogkérdésről Emlékeztetni kell arra, hogy az uniós bíróság jogosult mérlegelni az egyes ügyek körülményei alapján, hogy a gondos igazságszolgáltatás indokolja‑e a kereset érdemi elutasítását, anélkül hogy ezt megelőzően határozna annak elfogadhatóságáról (lásd ebben az értelemben: 2002. február 26‑iTanács kontra Boehringer ítélet, C‑23/00 P , EU:C:2002:118 , 51. és 52. pont; 2016. szeptember 14‑iTrajektna luka Split kontra Bizottság ítélet, T‑57/15 , nem tették közzé, EU:T:2016:470 , 84. pont). Következésképpen, tekintettel különösen a jelen eljárás gyorsított eljáráskénti engedélyezéséhez vezető megfontolásokra, valamint arra, hogy milyen jelentőség fűződik az ügy érdemére vonatkozó gyors válaszhoz mind a felperes, mind pedig a Bizottság és az Osztrák Köztársaság számára, először is meg kell vizsgálni a kereset megalapozottságát, anélkül hogy előzetesen határozni kellene annak elfogadhatóságáról. Keresetük alátámasztása érdekében a felperesek öt jogalapra hivatkoznak, amelyek közül az elsőt arra alapítják, hogy a Bizottság nem vizsgálta felül a „Lufthansának” nyújtott vagy a tőle származó esetleges támogatásokat, a másodikat a hátrányos megkülönböztetés tilalma, a szolgáltatásnyújtás szabadsága és a letelepedés szabadsága elvének megsértésére, a harmadikat arra alapítja, hogy a Bizottság tévesen alkalmazta az EUMSZ 107. cikk (2) bekezdésének b) pontját, és nyilvánvaló mérlegelési hibákat követett el, a negyediket arra, hogy a Bizottságnak meg kellett volna indítania a hivatalos vizsgálati eljárást, és az ötödiket az EUMSZ 296. cikk értelmében vett indokolási kötelezettség megsértésére. Az első, arra alapított jogalapról, hogy a Bizottság nem vizsgálta felül a „Lufthansának” nyújtott vagy a tőle származó esetleges támogatásokat Először is a felperesek arra hivatkoznak, hogy a Bizottság tévesen alkalmazta a jogot és nyilvánvaló mérlegelési hibát követett el, amikor elmulasztotta megvizsgálni, hogy a szóban forgó intézkedés a „Lufthansára” is vonatkozik‑e. Ha ez így lenne, a szóban forgó intézkedés az EUMSZ 107. cikk (2) bekezdésének b) pontja értelmében összeegyeztethetetlenné válna, mivel már nem fedezné az AUA által elszenvedett károkhoz kapcsolódó „elszámolható költségeket”. E támogatás így az eredeti céljától eltérő célokra lenne felhasználható. Másodszor, ezzel szemben a Bizottság nem vette figyelembe a Lufthansa csoportnak nyújtott támogatás egészét. A Bizottság ugyanis nem értékelte, hogy a DLH által az AUA javára engedélyezett, a megtámadott határozatban említett 150 millió eurós feltőkésítésen túl az AUA részesülhet‑e valamely kiegészítő támogatásból, miáltal az AUA azon kárainak csökkentése vonatkozásában túlkompenzáció valósulna meg, amelyek helyreállítására a szóban forgó intézkedés irányul. A Németországi Szövetségi Köztársaság, az Osztrák Köztársaság és az AUA által támogatott Bizottság vitatja ezeket az érveket. Először is meg kell állapítani, hogy a Bizottság a megtámadott határozat 5., 48, 49. és 50. pontjában kifejtette, hogy a szóban forgó intézkedés az AUA javára nyújtott, összesen 600 millió euró összegű pénzügyi keret része, amely a szóban forgó intézkedésen kívül a DLH‑tól származó 150 millió euró összegű saját tőke‑hozzájárulásból (a továbbiakban: a DLH tőkeinjekciója), és egy 300 millió euró értékű, egy kereskedelmi és lakossági bankokból álló konzorcium által nyújtott kölcsönre az osztrák támogatási program keretében vállalt 90%‑os mértékű állami kezességből állt (lásd a fenti 6. pont). A Bizottság e tekintetben megjegyezte, hogy bár a szóban forgó intézkedés az AUA által elszenvedett, a Covid19‑világjárvánnyal összefüggő utazási korlátozások és más korlátozó intézkedések bevezetése nyomán a járatainak törléséből vagy átütemezéséből eredő kár helyreállítására irányult, a szóban forgó, az AUA‑nak nyújtott pénzügyi keret többi része az AUA fizetőképessége és ez ennek megfelelő tőkésítés biztosítására irányult annak érdekében, hogy a Covid19‑világjárvány szóban forgó intézkedés által nem érintett hatásai, valamint az e világjárvánnyal összefüggésben nem álló technikai problémák kezelése lehetővé váljon. Másodszor, a Bizottság a megtámadott határozat 25. pontjában emlékeztetett arra, hogy a Lufthansa határozat tárgyát képező támogatást a DLH felhasználhatta a Lufthansa csoport többi olyan társaságának – köztük az AUA – támogatására, amelyek 2019. december 31‑én nem küzdöttek pénzügyi nehézségekkel. Ezenkívül a Bizottság a megtámadott határozat 85. pontjában kifejtette, hogy a Lufthansa határozat tárgyát képező támogatás arányosságának vizsgálata során az „Állami támogatási intézkedésekre vonatkozó ideiglenes keret a gazdaságnak a jelenlegi Covid‑19‑járvánnyal összefüggésben való támogatása céljából” című, 2020. április 3‑án HL 2020. C 112. I., 1. o.), 2020. május 13‑án ( HL 2020, C 164., 3. o. ) és 2020. június 29‑én ( HL 2020. C 218., 3. o. ) módosított 2020. május 19‑i bizottsági közlemény ( HL 2020. C 91. I, 1. o., a továbbiakban: ideiglenes keret) 54. pontjának megfelelően figyelembe vette a Covid19‑világjárvánnyal összefüggésben a Lufthansa csoport társaságai által kapott, vagy részükre előirányzott kiegészítő állami támogatásokat. E tekintetben a Bizottság a megtámadott határozat ugyanezen pontjában emlékeztetett arra, hogy a Lufthansa határozatban megállapította, hogy a fenti 8. pontban említett valamennyi támogatási intézkedés – ideértve a szóban forgó intézkedést, valamint az AUA javára az osztrák támogatási program keretében nyújtott intézkedést – a Lufthansa csoport tőkeszerkezetének helyreállításához és e csoport életképességének biztosításához szükséges legkisebb mértékre korlátozódott. Harmadszor azt is meg kell állapítani, hogy a Bizottság a megtámadott határozat előtt két héttel elfogadott, és az általa e határozatban több alkalommal hivatkozott Lufthansa határozatban már figyelembe vette az összes olyan támogatási intézkedést, amelyet a Lufthansa csoporthoz tartozó társaságok, köztük az AUA részére nyújtottak, valamint az azok között fennálló kapcsolatot. E körülmények között a Lufthansa határozat azon összefüggés egyik elemét alkotja, amelybe a megtámadott határozat illeszkedik, és amelyet következésképpen – a határozat jogszerűségének sérelme nélkül, amely nem képezi a jelen jogvita tárgyát – figyelembe kell venni. A Lufthansa határozat 77., valamint 114–121. pontjában a Bizottság lényegében rámutatott arra, hogy a más államok által a Lufthansa csoporthoz tartozó társaságoknak nyújtott támogatás levonásra kerül az esettől függően vagy az e határozat tárgyát képező támogatás összegéből, vagy pedig a német kölcsönből (lásd: a fenti 5. pont). Különösen e határozat 115. pontjában a Bizottság megjegyezte egyrészt, hogy azt a kölcsönt, amelyet az Osztrák Köztársaság az osztrák támogatási program keretében 300 millió euróig terjedő összegben előirányzott az AUA részére, le kell vonni a német kölcsönből, másrészt pedig azt, hogy az Osztrák Köztársaság által az AUA részére előirányzott 150 millió euró összeget vagy a fenti 7. pontban említett első csendes részesedésből, vagy a német kölcsönből a szóban forgó intézkedés címén le kell vonni. Negyedszer, ami a DLH tőkeinjekcióját illeti, a Bizottság a megtámadott határozat 26. pontjában rámutatott arra, hogy ha annak összege a Lufthansa határozat tárgyát képező támogatásból ered, az mindenképpen az e határozat alapján már engedélyezett támogatásnak minősülne. Ennélfogva a fent hivatkozott körülmények összességéből kitűnik, hogy a felperesek állításával ellentétben a Bizottság kifejezetten megvizsgálta a Lufthansa csoporthoz tartozó társaságok részére nyújtott valamennyi támogatási intézkedést és az azok közötti kapcsolatot. A felperesek tehát tévesen állítják, hogy a Bizottság elmulasztotta a fent említett támogatási intézkedések összességükben történő vizsgálatát. A felperesek azon érvét illetően, amely szerint fennáll a veszélye annak, hogy az AUA‑nak nyújtott szóban forgó intézkedés a „Lufthansának” is kedvez, rá kell mutatni, hogy ez az érv nem veszi kellőképpen figyelembe a különböző támogatási intézkedések közötti, a fenti 8. pontban ismertetett kapcsolatot. E kapcsolatból ugyanis kitűnik, hogy ha a Lufthansa csoport olyan társaságainak, mint az AUA, a Németországi Szövetségi Köztársaságtól eltérő állam által nyújtott támogatásokban kellene részesülniük, e támogatások összegét levonják az utóbbi tagállam által a Lufthansa csoportnak nyújtott összegből. A fent említett támogatási intézkedések tehát egy olyan levonási mechanizmust vezetnek be, amely szerint a Németországi Szövetségi Köztársaság által a Lufthansa csoport egésze számára nyújtott támogatást csökkenteni kell a más államok által az említett csoport egyik vagy másik társaságának nyújtott támogatások mértékéig, így az e csoport által kapott teljes összeg változatlan marad. Ennélfogva a felperesek által hivatkozott azon kockázat, hogy a szóban forgó intézkedés a DLH‑ra vagy a Lufthansa csoporthoz tartozó többi társaságra is „kihat”, nem felel meg a fent említett levonási mechanizmusnak. Ugyanez vonatkozik a felperesek azon érvére is, amely szerint fennáll egy ezzel ellentétes kockázat is, vagyis az, hogy az AUA a tőkeinjekción túl is támogatásban részesül a DHL részéről, ami szerintük túlkompenzációval járhat az AUA javára. E tekintetben előzetesen meg kell állapítani, hogy a Bizottság a megtámadott határozatban figyelembe vette a DLH tőkeinjekcióját. Egyrészt ugyanis a megtámadott határozat 26. pontjában megállapította, hogy ha ezt az összeget a Lufthansa határozat tárgyát képező támogatásból kellene fedezni, mindenképpen a Bizottság által már engedélyezett támogatásról lenne szó. Másrészt a megtámadott határozat 82–89. pontjában megállapította, hogy az említett tőkeinjekció nem fedezné ugyanazokat a költségeket, mint amelyek azon kár részét képezték, amelynek helyreállítására a szóban forgó intézkedés irányult. Bár a felperesek hangsúlyozzák azt a tényt, hogy nem kizárt, hogy a DLH a tőkeinjekción túl további likvid eszközöket ruház át az AUA‑ra, ez az állítás elméleti marad, mivel a felperesek erre vonatkozóan semmilyen konkrét bizonyítékot nem terjesztettek elő. Mindenesetre, még ha feltételezhető lenne is, hogy a DLH‑nak ilyen szándéka van, a fenti 40. pontban kifejtett megfontolások akkor is érvényesek maradnak, tekintettel először is arra, hogy a további likvid eszközök ilyen feltételezett átadása a Lufthansa határozatban már engedélyezett támogatásból ered, amelynek jogszerűsége nem képezi a jelen kereset tárgyát, másodszor pedig arra, hogy a német kölcsönnek és a Lufthansa határozat tárgyát képező támogatásnak, amelyek egyrészt az EUMSZ 107. cikk (3) bekezdésének b) pontján, másrészt az EUMSZ 107. cikk (2) bekezdésének b) pontján alapulnak, nem célja – amint azt a Bizottság a megtámadott határozat 82. és 83. pontjában kiemelte –, hogy ugyanazon elszámolható költségek fedezetétül szolgáljon. Amíg ugyanis az első intézkedések a kedvezményezett fizetőképességének és megfelelő tőkésítésének biztosítására irányulnak, addig a szóban forgó intézkedés a Covid19‑világjárvánnyal összefüggő utazási korlátozások és más korlátozó intézkedések bevezetése nyomán az AUA járatainak törlése vagy átütemezése következtében okozott kár helyreállítására irányul. Egyébiránt a fenti 37. pontban említett levonási mechanizmus, amelyet a felperesek nem vitattak, szabályozza az e különböző támogatási intézkedések között fennálló kapcsolatot, és így csökkenti annak kockázatát, hogy az AUA túlkompenzációban részesül. Amint ugyanis a megtámadott határozat 85. pontjából kitűnik, a Bizottság a Lufthansa határozatban már megállapította, hogy a fenti 8. pontban említett valamennyi támogatási intézkedés – ideértve a szóban forgó intézkedést, valamint az AUA javára az osztrák támogatási program keretében nyújtott intézkedést – a Lufthansa csoport tőkestruktúrájának helyreállításához és e csoport életképességének biztosításához szükséges legkisebb mértékre korlátozódott. Ily módon, tekintettel arra, hogy az említett levonási mechanizmusnak köszönhetően az említett csoportot megillető teljes összeg ugyanaz marad, a felperesek által hivatkozott, ezzel ellentétes „hatás” kockázata nem befolyásolhatja a szóban forgó intézkedések összességének a Bizottság által végzett átfogó értékelését. Végül a felperesek arra hivatkoznak, hogy a szóban forgó intézkedés ahhoz hasonló összefüggésbe illeszkedik, mint amely a KLM‑nek nyújtott, az SA.57116 (2020/N) – Hollandia – Covid19: állami garancia és állami kölcsön a KLM javára – állami támogatásról szóló, C(2020) 4871 final bizottsági határozatban (a továbbiakban: KLM határozat) engedélyezett állami támogatásra vonatkozott, mivel mind a megtámadott határozat, mind pedig a KLM határozat valamely vállalatcsoportba tartozó kedvezményezettekre vonatkozik. Mindazonáltal a felperesek állításával ellentétben a KLM határozat a jelen ügyben szereplőtől igencsak eltérő esetre vonatkozott, amelyre az a tény jellemző, hogy a Bizottság külön‑külön vizsgált olyan támogatási intézkedéseket, amelyeket két, ugyanazon csoporthoz tartozó társaságnak nyújtottak, miközben e társaságok anyavállalata bizonyos szerepet játszott e támogatások nyújtása és kezelése során. A Törvényszék e körülmények között megállapította, hogy a Bizottság elmulasztotta a jogilag megkövetelt módon megindokolni azon következtetését, amely szerint egyrészt az említett támogatások kedvezményezettjei kizárólag leányvállalatok voltak, és nem az anyavállalat vagy a csoport, másrészt pedig az egyik társaságnak nyújtott támogatásból semmilyen esetben sem részesülhetett a másik társaság (2021. május 19‑iRyanair kontra Bizottság ítélet [KLM, Covid19], T‑643/20 , EU:T:2021:286 .). Márpedig az ezen ítélet alapjául szolgáló körülményektől eltérően a jelen ügyben – amint az a fenti 31–42. pontból kitűnik – a Bizottság teljes mértékben figyelembe vette, hogy a Lufthansa határozat tárgyát képező támogatásból a Lufthansa csoporthoz tartozó valamennyi társaság részesülhet, kifejezetten megvizsgálta az e támogatás és az ugyanezen társaságoknak nyújtható egyéb támogatások közötti kapcsolatot, és együttesen értékelte azok arányosságát. Következésképpen az első jogalapot mint megalapozatlant el kell utasítani. A második, a hátrányos megkülönböztetés tilalma, a szolgáltatásnyújtás szabadsága és a letelepedés szabadsága elvének megsértésére alapított jogalapról A felperesek azt állítják, hogy a Bizottság megsértette a hátrányos megkülönböztetés tilalmának elvét, valamint a szolgáltatásnyújtás szabadságának és a letelepedés szabadságának elvét, mivel a szóban forgó intézkedés kizárólag az AUA‑nak kedvez. A Bizottság, a Németországi Szövetségi Köztársaság, az Osztrák Köztársaság és az AUA vitatja a felperesek érvelését. Emlékeztetni kell arra, hogy az uniós jog rendelkezéseit vagy általános elveit sértő állami támogatás nem nyilvánítható a belső piaccal összeegyeztethetőnek (2020. szeptember 22‑iAusztria kontra Bizottság ítélet, C‑594/18 P , EU:C:2020:742 , 44. pont; lásd még ebben az értelemben: 2008. április 15‑iNuova Agricast ítélet, C‑390/06 , EU:C:2008:224 , 50. és 51. pont). A hátrányos megkülönböztetés tilalma elvének megsértéséről A hátrányos megkülönböztetés tilalmának elve megköveteli, hogy az összehasonlítható helyzeteket ne kezeljék eltérően és az eltérő helyzeteket ne kezeljék ugyanúgy, hacsak az ilyen bánásmód objektíven nem igazolható (2008. április 15‑iNuova Agricast ítélet, C‑390/06 , EU:C:2008:224 , 66. pont; 2018. június 5‑iMontero Mateos ítélet, C‑677/16 , EU:C:2018:393 , 49. pont). Az eltérő helyzeteket jellemző tényezőket, és így e helyzetek hasonló jellegét főként a szóban forgó különbségtételt létrehozó uniós aktus tárgyának és céljának fényében kell meghatározni és értékelni. Ezenkívül figyelembe kell venni azon szabályozási terület elveit és céljait, amely alá a szóban forgó aktus tartozik (2008. december 16‑iArcelor Atlantique et Lorraine és társai ítélet, C‑127/07 , EU:C:2008:728 , 26. pont). Egyébiránt emlékeztetni kell arra, hogy az uniós jog általános elvei közé tartozó arányosság elve megköveteli, hogy az uniós intézmények aktusai ne haladják meg a szóban forgó szabályozás által kitűzött jogszerű célok elérésére alkalmas és ahhoz szükséges mértéket (1984. május 17‑iDenkavit Nederland ítélet, 15/83 , EU:C:1984:183 , 25. pont), mivel több megfelelő intézkedés közül a kevésbé korlátozó jellegűt kell választani, és az okozott hátrányok nem lehetnek aránytalanok az elérendő célokkal (2019. április 30‑iOlaszország kontra Tanács [A Földközi‑tengeri kardhal halászati kvótája] ítélet, C‑611/17 , EU:C:2019:332 , 55. pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat). A felperesek azt állítják, hogy a megtámadott határozat olyan hátrányosan megkülönböztető bánásmódot tesz lehetővé, amely nem szükséges a szóban forgó intézkedés céljának eléréséhez, azaz a Covid19‑világjárvánnyal összefüggő utazási korlátozások és korlátozó intézkedések bevezetése nyomán a járatok törléséből vagy átütemezéséből eredő kár megtérítéséhez. Megállapítják, hogy a Ryanair csoport rendelkezik az osztrák piac 8%‑ával, és így e csoport a Covid19‑világjárvány által okozott károk körülbelül 8%‑át szenvedte el. Ha a szóban forgó intézkedésből minden Ausztriában működő légitársaság részesült volna, az intézkedés célja hátrányos megkülönböztetés nélkül valósult volna meg. E tekintetben a megtámadott határozat nem fejti ki, hogy a szóban forgó intézkedést miért csak az AUA‑nak ítélték oda, miközben az Ausztriában működő többi légitársaságot is kár érte a Covid19‑világjárvánnyal összefüggő utazási korlátozások és korlátozó intézkedések bevezetéséből adódóan. A felperesek szerint a szóban forgó intézkedés „nyilvánvaló gazdasági nacionalizmusból” fakadó intézkedés. E tekintetben először is emlékeztetni kell arra, hogy a szóban forgó intézkedés kizárólag arra irányul, hogy részlegesen megtérítse az AUA részére a Covid19‑világjárvánnyal összefüggő utazási korlátozások és más korlátozó intézkedések bevezetése nyomán a járatainak törléséből vagy átütemezéséből eredő kárt. Kétségtelenül igaz, hogy – amint arra a felperesek helyesen hivatkoznak – az említett korlátozások az Ausztriában működő valamennyi légitársaságot érintették, és hogy ebből következően – az AUA‑hoz hasonlóan – valamennyien elszenvedték az említett korlátozások bevezetése nyomán a járataik törléséből vagy átütemezéséből eredő kárt. Mindazonáltal, amint arra a Bizottság az ellenkérelmében helyesen hivatkozik, a tagállamokat egyáltalán nem terheli arra vonatkozó kötelezettség, hogy támogatást nyújtsanak az EUMSZ 107. cikk (2) bekezdésének b) pontja értelmében vett „rendkívüli esemény” által okozott károk helyreállítására. Közelebbről egyrészt, noha az EUMSZ 108. cikk (3) bekezdése arra kötelezi a tagállamokat, hogy azok végrehajtását megelőzően jelentsék be a Bizottságnak az állami támogatásokra vonatkozó szándékaikat, a támogatás nyújtására azonban nem kötelezi őket (2018. május 30‑iYanchev végzés, C‑481/17 , nem tették közzé, EU:C:2018:352 , 22. pont). Másrészt a támogatás az EUMSZ 107. cikk (2) bekezdése b) pontjának megfelelően valamely rendkívüli esemény által okozott károk helyreállítására szolgálhat, függetlenül attól, hogy e károkat teljes egészében nem állítja helyre. Következésképpen sem az EUMSZ 108. cikk (3) bekezdéséből, sem pedig az EUMSZ 107. cikk (2) bekezdésének b) pontjából nem következik, hogy a tagállamok kötelesek lennének a rendkívüli esemény által okozott teljes kárt helyreállítani, ily módon egyáltalán nem kötelesek támogatást nyújtani az e károkat elszenvedő valamennyi károsultnak. Másodszor meg kell állapítani, hogy a szóban forgóhoz hasonló egyedi támogatás per definitionem csak egyetlen vállalkozásnak kedvez, kizárva minden más vállalkozást, ideértve azokat is, amelyek e támogatás kedvezményezettjével összehasonlítható helyzetben vannak. Így az ilyen egyedi támogatás jellegénél fogva eltérő bánásmódot, sőt hátrányos megkülönböztetést valósít meg, amely pedig az említett intézkedés egyedi jellegéhez szorosan kapcsolódik. Márpedig azt állítani, amint a felperesek teszik, hogy a szóban forgó egyedi támogatás ellentétes a hátrányos megkülönböztetés tilalmának elvével, lényegében azt jelenti, hogy minden egyedi támogatás belső piaccal való összeegyeztethetőségét pusztán a lényegét tekintve kizárólagos jellegénél fogva és hátrányosan megkülönböztető jellege miatt szisztematikusan kétségbe vonják, holott az uniós jog lehetővé teszi a tagállamok számára, hogy egyedi támogatásokat nyújtsanak, feltéve hogy az EUMSZ 107. cikkben előírt valamennyi feltétel teljesül. Harmadszor, és mindenesetre, még azt feltételezve is, hogy – amint azt a felperesek állítják – a szóban forgó intézkedéssel bevezetett eltérő bánásmód, mivel csak az AUA‑t részesíti előnyben, hátrányos megkülönböztetésnek tekinthető, meg kell vizsgálni, hogy azt jogszerű cél igazolja‑e, és hogy az szükséges, megfelelő és arányos‑e annak eléréséhez. hasonlóképpen, amennyiben a felperesek az EUMSZ 18. cikk első bekezdésére hivatkoznak, hangsúlyozni kell, hogy e rendelkezés szerint a Szerződések alkalmazási körében és „az azokban foglalt különös rendelkezések sérelme nélkül”, tilos az állampolgárság alapján történő bármely megkülönböztetés. Következésképpen meg kell vizsgálni, hogy ez az eltérő bánásmód megengedett‑e a megtámadott határozat jogalapját képező EUMSZ 107. cikk (2) bekezdésének b) pontja alapján. E vizsgálat magában foglalja egyrészt azt, hogy a szóban forgó intézkedés célja megfeleljen az utóbbi rendelkezésben foglalt követelményeknek, másrészt pedig, hogy a szóban forgó intézkedés nyújtásának módja, azaz a jelen esetben az, hogy az csak az AUA‑nak kedvez, olyan jellegű legyen, hogy lehetővé tegye e cél elérését, és ne lépje túl az annak eléréséhez szükséges mértéket. Ami a szóban forgó intézkedés célját illeti, a felperesek nem vitatják, hogy a Covid19‑világjárvánnyal összefüggő utazási korlátozások bevezetése nyomán egy légitársaság járatainak törléséből vagy átütemezéséből eredő kár megtérítése lehetővé teszi az e világjárvány által okozott károk helyreállítását. A felperesek azt sem vitatják, hogy a Covid19‑világjárvány az EUMSZ 107. cikk (2) bekezdésének b) pontja értelmében vett rendkívüli eseménynek minősül. A szóban forgó intézkedés nyújtásának részletszabályait illetően a Bizottság a megtámadott határozat 40. pontjában rámutatott arra, hogy az osztrák hatóságok szerint az AUA alapvető szerepet töltött be Ausztria légi kiszolgálásában, és jelentős mértékben hozzájárult az osztrák gazdasághoz, mivel e társaság volt az egyetlen olyan hálózati fuvarozó, amely Ausztriából a bécsi gyűjtő‑elosztó repülőtérről induló és oda irányuló hosszú távú légi útvonalakat kínál. Ráadásul, figyelembe véve a viszonylag kismértékű bécsi vonzáskörzetet, egyetlen másik légitársaság sem tud jelentős számban Bécsből induló és oda érkező, hosszú távú légi közvetlen járatot kínálni, mivel csatlakozó járatokat más olyan repülőterekre is át lehet irányítani, amelyekről hosszú távú járatok kínálhatók. Ezenkívül az AUA körülbelül 7000 személyt foglalkoztat, és körülbelül 17500 munkahely közvetlenül vagy közvetetten az AUA‑tól függ. Az osztrák hatóságok szerint az AUA‑hoz hasonló hálózatban működő légi fuvarozók gazdasági jelentősége évente 2,7 milliárd euró hozzáadottértéket képvisel az osztrák gazdaság számára, ami körülbelül évi 1 milliárd euró adót jelent. Egyébiránt rá kell mutatni, hogy a felperesek által a keresetlevél A.2.2. mellékletében szolgáltatott információk szerint az AUA a legnagyobb osztrák légitársaság, amely Ausztriában 2019‑ben 43%‑os piaci részesedéssel rendelkezett, e piaci részesedés sokkal magasabb volt, mint a második légitársaságé és a felpereseké, amelyek piaci részesedése 2019‑ben csak 14%, illetve 8% volt. A felperesek mindazonáltal arra hivatkoznak, hogy e körülmény nem teszi lehetővé a szóban forgó intézkedésből eredő eltérő bánásmód igazolását. Úgy vélik ugyanis, hogy ez az eltérő bánásmód nem arányos, mivel ez az intézkedés az AUA részére a szóban forgó kár megtérítésére nyújtott teljes támogatást biztosítja, noha az AUA‑t csak e kár 43%‑ának megfelelő kár éri. E tekintetben a megtámadott határozatból kitűnik, hogy az AUA‑t az Ausztria légi kiszolgálásában játszott alapvető szerepe miatt az ezen országban jelen lévő többi légitársasághoz képest jobban érintette az ausztriai járatok azt követően megvalósított törlése vagy átütemezése, hogy a Covid19‑világjárvánnyal összefüggően utazási korlátozásokat vezettek be. Ezt megerősíti a fenti 61. és 62. pontban összefoglalt adatok összessége. Ezenkívül a fenti adatokból kitűnik, hogy az AUA‑t e korlátozások a tevékenységei által Ausztriában képviselt aránynak és mértéknek megfelelően sokkal inkább érintik, mint a Ryanairt, amely – amint az a keresetlevél A.2.2. mellékletéből kitűnik – csak a tevékenységének csekély részét végezte ezen ország irányába és onnan kiindulva, az AUA‑tól eltérően, amely tekintetében e rész sokkal jelentősebb. Ami a Laudamotiont illeti, a felperesek nem szolgálnak kellően egyértelmű információkkal, amelyek lehetővé tennék annak megítélését, hogy az e légitársaság által Ausztriából kiinduló vagy oda irányuló tevékenységek milyen arányban állnak a tevékenységei összességével. Mindenesetre a Törvényszék rendelkezésére álló iratok egyikéből sem lehet arra következtetni, hogy az említett légitársaság alapvető szerepet játszana Ausztria légi kiszolgálásában. Végül azon kérdést illetően, hogy a szóban forgó intézkedés meghaladja‑e az elérni kívánt cél megvalósításához szükséges mértéket, meg kell állapítani, hogy ezen intézkedés összege – amint az többek között a megtámadott határozat (79) bekezdéséből kitűnik – alacsonyabb, mint az AUA által a Covid19‑világjárvánnyal összefüggő utazási korlátozások bevezetése nyomán a járatainak törlése vagy átütemezése következtében elszenvedett kár. Következésképpen a szóban forgó intézkedés nem lépi túl az általa elérni kívánt jogszerű cél megvalósításához szükséges mértéket. Következésképpen meg kell állapítani, hogy az AUA javára alkalmazott eltérő bánásmód megfelelő az e korlátozásokból eredő károk helyreállítására, és nem haladja meg az e cél eléréséhez szükséges mértéket. Ráadásul a felperesek nem bizonyítják, hogy a szóban forgó támogatás összegének az Ausztriában működő összes légitársaság közötti felosztása nem fosztotta volna meg az említett intézkedést a hatékony érvényesülésétől. Ebből mindenképpen az következik, hogy amennyiben a szóban forgó intézkedéssel bevezetett eltérő bánásmód hátrányos megkülönböztetésnek tekinthető, indokolt volt a szóban forgó intézkedés kedvezményének csak az AUA részére történő nyújtása, és hogy a szóban forgó intézkedés nem sérti a hátrányos megkülönböztetés tilalmának elvét. A letelepedés szabadságának és a szolgáltatásnyújtás szabadságának megsértéséről Egyrészt emlékeztetni kell arra, hogy az EUM‑Szerződés letelepedés szabadságára vonatkozó rendelkezéseinek célja a nemzeti bánásmódnak a fogadó tagállamban történő biztosítása (lásd: 2015. október 6‑iFinanzamt Linz ítélet, C‑66/14 , EU:C:2015:661 , 26. pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat). Másrészt a szolgáltatásnyújtás szabadságával ellentétes minden olyan nemzeti szabályozás alkalmazása, amely a tagállamok közötti szolgáltatásnyújtást nehezebbé teszi a tisztán tagállamon belüli szolgáltatásnyújtásnál, függetlenül attól, hogy fennáll‑e az állampolgárság vagy a lakóhely szerinti hátrányos megkülönböztetés (lásd ebben az értelemben: 2003. február 6‑iStylianakis ítélet, C‑92/01 , EU:C:2003:72 , 25. pont). Ugyanakkor meg kell állapítani, hogy az EUMSZ 58. cikk (1) bekezdése szerint a közlekedés területén a szolgáltatásnyújtás szabadságára a közlekedésre vonatkozó címnek, azaz az EUM‑Szerződés VI. címének rendelkezései az irányadók. A közlekedés területén a szolgáltatásnyújtás szabadságára tehát az elsődleges jog keretében egy különálló jogi rendszer vonatkozik (2014. március 18‑iInternational Jet Management ítélet, C‑628/11 , EU:C:2014:171 , 36. pont). Következésképpen az EUMSZ 56. cikk, amely a szolgáltatásnyújtás szabadságát rögzíti, konkrétan nem alkalmazható a légi közlekedés területén (2011. január 25‑iNeukirchinger ítélet, C‑382/08 , EU:C:2011:27 , 22. pont). A légiközlekedési szolgáltatások liberalizációjára vonatkozó intézkedéseket tehát kizárólag az EUMSZ 100. cikk (2) bekezdése alapján lehet elfogadni (2014. március 18‑iInternational Jet Management ítélet, C‑628/11 , EU:C:2014:171 , 38. pont). Márpedig, amint arra a felperesek helyesen rámutatnak, az uniós jogalkotó e rendelkezés alapján fogadta el a Közösségben a légi járatok működtetésére vonatkozó közös szabályokról szóló, 2008. szeptember 24‑i 1008/2008/EK európai parlamenti és tanácsi rendeletet ( HL 2008. L 293., 3. o. ), amelynek éppen az a célja, hogy meghatározza a szolgáltatásnyújtás szabadsága elvének a légi közlekedési ágazatban történő alkalmazási feltételeit (lásd analógia útján: 2003. február 6‑iStylianakis ítélet, C‑92/01 , EU:C:2003:72 , 23. és 24. pont). A jelen esetben meg kell állapítani, hogy a felperesek lényegében azt állítják, hogy a szóban forgó intézkedés hátrányosan megkülönböztető jellege folytán korlátozza a letelepedés szabadságát és a szolgáltatásnyújtás szabadságát. Márpedig, noha igaz, hogy a szóban forgó intézkedés olyan egyedi támogatásra vonatkozik, amely csak az AUA‑nak kedvez, a felperesek nem bizonyítják, hogy ez a kizárólagos jelleg mennyiben alkalmas arra, hogy visszatartsa őket attól, hogy Ausztriában telepedjenek le, vagy hogy ezen országból kiinduló vagy ezen országba irányuló szolgáltatásokat nyújtsanak. A felperesek többek között nem jelölik meg azokat a ténybeli vagy jogi elemeket, amelyek alapján ez az intézkedés olyan korlátozó hatásokat váltana ki, amelyek túlmutatnak azokon, amelyek az EUMSZ 107. cikk (1) bekezdésében foglalt tilalmat megalapozzák, de amelyek – amint az a fenti 60–66. pontban megállapításra került – mindazonáltal szükségesek és arányosak az AUA számára az EUMSZ 107. cikk (2) bekezdésének b) pontjában foglalt követelményeknek megfelelő olyan rendkívüli esemény által okozott károk helyreállítására, mint amilyen a Covid19‑világjárvány. Következésképpen a szóban forgó intézkedés nem képezi a letelepedési szabadság vagy a szolgáltatásnyújtási szabadság korlátozását. Ebből következik, hogy a felperesek nem megalapozottan róják fel a Bizottságnak, hogy nem vizsgálta meg ezen intézkedésnek a letelepedés szabadságával és a szolgáltatásnyújtás szabadságával való összeegyeztethetőségét. E körülmények között a felperesek második jogalapját el kell utasítani. A harmadik, az EUMSZ 107. cikk (2) bekezdése b) pontjának téves alkalmazására és a támogatás arányosságával kapcsolatos nyilvánvaló mérlegelési hibára alapított jogalapról A felperesek harmadik jogalapja lényegében két részből áll, amelyek közül az első azon alapul, hogy a Bizottság tévesen számította ki az AUA‑nak okozott kár összegét, a második pedig azon, hogy a Bizottság tévesen számította ki a szóban forgó támogatás összegét. A harmadik jogalapnak az AUA számára okozott kár kiszámítására vonatkozó első részéről Először is a felperesek arra hivatkoznak, hogy a megtámadott határozat szerint a szóban forgó intézkedés az AUA számára okozott, a 2020. március 9. és június 14. közötti időszakban a Covid19‑világjárvánnyal összefüggő utazási korlátozások és más korlátozó intézkedések bevezetése nyomán a járatainak törléséből vagy átütemezéséből eredő kár megtérítésére irányul. Márpedig az AUA‑nak okozott károk egy része nem az utazási korlátozások és más korlátozó intézkedések előírásának következménye, mivel az említett korlátozások csak részben voltak hatályban a 2020. március 9. és 18. közötti időszakban, míg a szóban forgó intézkedés a 2020. március 9. és június 14. közötti időszakban elszenvedett kár megtérítésére irányul. Következésképpen az ezen első időszak során az AUA‑nak okozott károk annak eredményei, hogy az utasok a világjárványt övező bizonytalanságok miatt tartózkodtak az utazástól. A kár kiszámításának a Bizottság által jóváhagyott módszere tehát inkább a Covid19‑válság hatásának egészét tükrözi, mintsem az osztrák hatóságok vagy más országok által előírt utazási korlátozások konkrét hatását. Így a Bizottság nyilvánvalóan túlbecsülte a Covid19‑világjárvánnyal összefüggő utazási korlátozásokkal és más korlátozó intézkedésekkel közvetlenül okozott károk összegét. A megtámadott határozat tehát ellentmondásos. Másodszor a felperesek arra hivatkoznak, hogy a megtámadott határozatban semmi nem bizonyítja, hogy a 2020. március 9. és június 14. közötti időszakban elmaradt kiadások, amelyeket nem kellett figyelembe venni az AUA által elszenvedett kár meghatározásához, tükrözték az ez utóbbi által „elkerülhető” költségeket. Következésképpen a kár kiszámítása során alkalmazott elmaradt kiadások tartalmazhatnak olyan költségelemeket, amelyek „elkerülhetők” voltak. Harmadszor a Bizottság a megtámadott határozatban nem számította ki a többi légitársaságnak okozott károkat. A felperesek szerint az EUMSZ 107. cikk (2) bekezdésének b) pontja értelmében vett „rendkívüli esemény” per definitionem az érintett ágazat több, sőt valamennyi vállalkozását érinti. Így számos más légitársaság is kárt szenvedett Ausztriában a Covid19‑világjárvány keretében előírt utazási korlátozások következtében. E rendelkezés tehát nem csupán az AUA által, hanem az AUA versenytársai által elszenvedett károk megtérítésére is irányul. A Bizottság, a Németországi Szövetségi Köztársaság, az Osztrák Köztársaság és az AUA vitatja a felperesek érvelését. Előzetesen emlékeztetni kell arra, hogy mivel az állami támogatások belső piaccal való összeegyeztethetetlenségére vonatkozó, az EUMSZ 107. cikk (1) bekezdésében kimondott általános elvtől való eltérésről van szó, az EUMSZ 107. cikk (2) bekezdésének b) pontját szigorúan kell értelmezni. Ennélfogva e rendelkezés értelmében egyedül a természeti csapások vagy más rendkívüli események által közvetlenül okozott gazdasági hátrányok kompenzálhatók (2006. február 23‑iAtzeni és társai ítélet, C‑346/03 és C‑529/03 , EU:C:2006:130 , 79. pont). Ebből következik, hogy azok a támogatások, amelyek meghaladhatják a kedvezményezettjeik által elszenvedett veszteségeket, nem tartoznak az EUMSZ 107. cikk (2) bekezdése b) pontjának hatálya alá (lásd ebben az értelemben: 2004. november 11‑iSpanyolország kontra Bizottság ítélet, C‑73/03 , nem tették közzé, EU:C:2004:711 , 40. és 41. pont). A jelen ügyben először is meg kell állapítani, hogy – amint az a megtámadott határozat 41. és 69. pontjából kitűnik – az osztrák hatóságok a kár kiszámítása érdekében figyelembe vették az AUA flottája 2020. március 19. és 2020. június 14. közötti leállásának időtartamát, valamint az ezen időszakot közvetlenül megelőző 2020. március 9. és 18. közötti időszakot. E tekintetben a megtámadott határozatban a Bizottság kifejtette azokat az okokat, amelyek miatt úgy ítélte meg, hogy nemcsak az AUA számára a flottája 2020. március 19‑től 2020. június 14‑ig tartó leállásának időszakában okozott károkra, hanem az azt közvetlenül megelőző napokon, 2020. március 9. és 18. között okozott károkra vonatkozó támogatás engedélyezésére is szükség van. Ugyanis, amint azt a megtámadott határozat 6–14. pontjában kifejti, az osztrák kormány már a 2020. március 9. és 18. közötti időszakban is bevezetett utazási korlátozásokat. Konkrétan, 2020. március 9‑én az Osztrák Köztársaság megtiltotta a Kínából, Dél‑Koreából, Iránból és Olaszországból származó repülőgépeknek a területén történő leszállását. Ezt a tilalmat 2020. március 13‑án fokozatosan kiterjesztették más országokra, többek között Svájcra, Franciaországra és Spanyolországra, valamint 2020. március 15‑én az Egyesült Királyságra, Hollandiára, Oroszországra és Ukrajnára. Ezenkívül 2020. március 10‑én az Osztrák Köztársaság azonnali hatállyal olyan általános intézkedéseket írt elő, amelyek a Covid19‑világjárványra reagáló utazási korlátozásokat foglaltak magukban. Emellett orvosi ellenőrzéseket is előírt, először, 2020. március 11‑én az olasz, majd 2020. március 14‑én a svájci, és végül 2020. március 19‑én a német határon. Időközben 2020. március 12‑én az Amerikai Egyesült Államok bejelentette, hogy már nem engedélyezi az európai polgároknak, valamint a schengeni térség országaiban tartózkodó utasok egyikének sem, hogy belépjenek a területére. 2020. március 13‑án az osztrák kormány számos korlátozó intézkedést jelentett be, amelyek 2020. március 16‑án léptek hatályba. Ezek az intézkedések Ausztria egész területén széles körben korlátozták a szabad mozgást. Következésképpen, figyelembe véve az utazási feltételeknek az e tekintetben a Covid19‑világjárvány miatt előírt korlátozások – amely az AUA légi járatainak a 2020. március 9. és június 14. közötti időszakban történő törléséhez és átütemezéséhez vezetett – következtében bekövetkezett fokozatos romlását, a Bizottság nem tévedett, amikor figyelembe vette az AUA‑nak az említett törlések és átütemezések által ezen időszak során okozott kárt. Következésképpen el kell utasítani a felperesek azon érvét, amely szerint a Bizottság a 2020. március 9. és 18. közötti időszakban bekövetkezett kárt figyelembe véve túlértékelte az említett kárt. Ugyanezen okból a megtámadott határozat nem tartalmaz ellentmondást. Másodszor, ami a felperesek azon érvét illeti, amely szerint a Bizottság nem bizonyosodott meg arról, hogy az AUA a 2020. március 9. és június 14. közötti időszakban megtett‑e minden szükséges intézkedést a költségek csökkentése érdekében oly módon, hogy az elmaradt kiadások mellett megtérítendő károk köréből kizárásra kerüljenek az „elkerülhető” kiadások is – vagyis azon kiadások, amelyeket elkerülhetett volna, mégis viselt –, meg kell említeni, hogy a Bizottság a megtámadott határozat 74. pontjában kifejtette, hogy azokat a költségeket kell megtéríteni, amelyeket egyfelől az AUA kieső bevételeinek – vagyis azon árbevételei, amelyeket a Covid19‑világjárvánnyal kapcsolatos utazási korlátozások és más korlátozó intézkedések nélkül a 2020. március 9. és június 14. közötti időszakban elérhetett volna, és az ebben az időszakban ténylegesen elért árbevételei közötti különbségnek – az AUA haszonkulcsával korrigált értéke, másrészt az elmaradt kiadások közötti különbségként kell kiszámítani. A Bizottság az elmaradt kiadásokat azon költségekként határozta meg, amelyek az AUA‑nál a 2020. március 9. és június 14. közötti időszakban akkor merültek volna fel, ha a tevékenységét nem érintették volna a Covid19‑világjárvánnyal kapcsolatos utazási korlátozások és korlátozó intézkedések, és amelyeket az AUA‑nak a járatai törlése miatt nem kellett viselnie. A Bizottság azt is kifejtette, hogy az elmaradt kiadásokat minden egyes releváns költség tekintetében a forgalom csökkenésével való összefüggésük alapján kell számszerűsíteni, összehasonlítva az AUA által az előző év ugyanazon időszakában viselt költségeket a 2020. március 9. és június 14. közötti időszakban ez utóbbi által viselt költségekkel. A Bizottság a megtámadott határozat 19. lábjegyzetében azt is kifejtette, hogy a Covid19‑világjárvánnyal kapcsolatos korlátozó intézkedések miatt elmaradt kiadások például az üzemanyagköltségek, a díjak és illetékek csökkenésére, valamint a munkaerőköltségeknek különösen a rövidtávú munkaviszony alkalmazása révén történő csökkenésére vonatkoznak. Így a kár kiszámítása során – amint az a megtámadott határozat 42. pontjának b) alpontjából kitűnik – figyelembe veszik az említett korlátozások miatt elmaradt többletköltségeket és kiadásokat. E tekintetben az AUA kiadásainak vizsgálata, valamint azon körülmény alapján, hogy a kormányok által a Covid19‑világjárványt követően hozott korlátozó intézkedések pozitív és negatív hatással vannak a változó költségekre, a Bizottság az említett számítás során figyelembe vette azt a különbséget, amely az összes változó költség, különösen az üzemanyag‑költségek, a jutalékok, díjak és illetékek, a karbantartási költségek, a Nemzetközi Légiszállítási Szövetség [IATA] díjai, valamint a helyreállítási költségek tekintetében, továbbá a kormányok által a Covid19‑világjárványt követően hozott korlátozó intézkedésektől függően alakuló állandó költségek, különösen a személyzeti és értékesítési költségek, valamint a légi járművek leállításával kapcsolatos költségek csökkentése tekintetében nyert megállapítást. Végezetül, beavatkozási beadványában az Osztrák Köztársaság az AUA által a költségeinek a Covid19‑világjárvánnyal összefüggő csökkentése érdekében hozott intézkedések listájára hivatkozott, amely többek között az összkiadásoknak a 2019‑es évhez képest elért 54%‑os csökkentését tartalmazta. Ezen intézkedések közül az Osztrák Köztársaság kiemelte, hogy bizonyos tartományokban műszaki karbantartási és az utasokat kiszolgáló létesítmények bezárására került sor. Ezenkívül a Dash‑típusú repülőgépek többségének eltávolításával, és több légi jármű értékesítésével az AUA csökkentette a flottáját. A felperesek nem vitatták e tények valódiságát vagy relevanciáját. E körülmények között a Törvényszék csak azt állapíthatja meg, hogy a felperesek arra vonatkozó kifogása, hogy a Bizottság állítólag nem vette figyelembe az „elkerülhető” kiadásokat, túlságosan elvont, és semmilyen konkrét adat nem támasztja alá. A felperesek különösen annak konkrét pontosítását mulasztották el, hogy melyek az AUA azon kiadásai, amelyeket el lehetett volna kerülni, és ennélfogva ki kellett volna zárni az ez utóbbinak okozott károk számításából. Következésképpen ezt az érvet el kell utasítani. Harmadszor, azon érvet illetően, amely szerint a Bizottság nem vette figyelembe a többi légitársaság által elszenvedett károkat, elegendő a fenti 53–57. pontra utalni annak megállapításához, hogy a felperesek megalapozatlanul állították, hogy a Bizottságnak a megtámadott határozatban ki kellett volna számítania az AUA‑tól eltérő légitársaságoknak okozott kárt. Következésképpen a harmadik jogalap első részét el kell utasítani. A harmadik jogalapnak a támogatás összegének kiszámítására vonatkozó második részéről Először is a felperesek az első jogalap keretében előadott érveikre utalva előadják, hogy a Bizottság nem vett figyelembe egy, a „Lufthansa” által az AUA javára nyújtott esetleges kiegészítő támogatást. Egyrészt nem meggyőző a megtámadott határozatban szereplő azon utalás, amely szerint a DLH tőkeinjekcióját a klímabarát és zajártalommal kapcsolatos hatékony technológiákba kell fektetni, és így az nem terjed ki az AUA által elszenvedett azon károkra, amelyek megtérítésére a szóban forgó intézkedés irányul, mivel e tőkeinjekció kedvező hatásai azonnaliak, míg a tervezett befektetések, amelyekre semmilyen kötelező érvényű kötelezettségvállalás nem vonatkozik, csak 2030‑ban valósulnak meg. Másrészt a Bizottság a Lufthansa csoport javára nyújtott támogatás 150 millió euró összegű csekély részének megemlítésére szorítkozott, és hallgatott arról a lehetőségről, hogy az AUA ezen összegen felül is részesülhet a német intézkedésből. Másodszor, a Bizottság a szóban forgó intézkedés arányosságának értékelése keretében alulértékelte az AUA‑nak az osztrák támogatási program címén nyújtott állami támogatás hatását. A Bizottság ugyanis jelzi, hogy az említett támogatás az AUA egyéb olyan költségeit fedezi, amelyeket 2020 második félévében várhatóan viselnie kellett, azonban nem fejti ki ezen értékelés megalapozottságát. Ezenkívül, ami a 2020 második félévében viselt veszteségek számszerűsítését illeti, a Bizottság egyszerűen átvette az AUA becsléseit, anélkül hogy az említett veszteségek független elemzését elvégezte volna. A Bizottság továbbá alábecsülte az AUA‑nak az osztrák támogatási program címén nyújtott támogatás összegét, amelyet [70–80] millió euróra értékelt, anélkül azonban, hogy megmagyarázta volna, hogyan számította ki ezt az összeget. Márpedig a felperesek szerint e támogatás összege 270 millió euró. Így e támogatás összege a DLH tőkeinjekciójának összegével együtt legalább 420 millió eurót tesz ki, ami meghaladja azt a veszteséget, amelyet az AUA‑nak 2020 második félévében várhatóan viselnie kellett. Harmadszor a Bizottság a határozathozatali gyakorlatával ellentétben nem vette figyelembe a szóban forgó intézkedés hátrányosan megkülönböztető jellegéből eredő versenyelőnyt, amely az AUA nagyobb piaci részesedésében nyilvánul meg, amely meghaladja azt a mértéket, amely egyébként megillette volna. A Bizottság, a Németországi Szövetségi Köztársaság, az Osztrák Köztársaság és az AUA támogatásával vitatja ezeket az érveket. Először is, a felperesek azon érvét illetően, amely szerint a Bizottság elmulasztotta figyelembe venni a „Lufthansa” által az AUA javára esetlegesen nyújtott kiegészítő támogatást, elsősorban meg kell állapítani, hogy ezen érv részben átfedésben van azokkal, amelyeket az első jogalap keretében adtak elő. Így ez utóbbi elemzésére kell visszautalni. Másodsorban meg kell állapítani, hogy az EUM‑Szerződéssel nem ellentétes az EUMSZ 107. cikk (2) bekezdése b) pontjának és az EUMSZ 107. cikk (3) bekezdése b) pontjának együttes alkalmazása, amennyiben mindkét rendelkezés feltételei teljesülnek. Ez a helyzet különösen akkor, ha a gazdaságban komoly zavart előidéző történések és körülmények rendkívüli eseményekből fakadnak. A jelen ügyben, amint az a fenti 5–7. pontban megállapításra került, a német kölcsön és a Lufthansa határozat tárgyát képező támogatás, valamint az osztrák támogatási program keretében az AUA javára nyújtott támogatási intézkedés az EUMSZ 107. cikk (3) bekezdésének b) pontján alapul, míg a szóban forgó intézkedés az EUMSZ 107. cikk (2) bekezdésének b) pontján alapul. Ezzel összefüggésben a Bizottság a megtámadott határozat 29. pontjában rámutatott arra, hogy a fent említett, az EUMSZ 107. cikk (3) bekezdésének b) pontja alapján nyújtott intézkedések az AUA fizetőképességének és életképességének helyreállítására irányultak, és így a Covid19‑világjárvány keretében előírt utazási korlátozások által közvetlenül okozott kár egyszerű megtérítésén túl is fedezték a kiadásokat. A megtámadott határozat 47. és 49. pontjában a Bizottság azt is megjegyezte, hogy az osztrák hatóságok megerősítették, hogy a szóban forgó intézkedés nem halmozható az ugyanezen kiadásokat fedező más támogatásokkal, és hogy az AUA‑nak nyújtott támogatás részét képező egyéb intézkedések nem eredményezhetnek túlkompenzációt, mivel nem a Covid19‑világjárvány miatt előírt utazási korlátozások következtében az AUA által elszenvedett károk megtérítésére irányultak, és így ezen intézkedést nem használhatták fel ilyen kártalanításra. Közelebbről a Bizottság a megtámadott határozat 50. pontjában kifejtette, hogy ezek az intézkedések nem függenek össze egyetlen olyan kár megtérítésével sem, amelyet az AUA elszenvedett, mivel egyrészt az AUA számára az osztrák támogatási program címén nyújtott kölcsönt az AUA részvényeinek és eszközeinek értékpapírosításából álló biztosítékok biztosították, másrészt pedig a DLH tőkeinjekcióját, az AUA, a részvényesei és az osztrák kormány megállapodása szerint 2030‑ig a klímabarát és a zajártalommal kapcsolatos hatékony technológiákba kell fektetni. Ezenkívül a megtámadott határozat 82–86. pontjában a Bizottság megvizsgálta, hogy az EUMSZ 107. cikk (3) bekezdésének b) pontja alapján nyújtott, az AUA javát potenciálisan szolgáló támogatási intézkedések ugyanazt a kár fedezik‑e, mint amelynek helyreállítására a szóban forgó intézkedés irányul, és megállapította, hogy ez nem valósult meg. Ebből következik, hogy a felperesek állításával ellentétben a Bizottság a szóban forgó támogatás összegének és arányosságának értékelése során minden olyan támogatási intézkedést figyelembe vett, amely a Lufthansa csoport javára szolgálhat. Márpedig a felperesek nem terjesztenek elő egyetlen konkrét és alátámasztott bizonyítékot sem, amely alkalmas annak bizonyítására, hogy a szóban forgó támogatási intézkedések mindegyike vagy némely intézkedések ugyanazon elszámolható költségek fedezésére irányultak, mint amelyek azon kár részét képezték, amelynek helyreállítására a szóban forgó intézkedés irányult. Harmadsorban a felperesek különösen a megtámadott határozat 50. pontjának b) alpontját kifogásolják, amely szerint – amint az a fenti 105. pontban megállapításra került – az AUA‑nak 2030‑ig be kell fektetnie a DLH által juttatott tőkét a hatékony, a zajártalom csökkentését szolgáló és a környezetbarátabb technológiákba, mivel az ennek megfelelő összeget már az AUA rendelkezésére bocsátották. Mindazonáltal egyrészt ez az érv elvonatkoztat attól a ténytől, hogy az ilyen beruházás időben elosztható. Másrészt az e befektetés finanszírozása céljából juttatott tőkével egyenértékű összeg felhasználására irányuló kötelezettségvállalás egyértelműen bizonyítja, hogy e tőkeinjekciónak a szóban forgó intézkedés által követett céltól teljesen eltérő célja volt. Ami a felperesek azon érvét illeti, amely e befektetési kötelezettségvállalás kötelező jellegét vitatja, elegendő megállapítani, hogy a megtámadott határozat 50. pontjának b) alpontjából kitűnik, hogy az AUA, annak részvényesei és az osztrák kormány által megállapított pénzügyi keret keretében az AUA „köteles” a DLH tőkeinjekciójának megfelelő összeget hatékony, a zajártalom csökkentését szolgáló és környezetbarátabb technológiákba fektetni. Másodszor, ami a felpereseknek az AUA részére az osztrák támogatási program címén nyújtott támogatásra vonatkozó érveit illeti, meg kell állapítani, hogy a Bizottság a megtámadott határozat 87. pontjában megjegyezte, hogy az AUA által a 2020‑as évre előirányzott pénzügyi eredményeket általánosabban érintenie kell az osztrák gazdaságban a Covid19‑világjárvány miatt bekövetkezett komoly zavarnak. Ezek az előrejelzett veszteségek, amelyek vonatkozásában nem állapítható meg okozati összefüggés az utazási korlátozásokkal és korlátozó intézkedésekkel, a Bizottság szerint a 2020. március 1. és 9. közötti, valamint 2020. június 15. és december 31. közötti időszakban, vagyis a szóban forgó intézkedés által érintett időszakon kívül elérhetik a [300–400] millió eurót. Az Osztrák Köztársaság tehát a gazdaságában bekövetkezett komoly zavar hatásainak enyhítése érdekében az osztrák támogatási program keretében egy 300 millió euró összegű kölcsönre 90%‑os állami kezességvállalás nyújtását irányozta elő az AUA javára, amint az a megtámadott határozat 88. pontjából kitűnik. Elsősorban a felperesek előadják, hogy a Bizottság azt vélelmezte, hogy az AUA‑nak az osztrák támogatási program címén nyújtott támogatás az AUA által 2020 második félévében elszenvedett veszteségek fedezésére irányult, azonban nem bizonyította, hogy ténylegesen ez a helyzet állt fenn. Ezzel az érvvel a felperesek valójában azzal a körülménnyel kapcsolatban próbáltak kétséget ébreszteni, hogy az említett támogatás ugyanazokat a költségeket is fedezheti, mint amelyeket a Covid19‑világjárvánnyal összefüggésben előírt utazási korlátozások miatt a 2020. március 9. és június 14. közötti időszakban az AUA elszenvedett, és amelyek azon kár részét képezték, amelynek helyreállítására a szóban forgó intézkedés irányult. Mindazonáltal emlékeztetni kell arra, hogy az osztrák támogatási programot az EUMSZ 107. cikk (3) bekezdésének b) pontja alapján vezették be, és így jelentős számú, likviditási szükségletekkel rendelkező vállalkozás támogatása révén a világjárvány által az osztrák gazdaságban okozott komoly zavar megszüntetésére irányult anélkül, hogy az adott gazdasági ágazatra korlátozódott volna. Az említett program célja következésképpen eltér a szóban forgó intézkedés által követett céltól. E tekintetben a Bizottságnak a megtámadott határozat 87. pontjában szereplő azon magyarázata, amely szerint az AUA‑nak az említett osztrák támogatási program címén nyújtott támogatás az AUA által elszenvedett azon veszteségek fedezésére irányult, amelyeket nem közvetlenül az AUA légi járatainak a 2020. március 9. és június 14. közötti időszakban történő törlése és átütemezése okozott, tökéletes összhangban van a szóban forgó támogatások által követett különböző célokkal. Így önmagában az a tény, hogy a Bizottság a megtámadott határozatban nem jelölte meg, hogy az AUA‑nak az osztrák támogatási program címén nyújtott támogatás az általa 2020 második félévére előirányzott veszteségek fedezésére irányult, nem kérdőjelezheti meg a megtámadott határozat jogszerűségét. Másodsorban a felperesek azt róják fel a Bizottságnak, hogy a [300–400] millió euróra becsült veszteségek összegét illetően megbízott az AUA által szolgáltatott becslésekben, ahelyett hogy saját maga független elemzést végzett volna. Bár kétségtelenül igaz, hogy e számadat forrása nem tűnik ki a megtámadott határozatból, ez nem változtat azon, hogy ez a becslés olyan veszteségekre vonatkozik, amelyek fedezésére a szóban forgó intézkedés nem irányul. Ugyanis az AUA‑nak az osztrák támogatási program címén nyújtott támogatás – amelynek jogszerűsége és a belső piaccal való összeegyeztethetősége nem képezi a jelen jogvita tárgyát – hivatott e veszteségek egy részének fedezésére. Ennélfogva e veszteségek pontos becslésének kérdése nem befolyásolja a megtámadott határozat jogszerűségét. Harmadsorban, ugyanezen okból a felperesek nem kifogásolhatják eredményesen azt, hogy a Bizottság a megtámadott határozatban nem fejtette ki, hogy hogyan számította ki az AUA‑nak az osztrák támogatási program címén nyújtott, [70 és 80] millió euróra becsült támogatás összegét. Ugyanis, noha a felperesek érvényesen hozhatnak fel a jelen ügyben szóban forgó támogatás összegének becslését vitató érveket, nem kifogásolhatják eredményesen egy másik támogatás összegének becslését, amelynek jogszerűsége és belső piaccal való összeegyeztethetősége nem tartozik a Törvényszék által a jelen jogvita keretében végzett felülvizsgálat körébe. Mindenesetre a megtámadott határozat 80. pontjából kitűnik, hogy az osztrák hatóságok kötelezettséget vállaltak arra, hogy legkésőbb 2021. június 30‑ig a Bizottság elé terjesztik az AUA részére 2020. március 9. és június 14. között okozott kár – amelynek helyreállítására a szóban forgó intézkedés irányul – utólagos, az AUA 2020. évi működési számláin alapuló értékelésének független szerv által ellenőrzött és megfelelően hitelesített eredményeit. Arra az esetre, ha az utólagos értékelésből az derülne ki, hogy az AUA túlkompenzációban részesült, az osztrák hatóságok kötelezettséget vállaltak annak biztosítására, hogy az AUA visszatéríti azt. Negyedsorban és ennek következtében el kell utasítani a felperesek azon érvét, amely szerint az AUA részére az osztrák támogatási program keretében nyújtott támogatásnak és a DLH tőkeinjekciójának együttes összege meghaladja az AUA 2020 második félévére előirányzott veszteségeinek összegét. Harmadszor, a felperesek azon érvét illetően, amely szerint a Bizottság nem vette figyelembe a szóban forgó intézkedés hátrányosan megkülönböztető jellegéből eredő versenyelőnyt, meg kell állapítani, hogy valamely támogatás belső piaccal való összeegyeztethetőségének értékelése céljából az e támogatás által a kedvezményezettjének nyújtott előny nem foglalja magában a kedvezményezett által ezen előny kihasználásával elért esetleges gazdasági előnyt. Lehetséges, hogy ezen előny nem azonos az említett támogatást alkotó előnnyel, sőt kiderülhet, hogy nem is áll fenn, anélkül hogy e körülmény igazolhatná e támogatás belső piaccal való összeegyeztethetőségének eltérő értékelését (lásd ebben az értelemben: 2016. december 21‑iBizottság kontra Aer Lingus és Ryanair Designated Activity ítélet, C‑164/15 P és C‑165/15 P , EU:C:2016:990 , 92. pont). Következésképpen meg kell állapítani, hogy a Bizottság helyesen vette figyelembe az AUA számára nyújtott előnyt, amint az a szóban forgó intézkedésből következik. Ezzel szemben nem róható fel a Bizottságnak, hogy nem határozta meg az ezen előnyből származó esetleges gazdasági előny fennállását. E körülmények között a felperesek megalapozatlanul róják fel a Bizottságnak, hogy nem vette figyelembe a szóban forgó intézkedésnek az általuk hivatkozott hátrányosan megkülönböztető jellegéből eredő esetleges versenyelőnyt. Ennélfogva a harmadik jogalap második részét, következésképpen pedig az említett jogalapot teljes egészében el kell utasítani. A negyedik, a felperesek eljárási jogainak megsértésére alapított jogalapról A felperesek azt állítják, hogy a Bizottság által lefolytatott vizsgálat elégtelen volt, különösen a szóban forgó intézkedés arányosságát, valamint ezen intézkedésnek a hátrányos megkülönböztetés tilalmának elvével, valamint a szolgáltatásnyújtási szabadság és a letelepedési szabadság elvével való összeegyeztethetőségét illetően. Márpedig e vizsgálat elégtelen jellege olyan komoly nehézségek fennállásáról tanúskodik, amelyek alapján a Bizottságnak meg kellett volna indítania a hivatalos vizsgálati eljárást, és lehetővé kellett volna tennie a felperesek számára, hogy előterjesszék az észrevételeiket, és így befolyásolják az említett vizsgálatot. A Bizottság, a Németországi Szövetségi Köztársaság, az Osztrák Köztársaság és az AUA vitatja a felperesek érvelését. Rá kell mutatni, amint arra lényegében a Bizottság is hivatkozik, hogy a felperesek negyedik jogalapja valójában másodlagos jellegű abban az esetben, ha a Törvényszék nem vizsgálta volna meg a magára a támogatásra vonatkozó értékelésnek a megalapozottságát. Az állandó ítélkezési gyakorlatból ugyanis az következik, hogy az ilyen jogalap arra irányul, hogy megengedhetővé váljon valamely érdekelt fél számára, hogy e minőségében az EUMSZ 263. cikk alapján keresetet indítson, amit egyébként vele szemben megtagadnának (lásd ebben az értelemben: 2011. május 24‑iBizottság kontra Kronoply és Kronotex ítélet, C‑83/09 P , EU:C:2011:341 , 48. pont; 2011. október 27‑iAusztria kontra Scheucher‑Fleisch és társai ítélet, C‑47/10 P , EU:C:2011:698 , 44. pont). Márpedig a Törvényszék megvizsgálta a kereset első három jogalapját, amelyek magának a támogatás értékelésének megalapozottságára vonatkoznak, így megszűnt e jogalap jelzett célkitűzése. Ráadásul meg kell állapítani, hogy e jogalapnak nincs önálló tartalma. Az ilyen jogalap keretében ugyanis a felperes a hivatalos vizsgálati eljárás keretében őt megillető eljárási jogok védelme érdekében kizárólag annak bizonyítására alkalmas jogalapokra hivatkozhat, hogy azon információk és bizonyítékok értékelésének, amelyekkel a Bizottság a bejelentett intézkedés előzetes vizsgálati szakaszában rendelkezett vagy rendelkezhetett, kétségeket kellett volna ébresztenie ezen intézkedésnek a belső piaccal való összeegyeztethetőségét illetően (lásd ebben az értelemben: 2008. december 22‑iRégie Networks ítélet, C‑333/07 , EU:C:2008:764 , 81. pont; 2009. július 9‑i3F kontra Bizottság ítélet, C‑319/07 P , EU:C:2009:435 , 35. pont; 2011. május 24‑iBizottság kontra Kronoply és Kronotex ítélet, C‑83/09 P , EU:C:2011:341 , 59. pont), mint amilyen a Bizottság által az előzetes vizsgálati eljárás során lefolytatott vizsgálat elégtelen vagy hiányos volta, vagy a harmadik felektől származó panaszok megléte. Márpedig meg kell állapítani, hogy a negyedik jogalap tömör formában átveszi az első, második és harmadik jogalap keretében felhozott érveket, anélkül hogy rávilágítana az esetleges komoly nehézségekre vonatkozó sajátos körülményekre. Ezen indokok alapján meg kell állapítani, hogy mivel a Törvényszék érdemben megvizsgálta az említett jogalapokat, nem szükséges megvizsgálni e jogalap megalapozottságát. Az ötödik, arra alapított jogalapról, hogy a Bizottság megsértette az EUMSZ 296. cikk második bekezdését A felperesek azt állítják, hogy a Bizottság megsértette az EUMSZ 296. cikk második bekezdését, mivel először is a megtámadott határozatban nem tért ki arra az indokra, amely miatt nem vizsgálta felül, hogy az AUA részére nyújtott szóban forgó intézkedésből a Lufthansa csoport többi tagja is részesült‑e, vagy hogy a „Lufthansa” részére nyújtott támogatásból az AUA is részsült‑e, másodszor nem vizsgálta meg, hogy ez az intézkedés összeegyeztethető‑e a hátrányos megkülönböztetés tilalmának elvével, valamint a szolgáltatásnyújtás szabadságának és a letelepedési szabadságának elvével, harmadszor nem értékelte az AUA számára biztosított versenyelőnyt, negyedszer nem értékelte az utazási korlátozások által okozott károkat, és nem indokolta az említett intézkedés arányosságára vonatkozó értékelését, továbbá a német kölcsön, a Lufthansa határozat tárgyát képező támogatás és az osztrák támogatási program összeszámítását. A Bizottság, a Németországi Szövetségi Köztársaság, az Osztrák Köztársaság és az AUA vitatja a felperesek érvelését. E tekintetben emlékeztetni kell arra, hogy az állandó ítélkezési gyakorlat szerint az EUMSZ 296. cikk által előírt indokolási kötelezettség lényeges eljárási szabálynak minősül (2015. június 18‑iIpatau kontra Tanács ítélet, C‑535/14 P , EU:C:2015:407 , 37. pont) és az adott ügy természetéhez kell igazítani, valamint világosan és kétértelműségtől mentesen kell megfogalmazni a jogi aktust kiadó intézmény érvelését, hogy az az érdekeltek számára a meghozott intézkedés indokait megismerhetővé, a hatáskörrel rendelkező bíróság számára pedig a felülvizsgálati jogkört gyakorolhatóvá tegye. Ezért az indokolás követelményét az ügy körülményeire, így többek között a jogi aktus tartalmára, az előadott indokok jellegére és a címzettek, illetve a jogi aktus által közvetlenül és személyükben érintett más személyek magyarázathoz jutás iránti érdekére figyelemmel kell értékelni. Nem követelmény az indokolással szemben, hogy a releváns tény‑ és jogkérdések minden részletére kitérjen, mivel azt, hogy egy jogi aktus indokolása megfelel‑e az EUMSZ 296. cikkben felsorolt követelményeknek, nemcsak a szövege, hanem a háttere, valamint az érintett témára vonatkozó jogszabályok összessége alapján kell megítélni (1998. április 2‑iBizottság kontra Sytraval és Brink’s France ítélet, C‑367/95 P , EU:C:1998:154 , 63. pont; 2004. június 22‑iPortugália kontra Bizottság ítélet, C‑42/01 , EU:C:2004:379 , 66. pont; 2008. április 15‑iNuova Agricast ítélet, C‑390/06 , EU:C:2008:224 , 79. pont). A jelen esetben, ami a szóban forgó jogi aktus természetét illeti, a vitatott határozatot az EUMSZ 108. cikk (3) bekezdése által bevezetett, a támogatások előzetes vizsgálatára irányuló szakasz végén fogadták el, amelynek egyedüli célja annak lehetővé tétele a Bizottság számára, hogy kialakítsa elsődleges véleményét a szóban forgó támogatás teljes vagy részleges összeegyeztethetőségéről, anélkül hogy megindítaná az ugyanezen cikk (2) bekezdésében szabályozott hivatalos vizsgálati eljárást, amely arra szolgál, hogy a Bizottság számára lehetővé tegye azt, hogy teljes információt kapjon e támogatás összes adatára vonatkozóan. Márpedig az ilyen határozatnak, amelyet rövid határidőn belül hoztak meg, csak azokat az indokokat kell tartalmaznia, amelyek alapján a Bizottság úgy ítéli meg, hogy nem állnak fenn komoly nehézségek az érintett támogatás közös piaccal való összeegyeztethetőségének értékelésével összefüggésben (2008. december 22‑iRégie Networks ítélet, C‑333/07 , EU:C:2008:764 , 65. pont). E tekintetben először is a megtámadott határozatnak a szóban forgó intézkedés és a fenti 8. pontban említett egyéb támogatási intézkedések között fennálló kapcsolatra vonatkozó indokolását illetően elegendő megjegyezni, hogy a felperesek által megfogalmazott kifogás a megtámadott határozat részleges olvasatából, valamint azon összefüggés elemeiből ered, amelybe e határozat illeszkedik. Márpedig a fenti 31–43. pontban kifejtett megfontolások összességéből kitűnik, hogy a Bizottság jogilag megkövetelt módon indokolta a szóban forgó intézkedések kapcsolatára vonatkozó értékelését. Másodszor, ami a hátrányos megkülönböztetés tilalmának elvét, valamint a szolgáltatásnyújtás szabadságára és a letelepedés szabadságára vonatkozó elveket illeti, kétségkívül emlékeztetni kell arra, hogy ha egyrészt az aktus kedvezményezettjei, másrészt pedig a kizárt gazdasági szereplők összehasonlítható helyzetben vannak, az aktust kibocsátó uniós intézmény egyedi indokolás keretében köteles megmagyarázni, hogy az így bevezetett eltérő bánásmód miért minősül objektíven igazolhatónak (2008. április 15‑iNuova Agricast ítélet, C‑390/06 , EU:C:2008:224 , 82. pont). A jelen ügyben azonban meg kell állapítani, hogy a megtámadott határozat tartalmazza a fenti 61. pontban felidézett elemeket, amelyek alapján érthetővé válik, hogy miért bír rendkívüli jelentőséggel az AUA Ausztria légi kiszolgálásában és az osztrák gazdaságban, valamint azokat az indokokat, amelyek alapján az Osztrák Köztársaság az AUA‑t választotta ki a szóban forgó intézkedés kedvezményezettjeként. Egyébiránt, amennyiben a felperesek a szóban forgó intézkedés hátrányosan megkülönböztető jellegéből eredő versenyelőnyre hivatkoznak, elegendő megállapítani, amint az a fenti 119–121. pontból következik, hogy a Bizottságnak ezen intézkedés belső piaccal való összeegyeztethetőségének értékelése során nem kellett figyelembe vennie ezt az előnyt, így azt a megtámadott határozatban sem kellett megemlítenie. Harmadszor, az AUA‑nak okozott kár és a támogatás összegének becslését illetően meg kell állapítani, hogy a Bizottság a megtámadott határozatban kifejtette azokat az okokat, amelyek miatt úgy ítélte meg, hogy az EUMSZ 107. cikk (2) bekezdésének b) pontja értelmében megtéríthető károk kiszámítása céljából a 2020. március 9. és június 14. közötti időszakban felmerült költségeket úgy kell tekinteni, mint amelyek közvetlenül Covid19‑világjárvánnyal összefüggésben előírt utazási korlátozások miatt merültek fel (lásd: a fenti 84–88. pont). Ezenkívül jogilag megkövetelt módon kifejtette a kár, ideértve a figyelembe veendő költségek összegének kiszámítására szolgáló módszert (lásd: a fenti 89–91. pont). Hasonlóképp, a Bizottság kellően világosan és pontosan kifejtette, hogy hogyan számította ki a szóban forgó támogatás összegét, valamint azokat az okokat, amelyek miatt úgy ítélte meg, hogy a szóban forgó intézkedés nem kapcsolható össze az ugyanezen elszámolható költségeket fedező más támogatási intézkedésekkel. Ebből következik, hogy a megtámadott határozat megfelelő indokolást tartalmaz, következésképpen el kell utasítani a felperesek által felhozott ötödik jogalapot. A fentiek összességéből következik, hogy a keresetet teljes egészében el kell utasítani, anélkül hogy szükséges lenne annak elfogadhatóságáról határozni. A költségekről Az eljárási szabályzat 134. cikkének (1) bekezdése alapján a Törvényszék a pervesztes felet kötelezi a költségek viselésére, ha a pernyertes fél ezt kérte. A felpereseket, mivel pervesztesek lettek, a Bizottság kérelmének megfelelően kötelezni kell saját költségeiknek és a Bizottság költségeinek viselésére. Az eljárási szabályzat 138. cikkének (1) bekezdése alapján a Németországi Szövetségi Köztársaság és az Osztrák Köztársaság maga viseli saját költségeit. Az AUA az eljárási szabályzat 138. cikkének (3) bekezdése alapján maga viseli saját költségeit. A fenti indokok alapján A TÖRVÉNYSZÉK (kibővített tizedik tanács) a következőképpen határozott: 1) A Törvényszék a keresetet elutasítja. 2) A Ryanair DAC és a Laudamotion GmbH viseli saját költségeit, valamint az Európai Bizottság részéről felmerült költségeket. 3) A Németországi Szövetségi Köztársaság, az Osztrák Köztársaság és az Austrian Airlines AG maga viseli saját költségeit. Kornezov Buttigieg Kowalik‑Bańczyk Hesse Petrlík Kihirdetve Luxembourgban, a 2021. július 14‑i nyilvános ülésen. Aláírások ( *1 ) Az eljárás nyelve: angol.

62011CJ0248

de

Das Vorabentscheidungsersuchen betrifft die Auslegung von Art. 4 Abs. 1 Nr. 14 und Art. 47 der Richtlinie 2004/39/EG des Europäischen Parlaments und des Rates vom 21. April 2004 über Märkte für Finanzinstrumente, zur Änderung der Richtlinien 85/611/EWG und 93/6/EWG des Rates und der Richtlinie 2000/12/EG des Europäischen Parlaments und des Rates und zur Aufhebung der Richtlinie 93/22/EWG des Rates ( ABl. L 145, S. 1 ) in der durch die Richtlinie 2007/44/EG des Europäischen Parlaments und des Rates vom 5. September 2007 ( ABl. L 247, S. 1 ) geänderten Fassung (im Folgenden: Richtlinie 2004/39). Dieses Ersuchen ergeht im Rahmen eines Strafverfahrens gegen Herrn Nilaş, Herrn Gânscă, Herrn Dascăl, Herrn Baboş und Frau Oprean (im Folgenden zusammen: Angeklagte des Ausgangsverfahrens), denen die Straftat einer Manipulation des Kurses der Aktien einer Aktiengesellschaft auf dem Markt für Finanzinstrumente Rasdaq (im Folgenden: Rasdaq-Markt) zur Last gelegt wird. Rechtlicher Rahmen Unionsrecht Richtlinie 2004/39 Die Erwägungsgründe 2, 5, 44 und 56 der Richtlinie 2004/39 lauten: „(2) [Es] ist … erforderlich, eine Harmonisierung in dem Umfang vorzunehmen, der notwendig ist, um Anlegern ein hohes Schutzniveau zu bieten … … (5) Es ist erforderlich, die Ausführung von Geschäften mit Finanzinstrumenten – unabhängig von den für den Abschluss dieser Geschäfte verwendeten Handelsmethoden – umfassend zu regeln, damit bei der Ausführung der entsprechenden Anlegeraufträge eine hohe Qualität gewährleistet ist und die Integrität und Gesamteffizienz des Finanzsystems gewahrt werden. … … (44) In Anbetracht des zweifachen Ziels, die Anleger zu schützen und gleichzeitig ein reibungsloses Funktionieren der Wertpapiermärkte zu gewährleisten, muss für die Transparenz der Geschäfte gesorgt werden … … (56) Die Betreiber geregelter Märkte sollten im Einklang mit den einschlägigen Bestimmungen dieser Richtlinie auch ein [multilaterales Handelssystem (multilateral trading facility, im Folgenden: MTF)] betreiben können.“ Für die Zwecke der Richtlinie 2004/39 werden die Begriffe „geregelter Markt“ und „MTF“ in Art. 4 Abs. 1 Nrn. 14 und 15 dieser Richtlinie wie folgt definiert: „14. Geregelter Markt: ein von einem Marktbetreiber betriebenes und/oder verwaltetes multilaterales System, das die Interessen einer Vielzahl Dritter am Kauf und Verkauf von Finanzinstrumenten innerhalb des Systems und nach seinen nichtdiskretionären Regeln in einer Weise zusammenführt oder das Zusammenführen fördert, die zu einem Vertrag in Bezug auf Finanzinstrumente führt, die gemäß den Regeln und/oder den Systemen des Marktes zum Handel zugelassen wurden, sowie eine Zulassung erhalten hat und ordnungsgemäß und gemäß den Bestimmungen des Titels III funktioniert. 15. [MTF]: ein von einer Wertpapierfirma oder einem Marktbetreiber betriebenes multilaterales System, das die Interessen einer Vielzahl Dritter am Kauf und Verkauf von Finanzinstrumenten innerhalb des Systems und nach nichtdiskretionären Regeln in einer Weise zusammenführt, die zu einem Vertrag gemäß den Bestimmungen des Titels II führt.“ Titel III („Geregelte Märkte“) der Richtlinie 2004/39 umfasst deren Art. 36 bis 47. Art. 36 („Zulassung und anwendbares Recht“) bestimmt in seinen Abs. 1, 2 und 5: „(1)   Die Mitgliedstaaten lassen nur diejenigen Systeme als geregelten Markt zu, die den Bestimmungen dieses Titels genügen. Die Zulassung als geregelter Markt wird nur erteilt, wenn die zuständige Behörde sich davon überzeugt hat, dass sowohl der Marktbetreiber als auch die Systeme des geregelten Marktes zumindest den Anforderungen dieses Titels genügen. … (2)   Die Mitgliedstaaten schreiben vor, dass der Betreiber des geregelten Marktes die mit der Organisation und dem Betrieb des geregelten Marktes zusammenhängenden Aufgaben unter der Aufsicht der zuständigen Behörde wahrnimmt. Die Mitgliedstaaten stellen sicher, dass die zuständigen Behörden die geregelten Märkte regelmäßig auf die Einhaltung der Bestimmungen dieses Titels hin überprüfen. Sie stellen ferner sicher, dass die zuständigen Behörden überwachen, ob die geregelten Märkte jederzeit die Voraussetzungen für die Erstzulassung nach diesem Titel erfüllen. … (5)   Die zuständige Behörde kann einem geregelten Markt die Zulassung entziehen …“ Art. 47 („Verzeichnis geregelter Märkte“) der Richtlinie 2004/39 lautet: „Jeder Mitgliedstaat erstellt ein Verzeichnis der geregelten Märkte, für die er der Herkunftsmitgliedstaat ist, und übermittelt dieses Verzeichnis den übrigen Mitgliedstaaten und der Kommission. Die gleiche Mitteilung erfolgt bei jeder Änderung dieses Verzeichnisses. Die Kommission veröffentlicht ein Verzeichnis aller geregelten Märkte im Amtsblatt der Europäischen Union und aktualisiert es mindestens einmal jährlich. Die Kommission veröffentlicht dieses Verzeichnis ferner auf ihrer Website und aktualisiert es dort nach jeder von den Mitgliedstaaten mitgeteilten Änderung.“ Art. 69 der Richtlinie 2004/39 sieht vor, dass Bezugnahmen auf Begriffsbestimmungen der Richtlinie 93/22/EWG des Rates vom 10. Mai 1993 über Wertpapierdienstleistungen ( ABl. L 141, S. 27 ), die mit Wirkung vom 1. November 2007 aufgehoben wurde, als Bezugnahmen auf die entsprechenden Begriffsbestimmungen der Richtlinie 2004/39 gelten. Art. 71 („Übergangsbestimmungen“) der Richtlinie 2004/39 bestimmt in Abs. 5, dass jedes bestehende System, das unter die Begriffsbestimmung eines multilateralen Handelssystems fällt und von einem Marktbetreiber eines geregelten Marktes betrieben wird, auf Antrag dieses Marktbetreibers unter bestimmten Voraussetzungen als MTF zugelassen wird. Richtlinie 93/22 Art. 1 der Richtlinie 93/22 enthielt die für diese Richtlinie geltenden Definitionen. Nr. 13 dieses Artikels bestimmte: „‚geregelter Markt‘: ein Markt für Finanzinstrumente im Sinne des Abschnitts B des Anhangs, — der in das Verzeichnis gemäß Artikel 16 eingetragen ist, das von dem Mitgliedstaat erstellt wird, welcher der Herkunftsmitgliedstaat im Sinne von Artikel 1 Nummer 6 Buchstabe c) ist, …“ Richtlinie 2003/6 Art. 1 der Richtlinie 2003/6/EG des Europäischen Parlaments und des Rates vom 28. Januar 2003 über Insider-Geschäfte und Marktmanipulation (Marktmissbrauch) ( ABl. L 96, S. 16 ) sieht vor: „Für die Zwecke dieser Richtlinie gelten folgende Definitionen: … 4. ‚Geregelter Markt‘ ist ein Markt im Sinne des Artikels 1 [Nummer] 13 der Richtlinie 93/22/EWG. …“ Art. 9 Abs. 1 der Richtlinie 2003/6 lautet: „Diese Richtlinie gilt für jedes Finanzinstrument, das zum Handel auf einem geregelten Markt in mindestens einem Mitgliedstaat zugelassen ist oder für das ein entsprechender Antrag auf Zulassung zum Handel auf einem solchen Markt gestellt wurde, unabhängig davon, ob das Geschäft selbst tatsächlich auf diesem Markt getätigt wird oder nicht.“ Nationales Recht Mit dem Gesetz Nr. 297/2004 über den Kapitalmarkt (lege privind piaţa de capital) vom 28. Juni 2004 ( Monitorul Oficial al României , Teil I, Nr . 571 vom 29. Juni 2004, im Folgenden: Gesetz Nr. 297/2004) wurden insbesondere die Richtlinien 2003/6 und 2004/39 umgesetzt. Art. 125 dieses Gesetzes bestimmt: „Ein geregelter Markt ist ein System für den Handel mit … Finanzinstrumenten, das a) ordnungsgemäß funktioniert; b) dadurch charakterisiert ist, dass die erlassenen und der Genehmigung durch die [Comisia Natională a Valorilor Mobiliare (nationale Wertpapierkommission, im Folgenden: CNVM)] unterliegenden Vorschriften die Voraussetzungen für die Arbeitsweise, den Zugang zum Markt und die Voraussetzungen für die Zulassung von Finanzinstrumenten zum Handel festlegen; c) die in diesem Gesetz normierten Berichts- und Transparenzpflichten zum Schutz der Anleger und die von der CNVM erlassenen Vorschriften in Übereinstimmung mit dem [Union]srecht beachtet.“ Nach Art. 248 des Gesetzes Nr. 297/2004 ist es jeder natürlichen oder juristischen Person untersagt, Handlungen der Marktmanipulation im Sinne der Definition in Art. 244 Abs. 5 Buchst. a desselben Gesetzes zu begehen. Art. 253 des Gesetzes Nr. 297/2004 lautet: „(1)   Die Bestimmungen dieses Titels gelten für jedes Finanzinstrument, das zum Handel auf einem geregelten Markt in Rumänien oder in einem anderen Mitgliedstaat zugelassen ist oder für das ein entsprechender Antrag auf Zulassung zum Handel eingetragen wurde, unabhängig davon, ob das Geschäft auf dem entsprechenden geregelten Markt getätigt wird oder nicht. … (3)   Die Verbote und Bestimmungen dieses Titels gelten für: a) Geschäfte, die in Rumänien oder im Ausland mit Finanzinstrumenten abgewickelt werden, die zum Handel auf einem in Rumänien angesiedelten oder tätigen geregelten Markt zugelassen sind oder für die ein Antrag auf Zulassung zum Handel auf einem solchen Markt vorliegt; b) Geschäfte, die in Rumänien mit Finanzinstrumenten abgewickelt werden, die zum Handel auf einem geregelten Markt in Rumänien oder in einem anderen Mitgliedstaat zugelassen sind oder für die ein Antrag auf Zulassung zum Handel auf einem solchen Markt vorliegt.“ Art. 279 Abs. 1 des Gesetzes Nr. 297/2004 sieht vor, dass die vorsätzliche Erfüllung der u. a. in Art. 248 dieses Gesetzes normierten Tatbestände eine Straftat darstellt, die mit Freiheitsstrafe oder mit Geldstrafe bestraft wird. Ausgangsverfahren und Vorlagefragen Am 30. Dezember 2010 reichte der Ministerul public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (Staatsanwaltschaft beim Obersten Kassations- und Gerichtshof, Direktion für die Ermittlung von Straftaten der organisierten Kriminalität und des Terrorismus, im Folgenden: Ministerul public), beim vorlegenden Gericht eine Anklageschrift gegen die Angeklagten des Ausgangsverfahrens ein. Der Ministerul public legte ihnen zur Last, sie hätten eine Straftat begangen, indem sie im Februar 2008 (was Herrn Dascăl betrifft) und im Zeitraum von November 2007 bis Februar 2008 (was die übrigen Angeklagten des Ausgangsverfahrens betrifft) die ACIS-Aktien der ausgebenden Gesellschaft SC AICI Bistriţa SA auf dem Rasdaq-Markt manipuliert hätten. Die Verteidiger der Angeklagten des Ausgangsverfahrens ersuchten das vorlegende Gericht, als Vorfrage zu klären, ob der Rasdaq-Markt ein geregelter Markt im Sinne der Bestimmungen des Gesetzes Nr. 297/2004 ist. Das vorlegende Gericht führt dazu aus, dass der Rasdaq-Markt seine Tätigkeit im Jahr 1996 unter der ursprünglichen Bezeichnung Bursa Electronică Rasdaq als Plattform für den Handel mit Aktienstaatlicher Gesellschaften, die im Rahmen des Massenprivatisierungsprogramms in Publikumsgesellschaften umgewandelt worden seien, aufgenommen habe. Dieser Markt sei durch Entscheidung der CNVM vom 27. August 1996 zugelassen worden und habe damit als von dieser Kommission organisierter und überwachter Markt mit einer eigenen Börsenordnung gegolten. Am 1. Dezember 2005 fusionierte die Bursa Electronică Rasdaq SA mit der Bursa de Valori Bucureşti SA, wobei die Erstgenannte in der Zweitgenannten aufging. Die aus dieser Fusion hervorgegangene juristische Person wurde Bursa de Valori Bucureşti SA genannt und verwaltete zwei verschiedene Märkte, nämlich den geregelten Markt Bursa de Valori Bucureşti und den Rasdaq-Markt. Der erste Markt wurde sodann von der CNVM zugelassen. Diese gab gegenüber dem vorlegenden Gericht an, dass sie nach ihren satzungsmäßigen Kompetenzen auch den Betrieb des Rasdaq-Marktes überwache und reglementiere, obwohl dieser in keiner der in den europäischen Normen vorgesehenen Kategorien von Handelsplätzen verzeichnet sei. Das vorlegende Gericht legt dar, nach Ansicht des Ministerul public sei der Rasdaq-Markt ein geregelter Markt, weil er mit der Bursa de Valori Bucureşti verschmolzen sei und tatsächlich einen einzigen Markt bilde, der nach Maßgabe der Vorschriften der CNVM und der Bursa de Valori Bucureşti funktioniere. Die Angeklagten des Ausgangsverfahrens machen dagegen geltend, der Rasdaq-Markt sei kein geregelter Markt im Sinne der Richtlinie 2004/39. Da der Begriff „geregelter Markt“ ein autonomer Begriff der Europäischen Union sei, könne nicht jeder zugelassene Markt automatisch als ein geregelter Markt angesehen werden. Außerdem dürfe dieser Begriff nicht entsprechend der dem Begriff „geregelt“ üblicherweise zugeschriebenen Bedeutung ausgelegt werden. Unter diesen Umständen hat die Curtea de Apel Cluj beschlossen, das Verfahren auszusetzen und dem Gerichtshof folgende Fragen zur Vorabentscheidung vorzulegen: 1. Lassen sich Art. 4 Abs. 1 Nr. 14 und die Art. 9 bis 14 der Richtlinie 2004/39 dahin auslegen, dass sie sowohl für den von der CNVM zugelassenen Haupthandelsmarkt als auch für den Sekundärhandelsmarkt gelten, der mit Ersterem im Jahr 2005 durch Aufnahme verschmolzen ist, jedoch weiterhin als vom geregelten Markt getrennt angesehen wurde, ohne dass seine Rechtsnatur gesetzlich bestimmt worden wäre? 2. Ist Art. 4 Abs. 1 Nr. 14 der Richtlinie 2004/39 dahin auszulegen, dass Handelssysteme, die die Anforderungen des Titels II dieser Richtlinie nicht beachten, nicht unter den Begriff des geregelten Marktes fallen? 3. Ist Art. 47 der Richtlinie 2004/39 dahin auszulegen, dass ein Markt, der nicht von der verantwortlichen nationalen Behörde gemeldet und nicht in das Verzeichnis der geregelten Märkte aufgenommen wurde, nicht den für geregelte Märkte geltenden Rechtsvorschriften unterliegt, insbesondere was die Vorschriften über Marktmissbrauch im Rahmen der Richtlinie 2003/6 anbelangt? Zu den Vorlagefragen Zur Zulässigkeit Der Ministerul public, Herr Nilaş, Herr Dascăl und die rumänische Regierung machen mit verschiedenen Gründen geltend, dass das Vorabentscheidungsersuchen bzw. einige der vorgelegten Fragen unzulässig seien. Der Ministerul public meint, die zweite und die dritte Vorlagefrage seien unzulässig, da sie von den Angeklagten des Ausgangsverfahrens gestellt worden seien, ohne dass das vorlegende Gericht eine Entscheidung erlassen habe, mit der es sich diese Fragen zu eigen gemacht hätte. Außerdem ziele die erste Frage, für die es an einer angemessenen Darstellung des Gegenstands des Ausgangsverfahrens, der anwendbaren nationalen Rechtsvorschriften und des Vorbringens der Beteiligten fehle, auf eine Beurteilung der Vereinbarkeit des nationalen Rechts mit dem Unionsrecht ab. Herr Nilaş und Herr Dascăl sind der Auffassung, dass die erste Frage ein tatsächliches Problem betreffe, da für die Beantwortung der Frage, ob der Rasdaq-Markt den Status eines geregelten Marktes habe, die Prüfung ausreiche, ob er von der CNVM auf der Grundlage des in den nationalen Rechtsvorschriften vorgesehenen Zulassungsverfahrens zum Betrieb als geregelter Markt zugelassen worden sei. Außerdem wiesen die in dieser Frage angeführten Art. 9 bis 14 der Richtlinie 2004/39 keine Verbindung zum Ausgangsverfahren auf, und das vorlegende Gericht erläutere nicht, warum eine Auslegung der Vorschriften dieser Richtlinie für eine Entscheidung über die Sache erforderlich sei. Die dritte Frage sei für die Entscheidung über das Ausgangsverfahren nicht sachdienlich, da die Mitteilung, die in Art. 47 der Richtlinie 2004/39 vorgesehen sei, wenn ein Mitgliedstaat einen Markt als geregelten Markt eingestuft habe, keine Voraussetzung für diese Einstufung sei. Die rumänische Regierung schließlich, die ebenfalls vorträgt, dass die erste Frage auf eine die Zuständigkeit des Gerichtshofs überschreitende Prüfung der Vereinbarkeit des nationalen Rechts mit dem Unionsrecht abziele, ist der Auffassung, dass der in der zweiten Frage erwähnte Titel II der Richtlinie 2004/39 für die Entscheidung über das Ausgangsverfahren irrelevant sei. Was erstens die vom Ministerul public in Bezug auf die zweite und die dritte Frage erhobene Einrede der Unzulässigkeit betrifft, ist darauf hinzuweisen, dass das vorlegende Gericht in der Vorlageentscheidung ausführt, dass mit diesen Fragen geklärt werden solle, ob der Rasdaq-Markt ein geregelter Markt im Sinne von Art. 4 Abs. 1 Nr. 14 der Richtlinie 2004/39 sei. Daher ist davon auszugehen, dass diese Fragen von diesem Gericht nach Art. 267 AEUV vorgelegt wurden. Was zweitens das Argument betrifft, die erste Frage ziele auf eine Beurteilung der Vereinbarkeit des nationalen Rechts mit dem Unionsrecht ab, so genügt die Feststellung, dass unmittelbar aus dem Wortlaut dieser Frage klar hervorgeht, dass sie auf die Auslegung des Unionsrechts, konkret mehrerer Vorschriften der Richtlinie 2004/39, abzielt. Soweit drittens unzureichende Ausführungen in der Vorlageentscheidung geltend gemacht werden, lässt sich aufgrund der in dieser Entscheidung enthaltenen Darstellung des Sachverhalts des Ausgangsverfahrens, wie er in den Randnrn. 16 bis 22 des vorliegenden Urteils zusammengefasst wurde, und der einschlägigen Vorschriften des Gesetzes Nr. 297/2004 nachvollziehen – wovon im Übrigen die schriftlichen Erklärungen der Mitgliedstaaten und der Kommission zeugen –, dass die erbetene Auslegung der Bestimmungen der Richtlinie 2004/39 betreffend den Begriff „geregelter Markt“ den Ausschlag dafür gibt, ob die den Angeklagten des Ausgangsverfahrens zur Last gelegten Handlungen nach der Richtlinie 2003/6 und den Vorschriften des genannten Gesetzes, mit dem diese Richtlinie umgesetzt wurde, bestraft werden können. Was viertens die in der ersten und der zweiten Frage genannten Vorschriften der Richtlinie 2004/39 betrifft, die nach Ansicht von Herrn Nilaş und Herrn Dascăl bzw. der rumänischen Regierung im vorliegenden Fall nicht einschlägig sind, ist darauf hinzuweisen, dass der Umstand, dass ein einzelstaatliches Gericht eine Vorlagefrage ihrer Form nach unter Bezugnahme auf bestimmte Vorschriften des Unionsrechts formuliert hat, den Gerichtshof nicht daran hindert, diesem Gericht unabhängig davon, worauf es in seinen Fragen Bezug genommen hat, alle Auslegungshinweise zu geben, die ihm bei der Entscheidung der bei ihm anhängigen Rechtssache von Nutzen sein können. Der Gerichtshof hat insoweit aus dem gesamten von dem einzelstaatlichen Gericht vorgelegten Material, insbesondere der Begründung der Vorlageentscheidung, diejenigen Elemente des Unionsrechts herauszuarbeiten, die unter Berücksichtigung des Gegenstands des Rechtsstreits einer Auslegung bedürfen (vgl. u. a. Urteile vom 27. Oktober 2009, ČEZ, C-115/08, Slg. 2009, I-10265 , Randnr. 81, und vom 10. Februar 2011, Vicoplus u. a., C-307/09 bis C-309/09, Slg. 2011, I-453 , Randnr. 22). Da die Auslegung der den Begriff „geregelter Markt“ betreffenden Bestimmungen der Richtlinie 2004/39, auf die unmittelbar in den Vorlagefragen Bezug genommen wird, dem vorlegenden Gericht, wie in Randnr. 30 des vorliegenden Urteils ausgeführt, dabei helfen kann, über das bei ihm anhängige Verfahren zu entscheiden, wird die Zulässigkeit dieser Fragen durch die Erwähnung weiterer, möglicherweise nicht einschlägiger Vorschriften nicht in Frage gestellt. Fünftens schließlich zielen die weiteren Bemerkungen von Herrn Nilaş und Herrn Dascăl zur ersten und zur dritten Frage darauf ab, diese Fragen zu beantworten. Sie betreffen daher die sachliche Analyse dieser Fragen und nicht ihre Zulässigkeit. Nach alledem sind die Vorlagefragen zulässig. Zur Begründetheit Vorbemerkung Wie in Randnr. 30 des vorliegenden Urteils dargelegt wurde, geht aus dem Vorabentscheidungsersuchen hervor, dass das vorlegende Gericht mit seinen Fragen wissen möchte, ob die den Angeklagten des Ausgangsverfahrens zur Last gelegte Manipulation des Kurses der Aktien einer Aktiengesellschaft in den Geltungsbereich der Richtlinie 2003/6 fällt. Nach ihrem Art. 9 Abs. 1 gilt diese Richtlinie für jedes Finanzinstrument, das zum Handel auf einem geregelten Markt in mindestens einem Mitgliedstaat zugelassen ist oder für das ein entsprechender Antrag auf Zulassung zum Handel auf einem solchen Markt gestellt wurde, unabhängig davon, ob das Geschäft selbst tatsächlich auf diesem Markt getätigt wird oder nicht. Insoweit gibt das vorlegende Gericht nur an, dass die den Angeklagten des Ausgangsverfahrens zur Last gelegten Geschäfte auf dem Rasdaq-Markt getätigt worden seien. Es legt nicht dar, ob die betreffenden Aktien auch zum Handel auf einem anderen Markt für Finanzinstrumente zugelassen wurden, der als geregelter Markt eingestuft ist, oder ob zur maßgebenden Zeit ein entsprechender Antrag auf Zulassung gestellt worden war. Sollte dies der Fall gewesen sein, was von dem nationalen Gericht zu klären ist, fielen die genannten Manipulationen nach Art. 9 der Richtlinie 2003/6 in jedem Fall in deren Geltungsbereich, und es müsste für die Zwecke des Ausgangsverfahrens nicht geklärt werden, ob der Rasdaq-Markt ein geregelter Markt im Sinne der Richtlinie 2004/39 ist. Zur ersten und zur zweiten Frage Aus seinem Vorabentscheidungsersuchen geht hervor, dass das vorlegende Gericht Auskunft über den Begriff „geregelter Markt“ im Sinne von Art. 4 Abs. 1 Nr. 14 der Richtlinie 2004/39 begehrt. Titel II dieser Richtlinie, der in der zweiten Vorlagefrage erwähnt wird, betrifft die Bedingungen für die Zulassung und für die Ausübung der Tätigkeit von Wertpapierfirmen, während sich die Vorschriften über geregelte Märkte in Titel III dieser Richtlinie finden. Außerdem gehören die Art. 9 bis 14 dieser Richtlinie, auf die in der ersten Frage Bezug genommen wird, zu Titel II. Mit mehreren Beteiligten, die schriftliche Erklärungen eingereicht haben, ist festzustellen, dass dieser letztgenannte Titel und diese Artikel für die Entscheidung über das Ausgangsverfahren nicht relevant sind. Im Übrigen wird in der ersten Frage zwar auf die Verschmelzung zweier rumänischer Märkte für Finanzinstrumente Bezug genommen, doch geht aus den Gründen der Vorlageentscheidung, wie in Randnr. 19 des vorlegenden Urteils dargelegt, hervor, dass die Betreiber der Bursa de Valori Bucureşti und des Rasdaq-Marktes im Jahr 2005 fusioniert haben, nicht aber diese Märkte als solche. Folglich ist davon auszugehen, dass das vorlegende Gericht mit seiner ersten und seiner zweiten Frage, die zusammen zu prüfen sind, wissen möchte, ob Art. 4 Abs. 1 Nr. 14 der Richtlinie 2004/39 dahin auszulegen ist, dass ein Markt für Finanzinstrumente, der nicht den Anforderungen des Titels III dieser Richtlinie genügt, nichtsdestoweniger unter den Begriff „geregelter Markt“ im Sinne der Definition in dieser Vorschrift fällt, wenn sein Betreiber mit dem Betreiber eines solchen geregelten Marktes fusioniert. Nach Art. 4 Abs. 1 Nr. 14 der Richtlinie 2004/39 muss ein geregelter Markt, abgesehen davon, dass er von einem Marktbetreiber betrieben und/oder verwaltet werden muss, eine Zulassung erhalten haben und ordnungsgemäß und gemäß den Bestimmungen des Titels III dieser Richtlinie funktionieren. Aus Art. 36 Abs. 1 Unterabs. 1 und 2 der Richtlinie 2004/39 – der zu Titel III dieser Richtlinie gehört – geht hervor, dass ein solcher Markt als geregelter Markt zugelassen sein muss und dass die Zulassung nur erteilt werden kann, wenn sowohl der Betreiber als auch die Systeme des entsprechenden Marktes zumindest den Anforderungen dieses Titels genügen. Außerdem müssen die zuständigen Behörden der Mitgliedstaaten nach Art. 36 Abs. 2 überwachen, dass die geregelten Märkte jederzeit die Voraussetzungen für die Erstzulassung nach diesem Titel erfüllen. Art. 36 Abs. 5 der Richtlinie 2004/39 sieht mögliche Fälle der Entziehung der Zulassung vor. Aus den beiden vorstehenden Randnummern ergibt sich zum einen, dass ein Markt für Finanzinstrumente nur dann als „geregelter Markt“ im Sinne von Art. 4 Abs. 1 Nr. 14 der Richtlinie 2004/39 qualifiziert werden kann, wenn er als geregelter Markt zugelassen wurde, und zum anderen, dass sein Betrieb entsprechend den in Titel III dieser Richtlinie geregelten Anforderungen eine wesentliche Voraussetzung für den Erhalt und den Fortbestand dieser Zulassung darstellt. Der Umstand, dass der Betreiber eines Marktes mit dem Betreiber eines geregelten Marktes fusioniert hat, spielt dagegen für die Frage, ob der erstgenannte Markt ein geregelter Markt im Sinne von Art. 4 Abs. 1 Nr. 14 der Richtlinie 2004/39 ist, keine Rolle. Weder in Titel III noch in den anderen Titeln diese Richtlinie ist nämlich vorgesehen, dass ein Markt wegen einer solchen Fusion als geregelter Markt angesehen werden könnte. Dass die Aktien, wie die rumänische Regierung hervorhebt, auf dem Rasdaq-Markt mittels der der Bursa de Valori Bucureşti SA zur Verfügung gestellten elektronischen Plattform gehandelt werden, kann daher nicht ausreichen, um diesen Markt rechtlich als „geregelten Markt“ zu qualifizieren, da die in Randnr. 43 des vorliegenden Urteils aufgezählten Voraussetzungen nicht erfüllt sind. Insoweit ist darauf hinzuweisen, dass in der Richtlinie 2004/39 ausdrücklich Situationen ins Auge gefasst werden, in denen ein Betreiber eines geregelten Marktes auch ein anderes Handelssystem betreibt, ohne dass dieses aufgrund dieses Betriebs zu einem geregelten Markt würde. So heißt es im 56. Erwägungsgrund der Richtlinie 2004/39, dass die Betreiber geregelter Märkte auch ein MTF betreiben können sollten, wobei dieses, wie aus der Definition in Art. 4 Abs. 1 Nr. 15 dieser Richtlinie hervorgeht, den Bestimmungen ihres Titels II unterliegt und demnach keinen geregelten Markt darstellt. Ebenso sieht die Übergangsbestimmung in Art. 71 Abs. 5 der Richtlinie 2004/39 vor, dass jedes bestehende System, das unter die Begriffsbestimmung eines MTF fällt und von einem Marktbetreiber eines geregelten Marktes betrieben wird, auf Antrag dieses Marktbetreibers unter bestimmten Voraussetzungen als MTF zugelassen wird. Schließlich ist hervorzuheben, dass die Ziele der Richtlinie 2004/39, wie insbesondere aus den Erwägungsgründen 2, 5 und 44 dieser Richtlinie hervorgeht, u. a. im Schutz der Anleger, in der Wahrung der Integrität und Gesamteffizienz des Finanzsystems und in der Transparenz der Geschäfte bestehen. Es bestünde die Gefahr, dass diese Ziele beeinträchtigt werden, wenn ein Markt, der die in Randnr. 43 des vorliegenden Urteils wiedergegebenen Voraussetzungen nicht erfüllt, allein deshalb als geregelter Markt qualifiziert werden könnte, weil er vom Betreiber eines anderen Marktes, der als geregelter Markt zugelassen ist, betrieben wird. Nach alledem ist auf die erste und die zweite Frage zu antworten, dass Art. 4 Abs. 1 Nr. 14 der Richtlinie 2004/39 dahin auszulegen ist, dass ein Markt für Finanzinstrumente, der nicht den Anforderungen des Titels III dieser Richtlinie genügt, nicht unter den Begriff „geregelter Markt“ im Sinne der Definition in dieser Vorschrift fällt, auch wenn sein Betreiber mit dem Betreiber eines solchen geregelten Marktes fusioniert hat. Zur dritten Frage Mit seiner dritten Frage möchte das vorlegende Gericht wissen, ob Art. 47 der Richtlinie 2004/39 dahin auszulegen ist, dass die Eintragung eines Marktes in das in diesem Artikel genannte Verzeichnis der geregelten Märkte eine notwendige Voraussetzung für die Qualifizierung des entsprechenden Marktes als geregelter Markt im Sinne dieser Richtlinie ist. Erstens ist darauf hinzuweisen, dass die Eintragung in das von dem betreffenden Mitgliedstaat erstellte Verzeichnis zwar Bestandteil der Definition des Begriffs „geregelter Markt“ gemäß Art. 1 Nr. 13 der Richtlinie 93/22 war, dass ein solcher Bestandteil indessen in der Definition desselben Begriffs in Art. 4 Abs. 1 Nr. 14 der Richtlinie 2004/39 fehlt, mit der – entsprechend den Bestimmungen in ihrem Art. 69 – die Richtlinie 93/22 mit Wirkung vom 1. November 2007 aufgehoben wurde. Zweitens heißt es in dieser letztgenannten Definition des Begriffs „geregelter Markt“, dass ein solcher Markt ordnungsgemäß und gemäß den Bestimmungen des Titels III der Richtlinie 2004/39 funktioniert. Auch wenn ihr Art. 47 in diesem Titel steht, kann nicht davon ausgegangen werden, dass die für einen Mitgliedstaat geltende Verpflichtung zur Erstellung des in diesem Artikel genannten Verzeichnisses dem Funktionieren des entsprechenden Marktes zuzurechnen ist. Drittens ist die Zulassung als geregelter Markt entsprechend dem in Randnr. 42 des vorliegenden Urteils Ausgeführten gemäß Art. 36 Abs. 1 Unterabs. 1 der Richtlinie 2004/39 auf Handelssysteme zu beschränken, die den Bestimmungen des Titels III dieser Richtlinie genügen. Da die Eintragung in das in Art. 47 dieser Richtlinie genannte Verzeichnis notwendigerweise nach der entsprechenden Zulassung erfolgen muss, kann sie logischerweise keine Voraussetzung dafür sein. Daraus folgt, dass die Führung in diesem Verzeichnis kein konstitutives Merkmal für die Qualifizierung eines Marktes für Finanzinstrumente als geregelter Markt im Sinne der Richtlinie 2004/39 ist. Demnach reicht der bloße Umstand, dass der fragliche Markt in diesem Verzeichnis nicht aufgeführt wird, nicht aus, um auszuschließen, dass es sich um einen geregelten Markt handelt. Somit ist auf die dritte Frage zu antworten, dass Art. 47 der Richtlinie 2004/39 dahin auszulegen ist, dass die Eintragung eines Marktes in das in diesem Artikel genannte Verzeichnis der geregelten Märkte keine notwendige Voraussetzung für die Qualifizierung des entsprechenden Marktes als geregelter Markt im Sinne dieser Richtlinie ist. Kosten Für die Beteiligten des Ausgangsverfahrens ist das Verfahren Teil des bei dem vorlegenden Gericht anhängigen Verfahrens; die Kostenentscheidung ist daher Sache dieses Gerichts. Die Auslagen anderer Beteiligter für die Abgabe von Erklärungen vor dem Gerichtshof sind nicht erstattungsfähig. Aus diesen Gründen hat der Gerichtshof (Zweite Kammer) für Recht erkannt: 1. Art. 4 Abs. 1 Nr. 14 der Richtlinie 2004/39/EG des Europäischen Parlaments und des Rates vom 21. April 2004 über Märkte für Finanzinstrumente, zur Änderung der Richtlinien 85/611/EWG und 93/6/EWG des Rates und der Richtlinie 2000/12/EG des Europäischen Parlaments und des Rates und zur Aufhebung der Richtlinie 93/22/EWG des Rates in der durch die Richtlinie 2007/44/EG des Europäischen Parlaments und des Rates vom 5. September 2007 geänderten Fassung ist dahin auszulegen, dass ein Markt für Finanzinstrumente, der nicht den Anforderungen des Titels III dieser Richtlinie genügt, nicht unter den Begriff „geregelter Markt“ im Sinne der Definition in dieser Vorschrift fällt, auch wenn sein Betreiber mit dem Betreiber eines solchen geregelten Marktes fusioniert hat. 2. Art. 47 der Richtlinie 2004/39 in der durch die Richtlinie 2007/44 geänderten Fassung ist dahin auszulegen, dass die Eintragung eines Marktes in das in diesem Artikel genannte Verzeichnis der geregelten Märkte keine notwendige Voraussetzung für die Qualifizierung des entsprechenden Marktes als geregelter Markt im Sinne dieser Richtlinie ist. Unterschriften ( *1 ) Verfahrenssprache: Rumänisch.

62013TJ0664

cs

Žalobkyně, Petco Animal Supplies Stores, Inc., podala dne 11. července 2011 u Úřadu pro harmonizaci na vnitřním trhu (ochranné známky a vzory) (OHIM) přihlášku k zápisu ochranné známky Společenství na základě nařízení Rady (ES) č. 207/2009 ze dne 26. února 2009 o ochranné známce Společenství ( Úř. věst. L 78, s. 1 ). Ochrannou známkou, jejíž zápis byl požadován, je slovní označení PETCO. Výrobky a služby, pro které byl zápis požadován, patří zejména do tříd 31 a 35 ve smyslu Niceské dohody o mezinárodním třídění výrobků a služeb pro účely zápisu známek ze dne 15. června 1957, ve znění změn a doplňků, a pro každou z těchto tříd odpovídají následujícímu popisu: — třída 31: „Živá zvířata, krmiva pro zvířata; slad; potraviny a nápoje pro zvířata; potraviny a pamlsky pro psy; potraviny a pamlsky pro kočky; krmivo pro drobné zvířectvo; krmivo pro ryby; krmivo pro plazy a ptačí zob“; — třída 35: „Služby maloobchodního prodeje a služby maloobchodních internetových obchodů související s prodejem potřeb pro domácí zvířata, hraček pro domácí zvířata, krmiv pro domácí zvířata a sportovních potřeb; propagace sportovních soutěží a akcí na účet třetích osob, a sice zábavy ve formě hudebních a divadelních představení, vzdělávacích, kulturních a občanských akcí a výstav; služby maloobchodního prodeje potřeb pro zvířata a domácí zvířata“. Přihláška ochranné známky Společenství byla zveřejněna ve Věstníku ochranných známek Společenství č. 2011/170 ze dne 8. září 2011. Dne 16. listopadu 2011 podal D. G. Ariza proti zápisu ochranné známky přihlašované pro výrobky a služby uvedené v bodě 3 výše na základě článku 41 nařízení č. 207/2009 námitky. Námitky byly založeny na následující starší obrazové ochranné známce Společenství červené a bílé barvy: Výrobky a služby, pro které byla starší obrazová ochranná známka Společenství zapsána, patří do tříd 31 a 35 ve smyslu Niceské dohody a pro každou z těchto tříd odpovídají následujícímu popisu: — třída 31: „Zemědělské, zahradnické a lesní výrobky a obilí nezahrnuté do jiných tříd; živá zvířata; čerstvé ovoce a zelenina; semena, přírodní rostliny a květiny; zvířata (potrava pro –); slad“; — třída 35: „Reklama; obchodní řízení; podnikové řízení; kancelářské práce; velkoobchodní, maloobchodní prodej a prodej prostřednictvím světových počítačových sítí krmiva pro zvířata, semence, past, zrní, barviv, vitaminů, léků, vajec, potravinových přídavků, klecí, bud, akvárií, terárií, přepravek, krmítek, napajedel, matrací, kolébek, hnízd, vláken, vlasů, obojků, řemenů, postrojů, oděvů, oděvních doplňků, kartáčů, hygienických výrobků pro zvířata, podpěr a knih, pastí, substrátů, sýpek, násypek, ohrad, zrní a obilnin, přípravků pro hubení škodlivého hmyzu, přípravků pro hubení roztočů, zvířat, rostlin, nůžek, kleští, nářadí, inkubátorů, líhní a hraček“. Důvody uplatněnými na podporu námitek byly důvody uvedené v čl. 8 odst. 1 písm. a) a b) nařízení č. 207/2009. Dne 18. prosince 2012 námitkové oddělení námitkám částečně vyhovělo s tím, že zamítlo přihlášku k zápisu přihlašované ochranné známky v rozsahu, v němž se vztahovala na výrobky a služby patřící do tříd 31 a 35 z důvodu, že existovalo nebezpečí záměny se starší ochrannou známkou. Dne 15. února 2013 podala žalobkyně odvolání k OHIM na základě článků 58 až 64 nařízení č. 207/2009 proti rozhodnutí námitkového oddělení v rozsahu, v němž zamítlo zápis přihlašované ochranné známky pro výrobky a služby patřící do tříd 31 a 35. V písemném odůvodnění odvolání podaném OHIM dne 18. dubna 2013 žalobkyně rovněž navrhla přerušení řízení před odvolacím senátem z důvodu, že dne 28. prosince 2012 podala OHIM návrh na prohlášení neplatnosti starší ochranné známky zapsaný pod č. j. 7442 C. Jak účastníci řízení upřesnili na jednání, OHIM zamítl návrh na prohlášení neplatnosti starší ochranné známky dne 10. března 2014 a proti uvedenému zamítnutí bylo podáno odvolání, jež bylo v době jednání stále předmětem řízení před OHIM . Rozhodnutím ze dne 7. října 2013 (dále jen „napadené rozhodnutí“) čtvrtý odvolací senát OHIM zrušil tu část rozhodnutí námitkového oddělení ze dne 18. prosince 2012, jíž byl zamítnut zápis přihlašované ochranné známky pro „služby maloobchodního prodeje a služby maloobchodních internetových obchodů související s prodejem sportovních potřeb“, patřící do třídy 35, a odvolání ve zbývající části zamítl. Odvolací senát měl nejprve za to, že jelikož je starší ochranná známka ochrannou známkou Společenství, relevantním územím pro posouzení nebezpečí záměny je Evropská unie a že dotyčná veřejnost, jejíž pozornost sahá od průměrné po vysokou, se skládá ze široké veřejnosti a odborníků (body 11 a 33 napadeného rozhodnutí). Kromě toho měl za to, že „služby maloobchodního prodeje a služby maloobchodních internetových obchodů související s prodejem sportovních potřeb“, patřící do třídy 35, na něž se vztahuje přihlašovaná ochranná známka, se liší od výrobků a služeb, na něž se vztahuje starší ochranná známka, patřících do tříd 31 a 35, a že tedy námitkám proti zápisu přihlašované ochranné známky nelze ve vztahu k uvedeným službám vyhovět (body 13 až 20 a 36 napadeného rozhodnutí). Naproti tomu měl za to, jak plyne z bodů 21 až 23 napadeného rozhodnutí, že existuje totožnost mezi ostatními výrobky a službami patřícími do tříd 31 a 35, na něž se vztahují kolidující označení, a zejména mezi službami „propagace sportovních soutěží a akcí na účet třetích osob, a sice zábavy ve formě hudebních a divadelních představení, vzdělávacích, kulturních a občanských akcí a výstav“, patřícími do třídy 35, na něž se vztahuje přihlašovaná ochranná známka, a službami „reklamy“, na něž se vztahuje starší ochranná známka. V bodech 27 až 29 napadeného rozhodnutí odvolací senát podotkl, že kolidující označení vykazují stupeň vzhledové podobnosti, který převyšuje průměr, že jsou totožná z fonetického hlediska a jejich srovnání je z pojmového hlediska neutrální. V bodě 35 napadeného rozhodnutí dospěl k závěru, že s přihlédnutím k totožnosti výrobků a služeb, na něž se vztahují kolidující označení, vzhledové podobnosti uvedených označení převyšující průměr, jejich fonetické totožnosti, jakož i běžné rozlišovací způsobilosti starší ochranné známky, existuje mezi uvedenými označeními nebezpečí záměny ve smyslu čl. 8 odst. 1 písm. b) nařízení č. 207/2009, a to i s přihlédnutím ke skutečnosti, že úroveň pozornosti relevantního spotřebitele převyšuje průměr. Odvolací senát měl za to, že přerušení odvolacího řízení, jež před ním probíhalo, není vhodné. Uvedl, že v souladu s pravidlem 20 odst. 7 písm. c) nařízení Komise (ES) č. 2868/95 ze dne 13. prosince 1995, kterým se provádí nařízení Rady (ES) č. 40/94 o ochranné známce Společenství ( Úř. věst. L 303, s. 1 ; Zvl. vyd. 17/01, s. 189), ve spojení s pravidlem 50 odst. 1 nařízení č. 2868/95, patří rozhodnutí o přerušení odvolacího řízení do jeho diskreční pravomoci (body 38 a 39 napadeného rozhodnutí). Kromě toho zaprvé upřesnil, že návrh na prohlášení neplatnosti, upravený v čl. 52 odst. 1 písm. b) a čl. 53 odst. 1 písm. a) ve spojení s čl. 8 odst. 1 písm. b) a čl. 8 odst. 4 a 5 nařízení č. 207/2009, z něhož vychází návrh na přerušení řízení, byl podán více než rok po podání námitek i po přijetí rozhodnutí námitkového oddělení a zdá se tedy, že jeho účelem je oddálit ukončení řízení. Zadruhé odvolací senát nejprve připomněl, že je třeba ověřit, zda prima facie existuje nebezpečí, že by starší právo mohlo být prohlášeno za neplatné a tato neplatnost by mohla mít vliv na výsledek námitek. Dále uvedl, že žalobkyně založila návrh na prohlášení neplatnosti na tom, že majitelka starší ochranné známky, jakož i některých nezapsaných práv, nejednala v dobré víře. Konečně dospěl k závěru, že žalobkyně nepředložila objektivní důkazy, které by postačovaly k odůvodnění přerušení (body 37 až 40 napadeného rozhodnutí). Návrhová žádání účastníků řízení Žalobkyně navrhuje, aby Tribunál: — zrušil napadené rozhodnutí v rozsahu, v němž se týká služeb „propagace sportovních soutěží a akcí na účet třetích osob, a sice zábavy ve formě hudebních a divadelních představení, vzdělávacích, kulturních a občanských akcí a výstav“ a zamítl námitky v rozsahu, v němž se týkají těchto služeb; — uložil OHIM náhradu nákladů řízení; — podpůrně, přerušil řízení až do pravomocného rozhodnutí o návrhu na prohlášení neplatnosti pod č. j. 7442 C. OHIM navrhuje, aby Tribunál: — zamítl žalobu; — uložil žalobkyni náhradu nákladů řízení. Právní otázky Na podporu žaloby žalobkyně v podstatě uplatňuje dva žalobní důvody vycházející z porušení čl. 8 odst. 1 písm. b) nařízení č. 207/2009 a porušení pravidla 20 odst. 7 písm. c) nařízení č. 2868/95 ve spojení s pravidlem 50 odst. 1 uvedeného nařízení. Jelikož přezkum otázky přerušení řízení před odvolacím senátem musí předcházet přezkumu existence nebezpečí záměny mezi přihlašovanou ochrannou známkou a starší ochrannou známkou na základě čl. 8 odst. 1 písm. b) nařízení č. 207/2009, je třeba nejprve přezkoumat druhý žalobní důvod vycházející z porušení pravidla 20 odst. 7 písm. c) ve spojení s pravidlem 50 odst. 1 nařízení č. 2868/95 a následně první žalobní důvod vycházející z porušení čl. 8 odst. 1 písm. b) nařízení č. 207/2009 [v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 25. listopadu 2014, Royalton Overseas v. OHIM – S. C. Romarose Invest (KAISERHOFF), T‑556/12, EU:T:2014:985 , bod 52]. Ke druhému žalobnímu důvodu vycházejícímu z porušení pravidla 20 odst. 7 písm. c) ve spojení s pravidlem 50 odst. 1 nařízení č. 2868/95 Druhým žalobním důvodem žalobkyně tvrdí, že odvolací senát porušil pravidlo 20 odst. 7 písm. c) ve spojení s pravidlem 50 odst. 1 nařízení č. 2868/95. Domnívá se, že odvolací senát měl přerušit odvolací řízení až do okamžiku, kdy bude vydáno rozhodnutí o návrhu na prohlášení neplatnosti starší ochranné známky podaném k OHIM. V tomto ohledu žalobkyně upřesňuje, že vzhledem k tomu, že odvolací senát dospěl k závěru o existenci nebezpečí záměny mezi kolidujícími označeními, pokud jde o výrobky a služby patřící do tříd 31 a 35, na něž se vztahují uvedená označení, a že námitky a návrh na prohlášení neplatnosti se ve velké míře prolínají, existuje riziko, že starší ochranná známka může být zrušena. Jelikož je starší ochranná známka jediným právem, z něhož vycházejí námitky, prohlášení neplatnosti této ochranné známky by tudíž zapříčinilo, že námitky budou zcela postrádat právní základ. Na jednání byli účastníci řízení vyzváni, aby se vyjádřili k nepřípustnosti druhého žalobního důvodu na základě toho, že pokud by mu bylo vyhověno, vedl by Tribunál k vydání rozhodnutí ultra petitum . V tomto ohledu žalobkyně nejprve upřesnila, že druhý žalobní důvod je nutno považovat za samostatný ve vztahu k prvnímu žalobnímu důvodu, jenž jediný podporoval její návrhové žádání znějící na částečné zrušení napadeného rozhodnutí. Dále vysvětlila, že pro ni není podstatné, zda dosáhne přerušení řízení před Tribunálem či před odvolacím senátem, a že je její návrh na přerušení řízení před Tribunálem třeba vykládat tak, že je podán primárně, a nikoli podpůrně, jak uvedla v návrhovém žádání. Konečně projevila zájem na zrušení napadeného rozhodnutí v plném rozsahu. OHIM na jedné straně připomněl, že návrh na zrušení napadeného rozhodnutí v plném rozsahu nebyl obsažen v návrhových žádáních žaloby, a je tedy třeba mít za to, že část napadeného rozhodnutí, která nebyla zpochybněna v rámci prvního žalobního důvodu, nabyla vůči žalobkyni právní moci. Na druhé straně připustil, že za předpokladu, že by druhý žalobní důvod bylo nutno považovat za přípustný, zapříčinil by, kdyby mu bylo vyhověno, zrušení napadeného rozhodnutí v plném rozsahu. Podle článku 21 statutu Soudního dvora Evropské unie, použitelného na řízení před Tribunálem v souladu s čl. 53 prvním pododstavcem téhož statutu, jakož i podle článku 44 jednacího řádu Tribunálu ze dne 2. května 1991 musí žaloba zejména uvádět předmět sporu a obsahovat návrhová žádání žalobce. Návrhová žádání musí být vyjádřena přesně a jednoznačně, protože jinak by byl Tribunál vystaven riziku, že rozhodne o návrhovém žádání jen částečně nebo rozhodne ultra petitum , a hrozilo by porušení práv žalovaného (usnesení ze dne 13. dubna 2011, Planet v. Komise, T‑320/09, Sb. rozh., EU:T:2011:172 , bod 22). Vzhledem k tomu, že unijní soud, jenž má rozhodnout o žalobě na neplatnost, nemůže rozhodnout ultra petitum , zrušující výrok nemůže jít nad rámec návrhu žalobce (viz usnesení ze dne 24. května 2011, Government of Gibraltar v. Komise, T‑176/09, EU:T:2011:239 , bod 44 a citovaná judikatura). Zohledněno tudíž může být pouze návrhové žádání uvedené v návrhu na zahájení řízení a opodstatněnost žaloby musí být přezkoumána pouze s ohledem na návrhové žádání obsažené v návrhu na zahájení řízení. Článek 48 odst. 2 jednacího řádu ze dne 2. května 1991 umožňuje předkládání nových důvodů za podmínky, že se tyto nové důvody zakládají na právních a skutkových okolnostech, které vyšly najevo v průběhu řízení. Z judikatury vyplývá, že se touto podmínkou řídí a fortiori jakákoli změna návrhového žádání a v případě, že neexistují právní a skutkové okolnosti, které vyšly najevo v průběhu písemné části řízení, může být zohledněno pouze návrhové žádání uvedené v žalobě (viz rozsudek ze dne 26. října 2010, Německo v. Komise, T‑236/07, Sb. rozh., EU:T:2010:451 , body 27 a 28 a citovaná judikatura). I kdyby žalobkyně v projednávané věci chtěla změnit návrhové žádání na jednání a navrhnout takto zrušení napadeného rozhodnutí v plném rozsahu, této změně by nebylo možno vyhovět vzhledem k neexistenci nových právních a skutkových okolností, které by vyšly najevo v průběhu písemné části řízení. Je tudíž třeba zaprvé konstatovat, že jediné návrhové žádání znějící na neplatnost, které je obsaženo v žalobě, směřuje k určení částečné neplatnosti napadeného rozhodnutí a je podpořeno prvním žalobním důvodem, jak vyplývá z jeho formulace. Zadruhé, jak vyplývá z bodu 6 napadeného rozhodnutí, odvolacímu senátu byl předložen návrh na přerušení „odvolacího řízení“, tj. veškerých výtek, jež žalobkyně vznesla proti rozhodnutí námitkového oddělení. Odvolací senát v bodech 37 až 40 napadeného rozhodnutí zamítl tento návrh v plném rozsahu. Pokud by se přitom odvolací senát, jak tvrdí žalobkyně v rámci druhého žalobního důvodu, dopustil zjevně nesprávného posouzení tím, že by odmítl přerušit odvolací řízení, jež před ním probíhalo, všechna posouzení, která se týkala opodstatněnosti odvolání v bodech 9 až 36 napadeného rozhodnutí, by byla nezbytně zpochybněna. Odvolací senát by totiž nemohl přezkoumat odvolání a zčásti vyhovět žalobkyni v bodě 36 napadeného rozhodnutí pro „služby maloobchodního prodeje a služby maloobchodních internetových obchodů související s prodejem sportovních potřeb souvisejících s třídou 35“, pokud by, jak to od něj požadovala žalobkyně, přerušil odvolací řízení. Kromě toho, pokud by bylo rozhodnutí o zamítnutí přerušení zrušeno, odvolací senát, jemuž by byla věc opět předložena, by byl povinen přerušit odvolací řízení a po ukončení přerušení vyvodit důsledky z řízení o prohlášení neplatnosti starší ochranné známky ohledně analýzy opodstatněnosti všech argumentů vznesených žalobkyní proti rozhodnutí námitkového oddělení. Z toho plyne, že rozhodnutí o zamítnutí přerušení není oddělitelné od ostatních důvodů napadeného rozhodnutí, jimiž odvolací senát rozhodl o opodstatněnosti odvolání. Pokud by tedy bylo vyhověno druhému žalobnímu důvodu, jenž vychází z protiprávnosti zamítnutí přerušení, Tribunál by to vedlo ke zrušení napadeného rozhodnutí v plném rozsahu, a tudíž, jelikož mu bylo předloženo návrhové žádání znějící pouze na částečné zrušení, k rozhodnutí ultra petitum . Druhý žalobní důvodu musí být tedy odmítnut jako nepřípustný. Jen pro úplnost, pokud by byl druhý žalobní důvod přípustný, je na jedné straně třeba připomenout, že odvolací senát má širokou posuzovací pravomoc přerušit či nepřerušit řízení. Pravidlo 20 odst. 7 písm. c) nařízení č. 2868/95, použitelné na řízení před odvolacím senátem v souladu s pravidlem 50 odst. 1 uvedeného nařízení, dokládá tuto širokou posuzovací pravomoc, když uvádí, že OHIM může přerušit řízení, je-li přerušení za daných okolností vhodné. Přerušení zůstává pro odvolací senát možností, které využije pouze v případě, kdy to považuje za odůvodněné. Řízení před odvolacím senátem tedy není automaticky přerušeno v návaznosti na návrh, který v tomto smyslu podal účastník řízení před uvedeným senátem [rozsudky ze dne 16. května 2011, Atlas Transport v. OHIM – Atlas Air (ATLAS), T‑145/08, Sb. rozh., EU:T:2011:213 , bod 69, a KAISERHOFF, bod 19 výše, EU:T:2014:985 , bod 30; viz rovněž v tomto smyslu rozsudek ze dne 16. září 2004, Metro-Goldwyn-Mayer Lion v. OHIM – Moser Grupo Media (Moser Grupo Media), T‑342/02, Sb. rozh., EU:T:2004:268 , bod 46]. Na druhé straně je třeba zdůraznit, že okolnost, že odvolací senát má širokou posuzovací pravomoc za účelem přerušení řízení, které před ním probíhá, neznamená, že se na jeho posouzení nevztahuje přezkum unijního soudu. Tato okolnost však uvedený přezkum z meritorního hlediska omezuje na přezkum neexistence zjevně nesprávného posouzení či zneužití pravomoci (rozsudky ATLAS, bod 31 výše, EU:T:2011:213 , bod 70, a KAISERHOFF, bod 19 výše, EU:T:2014:985 , bod 31). V tomto ohledu z judikatury plyne, že při výkonu posuzovací pravomoci týkající se přerušení řízení musí odvolací senát dodržovat obecné zásady upravující spravedlivé řízení v rámci Unie práva. Při výkonu uvedené pravomoci musí nejen zohlednit zájem účastníka řízení, jehož ochranná známka Společenství je zpochybněna, ale rovněž zájem ostatních účastníků řízení. Rozhodnutí přerušit či nepřerušit řízení musí být výsledkem poměření dotčených zájmů (rozsudky ATLAS, bod 31 výše, EU:T:2011:213 , bod 76, a KAISERHOFF, bod 19 výše, EU:T:2014:985 , bod 33). Odvolací senát, jak vyplývá z bodu 39 napadeného rozhodnutí a žalobkyně to nezpochybňuje, v projednávané věci přistoupil prima facie k analýze pravděpodobnosti úspěšnosti návrhu na prohlášení neplatnosti. Tato analýza, jež vedla ke zjištění, že uvedená pravděpodobnost je nízká, patří do rámce široké posuzovací pravomoci přiznané odvolacímu senátu, jak bylo připomenuto v bodě 31 výše, a ukazuje se jako odůvodněná cílem zabránit tomu, aby nástroj přerušení mohl být použit k průtahům v řízení. V tomto ohledu je třeba konstatovat, že je-li pravděpodobnost úspěšnosti návrhu na prohlášení neplatnosti prima facie považována za velmi nízkou, což přísluší ověřit odvolacímu senátu, poměření zájmů účastníků řízení se nevyhnutelně přiklání k oprávněnému zájmu osoby, která podává námitky, na bezodkladném získání rozhodnutí o námitkách. Z toho plyne, že v projednávané věci naprosto nebylo prokázáno zjevně nesprávné posouzení rozhodnutí odvolacího senátu nepřerušit odvolací řízení, které před ním probíhalo. I za předpokladu, že by druhý žalobní důvod byl přípustný, musel by být zamítnut jako neopodstatněný. K prvnímu žalobnímu důvodu vycházejícímu z porušení čl. 8 odst. 1 písm. b) nařízení č. 207/2009 Prvním žalobním důvodem žalobkyně tvrdí, že služby „propagace sportovních soutěží a akcí na účet třetích osob, a sice zábavy ve formě hudebních a divadelních představení, vzdělávacích, kulturních a občanských akcí a výstav“, na které se vztahuje přihlašovaná ochranná známka, se liší od služeb „reklamy“, na které se vztahuje starší ochranná známka. Kolidující označení vykazují vzhledové rozdíly, neboť přihlašovaná ochranná známka neobsahuje žádný obrazový prvek a text, který ji tvoří, není stylizovaný, kdežto starší ochranná známka je obrazová ochranná známka červené a bílé barvy se stylizovaným textem. Žalobkyně má konečně za to, že s přihlédnutím k rozdílům mezi dotčenými službami, rozdílům mezi kolidujícími označeními a vysokému stupni pozornosti relevantního spotřebitele musí být námitky proti zápisu její ochranné známky, pokud jde o výše uvedené služby, zamítnuty. Podle čl. 8 odst. 1 písm. b) nařízení č. 207/2009 se na základě námitek majitele starší ochranné známky přihlášená ochranná známka nezapíše, pokud z důvodu totožnosti nebo podobnosti se starší ochrannou známkou a totožnosti nebo podobnosti výrobků nebo služeb, na které se ochranná známka vztahuje, existuje nebezpečí záměny u veřejnosti na území, na kterém je starší ochranná známka chráněna. Nebezpečí záměny zahrnuje i nebezpečí asociace se starší ochrannou známkou. Podle ustálené judikatury představuje nebezpečí záměny nebezpečí, že se veřejnost může domnívat, že dotčené výrobky nebo služby pocházejí od téhož podniku, případně od podniků hospodářsky propojených [rozsudek ze dne 10. září 2008, Boston Scientific v. OHIM – Terumo (CAPIO), T‑325/06, EU:T:2008:338 , bod 70, a ze dne 31. ledna 2012, Cervecería Modelo v. OHIM – Plataforma Continental (LA VICTORIA DE MEXICO), T‑205/10, EU:T:2012:36 , bod 23; obdobně viz rovněž rozsudek ze dne 29. září 1998, Canon, C‑39/97, Recueil, EU:C:1998:442 , bod 29]. Kromě toho musí být nebezpečí záměny u veřejnosti posuzováno globálně se zohledněním všech relevantních faktorů projednávaného případu (rozsudek CAPIO, bod 39 výše, EU:T:2008:338 , bod 71; obdobně viz rovněž rozsudky ze dne 11. listopadu 1997, SABEL, C‑251/95, Recueil, EU:C:1997:528 , bod 22, a Canon, bod 39 výše, EU:C:1998:442 , bod 16). Toto globální posouzení předpokládá určitou vzájemnou závislost mezi zohledněnými faktory, a zejména mezi podobností ochranných známek a podobností výrobků nebo služeb, na které se ochranná známka vztahuje. Nízký stupeň podobnosti mezi výrobky nebo službami, na které se ochranná známka vztahuje, může být vyvážen vysokým stupněm podobnosti mezi ochrannými známkami a naopak [rozsudky ze dne 13. září 2007, Il Ponte Finanziaria v. OHIM, C‑234/06 P, Sb. rozh., EU:C:2007:514 , bod 48, a ze dne 23. října 2002, Matratzen Concord v. OHIM – Hukla Germany (MATRATZEN), T‑6/01, Recueil, EU:T:2002:261 , bod 25; viz rovněž obdobně rozsudek Canon, bod 39 výše, EU:C:1998:442 , bod 17]. Globální posouzení nebezpečí záměny, co se týče vzhledové, fonetické nebo pojmové podobnosti kolidujících označení, musí být mimoto založeno na celkovém dojmu, kterým tato označení působí, s přihlédnutím zejména k rozlišujícím a dominantním prvkům. Ze znění čl. 8 odst. 1 písm. b) nařízení č. 207/2009, podle něhož „existuje nebezpečí záměny u veřejnosti“, totiž vyplývá, že vnímání ochranných známek průměrným spotřebitelem předmětného typu dotčených výrobků nebo služeb hraje rozhodující úlohu při globálním posouzení nebezpečí záměny. Průměrný spotřebitel přitom obvykle vnímá ochrannou známku jako celek a nezabývá se jejími jednotlivými detaily [rozsudek ze dne 18. září 2012, Scandic Distilleries v. OHIM – Bürgerbräu, Röhm & Söhne (BÜRGER), T‑460/11, EU:T:2012:432 , bod 27; obdobně viz rovněž rozsudek SABEL, bod 40 výše, EU:C:1997:528 , bod 23]. Podle judikatury je při globálním posouzení nebezpečí záměny třeba vzít v úvahu průměrného spotřebitele dotčené kategorie výrobků nebo služeb, běžně informovaného a přiměřeně pozorného a obezřetného. Je rovněž třeba zohlednit skutečnost, že se úroveň pozornosti průměrného spotřebitele může měnit v závislosti na kategorii dotčených výrobků nebo služeb [viz rozsudek ze dne 13. února 2007, Mundipharma v. OHIM – Altana Pharma (RESPICUR), T‑256/04, Sb. rozh., EU:T:2007:46 , bod 42 a citovaná judikatura]. Přezkoumat posouzení odvolacího senátu ohledně nebezpečí záměny mezi kolidujícími označeními je třeba právě s přihlédnutím k předchozím úvahám. Úvodem je třeba potvrdit zjištění odvolacího senátu uvedené v bodě 11 napadeného rozhodnutí, které ostatně nebylo žalobkyní napadeno, podle něhož vzhledem k tomu, že je starší ochranná známka ochrannou známkou Společenství, zahrnuje relevantní území, ve vztahu k němuž je třeba posuzovat existenci nebezpečí záměny mezi kolidujícími označeními, celou Unii. K relevantní veřejnosti Je třeba připomenout, že relevantní veřejnost se skládá z osob, které mohou užívat jak služby, na něž se vztahuje starší ochranná známka, tak služby, na něž se vztahuje přihlašovaná ochranná známka [v tomto smyslu viz rozsudky ze dne 1. července 2008, Apple Computer v. OHIM – TKS-Teknosoft (QUARTZ), T‑328/05, EU:T:2008:238 , bod 23, a ze dne 30. září 2010, PVS v. OHIM – MeDiTA Medizinische Kurierdienst (medidata), T‑270/09, EU:T:2010:419 , bod 28]. Kromě toho z ustálené judikatury plyne, že úroveň pozornosti odborníků je třeba považovat za vysokou [rozsudek ze dne 15. října 2008, Air Products and Chemicals v. OHIM – Messer Group (Ferromix, Inomix a Alumix), T‑305/06 až T‑307/06, EU:T:2008:444 , bod 34]. Jak bylo upřesněno žalobkyní a OHIM a jak plyne z napadeného rozhodnutí (body 11, 33 a 35), v projednávané věci je třeba mít za to, že pokud jde o dotčené služby, na které se vztahují kolidující označení, relevantní veřejnost se skládá z odborníků s vysokou úrovní pozornosti. Ke srovnání služeb Podle ustálené judikatury je pro posouzení podobnosti dotčených výrobků nebo služeb třeba zohlednit všechny relevantní faktory, které charakterizují vztah mezi nimi. Tyto faktory zvláště zahrnují povahu, účel, jejich užívání, jakož i konkurenční nebo komplementární charakter. Mohou být zohledněny i jiné faktory, jako jsou například distribuční kanály dotyčných výrobků [viz rozsudek ze dne 11. července 2007, El Corte Inglés v. OHIM – Bolaños Sabri (PiraÑAM diseño original Juan Bolaños), T‑443/05, Sb. rozh., EU:T:2007:219 , bod 37 a citovaná judikatura]. Žalobkyně především upřesňuje, že propagace sportovních soutěží nemůže představovat službu související s reklamní agenturou, a nemůže tedy patřit mezi reklamní služby poskytované touto agenturou, na něž se vztahuje starší ochranná známka. V tomto ohledu je třeba podotknout, že odvolací senát správně dospěl k závěru, že cílem reklamních služeb je pomáhat třetím osobám prodávat výrobky a služby zajištěním propagace jejich uvádění na trh nebo prodeje a že účelem uvedených služeb je posílit postavení zákazníka na trhu a umožnit mu získat konkurenční výhodu prostřednictvím reklamy. Kromě toho v bodě 23 napadeného rozhodnutí správně upřesnil, že služby „propagace sportovních soutěží a akcí na účet třetích osob“, jež v zásadě spočívají v zajištění reklamy uvedených akcí, jsou běžně nabízeny reklamními agenturami a patří pod širší pojem reklamy. S přihlédnutím k předchozím úvahám je třeba uznat, že dotčené služby, na něž se vztahují kolidující označení, jsou totožné. Ke srovnání označení Je třeba provést srovnání, při kterém budou dotčené ochranné známky posuzovány každá jako celek, což nevylučuje, že celkovému dojmu, který kombinovaná ochranná známka vyvolává v paměti relevantní veřejnosti, může za určitých okolností dominovat jedna nebo více jejích složek. Avšak pouze tehdy, když jsou všechny ostatní složky ochranné známky zanedbatelné, může být posouzení podobnosti provedeno pouze na základě dominantního prvku. Tak tomu může být zejména v případě, kdy je tato složka sama o sobě způsobilá dominovat představě této ochranné známky, kterou si relevantní veřejnost uchovává v paměti, takže všechny ostatní složky ochranné známky jsou v celkovém dojmu vyvolávaném touto ochrannou známkou zanedbatelné [viz rozsudek ze dne 12. listopadu 2008, Shaker v. OHIM – Limiñana y Botella (Limoncello della Costiera Amalfitana shaker), T‑7/04, Sb. rozh., EU:T:2008:481 , bod 40 a citovaná judikatura; rozsudek LA VICTORIA DE MEXICO, bod 39 výše, EU:T:2012:36 , bod 37]. V souladu s judikaturou je při posouzení dominantní povahy určité složky nebo určitých složek kombinované ochranné známky třeba zohlednit zejména inherentní vlastnosti každé z těchto složek jejich porovnáním s vlastnostmi ostatních složek. Kromě toho může být podpůrně zohledněno příslušné umístění jednotlivých složek v konfiguraci kombinované ochranné známky (rozsudek MATRATZEN, bod 41 výše, EU:T:2002:261 , bod 35). Konečně skládá-li se ochranná známka ze slovních a obrazových prvků, slovním prvkům je v zásadě přiznávána větší rozlišovací způsobilost než prvkům obrazovým, jelikož průměrný spotřebitel snáze odkáže na dotčený výrobek uvedením názvu než popisem obrazového prvku ochranné známky [rozsudek LA VICTORIA DE MEXICO, bod 39 výše, EU:T:2012:36 , bod 38; v tomto smyslu viz rovněž rozsudek ze dne 18. února 2004, Koubi v. OHIM – Flabesa (CONFORFLEX), T‑10/03, Recueil, EU:T:2004:46 , bod 45]. Zaprvé, pokud jde o vzhledovou podobnost, je třeba uvést, že označeními, která mají být srovnána, jsou jednak přihlašovaná ochranná známka, jež je slovní ochrannou známkou sestávající z jediného pojmu „petco“, a jednak starší ochranná známka, jež je obrazovou ochrannou známkou sestávající ze slovního prvku „petco“, napsaného stylizovaným způsobem bílou barvou v červeném ovále, a mimoto obsahující pod písmenem „t“ pojmu „petco“ červený kruh, v němž je dvakrát napsáno menšími písmeny též bílé barvy slovo „petco“ tak, že slovo napsané vodorovně se kříží se svisle napsaným slovem na úrovni písmena „t“. Obě kolidující označení tedy mají společný slovní prvek „petco“. Žalobkyně tvrdí, že kolidující označení se liší ze vzhledového hlediska, jelikož přihlašovaná ochranná známka neobsahuje ani červenou a bílou barvu, ani stylizovaný text jako starší ochranná známka. Je však třeba konstatovat, jak v podstatě – a správně – zdůrazňuje OHIM, že velikost slovního prvku „petco“, kontrast mezi bílou barvou písmen, která jej tvoří, a červeným oválem, do něhož je vepsán, jakož i sekundární povaha dalších obrazových prvků, činí z výrazu „petco“ dominantní a rozlišující prvek starší ochranné známky, přičemž další obrazové prvky musí být považovány za dekorativní zejména z toho důvodu, že provedení starší ochranné známky je velmi podobné provedení etikety. Za těchto podmínek se mohl odvolací senát, aniž by se dopustil nesprávného posouzení, domnívat, že ze vzhledového hlediska vykazují kolidující označení stupeň podobnosti převyšující průměr z důvodu, že mají společný slovní prvek „petco“ a jediný rozdíl přinášejí obrazové prvky starší ochranné známky, které však budou v projednávané věci vnímány hlavně jako dekorativní (bod 27 napadeného rozhodnutí). Odvolací senát totiž správně upřesnil, že z judikatury plyne, že pokud označení obsahují zároveň slovní prvky a obrazové prvky, slovní prvek má obecně na spotřebitele silnější dopad než obrazový prvek (rozsudky CONFORFLEX, bod 53 výše, EU:T:2004:46 , bod 45, a LA VICTORIA DE MEXICO, bod 39 výše, EU:T:2012:36 , bod 38) a že to platí zejména pro starší ochrannou známku, která je předmětem projednávané věci. Zadruhé je nesporné, že kolidující označení jsou totožná z fonetického hlediska, s přihlédnutím ke skutečnosti, že obrazové prvky starší ochranné známky se nebudou vyslovovat. Zatřetí, pokud jde o pojmovou podobnost, odvolací senát v bodě 29 napadeného rozhodnutí dospěl k závěru, aniž se dopustil nesprávného posouzení, a žalobkyně to nezpochybnila, že kolidující označení nemají na relevantním území význam, a správně z toho dovodil, že srovnání z pojmového hlediska je v projednávané věci bezpředmětné. V tomto ohledu je však třeba připomenout, že ačkoli průměrný spotřebitel vnímá obvykle ochrannou známku jako celek a nezabývá se jejími jednotlivými detaily, nemění to nic na tom, že si spotřebitel při vnímání slovního označení rozloží toto označení na slovní prvky, které mu naznačují konkrétní význam nebo se podobají slovům, která zná [v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 27. února 2008, Citigroup v. OHIM – Link Interchange Network (WORLDLINK), T‑325/04, EU:T:2008:51 , bod 80 a citovaná judikatura]. Jak tedy správně tvrdí OHIM, slovní prvek „petco“ může být částí anglofonní veřejnosti vnímán jako smyšlené slovo odkazující na anglické slovo „pet“, což znamená „domácí zvíře“, a to jak v případě starší ochranné známky, tak v případě přihlašované ochranné známky. K nebezpečí záměny Pro účely globálního posouzení nebezpečí záměny mezi kolidujícími označeními je třeba připomenout, že podle judikatury je v každém jednotlivém případě třeba určit, zejména prostřednictvím analýzy složek označení a jejich příslušné váhy ve vnímání cílové veřejnosti, celkový dojem, jenž označení, jehož zápis je požadován, vyvolává v paměti uvedené veřejnosti, a následně s ohledem na tento celkový dojem a všechny relevantní faktory daného případu posoudit nebezpečí záměny (rozsudek ze dne 8. května 2014, Bimbo v. OHIM, C‑591/12 P, Sb. rozh., EU:C:2014:305 , bod 34), a současně uplatnit zásadu vzájemné závislosti mezi faktory, které je třeba zohlednit, jak je uvedeno v bodě 41 výše. V projednávané věci odvolací senát v bodě 35 napadeného rozhodnutí správně dospěl k závěru, že s přihlédnutím k vysokému stupni vzhledové podobnosti kolidujících označení, jejich fonetické totožnosti, běžné rozlišovací způsobilosti starší ochranné známky, jakož i totožnosti dotčených služeb, na něž se vztahují uvedená označení, existuje nebezpečí záměny ve smyslu čl. 8 odst. 1 písm. b) nařízení č. 207/2009 mezi starší ochrannou známkou a přihlašovanou ochrannou známkou, a to i navzdory skutečnosti, že úroveň pozornosti relevantní veřejnosti převyšuje průměr. První žalobní důvod vznesený žalobkyní tudíž musí být zamítnut jako neopodstatněný. S přihlédnutím ke všem předchozím úvahám je třeba dospět k závěru, že není nutné přerušit toto řízení a není třeba určit, zda návrh na přerušení řízení před Tribunálem, jak byl formulován v žalobě, musí být vykládán jako samostatný bod návrhových žádání, nebo jako návrh podle článku 77 jednacího řádu ze dne 2. května 1991. Žalobu je tedy třeba zamítnout v plném rozsahu a není třeba rozhodnout o přípustnosti návrhu žalobkyně směřujícího k tomu, aby Tribunál zamítl námitky [v tomto smyslu viz rozsudky ze dne 21. ledna 2015, Copernicus-Trademarks v. OHIM – Blue Coat Systems (BLUECO), T‑685/13, EU:T:2015:38 , bod 57, a ze dne 4. února 2015, KSR v. OHIM – Lampenwelt (Moon), T‑374/13, EU:T:2015:69 , bod 55]. K nákladům řízení Podle čl. 134 odst. 1 jednacího řádu se účastníku řízení, který neměl úspěch ve věci, uloží náhrada nákladů řízení, pokud to účastník řízení, který měl ve věci úspěch, požadoval. Vzhledem k tomu, že žalobkyně neměla ve věci úspěch a OHIM požadoval náhradu nákladů řízení, je důvodné rozhodnout, že žalobkyně ponese vlastní náklady řízení a nahradí náklady řízení vynaložené OHIM. Z těchto důvodů TRIBUNÁL (druhý senát) rozhodl takto: 1) Žaloba se zamítá. 2) Společnosti Petco Animal Supplies Stores, Inc. se ukládá náhrada nákladů řízení. Martins Ribeiro Gervasoni Madise Takto vyhlášeno na veřejném zasedání v Lucemburku dne 21. října 2015. Podpisy. ( *1 ) – Jednací jazyk: angličtina.

62004TJ0452

it

Fatti Il 25 settembre 2002, la Vivendi Universal SA (in prosieguo: «VU») decideva di cedere le attività editoriali detenute in Europa dalla controllata Vivendi Universal Publishing SA (in prosieguo: «VUP»). La Lagardère SCA si candidava per l’acquisto di tali attività, costituite da partecipazioni e da attività di direzione della VUP (in prosieguo: «gli elementi dell’attivo in offerta»). È tuttavia emerso che il calendario di cessione fissato dalla VU, che intendeva cedere gli elementi dell’attivo in offerta e riceverne quanto prima il prezzo, non era compatibile con lo scadenzario delle formalità necessarie per la previa autorizzazione da parte delle competenti autorità della concorrenza di tale progetto di acquisizione. La Lagardère chiedeva pertanto alla Natexis Banques Populaires SA (in prosieguo: la «NBP») di sostituirsi ad essa tramite una delle sue controllate ai fini dell'acquisizione degli elementi dell’attivo in offerta presso la VUP, la loro detenzione a titolo provvisorio e quindi, una volta ottenuta l’autorizzazione del progetto di acquisizione di tali elementi dell’attivo da parte della Lagardère, la loro rivendita a quest’ultima. Con lettera 8 ottobre 2002, la NBP accettava la domanda della Lagardère. La Lagardère e la NBP sottoponevano le principali condizioni di acquisizione degli elementi dell’attivo in offerta da parte della NBP all’esame della Commissione delle Comunità europee, che le approvava. La Lagardère presentava successivamente alla VU la sua proposta di acquisto degli elementi dell’attivo in offerta, che prevedeva la sostituzione alla Lagardère della NBP o di qualsiasi altra entità di tale gruppo. Il 29 ottobre 2002, la VU approvava la cessione degli elementi dell’attivo in offerta alla Lagardère. Il 3 dicembre 2002, la Investima 10 SAS, controllata al 100% della Ecrinvest 4 SA, a sua volta controllata al 100% dalla Segex Sarl a sua volta controllata al 100% dalla NBP, firmava a favore dalla VUP una promessa d’acquisto degli elementi dell’attivo in offerta. Lo stesso giorno, la Segex e la Ecrinvest 4 concludevano con la Lagardère un contratto di cessione (in prosieguo: il «contratto di cessione») che consentiva alla Lagardère (tramite la Ecrinvest 4), previa autorizzazione da parte della Commissione della prevista operazione di concentrazione, di acquisire la totalità del capitale della Investima 10, detentrice degli elementi dell’attivo in offerta con riserva che la VUP desse corso alla predetta promessa di acquisto. Il prezzo di acquisto di tali titoli era stato pagato anticipatamente dalla Lagardère alla Segex, titolare della totalità delle azioni componenti il capitale dalla Ecrinvest 4. Il 20 dicembre 2002, la VUP dava corso alla promessa di acquisto della Investima 10 e quest’ultima concludeva lo stesso giorno con la VUP il contratto di acquisto degli elementi dell’attivo in offerta. Lo stesso giorno, la NBP pubblicava il seguente comunicato stampa: «NBP acquista la totalità degli elementi dell’attivo ceduti in vista della loro rivendita [alla Lagardère] non appena sarà stata ottenuta l’autorizzazione da parte delle autorità preposte alla concorrenza. A partire da oggi le attività della VUP saranno detenute dalla società Investima 10, indirettamente controllata al 100% dalla NBP. Tale società per azioni, dotata di comitato esecutivo e di consiglio di sorveglianza, diventa la casa madre delle società componenti il perimetro ceduto. (…)». A tenore dell’art. 4, n. 1, del contratto di cessione: «ii) [la Segex] si fa garante degli impegni della Ecrinvest 4 la quale s’impegna a che: (…) c)      [la Investima 10] designi in qualità di membri [del suo] comitato esecutivo (...) uno o più terzi indipendenti con esclusione di qualsiasi persona proveniente dai gruppi della [Segex] o della [Lagardère], (…) e)      lo statuto della [Investima 10] conferisce, in modo esclusivo, a un membro del comitato esecutivo le attribuzioni di cui può essere [incaricato] il comitato esecutivo ai sensi del presente contratto nei confronti della Commissione (...) o di qualsiasi altra autorità competente in materia di concorrenza e affinché sia nominato, in tale qualità, un terzo indipendente (...)». Il 20 dicembre 2002, veniva costituito il comitato esecutivo della Investima 10, e B., presidente dello studio S., veniva nominato membro del comitato esecutivo in qualità di «terzo indipendente» ai sensi dell’art. 4, n. 1, ii), lett. e), del contratto di cessione. L’art. 2, n. 2, del contratto firmato dalla Ecrinvest 4 e dallo studio S. il 19 dicembre 2002 specifica, al primo comma, che nell’ambito del suo mandato sociale, B. deve operare nell’interesse della Investima 10 e degli elementi dell’attivo in offerta, assicurandone, più esattamente, il mantenimento della redditività economico‑finanziaria e della capacità concorrenziale. A tal fine, al secondo comma, l’art. 2, n. 2, di tale contratto precisa che B. dovrà rispettare e assicurarsi che il comitato esecutivo della Investima 10 rispetti: «i)      le [clausole] figuranti all’art. 4, del contratto di cessione (…) circa (…) i principi di gestione da buon padre di famiglia delle attività, il cui rispetto sarà preteso dal comitato esecutivo e dagli organi sociali delle partecipazioni con l’obiettivo di preservarne la continuità del perimetro e il valore. (…)». Il 14 aprile 2003, la Lagardère procedeva, conformemente all’art. 4, n. 1, del regolamento (CEE) del Consiglio 21 dicembre 1989, n. 4064, relativo al controllo delle operazioni di concentrazione fra le imprese (rettifica in GU 1990 L 257, pag. 13), come modificato con regolamento (CE) del Consiglio 30 giugno 1997, n. 1310 (GU L 180, pag. 1), alla notifica presso la Commissione del suo progetto di acquisizione degli elementi dell’attivo in offerta della VUP. Con decisione 5 giugno 2003, la Commissione, constatando che il progetto di concentrazione notificato suscitava seri dubbi per quanto riguardava la sua compatibilità con il mercato comune, e avviava l’esame approfondito di tale operazione sulla base dell’art. 6, n. 1, lett. c), del regolamento n. 4064/89. Dagli atti di parte risulta che la Investima 10 è divenuta Editis SA il 14 ottobre 2003. Il 27 ottobre 2003, la Commissione indirizzava alla Lagardère una comunicazione degli addebiti in cui esponeva i problemi di concorrenza suscitati dalla notificata operazione di concentrazione e alla quale la Lagardère rispondeva il successivo 17 novembre. Di conseguenza, la Lagardère il 2 dicembre 2003 presentava alla Commissione una serie di misure correttive che assumevano la forma di impegni di retrocessione di elementi dell’attivo in offerta. La decisione della Commissione 7 gennaio 2004, 2004/422/CE (caso COMP/M.2978 – Lagardère/Natexis/VUP) (GU L 125, pag. 54), adottata a norma dell’art. 8, n. 2 del regolamento n. 4064/89, così dispone: « Articolo 1 L’operazione notificata, come modificata dal pacchetto d’impegni 21 dicembre 2003, con la quale la Lagardère acquista il controllo esclusivo [degli elementi dell’attivo in offerta] della VUP, ora Editis, è dichiarata compatibile con il mercato comune e con il funzionamento dell’accordo sullo Spazio economico europeo. Articolo 2 L’articolo 1 è applicabile con riserva del totale rispetto da parte della Lagardère degli impegni menzionati all’allegato II. Articolo 3 Alla presente decisione si accompagna l’onere per la Lagardère di rispettare pienamente gli altri impegni descritti nell’allegato II». A tenore del paragrafo 1 degli impegni di cui all’allegato II, la Lagardère si è obbligata a retrocedere l’integralità degli elementi dell’attivo della Editis (in prosieguo: le «attivi retroceduti») con esclusione degli attivi tassativamente enumerati in tale paragrafo (in prosieguo: gli «attivi conservati»). Gli attivi retroceduti rappresentavano approssimativamente il 60‑70% del fatturato mondiale della VUP e il 70‑80% del fatturato realizzato dalla VUP sui mercati dell’editoria francofona interessati dall’operazione di concentrazione autorizzata (in prosieguo: l’«operazione di concentrazione»). Il paragrafo 2 degli impegni della Lagardère precisa che il dettaglio degli attivi conservati figura nell’allegato I ai suddetti impegni. A tenore del paragrafo 3 di tali impegni, la Lagardère s’impegna a concludere accordi irrevocabili di retrocessione entro un termine, mantenuto riservato, a partire dalla data del ricevimento della decisione di autorizzazione condizionata e a procedere alla retrocessione effettiva entro un termine, tenuto riservato, a partire dalla conclusione dell’accordo. La Lagardère disponeva della facoltà di scegliere l'acquirente delle attività retrocedute in funzione di criteri di selezione così definiti nel paragrafo 10 degli impegni: «Al fine di preservare un’effettiva concorrenza sui mercati interessati, la parte notificante s’impegna a procedere alla vendita degli attivi ceduti a uno o più cessionari indipendenti dalla parte notificante e rispondenti ai seguenti requisiti: a)      La Lagardère non potrà avere interessi significativi diretti o indiretti nel o nei cessionari; b)      Il o i cessionari dovranno essere operatori efficienti dal punto di vista economico‑finanziario, capaci, e dotati degli incentivi economici a mantenere o a sviluppare una concorrenza effettiva, senza che tale formulazione escluda a priori alcuna categoria di acquirenti industriali o finanziari; c)      Inoltre, l’acquisizione di uno o più attivi ceduti da parte di un acquirente potenziale non può essere tale da creare nuovi problemi di concorrenza né rischiare di ritardare l’attuazione degli impegni. La parte notificante dovrà essere in grado di dimostrare alla Commissione che l’acquirente integra le condizioni degli impegni e che l’attivo o gli attivi ceduti sono ceduti conformemente ai presenti impegni; d)      Il o i cessionari avranno ottenuto o saranno ragionevolmente in grado di ottenere tutte le autorizzazioni necessarie per l’acquisizione e la gestione degli attivi ceduti». Il paragrafo 14 degli impegni della Lagardère precisa che la scelta del o dei cessionari sarà sottoposta all’autorizzazione della Commissione e che la domanda di autorizzazione degli interessati conterrà le informazioni necessarie per consentire alla Commissione di verificare la conformità della loro candidatura alle condizioni definite dal paragrafo 10 citato al punto 27, supra. La Lagardère doveva designare un mandatario rispondente alle condizioni così fissate nel paragrafo 15 dei suoi impegni: «La parte notificante designerà un mandatario al fine di esercitare gli incarichi qui di seguito definiti. Il mandatario dovrà essere indipendente dalla Lagardère e dall’Editis, possedere le qualifiche necessarie per eseguire il suo mandato, per esempio nella sua qualità di consulente bancario, esperto o revisore contabile e non può essere esposto a conflitti d’interessi. Il mandatario sarà remunerato dalla Lagardère secondo modalità che non pregiudichino la buona esecuzione del suo mandato né la sua indipendenza». Il paragrafo 9 degli impegni della Lagardère prevede la designazione di un gestore degli elementi dell’attivo separati (Hold Separate Manager) in questi termini: «La parte notificante designa un [gestore degli elementi dell’attivo separati] responsabile della gestione degli attivi ceduti, sotto il controllo del mandatario. Il [gestore degli elementi dell’attivo separati] dovrà gestire gli attivi ceduti in modo indipendente e nel normale contesto degli affari, al fine di garantirne e preservarne la redditività economico‑finanziaria, la negoziabilità, la competitività e l’autonomia rispetto agli attivi conservati e alle altre attività della Lagardère. Nell’ipotesi in cui un dirigente sociale di una controllata della Editis oggetto dell’impegno di cessione dovesse cessare dalle sue funzioni, il [gestore degli elementi dell’attivo separati] avrà il potere di designarne il successore sotto il controllo del mandatario». L’incarico del mandatario è così definito negli impegni della Lagardère: «20.      L’intervento del mandatario ha come obbiettivo la realizzazione degli impegni qui esposti. La Commissione indirizzerà al mandatario, d’ufficio o su domanda di quest’ultimo o della parte notificante, ogni istruzione intesa ad assicurare la realizzazione dei presenti impegni. 21.      L’incarico del mandatario consisterà: a)      nell’assicurarsi che gli attivi ceduti siano mantenuti e gestiti in seno ad una distinta struttura, in modo separato e indipendente dagli attivi conservati e dalle altre attività della Lagardère fino alla data dell’effettiva cessione degli attivi ceduti; b)      nell’assicurarsi che il [gestore degli elementi dell’attivo separati] mantenga le redditività economico‑finanziaria e la negoziabilità degli attivi ceduti e la gestione e lo sfruttamento degli attivi ceduti nel normale contesto degli affari, conformemente alla prassi anteriore, fino alla data dell’effettiva cessione degli attivi ceduti; c)      nell’assicurarsi che siano state adottate misure efficaci affinché non venga comunicata alla parte notificante alcuna informazione sensibile dal punto di vista della concorrenza relativa agli attivi ceduti, fatta eccezione per le informazioni necessarie per la cessione degli attivi ceduti alle migliori condizioni possibili conformemente ai presenti impegni; d)      nell’assicurarsi che le misure di ristrutturazione siano condotte conformemente ai presenti impegni, nell’essere informato delle discussioni in corso tra la Lagardère e la Editis sulla delimitazione dei perimetri e se del caso assistere a tali discussioni; (…) f)      nell’assicurare, in generale, la salvaguardia del pieno valore economico e concorrenziale degli attivi ceduti e prendere ogni misura utile a tal fine; g)      in generale, nel vigilare sulla soddisfacente esecuzione ad opera della parte notificante dei presenti impegni». Inoltre, il paragrafo 24 degli impegni precisa quanto segue: «In caso di disaccordo tra la Lagardère e la Editis sulle misure di ristrutturazione necessarie per la realizzazione dei presenti impegni, l’uno o l’altra delle parti potrà informarne il mandatario con lettera raccomandata una copia della quale dovrà essere indirizzata all’altra parte. Il mandatario in tal caso formulerà il più presto possibile, dopo aver sentito le parti nel rispetto del principio del contraddittorio, una raccomandazione circa la portata delle misure di ristrutturazione necessarie. Il mandatario indirizzerà alla Commissione un rapporto con il quale la informa della sua raccomandazione. Se il disaccordo tra la Lagardère e la Editis persiste, l’una o l’altra delle parti potrà chiedere alla Commissione di fissare, previa audizione delle parti nel rispetto del principio del contraddittorio, la portata delle misure di ristrutturazione necessarie». Infine, gli impegni della Lagardère rientranti sotto la sezione «Modifica della forma sociale della Editis» così dispongono: «30. Dopo l’approvazione del nuovo statuto da parte della Commissione, la parte notificante trasformerà la Editis in società per azioni semplificata. A seguito di tale trasformazione, gli organi sociali della Editis comprenderanno (…) un presidente direttore generale, che assumerà le funzioni di [gestore degli elementi dell’attivo separati] e (…) un comitato di azionisti composto da tre rappresentanti del mandatario di cui al paragrafo 15 supra e da due (…) rappresentanti della Lagardère. 31.      La società per azioni semplificata sarà organizzata sulla base dei seguenti principi: a)      La direzione della Editis sarà assicurata dal suo presidente direttore generale sotto il controllo del mandatario nell’ambito dei suoi incarichi quali supra definiti; b)      Il comitato degli azionisti eserciterà un controllo sulla gestione degli attivi conservati e avrà a tal titolo diritto all’insieme delle informazioni relative a tali attivi; c)      Per quanto riguarda gli attivi ceduti, il comitato degli azionisti disporrà, sotto il controllo del mandatario, di un diritto di informazione vertente su tutte le decisioni o eventi che possono incidere sugli interessi patrimoniali della Lagardère in seno agli attivi ceduti, e, in particolare, le seguenti informazioni: i risultati correnti, le decisioni d’investimento, di vendita di attivi o di acquisizioni aventi incidenza superiore a 200 000 EUR, le decisioni che incidono sull’indebitamento della società e le garanzie di qualsiasi natura, nonché tutte le decisioni strategiche o che esulano dall’ambito degli affari correnti. Tuttavia, il mandatario si assicurerà che le informazioni riservate di natura commerciale o operativa relative agli attivi ceduti ivi comprese, se del caso, quelle menzionate nella frase precedente, non vengano comunicate alla Lagardère. 32.      Durante il periodo intercorrente tra l’adozione da parte della Commissione di una decisione che autorizza l’operazione notificata e la trasformazione della Editis in società per azioni semplificata, la Editis continuerà ad essere diretta dagli organi sociali attualmente in carica, di concerto con il mandatario. Durante tale periodo la Lagardère, nella sua qualità di azionista della Editis, avrà diritto all’insieme delle informazioni relative agli attivi conservati. Per quanto riguarda gli attivi ceduti, il mandatario si assicurerà della comunicazione alla Lagardère delle informazioni di cui al paragrafo 31, lett. c), supra». Il 5 febbraio 2004, la Commissione: –        ha autorizzato come gestore degli elementi dell’attivo separati A. K. e ha approvato il progetto che definisce la sua lettera di incarico, presentato il 30 gennaio 2004; –        ha autorizzato in qualità di mandatario lo studio S., rappresentato dal suo presidente B., e ha approvato il progetto che definisce il suo mandato, presentato il 30 gennaio 2004. Il 9 febbraio 2004, la Lagardère ha nominato lo studio S. come mandatario. Il 25 marzo 2004, la Editis è stata trasformata, in applicazione del paragrafo 30 degli impegni della Lagardère, in società per azioni semplificata, i cui organi sociali comprendevano, oltre al presidente direttore generale con il ruolo di gestore degli elementi dell’attivo separati, il comitato degli azionisti composto da tre rappresentanti del mandatario e da due rappresentanti della Lagardère. La Lagardère ha contattato varie imprese, tra cui la ricorrente, idonee a rilevare gli attivi retroceduti. La ricorrente ha manifestato il suo interesse per tale operazione. Con fax 28 aprile 2004, ha comunicato la sua offerta di acquisto alla Lagardère. Nel comunicato 19 maggio 2004, la Lagardère ha annunciato che prendeva in considerazione le offerte di acquisto di cinque potenziali acquirenti, tra cui quella della ricorrente, e che concedeva un'esclusiva fino alla mezzanotte del 25 maggio 2004 a uno di essi, cioè la Wendel Investissement SA (in prosieguo: la «Wendel»). Il 28 maggio 2004, la Lagardère e la Wendel pervenivano ad un progetto di accordo di acquisizione degli attivi retroceduti. Con lettera 4 giugno 2004, la Lagardère chiedeva alla Commissione di autorizzare la Wendel come acquirente di tali attivi. Il 5 luglio 2004, lo studio S. presentava alla Commissione il suo rapporto di sintesi che concludeva per la conformità della candidatura della Wendel ai criteri di autorizzazione definiti dal paragrafo 10 degli impegni della Lagardère. Con decisione 30 luglio 2004, (2004) D/203365, la Commissione autorizzava la Wendel come acquirente degli attivi retroceduti dopo aver constatato che integrava i criteri di autorizzazione fissati nel paragrafo 10 degli impegni della Lagardère. Tale decisione è stata adottata conformemente al paragrafo 14 degli impegni della Lagardère e sulla base della sopra menzionata domanda di autorizzazione, del progetto di accordo di cessione ad essa allegato, della relazione dello studio S., delle risposte scritte della Lagardère e della Wendel ad una domanda di informazioni della Commissione, delle informazioni rilasciate dalla Wendel nel corso di una riunione con i servizi della Commissione, nonché di uno scambio di punti di vista circa la candidatura della Wendel con le organizzazioni di rappresentanza del personale della Editis e dei terzi interessati. Con atto introduttivo depositato presso la cancelleria del Tribunale l’8 luglio 2004, la ricorrente ha proposto un ricorso di annullamento avverso la decisione 7 gennaio 2004 (causa T‑279/04). Con fax 27 agosto 2004, la Commissione ha comunicato alla ricorrente, su richiesta di quest’ultima, la decisione che autorizza la Wendel quale acquirente degli attivi retroceduti. Il trasferimento della proprietà alla Wendel di tali attivi, denominati «Nouvel Editis», è intervenuto il 30 settembre 2004. Il procedimento Con atto introduttivo depositato l’8 novembre 2004, la ricorrente ha proposto il presente ricorso di annullamento avverso la decisione di autorizzazione 30 luglio 2004 (in prosieguo: la «decisione del 30 luglio 2004»). Con sentenza in data odierna, il Tribunale (Sesta Sezione) ha respinto il ricorso di annullamento che la ricorrente aveva proposto nella causa T‑279/04 avverso la decisione 7 gennaio 2004. Con atti introduttivi 25 gennaio e 24 marzo 2005, la Wendel e la Lagardère hanno chiesto di intervenire nella causa a sostegno delle conclusioni della Commissione, conformemente all’art. 115 del regolamento di procedura del Tribunale. Con atti depositati il 3 marzo e il 18 aprile 2005, la ricorrente, da un lato, ha chiesto che conformemente all’art. 116, n. 2 del regolamento di procedura taluni documenti allegati al ricorso e taluni passi di tale documento nonché del controricorso fossero esclusi dalla comunicazione degli atti del procedimento alla Wendel e alla Lagardère e, dall’altro lato, ha prodotto, ai fini di tale comunicazione, una versione non riservata dei documenti di cui trattasi. Con ordinanze del presidente della Quarta Sezione 11 maggio e 25 ottobre 2005, la Lagardère e la Wendel sono state ammesse a intervenire nella causa, a sostegno delle conclusioni della Commissione, e alla cancelleria del Tribunale sono state date istruzioni di comunicare loro la versione non riservata degli atti del procedimento. Con atto depositato presso la cancelleria del Tribunale il 10 giugno 2005, la Lagardère ha contestato la domanda di trattamento riservato presentata dalla ricorrente. La Lagardère e la Wendel hanno depositato la loro memoria d’intervento il 16 settembre 2005 e il 27 aprile 2006. La ricorrente ha presentato le sue osservazioni di risposta, con memorie depositate l’8 novembre 2005 e 4 luglio 2006. Con ordinanza 19 giugno 2007, il presidente della Quarta Sezione ha respinto la domanda di trattamento riservato presentata dalla ricorrente nei confronti della Lagardère e ha dato alla cancelleria del Tribunale istruzioni di comunicare alla Lagardère la versione originale dei documenti di cui trattasi. Poiché la composizione delle sezioni del Tribunale è stata modificata, il giudice relatore è stato assegnato alla Sesta Sezione, alla quale di conseguenza la presente causa è stata attribuita il 24 ottobre 2008. Su relazione del giudice relatore, il Tribunale (Sesta Sezione) ha deciso di aprire la fase orale del procedimento e ha invitato le parti a rispondere per iscritto a taluni quesiti. Le parti hanno ottemperato a tale domanda entro il termine impartito. Le difese svolte dalle parti e le risposte ai quesiti loro rivolti dal Tribunale sono state sentite nel corso dell’udienza del 28 gennaio 2010. Con sentenza 9 giugno 2010, causa T‑237/05, Éditions Odile Jacob/Commissione (non ancora pubblicata nella Raccolta), il Tribunale ha annullato la decisione della Commissione 7 aprile 2005 che aveva respinto la domanda della ricorrente intesa ad ottenere, in applicazione del regolamento (CE) del Parlamento europeo e del Consiglio 30 maggio 2001, n. 1049, relativo all’accesso al pubblico ai documenti del Parlamento europeo, del Consiglio e della Commissione (GU L 145, pag. 43), l’accesso a taluni documenti per il loro utilizzo a sostegno del presente ricorso. Con lettera depositata il 21 giugno 2010, la ricorrente ha chiesto la sospensione della decisione della presente causa per un lasso di tempo ragionevole a partire dalla comunicazione da parte della Commissione dei documenti di cui trattasi. Conclusioni delle parti La ricorrente conclude che il Tribunale voglia: –        annullare la decisione 30 luglio 2004; –        condannare la Commissione e la Lagardère alle spese. La Commissione, sostenuta dalla Lagardère e dalla Wendel, conclude che il Tribunale voglia: –        respingere il ricorso; –        condannare la ricorrente alle spese. In diritto A sostegno del ricorso, la ricorrente invoca quattro motivi vertenti rispettivamente sul fatto che la Commissione, in primo luogo, sarebbe venuta meno al suo obbligo di controllo della selezione dei candidati all’acquisizione degli attivi retroceduti, in secondo luogo, avrebbe autorizzato la Wendel sulla base di un rapporto redatto da un mandatario non indipendente dalla Editis, dalla Lagardère e dalla Wendel, in terzo luogo, avrebbe violato l’obbligo di motivazione che le si imponeva e, in quarto luogo, sarebbe incorsa in errore manifesto nella valutazione della conformità della candidatura della Wendel alle condizioni di autorizzazione dell’acquirente degli attivi retroceduti, definite nel paragrafo 10, lett. b) degli impegni della Lagardère. Si deve previamente esaminare il secondo motivo, con il quale la ricorrente sostiene che la decisione 30 luglio 2004 è stata adottata alla luce di un rapporto redatto da un mandatario non indipendente dalla Editis. Argomenti delle parti La ricorrente sostiene che, quando, il 9 febbraio 2004, la Lagardère, in forza del paragrafo 15 dei suoi impegni, ha nominato lo studio S., rappresentato dal suo presidente B., in qualità di mandatario, B. era dal 20 dicembre 2002 membro del comitato esecutivo della Investima 10, divenuta Editis il 14 ottobre 2003, come indicato supra al punto 19. Secondo la ricorrente, nella sua qualità di dirigente della Editis, investito, nei confronti dei terzi, dei pieni poteri attribuiti ai membri di un comitato esecutivo, B. non era quindi indipendente dalla Editis, contrariamente a quanto prescritto nel detto paragrafo 15. L’esercizio delle funzioni di mandatario indipendente incaricato, in nome e per conto della Commissione, di soprintendere alla retrocessione di elementi dell’attivo disinvestiti implicherebbe in effetti, nei confronti dell’entità sulla cui cessione di attivi l’interessato deve soprintendere, l’assenza di legami di qualsiasi natura e a maggior ragione di quelli tra detti legami che presentano carattere finanziario. Orbene le funzioni di membro del comitato esecutivo esercitate da B. sarebbero state remunerate. Inoltre B. sarebbe rimasto membro del comitato esecutivo della Editis fino al 25 marzo 2004 e avrebbe pertanto cumulato, dal 9 febbraio 2004 fino a tale data, due funzioni consistenti nel controllare, rispettivamente, la cessione della Editis alla Lagardère e successivamente la rivendita a un terzo degli attivi retroceduti. Infine, anche dopo la cessazione delle sue funzioni di membro del comitato esecutivo della Editis, B. sarebbe rimasto necessariamente legato alla Editis, in quanto poteva ancora essere civilmente e penalmente responsabile per vari anni nei confronti degli azionisti e dei terzi. La sola esistenza di un dubbio circa l’indipendenza del mandatario sarebbe sufficiente per inficiare di nullità il procedimento relativo agli attivi retroceduti e quindi la decisione 30 luglio 2004. Il rapporto di valutazione della candidatura di un acquirente redatto dal mandatario costituirebbe, in effetti, un elemento fondamentale e determinante della decisione della Commissione di autorizzare o no l’interessato. Salvo rimettere in discussione il ruolo stesso del mandatario nel procedimento delle retrocessioni degli elementi dell’attivo, le conclusioni del suo rapporto avrebbero necessariamente avuto un impatto determinante sulla decisione del 30 luglio 2004. Sarebbe sufficiente mettere a confronto le conclusioni del rapporto del mandatario e la decisione 30 luglio 2004 per constatare che quest’ultima procede direttamente dal testo del rapporto, che ne costituisce la matrice su molti punti. La Commissione contesta gli argomenti della ricorrente. Ricorda che, quando la VUP è passata sotto il controllo della NBP, B., presidente dello studio S., è stato nominato membro del comitato esecutivo della Investima 10, controllata della NBP, detentrice degli elementi dell’attivo in offerta in applicazione dell’art. 4, paragrafo 1, ii), lett. e) del contratto di cessione. Siccome l’interessato era incaricato di esercitare le attribuzioni del comitato esecutivo della Investima 10, divenuta Editis, nella sua qualità di terzo indipendente nei confronti delle competenti autorità preposte alla concorrenza, tale funzione sarebbe assimilabile a quella del mandatario contemplato dal paragrafo 15 degli impegni della Lagardère. Dopo che lo studio S. è stato nominato, nella persona del suo presidente B., mandatario incaricato del controllo degli impegni di retrocessioni della Lagardère successivamente all’assunzione del controllo della Editis da parte della Lagardère, B. avrebbe continuato ad esercitare provvisoriamente la funzione di terzo indipendente membro del comitato esecutivo della Editis remunerato dalla NBP, in ragione della conoscenza della Editis che l’interessato aveva in tale qualità acquisito. Lungi dal creare un nesso di dipendenza tra B. e la Editis, il mantenimento della presenza di B. in seno a tale comitato esecutivo sarebbe perfettamente conforme alla decisione 7 gennaio 2004 e agli impegni della Lagardère. Lo scopo sarebbe quello di prevenire l’influenza dalla Lagardère sulla gestione della Editis durante il periodo transitorio, nel corso del quale gli organi sociali istituiti dopo l’assunzione del controllo della VUP da parte della NBP dovevano, conformemente al paragrafo 30 degli impegni della Lagardère, restare in carica fino alla trasformazione della Editis in società per azioni semplificata, intervenuta il 25 marzo 2004. La qualifica di membro del comitato degli azionisti della Editis conferita a B., dal 25 marzo 2004 fino alla data del trasferimento alla Wendel della proprietà degli attivi retroceduti, sarebbe pure conforme agli impegni della Lagardère. Il paragrafo 30 preciserebbe che i rappresentanti del mandatario dovevano avere una maggioranza nel comitato degli azionisti per garantire che un terzo indipendente, il mandatario, vigilasse affinché la Lagardère non potesse esercitare una influenza sulla gestione della Editis. Lo studio S. essendo stato designato mandatario nella persona del suo presidente solo al momento della cessione della Editis da parte della NBP alla Lagardère, ogni legame anteriore o successivo tra lo studio S. e la NBP sarebbe privo di pertinenza ai fini della valutazione della sua indipendenza nei confronti della Editis, dal momento che, nella fase dell’attuazione degli impegni, la NBP non aveva più il controllo della Editis. Eventuali legami tra il mandatario e la NBP, ex proprietaria degli attivi oggetto di una decisione di autorizzazione di una concentrazione sub condicione, non sarebbero idonei a pregiudicare la realizzazione di retrocessioni intesa a risolvere i problemi concorrenziali derivanti dalla fusione degli attivi in offerta con quelli della Lagardère. Secondo la Commissione, la ricorrente dedurrebbe la prova dell’assenza di indipendenza del mandatario nei confronti della Editis dalla sola constatazione che esso non era privo di ogni legame o contatto con la Editis. Tuttavia la condizione dell’indipendenza nei confronti della Editis che la Commissione ha richiesto dal mandatario sarebbe stata destinata ad assicurare che il controllo della candidatura dell’acquirente degli attivi retroceduti fosse fondata solo sulla redditività economico‑finanziaria e la capacità concorrenziale di tali attivi, con esclusione di considerazioni personali. Non si può pertanto validamente rimproverare al mandatario di avere avuto un interesse ad agire a favore della Editis, perché ciò costituiva una condizione necessaria per la piena realizzazione degli impegni e per il mantenimento di una effettiva concorrenza. Ad ogni modo, perché la mancanza di indipendenza del mandatario, ammesso che sia dimostrata, comporti l’annullamento della decisione 30 luglio 2004 occorrerebbe ancora dimostrare che tale irregolarità ha indotto l’interessato a redigere un rapporto privo di obiettività e che tale documento abbia avuto un ruolo determinante sul contenuto della detta decisione. Orbene, non solo la ricorrente non fornirebbe alcun elemento inteso a dimostrare che il mandatario ha redatto un rapporto erroneo o tendenzioso, ma ancora non dimostrerebbe assolutamente che tale documento abbia avuto un ruolo determinante sul contenuto della decisione 30 luglio 2004. Ai fini della decisione finale di autorizzazione dell’acquirente degli attivi retroceduti, il mandatario avrebbe semplicemente avuto come incarico quello di fornire una valutazione dell’acquirente e di indicare se, a suo avviso, soddisfaceva le condizioni fissate dagli impegni. In realtà, la Commissione avrebbe adottato la decisione 30 luglio 2004 non già sul fondamento unico o determinante del rapporto del mandatario ma sulla base di un insieme di informazioni, tra cui quelle fornite dal mandatario. Giudizio del Tribunale A tenore del paragrafo 15 degli impegni della Lagardère, il mandatario da questa designato per vigilare sulla soddisfacente esecuzione dei suoi impegni doveva, nei suoi confronti e di quelli della Editis, «essere indipendente (…) e non essere esposto a conflitti d’interessi». Ivi veniva ugualmente precisato che il «mandatario sarà remunerato dalla Lagardère secondo modalità che non pregiudichino la buona esecuzione del suo mandato né la sua indipendenza». Si deve ricordare che, dopo che la NBP ha accettato di sostituirsi alla Lagardère per acquisire provvisoriamente gli elementi dell’attivo in offerta attraverso la Segex e la Ecrinvest 4, controllate al 100% dalla NBP, queste hanno concluso con la Lagardère il 3 dicembre 2002 il contratto di cessione che trasferisce alla Lagardère, con riserva della previa autorizzazione da parte della Commissione dell’operazione di concentrazione, la totalità del capitale della Investima 10, controllata al 100% dalla Ecrinvest 4, la quale è a sua volta controllata al 100% dalla Segex che ha acquistato degli elementi dell’attivo in offerta presso la VUP il 20 dicembre 2002. Il 20 dicembre 2002, la Investima 10, detentrice degli elementi dell’attivo in offerta ha, in applicazione dell’art. 4, n. 1, ii), lett. c), del contratto di cessione designato B., presidente dello studio S., quale membro del suo comitato esecutivo ai sensi di tale disposizione, a titolo di terzo indipendente ai sensi dell’art. 4, n. 1, ii), lett. e). In tale qualità a B., remunerato dalla NBP, sono state conferite «in modo esclusivo» in applicazione dell’art. 4, n. 1, ii), lett. e) del contratto di cessione «le attribuzioni di cui poteva essere incaricato il comitato esecutivo ai sensi del (…) contratto di cessione nei confronti della Commissione (…)». Peraltro, in forza del paragrafo 15 dei suoi impegni ripreso nell’allegato II della decisione 7 gennaio 2004, la Lagardère il 9 febbraio 2004 ha designato lo studio S. quale mandatario incaricato ai sensi dell’art. 21, lett. g), di tali impegni «di vigilare sulla soddisfacente esecuzione» da parte della Lagardère della cessione degli attivi retroceduti, remunerato in tale qualità dalla Lagardère. B. era presidente dello studio S. in tale data e la Commissione ha riconosciuto che B. aveva esercitato le funzioni di mandatario quali previste dalla decisione 7 gennaio 2004. Lo studio S. è stato così designato mandatario ai sensi del paragrafo 15 degli impegni della Lagardère e il suo presidente ha esercitato le funzioni connesse con tale incarico, mentre la stessa persona era membro del comitato esecutivo della Investima 10, divenuta poi Editis. B. ha per giunta svolto le funzioni di membro del comitato esecutivo della Editis e di mandatario in modo simultaneo dal 9 febbraio 2004, data della nomina dello studio S., al 25 marzo 2004, data della trasformazione della Editis in società per azioni semplificata. Infatti, conformemente al paragrafo 32 degli impegni della Lagardère, la Editis ha continuato ad essere diretta dai suoi organi sociali in carica, dall’adozione della decisione il 7 gennaio al 25 marzo 2004, data della trasformazione della Editis in società per azioni semplificata. Rispondendo ad un quesito del Tribunale, la Commissione ha precisato che B. aveva svolto le funzioni di membro del comitato esecutivo della Investima 10/Editis conformemente al codice di commercio francese, nella specie applicabile, e che pertanto l’esercizio degli incarichi conferiti all’interessato a titolo di terzo indipendente in seno a tale comitato esecutivo non escludeva in alcun modo l’esercizio da parte dell’interessato delle funzioni legali di cui i membri del comitato esecutivo di una società commerciali sono investiti in forza di tale normativa. Orbene, a tenore dell’art. L 225–64, primo comma, prima frase, di tale codice «il comitato esecutivo è investito dei più ampi poteri per agire in ogni circostanza a nome della società». Prima che lo studio S., rappresentato da B., suo presidente, fosse stato designato quale mandatario, B. era pertanto membro dell’organo direttivo della Editis ed è rimasto tale per oltre un mese dopo tale nomina. B., essendo membro del comitato esecutivo della Investima 10, nel frattempo divenuta Editis, alla data della designazione in qualità di mandatario dello studio S., di cui era il presidente, e avendo successivamente esercitato le funzioni di membro del comitato esecutivo in concomitanza con l’incarico di mandatario, di cui era stato incaricato dallo studio S., si trovava in un rapporto di dipendenza nei confronti della Editis tale da ingenerare dubbi sulla neutralità di cui doveva dare prova dell’esercizio di tale incarico. Si deve aggiungere che, nella sua qualità di mandatario incaricato, in forza del paragrafo 21, lett. g), degli impegni della Lagardère, di vigilare sulla soddisfacente esecuzione da parte di questa della cessione degli attivi retroceduti, e in tale qualità remunerato dalla Lagardère, spettava allo studio S., nella persona del suo presidente B., vigilare sulla alienazione da parte della Lagardère degli attivi retroceduti conformemente con le retrocessioni menzionate al n. 1 degli impegni della Lagardère. Tale operazione secondo la Commissione stessa consisteva in «una delimitazione particolarmente delicata degli elementi dell’attivo prima della loro cessione a un terzo da parte della Lagardère». In particolare, il mandatario doveva, a tenore del paragrafo 21, lett. d), degli impegni della Lagardère «assicurare che le misure di ristrutturazione siano condotte conformemente agli impegni» della Lagardère e «doveva essere informato delle discussioni in corso tra la Lagardère e la Editis sulle delimitazioni dei perimetri e se del caso assistere a tali discussioni». Secondo il paragrafo 24 dei medesimi impegni, il mandatario doveva, «in caso di disaccordo tra la Lagardère e la Editis sulle misure di ristrutturazione necessarie», emettere, «dopo aver sentito le parti nel rispetto del principio del contraddittorio, una raccomandazione circa la portata delle misure di ristrutturazione necessarie» e indirizzare alla Commissione rapporto che la informava della sua raccomandazione. Dagli atti risulta che un disaccordo tra la Lagardère e la Editis è effettivamente intervenuto. Infatti la Commissione ha affermato, nella controreplica, di essere stata tenuta regolarmente informata delle tensioni talvolta create dalla Lagardère, che aveva interesse a conferire il perimetro più ampio possibile agli attivi della Editis che la decisione 7 gennaio 2004 le aveva consentito di conservare. La Commissione ha ivi egualmente rilevato che il mandatario si era più volte opposto alla Lagardère per difendere gli interessi legati agli attivi retroceduti dopo aver previamente consultato la Commissione. Orbene, l’esercizio da parte di B. delle funzioni di membro del comitato esecutivo della società detentrice dell’insieme degli attivi della Editis era tale da ripercuotersi sull’indipendenza di cui l’interessato doveva fare prova nell’elaborazione delle raccomandazioni di misure di ristrutturazione necessarie e del rapporto che informa la Commissione di tali raccomandazioni. Infatti, in forza dell’art. 2, n. 2, primo comma, del contratto concluso tra la Ecrinvest 4 e lo studio S. il 19 dicembre 2002, B. agiva dal 20 dicembre 2002, «nell’ambito del suo mandato sociale (…) nell’interesse della società Investima 10 e degli elementi dell’attivo e più esattamente nell’intento di mantenerne la redditività economico‑finanziaria e la capacità concorrenziale». Inoltre B., in forza dell’art. 2, n. 2, secondo comma di questo stesso contratto era tenuto a rispettare e ad assicurarsi che il comitato esecutivo della Investima 10 rispettasse le disposizioni di cui all’art. 4 del contratto di cessione per quanto riguarda «i principi di gestione da buon padre di famiglia» degli elementi dell’attivo in offerta il cui rispetto era richiesto al comitato esecutivo al fine «di preservarne la continuità del perimetro e il valore». Dal punto 92 supra risulta che B., in aggiunta all’incarico specifico conferitogli in seno al comitato esecutivo, che consisteva nell’esercitare le attribuzioni di cui il comitato esecutivo poteva essere incaricato a titolo del contratto di cessione nei confronti della Commissione o di ogni altra autorità preposta alla concorrenza, è stato pertanto, nella sua qualifica di membro del comitato esecutivo della Investima 10 e successivamente della Editis, necessariamente associato nell’esercizio, sull’insieme degli elementi dell’attivo in offerta detenuti da tali due società una dopo l'altra, della pienezza dei poteri che la legge attribuisce a un membro del comitato esecutivo di una società commerciale. Da ciò consegue che l’esercizio da parte di B., dal 20 dicembre 2002 fino al 25 marzo 2004, delle funzioni di membro dell’organo direttivo della Investima 10, divenuta Editis, nel cui interesse si era impegnato ad agire, nell’ambito del suo mandato sociale, conformemente ai «principi di gestione da buon padre di famiglia» non gli consentiva di assicurare ulteriormente in completa indipendenza l’esercizio degli incarichi di mandatario indipendente contemplato dal paragrafo 15 degli impegni della Lagardère. La Commissione non può pertanto fruttuosamente sostenere che l’esercizio da parte di B. delle funzioni di terzo indipendente, membro del comitato esecutivo della Editis, e successivamente di mandatario indipendente, era inteso ad impedire alla Lagardère di influire sulla gestione degli attivi di cui trattasi e che non possa pertanto rimproverarsi al mandatario di aver avuto interesse ad agire a favore della Editis in quanto siffatto interesse avrebbe costituito una condizione necessaria per la piena realizzazione degli impegni della Lagardère e per il mantenimento di un’effettiva concorrenza. Dal momento che, con decisione 7 gennaio 2004, la Lagardère era stata autorizzata a conservare gli elementi dell’attivo in offerta tassativamente elencati nel paragrafo 1 dei suoi impegni, spettava per contro al mandatario vigilare con assoluta indipendenza sull’esecuzione da parte della Lagardère, conformemente a tale disposizione, dei soli impegni di retrocessione degli elementi dell’attivo considerati sufficienti dalla Commissione stessa a mantenere, nel rispetto della libertà contrattuale delle parti dell’operazione di concentrazione, una concorrenza effettiva e, di conseguenza, a rendere tale operazione compatibile con il mercato comune. Di conseguenza, il rapporto di valutazione della candidatura della Wendel all’acquisizione degli attivi retroceduti, alla luce del quale è stata adottata la decisione 30 luglio 2004, è stata elaborato da un mandatario che non rispondeva alla condizione di indipendenza nei confronti della Editis richiesta dal paragrafo 15 degli impegni della Lagardère, definiti all’allegato II della decisione 7 gennaio 2004. Per quanto riguarda l’incidenza del rapporto sul contenuto della decisione 30 luglio 2004, si deve ricordare, come risulta dal punto 5 di tale decisione, che allo studio S., nella sua qualità di mandatario, è stato chiesto di presentare alla Commissione un rapporto che valutasse la candidatura della Wendel come acquirente degli attivi retroceduti con riferimento ai criteri di autorizzazione fissati dal paragrafo 10 degli impegni della Lagardère allegati alla decisione 7 gennaio 2004. Inoltre dal punto 6 della decisione 30 luglio 2004 risulta che questa è in particolare fondata sul rapporto del mandatario. Se è vero che la decisione 30 luglio 2004 non è fondata esclusivamente su tale rapporto, appare ciò nondimeno che tale documento ha esercitato influenza determinante sulla detta decisione. Dall’esame comparato del rapporto del mandatario e della decisione 30 luglio 2004 si deduce infatti che questa si è ispirata sostanzialmente a tale rapporto. Al fine di stabilire l’idoneità della Wendel a mantenere e a sviluppare la Nouvel Editis, lo studio mandatario sottolinea in tal senso, nel suo rapporto, e la Commissione, nella decisione 30 luglio 2004, il «perimetro ridotto» della Nouvel Editis e la conservazione da parte della Wendel delle «risorse manageriali, editoriali e di supporto» necessarie alla Nouvel Editis. I due documenti rilevano in termini identici che la valorizzazione dell’investimento della Wendel presuppone la «ricostituzione e lo sviluppo dell’incarico del centro di distribuzione d’Interforum». Sia lo studio mandatario come pure la Commissione fanno riferimento alla ripartizione maggioritaria o principale del capitale della Wendel e al suo approccio «patrimoniale», diverso da quelli dei fondi d’investimento tradizionali, che consente di contare su un impegno della Wendel nella Editis più lungo delle prospettive a breve termine di tali fondi. Mentre lo studio mandatario ritiene che la Wendel sia un candidato all’acquisto idoneo a dare attuazione senza indugio agli impegni della Lagardère, la Commissione ritiene che l’acquisizione da parte della Wendel degli attivi retroceduti dalla Lagardère non sia tale da creare nuovi problemi di concorrenza che ritardino l’attuazione di tali impegni. Infine, alla stregua del mandatario, che stima da cinque a sette anni circa la durata dell’investimento della Wendel considerata necessaria per «consolidare» l’impresa, la Commissione dal canto suo considera che una «uscita» a breve termine della Wendel dal capitale della Nouvel Editis è improbabile e che ciò appare sufficiente per consentire di «stabilizzare l’impresa». Peraltro, la Commissione stessa ha fatto riferimento a più riprese alle conclusioni del rapporto dello studio mandatario per contestare, replicando al quarto motivo di annullamento della ricorrente, di essere incorsa in errore manifesto nella valutazione della conformità della candidatura della Wendel alle condizioni di autorizzazione definite nel paragrafo 10, lett. b), degli impegni della Lagardère. L’illegittimità constatata è pertanto tale da inficiare la legittimità della decisione 30 luglio 2004. Si deve pertanto annullare tale decisione senza che si renda necessario esaminare gli altri motivi sviluppati dalla ricorrente a sostegno della sua domanda di annullamento. Sulla domanda di sospensione della deliberazione Da tutto quanto sopra esposto risulta che il Tribunale ha potuto utilmente statuire sul ricorso sulla base delle domande, dei motivi e degli argomenti sviluppati dalle parti nel corso sia della fase scritta che della fase orale del procedimento. La domanda della ricorrente intesa a far sospendere la deliberazione va pertanto respinta. Sulle spese A norma dell’art. 87, n. 2, del regolamento di procedura, la parte soccombente è condannata alle spese se ne è stata fatta domanda. Poiché la Commissione e la Lagardère sono rimaste soccombenti, vanno condannate, conformemente alla domanda della ricorrente, a sopportare, oltre alle proprie spese, anche quelle sostenute dalla ricorrente. Poiché la ricorrente non ha chiesto la condanna alle spese della Wendel, quest’ultima sopporterà unicamente le sue proprie spese. Per questi motivi, IL TRIBUNALE (Sesta Sezione) dichiara e statuisce: 1) La decisione della Commissione 30 luglio 2004, (2004)D/203365, relativa all’autorizzazione della Wendel Investissement SA quale acquirente degli elementi dell’attivo ceduti conformemente alla decisione della Commissione 7 gennaio 2004, 2004/422/CEE, che dichiara un’operazione di concentrazione compatibile con il mercato comune e con il funzionamento dell’accordo sullo Spazio economico europeo (caso COMP/M.2978 – Lagardère/Natexis/VUP), è annullata. 2) La Commissione europea e la Lagardère SCA sopporteranno le proprie spese nonché quelle sostenute dalla Éditions Odile Jacob SAS. 3) La Wendel Investissement sopporterà le proprie spese. Meij Vadapalas Truchot Così deciso e pronunciato a Lussemburgo il 13 settembre 2010. Firme * Lingua processuale: il francese.

62012CJ0190

ro

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 49 TFUE, 63 TFUE și 65 TFUE. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între fondul de investiții Emerging Markets Series of DFA Investment Trust Company, cu sediul în Statele Unite, pe de o parte, și Dyrektor Izby Skarbowej w Bydgoszczy (directorul Administrației fiscale din Bydgoszcz, denumit în continuare „Dyrektor”), pe de altă parte, cu privire la refuzul acestuia de a constata și de a rambursa un excedent de impozit forfetar pe profit pentru anii 2005 și 2006, plătit cu titlu de impozit pe dividendele distribuite reclamantului din litigiul principal de societăți de capital cu sediul pe teritoriul polonez. Cadrul juridic Dreptul polonez Articolul 6 alineatul 1 din Legea din 15 februarie 1992 privind impozitul pe profit (ustawy o podatku dochodowym od osób prawnych, Dz. U., nr. 54, poziția 654), în versiunea aplicabilă situației de fapt din litigiul principal, respectiv în cursul anilor 2005 și 2006 (denumită în continuare „Legea privind impozitul pe profit”), prevedea: „Sunt scutite de impozit: […] 10) fondurile de investiții care își desfășoară activitatea în conformitate cu dispozițiile [Legii din 27 mai 2004 privind fondurile de investiții (ustawy o funduszach inwestycyjnych, Dz. U., nr. 146, poziția 1546, denumită în continuare «Legea privind fondurile de investiții»)].” Articolul 6 alineatul 1 din Legea privind impozitul pe profit a fost modificat prin Legea din 25 noiembrie 2010 de modificare a Legii privind impozitul pe venitul persoanelor fizice, a Legii privind impozitul pe profit și a Legii privind impozitul forfetar pe venit aplicabil unor venituri obținute de persoanele fizice (ustawa – Zmiana ustawy o podatku dochodowym od osób fizycznych, ustawy o podatku dochodowym od osób prawnych oraz ustawy o zryczałtowanym podatku dochodowym od niektórych przychodów osiąganych przez osoby fizyczne, Dz. U. 2010, nr. 226, poziția 1478). Această dispoziție, intrată în vigoare începând cu 1 ianuarie 2011, prevede: „Sunt scutite de impozit: […] 10) fondurile de investiții care își desfășoară activitatea în conformitate cu dispozițiile legii [privind fondurile de investiții]; 10a) organismele de plasament colectiv cu sediul într‑un stat membru al Uniunii Europene, altul decât Republica Polonă, sau într‑un alt stat al Spațiului Economic European [SEE], atunci când aceste organisme îndeplinesc cumulativ condițiile următoare: a) sunt, în statul în care își au sediul, supuse impozitului pe profit pentru toate veniturile pe care le obțin, indiferent de proveniența acestora; b) activitățile lor au ca obiect unic plasamentul colectiv, în valori mobiliare, în instrumente ale pieței monetare și în alte drepturi patrimoniale, de resurse financiare constituite prin subscripție publică sau nepublică la cumpărarea titlurilor lor de plasament; c) își desfășoară activitățile în temeiul unei autorizații acordate de autoritățile competente pentru supravegherea pieței financiare din statul în care își au sediul […]; d) activitățile lor sunt direct controlate de autoritățile competente pentru supravegherea pieței financiare din statul în care se află sediul acestor organisme; e) au desemnat un depozitar pentru păstrarea activelor lor; f) sunt administrate de operatori care dispun, pentru desfășurarea activității lor, de autorizație din partea autorităților competente pentru supravegherea pieței financiare din statul în care se află sediul acestor organisme.” Articolul 22 din Legea privind impozitul pe profit are următorul cuprins: „1.   Impozitarea dividendelor și a altor venituri în temeiul participării la profitul persoanelor juridice cu sediul în […] Polonia este stabilită la 19 % din veniturile obținute, sub rezerva alineatului 2. 2.   Impozitarea veniturilor menționate la alineatul 1, aparținând persoanelor enumerate la articolul 3 alineatul 2, este stabilită la 19 % din venituri, în afară de cazul în care o convenție pentru evitarea dublei impuneri încheiată cu statul în care persoana impozabilă își are sediul sau organele administrative dispune altfel.” Conform articolului 1 din Legea privind fondurile de investiții, astfel cum a fost modificată: „Legea definește normele aplicabile constituirii și funcționării fondurilor de investiții cu sediul pe teritoriul Republicii Polone, precum și normele care reglementează desfășurarea de către fondurile străine și societățile de administrare a activităților acestora pe teritoriul Republicii Polone.” Articolul 2 punctele 7 și 9 din această lege prevede: „În sensul prezentei legi, se aplică următoarele definiții: […] 7) State membre înseamnă: statele membre ale Uniunii Europene, altele decât [Republica] Polonă; […] 9) fond străin: un fond de investiții de tip deschis sau o societate de investiții cu sediul într‑un stat membru și care își desfășoară activitatea în conformitate cu dispozițiile comunitare care reglementează plasamentul colectiv în valori mobiliare; […]” Articolul 3 alineatul 1 din legea menționată prevede: „Fondul de investiții este o persoană juridică ale cărei activități au ca unic obiect plasamentul colectiv, în valori mobiliare, în instrumente ale pieței monetare și în alte drepturi patrimoniale definite de lege, de resurse financiare constituite prin subscripție publică sau nepublică la cumpărarea titlurilor lor de plasament.” Convenția pentru evitarea dublei impuneri Conform articolului 11 din Convenția încheiată între guvernul [Republicii Polone] și guvernul Statelor Unite ale Americii pentru evitarea dublelor impuneri și prevenirea evaziunii fiscale (Umowy miedzy Rządem [Polskiej] Rzeczypospolitej Ludowej a Rządem Stanów Zjednoczonych Ameryki o uniknięciu podwójnego opodatkowania i zapobieżeniu uchylaniu się od opodatkowania w zakresie podatków od dochodu), semnată la Washington la 8 octombrie 1974 (Dz. U. 1976, nr. 31, poziția 178, denumită în continuare „Convenția pentru evitarea dublei impuneri”): „1.   Dividendele provenite din surse aflate într‑un stat contractant și care sunt distribuite unui rezident al celuilalt stat contractant sunt impozabile în acest din urmă stat. 2.   Statul contractant pe teritoriul căruia se află sediul societății poate de asemenea impozita aceste dividende în conformitate cu dreptul său, însă acest impozit nu poate depăși: a) 5 % din suma brută a dividendelor dacă beneficiarul este o persoană juridică care deține cel puțin 10 % din acțiunile cu drept de vot ale societății distribuitoare, b) 15 % din suma brută a dividendelor în toate celelalte cazuri. Prezentul alineat nu se referă la impozitarea persoanei juridice pentru profitul din care rezultă dividendele atribuite. […]” Litigiul principal și întrebările preliminare În luna decembrie 2010, reclamantul din litigiul principal, un fond de investiții cu sediul pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, a cărui activitate constă în special în dobândirea de participații în societăți poloneze, a solicitat administrației fiscale poloneze rambursarea unui excedent de impozit forfetar pe profit, în cotă de 15 %, aferent dividendelor care i‑au fost distribuite de aceste societăți stabilite în Polonia. Reclamantul din litigiul principal considera că este îndreptățit să obțină această rambursare în temeiul articolului 22 alineatul 1 din Legea privind impozitul pe profit coroborat cu articolul 11 alineatul 2 litera b) din Convenția pentru evitarea dublei impuneri. Această cerere a fost respinsă prin decizia din 2 mai 2011, pentru motivul că, fiind un fond de investiții stabilit pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, reclamantul din litigiul principal nu îndeplinea condițiile de scutire prevăzute la articolul 6 alineatul 1 punctul 10 din Legea privind impozitul pe profit. Întrucât această decizie a fost confirmată de Dyrektor printr‑o decizie din 6 octombrie 2011, reclamantul din litigiul principal a introdus o acțiune în anulare la instanța de trimitere, arătând că dispozițiile Legii privind impozitul pe profit creează o discriminare între fondurile de investiții stabilite în țări terțe și cele stabilite în Polonia. Instanța de trimitere se întreabă dacă, ținând seama de natura specifică a scutirii fiscale prevăzute de Legea privind impozitul pe profit, care ar echivala cu o scutire personală integrală de impozitul pe profit rezervată fondurilor de investiții care îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea privind fondurile de investiții, precum și de legătura strânsă dintre dispozițiile acestei din urmă legi și scutirea respectivă, se impune ca această dispoziție a legii poloneze să fie analizată nu din perspectiva principiului liberei circulații a capitalurilor, ci din cea a libertății de stabilire. În ipoteza în care ar trebui să procedeze la această analiză din perspectiva principiului liberei circulații a capitalurilor, instanța de trimitere se întreabă dacă legislația în discuție în litigiul principal determină o restricție nejustificată privind această libertate. În special, instanța de trimitere se întreabă dacă asemănarea privind modalitățile de desfășurare a activității și domeniile de activitate este suficientă pentru a considera că un fond de investiții cu sediul în Polonia est comparabil cu un altul cu sediul în Statele Unite, în timp ce condițiile impuse de dreptul Uniunii în materie de constituire și de funcționare a acestor fonduri diferă de cele impuse de dreptul țării terțe și nu sunt aplicabile în aceasta. În plus, instanța de trimitere apreciază că o eventuală restricție ar putea fi justificată de necesitatea de a asigura eficacitatea controalelor fiscale, având în vedere caracterul personal al scutirii, și că ea ar fi de asemenea proporțională. În aceste condiții, Wojewódzki Sąd Administracyjny w Bydgoszczy a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul [63 TFUE] se aplică în privința aprecierii admisibilității aplicării de către un stat membru a unor dispoziții naționale care fac o diferențiere în ceea ce privește situația juridică a persoanelor impozabile prin aceea că acordă, în cadrul unei scutiri generale personale, fondurilor de investiții cu sediul într‑un stat membru al Uniunii […] scutirea de impozitul forfetar pe profit pentru dividendele obținute, însă nu prevăd o astfel de scutire pentru un fond de investiții care este rezident în scopuri fiscale în Statele Unite ale Americii? 2) Tratamentul diferențiat, prevăzut în dreptul național cu privire la scutirea personală în domeniul impozitului pe profit, al fondurilor de investiții cu sediul într‑o țară terță și al fondurilor cu sediul într‑un stat membru al Uniunii, poate fi considerat justificat în lumina articolului [65 alineatul (1) litera (a) TFUE coroborat cu articolul 65 alineatul (3) TFUE]?” Cu privire la cererea prin care se solicită redeschiderea fazei orale a procedurii Faza orală a procedurii a fost închisă la 6 noiembrie 2013, după prezentarea concluziilor avocatului general. Prin scrisoarea din 6 decembrie 2013, depusă la grefa Curții la 9 decembrie 2013, invocând articolul 83 din Regulamentul de procedură al Curții, reclamantul din litigiul principal a solicitat, în esență, redeschiderea fazei orale a procedurii, invocând producerea unor fapte noi de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții. Potrivit acestei părți, autoritățile fiscale din Statele Unite au informat‑o că autoritățile fiscale poloneze au demarat o procedură de schimb de informații într‑o cauză care o privește și având un obiect identic cu cel din litigiul principal. În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură al Curții, aceasta poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții (a se vedea Hotărârea din 18 iulie 2013, Vodafone Omnitel și alții, C‑228/12-C‑232/12 și C‑254/12-C‑258/12, punctul 26). În speță, Curtea consideră, după ascultarea avocatului general, că dispune de toate elementele necesare pentru a răspunde la întrebarea adresată de instanța de trimitere și că faptul nou menționat de reclamantul din litigiul principal nu este de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții. În consecință, nu este necesar să se admită cererea reclamantului din litigiul principal privind redeschiderea fazei orale a procedurii. Cu privire la întrebările preliminare Cu privire la prima întrebare Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să stabilească dacă articolul 63 TFUE se aplică într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal în care, în temeiul legislației fiscale a unui stat membru, dividendele distribuite de societățile stabilite în acest stat membru unui fond de investiții stabilit într‑o țară terță nu fac obiectul unei scutiri fiscale, în timp ce fondurile de investiții stabilite în statul membru respectiv beneficiază de o astfel de scutire. Guvernul polonez este singurul care consideră că această reglementare națională trebuie apreciată în lumina nu a liberei circulații a capitalurilor, ci a libertății de stabilire sau a liberei prestări a serviciilor. Potrivit acestui guvern, scutirea personală în discuție în litigiul principal, care se aplică tuturor veniturilor unor operatori economici indiferent de tipul de tranzacții pe care le‑au efectuat, nu are drept obiectiv să introducă un criteriu distinctiv întemeiat pe locul de stabilire, ci să încurajeze consumatorul să apeleze la serviciile fondurilor de investiții care își desfășoară activitatea într‑un cadru juridic clar definit. Pe de altă parte, activitatea desfășurată de fondurile de investiții ar constitui o activitate de servicii de intermediere financiară sau de administrare de portofolii de active, în sensul articolului 49 TFUE sau al articolului 56 TFUE. În această privință, rezultă din jurisprudența Curții că tratamentul fiscal al dividendelor este susceptibil să intre în domeniul de aplicare al articolului 49 TFUE privind libertatea de stabilire și al articolului 63 TFUE privind libera circulație a capitalurilor și că, în ce privește aspectul dacă o legislație națională intră în domeniul de aplicare al uneia sau al alteia dintre libertățile de circulație, este necesar să se ia în considerare obiectul legislației în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2012, Test Claimants in the FII Group Litigation, C‑35/11, punctele 89 și 90 și jurisprudența citată). În special, intră în domeniul de aplicare al libertății de stabilire o legislație națională aplicabilă doar participațiilor care permit exercitarea unei influențe certe asupra deciziilor unei societăți și stabilirea activităților acesteia (a se vedea Hotărârea Test Claimants in the FII Group Litigation, citată anterior, punctul 91 și jurisprudența citată). Prin urmare, în ceea ce privește dividendele provenite dintr‑o țară terță, atunci când reiese din obiectul unei astfel de legislații naționale că aceasta este aplicabilă exclusiv participațiilor care permit exercitarea unei influențe certe asupra deciziilor societății respective și stabilirea activităților acesteia, nu poate fi invocat nici articolul 49 TFUE, nici articolul 63 TFUE (a se vedea Hotărârea Test Claimants in the FII Group Litigation, citată anterior, punctul 98). În schimb, dispozițiile naționale aplicabile participațiilor dobândite cu unicul scop de a efectua un plasament financiar, fără a exista intenția de a influența administrarea și controlul întreprinderii, trebuie examinate exclusiv din perspectiva liberei circulații a capitalurilor (a se vedea Hotărârea Test Claimants in the FII Group Litigation, citată anterior, punctul 92 și jurisprudența citată). Într‑un context privind tratamentul fiscal al dividendelor provenite dintr‑o țară terță, trebuie să se considere că examinarea obiectului unei legislații naționale este suficientă pentru a aprecia dacă tratamentul fiscal al dividendelor provenite dintr‑o țară terță intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor Tratatului FUE referitoare la libera circulație a capitalurilor (a se vedea în acest sens Hotărârea Test Claimants in the FII Group Litigation, citată anterior, punctul 96). În această privință, Curtea a precizat că o reglementare națională privind tratamentul fiscal al dividendelor provenite dintr‑o țară terță, care nu se aplică exclusiv situațiilor în care societatea‑mamă exercită o influență decisivă asupra societății care distribuie dividendele, trebuie apreciată din perspectiva articolului 63 TFUE. Prin urmare, o societate rezidentă într‑un stat membru poate, indiferent de ponderea participației pe care o deține în societatea care distribuie dividende stabilită într‑o țară terță, să invoce această dispoziție pentru a pune în discuție legalitatea unei astfel de reglementări (a se vedea în acest sens Hotărârea Test Claimants in the FII Group Litigation, citată anterior, punctul 99). Cu toate acestea, trebuie să se evite ca interpretarea articolului 63 alineatul (1) TFUE, în ceea ce privește relațiile cu țările terțe, să permită unor operatori economici care nu se încadrează în limitele domeniului de aplicare teritorial al libertății de stabilire să beneficieze de aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea Test Claimants in the FII Group Litigation, citată anterior, punctul 100). Or, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 21 din concluzii, această apreciere privind tratamentul fiscal al dividendelor distribuite de o societate dintr‑o țară terță unei persoane stabilite pe teritoriul unui stat membru este de asemenea valabilă în situația în care dividendele sunt distribuite de o societate stabilită într‑un stat membru acționarului său stabilit într‑o țară terță, după cum este situația în litigiul principal. Astfel, pe de o parte, scutirea în discuție în litigiul principal, prevăzută la articolul 6 alineatul 1 din Legea privind impozitul pe profit, nu distinge în funcție de tipul de participație care a generat dividendele distribuite fondului de investiții. Pe de altă parte, riscul ca un operator economic care nu intră în domeniul de aplicare teritorial al libertății de stabilire să profite de aceasta este inexistent, întrucât legislația fiscală în discuție în litigiul principal are ca obiect tratamentul fiscal al acestor dividende și nu urmărește să condiționeze accesul pe piața națională al operatorilor provenind din țări terțe. O asemenea constatare nu este contestată de argumentele prezentate în special de guvernul polonez, amintite la punctul 24 din prezenta hotărâre, în măsura în care ceea ce este necesar să se examineze pentru a determina dacă această legislație intră în domeniul de aplicare al articolului 63 TFUE nu este natura scutirii prevăzute de legislația respectivă și nici natura activității desfășurate de fondul de investiții, ci forma de participare a fondurilor de investiții în cadrul societăților rezidente. Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 63 TFUE privind libera circulație a capitalurilor se aplică într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care, în temeiul legislației fiscale naționale, dividendele distribuite de societăți stabilite într‑un stat membru unui fond de investiții stabilit într‑o țară terță nu fac obiectul unei scutiri fiscale, în timp ce fondurile de investiții stabilite în statul membru respectiv beneficiază de o astfel de scutire. Cu privire la a doua întrebare Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește, în esență, să afle dacă articolele 63 TFUE și 65 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații fiscale a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia un fond de investiții situat într‑un stat terț nu poate beneficia de o scutire fiscală pentru dividendele distribuite de societăți stabilite în acest stat membru. În special, potrivit Legii privind impozitul pe profit în versiunea aplicabilă situației de fapt din litigiul principal, și anume în cursul anilor 2005 și 2006 și până în luna ianuarie 2011, dividendele distribuite de o societate rezidentă unui fond de investiții stabilit într‑o țară terță erau impozitate, în principiu, cu o cotă de 19 % printr‑o reținere la sursă, cu excepția aplicării unei cote diferite în temeiul unei convenții pentru evitarea dublei impuneri, în timp ce asemenea dividende erau scutite în cazul în care erau distribuite unui fond de investiții rezident, dacă acesta din urmă îndeplinește și condițiile impuse de Legea privind fondurile de investiții. Cu privire la existența unei restricții privind libera circulație a capitalurilor Trebuie amintit de la bun început că, dacă fiscalitatea directă intră în competența statelor membre, acestea din urmă trebuie însă să o exercite cu respectarea dreptului Uniunii (Hotărârea din 10 mai 2012, Santander Asset Management SGIIC și alții, C‑338/11-C‑347/11, punctul 14 și jurisprudența citată). În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că măsurile interzise prin articolul 63 alineatul (1) TFUE, fiind restricții privind circulația capitalurilor, le includ pe cele de natură să descurajeze nerezidenții să facă investiții într‑un stat membru sau să descurajeze rezidenții statului membru respectiv să facă investiții în alte state (Hotărârea din 18 decembrie 2007, A, C-101/05, Rep., p. I-11531 , punctul 40, Hotărârea din 10 februarie 2011, Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen, C-436/08 și C-437/08, Rep., p. I-305 , punctul 50, precum și Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, punctul 15). În speță, scutirea fiscală prevăzută de legislația fiscală națională în discuție în litigiul principal era acordată doar fondurilor de investiții care își desfășurau activitatea în conformitate cu Legea privind fondurile de investiții. Reiese de asemenea din decizia instanței de trimitere că, în conformitate cu legislația națională în discuție în litigiul principal, fondurile de investiții nu beneficiază de scutire decât cu condiția ca sediul lor să se afle pe teritoriul polonez. Prin urmare, dividendele distribuite unor fonduri de investiții nerezidente nu ar putea beneficia, din simplul motiv al locului de stabilire al acestor fonduri, de scutirea de reținerea la sursă, chiar dacă aceste dividende ar putea face eventual obiectul unei reduceri a cotei de impozitare în temeiul unei convenții pentru evitarea dublei impuneri. Or, o astfel de diferență de tratament fiscal între dividendele fondurilor de investiții rezidente și cele ale fondurilor de investiții nerezidente este susceptibilă să descurajeze, pe de o parte, fondurile de investiții stabilite într‑o țară terță să achiziționeze participații în cadrul unor societăți stabilite în Polonia, iar pe de altă parte, investitorii rezidenți în acest stat membru să achiziționeze participații în cadrul fondurilor de investiții nerezidente (a se vedea în acest sens Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, punctul 17). Rezultă că o legislație națională precum cea în discuție în litigiul principal este de natură să determine o restricție privind libera circulație a capitalurilor care este contrară, în principiu, articolului 63 TFUE. Trebuie să se examineze însă dacă această restricție poate fi justificată din perspectiva dispozițiilor tratatului. Cu privire la aplicabilitatea articolului 64 alineatul (1) TFUE Potrivit articolului 64 alineatul (1) TFUE, articolul 63 TFUE nu aduce atingere aplicării, în raport cu țările terțe, a restricțiilor în vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului național sau al dreptului Uniunii, adoptate cu privire la circulația capitalurilor având ca destinație țări terțe sau provenind din țări terțe, în cazul în care acestea implică investiții directe, inclusiv investițiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piețele de capital. În această privință, guvernele polonez și german au arătat în observațiile lor și în ședință că, în primul rând, dispoziția națională în discuție în litigiul principal, care prevede impozitarea dividendelor distribuite de societățile poloneze fondurilor de investiții nerezidente, era deja în vigoare anterior datei de 31 decembrie 1993, fără ca modalitățile acestei impozitări să fi fost modificate ulterior, și că, în al doilea rând, în măsura în care impozitarea respectivă se aplica nediferențiat, respectiv indiferent de numărul de acțiuni deținute în societățile poloneze, circulația capitalului în discuție în litigiul principal poate de asemenea intra în sfera noțiunii „investiții directe”, astfel cum a fost precizată de jurisprudența Curții. În orice caz, restricția în cauză ar implica prestarea de servicii financiare. În ceea ce privește criteriul temporal stabilit de articolul 64 alineatul (1) TFUE, rezultă dintr‑o jurisprudență bine stabilită a Curții că, dacă, în principiu, este de competența instanței naționale să determine conținutul unei legislații existente la o dată stabilită printr‑un act al Uniunii, este de competența Curții să furnizeze elementele de interpretare a noțiunii de drept al Uniunii care constituie temeiul aplicării unui regim derogatoriu, prevăzut de acest drept, unei legislații naționale „existente” la o dată stabilită (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation, C-446/04, Rec., p. I-11753 , punctul 191). În acest context, Curtea a statuat deja că orice măsură națională adoptată ulterior unei date astfel stabilite nu este, doar din acest motiv, exclusă în mod automat de la regimul derogatoriu instituit prin actul Uniunii respectiv. Astfel, o dispoziție care este, în esența sa, identică cu legislația anterioară sau care se limitează să reducă sau să elimine un obstacol în calea exercitării drepturilor și libertăților stabilite în dreptul Uniunii, existent în legislația anterioară, beneficiază de derogare. În schimb, o legislație care are la bază o logică diferită de cea a reglementărilor anterioare și care instituie proceduri noi nu poate fi asimilată legislației existente la data reținută de actul Uniunii respectiv (a se vedea Hotărârea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation, citată anterior, punctul 192, și Hotărârea din 24 mai 2007, Holböck, C-157/05, Rep., p. I-4051 , punctul 41). În această privință, reiese din observațiile Comisiei, fără ca acest element să fie contestat de guvernul polonez, că scutirea fiscală prevăzută la articolul 6 alineatul 1 punctul 10 din Legea privind impozitul pe profit a fost introdusă printr‑o lege din 28 august 1997. În consecință, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 57 din concluzii, o restricție, în sensul dispozițiilor tratatului referitoare la libera circulație a capitalurilor, care să fi fost menținută după 31 decembrie 1993 nu exista anterior acestei date. Astfel, la 31 decembrie 1993, dividendele distribuite de societăți poloneze unor entități nerezidente ar fi fost supuse fie aceleiași rețineri la sursă ca acelea distribuite unor entități stabilite în Polonia, fie unei cote de impozitare reduse, în temeiul unei convenții pentru evitarea dublei impuneri încheiate între Republica Polonă și statul respectiv. Legea din 28 august 1997, menționată la punctul 49 din prezenta hotărâre, este cea care a introdus pentru prima dată o restricție, în măsura în care a stabilit un tratament diferențiat între fondurile de investiții rezidente și fondurile de investiții nerezidente, scutindu‑le pe primele de reținerea la sursă și de procedurile administrative aferente reținerii forfetare a impozitului pe dividendele distribuite acestora. În consecință, legislația națională în discuție în litigiul principal nu poate fi considerată o restricție existentă la data de 31 decembrie 1993, întrucât elementul constitutiv al unei restricții privind libera circulație a capitalurilor, respectiv scutirea fiscală prevăzută la articolul 6 alineatul 1 punctul 10 din Legea privind impozitul pe profit, a fost introdus ulterior, îndepărtându‑se de logica legislației anterioare și instituind o procedură nouă, în sensul jurisprudenței citate la punctul 48 din prezenta hotărâre. Întrucât criteriul temporal nu este îndeplinit și întrucât cele două criterii, temporal și material, prevăzute la articolul 64 alineatul (1) TFUE trebuie îndeplinite cumulativ, acest din urmă articol nu este aplicabil litigiului principal fără a mai fi necesar să se analizeze dacă este îndeplinit criteriul material. Cu privire la caracterul justificat al restricției Conform articolului 65 alineatul (1) litera (a) TFUE, articolul 63 TFUE nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica dispozițiile incidente ale legislației lor fiscale, care stabilesc o distincție între contribuabilii care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul unde capitalurile lor au fost investite. Această dispoziție, în măsura în care reprezintă o derogare de la principiul fundamental al liberei circulații a capitalurilor, trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte. Prin urmare, aceasta nu poate fi interpretată în sensul că orice legislație fiscală care prevede o distincție între contribuabili în funcție de locul în care aceștia au reședința sau în funcție de statul în care își investesc capitalurile este compatibilă în mod automat cu tratatul (a se vedea Hotărârea din 11 septembrie 2008, Eckelkamp și alții, C-11/07, Rep., p. I-6845 , punctul 57, Hotărârea din 22 aprilie 2010, Mattner, C-510/08, Rep., p. I-3553 , punctul 32, și Hotărârea Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen, citată anterior, punctul 56). Astfel, derogarea prevăzută la dispoziția menționată este ea însăși limitată de articolul 65 alineatul (3) TFUE, care prevede că dispozițiile naționale menționate la alineatul (1) al acestui articol „nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restrângere disimulată a liberei circulații a capitalurilor și plăților, astfel cum este aceasta definită la articolul 63” (a se vedea Hotărârea Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen, citată anterior, punctul 57). Trebuie astfel să se facă distincție între diferențele de tratament permise de articolul 65 alineatul (1) litera (a) TFUE și discriminările interzise de alineatul (3) al aceluiași articol. Or, din jurisprudență reiese că, pentru ca o reglementare fiscală națională precum cea în discuție în litigiul principal să poată fi considerată compatibilă cu dispozițiile tratatului referitoare la libera circulație a capitalurilor, trebuie ca diferența de tratament pe care o prevede să privească situații care nu sunt comparabile în mod obiectiv sau să fie justificată de un motiv imperativ de interes general (a se vedea Hotărârea Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen, citată anterior, punctul 58 și jurisprudența citată). Cu privire la comparabilitatea obiectivă a situațiilor În ceea ce privește problema comparabilității, se impune, în primul rând, a preciza că, în privința unei norme fiscale precum cea în discuție în litigiul principal, care urmărește să scutească de impozit profitul distribuit de societăți rezidente, situația unui fond de investiții beneficiar rezident este comparabilă cu cea a unui fond de investiții beneficiar nerezident, în măsura în care, în ambele cazuri, profitul realizat este, în principiu, susceptibil să facă obiectul unei duble impuneri economice sau al unei impozitări în lanț (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation, citată anterior, punctul 62, Hotărârea Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen, citată anterior, punctul 113, Hotărârea din 20 octombrie 2011, Comisia/Germania, C-284/09, Rep., p. I-9879 , punctul 56, precum și Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, punctul 42 și jurisprudența citată). Or, în măsura în care simpla exercitare de către statul membru în cauză a competenței sale fiscale generează, indiferent de orice impozitare într‑o altă țară terță, un risc de impozitare în lanț sau un risc de dublă impunere economică, articolul 63 TFUE impune acestui stat care stabilește o scutire fiscală pentru dividendele distribuite operatorilor economici rezidenți de alte societăți rezidente să acorde un tratament echivalent dividendelor distribuite operatorilor economici stabiliți în țări terțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation, citată anterior, punctul 72, și Hotărârile citate anterior Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen, punctul 60, și Comisia/Germania, punctul 57). Or, legislația fiscală națională în discuție în litigiul principal nu prevede un astfel de tratament echivalent. Astfel, în același timp în care această legislație previne dubla impunere economică a dividendelor de origine națională obținute de fondurile de investiții rezidente, aliniind situația deținătorilor de participații în cadrul unor astfel de fonduri la cea a investitorilor individuali, ea nu elimină și nici măcar nu atenuează dubla impunere căreia un fond de investiții nerezident riscă să îi fie supus în urma obținerii unor astfel de dividende. În al doilea rând, trebuie amintit că se impune să fie luate în considerare doar criteriile de distincție pentru impozitarea profitului distribuit stabilite de legislația fiscală națională în discuție în litigiul principal pentru a aprecia comparabilitatea obiectivă a situațiilor care fac obiectul unui tratament diferențiat (a se vedea în acest sens Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, punctul 28). În această privință, este cert că singurul criteriu de distincție stabilit de legislația fiscală în discuție în litigiul principal este întemeiat pe locul de reședință al fondului de investiții, doar fondurile de investiții stabilite în Polonia putând beneficia de o scutire de reținerea la sursă a dividendelor obținute. Astfel, scutirea fiscală de care beneficiază fondurile de investiții rezidente nu este condiționată de impozitarea, în sarcina deținătorilor de participații în cadrul acestora, a veniturilor distribuite. Având în vedere acest criteriu de distincție, aprecierea comparabilității situațiilor trebuie efectuată exclusiv la nivelul vehiculului de investiții, în măsura în care reglementarea în cauză nu ia în considerare situația fiscală a deținătorilor de participații (a se vedea în acest sens Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, punctele 32, 39 și 41). În consecință, argumentul prezentat de guvernul german, potrivit căruia efectele unei restricții pot fi în general neutralizate atunci când investitorul poate, în statul său de reședință, să deducă din datoria sa fiscală personală impozitul cu reținere la sursă aplicat fondului de investiții nerezident sau să deducă acest impozit la stabilirea bazei de impozitare care îi este aplicată în statul său de reședință, nu poate fi reținut. În al treilea rând, reiese din decizia de trimitere și din observațiile prezentate de guvernele polonez, german, spaniol, francez, italian și finlandez, precum și de Comisie că situația unui fond de investiții cu sediul într‑o țară terță nu este comparabilă cu cea a fondurilor de investiții stabilite în Polonia și supuse Legii privind fondurile de investiții sau cu situația fondurilor de investiții cu sediul într‑un alt stat membru. Mai precis, diferența dintre fondurile de investiții cu sediul în Statele Unite și cele cu sediul în statele membre ale Uniunii ar ține, în esență, de faptul că acestea din urmă sunt supuse unei reglementări uniforme aplicabile constituirii și funcționării fondurilor de investiții europene, respectiv Directiva 85/611/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind anumite organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) ( JO L 375, p. 3 , Ediție specială, 06/vol. 1, p. 138), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 ( JO L 145, p. 1 , Ediție specială, 06/vol. 1, p. 247, denumită în continuare „Directiva OPCVM”), ale cărei cerințe ar fi, în esență, preluate de Legea privind fondurile de investiții. Întrucât doar fondurile de investiții care respectă aceste cerințe ar putea beneficia de scutirea prevăzută de Legea privind impozitul pe profit, fondurile de investiții nerezidente, care nu fac obiectul Directivei OPCVM, s‑ar afla, în consecință, într‑o situație de drept și de fapt fundamental diferită de cea a fondurilor de investiții stabilite în statele membre ale Uniunii. Or, împrejurarea că fondurile de investiții nerezidente nu fac parte din cadrul de reglementare uniform al Uniunii, instituit prin Directiva OPCVM privind modalitățile de constituire și de funcționare a fondurilor de investiții în cadrul Uniunii, astfel cum a fost transpusă în dreptul intern prin Legea poloneză privind fondurile de investiții, nu poate fi suficientă prin ea însăși pentru a stabili faptul că situațiile fondurilor respective sunt diferite. Astfel, în măsura în care Directiva OPCVM nu se aplică fondurilor de investiții stabilite în țări terțe, întrucât acestea se află în afara domeniului de aplicare al dreptului Uniunii, a impune ca acestea din urmă să fie reglementate în mod identic în raport cu fondurile de investiții rezidente ar lipsi de orice efect util libertatea de circulație a capitalurilor. În orice caz, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 37 și 38 din concluzii și după cum s‑a menționat deja la punctul 62 din prezenta hotărâre, în măsura în care criteriul principal stabilit de reglementarea fiscală națională în discuție în litigiul principal este întemeiat pe locul de reședință al fondului de investiții, permițând doar fondurilor de investiții stabilite în Polonia să beneficieze de scutirea fiscală, în ceea ce privește litigiul principal, o comparație între cadrul de reglementare care guvernează fondurile stabilite într‑o țară terță și cadrul de reglementare uniform aplicat în Uniune este lipsită de relevanță prin aceea că nu intră sub incidența reglementării aplicabile în cauză. Având în vedere cele ce precedă, în ceea ce privește o legislație fiscală a unui stat membru precum Legea privind impozitul pe profit, care reține drept criteriu principal de distincție locul de reședință al fondurilor de investiții, care determină dacă este sau nu este percepută reținerea la sursă pentru dividendele care le sunt distribuite de societăți poloneze, fondurile de investiții nerezidente se află într‑o situație comparabilă în mod obiectiv cu cea a acelora care își au sediul pe teritoriul polonez. În aceste condiții, se impune de asemenea să se examineze dacă restricția care rezultă dintr‑o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal este justificată de motive imperative de interes general (a se vedea Hotărârea Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen, citată anterior, punctul 63 și jurisprudența citată). Cu privire la existența unui motiv imperativ de interes general – Necesitatea de a garanta eficacitatea controalelor fiscale Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că necesitatea de a garanta eficacitatea controalelor fiscale constituie un motiv imperativ de interes general care poate justifica o restricție privind exercitarea libertăților fundamentale garantate prin tratat (Hotărârea din 6 octombrie 2011, Comisia/Portugalia, C-493/09, Rep., p. I-9247 , punctul 42 și jurisprudența citată). În această privință, astfel cum reiese din decizia de trimitere și după cum au arătat toate guvernele, precum și Comisia în cadrul observațiilor lor prezentate Curții, în lipsa unui cadru juridic comun în materie de cooperare administrativă cu țările terțe, după modelul, în cadrul Uniunii, al Directivei 77/799/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1977 privind asistența reciprocă acordată de autoritățile competente din statele membre în domeniul impozitării directe ( JO L 336, p. 15 , Ediție specială, 09/vol. 1, p. 21), administrația fiscală poloneză nu ar fi în măsură să verifice, în privința unui fond de investiții nerezident, respectarea condițiilor specifice impuse de legislația poloneză și să aprecieze domeniul de aplicare și eficacitatea controlului exercitat asupra acestui fond în raport cu mecanismele de cooperare consolidată prevăzute de Directiva OPCVM în cadrul Uniunii. Or, în ceea ce privește argumentul privind lipsa unui instrument juridic care să permită autorităților fiscale poloneze să verifice elementele de probă și informațiile prezentate de fondurile de investiții stabilite în Statele Unite în vederea stabilirii naturii lor comparabile cu cea a fondurilor de investiții stabilite în Polonia sau într‑un alt stat membru, trebuie precizat de la bun început că mecanismul schimbului de informații dintre statele membre instituit prin Directiva OPCVM face parte din sistemul de cooperare stabilit între autoritățile lor de autorizare și de supraveghere a fondurilor de investiții, în scopul garantării îndeplinirii misiunii lor, a cărei întindere este precizată la articolul 50 alineatul (5) din această directivă. În temeiul acestui articol menționat anterior, autoritățile competente care primesc informații confidențiale nu le pot utiliza decât pe parcursul îndeplinirii funcțiilor lor, fie pentru a controla dacă sunt îndeplinite condițiile care reglementează inițierea activității OPCVM sau a întreprinderilor care contribuie la activitatea acestora și pentru a facilita controlul exercitării activităților respective, a procedurilor administrative și contabile și a mecanismelor de control intern, fie pentru a impune sancțiuni, fie în cadrul căilor de atac administrative împotriva deciziilor luate de autoritățile competente sau pentru acțiuni în justiție inițiate în temeiul articolului 51 alineatul (2) din Directiva OPCVM. În plus, celelalte dispoziții ale Directivei OPCVM aferente acestui sistem de schimb de informații pun accentul pe necesitatea păstrării secretului profesional în acest context. Reiese din articolul 50 alineatul (5) din Directiva OPCVM și din economia generală a acesteia că respectivul sistem de schimb de informații face parte din sistemul de supraveghere instituit prin această directivă. În consecință, această formă de cooperare prevăzută între statele membre nu are ca obiect materia fiscală, ci se referă doar la activitatea fondurilor de investiții în materie de OPCVM. În consecință, Directiva OPCVM nu poate conferi administrației fiscale poloneze competența de a efectua sau de a dispune efectuarea unui control pentru a verifica dacă fondurile de investiții s‑au conformat obligațiilor care le revin în temeiul Legii privind fondurile de investiții, această competență fiind rezervată autorităților de supraveghere învestite cu această competență prin directiva menționată. Directiva OPCVM nu poate nici să autorizeze o autoritate de supraveghere a unui stat membru să facă schimb de informații cu autoritatea de supraveghere a statului membru de impozitare, obținute în urma unor controale pe care prima autoritate le‑a efectuat la fondurile de investiții stabilite pe teritoriul său, pentru a permite autorității de supraveghere din statul membru de impozitare să transmită aceste informații autorităților fiscale naționale. Rezultă din cele ce precedă că împrejurarea că sistemul schimbului de informații instituit prin Directiva OPCVM nu se poate aplica fondurilor de investiții nerezidente nu este de natură să justifice restricția în discuție în litigiul principal. În plus, excluzând de la scutirea fiscală fondurile de investiții nerezidente din simplul motiv că acestea sunt stabilite pe teritoriul unei țări terțe, legislația fiscală națională în discuție în litigiul principal nu dă posibilitatea acestor contribuabili să demonstreze că îndeplinesc cerințe echivalente cu cele cuprinse în Legea privind fondurile de investiții. Reiese, într‑adevăr, din jurisprudența Curții că, în relațiile dintre statele membre ale Uniunii, nu este exclus, a priori , ca un contribuabil să fie în măsură să prezinte înscrisuri justificative relevante care să dea posibilitatea autorităților fiscale din statul membru de impozitare să verifice în mod clar și precis că, în statul său de reședință, îndeplinește cerințe echivalente cu cele prevăzute de legislația națională în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior, A, punctul 59, și Comisia/Portugalia, punctul 46). Cu toate acestea, respectiva jurisprudență nu poate fi transpusă în întregime în cazul circulației capitalurilor între statele membre și țările terțe, întrucât această circulație a capitalurilor se înscrie într‑un context juridic diferit (Hotărârea A, citată anterior, punctul 60, Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Comisia/Italia, C-540/07, Rep., p. I-10983 , punctul 69, Hotărârea din 28 octombrie 2010, Établissements Rimbaud, C-72/09, Rep., p. I-10659 , punctul 40, precum și Hotărârea Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen, punctul 65). Astfel, trebuie arătat că acel cadru de cooperare existent între autoritățile competente ale statelor membre stabilit prin Directiva 77/799 nu există între acestea și autoritățile competente dintr‑o țară terță atunci când aceasta din urmă nu și‑a asumat niciun angajament de asistență reciprocă (Hotărârile citate anterior Comisia/Italia, punctul 70, Établissements Rimbaud, punctul 41, precum și Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen, punctul 66). Rezultă din considerentele care precedă că justificarea întemeiată pe necesitatea de a menține eficacitatea controalelor fiscale nu este admisibilă decât dacă reglementarea unui stat membru prevede ca beneficiul unui avantaj fiscal să depindă de îndeplinirea unor condiții a căror respectare nu poate fi verificată decât prin obținerea de informații de la autoritățile competente dintr‑o țară terță și că, având în vedere lipsa unei obligații convenționale a acestei țări terțe de a furniza informații, se dovedește imposibilă obținerea informațiilor respective de la aceasta din urmă (a se vedea Hotărârea Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen, citată anterior, punctul 67 și jurisprudența citată). Or, spre deosebire de cauzele în care s‑au pronunțat hotărârile menționate la punctul 82 din prezenta hotărâre, în cadrul cărora nu exista nicio obligație convențională din partea țărilor terțe în cauză de a furniza informații, astfel încât Curtea a exclus posibilitatea contribuabilului de a furniza el însuși probele necesare pentru stabilirea corectă a taxelor respective, în ceea ce privește litigiul principal, există un cadru de reglementare privind asistența administrativă reciprocă stabilit între Republica Polonă și Statele Unite ale Americii, care permite schimbul unor informații care se dovedesc necesare pentru aplicarea legislației fiscale. Mai precis, acest cadru de cooperare rezultă din articolul 23 din Convenția pentru prevenirea dublei impuneri, precum și din articolul 4 din Convenția elaborată de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și de Consiliul Europei, semnată la Strasbourg la 25 ianuarie 1988, privind asistența administrativă reciprocă în materie fiscală. În consecință, ținând seama de existența acestor obligații convenționale între Republica Polonă și Statele Unite ale Americii, prin care se stabilește un cadru juridic comun de cooperare și care prevăd mecanisme de schimb de informații între autoritățile naționale respective, a priori , nu este exclus ca fondurile de investiții stabilite pe teritoriul Statelor Unite ale Americii să poată fi obligate să prezinte înscrisuri justificative relevante care să dea posibilitatea autorităților fiscale poloneze să verifice, în cooperare cu autoritățile competente ale Statelor Unite ale Americii, că își desfășoară activitățile în condiții echivalente cu cele aplicabile fondurilor de investiții stabilite pe teritoriul Uniunii. Cu toate acestea, revine instanței de trimitere sarcina să examineze dacă obligațiile convenționale dintre Republica Polonă și Statele Unite ale Americii, prin care se stabilește un cadru juridic comun de cooperare și care prevăd mecanisme de schimb de informații între autoritățile naționale respective, sunt efectiv de natură să permită autorităților fiscale poloneze să verifice, dacă este cazul, informațiile furnizate de fondurile de investiții stabilite pe teritoriul Statelor Unite ale Americii privind condițiile de constituire și de desfășurare a activităților lor, pentru a stabili dacă acestea funcționează într‑un cadru de reglementare echivalent cu cel al Uniunii. – Necesitatea de a menține coerența sistemului fiscal În sprijinul argumentului potrivit căruia restricția pe care o implică legislația fiscală națională în discuție în litigiul principal își găsește o justificare în necesitatea de a menține coerența sistemului fiscal, guvernul polonez susține că scutirea pe care această legislație o prevede este strâns legată de impozitarea plăților efectuate de fondurile de investiții deținătorilor de participații în cadrul acestora. Coerența sistemului fiscal ar fi asigurată prin garantarea unei impozitări uniforme efective a veniturilor unei anumite persoane impozabile, indiferent de statul membru în care au fost realizate și care ar lua în considerare cuantumul impozitelor plătite în alte state membre. În plus, guvernul german arată că în situații care implică țări terțe, în special atunci când sunt vizate fonduri de investiții, ar trebui să se extindă noțiunea de coerență fiscală și să se aprecieze simultan diferitele etape de impozitare, presupunând că dividendele sunt plătite unor deținători de participații stabiliți în străinătate. Trebuie amintit că s‑a statuat deja de către Curte că necesitarea menținerii unei astfel de coerențe poate justifica o reglementare de natură să restrângă libertățile fundamentale (Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, punctul 50 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, pentru ca un argument întemeiat pe o asemenea justificare să poată fi admis, trebuie, potrivit unei jurisprudențe constante, să se stabilească existența unei legături directe între avantajul fiscal respectiv și compensarea acestui avantaj cu o prelevare fiscală determinată, caracterul direct al acestei legături trebuind să fie apreciat în funcție de obiectivul reglementării în cauză (Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, punctul 51 și jurisprudența citată). Or, astfel cum s‑a menționat deja la punctul 62 din prezenta hotărâre, scutirea de reținerea la sursă a dividendelor în discuție în litigiul principal nu este supusă condiției ca dividendele distribuite fondului de investiții respectiv să fie redistribuite de acesta și ca impozitarea dividendelor în sarcina deținătorilor de participații în acest fond să permită compensarea scutirii de reținerea la sursă. În plus, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 113 din concluzii, interpretarea extinsă a noțiunii de coerență fiscală propusă de guvernul german pleacă de la premisa nedemonstrată că deținătorii de participații în cadrul fondurilor de investiții stabilite în țări terțe au ei înșiși reședința în aceste țări sau, în orice caz, în afara teritoriului național. Or, analiza motivului coerenței fiscale impune, în principiu, o analiză din perspectiva unuia și aceluiași regim fiscal. În consecință, în lipsa unei legături directe, în sensul jurisprudenței citate la punctul 92 din prezenta hotărâre, între scutirea de reținerea la sursă a dividendelor de origine națională distribuite unui fond de investiții rezident și impozitarea dividendelor respective ca venituri ale deținătorilor de participații în cadrul fondului de investiții respectiv legislația națională în discuție în litigiul principal nu poate fi justificată prin necesitatea de a menține coerența sistemului fiscal. – Repartizarea competențelor de impozitare și garantarea veniturilor fiscale Guvernul german a invocat, în plus, necesitatea de a menține repartizarea competențelor de impozitare între Republica Polonă și Statele Unite ale Americii, precum și garantarea veniturilor fiscale ca motive care să justifice restricția în discuție, motive care trebuie examinate împreună întrucât sunt interconectate în argumentația acestui guvern. Pe de o parte, în ceea ce privește repartizarea competențelor de impozitare, guvernul german arată că jurisprudența privind acest motiv justificativ trebuie aplicată exclusiv situațiilor interne Uniunii, în măsura în care, în cazul circulației capitalurilor având ca destinație țări terțe sau provenind din țări terțe, persoanele respective nu se pot prevala de normele pieței interne întrucât o restricție privind suveranitatea fiscală a unui stat membru prin efectul liberei circulații a capitalurilor ar avea drept consecință directă transferul bazei de impozitare spre o țară terță. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, necesitatea de a garanta repartizarea echilibrată a competenței de impozitare între statele membre poate fi admisă în special atunci când regimul în cauză urmărește prevenirea unor comportamente de natură să compromită dreptul unui stat membru de a‑și exercita competența fiscală în raport cu activitățile realizate pe teritoriul său (Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, punctul 47 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, din moment ce un stat membru a ales să nu impoziteze fondurile de investiții rezidente beneficiare ale unor dividende de origine națională, acesta nu poate invoca necesitatea de a asigura o repartizare echilibrată a competenței de impozitare între statele membre pentru a justifica impozitarea fondurilor de investiții nerezidente beneficiare ale unor astfel de venituri (a se vedea în acest sens Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, punctul 48 și jurisprudența citată). În această privință, nu se poate susține în mod valabil că această jurisprudență este inaplicabilă în cazul relațiilor dintre statele membre și țările terțe, în măsura în care lipsa reciprocității în cadrul unor astfel de relații precum cea invocată de guvernul german nu poate justifica o restricție privind circulația capitalurilor între statele membre și țările terțe respective (a se vedea în acest sens Hotărârea Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen, citată anterior, punctul 128). Pe de altă parte, în ceea ce privește garantarea veniturilor fiscale naționale, guvernul german susține că libera circulație a capitalurilor nu ar trebui să constrângă statele membre să renunțe la veniturile fiscale în favoarea țărilor terțe. Astfel, piața internă ar urmări garantarea unei repartizări eficace a resurselor în cadrul Uniunii, menținând în același timp neutralitatea fiscală în cadrul pieței respective. Or, față de statele membre, țările terțe care nu fac parte din această piață nu sunt, prin urmare, obligate să accepte o pierdere a veniturilor fiscale comparabilă. În această privință, este suficient să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, reducerea veniturilor fiscale nu poate fi considerată un motiv imperativ de interes general care să poată fi invocat pentru a justifica o măsură în principiu contrară unei libertăți fundamentale (Hotărârea Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen, citată anterior, punctul 126). Această jurisprudență se aplică atât în ipoteza în care statul membru respectiv renunță la unele venituri fiscale în favoarea unui alt stat membru, cât și atunci când această renunțare operează în favoarea unei țări terțe. În orice caz, astfel cum observă avocatul general la punctul 127 din concluzii, societățile poloneze continuă să fie supuse impozitului pe profit și dreptul Uniunii nu împiedică statul membru respectiv, pe termen mai lung, să renunțe la evitarea dublei impuneri, impunându‑i adoptarea sau menținerea unor măsuri privind eliminarea situațiilor unei astfel de impuneri. Din cele ce precedă reiese că restricția care rezultă din legislația fiscală națională precum cea în discuție în litigiul principal nu este justificată de necesitatea de a menține repartizarea echilibrată a competenței de impozitare și garantarea veniturilor fiscale ale statului membru respectiv. Având în vedere toate considerațiile precedente, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolele 63 TFUE și 65 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații fiscale a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia nu pot beneficia de o scutire fiscală dividendele distribuite de societăți stabilite în acest stat membru unui fond de investiții situat într‑o țară terță, atât timp cât între acest stat membru și țara terță în cauză există o obligație convențională de asistență administrativă reciprocă ce dă posibilitatea autorităților fiscale naționale să verifice informațiile transmise eventual de fondul de investiții. Revine instanței de trimitere, în cadrul litigiului principal, sarcina să examineze dacă mecanismul schimbului de informații prevăzut prin acest cadru de cooperare este efectiv de natură să permită autorităților fiscale poloneze să verifice, dacă este necesar, informațiile furnizate de fondurile de investiții stabilite pe teritoriul Statelor Unite ale Americii cu privire la condițiile de constituire și de desfășurare a activităților lor, pentru a stabili dacă aceste fonduri funcționează într‑un cadru de reglementare echivalent cu cel al Uniunii. Cu privire la efectul prezentei hotărâri în timp În observațiile sale scrise, guvernul polonez a solicitat Curții să limiteze în timp efectele prezentei hotărâri în cazul în care ar constata că articolele 63 TFUE și 65 TFUE se opun legislației fiscale în discuție în litigiul principal. În susținerea cererii sale, guvernul menționat, pe de o parte, a atras atenția Curții asupra riscului unor grave perturbări financiare pe care l‑ar presupune o hotărâre care ar conduce la o astfel de constatare, având în vedere numărul semnificativ de cazuri în care s‑a aplicat articolul 22 alineatul 1 din Legea privind impozitul pe profit. Guvernul polonez consideră că Republica Polonă a fost de bună‑credință când a apreciat că dispozițiile Legii privind impozitul pe profit sunt conforme dreptului Uniunii, Comisia contestând dispozițiile respective nu din perspectiva liberei circulații a capitalurilor în raport cu țările terțe, ci doar din perspectiva celorlalte state membre ale Uniunii și ale Spațiului Economic European. În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, interpretarea dată de aceasta unei norme de drept al Uniunii în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată aceasta de la momentul intrării sale în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de instanță chiar raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă sunt îndeplinite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, punctul 58 și jurisprudența citată). Curtea nu poate decât în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice inerent ordinii juridice a Uniunii, să considere necesar a limita posibilitatea oricărei persoane interesate de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o pentru a contesta raporturi juridice stabilite cu bună‑credință. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna‑credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave (Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, punctul 59 și jurisprudența citată). Mai concret, Curtea nu a recurs la această soluție decât în împrejurări bine determinate, și anume în cazul în care exista un risc de repercusiuni economice grave, cauzate mai ales de numărul mare de raporturi juridice constituite cu bună‑credință pe baza reglementării considerate ca fiind în mod legal în vigoare, și atunci când reieșea că persoanele fizice și autoritățile naționale au fost determinate să adopte un comportament neconform dreptului Uniunii ca urmare a unei incertitudini obiective și importante privind domeniul de aplicare al dispozițiilor de drept al Uniunii, incertitudine la care contribuise eventual și comportamentul altor state membre sau al Comisiei (Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, punctul 60 și jurisprudența citată). În ceea ce privește argumentul guvernului polonez privind implicațiile considerabile pe care hotărârea ce va fi pronunțată le‑ar putea avea asupra bugetului statului polonez, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că implicațiile financiare care ar putea rezulta pentru un stat membru dintr‑o hotărâre preliminară nu justifică, prin ele însele, limitarea în timp a efectelor hotărârii (Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, punctul 62 și jurisprudența citată). Or, guvernul polonez nu a furnizat, nici în observațiile sale scrise, nici în ședință, date care să permită Curții să aprecieze dacă acest stat membru riscă efectiv să fie grav afectat din punct de vedere economic de efectele hotărârii care va fi pronunțată. În aceste condiții și fără să fie necesar a examina dacă Republica Polonă a fost de bună‑credință când a apreciat că dispozițiile Legii privind impozitul pe profit sunt conforme dreptului Uniunii, nu trebuie să se admită cererea acestui stat membru de a limita efectele în timp ale prezentei hotărâri, întrucât el nu prezintă niciun element care să îi poată susține argumentele potrivit cărora această hotărâre ar risca, dacă efectele sale nu ar fi limitate în timp, să determine perturbări financiare grave. Cu privire la cheltuielile de judecată Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări. Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: 1) Articolul 63 TFUE privind libera circulație a capitalurilor se aplică într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care, în temeiul legislației fiscale naționale, dividendele distribuite de societăți stabilite într‑un stat membru unui fond de investiții stabilit într‑o țară terță nu fac obiectul unei scutiri fiscale, în timp ce fondurile de investiții stabilite în statul membru respectiv beneficiază de o astfel de scutire. 2) Articolele 63 TFUE și 65 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații fiscale a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia nu pot beneficia de o scutire fiscală dividendele distribuite de societăți stabilite în acest stat membru unui fond de investiții situat într‑o țară terță, atât timp cât între acest stat membru și țara terță în cauză există o obligație convențională de asistență administrativă reciprocă ce dă posibilitatea autorităților fiscale naționale să verifice informațiile transmise eventual de fondul de investiții. Revine instanței de trimitere, în cadrul litigiului principal, sarcina să examineze dacă mecanismul schimbului de informații prevăzut prin acest cadru de cooperare este efectiv de natură să permită autorităților fiscale poloneze să verifice, dacă este necesar, informațiile furnizate de fondurile de investiții stabilite pe teritoriul Statelor Unite ale Americii cu privire la condițiile de constituire și de desfășurare a activităților lor, pentru a stabili dacă aceste fonduri funcționează într‑un cadru de reglementare echivalent cu cel al Uniunii. Semnături ( *1 ) Limba de procedură: polona.

62011CJ0576

lt

Ieškiniu Europos Komisija prašo Teisingumo Teismo: — pripažinti, kad nesiėmusi visų būtinų priemonių 2006 m. lapkričio 23 d. Sprendimui Komisija prieš Liuksemburgą (C‑452/05) įvykdyti, Liuksemburgo Didžioji Hercogystė neįvykdė įsipareigojimų pagal SESV 260 straipsnio 1 dalį, — priteisti iš Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės sumokėti Komisijai 11340 eurų periodinę baudą už kiekvieną dieną, kai vėluojama įvykdyti minėtą Sprendimą Komisija prieš Liuksemburgą , mokėtiną nuo sprendimo priėmimo šioje byloje dienos iki minėto Sprendimo Komisija prieš Liuksemburgą įvykdymo dienos, — priteisti iš Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės sumokėti Komisijai vienkartinę 1248 eurų dydžio sumą už kiekvieną dieną nuo minėto Sprendimo Komisija prieš Liuksemburgą paskelbimo dienos iki sprendimo šioje byloje paskelbimo dienos arba iki minėto Sprendimo Komisija prieš Liuksemburgą įvykdymo dienos, jei tai įvyks anksčiau, ir — priteisti iš Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės bylinėjimosi išlaidas. Teisinis pagrindas 1991 m. gegužės 21 d. Tarybos direktyvos 91/271/EEB dėl miesto nuotėkų valymo ( OL L 135, p. 40 ; 2004 m. specialusis leidimas lietuvių k., 15 sk., 2 t., p. 26) 1 straipsnyje nurodyti šie tikslai: „Ši direktyva taikoma miesto nuotėkų surinkimui, valymui bei išleidimui ir nuotėkų iš tam tikrų pramonės sektorių valymui bei išleidimui. Šios direktyvos tikslas – apsaugoti aplinką nuo išleidžiamų minėtųjų nuotėkų žalingo poveikio.“ Direktyvos 91/271 2 straipsnio 6 punkte „1 g. e. (gyventojų ekvivalentas)“ apibrėžiamas kaip „organinė biologiškai skaidoma apkrova, kuriai oksiduoti deguonies poreikis (BDS5) yra 60 g per dieną“. Šios direktyvos 5 straipsnyje nustatyta: „1.   Kad būtų įvykdyta šio straipsnio 2 dalis, valstybės narės iki 1993 m. gruodžio 31 d. pagal II priede išdėstytus kriterijus nustato jautrias zonas. 2.   Valstybės narės užtikrina, kad miesto nuotėkos, patenkančios į nuotėkų surinkimo sistemas iš aglomeracijų, turinčių daugiau kaip 10000 g. e., prieš išleidžiant į jautrias zonas ne vėliau kaip nuo 1998 m. gruodžio 31 d. būtų pradėtos valyti pagal griežtesnius negu aprašyta 4 straipsnyje reikalavimus. <...> 4.   Jautriose zonose, kur galima įrodyti, kad į visus toje zonoje esančius miesto nuotėkų valymo įrenginius patenkančiose nuotėkose bendras fosforo kiekis sumažinamas bent 75 % bei bendras azoto kiekis sumažinamas bent 75 %, individualiems nuotėkų valymo įrenginiams nebūtina taikyti reikalavimų, išdėstytų šio straipsnio 2 ir 3 dalyse. 5.   Išleidimams iš miesto nuotėkų valymo įrenginių, kurie yra atitinkamuose jautrių zonų nuotėkų surinkimo rajonuose ir kurie taip pat teršia šias zonas, privalo būti taikomi šio straipsnio 2, 3, ir 4 dalių nuostatai. Tais atvejais, kai visas minėtasis nuotėkų surinkimo rajonas ar kuri nors jo dalis yra kitoje valstybėje narėje, taikomas 9 straipsnis. <...> 8.   Valstybei narei nereikia nustatyti jautrių zonų įgyvendinant šią direktyvą, jei ji visoje savo teritorijoje vykdo 2, 3 ir 4 dalyse nustatytą nuotėkų valymą.“ Sprendimas Komisija prieš Liuksemburgą Byloje, kurioje priimtas minėtas Sprendimas Komisija prieš Liuksemburgą , pateiktose pastabose Liuksemburgo Didžioji Hercogystė tvirtino, kad siekiant laikytis nacionalinių nuostatų, kuriomis perkelta Direktyva 91/271, buvo įgyvendinta nacionalinė veiksmų programa, skirta komunaliniams valymo įrenginiams modernizuoti. Taigi ši valstybė narė manė, kad bendras azoto kiekis turėjo būti sumažintas 75 % ne vėliau kaip 2008 m. užbaigus atitinkamų valymo įrenginių modernizavimą. O Komisija manė, kad aštuoniose iš vienuolikos aglomeracijų, turinčių daugiau kaip 10000 g. e., nebuvo įgyvendinta Direktyva 91/271. Minėtame Sprendime Komisija prieš Liuksemburgą Teisingumo Teismas konstatavo, kad negalėdama įrodyti, jog į atitinkamus valymo įrenginius patenkančiose nuotekose bendras azoto kiekis sumažintas bent 75 %, Liuksemburgo Didžioji Hercogystė neįvykdė įsipareigojimų pagal Direktyvos 91/271 5 straipsnio 4 dalį. Ikiteisminė procedūra Tikrindama, kaip įvykdytas minėtas Sprendimas Komisija prieš Liuksemburgą , 2006 m. gruodžio 6 d. Komisija paprašė Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės apibūdinti priemones, kurių imtasi šiam sprendimui įvykdyti. 2007 m. kovo 27 d. oficialiu pranešimu Komisija informavo Liuksemburgo Didžiąją Hercogystę, kad dar negavo jokio pranešimo apie priemones, kurių ši valstybė ėmėsi siekdama įvykdyti minėtą Sprendimą Komisija prieš Liuksemburgą . 2007 m. rugpjūčio 7 d. Liuksemburgo Didžioji Hercogystė atsakė į šį oficialų pranešimą. Gavusi šį atsakymą, kurį laikė nepakankamu, 2007 m. spalio 23 d. Komisija išsiuntė pagrįstą nuomonę Liuksemburgo Didžiajai Hercogystei – ši į ją atsakė 2008 m. sausio 21 d. ir 2009 m. gruodžio 23 d. raštais. 2010 m. birželio 28 d. minėtai valstybei narei buvo išsiųsta papildoma pagrįsta nuomonė – ji atsakė 2010 m. rugsėjo 17 d., 2011 m. gegužės 12 d. ir birželio 28 d. raštais. Atsižvelgdama į Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės pateiktus atsakymus, Komisija nusprendė, kad ši valstybė vis dar visiškai neįvykdė minėto Sprendimo Komisija prieš Liuksemburgą , nes 2010 m. pabaigoje šeši valymo įrenginiai, skirti aglomeracijoms, turinčioms daugiau kaip 10000 g. e., vis dar neatitiko Direktyvos 91/271 5 straipsnio 4 dalyje nustatytų įpareigojimų. Manydama, kad Liuksemburgo Didžioji Hercogystė laiku nesiėmė priemonių minėtam Sprendimui Komisija prieš Liuksemburgą įvykdyti, Komisija nusprendė pareikšti šį ieškinį. Pokyčiai vykstant šiam procesui 2012 m. balandžio 16 d. Teisingumo Teismo pirmininko nutartimi Jungtinei Didžiosios Britanijos ir Šiaurės Airijos Karalystei leista įstoti į bylą palaikyti Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės reikalavimų. Iš 2013 m. balandžio 24 d. posėdžio matyti, kad Komisija ir Liuksemburgo Didžioji Hercogystė taikė skirtingus skaičiavimo metodus siekdamos nustatyti atitinkamų valymo įrenginių atitikties lygį. Komisijos teigimu, Liuksemburgo Didžioji Hercogystė vertina įrenginius, skirtus Liuksemburgo miestui, remdamasi 15 mg bendro azoto litre kriterijumi, nors pagal Direktyvos 91/271 I priedo 2 lentelę, atsižvelgiant į aglomeracijas, turinčias daugiau kaip 100000 g. e., turi būti įvykdyti 10 mg bendro azoto litre kriterijai. Taigi, jeigu būtų taikomi Komisijos naudoti kriterijai, keturi įrenginiai neatitiktų reikalavimų, o Liuksemburgo Didžioji Hercogystė mano, kad nuo šiol du įrenginiai iš šešių vis dar neatitinka reikalavimų. Iš tiesų per posėdį Liuksemburgo Didžioji Hercogystė manė, kad Direktyvos 91/271 nuostatų neatitinka tik du įrenginiai, t. y. Bonnevoie ir Bleesbruck. Pirmojo darbai turėtų būti baigti ne vėliau kaip 2014 m. Šios valstybės narės pareigūnas negalėjo pateikti tikslios antrojo įrenginio darbų pabaigos datos, tačiau nurodė, kad bet kuriuo atveju šie darbai turėtų trukti ilgiau negu Bonnevoie įrenginio. Dėl įsipareigojimų neįvykdymo Šalių argumentai Dėl tariamo įsipareigojimų neįvykdymo Komisija primena, kad, remiantis SESV 260 straipsnio 1 dalimi, jei Teisingumo Teismas nustato, kad valstybė narė neįvykdė kokios nors pareigos pagal SESV, reikalaujama, kad ta valstybė narė imtųsi būtinų priemonių Teisingumo Teismo sprendimui įvykdyti. Dėl tokio sprendimo įvykdymo termino Komisija patikslina, kad pagal nusistovėjusią teismo praktiką, siekiant nedelsiant vienodai taikyti Sąjungos teisę, būtina, kad vykdyti būtų pradėta netrukus ir užbaigta kuo greičiau (2008 m. gruodžio 9 d. Sprendimo Komisija prieš Prancūziją , C-121/07, Rink. p. I-9159 , 21 punktas ir jame nurodyta teismo praktika). Liuksemburgo Didžioji Hercogystė nurodo, kad įvyko pokyčių, susijusių su atitinkamais šešiais valymo įrenginiais. Ji pateikė išsamią informaciją dėl šešių valymo įrenginių ir paaiškinimus dėl inkriminuojamų pažeidimų. Dėl Übersyren valymo įrenginio Liuksemburgo Didžioji Hercogystė paaiškina, kad į šį įrenginį patenka nuotekos iš Liuksemburgo oro uosto. Dėl 2010 m. gruodžio mėn. ypač gausiai iškritusio sniego tą mėnesį ypatingai viršytos produktų, naudotų, pirma, kilimo ir tūpimo takams, riedėjimo takams ir peronams nuvalyti ir, antra, ledui nuo lėktuvų nutirpdyti, kiekio vertės. „Biocheminio deguonies suvartojimo“ kriterijus nebuvo įvykdytas dėl to, kad šiuo laikotarpiu ant lėktuvo sparnų dideliais kiekiais kaip atitirpinimo skystis buvo naudojamas glikolis. Tai, kad viršyta šio parametro ribinė vertė, neturi įtakos azotinių medžiagų pašalinimui, todėl, priešingai, nei, atrodo, teigia Komisija, išvados, kurias padarė nacionalinės valdžios institucijos, remdamosi analizės rezultatais, nėra nenuoseklios. Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės teigimu, tik dėl vieno 2010 m. gruodžio mėn. blogų veiklos rezultatų Übersyren valymo įrenginys neatitiko reikalavimų 2010 m., nors jau nuo 2003 m. šio įrenginio veiklos rezultatai atitiko Direktyvoje 91/271 nurodytas vertes. Iš tiesų remiantis iki šiol pateiktomis 2011 m. vertėmis patvirtinama, kad tai buvo išimtinis atvejis. Dėl Beggen valymo stoties Liuksemburgo Didžioji Hercogystė tvirtina, kad šis įrenginys pradėtas eksploatuoti pirmąjį 2011 m. pusmetį ir yra pats didžiausias šios valstybės valymo įrenginys. Šio įrenginio 300000 g. e. valymo pajėgumas yra tris kartus didesnis negu antro didžiausio šios valstybės įrenginio pajėgumas, juo taip pat užtikrinamas pusės Liuksemburgo aglomeracijoje sukeltos apkrovos sutvarkymas. Veiklos rezultatai toliau gerėja ir jais remiantis galima daryti išvadą, kad įrenginys jau tuoj pasieks reikalaujamą veiklos rezultatų lygį. Iš surinktų Hesperanžo įrenginio veiklos rezultatų taip pat matyti, kad jie atitiko Direktyvoje 91/271 nurodytą lygį. Dėl ypatingų oro sąlygų 2010 m. žiemą Meršo valymo įrenginio statyba šiek tiek vėlavo, todėl pirmasis eksploatavimo etapas, per kurį galima užtikrinti pakankamo kiekio sutvarkymą, kad būtų patenkinti dabartiniai poreikiai, turėjo būti pradėtas ne 2011 m. trečiąjį ketvirtį, o 2012 m. pirmąjį ketvirtį. Įvykus naujoms deryboms su darbų konkurso laimėtoju, kolektoriaus, skirto užtikrinti, kad šiuo metu Bonnevoie valymo įrenginyje valomos nuotekos būtų perduodamos tvarkyti į Beggen valymo įrenginį, kasimo darbų užsakymas buvo pateiktas 2011 m. spalio mėn. pradžioje. Šio objekto statyba pradėta, darbų įvykdymo terminas – 900 dienų. Galiausiai Liuksemburgo Didžioji Hercogystė nurodo, kad rengiamas Bleesbruck valymo įrenginio plėtros ir modernizavimo projektas, kuriame bet kuriuo atveju turės būti atsižvelgiama į atliekamo poveikio aplinkai tyrimo rezultatus. Baigdama Liuksemburgo Didžioji Hercogystė pažymi, kad nors sankcija turi būti proporcinga ir atgrasanti, darbai, susiję su tuo, kad ši valstybė narė įvykdytų minėtą Sprendimą Komisija prieš Liuksemburgą , vyksta ir negali būti paspartinti. Iš tiesų tai susiję ne tik su Chambre des députés (Liuksemburgo Deputatų rūmai) teisės akto priėmimu, bet su statybos ir net pertvarkymo darbais, kad būtų įvykdytas minėtas sprendimas. Teisingumo Teismo vertinimas Pagal SESV 260 straipsnio 2 dalį, jei Komisija mano, kad atitinkama valstybė narė nesiėmė būtinų priemonių Teisingumo Teismo sprendimui įvykdyti, tai ji, suteikusi tai valstybei galimybę pateikti savo pastabas, gali kreiptis į Teisingumo Teismą ir kartu nurodyti iš tos valstybės pagal aplinkybes atitinkamai reikalaujamos sumokėti vienkartinės sumos arba periodinės baudos dydį. Šiuo atveju referencinė data, kuria reikia remtis vertinant įsipareigojimų neįvykdymą pagal SESV 260 straipsnio 1 dalį, yra pagal šią nuostatą pateiktame oficialiame pranešime nustatyto termino pabaiga (2012 m. gruodžio 11 d. Sprendimo Komisija prieš Ispaniją , C‑610/10, 67 punktas ir 2013 m. birželio 25 d. Sprendimo Komisija prieš Čekijos Respubliką , C‑241/11, 23 punktas). Šioje byloje, kaip per teismo posėdį pripažino Liuksemburgo Didžioji Hercogystė, bent jau dėl dviejų valymo įrenginių ši valstybė narė neįvykdė minėtame Sprendime Komisija prieš Liuksemburgą nurodytų reikalavimų. Todėl neginčijama, kad pasibaigus dviejų mėnesių laikotarpiui nuo tada, kai ši valstybė narė gavo šio sprendimo 11 punkte nurodytą papildomą oficialų pranešimą, t. y. 2010 m. rugpjūčio 28 d., minėta valstybė bet kuriuo atveju nebuvo ėmusis visų būtinų priemonių, kad būtų visiškai įvykdyti įsipareigojimai pagal minėtą sprendimą. Šiomis aplinkybėmis reikia konstatuoti, kad nesiėmusi visų būtinų priemonių minėtam Sprendimui Komisija prieš Liuksemburgą įvykdyti, Liuksemburgo Didžioji Hercogystė neįvykdė įsipareigojimų pagal SESV 260 straipsnio 1 dalį. Dėl piniginių baudų Šalių argumentai Komisija prašo Teisingumo Teismo priteisti iš Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės sumokėti, pirma, vienkartinę 1248 eurų dydžio sumą, padaugintą iš dienų nuo minėto Sprendimo Komisija prieš Liuksemburgą paskelbimo iki Teisingumo Teismo sprendimo priėmimo šioje byloje arba visiško minėto sprendimo įvykdymo dienos skaičiaus ir, antra, 11340 eurų periodinę baudą už kiekvieną dieną nuo pastarojo sprendimo priėmimo dienos iki to laiko, kol ši valstybė narė visiškai įvykdys pirmąjį sprendimą. Remdamasi savo 2005 m. gruodžio 13 d. komunikate „EB sutarties 228 straipsnio įgyvendinimas“ (SEC(2005) 1658), kuris atnaujintas 2010 m. liepos 20 d. komunikatu „Sutarties dėl Europos Sąjungos veikimo 260 straipsnio įgyvendinimas – Duomenų, naudojamų apskaičiuojant vienkartines sumas ir periodines baudas, kurias Komisija siūlo Teisingumo Teismui per pažeidimo procedūrą, atnaujinimas“ (SEC(2010) 923/3), numatytomis gairėmis, Komisija mano, kad finansinės sankcijos turi būti nustatomos atsižvelgiant į pažeidimo sunkumą, jo trukmę ir būtinybę užtikrinti sankcijos atgrasomąjį poveikį, kad būtų išvengta pakartotinių pažeidimų. Pirmiausia dėl pažeidimo sunkumo Komisija siūlo taikyti sankcijas, apskaičiuojamas remiantis pažeidimo sunkumo koeficientu nuo 6 iki 20, atsižvelgiant tiek į pažeistų Sąjungos taisyklių, t. y. direktyvos, kuria siekiama apsaugoti žmonių sveikatą ir aplinką, nuostatų svarbą, tiek į atitinkamo teismo sprendimo neįvykdymo pasekmes bendriems ir privatiems interesams ir į iš to kylantį užteršimo pavojaus mastą. Vėliau dėl susijusio su pažeidimo trukme kriterijaus Komisija tvirtina, kad vienkartinės sumos dydis turi būti apskaičiuojamas, atsižvelgiant į laikotarpį nuo minėto Sprendimo Komisija prieš Liuksemburgą , kurį reikalaujama įvykdyti, paskelbimo iki dienos, kai ji nusprendė pareikšti šį ieškinį Teisingumo Teisme, t. y. maždaug 59 mėnesiai, o tai pagal jos 2005 m. gruodžio 13 d. komunikatą atitinka trukmės koeficientą 3. Galiausiai dėl būtinybės, kad sankcija būtų atgrasanti siekiant išvengti pakartotinių pažeidimų, Komisija pagal 2010 m. liepos 20 d. komunikatą nustatė kintamąjį „n“, lygų 1, pagrįstą Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės mokumu. Savo rašytinėse ir žodinėse pastabose Liuksemburgo Didžioji Hercogystė teigia, kad vertinant pažeidimo sunkumą ir net trukmę turėtų būti atsižvelgta į pastangas ir patobulinimus, taip pat į būtinus darbus minėtam Sprendimui Komisija prieš Liuksemburgą įvykdyti. Iš tiesų, atsižvelgiant į tai, kad sprendimas negali būti įvykdytas tik priėmus teisės aktą, o tam reikia atlikti daug planavimo darbų ir pasirašyti daug sutarčių, todėl gali būti tam tikrų vėlavimų, taip pat atlikti statybos darbus, darytina išvada, kad įvykdymo terminas yra neišvengiamai ilgesnis negu paprasto teisės akto atveju. Liuksemburgo Didžioji Hercogystė priduria, kad atitinkamai turėtų būti vertinamas ir sunkumas. Šios valstybės narės teigimu, dėl ilgesnės vykdymo trukmės konkrečiu atveju nebūtinai pateisinamas griežtesnis pažeidimo sunkumo vertinimas, taigi ir didesnės vienkartinės sumos skyrimas. Jungtinė Karalystė mano, kad didelės apimties infrastruktūros projektams, kokie yra nagrinėjami šioje byloje, vykdyti Komisija turi numatyti protingą terminą, atsižvelgdama į visus aspektus, pavyzdžiui, projekto koncepciją, jo techninį įgyvendinimą ar teisės aktų reikalavimų, kurių įvykdymas turi būti užtikrintas tokiu projektu, pobūdį. Komisija prireikus taip pat turėtų atsižvelgti į įvykius, kurie nepriskirtini atitinkamai valstybei narei, t. y. gaivalines nelaimes. Vieni iš veiksnių, kurie sudarytų galimybę įvertinti, ar terminas yra protingas, ar ne, yra Sąjungos ir nacionalinėje teisėje numatytos administracinės ir teisminės procedūros. Galiausiai Jungtinė Karalystė tvirtina, kad Komisija turi įrodyti, jog sprendimo, kuriuo konstatuotas įsipareigojimų neįvykdymas, įgyvendinimo trukmė yra nepagrįsta. Jungtinės Karalystės teigimu, Komisija turi būti pasirengusi atitinkamai valstybei narei suteikti protingą terminą ne tik būtiniems minimaliems darbams atlikti, bet ir įgyvendinti didesnio užmojo ir palankesniam aplinkai projektui, kurio valstybė narė gali pageidauti imtis siekdama įvykdyti pagal SESV 258 straipsnį priimtą sprendimą. Teisingumo Teismo vertinimas Pripažinęs, kad Liuksemburgo Didžioji Hercogystė neįvykdė minėto Sprendimo Komisija prieš Liuksemburgą , kurio įgyvendinimo siekia Komisija, Teisingumo Teismas gali pagal SESV 260 straipsnio 2 dalies antrą pastraipą skirti šiai valstybei narei sumokėti vienkartinę sumą arba periodinę baudą. Šiuo atveju referencinė data, kuria reikia remtis vertinant įsipareigojimų neįvykdymą pagal SESV 260 straipsnio 1 dalį, yra pagal šią nuostatą pateiktame oficialiame pranešime nustatyto termino pabaiga (minėtų sprendimų Komisija prieš Ispaniją 67 punktas ir Komisija prieš Čekijos Respubliką 23 punktas). Tačiau kai, kaip ir šiuo atveju, procedūra dėl įsipareigojimų neįvykdymo pradėta remiantis EB 228 straipsnio 2 dalimi, referencinė data, kuria reikia remtis vertinant įsipareigojimų neįvykdymą, yra pagrįstoje nuomonėje, pateiktoje prieš įsigaliojant Lisabonos sutarčiai, t. y. iki 2009 m. gruodžio 1 d., nustatyto termino pabaiga (šiuo klausimu žr. 2011 m. lapkričio 17 d. Sprendimo Komisija prieš Italiją , C-496/09, Rink. p. I-11483 , 27 punktą). Dėl periodinės baudos – Dėl periodinės baudos skyrimo principo Pagal nusistovėjusią teismo praktiką periodinės baudos skyrimas iš esmės pateisinamas tik tiek, kiek tęsiasi iš ankstesnio sprendimo neįvykdymo kilęs pažeidimas, kol Teisingumo Teismas išnagrinės faktines aplinkybes (2012 m. gruodžio 19 d. Sprendimo Komisija prieš Airiją , C‑374/11, 33 punktas ir jame nurodyta teismo praktika). Reikia konstatuoti, kad šiuo atveju to nagrinėjimo metu ir teismo posėdžio dieną nebuvo imtasi visų priemonių, būtinų minėtam Sprendimui Komisija prieš Liuksemburgą įvykdyti. Šiomis aplinkybėmis Teisingumo Teismas mano, kad sprendimas nurodyti Liuksemburgo Didžiajai Hercogystei sumokėti periodinę baudą yra tinkama finansinė priemonė siekiant užtikrinti visišką minėto Sprendimo Komisija prieš Liuksemburgą įvykdymą. – Dėl periodinės baudos dydžio Reikia priminti, kad naudodamasis savo diskrecija šioje srityje Teisingumo Teismas turi nustatyti tokį periodinės baudos dydį, kad ši bauda, pirma, atitiktų aplinkybes ir, antra, būtų proporcinga nustatytam įsipareigojimų neįvykdymui ir atitinkamos valstybės narės mokumui (žr. minėto Sprendimo Komisija prieš Airiją 36 punktą ir jame nurodytą teismo praktiką). Teisingumo Teismui atliekant vertinimą, pagrindiniai kriterijai, į kuriuos reikia atsižvelgti, siekiant užtikrinti, kad periodinė bauda turėtų priverstinį pobūdį vienodai ir veiksmingai taikant Sąjungos teisę, iš esmės yra pažeidimo trukmė, jo sunkumas ir atitinkamos valstybės narės mokumas. Norėdamas taikyti šiuos kriterijus Teisingumo Teismas pirmiausia turi atsižvelgti į neįvykdymo pasekmes susijusiems viešiesiems ir privatiems interesams ir atitinkamos valstybės narės pareigų įvykdymo skubumą (žr. minėto Sprendimo Komisija prieš Ispaniją 119 punktą ir jame nurodytą teismo praktiką). Šioje byloje reikia pažymėti, kad Komisija siūlo apskaičiuojant periodinės baudos dydį atsižvelgti į laipsnišką reikalavimų neatitinkančių g. e., t. y. nesurinktų arba neišvalytų, arba netinkamai išvalytų g. e., skaičiaus mažėjimą. Tai sudarytų galimybę atsižvelgti į Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės pažangą vykdant minėtą Sprendimą Komisija prieš Liuksemburgą ir į proporcingumo principą. Ieškinyje Komisija siūlo periodinės baudos apskaičiavimo sistemą suderinti su tikslu nebausti Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės, įpareigojant ją sumokėti už Teisingumo Teismo konstatuotą pažeidimą, kuris buvo nutrauktas laikotarpiu, reikalingu įrodyti, kad įvykdyti atitinkami reikalavimai, t. y. kai pasibaigus šiam laikotarpiui paaiškėja, kad valymas atitiko Direktyvą 91/271 šiuo laikotarpiu. Šiuo klausimu Komisija siūlo apskaičiuojant periodinės baudos dydį šešių mėnesių laikotarpiui neįtraukti bendro g. e., kuriems taikytas tretinis valymas, skaičiaus. Pasibaigus šiam šešių mėnesių laikotarpiui, pirma, jei rezultatai atitiks Direktyvą 91/271, kiek tai susiję su mėginių ėmimo dažnumu ir tinkamomis vertėmis, tuo atveju bus laikoma, kad valymo įrenginyje taikomas reikalavimus atitinkantis valymas, o atitinkami g. e. bus galutinai atimti apskaičiuojant periodinę baudą. Antra, jei iš šešių mėnesių rezultatų bus matyti, kad valymo įrenginio veikimas neatitinka reikalavimų, tuo atveju atitinkami g. e. bus vėl įtraukti apskaičiuojant periodinę baudą. Galiausiai, trečia, esant vidutiniams rezultatams, kurie vis dėlto galėtų atitikti reikalavimus dvylikos mėnesių laikotarpiu, kaip nurodyta Direktyvoje 91/271, galės būti nustatytas naujas sustabdymo laikotarpis. Jei reikalavimų neatitikimas bus patvirtintas, tuo atveju atitinkami g. e. bus vėl įtraukti apskaičiuojant periodinę baudą, taigi dėl jų bauda turės būti sumokėta už visą dvylikos mėnesių sustabdymo laikotarpį. Nors tiesa, kad, kaip teigia Liuksemburgo Didžioji Hercogystė, reikalavimų neatitinkančių g. e. išleidžiamų nuotekų sumažėjo, o dėl to neatitikimo lygis (skaičiuojant g. e.) sumažėjo nuo 64 % iki 21 %, vis dėlto reikia atsižvelgti į Komisijos nustatytas sunkinančias aplinkybes. Pirma, kaip konstatavo Komisija, nuo minėto Sprendimo Komisija prieš Liuksemburgą priėmimo praėjo daugiau negu penkeri metai. Liuksemburgo Didžioji Hercogystė iki šios dienos turėjo pakankamai laiko įvykdyti šį sprendimą, o Direktyvoje 91/271 iš pradžių buvo numatyti penkeri metai joje įtvirtintiems įpareigojimams įgyvendinti. Antra, visą nacionalinę teritoriją paskelbusios „jautria zona“, Liuksemburgo valdžios institucijos nusprendė, kad paviršinius vandens telkinius jau paveikė arba gali greitai paveikti eutrofikacija. Atsižvelgiant į šį paskelbimą, apie kurį patvirtinta tų pačių valdžios institucijų 1999 m. laiške Komisijai, darytina išvada, kad Liuksemburgo Didžioji Hercogystė negalėjo nežinoti, jog būtina atlikti darbus, kad jos valymo įrenginiai atitiktų Sąjungos teisę bent jau nuo 1999 m. Kol Liuksemburgo Didžioji Hercogystė nesiims visų būtinų priemonių minėtam Sprendimui Komisija prieš Liuksemburgą įvykdyti, taigi ir Direktyvoje 91/271 numatytiems įsipareigojimams įgyvendinti, šioje byloje neturi būti sustabdytas baudos mokėjimas arba ši bauda sumažinama. Tačiau reikia konstatuoti, kad paskyrus Komisijos pasiūlyto dydžio baudą nebūtų tinkamai atsižvelgta į tai, kad Liuksemburgo Didžioji Hercogystė jau įgyvendino didžiąją dalį įsipareigojimų, todėl tokio dydžio bauda nebūtų proporcinga. Atsižvelgdamas į visas šios bylos aplinkybes, Teisingumo Teismas mano, kad yra tinkama skirti 2800 eurų periodinę baudą už kiekvieną dieną nuo šio sprendimo paskelbimo dienos iki to laiko, kol Liuksemburgo Didžioji Hercogystė įvykdys minėtą Sprendimą Komisija prieš Liuksemburgą , siekiant užtikrinti, kad pastarasis sprendimas būtų įvykdytas. Dėl vienkartinės sumos Visų pirma reikia priminti, kad įpareigojimas sumokėti vienkartinę sumą iš esmės grindžiamas atitinkamos valstybės narės pareigų nevykdymo padarinių privatiems ir viešiesiems interesams vertinimu, ypač kai įsipareigojimai buvo nevykdomi ilgą laiką nuo sprendimo, kuriuo pirmą kartą konstatuotas šis nevykdymas (minėto Sprendimo Komisija prieš Čekijos Respubliką 40 punktas ir jame nurodyta teismo praktika). Be to, galimybė įpareigoti sumokėti vienkartinę sumą ir šios sumos galimo dydžio nustatymas kiekvienu atskiru atveju turi priklausyti nuo visų svarbių veiksnių, susijusių ir su konstatuoto pažeidimo ypatybėmis, ir su atitinkamos valstybės narės, prieš kurią pradėta procedūra pagal SESV 260 straipsnį, elgesiu (minėto Sprendimo Komisija prieš Čekijos Respubliką 41 punktas). Šia nuostata Teisingumo Teismui suteikta didelė diskrecija sprendžiant, ar reikia skirti tokią sankciją, ir prireikus nustatant jos dydį. Konkrečiai kalbant, valstybė narė negali būti automatiškai įpareigota sumokėti vienkartinę sumą (minėto Sprendimo Komisija prieš Čekijos Respubliką 42 punktas). Todėl Komisijos pasiūlymai negali įpareigoti Teisingumo Teismo ir tėra naudinga gairė (šiuo klausimu žr. minėto Sprendimo Komisija prieš Čekijos Respubliką 43 punktą). Dėl Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės ir Jungtinės Karalystės pastabų, kad Komisija turėtų numatyti protingą didelės apimties infrastruktūros projektų, kokie yra nagrinėjami šioje byloje, įvykdymo terminą, atsižvelgdama į tokių projektų įgyvendinimo mastą ir sudėtingumą, o pažeidimo laikotarpis turėtų būti pradėtas skaičiuoti tik pasibaigus tokiam terminui, reikia konstatuoti, kad į minėtų projektų pobūdį, sudėtingumą, kainą ir laiką, kurį įsipareigojimų neįvykdžiusi valstybė narė juos įgyvendina, turi būti atsižvelgta tiek vertinant būtinybę skirti vienkartinę sumą, tiek nustatant šios sumos dydį. Iš Teisingumo Teismui pateiktos bylos medžiagos matyti, kad Liuksemburgo Didžioji Hercogystė, siekdama įvykdyti minėtą Sprendimą Komisija prieš Liuksemburgą , šiuo metu deda daug pastangų ir skiria dideles investicijas. Be to, Komisija pažymėjo, kad po šio sprendimo priėmimo aglomeracijų, kuriose neįgyvendinti Direktyvos 91/271 5 straipsnio 4 dalies reikalavimai, skaičius buvo sumažintas iki šešių aglomeracijų iš esamų dvylikos. Nors pažymėtina, kad šios investicijos yra neginčytinos, taip pat reikia pabrėžti, kad remdamasi minėtos direktyvos 5 straipsnio 1 dalimi ir II priedu visą savo teritoriją priskyrusi prie „jautrios zonos“ Liuksemburgo Didžioji Hercogystė pripažino, kad jos teritorijoje būtina didesnė aplinkos apsauga. Nevalant miesto nuotekų daroma ypač didelė žala aplinkai. Be to, reikia pažymėti, kad įsipareigojimų neįvykdymas, nustatytas minėtame Sprendime Komisija prieš Liuksemburgą , tęsėsi maždaug septynerius metus, o tai yra pernelyg ilgai, net jeigu turi būti pripažinta, kad užduotims įvykdyti reikėjo ilgo kelerių metų laikotarpio ir kad turi būti laikoma, jog vykdant šį sprendimą padaryta pažanga. Todėl Teisingumo Teismas, atsižvelgdamas į pernelyg ilgą pažeidimo trukmę, mano, kad šioje byloje pagrįsta priteisti iš Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės sumokėti vienkartinę sumą. Atsižvelgdamas į išdėstytas aplinkybes, Teisingumo Teismas mano, kad bylos aplinkybės bus tinkamai įvertintos nustačius, kad Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės mokėtinos vienkartinės sumos dydis yra 2000000 eurų. Taigi iš Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės reikia priteisti sumokėti Komisijai į „Nuosavų Europos Sąjungos išteklių“ sąskaitą vienkartinę 2000000 eurų sumą. Dėl bylinėjimosi išlaidų Pagal Procedūros reglamento 138 straipsnio 1 dalį pralaimėjusiai šaliai nurodoma padengti bylinėjimosi išlaidas, jeigu laimėjusi šalis to reikalavo. Kadangi Komisija reikalavo priteisti iš Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės bylinėjimosi išlaidas ir buvo nustatyta, kad neįvykdyti įsipareigojimai, pastaroji turi padengti bylinėjimosi išlaidas. Remiantis to paties reglamento 140 straipsnio 1 dalimi, kurioje numatyta, kad į bylą įstojusios valstybės narės padengia savo bylinėjimosi išlaidas, reikia nuspręsti, kad Jungtinė Karalystė padengia savo bylinėjimosi išlaidas. Remdamasis šiais motyvais, Teisingumo Teismas (pirmoji kolegija) nusprendžia: 1. Nesiėmusi visų būtinų priemonių 2006 m. lapkričio 23 d. Sprendimui Komisija prieš Liuksemburgą (C‑452/05) įvykdyti, Liuksemburgo Didžioji Hercogystė neįvykdė įsipareigojimų pagal SESV 260 straipsnio 1 dalį. 2. Priteisti iš Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės sumokėti Europos Komisijai į „Nuosavų Europos Sąjungos išteklių“ sąskaitą vienkartinę 2000000 eurų sumą. 3. Tuo atveju, jeigu 1 punkte konstatuotas įsipareigojimų neįvykdymas išlieka šio sprendimo paskelbimo dieną, priteisti iš Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės sumokėti Europos Komisijai į „Nuosavų Europos Sąjungos išteklių“ sąskaitą 2800 eurų periodinę baudą už kiekvieną dieną, kai vėluojama imtis būtinų priemonių minėtam Sprendimui Komisija prieš Liuksemburgą įvykdyti, mokėtiną nuo sprendimo šioje byloje paskelbimo dienos iki to laiko, kol bus visiškai įvykdytas minėtas Sprendimas Komisija prieš Liuksemburgą. 4. Priteisti iš Liuksemburgo Didžiosios Hercogystės bylinėjimosi išlaidas. 5. Jungtinė Didžiosios Britanijos ir Šiaurės Airijos Karalystė padengia savo bylinėjimosi išlaidas. Parašai. ( *1 ) Proceso kalba: prancūzų.

62009CJ0084

et

Eelotsusetaotlus puudutab nõukogu 28. novembri 2006. aasta direktiivi 2006/112/EÜ, mis käsitleb ühist käibemaksusüsteemi (ELT L 347, lk 1), artikli 2, artikli 20 esimese lõigu ja artikli 138 lõike 1 tõlgendamist. Taotlus on esitatud X‑i ja Skatteverketi (Rootsi maksuamet) vahelises kohtuvaidluses Skatterättsnämndeni (maksuõiguse komisjon) seisukoha üle küsimuses, kas Rootsis maksustatakse käibemaksuga uue purjeka soetamist teises liikmesriigis. Õiguslik raamistik Direktiiv 2006/112 Direktiiviga 2006/112 on alates 1. jaanuarist 2007 tunnistatud kehtetuks ja asendatud käibemaksu käsitlevad liidu õigusaktid, eeskätt nõukogu 17. mai 1977. aasta kuues direktiiv 77/388/EMÜ kumuleeruvate käibemaksudega seotud liikmesriikide õigusaktide ühtlustamise kohta – ühine käibemaksusüsteem: ühtne maksubaas (EÜT L 145, lk 1; ELT eriväljaanne 09/01, lk 23). Direktiivi 2006/112 põhjenduses 11 on märgitud: „Samuti tuleks üleminekuperioodi ajal maksustada sihtkohaliikmesriikides nende liikmesriikide maksumäärade ja tingimuste kohaselt […] mõningaid ühendusesiseseid kaugmüügitehinguid ja uute veovahendite tarnet eraisikutele või asutustele, kes ei ole maksukohustuslased või siis on sellest vabastatud, sest need tehingud võiksid erisätete puudumisel põhjustada olulist konkurentsimoonutamist liikmesriikide vahel.” Direktiivi artiklis 2 on sätestatud: „1.      Käibemaksuga maksustatakse järgmisi tehinguid: a)      kaubatarned tasu eest liikmesriigi territooriumil maksukohustuslase poolt, kes sellena tegutseb; b)      kaupade ühendusesisene soetamine tasu eest liikmesriigi territooriumil: […] ii)      uute veovahendite soetamine maksukohustuslase poolt või mittemaksukohustuslasest juriidilise isiku poolt, kelle muud soetatud kaubad ei kuulu artikli 3 lõike 1 alusel käibemaksuga maksustamisele, või muu mittemaksukohustuslase poolt; […] 2. a) Lõike 1 punkti b alapunktis ii käsitatakse „veovahendina” järgmisi inimeste või kaupade veoks mõeldud veovahendeid: […] ii)      laevad pikkusega üle 7,5 meetri, välja arvatud laevad, mis on mõeldud avamerel navigeerimiseks ja tasu eest reisijate vedamiseks, kaubandus‑, tööstus‑ või kalastuseesmärgil kasutatavad laevad, pääste‑ ja abilaevad ning rannakalapüügiks kasutatavad laevad; […] b)      Nimetatud veovahendeid käsitatakse „uutena” järgmistel juhtudel: […] ii)      kui laevade tarne toimub kolme kuu jooksul pärast esmakordset kasutamist või kui laev on sõitnud maksimaalselt 100 tundi; […] c)      Liikmesriigid kehtestavad tingimused, mille puhul võib punktis b nimetatud andmeid lugeda kindlakstehtuks.” Nimetatud direktiivi artikli 14 lõike 1 kohaselt on „kaubatarne” materiaalse vara omanikuna käsutamise õiguse üleminek. Sama direktiivi artikli 20 esimene lõik sätestab: „„Kaupade ühendusesisene soetamine” on sellise õiguse omandamine, mille alusel võib käsutada omanikuna materiaalset vallasasja, mille müüja või kaupade soetaja või nende arvel tegutsev isik lähetab või veab kaupade soetajale muusse liikmesriiki kui see, kust kaubad lähetatakse või veetakse.” Direktiivi 2006/112 artikkel 40 näeb ette, et kaupade ühendusesisese soetamise koht on koht, kus kaubad asuvad soetajale lähetamise või veo lõpus. Direktiivi artikkel 68 sätestab: „Maksustatav teokoosseis tekib hetkel, mil on toimunud kaupade ühendusesisene soetamine. Kaupade ühendusesisene soetamine loetakse toimunuks hetkel, mil sarnased kaubatarned loetakse liikmesriigi territooriumi siseselt toimunuks.” Direktiivi artikkel 138 on sõnastatud järgmiselt: „1.      Liikmesriigid vabastavad käibemaksust kaubatarned, mille müüja, soetaja või nende nimel tegutsev isik lähetab või veab sihtkohta väljaspool enda territooriumi, kuid ühenduse territooriumil, teisele maksukohustuslasele või mittemaksukohustuslasest juriidilisele isikule, kes sellena tegutseb, muus liikmesriigis kui kaupade lähetamise või veo alguse liikmesriigis. 2.      Lisaks lõikes 1 nimetatud tarnetele vabastavad liikmesriigid käibemaksust järgmised tehingud: a)      uute veovahendite tarne, mille müüja, saaja või nende nimel tegutsev isik lähetab või veab kaupade soetajale väljaspool enda territooriumi asuvasse sihtkohta, kuid ühenduse territooriumil, maksukohustuslastele või mittemaksukohustuslasest juriidilistele isikutele, kelle kaupade ühendusesisesed soetamised ei kuulu artikli 3 lõike 1 alusel käibemaksuga maksustamisele, või mis tahes muule mittemaksukohustuslasele; […]” Siseriiklikud õigusnormid Vastavalt käibemaksuseaduse (mervärdesskattelagen, SFS 1994, nr 200, edaspidi „käibemaksuseadus”) 1. peatüki §‑le 1 tuleb riigile käibemaks tasuda muu hulgas kaupade ja teenuste riigisiseselt müügilt, mis toimub majandustegevuse osana, ja vallasvaraks oleva kauba ühendusesiseselt soetamiselt. Sama seaduse 2a. peatüki § 2 kohaselt on ühendusesisene soetamine see, kui isik soetab tasu eest kauba, mille soetaja või müüja või nende nimel tegutsev isik veab teisest liikmesriigist Rootsis asuvale soetajale. Käibemaksuseaduse 2a. peatüki § 3 kohaselt käsitatakse kaupa ühendusesiseselt soetatud kaubana, kui soetatavaks kaubaks on nimetatud seaduse 1. peatüki §‑s 13a nimetatud uus veovahend. Sama seaduse 1. peatüki § 13a kohaselt käsitatakse „uue veovahendina” muu hulgas laevu pikkusega üle 7,5 meetri, välja arvatud teatud erandid, mis ei ole käesolevas kohtuasjas asjassepuutuvad, kui müük toimub kolme kuu jooksul pärast laeva esmakordset kasutamist või kui laev on enne müüki sõitnud maksimaalselt 100 tundi. Käibemaksuseaduse 3. peatüki § 30a alusel on selliste uute veovahendite müük, mille müüja või ostja või nende nimel tegutsev isik veab Rootsist teise liikmesriiki, maksust vabastatud, isegi kui ostja ei ole käibemaksukohustuslasena registreeritud. Põhikohtuasi ja eelotsuse küsimused Eraisik X, kes on Rootsi elanik, kavatseb isiklikuks tarbeks soetada Ühendkuningriigis uue purjeka, mis on pikem kui 7,5 meetrit. Pärast purjeka tarnimist kavatseb X kasutada seda tarnimise koha liikmesriigis vaba aja veetmise eesmärgil kolm kuni viis kuud ja sõita seega purjekaga rohkem kui 100 tundi. Teise võimalusena võiks viia purjeka kohe pärast tarnimist Ühendkuningriigist välja, et kasutada seda samal eesmärgil teistes liikmesriikides peale Rootsi Kuningriigi. Mõlemal juhul sõidetakse purjekaga pärast kavandatud kasutamist meritsi lõplikku sihtkohta Rootsi. Selgitamaks kavandatavast tehingust tulenevat maksukohustust, taotles X Skatterättsnämndeni seisukohta küsimuses, kas kummalgi juhul maksustatakse soetamine Rootsis käibemaksuga. Skatterättsnämnden leidis, et mõlemal juhul on tegemist X‑i poolt uue veovahendi ühendusesisese soetamisega, millelt ta peab tasuma Rootsis käibemaksu. Nimetatud ametiasutus leidis, et laevatehase poolt üle antud purjekat tuleb pidada uueks veovahendiks, kuna hetkel, mil X omandab õiguse purjekat omanikuna käsutada, ei ole seda kasutatud üle kolme kuu pärast selle esmakordset kasutamist või ei ole see sõitnud üle 100 tunni. Seda hinnangut ei mõjuta asjaolu, et need tingimused ei ole enam täidetud siis, kui purjekas jõuab Rootsi. Ühtlasi oli Skatterättsnämnden seisukohal, et vedu algab laeva soetamisega või müüja poolt üleandmisega ja et ühendusesisese soetamise koht on liikmesriigis, kus laev asub veo lõpus, antud juhul Rootsis. X leidis, et kavandatav soetamine tuleb maksustada Ühendkuningriigis tehtud tarnena, ja kaebas selle seisukoha edasi Regeringsrättenisse. Skatteverket omakorda taotles, et eelotsusetaotluse esitanud kohus kinnitaks selle seisukoha õigsust. Neil asjaoludel otsustas Regeringsrätten menetluse peatada ning esitada Euroopa Kohtule järgmised eelotsuse küsimused: „1.      Kas […] direktiivi 2006/112 […] artikleid 138 ja 20 tuleb tõlgendada nii, et päritoluliikmesriigist väljavedu peab algama teatud aja jooksul, et müük oleks maksust vabastatud ja seega oleks tegemist ühendusesisese soetamisega? 2.      Kas kõnealuseid artikleid tuleb tõlgendada nii, et vedu peab sihtriigis lõppema teatud aja jooksul, et müük oleks maksust vabastatud ja seega oleks tegemist ühendusesisese soetamisega? 3.      Kas vastuseid esimesele ja teisele küsimusele mõjutab asjaolu, et soetatav kaup on uus veovahend ja kauba soetaja on eraõiguslik isik, kes kavatseb veovahendit lõppkokkuvõttes kasutada konkreetses liikmesriigis? 4.      Millal tuleb seoses ühendusesisese soetamisega hinnata, kas veovahend on uus vastavalt […] direktiivi [2006/112] […] artikli 2 lõike 2 punktile b?” Eelotsuse küsimused Esimene kuni kolmas küsimus Esimese ja kolmanda küsimusega, mida tuleb käsitleda koos, soovib eelotsusetaotluse esitanud kohus sisuliselt selgitust, kas direktiivi 2006/112 artikli 20 esimest lõiku ja artikli 138 lõiget 1 tuleb tõlgendada nii, et tehingu lugemine ühendusesiseseks tarneks või soetamiseks sõltub teatud tähtaja järgimisest, mille jooksul kauba vedu tarnimiskoha liikmesriigist sihtkohaliikmesriiki peab algama või lõppema. Eelkõige on kohtul vaja teada, kas selles suhtes omab tähtsust asjaolu, et tegemist on uue veovahendiga, mida eraisikust soetaja kavatseb kasutada konkreetses liikmesriigis. Sissejuhatuseks olgu meenutatud, et ühendusesiseses kaubanduses kohaldatav käibemaksu üleminekukord, mis on kehtestatud nõukogu 16. detsembri 1991. aasta direktiiviga 91/680/EMÜ, millega täiendatakse maksupiiride kaotamise eesmärgil ühist käibemaksusüsteemi ning muudetakse direktiivi 77/388/EMÜ (EÜT L 376, lk 1; ELT eriväljaanne 09/01, lk 160), põhineb uue maksustatava teokoosseisu – kaupade ühendusesisese soetamise – sätestamisel, mis võimaldab maksutulu üle viia liikmesriiki, kus toimub tarnitud kauba lõpptarbimine (vt selle kohta 27. septembri 2007. aasta otsus kohtuasjas C‑409/04: Teleos jt, EKL 2007, lk I‑7797, punktid 21, 22 ja 36). Kord, mis näeb esiteks ette, et lähteliikmesriik vabastab maksust tarne, millega kaasneb ühendusesisene lähetamine või vedu, koos õigusega selles liikmesriigis tasutud sisendkäibemaks maha arvata või tagasi saada, ja teiseks, et sihtliikmesriik maksustab ühendusesisese soetamise, peab tagama liikmesriikide suveräänse maksupädevuse selge piiritlemise (vt selle kohta 6. aprilli 2006. aasta otsus kohtuasjas C‑245/04: EMAG Handel Eder, EKL 2006, lk I‑3227, punkt 40). Mis puudutab konkreetselt uute veovahendite soetamise maksustamise aluseid, siis nähtub direktiivi 2006/112 põhjendusest 11, mis taasesitab direktiivi 91/680 põhjenduse 11 sisu, et lisaks maksupädevuse jaotamisele on nende eesmärk vältida olulist konkurentsimoonutamist liikmesriikide vahel, mis võib tuleneda erinevate maksumäärade kohaldamisest. Üleminekukorra puudumisel koonduks uute veovahendite turustamine tegelikult liikmesriikidesse, kus on madal käibemaksumäär, kahjustades teisi liikmesriike ja nende maksutulu. Nagu märkis kohtujurist oma ettepaneku punktis 34, on liidu seadusandja uute veovahendite soetamise direktiivi 2006/112 artikli 2 lõike 1 punkti b alapunkti ii alusel maksustanud mitte ainult siis, kui soetajaks on maksukohustuslane või mittemaksukohustuslasest juriidiline isik, vaid ka siis, kui soetajaks on eraisik, eelkõige sel põhjusel, et need kaubad on suure väärtusega ja hõlpsalt transporditavad. Sätteid, millele on viidatud Euroopa Kohtule esitatud küsimustes, tuleb tõlgendada nimetatud konteksti ja eesmärke silmas pidades. Esiteks tuleb küsimuses, kas kauba vedu soetajale direktiivi 2006/112 artikli 20 esimese lõigu ja artikli 138 lõike 1 tähenduses peab toimuma teatud tähtaja jooksul, alustuseks nentida, et need sätted näevad ette tingimused, mis peavad olema täidetud, et tehingut saaks pidada ühendusesiseseks tarneks või soetamiseks. Seega toimub kauba ühendusesisene soetamine ja ühendusesisene tarne vabastatakse maksust vaid siis, kui õigus kaupa omanikuna käsutada on läinud soetajale üle ja kui tarnija tõendab, et kaup on lähetatud või veetud teise liikmesriiki, ja kui selle lähetamise või veo tulemusel on kaup tarnimiskoha liikmesriigi territooriumilt füüsiliselt välja viidud (vt eespool viidatud kohtuotsus Teleos jt, punkt 42, ja 27. septembri 2007. aasta otsus kohtuasjas C‑184/05: Twoh International, EKL 2007, lk I‑7897, punkt 23). Kuna kauba ühendusesisene tarne ja selle ühendusesisene soetamine moodustavad tegelikult ühe ja sama majandustehingu, siis tuleb käesoleva kohtuotsuse punktis 26 nimetatud sätteid tõlgendades anda neile sama tähendus ja ulatus (vt kuuenda direktiivi artikli 28a lõike 3 esimese lõigu ja artikli 28c A osa punkti a esimese lõigu kohta, mis sisuliselt kattuvad vastavalt direktiivi 2006/112 artikli 20 esimese lõigu ja artikli 138 lõikega 1, eespool viidatud kohtuotsus Teleos jt, punktid 23 ja 34). Seejärel tuleb toonitada, et ei direktiivi 2006/112 artikli 20 esimese lõigu ega artikli 138 lõike 1 sõnastuses ei ole ette nähtud, et kauba vedu soetajale peab algama või lõppema mingi tähtaja jooksul, selleks et need sätted oleksid kohaldatavad. Pealegi oleks täpse veotähtaja kehtestamine vastuolus nende sätete ülesehituse ning ühendusesiseses kaubanduses kohaldatava käibemaksu üleminekukorra konteksti ja eesmärkidega, mida on meenutatud käesoleva kohtuotsuse punktides 22–24. Kui kohaldada tähtaega, mille jooksul kauba vedu soetajale peab algama või lõppema, annaks see ju soetajale võimaluse valida liikmesriik, kus uue veovahendi soetamine maksustatakse, selle järgi, kus on talle kõige soodsamad maksumäärad ja tingimused. Selline võimalus takistaks ühendusesiseses kaubanduses kohaldatava käibemaksu üleminekukorra eesmärgi saavutamist, kuna see jätaks liikmesriigi, kus tegelikult toimub lõpptarbimine, ilma talle kuuluvast maksutulust. Samuti läheks soetajale sellise valikuvõimaluse jätmine vastuollu eesmärgiga vältida olulist konkurentsimoonutamist liikmesriikide vahel uute veovahenditega kauplemise vallas. Põhikohtuasi näitab, et juhul kui tuleks kohaldada konkreetset tähtaega, mille jooksul kauba vedu soetajale peaks algama või lõppema, ei järgitaks sihtkohaliikmesriigis maksustamise põhimõtet. Kui nõustuda X‑i tõlgendusega, et kauba veo alustamiseks kehtib range tähtaeg, siis tarvitseks tal vaid viivitada kauba veoga sihtkohaliikmesriiki, et varjata, et on tegu ühendusesisese tehinguga, või muuta maksupädevuse jaotust mõne teise liikmesriigi kasuks, mis ei ole ühendusesisese tehingu sihtriik. Mõlemal juhul jääks Rootsi Kuningriik ilma oma maksutulust. Järelikult ei saa tehingu kvalifitseerimine ühendusesiseseks tarneks või soetamiseks sõltuda konkreetse tähtaja järgimisest, mille jooksul tarnitud või soetatud kauba vedu peab algama või lõppema. Kuid selleks, et niisuguse kvalifikatsiooni saaks anda ja soetamise koha kindlaks teha, tuleb tuvastada ajaline ja sisuline seos kauba tarne ja veo vahel ning teatav järjepidevus tehingu kulgemises. Seda tõlgendust ei saa muuta küsitavaks X‑i argument, mille kohaselt näevad Ühendkuningriigis kehtivad õigusaktid ette konkreetse tähtaja, nimelt kaks kuud, mille jooksul kaup tuleb riigi territooriumilt välja vedada, et selle liikmesriigi ametiasutused jätaksid käibemaksu sisse nõudmata. Ta leiab, et juhul, kui kauba vedu ei ole selle tähtaja jooksul toimunud, tuleb käibemaks tasuda Ühendkuningriigile, ja et kui Rootsi Kuningriik nõuaks samuti sisse maksu ühendusesiseselt soetamiselt, oleks tegu topeltmaksustamisega. Kuigi on kahtlemata tõsi, et direktiivi 2006/112 artikli 131 kohaselt kehtestavad liikmesriigid tingimused, mille alusel nad ühendusesisese tarne maksust vabastavad ja mille eesmärk on tagada nimetatud maksuvabastuste nõuetekohane ja arusaadav kohaldamine ning ära hoida maksudest kõrvalehoidumist, maksustamise vältimist ja muid kuritarvitusi, tuleb sellegipoolest arvestada, et liikmesriigid peavad oma pädevuse teostamisel kinni pidama õiguse üldpõhimõtetest, mis on osa liidu õiguskorrast ja mille hulka kuuluvad muu hulgas õiguskindluse ja proportsionaalsuse põhimõtted (vt selle kohta 11. mai 2006. aasta otsus kohtuasjas C‑384/04: Federation of Technological Industries jt, EKL 2006, lk I‑4191, punktid 29 ja 30, ning 21. veebruari 2008. aasta otsus kohtuasjas C‑271/06: Netto Supermarkt, EKL 2008, lk I‑771, punkt 18). Mis puudutab eelkõige proportsionaalsuse põhimõtet, siis Euroopa Kohus on leidnud, et selle põhimõtte kohaselt peavad liikmesriigid võtma meetmeid, mis võimaldades küll tulemuslikult jõuda riigisisese õigusega taotletava eesmärgini, kahjustavad võimalikult vähe asjassepuutuvates liidu õigusaktides sätestatud eesmärke ja põhimõtteid (vt 18. detsembri 1997. aasta otsus liidetud kohtuasjades C‑286/94, C‑340/95, C‑401/95 ja C‑47/96: Molenheide jt, EKL 1997, lk I‑7281, punkt 46, ning eespool viidatud kohtuotsused Teleos jt, punkt 52, ja Netto Supermarkt, punkt 19). Pealegi ei tohi sel otstarbel võetud meetmeid rakendada nii, et need muudaksid küsitavaks käibemaksu neutraalsuse (vt 19. septembri 2000. aasta otsus kohtuasjas C‑454/98: Schmeink & Cofreth ja Strobel, EKL 2000, lk I‑6973, punkt 59; 21. veebruari 2006. aasta otsus kohtuasjas C‑255/02: Halifax jt, EKL 2006, lk I‑1609, punkt 92, ja 27. septembri 2007. aasta otsus kohtuasjas C‑146/05: Collée, EKL 2007, lk I‑7861, punkt 26). Sellest järeldub, et kui liikmesriik oma õigusaktides ette nähtud veotähtaja möödalaskmise tõttu maksustab käibemaksuga tehingu, mille puhul on täidetud ühendusesisese tarne objektiivsed tingimused, on ta kohustatud selliselt tasutud maksu tagastama, et vältida topeltmaksustamist, mis võib tuleneda sellest, et sihtkohaliikmesriik teostab oma pädevust. Nõukogu 17. oktoobri 2005. aasta määruse (EÜ) nr 1777/2005, millega sätestatakse ühist käibemaksusüsteemi käsitleva direktiivi 77/388/EMÜ rakendusmeetmed (ELT L 288, lk 1), artikli 21 kohaselt on juhul, kui kaup soetatakse ühendusesiseselt, käibemaksustamise õigus kaupade lähetamise või veo sihtliikmesriigil, ilma et seda mõjutaks tehingu käibemaksustamine kaupade lähetamise või veo alguse liikmesriigis. Teiseks, mis puudutab uue veovahendi ühendusesisest soetamist isiku poolt, kes ei ole maksukohustuslane, tuleb nentida, et tähtaja osas, mille jooksul peab toimuma kauba vedu soetajale, kehtivad samad kaalutlused. Tõlgendus, mis kinnitab kindlaksmääratud veotähtaja puudumist, on neil asjaoludel seda enam põhjendatud, et nagu on sedastatud käesoleva kohtuotsuse punktides 31 ja 32, võimaldaks range tähtaeg soetajal mööda hiilida mitte ainult eesmärgist anda maksutulu liikmesriigile, kus toimub kauba lõpptarbimine, vaid ka eesmärgist vältida konkurentsimoonutamist liikmesriikide vahel, mis on omaette eesmärk, mida taotlevad uute veovahendite ühendusesisese soetamise maksustamist käsitlevad liidu õigusaktid. Eelotsusetaotluse esitanud kohtule tema menetluses oleva vaidluse lahendamisel tarviliku vastuse andmiseks olgu siiski täpsustatud, millistel asjaoludel tuleks uue veovahendi soetamist isiku poolt, kes kavatseb seda kaupa kasutada teatud liikmesriigis, pidada ühendusesiseseks soetamiseks. Selles küsimuses on oluline meelde tuletada väljakujunenud kohtupraktikat, mille kohaselt on mõisted, mis määratlevad ühise käibemaksusüsteemi alusel maksustatavad tehingud, oma olemuselt objektiivsed ning neid kohaldatakse sõltumata asjaomaste tehingute eesmärkidest või tulemustest (vt selle kohta 12. jaanuari 2006. aasta otsus liidetud kohtuasjades C‑354/03, C‑355/03 ja C‑484/03: Optigen jt, EKL 2006, lk I‑483, punkt 44, ning 6. juuli 2006. aasta otsus liidetud kohtuasjades C‑439/04 ja C‑440/04: Kittel ja Recolta Recycling, EKL 2006, lk I‑6161, punkt 41). Järelikult peab ka ühendusesisese tarne või soetamise kindlaksmääramine toimuma objektiivsete asjaolude alusel, nagu kauba füüsiline liikumine liikmesriikide vahel (eespool viidatud kohtuotsus Teleos jt, punkt 40). Sellegipoolest tuleb tõdeda, et uute veovahendite puhul ei ole eelmises punktis mainitud nõuete kohaldamine ühendusesisestele tehingutele hõlbus, arvestades nende tehingute eripära. Eeskätt on raske eristada veovahendite vedu nende kasutamisest. Teiseks on tehingu kvalifitseerimine keeruline põhjusel, et sellelt peab käibemaksu tasuma ka eraisik, kes ei ole maksukohustuslane ning kelle suhtes ei kehti maksudeklaratsiooni esitamise ja raamatupidamise kohustused, mistõttu järelkontroll tema tegevuse üle osutub võimatuks. Peale selle ei saa lõpptarbijaks olev eraisik nõuda käibemaksu mahaarvamisõigust isegi soetatud sõiduki edasi müümisel, ning tulenevalt sellest asjaolust on tal majandustegevuses osalejast suurem huvi maksu mitte tasuda. Neil asjaoludel on selleks, et tehingut saaks kvalifitseerida ühendusesiseseks soetamiseks, vaja hinnata kõiki tähtsust omavaid objektiivseid faktilisi asjaolusid kogumis, et teha kindlaks, kas soetatud kaup viidi tegelikult tarnimiskoha liikmesriigi territooriumilt välja, ja kui viidi, siis millises liikmesriigis toimub selle lõpptarbimine. Nagu osutas kohtujurist oma ettepaneku punktis 38, võib lisaks kaubaveo ajalisele kulule omada asjas teatavat tähtsust nimelt see, kus antud veovahend on registreeritud ja kus seda tavaliselt kasutatakse, kus on soetaja elukoht ning kas soetajal on või ei ole sidemeid tarnimiskoha liikmesriigi või mõne muu liikmesriigiga. Purjeka soetamise sellisel erijuhul, nagu kavandati põhikohtuasjas, võib ühtlasi osutuda oluliseks see, millise liikmesriigi lipu all laev sõidab, ja koht, kus purjekas tavaliselt seisab või on ankrus ja kus seda talvel hoitakse. Lisaks tuleb uue veovahendi soetamise erijuhul võimaluse korral arvesse võtta, millised olid soetaja kavatsused soetamise ajal, kui neid kinnitavad objektiivsed asjaolud (vt analoogia alusel mahaarvamisõiguse kohta 14. veebruari 1985. aasta otsus kohtuasjas 268/83: Rompelman, EKL 1985, lk 655, punkt 24; 26. septembri 1996. aasta otsus kohtuasjas C‑230/94: Enkler, EKL 1996, lk I‑4517, punkt 24, ja 21. märtsi 2000. aasta otsus liidetud kohtuasjades C‑110/98–C‑147/98: Gabalfrisa jt, EKL 2000, lk I‑1577, punkt 47). See on veelgi olulisem juhul, kui kauba omanikuna käsutamise õigus läheb soetajale üle tarnimiskoha liikmesriigis ja ta veab kauba ise sihtkohaliikmesriiki. Vastupidi sellele, mida väidab X, ei saa ühendusesisese soetamise korral mingil juhul nõuda, et veovahendi vedu toimuks kohe pärast selle tarnimist, et see oleks katkestamatu ja et seda kaupa ei kasutataks üldse ei enne vedu ega selle kestel. Esiteks jätaks selliste jäikade tingimuste kehtestamine soetajale ikkagi võimaluse valida, millises liikmesriigis uus veovahend maksustatakse, mis läheb vastuollu direktiivi 2006/112 eesmärgiga. Teiseks, nagu Rootsi valitsus kohtuistungil põhjendatult täheldas, ei ole mingit põhjust erinevaks maksualaseks kohtlemiseks vastavalt sellele, kas laev veetakse Rootsi haagisel või jõuab see sinna seilates. Tegelikult on oluline määratleda, millises liikmesriigis toimub veovahendi lõplik ja kestev tarbimine. Selles mõttes vältab veovahendi kasutamine veo ajal, olgugi et vaba aja veetmise eesmärgil, vaid täiesti tähtsusetu ajavahemiku veovahendi üldisest kasutusajast. Eelnevaid kaalutlusi arvestades tuleb esimesele, teisele ja kolmandale küsimusele vastata, et direktiivi 2006/112 artikli 20 esimest lõiku ja artikli 138 lõiget 1 tuleb tõlgendada nii, et tehingu kvalifitseerimine ühendusesiseseks tarneks või soetamiseks ei saa sõltuda mingi tähtaja järgimisest, mille jooksul kauba vedu tarnimiskoha liikmesriigist sihtkohaliikmesriiki peab algama või lõppema. Erijuhul, kui on tegu uue veovahendi soetamisega selle direktiivi artikli 2 lõike 1 punkti b alapunkti ii tähenduses, tuleb see, kas on tegu ühendusesisese tehinguga, kindlaks teha, hinnates kogumis kõiki tähtsust omavaid objektiivseid asjaolusid ja soetaja kavatsusi, kui neid kinnitavad objektiivsed asjaolud, mille alusel saab tuvastada liikmesriigi, kus toimub kauba kavandatav lõpptarbimine. Neljas küsimus Neljanda küsimusega soovib eelotsusetaotluse esitanud kohus selgitust, millal tuleb seoses ühendusesisese soetamisega hinnata, kas veovahend on uus direktiivi 2006/112 artikli 2 lõike 2 punkti b tähenduses. Selles küsimuses tuleb nentida, et nimetatud sätte sõnastusest ilmneb, et hinnang tuleb anda kauba tarnimise hetkel, mitte selle sihtkohaliikmesriiki jõudmise hetkel. Nimelt on direktiivi 2006/112 artikli 2 lõike 2 punkti b alapunktis ii laevade kohta sätestatud, et neid veovahendeid käsitatakse uutena juhul, kui tarne toimub kolme kuu jooksul pärast esmakordset kasutamist või kui laev on sõitnud maksimaalselt 100 tundi. Osutatud direktiivi artikli 68 teise lõigu kohaselt toimub kaupade ühendusesisene soetamine hetkel, mil sarnased kaubatarned loetakse liikmesriigi territooriumi siseselt toimunuks. Sama direktiivi artikli 14 lõige 1 ütleb, et „kaubatarne” on materiaalse vara omanikuna käsutamise õiguse üleminek. Siit järeldub, et seda, kas ühendusesiseselt soetatud veovahend on uus, hinnatakse hetkel, mil õigus vara omanikuna käsutada läheb üle müüjalt soetajale. Seda tõlgendust ei mõjuta asjaolu, et direktiivi 2006/112 artikli 40 kohaselt on kaupade ühendusesisese soetamise koht seal, kus kaubad asuvad soetajale lähetamise või veo lõpus. Nimetatud säte ei oma tähtsust, kui hinnatakse seda, kas veovahend on uus, kuna sätte eesmärk on omistada maksupädevus ühendusesisese soetamise puhul sihtkohaliikmesriigile. Seega tuleb neljandale küsimusele vastata, et seda, kas ühendusesiseselt soetatud veovahend on uus direktiivi 2006/112 artikli 2 lõike 2 punkti b tähenduses, hinnatakse hetkel, mil müüja tarnib kauba soetajale. Kohtukulud Kuna põhikohtuasja poolte jaoks on käesolev menetlus eelotsusetaotluse esitanud kohtus pooleli oleva asja üks staadium, otsustab kohtukulude jaotuse siseriiklik kohus. Euroopa Kohtule märkuste esitamisega seotud kulusid, välja arvatud poolte kohtukulud, ei hüvitata. Esitatud põhjendustest lähtudes Euroopa Kohus (teine koda) otsustab: 1. Nõukogu 28. novembri 2006. aasta direktiivi 2006/112/EÜ, mis käsitleb ühist käibemaksusüsteemi, artikli 20 esimest lõiku ja artikli 138 lõiget 1 tuleb tõlgendada nii, et tehingu kvalifitseerimine ühendusesiseseks tarneks või soetamiseks ei saa sõltuda mingi tähtaja järgimisest, mille jooksul kauba vedu tarnimiskoha liikmesriigist sihtkohaliikmesriiki peab algama või lõppema. Erijuhul, kui on tegu uue veovahendi soetamisega selle direktiivi artikli 2 lõike 1 punkti b alapunkti ii tähenduses, tuleb see, kas on tegu ühendusesisese tehinguga, kindlaks teha, hinnates kogumis kõiki tähtsust omavaid objektiivseid asjaolusid ja soetaja kavatsusi, kui neid kinnitavad objektiivsed asjaolud, mille alusel saab tuvastada liikmesriigi, kus toimub kauba kavandatav lõpptarbimine. 2. Seda, kas ühendusesiseselt soetatud veovahend on uus direktiivi 2006/112 artikli 2 lõike 2 punkti b tähenduses, hinnatakse hetkel, mil müüja tarnib kauba soetajale. Allkirjad * Kohtumenetluse keel: rootsi.

62020CJ0484

hr

Zahtjev za prethodnu odluku odnosi se na tumačenje članka 62. stavka 4. Direktive (EU) 2015/2366 Europskog parlamenta i Vijeća od 25. studenoga 2015. o platnim uslugama na unutarnjem tržištu, o izmjeni direktiva 2002/65/EZ, 2009/110/EZ i 2013/36/EU te Uredbe (EU) br. 1093/2010 i o stavljanju izvan snage Direktive 2007/64/EZ ( SL 2015., L 337, str. 35 ., i ispravak SL 2018., L 102, str. 97 .). Zahtjev je upućen u okviru spora između društva Vodafone Kabel Deutschland GmbH (u daljnjem tekstu: Vodafone) i Bundesverbanda der Verbraucherzentralen und Verbraucherverbände – Verbraucherzentrale Bundesverband e.V. (Savezna unija organizacija i udruga potrošača, Njemačka) (u daljnjem tekstu: Savezna unija) u vezi s primjenom paušalnog iznosa za uporabu određenih platnih instrumenata za izvršenje platnih transakcija koje proizlaze iz ugovora sklopljenih između društva Vodafone i potrošača. Pravni okvir Pravo Unije Uvodne izjave 6., 53. i 66. Direktive 2015/2366 glase: „(6) Trebalo bi utvrditi nova pravila kako bi se ispunile regulatorne praznine, istodobno pružajući više pravne jasnoće i osiguravajući dosljednu primjenu zakonodavnog okvira širom Unije. Istovjetne uvjete poslovanja trebalo bi zajamčiti postojećim i novim sudionicima na tržištu kako bi se novim sredstvima plaćanja omogućilo širenje njihova tržišta i osigurala visoka razina zaštite potrošača pri uporabi tih platnih usluga širom Unije. […] […] (53) S obzirom na to da potrošači i poduzeća nisu u istom položaju, nije im potrebna ista razina zaštite. Iako je važno zajamčiti prava potrošača odredbama od kojih nije moguće odstupiti ugovorom, razumno je dopustiti poduzećima i organizacijama da se drukčije dogovore kada ne posluju s potrošačima. […] U svakom slučaju, određene osnovne odredbe ove Direktive trebale bi se uvijek primjenjivati, neovisno o statusu korisnika. […] (66) Zbog različite nacionalne prakse u pogledu naplate uporabe određenog platnog instrumenta (‚naplata dodatnih naknada’) došlo je do iznimne heterogenosti tržišta plaćanja u Uniji i zbunjenosti potrošača, posebno u e‑trgovini i prekograničnom kontekstu. […] Nadalje, snažan razlog za preispitivanje prakse naplate dodatnih naknada podupire se činjenicom da se Uredbom (EU) 2015/751 [Europskog parlamenta i Vijeća od 29. travnja 2015. o međubankovnim naknadama za platne transakcije na temelju kartica ( SL 2015., L 123, str. 1 .)] utvrđuju pravila za međubankovne naknade za plaćanja na temelju kartica. […] Slijedom toga, države članice trebale bi razmotriti sprečavanje primatelja plaćanja da zahtijevaju naknade za uporabu platnih instrumenata za koje su međubankovne naknade regulirane u poglavlju II. Uredbe (EU) 2015/751.” Članak 4. te direktive, naslovljen „Definicije”, glasi kako slijedi: „Za potrebe ove Direktive primjenjuju se sljedeće definicije: […] 5. ‚platna transakcija’ znači čin polaganja, prijenosa ili podizanja novčanih sredstava koji inicira platitelj ili primatelj plaćanja ili se inicira u ime platitelja, bez obzira na osnovne obveze između platitelja i primatelja plaćanja; […] 8. ‚platitelj’ znači fizička ili pravna osoba koja ima račun za plaćanje i koja daje suglasnost za izvršenje naloga za plaćanje s tog računa za plaćanje ili, ako račun za plaćanje ne postoji, fizička ili pravna osoba koja daje nalog za plaćanje; 9. ‚primatelj plaćanja’ znači fizička ili pravna osoba koja je predviđeni primatelj novčanih sredstava koja su predmet platne transakcije; 10. ‚korisnik platnih usluga’ znači fizička ili pravna osoba koja se koristi platnom uslugom u svojstvu platitelja, primatelja plaćanja, ili jednog i drugog; […] 13. ‚nalog za plaćanje’ znači uputa platitelja ili primatelja plaćanja njegov pružatelju platnih usluga kojom nalaže izvršenje platne transakcije; 14. ‚platni instrument’ znači personalizirani uređaj i/ili skup postupaka dogovorenih između korisnika platnih usluga i pružatelja platnih usluga koji se koriste za iniciranje naloga za plaćanje; […] 20. ‚potrošač’ znači fizička osoba koja u ugovorima o obavljanju platnih usluga obuhvaćenima ovom Direktivom djeluje u svrhe koje nisu trgovinske, poslovne ili profesionalne; […]” Članak 62. navedene direktive, naslovljen „Naknade koje se primjenjuju”, u stavcima 3. do 5. propisuje: „3.   Pružatelj platnih usluga ne smije sprječavati primatelja plaćanja da od platitelja zatraži naknadu, ponudi mu popust ili ga na neki drugi način usmjerava na uporabu određenog platnog instrumenta. Bilo koje naknade koje se primjenjuju ne smiju biti više od izravnih troškova koje primatelj plaćanja snosi za uporabu određenog platnog instrumenta. 4.   U svakom slučaju, države članice osiguravaju da primatelj plaćanja ne traži naknade za uporabu platnih instrumenata za koje su predviđene međubankovne naknade u skladu s poglavljem II. Uredbe (EU) 2015/751 i za platne usluge na koje se primjenjuje Uredba (EU) br. 260/2012 [Europskog parlamenta i Vijeća od 14. ožujka 2012. o utvrđivanju tehničkih i poslovnih zahtjeva za kreditne transfere i izravna terećenja u eurima i o izmjeni Uredbe (EZ) br. 924/2009 ( SL 2012., L 94, str. 22 .) (SL, posebno izdanje na hrvatskom jeziku, poglavlje 10., svezak 5., str. 290.)]. 5.   Države članice mogu zabraniti ili ograničiti pravo primatelja plaćanja na zaračunavanje naknada uzimajući u obzir potrebu za poticanjem tržišnog natjecanja te promicanjem uporabe djelotvornih platnih instrumenata.” Članak 107. iste direktive, naslovljen „Potpuno usklađivanje”, određuje u svojem stavku 1.: „Ne dovodeći u pitanje […] članak 62. stavak 5. […], u mjeri u kojoj ova Direktiva sadrži usklađene odredbe, države članice ne smiju zadržati ni uvoditi druge odredbe osim onih koje su utvrđene ovom Direktivom.” Članak 115. Direktive 2015/2366, naslovljen „Prenošenje”, u stavcima 1. i 2. navodi: „1.   Države članice do 13. siječnja 2018. donose i objavljuju mjere potrebne da bi se uskladile s ovom Direktivom. […] 2.   One primjenjuju te mjere od 13. siječnja 2018. […]” Njemačko pravo Članak 270.a Bürgerliches Gesetzbucha (Građanski zakonik), u verziji primjenjivoj od 13. siječnja 2018. (u daljnjem tekstu: BGB), predviđa: „Ništavan je sporazum na temelju kojeg se dužnik obvezuje na plaćanje naknade za uporabu SEPA [(jedinstveno područje plaćanja u eurima)] osnovnog izravnog terećenja, SEPA poslovnog izravnog terećenja, SEPA kreditnog transfera ili platne kartice. Prva rečenica vrijedi za uporabu platnih kartica samo u pogledu platnih transakcija potrošača ako se na te platne kartice primjenjuje poglavlje II. [Uredbe 2015/751].” Članak 229. stavak 45. Einführungsgesetza zum Bürgerlichen Gesetzbuche (Uvodni zakon Građanskog zakonika) (u daljnjem tekstu: EGBGB) određuje: „(1)   Na obvezne odnose, koji se odnose na izvršavanje platnih transakcija i koji su nastali nakon 13. siječnja 2018., primjenjuju se samo BGB i članak 248. [ovog zakona] u verziji koja je na snazi od 13. siječnja 2018. (2)   Na obvezne odnose, koji se odnose na izvršavanje platnih transakcija i koji su nastali prije 13. siječnja 2018., primjenjuju se BGB i članak 248. [ovog zakona] u verziji koja je bila na snazi do 13. siječnja 2018., osim ako se stavcima 3. i 4. ne predviđa drukčije. (3)   Ako u pogledu obveznog odnosa u smislu stavka 2. izvršavanje platne transakcije počinje tek nakon 13. siječnja 2018., na tu se platnu transakciju primjenjuju samo BGB i članak 248. [ovog zakona] u verziji koja je na snazi od 13. siječnja 2018. […] (5)   Članak 270.a BGB‑a primjenjuje se na sve obvezne odnose koji su nastali nakon 13. siječnja 2018.” Glavni postupak i prethodno pitanje Vodafone je kabelski operator i pružatelj usluga pristupa internetu koji svoje djelatnosti obavlja na njemačkom državnom području. Od prenošenja Direktive 2015/2366 u njemačko pravo, nakon 13. siječnja 2018., društvo Vodafone razlikuje ugovore o telekomunikacijskim uslugama i ugovore o kabelskim uslugama poziva sklopljene prije tog datuma i one sklopljene nakon navedenog datuma. Na prvu kategoriju ugovora taj operator na temelju općih uvjeta poslovanja primjenjuje paušalni iznos, tzv. „ Selbstzahlerpauschale ” (paušal na temelju plaćanja koje je izvršio sam klijent) od 2,50 eura za svaku platnu transakciju na klijente koji ga ne ovlašćuju da provede izravno bankovno terećenje, nego sami podmiruju račune putem SEPA transfera. Nasuprot tomu, ta se odredba više ne nalazi u cjeniku koji se primjenjuje na drugu kategoriju ugovora. Društvo Vodafone smatra da ima pravo primijeniti navedenu odredbu na platne transakcije započete izvršavanjem ugovora sklopljenih prije 13. siječnja 2018. i, stoga, naplatiti navedeni paušalni iznos za te transakcije čak i nakon tog datuma. Prema mišljenju tog operatora, zabrana naplate dodatnih naknada, predviđena člankom 270.a BGB‑a, primjenjuje se samo na ugovore na neodređeno vrijeme sklopljene nakon 13. siječnja 2018. Budući da se člankom 229. stavkom 45. točkom 5. EGBGB‑a upućuje na nastanak obveze nakon 13. siječnja 2018., ne može se predvidjeti retroaktivna primjena članka 270.a BGB‑a na ugovore sklopljene prije tog datuma, čak i ako su platne transakcije na temelju tih ugovora započete tek nakon navedenog datuma. Savezna unija ističe da se zabrana, predviđena člankom 270.a BGB‑a, naplaćivanja dodatne naknade nakon 13. siječnja 2018. primjenjuje i na platne transakcije koje su započete nakon tog datuma prilikom izvršenja ugovora sklopljenih prije njega s obzirom na to da je cilj članka 62. stavka 4. Direktive 2015/2366 uspostava istovjetnih uvjeta na unutarnjem tržištu platnih usluga na dan 13. siječnja 2018. Osim toga, prijelaznu odredbu iz članka 229. stavka 45. EGBGB‑a treba, na temelju točke 3. tog stavka, tumačiti na način da se, nakon 13. siječnja 2018., nova pravila primjenjuju na sve platne transakcije započete nakon tog datuma, uključujući i one koje se temelje na ugovorima sklopljenima prije navedenog datuma. U tim okolnostima Savezna unija podnijela je tužbu kojom je zahtijevala da društvo Vodafone prestane primjenjivati paušalni iznos na temelju plaćanja koje je izvršio sam klijent na sve platne transakcije započete nakon 13. siječnja 2018. te je uspio u postupku. Postupajući povodom žalbe koju je podnijelo društvo Vodafone, Oberlandesgericht München (Visoki zemaljski sud u Münchenu, Njemačka) sklon je smatrati da se članak 270.a BGB‑a, kojim se u njemačko pravo prenosi članak 62. stavak 4. Direktive 2015/2366, primjenjuje i kada je osnovna ugovorna obveza za platne transakcije nastala prije 13. siječnja 2018., ali da su te transakcije, koje dospijevaju u redovitim vremenskim razmacima, obično jednom mjesečno, započete tek nakon tog datuma. Naime, prema mišljenju tog suda, nakon 13. siječnja 2018. i neovisno o datumu sklapanja ugovora na neodređeno vrijeme, jedinstveni sustav naknada na tržištu sredstava plaćanja utvrđen je u Uniji, tako da se zabrana naplate dodatnih naknada predviđena tom odredbom primjenjuje i na ugovore na neodređeno vrijeme sklopljene prije 13. siječnja 2018. Navedeni sud također ističe da se člankom 229. stavkom 45. točkom 5. EGBGB‑a, kojim se upućuje samo na nastanak ugovorne obveze, iako se na nju ne odnosi Direktiva 2015/2366, dovodi u pitanje potpuna primjena zabrane naplate dodatnih naknada za platne transakcije započete nakon 13. siječnja 2018. ako je osnovna ugovorna obveza za te transakcije nastala prije tog datuma. U tim je okolnostima Oberlandesgericht München (Visoki zemaljski sud u Münchenu) odlučio prekinuti postupak i uputiti Sudu sljedeća prethodna pitanja: „Treba li članak 62. stavak 4. [Direktive 2015/2366] tumačiti na način da mu se protivi nacionalni propis ili praksa kojom se, kao prijelaznom odredbom u pogledu trajnih obveznih odnosa s potrošačima, zabrana plaćanja naknada za uporabu platnih instrumenata i platnih usluga, u skladu s odgovarajućim nacionalnim propisom kojim se prenosi ta direktiva, primjenjuje samo ako je predmetni obvezni odnos nastao nakon 13. siječnja 2018., a ne i ako je nastao prije 13. siječnja 2018., ali izvršavanje (dodatnih) platnih transakcija počinje tek nakon 13. siječnja 2018.?” O prethodnom pitanju Svojim pitanjem sud koji je uputio zahtjev u biti pita treba li članak 62. stavak 4. Direktive 2015/2366 tumačiti na način da mu se protivi nacionalni propis ili praksa na temelju kojih se, u okviru ugovora na neodređeno vrijeme sklopljenih s potrošačima, zabrana traženja naknade za uporabu platnih instrumenata i za platne usluge iz te odredbe primjenjuje samo na platne transakcije započete provedbom ugovora sklopljenih nakon 13. siječnja 2018., na način da te naknade ostaju primjenjive na platne transakcije započete nakon tog datuma provedbe ugovora na neodređeno vrijeme koji su sklopljeni prije tog datuma. U skladu s ustaljenom sudskom praksom Suda, pri tumačenju odredbe prava Unije u obzir treba uzeti ne samo njezin tekst nego i njezin kontekst te ciljeve propisa kojeg je dio (presude od 13. listopada 2016., Mikołajczyk, C‑294/15 , EU:C:2016:772 , t. 26. , i od 26. siječnja 2021, Szpital Kliniczny im. dra J. Babińskiego Samodzielny Publiczny Zakład Opieki Zdrowotnej w Krakowie, C‑16/19 , EU:C:2021:64 , t. 26. ). Kad je riječ o tekstu članka 62. stavka 4. Direktive 2015/2366, njime se određuje da države članice osiguravaju, u smislu članka 4. točke 9. te direktive, da primatelj plaćanja ne traži naknade za uporabu platnih instrumenata za koje su predviđene međubankovne naknade u skladu s poglavljem II. Uredbe 2015/751 i za platne usluge na koje se primjenjuje Uredba br. 260/2012. Iz teksta te odredbe ne proizlazi nijedno pojašnjenje o vremenskoj primjeni te zabrane. U tim okolnostima valja uzeti u obzir kontekst zabrane traženja naknade za uporabu platnih instrumenata i platnih usluga iz članka 62. stavka 4. Direktive 2015/2366, kao i ciljeve te direktive. Kad je riječ o kontekstu članka 62. stavka 4. Direktive 2015/2366, valja istaknuti, kao prvo, da na temelju članka 115. stavka 1. i stavka 2. prvog podstavka te direktive, iako države članice moraju donijeti i objaviti mjere potrebne da bi se uskladile s navedenom direktivom prije 13. siječnja 2018., te odredbe postaju primjenjive tek od tog datuma. Kao drugo, s obzirom na to da članak 62. stavak 4. Direktive 2015/2366 sadržava usklađene odredbe, države članice ne smiju, na temelju članka 107. stavka 1. te direktive, zadržati ni uvoditi druge odredbe osim onih koje su njome utvrđene nakon datuma predviđenog člankom 115. stavkom 2. prvim podstavkom navedene direktive. Kao treće, s obzirom na to da se zabrana traženja naknade za uporabu platnih instrumenata i platnih usluga iz članka 62. stavka 4. Direktive 2015/2366 primjenjuje na platne transakcije u smislu članka 4. točke 5. te direktive, „bez obzira na osnovne obveze između platitelja i primatelja plaćanja”, relevantan datum za potrebe primjene te zabrane je onaj kada je platna transakcija započeta, a ne onaj kada je nastala osnovna obveza za tu transakciju. Stoga iz sustavnog tumačenja članka 62. stavka 4. Direktive 2015/2366 proizlazi da se zabrana traženja naknade za uporabu platnih instrumenata i za platne usluge iz te odredbe primjenjuje na sve platne transakcije započete nakon 13. siječnja 2018. Kad je riječ o ciljevima kojima teži Direktiva 2015/2366, valja istaknuti da se njome želi potaknuti daljnju integraciju unutarnjeg tržišta platnih usluga kao i zaštititi korisnike tih usluga i, osobito, ponuditi višu razinu zaštite korisnicima koji imaju svojstvo potrošača, kao što to osobito proizlazi iz uvodnih izjava 6. i 53. te direktive (vidjeti u tom smislu presudu od 11. studenoga 2020., DenizBank, C‑287/19 , EU:C:2020:897 , t. 102. i navedenu sudsku praksu), s obzirom na to da je zaštita potrošača u politikama Unije, osim toga, sadržana u članku 169. UFEU‑a i u članku 38. Povelje Europske unije o temeljnim pravima (vidjeti po analogiji presudu od 2. ožujka 2017., Zentrale zur Bekämpfung unlauteren Wettbewerbs Frankfurt am Main, C‑568/15 , EU:C:2017:154 , t. 28. ). Osim toga, kao što to proizlazi iz uvodne izjave 66. Direktive 2015/2366, zakonodavac Unije namjeravao je putem zabrane predviđene u članku 62. stavku 4. te direktive prevladati fragmentaciju nacionalne prakse u pogledu obračunavanja naknada za uporabu određenih platnih instrumenata, koja je dovela do iznimne heterogenosti tržišta plaćanja u Uniji te je izvor zbunjenosti potrošača, posebno u e‑trgovini i prekograničnom kontekstu. Međutim, svaka različita primjena te zabrane, ovisno o tome jesu li osnovne obveze za platni promet započete nakon 13. siječnja 2018. nastale prije ili nakon tog datuma, ugrozila bi usklađivanje na razini Unije propisano člankom 62. stavkom 4. Direktive 2015/2366 u vezi s njezinim člankom 107. stavkom 1. te bi cilj zaštite potrošača na unutarnjem tržištu platnih usluga time bio oslabljen. Osim toga, u tom kontekstu valja odbaciti argument koji je istaknulo društvo Vodafone u svojim pisanim očitovanjima, prema kojem su načela zabrane retroaktivnosti zakona i zaštite legitimnih očekivanja povrijeđena zbog vremenskog dosega koji je tako priznat u članku 62. stavku 4. Direktive 2015/2366. U tom pogledu valja podsjetiti na to da se novo pravno pravilo načelno primjenjuje počevši od stupanja na snagu akta kojim je ono uspostavljeno te da se, iako se ne primjenjuje na pravne situacije nastale i u cijelosti okončane prije tog stupanja na snagu, odmah primjenjuje na buduće učinke situacije nastale za vrijeme važenja prijašnjeg zakona kao i na nove pravne situacije, osim ako iz teksta, strukture ili svrhe tog pravila ne proizlazi da mu treba pripisati retroaktivni učinak. To je osobito slučaj kada se uz navedeno pravilo donesu posebne odredbe kojima se izričito određuju uvjeti njegove vremenske primjene, čime mu se daje takav učinak (vidjeti, u tom smislu, presudu od 14. svibnja 2020., Azienda Municipale Ambiente, C‑15/19 , EU:C:2020:371 , t. 56. i 57. i navedenu sudsku praksu). Međutim, u ovom slučaju, s obzirom na to da se članak 62. stavak 4. Direktive 2015/2366, kao što to proizlazi iz točke 25. ove presude, ne odnosi na platne transakcije izvršene prije 13. siječnja 2018., ta se odredba ne odnosi na pravne situacije koje su u cijelosti okončane prije tog datuma i stoga nema retroaktivan učinak. Osim toga, što se tiče platnih transakcija započetih nakon 13. siječnja 2018., prilikom izvršenja ugovora na neodređeno vrijeme sklopljenih prije tog datuma, članak 62. stavak 4. Direktive 2015/2366 samo je jedan slučaj primjene novog pravnog pravila na buduće učinke situacije nastale za vrijeme važenja starog pravila. Naposljetku, s obzirom na to da sud koji je uputio zahtjev smatra da članak 229. stavak 45. točka 5. EGBGB‑a dovodi u pitanje punu primjenu zabrane naplaćivanja dodatnih troškova za platne transakcije započete nakon 13. siječnja 2018., kada te transakcije proizlaze iz ugovorne obveze nastale prije tog datuma, na tom je sudu, u skladu s ustaljenom sudskom praksom, da provjeri može li se ta odredba tumačiti u skladu s člankom 62. stavkom 4. Direktive 2015/2366, kako je tumačen u točki 25. ove presude, kako bi osigurao, u okviru odlučivanja u sporu koji se pred njim vodi, punu primjenu prava Unije (vidjeti u tom smislu presudu od 15. listopada 2020., Association française des usagers de banques, C‑778/18 , EU:C:2020:831 , t. 59. i navedenu sudsku praksu). S obzirom na prethodna razmatranja, na postavljeno pitanje valja odgovoriti tako da članak 62. stavak 4. Direktive 2015/2366 treba tumačiti na način da mu se protivi nacionalni propis ili praksa na temelju kojih se, u okviru ugovora na neodređeno vrijeme sklopljenih s potrošačima, zabrana traženja naknade za uporabu platnih instrumenata i za platne usluge iz tog članka 62. stavka 4. primjenjuje samo na platne transakcije započete provedbom ugovora sklopljenih nakon 13. siječnja 2018., na način da te naknade ostaju primjenjive na platne transakcije započete nakon tog datuma provedbe ugovora na neodređeno vrijeme koji su sklopljeni prije tog datuma. Troškovi Budući da ovaj postupak ima značaj prethodnog pitanja za stranke glavnog postupka pred sudom koji je uputio zahtjev, na tom je sudu da odluči o troškovima postupka. Troškovi podnošenja očitovanja Sudu, koji nisu troškovi spomenutih stranaka, ne nadoknađuju se. Slijedom navedenoga, Sud (deveto vijeće) odlučuje: Članak 62. stavak 4. Direktive (EU) 2015/2366 Europskog parlamenta i Vijeća od 25. studenoga 2015. o platnim uslugama na unutarnjem tržištu, o izmjeni direktiva 2002/65/EZ, 2009/110/EZ i 2013/36/EU te Uredbe (EU) br. 1093/2010 i o stavljanju izvan snage Direktive 2007/64/EZ treba tumačiti na način da mu se protivi nacionalni propis ili praksa na temelju kojih se, u okviru ugovora na neodređeno vrijeme sklopljenih s potrošačima, zabrana traženja naknade za uporabu platnih instrumenata i za platne usluge iz tog članka 62. stavka 4. primjenjuje samo na platne transakcije započete provedbom ugovora sklopljenih nakon 13. siječnja 2018., na način da te naknade ostaju primjenjive na platne transakcije započete nakon tog datuma provedbe ugovora na neodređeno vrijeme koji su sklopljeni prije tog datuma. Potpisi ( *1 ) Jezik postupka: njemački

62008CJ0063

hu

Az előzetes döntéshozatal iránti kérelem a várandós, a gyermekágyas vagy szoptató munkavállalók munkahelyi biztonságának és egészségvédelmének javítását ösztönző intézkedések bevezetéséről (tizedik egyedi irányelv a 89/391/EGK irányelv 16. cikke (1) bekezdésének értelmében) szóló, 1992. október 19-i 92/85/EGK tanácsi irányelv ( HL L 348., 1. o. ; magyar nyelvű különkiadás 5. fejezet, 2. kötet, 110. o.) 10. és 12. pontjának, valamint a 2002/73/EK európai parlamenti és tanácsi irányelvvel ( HL L 269., 15. o. ; magyar nyelvű különkiadás 5. fejezet, 4. kötet, 255. o.) módosított, a férfiak és a nők közötti egyenlő bánásmód elvének a munkavállalás, a szakképzés, az előmenetel és a munkakörülmények terén történő végrehajtásáról szóló, 76/207/EGK irányelv ( HL L 39., 40. o. ; magyar nyelvű különkiadás 5. fejezet, 1. kötet, 187. o.; a továbbiakban: 76/207 irányelv) 2. cikkének értelmezésére irányul. Ezt a kérelmet V. Pontin és korábbi munkáltatója, a T-Comalux SA társaság (a továbbiakban: T-Comalux) között folyamatban lévő eljárásban terjesztették elő, azt követően, hogy V. Pontint 2007 januárjában elbocsátották. Jogi háttér A közösségi jog A 92/85 irányelv A 92/85 irányelv kilencedik preambulumbekezdéséből kitűnik, hogy a várandós, a gyermekágyas vagy szoptató munkavállalók biztonság- és egészségvédelme nem jelenthet hátrányt a nők számára a munkaerőpiacon, és nem eredményezheti a nők és a férfiak közötti egyenlő bánásmódról szóló irányelvek megsértését. Az említett irányelv 1. cikkének (1) bekezdése szerint ennek az irányelvnek az a célja, hogy a várandós, a gyermekágyas vagy szoptató munkavállalók munkahelyi biztonságának és egészségvédelmének javítását ösztönző intézkedéseket hajtson végre. A 92/85 irányelv 2. cikkének a) pontja szerint várandós munkavállaló „az a várandós munkavállaló, aki állapotáról a nemzeti jogszabályoknak, illetve gyakorlatnak megfelelően tájékoztatja munkáltatóját”. Az említett irányelv 8. cikkének (1) bekezdése alapján a tagállamok megteszik a szükséges intézkedéseket annak biztosítására, hogy a 2. cikkben meghatározott munkavállalók jogosultak legyenek legalább 14 hetes folyamatos szülési szabadságra, amely a gyermekszülés előtt, illetve után a nemzeti jogszabályoknak, illetve gyakorlatnak megfelelően vehető igénybe. A 92/85 irányelvnek az „Az elbocsátás tilalma” címet viselő 10. cikke a következőképpen fogalmaz: „Annak biztosítása érdekében, hogy a 2. cikkben meghatározott munkavállalók gyakorolhassák az e cikk által is elismert egészség- és biztonságvédelmi jogaikat, rendelkezni kell arról, hogy: 1. a tagállamok megteszik a szükséges intézkedéseket ahhoz, hogy megtiltsák a 2. cikkben meghatározott munkavállalóknak a terhességük kezdetétől a 8. cikk (1) bekezdésében említett szülési szabadság végéig történő elbocsátását, az állapotukkal összefüggésbe nem hozott, a nemzeti jogszabályok, illetve gyakorlat által megengedett különleges esetektől eltekintve, amennyiben az adott esetben az illetékes hatóság ehhez hozzájárult; 2. ha a 2. cikkben meghatározott munkavállalót az 1. pontban említett időszak alatt elbocsátják, a munkáltató köteles az elbocsátás megfelelően megalapozott indokait írásban megadni; 3. a tagállamok megteszik az ahhoz szükséges intézkedéseket, hogy a 2. cikkben meghatározott munkavállalókat megvédjék az 1. pont értelmében jogszerűtlen elbocsátás következményeitől.” A 92/85 irányelv 12. cikke értelmében: „A tagállamok nemzeti jogrendszerükbe foglalják azokat az intézkedéseket, amelyek szükségesek ahhoz, hogy az a női munkavállaló, aki az ebből az irányelvből eredő kötelezettségek nemteljesítése miatt sérelmet szenvedett, igényét bírói úton, illetve a nemzeti jogszabályoknak, illetve gyakorlatnak megfelelően az illetékes testületeknél érvényesíthesse.” A 76/207 irányelv A 76/207 irányelv 1. cikkének (1) bekezdéséből következően az irányelv célja, hogy a tagállamokban a férfiak és nők közötti egyenlő bánásmód elve érvényesüljön az előmenetelt is magában foglaló munkavállalás, a szakképzés, valamint a munkafeltételek tekintetében. A 76/207 irányelv 2. cikkének (1) bekezdése úgy rendelkezik, hogy az egyenlő bánásmód elve „azt jelenti, hogy semmiféle nemi megkülönböztetés nem alkalmazható sem közvetlenül, sem közvetetten, többek között a családi állapotra és a családi jogállásra történő hivatkozással”. Az említett irányelv 2. cikke (7) bekezdésének első albekezdése úgy rendelkezik, hogy az irányelv „nem érinti a nők védelméről szóló rendelkezéseket, különös tekintettel a terhességre és az anyaságra”, ugyanezen rendelkezés harmadik albekezdése szerint pedig „[h]a egy nőt terhességgel vagy szülési szabadsággal kapcsolatban - a 92/85/EGK irányelv értelmében – kevésbé kedvező bánásmódban részesítenek, az ennek az irányelvnek az értelmében hátrányos megkülönböztetésnek minősül”. A 76/207 irányelv 3. cikke (1) bekezdésének c) pontja alapján az egyenlő bánásmód elvének alkalmazása azt jelenti, hogy nemi alapon semmiféle közvetett vagy közvetlen hátrányos megkülönböztetés nem állhat fenn a köz- vagy a magánszektorban, ideértve a közigazgatási intézményeket, különösen a foglalkozási és munkakörülmények, ezen belül az elbocsátási feltételek vonatkozásában. A 3. cikk (2) bekezdésének a) pontja alapján a tagállamok kötelesek megtenni a szükséges intézkedéseket annak biztosítására, hogy az egyenlő bánásmód elvével ellentétes minden törvényt, rendeletet vagy közigazgatási rendelkezést hatályon kívül helyezzenek. A nemzeti jog A luxembourgi Code du travail (a továbbiakban: Munka törvénykönyve) L. 124-11. cikkének (1) és (2) bekezdése a következőképpen rendelkezik: „(1) Jogellenes és társadalmilag, illetve gazdaságilag elfogadhatatlan cselekményt valósít meg az olyan elbocsátás, amely a törvénnyel ellentétes, vagy amely nem valós és komoly, a munkavállaló képességéhez vagy magatartásához kapcsolódó indokokon alapul, avagy a vállalat, intézmény, illetve szolgálat működési szükségleteivel kapcsolatos indokokon alapul. Ugyanez vonatkozik arra, ha az elbocsátás ellentétes az L. 423-1. cikk (3) bekezdésében foglalt általános feltételekkel. (2) A munkaszerződés jogellenes felmondásából eredő kár megtérítése iránti bírósági keresetet a munkaügyi bíróság előtt kell benyújtani, az elbocsátásról vagy annak indokolásáról történő értesítéstől számított három hónapos jogvesztő határidőn belül. Indokolás hiányában a határidőt az L. 124-5. cikk (2) bekezdésében megszabott határidő lejártától kell számítani. Ezt a határidőt érvényesen megszakítja, ha a munkavállaló, meghatalmazottja vagy szakszervezete írásbeli panaszt nyújt be a munkáltatónál. Ez a panasz újabb egyéves jogvesztő határidőt nyit meg.” Az említett törvénykönyv L. 124-12. cikkének (4) bekezdése így rendelkezik: „Az elbocsátás törvényben előírt semmissége esetén a munkaügyi bíróság köteles – kérelemre – elrendelni a munkavállaló továbbfoglalkoztatását. […] A semmisség megállapítására irányuló kereset tekintetében az L. 12411. cikk rendelkezéseit kell alkalmazni.” A Munka törvénykönyve III. részének III. címe tartalmazza az „Az elbocsátás tilalma” címet viselő VII. fejezetet, amelyben az L. 337-1. cikk a következőképpen rendelkezik: „(1) A munkáltató számára tilos a női munkavállaló munkaviszonyának megszűnéséről történő értesítése vagy, adott esetben, előzetes meghallgatásra történő behívása, amennyiben e női munkavállaló várandós, amit orvos is tanúsít, valamint a szülést követő tizenkét hét folyamán. A munkaviszony megszűnéséről a terhesség orvos általi megállapítását megelőzően történő értesítés esetén a női munkavállaló az elbocsátásról történő értesítéstől számított nyolcnapos határidőn belül ajánlott levélben orvosi igazolást nyújthat be állapota alátámasztásául. A fenti két albekezdésben foglalt elbocsátási tilalom megszegésével közölt minden elbocsátás, illetve – adott esetben – előzetes meghallgatásra történő behívás semmis és hatálytalan. A szerződés felmondását követő tizenöt napon belül a női munkavállaló egyszerű kérelemmel fordulhat a munkaügyi bíróság elnökéhez, aki haladéktalanul, a felek meghallgatását vagy jogszerű beidézését követően, egyszerűsített módon jár el az elbocsátás semmisségének megállapítása ügyében, és elrendeli a munkaviszony fenntartását vagy – adott esetben – a munkavállaló állásába való visszahelyezését, az L. 124-12. cikk (4) bekezdésének értelmében. […]” A Munka törvénykönyve L 337-6. cikke értelmében: „A házasságkötése miatt elbocsátott női munkavállaló a felmondás kézbesítésétől számított két hónapon belül a munkáltatónak címzett ajánlott levélben hivatkozhat az elbocsátása semmisségére, és kérheti a munkaviszonya fenntartását. Ebben az esetben a munkaszerződés hatályban marad, és a munkavállaló továbbra is jogosult teljes munkabére kifizetésére. Ha a női munkavállaló nem hivatkozott elbocsátása semmisségére, és nem kérte munkaviszonyának fenntartását a fentebb meghatározott határidőn belül, [ugyanazon munkáltatónál megszakítás nélkül eltöltött legalább öt év munkaviszony esetében, az elbocsátásra tekintettel] az L. 124-7. cikk (1) bekezdésében foglalt kártérítésre jogosult. Ezen túlmenően az L. 124-11. és L. 124-12. cikk alapján bírósági keresetet indíthat az őt munkaszerződése jogellenes felmondása következtében ért kár megtérítése iránt.” Az alapeljárás és az előzetes döntéshozatalra előterjesztett kérdések V. Pontin 2005 novemberében került határozatlan időre, teljes munkaidőben a T-Comalux alkalmazásába. 2007. január 18-i levelében – amelyet V. Pontin kapott kézhez – a T-Comalux tartó felmondási idővel felmondta a munkaszerződést. A rendes felmondás indoka a kérdést előterjesztő bíróság határozatából nem derül ki. A kérdést előterjesztő bíróság előtt V. Pontin előadja, hogy 2007. január 19-én egyszerű postai levélben orvosi igazolást küldött a T-Comaluxnak. A T-Comalux a kérdést előterjesztő bíróság előtt vitatja, hogy kapott volna igazolást. 2007. január 24-én V. Pontin elektronikus levelet küldött a T-Comaluxnak, amelyben kifejtette, hogy „egészségi állapota nem nagyon javult”, másnap nem tud megjelenni az irodában, és amint lehetséges, megküldi a munkaképtelenségről szóló igazolást. 2007. január 25-én a T-Comalux ajánlott levélben értesítette V. Pontint, hogy „több mint háromnapos igazolatlan távollétből” eredő „súlyos kötelezettségszegés” miatt azonnali hatállyal elbocsátja. 2007. január 26-i ajánlott levelében, amely a T-Comaluxhoz érkezett meg, V. Pontin tájékoztatta munkáltatóját a terhességéről. Hivatkozott arra, hogy emiatt a T-Comalux által közölt felmondás semmis. Mivel V. Pontin a T-Comaluxtól e levélre semmiféle választ nem kapott, 2007. február 5-én a kérdést előterjesztő bírósághoz fordult, és kérelmezte elbocsátása semmisségének megállapítását. 2007. március 30-i ítéletében ez a bíróság – a jelen előzetes döntéshozatal iránti kérelmet kibocsátó tanácstól eltérő összetételben – V. Pontinnak a elbocsátása semmisségének megállapítására vonatkozó kérelméről való döntésben megállapította hatásköre hiányát. Az említett ítélet szerint a Munka törvénykönyve L. 337-1. cikke értelmében a munkaügyi bíróság (azaz a tribunal du travail) elnöke rendelkezik arra irányuló különleges hatáskörrel, hogy védelem céljából kinyilvánítsa a munkavállaló terhessége alatt bekövetkezett elbocsátás semmisségét, és így V. Pontinnak az elbocsátása semmisségének megállapítására irányuló keresetét ezen bíróság elnökéhez kellett volna intéznie. A Bírósághoz előterjesztett iratok tanúsága szerint V. Pontin, akit ebben az időszakban, úgy tűnik, nem képviselt ügyvéd, keresetlevelét levél formájában „Tribunal de travail – Az elnök és az ülnökök részére” címezte, és írásbeli észrevételei az „Elnök úr” udvariassági formulával kezdődtek. V. Pontin nem nyújtott be fellebbezést az említett ítélettel szemben. A Bíróság előtti tárgyaláson erre vonatkozóan előadta, hogy el akarta inkább kerülni az ilyen fellebbezéssel járó kockázatot, és azt, hogy a Munka törvénykönyve L. 124-1. cikkének (1) és (2) bekezdése alapján a jogellenes elbocsátás folytán őt ért kár és annak kamatai megtérítése iránti kereset (a továbbiakban: kártérítés iránti kereset) benyújtására vonatkozó három hónapos határidő lejárjon. 2007. április 18-án benyújtott második keresetével V. Pontin azt kérte a kérdést előterjesztő bíróságtól, hogy kártérítés és kamatok fizetésére kötelezze a T-Comaluxot. E kereset alátámasztásául különösen arra hivatkozik, hogy mind a rendes felmondás, mind a később bekövetkezett rendkívüli felmondás ellentétes a jogszabályokkal, és így jogellenes az említett L. 124-11. cikk alapján. A T-Comalux úgy véli, hogy a luxemburgi jognak a kártérítés iránti keresetre vonatkozó általános rendelkezései nem alkalmazhatók a várandós munkavállalóra, aki a Munka törvénykönyve L. 337-1. cikkének értelmében nem választhat az e rendelkezésben foglalt semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti kereset (a továbbiakban: semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti kereset) és a kártérítés iránti kereset között, hanem köteles az említett cikk (1) bekezdése második albekezdésének megfelelően munkáltatójának az elbocsátásról történő értesítést követő nyolcnapos határidőn belül eljuttatni a terhessége tényét tanúsító orvosi igazolást (a továbbiakban: nyolcnapos határidő), és az (1) bekezdés negyedik albekezdésének megfelelően semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti keresetet köteles benyújtani a tribunal du travail elnökénél a szerződés megszüntetését követő tizenöt napon belül (a továbbiakban: tizenöt napos határidő). A kérdést előterjesztő bíróság szerint a jelen ügyben releváns luxemburgi jogszabályokból az vezethető le, hogy az a várandós munkavállaló, aki valamely – akár akaratán kívül álló – oknál fogva kifutott a nyolcnapos, illetve a tizenöt napos határidőből, többé nem jogosult bíróság előtt fellépni az elbocsátása ellen, vagyis ha ezek a határidők lejártak, a várandós munkavállaló elbocsátása nem tekinthető semmisnek vagy jogellenesnek, hanem tökéletesen érvényes. A kérdést előterjesztő bíróság a luxemburgi bíróságok azon ítélkezési gyakorlatára is hivatkozik, amely szerint a semmisség megállapítása iránti kereset benyújtásának határidejét nem a felmondólevél kézhezvételétől kell számítani, hanem a levél postai feladásától. Ezen körülmények között a tribunal du travail d’Esch-sur-Alzette, amely kérdésesnek tartja ezeknek a nemzeti jogszabályoknak a közösségi joggal és különösen a 92/85 és a 76/207 irányelvekkel való összeegyeztethetőségét, úgy határozott, hogy az előtte folyamatban lévő eljárást felfüggeszti, és előzetes döntéshozatal céljából az alábbi kérdéseket terjeszti a Bíróság elé: „1) Úgy kell-e értelmezni a [92/85 irányelv] 10. és 12. cikkét, hogy azzal nem ellentétes, ha a nemzeti jogalkotó a terhességének időtartama alatt elbocsátott várandós munkavállaló keresetét olyan határidő betartásához köti, mint a Munka törvénykönyve 337. cikke (1) bekezdésének második albekezdésében előírt nyolcnapos határidő, illetve ugyanezen (1) bekezdés negyedik albekezdésében szereplő tizenöt napos határidő? 2) Az első kérdésre adott igenlő válasz esetén […] a nyolcnapos, illetve tizenöt napos határidők nem tekintendők-e túl rövidnek ahhoz, hogy a terhessége időtartama alatt elbocsátott várandós munkavállaló bírói úton érvényesítse jogait? 3) Úgy kell-e értelmezni a [76/207 irányelv] 2. cikkét, hogy azzal nem ellentétes, ha a nemzeti jogalkotó megfosztja a terhessége időtartama alatt elbocsátott várandós munkavállalót a jogellenes elbocsátás miatti kártérítési kereset benyújtásának lehetőségétől, amelyet a Munka törvénykönyve L. 124-11. cikkének (1) és (2) bekezdése a többi elbocsátott munkavállaló számára biztosít?” Az előzetes döntéshozatalra előterjesztett kérdésekről A Bíróságnak megküldött iratok tanúsága szerint a kérdést előterjesztő bíróság három kérdése lényegében arra irányul, hogy a 92/85 irányelvvel és/vagy a 76/207 irányelvvel ellentétes-e az olyan nemzeti szabályozás, mint a Munka törvénykönyve L. 337-1. cikke, amely kifejezetten a várandós, gyermekágyas vagy szoptató munkavállalók elbocsátásának a 92/85 irányelv 10. cikkében foglalt tilalmával kapcsolatban az érintett munkavállalók rendelkezésére álló jogorvoslati eszközöket a semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti keresetre korlátozza, amelyre az alapeljárásban alkalmazandó határidők vonatkoznak, és kizárja különösen a kártérítés iránti kereset lehetőségét. Ebben az összefüggésben az első két kérdés azt az előzetesen megválaszolandó problémát érinti, hogy az olyan eljárási szabályok, mint amilyenek az említett L. 337-1. cikkből következnek, tiszteletben tartják-e a 92/85 irányelv 10. és 12. cikkében foglalt követelményeket, és lehetővé teszik-e különösen azt, hogy minden olyan női munkavállaló, aki úgy ítéli meg, hogy az e 10. cikkből eredő kötelezettségek nemteljesítése miatt sérelmet szenvedett, igényét bírói úton érvényesíthesse. Az erre a két kérdésre adandó válasz kihathat a harmadik kérdésre adandó válaszra, amely lényegében arra vonatkozik, hogy hátrányos megkülönböztetésnek minősül-e a 76/207 irányelv értelmében, ha a terhesség alatt történő elbocsátás esetében igénybe vehető bírói jogorvoslatok a semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti keresetre korlátozódnak. A Bíróság elé terjesztett észrevételek V. Pontin előadja, hogy a luxemburgi jogban a várandós nők jogainak érvényesítésére vonatkozóan biztosított lehetőség nem felel meg a 92/85 irányelvben megállapított, a várandós munkavállalók tényleges és hatékony védelmének biztosítására vonatkozó kritériumoknak. A 76/207 irányelvvel kapcsolatban előadja, hogy ésszerűen nem indokolható, és más elbocsátott munkavállalókhoz képest hátrányos megkülönböztetésben részesíti az elbocsátott várandós nőket az elbocsátások eltérő megítélése, amely alapján a várandós munkavállaló nem indíthat kártérítés iránti keresetet. A T-Comalux úgy ítéli meg, hogy a nyolcnaposhoz és a tizenöt naposhoz hasonló határidők nem ellentétesek a 92/85 irányelvvel. A 76/207 irányelv a T-Comalux szerint továbbá nem akadályozza meg a nemzeti jogalkotót abban, hogy a várandós munkavállalót a terhessége alatt megfossza a kártérítés iránti kereset lehetőségétől. Ugyanis a terhessége alatt elbocsátott várandós munkavállaló, akit állapotára tekintettel különleges védelmi intézkedések illetnek meg, nem szenved hátrányos megkülönböztetést, hanem éppen ellenkezőleg, az elbocsátás semmisségének megállapítására irányuló kereset révén különleges védelmet élvez. A luxemburgi kormány előadja, hogy a jelen előzetes döntéshozatal iránti kérelem az alapeljárásban szereplő nemzeti jogszabályok téves értelmezésén alapszik, amely szerint ha a női munkavállaló kifutott a nyolc és a tizenöt napos határidőből, többé nem indíthat keresetet az elbocsátása ellen. A luxemburgi kormány szerint viszont, ha a női munkavállaló nem él ezzel a különleges joggal, vagy az említett jogszabályokban megállapított határidők lejárta miatt nem élhet vele, akkor kártérítés iránti keresetet indíthat. Ebben az összefüggésben a semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti keresetre vonatkozó határidők nem túl rövidek. Az olasz kormány úgy ítéli meg, hogy a nyolcnaposhoz és a tizenöt naposhoz hasonló határidők túl rövidek ahhoz, hogy a terhessége alatt elbocsátott várandós munkavállaló bírói úton érvényesíteni tudja jogait. Az olasz kormány ezenkívül előadja, hogy a 76/207 irányelv megakadályozza a nemzeti jogalkotót abban, hogy a terhességük alatt elbocsátott várandós munkavállalókat hátrányos megkülönböztetésben részesítse azáltal, hogy megfosztja őket a kártérítés iránti kereset indításának lehetőségétől, miközben a többi elbocsátott munkavállalót megilleti ez a lehetőség. Az Európai Közösségek Bizottsága úgy ítéli meg, hogy a 92/85 irányelv 10. és 12. cikkével főszabály szerint nem ellentétes az a nemzeti szabályozás, amely - az egyenértékűség és a tényleges érvényesülés elvének biztosítása mellett - valamely közösségi jogon alapuló kereset indítását határidőkhöz köti. E tekintetben arra hivatkozik, hogy a tizenöt napos határidő rövidsége miatt ellentétes ezekkel az elvekkel, és ezért sérti az említett 10. és 12. cikket. A Bizottság másfelől azt állítja, hogy a 76/207 irányelvvel ellentétes az a nemzeti szabályozás, amely a terhessége alatt elbocsátott várandós munkavállalót megfosztja a jogellenes elbocsátás folytán őt ért kár megtérítése iránti kereset indításának lehetőségétől, miközben a többi elbocsátott munkavállalót megilleti ez a lehetőség. A Bíróság válasza Az első két kérdésről Elöljáróban rá kell mutatni arra, hogy úgy tűnik, hogy a tizenöt napos határidővel ellentétben a nyolcnapos határidő nem minősül a bírósághoz fordulást meghatározó eljárási határidőnek, amelyet adott esetben a kérdést előterjesztő bíróságnak kell vizsgálnia. Mindkét első kérdés azonban lényegében a jogalanyok közösségi jogból eredő jogai számára biztosítandó hatékony bírói jogvédelem elvére vonatkozik, ahogyan az a 92/85 irányelv 10. cikkének 3. pontjában és 12. cikkében is kifejezésre jut. Ezért ennek az elvnek olyan körülmények között történő alkalmazását, mint amilyenek az alapeljárásban szerepelnek, a tizenöt napos határidőhöz hasonló határidőre tekintettel kell megvizsgálni. Ha a kérdést előterjesztő bíróság arra az eredményre jut, hogy a nyolcnapos határidő is olyan határidőnek minősül, amelynek lejárta sértheti a jogalanyok joggyakorlását, akkor a jelen ítéletből levonható tanulságokat értelemszerűen alkalmaznia kell az olyan határidőkre, mint amilyen a tizenöt napos határidő. Emlékeztetni kell arra is, hogy a Bíróság – a közösségi és nemzeti bíróságok hatáskörmegosztásának keretén belül – azt az előzetes döntéshozatalra utaló határozatban meghatározott ténybeli és szabályozási hátteret köteles figyelembe venni, amelybe az előzetes döntéshozatalra előterjesztett kérdések illeszkednek (lásd különösen a C-330/07. sz. Jobra-ügyben 2008. december 4-én hozott ítélet [EBHT 2008., I-9099. o.] 17. pontját és az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlatot). Ezért a jelen előzetes döntéshozatal iránti kérelmet - a luxemburgi kormánynak a kérdést előterjesztő bíróság nemzeti jogra vonatkozó értelmezését érintő bírálatai ellenére - a nemzeti jog ez utóbbi bíróság általi értelmezése fényében kell vizsgálni (lásd analógia útján a C-346/05. sz. Chateignier-ügyben hozott ítéletének [EBHT 2006., I-10951. o.] 22. pontját és a C-378/07–C-380/07. sz., Angelidaki és társai egyesített ügyekben hozott ítélet [EBHT 2009., I-3071. o.] 51. pontját). Így mindkét első kérdés megválaszolásakor abból az előfeltevésből kell kiindulni, hogy a terhességük alatt elbocsátott munkavállalóknak a luxemburgi jogban a semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti kereseten kívül nem áll más jogorvoslat a rendelkezésére. E tekintetben egyúttal arra is emlékeztetni kell, hogy a 92/85 irányelv 10. cikkének 1. pontja alapján a tagállamoknak meg kell tenniük a szükséges intézkedéseket ahhoz, hogy megtiltsák az e rendelkezés hatálya alá tartozó munkavállalóknak a terhességük kezdetétől az irányelv 8. cikkének (1) bekezdésében említett szülési szabadság végéig történő elbocsátását, az állapotukkal összefüggésbe nem hozott, a nemzeti jogszabályok, illetve gyakorlat által megengedett különleges esetektől eltekintve, amennyiben az adott esetben az illetékes hatóság ehhez hozzájárult. A 92/85 irányelv 12. cikke alapján a tagállamoknak nemzeti jogrendszerükbe kell foglalniuk azokat az intézkedéseket, amelyek szükségesek ahhoz, hogy minden olyan személy, aki úgy ítéli meg, hogy az ebből az irányelvből – és így annak 10. cikkéből – eredő kötelezettségek nemteljesítése miatt sérelmet szenvedett, igényét bírói úton érvényesíthesse. A 92/85 irányelv 10. cikkének 3. pontja különösen úgy rendelkezik, hogy a tagállamok megteszik az ahhoz szükséges intézkedéseket, hogy a várandós, gyermekágyas és szoptató munkavállalókat megvédjék a 10. cikk 1. pontja értelmében jogellenes elbocsátás következményeitől (lásd a C-460/06. sz. Paquay-ügyben 2007. október 11-én hozott ítélet [EBHT 2007., I-8511. o.] 47. pontját). Ezek a rendelkezések és különösen a 92/85 irányelv 12. cikke az irányelv kontextusában sajátos kifejezését adják a jogalanyok közösségi jogból eredő jogai számára biztosítandó hatékony bírói jogvédelem elvének. Az ítélkezési gyakorlatból ezenkívül az következik, hogy bár a tagállamok a 92/85 irányelv 12. cikke alapján nem kötelesek meghatározott intézkedést meghozni, a választott intézkedéseknek attól még tényleges és hatékony bírói jogvédelmet kell biztosítaniuk, a munkaadókra tényleges visszatartó hatást kell gyakorolniuk, és minden esetben meg kell felelniük az elszenvedett sérelemnek (lásd a fent hivatkozott Paquay-ügyben hozott ítélet 45. és 49. pontját). A jogalanyok közösségi jogból eredő jogai számára biztosítandó hatékony bírói jogvédelmére vonatkozóan az állandó ítélkezési gyakorlat szerint a bírósághoz fordulás azon eljárási szabályai, amelyek célja, hogy biztosítsák azoknak a jogoknak a védelmét, amelyeket a közösségi jog az érintetteknek biztosít, nem lehetnek kedvezőtlenebbek, mint a belső jog hasonló jogorvoslatokra vonatkozó szabályai (az egyenértékűség elve), valamint nem lehetnek olyanok, hogy gyakorlatilag lehetetlenné vagy rendkívül nehézzé tegyék a közösségi jogrend által biztosított jogok gyakorlását (a tényleges érvényesülés elve) (lásd különösen a C-268/06. sz. Impact-ügyben 2008. április 15-én hozott ítélet [EBHT 2008., I-2483. o.] 46. pontját és az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlatot). Ezek az egyenértékűségi és hatékonysági követelmények a jogalanyok közösségi jogból eredő jogai védelmének biztosítására vonatkozó általános tagállami kötelezettséget fejezik ki. Egyaránt érvényesek az e jogra alapított keresetek elbírálására hatáskörrel rendelkező bíróságok kijelölésére és az eljárási szabályok meghatározására (lásd a fent hivatkozott Impact-ügyben hozott ítélet 47. és 48. pontját). Az egyenértékűség elvének tiszteletben tartása azt feltételezi, hogy a szóban forgó nemzeti szabály különbségtétel nélkül vonatkozik a közösségi jog és a belső jog megsértésén alapuló, hasonló tárggyal és jogalappal rendelkező keresetekre (a C-326/96. sz. Levez-ügyben 1998. december 1-jén hozott ítélet [EBHT 1998., I-7835. o.] 41. pontja). Ezt az alapelvet azonban nem lehet úgy értelmezni, mint amely arra kötelezné a tagállamokat, hogy a legkedvezőbb belső jogi szabályozásukat terjesszék ki valamennyi munkajogi keresetre (lásd a fent hivatkozott Levez-ügyben hozott ítélet 42. pontját). Annak megállapításához, hogy az egyenértékűség elvét tiszteletben tartották-e, a nemzeti bíróságnak – hiszen egyedül neki van a belső jogi keresetek eljárási szabályaira vonatkozó közvetlen ismerete – meg kell vizsgálnia, hogy megfelelnek-e ennek az elvnek azok az eljárási szabályok, amelyek célja, hogy a belső jogban biztosítsák a jogalanyok közösségi jogból eredő jogainak védelmét, és meg kell vizsgálnia az állítólagosan hasonló belső jogi keresetek tárgyát és lényeges elemeit (lásd a fent hivatkozott Levez-ügyben hozott ítélet 39. és 43. pontját, valamint a C-78/98. sz., Preston és társai ügyben hozott ítélet [EBHT 2000., I-3201. o.] 49. pontját). E célból a nemzeti bíróságnak az érintett keresetek hasonlóságát tárgyuk, jogalapjuk és lényeges elemeik szempontjából kell megvizsgálnia (lásd ebben az értelemben a fent hivatkozott Preston és társai ügyben hozott ítélet 57. pontját). Az ítélkezési gyakorlat szerint az eljárási szabályok egyenértékűségéről való határozathozatalhoz a nemzeti bíróságnak objektíven és elvont módon kell vizsgálnia a szóban forgó szabályok hasonlóságát, figyelembe véve az eljárás egészében elfoglalt helyüket, az említett eljárás lefolytatását és a szabályok sajátosságait (lásd ebben az értelemben a fent hivatkozott Preston és társai ügyben hozott ítélet 61-63. pontját). A tényleges érvényesülés elvét illetően a Bíróság ítélkezési gyakorlata kimondja, hogy minden esetben, amikor felmerül a kérdés, hogy valamely nemzeti eljárási rendelkezés gyakorlatilag lehetetlenné vagy rendkívül nehézzé teszi-e a közösségi jogrend által a magánszemélyekre ruházott jogok gyakorlását, azt kell megvizsgálni, hogy milyen e rendelkezésnek az egész eljárásban betöltött helye, az eljárás lefolytatása és az eljárás sajátosságai a különböző nemzeti fórumok előtt. Ebből a szempontból adott esetben azokat az alapelveket is figyelembe kell venni, amelyek a nemzeti bírósági rendszer alapjául szolgálnak, mint például a védelemhez való jog, a jogbiztonság elve, valamint az eljárás szabályos lefolytatásának elve (lásd a C-426/05. sz. Tele2 Telecommunication ügyben 2008. február 21-én hozott ítélet [EBHT 2008., I-685. o.] 55. pontját és az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlatot). A Bíróság tehát a jogbiztonság érdekében elismerte az ésszerű mértékben meghatározott jogvesztő jellegű keresetindítási határidők közösségi joggal való összeegyeztethetőségét, mivel az ilyen határidők nem teszik gyakorlatilag lehetetlenné vagy nem nehezítik meg rendkívüli mértékben a közösségi jogrend által biztosított jogok gyakorlását (lásd a C-255/00. sz. Grundig Italiana ügyben 2002. szeptember 24-én hozott ítélet [EBHT 2002., I-8003. o.] 34. pontját, valamint a C-2/06. sz. Kempter-ügyben hozott ítélet [EBHT 2008., I-411. o.] 58. pontját és az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlatot). A jogvesztő határidőkkel kapcsolatban a Bíróság azt is kimondta, hogy a tagállamok feladata a közösségi jog hatálya alá tartozó nemzeti rendelkezésekben szereplő határidők meghatározása, különösen arra való tekintettel, hogy a meghozandó határozatok mennyire jelentősek az általuk érintett személyek számára, mennyire bonyolultak az alkalmazandó eljárások és rendelkezések, hány személyt érinthetnek, illetve milyen egyéb köz- és magánérdekeket kell figyelembe venni (lásd ebben az értelemben a C-349/07. sz. Sopropé-ügyben hozott ítélet [EBHT 2008., I-10369. o.] 40. pontját). Végül az ítélkezési gyakorlat szerint nem a Bíróság feladata a belső jog értelmezése, mivel az kizárólag a kérdést előterjesztő bíróságra tartozik, amely a jelen esetben köteles megállapítani, hogy az egyenértékűség és a tényleges érvényesülés elvére vonatkozó követelményeket a vonatkozó nemzeti szabályozás teljesíti-e (lásd a fent hivatkozott Angelidaki és társai egyesített ügyekben hozott ítélet 163. pontját). Azonban a Bíróság az előzetes döntéshozatal iránti kérelem elbírálása során adott esetben pontosításokat adhat, amelyek célja, hogy iránymutatást adjanak a nemzeti bíróságnak saját értékelésére vonatkozóan (lásd a C-53/04. sz., Marrosu és Sardino ügyben 2006. szeptember 7-én hozott ítélet [EBHT 2006., I-7213. o.] 54. pontját, a C-180/04. sz. Vassallo-ügyben 2006. szeptember 7-én hozott ítélet [EBHT 2006., I-7251. o.] 39. pontját, valamint a C-364/07. sz., Vassilakis és társai ügyben hozott végzés 143. pontját). E megfontolásokra tekintettel kell választ adni a kérdést előterjesztő bíróság által feltett első két kérdésre. E tekintetben az előzetes döntéshozatalra utaló határozatból kitűnik, hogy a Munka törvénykönyve L. 337-1. cikkét a 92/85 irányelv 12. cikkével összefüggésben értelmezett 10. cikke alapján fogadták el. Ahogyan arra az olasz kormány és a Bizottság is hivatkozik, és ahogyan az a jelen ítélet 42. pontjából is következik, a 92/85 irányelv 10. és 12. cikke főszabály szerint nem akadályozza meg a nemzeti jogalkotót abban, hogy az elbocsátott várandós, gyermekágyas vagy szoptató munkavállalók számára olyan egyedi jogorvoslati lehetőséget biztosítson, amelynél be kell tartani az előre megállapított határidőket. Mivel azonban a tagállamok minden egyes konkrét esetben felelősek a jogalanyok közösségi jogból eredő jogai számára biztosítandó hatékony bírói jogvédelemért (lásd különösen a fent hivatkozott Impact-ügyben hozott ítélet 45. pontját és az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlatot), az ilyen jogorvoslatra vonatkozó eljárási szabályok meg kell, hogy feleljenek a jelen ítélet 39-48. pontjában hivatkozott ítélkezési gyakorlatban foglalt követelményeknek. Ezt a megállapítást nem vonja kétségbe a T-Comalux tárgyaláson előadott azon érvelése sem, amely szerint a kártérítés iránti keresettel ellentétben, amely a nemzeti szabályozás értelmében „jogellenesnek” minősülő elbocsátás esetén indítható, vagy a Munka törvénykönyve L. 337-6. cikkében meghatározott, házasság „miatti” elbocsátás esetén indítható keresettel (a továbbiakban: házasság miatti elbocsátás esetén indítható kereset) ellentétben a semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti kereset szinte automatikusan, a munkáltató vétkes magatartásától függetlenül alkalmazandó. Ugyanis a T-Comalux állításával ellentétben önmagában az a tény, hogy az a tagállam, amely a 92/85 irányelv 10. és 12. cikkét úgy ülteti át, hogy a várandós munkavállalók számára különleges jogorvoslati lehetőséget biztosít, az említett 10. cikk 1. pontjában foglalt lehetőségnek megfelelően úgy dönt, hogy nem enged kivételt az elbocsátási tilalom alól a várandós, gyermekágyas vagy szoptató állapottal összefüggésbe nem hozott esetekre vonatkozóan, nem eredményezi azt, hogy ennek a jogorvoslatnak az eljárási szabályaira nem vonatkoznak azok a követelmények, amelyek a jogalanyok közösségi jogból eredő jogai számára biztosítandó hatékony bírói jogvédelem elvéből következnek. Ami először is azt a kérdést illeti, hogy az egyenértékűség elvét a jelen ügyben betartották-e, az előzetes döntéshozatalra utaló határozatból kitűnik, hogy a kérdést előterjesztő bíróság által hivatkozott mindkét munkajogi kereset - egyfelől a kártérítés iránti kereset, másfelől a házasság miatti elbocsátás esetén indítható kereset – első pillantásra hasonlónak tűnik a semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti keresethez, amit a kérdést előterjesztő bíróságnak kell – amint ez a jelen ítélet 45. pontjából is kitűnik – a keresetek tárgya, jogalapja és lényeges elemei szempontjából megvizsgálnia. Amennyiben bebizonyosodik, hogy az előzetes döntéshozatalra utaló határozatban említett egy vagy több kereset vagy akár a Bíróság előtt nem hivatkozott másfajta nemzeti keresetek is hasonlóak a semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti keresethez, a kérdést előterjesztő bíróságnak meg kell vizsgálnia, hogy ezek a keresetek rendelkeznek-e kedvezőbb eljárási szabályokkal. E tekintetben figyelembe kell venni azt a körülményt, hogy a semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti kereset esetében speciális fórumhoz, „a munkaügyi bíróság elnökéhez” kell fordulni. A jelen ítélet 24. pontja alapján úgy tűnik, hogy ez utóbbi követelményt szó szerint és különösen szigorúan kell értelmezni. Amint az az alapeljárás tényállásából következik, az ilyen követelmény az érintett jogalanyokra kedvezőtlen hatással lehet, figyelembe véve a különösen rövid keresetindítási határidőt, amely megnehezíti a jogi szakértő fellépését vagy tanácsának kikérését. Amennyiben a kártérítés iránti kereset és a semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti kereset hasonlónak minősül, emlékeztetni kell arra, hogy az utóbbi keresetre alkalmazandó tizenöt napos jogvesztő határidő lényegesen rövidebb, mint a kártérítés iránti keresetre vonatkozó három hónapos jogvesztő határidő. A házasság miatti elbocsátás esetén indítható keresetet illetően a nemzeti bírósághoz fordulásra vonatkozó releváns jogvesztő határidő nem derül ki a Bíróság elé terjesztett iratokból. Ettől eltekintve meg kell jegyezni, hogy a női munkavállalónak a Munka törvénykönyve L. 337-6. cikke szerint két hónap áll rendelkezésére arra, hogy munkáltatójától kérje a munkaviszonya fenntartását, és amennyiben e határidőn belül nem hivatkozott az elbocsátása semmisségére, és nem kérte a munkaviszonya fenntartását, az elbocsátásra tekintettel kártérítésre jogosult, és ezenkívül kártérítés iránti keresetet indíthat. A Bíróság tudomására hozott tényekre tekintettel első látásra nem tűnik úgy, hogy az olyan eljárási szabályok, mint amilyenek a Munka törvénykönyve L. 337-1. cikke (1) bekezdésének negyedik albekezdésében a semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti keresetre vonatkozóan szerepelnek, megfelelnek az egyenértékűség elvének, ezt azonban a kérdést előterjesztő bíróságnak kell a jelen ítélet 43., 45. és 46. pontjában felidézett ítélkezési gyakorlat figyelembevételével megvizsgálnia. Másodszor a tényleges érvényesülés elvével kapcsolatban arra kell rámutatni, hogy – amint arra lényegében az olasz kormány és a Bizottság is hivatkozik, és ahogyan az a jelen ítélet 47. és 48. pontjából következik – a jogellenesen elbocsátott női munkavállalónak az érintett vállalkozásban történő újbóli alkalmazására irányuló keresetre vonatkozó, viszonylag rövid jogvesztő határidő főszabály szerint jogszerűnek minősül. Ugyanis – amint azt a T-Comalux és a luxemburgi kormány is kifejti – a jogbiztonság miatt mind az elbocsátott munkavállalóknak, mind a munkáltatóknak érdeke fűződik ahhoz, hogy az ilyen kereset megindításának lehetősége időben korlátozott legyen, különösen azokra a következményekre tekintettel, amelyekkel az újraalkalmazás valamennyi érintettre jár, amennyiben arra csak hosszú idő múltán kerül sor. Ezért különösen a jogbiztonság elvére tekintettel a tényleges érvényesülés elve az elbocsátott várandós nőnek a munkáltató vállalkozásban történő újbóli alkalmazására irányuló kereset vonatkozásában főszabály szerint nem zárja ki, hogy rövidebb jogvesztő határidőt állapítsanak meg, mint a kártérítés iránti keresetre vonatkozóan. E tekintetben azonban rá kell mutatni arra, hogy – amint az a jelen ítélet 58. pontjából is kitűnik - a semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti keresetre vonatkozó tizenöt napos jogvesztő határidő különösen rövidnek minősül, figyelembe véve elsősorban a terhességük elején járó nők helyzetét. Ezen túlmenően az iratokból kitűnik, hogy több nap is eltelhet, ami az említett tizenöt napos határidőbe beleszámít, amíg a várandós nő megkapja a felmondólevelét, és ezáltal értesül az elbocsátásáról. Ugyanis a magánalkalmazottak egyik egyesületének az L. 337-1. cikket a Munka törvénykönyvébe bevezető törvénytervezetre vonatkozó véleménye szerint, amelynek szövege az előzetes döntéshozatalra utaló határozatban is szerepel, a tizenöt napos határidő a luxemburgi bíróságok gyakorlata alapján a levél postai feladásától számít. A luxemburgi kormány arra hivatkozik, hogy a keresetindítási határidő lejárta miatt megszűnt jogosultság helyreállításáról szóló 1986. december 22-i törvény (loi du relative au relevé de la déchéance résultant de l’expiration d’un délai imparti pour agir en justice, Mémorial A 1986, 2745. o.) 1. cikke alapján a jogvesztő határidőkbe nem számít bele az az időszak, amely alatt a női munkavállaló nem tudott eljárni. Azonban, még ha ez a rendelkezés mérsékelheti is a felmondólevél postai feladására vonatkozó, említett ítélkezési gyakorlat hatásait, amit adott esetben a kérdést előterjesztő bíróságnak kell eldöntenie, a terhessége alatt elbocsátott munkavállaló szempontjából igen nehéznek tűnik, hogy a tizenöt napos határidőt betartva megfelelő tanácshoz jusson, továbbá adott esetben megfogalmazza és benyújtsa a keresetet. Ezenkívül, miközben – amint arra a jelen ítélet 57. pontja is rámutat – úgy tűnik, hogy „a munkaügyi bíróság elnökéhez” való fordulás követelményét különösen szigorúan kell értelmezni, az a várandós munkavállaló, aki valamilyen okból elmulasztotta a tizenöt napos határidőt, elbocsátását követően – amint ezt a kérdést előterjesztő bíróság hangsúlyozta - jogait nem érvényesítheti többé keresettel. Ilyen feltételek mellett úgy tűnik, hogy az olyan eljárási szabályok, mint amilyenek a Munka törvénykönyve L. 337-1. cikkének (1) bekezdésében a semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti keresettel kapcsolatban szerepelnek, olyan eljárásjogi hátrányt teremtenek, amelyek rendkívül nehézzé teszik a várandós nők számára a 92/85 irányelv 10. cikke által biztosított jogok gyakorlását, és ezért nem tartják tiszteletben a tényleges érvényesülés elvét, amit azonban a kérdést előterjesztő bíróságnak kell majd megvizsgálnia. Ahogyan az a jelen ítélet 43. és 44. pontjából következik, az alapeljárásban szereplő szabályozás – amennyiben az említett bíróság arra a következtetésre jut, hogy ez a szabályozás sérti az egyenértékűség és a tényleges érvényesülés elvét – nem minősül összeegyeztethetőnek a jogalanyok közösségi jogból és különösen a 92/85 irányelv 12. cikkéből eredő jogai számára biztosítandó hatékony bírói jogvédelem követelményével. A fentiekre tekintettel az első két kérdésre azt a választ kell adni, hogy a 92/85 irányelv 10. és 12. cikkét úgy kell értelmezni, hogy azokkal nem ellentétes az a tagállami jogszabály, amely a várandós, gyermekágyas vagy szoptató munkavállalóknak az említett 10. cikkben foglalt elbocsátási tilalmára vonatkozóan különleges jogorvoslati lehetőséget biztosít, amelynek gyakorlására sajátos eljárási szabályok vonatkoznak, amennyiben ezek nem kedvezőtlenebbek, mint a belső jog hasonló jogorvoslatokra vonatkozó szabályai (az egyenértékűség elve), és nem teszik gyakorlatilag lehetetlenné a közösségi jogrend által biztosított jogok gyakorlását (a tényleges érvényesülés elve). Úgy tűnik, hogy az olyan jogvesztő határidő, mint amilyen a Munka törvénykönyve L. 337-1. cikke (1) bekezdésének negyedik albekezdésében szerepel, nem tesz eleget ennek a feltételnek, ezt azonban a kérdést előterjesztő bíróságnak kell megvizsgálnia. A harmadik kérdésről Harmadik kérdésével a kérdést előterjesztő bíróság lényegében arra kér választ, hogy ellentétes-e a 76/207 irányelv 2. cikkével az olyan tagállami jogszabály, mint amilyen a Munka törvénykönyve L. 337-1. cikke, amely megfosztja a terhességük alatt elbocsátott várandós, gyermekágyas vagy szoptató munkavállalókat a kártérítés iránti kereset benyújtásának lehetőségétől, miközben az minden más elbocsátott munkavállaló számára biztosított. E tekintetben emlékeztetni kell arra, hogy a 76/207 irányelv 2. cikke (7) bekezdésének harmadik albekezdése alapján - amelyet a 2002/73 irányelv 1. cikkének (2) bekezdése illesztett be az irányelvbe - ha egy nőt terhességgel kapcsolatban kevésbé kedvező bánásmódban részesítenek, az ugyanezen irányelv értelmében hátrányos megkülönböztetésnek minősül. Ezenkívül a jelen előzetes döntéshozatal iránti kérelemben nem utaltak arra, hogy a kártérítés iránti kereset ne lenne összeegyeztethető a jogalanyok közösségi jogból eredő jogai számára biztosítandó hatékony bírói jogvédelem elvével. A kérdést előterjesztő bíróság szerint viszont a terhessége alatt elbocsátott várandós nő számára egyetlen jogorvoslati lehetőség áll rendelkezésre, méghozzá a semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti kereset, minden más munkajogi jogorvoslat – így a kártérítés iránti kereset is – kizárt. Ezért ha a kérdést előterjesztő bíróságnak az előzetes döntéshozatalra előterjesztett első két kérdésre adott válaszban megadott szempontok alapján lefolytatott vizsgálata alapján bebizonyosodik, hogy ez a semmisség megállapítása és visszahelyezés iránti kereset nem felel meg a tényleges érvényesülés elvének, akkor a hatékony bírói jogvédelem elvének – különösen ahogyan az a 92/85 irányelv 12. cikkében megfogalmazást nyert – ilyen megsértését úgy kell tekinteni, hogy a 76/207 irányelv 2. cikke (7) bekezdésének harmadik albekezdése értelmében „egy nőt terhességgel kapcsolatban kevésbé kedvező bánásmódban részesítenek”, és ezért ez a 76/207 irányelv értelmében hátrányos megkülönböztetésnek minősül. Ha a kérdést előterjesztő bíróság a 76/207 irányelv 3. cikkének (1) bekezdése értelmében az egyenlő bánásmód elvének ilyen megsértését állapítaná meg, akkor ennek a bíróságnak, amennyire lehetséges, úgy kellene értelmeznie a hatáskörre vonatkozó belső szabályokat, hogy azok hozzájáruljanak a várandós nőknek a közösségi jogból eredő jogai hatékony bírói védelmének biztosításához (lásd analógia útján a 222/84. sz. Johnston-ügyben 1986. május 15-én hozott ítélet [EBHT 1986., 1651. o.] 17. pontját; a C-185/97. sz. Coote-ügyben hozott ítélet [EBHT 1998., I-5199. o.] 18. pontját és a fent hivatkozott Impact-ügyben hozott ítélet 54. pontját). A fentiekre tekintettel a harmadik kérdésre azt a választ kell adni, hogy a 76/207 irányelv 3. cikkével összefüggésben értelmezett 2. cikkét úgy kell értelmezni, hogy azzal ellentétes az olyan, a várandós, gyermekágyas vagy szoptató munkavállalók elbocsátásával szembeni, a 92/85 irányelv 10. cikkében foglalt védelemre vonatkozó speciális tagállami jogszabály, amely - mint a Munka törvénykönyve L. 337-1. cikke - megfosztja a terhessége alatt elbocsátott várandós munkavállalót a kártérítés iránti kereset benyújtásának lehetőségétől, miközben az minden más elbocsátott munkavállaló számára biztosított, amennyiben a jogorvoslatokra vonatkozó ilyen korlátozás úgy tekinthető, hogy egy nőt terhességgel kapcsolatban kevésbé kedvező bánásmódban részesítenek. Ez az eset áll fenn különösen akkor, ha az említett munkavállalók elbocsátása esetén rendelkezésre álló egyetlen keresetfajtára vonatkozó eljárási szabályok nem felelnek meg a jogalanyok közösségi jogból eredő jogai számára biztosítandó hatékony bírói jogvédelem elvének, amit a kérdést előterjesztő bíróságnak kell megvizsgálnia. A költségekről Mivel ez az eljárás az alapeljárásban részt vevő felek számára a kérdést előterjesztő bíróság előtt folyamatban lévő eljárás egy szakaszát képezi, ez a bíróság dönt a költségekről. Az észrevételeknek a Bíróság elé terjesztésével kapcsolatban felmerült költségek, az említett felek költségeinek kivételével, nem téríthetők meg. A fenti indokok alapján a Bíróság (harmadik tanács) a következőképpen határozott: 1) A várandós, a gyermekágyas vagy szoptató munkavállalók munkahelyi biztonságának és egészségvédelmének javítását ösztönző intézkedések bevezetéséről (tizedik egyedi irányelv a 89/391/EGK irányelv 16. cikke (1) bekezdésének értelmében) szóló, 1992. október 19-i 92/85/EGK tanácsi irányelv 10. és 12. cikkét úgy kell értelmezni, hogy azokkal nem ellentétes az a tagállami jogszabály, amely a várandós, gyermekágyas vagy szoptató munkavállalóknak az említett 10. cikkben foglalt elbocsátási tilalmára vonatkozóan különleges jogorvoslati lehetőséget biztosít, amelynek gyakorlására sajátos eljárási szabályok vonatkoznak, amennyiben ezek nem kedvezőtlenebbek, mint a belső jog hasonló jogorvoslatokra vonatkozó szabályai (az egyenértékűség elve), és nem teszik gyakorlatilag lehetetlenné a közösségi jogrend által biztosított jogok gyakorlását (a tényleges érvényesülés elve). Úgy tűnik, hogy az olyan jogvesztő határidő, mint amilyen a luxemburgi Munka törvénykönyve L. 337-1. cikke (1) bekezdésének negyedik albekezdésében szerepel, nem tesz eleget ennek a feltételnek, ezt azonban a kérdést előterjesztő bíróságnak kell megvizsgálnia. 2) A 2002. szeptember 23-i 2002/73/EK európai parlamenti és tanácsi irányelvvel módosított, a férfiak és a nők közötti egyenlő bánásmód elvének a munkavállalás, a szakképzés, az előmenetel és a munkakörülmények terén történő végrehajtásáról szóló, 76/207/EGK irányelv 3. cikkével összefüggésben értelmezett 2. cikkét úgy kell értelmezni, hogy azzal ellentétes az olyan, a várandós, gyermekágyas vagy szoptató munkavállalók elbocsátásával szemben a 92/85 irányelv 10. cikkében foglalt védelemre vonatkozó speciális tagállami jogszabály, amely – mint a luxemburgi Munka törvénykönyve L. 337-1. cikke – megfosztja a terhessége alatt elbocsátott várandós munkavállalót a kártérítés iránti kereset benyújtásának lehetőségétől, miközben az minden más elbocsátott munkavállaló számára biztosított, amennyiben a jogorvoslatokra vonatkozó ilyen korlátozás úgy tekinthető, hogy egy nőt terhességgel kapcsolatban kevésbé kedvező bánásmódban részesítenek. Ez az eset áll fenn különösen akkor, ha az említett munkavállalók elbocsátása esetén rendelkezésre álló egyetlen keresetfajtára vonatkozó eljárási szabályok nem felelnek meg a jogalanyok közösségi jogból eredő jogai számára biztosítandó hatékony bírói jogvédelem elvének, amit a kérdést előterjesztő bíróságnak kell megvizsgálnia. Aláírások ( *1 ) Az eljárás nyelve: francia.

62013CJ0649

hr

Zahtjev za prethodnu odluku odnosi se na tumačenje članka 2. točke (g), članka 3. stavka 2. i članka 27. Uredbe Vijeća (EZ) br. 1346/2000 od 29. svibnja 2000. o stečajnom postupku ( SL L 160., str. 1. ) (SL, posebno izdanje na hrvatskom jeziku, poglavlje 19., svezak 3., str. 3.). Zahtjev je upućen, s jedne strane, u okviru spora koji Comité d’entreprise de Nortel Networks SA (u daljnjem tekstu: NNSA) (radničko vijeće društva NNSA) i dr. vodi protiv C. Rogeaua, u svojstvu sudskog likvidatora u sekundarnom stečajnom postupku koji je u Francuskoj otvoren protiv NNSA (u daljnjem tekstu: sekundarni postupak), a u vezi s tužbom radi, među ostalim, isplate otpremnine i, s druge strane, u okviru postupka koji C. Rogeau u svojstvu sudskog likvidatora u sekundarnom postupku vodi protiv A. R. Blooma, A. M. Hudsona, S. J. Harrisa i C. J. Wilkinsona Hilla, u svojstvu zajednički imenovanih stečajnih upravitelja („joint administrators“, u daljnjem tekstu: zajednički upravitelji) u glavnom stečajnom postupku koji je protiv NNSA‑a otvoren u Ujedinjenoj Kraljevini (u daljnjem tekstu: glavni stečajni postupak), a u vezi s tužbom radi prisilne intervencije u postupak (obavijest o parnici). Pravni okvir Uredba br. 1346/2000 U uvodnim izjavama 6. i 23. Uredbe br. 1346/2000 navodi se: „(6) U skladu s načelom proporcionalnosti, ovu Uredbu trebalo bi ograničiti na odredbe koje uređuju ovlaštenje za pokretanje stečajnih postupaka i odluke koje se donose neposredno na temelju stečajnih postupaka, te su tijesno [usko] povezane s takvim postupkom. K tomu, ova Uredba treba sadržavati odredbe u vezi s priznavanjem onih odluka i propisa koji se primjenjuju, a koji također zadovoljavaju to načelo. [...] (23) Za pitanja koja pokriva, ova Uredba trebala bi propisivati jedinstvena pravila o sukobu zakona koja zamjenjuju, unutar njihovog područja primjene, nacionalna pravila međunarodnog privatnog prava. Osim ako nije drugačije određeno, mjerodavni propis je onaj države članice u kojoj se pokreće postupak ( lex concursus ). Ovo pravilo o sukobu zakona treba jednako važiti i za glavni postupak i za lokalne postupke; lex concurcus uređuje sve učinke stečajnog postupka, postupovne kao i materijalne, na osobe i pravne odnose kojih se to tiče. On određuje sve uvjete za pokretanje, vođenje i okončanje stečajnog postupka.“ Članak 2. Uredbe br. 1346/2000, pod naslovom „Definicije“, propisuje: „U smislu ove Uredbe: [...] g) ‚država članica u kojoj se nalazi imovina’ znači u slučaju: — materijalne imovine ‐ država članica na čijem se državnom području nalazi imovina, — imovine ili prava kod kojih je vlasništvo ili drugo pravo upisano u javne knjige – država članica pod čijim se nadzorom vode takve knjige, — tražbine ‐ država članica na čijem je državnom području središte interesa treće strane koja ih mora namiriti, kako je utvrđeno člankom 3. stavkom 1.; [...]“ U skladu s člankom 3. Uredbe, pod naslovom „Međunarodna nadležnost“: „1.   Sudovi države članice unutar čijeg državnog područja se nalazi središte dužnikova glavnog interesa imaju nadležnost pri pokretanju [nadležni su za otvaranje] stečajnog postupka. U slučaju trgovačkog društva ili pravne osobe, a u nedostatku dokaza o suprotnom, pretpostavlja se da je mjesto njihovog sjedišta ujedno i središte glavnog interesa. 2.   Kada se središte dužnikova glavnog interesa nalazi unutar državnog područja jedne države članice, sudovi druge države članice imaju nadležnost za pokretanje [nadležni su za otvaranje] stečajnog postupka protiv tog dužnika samo ako on ima poslovni nastan [poslovnu jedinicu] na državnom području te druge države članice. Učinci tih postupaka [tog postupka] su ograničeni na imovinu dužnika koja se nalazi na državnom području potonje države članice. [...]“ Članak 25. navedene Uredbe, pod naslovom „Priznavanje i izvršivost drugih odluka“, propisuje: „1.   Odluke donesene od strane suda čija je sudska odluka u vezi s pokretanjem [otvaranjem] stečajnog postupka priznata [...], a koja se bavi tijekom i okončanjem [a koje se odnose na tijek i okončanje] stečajnog postupka, kao i stečajne nagodbe odobrene od strane tog suda, priznat će se bez daljnjih formalnosti. Takve se odluke izvršavaju u skladu s člancima 31. do 51. s izuzetkom članka 34. stavka 2. [...] [K]onvencije [od 27. rujna 1968.] o [sudskoj] nadležnosti i provedbi [izvršenju sudskih] odluka u građanskim i trgovačkim stvarima [( SL 1972, L 299, str. 32 .), kako je izmijenjena kasnijim konvencijama o pristupanju novih država članica toj konvenciji]. Prvi se podstavak također primjenjuje na odluke koje izravno proizlaze iz stečajnih postupaka i koje su s njima tijesno [usko] povezane, čak i ako ih donosi drugi sud. [...] 2.   Priznavanje i izvršavanje odluka koje nisu one navedene u stavku 1. uređuje se Konvencijom navedenom u stavku 1., pod uvjetom da je ta Konvencija primjenjiva. [...]“ Članak 27. Uredbe br. 1346/2000, pod naslovom „Pokretanje [Otvaranje] postupka“, propisuje: „Pokretanje [Otvaranje] postupka navedenog u članku 3. stavku 1. od strane suda države članice i priznatog u drugoj državi članici (glavni postupak) dozvoljava pokretanje sekundarnog postupka u toj drugoj državi članici čiji sud je nadležan na temelju članka 3. stavka 2. i bez ispitivanja dužnikove insolventnosti u toj drugoj državi. [...] Njihovi učinci [Učinci tog postupka] su ograničeni na imovinu dužnika koja se nalazi na državnom području te druge države članice.“ Uredba (EZ) br. 44/2001 Člankom 1. Uredbe Vijeća (EZ) od 22. prosinca 2000. o [sudskoj] nadležnosti, priznavanju i izvršenju sudskih odluka u građanskim i trgovačkim stvarima ( SL 2001, L 12, str. 1 .) (SL, posebno izdanje na hrvatskom jeziku, poglavlje 19., svezak 3., str. 30.) na sljedeći je način određeno područje njezine primjene: „1.   Ova se Uredba primjenjuje na građanske i trgovačke stvari bez obzira na prirodu suda. Ne obuhvaća fiskalne, carinske ili administrativne stvari. 2.   Ova se Uredba ne primjenjuje na: [...] b) stečaj, postupke koji se odnose na likvidaciju nesolventnih trgovačkih društava ili drugih pravnih osoba, postupke poravnanja i slične postupke; [...]“ Glavni postupci i prethodno pitanje Grupa Nortel bila je isporučitelj tehničkih rješenja za telekomunikacijske mreže. Nortel Networks Limited (u daljnjem tekstu: NNL), sa sjedištem u Mississaugi (Kanada), kontrolirao je većinu društava kćeri grupe Nortel diljem svijeta, a među njima i NNSA, sa sjedištem u Yvelinesu (Francuska). Gotovo cjelokupno intelektualno vlasništvo koje je nastalo djelatnošću istraživanja i razvoja u specijaliziranim društvima kćerima grupe Nortel registrirano je uglavnom u Sjevernoj Americi na ime NNL‑a koji je svojim društvima kćerima, uključujući NNSA, dodjeljivao besplatne isključive licencije za poslovno iskorištavanje intelektualnog vlasništva te grupe. Navedena društva kćeri također su zadržavala ekonomsko vlasništvo („beneficial ownership“) u pogledu predmeta tog intelektualnog vlasništva u visini njihovih pojedinačnih doprinosa. Sporazum unutar grupe, pod nazivom „Master R & D Agreement“ (u daljnjem tekstu: Ugovor MRDA), uređivao je pravne odnose između NNL‑a i tih društava kćeri. Budući da se tijekom 2008. grupa Nortel suočila s velikim financijskim poteškoćama, njezini direktori odlučili su predložiti istodobno otvaranje stečajnih postupaka u Kanadi, Sjedinjenim Američkim Državama i Europskoj uniji. Odlukom od 14. siječnja 2009., High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division (Ujedinjena Kraljevina), otvorio je na temelju članka 3. stavka 1. Uredbe br. 1346/2000 glavni stečajni postupak u skladu s engleskim pravom u odnosu na sva društva grupe Nortel sa sjedištem u Uniji, a među njima i u odnosu na društvo NNSA. Na zajednički prijedlog koji su podnijeli NNSA i zajednički upravitelji, sud koji je uputio zahtjev otvorio je presudom od 28. svibnja 2009. sekundarni postupak protiv NNSA i imenovao C. Rogeaua kao „sudskog likvidatora“ („liquidateur judiciaire“) u tom postupku. Nagodbom od 21. srpnja 2009. riješen je kolektivni radni spor u društvu NNSA (u daljnjem tekstu: Nagodba). Tom nagodbom predviđeno je plaćanje otpremnine, i to jedan dio odmah, a drugi je dio koji se zvao „odgođena otpremnina“ trebao biti isplaćen nakon prestanka poslovanja iz dostupnog iznosa ostvarenog prodajom imovine i nakon namirenja troškova nastalih zbog nastavka poslovanja društva NNSA tijekom glavnog i sekundarnog stečajnog postupka kao i administrativnih troškova („administration expenses“). Tijela glavnog i sekundarnog stečajnog postupka potpisala su 1. srpnja 2009. sporazum o koordinaciji tih dvaju postupaka (u daljnjem tekstu: Sporazum o koordinaciji) prema kojem su se, među ostalim, administrativni troškovi u cijelosti trebali prioritetno namirivati bez obzira na mjesto gdje se nalaze prodani dijelovi imovine. Presudom od 24. rujna 2009., sud koji je uputio zahtjev odobrio je, među ostalim, Sporazum o koordinaciji i Nagodbu. Kako bi se postiglo što bolje unovčenje imovine grupe Nortel, stečajni upravitelji iz različitih stečajnih postupaka otvorenih diljem svijeta dogovorili su se da će tu imovinu prodavati kao cjelinu po pojedinim granama djelatnosti. Prema sporazumu koji se zvao „Interim Funding and Settlement Agreement“ (u daljnjem tekstu: Sporazum IFSA), koji su 9. lipnja 2009. sklopili NNL i nekoliko društava kćeri grupe Nortel, ta društva kćeri trebala su se pravovremeno odreći svojih prava industrijskog i intelektualnog vlasništva obuhvaćenih Sporazumom MRDA. Nasuprot tomu, ta društva kćeri trebala su zadržati licencijska prava koja su imala, ali samo do završetka postupka likvidacije i otuđenja imovine, dok bi i dalje zadržala prava na dotičnom intelektualnom vlasništvu koja im pripadaju kao ekonomskim vlasnicima. U skladu sa Sporazumom IFSA, utržak od otuđene imovine grupe Nortel trebalo je deponirati na povjereničke račune, tzv. „lockbox“ (u daljnjem tekstu: lockbox), kod kreditnih institucija sa sjedištem u SAD‑u pri čemu do isplate svota deponiranih u „lockbox“ nije moglo doći bez zajedničkog sporazuma svih zainteresiranih subjekata unutar te grupe. NNSA je 11. rujna 2009. sklapanjem sporazuma o pristupanju postala strankom Sporazuma IFSA. Utršci od otuđenja imovine deponirani su kako je predviđeno Sporazumom IFSA, s tim da još uvijek nije sklopljen sporazum o raspodjeli deponiranih sredstava. U izvješću koje je 23. studenoga 2010. sastavio C. Rogeau u okviru sekundarnog postupka navodio se pozitivan saldo u iznosu od 38.980.313,00 eura na bankovnim računima NNSA‑e na dan 30. rujna 2010. te se sukladno tomu prvu isplatu odgođene otpremnine moglo planirati u razdoblju počevši od svibnja 2011. Međutim, nakon pisma opomene radničkog vijeća društva NNSA, C. Rogeau je u dopisu od 18. svibnja 2011. odgovorio da nije u stanju postupiti u skladu s odredbama Nagodbe jer je prognoza likvidnosti pokazala negativan saldo u iznosu od 6 milijuna eura, i to zbog nekoliko zahtjeva zajedničkih upravitelja za namirenje, među ostalim, troškova nastalih nastavkom poslovanja grupe Nortel tijekom postupka kao i otuđivanjem određenih dijelova imovine. Osporavajući te navode, radničko vijeće društva NNSA i dotadašnji radnici NNSA‑e podnijeli su na Tribunal de commerce de Versailles (Francuska) tužbu sa zahtjevom da, s jedne strane, utvrdi da im sekundarni postupak koji se vodi protiv NNSA‑e daje isključivo i izravno pravo na udio u utršku od otuđenja imovinskih cjelina grupe Nortel, a koja pripada društvu NNSA i, s druge strane, da C. Rogeauu kao sudskom likvidatoru naloži da odmah isplati, među ostalim, odgođenu otpremninu u visini iznosa koji NNSA ima na raspolaganju. Nakon toga je C. Rogeau tužio zajedničke upravitelje radi prisilne intervencije u postupak pred sudom koji je uputio zahtjev. Oni su, međutim, između ostalog zatražili da se Tribunal de commerce de Versailles oglasi međunarodno nenadležnim u korist High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division. Zajednički upravitelji podredno su od suda koji je uputio zahtjev zatražili, među ostalim, da se oglasi nenadležnim za odlučivanje u odnosu na imovinu i prava koji se u smislu članka 2. točke (g) Uredbe br. 1346/2000 nisu nalazili u Francuskoj na dan donošenja odluke o otvaranju sekundarnog postupka. Sud koji je uputio zahtjev navodi da prije nego nastavi s odlučivanjem o tužbama koje su mu podnesene mora odlučiti o svojoj nadležnosti kako bi odredio područje djelovanja učinaka sekundarnog postupka. Isti sud također smatra da će morati odlučiti o tome mogu li se učinci sekundarnog postupka proširiti na dužnikovu imovinu koja se nalazi izvan Unije. U tim je okolnostima Tribunal de commerce de Versailles odlučio prekinuti postupak i uputiti Sudu sljedeće prethodno pitanje: „Je li sud države članice u kojoj je otvoren sekundarni postupak nadležan, isključivo ili alternativno sa sudom države članice u kojoj je otvoren glavni [stečajni] postupak, odlučiti o utvrđivanju dužnikove imovine koja ulazi u područje djelovanja učinaka sekundarnog postupka na temelju članka 2. točke (g), članka 3. stavka 2. i članka 27. Uredbe br. 1346/2000, te primjenjuje li se u slučaju isključive odnosno alternativne nadležnosti pravo glavnog ili sekundarnog [stečajnog] postupka?“ O prethodnom pitanju Postavljeno pitanje dijeli se na dva dijela koje valja odvojeno ispitati. Tako se prvi dio pitanja odnosi na raspodjelu sudske nadležnosti između suda glavnog stečajnog postupka i suda sekundarnog postupka, dok se drugim dijelom želi utvrditi koje je pravo mjerodavno za utvrđivanje dužnikove imovine koja ulazi u područje djelovanja učinaka sekundarnog postupka. Prvi dio pitanja Prvim dijelom svog pitanja sud koji je uputio zahtjev u biti pita treba li članak 3. stavak 2. i članak 27. Uredbe br. 1346/2000 tumačiti na način da su sudovi države članice u kojoj je otvoren sekundarni stečajni postupak nadležni, isključivo ili alternativno sa sudovima države članice u kojoj je otvoren glavni stečajni postupak, odlučivati o utvrđivanju dužnikove imovine koja ulazi u područje djelovanja učinaka tog sekundarnog postupka. U tom pogledu, premda se prethodno pitanje tiče isključivo Uredbe br. 1346/2000, najprije ipak valja utvrditi je li nadležnost suda koji je uputio zahtjev uređena tom uredbom ili Uredbom br. 44/2001. Nadalje, primjereno je ispitati je li na temelju odredaba mjerodavne uredbe nadležnost tog suda zasnovana u slučaju poput onog u glavnom postupku. Na kraju, razmotrit će se i pitanje treba li takvu nadležnost smatrati isključivom ili alternativnom. Pitanje mjerodavnosti uredaba br. 1346/2000 i 44/2001 Treba napomenuti da su sporovi iz glavnog postupka smješteni u kontekst primjene mnoštva sporazuma koje su sklopile stranke glavnog postupka, uključujući, među ostalim, sporazume IFSA i MRDA te sporazum o koordinaciji i Nagodbu. U okviru spora koji se tiče tumačenja jednog ili više tih sporazuma, nadležnost za odlučivanje o sporu može biti uređena odredbama Uredbe br. 44/2001, premda se spor vodi između stečajnih upravitelja iz dvaju stečajnih postupaka, glavnog i sekundarnog, koji su uređeni Uredbom br. 1346/2000. U tom pogledu, Sud je već izrazio stajalište prema kojem uredbe br. 44/2001 i 1346/2000 treba tumačiti na način da se izbjegnu sva preklapanja pravnih pravila koja ti tekstovi propisuju, kao i sve pravne praznine. Slijedom toga, tužbe koje su, na temelju članka 1. stavka 2. točke (b) Uredbe br. 44/2001, isključene iz njezina područja primjene jer spadaju u područje „stečaja, postupaka koji se odnose na likvidaciju nesolventnih trgovačkih društava ili drugih pravnih osoba, postupaka poravnanja i sličnih postupaka“, ulaze u područje primjene Uredbe br. 1346/2000. S druge strane, tužbe koje ne ulaze u područje primjene članka 3. stavka 1. Uredbe br. 1346/2000 ulaze u područje primjene Uredbe br. 44/2001 (presuda Nickel & Goeldner Spedition, C‑157/13, EU:C:2014:2145 , t. 21. i navedena sudska praksa). Sud je također izrazio stajalište da se područje primjene Uredbe br. 1346/2000 ne smije široko tumačiti, i da su samo tužbe koje izravno proizlaze iz stečajnog postupka i koje su s njime tijesno povezane (u daljnjem tekstu: povezane tužbe) isključene iz područja primjene Uredbe br. 44/2001. Slijedom toga, samo te tužbe ulaze u područje primjene Uredbe br. 1346/2000 (vidjeti presudu Nickel & Goeldner Spedition, C‑157/13, EU:C:2014:2145 , t. 22. i 23. kao i navedenu sudsku praksu). Na kraju, mjerodavni kriterij Suda za utvrđivanje pravnog područja u koje spada neka tužba nije njezin postupovni kontekst, već pravna osnova. U skladu s tim pristupom, treba ispitati proizlazi li pravo ili obveza koja je osnova tužbe iz općih pravila građanskog i trgovačkog prava ili posebnih pravila o odstupanjima koja vrijede za stečajni postupak (presuda Nickel & Goeldner Spedition, C‑157/13, EU:C:2014:2145 , t. 27.). U konkretnom slučaju, iako sud koji je uputio zahtjev treba ocijeniti sadržaj različitih sporazuma koje su sklopile stranke glavnog postupka, očito je da prava i obveze na kojima se temelje tužbe u glavnom postupku izravno proizlaze iz stečajnog postupka, s njim su usko povezane i svoju osnovu pronalaze u posebnim pravilima stečajnog postupka. Naime, rješenje sporova u glavnom postupku ovisi, među ostalim, o raspodjeli utrška od prodaje imovine društva NNSA na glavni i sekundarni stečajni postupak. Kako jasno proizlazi iz Sporazuma o koordinaciji, a to su potvrdile i stranke glavnog postupka na raspravi, ta se raspodjela u biti ima izvršiti na temelju odredaba Uredbe br. 1346/2000, pri čemu navedeni sporazum ili drugi sporazumi o kojima je riječ u glavnom postupku nisu usmjereni na to da im izmijene sadržaj. Stoga, prava i obveze na kojima se temelje tužbe u glavnom postupku svoju osnovu pronalaze u članku 3. stavku 2. i članku 27. Uredbe br. 1346/2000 pa se prema tome ima primijeniti ta uredba. Pravila o nadležnosti propisana Uredbom br. 1346/2000 Što se tiče nadležnosti suda koji je otvorio sekundarni stečajni postupak u pogledu donošenja odluke o utvrđivanju dužnikove imovine koja ulazi u područje djelovanja učinaka tog postupka, prema ustaljenoj sudskoj praksi članak 3. stavak 1. Uredbe br. 1346/2000 treba tumačiti na način da se njime državi članici na čijem je državnom području otvoren stečajni postupak dodjeljuje međunarodna nadležnost za odlučivanje o povezanim tužbama (vidjeti posebno presudu F‑Tex, C‑213/10, EU:C:2012:215 , t. 27. i navedenu sudsku praksu). Iako je Sud dosad međunarodnu nadležnost za odlučivanje o povezanoj tužbi priznao samo državi članici čiji su sudovi nadležni na temelju članka 3. stavka 1. Uredbe br. 1346/2000, istovjetno se tumačenje mora usvojiti i u pogledu članka 3. stavka 2. Uredbe br. 1346/2000. Naime, s obzirom na strukturu i koristan učinak Uredbe br. 1346/2000, treba smatrati da članak 3. stavak 2. te uredbe sudovima države članice na čijem državnom području je otvoren sekundarni stečajni postupak dodjeljuje međunarodnu nadležnost za odlučivanje o povezanim tužbama, u opsegu u kojem se te tužbe odnose na dužnikovu imovinu koja se nalazi na državnom području te države. S jedne strane, kako je nezavisni odvjetnik istaknuo u točki 32. svoga mišljenja, članak 25. stavak 1. prvi podstavak Uredbe br. 1346/2000 propisuje obvezu država članica da priznaju i izvrše odluke u vezi s tijekom i okončanjem stečajnog postupka, a koje su donijeli kako sudovi nadležni na temelju članka 3. stavka 1. te uredbe tako i sudovi kojima se nadležnost temelji na stavku 2. navedenog članka 3., dok članak 25. stavak 1. drugi podstavak navedene uredbe precizira da se prvi podstavak iste odredbe primjenjuje također i na „odluke koje izravno proizlaze iz stečajnih postupaka i koje su s njima tijesno [usko] povezane“, to jest odluke, među ostalim, o povezanoj tužbi. Međutim, propisavši obvezu priznavanja „povezanih“ odluka koje donesu sudovi nadležni na temelju članka 3. stavka 2. Uredbe br. 1346/2000, očito je da ta uredba barem implicitno dodjeljuje nadležnost tim sudovima za donošenje tih odluka. S druge strane, valja ponoviti da je jedan od bitnih ciljeva koji se želi ostvariti mogućnošću otvaranja sekundarnog stečajnog postupka, kako je predviđeno člankom 27. Uredbe br. 1346/2000, među ostalim, zaštita lokalnih interesa, unatoč činjenici da se u tom postupku može ići i za ostvarenjem drugih ciljeva (vidjeti u tom smislu presudu Burgo Group, C‑327/13, EU:C:2014:2158 , t. 36.). Međutim, cilj povezane tužbe poput one u glavnom postupku, kojom se želi utvrditi je li određena imovina obuhvaćena sekundarnim stečajnim postupkom, upravo i jest zaštita tih interesa. Ta zaštita, a time i koristan učinak, među ostalim, članka 27. te uredbe bio bi znatno oslabljen kada tu povezanu tužbu ne bi bilo moguće podnijeti sudovima države članice na čijem je državnom području otvoren sekundarni postupak. Stoga valja zaključiti da su sudovi države članice u kojoj je otvoren sekundarni stečajni postupak, na temelju članka 3. stavka 2. Uredbe br. 1346/2000, nadležni za utvrđivanje dužnikove imovine koja ulazi u područje djelovanja učinaka tog postupka. Pitanje je li međunarodna nadležnost za donošenje odluke o utvrđivanju dužnikove imovine koja ulazi u područje djelovanja učinaka sekundarnog stečajnog postupka isključiva ili alternativna Kada je, na kraju, riječ o pitanju je li nadležnost sudova države članice u kojoj je otvoren sekundarni stečajni postupak u pogledu donošenja odluke o utvrđivanju dužnikove imovine koja ulazi u područje djelovanja učinaka tog postupka isključiva ili alternativna, valja podsjetiti da se sudska praksa Suda koja na temelju članka 3. stavka 1. Uredbe br. 1346/2000 priznaje nadležnost sudova za odlučivanje o povezanim tužbama ponajprije temelji na korisnom učinku te uredbe (vidjeti u tom smislu presude Seagon, C‑339/07, EU:C:2009:83 , t. 21. i F‑Tex, C‑213/10, EU:C:2012:215 , t. 27.). Kako proizlazi iz točke 37. ove presude, isto vrijedi u pogledu istovjetne nadležnosti sudova koji su nadležni na temelju stavka 2. navedenog članka 3. Slijedom toga, kako bi se utvrdilo je li međunarodna nadležnost za odlučivanje o povezanim tužbama isključiva ili alternativna, a time i opseg stavka 1. i stavka 2. navedenog članka 3., također valja zajamčiti koristan učinak tih odredaba. Stoga, kada je riječ o tužbi za utvrđenje da određena dužnikova imovina ulazi u područje djelovanja učinaka sekundarnog stečajnog postupka, poput tužbi u glavnom postupku, nameće se zaključak da se ona očito izravno odnosi na interese o kojima se odlučuje u okviru glavnog stečajnog postupka, jer bi traženo utvrđenje nužno podrazumijevalo da ta dobra nisu obuhvaćena glavnim stečajnim postupkom. Međutim, kako je nezavisni odvjetnik u biti istaknuo u točki 57. svoga mišljenja, sudovi države članice u kojoj je otvoren glavni stečajni postupak također su nadležni za odlučivanje o povezanim tužbama, a time i za određivanje područja djelovanja učinaka toga postupka. U tim okolnostima, isključiva nadležnost sudova države članice u kojima je otvoren sekundarni stečajni postupak za odlučivanje o utvrđivanju dužnikove imovine koja ulazi u područje djelovanja toga postupka oduzela bi koristan učinak članku 3. stavku 1. Uredbe br. 1346/2000, u dijelu u kojem je tom odredbom predviđena međunarodna nadležnost za odlučivanje o povezanim tužbama, a to se onda ne može prihvatiti. Nadalje, iz odredaba Uredbe br. 1346/2000 ne proizlazi da se njome nadležnost za odlučivanje o povezanoj tužbi ponajprije dodjeljuje sudu pred kojim je prvo započet postupak. Nasuprot tomu što tvrdi radničko vijeće društva NNSA, takvo dodjeljivanje nadležnosti ne proizlazi ni iz presude Staubitz‑Schreiber (C‑1/04, EU:C:2006:39 ) koja se odnosi na drugi slučaj, to jest na dodjeljivanje nadležnosti za otvaranje glavnog stečajnog postupka, a time i dodjeljivanje nadležnosti koja je na temelju odredaba te uredbe isključiva. Dakako, kako je nekoliko zainteresiranih stranaka istaknulo, priznanje s tim u vezi „alternativne“ sudske nadležnosti povlači za sobom opasnost donošenja paralelnih i potencijalno nepomirljivih odluka. Međutim, kako je i nezavisni odvjetnik primijetio u točki 60. svoga mišljenja, članak 25. stavak 1. Uredbe br. 1346/2000 omogućuje izbjegavanje opasnosti donošenja dviju nepomirljivih odluka obvezujući svaki sud koji odlučuje o nekoj povezanoj tužbi, poput tužbi u glavnom postupku, da prizna odluku koju je ranije donio drugi sud nadležan na temelju članka 3. stavka 1. ili eventualno stavka 2. te uredbe. Uzimajući u obzir prethodna razmatranja, na prvi dio pitanja valja odgovoriti tako da članak 3. stavak 2. i članak 27. Uredbe br. 1346/2000, treba tumačiti na način da su sudovi države članice u kojoj je otvoren sekundarni stečajni postupak nadležni za odlučivanje o utvrđivanju dužnikove imovine koja ulazi u područje djelovanja učinaka tog sekundarnog postupka alternativno sa sudovima države članice u kojoj je otvoren glavni stečajni postupak. Drugi dio pitanja Drugim dijelom svog pitanja sud koji je uputio zahtjev u biti pita koje je pravo mjerodavno za utvrđivanje dužnikove imovine koja ulazi u područje djelovanja učinaka sekundarnog stečajnog postupka. U tom pogledu, valja ponoviti, s jedne strane, da su učinci sekundarnog stečajnog postupka ograničeni, kako proizlazi iz članka 3. stavka 2. i članka 27. Uredbe br. 1346/2000, na imovinu dužnika koja se na dan otvaranja stečajnog postupka nalazi na državnom području države članice u kojoj je otvoren sekundarni stečajni postupak. S druge strane, iz uvodnih izjava 6. i 23. Uredbe br. 1346/2000 proizlazi, kao prvo, da ta uredba propisuje jedinstvena pravila o sukobu zakona koja zamjenjuju nacionalna pravila međunarodnog privatnog prava i, kao drugo, da je to zamjenjivanje u skladu s načelom proporcionalnosti ograničeno na područje primjene pravila propisanih tom uredbom. Stoga, navedena uredba u slučaju povezane tužbe, poput tužbi u glavnom postupku, načelno ne isključuje u cijelosti od primjene zakonodavstvo države članice suda pred kojim je parnica povodom povezane tužbe u tijeku, a koje se odnosi na međunarodno privatno pravo te države, s obzirom na to da Uredba br. 1346/2000 ne sadrži jedinstveno pravilo koje uređuje predmetnu situaciju. Međutim, kada je riječ o pitanju treba li smatrati da se za potrebe primjene Uredbe br. 1346/2000 imovina na dan otvaranja stečajnog postupka nalazila na državnom području neke države članice, treba navesti da ta uredba doista propisuje jedinstvena pravila koja u tom opsegu isključuju bilo kakvu primjenu nacionalnog prava. Naime, iz članka 2. točke (g) Uredbe br. 1346/2000 proizlazi da je za potrebe te uredbe „država članica u kojoj se nalazi imovina“, u pogledu materijalne imovine ‐ država članica na čijem se državnom području nalazi imovina, u pogledu imovine ili prava kod kojih je vlasništvo ili drugo pravo upisano u javne knjige ‐ država članica pod čijim se nadzorom vode takve knjige i na kraju, u pogledu tražbina ‐ država članica na čijem je državnom području središte interesa treće strane koja ih mora namiriti, kako je utvrđeno člankom 3. stavkom 1. navedene uredbe. Unatoč složenosti pravne situacije o kojoj je riječ u glavnom postupku, to pravilo bi trebalo omogućiti sudu koji je uputio zahtjev da utvrdi mjesto gdje se nalaze dotična imovina, prava ili tražbine. Valja dodati u tom pogledu da iako članak 2. točka (g) Uredbe br. 1346/2000 izravno upućuje samo na imovinu, prava i tražbine koji se nalaze u državi članici, iz toga se ne može zaključiti da se tu odredbu ne može primijeniti u slučaju da se za tu imovinu, pravo ili tražbinu treba smatrati da se nalazi u trećoj državi. Naime, kako bi se utvrdila imovina obuhvaćena sekundarnim stečajnim postupkom, dovoljno je provjeriti jesu li se navedeni predmeti na dan otvaranja stečajnog postupka nalazili u smislu članka 2. točke (g) Uredbe br. 1346/2000 na državnom području države članice u kojoj je otvoren taj postupak, a da pri tom eventualno pitanje u kojoj se drugoj državi kasnije nalazila ta imovina nema važnosti u tom pogledu. Slijedom toga, kada je riječ o sporovima u glavnom postupku, sud koji je uputio zahtjev morat će najprije provjeriti jesu li konkretni predmeti imovine, koji se očito ne mogu smatrati materijalnom imovinom, imovina ili pravo kod kojih je vlasništvo ili drugo pravo upisano u javne knjige ili se oni trebaju smatrati tražbinama. Zatim isti će sud morati utvrditi je li država članica pod čijim se nadzorom vode takve knjige ujedno država u kojoj je otvoren sekundarni stečajni postupak, to jest u ovom slučaju Francuska odnosno je li eventualno Francuska država članica na čijem je državnom području središte interesa treće strane‑dužnika. Samo će u slučaju potvrdnog odgovora na jedno od tih pitanja predmetna imovina biti obuhvaćena sekundarnim stečajnim postupkom koji je otvoren u Francuskoj. U tim okolnostima, na drugi dio postavljenog pitanja valja odgovoriti tako da se utvrđivanje dužnikove imovine koja ulazi u područje djelovanja učinaka sekundarnog stečajnog postupka mora izvršiti u skladu s odredbama članka 2. točke (g) Uredbe br. 1346/2000. Troškovi Budući da ovaj postupak ima značaj prethodnog pitanja za stranke glavnog postupka pred sudom koji je uputio zahtjev, na tom je sudu da odluči o troškovima postupka. Troškovi podnošenja očitovanja Sudu, koji nisu troškovi spomenutih stranaka, ne nadoknađuju se. Slijedom navedenoga, Sud (prvo vijeće) odlučuje: Članak 3. stavak 2. i članak 27. Uredbe Vijeća (EZ) br. 1346/2000 od 29. svibnja 2000. o stečajnom postupku, treba tumačiti na način da su sudovi države članice u kojoj je otvoren sekundarni stečajni postupak nadležni za odlučivanje o utvrđivanju dužnikove imovine koja ulazi u područje djelovanja učinaka tog sekundarnog postupka alternativno sa sudovima države članice u kojoj je otvoren glavni stečajni postupak. Utvrđivanje dužnikove imovine koja ulazi u područje djelovanja učinaka sekundarnog stečajnog postupka mora se izvršiti u skladu s odredbama članka 2. točke (g) Uredbe br. 1346/2000. Potpisi ( *1 ) Jezik postupka: francuski

62011CJ0379

sl

Predlog za sprejetje predhodne odločbe se nanaša na razlago členov 21 PDEU in 45 PDEU. Ta predlog je bil vložen v okviru spora med družbo Caves Krier Frères Sàrl (v nadaljevanju: Caves Krier) in Administration de l’emploi (v nadaljevanju: ADEM) v zvezi z zavrnitvijo dodelitve subvencije za zaposlovanje starejših brezposelnih ali dolgotrajno brezposelnih oseb. Luksemburški pravni okvir Člen L. 541-1 zakonika o delovnih razmerjih določa: „Če delodajalec v zasebnem sektorju zaposli brezposelno osebo, mu sklad za zaposlovanje povrne delodajalčev in delavčev del prispevkov za socialno varnost, ne glede na to, ali je delavec pred tem prejemal dajatve za brezposelnost, vendar pod pogojem, da je starejši od [45] let in da je bil pri uradu za delo [ADEM] prijavljen kot iskalec zaposlitve vsaj en mesec. Iskalci zaposlitve, stari med [40] in [44] let, morajo biti pri uradu za delo ADEM prijavljeni kot iskalci zaposlitve vsaj 3 mesece, tisti, stari med [30] in [39] let, pa vsaj 12 mesecev. Pogoj prijave pri uradu za delo ADEM se ne uporablja za iskalce zaposlitve, starejše od [40] let, ki so prizadeti zaradi načrta ohranjanja delovnih mest v smislu člena L. 513-3 zakonika o delovnih razmerjih, ki ga je odobril minister, pristojen za delo.“ Člen L. 622-6(1) istega zakonika o delovnih razmerjih določa, da se morajo vse brezposelne osebe, ki iščejo zaposlitev, prijaviti kot iskalci zaposlitve pri ADEM. Spor o glavni stvari in vprašanje za predhodno odločanje M. Schmidt-Krier, luksemburška državljanka, rojena 30. julija 1955, z možem stalno prebiva v Nemčiji blizu luksemburške meje. Celotno poklicno kariero je ustvarila v Luksemburgu. Caves Krier, družba s sedežem v Remichu (Luksemburg), je 1. maja 2008 v okviru pogodbe o zaposlitvi za nedoločen čas zaposlila M. Schmidt-Krier, ki je bila takrat stara 52 let. Po zaposlitvi M. Schmidt-Krier je družba Caves Krier 2. septembra 2008 pri ADEM na podlagi člena L. 541-1, prvi odstavek, zakonika o delovnih razmerjih vložila prošnjo za subvencijo za zaposlovanje starejših brezposelnih in dolgotrajno brezposelnih oseb. ADEM je z odločbo z dne 4. septembra 2008 to prošnjo zavrnil z utemeljitvijo, da M. Schmidt-Krier ne izpolnjuje pogoja, da je bila pri ADEM kot iskalka zaposlitve prijavljena najmanj en mesec, kot določa ta določba (v nadaljevanju: sporna odločba). Družba Caves Krier je 11. januarja 2010 pri tribunal administratif vložila tožbo za razglasitev ničnosti te odločbe, v kateri je poudarila, da je bila M. Schmidt-Krier kot iskalka zaposlitve prijavljena v Nemčiji in da je celo življenje delala v Luksemburgu, kot brezposelna oseba pa se je prijavila v Nemčiji le zato, ker sta z možem tja prepisala stalno prebivališče, delala pa sta še naprej v Luksemburgu. Družba Caves Krier je tožbo utemeljila le z enim razlogom, ki se nanaša na kršitev načela enakosti pred zakonom, določenega v ustavi Velikega vojvodstva Luksemburg, ker se z veljavnimi predpisi in zato s sporno odločbo različno obravnavata luksemburški državljan, ki stalno prebiva v Luksemburgu, in luksemburški državljan, ki stalno prebiva v tujini, čeprav sta oba delala v Luksemburgu, ne da bi bilo takšno različno obravnavanje upravičeno na podlagi objektivnih meril. Tribunal administratif je s sodbo z dne 14. julija 2010 to tožbo zavrnilo z obrazložitvijo, da M. Schmidt-Krier ob zaposlitvi ni izpolnjevala pogoja prijave pri ADEM. Glede kršitve ustavnega načela enakega obravnavanja je to sodišče menilo, da položaj brezposelne osebe, ki stalno prebiva v Luksemburgu in ki se zato lahko prijavi pri ADEM kot iskalka zaposlitve, ni primerljiv s položajem brezposelne osebe, ki v Luksemburgu ne prebiva stalno in se zato ne more prijaviti pri tem zavodu, temveč se mora, nasprotno, prijaviti pri zavodu za zaposlovanje v državi članici, v kateri stalno prebiva. Družba Caves Krier je 12. avgusta 2010 s sklicevanjem na neustavnost člena L. 541-1, prvi odstavek, zakonika o delovnih razmerjih zoper to sodbo vložila pritožbo pri Cour administrative. Ustavno sodišče je v zvezi s tem vprašanjem s sodbo št. 64/11 z dne 4. maja 2011 ( Mémorial A 2011, str. 1572) odločilo, da je ta določba skladna z luksemburško ustavo. Vendar Cour administrative v predložitveni odločbi ugotavlja, da ta zadeva sproža vprašanje prava Unije. Ne bi naj namreč bilo sporno, da se pri ADEM lahko prijavijo samo osebe s stalnim prebivališčem v Luksemburgu. Ker je subvencija za zaposlovanje, določena v členu L. 541-1, prvi odstavek, zakonika o delovnih razmerjih, odvisna od takšne prijave, to pomeni, da je ta subvencija dejansko namenjena delodajalcem, ki zaposlujejo brezposelne osebe s stalnim prebivališčem v Luksemburgu. Ta določba bi torej lahko pomenila oviro za prosto gibanje državljanov Unije v smislu členov 21 PDEU in 45 PDEU, ker bi morebitni delodajalec brezposelne osebe, starejše od 45 let, raje zaposlil osebo s stalnim prebivališčem v Luksemburgu, saj bi mu le zaposlitev take osebe omogočila pridobitev zadevne subvencije. Predložitveno sodišče poudarja, da ker luksemburška država v postopku pred njim ni bila zastopana, ni imela možnosti dokazati, da omejitev glede stalnega prebivališča temelji na objektivnih ozirih v splošnem interesu, ki niso odvisni od državljanstva zadevnih oseb, in je sorazmerna z zakonitim ciljem sporne nacionalne določbe. To sodišče meni, da ne more po uradni dolžnosti dopolniti teh utemeljitev. V teh okoliščinah je Cour administrative prekinilo postopek in Sodišču v predhodno odločanje predložilo to vprašanje: „Ali je člen L. 541-1, prvi odstavek, luksemburškega zakonika o delovnih razmerjih v delu, ki pravico do povračila prispevkov za socialno varnost, ki jo imajo delodajalci v zasebnem sektorju, in sicer deleža delodajalca in deleža zavarovanca, za brezposelne osebe, ki so jih zaposlili in so starejše od 45 let, ne glede na to, ali so prejemale nadomestilo, pogojuje s tem, da so bile brezposelne osebe najmanj en mesec prijavljene kot iskalke zaposlitve pri uradu za delo [ADEM], medtem ko do tega ukrepa niso upravičeni delodajalci, ki zaposlijo brezposelne osebe, ki so kot iskalke zaposlitve prijavljene pri ustreznih tujih organih, v skladu s pravom Unije, zlasti s členoma 21 [PDEU] in 45 [PDEU]?“ Vprašanje za predhodno odločanje Dopustnost Prvič, avstrijska vlada trdi, da vprašanje za predhodno odločanje ni dopustno, ker predložitveno sodišče ni natančno predstavilo dejstev, ki so upoštevna v obravnavanem primeru, in veljavnih nacionalnih predpisov. Čeprav iz dobesedne razlage člena L. 541-1, prvi odstavek, zakonika o delovnih razmerjih in iz besedila vprašanja ne izhaja, da je dodelitev sporne subvencije za zaposlovanje omejena samo na osebe s stalnim prebivališčem v Luksemburgu, se namreč zdi, da se v predložitveni odločbi takšna omejitev domneva. Zato ni jasno, ali bi bilo treba v tem primeru preučiti, ali je s pravom Unije skladen pogoj stalnega prebivališča ali pa samo obvezna prijava pri ADEM. Takšnega očitka ni mogoče sprejeti. Kot je razvidno iz točke 14 te sodbe, je namreč predložitveno sodišče v svoji odločbi, na podlagi katere je bil pri Sodišču vložen predlog za sprejetje predhodne odločbe, povsem jasno predstavilo upoštevna dejstva spora o glavni stvari in natančno opredelilo nacionalno določbo, ki se uporabi za ta spor, in sicer člen L. 541-1, prvi odstavek, zakonika o delovnih razmerjih. To sodišče je poleg tega predstavilo svojo razlago veljavnih nacionalnih predpisov in hkrati ugotovilo, da ni sporno, da se lahko samo osebe s stalnim prebivališčem na nacionalnem ozemlju prijavijo kot iskalci zaposlitve pri ADEM. Sodišče ima tako vse potrebne elemente, da predložitvenemu sodišču poda koristen odgovor, da bo to lahko rešilo spor o glavni stvari. Drugič, češka vlada se sprašuje, ali ni vprašanje, ki ga je postavilo predložitveno sodišče, hipotetično, saj je družba Caves Krier kljub določbam člena L. 541-1, prvi odstavek, zakonika o delovnih razmerjih, zaposlila M. Schmidt-Krier. Čeprav je res, da zavrnitev dodelitve subvencije za zaposlitev, določene v členu L. 541-1, prvi odstavek, zakonika o delovnih razmerjih, družbi Caves Krier ni preprečila, da zaposli M. Schmidt-Krier, je takšna zavrnitev, kot češka vlada priznava v pisnih stališčih, vseeno učinkovala tako, da je bila ta zaposlitev izvedena pod manj ugodnimi pogoji kot zaposlitev iskalca zaposlitve, starejšega od 45 let, ki je prijavljen pri ADEM, kar po mnenju družbe Caves Krier predstavlja oviro za prosto gibanje delavcev, določeno v ureditvi Unije, in je zato povzročilo spor med njo in ADEM. V teh okoliščinah ni mogoče šteti, da je vprašanje, ki ga je postavilo predložitveno sodišče, hipotetično. Tretjič, češka vlada nazadnje še poudarja, da je postavljeno vprašanje lahko nedopustno tudi zato, ker se zdi, da iz predložitvene odločbe izhaja, da je bila M. Schmidt-Krier prijavljena kot iskalka zaposlitve v Nemčiji, medtem ko je v tem času delala v Luksemburgu. Ker pa je predložitveno sodišče ugotovilo, da je treba v sporu o glavni stvari uporabiti člen L. 541-1, prvi odstavek, zakonika o delovnih razmerjih, s čimer se predpostavlja, da je bila M. Schmidt-Krier tik pred zaposlitvijo brezposelna, Sodišče, katerega naloga v okviru predhodnega odločanja ni preučitev dejstev, te predpostavke ne more izpodbiti. Zato je treba šteti, da je ta predlog za sprejetje predhodne odločbe dopusten. Vsebinska presoja Predložitveno sodišče z vprašanjem v bistvu sprašuje, ali je treba člena 21 PDEU in 45 PDEU razlagati tako, da nasprotujeta ureditvi države članice, po kateri je dodelitev subvencije delodajalcem za zaposlovanje brezposelnih oseb, starejših od 45 let, odvisna od tega, da je brezposelna oseba, ki se zaposluje, v isti državi članici prijavljena kot iskalka zaposlitve, kadar je pogoj za takšno prijavo stalno prebivališče na nacionalnem ozemlju. Opozoriti je treba, da v skladu z ustaljeno sodno prakso vsak državljan države članice – ne glede na kraj stalnega prebivališča in državljanstvo – ki je izkoristil pravico do prostega gibanja delavcev in ki je opravljal poklicno dejavnost v drugi državi članici kot tisti, v kateri stalno prebiva, spada na področje uporabe člena 45 PDEU (glej zlasti sodbi z dne 21. februarja 2006 v zadevi Ritter-Coulais, C-152/03, ZOdl., str. I-1711 , točka 31, in z dne 18. julija 2007 v zadevi Hartmann, C-212/05, ZOdl., str. I-6303 , točka 17). Poleg tega iz sodne prakse Sodišča izhaja, da se mora v okviru člena 45 PDEU oseba, ki za določen čas za nadomestilo opravlja dejavnosti za drugo osebo in po njenih navodilih, šteti za „delavca“. Ko delovno razmerje preneha, zainteresirana oseba izgubi status delavca, čeprav ima lahko po eni strani ta status po prenehanju delovnega razmerja določene učinke in se mora po drugi strani oseba, ki dejansko išče zaposlitev, prav tako šteti za delavca (glej sodbo z dne 12. maja 1998 v zadevi Martínez Sala, C-85/96, Recueil, str. I-2691 , točka 32 in navedena sodna praksa). Torej položaj obmejnega delavca, kot je M. Schmidt-Krier, ki je, potem ko je izgubil zaposlitev v državi članici, ki ni država članica, v kateri dejansko stalno prebiva, znova našel zaposlitev in sklenil pogodbo o zaposlitvi za nedoločen čas v tej drugi državi članici, spada na področje uporabe člena 45 PDEU. Čeprav velja, da lahko pravice do prostega gibanja, določene v tem členu, uveljavljajo delavci, vključno z iskalci zaposlitve, besedilo tega člena ne vsebuje nobene navedbe o tem, da se na te pravice ne bi mogli sklicevati drugi. Da bi bila pravica delavcev, da se zaposlijo in da so zaposleni brez diskriminacije, učinkovita in uporabna, jo mora nujno dopolnjevati pravica delodajalcev, da jih zaposlijo ob upoštevanju pravil o prostem gibanju delavcev (glej sodbi z dne 7. maja 1998 v zadevi Clean Car Autoservice, C-350/96, Recueil, str. I-2521 , točki 19 in 20, in z dne 11. januarja 2007 v zadevi ITC, C-208/05, ZOdl., str. I-181 , točki 22 in 23). V teh okoliščinah se lahko delodajalec, kot je družba Caves Krier, sklicuje na pravice, ki so neposredno priznane delavcem na podlagi člena 45 PDEU. Ker postopek v glavni stvari spada v okvir te določbe, o razlagi člena 21 PDEU ni treba odločati. Ta določba, ki na splošno določa pravico vsakega državljana Unije do prostega gibanja in prebivanja na ozemlju držav članic, je posebej izražena v členu 45 PDEU v zvezi s prostim gibanjem delavcev (glej zlasti zgoraj navedeno sodbo ITC, točki 64 in 65, ter sodbi z dne 11. septembra 2007 v zadevi Hendrix, C-287/05, ZOdl., str. I-6909 , točki 61 in 62, in z dne 25. oktobra 2012 v zadevi Prete, C-367/11, točka 20). Glede vprašanja, ali nacionalna ureditev, kakršna je ta v postopku v glavni stvari, pomeni omejitev v smislu člena 45 PDEU, je treba spomniti, da je namen vseh določb Pogodbe DEU državljanom držav članic olajšati opravljanje različnih poklicnih dejavnosti na ozemlju Evropske unije in da te določbe nasprotujejo ukrepom, ki bi lahko postavili v slabši položaj tiste državljane, ki želijo opravljati gospodarsko dejavnost na ozemlju druge države članice (glej zlasti zgoraj navedeno sodbo ITC, točka 31, in sodbo z dne 16. marca 2010 v zadevi Olympique Lyonnais, C-325/08, ZOdl., str. I-2177 , točka 33). Vendar luksemburška vlada trdi, da nacionalna ureditev v postopku v glavni stvari ne posega v prosto gibanje delavcev, saj ne določa nobenega pogoja stalnega prebivališča. S tega vidika postavljeno vprašanje temelji na napačni razlagi nacionalnih predpisov s strani predložitvenega sodišča. Vsaka brezposelna oseba, ki v Luksemburgu nima stalnega prebivališča, se namreč lahko prijavi pri ADEM. Člen L. 622-6(1) zakonika o delovnih razmerjih naj bi tako jasno določal, da se mora vsaka brezposelna oseba, ki išče zaposlitev, pri ADEM prijaviti kot iskalka zaposlitve. Čeprav je res, da se mora delavec, ki ima luksemburško državljanstvo in ki stalno prebiva v Nemčiji, prijaviti pri nemškem zavodu za zaposlovanje, zato da bi prejemal morebitna nadomestila za brezposelnost, nobena določba luksemburškega zakona takšnemu delavcu ne preprečuje, da se prijavi pri ADEM, zato da bi bil obveščen o prostih delovnih mestih v Luksemburgu in bi imel delodajalec, ki ga zaposli, pravice, ki izhajajo iz člena L. 541-1, prvi odstavek, zakonika o delovnih razmerjih. Luksemburška vlada torej meni, da niti ta določba niti člen L. 622-6(1) zakonika o delovnih razmerjih glede na pravo Unije nista diskriminatorna, ker za možnost, da delodajalec zaprosi za zadevno subvencijo, ne zahtevata izpolnjevanja pogoja državljanstva in stalnega prebivališče za iskalca zaposlitve. Člen L. 541-1, prvi odstavek, tega zakonika naj bi poleg tega jasno določal, da se delodajalcu povrnejo prispevki za socialno varnost za brezposelne osebe, ki jih je zaposlil, ne glede na to, ali so te prejemale nadomestila. V postopku v glavni stvari je ADEM tako v sporni odločbi le ugotovil, da M. Schmidt-Krier ni izpolnila pogoja prijave pri tem zavodu. Ni pa nikakor izdal odločbe o zavrnitvi prijave, ki bi temeljila na diskriminatornih razlogih glede na pravo Unije. Po mnenju te vlade iz tega izhaja, da za delavce, ki stalno prebivajo na luksemburškem ozemlju, tako kot za državljane drugih držav članic, ki delajo v Luksemburgu, ali luksemburške državljane, ki delajo v Luksemburgu in stalno prebivajo v drugi državi članici, veljajo enake obveznosti. Pri njih naj torej ne bi šlo za različno obravnavanje, saj se lahko oboji prijavijo pri ADEM. V zvezi s tem je treba spomniti, da v skladu z ustaljeno sodno prakso Sodišče ni pristojno za razlago notranjega prava držav članic (glej zlasti sodbo z dne 17. marca 2011 v združenih zadevah Naftiliaki Etaireia Thasou in Amaltheia I Naftiki Etaireia, C-128/10 in C-129/10, ZOdl., str. I-1885 , točka 40). Sodišče torej ni pristojno, da se v okviru odločanja o predlogu za sprejetje predhodne odločbe izreče o razlagi nacionalnih določb niti da presoja, ali jih predložitveno sodišče pravilno razlaga (sodba z dne 23. aprila 2009 v združenih zadevah Angelidaki in drugi, od C-378/07 do C-380/07, ZOdl., str. I-3071 , točka 48 in navedena sodna praksa). V okviru delitve pristojnosti med sodišči Unije in nacionalnimi sodišči pa mora Sodišče upoštevati dejanski in pravni okvir, v katerega se uvrščajo vprašanja za predhodno odločanje, kot je opredeljen v predložitveni odločbi (sodba z dne 29. oktobra 2009 v zadevi Pontin, C-63/08, ZOdl., str. I-10467 , točka 38 in navedena sodna praksa). Zato je treba ne glede na kritike luksemburške vlade glede razlage nacionalnega prava, ki jo je podalo predložitveno sodišče, predlog za sprejetje predhodne odločbe preučiti glede na nacionalno pravo, kot ga razlaga predložitveno sodišče (po analogiji glej zgoraj navedeno sodbo Pontin, točka 38). Kot že izhaja iz točke 18 te sodbe, pa je predložitveno sodišče, čeprav v tej zadevi ni sporno, da nacionalna ureditev iz postopka v glavni stvari ne določa izrecno, da za prijavo pri ADEM velja pogoj stalnega prebivališča v Luksemburgu, v svoji odločbi, s kateri Sodišču predlaga sprejetje predhodne odločbe, ugotovilo, da ni sporno, da se pri ADEM lahko prijavijo samo osebe s stalnim prebivališčem v Luksemburgu. Iz spisa, predloženega Sodišču, je poleg tega razvidno, da sta to razlago v postopku v glavni stvari sprejela tudi tribunal administratif v odločbi z dne 14. julija 2010 in ustavno sodišče v sodbi št. 64/11 z dne 4. maja 2011. Poleg tega je iz dokumentov, ki jih je družba Caves Krier predložila v odgovor na pisno vprašanje Sodišča, razvidno, da čeprav je na spletni strani, namenjeni iskalcem zaposlitve v Luksemburgu, na kratko navedeno, da se obmejni delavci, če želijo, lahko prijavijo pri ADEM, je ta navedba v protislovju z drugimi deli iste strani in več drugimi dokumenti, v katerih je, nasprotno, poudarjeno, da mora iskalec zaposlitve, zato da bi se lahko prijavil pri ADEM, stalno prebivati v tej državi članici. Poleg tega, čeprav je iz predlogov v zvezi z reformo ADEM, ki jih je prav tako predložila družba Caves Krier, razvidno, da bodo obmejni delavci, ki bodo v Luksemburgu izgubili zaposlitev, od leta 2012 imeli dostop do vseh storitev ADEM, ta reforma, ki v času nastanka dejstev spora o glavni stvari še ni veljala, kljub temu močno nakazuje na to, da je bil takšen dostop pred letom 2012 izključen. Zato je treba za preučitev tega vprašanja za predhodno odločanje izhajati iz predpostavke, po kateri nacionalna ureditev iz postopka v glavni stvari za prijavo pri ADEM in tako za dodelitev subvencije za zaposlovanje, določene v členu L. 541-1, prvi odstavek, zakonika o delovnih razmerjih, določa pogoj stalnega prebivališča v Luksemburgu, vendar mora to preveriti predložitveno sodišče v okviru izvajanja svojih pooblastil. V teh okoliščinah se z zadevno nacionalno ureditvijo v postopku v glavni stvari različno obravnavajo državljani držav članic s statusom iskalcev zaposlitve, ki stalno prebivajo na ozemlju Luksemburga, in takšni državljani, ki prebivajo v drugi državi članici. Ta nacionalna ureditev s tem, da za dodelitev subvencije za zaposlovanje določa pogoj, da ima iskalec zaposlitve stalno prebivališče v Luksemburgu, nekatere delavce postavlja v slabši položaj samo zato, ker stalno prebivajo v drugi državi članici. Takšna ureditev lahko zato delodajalca s sedežem v Luksemburgu odvrne od tega, da bi zaposlil iskalca zaposlitve, ki tako kot M. Schmidt-Krier v postopku v glavni stvari nima stalnega prebivališča v tej državi članici, ker delodajalcu takšna zaposlitev drugače od zaposlitve iskalca zaposlitve, ki ima stalno prebivališče v isti državi članici, ne omogoča, da bi prejel subvencijo za zaposlovanje. Torej lahko ta ureditev obmejnemu delavcu, ki je tako kot M. Schmidt-Krier brezposeln, oteži dostop do zaposlitve v Luksemburgu. Takšna nacionalna ureditev, ki delavce brez stalnega prebivališča v Luksemburgu obravnava manj ugodno od tistih, ki imajo tam stalno prebivališče, pomeni omejevanje svobode, ki je delavcem priznana na podlagi člena 45 PDEU (glej po analogiji sodbo z dne 7. julija 2005 v zadevi Van Pommeren-Bourgondiën, C-227/03, ZOdl., str. I-6101 , točka 44, in zgoraj navedeno sodbo Ritter-Coulais, točki 37 in 38). Ukrep, ki omejuje prosto gibanje delavcev, se lahko dovoli le, če sledi legitimnemu cilju, ki je v skladu s Pogodbo, in ga upravičujejo nujni razlogi v splošnem interesu. V takem primeru je potrebno tudi to, da je z uporabo takega ukrepa mogoče zagotoviti uresničitev zadevnega cilja in da ta ukrep ne presega tega, kar je potrebno, da se ta cilj doseže (glej zlasti zgoraj navedeni sodbi ITC, točka 37, in Olympique Lyonnais, točka 38). V skladu z ustaljeno sodno prakso morajo države članice pri sprejemanju ukrepa, ki odstopa od načela, določenega s pravom Unije, v vsakem posameznem primeru dokazati, da je ta ukrep primeren za zagotovitev uresničitve cilja, na katerega se sklicuje, in da ne presega tega, kar je potrebno, da se cilj doseže. Utemeljitvene razloge, na katere se lahko država članica sklicuje, je torej treba podpreti s presojo primernosti in sorazmernosti ukrepa, ki ga je ta država sprejela, pa tudi z natančnimi dejstvi, ki potrjujejo njene trditve (sodba z dne 13. aprila 2010 v zadevi Bressol in drugi, C-73/08, ZOdl., str. I-2735 , točka 71). V tem primeru je treba ugotoviti, da luksemburška vlada, čeprav ji je Sodišče v na obravnavi postavilo vprašanja o tem, ni skušala opredeliti cilja pogoja stalnega prebivališča, ki ga določa nacionalna ureditev v postopku v glavni stvari za prijavo pri ADEM in torej za dodelitev subvencije za zaposlovanje ter se je omejila le na utemeljitev pogoja prijave pri tem zavodu in da ta vlada za utemeljitev tega pogoja stalnega prebivališča ni predložila nobenega elementa v zvezi z nujnimi razlogi v splošnem interesu, zaščitenimi s členom 45 PDEU. Da bi se predložitvenemu sodišču dal celovit odgovor, je treba spomniti, da je Sodišče res že razsodilo, da morajo države članice izbrati ukrepe, s katerimi se lahko uresničijo cilji, ki jim sledijo na področju zaposlovanja. Sodišče je priznalo, da imajo države članice pri izvajanju te pristojnosti široko polje proste presoje. Poleg tega ni sporno, da je spodbujanje zaposlovanja legitimen cilj socialne politike (glej zgoraj navedeno sodbo ITC, točka 39 in navedena sodna praksa). Vendar polje proste presoje, ki ga imajo države članice na področju socialne politike, ne upravičuje kršenja pravic, ki jih imajo posamezniki na podlagi določb Pogodbe, ki določa njihove temeljne svoboščine (glej zgoraj navedeno sodbo ITC, točka 40 in navedena sodna praksa). V zvezi s tem pa je treba spomniti predvsem, da iz sodne prakse Sodišča izhaja, da pogoj glede stalnega prebivališča pri delavcih migrantih in obmejnih delavcih načeloma ni primeren, če so se ti ob vstopu na trg dela države članice načeloma dovolj vključili v družbo te države, kar jim omogoča, da se tam zanje uporablja načelo enakega obravnavanja glede na nacionalne delavce ali delavce, ki v tej državi stalno prebivajo. Vključitev se kaže predvsem v tem, da delavci migranti in obmejni delavci z davki, ki jih plačujejo v državi članici gostiteljici, ker tam kot zaposlene osebe opravljajo dejavnost, prispevajo tudi k financiranju socialne politike te države (glej v tem smislu zlasti sodbo z dne 14. junija 2012 v zadevi Komisija proti Nizozemski, C-542/09, točke 63, 65 in 66 ter navedena sodna praksa). Tako v postopku v glavni stvari ni sporno, da je M. Schmidt-Krier, čeprav nima stalnega prebivališča v Luksemburgu, obmejna delavka in državljanka te države članice, ki je celotno poklicno kariero ustvarila v tej državi članici. Zato je očitno vključena v luksemburški trg dela. Glede na navedeno je na postavljeno vprašanje treba odgovoriti, da je treba člen 45 PDEU razlagati tako, da nasprotuje ureditvi države članice, ki za dodelitev subvencije za zaposlovanje brezposelnih oseb, starejših od 45 let, delodajalcem določa pogoj, da je brezposelna oseba, ki se zaposluje, v isti državi članici prijavljena kot iskalka zaposlitve, kadar je takšna prijava odvisna od stalnega prebivališča na nacionalnem ozemlju, kar mora preveriti nacionalno sodišče. Stroški Ker je ta postopek za stranki v postopku v glavni stvari ena od stopenj v postopku pred predložitvenim sodiščem, to odloči o stroških. Stroški, priglašeni za predložitev stališč Sodišču, ki niso stroški omenjenih strank, se ne povrnejo. Iz teh razlogov je Sodišče (drugi senat) razsodilo: Člen 45 PDEU je treba razlagati tako, da nasprotuje ureditvi države članice, ki za dodelitev subvencije za zaposlovanje brezposelnih oseb, starejših od 45 let, delodajalcem določa pogoj, da je brezposelna oseba, ki se zaposluje, v isti državi članici prijavljena kot iskalka zaposlitve, kadar je takšna prijava odvisna od stalnega prebivališča na nacionalnem ozemlju, kar mora preveriti nacionalno sodišče. Podpisi ( *1 ) Jezik postopka: francoščina.

62009TJ0437

pt

Recurso interposto da decisão da Primeira Câmara de Recurso do IHMI de 5 de Agosto de 2009 (processo R 1367/2008‑1), relativa a um processo de oposição entre a Kadabell GmbH & Co. KG e a Oyster Cosmetics SpA. Dados relativos ao processo Requerente da marca comunitária: Oyster Cosmetics SpA Marca comunitária em causa: Marca figurativa «OYSTER COSMETICS» para produtos da classe 3 – pedido de registo n.° 3791555 Titular da marca ou sinal invocado no processo de oposição: Kadabell GmbH & Co. KG Marca ou sinal invocado no processo de oposição: Marca figurativa comunitária «KADUS OYSTRA AUTO STOP PROTECTION» para produtos da classe 3 Decisão da Divisão de Oposição: Procedência parcial da oposição Decisão da Câmara de Recurso: Negação de provimento ao recurso Dispositivo 1) É negado provimento ao recurso. 2) A Oyster Cosmetics SpA é condenada nas despesas.

62015CJ0141

lt

Prašymas priimti prejudicinį sprendimą pateiktas dėl 2008 m. birželio 16 d. Komisijos reglamento (EB) Nr. 543/2008, kuriuo nustatomos išsamios Tarybos reglamento (EB) Nr. 1234/2007 dėl tam tikrų prekybos paukštiena standartų įgyvendinimo taisyklės ( OL L 157, 2008, p. 46 ), iš dalies pakeisto 2012 m. gruodžio 19 d. Komisijos įgyvendinimo reglamentu (ES) Nr. 1239/2012 ( OL L 350, 2012, p. 63 ), ir 2009 m. liepos 7 d. Komisijos reglamento (EB) Nr. 612/2009, nustatančio bendrąsias išsamias eksporto grąžinamųjų išmokų sistemos taikymo žemės ūkio produktams taisykles ( OL L 186, 2009, p. 1 ), iš dalies pakeisto 2011 m. vasario 23 d. Komisijos reglamentu (ES) Nr. 173/2011 ( OL L 49, 2011, p. 16 ), nuostatų išaiškinimo. Šis prašymas pateiktas nagrinėjant bankrutuojančios bendrovės Doux SA , atstovaujamos bankroto administratorių advokatės Sophie Gautier ir SCP Valliot-Le Guenevé-Abittbol , ir Établissement national des produits de l’agriculture et de la mer (FranceAgriMer) ginčą dėl eksporto grąžinamųjų išmokų skyrimo už sušaldytų ir greitai sušaldytų viščiukų eksportą iš Europos Sąjungos. Teisinis pagrindas Reglamento Nr. 543/2008 15 straipsnio 1 dalyje numatyta: „Nepažeidžiant 16 straipsnio 5 dalies ir 17 straipsnio 3 dalies nuostatų, sušaldytais arba greitai sušaldytais viščiukais gali būti prekiaujama [Sąjungoje] tik tada, kai vandens kiekis juose neviršija dydžių, kurie yra neišvengiami dėl technologinio proceso ir kurie yra nustatyti VI priede (lašėjimo bandymas) arba VII priede (cheminis metodas) aprašytu analizės būdu.“ Šio reglamento 16 straipsnyje numatyta: „1.   Ne mažiau kaip kartą per aštuonias darbo proceso valandas skerdyklose turi būti atliekami IX priede nurodyti absorbuoto vandens patikrinimai arba VI priede nurodyti patikrinimai. Kai atliekant šiuos patikrinimus nustatoma, kad absorbuoto vandens kiekis yra didesnis už šiuo reglamentu leidžiamą visą vandens kiekį, atsižvelgiant į vandenį, kurį skerdenos absorbavo tuose apdorojimo etapuose, kuriems tikrinimas netaikomas, ir jeigu bet kuriuo atveju absorbuoto vandens kiekis viršija IX priedo 10 punkte arba VI priedo 7 punkte nurodytas normas, skerdykloje turi būti nedelsiant koreguojamas techninis procesas. 2.   Visais 1 dalies antroje pastraipoje nurodytais atvejais ir ne rečiau kaip kartą kas du mėnesius imčių metodu atliekami 15 straipsnio 1 dalyje minimo vandens kiekio patikrinimai, sušaldytų ir greitai sušaldytų viščiukų iš kiekvienos skerdyklos imtis valstybės narės kompetentingai institucijai pasirenkant pagal VI arba VII priedus. Netikrinamos tos skerdenos, dėl kurių kompetentingai institucijai priimtinu būdu pateikiami įrodymai, jog jos yra skirtos tik eksportui. 3.   1 ir 2 dalyse paminėtus patikrinimus atlieka kompetentingos institucijos arba jie atliekami joms prižiūrint. Ypatingais atvejais kompetentingos institucijos gali griežčiau taikyti 1 dalies nuostatas, ypač IX priedo 1 ir 10 punktų nuostatas ir 2 dalies nuostatas konkrečiai skerdyklai, kai pasitvirtina, kad tai yra būtina norint užtikrinti šiuo reglamentu leidžiamų viso vandens kiekio normų atitikimą. Kiekvieną kartą, kai laikoma, kad sušaldytų arba greitai sušaldytų viščiukų siunta neatitinka šio reglamento reikalavimų, jos pakartoja tyrimą, tikrindamos ne rečiau nei nurodyta 2 dalyje, tik po to, kai triskart iš eilės atlikusios patikrinimus pagal VI arba VII priedo reikalavimus, kai daugiausia keturias savaites turi būti imami trijų skirtingų gamybos dienų mėginiai, jos gavo neigiamus rezultatus. Su šiais patikrinimais susijusias išlaidas apmoka konkreti skerdykla. 4.   Jei šešis mėnesius, taikant šaldymo ore būdą, 1 ir 2 dalyse minimų patikrinimų duomenys rodo atitikimą VI–IX prieduose nustatytiems kriterijams, 1 dalyje nurodytų patikrinimų dažnumą galima sumažinti iki vieno karto per mėnesį. Aptikus bet kokį šiuose prieduose nustatytų kriterijų pažeidimą, patikrinimai kartojami tokiu dažnumu, kaip nurodyta 1 dalyje. 5.   Jei 2 dalyje minimų patikrinimų duomenys viršija leistinas ribas, ta siunta laikoma neatitinkančia šio reglamento. Tačiau tuo atveju konkreti skerdykla gali pareikalauti, kad valstybės narės etaloninėje laboratorijoje būtų atlikta atsakomoji analizė pagal tos valstybės narės kompetentingos institucijos pasirinktą metodą. Šios atsakomosios analizės išlaidas apmoka siuntos turėtojas. 6.   Jei atlikus tokią atsakomąją analizę toliau laikoma, kad konkreti siunta neatitinka šio reglamento, kompetentinga institucija imasi atitinkamų priemonių, kurias panaudojus, būtų galima pateikti tokią siuntą į [Sąjungos] rinką, tačiau su sąlyga, kad skerdykloje, kompetentingai institucijai prižiūrint, tiek atskiros, tiek didžiosios minimų skerdenų pakuotės bus paženklintos juostele arba etikete, kurioje raudonos spalvos rašalu didžiosiomis raidėmis įrašoma bent viena iš X priede nurodytų formuluočių. Pirmojoje pastraipoje minima siunta saugoma kompetentingoje institucijoje, kol ji tvarkoma taip, kaip nurodyta šioje dalyje, arba dėl jos priimamas kitoks sprendimas. Jei kompetentingai institucijai patvirtinama, kad pirmoje pastraipoje minima siunta turi būti eksportuojama, kompetentinga institucija imasi visų būtinų priemonių, kad ji nebūtų realizuojama [Sąjungoje]. Pirmoje pastraipoje numatytos formuluotės pateikiamos pastebimoje vietoje, kad būtų lengvai matomos, aiškiai įskaitomos ir neišsitrintų. Jos jokiu būdu negali būti paslėptos, neaiškios arba uždengtos kitais žodžiais ar piešiniais. Raidės ant atskirų pakuočių turi būti ne mažesnio kaip 1 cm aukščio, ant bendros pakuotės –2 cm aukščio.“ Reglamento Nr. 543/2008 18 straipsnio 2 dalis suformuluota taip: „Valstybės narės patvirtina praktines priemones dėl 15, 16 ir 17 straipsniuose numatytų patikrinimų visuose prekybos etapuose, įskaitant importo iš trečiųjų šalių patikrinimus muitinės formalumų atlikimo metu, laikantis VI ir VII priedų. Apie šias priemones jos praneša kitoms valstybėms narėms ir Komisijai. Apie bet kokius svarbius pakeitimus pranešama kitoms valstybėms narėms ir Komisijai tuoj pat.“ Šio reglamento VI priedo „Atitirpusio vandens kiekio nustatymas (Lašėjimo bandymas)“ 7 punkte „Rezultatų vertinimas“ įtvirtinta: „Jei atšildžius 20 atrinktų skerdenėlių vidutinis netekto vandens kiekis viršija toliau nurodytus procentus, laikoma, kad gamybos proceso metu absorbavęsis vandens kiekis viršija leistiną ribą. Procentai pagal atšaldymo būdą: atšaldymas oru –1,5 %, atšaldymas drėgnu oru –3,3 %, atšaldymas panardinant –5,1 %, <…>“ To paties reglamento VII priede „Bendro vandens kiekio viščiukuose nustatymas (Cheminis bandymas)“ aprašomas cheminis procesas, leidžiantis nustatyti šį kiekį. Reglamento Nr. 612/2009 28 straipsnio 1 dalyje numatyta: „Grąžinamoji išmoka neskiriama už produktus, kurie eksporto deklaracijos priėmimo dieną nėra geros ir tinkamos prekinės kokybės. Produktai laikomi atitinkančiais pirmoje pastraipoje nustatytus reikalavimus, jeigu juos galima įprastinėmis sąlygomis parduoti [Sąjungos] teritorijoje pagal aprašymą, kuris pateikiamas paraiškoje gauti grąžinamąją išmoką, ir jeigu, kai produktai skirti žmonių maistui, juos galima vartoti arba jie nėra iš esmės pažeisti dėl savybių ar būsenos. Produktų atitikimas pirmoje pastraipoje nustatytiems reikalavimams tikrinamas, laikantis [Sąjungoje] galiojančių normų ar praktikos. Tačiau grąžinamoji išmoka skiriama ir tais atvejais, kai eksportuojamiems produktams paskirties valstybėje taikomos tam tikros privalomos sąlygos, visų pirma susijusios su sveikata ir higiena, kurios neatitinka [Sąjungoje] galiojančių normų ir praktikos. Eksportuotojas atsako už tai, kad kompetentingai institucijai paprašius, būtų įrodyta, jog produktai atitinka šias privalomas sąlygas, galiojančias paskirties valstybėje. Be to, galima priimti konkrečias nuostatas, taikomas tam tikriems produktams.“ 2008 m. gruodžio 17 d. Komisijos reglamento (EB) Nr. 1276/2008 dėl eksportuojamų žemės ūkio produktų, už kuriuos skiriamos grąžinamosios išmokos arba kitos sumos, monitoringo atliekant fizinius patikrinimus ( OL L 339, 2008, p. 53 ), iš dalies pakeisto 2010 m. kovo 31 d. Komisijos reglamentu (ES) Nr. 278/2010 ( OL L 86, 2010, p. 15 ), 5 straipsnio 4 dalyje numatyta: „Eksporto muitinės įstaiga užtikrina, kad būtų laikomasi [1999 m. balandžio 15 d. Komisijos reglamento (EB) Nr. 800/1999, nustatančio bendrąsias išsamias eksporto grąžinamųjų išmokų sistemos taikymo žemės ūkio produktams taisykles ( OL L 102 , 1999, p. 11; 2004 m. specialusis leidimas lietuvių k., 3 sk., 25 t., p. 129)] 21 straipsnio. Jeigu yra konkretus pagrindas abejoti dėl geros ir tinkamos produkto prekinės kokybės, eksporto muitinės įstaiga atlieka taikytinų Bendrijos nuostatų, ypač susijusių su gyvūnų ir augalų sveikata, atitikties patikrą.“ Reglamentas Nr. 800/1999 buvo panaikintas Reglamentu Nr. 612/2009. Jo 21 straipsnio 1 dalies formuluotė buvo tapati Reglamento Nr. 612/2009 28 straipsnio 1 dalies formuluotei. 2008 m. balandžio 23 d. Europos Parlamento ir Tarybos reglamento (EB) Nr. 450/2008, nustatančio Bendrijos muitinės kodeksą (Modernizuotas muitinės kodeksas) ( OL L 145, 2008, p. 1 ; toliau – Muitinės kodeksas), panaikinto 2013 m. spalio 9 d. Europos Parlamento ir Tarybos reglamentu (ES) Nr. 952/2013, kuriuo nustatomas Sąjungos muitinės kodeksas ( OL L 269 , 2013, p. 1), 118 straipsnio 2 dalyje buvo numatyta, kad muitinei deklaraciją pateikiantis asmuo turi teisę dalyvauti ar būti atstovaujamas tikrinant prekes ir imant jų pavyzdžius. Pagal šio kodekso 119 straipsnio 1 dalies antrą pastraipą šis deklaruotojas, manydamas, kad kompetentingų valdžios institucijų rezultatai nėra tinkami, gali reikalauti, kad prekės būtų toliau tikrinamos arba imama papildomų pavyzdžių. Pagrindinės bylos faktinės aplinkybės ir prejudiciniai klausimai Vykdydama savo paukštienos gamybos ir prekybos veiklą Doux eksportuoja sušaldytus viščiukus į trečiąsias šalis. Siekdama gauti eksporto grąžinamąsias išmokas ji teikia garantijas. Vienas iš šių grąžinamųjų išmokų skyrimo reikalavimų yra reikalavimas, kad eksportuojami produktai būtų „geros ir tinkamos prekinės kokybės“ pagal Reglamento Nr. 612/2009 28 straipsnio 1 dalį. FranceAgriMer , pagal Prancūzijos teisę įsteigta viešojo administravimo institucija, atsakinga už nacionalinių ir Sąjungos subsidijų skyrimą, atliko eksportui skirtų Doux viščiukų patikrinimus ir nustatė, kad vandens kiekis juose viršijo Reglamento Nr. 543/2008 VI ir VII prieduose nustatytas ribas. Todėl FranceAgriMer 2013 m. liepos 22 d. sprendimu sustabdė su eksporto grąžinamųjų išmokų prašymais susijusių užstatų grąžinimą pagal po 2013 m. balandžio 21 d. gautus reikalavimus. 2013 m. rugsėjo 20 d. Doux pareiškė ieškinį prašymą priimti prejudicinį sprendimą pateikusiame teisme, juo prašė panaikinti FranceAgriMer sprendimą. Ji tvirtino, kad tame sprendime yra teisės klaida, nes pagal jį teisė į eksporto grąžinamąsias išmokas priklauso nuo vandens kiekio eksportuojamuose sušaldytuose viščiukuose, o minėto reglamento 15 straipsnyje nustatytos ribos netaikomos minėtai paukštienai, kai ji skirta eksportuoti iš Sąjungos. Be to, Doux tvirtina, kad šių vandens kiekio ribų viršijimas neturi įtakos eksportuotų produktų „gerai ir tinkamai prekinei kokybei“, kaip tai suprantama pagal Reglamento Nr. 612/2009 28 straipsnio 1 dalį, ir kad šie produktai atitinka paskirties valstybės standartus ir praktiką. Doux taip pat tvirtina, kad minėtos ribos, kiek jos neperžiūrėtos, yra nepritaikytos ir pasenusios. FranceAgriMer manymu, pagal Reglamento Nr. 612/2009 28 straipsnio 1 dalį eksporto grąžinamosios išmokos neturėtų būti skiriamos, jeigu produktai negali būti įprastomis sąlygomis parduodami Europos Sąjungoje ir jeigu jie nėra „geros ir tinkamos prekinės kokybės“ eksporto deklaracijos priėmimo datą. Sušaldyta vištiena, kurioje vandens kiekis viršija Reglamento Nr. 543/2008 15 straipsnyje nustatytas ribas, neatitinka Reglamento Nr. 612/2009 28 straipsnio 1 dalyje išdėstyto reikalavimo, todėl už ją negali būti skiriama grąžinamoji išmoka. FranceAgriMer pažymi, kad per 2012 ir 2013 m. 98 % atliktų sušaldytos ir Doux eksportuotos vištienos patikrinimų buvo gauti šio reikalavimo neatitinkantys rezultatai. Dėl pagrindinėje byloje nagrinėjamų sušaldytuose viščiukuose esančio vandens kiekio patikrinimų Doux tvirtina, kad jie negali būti naudojami prieš ją, motyvuojant tuo, kad Prancūzijos teisės aktų leidėjas nepatvirtino Reglamento Nr. 543/2008 15–17 straipsniuose numatytų patikrinimų vykdymo tvarkos visuose prekybos etapuose. Be to, ši bendrovė ginčija FranceAgriMer neigiamą atsakymą dėl jos prašymo taikant šio reglamento 16 straipsnio 5 dalį atlikti atsakomąją analizę, kaip numatyta ir tais atvejais, kai minėto reglamento 16 straipsnio 2 dalyje numatyti patikrinimų rezultatai viršija leistinas ribas. Tokiomis aplinkybėmis Tribunal administratif de Rennes (Prancūzija) nusprendė sustabdyti bylos nagrinėjimą ir pateikti Teisingumo Teismui tokius prejudicinius klausimus: „1. Ar Reglamento Nr. 543/2008 15 straipsnyje ir jo VI bei VII prieduose nustatyta vandens kiekio riba yra „geros ir tinkamos prekinės kokybės“ reikalavimas, kaip tai suprantama pagal Reglamento Nr. 612/2009 28 straipsnio 1 dalį ir 2006 m. rugsėjo 7 d. Sprendimą Nowaco Germany ( C‑353/04 , EU:C:2006:522 )? 2. Ar sušaldyta vištiena, kurioje viršijamas Reglamento Nr. 543/2008 15 straipsnyje ir jo VI bei VII prieduose nustatytas vandens kiekis ir kuriai kompetentingos valdžios institucijos išdavė tinkamumo žmonių maistui sertifikatą, gali būti prekiaujama Sąjungos viduje įprastomis sąlygomis, kaip tai suprantama pagal Reglamento Nr. 612/2009 28 straipsnį, ir, jeigu taip, tai kokiomis sąlygomis? 3. Ar tai, kad pagal [Reglamento Nr. 543/2008] VI priedą nustatyta ir, nepaisant to, kad, kaip teigiama, paukštininkystės praktika kito, taip pat neatsižvelgiant į kai kuriuose mokslo tyrimuose išreikštą kritiką dėl šios pasenusios ribinės vertės, daugelį dešimtmečių nekoreguota vandens kiekio riba vis dar yra 5,1 %, nepažeidžia Europos Sąjungos teisės, visų pirma teisinio saugumo principo? 4. Ar Reglamento Nr. 543/2008 VI ir VII priedai yra pakankamai tikslūs, kad būtų galima atlikti [Reglamento Nr. 543/2008] 15 straipsnyje numatytus patikrinimus, o gal Prancūzija turėjo nustatyti „praktines priemones dėl patikrinimų“„visuose prekybos etapuose“, o to nepadarius patikrinimų rezultatai gali būti netaikomi eksportuojant produktus? 5. Ar prašymai atlikti atsakomąją analizę, kurie, vadovaujantis Reglamento Nr. 543/2008 16 straipsnio 2 ir 5 dalių nuostatomis kartu, yra taikomi skerdyklose atliktų patikrinimų rezultatams, gali būti teikiami dėl patikrinimų, kurie atliekami prekybos eksportuojamais produktais etapu, dalyvaujant šalims, kai taikomas, be kita ko, Europos Sąjungos pagrindinių teisių chartijos 41 straipsnis?“ Dėl prejudicinių klausimų Dėl trečiojo klausimo Kadangi trečiasis klausimas susijęs su vandens kiekio sušaldytoje ir greitai sušaldytoje vištienoje ribų, nustatytų Reglamente Nr. 543/2008, galiojimu, pirmiausiai reikia išnagrinėti šį klausimą. Savo trečiuoju klausimu prašymą priimti prejudicinį sprendimą pateikęs teismas iš esmės prašo Teisingumo Teismo nuspręsti dėl vandens kiekio sušaldytoje ir greitai sušaldytoje vištienoje ribų, nustatytų Reglamento Nr. 543/2008 15 straipsnio 1 dalyje ir VI bei VII prieduose, nes šios ribos yra pasenusios. Šiuo aspektu dėl nurodyto teisinio saugumo principo pažeidimo reikia priminti, kad jis reikalauja, kad Sąjungos teisės aktai leistų suinteresuotiesiems asmenims tiksliai žinoti jais nustatytų pareigų turinį ir kad jie aiškiai žinotų savo teises ir pareigas ir atitinkamai imtųsi veiksmų (2009 m. kovo 10 d. Sprendimas Heinrich, C‑345/06 , EU:C:2009:140 , punktas ir 2011 m. kovo 29 d. Sprendimas ArcelorMittal Luxembourg / Komisija ir Komisija / ArcelorMittal Luxembourg ir kt., C‑201/09 P ir C‑216/09 P , EU:C:2011:190 , punktas). Reglamento Nr. 543/2008 15 straipsnio 1 dalyje ir jo VI bei VII prieduose aiškiai apibrėžiamas jame numatytų reikalavimų turinys ir apimtis. Šiose nuostatose nedviprasmiškai nustatyti tiek produktai, kuriems jie taikomi, t. y. sušaldyta ir greitai sušaldyta vištiena, tiek vandens kiekio riba, kurios negalima viršyti. Be to, minėtame reglamente numatytų maksimalių vandens kiekio verčių sušaldytai ar greitai sušaldytai vištienai neperžiūrėjimas negali kelti pavojaus teisinio saugumo principui, nes dėl to ieškovės pagrindinėje byloje padėtis nesikeičia. Dėl Doux argumento, kad Reglamente Nr. 543/2008 numatytos vandens kiekio ribos, kurios atitinka ribas, įtvirtintas 1993 m. spalio 21 d. Komisijos reglamente (EEB) Nr. 2891/93, iš dalies keičiančiame Reglamentą (EEB) Nr. 1538/91, nustatantį išsamias Tarybos reglamento (EEB) Nr. 1906/90 dėl tam tikrų prekybos paukštiena standartų įgyvendinimo taisykles ( OL L 263, 1993, p. 12 ; 2004 m. specialusis leidimas lietuvių k., 3 sk., 15 t., p. 160), yra neteisėtos dėl to, kad jos pasenusios, nes fiziologinis vandens kiekis vištienoje gerokai padidėjo nuo 1993 m., todėl šios ribos nebėra adekvačios naujam kontekstui, kuriam esant jos taikomos, reikia pažymėti, kad nei metų skaičius, praėjęs nuo Sąjungos teisės nuostatų, susijusių su maksimalia vandens kiekio sušaldytoje ar greitai sušaldytoje vištienoje verte, nei ieškovės pagrindinėje byloje pateikti mokslo tyrimai, kuriuose daroma išvada dėl būtinybės padidinti minėtas ribas, šiuo atveju negali kvestionuoti Reglamento Nr. 543/2008 15 straipsnio 1 dalies ir jo VI bei VII priedų galiojimo. Iš tiesų Sąjungos teisės aktų leidėjas žemės ūkio srityje turi didelę diskreciją, kur jis privalo atlikti sudėtingus vertinimus (šiuo klausimu žr. 2016 m. birželio 30 d. Sprendimo Lidl, C‑134/15 , EU:C:2016:498 , punktą ir jame nurodytą jurisprudenciją). Taip yra dėl pasirinkimo peržiūrėti ar ne galiojančius teisės aktus, reglamentuojančius vandens kiekio sušaldytoje ar greitai sušaldytoje vištienoje ribas. Jokia Doux ir kitų suinteresuotųjų asmenų, pateikusių rašytines pastabas Teisingumo Teisme, nurodyta aplinkybė neįrodo akivaizdaus diskrecijos, kurią šis teisės aktų leidėjas turi įgyvendindamas savo kompetenciją bendros žemės ūkio politikos srityje, pažeidimo. Šiuo aspektu reikia pažymėti, kad savo pastabose Komisija nurodė stebinti pokyčius, dėl kurių gali reikėti pakeisti Reglamento Nr. 543/2008 nustatytas vandens kiekio sušaldytoje ar greitai sušaldytoje vištienoje ribas, ir pridūrė, kad nors fiziologinis vandens kiekis vištienoje šiuo metu yra nedaug didesnis nei 1993 m., galimas vandens kiekio pakeitimas, panašu, būtų jį sumažinti, o ne padidinti, nes techninis progresas leidžia sumažinti pašalinio vandens absorbavimą gaminant šią mėsą. Dėl Doux argumento, kad pagrindinėje byloje nagrinėjamos ribos neatitiko 2007 m. spalio 22 d. Tarybos reglamento (EB) Nr. 1234/2007, nustatančio bendrą žemės ūkio rinkų organizavimą ir konkrečias tam tikriems žemės ūkio produktams taikomas nuostatas („Bendras bendro žemės ūkio rinkų organizavimo reglamentas“) ( OL L 299, 2007, p. 1 ), nuostatų jų priėmimo dieną, nes į šį reglamentą įtrauktos 1990 m. birželio 26 d. Tarybos reglamento (EEB) Nr. 1906/90 dėl tam tikrų prekybos paukštiena standartų ( OL L 173 , 1990, p. 1; 2004 m. specialusis leidimas lietuvių k., 3 sk., 10 t., p. 92), kurio 7 konstatuojamoje dalyje iš esmės minimas pateiktų problemų techninis pobūdis ir galintis atsirasti poreikis dažnai keisti taisykles, nuostatos, pakanka pažymėti, kad nė viename iš šių reglamentų nenumatyta konkrečios pareigos periodiškai peržiūrėti vandens kiekio ribas. Taigi iš to, kas išdėstyta, darytina išvada, kad trečiojo klausimo nagrinėjimas neatskleidė jokios aplinkybės, galinčios turėti poveikį Reglamento Nr. 543/2008 15 straipsnio 1 dalyje ir jo VI bei VII prieduose nustatytų vandens kiekio sušaldytoje vištienoje ribų galiojimui. Dėl pirmojo ir antrojo klausimų Savo pirmuoju ir antruoju klausimais, kuriuos reikia nagrinėti kartu, prašymą priimti prejudicinį sprendimą pateikęs teismas iš esmės siekia sužinoti, ar Reglamento Nr. 612/2009 28 straipsnio 1 dalį reikia aiškinti taip, kad sušaldyta ar greitai sušaldyta vištiena, kurioje vandens kiekio ribos viršija Reglamente Nr. 543/2008 nustatytas ribas, bet kuri atitinka geros ir tinkamos prekinės kokybės reikalavimą, yra prekiaujama įprastomis sąlygomis Sąjungos teritorijoje, jei kompetentinga valdžios institucija dėl jos išdavė tinkamumo žmonių maistui sertifikatą. Pagal Reglamento Nr. 543/2008 15 straipsnio 1 dalį iš principo draudžiama prekiauti Sąjungoje sušaldyta ar greitai sušaldyta vištiena, kurioje vandens kiekis viršija VI ar VII priede nustatytas ribas. Prekyba tokia vištiena galima tik išimtiniais atvejais, jei laikomasi šio reglamento 16 straipsnio 6 dalyje numatytų sąlygų. Minėtame reglamente įtvirtinti sušaldytos ar greitai sušaldytos vištienos prekybos standartai taikomi tik produktams, kuriais prekiaujama Sąjungoje, o ne eksportuojamiems į trečiąsias šalis. Taigi, sušaldyta ar greitai sušaldyta vištiena gali būti eksportuota iš Sąjungos neatlikus Reglamento Nr. 543/2008 16 straipsnio 2 dalyje numatyto patikrinimo, nesilaikant šio reglamento VI ar VII prieduose nustatytų vandens kiekio ribų ir netaikant žymėjimo pareigos, numatytos jo 16 straipsnio 6 dalyje. Vis dėlto iš Teisingumo Teismo jurisprudencijos matyti, kad turi būti daromas skirtumas tarp ūkio subjektų teisės eksportuoti savo produktus ir teisės pasinaudoti eksporto grąžinamosiomis išmokomis, o tai reiškia, kad eksporto operacijos nebūtinai lemia eksporto grąžinamųjų išmokų skyrimą (šiuo klausimu žr. 2006 m. rugsėjo 7 d. Sprendimo Nowaco Germany, C‑353/04 , EU:C:2006:522 , ir punktus). Nepažeidžiant Reglamento Nr. 612/2009 28 straipsnio 1 dalies ketvirtos pastraipos, kurios, kaip matyti iš Teisingumo Teismo bylos medžiagos, taikymo sąlygos nebuvo įvykdytos šiuo atveju, šio reglamento 28 straipsnio 1 dalies pirmoje ir antroje pastraipose eksporto grąžinamųjų išmokų skyrimui taikomas reikalavimas, kad eksportuotinais produktais galima būtų prekiauti Sąjungos teritorijoje įprastomis sąlygomis. Galimybė prekiauti produktu „įprastomis sąlygomis“ yra nuo sąvokos „gera ir tinkama prekinė kokybė“ neatsiejamas elementas (2005 m. gegužės 26 d. Sprendimo SEPA, C‑409/03 , EU:C:2005:319 , punktas ir 2005 m. gruodžio 1 d. Sprendimo Fleisch-Winter, C‑309/04 , EU:C:2005:732 , punktas). Prekė, kurios negalima parduoti Sąjungos rinkoje įprastomis sąlygomis, paraiškoje dėl grąžinamosios išmokos nurodytu pavadinimu neatitinka šio reikalavimo (2005 m. gegužės 26 d. Sprendimo SEPA, C‑409/03 , EU:C:2005:319 , punktas ir 2005 m. gruodžio 1 d. Sprendimo Fleisch-Winter, C‑309/04 , EU:C:2005:732 , punktas). Tokiomis sąlygomis negalima pateikti atskirų atsakymų į pirmąjį ir antrąjį prejudicinius klausimus. Jei pagrindinėje byloje nagrinėjama vištiena negali būti parduodama „įprastomis sąlygomis“ Sąjungos teritorijoje, ji neatitinka „geros ir tinkamos prekinės kokybės“ reikalavimo. Tačiau jei nagrinėjamais produktais galima prekiauti Sąjungos teritorijoje „įprastomis sąlygomis“, turi būti pripažinta jų „gera ir tinkama prekinė kokybė“. Vadinasi, reikia nustatyti, ar prekyba sušaldyta arba greitai sušaldyta vištiena taikant Reglamento Nr. 543/2008 16 straipsnio 6 dalyje numatytą išimtį yra vykdoma „įprastomis sąlygomis“, ar ne. Šiuo klausimu iš Teisingumo Teismo jurisprudencijos matyti, kad reikia išnagrinėti, ar vištienos siunta yra tinkama prekiauti Sąjungoje „įprastomis sąlygomis“ remiantis minėtame reglamente įtvirtintais reikalavimais, kurie tiesiogiai susiję su prekių kokybe, o ne remiantis reikalavimais, kurių vienintelis tikslas – informuoti vartotoją (šiuo klausimu žr. 2006 m. rugsėjo 7 d. Sprendimo Nowaco Germany, C‑353/04 , EU:C:2006:522 , punktą). Pagal Reglamento Nr. 543/2008 16 straipsnio 6 dalį, jei paaiškėja, kad sušaldytos ar greitai sušaldytos vištienos siunta neatitinka šio reglamento dėl leistinų vandens kiekio ribų viršijimo, kompetentinga institucija prižiūri, kad atskiros ir didžiosios minimų skerdenų pakuotės būtų paženklintos juostele arba etikete, kurioje raudonos spalvos rašalu didžiosiomis raidėmis įrašyta nuoroda „Vandens kiekis viršija EB nustatytą ribą“. Ši nuoroda pateikiama pastebimoje vietoje, kad būtų lengvai matoma, aiškiai įskaitoma ir neišsitrintų. Raidės ant atskirų pakuočių turi būti ne mažesnės kaip 1 cm aukščio, ant bendros pakuotės –2 cm aukščio. Tokiais privalomais veiksmais ir nuorodomis siekiama ne tik informuoti vartotojus, bet ir įspėti juos apie atitinkamų produktų kokybę, todėl ir apie tai, kad prekės yra prastesnės kokybės. Šiomis sąlygomis, apdoroti produktai ir pažymėti taip, kaip to reikalaujama Reglamento Nr. 543/2008 16 straipsnio 6 dalyje, negali būti laikomi parduodamais „įprastomis sąlygomis“ Sąjungos teritorijoje ir neatitinka „geros ir tinkamos prekinės kokybės“ reikalavimo. Tokios išvados negali paneigti aplinkybė, kad nagrinėjami produktai, be kita ko, atitinka sanitarinius reikalavimus. Taigi į pirmąjį ir antrąjį klausimus reikia atsakyti, kad Reglamento Nr. 612/2009 28 straipsnio 1 dalis aiškintina taip, kad sušaldyta ar greitai sušaldyta vištiena, kurioje vandens kiekio ribos viršija Reglamente Nr. 543/2008 nustatytas ribas, nėra prekiaujama įprastomis sąlygomis Sąjungos teritorijoje ir ji neatitinka geros ir tinkamos prekinės kokybės reikalavimo, net jei kompetentinga valdžios institucija dėl jos išdavė tinkamumo žmonių maistui sertifikatą. Dėl ketvirtojo klausimo Savo ketvirtuoju klausimu prašymą priimti prejudicinį sprendimą pateikęs teismas iš esmės siekia sužinoti, ar Reglamento Nr. 543/2008 18 straipsnio 2 dalį reikia aiškinti taip, kad joje numatyta pareiga valstybėms narėms patvirtinti praktines priemones sušaldytos ar greitai sušaldytos vištienos, skirtos būti eksportuotai taikant grąžinamąsias eksporto išmokas, patikrinimų srityje ir kad, nepatvirtinus tokių praktinių priemonių, dėl eksporto atlikti patikrinimai negali būti panaudoti prieš susijusias įmones. Nagrinėjant finansines subsidijas sušaldytos ar greitai sušaldytos vištienos eksportui iš Sąjungos, eksporto muitinės įstaiga privalo prižiūrėti, remdamasi Reglamento Nr. 1276/2008 5 straipsnio 4 dalimi, ar laikomasi Reglamento Nr. 612/2009 28 straipsnio 1 dalies. Jei šiai įstaigai kyla abejonių dėl eksportuojamo produkto „geros ir tinkamos prekinės kokybės“, ji privalo patikrinti produkto atitiktį taikytinoms Sąjungos teisės nuostatoms. Kadangi maksimalios vandens kiekio sušaldytoje ar greitai sušaldytoje vištienoje ribos, numatytos Reglamento Nr. 543/2008 15 straipsnyje, laikymasis yra sąlyga tam, kad ši mėsa galėtų būti laikoma „geros ir tinkamos prekinės kokybės“, kaip tai suprantama pagal Reglamento Nr. 612/2009 28 straipsnio 1 dalį, šios Reglamento Nr. 543/2008 VI ir VII prieduose nurodytos kiekio ribos nustatymo metodai turi būti įgyvendinti siekiant patikrinti, ar ši sąlyga yra įvykdyta. Šiuo klausimu reikia konstatuoti, kad sprendime dėl prašymo priimti prejudicinį sprendimą nėra jokios aplinkybės, galinčios įrodyti, kad minėtuose prieduose numatyta technika ir metodai neleidžia tinkamai atlikti šių patikrinimų. Kaip matyti iš šio sprendimo 23 punkto, Reglamento Nr. 543/2008 VI ir VII priedai yra pakankamai konkretūs, kad būtų galima atlikti sušaldytos ar greitai sušaldytos vištienos, skirtos būti eksportuotai skiriant eksporto grąžinamąsias išmokas, patikrinimus. Atsižvelgiant į prieš tai išdėstytas pastabas, į ketvirtąjį klausimą reikia atsakyti taip: kadangi Reglamento Nr. 543/2008 VI ir VII priedai yra pakankamai konkretūs, kad būtų galima atlikti sušaldytos ar greitai sušaldytos vištienos, skirtos būti eksportuotai skiriant eksporto grąžinamąsias išmokas, patikrinimus, dėl praktinių priemonių, kurių patvirtinimas numatytas minėto reglamento 18 straipsnio 2 dalyje, nebuvimo šie patikrinimai negali būti panaudoti prieš susijusias įmones. Dėl penktojo klausimo Savo penktuoju klausimu prašymą priimti prejudicinį sprendimą pateikęs teismas iš esmės siekia sužinoti, ar Reglamento Nr. 543/2008 16 straipsnio 5 dalį reikia aiškinti taip, kad teisė prašyti atlikti šioje nuostatoje numatytą atsakomąją analizę taikoma patikrinimams, atliktiems siekiant eksportuoti sušaldytą ar greitai sušaldytą vištieną skiriant eksporto grąžinamąsias išmokas. Kadangi pagal Reglamento Nr. 543/2008 16 straipsnio 2 dalį šio reglamento 15 straipsnio 1 dalyje nurodyto vandens kiekio sušaldytoje ar greitai sušaldytoje vištienoje patikrinimai neturi būti atlikti dėl skerdenos, jei nustatoma, kad ji skirta tik eksportuoti, minėtas reglamentas netaikytinas šioje byloje. Nuostatos, kuriose reglamentuojamos eksportuoti iš Sąjungos skirtų prekių patikrinimo procedūros, įtvirtintos Muitinės kodekse. Teisingumo Teismas jau turėjo galimybę nuspręsti dėl eksportuotojo ir nacionalinės muitinės įstaigos teisių ir pareigų, susijusių su eksportuojamų produktų patikrinimais, suteikiančiais teisę skirti eksporto grąžinamąsias išmokas byloje, kurioje priimtas 2006 m. rugsėjo 7 d. Sprendimas Nowaco Germany ( C‑353/04 , EU:C:2006:522 ). Konkrečiai dėl eksporto operacijų, suteikiančių teisę į grąžinamąsias išmokas, patikrinimo jis pažymėjo, kad Sąjungos teisės aktai numato tam tikrą eksportuotojo ir nacionalinės muitinės įstaigos bendradarbiavimą atliekant tinkamą eksporto operacijos, už kurią skiriamos grąžinamosios išmokos, patikrinimą (dėl 1992 m. spalio 12 d. Tarybos reglamento (EEB) Nr. 2913/92, nustatančio Bendrijos muitinės kodeksą ( OL L 302 , 1992, p. 1; 2004 m. specialusis leidimas lietuvių k., 2 sk., 4 t., p. 307), iš dalies pakeisto 1996 m. gruodžio 19 d. Europos Parlamento ir Tarybos reglamentu (EB) Nr. 82/97 ( OL L 17 , 1997, p. 1; 2004 m. specialusis leidimas lietuvių k., 2 sk., 8 t., p. 179), žr. 2006 m. rugsėjo 7 d. Sprendimo Nowaco Germany, C‑353/04 , EU:C:2006:522 , punktą). Šiuo klausimu reikia priminti, kad Muitinės kodekse, konkrečiai jo 118 straipsnio 2 dalyje ir 119 straipsnio 1 dalies antroje pastraipoje, numatyta, kad muitinės įstaigai deklaraciją pateikiantis eksportuotojas turi teisę dalyvauti ar būti atstovaujamas tikrinant prekes ir imant jų pavyzdžius ir kad jis, manydamas, jog kompetentingų valdžios institucijų rezultatai nėra tinkami, gali reikalauti, kad prekės būtų toliau tikrinamos arba imama papildomų pavyzdžių. Taigi Muitinės kodekse ūkio subjektams užtikrinama teisė, panaši į tą, kuri numatyta Reglamento Nr. 543/2008 16 straipsnio 5 dalyje. Neatsižvelgiant į teises, numatytas Muitinės kodekso 118 straipsnio 2 dalyje ir 119 straipsnio 1 dalies antroje pastraipoje, reikia priminti, kad pagal Teisingumo Teismo jurisprudenciją, kadangi eksportuotojas, pateikdamas paraišką gauti grąžinamąją išmoką, bet kuriuo atveju aiškiai ar numanomai užtikrina „geros ir tinkamos prekinės kokybės“ buvimą, jis, remdamasis nacionalinėje teisėje taikomomis įrodinėjimo taisyklėmis, turi įrodyti, kad ši sąlyga yra tikrai įvykdyta, tuo atveju, jei nacionalinėms valdžios institucijoms kiltų abejonių dėl deklaracijos (2005 m. gruodžio 1 d. Sprendimo Fleisch-Winter, C‑309/04 , EU:C:2005:732 , punktas). Galiausiai Europos Sąjungos pagrindinių teisių chartijos 41 straipsnis, iš kurio formuluotės aiškiai matyti, kad jis skirtas ne valstybėms narėms, o tik Sąjungos institucijoms, įstaigoms ir organams (2015 m. gruodžio 17 d. Sprendimo WebMindLicenses, C‑419/14 , EU:C:2015:832 , punktas), neturi reikšmės pagrindinei bylai. Atsižvelgiant į tai, į penktąjį klausimą reikia atsakyti taip: sušaldytos ar greitai sušaldytos vištienos eksportuotojas turi teisę, remiantis Muitinės kodekso 118 straipsnio 2 dalimi ir 119 straipsnio 1 dalies antra pastraipa, pirma, dalyvauti ar būti atstovaujamas tikrinant prekes ir imant jų pavyzdžius ir, antra, manydamas, kad kompetentingų valdžios institucijų rezultatai nėra tinkami, jis gali reikalauti, kad prekės būtų toliau tikrinamos arba imama papildomų pavyzdžių. Dėl bylinėjimosi išlaidų Kadangi šis procesas pagrindinės bylos šalims yra vienas iš etapų prašymą priimti prejudicinį sprendimą pateikusio teismo nagrinėjamoje byloje, bylinėjimosi išlaidų klausimą turi spręsti šis teismas. Išlaidos, susijusios su pastabų pateikimu Teisingumo Teismui, išskyrus tas, kurias patyrė minėtos šalys, nėra atlygintinos. Remdamasis šiais motyvais, Teisingumo Teismas (ketvirtoji kolegija) nusprendžia: 1. Trečiojo klausimo nagrinėjimas neatskleidė jokios aplinkybės, galinčios turėti poveikį 2008 m. birželio 16 d. Komisijos reglamento (EB) Nr. 543/2008, kuriuo nustatomos išsamios Tarybos reglamento (EB) Nr. 1234/2007 dėl tam tikrų prekybos paukštiena standartų įgyvendinimo taisyklės, iš dalies pakeisto 2012 m. gruodžio 19 d. Komisijos įgyvendinimo reglamentu (ES) Nr. 1239/2012, 15 straipsnio 1 dalyje ir jo VI bei VII prieduose nustatytų vandens kiekio sušaldytoje vištienoje ribų galiojimui. 2. 2009 m. liepos 7 d. Komisijos reglamento (EB) Nr. 612/2009, nustatančio bendrąsias išsamias eksporto grąžinamųjų išmokų sistemos taikymo žemės ūkio produktams taisykles, iš dalies pakeisto 2011 m. vasario 23 d. Komisijos reglamentu (ES) Nr. 173/2011, 28 straipsnio 1 dalį reikia aiškinti taip, kad sušaldyta ar greitai sušaldyta vištiena, kurioje vandens kiekio ribos viršija Reglamente Nr. 543/2008, iš dalies pakeistame Įgyvendinimo reglamentu Nr. 1239/2012, nustatytas ribas, nėra prekiaujama įprastomis sąlygomis Europos Sąjungos teritorijoje ir neatitinka geros ir tinkamos prekinės kokybės reikalavimo, net jei kompetentinga valdžios institucija dėl jos išdavė tinkamumo žmonių maistui sertifikatą. 3. Kadangi Reglamento Nr. 543/2008, iš dalies pakeisto Įgyvendinimo reglamentu Nr. 1239/2012, VI ir VII priedai yra pakankamai konkretūs, kad būtų galima atlikti sušaldytos ar greitai sušaldytos vištienos, skirtos būti eksportuotai skiriant eksporto grąžinamąsias išmokas, patikrinimus, dėl aplinkybės, kad valstybė narė nepatvirtino praktinių priemonių, kaip numatyta minėto reglamento 18 straipsnio 2 dalyje, šie patikrinimai negali būti panaudoti prieš susijusias įmones. 4. Sušaldytos ar greitai sušaldytos vištienos eksportuotojas turi teisę, remiantis 2008 m. balandžio 23 d. Europos Parlamento ir Tarybos reglamento (EB) Nr. 450/2008, nustatančio Bendrijos muitinės kodeksą (Modernizuotas muitinės kodeksas), 118 straipsnio 2 dalimi ir 119 straipsnio 1 dalies antra pastraipa, pirma, dalyvauti ar būti atstovaujamas tikrinant prekes ir imant jų pavyzdžius ir, antra, manydamas, kad kompetentingų valdžios institucijų rezultatai nėra tinkami, jis gali reikalauti, kad prekės būtų toliau tikrinamos arba imama papildomų pavyzdžių. Parašai. ( *1 ) Proceso kalba: prancūzų.

62015TJ0452

sk

Okolnosti predchádzajúce sporu V rámci volieb z 25. mája 2014 bol pán Udo Voigt, žalobca vo veci zapísanej do registra kancelárie Všeobecného súdu pod číslom T‑618/15, zvolený za poslanca Európskeho parlamentu na zozname kandidátov nemeckej strany, Nationaldemokratische Partei Deutschlands (NPD). Od svojho zvolenia sa ako poslanec, ktorý nie je členom žiadnej z politických skupín, zúčastňuje rokovaní Parlamentu. Dňa 22. marca 2015 sa v Petrohrade (Rusko) konalo politické fórum s názvom „Ruské národné fórum“, na ktoré ruská strana Rodina pozvala pána Voigta a ktorého sa zúčastnili aj traja žalobcovia, Andrei Petrov, Fedor Birjukov a Alexander Sotničenko. V nadväznosti na toto fórum asistent pána Voigta e‑mailom z 3. júna 2015 informoval tlačové oddelenie Parlamentu o zámere poslanca zorganizovať 16. júna 2015 tlačovú konferenciu s názvom „Náš postup s cieľom zabrániť studenej a skutočnej vojne v Európe“ (ďalej len „tlačová konferencia“). Táto konferencia sa mala konať v prítomnosti šiestich účastníkov, a to pána Voigta, jedného gréckeho poslanca, dvoch bývalých poslancov z Talianska a Spojeného kráľovstva, ako aj pánov Petrova a Birjukova, ktorí sú obaja ruskými štátnymi príslušníkmi a členmi ruskej strany Rodina. Asistent pána Voigta na tento účel požiadal o sprístupnenie miestnosti Parlamentu a tlmočníckej infraštruktúry. Naďalej v nadväznosti na fórum s názvom „Ruské národné fórum“ asistent pána Voigta požiadal 9. júna 2015 generálne riaditeľstvo (GR) Parlamentu pre bezpečnosť, ktoré je príslušné v oblasti akreditácie, o vydanie preukazov oprávňujúcich na vstup 21 osobám, z čoho bolo päť ruských štátnych príslušníkov, teda traja žalobcovia a pani E. N. a pani P. E., pričom na programe bolo aj druhé podujatie, a to konkrétne pracovné stretnutie s názvom „Stretnutie na tému európska spolupráca“, ktoré bolo takisto naplánované na 16. júna (ďalej len „pracovné stretnutie“). Dňa 9. júna 2015 GR pre bezpečnosť potvrdilo e‑mailom prijatie žiadosti o akreditáciu. Toto potvrdenie o prijatí obsahovalo referenčné číslo, na základe ktorého bolo možné vyzdvihnúť si 16. júna 2015 preukazy oprávňujúce na vstup, a prílohu, ktorá potvrdzovala, že podujatie je zlučiteľné s požiadavkami v oblasti bezpečnosti, avšak bolo v ňom spresnené, že organizátor nie je vyňatý z obvyklého postupu schvaľovania. Rovnako 9. júna 2015 tlačové oddelenie e‑mailom informovalo asistenta pána Voigta, že od svojich politických orgánov dostalo pokyn, aby pánovi Voigtovi neposkytlo požadované vybavenie na účely tlačovej konferencie (ďalej len „e‑mail tlačového oddelenia“). Tento e‑mail obsahoval odkaz na obmedzenia týkajúce sa vstupu, ktoré inštitúcia uložila v prípade ruských politikov a diplomatov, a na riziko, že prítomnosť pánov Petrova a Birjukova naruší činnosti inštitúcie. Dňa 10. júna 2015 prijal Parlament uznesenie o stave vzťahov medzi EÚ a Ruskom [2015/2001(INI)] ( Ú. v. EÚ C 407, 2016, s. 35 , ďalej len „uznesenie z 10. júna 2015“), ktoré bolo predmetom diskusií od 15. januára toho istého roku. Dňa 16. júna 2015 asistent pána Voigta vyzdvihol preukazy oprávňujúce na vstup určené pre osoby, ktoré pán Voigt pozval na pracovné stretnutie. Počas rána však akreditačné oddelenie GR pre bezpečnosť e‑mailom informovalo asistenta pána Voigta o tom, že vzhľadom na zoznam účastníkov tohto stretnutia a na základe pokynov prijatých zo strany kancelárie predsedu Parlamentu nebolo udelené povolenie na vstup do priestorov inštitúcie v prípade piatich ruských štátnych príslušníkov, vrátane žalobcov (ďalej len „napadnuté rozhodnutie“). Konanie a návrhy účastníkov konania Návrhom podaným do kancelárie Všeobecného súdu 10. augusta 2015 podali žalobcovia žalobu proti Parlamentu a jeho predsedovi, na základe ktorej sa začalo toto konanie. Uznesením z 18. septembra 2015, Petrov a i./Parlament a predseda Parlamentu ( T‑452/15 , neuverejnené, EU:T:2015:709 ), Všeobecný súd zamietol žalobu v rozsahu, v akom smerovala proti predsedovi Parlamentu. Dňa 12. januára 2016 predložili žalobcovia repliku, pričom Parlament následne 25. februára predložil dupliku. Žalobcovia navrhujú, aby Všeobecný súd: – zrušil napadnuté rozhodnutie, – uložil Parlamentu povinnosť nahradiť trovy konania. Parlament navrhuje, aby Všeobecný súd: – zamietol žalobu ako nedôvodnú, – uložil žalobcom povinnosť nahradiť trovy konania. Listom zo 7. decembra 2016 Všeobecný súd informoval Parlament o opatreniach na zabezpečenie priebehu konania, na ktoré Parlament odpovedal následne 21. decembra. Právny stav O prípustnosti repliky Parlament vo svojej duplike vyjadril pochybnosti o prípustnosti repliky z dôvodu, že replika obsahuje málo koherentné úvahy a tvrdenia, ktorých súvislosť s dôvodmi uvedenými v žalobe sa ukázala byť nejednoznačná. V tejto súvislosti podľa článku 83 Rokovacieho poriadku Všeobecného súdu možno žalobu doplniť replikou. Okrem toho z bodu 142 praktických vykonávacích ustanovení uvedeného rokovacieho poriadku vyplýva, že „vzhľadom na to, že rámec a dôvody alebo výhrady týkajúce sa podstaty sporu boli podrobne vysvetlené… v žalobe…, replika [má] za cieľ umožniť žalobcovi… spresniť svoje stanovisko alebo skonkretizovať svoju argumentáciu o dôležitej otázke a odpovedať na nové skutočnosti uvedené vo vyjadrení k žalobe“. V prejednávanej veci replika, hoci obsahuje nejasnosti, všeobecne zodpovedá cieľom opísaným vyššie. Navyše aj za predpokladu, že by obsahovala výhrady, ktoré možno považovať za nové, táto okolnosť neodôvodňuje to, aby nebolo toto vyjadrenie v celom rozsahu prejednané. Táto okolnosť by mohla iba spochybniť prípustnosť dotknutých výhrad, čo treba overiť v rámci preskúmania každého dotknutého žalobného dôvodu. V dôsledku toho treba považovať repliku za prípustnú. O veci samej Úvodné poznámky V žalobe žalobcovia uvádzajú dva žalobné dôvody založené po prvé na „porušení Zmlúv“ a po druhé na zneužití právomoci. Podľa článku 263 druhého odseku ZFEÚ v spojení s článkom 256 ods. 1 prvým pododsekom tej istej Zmluvy má totiž Všeobecný súd právomoc rozhodnúť o žalobách podaných z dôvodu porušenia Zmlúv. Článok 76 písm. d) rokovacieho poriadku však stanovuje, že žaloba, ktorou sa začína konanie, musí obsahovať stručné zhrnutie uvedených dôvodov. Podľa ustálenej judikatúry je na zabezpečenie právnej istoty a riadneho výkonu spravodlivosti potrebné najmä to, aby zo samotného textu žaloby vyplývali podstatné okolnosti, a to aspoň stručne, pritom však súdržným a pochopiteľným spôsobom [rozsudok z 29. septembra 2016, Bach Flower Remedies/EUIPO – Durapharma (RESCUE), T‑337/15 , neuverejnený, EU:T:2016:578 , body a ]. Aj keď žalobca nie je povinný výslovne uviesť konkrétne právne pravidlo, na ktorom založil svoju výhradu, musí byť splnená podmienka, že jeho argumentácia je dostatočne jasná, aby žalovaný a súd Únie mohli bez ťažkostí toto pravidlo identifikovať (pozri v tomto zmysle rozsudky z 10. mája 2006, Galileo International Technology a i./Komisia, T‑279/03 , EU:T:2006:121 , bod , a z 13. novembra 2008, SPM/Rada a Komisia, T‑128/05 , neuverejnený, EU:T:2008:494 , bod ). Z uvedených ustanovení vyplýva, že „porušenie Zmlúv“ predstavuje iba východiskový bod na podanie žaloby o neplatnosť, ktorú môže prejednávať Všeobecný súd, avšak nemôže predstavovať identifikáciu právneho základu žalobného dôvodu (pozri v tomto zmysle rozsudok z 27. novembra 1997, Tremblay a i./Komisia, T‑224/95 , EU:T:1997:187 , body a ). Treba teda preskúmať, či prvý žalobný dôvod vychádza z konkrétnejšieho právneho základu, než je samotné poukázanie na „porušenie Zmlúv“. V prejednávanej veci z obsahu žaloby a zo zhrnutia, ktoré je k nej priložené a môže byť zohľadnené na účely jej výkladu (rozsudky z 25. októbra 2007, Komninou a i./Komisia, C‑167/06 P , neuverejnený, EU:C:2007:633 , body a , a z 12. apríla 2016, CP/Parlament, F‑98/15 , EU:F:2016:76 , bod ), vyplýva, že žalobcovia v skutočnosti založili svoj prvý žalobný dôvod na porušení článku 21 Charty základných práv Európskej únie (ďalej len „Charta“). Konkrétnejšie v ňom poukazujú na diskrimináciu z dôvodu ich etnického pôvodu, ako aj na porušenie zákazu diskriminácie z dôvodu štátnej príslušnosti. Žalobcovia v replike tiež tvrdia, že sa stali obeťami diskriminácie z dôvodu svojho politického zmýšľania. Rovnako poukazujú na porušenie všeobecnej zásady rovnosti, keďže sa s nimi zaobchádzalo odlišne než s ostatnými návštevníkmi a hosťami Parlamentu. Napokon tak žaloba, ako aj replika obsahujú tvrdenie o neprimeranosti napadnutého rozhodnutia, v prípade ktorého treba najskôr určiť, či ide alebo nejde o samostatný žalobný dôvod. V tejto súvislosti a na rozdiel od toho, čo tvrdí Parlament, hoci má zásada proporcionality svoju samostatnosť, môže byť tiež neoddeliteľnou súčasťou zásad rovnosti zaobchádzania a zákazu diskriminácie. Bolo už rozhodnuté, že zásady rovnosti zaobchádzania a zákazu diskriminácie vyžadujú, aby bol rozdiel v zaobchádzaní odôvodnený na základe objektívneho a primeraného kritéria, to znamená aby bol v súlade s právne prípustným cieľom, a aby bol primeraný cieľu, ktorý dotknuté zaobchádzanie sleduje (rozsudky zo 17. októbra 2013, Schaible, C‑101/12 , EU:C:2013:661 , bod ; z 23. marca 1994, Huet/Dvor audítorov, T‑8/93 , EU:T:1994:35 , bod , a z 30. januára 2003,C/Komisia, T‑307/00 , EU:T:2003:21 , bod ). Žalobcovia, ktorým bola v tejto súvislosti položená otázka, potvrdili, že v prejednávanej veci poukázanie na neprimeranosť napadnutého rozhodnutia nepredstavuje samostatný žalobný dôvod. Vzhľadom na uvedené treba preskúmať: – po prvé žalobný dôvod založený na porušení článku 21 Charty v rozsahu, v akom prijatím napadnutého rozhodnutia došlo k diskriminácii z dôvodu etnického pôvodu alebo štátnej príslušnosti žalobcov, – po druhé žalobný dôvod založený jednak na porušení článku 21 ods. 1 Charty v rozsahu, v akom prijatím napadnutého rozhodnutia došlo k diskriminácii z dôvodu politického zmýšľania žalobcov, a jednak na porušení všeobecnej zásady rovnosti, – po tretie žalobný dôvod založený na zneužití právomoci. Navyše v odpovedi na otázku Všeobecného súdu žalobcovia uviedli, že v podstate vedeli o politickom kontexte, ktorý prevládal v čase ich príchodu do Parlamentu, a že pán Voigt im napadnuté rozhodnutie vysvetlil. Žalobcovia navyše v prílohe k žalobe predložili kópiu tohto rozhodnutia, ako aj e‑mail tlačového oddelenia, v ktorom bol asistent pána Voigta informovaný o tom, že požadované vybavenie na tlačovú konferenciu mu nebude poskytnuté z dôvodu obmedzení týkajúcich sa vstupu, ktoré inštitúcia uložila v prípade ruských politikov a diplomatov, ako aj rizika, že by prítomnosť pánov Petrova a Birjukova narušila činnosti inštitúcie. Práve vzhľadom na uvedené skutočnosti treba žalobu preskúmať. O žalobnom dôvode založenom na porušení článku 21 Charty v rozsahu, v akom prijatím napadnutého rozhodnutia došlo k diskriminácii z dôvodu etnického pôvodu žalobcov alebo ich štátnej príslušnosti Žalobcovia tvrdia, že nepredstavujú nijaké riziko pre bežné fungovanie Parlamentu alebo pre jeho bezpečnosť. Vzhľadom na absenciu objektívneho dôvodu došlo prijatím napadnutého rozhodnutia k diskriminácii z dôvodu ich štátnej príslušnosti alebo etnického pôvodu, v dôsledku čoho je uvedené napadnuté rozhodnutie v rozpore s článkom 21 Charty. Navyše za predpokladu, že by niektorí ruskí štátni príslušníci skutočne predstavovali riziko pre riadne fungovanie Parlamentu, stačilo by, ak by sa zákaz vstupu vzťahoval iba na nich. Parlament sa domnieva, že tento žalobný dôvod je nedôvodný. Podľa článku 21 ods. 1 Charty sa zakazuje akákoľvek diskriminácia najmä z dôvodu etnického pôvodu. Podľa odseku 2 tohto istého článku v rozsahu pôsobnosti Zmlúv a bez toho, aby boli dotknuté ich osobitné ustanovenia, je zakázaná akákoľvek diskriminácia z dôvodu štátnej príslušnosti. Vzhľadom na to, že žalobcovia jasne neodlišujú dva typy diskriminácie, na ktoré sa odvolávajú, treba pripomenúť, že ak sa v predpise so všeobecnou pôsobnosťou používajú dva rôzne výrazy, potom v záujme koherencie a právnej istoty nie je možné takýmto výrazom pripisovať rovnaký význam. To platí a fortiori , keď – rovnako ako v prejednávanej veci – majú tieto výrazy rôzne významy v bežnom jazyku (rozsudky z 25. septembra 2013, Marques/Komisia, F‑158/12 , EU:F:2013:135 , bod , a zo 14. mája 2014, Cocco/Komisia, F‑17/13 , EU:F:2014:92 , bod ). Hoci štátna príslušnosť tak predstavuje právnu a politickú väzbu, ktorá existuje medzi jednotlivcom a suverénnym štátom, pojem etnický pôvod vychádza z myšlienky, že spoločenské skupiny sa vyznačujú spoločným pocitom príslušnosti k tomu istému národu alebo spoločnou náboženskou vierou, spoločným jazykom, kultúrnym a tradičným pôvodom a životným prostredím (pozri v tomto zmysle rozsudok zo 16. júla 2015, CHEZ Razpredelenie Bulgaria, C‑83/14 , EU:C:2015:480 , bod ). Pokiaľ ide o zákaz diskriminácie z dôvodu etnického pôvodu, Parlament tvrdí, že v Rusku sa nachádza viac ako 185 rôznych etnických skupín. Žalobcovia, ktorí sa odvolávajú výlučne na svoju ruskú štátnu príslušnosť, neuvádzajú, že by patrili k určitej konkrétnej etnickej skupine. A fortiori ani neuviedli, že by napadnuté rozhodnutie bolo prijaté z dôvodu konkrétnej etnickej príslušnosti. Z toho vyplýva, že žalobcovia nepreukázali, že by boli podmienky uplatnenia článku 21 ods. 1 Charty splnené, a preto nemôžu tvrdiť, že by boli diskriminovaní z dôvodu konkrétneho etnického pôvodu. Pokiaľ ide o zákaz diskriminácie z dôvodu štátnej príslušnosti, treba pripomenúť, že v súlade s článkom 6 ods. 1 tretím pododsekom ZEÚ a článkom 52 ods. 7 Charty treba na účely výkladu Charty prihliadnuť k jej vysvetlivkám ( Ú. v. EÚ C 303, 2007, s. 17 ). Podľa vysvetliviek k Charte článok 21 ods. 2 Charty „zodpovedá článku 18 [prvému odseku ZFEÚ] a musí sa uplatňovať v súlade s týmto článkom“. Navyše podľa článku 52 ods. 2 Charty práva, ktoré uznáva a ktoré sú predmetom ustanovení Zmlúv, sa vykonávajú za podmienok a v medziach vymedzených týmito Zmluvami. Z toho vyplýva, že článok 21 ods. 2 Charty sa má vykladať tak, že má rovnaký rozsah ako článok 18 prvý odsek ZFEÚ. Článok 18 prvý odsek ZFEÚ stanovuje, že v rámci pôsobnosti Zmlúv a bez toho, aby boli dotknuté ich osobitné ustanovenia, akákoľvek diskriminácia na základe štátnej príslušnosti je zakázaná. Toto ustanovenie sa nachádza v druhej časti tejto Zmluvy s názvom „Nediskriminácia a občianstvo Únie“. Týka sa situácií, ktoré patria do pôsobnosti práva Únie a v ktorých sa so štátnym príslušníkom členského štátu v porovnaní s príslušníkmi iného členského štátu zaobchádza diskriminujúco len na základe jeho štátnej príslušnosti. Tento článok sa preto nemôže uplatniť v prípade eventuálneho rozdielneho zaobchádzania medzi štátnymi príslušníkmi členských štátov a štátnymi príslušníkmi tretích štátov (pozri v tomto zmysle rozsudky zo 4. júna 2009, Vatsouras a Koupatantze, C‑22/08 a C‑23/08 , EU:C:2009:344 , body a , a zo 7. apríla 2011, Francesco Guarnieri & Cie, C‑291/09 , EU:C:2011:217 , bod ). V dôsledku toho sa žalobcovia, ktorí sú ruskými štátnymi príslušníkmi, nemôžu odvolávať na článok 21 ods. 2 Charty. Vzhľadom na uvedené treba zamietnuť žalobný dôvod založený na porušení článku 21 Charty v rozsahu, v akom prijatím napadnutého rozhodnutia došlo k diskriminácii z dôvodu etnického pôvodu žalobcov alebo ich štátnej príslušnosti. V každom prípade, pokiaľ ide o údajnú neprimeranosť napadnutého rozhodnutia, ktoré nerozlišuje ruských štátnych príslušníkov podľa rizika, ktoré by predstavovali, odkazuje sa na body 75 až 78 nižšie. O žalobnom dôvode založenom jednak na porušení článku 21 ods. 1 Charty v rozsahu, v akom prijatím napadnutého rozhodnutia došlo k diskriminácii z dôvodu politického zmýšľania žalobcov, a jednak na porušení všeobecnej zásady rovnosti Žalobcovia v replike tvrdia, že sa s nimi zaobchádzalo diskriminačne z dôvodu ich politického zmýšľania. Takisto uvádzajú, že „v konečnom dôsledku musí byť [napadnuté rozhodnutie] posúdené vzhľadom na všeobecnú zásadu rovnosti“. Z dôvodu tohto rozhodnutia sa totiž s nimi zaobchádzalo odlišne v porovnaní s inými návštevníkmi a hosťami Parlamentu. Žalobcovia v podstate uvádzajú, že cieľom napadnutého rozhodnutia bolo zabrániť im, aby na pôde Parlamentu vyjadrili politické presvedčenie, s ktorým predseda inštitúcie nesúhlasí a ktoré je v rozpore s uznesením z 10. júna 2015. Parlament spochybňuje prípustnosť týchto výhrad z dôvodu, že ide o žalobné dôvody, ktoré boli po prvýkrát a oneskorene uvedené v rámci repliky. Žalobcovia však tvrdia, že až pri čítaní vyjadrenia k žalobe sa dozvedeli o politickom základe diskriminácie, ktorej sa stali obeťami. Podľa článku 84 ods. 1 rokovacieho poriadku uviesť nové dôvody počas konania je prípustné len vtedy, ak sú tieto dôvody založené na právnych a skutkových okolnostiach, ktoré vyšli najavo v priebehu konania. Dôvod, ktorý je doplnením dôvodu uvedeného predtým, či už priamo alebo nepriamo, v žalobe a ktorý úzko súvisí s týmto dôvodom, však musí byť vyhlásený za prípustný. Na to, aby nové tvrdenie bolo možné považovať za rozšírenie už skôr uvedeného žalobného dôvodu alebo výhrady, musí nové tvrdenie súvisieť s dôvodmi alebo výhradami, ktoré boli pôvodne uvedené v žalobe, dostatočne úzko na to, aby ich bolo možné považovať za výsledok riadneho vývoja diskusie v súdnom konaní (pozri v tomto zmysle rozsudok zo 16. novembra 2011, Groupe Gascogne/Komisia, T‑72/06 , neuverejnený, EU:T:2011:671 , body a ). Po prvé, pokiaľ ide o zákaz akejkoľvek diskriminácie z dôvodu politického zmýšľania, tento zákaz je upravený v článku 21 ods. 1 Charty, na ktorý sa žalobcovia odvolávajú v žalobe v rámci svojho žalobného dôvodu založeného na „porušení Zmlúv“. V tejto žalobe však žalobcovia obmedzili svoju argumentáciu, ktorá vychádza z tohto ustanovenia, na údajné porušenie zákazu akejkoľvek diskriminácie z dôvodu ich etnického pôvodu. Okrem toho poukázali na diskrimináciu z dôvodu štátnej príslušnosti, pričom vychádzali z článku 21 ods. 2 Charty. Vo svojom návrhu na začatie konania nikdy neuviedli porušenie zákazu diskriminácie z dôvodu svojho politického zmýšľania. Skutočnosť, že žalobcovia sa vo svojej žalobe neodvolávali na takúto diskrimináciu, má v prejednávanej veci osobitný význam. Napadnuté rozhodnutie totiž nemôže byť izolované od svojho kontextu. Konkrétne zo spisu vyplýva, že v čase podávania žaloby mali žalobcovia k dispozícii e‑mail tlačového oddelenia, v ktorom Parlament odmietol poskytnúť pánovi Voigtovi vybavenie potrebné na tlačovú konferenciu, ktorá sa mala konať tiež 16. júna 2015. Toto odmietnutie sa pritom zakladalo na dvoch dôvodoch. Po prvé v e‑maile tlačového oddelenia boli pripomenuté obmedzenia týkajúce sa vstupu, ktoré inštitúcia uložila jednak v prípade ruských diplomatov a jednak v prípade ruských politikov, a to konkrétnejšie členov Gosudarstvenaja Duma Federaľnojo Sobrania Rossijskoj Federacii (Štátna duma Federálneho zhromaždenia Ruskej federácie) a Soviet Federacii Federaľnojo Sobrania Rossijskoj Federacii (Rada Federácie Federálneho zhromaždenia Ruskej federácie), tak ako to vypláva z odpovedí Parlamentu na opatrenia na zabezpečenie priebehu konania uvedené v bode 14 vyššie. Po druhé v tom istom e‑maile sa poukazuje na riziko, že prítomnosť pánov Petrova a Birjukova by narušila činnosti inštitúcie. Navyše cieľom napadnutého rozhodnutia bolo zabrániť žalobcom vo vstupe do budov Parlamentu, ktorý je politickou inštanciou, aby sa na pozvanie poslanca zúčastnili stretnutia na politickú tému, a to „európska spolupráca“. Okrem toho prví dvaja žalobcovia majú významné postavenie v rámci ruskej politickej strany Rodina a tretí žalobca bol predstavený ako profesor na univerzite medzinárodných vzťahov. Navyše dotknuté stretnutie sa malo konať v nadväznosti na politické fórum, a to konkrétne „Ruské národné fórum“, ktorého sa zúčastnili traja žalobcovia a ktoré Parlament podrobil kritike v uznesení z 10. júna 2015. Napokon žalobcovia na pojednávaní tvrdili, že účelom podujatí zo 16. júna 2015, na ktoré boli pozvaní, bolo, aby vyjadrili svoje politické názory na „európsku spoluprácu“ jednak s cieľom poskytnúť v prípade fóra s názvom „Ruské národné fórum“ vysvetlenie, ktoré je odlišné od toho, čo bolo uvedené v uznesení z 10. júna 2015, a jednak s cieľom pokračovať v práci, ktorú začali. Za týchto podmienok by žalobca, ktorý je politicky angažovaný a primerane obozretný, mal venovať pozornosť politickému kontextu, ktorý sprevádza napadnuté rozhodnutie. Takisto treba konštatovať, že skutočnosť, že v replike bolo poukázané na porušenie zákazu diskriminácie z dôvodu politického zmýšľania žalobcov, nie je rozšírením žalobného dôvodu v žalobe, ktoré by bolo výsledkom riadneho vývoja diskusie v súdnom konaní, ale predstavuje nový žalobný dôvod. V dôsledku toho treba tento žalobný dôvod považovať za neprípustný, pretože nie je založený na právnych a skutkových okolnostiach, ktoré vyšli najavo počas konania. Po druhé, pokiaľ ide o tvrdenie uvedené takisto v replike a založené na porušení všeobecnej zásady rovnosti, treba uviesť, že v rámci dôvodu týkajúceho sa zneužitia právomoci žalobcovia vo svojej žalobe predovšetkým tvrdia, že napadnuté rozhodnutie bolo „úplne svojvoľné a diametrálne odporujúce zákazu diskriminácie, ktorý stanovilo primárne právo“. Toto tvrdenie však odkazovalo na „dôvody uvedené vyššie“, t. j. na úvahy týkajúce sa údajných diskriminácií z dôvodu štátnej príslušnosti alebo etnického pôvodu. Žalobcovia sa pri podávaní svojej žaloby nikdy neodvolávali na samotné porušenie všeobecnej zásady rovnosti vzhľadom na zaobchádzanie, ktoré bolo vyhradené všetkým ostatným návštevníkom a hosťom Parlamentu. V dôsledku toho, hoci žalobcovia zamýšľali rozšíriť vo svojej replike rozsah svojho prvého žalobného dôvodu nad rámec výhrad obmedzujúcich sa na porušenie zákazu akejkoľvek diskriminácie z dôvodu štátnej príslušnosti alebo svojho etnického pôvodu tým, že sa vo všeobecnosti odvolali na všeobecnú zásadu rovnosti vzhľadom na zaobchádzanie, ktoré bolo vyhradené ostatným návštevníkom a hosťom Parlamentu, treba žalobný dôvod založený na porušení uvedenej zásady považovať za nový žalobný dôvod, ktorý nie je výsledkom riadneho vývoja diskusie v súdnom konaní. Tento žalobný dôvod treba v tomto rozsahu a vzhľadom na to, že sa nezakladá na právnych a skutkových okolnostiach, ktoré vyšli najavo počas konania, považovať takisto za neprípustný. Je pravda, že Parlament v snahe zachovať svoje právo na obranu rátal vo svojom vyjadrení k žalobe subsidiárne s možnosťou, že Všeobecný súd prehodnotí žalobný dôvod založený na zákaze akejkoľvek diskriminácia z dôvodu štátnej príslušnosti alebo etnického pôvodu na žalobný dôvod založený na porušení všeobecnej zásady rovnosti. Táto okolnosť však nestačí na prijatie záveru, že skutočnosti odôvodňujúce to, aby bola táto zásada uplatnená v replike, vyšli najavo až počas konania. Vzhľadom na kontext pripomenutý v bode 48 vyššie toto tvrdenie Parlamentu uvedené vo vyjadrení k žalobe neodhalilo žalobcom dôvody napadnutého rozhodnutia, o ktorých by nemuseli až doposiaľ legitímne vedieť. Treba dodať, že článok 21 Charty, ktorý slúži ako základ žalobného dôvodu založeného na zákaze diskriminácia z dôvodu štátnej príslušnosti alebo etnického pôvodu, je osobitným vyjadrením zásady rovnosti zaobchádzania (pozri v tomto zmysle rozsudok z 29. apríla 2015, Léger, C‑528/13 , EU:C:2015:288 , bod ), a že tak táto zásada, ako aj zákaz akejkoľvek diskriminácie sú dve rôzne označenia jednej a tej istej všeobecnej právnej zásady, ktorá zakazuje posudzovať jednak rovnaké prípady rozdielne a jednak rozdielne prípady rovnako, pokiaľ to neodôvodňujú objektívne dôvody [rozsudok z 27. januára 2005, Europe Chemi‑Con (Deutschland)/Rada, C‑422/02 P , EU:C:2005:56 , bod ]. Takisto v rozsahu, v akom vzhľadom na túto judikatúru treba skutočnosť, že v replike bola uvedená všeobecná zásada rovnosti, považovať za iný spôsob vyjadrenia žalobného dôvodu založeného na zákaze akejkoľvek diskriminácia z dôvodu štátnej príslušnosti alebo etnického pôvodu, musí byť dotknutá výhrada zamietnutá ako nedôvodná z dôvodov, ktoré už boli uvedené v bode 33 a nasl. vyššie. V každom prípade žalobný dôvod založený jednak na porušení článku 21 ods. 1 Charty v rozsahu, v akom prijatím napadnutého rozhodnutia došlo k diskriminácii z dôvodu politického zmýšľania žalobcov, a jednak na porušení všeobecnej zásady rovnosti je nedôvodný, pretože z bodov 63 až 78 nižšie vyplýva, že napadnuté rozhodnutie sa zakladá na objektívnom a primeranom dôvode s väzbou na zákonne prípustný cieľ, pričom je primerané vo vzťahu k sledovanému cieľu. O žalobnom dôvode založenom na zneužití právomoci Žalobcovia tvrdia, že prijatím napadnutého rozhodnutia došlo k zneužitiu právomoci, čo Parlament spochybňuje. Podľa ustálenej judikatúry pojem zneužitie právomoci má konkrétny rozsah, ktorý označuje situáciu, keď správny orgán uplatňuje svoje právomoci na iný účel než ten, na ktorý mu boli zverené. O zneužitie právomoci pri rozhodnutí ide iba vtedy, keď sa na základe objektívnych, relevantných a súhlasných nepriamych dôkazov zdá, že rozhodnutie bolo prijaté na dosiahnutie iného ako stanoveného cieľa. V tejto súvislosti sa na podporu svojich tvrdení nestačí odvolávať na určité skutkové okolnosti, ale treba tiež poskytnúť dostatočne presné, objektívne a zhodujúce sa nepriame dôkazy spôsobilé podporiť ich pravdivosť alebo aspoň ich pravdepodobnosť. V opačnom prípade nemožno spochybniť vecnú správnosť tvrdení dotknutej inštitúcie. Celkové posúdenie nepriamych dôkazov o zneužití právomoci tak nemôže spočívať na jednoduchých tvrdeniach alebo na nedostatočne presných či neobjektívnych a nerelevantných nepriamych dôkazoch (pozri uznesenie z 19. decembra 2013, da Silva Tenreiro/Komisia, T‑32/13 P , EU:T:2013:721 , body až a citovanú judikatúru). V prvom rade žalobcovia tvrdia, že „z dôvodov uvedených vyššie“ prijatím napadnutého rozhodnutia došlo k zneužitiu právomoci, keďže toto rozhodnutie je „úplne svojvoľné a diametrálne odporujúce zákazu diskriminácie“. V rozsahu, v akom však žalobcovia vychádzajú z údajných nezrovnalostí, ktoré sú uvedené v žalobných dôvodoch založených na „porušení Zmlúv“, treba pripomenúť, že keďže tieto žalobné dôvody boli zamietnuté vyššie, nemôže mať tento odkaz úspech. V druhom rade žalobcovia uznávajú, že bezpečnosť a riadne fungovanie Parlamentu predstavujú zákonne prípustné ciele, ktoré môžu odôvodniť rozhodnutie, ktorým sa tretím osobám nepovoľuje vstup do priestorov inštitúcie. Naproti tomu spochybňujú, že by napadnuté rozhodnutie skutočne takéto ciele sledovalo. Žalobcovia totiž tvrdia, že nepredstavujú nebezpečenstvo pre bezpečnosť a riadne fungovanie Parlamentu. Hoci je Parlament miestom politickej výmeny, cieľom napadnutého rozhodnutia bolo v skutočnosti zabrániť im vo vstupe z dôvodu ich politického zmýšľania a členstva v strane, ktoré nevyhovujú väčšine zhromaždenia. Treba poznamenať, že žalobcovia týmto tvrdením zamýšľajú vyvodiť dôkaz o zneužití právomoci z nepresnosti odôvodnení napadnutého rozhodnutia. V tejto súvislosti treba uviesť, že z bodu 48 vyššie vyplýva, že hoci žalobcovia neboli členmi Štátnej dumy Federálneho zhromaždenia Ruskej federácie a Rady Federácie Federálneho zhromaždenia Ruskej federácie, napadnuté rozhodnutie bolo odôvodnené skutočnosťou, že prítomnosť týchto žalobcov na pôde Parlamentu by mohla narušiť poriadok a bezpečnosť inštitúcie, ako aj jej riadne fungovanie vo všeobecnom kontexte udalostí, ktoré boli základom pre uvedené obmedzenia týkajúce sa vstupu. Konkrétnejšie Parlament vzhľadom na uznesenie z 10. júna 2015 poukazuje na osobitný kontext politických vzťahov medzi Ruskou federáciou a Úniou v čase skutkových okolností. Odkazuje tak na situáciu na Ukrajine a na to, že Ruská federácia uverejnila čiernu listinu obsahujúcu mená súčasných a bývalých poslancov Parlamentu a úradníkov Únie, čo Parlament viedlo k tomu, že obmedzil prístup ruských politikov a diplomatov k svojej infraštruktúre. Vzhľadom na osobitný kontext, ktorý v danom čase charakterizoval politické vzťahy medzi Ruskou federáciou a Úniou, na jednej strane a vzhľadom na to, že podľa Parlamentu došlo k zintenzívneniu vzťahov medzi európskymi populistickými stranami a ruskými nacionalistickými silami, na druhej strane, Parlament zdôraznil, že žalobcovia sa zúčastnili na fóre s názvom „Ruské národné fórum“, ktoré zhromaždenie veľmi prísne odsúdilo. Parlament takisto zdôraznil, že prví dvaja žalobcovia sú aktívnymi členmi ruskej strany, ktorá sa považuje za nacionalistickú. Ďalej uviedol, že traja žalobcovia boli definitívne protagonistami, ktorí boli pozvaní, jednak aby na pôde inštitúcie predniesli stanovisko odlišné od stanoviska uvedeného v uznesení z 10. júna 2015 k fóru s názvom „Ruské národné fórum“ a jednak aby pokračovali v práci, ktorá bola na tomto fóre začatá, čo žalobcovia potvrdili počas pojednávania (pozri bod 48 vyššie). Žalobcovia však uvádzajú, že „právo pána domu“, ktoré prináleží predsedovi Parlamentu a na ktoré sa odvoláva Parlament, nemožno uplatňovať s cieľom zabrániť stretnutiam, ktorých predmet odporuje väčšine, pretože práve parlamenty sú miestom politickej výmeny. Článok 22 rokovacieho poriadku Parlamentu zveruje predsedovi inštitúcie nevyhnutnú právomoc na zabezpečenie všeobecnej bezpečnosti v priestoroch Parlamentu s cieľom zabrániť akémukoľvek narušeniu riadneho priebehu parlamentných činností alebo toto narušenie zastaviť, ako aj s cieľom chrániť dôstojnosť inštitúcie. Navyše Parlament dôvodne tvrdí, že nemá povinnosť podporovať vo svojich priestoroch politické aktivity strany, ktorá pochádza z tretej krajiny. Žalobcovia to uznali vo svojich písomných podaniach. V dôsledku toho Parlament nie je povinný prijímať členov alebo sympatizantov takejto politickej strany, aby mohli v jeho priestoroch vyjadriť svoje názory. Všeobecnejšie z článku 14 ZEÚ vyplýva, že právo podieľať sa na výkone legislatívnych a rozpočtových funkcií, funkcie politickej kontroly a poradnej funkcie v rámci Parlamentu je vyhradené pre zástupcov občanov Únie volených vo všeobecných, priamych a slobodných voľbách tajným hlasovaním, pričom článok 15 ods. 6 písm. d) ZEÚ a článok 230 prvý odsek ZFEÚ osobitne zaručujú právo predsedu Európskej rady a predsedu Európskej komisie byť vypočutý. Navyše, hoci článok 115 rokovacieho poriadku Parlamentu stanovuje, že rozpravy sú verejné a že schôdze výborov sú tiež zvyčajne verejné, článok 157 uvedeného rokovacieho poriadku spresňuje, že osoby z radov verejnosti, ktoré majú povolený vstup na galérie, musia zotrvať na mieste a zachovávať ticho. Rovnako zo štruktúry Zmlúv a z predpisov na ich vykonanie, ako aj z potreby zabezpečiť slobodný výkon právomocí zverených Parlamentu vyplýva, že Parlament nie je miestom, kde by mala celá verejnosť neobmedzenú možnosť vyjadriť sa. Žalobcovia tiež tvrdia, že Parlament má povinnosť nebrániť poslancom v práci, vrátane pána Voigta. Toto tvrdenie je však v prejednávanej veci irelevantné, keďže žalobcovia nemajú osobný ani priamy záujem na tom, aby ho uviedli. V odpovedi na otázku Všeobecného súdu žalobcovia na pojednávaní tiež uviedli, že toto tvrdenie nepredstavuje samotnú výhradu. Žalobcovia tiež poukazujú na to, že preukazy oprávňujúce na vstup im boli vydané, v dôsledku čoho pán Voigt nadobudol dojem, že ak by sa nekonala tlačová konferencia, mohlo by sa pracovné stretnutie uskutočniť v priestoroch inštitúcie s ich účasťou. Vydanie týchto preukazov dokazuje, že nepredstavovali osobitné riziko, zatiaľ čo zvrat v postoji Parlamentu odhalil šikanóznu povahu napadnutého rozhodnutia. Hoci je pravda, že Parlament potvrdil prijatie žiadosti o akreditáciu na účely pracovného stretnutia v e‑maile GR pre bezpečnosť z 9. júna 2015 a že tento e‑mail obsahoval referenčné číslo umožňujúce vyzdvihnúť preukazy oprávňujúce na vstup určené pre žalobcov, treba pripomenúť, že tento e‑mail pochádzal od GR pre bezpečnosť, zatiaľ čo rozhodnutie, ktorým bol žalobcom odmietnutý vstup do budov, sa zakladalo na posúdení politického kontextu, ktoré presahovalo právomoci administratívnych útvarov Parlamentu a prináležalo výlučne politickým inštanciám inštitúcie. Navyše e‑mail GR pre bezpečnosť z 9. júna 2015 obsahoval prílohu, v ktorej bolo spresnené, že organizátor podujatia nebol vyňatý z obvyklého postupu schvaľovania, ktorý platí v rámci inštitúcie. Zjavný rozpor medzi udelením referenčného čísla, na základe ktorého bolo možné vyzdvihnúť si preukazy oprávňujúce na vstup, a tým, že žalobcom nebol povolený vstup do Parlamentu, sa vysvetľuje odlišnosťou úloh, ktoré majú administratívne útvary a politické inštancie. V dôsledku toho nemožno tvrdiť, Parlament výlučne zo šikanóznych dôvodov vyvolal dojem, že by sa sporné stretnutie mohlo konať v jeho priestoroch. Vzhľadom na uvedené, keďže prijatie takých opatrení, akým je nepovolenie vstupu určitým osobám do Parlamentu s cieľom zabrániť akémukoľvek narušeniu jeho činnosti, predpokladá predbežné posúdenie rizík vzhľadom na dostupné údaje, ktoré nevyhnutne zahrnujú určitú mieru nepresnosti, nezdá sa, že by cieľ spočívajúci v zaručení bezpečnosti a riadneho fungovania Parlamentu nemal dôvodnú väzbu s odôvodnením, ktoré uviedol Parlament. Napokon žalobcovia tvrdia, že získali nepriamy dôkaz o zneužití právomoci, ktorý vyplýva zo skutočnosti, že napadnuté rozhodnutie išlo v každom prípade nad rámec toho, čo bolo nevyhnutné. Poukazujú tak na to, že predseda Parlamentu má k dispozícii bezpečnostnú službu, ktorá je spôsobilá zabrániť akýmkoľvek formám provokácie. Navyše skutočnosť, že napadnuté rozhodnutie sa týkalo všetkých pozvaných ruských štátnych príslušníkov, hoci podľa e‑mailu tlačového oddelenia, jedine prví dvaja žalobcovia predstavovali riziko pre bezpečnosť a riadne fungovanie inštitúcie, je dôkazom toho, že napadnuté rozhodnutie je prejavom určitého druhu „kolektívneho trestu“. Treba však pripomenúť, že žalobcovia nepreukázali ani netvrdili, že každá osoba má bezpodmienečný prístup do priestorov Parlamentu na účely politickej propagandy alebo s cieľom viesť diskusie o politickom smerovaní zhromaždenia. Naproti tomu, ako bolo uvedené v bode 67 vyššie, Parlament bez toho, aby to bolo spochybnené, uviedol, že právo Únie nepriznáva verejnosti neobmedzenú možnosť vstupovať do jeho budov a využívať ich s cieľom vyjadriť svoje názory. Za týchto podmienok okolnosť, že predseda Parlamentu radšej zabránil žalobcom v tom, aby vstúpili do priestorov inštitúcie s cieľom vyjadriť sa počas politického stretnutia, než aby sa spoliehal na schopnosť svojich bezpečnostných služieb zasiahnuť, nemožno v medzinárodnom kontexte, ktorý bol pripomenutý v bodoch 64 a 65 vyššie, považovať za nepriamy dôkaz o zneužití právomoci. Ako potvrdil Parlament na pojednávaní, platí to tým viac, že napadnuté rozhodnutie, ktoré súviselo s daným kontextom, malo iba dočasnú povahu. Žalobcovia, aby preukázali, že napadnuté rozhodnutie skutočne predstavuje kolektívny a neprimeraný trest, sa nemôžu odvolávať ani na to, že toto rozhodnutie bolo prijaté voči „celej skupine ruských návštevníkov“, teda aj voči pani E. N. a pani P. E. Nepovolenie vstupu do Parlamentu v prípade týchto dvoch osôb je totiž vysvetlené skutočnosťou, že jedna sprevádzala druhého žalobcu ako manželka a druhá bola tlmočníčkou, ako to vyplýva z diskusií počas pojednávania. Napokon žalobcovia tiež neúspešne spochybňujú kolektívnu povahu napadnutého rozhodnutia, pričom vychádzajú zo skutočnosti, že z e‑mailu tlačového oddelenia vyplýva, že tretí žalobca, pán Sotničenko, nepredstavoval pre samotný Parlament osobitné riziko. Takéto tvrdenie však nemožno vyvodiť z okolnosti, že v e‑maile tlačového oddelenia, ktorým sa odmietlo sprístupniť pánovi Voigtovi miestnosť na účely organizácie jeho tlačovej konferencie, Parlament usúdil, že prví dvaja žalobcovia predstavovali riziko pre riadne fungovanie inštitúcie bez toho, aby uviedol prípad pána Sotničenka. Z e‑mailu, ktorý zaslal 3. júna 2015 asistent pána Voigta tlačovému oddeleniu Parlamentu vo veci organizácie tejto konferencie, totiž vyplývalo, že dotknutá osoba sa nemala tejto konferencie zúčastniť. Okrem toho Parlament uviedol, že pán Sotničenko sa rovnako ako prví dvaja žalobcovia zúčastnil fóra s názvom „Ruské národné fórum“, čo nebolo spochybnené, a že práve táto účasť bola dôvodom na to, aby aj v jeho prípade bol v kontexte opísanom v bodoch 64 a 65 vyššie odmietnutý vstup do budov inštitúcie na účely účasti na pracovnom stretnutí. Z uvedeného vyplýva, že žalobcovia nepredložili dostatočne presné, objektívne a zhodujúce sa nepriame dôkazy, na základe ktorých by bolo možné usúdiť, že bezpečnosť a riadne fungovanie Parlamentu nepredstavovali cieľ, ktorý jeho predseda skutočne sledoval, keď prijal napadnuté rozhodnutie. Žalobný dôvod založený na zneužití právomoci musí byť takisto zamietnutý. Vzhľadom na to, že nijaký zo žalobných dôvodov nie je dôvodný, treba žalobu zamietnuť v celom rozsahu. O trovách Podľa článku 134 ods. 1 rokovacieho poriadku účastník konania, ktorý vo veci nemal úspech, je povinný nahradiť trovy konania, ak to bolo v tomto zmysle navrhnuté. Keďže žalobcovia nemali vo veci úspech, je opodstatnené uložiť im povinnosť nahradiť trovy konania v súlade s návrhom Parlamentu. Z týchto dôvodov, VŠEOBECNÝ SÚD (štvrtá komora) rozhodol takto: 1. Žaloba sa zamieta. 2. Andrei Petrov, Fedor Birjukov a Alexander Sotničenko znášajú svoje vlastné trovy konania a sú povinní nahradiť trovy konania, ktoré vznikli Európskemu parlamentu. Kanninen Calvo‑Sotelo Ibáñez‑Martín Reine Rozsudok bol vyhlásený na verejnom pojednávaní v Luxemburgu 20. novembra 2017. Podpisy ( *1 ) Jazyk konania: nemčina.

62021CJ0449

sv

Begäran om förhandsavgörande avser tolkningen av artikel 21.1 i rådets förordning (EG) nr 139/2004 av den 20 januari 2004 om kontroll av företagskoncentrationer ( EUT L 24, 2004, s. 1 ). Begäran har framställts i ett mål mellan Towercast SASU, å ena sidan, och Autorité de la concurrence (Konkurrensmyndigheten, Frankrike) och finansministern (Frankrike), å andra sidan. Målet rör ett beslut att avslå Towercasts klagomål avseende missbruk av dominerande ställning. Tillämpliga bestämmelser Unionsrätt Förordning (EEG) nr 4064/89 Rådets förordning (EEG) nr 4064/89 av den 21 december 1989 om kontroll av företagskoncentrationer ( EGT L 395, 1989, s. 1 ) trädde i kraft den 21 september 1990. Skäl 6–8 i denna förordning hade följande lydelse: ”(6) Även om artiklarna 85 och 86 enligt domstolens rättspraxis är tillämpliga på vissa koncentrationer har de inte tillräcklig räckvidd för att omfatta alla de transaktioner som kan visa sig vara oförenliga med den ordning utan snedvridning av konkurrensen som förutses i fördraget. (7) En ny rättsakt bör därför skapas i form av en förordning som möjliggör en effektiv kontroll av alla koncentrationer med avseende på deras verkningar på konkurrensstrukturen inom [Europeiska ekonomiska gemenskapen]. Den skall vara den enda förordning som är tillämplig på sådana koncentrationer. (8) Denna förordning bör därför inte baseras endast på [artikel 87 i EEG‑fördraget] utan framför allt på [artikel 235 i EEG‑fördraget], enligt vilken gemenskapen kan ge sig själv de ytterligare befogenheter som behövs för att uppnå sina mål, även när det gäller koncentrationer på marknaderna för de jordbruksvaror som upptas i bilaga II till [EEG‑fördraget].” I artikel 22 i förordningen stadgades följande: ”1.   Endast denna förordning är tillämplig på koncentrationer enligt definitionen i artikel 3. 2.   [Rådets förordning nr 17 av den 6 februari 1962, första förordningen om tillämpning av artiklarna 85 och 86 i EEG‑fördraget ( EGT 13, 1962, s. 204 ), rådets förordning (EEG) nr 1017/68 av den 19 juli 1968 om tillämpning av konkurrensregler på transporter på järnväg, väg och inre vattenvägar ( EGT L 175, 1968, s. 1 ), rådets förordning (EEG) nr 4056/86 av den 22 december 1986 om fastställande av detaljerade regler för tillämpningen av artiklarna 85 och 86 i EEG‑fördraget på sjötransport ( EGT L 378, 1986, s. 4 ) och rådets förordning (EEG) nr 3975/87 av den 14 december 1987 om fastställande av närmare bestämmelser för tillämpningen av konkurrensreglerna på företag inom luftfartssektorn ( EGT L 374, 1987, s. 1 )] är inte tillämpliga på koncentrationer enligt definitionen i artikel 3. 3.   Om [Europeiska] kommissionen på begäran av en medlemsstat eller på gemensam begäran av flera medlemsstater konstaterar att en koncentration enligt definitionen i artikel 3, som saknar gemenskapsdimension enligt artikel 1, skapar eller förstärker en dominerande ställning som medför att den effektiva konkurrensen inom den berörda medlemsstatens eller de berörda medlemsstaternas territorier påtagligt hämmas kan den, i den mån koncentrationen påverkar handeln mellan medlemsstaterna, fatta beslut enligt artikel 8.2 andra stycket, 8.3 och 8.4. … 5.   Enligt punkt 3 skall kommissionen endast vidta de åtgärder som absolut är nödvändiga för att upprätthålla eller återupprätta en effektiv konkurrens inom territoriet i den medlemsstat eller de medlemsstater på vars begäran den ingriper. …” Förordning nr 139/2004 Utan att det påverkar tillämpningen av övergångsbestämmelserna i dess artikel 26.2 upphävde och ersatte förordning nr 139/2004 förordning nr 4064/89 med verkan från och med den 1 maj 2004. I skälen 2, 5–9, 20 och 24 i förordning nr 139/2004 anges följande: ”(2) För att förverkliga målen för fördraget ges gemenskapen enligt artikel 3.1 g uppgiften att upprätta en ordning som säkerställer att konkurrensen inom den inre marknaden inte snedvrids. … … (5) Åtgärder måste … vidtas för att säkerställa att omstruktureringsprocessen inte på längre sikt skadar konkurrensen. Gemenskapsrätten bör därför innehålla bestämmelser om sådana koncentrationer som påtagligt kan hämma en effektiv konkurrens inom den gemensamma marknaden eller en väsentlig del av den. (6) Det är därför nödvändigt med en särskild rättsakt som möjliggör en effektiv kontroll av alla koncentrationer med avseende på deras verkningar på konkurrensstrukturen inom gemenskapen. Den skall vara den enda rättsakt som är tillämplig på sådana koncentrationer. [Förordning nr 4064/89] har gjort det möjligt att utveckla en gemenskapspolitik på detta område. Mot bakgrund av de erfarenheter som har gjorts bör emellertid denna förordning omarbetas till en lagstiftning som är anpassad till de utmaningar som en mer integrerad marknad och den framtida utvidgningen av Europeiska unionen medför. I enlighet med subsidiaritets- och proportionalitetsprinciperna i artikel 5 [EG] går denna förordning inte utöver vad som är nödvändigt för att uppnå målet att se till att konkurrensen på den gemensamma marknaden inte snedvrids. (7) Även om artiklarna 81 och 82 [EG] enligt domstolens rättspraxis är tillämpliga på vissa koncentrationer har de inte tillräcklig räckvidd för att kontrollera alla transaktioner som kan visa sig vara oförenliga med den ordning utan snedvridning av konkurrensen som förutses i [EG‑]fördraget. Denna förordning bör därför inte baseras endast på artikel 83 [EG] utan framför allt på artikel 308 [EG], enligt vilken gemenskapen kan ge sig själv de ytterligare befogenheter som behövs för att uppnå sina mål, även när det gäller handlingsbefogenheter på marknaderna för de jordbruksvaror som upptas i bilaga I till [EG‑]fördraget. (8) De bestämmelser som skall antas i denna förordning bör gälla betydande strukturförändringar vars verkningar på marknaden sträcker sig utöver en enskild medlemsstats gränser. Sådana koncentrationer bör generellt ses över uteslutande på gemenskapsnivå, i enlighet med principen om prövning vid en enda instans (’one-stop-shop’) och subsidiaritetsprincipen. (9) Tillämpningsområdet för denna förordning bör definieras utifrån de berörda företagens geografiska verksamhetsområden och avgränsas av kvantitativa tröskelvärden för att omfatta de koncentrationer som har en gemenskapsdimension. … … (20) Begreppet koncentration bör definieras på ett sådant sätt att det omfattar transaktioner som medför en varaktig förändring av kontrollen över de berörda företagen och därmed av marknadsstrukturen. Det är därför lämpligt att gemensamma företag som på varaktig basis fyller en självständig ekonomisk enhets samtliga funktioner omfattas av förordningens tillämpningsområde. Vidare bör sådana transaktioner som har nära anknytning till varandra genom att de är förenade genom villkor eller genomförs under tämligen kort tid i form av en rad transaktioner med värdepapper betraktas som en enda koncentration. … (24) För att säkerställa ett system där det inte förekommer någon snedvridning av konkurrensen inom den gemensamma marknaden, för att främja en politik som förs i enlighet med principen om en öppen marknadsekonomi med fri konkurrens, måste denna förordning medge en effektiv kontroll av alla koncentrationer med utgångspunkt från deras verkningar på konkurrensen inom gemenskapen. I förordning … nr 4064/89 fastställs därför principen att om en koncentration med en gemenskapsdimension som skapar eller förstärker en dominerande ställning som medför att en effektiv konkurrens inom den gemensamma marknaden eller en väsentlig del av den påtagligt skulle hämmas, bör den förklaras oförenlig med den gemensamma marknaden.” I artikel 1 i förordning nr 139/2004 fastställs tillämpningsområdet på följande sätt: ”1.   Utan att det påverkar tillämpningen av artikel 4.5 och artikel 22, gäller denna förordning alla koncentrationer med en gemenskapsdimension enligt definitionerna i denna artikel. 2.   En koncentration har en gemenskapsdimension om a) den sammanlagda omsättningen i hela världen för samtliga berörda företag överstiger 5 miljarder euro, och b) den sammanlagda omsättningen inom gemenskapen för minst två av de berörda företagen överstiger 250 miljoner euro, om inte vart och ett av de berörda företagen uppnår mer än två tredjedelar av sin sammanlagda omsättning inom gemenskapen i en och samma medlemsstat. 3.   En koncentration som inte uppnår de tröskelvärden som anges i punkt 2 har en gemenskapsdimension om a) den sammanlagda omsättningen i hela världen för samtliga berörda företag överstiger 2,5 miljarder euro, b) den sammanlagda omsättningen för samtliga berörda företag i var och en av åtminstone tre medlemsstater överstiger 100 miljoner euro, c) i var och en av åtminstone tre medlemsstater enligt punkt b, den totala omsättningen för vart och ett av åtminstone två av de berörda företagen överstiger 25 miljoner euro, och d) den sammanlagda omsättningen inom gemenskapen för vart och ett av åtminstone två av de berörda företagen överstiger 100 miljoner euro, om inte vart och ett av de berörda företagen uppnår mer än två tredjedelar av sin sammanlagda omsättning inom gemenskapen i en och samma medlemsstat. …” I artikel 3 i förordningen definieras begreppet koncentration på följande sätt: ”1.   En koncentration skall anses uppstå om en varaktig förändring av kontroll följer av att a) två eller flera tidigare självständiga företag eller delar av företag slås samman, eller b) en eller flera personer som redan kontrollerar minst ett företag eller ett eller flera företag genom förvärv av värdepapper eller tillgångar, genom avtal eller på annat sätt direkt eller indirekt förvärvar kontroll helt eller delvis över ett eller flera andra företag. 2.   Kontroll uppnås genom rättigheter, avtal eller andra medel som, antingen var för sig eller tillsammans och med hänsyn till alla faktiska eller rättsliga förhållanden, ger möjlighet att utöva ett avgörande inflytande på ett företag, särskilt genom a) äganderätt eller nyttjanderätt till ett företags samtliga tillgångar eller en del av dessa, b) rättigheter eller avtal som ger ett avgörande inflytande på sammansättningen av ett företags organ och dessas voteringar eller beslut. 3.   Kontroll förvärvas av personer eller företag som a) är innehavare av rättigheterna eller berättigade till rättigheter enligt de berörda avtalen, eller b) utan att vara innehavare av rättigheterna eller berättigade till rättigheter enligt sådana avtal har befogenhet att utöva de rättigheter som grundar sig på dessa. …” I artikel 21 i förordningen, med rubriken ”Tillämpning av förordningen och behörighet”, föreskrivs följande: ”1.   Endast denna förordning är tillämplig på koncentrationer enligt definitionen i artikel 3. Rådets förordningar (EG) nr 1/2003 [av den 16 december 2002 om tillämpning av konkurrensreglerna i artiklarna 81 och 82 EG ( EGT L 1, 2003, s. 1 )], [nr 1017/68, nr 4056/86 och nr 3975/87] är inte tillämpliga, utom på gemensamma företag som inte har en gemenskapsdimension men som har till syfte eller resultat att samordna konkurrensbeteendet hos företag som förblir självständiga. 2.   Med förbehåll för domstolens prövningsrätt är kommissionen ensam behörig att fatta beslut enligt denna förordning. 3.   Medlemsstaterna får inte tillämpa sin nationella konkurrenslagstiftning på koncentrationer med en gemenskapsdimension. …” I artikel 22.1 i förordning nr 139/2004, med rubriken ”Hänskjutande till kommissionen”, föreskrivs följande: ”1.   En eller flera medlemsstater får begära att kommissionen undersöker en koncentration enligt definitionen i artikel 3 som inte har en gemenskapsdimension i den mening som avses i artikel 1, men som påverkar handeln mellan medlemsstater och hotar att påtagligt påverka konkurrensen inom den medlemsstats eller de medlemsstaters territorium som framställer begäran. En sådan begäran skall framställas inom 15 arbetsdagar från den dag då koncentrationen anmäldes eller, om någon anmälan inte krävs, på annat sätt kom till den berörda medlemsstatens kännedom.” Förordning nr 1/2003 I artikel 3 i förordning nr 1/2003, med rubriken ”Förhållandet mellan artiklarna [101] och [102 FEUF] och nationell konkurrensrätt”, föreskrivs följande: ”1.   … Om medlemsstaternas konkurrensmyndigheter eller de nationella domstolarna tillämpar den nationella konkurrensrätten på ett sådant missbruk som är förbjudet enligt artikel [102 FEUF], skall de även tillämpa artikel [102 FEUF]. 2.   … Medlemsstaterna skall enligt denna förordning inte vara förhindrade från att på sitt territorium anta och tillämpa en strängare nationell lagstiftning genom vilken företags ensidiga uppträdande förbjuds eller bestraffas. 3.   Utan att det påverkar de allmänna principerna och övriga bestämmelser i [union]srätten är punkterna 1 och 2 inte tillämpliga när medlemsstaternas konkurrensmyndigheter eller domstolar tillämpar nationella lagar om koncentrationskontroll …” I artikel 5 första stycket i förordningen föreskrivs att ”[m]edlemsstaternas konkurrensmyndigheter skall vara behöriga att i enskilda ärenden tillämpa artiklarna [101 och 102 FEUF]” och att de, för detta ändamål, får fatta beslut om att i) kräva att en överträdelse skall upphöra, ii) förordna om interimistiska åtgärder, iii) godta åtaganden och iv) ålägga böter, förelägga viten eller ålägga andra påföljder som föreskrivs i den nationella lagstiftningen. Fransk rätt Artikel L. 420–2 i code de commerce (handelslagen) har följande lydelse: ”På de villkor som anges i l’article L. 420–1 är det förbjudet för ett företag eller en grupp av företag att missbruka en dominerande ställning på den inre marknaden eller en väsentlig del av denna. Sådant missbruk kan särskilt bestå i vägran att sälja, kopplingsförbehåll eller diskriminerande försäljningsvillkor, samt i avbrytande av etablerade handelsförbindelser, enbart av det skälet att motparten vägrar att godta orimliga försäljningsvillkor. Missbruk av ett företag eller en grupp av företag av det ekonomiska beroendeförhållande i vilket en kund eller en leverantör befinner sig gentemot detta eller denna är dessutom förbjudet när det kan påverka konkurrensens funktion eller struktur. Sådant missbruk kan bland annat bestå i vägran att sälja, kopplingsförbehåll, diskriminerande metoder enligt artiklarna L. 442–1–L. 442–3 eller avtal om sortiment.” I artikel L. 490–9 i handelslagen föreskrivs följande: ”Vid tillämpningen av artiklarna [101–103 FEUF] ska ekonomiministern och de tjänstemän som han eller hon har utsett eller bemyndigats i enlighet med bestämmelserna i denna lag ha de befogenheter som de har dels enligt artiklarna i denna lag och i förordning [nr 139/2004], dels enligt förordning [nr 1/2003]. De förfaranderegler som fastställs i dessa rättsakter är tillämpliga på dem.” I fransk rätt föreskrivs dessutom ett förfarande för obligatorisk förhandskontroll av koncentrationer på de villkor som fastställs i handelslagen. I artikel L. 430–1 i denna lag definieras vad som är en koncentration och i artikel L. 430–2 fastställs de tröskelvärden för omsättningen från vilka den nationella kontrollen av koncentrationer är tillämplig. I artikel L. 430–9 i handelslagen föreskrivs dessutom att ”[v]id missbruk av en dominerande ställning eller av ett ekonomiskt beroendeförhållande kan konkurrensmyndigheten genom motiverat beslut ålägga det berörda företaget eller företagsgruppen att inom en viss tidsfrist ändra, komplettera eller säga upp alla avtal och handlingar genom vilka den koncentration av ekonomisk styrka som har möjliggjort missbruket har genomförts, även om dessa handlingar har varit föremål för det förfarande som föreskrivs i denna lagstiftning”. Det nationella målet och tolkningsfrågan Den 13 oktober 2016 övertog Télédiffusion de France (TDF), som i Frankrike tillhandahåller sändningstjänster för digital markbunden television (nedan kallat digital markbunden television), Itas, ett bolag som också är verksamt inom sektorn för sändning av digital markbunden television, genom att förvärva samtliga aktier i Itas. Förvärvet av Itas, som låg under de tröskelvärden som anges i artikel 1 i förordning nr 139/2004 och i artikel L. 430–2 i handelslagen, hade varken anmälts eller granskats inom ramen för en förhandskontroll av koncentrationer. Denna transaktion gav inte heller upphov till ett hänskjutande till kommissionen enligt artikel 22 i förordning nr 139/2004. Den 15 november 2017 ingav Towercast, ett bolag som tillhandahåller tjänster för sändning av digital markbunden television i Frankrike, ett klagomål till konkurrensmyndigheten avseende ett förfarande inom sektorn för markbundna sändningar. Towercast hävdade att TDF:s förvärv av kontrollen över Itas den 13 oktober 2016 utgjorde missbruk av dominerande ställning, eftersom det hindrade konkurrensen på grossistmarknaden och efterföljande marknader för sändning av digital markbunden television genom att väsentligt förstärka TDF:s dominerande ställning på dessa marknader. Den 25 juni 2018 delgavs invändningar till TDF infrastructure och TDF infrastructure Holding samt Tivana France Holdings, Tivana Midco och Tivana Topco (nedan tillsammans kallade Tivana), som klandrades för att ”den 13 oktober 2016, som ett enda företag i den mening som avses i konkurrenslagstiftningen, ha missbrukat sin dominerande ställning på grossistmarknaden i senare led för sändning av digital markbunden TV genom att ta kontroll över Itas-koncernen”, då detta agerande kunde påverka, begränsa eller snedvrida konkurrensen på grossistmarknaden i senare led för sändning av digital markbunden TV, vilket är ett agerande som är förbjudet enligt artikel L.420–2 i handelslagen och artikel 102 FEUF. Genom beslut nr 20-D-01 av den 16 januari 2020 slog konkurrensmyndigheten fast att den anmärkning som hade riktats mot bolagen i TDF-koncernen inte hade styrkts och att det saknades anledning att fullfölja det aktuella förfarandet. Denna myndighet gjorde en annan bedömning än den som dess undersökningstjänst gjorde och fann i huvudsak att antagandet av förordning nr 4064/89 hade inneburit en tydlig skiljelinje mellan kontroll av företagskoncentrationer och kontroll av konkurrensbegränsande förfaranden och att förordning nr 139/2004, som ersatte den, endast var tillämplig på koncentrationer såsom de definieras i artikel 3 i denna förordning och gjorde tillämpningen av artikel 102 FEUF på en koncentration irrelevant, om det berörda företaget inte hade gjort sig skyldig till ett missbruk av dominerande ställning som kunde särskiljas från transaktionen. Towercast överklagade detta beslut till den hänskjutande domstolen den 9 mars 2020. Towercast har till stöd för sitt överklagande åberopat domen av den 21 februari 1973, Europemballage och Continental Can/kommissionen ( 6/72 , EU:C:1973:22 ). Towercast har anfört att domstolen i den domen slog fast att kommissionen lagligen kunde tillämpa artikel 86 i EEG‑fördraget (sedermera artikel 82 EG, nu artikel 102 FEUF) på företagskoncentrationer. Towercast anser att de principer som anges i den domen fortfarande är relevanta. Införandet av förhandskontroll av koncentrationer genom förordningarna nr 4064/89 och 139/2004 gjorde inte tillämpningen av artikel 102 FEUF på en koncentration som inte har en gemenskapsdimension irrelevant. Förordning nr 139/2004 är endast tillämplig på koncentrationer som omfattas av förordningens tillämpningsområde, det vill säga koncentrationer som har en gemenskapsdimension eller som nationella konkurrensmyndigheter hänskjuter till kommissionen. Sökanden har åberopat den direkta effekten av artikel 102 FEUF och har gjort gällande att det för koncentrationer som understiger tröskelvärdena ska kontrolleras i efterhand om de är förenliga med denna artikel. Konkurrensmyndigheten har vidhållit sin bedömning, som den gjorde i sitt beslut, vid den hänskjutande domstolen, bland annat avseende räckvidden av den rättspraxis som följer av domen av den 21 februari 1973, Europemballage och Continental Can/kommissionen ( 6/72 , EU:C:1973:22 ), vilken enligt myndigheten har blivit irrelevant sedan ett särskilt kontrollsystem infördes som är tillämpligt på koncentrationer. Konkurrensmyndigheten anser att den mekanism som därigenom införts till sin natur utesluter den efterhandsgranskning som är tillämplig på konkurrensbegränsande förfaranden. Konkurrensmyndigheten har gjort gällande att artikel 3 i förordning nr 139/2004 definierar företagskoncentrationer enligt ett materiellt kriterium, utan någon hänvisning till tröskelvärdena i artikel 1 i förordningen, varför dess tillämpningsområde inte kan begränsas till koncentrationer med en gemenskapsdimension som ligger över dessa tröskelvärden. Den hänskjutande domstolen har påpekat att artikel 102 FEUF är en bestämmelse med direkt effekt vars tillämpning inte är beroende av att en förfarandeförordning först har antagits. Den hänskjutande domstolen har även påpekat att det i skäl 7 i förordning nr 139/2004 anges att ”[ä]ven om artiklarna [101 och 102 FEUF] enligt domstolens rättspraxis är tillämpliga på vissa koncentrationer har de inte tillräcklig räckvidd för att kontrollera alla transaktioner som kan visa sig vara oförenliga med den ordning utan snedvridning av konkurrensen som förutses i fördraget”. Den hänskjutande domstolen önskar därför få klarhet i huruvida det undantag som föreskrivs i artikel 21.1 i förordning nr 139/2004 även är tillämpligt på koncentrationer som inte har varit föremål för någon förhandskontroll. Den hänskjutande domstolen har påpekat att även om domstolen i domen av den 7 september 2017, Austria Asphalt ( C‑248/16 , EU:C:2017:643 ), angav att förordning nr 139/2004 är den enda rättsakten som är tillämplig på koncentrationer såsom de definieras i artikel 3 i denna förordning, på vilka förordning nr 1/2003 i princip inte är tillämplig, har domstolen inte förklarat vilka undantag som skulle kunna göras från denna princip och inte uttalat sig om huruvida den tolkning som gjordes i domen av den 21 februari 1973, Europemballage och Continental Can/kommissionen, fortfarande kan tillämpas, särskilt på koncentrationer under tröskelvärdena för obligatorisk kontroll vilka inte har varit föremål för vare sig någon bedömning inom ramen för en obligatorisk förhandskontroll eller för någon begäran om hänskjutande till kommissionen enligt artikel 22 i förordning nr 139/2004. Den hänskjutande domstolen anser att det fortfarande föreligger tvivel om hur de sistnämnda bestämmelserna ska tolkas när det gäller omöjligheten att ”i princip” göra en autonom tillämpning av primärrättens konkurrensregler på en transaktion som, såsom i förevarande fall, för det första kan uppfylla definitionen i artikel 3 i förordning nr 139/2004, för det andra inte har gett upphov till någon förebyggande kontroll, vare sig på grundval av unionsrätten eller på grundval av den nationella lagstiftning som är tillämplig på koncentrationer, och för det tredje således inte, på grund av att en sådan transaktion ligger under tröskelvärdena för förhandskontroll, riskerar att bli föremål för kumulativ tillämpning av förordningarna nr 139/2004 och 1/2003 eller för motsägelser till följd av en dubbel prövning på förhand och i efterhand. Den hänskjutande domstolen har dessutom påpekat att artikel 21.1 i förordning nr 139/2004 har tillämpats olika i olika medlemsstater. Mot denna bakgrund beslutade Cour d’appel de Paris (Appellationsdomstolen i Paris, Frankrike) att vilandeförklara målet och ställa följande fråga till EU-domstolen: ”Ska artikel 21.1 i [förordning nr 139/2004] tolkas på så sätt att den utgör hinder för att en koncentration, som inte har gemenskapsdimension i den mening som avses i artikel 1 i ovan nämnda förordning, som ligger under de tröskelvärden för obligatorisk förhandskontroll som föreskrivs i nationell rätt och som inte har gett upphov till någon begäran om hänskjutande till Europeiska kommissionen i enlighet med artikel 22 i ovan nämnda förordning, undersöks av en nationell konkurrensmyndighet i form av ett eventuellt missbruk av dominerande ställning som är förbjudet enligt artikel 102 FEUF, med hänsyn till konkurrensstrukturen på den nationella marknaden?” Prövning av tolkningsfrågan Den hänskjutande domstolen har ställt tolkningsfrågan för att få klarhet i huruvida artikel 21.1 i förordning nr 139/2004 tolkas på så sätt att den utgör hinder för att en företagskoncentration, som inte har en gemenskapsdimension i den mening som avses i artikel 1 i denna förordning, som ligger under de tröskelvärden för obligatorisk förhandskontroll som föreskrivs i nationell rätt och som inte har gett upphov till någon begäran om hänskjutande till kommissionen i enlighet med artikel 22 i denna förordning, undersöks av en nationell konkurrensmyndighet såsom ett eventuellt missbruk av dominerande ställning som är förbjudet enligt artikel 102 FEUF, med hänsyn till konkurrensstrukturen på den nationella marknaden. Enligt fast rättspraxis ska vid tolkningen av en unionsbestämmelse inte bara lydelsen beaktas, utan också sammanhanget och de mål som eftersträvas med de föreskrifter som bestämmelsen ingår i. Även tillkomsthistorien avseende en unionsrättslig bestämmelse kan vara relevant för tolkningen av densamma (dom av den 25 juni 2020, A m.fl. (Vindkraftverk i Aalter och Nevele), C‑24/19 , EU:C:2020:503 , punkt och där angiven rättspraxis). Vad gäller lydelsen av artikel 21.1 i förordning nr 139/2004, framgår det av denna att ”[e]ndast denna förordning är tillämplig på koncentrationer enligt definitionen i artikel 3”, på vilka förordning nr 1/2003 i princip inte är tillämplig. Syftet med artikel 21.1 i förordning nr 139/2004 är således att reglera tillämpningsområdet för denna förordning när det gäller prövningen av koncentrationer i förhållande till tillämpningsområdet för andra sekundärrättsakter inom unionens konkurrensrätt. En granskning av denna bestämmelses ordalydelse ger emellertid inte svar på frågan om huruvida bestämmelserna i primärrätten, särskilt artikel 102 FEUF, fortfarande är tillämpliga på en företagskoncentration i den mening som avses i artikel 3 i förordning nr 139/2004, särskilt i en sådan situation som den som är aktuell i det nationella målet, där koncentrationen i fråga inte har uppnått de tröskelvärden för kontroll som fastställs i unionsrätten eller i nationell rätt och inte har hänskjutits till kommissionen enligt artikel 22 i den förordningen, vilket innebär att ingen förhandskontroll enligt koncentrationslagstiftningen har genomförts. Vidare, när det gäller tillkomsthistorien avseende artikel 21.1 i nämnda förordning, återspeglar denna bestämmelse, som i tillämpliga delar återger innehållet i den tidigare tillämpliga artikel 22 i förordning nr 4064/89, unionslagstiftarens önskan, som det erinras om i skäl 7 i den sistnämnda förordningen, att ange att de övriga förordningarna om tillämpning av konkurrensrätten i princip inte längre ska vara tillämpliga på alla koncentrationer, det vill säga såväl på transaktioner som utgör missbruk av dominerande ställning som på koncentrationer som ger de berörda företagen makt att förhindra effektiv konkurrens på den inre marknaden. Vad slutligen gäller målen och systematiken i förordning nr 139/2004 ska det påpekas att förordningen, såsom anges i dess skäl 5, syftar till att säkerställa att omstruktureringar av företag, särskilt i form av koncentrationer, inte på längre sikt skadar konkurrensen. Unionsrätten bör därför innehålla bestämmelser om sådana koncentrationer som påtagligt kan hämma en effektiv konkurrens på den inre marknaden eller en väsentlig del av den. Unionslagstiftaren har i detta hänseende avsett att precisera att förordning nr 139/2004 utgör det enda processuella instrument som är tillämpligt på den centraliserade förhandsgranskningen av koncentrationer, vilken, såsom anges i skäl 6 i förordningen, ska möjliggöra en effektiv kontroll av alla koncentrationer med avseende på deras verkningar på konkurrensstrukturen (se, för ett liknande resonemang, dom av den 7 september 2017, Austria Asphalt, C‑248/16 , EU:C:2017:643 , punkt , och dom av den 31 maj 2018, Ernst & Young, C‑633/16 , EU:C:2018:371 , punkt ). Även om denna förordning, enligt det system med ”en enda kontaktpunkt” som införts genom denna förordning, utgör ett särskilt processuellt instrument som uteslutande är avsett att tillämpas på koncentrationer som medför betydande strukturella förändringar som påverkar marknaden utanför en medlemsstats gränser, såsom framgår av skäl 8 i nämnda förordning, kan det emellertid inte därav dras slutsatsen att lagstiftaren har haft för avsikt att göra den kontroll som utförs på nationell nivå av en koncentration mot bakgrund av artikel 102 FEUF meningslös. Det preciseras således i skäl 7 i förordning nr 139/2004 att ”[ä]ven om artiklarna [101 och 102 FEUF] … är tillämpliga på vissa koncentrationer har de inte tillräcklig räckvidd för att kontrollera alla transaktioner som kan visa sig vara oförenliga med den ordning utan snedvridning av konkurrensen som förutses i fördraget”. Det framgår av det sistnämnda att förordningen inte alls berövar medlemsstaternas behöriga myndigheter möjligheten att tillämpa fördragets konkurrensregler på koncentrationer, såsom de definieras i artikel 3 i förordning nr 139/2004, utan utgör en del av ett regelverk som syftar till att genomföra artiklarna 101 och 102 FEUF och att inrätta ett kontrollsystem som säkerställer att konkurrensen på unionens inre marknad inte snedvrids (dom av den 7 september 2017, Austria Asphalt, C‑248/16 , EU:C:2017:643 , punkt , och dom av den 31 maj 2018, Ernst & Young, C‑633/16 , EU:C:2018:371 , punkt ). Det bör också erinras om att denna förordning, i syfte att avhjälpa bristerna i systemet för skydd mot snedvridning av konkurrensen som kan uppstå till följd av omstrukturering av företag, antogs på grundval av artikel 83 EG (nu artikel 103 FEUF), som avser de förordningar eller direktiv som får antas för att genomföra de principer som anges i artiklarna 101 och 102 FEUF, och artikel 308 EG (nu artikel 352 FEUF), enligt vilken unionen får ge sig själv de ytterligare befogenheter som krävs för att uppnå sina mål. Även om funktionen och systematiken i det skydd som unionsrätten ger mot den snedvridning av konkurrensen som eventuellt blir följden av koncentrationer av rättssäkerhetsskäl leder till en prioriterad tillämpning av mekanismen för förhandskontroll av koncentrationer, såsom de definieras i artikel 3 i förordning nr 139/2004, kan detta emellertid inte utesluta möjligheten för en konkurrensmyndighet att under vissa omständigheter bedöma en koncentration utifrån artikel 102 FEUF. Det följer således av systematiken i förordning nr 139/2004 att även om det genom förordningen införs en förhandskontroll av koncentrationer med en gemenskapsdimension, utesluter den inte för den skull en efterhandskontroll av koncentrationer som inte når upp till detta tröskelvärde. Även om det är riktigt att artikel 3 i denna förordning innehåller en materiell definition av en koncentration av företag utan någon hänvisning till de tröskelvärden som anges däri, ska förordningen läsas mot bakgrund av sitt sammanhang, särskilt artikel 1 och skälen 7 och 9 i förordningen. Därav följer dels att förordningen endast är tillämplig på koncentrationer med en gemenskapsdimension, dels att vissa koncentrationer både kan undgå en förhandskontroll och bli föremål för en efterhandskontroll. Den tolkning som i förevarande fall företräds av konkurrensmyndigheten, Tivana och TDF samt av den franska och den nederländska regeringen innebär i slutändan att en primärrättslig bestämmelse inte är direkt tillämplig på grund av antagandet av en sekundärrättsakt som avser vissa företags beteenden på marknaden. Enligt artikel 102 FEUF är ett eller flera företags missbruk av en dominerande ställning på den inre marknaden eller inom en väsentlig del av denna, i den mån det kan påverka handeln mellan medlemsstater, oförenligt med den inre marknaden och förbjudet. Det är utrett att denna artikel är en bestämmelse med direkt effekt vars tillämpning inte är beroende av att en förfarandeförordning först har antagits. Denna artikel ger upphov till rättigheter för enskilda personer som de nationella domstolarna måste skydda (se, för ett liknande resonemang, dom av den 14 mars 2019, Skanska Industrial Solutions m.fl., C‑724/17 , EU:C:2019:204 , punkt och där angiven rättspraxis). Det ska i detta sammanhang även preciseras att missbruk av dominerande ställning inte kan bli föremål för något undantag på något sätt. Ett sådant missbruk är helt enkelt förbjudet enligt fördraget. Beroende på omständigheterna ankommer det på de behöriga nationella myndigheterna eller kommissionen att tillämpa detta förbud vid utövandet av sina befogenheter (dom av den 11 april 1989, Saeed Flugreisen och Silver Line Reisebüro, 66/86 , EU:C:1989:140 , punkt ). När det gäller förteckningen över de förfaranden och beteenden som avses i artikel 102 FEUF har domstolen slagit fast att denna inte är uttömmande, vilket innebär att uppräkningen av missbruk i denna bestämmelse inte är uttömmande vad gäller de sätt att missbruka en dominerande ställning som är förbjudna enligt unionsrätten (se, för ett liknande resonemang, dom av den 21 februari 1973, Europemballage och Continental Can/kommissionen, 6/72 , EU:C:1973:22 , punkt , och av den 17 februari 2011, TeliaSonera Sverige, C‑52/09 , EU:C:2011:83 , punkt ). Såsom kommissionen har påpekat kan den omständigheten att förordning nr 1/2003, och i synnerhet artikel 5 däri som rör medlemsstaternas konkurrensmyndigheters behörighet att tillämpa artiklarna 101 och 102 FEUF på företagskoncentrationer som definieras i artikel 3 i förordning nr 139/2004, inte är tillämplig, inte leda till att de nationella konkurrensmyndigheterna förbjuds att tillämpa artikel 102 FEUF på koncentrationer. Oaktat principen om exklusiv tillämpning av förordning nr 139/2004 på koncentrationer, som anges i artikel 21.1 i denna förordning, är det medlemsstaternas processrättsliga bestämmelser som ska tillämpas på koncentrationer som saknar gemenskapsdimension. Tillämpningen i domen av den 21 februari 1973, Europemballage och Continental Can/kommissionen ( 6/72 , EU:C:1973:22 ), av artikel 86 i EEG‑fördraget (sedermera artikel 82 EG, nu artikel 102 FEUF) i det specifika sammanhang som koncentrationer ingår i har visserligen använts och uppfattats som ett sätt att begränsa följderna av avsaknaden i EEG‑fördraget av uttryckliga bestämmelser om kontroll av koncentrationer. Genom ikraftträdandet av självständiga bestämmelser om kontroll av koncentrationer, såsom de numera föreskrivs i förordning nr 139/2004, har tillämpningen av förfarandereglerna för tillämpning av artiklarna 81 EG och 82 EG (nu artiklarna 101 FEUF och 102 FEUF), vilka först föreskrevs i förordning nr 17 och därefter i förordning nr 1/2003, förlorat sitt föremål. Förordning nr 139/2004 utgör således inte hinder för att en företagskoncentration som saknar gemenskapsdimension, såsom den som är aktuell i det nationella målet, kan prövas av nationella konkurrensmyndigheter och av nationella domstolar med stöd av den direkta effekten av artikel 102 FEUF med tillämpning av egna förfaranderegler. Förbudet i artikel 102 FEUF är tillräckligt klart, precist och ovillkorligt, varför det inte är nödvändigt att införa en sekundärrättslig bestämmelse som föreskriver eller uttryckligen tillåter att nationella myndigheter och domstolar tillämpar förbudet. Härav följer att artikel 102 FEUF kan tillämpas på en koncentration som inte når upp till de tröskelvärden för förhandskontroll som föreskrivs i förordning nr 139/2004 och i tillämplig nationell rätt när de villkor som föreskrivs i denna artikel för att det ska anses föreligga missbruk av dominerande ställning är uppfyllda. Det ankommer bland annat på den behöriga myndigheten att kontrollera att den förvärvare som har en dominerande ställning på en viss marknad och som har förvärvat kontroll över ett annat företag på denna marknad genom detta beteende väsentligen har hindrat konkurrensen på samma marknad. I detta avseende räcker inte enbart konstaterandet att ett företags dominerande ställning förstärks för att ett missbruk ska anses föreligga, eftersom det måste fastställas att graden av dominans på detta sätt påtagligt hämmar konkurrensen, det vill säga att endast företag som i sitt beteende är beroende av det dominerande företaget kvarstår (se, i detta avseende, dom av den 21 februari 1973, Europemballage och Continental Can/kommissionen, 6/72 , EU:C:1973:22 , punkt , och av den 16 mars 2000, Compagnie maritime belge transports m.fl./kommissionen, C‑395/96 P och C‑396/96 P , EU:C:2000:132 , punkt ). Mot bakgrund av det ovan anförda ska tolkningsfrågan besvaras enligt följande. Artikel 21.1 i förordning nr 139/2004 ska tolkas så, att den inte utgör hinder för att en företagskoncentration, som inte har en gemenskapsdimension i den mening som avses i artikel 1 i denna förordning, som ligger under de tröskelvärden för obligatorisk förhandskontroll som föreskrivs i nationell rätt och som inte har gett upphov till något hänskjutande till kommissionen i enlighet med artikel 22 i denna förordning, undersöks av en medlemsstats nationella konkurrensmyndighet såsom ett eventuellt missbruk av dominerande ställning som är förbjudet enligt artikel 102 FEUF med hänsyn till konkurrensstrukturen på en nationell marknad. Begränsningar i tiden av förevarande doms rättsverkningar TDF och Tivana har i sina skriftliga och muntliga yttranden yrkat att domstolen ska begränsa domens rättsverkningar i tiden om domstolen finner att en transaktion som inte överskrider gränserna för kontroll av företagskoncentrationer och som inte är föremål för ett hänskjutande till kommissionen på grundval av artikel 22 i förordning nr 139/2004 kan bedömas mot bakgrund av artikel 102 FEUF. TDF och Tivana har till stöd för sitt yrkande i huvudsak gjort gällande att en sådan dom skulle medföra allvarliga rättssäkerhetskonsekvenser inte bara för dessa företag, utan även för samtliga företag som i god tro genomfört koncentrationer under tröskelvärdena, vilka hädanefter skulle kunna ifrågasättas vid nationella myndigheter eller domstolar med stöd av artikel 102 FEUF. Av fast rättspraxis framgår att den tolkning av en unionsbestämmelse som domstolen gör, vid utövandet av sin behörighet enligt artikel 267 FEUF, innebär att den aktuella bestämmelsens innebörd och tillämpningsområde klargörs och förtydligas, såsom den ska tolkas eller skulle ha tolkats och tillämpats från och med sitt ikraftträdande. Av detta följer att den på detta sätt tolkade bestämmelsen kan och ska tillämpas av den nationella domstolen även på rättsförhållanden som har uppkommit innan den dom som avser begäran om förhandsavgörande har meddelats, om villkoren för att väcka talan vid behörig domstol om tillämpningen av nämnda bestämmelse i övrigt är uppfyllda (dom av den 24 november 2020, Openbaar Ministerie (Urkundsförfalskning), C‑510/19 , EU:C:2020:953 , punkt och där angiven rättspraxis). Det är endast i undantagsfall som domstolen, med tillämpning av den allmänna rättssäkerhetsprincip som ingår i unionens rättsordning, kan se sig föranledd att begränsa berörda personers möjlighet att åberopa en av domstolen tolkad bestämmelse i syfte att ifrågasätta rättsförhållanden som har tillkommit i god tro. För att en sådan begränsning ska kunna komma i fråga ska två väsentliga kriterier vara uppfyllda, nämligen att de berörda handlat i god tro och att det föreligger en risk för allvarliga störningar (dom av den 24 november 2020, Openbaar Ministerie (Urkundsförfalskning), C‑510/19 , EU:C:2020:953 , punkt och där angiven rättspraxis). För det första, vad gäller kriteriet att de berörda handlat i god tro, kan det konstateras att domstolens tolkning av unionsrätten i förevarande dom utgör en förlängning av domstolens och tribunalens fasta praxis avseende den direkta effekten av artikel 102 FEUF och de konsekvenser som följer därav. TDF och Tivana kan inte med framgång göra gällande att de kunde förvänta sig att den företagskoncentration som är aktuell i det nationella målet inte skulle prövas mot bakgrund av artikel 102 FEUF på grund av en objektiv och betydande osäkerhet beträffande den rättsliga räckvidden av denna artikel i EUF-fördraget. För det andra påpekar domstolen att varken begäran om förhandsavgörande eller de yttranden som ingetts till domstolen innehåller några uppgifter som visar att domstolens tolkning i förevarande dom medför en risk för allvarliga störningar, eftersom det inte anges exakt hur många rättsförhållanden som kan påverkas av denna tolkning. Domstolens tolkning av unionsrätten i förevarande dom avser dessutom möjligheten för en nationell konkurrensmyndighet att mot bakgrund av artikel 102 FEUF pröva en koncentration som saknar gemenskapsdimension, i den mening som avses i artikel 1 i förordning nr 139/2004, som understiger de tröskelvärden för förhandskontroll som föreskrivs i nationell rätt och som inte har föranlett ett hänskjutande till kommissionen enligt artikel 22 i denna förordning. En sådan tolkning innebär inte nödvändigtvis att en sådan transaktion riskerar att ifrågasättas, vilket skulle innebära ett intrång i äganderätten och avsevärda ekonomiska konsekvenser. Det kan således inte heller anses styrkt att det föreligger en risk för allvarliga störningar som kan motivera en begränsning av domens rättsverkningar i tiden. Det saknas således anledning att begränsa domens rättsverkningar i tiden. Rättegångskostnader Eftersom förfarandet i förhållande till parterna i det nationella målet utgör ett led i beredningen av samma mål, ankommer det på den hänskjutande domstolen att besluta om rättegångskostnaderna. De kostnader för att avge yttrande till domstolen som andra än nämnda parter har haft är inte ersättningsgilla. Mot denna bakgrund beslutar domstolen (andra avdelningen) följande: Artikel 21.1 i rådets förordning (EG) nr 139/2004 av den 20 januari 2004 om kontroll av företagskoncentrationer, ska tolkas så, att den inte utgör hinder för att en företagskoncentration, som inte har en gemenskapsdimension i den mening som avses i artikel 1 i denna förordning, som ligger under de tröskelvärden för obligatorisk förhandskontroll som föreskrivs i nationell rätt och som inte har gett upphov till något hänskjutande till kommissionen i enlighet med artikel 22 i denna förordning, undersöks av en medlemsstats nationella konkurrensmyndighet såsom ett eventuellt missbruk av dominerande ställning som är förbjudet enligt artikel 102 FEUF med hänsyn till konkurrensstrukturen på en nationell marknad. Underskrifter ( *1 ) Rättegångsspråk: franska.

62010CJ0200

pt

Recurso interposto do acórdão do Tribunal Geral (Quarta Secção) de 9 de Fevereiro de 2010 no processo Evropaïki Dynamiki/Comissão (T‑340/07), que julgou improcedente uma acção baseada numa cláusula compromissória destinada a obter a condenação da Comissão no pagamento, por um lado, dos montantes alegadamente devidos à recorrente e, por outro, de uma indemnização na sequência da resolução do contrato relativo ao apoio financeiro comunitário concedido ao projecto ‘e-Content Exposure and Business Opportunities’ (‘EEBO’) (Contrato n.º EDC-53007 EEBO/27873), celebrado no âmbito do programa comunitário plurianual destinado a encorajar o desenvolvimento e a utilização do conteúdo numérico europeu nas redes mundiais e a promover a diversidade linguística na sociedade da informação (Programa ‘eContent’). Dispositivo 1) O acórdão do Tribunal Geral da União Europeia, de 9 de Fevereiro de 2010, Evropaïki Dynamiki/Comissão (T‑340/07) é anulado na medida em que no referido acórdão, o Tribunal Geral não se pronunciou sobre os pedidos da Evropaïki Dynamiki – Proigmena Systimata Tilepikoinonion Pliroforikis kai Tilematikis AE visando, não obstante a resolução do contrato EDC‑53007 EEBO/27873, a condenação da Comissão a pagar‑lhe o montante de 172 588,62 euros correspondente aos custos por ela suportados no âmbito do referido contrato e ainda não reembolsados pela Comissão. 2) O processo é remetido ao Tribunal Geral da União Europeia para que este se pronuncie sobre os referidos pedidos da Evropaïki Dynamiki – Proigmena Systimata Tilepikoinonion Pliroforikis kai Tilematikis AE. 3) Reserva‑se para final a decisão quanto às despesas.

62007CJ0407

en

This reference for a preliminary ruling concerns the interpretation of Article 13A(1)(f) of Sixth Council Directive 77/388/EEC of 17 May 1977 on the harmonisation of the laws of the Member States relating to turnover taxes – Common system of value added tax: uniform basis of assessment (OJ 1977 L 145, p. 1) (‘the Sixth Directive’). The reference was made in the course of proceedings between the Stichting Centraal Begeleidingsorgaan voor de Intercollegiale Toetsing (‘the Stichting’) and the Staatssecretaris van Financiën concerning an adjustment of value added tax (VAT) for the period 1 January 1994 to 31 December 1998. Legal context The ninth and eleventh recitals in the preamble to the Sixth Directive state: ‘Whereas the taxable base must be harmonised so that the application of the Community rate to taxable transactions leads to comparable results in all the Member States; … Whereas a common list of exemptions should be drawn up so that the Communities’ own resources may be collected in a uniform manner in all the Member States’. Article 13 of the Sixth Directive provides: ‘Exemptions within the territory of the country A.      Exemptions for certain activities in the public interest 1.      Without prejudice to other Community provisions, Member States shall exempt the following under conditions which they shall lay down for the purpose of ensuring the correct and straightforward application of such exemptions and of preventing any possible evasion, avoidance or abuse: … (f)      services supplied by independent groups of persons whose activities are exempt from or are not subject to value added tax, for the purpose of rendering their members the services directly necessary for the exercise of their activity, where these groups merely claim from their members exact reimbursement of their share of the joint expenses, provided that such exemption is not likely to produce distortion of competition; …’ Main proceedings and question referred The Stichting is a group of hospitals and other establishments in the health sector, including in particular the Orde van Medisch Specialisten (Medical Specialists’ Order), the Koninklijke Nederlandse Maatschappij tot Bevordering van de Geneeskunst (Netherlands Royal Society for the Promotion of the Practice of Healthcare), the Nationale Ziekenhuisraad (National Hospitals Board), the Vereniging van Nederlandse Ziekenfondsen (Union of Netherlands Sickness Insurance Funds), the Kontaktorgaan Landelijke Organisaties van Ziektekostenverzekeraars (Sickness Insurance Organisations’ Consultative Body) and the Nederlandse Vereniging voor Ziekenhuisdirecteuren (Netherlands Association of Hospital Directors). The order for reference explains that the Stichting supplies for consideration to its members, whose activities are exempt from or are not subject to value added tax, services in the field of healthcare, in particular services related to quality standards and to defining and promoting a policy of quality in the healthcare sector. Some of the services supplied to member hospitals by the Stichting are financed under the Law on the scales of charges for healthcare (Wet tarieven gezondheidszorg) of 20 November 1980 (Stb. 1980, No 646). Those services are exempt from VAT under Article 11(1)(u) of the 1968 Law on turnover tax (Wet op de Omzetbelasting 1968), which transposes Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive. The Stichting supplies other services to some of its members (hospitals and other institutions and persons) for which it is paid separately and the recipients of those services are invoiced individually. A VAT adjustment was imposed on the Stichting in respect of those services for the period 1 January 1994 to 31 December 1998, and the inspector to whom a complaint was made decided to uphold that adjustment on the ground that the services concerned were not exempt from VAT. The Stichting appealed against that decision to the Gerechtshof te Amsterdam which, by judgment of 1 June 2004, annulled the decision and reduced the adjustment to NLG 182 460. It held nevertheless that the Stichting had drawn up separate invoices for the services at issue in the main proceedings and that the corresponding payments did not cover joint expenses, within the meaning of Article 11(1)(u) of the 1968 Law on turnover tax. No exemption from VAT could therefore be granted. The Stichting lodged an appeal in cassation to the Hoge Raad der Nederlanden, which states that it is not disputed that the services at issue in the main proceedings are directly necessary for the exercise of the exempt activities of the members of that group and that there is no distortion of competition. The referring court notes that if the services at issue in the main proceedings are indeed services within the meaning of the Sixth Directive, and if the Stichting claims payment for those services that does not exceed the actual costs, the question then arises whether the sums the members of that group are invoiced correspond to those members’ share of the joint expenses within the meaning of Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive. Taking the view that the outcome of the proceedings before it depended on the interpretation of that provision, the Hoge Raad der Nederlanden decided to stay the proceedings and to refer the following question to the Court for a preliminary ruling: ‘Must Article 13A(1)(f) of [the Sixth Directive] be construed as covering also services supplied by groups coming within the scope of that provision to their members which are directly necessary for the exercise of those members’ exempt activities or activities for which they are not subject to tax and by way of payment for which no more is invoiced than represents the costs incurred in respect of those services, if those services are supplied only to one or more members?’ The question referred By its question, the referring court is asking in essence whether Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive must be interpreted as meaning that, provided the other conditions in that provision are met, services supplied to their members by independent groups are covered by the exemption contained in that provision, even if those services are supplied only to one or several of those members. Observations submitted to the Court The Stichting and the Commission of the European Communities submit that the question referred should be answered in the affirmative, contending that if it were to be answered in the negative the scope of Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive would be substantially curtailed. They argue that if an independent group supplies one or several of its members with services that fall within the definition of the activities of that group that service can be exempt from VAT, as provided in Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive. The Stichting contends that its many members, all of which are engaged in providing healthcare, do not always share the same needs since their activities are not homogeneous, and that it cannot be envisaged that all the members must engage in all the activities carried on within the group in order to qualify for the exemption in question. In that regard the Stichting states that when a service is supplied only to one of its members the service is invoiced to that member at its actual cost, in keeping with accounting rules. That member will be invoiced for its share of the joint expenses and will only reimburse that share. The conditions for Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive to apply are thus met. The Commission, for its part, adds that it cannot be inferred from the wording of the provision in question that every service must be supplied to all the members of an independent group. It argues, moreover, on the basis of Case C‑8/01 Taksatorringen [2003] ECR I‑13711, paragraphs 60 to 62, and on point 117 et seq. of Advocate General Mischo’s Opinion in that case, that the Netherlands Government’s interpretation would make the exemption in question more or less inapplicable in practice. It refers to the two conditions that, according to Advocate General Mischo in the abovementioned Opinion, must be met in order to qualify for an exemption under Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive, which are that the service provider must consist only of operators carrying out an activity which is exempt from, or not subject to, value added tax and that the independent group must not exist for purposes of gain, in the sense that it must only invoice its members for expenses incurred by it in order to meet their requirements, and make no profit whatsoever out of doing so. The Netherlands Government, however, is of the view that the question referred should be answered in the negative. It submits that the decisive question in the present case is whether a service is provided in the joint, collective interest of all the members or in the specific, individual interest of a single member. In its written observations, it queries first of all the assumption that the services at issue in the main proceedings, in particular the service involving the provision of personnel, give rise to no distortion of competition. There is a likelihood of distortion of competition if the payments invoiced for the services concerned reflect only the direct costs of supplying those services. The Netherlands Government notes that the costs to which the national court refers are the actual costs, namely the direct and indirect costs combined, and that those actual costs are difficult to determine. It is difficult therefore to break down the actual costs effectively by activity where the Stichting supplies services only to one or several members. As for the interpretation of Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive, the Netherlands Government notes that the exemptions to the general principle that VAT is to be levied are to be interpreted strictly (Case C‑287/00 Commission v Germany [2002] ECR I‑5811, paragraph 43), that they constitute independent concepts of Community law (Case 348/87 Stichting Uitvoering Financiële Acties [1989] ECR 1737, paragraph 11, and Commission v Germany , paragraph 44), and that that must also be true of the specific conditions laid down for those exemptions to apply (Case C‑453/93 Bulthuis-Griffioen [1995] ECR I‑2341, paragraph 18). Consideration of the wording of Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive, and the rationale of the exemption laid down in that provision, show that services supplied only to some of the members of an independent group are not covered by that exemption. The exemption calls for exact reimbursement of the group members’ share of the joint expenses, which would not be possible for services supplied only to one or several members of that group. Basing its argument on points 118 to 122 of the Opinion of Advocate General Mischo in Taksatorringen , the Netherlands Government considers that the rationale of the exemption contained in that provision is the intention not to tax the efficiency gains derived from internal cooperation between the members of an independent group. As a consequence, only services supplied by an independent group collectively to all its members fall within the scope of Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive. If that group supplies services only to some of its members, that is not provision of an internal service but of an independent service, which creates a client-supplier relationship that is not in keeping with the aim of the exemption in question. The Court’s reply First of all, as regards the conditions for the application of Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive concerning the purpose of the supply of services to members of the independent group and the likelihood of distortion of competition, it must be borne in mind that, in the procedure of cooperation established by Article 234 EC, it is not for the Court of Justice but for the national court to ascertain the facts which have given rise to the dispute and to establish the consequences which they have for the judgment which it is required to deliver (see, inter alia, Case C‑435/97 WWF and Others [1999] ECR I‑5613, paragraph 32; Case C‑510/99 Tridon [2001] ECR I‑7777, paragraph 28; and Case C‑291/05 Eind [2007] ECR I‑10719, paragraph 18). Accordingly, the answer to the question referred by the national court must be predicated on the same assumption as that on which that court based itself in the order for reference, namely that it is agreed between the parties that the provision of services at issue in the main proceedings is directly necessary for the exercise of the exempt activities of the members of the Stichting and that there is no distortion of competition. Secondly, it is clear from the ninth and eleventh recitals in the preamble to the Sixth Directive that the directive is designed to harmonise the basis of assessment of VAT and that the exemptions from that tax constitute independent concepts of Community law which, as the Court has held, must be placed in the general context of the common system of VAT introduced by that directive (Case 235/85 Commission v Netherlands [1987] ECR 1471, paragraph 18, and Stichting Uitvoering Financiële Acties , paragraph 10). It is, moreover, settled case-law that the terms used to specify the exemptions set out in Article 13 of the Sixth Directive are to be interpreted strictly, since they constitute exceptions to the general principle that VAT is to be levied on all services supplied for consideration by a taxable person ( Stichting Uitvoering Financiële Acties , paragraph 13; Taksatorringen , paragraph 36; and Case C‑434/05 Horizon College [2007] ECR I‑4793, paragraph 16). Nevertheless, the interpretation of those terms must be consistent with the objectives pursued by those exemptions and comply with the requirements of the principle of fiscal neutrality inherent in the common system of VAT. Thus, the requirement of strict interpretation does not mean that the terms used to specify the exemptions referred to in Article 13 should be construed in such a way as to deprive the exemptions of their intended effect ( Horizon College , paragraph 16). It is not the purpose of the case-law of the Court to impose an interpretation which would make the exemptions more or less inapplicable in practice ( Taksatorringen , paragraph 62). It is not clear from the wording of Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive that the exemption it provides for must apply only to services supplied by independent groups to all their members. According to that wording, the Community legislature stated only that the VAT exemption should apply to services provided by independent groups where those groups merely claim from their members exact reimbursement of their share of the joint expenses. The Netherlands Government contends that if Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive provides that an independent group must claim from its members exact reimbursement of their share of the joint expenses, this means that only those services that are rendered to all the members of the group qualify for the exemption from VAT. The term ‘joint expenses’ comprehends ‘collective expenses’, which refers to services supplied to all the members of the group and not just to one member of it. In that regard, it should be observed, as the Advocate General did in point 18 of her Opinion, that the needs of the members of an independent group are likely to vary from one tax period to the next, so that, in a given period, certain services will be provided by the group to all members, others to several members and yet others to a single member only. Similarly, where an independent group is made up of many members whose needs differ, it is perfectly possible that the services supplied to them by that group are not necessarily the same. The Netherlands Government’s interpretation would therefore restrict the scope of Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive by excluding from the exemption from VAT services supplied by independent groups to their members, in particular in cases where the needs of those members differ. Such a restriction of the scope of that provision is not supported by the purpose of that provision, which is to create an exemption from VAT in order to avoid an entity offering certain services from being required to pay that tax when it has found it necessary to cooperate with other entities by means of a common structure set up to undertake activities essential to the provision of those services. Even where the services are supplied only to one or more members of an independent group, the cost of supplying those services remains a joint expense incurred by the group, which has been set up for that purpose, since analytical accounting methods are entirely adequate for identifying the exact share of the expenses attributable to each of the services individually. Similarly, those services are supplied within the framework of the objectives for which the independent group has been set up and are therefore provided in accordance with the purpose of that group. It does not therefore seem possible that Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive can be interpreted as making exemption from VAT conditional upon the services being offered to all the members of the independent group concerned. Moreover, the need to interpret that provision strictly cannot lead to each member of an independent group being given the right to deprive the other members of that group of exemption from VAT by deciding at any particular time not to use a particular service provided by the group of which it has originally decided to become a member. The existence of such a right for each member of an independent group does not follow either from the wording or from the purpose of Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive. The services supplied by an independent group to its members during different tax periods, or even supplied only to one or several of its members during the same tax period, must therefore qualify for the exemption provided for in that provision. It follows from all the foregoing that the answer to the question referred should be that Article 13A(1)(f) of the Sixth Directive must be interpreted as meaning that, provided the other conditions in that provision are met, services supplied to their members by independent groups are covered by the exemption contained in that provision, even if those services are supplied only to one or several of those members. Costs Since these proceedings are, for the parties to the main proceedings, a step in the action pending before the referring court, the decision on costs is a matter for that court. Costs incurred in submitting observations to the Court, other than the costs of those parties, are not recoverable. On those grounds, the Court (Third Chamber) hereby rules: Article 13A(1)(f) of Sixth Council Directive 77/388/EEC of 17 May 1977 on the harmonisation of the laws of the Member States relating to turnover taxes – Common system of value added tax: uniform basis of assessment must be interpreted as meaning that, provided the other conditions in that provision are met, services supplied to their members by independent groups are covered by the exemption contained in that provision, even if those services are supplied only to one or several of those members. [Signatures] * Language of the case: Dutch.

61984CJ0247

es

(No se transcriben los antecedentes de hecho.) Fundamentos de Derecho Mediante resolución de 26 de septiembre de 1984, recibida en el Tribunal de Justicia el 16 de octubre siguiente, la cour d'appel de Bruxelles planteó, con arreglo al artículo 177 del Tratado CEE, una cuestión prejudicial sobre la interpretación de las disposiciones de este Tratado en materia de libre circulación de mercancías en el interior de la Comunidad y especialmente del artículo 36 del Tratado. Dicha cuestión se suscitó en el marco de un proceso penal seguido contra el Sr. Léon Motte por haber importado en Bélgica huevos de lompo negros y rojos en conserva, coloreados por la adición respectivamente de indigotina y de rojo cochinilla A, que no estaban autorizados por la normativa belga para este tipo de productos. Después de declarar que el producto discutido había sido importado de la República Federal de Alemania, donde los dos colorantes mencionados están autorizados para la preparación de huevos de pescado en conserva, y que los mismos colorantes también están autorizados en Bélgica paratoda una serie de alimentos distintos, la cour d'appel se preguntó si no se daba en este caso una restricción encubierta del comercio entre los Estados miembros a los efectos de la última frase del artículo 36 del Tratado. Por entender que se trataba de una cuestión de principio que ponía en tela de juicio la interpretación de las disposiciones del Tratado, la cour d'appel planteó la siguiente cuestión: «La prohibición, mediante el arrêté royal [Real Decreto] de 27 de julio de 1978, de utilizar indigotina y rojo cochinilla A en la preparación de huevos de pescado no ahumados ¿constituye una medida equivalente a una restricción cuantitativa a la libre circulación de mercancías?» De los autos se deduce que el citado Real Decreto (Moniteur belge de 20 de octubre de 1978, p. 12523) establece la lista de aditivos autorizados en los productos alimenticios y se dictó en cumplimiento de la Ley de 24 de enero de 1977, relativa a la protección de la salud de los consumidores en lo que se refiere a los productos alimenticios y los demás productos (Moniteur belge de 8 de abril de 1977, p. 4501). Esta Ley prohibe, bajo sanción penal, que en la producción o comercialización intervengan productos alimenticios no conformes a las normas que establece y dispone que el Rey establecerá la lista de aditivos que podrán utilizarse en los productos alimenticios. Según el apartado 2 del artículo 4 de la Ley, toda petición de inscripción en dicha lista es sometida al dictamen del Consejo superior de higiene sobre la nocividad del aditivo y sobre su grado de tolerancia por el organismo humano, así como sobre la necesidad, utilidad y oportunidad de emplear el aditivo. Con arreglo a estas disposiciones, el Real Decreto al que se refiere la cuestión prejudicial autoriza el empleo de los colorantes de que se trata en el asunto principal para determinados productos alimenticios distintos de los huevos de pescado no ahumados y también autoriza que se añadan a este último producto determinados colorantes distintos de los que aquí se examina. Por el contrario, no autoriza los colorantes controvertidos para los huevos de pescado no ahumados. Efectivamente, según las observaciones presentadas al Tribunal de Justicia por el Gobierno belga, en aquella época nadie había solicitado la inscripción de dicha combinación en la lista positiva de aditivos y, por esta razón, las autoridades belgas no habían tenido ocasión de definir su postura sobre dicha inscripción. En estas circunstancias, procede comprender la cuestión prejudicial en el sentido de que pretende que se dilucide si las normas comunitarias deben interpretarse en el sentido de que se oponen no a una prohibición de utilizar la indigotina y el rojo cochinilla A en la preparación de huevos de pescado no ahumados, sino a una normativa nacional que, incluso para los productos alimenticios importados de otro Estado miembro, en el que se comercializan legalmente, exige que el empleo del colorante de que se trata para ese tipo de producto haya sido inscrito en una lista positiva nacional y que subordine toda petición de inscripción a un Comité de expertos para obtener un dictamen sobre la nocividad del aditivo, su grado de tolerancia por el organismo humano y la necesidad, utilidad y oportunidad de emplear el aditivo. A este respecto, el acusado en el proceso principal, los Gobiernos alemán, belga, danés y neerlandés, así como la Comisión han presentado observaciones ante este Tribunal de Justicia. El acusado en el proceso principal alega que semejante normativa constituye una medida de efecto equivalente a una restricción cuantitativa a la importación, a los efectos de las disposiciones del Tratado en materia de libre circulación de mercancías. Si, como sucede con la normativa belga discutida, se estableció después de la entrada en vigor del Tratado, en tal caso es contraria al párrafo primero del artículo 32 de éste, que dispone que los Estados miembros se abstendrán, en sus intercambios recíprocos, de restringir aún más los contingentes y las medidas de efecto equivalente existentes. No se puede justificar, en virtud del artículo 36 del Tratado, una medida que establece una prohibición de principio que no admite excepción más que después de una evaluación no sólo de la nocividad del aditivo, sino también de la necesidad, utilidad y oportunidad de su empleo en el producto de que se trata. El Gobierno belga subraya que una normativa nacional como la que se examina es conforme a la Directiva del Consejo, de 23 de octubre de 1962, relativa a la aproximación de las reglamentaciones de los Estados miembros sobre las materias colorantes que pueden emplearse en los productos destinados a la alimentación humana ( DO 1962, 115, p. 2645 ; EE 13/01, p. 3). A tenor de su artículo 5, esta Directiva no afectará a las disposiciones de las regulaciones nacionales que determinen los productos alimenticios que pueden colorearse por medio de las materias enumeradas en las listas positivas de los Anexos de la Directiva y en las que efectivamente figuran los dos colorantes de que se trata. Según el Gobierno belga, tampoco se puede poner en duda la conformidad de la normativa belga, que además es análoga a las normativas nacionales de los demás Estados miembros, con los artículos 30 y 36 del Tratado. Afirma que esta normativa es simplemente la aplicación del principio mundialmente conocido de las listas positivas, modificables según un procedimiento determinado. Incumbe al importador poner en marcha este procedimiento y sólo una negativa de las autoridades nacionales a inscribir el producto de que se trata en la lista, como consecuencia de tal procedimiento, constituiría un obstáculo a los intercambios intracomunitários. Ahora bien, incluso esta negativa podría estar justificada basándose en el artículo 36, a menos que se tratase de una discriminación arbitraria o de una restricción encubierta. Los Gobiernos alemán, danés y neerlandés entienden que una normativa nacional como la que se examina constituye un obstáculo a los intercambios intracomunitários al que se refiere el artículo 30 del Tratado, pero que está justificado por el artículo 36. Teniendo en cuenta la armonización muy parcial de las disposiciones en materia de aditivos colorantes en el plano comunitario, la protección de la salud y de la vida de las personas exigiría que se dejara a las autoridades nacionales la decisión relativa a la utilización de un colorante determinado para la preparación de un producto determinado. Estas autoridades deberían tener en cuenta especialmente los hábitos alimentarios propios del Estado miembro de que se trate, así como la utilización del mismo colorante en otros productos de consumo corriente en dicho Estado y la de otros aditivos en el producto de que se trate. La Comisión reconoce que una normativa como la que aquí se analiza es conforme a la citada Directiva. Subraya, sin embargo, que esta conformidad no excluye en manera alguna la aplicación del artículo 30 del Tratado. En lo que se refiere al artículo 36, la Comisión hace observar que no sólo los dos aditivos de que se trata figuran en una lista positiva comunitaria, sino que además el Comité científico de la alimentación humana establecido por la Decisión 74/234/CEE de la Comisión, de 16 de abril de 1974 ( DO L 136, p. 1 ; EE 13/03, p. 219), estableció las cantidades de las dosis diarias admisibles de estos aditivos. No habría pues, según la Comisión, ninguna incertidumbre en lo que se refiere a la medida en que pueden ser nocivos. En estas circunstancias, la Comisión entiende que la exigencia de una autorización previa en el Estado miembro importador, para productos que pueden ser comercializados legalmente en el Estado miembro exportador y que de este modo ya han sido objeto de examen en este último Estado, no está justificada por el artículo 36 del Tratado. Bastaría exigir al importador informaciones que permitieran a las autoridades del Estado miembro importador controlar si la admisión del producto de que se trata puede provocar un riesgo serio de superar la dosis diaria admisible indicada para los aditivos contenidos en dicho producto. Ante todos estos argumentos, procede subrayar en primer lugar que la cuestión prejudicial se refiere a la interpretación del Tratado y no a la de la Directiva sobre materias colorantes. Respecto a dicha Directiva basta recordar, como lo han hecho las partes en el procedimiento ante el Tribunal de Justicia, que en sus sentencias de 12 de junio de 1980, Grunert ( 88/79, Rec. p. 1827 ), y de 5 de febrero de 1981, Kugelmann ( 108/80, Rec. p. 433 ), el Tribunal reconoció que las Directivas similares relativas a agentes conservantes y antioxidantes no se oponían a la existencia de normativas nacionales comparables a la del presente caso. Es preciso señalar seguidamente en que no procede tener en cuenta la disposición del párrafo primero del artículo 32 del Tratado para la respuesta que se dé a la cuestión prejudicial. Esta disposición tenía como única finalidad evitar que los Estados miembros hicieran más restrictivas, durante el período transitorio, las medidas que era necesario suprimir, a más tardar, al final de éste. Expirado el período transitorio, la disposición citada ya no añade nada a las de los artículos 30 y 36 del Tratado. Por lo que se refiere a estos dos últimos artículos, procede subrayar que, según jurisprudencia reiterada del Tribunal de Justicia, por una parte, la existencia de Directivas de armonización no excluye la aplicación del artículo 30 del Tratado y, por otra parte, que sólo cuando las normas comunitarias prevean la armonización completa de todas las medidas necesarias para garantizar la protección de la salud y establezcan procedimientos comunitarios de control de su observancia, dejará de estar justificado el recurso al artículo 36. Como han reconocido la mayoría de las partes del procedimiento ante el Tribunal de Justicia, la aplicación de una normativa, como la que aquí se discute, a productos importados de otro Estado miembro, en el que dichos productos son comercializados legalmente, puede obstaculizar los intercambios intracomunitários. Está comprendida, portanto, en el ámbito del artículo 30 y, en tal caso, es preciso examinar si puede estar justificada por razones de protección de la salud y vida de las personas a efectos del artículo 36. A este respecto procede recordar que, en lo que se refiere a los aditivos y, especialmente, a las materias colorantes utilizadas en los productos alimenticios, la armonización comunitaria es sólo muy parcial y da muestras de una gran prudencia por parte del legislador comunitario acerca de la posible nocividad de dichas materias. Como ha declarado el Tribunal de Justicia, entre otras, en su sentencia de 14 de julio de 1983, Sandoz ( 174/82, Rec. p. 2445 ), en la medida en que subsisten incertidumbres en el estado actual de la investigación científica, corresponde a los Estados miembros, a falta de armonización, decidir sobre el nivel al que pretenden garantizar la protección de la salud y vida de las personas, teniendo en cuenta las exigencias de la libre circulación de mercancías en el interior de la Comunidad. Si bien, a estos efectos, los Estados deben tener en cuenta los resultados de la investigación científica internacional y, en particular, los trabajos del Comité científico comunitario de la alimentación humana, es preciso sin embargo subrayar que los dictámenes de dicho Comité no tienen carácter vinculante. Además, la indicación de una cifra como dosis diaria admisible de un aditivo muestra que la utilización de dicha materia puede provocar un riesgo a partir de un determinado umbral y, lo mismo que la autorización por los poderes públicos del Estado miembro exportador, deja que subsistan incertidumbres como consecuencia de los diferentes hábitos alimentarios en los distintos Estados miembros. Los dictámenes del Comité no pueden, pues, excluir la responsabilidad de las autoridades nacionales en la protección de la salud a falta de normas vinculantes y de medidas de control eficaces a nivel comunitario. Es importante añadir que, de acuerdo con una orientación común en los Estados miembros que tiende a limitar el empleo de aditivos en la medida de lo posible, la admisibilidad de un aditivo para la preparación de un producto alimenticio determinado no depende únicamente del grado en que el aditivo sea perjudicial, sino también de la necesidad que pueda haber de añadirlo al producto de que se trate. Este problema fue tratado por el Comité científico de la alimentación humana en su informe de 22 de febrero de 1980, que fue objeto de la Recomendación 80/109/CEE de la Comisión, de 11 de noviembre de 1980, dirigida a los Estados miembros sobre los ensayos de evaluación de la inocuidad del empleo de los aditivos alimenticios ( DO L 320, p. 36 ; EE 13/11, p. 89). En este informe el Comité indicó que, para la autorización de un aditivo, debe aportarse la prueba de que la utilización propuesta responde a una necesidad que puede ser de orden tecnológico o económico o también, por lo que respecta a los aromas y a las materias colorantes, de carácter organoléptico o psicológico. De ello se desprende que, en su estado actual, el Derecho comunitario no se opone a la aplicación, incluso a los productos importados de otros Estados miembros, de un procedimiento de autorización nacional para la comercialización de productos coloreados, en función de la apreciación de la existencia de una necesidad de colorear el producto de que se trate y de una valoración científica del riesgo que la materia colorante empleada pueda suponer para la salud humana. De todos modos, el principio de proporcionalidad, que es la base de la última frase del artículo 36 del Tratado, exige que la facultad de los Estados miembros de prohibir las importaciones de los productos de que se trate procedentes de otros Estados miembros quede limitada a lo que sea necesario para alcanzar los objetivos de proteger la salud legítimamente perseguidos y que, por lo tanto, se concedan autorizaciones para comercializar dichos productos cuando sean compatibles con los citados objetivos. Fue basándose en esta consideración que el Tribunal de Justicia, en su citada sentencia Sandoz, declaró que la comercialización de productos vitaminados, importados de otro Estado miembro y comercializados legalmente en el mismo, debía autorizarse cuando la adición de vitaminas respondiera a una necesidad real. Procede, por consiguiente, concluir que, si bien el Derecho comunitario no se opone a que el Estado miembro importador aplique una normativa como la controvertida a los productos coloreados que hayan sido comercializados legalmente en el Estado miembro exportador, pone sin embargo límites a tal aplicación. Si las autoridades del Estado miembro importador comprueban la existencia de una necesidad real de colorear un producto de este tipo, teniendo en cuenta los hábitos alimentarios en dicho Estado, no pueden, sin infringir las disposiciones del Tratado y especialmente la última frase de su artículo 36, negar la autorización por el único motivo de que el producto importado contenga la materia colorante. Igualmente, para apreciar el riesgo que pueda suponer la materia colorante efectivamente empleada en el producto, deben tener en cuenta los resultados de la investigación científica internacional y, en particular, los trabajos del Comité científico comunitario de la alimentación humana, valorándolos a la luz de los hábitos alimentarios propios del Estado miembro importador. Procede, por tanto, responder a la cuestión prejudicial: — en el estado actual del Derecho comunitario, las disposiciones del Tratado en materia de libre circulación de mercancías en el interior de la Comunidad no se oponen a una normativa nacional que, respecto a los productos alimenticios coloreados, incluso importados de otro Estado miembro en el que se comercializan legalmente, exige que la utilización del colorante de que se trate para este tipo de producto esté inscrita en una lista positiva nacional y que someta toda solicitud de tal inscripción a un Comité de expertos con vistas a obtener un dictamen sobre la nocividad del aditivo, su grado de tolerancia por el organismo humano y la necesidad, utilidad y oportunidad de emplear el aditivo; — al aplicar dicha normativa a los productos importados de otro Estado miembro y legalmente comercializados en dicho Estado, las autoridades nacionales deben, sin embargo, autorizar la coloración del producto si, habida cuenta de los hábitos alimentarios en el Estado miembro importador, ésta responde a una necesidad real y, para apreciar el riesgo general que la materia colorante efectivamente empleada pueda suponer para la salud, dichas autoridades deben tener en cuenta los resultados de la investigación científica internacional y, en particular los trabajos del Comité científico comunitario de la alimentación humana. Costas Los gastos efectuados por los Gobiernos alemán, belga, danés y neerlandés y por la Comisión de las Comunidades Europeas, que han presentado observaciones ante este Tribunal de Justicia, no pueden ser objeto de reembolso. Dado que el procedimiento tiene, para las partes del litigio principal, el alcance de un incidente promovido ante el órgano jurisdiccional nacional, corresponde a éste resolver sobre las costas. En virtud de todo lo expuesto, EL TRIBUNAL DE JUSTICIA (Sala Quinta), pronunciándose sobre la cuestión planteada por la cour d'appel de Bruxelles mediante resolución de 26 de septiembre de 1984, declara: 1) En el estado actual del Derecho comunitario, las disposiciones del Tratado CEE en materia de libre circulación de mercancías en el interior de la Comunidad no se oponen a una normativa nacional que, respecto a los productos alimenticios coloreados, incluso importados de otro Estado miembro en el que se comercializan legalmente, exige que la utilización del colorante de que se trate para este tipo de producto esté inscrita en una lista positiva nacional y que someta toda solicitud de tal inscripción a un Comité de expertos con vistas a obtener un dictamen sobre la nocividad del aditivo, su grado de tolerancia por el organismo humano y la necesidad, utilidad y oportunidad de emplear el aditivo. 2) Al aplicar dicha normativa a los productos importados de otro Estado miembro y legalmente comercializados en dicho Estado, las autoridades nacionales deben, sin embargo, autorizar la coloración del producto si, habida cuenta de los hábitos alimentarios en el Estado miembro importador, ésta responde a una necesidad real y, para apreciar el riesgo general que la materia colorante efectivamente empleada pueda suponer para la salud, dichas autoridades deben tener en cuenta los resultados de la investigación científica internacional y, en particular, los trabajos del Comité científico comunitario de la alimentación humana. Everling Joliet Due Galmot Kakouris Pronunciada en audiencia pública en Luxemburgo, a 10 de diciembre de 1985. El Secretario P. Heim El Presidente de la Sala Quinta U. Everling ( *1 ) Lengua de procedimiento: francés.

62015CJ0461

de

Das Vorabentscheidungsersuchen betrifft die Auslegung von Art. 24 Abs. 1 des Beschlusses 2011/278/EU der Kommission vom 27. April 2011 zur Festlegung EU-weiter Übergangsvorschriften zur Harmonisierung der kostenlosen Zuteilung von Emissionszertifikaten gemäß Artikel 10a der Richtlinie 2003/87/EG des Europäischen Parlaments und des Rates ( ABl. 2011, L 130, S. 1 ). Dieses Ersuchen ergeht im Rahmen eines Rechtsstreits zwischen der E.ON Kraftwerke GmbH und der Bundesrepublik Deutschland wegen des Umfangs der E.ON Kraftwerke angesichts der Änderungen des Betriebs eines ihrer Kraftwerke obliegenden Informationspflicht für die kostenlose Zuteilung von Emissionszertifikaten. Rechtlicher Rahmen Unionsrecht Richtlinie 2003/87 Die Richtlinie 2003/87/EG des Europäischen Parlaments und des Rates vom 13. Oktober 2003 über ein System für den Handel mit Treibhausgasemissionszertifikaten in der Gemeinschaft und zur Änderung der Richtlinie 96/61/EG des Rates ( ABl. 2003, L 275, S. 32 ) in der durch die Richtlinie 2009/29/EG des Europäischen Parlaments und des Rates vom 23. April 2009 ( ABl. 2009, L 140, S. 63 ) geänderten Fassung (im Folgenden: Richtlinie 2003/87) bestimmt in ihrem Art. 7 („Änderungen an Anlagen“): „Der Betreiber unterrichtet die zuständige Behörde von allen geplanten Änderungen der Art oder Funktionsweise der Anlage sowie von einer Erweiterung oder wesentlichen Verringerung der Kapazität der Anlage, die eine Aktualisierung der Genehmigung zur Emission von Treibhausgasen erfordern könnten. Gegebenenfalls aktualisiert die zuständige Behörde die Genehmigung. …“ Art. 10 Abs. 1 der Richtlinie 2003/87 lautet: „Ab dem Jahr 2013 versteigern die Mitgliedstaaten sämtliche Zertifikate, die nicht gemäß Artikel 10a und 10c kostenlos zugeteilt werden. …“ In Art. 10a („Gemeinschaftsweite Übergangsvorschriften zur Harmonisierung der kostenlosen Zuteilung“) der Richtlinie heißt es in Abs. 1: „Die Kommission erlässt bis zum 31. Dezember 2010 gemeinschaftsweite und vollständig harmonisierte Durchführungsmaßnahmen für die Zuteilung der … Zertifikate …“ Beschluss 2011/278 In Art. 7 („Erhebung von Bezugsdaten“) des Beschlusses 2011/278 heißt es: „(1)   Für jede für die kostenlose Zuteilung von Emissionszertifikaten gemäß Artikel 10a der Richtlinie 2003/87/EG in Frage kommende Bestandsanlage, einschließlich Anlagen, die nur gelegentlich betrieben werden, und insbesondere Anlagen, die in Reserve oder in Bereitschaft gehalten werden, sowie Saisonanlagen, erheben die Mitgliedstaaten für jedes Jahr des am 1. Januar 2005 beginnenden und am 31. Dezember 2008 endenden oder gegebenenfalls am 1. Januar 2009 beginnenden und am31. Dezember 2010 endenden Zeitraums, während dem die Anlage in Betrieb war, beim Anlagenbetreiber alle maßgeblichen Informationen und Daten über die in Anhang IV aufgelisteten Parameter. (2)   Die Mitgliedstaaten erheben die Daten für die einzelnen Anlagenteile getrennt. Sie können den Anlagenbetreiber erforderlichenfalls auffordern, weitere Daten zu übermitteln. …“ Art. 10 Abs. 1 des Beschlusses 2011/278 lautet: „Auf der Grundlage der gemäß Artikel 7 erhobenen Daten berechnen die Mitgliedstaaten für jedes Jahr die Anzahl der Emissionszertifikate, die jeder Bestandsanlage in ihrem Hoheitsgebiet gemäß den Absätzen 2 bis 8 ab 2013 kostenlos zugeteilt werden.“ In den Art. 19 bis 21 des Beschlusses 2011/278 werden die Bedingungen festgelegt, unter denen die Mitgliedstaaten die im Anschluss an eine wesentliche Kapazitätserweiterung oder ‑verringerung der betreffenden Anlage zu vergebenden Emissionszertifikate zuteilen. Art. 24 („Änderungen des Betriebs einer Anlage“) des Beschlusses 2011/278 sieht vor: „(1)   Die Mitgliedstaaten tragen dafür Sorge, dass alle relevanten Informationen über geplante oder tatsächliche Änderungen der Kapazität, der Aktivitätsrate und des Betriebs einer Anlage vom Anlagenbetreiber bis zum 31. Dezember jedes Jahres an die zuständige Behörde übermittelt werden. (2)   Bei Änderungen der Kapazität, der Aktivitätsrate und des Betriebs einer Anlage, die die Zuteilung an diese Anlage beeinflussen, übermitteln die Mitgliedstaaten der Kommission anhand einer von der Kommission zur Verfügung gestellten elektronischen Vorlage alle relevanten Informationen, einschließlich der gemäß diesem Beschluss berechneten geänderten vorläufigen Jahresgesamtmenge der dieser Anlage kostenlos zuzuteilenden Emissionszertifikate, bevor die endgültige Jahresgesamtmenge der kostenlos zuzuteilenden Emissionszertifikate berechnet wird. Die Kommission kann die geänderte vorläufige Jahresgesamtmenge der dieser Anlage kostenlos zuzuteilenden Emissionszertifikate ablehnen.“ Verordnung (EU) Nr. 601/2012 Die Verordnung (EU) Nr. 601/2012 der Kommission vom 21. Juni 2012 über die Überwachung von und die Berichterstattung über Treibhausgasemissionen gemäß der Richtlinie 2003/87 ( ABl. 2012, L 181, S. 30 ) enthält nach ihrem Art. 1 die geltenden Vorschriften für die Überwachung von und die Berichterstattung über Treibhausgasemissionen und Tätigkeitsdaten gemäß der Richtlinie 2003/87 in dem am 1. Januar 2013 beginnenden Handelszeitraum des EU-Emissionshandelssystems und den darauffolgenden Handelszeiträumen. Art. 12 („Inhalt und Übermittlung des Monitoringkonzepts“) der Verordnung Nr. 601/2012 bestimmt: „(1)   Der Anlagen- bzw. Luftfahrzeugbetreiber legt der zuständigen Behörde ein Monitoringkonzept zur Genehmigung vor. Das Monitoringkonzept besteht aus einer ausführlichen, vollständigen und transparenten Dokumentation der Überwachungsmethodik für eine bestimmte Anlage oder einen bestimmten Luftfahrzeugbetreiber und enthält mindestens die in Anhang I aufgeführten Angaben. … (2)   Wird in Anhang I auf ein Verfahren verwiesen, so wird ein solches Verfahren vom Anlagen- bzw. Luftfahrzeugbetreiber vom Monitoringkonzept gesondert erstellt, dokumentiert, umgesetzt und unterhalten. … (3)   Die Mitgliedstaaten können vorschreiben, dass in das Monitoringkonzept für Anlagen zusätzlich zu den Informationen gemäß den Absätzen 1 und 2 dieses Artikels weitere Informationen aufgenommen werden, um Artikel 24 Absatz 1 des Beschlusses 2011/278 … Genüge zu tun, einschließlich einer Zusammenfassung eines Verfahrens, das gewährleistet, dass a) der Anlagenbetreiber regelmäßig prüft, ob Informationen über geplante oder tatsächliche Änderungen der Kapazität, des Aktivitätsniveaus und des Betriebs einer Anlage im Rahmen dieses Beschlusses relevant sind, und b) der Anlagenbetreiber der zuständigen Behörde die Informationen gemäß Buchstabe a bis 31. Dezember jedes Jahres übermittelt.“ Deutsches Recht Am 26. September 2011 erließ die Bundesregierung die Verordnung über die Zuteilung von Treibhausgas-Emissionsberechtigungen in der Handelsperiode 2013 bis 2020 (BGBl. I S. 1921, im Folgenden: ZuV 2020). § 22 („Änderungen des Betriebs einer Anlage“) der ZuV 2020 bestimmt: „(1)   Der Anlagenbetreiber hat der zuständigen Behörde alle relevanten Informationen über geplante oder tatsächliche Änderungen der Kapazität, der Aktivitätsraten und des Betriebs der Anlage bis zum 31. Januar des Folgejahres, erstmals zum 31. Januar 2013, mitzuteilen. (2)   Im Fall einer wesentlichen Kapazitätsverringerung nach § 19 ist der Anlagenbetreiber verpflichtet, der zuständigen Behörde die stillgelegte Kapazität und die installierte Kapazität des Zuteilungselements nach der wesentlichen Kapazitätsverringerung unverzüglich mitzuteilen. Im Fall einer Betriebseinstellung nach § 20 Absatz 1 ist der Anlagenbetreiber verpflichtet, der zuständigen Behörde das Datum der Betriebseinstellung unverzüglich mitzuteilen.“ Ausgangsverfahren und Vorlagefragen E.ON Kraftwerke ist ein Energiewirtschaftsunternehmen und betreibt in Deutschland mehrere emissionshandelspflichtige Kraftwerke. Für ihr Kraftwerk in Heyden (Deutschland) beantragte sie bei der Deutschen Emissionshandelsstelle (im Folgenden: DEHSt) eine kostenlose Zuteilung von Emissionsberechtigungen für die dritte Handelsperiode (2013 bis 2020) nach dem Wärme-Emissionswert. E.ON Kraftwerke teilte der DEHSt mit Schreiben vom 5. September 2013 mit, dass sie – anders als von der DEHSt auf der Grundlage von § 22 Abs. 1 ZuV 2020 verlangt – dieser nur dann Angaben zu den Aktivitätsraten der jeweiligen Zuteilungselemente machen werde, wenn diese zu einer Anpassung der Zuteilungsentscheidung führen könnten. Die DEHSt antwortete hierauf mit Schreiben vom 24. September 2013, in dem sie darauf hinwies, dass die nach § 22 Abs. 1 ZuV 2020 angeforderten relevanten Informationen nicht lediglich im Ergebnis zuteilungsändernde Informationen seien, sondern alle Informationen, die der Zuteilung zugrunde liegende Daten beträfen. Im Formblatt zur Berichterstattung für das Jahr 2013 gab E.ON Kraftwerke die Aktivitätsrate mit „0“ an. Mit einer am 27. November 2013 beim Verwaltungsgericht Berlin erhobenen Klage begehrt E.ON Kraftwerke die Feststellung, dass sie gemäß § 22 Abs. 1 ZuV 2020 nicht zur Übermittlung aller Daten im Zusammenhang mit der Kapazität, der Aktivitätsrate oder dem Betrieb der Anlage verpflichtet sei, sondern nur Daten übermitteln müsse, die sich auf Änderungen mit möglichen Auswirkungen auf die Zuteilung von Zertifikaten bezögen. Hierfür sprächen auch Art. 24 des Beschlusses 2011/278 der Kommission sowie deren Leitfaden Nr. 7. Die DEHSt fasst diese Rechtsakte der Kommission anders auf und macht geltend, es sei Sache der Mitgliedstaaten, die für die Zuteilung relevanten Informationen zu bestimmen. Unter diesen Voraussetzungen hat das Verwaltungsgericht Berlin beschlossen, das Verfahren auszusetzen und dem Gerichtshof folgende Frage zur Vorabentscheidung vorzulegen: 1. Welche Informationen gehören zu den relevanten Informationen im Sinne des Art. 24 Abs. 1 des Beschlusses 2011/278? Ist die Einschränkung qualitativ oder quantitativ zu verstehen, gehören dazu insbesondere auch solche Informationen über geplante oder tatsächliche Änderungen der Kapazität, der Aktivitätsrate und des Betriebs einer Anlage, die unmittelbar keine Aufhebung bzw. Anpassung der Zuteilungsentscheidung gemäß Art. 19 bis 21 des Beschlusses 2011/278 zur Folge haben und keine Übermittlungspflicht nach Art. 24 Abs. 2 des Beschlusses 2011/278 auslösen? 2. Für den Fall, dass Frage 1 zu verneinen ist: Ist Art. 24 Abs. 1 des Beschlusses 2011/278 dahin gehend auszulegen, dass er dem Mitgliedstaat verbietet, vom Anlagenbetreiber auch solche Informationen über geplante oder tatsächliche Änderungen der Kapazität, der Aktivitätsrate und des Betriebs der Anlage zu verlangen, die keine Aufhebung bzw. Anpassung der Zuteilungsentscheidung gemäß Art. 19 bis 21 des Beschlusses 2011/278 zur Folge haben? Zu den Vorlagefragen Mit seinen Fragen, die zusammen zu prüfen sind, möchte das vorlegende Gericht wissen, ob Art. 24 Abs. 1 des Beschlusses 2011/278 dahin auszulegen ist, dass er einen Mitgliedstaat daran hindert, von Unternehmen, die in der Union emissionshandelspflichtig sind und denen die entsprechenden Zertifikate kostenlos zugeteilt wurden, Informationen über alle geplanten oder tatsächlichen Änderungen der Kapazität, der Aktivitätsrate und des Betriebs einer Anlage zu verlangen, ohne dass diese Forderung auf Informationen über Änderungen beschränkt wird, die die Zuteilung beeinflussen. Der Beschluss 2011/278 regelt die kostenlose Zuteilung von Treibhausgasemissionszertifikaten gemäß Art. 10a der Richtlinie 2003/87. Insoweit ist darauf hinzuweisen, dass mit der Richtlinie 2003/87 die Treibhausgasemissionen der Union bis 2020 gegenüber 1990 um insgesamt mindestens 20 % in wirtschaftlich effizienter Weise reduziert werden sollen. Um dieses Ziel zu erreichen, hat der Unionsgesetzgeber zwei Mechanismen vorgesehen. Der erste, mit Art. 9 der Richtlinie 2003/87 eingeführte Mechanismus besteht in der linearen Verringerung der verfügbaren Menge an Zertifikaten unter Anwendung eines Faktors von 1,74 %, verglichen mit der durchschnittlichen jährlichen Gesamtmenge der Zertifikate, die von den Mitgliedstaaten nach Maßgabe der Entscheidungen der Kommission über die nationalen Zuteilungspläne für den Zeitraum von 2008 bis 2012 zugeteilt wurden. Der zweite Mechanismus besteht in der Versteigerung von Zertifikaten und soll ebenfalls eine Verringerung der Treibhausgasemissionen in wirtschaftlich effizienter Weise ermöglichen (Urteil vom 28. April 2016, Borealis Polyolefine u. a., C‑191/14, C‑192/14, C‑295/14, C‑389/14 und C‑391/14 bis C‑393/14 , EU:C:2016:311 , Rn. ). Für die Anlagen, denen seit dem Jahr 2013 in bestimmten Wirtschaftszweigen nach Art. 10a Abs. 11 der Richtlinie 2003/87 kostenlose Treibhausgasemissionszertifikate zugutekommen, wird die zuzuteilende Menge dieser Zertifikate ab dem Jahr 2013 schrittweise mit dem Ziel reduziert, die kostenlose Zuteilung bis 2027 zu beenden (Urteil vom 28. April 2016, Borealis Polyolefine u. a., C‑191/14, C‑192/14, C‑295/14, C‑389/14 und C‑391/14 bis C‑393/14 , EU:C:2016:311 , Rn. ). In diesem Kontext ist in Art. 7 des Beschlusses 2011/278 vorgesehen, dass die Mitgliedstaaten für jede für die kostenlose Zuteilung von Treibhausgasemissionszertifikaten in Frage kommende Bestandsanlage für jedes Jahr des am 1. Januar 2005 beginnenden und am 31. Dezember 2008 endenden oder gegebenenfalls am 1. Januar 2009 beginnenden und am 31. Dezember 2010 endenden Zeitraums, während dem die Anlage in Betrieb war, beim Anlagenbetreiber alle maßgeblichen Informationen und Daten über die in Anhang IV des Beschlusses aufgelisteten Parameter erheben, anhand deren der Umfang der Zuteilung bestimmt werden kann. Gemäß Art. 10 des Beschlusses 2011/278 berechnen die Mitgliedstaaten auf der Grundlage der gemäß dessen Art. 7 erhobenen Daten für jedes Jahr die Anzahl der Emissionszertifikate, die jeder Bestandsanlage in ihrem Hoheitsgebiet ab 2013 kostenlos zugeteilt werden. Wie aus dem 15. Erwägungsgrund des Beschlusses 2011/278 hervorgeht, sollten die Mitgliedstaaten dafür Sorge tragen, dass die bei den Anlagenbetreibern erhobenen und für Zuteilungszwecke verwendeten Daten vollständig, kohärent und so akkurat wie möglich sind. Im Licht dieser Erwägungen ist zur Beantwortung der Fragen des vorlegenden Gerichts zu klären, welche „relevanten Informationen“ die Mitgliedstaaten nach Art. 24 Abs. 1 des Beschlusses 2011/278 von den betroffenen Betreibern verlangen dürfen. Hierbei ist erstens darauf hinzuweisen, dass der Beschluss 2011/278 den Betreibern nicht unmittelbar eine Informationspflicht vorschreibt, sondern es den Mitgliedstaaten überlässt, selbst die Mittel festzulegen, um von den Betreibern hinreichend aussagekräftige Daten für die kostenlose Zuteilung von Treibhausgasemissionszertifikaten zu erhalten. In Bezug auf diese Daten müssen die Mitgliedstaaten nach Art. 24 Abs. 1 des Beschlusses 2011/278 dafür Sorge tragen, dass alle relevanten Informationen über geplante oder tatsächliche Änderungen der Kapazität, der Aktivitätsrate und des Betriebs einer Anlage vom Anlagenbetreiber bis zum 31. Dezember jedes Jahres an die zuständige Behörde übermittelt werden. Zweitens beschränkt Art. 24 Abs. 2 des Beschlusses 2011/278, dessen Ziel die Regelung der den Mitgliedstaaten obliegenden Verpflichtung ist, der Kommission die für die Berechnung der endgültigen Jahresgesamtmenge der kostenlos zuzuteilenden Emissionszertifikate relevanten Informationen zu übermitteln, diese Verpflichtung allein auf die Fälle, in denen solche Änderungen die Zuteilung von Emissionszertifikaten an eine Anlage beeinflussen. Dagegen beschränkt Art. 24 Abs. 1 des Beschlusses 2011/278, der sich auf alle relevanten Informationen über solche Änderungen bezieht, die den Betreibern obliegende Übermittlungspflicht nicht allein auf die Fälle, in denen diese Änderungen die kostenlose Zuteilung von Emissionszertifikaten beeinflussen. Drittens steht eine solche Auslegung von Art. 24 Abs. 1 des Beschlusses 2011/278 im Einklang mit der Systematik und den Zielen des Beschlusses 2011/278. Im Zuteilungssystem für Emissionszertifikate obliegt es nämlich, wie in Rn. 26 des vorliegenden Urteils ausgeführt, den Mitgliedstaaten, auf der Grundlage der gemäß Art. 7 des Beschlusses 2011/278 erhobenen Daten für jedes Jahr die Anzahl der Emissionszertifikate zu berechnen, die jeder Bestandsanlage in ihrem Hoheitsgebiet kostenlos zugeteilt werden. Somit ist es nicht Sache der zuständigen Behörden der Mitgliedstaaten, anhand der bei den Betreibern erhobenen Daten zu beurteilen, ob diese die Berechnung der Anzahl der zuzuteilenden Zertifikate beeinflussen können. Außerdem ergibt sich weder aus der Richtlinie 2003/87, insbesondere aus deren Art. 7, noch aus dem Beschluss 2011/278, dass der Unionsgesetzgeber den Betreibern hätte ermöglichen wollen, die nach diesen Vorschriften zu übermittelnden Informationen anhand dessen auszuwählen, ob sie die Zuteilung von Emissionszertifikaten beeinflussen könnten. Aus Art. 24 des Beschlusses 2011/278 geht nämlich hervor, dass mit dieser Vorschrift Änderungen des Betriebs von Anlagen berücksichtigt werden sollen, damit zum einen die Mitgliedstaaten zunächst die Zahl der jeder Bestandsanlage in ihrem Hoheitsgebiet kostenlos zuzuteilenden Emissionszertifikate berechnen können und zum anderen die Kommission sodann die endgültige Jahresgesamtmenge der kostenlos zuzuteilenden Emissionszertifikate festlegen kann. Vor diesem Hintergrund müssen die Mitgliedstaaten, wie bereits in Rn. 27 des vorliegenden Urteils ausgeführt, dafür Sorge tragen, dass die bei den Anlagenbetreibern erhobenen und für Zuteilungszwecke verwendeten Daten vollständig, kohärent und so akkurat wie möglich sind. Folglich haben die Mitgliedstaaten selbst zu bestimmen, welche für die zuständigen Behörden relevanten Daten bei den Betreibern zu erheben sind. Durch die Bezugnahme auf die Relevanz der erhobenen Informationen ermächtigt Art. 24 Abs. 1 des Beschlusses 2011/278 die Mitgliedstaaten, zu verlangen, dass den zuständigen Behörden diejenigen relevanten Informationen zur Verfügung gestellt werden, anhand deren sie die Änderungen der fraglichen Anlage objektiv beurteilen können, und hindert sie daran, andere Informationen ohne Bezug zu dieser Beurteilung zu erheben, etwa Informationen zu den Gründen für die Änderungen oder allgemein zu deren wirtschaftlicher oder geschäftlicher Notwendigkeit; dies zu prüfen ist Sache der nationalen Gerichte. Dagegen gebietet diese Vorschrift nicht, nur solche Informationen zu liefern, die sich auf Änderungen beziehen, von denen die Betreiber annehmen, dass sie die kostenlose Zuteilung von Zertifikaten beeinflussen. Diese Feststellung kann nicht durch die Erläuterungen entkräftet werden, die in einem als „Guidance Document n o 7 on the harmonized free allocation methodology for the EU-ETS post 2012 New Entrants and Closures“ bezeichneten Dokument enthalten sind, das die Kommission auf ihrer Website veröffentlicht hat. In diesem Dokument wird nämlich ausdrücklich darauf hingewiesen, dass es rechtlich nicht verbindlich ist und nicht die offizielle Position der Kommission widerspiegelt. Nach alledem ist auf die Vorlagefragen zu antworten, dass Art. 24 Abs. 1 des Beschlusses 2011/278 dahin auszulegen ist, dass er einen Mitgliedstaat nicht daran hindert, von Unternehmen, die in der Union emissionshandelspflichtig sind und denen die entsprechenden Zertifikate kostenlos zugeteilt wurden, Informationen über alle geplanten oder tatsächlichen Änderungen der Kapazität, der Aktivitätsrate und des Betriebs einer Anlage zu verlangen, ohne dass diese Forderung auf Informationen über Änderungen beschränkt wird, die die Zuteilung beeinflussen. Kosten Für die Parteien des Ausgangsverfahrens ist das Verfahren ein Zwischenstreit in dem beim vorlegenden Gericht anhängigen Rechtsstreit; die Kostenentscheidung ist daher Sache dieses Gerichts. Die Auslagen anderer Beteiligter für die Abgabe von Erklärungen vor dem Gerichtshof sind nicht erstattungsfähig. Aus diesen Gründen hat der Gerichtshof (Sechste Kammer) für Recht erkannt: Art. 24 Abs. 1 des Beschlusses 2011/278/EU der Kommission vom 27. April 2011 zur Festlegung EU-weiter Übergangsvorschriften zur Harmonisierung der kostenlosen Zuteilung von Emissionszertifikaten gemäß Artikel 10a der Richtlinie 2003/87/EG des Europäischen Parlaments und des Rates ist dahin auszulegen, dass er einen Mitgliedstaat nicht daran hindert, von Unternehmen, die in der Europäischen Union emissionshandelspflichtig sind und denen die entsprechenden Zertifikate kostenlos zugeteilt wurden, Informationen über alle geplanten oder tatsächlichen Änderungen der Kapazität, der Aktivitätsrate und des Betriebs einer Anlage zu verlangen, ohne dass diese Forderung auf Informationen über Änderungen beschränkt wird, die die Zuteilung beeinflussen. Unterschriften ( *1 ) Verfahrenssprache: Deutsch.

62007CJ0559

cs

Nesplnění povinnosti státem – Porušení článku 141 ES – Porušení zásady rovnosti odměňování mužů a žen – Vnitrostátní režim civilních a vojenských starobních důchodů týkající se občanských a vojenských důchodů zakotvující odlišný věk odchodu do důchodu podle pohlaví Výrok 1) Řecká republika tím, že ponechala v platnosti ustanovení zakotvující rozdíly mezi pracovníky mužského a ženského pohlaví v záležitosti věku odchodu do důchodu a minimální požadované doby služby na základě řeckého zákoníku o civilních a vojenských důchodech zavedeného prezidentským dekretem č. 166/2000 ze dne 3. července 2000, ve zde relevantním znění, nesplnila povinnosti, které pro ni vyplývají z článku 141 ES. 2) Řecké republice se ukládá náhrada nákladů řízení.

62020CJ0129

it

La domanda di pronuncia pregiudiziale verte sull’interpretazione delle clausole 1.1, 1.2 e 2.1, nonché della clausola 2.3, lettera b), dell’accordo quadro sul congedo parentale, concluso il 14 dicembre 1995, che figura in allegato alla direttiva 96/34/CE del Consiglio, del 3 giugno 1996, concernente l’accordo quadro sul congedo parentale concluso dall’UNICE, dal CEEP e dalla CES ( GU 1996, L 145, pag. 4 ), come modificata dalla direttiva 97/75/CE del Consiglio, del 15 dicembre 1997 ( GU 1998, L 10, pag. 24 ) (in prosieguo: la «direttiva 96/34»). Tale domanda è stata presentata nell’ambito di una controversia tra XI e la Caisse pour l’avenir des enfants (Cassa per il futuro dei minori, Lussemburgo) in merito al rifiuto di quest’ultima di riconoscere a XI il diritto al congedo parentale per prendersi cura dei suoi gemelli a motivo del fatto che la stessa non occupava un impiego retribuito alla data della loro nascita. Contesto normativo Diritto dell’Unione La direttiva 96/34 La direttiva 96/34 era intesa ad attuare l’accordo quadro sul congedo parentale concluso dall’Unione delle confederazioni europee dell’industria e dei datori di lavoro (UNICE), dal Centro europeo delle imprese a partecipazione pubblica (CEEP) e dalla Confederazione europea dei sindacati (CES). La clausola 1 di tale accordo quadro, intitolata «Oggetto e campo d’applicazione», prevedeva quanto segue: «1. Il presente accordo stabilisce prescrizioni minime volte ad agevolare la conciliazione delle responsabilità professionali e familiari dei genitori che lavorano. 2. Il presente accordo si applica a tutti i lavoratori, di ambo i sessi, aventi un contratto o un rapporto di lavoro definito dalla legge, da contratti collettivi o dalle prassi vigenti in ciascuno Stato membro». La clausola 2 di detto accordo quadro, intitolata «Congedo parentale», era così formulato: «1. Fatta salva la clausola 2.2, il presente accordo attribuisce ai lavoratori, di ambo i sessi, il diritto individuale al congedo parentale per la nascita o l’adozione di un bambino, affinché possano averne cura per un periodo minimo di tre mesi fino a un’età non superiore a 8 anni determinato dagli Stati membri e/o dalle parti sociali. (…) 3. Le condizioni di accesso e le modalità di applicazione del congedo parentale sono definite dalla legge e/o dai contratti collettivi negli Stati membri, nel rispetto delle prescrizioni minime del presente accordo. Gli Stati membri e/o le parti sociali possono in particolare: (…) b) subordinare il diritto al congedo parentale ad una determinata anzianità lavorativa e/o aziendale che non può superare un anno; (…)». Direttiva 2010/18/UE Il considerando 1 della direttiva 2010/18/UE del Consiglio, dell’8 marzo 2010, che attua l’accordo quadro riveduto in materia di congedo parentale concluso da BUSINESSEUROPE, UEAPME, CEEP e CES e abroga la direttiva 96/34 ( GU 2010, L 68, pag. 13 ), prevede quanto segue: «L’articolo 153 del trattato [FUE] consente all’Unione [europea] di sostenere e completare l’azione degli Stati membri, tra l’altro nel settore della parità tra uomini e donne per quanto riguarda le opportunità sul mercato del lavoro ed il trattamento sul lavoro». L’articolo 3, paragrafo 1, di tale direttiva prevede quanto segue: «Gli Stati membri mettono in vigore le disposizioni legislative, regolamentari e amministrative necessarie per conformarsi alla presente direttiva entro l’8 marzo 2012 o si accertano che entro tale data le parti sociali attuino le disposizioni necessarie mediante accordo. (…)». L’articolo 4 di detta direttiva così dispone: «La direttiva 96/34/CE è abrogata a decorrere dall’8 marzo 2012. (…)». L’accordo quadro sul congedo parentale (riveduto) del 18 giugno 2009 che figura in allegato alla direttiva 2010/18 (in prosieguo: l’«accordo quadro riveduto») al punto I.8 prevede quanto segue: «considerando che le politiche familiari dovrebbero contribuire al conseguimento della parità di genere e che andrebbero considerate alla luce dell’evoluzione demografica, delle conseguenze dell’invecchiamento della popolazione, del superamento del divario generazionale, della promozione della partecipazione delle donne al mondo del lavoro e della ripartizione delle responsabilità familiari tra donne e uomini». La clausola 1 dell’accordo quadro riveduto, intitolata «Oggetto e ambito d’applicazione», prevede quanto segue: «1. Il presente accordo stabilisce prescrizioni minime volte ad agevolare la conciliazione delle responsabilità familiari e professionali dei genitori che lavorano, tenendo conto della crescente diversità delle strutture familiari nel rispetto delle leggi, dei contratti collettivi e/o delle prassi nazionali. 2. Il presente accordo si applica a tutti i lavoratori, di ambo i sessi, aventi un contratto o un rapporto di lavoro definito dalle leggi, dai contratti collettivi e/o dalle prassi vigenti in ciascuno Stato membro». La clausola 2 dell’accordo quadro riveduto, intitolata «Congedo parentale», così dispone: «1. Il presente accordo attribuisce ai lavoratori di ambo i sessi il diritto individuale al congedo parentale per la nascita o l’adozione di un figlio, affinché possano averne cura fino a una determinata età, non superiore a otto anni, che deve essere definita dagli Stati membri e/o dalle parti sociali. 2. Il congedo è accordato per un periodo minimo di quattro mesi e, per promuovere la parità di opportunità e di trattamento tra gli uomini e le donne, andrebbe previsto, in linea di principio, in forma non trasferibile. Per incoraggiare una più equa ripartizione del congedo parentale tra i due genitori, almeno uno dei quattro mesi è attribuito in forma non trasferibile. (…)». La clausola 3 di detto accordo quadro riveduto, intitolata «Modalità di applicazione», è così formulata: «1. Le condizioni di accesso e le modalità di applicazione del congedo parentale sono definite per legge e/o mediante contratti collettivi negli Stati membri, nel rispetto delle prescrizioni minime del presente accordo. Gli Stati membri e/o le parti sociali possono in particolare: (…) b) subordinare il diritto al congedo parentale a una determinata anzianità lavorativa e/o aziendale che non può superare un anno; quando ricorrono a tale disposizione gli Stati membri e/o le parti sociali assicurano che in caso di più contratti a tempo determinato, quale definito nella direttiva 1999/70/CE del Consiglio[, del 28 giugno 1999, relativa all’accordo quadro CES, UNICE e CEEP] sul tempo determinato, presso lo stesso datore di lavoro occorre tener conto della durata complessiva di tali contratti per il calcolo dell’anzianità [ GU 1999, L 175, pag. 43 ]; (…)». La clausola 8.4 del medesimo accordo quadro riveduto prevede quanto segue: «Gli Stati membri mettono in vigore le disposizioni legislative, regolamentari e amministrative necessarie per conformarsi alla decisione del Consiglio [che rende vincolanti le prescrizioni dell’accordo quadro riveduto] entro due anni dall’adozione della decisione ovvero si accertano che le parti sociali adottino le disposizioni necessarie mediante accordi prima della fine di tale periodo. (…)». Diritto lussemburghese Il recepimento della direttiva 96/34 nel diritto lussemburghese è avvenuto con la Loi du 12 février 1999 concernant la mise en œuvre du plan d’action national en faveur de l’emploi (legge del 12 febbraio 1999 sull’attuazione del piano d’azione nazionale per l’occupazione) ( Mémorial A 1999, pag. 190). In particolare, detta legge ha inserito nella Loi modifiée du 16 avril 1979 fixant le statut général des fonctionnaires de l’État (legge del 16 aprile 1979 recante lo statuto generale dei funzionari dello Stato, come modificata) ( Mémorial A 1979, pag. 622; in prosieguo: la «legge del16 aprile 1979, come modificata»), l’articolo 29 bis relativo al congedo parentale. Detto articolo, nella versione applicabile alla controversia oggetto del procedimento principale, prevede quanto segue: «È istituito un congedo speciale, denominato “congedo parentale”, concesso per la nascita o l’adozione di uno o più figli per i quali siano versati assegni familiari e per i quali sussistano, in relazione al soggetto richiedente il congedo parentale, i requisiti di cui all’articolo 2, secondo e terzo comma, della Loi modifiée du 19 juin 1985 concernant les allocations familiales et portant création de la caisse nationale des prestations familiales (legge del 19 giugno 1985 in materia di assegni familiari e che istituisce la Cassa nazionale delle prestazioni familiari, come modificata) [( Mémorial A 1985, pag. 680)], fino al compimento del quinto anno di età da parte di tali figli. Il congedo parentale spetta a qualsiasi soggetto, di seguito denominato “il genitore”, a condizione che (…) – al momento della nascita o dell’accoglienza del figlio o dei figli adottandi, occupi legalmente un posto di lavoro nel territorio del Granducato di Lussemburgo, occupazione esercitata senza soluzione di continuità per almeno dodici mesi consecutivi direttamente precedenti l’inizio del congedo parentale, presso la stessa amministrazione pubblica o lo stesso ente pubblico per una durata mensile dell’orario di lavoro pari almeno alla metà della durata normale dell’orario di lavoro applicabile per legge, e che sia titolare di tale titolo durante tutto il periodo del congedo parentale; – sia iscritto obbligatoriamente e continuativamente al sistema previdenziale in virtù di uno dei suddetti titoli, in applicazione dell’articolo 1, punti 1, 2 e 10, del Code de la sécurité sociale (Codice di previdenza sociale); (…)». L’articolo 29 ter della legge del 16 aprile 1979, come modificata, prevede quanto segue: «Ogni genitore che soddisfi le condizioni di cui all’articolo 29 bis ha diritto, su sua richiesta, a un congedo parentale di sei mesi per ciascun figlio. (…)». Procedimento principale e questione pregiudiziale Il 15 settembre 2011, XI ha stipulato un contratto di prestazione di servizi a tempo determinato con il Granducato di Lussemburgo per l’esecuzione dell’incarico di docente della scuola secondaria con scadenza il 26 gennaio 2012. Il 26 gennaio 2012, a seguito della scadenza di detto contratto di lavoro a tempo determinato, è stata cancellata l’iscrizione di XI presso gli enti previdenziali e la stessa è stata iscritta dal suo compagno, in qualità di funzionario statale, al regime di coassicurazione. Il 4 marzo 2012, in un periodo in cui era disoccupata, XI ha dato alla luce due gemelli. Il 14 giugno 2012, XI ha ottenuto l’ammissione al beneficio dell’indennità di disoccupazione ed è stata quindi nuovamente iscritta presso gli enti previdenziali. Dopo aver stipulato con il Granducato di Lussemburgo, in data 15 settembre 2012 e 1 o agosto 2013, due contratti di prestazione di servizi a tempo determinato per l’esecuzione dell’incarico di docente della scuola secondaria, il 15 settembre 2014 XI ha sottoscritto un contratto a tempo indeterminato con detto Stato membro avente ad oggetto le medesime attività. L’11 marzo 2015, XI ha presentato domanda di congedo parentale con indicazione della data di inizio fissata al 15 settembre 2015. Con decisione del 20 marzo 2015, detta domanda è stata respinta dal presidente della Caisse nationale des prestations familiales (Cassa nazionale delle prestazioni familiari), ora denominata Caisse pour l’avenir des enfants (Cassa per il futuro dei minori), in applicazione dell’articolo 29 bis della legge del 16 aprile 1979, come modificata, il quale subordina la concessione del congedo parentale alla condizione che il lavoratore occupi legalmente un posto di lavoro e sia iscritto a tale titolo al regime previdenziale pertinente al momento della nascita del figlio, condizione questa che XI non soddisfaceva. XI ha contestato tale decisione dinanzi al comitato direttivo della Caisse nationale des prestations familiales (Cassa nazionale delle prestazioni familiari) adducendo che l’articolo 29 bis della legge del 16 aprile 1979, come modificata, non era conforme all’accordo quadro sul congedo parentale che figura in allegato alla direttiva 96/34. Con decisione del 19 maggio 2015, il comitato direttivo della Caisse nationale des prestations familiales (Cassa nazionale delle prestazioni familiari) ha confermato la decisione del 20 marzo 2015, considerando, in sostanza, che, poiché XI non occupava legalmente un posto di lavoro e non era iscritta a tale titolo al regime previdenziale pertinente al momento della nascita dei suoi figli, la stessa non aveva diritto al congedo parentale. XI ha proposto ricorso avverso la decisione del 19 maggio 2015 dinanzi al Conseil arbitral de la sécurité sociale (Consiglio arbitrale per la previdenza sociale, Lussemburgo), il quale, con decisione del 27 ottobre 2017, ha accolto tale ricorso. In particolare, esso ha rilevato che l’accordo quadro che figura in allegato alla direttiva 96/34 subordinava il diritto al congedo parentale allo status di lavoratore e alla nascita di un figlio, senza tuttavia prevedere la condizione di occupazione e di iscrizione obbligatoria a tale titolo al regime previdenziale pertinente al momento della nascita di tale figlio e, in particolare, che il requisito supplementare di iscrizione a tale regime previdenziale al momento della nascita del figlio era incompatibile con il requisito previsto da tale accordo quadro in base al quale l’anzianità lavorativa e/o aziendale non può essere superiore a un anno e con lo scopo di agevolare la conciliazione della vita professionale e familiare. La Caisse pour l’avenir des enfants (Cassa per il futuro dei minori) ha proposto appello avverso la decisione del 27 ottobre 2017 dinanzi al conseil supérieur de la sécurité sociale (Consiglio superiore per la previdenza sociale, Lussemburgo). Con sentenza del 17 dicembre 2018, il conseil supérieur de la sécurité sociale (Consiglio superiore per la previdenza sociale) ha riformato la decisione del 27 ottobre 2017 rilevando, in particolare, che, poiché la clausola 2.1 dell’accordo quadro che figura in allegato alla direttiva 96/34 introduce un diritto individuale al congedo parentale per la nascita o l’adozione di un figlio, la fruizione di tale congedo era riservata ai lavoratori che potevano dimostrare lo status di lavoratore al momento della nascita o dell’adozione del figlio per il quale era stata richiesta la fruizione di tale congedo. XI ha impugnato la sentenza del 17 dicembre 2018 dinanzi al giudice del rinvio, il quale ha ritenuto che, alla luce dei motivi dedotti dalle parti nel procedimento principale, la soluzione della controversia dinanzi ad esso pendente dipendesse dalla questione se le clausole dell’accordo quadro che figura in allegato alla direttiva 96/34 ostassero all’applicazione dell’articolo 29 bis della legge del 16 aprile 1979, come modificata. Alla luce di tali circostanze, la Cour de cassation du Grand-Duché de Luxembourg (Corte di cassazione del Granducato di Lussemburgo, Lussemburgo) ha deciso di sospendere il procedimento e di sottoporre alla Corte la seguente questione pregiudiziale: «Se le clausole 1.1, 1.2, e 2.1, [nonché la clausola] 2.3[, lettera] b), dell’accordo quadro sul congedo parentale concluso il 14 dicembre 1995 dalle organizzazioni interprofessionali a carattere generale UNICE, CEEP e CES, attuato dalla direttiva [96/34] debbano essere interpretate nel senso che esse ostano all’applicazione di una disposizione di diritto nazionale, quale l’articolo 29 bis della legge del 16 aprile 1979 recante lo statuto generale dei funzionari dello Stato, come modificata, nella versione risultante dalla legge del 22 dicembre 2006 ( Mémorial A 2006, pag. 4838), che subordina la concessione del congedo parentale alla duplice condizione che il lavoratore occupi legalmente un posto di lavoro e sia iscritto a tale titolo alla previdenza sociale, da un lato, senza interruzione per almeno dodici mesi consecutivi immediatamente precedenti l’inizio del congedo parentale e, dall’altro, al momento della nascita o dell’accoglienza del figlio o dei figli adottivi, essendo richiesto il rispetto di tale seconda condizione anche qualora la nascita o l’adozione sia avvenuta più di dodici mesi prima dell’inizio del congedo parentale». Sulla questione pregiudiziale Con la sua questione pregiudiziale il giudice del rinvio chiede, in sostanza, se le clausole 1.1, 1.2 e 2.1, nonché la clausola 2.3, lettera b), dell’accordo quadro sul congedo parentale che figura in allegato alla direttiva 96/34 debbano essere interpretate nel senso che esse ostano a che la concessione di un congedo parentale sia subordinata alla duplice condizione che il lavoratore occupi legalmente un posto di lavoro e sia iscritto a tale titolo al regime previdenziale pertinente, in primo luogo, senza interruzione per un periodo di almeno dodici mesi immediatamente prima dell’inizio di tale congedo parentale e, in secondo luogo, al momento della nascita o dell’accoglienza del figlio o dei figli adottivi. Secondo costante giurisprudenza, nell’ambito della procedura di cooperazione tra i giudici nazionali e la Corte istituita all’articolo 267 TFUE, quest’ultima è tenuta a fornire al giudice nazionale una risposta utile che gli consenta di dirimere la controversia di cui è investito (sentenza del 21 ottobre 2020, Eco TLC, C‑556/19 , EU:C:2020:844 , punto e giurisprudenza ivi citata). Nel caso di specie, spetta alla Corte stabilire in via preliminare se la controversia oggetto del procedimento principale sia disciplinata dalla direttiva 96/34 o dalla direttiva 2010/18, che abroga e sostituisce quest’ultima, nonché, se del caso, riformulare la questione sollevata. A tale riguardo occorre ricordare che una nuova norma giuridica si applica a partire dall’entrata in vigore dell’atto recante la medesima e che, sebbene non si applichi alle situazioni giuridiche sorte e definitivamente acquisite in vigenza della vecchia legge, si applica agli effetti futuri delle medesime, nonché alle situazioni giuridiche nuove, a meno che, fatto salvo il principio di irretroattività degli atti giuridici, la nuova norma sia accompagnata da disposizioni particolari che determinano specificamente le sue condizioni di applicazione nel tempo. In particolare, le norme procedurali si considerano generalmente applicabili al momento in cui esse entrano in vigore, a differenza delle norme sostanziali, che, secondo la comune interpretazione, concernono rapporti giuridici definiti anteriormente alla loro entrata in vigore solo se dal loro testo, dalla loro ratio o dal loro impianto sistematico risulti chiaramente che va loro attribuita tale efficacia (sentenza del 26 marzo 2015, Commissione/Moravia Gas Storage, C‑596/13 P , EU:C:2015:203 , punti e e giurisprudenza ivi citata). Nel caso di specie, è pacifico che le condizioni per la concessione del diritto al congedo parentale costituiscono norme sostanziali che si applicano a partire dall’entrata in vigore dell’atto che le introduce. In forza dell’articolo 4 della direttiva 2010/18, la direttiva 96/34 è stata abrogata a decorrere dall’8 marzo 2012. Peraltro, tale data costituiva, ai sensi dell’articolo 3, paragrafo 1, della direttiva 2010/18 e della clausola 8.4 dell’accordo quadro riveduto, la data entro la quale gli Stati membri avrebbero dovuto conformarsi alle disposizioni della direttiva 2010/18 e di detto accordo quadro o, se del caso, avrebbero dovuto accertarsi che le parti sociali avessero attuato le disposizioni necessarie a tal fine. Di conseguenza, e poiché la domanda di congedo parentale di XI è stata presentata l’11 marzo 2015, con indicazione della data di inizio fissata al 15 settembre 2015, tale domanda è disciplinata dalle disposizioni della direttiva 2010/18. A tale riguardo è irrilevante la circostanza che i gemelli di XI fossero nati il 4 marzo 2012. Infatti, a tale data, XI non aveva presentato una domanda di congedo parentale conformemente alla clausola 2.3, lettera b), dell’accordo quadro che figura in allegato alla direttiva 96/34, quale recepita nel diritto lussemburghese con la legge del 16 aprile 1979, come modificata. Poiché la direttiva 2010/18 è applicabile alla controversia oggetto del procedimento principale e poiché le clausole 1.1, 1.2 e 2.1, nonché la clausola 2.3, lettera b), dell’accordo quadro che figura in allegato alla direttiva 96/34 corrispondono in sostanza alle clausole 1.1, 1.2 e 2.1, nonché alla clausola 3.1, lettera b), dell’accordo quadro riveduto, occorre riformulare la questione sollevata come diretta, segnatamente, a ottenere l’interpretazione di tali clausole dell’accordo quadro riveduto. A tale proposito, si deve ricordare che, secondo costante giurisprudenza della Corte, ai fini dell’interpretazione di una disposizione del diritto dell’Unione si deve tener conto non soltanto del suo tenore letterale, ma anche del suo contesto e degli scopi perseguiti dalla normativa in cui essa si colloca (sentenze del 16 luglio 2015, Maïstrellis, C‑222/14 , EU:C:2015:473 , punto , e del 3 ottobre 2019, Wasserleitungsverband Nördliches Burgenland e a., C‑197/18 , EU:C:2019:824 , punto e giurisprudenza ivi citata). Per quanto riguarda, in primo luogo, la questione se dette clausole dell’accordo quadro riveduto ostino a una normativa nazionale che subordina il riconoscimento del diritto a un congedo parentale all’occupazione ininterrotta da parte del genitore di un impiego per un periodo di almeno dodici mesi immediatamente precedente l’inizio di tale congedo parentale, si deve osservare che dai termini della clausola 3.1, lettera b), dell’accordo quadro riveduto risulta che gli Stati membri possono subordinare la concessione del congedo parentale a una previa anzianità lavorativa che non può superare un anno. Tenuto conto dell’utilizzo dell’espressione «anzianità lavorativa» nella prima frase di tale disposizione e del fatto che la seconda frase di quest’ultima prevede che il calcolo di tale anzianità avvenga tenendo conto della durata complessiva di più contratti a tempo determinato presso lo stesso datore di lavoro, gli Stati membri possono esigere che tale anzianità sia continuativa. Inoltre, dal momento che con una domanda di congedo parentale il richiedente intende ottenere una sospensione del suo rapporto di lavoro (v., in tal senso, sentenza del 19 settembre 2013, Hliddal e Bornand, C‑216/12 e C‑217/12 , EU:C:2013:568 , punto ), gli Stati membri possono esigere che la previa anzianità lavorativa sia riferibile a un periodo immediatamente precedente l’inizio del congedo parentale. Pertanto, le clausole 1.1, 1.2 e 2.1, nonché la clausola 3.1, lettera b), dell’accordo quadro riveduto non ostano a una normativa nazionale che subordina il riconoscimento del diritto al congedo parentale alla condizione che il genitore interessato abbia occupato un impiego senza interruzione per un periodo di almeno dodici mesi immediatamente precedente l’inizio di tale congedo parentale. Per quanto riguarda, in secondo luogo, la questione se dette clausole dell’accordo quadro riveduto ostino a una normativa nazionale che subordina il riconoscimento del diritto al congedo parentale alla condizione che il genitore occupi un impiego al momento della nascita del figlio o dei figli oppure dell’accoglienza del figlio o dei figli adottandi, occorre osservare che, ai sensi della clausola 2.1 di detto accordo quadro, il diritto al congedo parentale è un diritto individuale riconosciuto ai lavoratori di ambo i sessi per la nascita o l’adozione di un figlio, affinché il genitore possa averne cura fino a una determinata età, che deve essere definita dagli Stati membri, ma che non può essere superiore a otto anni. Inoltre, ai sensi delle clausole 1.1 e 1.2 dell’accordo quadro riveduto, quest’ultimo stabilisce prescrizioni minime volte ad agevolare la conciliazione delle responsabilità professionali e familiari dei genitori che lavorano e si applica a tutti i lavoratori, di ambo i sessi, aventi un contratto o un rapporto di lavoro definito dalle leggi, dai contratti collettivi e/o dalle prassi vigenti in ciascuno Stato membro. Inoltre, come illustrato al punto 35 della presente sentenza, la clausola 3.1, lettera b), dell’accordo quadro riveduto consente agli Stati membri di subordinare il diritto al congedo parentale a una determinata anzianità lavorativa e/o aziendale che non può superare un anno. Ne consegue che la nascita o l’adozione di un bambino e lo status di lavoratore dei suoi genitori sono condizioni costitutive del diritto al congedo parentale in forza dell’accordo quadro riveduto. Tuttavia, contrariamente a quanto osserva la Caisse pour l’avenir des enfants (Cassa per il futuro dei minori), da dette condizioni costitutive del riconoscimento del diritto al congedo parentale non si può dedurre che i genitori del bambino per il quale tale congedo è richiesto debbano essere lavoratori al momento della nascita o dell’adozione di quest’ultimo. Il contesto e gli obiettivi dell’accordo quadro riveduto ostano infatti a una siffatta interpretazione. Come enunciato al considerando 1 della direttiva 2010/18, quest’ultima si inserisce nel contesto dell’articolo 153 TFUE, che consente all’Unione di sostenere e completare l’azione degli Stati membri, tra l’altro, nel settore del miglioramento delle condizioni di vita e di lavoro e in quello dell’istituzione di un’adeguata protezione sociale dei lavoratori. Peraltro, come risulta dal considerando 8 della direttiva 2010/18, dal primo comma del preambolo dell’accordo quadro riveduto e dal punto 3 delle osservazioni generali di tale accordo quadro, che rinvia agli articoli 23 e 33 della Carta dei diritti fondamentali dell’Unione europea, detto accordo quadro persegue l’obiettivo sia di promuovere la parità tra uomini e donne per quanto riguarda le opportunità sul mercato del lavoro e il trattamento sul lavoro in tutta l’Unione, sia di migliorare la conciliazione tra vita professionale, vita privata e vita familiare dei genitori che lavorano. Detti obiettivi sono ribaditi nelle clausole 1.1 e 2.2 dell’accordo quadro riveduto. In considerazione di tale contesto e di detti obiettivi, il diritto individuale di ciascun genitore lavoratore al congedo parentale per la nascita o l’adozione di un figlio, sancito dalla clausola 2.1 dell’accordo quadro riveduto, deve essere inteso nel senso che esso riflette un diritto sociale dell’Unione particolarmente importante, il quale è stato peraltro sancito dall’articolo 33, paragrafo 2, della Carta dei diritti fondamentali. Ne consegue che tale diritto non può essere interpretato in modo restrittivo (v., in tal senso, sentenza del 27 febbraio 2014, Lyreco Belgium, C‑588/12 , EU:C:2014:99 , punto e giurisprudenza ivi citata). In tal senso, è stato dichiarato che, nonostante il fatto che la nascita sia una condizione costitutiva del diritto al congedo parentale, tale diritto non si ricollega alla data della nascita del bambino, cosicché non è richiesto che tale nascita sia avvenuta dopo la data di entrata in vigore della direttiva 96/34 in uno Stato membro affinché i genitori di tale bambino possano beneficiare del diritto al congedo parentale in applicazione di tale direttiva (v., in tal senso, sentenze del 14 aprile 2005, Commissione/Lussemburgo, C‑519/03 , EU:C:2005:234 , punto , e del 16 settembre 2010, Chatzi, C‑149/10 , EU:C:2010:534 , punto ). Escludere i genitori che non lavoravano al momento della nascita o dell’adozione del proprio figlio equivarrebbe a limitare il diritto di detti genitori alla possibilità di fruire di un congedo parentale in un momento successivo della loro vita in cui svolgono nuovamente un’attività lavorativa e del quale avrebbero bisogno per conciliare le loro responsabilità familiari e professionali. Una siffatta esclusione sarebbe pertanto contraria al diritto individuale di ciascun lavoratore di disporre di un congedo parentale. Peraltro, occorre constatare che la duplice condizione imposta dalla normativa lussemburghese, la quale impone che il lavoratore occupi un impiego e, a tale titolo, sia iscritto al regime previdenziale non soltanto per almeno dodici mesi consecutivi immediatamente precedenti l’inizio del congedo parentale, ma anche al momento della nascita o dell’adozione del figlio o dei figli, porta, in realtà, allorquando la nascita o l’adozione risalga a più di dodici mesi prima dell’inizio del congedo parentale, a prolungare la condizione relativa all’anzianità lavorativa e/o aziendale che non può, tuttavia, superare un anno, in forza della clausola 3.1., lettera b), dell’accordo quadro sul congedo parentale. Pertanto, alla luce del contesto e degli obiettivi dell’accordo quadro riveduto, richiamati al punto 43 della presente sentenza, le clausole 1.1, 1.2 e 2.1, nonché la clausola 3.1, lettera b), di tale accordo quadro non possono essere interpretate nel senso che uno Stato membro può subordinare il diritto di un genitore al congedo parentale alla condizione che il genitore lavori al momento della nascita o dell’adozione del figlio. Una siffatta interpretazione, contrariamente a quanto osserva la Caisse pour l’avenir des enfants (Cassa per il futuro dei minori), non costituisce una discriminazione tra genitori disoccupati e genitori che lavorano al momento della nascita del proprio figlio, in quanto i primi potrebbero organizzarsi per prendersi cura del proprio figlio, mentre i secondi non potrebbero prendersene cura al momento della nascita senza beneficiare del congedo parentale. Infatti, oltre al fatto che una siffatta argomentazione non prende in considerazione la circostanza che le madri beneficiano di un congedo di maternità al momento della nascita del proprio figlio, lo scopo della concessione del congedo parentale non è quello di consentire a un genitore di prendersi cura del proprio figlio solo al momento della nascita di quest’ultimo e poco tempo dopo la nascita, ma anche, più tardi, durante la sua infanzia, che, in forza della clausola 2.1 dell’accordo quadro riveduto, non può eccedere l’età di otto anni. Ne consegue che la possibilità, di cui dispone un genitore al momento della nascita del bambino, di organizzarsi per prendersi cura del proprio figlio non è rilevante ai fini della valutazione dell’esistenza di un diritto al congedo parentale e che su tale base non può essere legittimamente invocata alcuna discriminazione. Alla luce dell’insieme delle considerazioni sin qui svolte, occorre rispondere alla questione sollevata dichiarando che le clausole 1.1, 1.2 e 2.1, nonché la clausola 3.1, lettera b), dell’accordo quadro riveduto devono essere interpretate nel senso che esse non ostano a una normativa nazionale che subordina il riconoscimento del diritto al congedo parentale alla condizione che il genitore interessato abbia occupato un impiego senza interruzione per un periodo di almeno dodici mesi immediatamente precedente l’inizio del congedo parentale. Per contro, dette clausole ostano a una normativa nazionale che subordina il riconoscimento del diritto al congedo parentale allo status di lavoratore del genitore al momento della nascita o dell’adozione del figlio. Sulle spese Nei confronti delle parti nel procedimento principale la presente causa costituisce un incidente sollevato dinanzi al giudice nazionale, cui spetta quindi statuire sulle spese. Le spese sostenute da altri soggetti per presentare osservazioni alla Corte non possono dar luogo a rifusione. Per questi motivi, la Corte (Ottava Sezione) dichiara: Le clausole 1.1, 1.2 e 2.1, nonché la clausola 3.1, lettera b), dell’accordo quadro sul congedo parentale (riveduto), del 18 giugno 2009, che figura in allegato alla direttiva 2010/18/UE del Consiglio, dell’8 marzo 2010, che attua l’accordo quadro riveduto in materia di congedo parentale concluso da BUSINESSEUROPE, UEAPME, CEEP e CES e abroga la direttiva 96/34/CE, devono essere interpretate nel senso che esse non ostano a una normativa nazionale che subordina il riconoscimento del diritto al congedo parentale alla condizione che il genitore interessato abbia occupato un impiego senza interruzione per un periodo di almeno dodici mesi immediatamente precedente l’inizio del congedo parentale. Per contro, dette clausole ostano a una normativa nazionale che subordina il riconoscimento del diritto al congedo parentale allo status di lavoratore del genitore al momento della nascita o dell’adozione del figlio. Firme ( *1 ) Lingua processuale: il francese.

62020CJ0649

bg

С жалбите си до Съда Кралство Испания, Lico Leasing SA и Pequeños y Medianos Astilleros Sociedad de Reconversión (наричано по-нататък „PYMAR“) SA, както и Caixabank SA, Asociación Española de Banca, Unicaja Banco SA, Liberbank SA, Banco de Sabadell SA, Banco Bilbao Vizcaya Argentaria SA, Banco Santander SA, Santander Investment SA, Naviera Séneca AIE, Industria de Diseño Textil SA (Inditex), Naviera Nebulosa de Omega AIE, Abanca Corporación Bancaria SA, Ibercaja Banco SA, Naviera Bósforo AIE, Joyería Tous SA, Corporación Alimentaria Guissona SA, Naviera Muriola AIE, Poal Investments XXI SL, Poal Investments XXII SL, Naviera Cabo Vilaboa C‑1658 AIE, Naviera Cabo Domaio C‑1659 AIE, Caamaño Sistemas Metálicos SL, Blumaq SA, Grupo Ibérica de Congelados SA, RNB SL, Inversiones Antaviana SL, Banco de Albacete SA, Bodegas Muga SL и Aluminios Cortizo SAU (наричани по-нататък заедно „Caixabank и др.“) искат да бъде отменено решение от 23 септември 2020 г., Испания и др./Комисия (T‑515/13 RENV и T‑719/13 RENV, наричано по-нататък „обжалваното съдебно решение“, ECLI:EU:T:2020:434 ), с което Общият съд отхвърля жалбите за отмяна, подадени до него от Кралство Испания, Lico Leasing и PYMAR срещу Решение 2014/200/ЕС на Комисията от 17 юли 2013 година относно Държавна помощ SA.21233 C/11 (ex NN/11, ex CP 137/06), приведена в действие от Испания — Система за данъчно облагане, приложима за някои споразумения за финансов лизинг, известна като испанска система „лизинг срещу данък“ ( ОВ L 114, 2014 г., стр. 1 , наричано по-нататък „спорното решение на Комисията“). I. Обстоятелствата по спора След подаването на жалби до Европейската комисия — в които се твърди, че испанската система „лизинг срещу данък“, прилагана при някои споразумения за финансов лизинг за придобиването на плавателни съдове (Spanish Tax Lease system, наричана по-нататък „системата STL“), позволява на корабоплавателните предприятия да придобиват плавателни съдове, построени от испански корабостроителници, като се ползват от намалени с 20—30 % цени — с Решение C(2011) 4494 окончателен от 29 юни 2011 г. ( ОВ C 276, 2011 г., стр. 5 ) тя започва официалната процедура по разследване, предвидена в член 108, параграф 2 ДФЕС. В хода на тази процедура Комисията установява, че до датата на приемане на това решение системата STL е използвана за сделки, изразяващи се в построяване на плавателни съдове от корабостроителници и придобиване на тези съдове от корабоплавателни предприятия, както и във финансиране на тези сделки с посредничеството на създадена от банка правна и финансова структура ad hoc. Системата STL предполага за всяка поръчка на плавателен съд участието на корабоплавателно предприятие, корабостроителница, банка, лизингово дружество, обединение по икономически интерес (ОИИ), създадено от същата банка, и инвеститори, които придобиват дялово участие в това ОИИ. Последното взема от лизинговото дружество плавателния съд на лизинг още със започването на строителството му и след това го отдава под наем на корабоплавателното предприятие по силата на договор за беърбоут чартър. ОИИ се задължава да купи плавателния съд в края на договора за лизинг, а корабоплавателното предприятие — да го купи в края на договора за беърбоут чартър. Съгласно спорното решение на Комисията това е схема за данъчно планиране, създадена с цел формиране на данъчни предимства в полза на инвеститори, обединени в „прозрачно по отношение на данъците“ ОИИ, и с цел прехвърляне на част от тези данъчни предимства към корабоплавателно предприятие под формата на отстъпка от цената на същия плавателен съд. Комисията констатира, че при извършените по системата STL операции се комбинират пет мерки, предвидени в редица разпоредби от Real Decreto Legislativo 4/2004, por el que se aprueba el texto refundido de la Ley del Impuesto sobre Sociedades (Кралски законодателен указ 4/2004 за одобряване на преработения текст на Закона за корпоративното данъчно облагане) от 5 март 2004 г. (BOE, бр. 61 от 11 март 2004 г., стр. 10951, наричан по-нататък „TRLIS“) и Real Decreto 1777/2004, por el que se aprueba el Reglamento del Impuesto sobre Sociedades (Кралски указ 1777/2004 за одобряване на Наредбата за корпоративното данъчно облагане) от 30 юли 2004 г. (BOE, бр. 189 от 6 август 2004 г., стр. 37072, наричан по-нататък „RIS“). Тези пет мерки са ускорената амортизация на взетите на лизинг активи, предвидена в член 115, параграф 6 от TRLIS (наричана по-нататък „ранната амортизация“), дискреционното прилагане на ранната амортизация, произтичащо от член 48, параграф 4 и член 115, параграф 11 от TRLIS и от член 49 от RIS, разпоредбите относно ОИИ, схемата за данък върху тонажа, предвидена в членове 124—128 от TRLIS, и разпоредбите на член 50, параграф 3 от RIS. Съгласно член 115, параграф 6 от TRLIS ранната амортизация започва на датата, на която взетият на лизинг актив става оперативен, т.е. не преди този актив да бъде предаден на лизингополучателя и същият да започне да го използва. В член 115, параграф 11 от TRLIS обаче се предвижда, че по официално искане на лизингополучателя Министерството на икономиката и финансите може да определи по-ранна начална дата на амортизацията. В член 115, параграф 11 от TRLIS са предвидени две общи условия за ранната амортизация. Специфичните условия, приложими за ОИИ, се съдържат в член 48, параграф 4 от TRLIS. Процедурата за одобрение, предвидена в член 115, параграф 11 от TRLIS, е уредена подробно в член 49 от RIS. Схемата за данък върху тонажа е разрешена през 2002 г. като съвместима с вътрешния пазар държавна помощ въз основа на Насоките на Общността относно държавните помощи за морския транспорт от 5 юли 1997 г. ( ОВ C 205, 1997 г., стр. 5 .), изменени със Съобщение C(2004) 43 на Комисията ( ОВ C 13, 2004 г., стр. 3 .) (наричани по-нататък „Насоките за морския транспорт“), с Решение на Комисията C(2002) 582 окончателен от 27 февруари 2002 г. относно държавна помощ N 736/2001, приведена в действие от Испания — Схема за данъчно облагане на дружествата за морски транспорт според тонажа ( ОВ C 38, 2004 г., стр. 4 ., наричано по-нататък „Решението на Комисията от 27 февруари 2002 г. относно данъчното облагане според тонажа“). По тази схема предприятията, които са вписани в някой от регистрите на корабоплавателните предприятия и са получили съответното одобрение от данъчната администрация, се облагат не според техните печалби и загуби, а въз основа на тонажа. Испанското законодателство позволява на ОИИ да се впишат в един от тези регистри, въпреки че не са корабоплавателни предприятия. В член 125, параграф 2 от TRLIS се предвижда специална процедура за плавателните съдове, които са вече придобити към момента на преминаване към схемата за данък върху тонажа, и за употребяваните плавателни съдове, придобити в момент, когато предприятието вече се е ползвало от тази схема. При обичайно прилагане на посочената схема евентуалният прираст на капитала се облага посредством същата схема и се приема, че данъчното облагане на прираста на капитала, макар и забавено, се извършва при продажбата или демонтирането на плавателния съд. Като изключение от тази разпоредба в член 50, параграф 3 от RIS обаче се предвижда, че когато плавателните съдове се купуват чрез опция за закупуване по договор за лизинг, който вече е одобрен от данъчните органи, те се считат за нови, а не за употребявани плавателни съдове по смисъла на член 125, параграф 2 от TRLIS, без да се взема предвид, че вече са амортизирани, така че евентуалният прираст на капитала не се облага. Това изключение, за което не е изпратено уведомление до Комисията, се прилага единствено за конкретни договори за лизинг, одобрени от данъчните органи по искания за прилагане на ранната амортизация съгласно член 115, параграф 11 от TRLIS, т.е. за новопостроени и отдадените на лизинг плавателни съдове, купени посредством операции по системата STL и излезли, с едно-единствено изключение, от испански корабостроителници. С прилагането на всички тези мерки ОИИ получава данъчните предимства на два етапа. На първия етап се прилага ранна и ускорена амортизация на стойността на взетия на лизинг плавателен съд по силата на обичайните правила за корпоративно данъчно облагане, което довежда до сериозни загуби за ОИИ, които поради данъчната прозрачност на ОИИ в възможно да бъдат приспаднати от собствените приходи на инвеститорите, пропорционално на техните дялове в ОИИ. Въпреки че тази ранна и ускорена амортизация обикновено се компенсира впоследствие чрез увеличаването на подлежащите на заплащане данъци било при пълната амортизация на плавателния съд, било при продажбата му, генерираща прираст на капитала, на втория етап данъчните спестявания, които произтичат от прехвърлянето на първоначалните загуби към инвеститорите, се запазват благодарение на преминаването на същата ОИИ към схемата за данък върху тонажа, която позволява пълно освобождаване на печалбата, формирана от продажбата на въпросния плавателен съд на корабоплавателното предприятие. Макар да счита, че системата STL трябва да се разглежда като една „система“, Комисията анализира всяка от посочените мерки и поотделно. Със спорното си решение Комисията приема, че — сред тези мерки — мерките, произтичащи от член 115, параграф 11 от TRLIS относно ранната амортизация, от прилагането на схемата за данък върху тонажа за неотговарящи на условията предприятия, плавателни съдове или дейности и от член 50, параграф 3 от RIS (наричани по-нататък „разглежданите данъчни мерки“), представляват държавна помощ за ОИИ и за инвеститорите в тях, предоставяна неправомерно от Кралство Испания от 1 януари 2002 г. нататък в нарушение на член 108, параграф 3 ДФЕС. Комисията обявява, че разглежданите данъчни мерки са несъвместими с вътрешния пазар, освен когато помощта се равнява на съответстващо на пазара възнаграждение за посредничеството на финансови инвеститори и когато е прехвърлена към предприятия от сектора на морския транспорт, които могат да се ползват от разпоредбите от Насоките за морския транспорт. Комисията решава, че Кралство Испания трябва да преустанови прилагането на тази схема за помощ, доколкото е несъвместима с вътрешния пазар, и да събере обратно несъвместимата помощ от инвеститорите в ОИИ, които са се ползвали от нея, без да е възможно тези получатели да прехвърлят тежестта за възстановяването на помощта към други лица. Комисията обаче решава, че възстановяване няма да се извършва за помощта, предоставена в рамките на операции по финансиране, за които компетентните национални органи са се ангажирали да предоставят ползването на мерките с правно обвързващ акт, приет преди 30 април 2007 г. — датата на публикуване в Официален вестник на Европейския съюз на нейното Решение 2007/256/ЕО от 20 декември 2006 година относно режима за помощи, който се прилага във Франция съгласно член 39 CA от Общия кодекс за данъците — Държавна помощ C 46/04 (ex NN 65/04) ( ОВ L 112, 2007 г., стр. 41 , наричано по-нататък „решението относно френските GIE fiscaux“ (ОИИ в областта на данъчното облагане). II. Производството преди обжалването пред Съда и обжалваното съдебно решение С жалби, подадени в секретариата на Общия съд на 25 септември и 30 декември 2013 г., Кралство Испания, от една страна, и Lico Leasing SA и PYMAR, от друга, искат спорното решение на Комисията да бъде отменено. Двете дела са съединени за целите на съдебното решение. С решение от 17 декември 2015 г., Испания и др./Комисия ( T‑515/13 и T‑719/13 , EU:T:2015:1004 ), Общият съд отменя спорното решение на Комисията. На 29 февруари 2016 г. Комисията подава жалба в секретариата на Съда срещу това решение на Общия съд. В това производство по обжалване с определение на председателя на Съда от 21 декември 2016 г., Комисия/Испания и др. ( C‑128/16 P , непубликувано, EU:C:2016:1007 ), в подкрепа на исканията на Lico Leasing и PYMAR е допуснато встъпването на Bankia SA, което впоследствие се влива в Caixabank, и 33 други субекта. С решение от 25 юли 2018 г., Комисия/Испания и др. ( C‑128/16 P , EU:C:2018:591 ), Съдът отменя посоченото решение на Общия съд, връща му делата за ново разглеждане, не се произнася по съдебните разноски и постановява, че встъпилите страни в производството по обжалване понасят направените от тях съдебни разноски. След връщането, с обжалваното съдебно решение Общият съд отхвърля жалбите до него. В това решение Общият съд отхвърля основанието на жалбоподателите, в чиито рамки те твърдят, че е нарушен член 107, параграф 1 ДФЕС, и което се отнася за селективността на системата STL, като Общият съд приема по същество, че притежаването на широки дискреционни правомощия от данъчната администрация да одобрява ранната амортизация, е достатъчно, за да се приеме, че системата STL е селективна като цяло. Общият съд също така отхвърля основанията, в чиито рамки се твърди, че спорното решение на Комисията не е мотивирано, че е нарушен принципът на равно третиране, че са нарушени принципите на защита на оправданите правни очаквания и на правна сигурност, а също и принципи, приложими към възстановяването на помощта. Що се отнася до това възстановяване, според Общия съд Комисията не е допуснала грешка при прилагане на правото, като е разпоредила разглежданата помощ да се събере обратно изцяло от инвеститорите, макар част от съответното предимство да е прехвърлена към трети лица. III. Производството пред Съда и исканията на страните С определение на председателя на Съда от 2 август 2021 г. Decal España SA е допуснато да встъпи в подкрепа на исканията на Caixabank и др. по дело C‑662/20 P. След като изслушва страните и генералния адвокат, Съдът решава да съедини дела C‑649/20 P, C‑658/20 P и C‑662/20 P за целите на устната фаза на производството и на съдебното решение в съответствие с член 54 от Процедурния правилник на Съда. С жалбите си Кралство Испания, Lico Leasing и PYMAR, както и Caixabank и др., подкрепяни от Decal España, искат от Съда да отмени обжалваното съдебно решение, да отмени спорното решение на Комисията и да я осъди да заплати съдебните разноски. По дело C‑662/20 P Комисията иска жалбата да се отхвърли като недопустима и при условията на евентуалност като неоснователна, а по дела C‑649/20 P и C‑658/20 P — жалбите да се отхвърлят. Тя освен това иска Кралство Испания, Lico Leasing, PYMAR, Caixabank и др. и Decal España да бъдат осъдени да заплатят съдебните разноски. IV. По жалбите до Съда А. Допустимостта на жалбата по дело C‑662/20 P Caixabank и др. твърдят, че Общият съд правилно ги е допуснал да встъпят в производството по ново разглеждане и че поради това жалбата им е допустима, но според Комисията, освен че не са доказали защо обжалваното съдебно решение да ги засяга пряко, те не са „встъпили страни“ по смисъла на член 56, втора алинея, второ изречение от Статута на Съда на Европейския съюз и нямат право на обжалване пред Съда, тъй като нямат качеството на встъпили страни по дело T‑719/13 RENV. Ето защо в точка 65 от обжалваното съдебно решение Общият съд, нарушавайки член 217 от своя процедурен правилник, допуснал грешка при прилагане на правото, тъй като им признал качеството на встъпили страни, въпреки че те изобщо не поискали да встъпят в производството пред този съд и че посоченият член свеждал недвусмислено обхвата на страните, които имат право да представят становища в производството, следващо връщането на дело от Съда за ново разглеждане, до тези, които имат качеството „страни в производството пред Общия съд“. В това отношение в точка 65 от обжалваното съдебно решение Общият съд счел, че тъй като Съдът му е върнал делата, за да разгледа някои основания, които повдигат правни въпроси от интерес за Bankia и 32 други субекта, както и за Aluminios Cortizo, в интерес на доброто правораздаване е встъпилите пред Съда страни да се допуснат като встъпили страни в производството по ново разглеждане, за да се осигури надлежното разглеждане на висящия пред Общия съд спор и да се насърчи приемствеността при устните състезания. Общият съд отхвърля твърдението на Комисията, че така се нарушава член 217, параграф 1 от неговия процедурен правилник, постановявайки, че формулировката на посочената разпоредба не изключва непременно това, тъй като в нея не се определят „страните в производството пред Общия съд“ и не се изключва възможността встъпилите пред Съда страни съответно да придобият такова качество в производство по ново разглеждане. Общият съд не е допуснал грешка при прилагане на правото, като се е произнесъл по този начин. Всъщност, както и Съдът постановява в точка 124 от определение от 1 август 2022 г., Soudal и Esko-Graphics/Magnetrol и Комисия ( C‑74/22 P(I ) EU:C:2022:632 ), трябва да се приеме, че член 40 от Статута на Съда на Европейския съюз, спазването на процесуалните права, гарантирани на встъпилите страни от Процедурния правилник на Общия съд, и принципа на добро правораздаване изискват, в контекста на взаимосвързано протичане на производствата пред Съда и Общия съд, встъпилата страна в производството по обжалване пред Съда да се ползва автоматично с качеството на встъпила страна пред Общия съд, когато съответното дело се връща на последния за ново разглеждане, след като негов акт е бил отменен от Съда. Следователно, противно на твърденията на Комисията, Caixabank и др. са имали качеството на встъпили страни пред Общия съд и на основание член 56, втора алинея, второ изречение от Статута на Съда на Европейския съюз имат право да подадат жалба срещу обжалваното съдебно решение, ако то ги засяга пряко. В това отношение от практиката на Съда следва, че жалбоподател, който е възможно да трябва да възстанови сума, за да изпълни решение на Общия съд, трябва да се счита за пряко засегнат от това решение (решение от 26 октомври 2016 г., DEI и Комисия/Alouminion tis Ellados, C‑590/14 P , EU:C:2016:797 , т. и цитираната съдебна практика). Безспорно е впрочем, че в изпълнение на обжалваното съдебно решение, с което Общият съд отхвърля подадените до него жалби от жалбоподателите за отмяна на спорното решение на Комисията, е възможно Caixabank и др. да трябва да възстановят получените от тях помощи, посочени в това решение на Комисията. Поради това Caixabank и др. трябва да се считат за пряко засегнати от обжалваното съдебно решение. Следователно жалбата им е допустима. Б. Основанията във връзка със селективността на системата STL С второто основание, изтъкнато в жалбата по дело C‑649/20 P, и първото основание, изтъкнато в жалбите по дела C‑658/20 P и C‑662/20 P, Кралство Испания, Lico Leasing и PYMAR, както и Caixabank и др., поддържани от Decal España, се оплакват, че Общият съд е нарушил член 107, параграф 1 ДФЕС, що се отнася до селективността на системата STL. 1. По допустимостта Комисията твърди, че тези основания са недопустими, тъй като разширяват рамките на спора. Всъщност в жалбите си до Общия съд Кралство Испания, Lico Leasing и PYMAR не изтъкнали никакво основание, засягащо селективността на системата STL, и по-специално не твърдели пред Общия съд, че в спорното решение на Комисията е допусната грешка при прилагане на правото поради пропуска ѝ да разгледа селективността на системата STL посредством метода за анализ на три етапа, засегнат в точки 83 и 97 от обжалваното съдебно решение, чрез който, за да се прецени дали дадена национална данъчна мярка е селективна, се определя коя е общата система за данъчно облагане, се преценява дали съответната мярка е селективна — като се проверява дали с нея тази обща система за данъчно облагане се дерогира, тъй като чрез мярката се въвежда диференциране между оператори, намиращи се в сходно фактическо и правно положение — и се проверява дали държавата членка е доказала, че мярката е обоснована от естеството или от структурата на системата, в която се вписва (наричан по-нататък „методът за анализ на три етапа на селективността на помощ“). Съгласно постоянната съдебна практика, в производството по обжалване на съдебни актове на Общия съд правомощията на Съда се свеждат до правната преценка на отговора, даден по обсъдените пред първата инстанция основания и доводи. Следователно страна не може да изтъкне за първи път пред Съда основание, което не е изтъкнала пред Общия съд, тъй като това би означавало да ѝ се позволи да сезира Съда, чиято компетентност при обжалването е ограничена, със спор с по-широк обхват от този, който е трябвало да разгледа Общият съд (решение от 6 октомври 2021 г., Sigma Alimentos Exterior/Комисия, C‑50/19 P , EU:C:2021:792 , т. и цитираната съдебна практика). Допустимо е същевременно жалбоподател да подаде жалба до Съда, като изтъкне основания и доводи, произтичащи от самото обжалвано съдебно решение и насочени към оспорване от правна страна на неговата обоснованост (решение от 6 октомври 2021 г., Sigma Alimentos Exterior/Комисия, C‑50/19 P , EU:C:2021:792 , т. и цитираната съдебна практика). В разглеждания случай според жалбоподателите Общият съд е допуснал грешка при прилагане на правото, тъй като не е уважил основанието, в чиито рамки те твърдят, че е нарушен член 107, параграф 1 ДФЕС и което се отнася за селективността на системата STL, отхвърляйки прилагането на метода за анализ на три етапа на селективността на помощ. Ето защо, след като с второто основание, изтъкнато в жалбата по дело C‑649/20 P, и първото основание, изтъкнато в жалбите по дела C‑658/20 P и C‑662/20 P, се поставят под въпрос правните последици, изведени от Общия съд от отговора, който е даден от самия него по обсъдено пред него основание, не може де се счита, че с тези второ и първо основание за обжалване се изменя предметът на спора пред Общия съд. Следователно посочените второ и първо основание за обжалване са допустими. 2. По същество В рамките на изтъкнатите от тях основания жалбоподателите се оплакват, че Общият съд не е приложил метода за анализ на три етапа на селективността на помощ; че е счел, допускайки грешки при прилагане на правото, системата STL за селективна с мотива, че данъчната администрация разполага с дискреционни правомощия да одобрява ранната амортизация; че е допуснал грешка при прилагане на правото, тъй като не е сравнил положението на предприятията, на които е позволено да се ползват от системата STL, и положението на онези, които са изключени от нея, и че е разгледал селективността на системата STL с оглед само на една от съставящите я мерки, а не като цяло. а) Оплакването, че не е приложен методът за анализ на три етапа на селективността на помощ 1) Доводи на страните Жалбоподателите се оплакват, че Общият съд не е приложил метода за анализ на три етапа, който се изисквал от Съда при преценката на селективността на помощ, като не е определил коя е общата система за данъчно облагане, не е преценил дали системата STL е селективна — като провери дали с нея общата система за данъчно облагане се дерогира, тъй като чрез системата STL се въвежда диференциране между оператори, намиращи се в сходно фактическо и правно положение — и не е проверил дали държавата членка е доказала, че системата STL е обоснована от естеството или от структурата на системата, в която се вписва. В това отношение в рамките на своето първо основание за обжалване Кралство Испания счита, че Общият съд е нарушил постановеното от Съда в точка 71 от решение от 25 юли 2018 г., Комисия/Испания и др. ( C‑128/16 P , EU:C:2018:591 ). Според Caixabank и др., след като констатира, че Комисията не е приложила метода за анализ на три етапа на селективността на помощ в спорното си решение, Общият съд е избегнал определянето на произтичащите от това правни последици, изопачавайки съображение 156 от същото решение. В точка 87 от обжалваното съдебно решение той всъщност посочил, че Комисията е обосновала наличието на селективността на системата STL с два алтернативни аргумента, а именно с притежаването на дискреционни правомощия от данъчната администрация и със секторния характер на системата STL, въпреки че в действителност Комисията представила тези две обстоятелства не като два алтернативни аргумента, а като неотделими части от един и същ аргумент. Следователно, заменяйки мотивите на спорното решение на Комисията със свои собствени мотиви, Общият съд допуснал грешка при прилагане на правото. Според Комисията това оплакване е неоснователно. 2) Съображения на Съда На първо място, трябва да се отбележи, че в точка 46 от решение от 25 юли 2018 г., Комисия/Испания и др. ( C‑128/16 P , EU:C:2018:591 ), Съдът констатира, че като не е признал на ОИИ качеството на получатели по разглежданите данъчни мерки с мотива, че тези субекти са „данъчно прозрачни“, Общият съд е допуснал грешка при прилагане на правото. В точка 58 от същото решение Съдът констатира, че съображенията, накарали Общия съд да разкритикува преценката на Комисията, са изхождали от погрешната отправна точка, че само инвеститорите, а не ОИИ, могат да се разглеждат като получатели на предимствата, произтичащи от разглежданите данъчни мерки. Съдът посочва, че при това положение Общият съд е допуснал грешка при прилагане на правото, като не е разгледал въпроса дали системата за одобрение на ранната амортизация предоставя на данъчната администрация дискреционни правомощия, които могат да поставят в по-благоприятно положение дейностите, извършвани от участващите в системата STL ОИИ, или водят до поставяне на такива дейности в по-благоприятно положение. Освен това, в точка 67 от решение от 25 юли 2018 г., Комисия/Испания и др. ( C‑128/16 P , EU:C:2018:591 ), в отговор на изтъкнато от Комисията основание Съдът посочва, че от същата погрешна отправна точка изхожда преценката на Общия съд, че предимствата, получени от инвеститорите, които са участвали в реализираните по системата STL операции, не може да се считат за селективни, понеже тези операции са били отворени при същите условия за всички предприятия без разграничение. В точки 68—71 от същото решение Съдът добавя, че освен това с оглед на решение от 21 декември 2016 г., Комисия/World Duty Free Group и др. ( C‑20/15 P и C‑21/15 P , EU:C:2016:981 ), тази преценка съставлява грешка при прилагане на правото, тъй като Общият съд не е проверил дали Комисията е доказала, че чрез конкретните си последици разглежданите данъчни мерки въвеждат диференцирано третиране между оператори, макар от гледна точка на целта, преследвана със система за данъчно облагане, операторите, които се ползват от данъчните предимства, и онези, които са изключени от тях, да се намират в сходно фактическо и правно положение. От тези точки от решение от 25 юли 2018 г., Комисия/Испания и др. ( C‑128/16 P , EU:C:2018:591 ), е видно, че противно на твърденията на Кралство Испания, Съдът не е изискал в разглеждания случай да се извършва анализ на три етапа на селективността на системата STL и че напротив, Съдът е приканил Общия съд да провери дали процедурата по одобрение на ранната амортизация предоставя на данъчната администрация дискреционни правомощия, които могат да поставят в по-благоприятно положение дейностите, извършвани от участващите в системата STL ОИИ, или водят до поставяне на такива дейности в по-благоприятно положение. Поради това твърдението на Кралство Испания, че в обжалваното съдебно решение Общият съд е нарушил постановеното от Съда в решение от 25 юли 2018 г., Комисия/Испания и др. ( C‑128/16 P , EU:C:2018:591 ), не е основателно. На второ място, трябва да се отбележи, че в точка 87 от обжалваното съдебно решение Общият съд констатира, че в спорното ѝ решение Комисията не е извършила, поне не изрично, анализа на три етапа на селективността на системата STL, но че в съображение 156 от последното решение тя посочва, че разгледана като цяло, системата STL е селективна, от една страна, поради дискреционните правомощия на данъчната администрация да одобрява ранната амортизация въз основа на неточно формулирани условия и от друга страна, поради факта че данъчната администрация одобрява единствено операциите по системата STL с цел финансиране на мореплавателни съдове. В тази точка от посоченото съдебно решение Общият съд отбелязва също, че в съдебното заседание Комисията изтъква, че наличието на дискреционно правомощие на данъчната администрация да издава одобрение, само по себе си е достатъчно, за да направи селективна системата STL, разглеждана в нейната цялост. Макар в посочената точка от обжалваното съдебно решение Общият съд да не възпроизвежда точно формулировката на съображение 156 от спорното решение на Комисията, в която не се съдържат изразите „от една страна“ и „от друга страна“ — които биха могли да означават, че извършената от Комисията преценка на селективността на системата STL се основава на два различни аргумента — това не променя факта, че в това съображение Комисията обявява, че „предимството е селективно, тъй като подлежи на дискреционни правомощия, предоставени на данъчната администрация чрез процедурата на задължителното предварително одобрение […] и [чрез] неточното формулиране на условията, приложими по отношение на ранната амортизация“, и че „[т]ъй като други мерки, приложими [само] по отношение на дейностите в сферата на морския транспорт, които са допустими по Насоките за морския транспорт[,] […] зависят от това предварително одобрение, цялата система STL е селективна“. Комисията добавя, че „[в] резултат на това данъчната администрация одобрява единствено операции със STL за финансирането на мореплавателни съдове (браншова селективност)“. Следователно, макар Комисията действително да отбелязва наличието на браншова селективност, в спорното си решение тя се позовава именно на наличието на дискреционни правомощия у данъчната администрация, за да счете, че системата STL е селективна като цяло. Следователно, противно на твърденията на Caixabank и др., Общият съд нито е изопачил това решение, нито е заменил съдържащите се в него мотиви със свои. На трето място, що се отнася до условието за селективност на предимството, което е един от елементите на понятието „държавна помощ“ по смисъла на член 107, параграф 1 ДФЕС, тъй като с тази разпоредба се забраняват помощите, които „поставя[т] в по-благоприятно положение […] определени предприятия или производството на някои стоки“, трябва да се припомни, че съгласно постоянната практика на Съда преценката на това условие налага да се определи дали в рамките на съответния правен режим определена национална мярка може да постави в по-благоприятно положение „определени предприятия или производството на някои стоки“ спрямо други, които се намират, от гледна точка на преследваната от посочения правен режим цел, в сходно фактическо и правно положение (решение от 21 декември 2016 г., Комисия/Hansestadt Lübeck, C‑524/14 P , EU:C:2016:971 , т. и цитираната съдебна практика). Когато разглежданата мярка е планирана като схема за помощ, а не като индивидуална помощ, Комисията трябва да докаже, че тази мярка, макар да предоставя предимство на общо основание, осигурява полза само за определени предприятия или за определени сектори на дейност (вж. в този смисъл решение от 21 декември 2016 г., Комисия/World Duty Free Group и др., C‑20/15 P и C‑21/15 P , EU:C:2016:981 , т. ). Както посочва генералният адвокат в точка 47 от заключението си, методът за анализ на три етапа на селективността на помощ, изтъкнат от жалбоподателите, е замислен с цел да се разкрива прикритата селективност на благоприятни данъчни мерки, от които привидно може да се възползва всяко предприятие. Той обаче не е релевантен, за да се провери селективността на облагодетелстваща данъчна мярка, чието предоставяне зависи от дискреционните правомощия на данъчната администрация и която поради това не може да се счита за имаща общ характер (вж. в този смисъл решение от 29 юни 1999 г., DM Transport, C‑256/97 , EU:C:1999:332 , т. ). Следователно твърдението на Caixabank и др., че Общият съд не е определил правните последици от своята констатация, че в спорното си решение Комисията не е приложила метода за анализ на три етапа на селективността на помощ, не е основателно и оплакването, че такъв пропуск е допуснат, трябва да се отхвърли. б) Оплакванията, свързани с дискреционните правомощия на данъчната администрация, с пропуска да се разгледа сходството на положенията и с пропуска да се разгледа селективността на системата STL като цяло 1) Доводи на страните С тези оплаквания, които трябва да се разгледат заедно, на първо място, жалбоподателите упрекват Общия съд, че в точки 88—100 от обжалваното съдебно решение приема, че данъчната администрация разполага с дискреционни правомощия да одобрява ранната амортизация. В това отношение съображенията на Общия съд били погрешни и противоречащи на практиката на Съда. Жалбоподателите по-специално твърдят, че Общият съд е допуснал грешка при прилагане на правото, тъй като направил разграничение между „селективността de jure“ и „селективността de facto“ и съответно не проверил дали на практика упражняването на правомощията от администрацията действително е довело до необосновано по-благоприятно третиране на някои оператори спрямо други, които се намират в сходно положение. При всички положения Общият съд не посочил нормативна разпоредба или административна практика, от които да е видно, че от разглежданата мярка са се ползвали именно ОИИ. Накрая, разграничението между „селективност de jure“ и „селективност de facto“ водело до обръщане на тежестта на доказване, тъй като такова разграничение водело до освобождаване на Комисията от задължението ѝ да докаже, че системата за данъчно облагане е селективна поради последиците си. Общият съд освен това неправилно квалифицирал като „селективна“ системата STL с довода, че данъчната администрация е оправомощена да оценява заявления за ползване на ранната амортизация. По този начин Общият съд не съобразил, че наличието на дискреционни правомощия на данъчната администрация не позволява да се презумира, че разглежданата мярка е селективна, и смесил дискреционния характер на решение на тази администрация с оценяването на представяните от икономическите оператори документи, което трябва да се прави от последната при упражняването на нейните административни правомощия. Режимът на одобрение на ранната амортизация почивал на обективни критерии, които не позволявали на данъчната администрация да избира получателите, и позволил да се избегнат измами или злоупотреби, а това била цел, която е типична и присъща за разглежданата данъчна система. В това отношение в точка 97 от обжалваното съдебно решение Общият съд погрешно счел, че член 49, параграф 6 от RIS не позволява да се гарантира, че прилагането му ще се сведе до случаи на борба с измамите. На второ място, жалбоподателите се оплакват, че в точка 101 от обжалваното съдебно решение Общият съд заключил, че системата STL е селективна като цяло, въпреки че проверил само една от съставящите я мерки и поради това не анализирал другите мерки и последиците, които тези мерки пораждали заедно. На трето място, според Кралство Испания, както и според Caixabank и др., в точка 100 от обжалваното съдебно решение Общият съд допуснал грешка при прилагане на правото, тъй като не сравнил фактическите и правните положения на предприятията, на които е позволено да се ползват от системата STL, и тези на предприятията, които са изключени от нея. Според Комисията тези оплаквания не са основателни. 2) Съображения на Съда Трябва да се отбележи, че в точка 88 от обжалваното съдебно решение Общият съд правилно припомня, че съществуването на система за одобрение само по себе си не предполага наличие на селективна мярка и че това е така, когато правомощията за преценка на компетентния орган са сведени до проверка на условията, които са установени за обслужване на определяема данъчна цел, а критериите, които този орган трябва да прилага, са присъщи на естеството на системата за данъчно облагане (вж. в този смисъл решение от 18 юли 2013 г., P, C‑6/12 , EU:C:2013:525 , т. и ). Той също така правилно припомня, че ако обаче компетентните органи разполагат с широки дискреционни правомощия да определят получателите и условията по предоставяната мярка, упражняването на тези правомощия съответно трябва да се разглежда като поставящо в по-благоприятно положение определени предприятия или производството на някои стоки спрямо други, които биха се оказали от гледна точка на преследваната цел в сходно фактическо и правно положение (вж. в този смисъл решение от 18 юли 2013 г., P, C‑6/12 , EU:C:2013:525 , т. ). В точки 89—93 от обжалваното съдебно решение, с оглед на член 115 от TRLIS и член 49 от RIS, Общият съд приема, както и Комисията посочва в спорното си решение, че разглежданата система за одобрение се основава на получаването на предварително одобрение, а не на обикновено уведомяване, по неясни критерии, изискващи тълкуване от страна на данъчната администрация, която не е публикувала съответни насоки, и че поради това тези критерии не могат да се считат за обективни. Той по-специално установява, че съгласно член 115, параграф 11 от TRLIS данъчната администрация може да определя началната дата на амортизацията предвид „специфичните характеристики на договорния период“ или предвид „специфичното естество на икономическата употреба на вещта“, а това са неясни по естеството си критерии, чието тълкуване предоставя значителна свобода на преценка на данъчната администрация, както отбелязва Комисията в съображение 133 от спорното си решение. В точка 94 от обжалваното съдебно решение Общият съд констатира, че член 49 от RIS също предоставя значителна свобода на преценка на данъчната администрация, позволяваща ѝ, от една страна, да иска всякаква информация и документи, които счита за уместни, включително информация за положителните последици за икономиката и заетостта в Испания, произтичащи от договорите за строителство на плавателни съдове, без очевидна връзка с изпълнението на критериите, предвидени в член 115, параграф 11 от TRLIS, и от друга страна, да даде или откаже одобрението, но и да определи началния момент на амортизацията към дата, различна от предложената от данъчнозадълженото лице, без да прави други уточнения. В точка 97 от обжалваното съдебно решение Общият съд посочва, че в това отношение формулировката на член 49 от RIS не позволява да се гарантира, че използването му ще се сведе до случаи на борба с измамите. В точка 100 от обжалваното съдебно решение Общият съд заключава, че наличието на дискреционни аспекти може да постави получателите в по-благоприятно положение спрямо други данъчнозадължени лица, които се намират в сходно фактическо и правно положение, и по-специално че от тези дискреционни аспекти следва, че е възможно други ОИИ да не се ползват от ранната амортизация при същите условия, както и че е възможно поради посочените дискреционни аспекти други предприятия, които извършват дейност в други сектори или имат друга форма, но се намират в сходно фактическо и правно положение, да не се ползват непременно от нея при същите условия. Общият съд приема, че предвид дискреционния характер de jure на разглежданите разпоредби е без значение дали прилагането им е било дискреционно, или не de facto. Накрая, в точка 101 от обжалваното съдебно решение Общият съд приема, че тъй като една от мерките — а именно одобрението на ранната амортизация — позволяващи ползването на системата STL като цяло, е селективна, Комисията не е допуснала грешка, приемайки, че разглежданата данъчна система е селективна като цяло. В това отношение трябва да се припомни, на първо място, че противно на твърденията на жалбоподателите, за да прецени дали правомощията на данъчната администрация да одобрява ранната амортизация, са дискреционни, Общият съд не е трябвало да проверява дали на практика упражняването на тези правомощия действително е довело до необосновано по-благоприятно третиране на някои оператори спрямо други, които се намират в сходно положение. Всъщност, както посочва генералният адвокат в точка 68 от заключението си, при схема за помощи Комисията е длъжна да я прецени, като отчете момента на приемане на въпросната схема и като извърши анализ ex ante. Комисията трябва само да докаже, че разглежданата система за данъчно облагане може да постави в по-благоприятно положение ползващите се от нея лица, като се увери, че същата, разглеждана като цяло, поради присъщите ѝ характеристики може да доведе към момента на нейното приемане до по-ниско данъчно облагане в сравнение с това, което произтича от прилагането на общата система за данъчно облагане (вж. в този смисъл решение от 4 март 2021 г., Комисия/Fútbol Club Barcelona, C‑362/19 P , EU:C:2021:169 , т. и ). Следователно, без да допуска грешка при прилагане на правото, в точка 100 от обжалваното съдебно решение Общият съд приема, че предвид дискреционния характер de jure на разглежданите национални разпоредби е без значение дали прилагането им е било дискреционно, или не de facto. На второ място, трябва да се припомни, че съгласно постоянната практика на Съда, що се отнася до анализирането в производството по обжалване на преценките на Общия съд относно националното право, Съдът е компетентен единствено да провери дали това право е било изопачено, като изопачаването трябва ясно да личи от доказателствата по делото, без да е необходимо да се извършва нова преценка на фактите и на доказателствата (вж. в този смисъл решения от 5 юли 2011 г., Edwin/СХВП, C‑263/09 P , EU:C:2011:452 , т. , от 9 ноември 2017 г., TV2/Danmark/Комисия, C‑649/15 P , EU:C:2017:835 , т. и и от 20 декември 2017 г., Comunidad Autónoma de Galicia и Retegal/Комисия, C‑70/16 P , EU:C:2017:1002 , т. ). Жалбоподателите обаче не твърдят, че е имало такова изопачаване на националното право. Те по-специално нито твърдят, нито пък доказват, че изложените от Общия съд съображения явно противоречат на съдържанието на разпоредбите от националното право или че този съд е придал на една или друга от тези разпоредби значение, което тя очевидно няма с оглед на останалите доказателства по делото (вж. по аналогия решение от 21 декември 2016 г., Комисия/Hansestadt Lübeck, C‑524/14 P , EU:C:2016:971 , т. ). Следователно като недопустими трябва да се отхвърлят твърденията на жалбоподателите, с които те искат да докажат, че противно на констатациите на Общия съд, режимът на одобрение на ранната амортизация почива на обективни критерии, които не позволяват на данъчната администрация да избира получателите, както и твърдението, че Общият съд погрешно счел, че член 49 от RIS не позволява да се гарантира, че прилагането му ще се сведе до случаи на борба с измамите. Освен това съгласно точки 57 и 63 от настоящото решение, за да прецени селективността на системата STL, Общият съд не е трябвало да проверява дали фактическото и правното положение на предприятията, на което е позволено да се ползват от тази мярка, и това на предприятията, които са изключени от нея, са сходни, а е трябвало да прецени дали въпросната мярка може да постави в по-благоприятно положение някои предприятия спрямо други, които се намират в сходно фактическо и правно положение, какъвто е случаят, ако компетентните органи разполагат с широки дискреционни правомощия да определят получателите по мярката и условията ѝ. Ето защо — след като при преценката си на националното право Общият съд приема, че поради причините, обобщени в точки 58 и 59 от настоящото решение, това право предоставя на данъчната администрация значителна свобода на преценка да одобрява ранната амортизация — в точка 100 от обжалваното съдебно решение, без да допуска грешка при прилагане на правото, Общият съд заключава, че наличието на дискреционните аспекти на тази система може да постави получателите в по-благоприятно положение спрямо други данъчнозадължени лица, които се намират в сходно фактическо и правно положение, и съответно, че мярката е селективна. На трето място, що се отнася до възможността системата STL да се счита за селективна като цяло, трябва да се припомни, че в спорното решение на Комисията, след като разглежда селективността на всяка от мерките в състава на системата STL, в съображение 156 тя приема, че осигуряваното от системата STL предимство е селективно, тъй като то зависи от дискреционните правомощия на данъчната администрация в процедурата по предварително одобрение на ранната амортизация и тъй като други мерки в състава на системата STL — а именно системата за данък върху тонажа и необлагането на прираста на капитал — зависят от предварителното одобрение от страна на същата администрация. Същевременно, от една страна, не е видно жалбоподателите да са оспорили пред Общия съд констатацията, че системата за данък върху тонажа и необлагането на прираста на капитал зависят от предварителното одобрение от страна данъчната администрация да се пристъпи към ранната амортизация. От друга страна, жалбоподателите не твърдят, че Общият съд е изопачил националното право, приемайки, че одобрението на ранната амортизация позволява ползване на системата STL като цяло. Ето защо Общият съд е могъл правилно да заключи, че Комисията не е допуснала грешка, приемайки, че ранната амортизация прави системата STL селективна като цяло. Следователно оплакванията, свързани с дискреционните правомощия на данъчната администрация, с пропуска да се разгледа сходството на положенията и с пропуска да се разгледа селективността на системата STL като цяло, трябва да се отхвърлят като неоснователни. Поради това второто основание, изтъкнато в жалбата по дело C‑649/20 P, и първото основание, изтъкнато в жалбите по дела C‑658/20 P и C‑662/20 P, трябва да се отхвърлят като неоснователни. В. Основанията във връзка с принципа на защита на оправданите правни очаквания и принципа на правна сигурност С третото основание, изтъкнато в жалбата по дело C‑649/20 P, второто и третото основание, изтъкнати в жалбата по дело C‑658/20 P, и второто основание, изтъкнато в жалбата по дело C‑662/20 P, които са развити при условията на евентуалност и следва да се разгледат на второ място, Кралство Испания, Lico Leasing и PYMAR, както и Caixabank и др., твърдят, че Общият съд е допуснал грешки при прилагане на правото, а именно при прилагането на принципа на защита на оправданите правни очаквания и принципа на правна сигурност. 1. Доводи на страните Според Кралство Испания Общият съд е изопачил твърдението ѝ, че поведението на Комисията е допринесло за дестабилизирането на правната рамка, оставяйки операторите да си мислят, че системата STL е съвместима с правото на Съюза, като извършил отделен анализ на тези два принципа, които при това то изтъкнало в рамките на едно-единствено основание. Общият съд съответно разгледал някои обстоятелства, изтъкнати във връзка с принципа на защита на оправданите правни очаквания, и други обстоятелства, изтъквани във връзка с принципа на правна сигурност, вместо да разгледа заедно тези обстоятелства с оглед на тези два принципа, а това довело до несъответствия в логическия анализ, следван в точки 163, 164, 168, 199 и 201 от обжалваното съдебно решение, що се отнася по-специално до решението относно френските GIE Fiscaux, до времето, изтекло до започването на процедурата по разследване, до системата за данък върху тонажа и до писмо от 9 март 2009 г. на член на Комисията, отговарящ за генерална дирекция (ГД) „Конкуренция“. Освен това по всяка от тези точки преценките на Общия съд били погрешни. Lico Leasing и PYMAR се оплакват, че в точка 174 от обжалваното съдебно решение Общият съд е изопачил писмото от 9 март 2009 г. на члена на Комисията, отговарящ за ГД „Конкуренция“. Те по-специално упрекват Общия съд, че не е отбелязал два параграфа от това писмо, които според тях са съществени, за да се разбере значението му. Lico Leasing и PYMAR освен това се оплакват, че в точки 199 и 201 от обжалваното съдебно решение Общият съд е квалифицирал погрешно някои факти при анализа на основанието във връзка с принципа на правна сигурност, що се отнася до решението относно френските GIE Fiscaux и до писмото от 9 март 2009 г. на члена на Комисията, отговарящ за ГД „Конкуренция“. Caixabank и др., поддържани от Decal España, твърдят, че Общият съд е допуснал грешка при прилагане на правото, тъй като в точка 166 от обжалваното съдебно решение е отхвърлил твърдението на Кралство Испания, че с възстановяването на помощта, разпоредено в спорното решение на Комисията, се нарушава принципът на защита на оправданите правни очаквания предвид Решението на Комисията от 27 февруари 2002 г. относно данъчното облагане според тонажа. Всъщност изложеният от Общия съд мотив, а именно твърдяното финансово естество на дейностите на ОИИ, противоречал на квалификацията на тези дейности, извършена от Съда в решение от 25 юли 2018 г., Комисия/Испания и др. ( C‑128/16 P , EU:C:2018:591 ). Освен това логическият анализ, следван от Общия съд, бил погрешен и при всички положения недостатъчен, тъй като ОИИ били предприятия, извършващи икономическа дейност в сектора на морския транспорт, като Комисията неколкократно признала, че беърбоут чартирането на плавателни съдове е мореплавателна дейност, и приела включването му в различните разрешени от нея тонажни режими. Според Комисията едни от твърденията на жалбоподателите са недопустими, а други — неоснователни. 2. Съображения на Съда Трябва да се припомни, на първо място, както и Общият съд прави в точка 158 от обжалваното съдебно решение, че правото да се позове на принципа на защита на оправданите правни очаквания, принадлежи на всеки правен субект, у когото институция на Европейския съюз е породила основателни надежди, като му е предоставила конкретни уверения. Такива уверения, независимо от формата, в която са предадени, представляват конкретните, безусловни и непротиворечиви сведения (решение от 16 декември 2010 г., Kahla Thüringen Porzellan/Комисия, C‑537/08 P , EU:C:2010:769 , т. ). Що се отнася до принципа на правна сигурност, който е основен принцип на правото на Съюза, той цели да гарантира предвидимостта на правните положения и отношения, произтичащи от правото на Съюза, и изисква всеки акт на администрацията, който поражда правни последици, да бъде ясен и точен, за да могат заинтересованите лица да разберат недвусмислено правата и задълженията си и да действат съобразно с тях (вж. в този смисъл решение от 3 юни 2008 г., Intertanko и др., C‑308/06 , EU:C:2008:312 , т. и цитираната съдебна практика). Както и Общият съд припомня по същество в точки 155, 156 и 193 от обжалваното съдебно решение, за да се възрази срещу възстановяването на държавна помощ, която не е била отпусната при съблюдаване на предвидената в член 108 ДФЕС процедура, само при изключителни обстоятелства е възможно позоваване на оправданите правни очаквания в правомерния характер на такава държавна помощ или на нарушаване на принципа на правна сигурност (вж. в този смисъл решения от 22 април 2008 г., Комисия/Salzgitter, C‑408/04 P , EU:C:2008:236 , т. и от 13 юни 2013 г., HGA и др./Комисия, C‑630/11 P—C‑633/11 P , EU:C:2013:387 , т. ). Тъй като принципът на защита на оправданите правни очаквания и принципът на правна сигурност са два отделни принципа, трябва да се отбележи, че Общият съд може да разгледа поотделно свързаните с тях доводи на Кралство Испания, макар те да са били изложени заедно от Кралство Испания. Такова разглеждане поотделно на изложените доводи само по себе си не означава, че те се изопачават, и не подлежи на критика, ако не води до липса на отговор на тези доводи. Кралство Испания, според което това поотделно разглеждане е довело до несъответствия в следвания от Общия съд логически анализ, за да отхвърли основанието му, обаче не твърди, че Общият съд не е отговорил на неговите доводи. На второ място, що се отнася до изтъкнатите от Кралство Испания несъответствия в логическия анализ на Общия съд, трябва да се припомни, че в съображение 261 от спорното си решение Комисията приема, че с оглед на сложността на разглежданите данъчни мерки не може да изключи възможността да е имало правна несигурност, породена с Решение 2002/15/ЕО на Комисията от 8 май 2001 година относно държавна помощ, приведена в действие от Франция в полза на Bretagne Angleterre Irlande („BAI“ или „Brittany Ferries“) ( ОВ L 12, 2002 г., стр. 33 , наричано по-нататък „решението Brittany Ferries“), що се отнася до квалифицирането на системата STL като помощ, но само до публикуването в Официален вестник на Европейския съюз на 30 април 2007 г. на решението относно френските GIE Fiscaux. За да отхвърли доводите на Кралство Испания, Lico Leasing и PYMAR — изтъкнати с цел да бъде отменено разпореждането за възстановяване на разглежданата помощ за периода до публикуването на 21 септември 2011 г. на решението за започване на официалната процедура по разследване — в посочените в жалбите точки от обжалваното съдебно решение, като се започне от точка 163 от него, Общият съд отбелязва, че решението Brittany Ferries и решението относно френските GIE Fiscaux не могат да се разглеждат като предоставящи в случая конкретни, безусловни и непротиворечиви уверения, тъй като в тях системата STL не се споменава нито пряко, нито косвено. В точка 164 от обжалваното съдебно решение Общия съд отхвърля довода, основан на искане на Комисията от 21 декември 2001 г. до испанските органи за предоставяне на информация, с мотива, че това искане и евентуалното последващо бездействие на Комисията през определен период не представляват конкретни, безусловни и непротиворечиви уверения в законосъобразността на системата STL. Според Общия съд, от една страна, в това искане за предоставяне на информация Комисията само е поискала допълнителни сведения за евентуалното съществуване на система „лизинг срещу данък“, приложима към плавателните съдове в Испания, за да може да я разгледа с оглед на правилата за държавните помощи, и от друга страна, предвид съдържанието на отговора на испанските органи последващото бездействие на Комисията не може да представлява конкретни, безусловни и непротиворечиви уверения. В точка 166 от обжалваното съдебно решение Общият съд приема, че Решението на Комисията от 27 февруари 2002 г. относно данъчното облагане според тонажа, с което тази схема се обявява за съвместима с вътрешния пазар, не може да породи оправдани правни очаквания, тъй като се отнася до експлоатацията на собствени или отдадени под наем плавателни съдове, а не до финансовите дейности, свързани с беърбоут чартъра на плавателни съдове. В точка 168 от обжалваното съдебно решение Общия съд посочва, че с Решение 2005/122/ЕО на Комисията от 30 юни 2004 година относно държавна помощ, която Нидерландия планира да приведе в действие в полза на четири корабостроителници с цел подпомагане на шест корабостроителни договори ( ОВ L 39, 2005 г., стр. 48 ), не се предоставят конкретни, безусловни и непротиворечиви уверения в законосъобразността на системата STL, тъй като по същество, от една страна, в това решение Комисията не посочва конкретно, безусловно и непротиворечиво, че след извършване на цялостен и задълбочен анализ е стигнала до извода, че системата STL не представлява държавна помощ, и от друга страна, предметът на това решение не е бил системата STL, а нидерландска схема. Що се отнася до писмото от 9 март 2009 г. на члена на Комисията, отговарящ за ГД „Конкуренция“, в точка 169 от обжалваното съдебно решение Общият съд посочва, че то е изпратено в отговор на министъра на търговията и промишлеността на Кралство Норвегия, който, след като е предположил, че системата STL представлява схема за помощ за испанските корабостроителници, е поискал информация за планираните от Комисията действия в това отношение. Общият съд отбелязва, че в отговора си този член на Комисията посочва, че тя е разгледала въпроса и че тъй като схемата е отворена за придобиването на плавателни съдове, построени от корабостроителници на други държави членки, без дискриминация, тя не възнамерява да приема допълнителни мерки „на този етап“. В точка 174 от обжалваното съдебно решение Общият съд обаче приема, че това писмо не предоставя конкретни, безусловни и непротиворечиви уверения, тъй като в него не се посочва, че след като е извършила цялостен и задълбочен анализ, Комисията е стигнала до извода, че системата STL не представлява държавна помощ. В точка 199 от обжалваното съдебно решение Общият съд посочва, що се отнася до последиците от публикуването през април 2007 г. на решението относно френските GIE Fiscaux, че Комисията не е допуснала грешка, като е приела, че с това решение се прекратява всякаква правна несигурност, тъй като то е трябвало да накара предпазливия и съобразителен икономически оператор да счете, че схема, подобна на системата STL, може да съставлява държавна помощ. В това отношение Общият съд посочва, че от решението относно френските GIE Fiscaux е видно, че система за строителство на мореплавателни съдове и предоставянето им на разположение на корабоплавателни предприятия с посредничеството на ОИИ и използването на договори за финансов лизинг, която създава определени данъчни предимства, може да представлява схема за държавна помощ. Общият съд добавя, че макар схемата, разглеждана в решението относно френските GIE Fiscaux, и системата STL действително да не са идентични, нищо не позволява да се приеме, че разликите между тях са по-ясно изразени от тези, които съществуват между системата STL и схемата, разглеждана в решението Brittany Ferries, на което се позовават Кралство Испания, Lico Leasing и PYMAR. В точки 200, 201 и 203—205 от обжалваното съдебно решение Общият съд приема, че обстоятелствата след публикуването на решението относно френските GIE Fiscaux, на които се позовават Кралство Испания, Lico Leasing и PYMAR, допускат възможността с това публикуване да е прекратено положението на правна несигурност. Общият съд посочва, че писмото от 9 март 2009 г. на члена на Комисията, отговарящ за ГД„Конкуренция“, не може да е допринесло за създаването или запазването на положение на правна несигурност и че макар решението за започване на официалната процедура по разследване наистина да е взето почти четири години и половина след решението относно френските GIE Fiscaux, от спорното решение на Комисията все пак е видно, че тя е изпратила на испанските органи осем искания за информация през този период и че разглежданите данъчни мерки са били сложни, поради което Комисията не може да бъде упрекната в бездействие, и че това положение е било различно от това, по което е постановено решение от 24 ноември 1987 г., RSV/Комисия ( 223/85 , EU:C:1987:502 ). Налага се констатацията, че между тези различни преценки на Общия съд няма несъответствия. По-специално, противно на твърденията на Кралство Испания, няма никакво противоречие между констатацията, че решението Brittany Ferries и решението относно френските GIE Fiscaux не могат да се считат за предоставящи конкретни, безусловни и непротиворечиви уверения в съвместимостта на системата STL с правото на Съюза, и признаването, че е съществувала правна несигурност преди приемането на второто от тези решения. Поради това твърденията на Кралство Испания за тези несъответствия са неоснователни. На трето място, що се отнася до грешките, които според Кралство Испания Общият съд е допуснал във връзка с решението относно френските GIE Fiscaux, с времето, изтекло до започването на процедурата по разследване, със системата за данък върху тонажа и с писмото от 9 март 2009 г. на члена на Комисията, отговарящ за ГД „Конкуренция“, трябва, първо, да се отхвърли твърдението, че Общият съд е допуснал грешка при прилагане на правото, приемайки, че решението относно френските GIE Fiscaux е създало положение на увереност или на правна сигурност, при положение че принципът на правна сигурност изисквал да е налице обективно ясна и стабилна правна рамка. Трябва всъщност да се отбележи, че Общият съд констатира не че решението относно френските GIE Fiscaux е създало увереност в това, че системата STL съставлява държавна помощ, а че без да допуска грешка при прилагане на правото, Комисията е могла да приеме, че това решение е преустановило всякаква правна несигурност, тъй като е трябвало да накара предпазливия и съобразителен икономически оператор да счете, че схема, подобна на системата STL, може да съставлява държавна помощ. Правейки това, Общият съд впрочем не допуска грешка при прилагане на правото. Второ, тъй като Кралство Испания се оплаква, че Общият съд е допуснал грешка, тъй като не е дал правилна оценка на дългия период, изтекъл до започването на официалната процедура по разследване, трябва да се констатира, че с това оплакване се цели да се оспорят преценки на факти, които преценки стоят извън осъществявания от Съда контрол при разглеждането на жалба срещу акт на Общия съд, поради което доводите, с които е подкрепено това оплакване, са недопустими. Трето, що се отнася до твърдението на Кралство Испания, че Общият съд не е отчел като обстоятелство, пораждащо оправдани правни очаквания, Решението на Комисията от 27 февруари 2002 г. относно данъчното облагане според тонажа, трябва да се припомни, че в съображение 245 от спорното решение на Комисията тази институция приема, че Решението от 27 февруари 2002 г. относно данъчното облагане според тонажа не може да породи оправдани правни очаквания за това, че е възможно субектите, чиито дейности се състоят изключително в чартирането само на един плавателен съд на база беърбоут, да бъдат обхванати от схемата за данък върху тонажа, тъй като от него ясно следва, че схемата за данък върху тонажа трябва да се прилага изключително за допустими плавателни съдове и допустими дейности за морски транспорт. Тази извършена от Комисията преценка на системата за данък върху тонажа е потвърдена от Общия съд в точка 166 от обжалваното съдебно решение. Кралство Испания само твърди, че Решението на Комисията от 27 февруари 2002 г. относно данъчното облагане според тонажа не е изключвало експлоатацията на плавателните съдове по схемата на беърбоут чартъра, без обаче да излага доводи, за да го докаже. Ето защо това твърдение на Кралство Испания трябва да се отхвърли. Освен това, тъй като според Кралство Испания, ако се допусне, че Комисията е била права и че в разглеждания случай е налице прилагане на системата за данък върху тонажа, съставляващо злоупотреба, Общият съд трябвало да признае, че всеки оператор е можел да счете, че това прилагане, съставляващо злоупотреба, на разрешена от Комисията схема за помощ няма да породи задължение за възстановяване, трябва да се констатира, че това твърдение не е изложено пред Общия съд, поради което той не може да бъде упрекнат, че не е обосновал наличието на оправдани правни очаквания у съответните оператори с твърдяното прилагане на системата за данък върху тонажа, съставляващо злоупотреба. Четвърто, тъй като според Кралство Испания Общият съд е преценил погрешно писмото от 9 март 2009 г. на члена на Комисията, отговарящ за ГД „Конкуренция“, анализирайки единствено формалните му аспекти, трябва да се припомни, че съгласно член 256, параграф 1, втора алинея ДФЕС и член 58, първа алинея от Статута на Съда на Европейския съюз обжалването е ограничено само до правни въпроси. Единствено Общият съд е компетентен да установява и да преценява относимите факти и представените пред него доказателства. Следователно преценката на фактите и на доказателствата, освен в случай на тяхното изопачаване, не представлява правен въпрос, който в това си качество да подлежи на контрол от Съда в рамките на производство по обжалване (решение от 16 юли 2020 г., ACTC/EUIPO, C‑714/18 P , EU:C:2020:573 , т. и цитираната съдебна практика). Тъй като Кралство Испания нито твърди, нито доказва, че Общият съд е изопачил това писмо, твърденията му относно последното са недопустими. На четвърто място, що се отнася до твърдението на Lico Leasing и PYMAR, че посоченото писмо е било изопачено, трябва да се припомни, че основание, съгласно което представените пред Общия съд доказателства са били изопачени, може да се уважи само ако твърдяното изопачаване личи ясно от материалите по делото, без да е необходимо да се извършва нова преценка на фактите и доказателствата (решение от 2 март 2021 г., Комисия/Италия и др., C‑425/19 P , EU:C:2021:154 , т. и цитираната съдебна практика). Макар в точка 174 от обжалваното съдебно решение Общият съд действително да не възпроизвежда буквално посочените от Lico Leasing и PYMAR два параграфа от писмото от 9 март 2009 г. на члена на Комисията, отговарящ за ГД „Конкуренция“, от цялостния прочит на това писмо не личи ясно Общият съд да го е изопачил по някакъв начин, констатирайки в посочената точка от обжалваното съдебно решение, че в него само се посочва, че не изглежда системата STL да дискриминира корабостроителници на други държави членки, и се добавя, че „на този етап“ не се предвиждат допълнителни мерки. Следователно това твърдение на Lico Leasing и PYMAR не е основателно. Що се отнася до твърденията на Lico Leasing и PYMAR, че е допусната грешка в квалификацията на някои факти при анализа на основанието, свързано с принцип на правна сигурност, що се отнася до решението относно френските GIE Fiscaux и до писмото от9 март 2009 г. на члена на Комисията, отговарящ за ГД „Конкуренция“, видно е, че с тези твърдения на практика се цели извършване на нова преценка на фактите и доказателствата, а това не попада в обхвата на контрола, упражняван от Съда при обжалването на акт на Общия съд. Следователно тези твърдения са недопустими. На пето място, що се отнася до твърденията на Caixabank и др., поддържани от Decal España, че Общият съд е допуснал грешка при прилагане на правото, тъй като отхвърлил твърдението на Кралство Испания, че с разпореденото в спорното решение на Комисията възстановяване на помощта се нарушава принципът на защита на оправданите правни очаквания предвид Решението на Комисията от 27 февруари 2002 г. относно данъчното облагане според тонажа, трябва да се отбележи, че Общият съд действително допуска грешка в точка 166 от обжалваното съдебно решение, посочвайки, че посоченото решение на Комисията се отнася „до експлоатацията на собствени или отдадени под наем плавателни съдове, а не до дейностите по финансиране относно беърбоут чартър на плавателни съдове, какъвто е настоящият случай“. Всъщност, както Съдът посочва в точка 42 от решение от 25 юли 2018 г., Комисия/Испания и др. ( C‑128/16 P , EU:C:2018:591 ), от описанието на системата STL е видно, че ОИИ извършват дейност по придобиване на плавателни съдове посредством договори за лизинг, и по-специално с оглед на техния беърбоут чартър и тяхната последваща препродажба, от което следва, че те не извършват само финансови дейности. Тази грешка обаче не се отразява на преценката на Общия съд, че Решението на Комисията от 27 февруари 2002 г. относно данъчното облагане според тонажа не е породило оправдани правни очаквания, тъй като, за да обоснове тази преценка, Общият съд се позовава на съображение 245 от спорното решение на Комисията, според което от това решение ясно следва, че системата за данък върху тонажа трябва да се прилага изключително за допустимите плавателни съдове и допустимите дейности за морски транспорт, а именно за корабоплавателните предприятия, които са вписани в някой от регистрите на корабоплавателните предприятия по испанското законодателство и чиято дейност включва експлоатацията на собствени или взети на лизинг плавателни съдове, поради което ОИИ са били изключени от нея, след като дейностите им се изразяват изключително в чартирането само на един плавателен съд на база беърбоут. Тази преценка също така не се поставя под въпрос с твърдението, че ОИИ извършвали дейност по дейност по морски транспорт, което не е било изложено пред Общия съд и при всички положения изобщо не е развито, поради което се оказва явно неоснователно. Същата преценка не се поставя под въпрос и от факта, че Комисията многократно, в други решения, признавала, че беърбоут чартърът на плавателен съд съставлява такава дейност, тъй като въпросът дали определена помощ отговаря на условията за прилагане, предвидени в член 107, параграф 3, буква в) ДФЕС, при всички положения трябва да се преценява именно предвид тази разпоредба, а не с оглед на предходната практика или други решения на Комисията (вж. в този смисъл решения от 20 май 2010 г., Todaro Nunziatina & C., C‑138/09 , EU:C:2010:291 , т. и от 22 септември 2020 г., Австрия/Комисия, C‑594/18 P , EU:C:2020:742 , т. и цитираната съдебна практика). Следователно твърденията на Caixabank и др. трябва да се отхвърлят като неоснователни. Поради това третото основание, изтъкнато в жалбата по дело C‑649/20 P, както и второто и третото основание, изтъкнати в жалбата по дело C‑658/20 P, трябва да се отхвърлят отчасти като недопустими и отчасти като неоснователни, а второто основание, изтъкнато в жалбата по дело C‑662/20 P, трябва да се отхвърли като неоснователно. Г. Основанието на Кралство Испания във връзка с липсата на мотиви в обжалваното съдебно решение, що се отнася до селективността на системата STL и до възстановяването на разглежданата помощ 1. Доводи на страните В рамките на неговото първо основание за обжалване, което следва да се разгледа на трето място, Кралство Испания се оплаква, че Общият съд не е изложил достатъчно мотиви в обжалваното съдебно решение, що се отнася до анализа на селективността на системата STL и възстановяването на разглежданата помощ, като по такъв начин било нарушено правото му на защита, прогласено в член 47 от Хартата на основните права на Европейския съюз. На първо място, що се отнася до селективността на системата STL, най-напред, Общият съд не обяснил причината, поради която не било необходимо да се прилага методът за анализ на три етапа на селективността на помощ, и само потвърдил констатацията на Комисията, че системата като цяло е селективна поради дискреционните правомощия на данъчната администрация да одобрява ранната амортизация и поради факта че същата администрация разрешава само операции, предназначени за финансиране на плавателни съдове. По-нататък, Общият съд не изпълнил своето задължение за мотивиране, приемайки, че спорното решение на Комисията е надлежно мотивирано, въпреки че в него имало противоречия и пропуски. Накрая, Общият съд не изпълнил своето задължение за мотивиране, що се отнася до въпроса дали всички мерки, формиращи системата STL, е трябвало да се считат за единна система и да се анализират в тяхната цялост, или поотделно с изискването всичките да са селективни, приемайки в точка 101 от обжалваното съдебно решение, че системата е селективна като цяло, тъй като една от мерките, позволяващи да се ползва системата STL, е селективна. На второ място, що се отнася до възстановяването на разглежданата помощ, Общият съд не изпълнил своето задължение за мотивиране, тъй като само възпроизвел съдържанието на спорното решение на Комисията, без да излага доводи. Той освен това изпаднал в противоречие, изоставяйки общото си виждане за системата STL като формираща едно цяло, и се съсредоточил само върху една от съставните ѝ части, а именно инвеститорите, за да изиска възстановяване от тях, и без да взема предвид другите ползватели на мерките, формиращи системата STL. Комисията счита, че обжалваното съдебно решение съдържа достатъчно мотиви, поради което според нея това основание трябва да се отхвърли по същество. 2. Съображения на Съда Трябва да се припомни, че задължението за мотивиране, което Общият съд носи по силата на член 296, втора алинея ДФЕС и член 36 от Статута на Съда на Европейския съюз, изисква той да изложи по ясен и недвусмислен начин съображенията си, така че да се даде възможност на заинтересованите лица да се запознаят с основанията за взетото решение, а на Съда — да упражни своя съдебен контрол (вж. в този смисъл решение от 5 май 2022 г., Комисия/Missir Mamachi di Lusignano, C‑54/20 P , EU:C:2022:349 , т. и цитираната съдебна практика). Това задължение не изисква от Общия съд да излага изчерпателно и да посочва поединично всички представени от страните по спора съображения. Следователно обосновката може да бъдат имплицитна, при условие че дава възможност на заинтересованите лица да се запознаят с мотивите, на които се основава Общият съд, а на Съда — да разполага с достатъчно данни, за да упражни своя съдебен контрол в рамките на производство по обжалване (решение от 14 септември 2016 г., Trafilerie Meridionali/Комисия, C‑519/15 P , EU:C:2016:682 , т. ). В разглеждания случай, на първо място, що се отнася до селективността на системата STL, видно от точки 87—101 от обжалваното съдебно решение, чието съдържание бе изложено в точки 43 и 57—62 от настоящото решение, Общият съд разкрива в достатъчна степен причините, поради които приема, от една страна, че системата STL е селективна поради дискреционните правомощия на данъчната администрация да одобрява ранната амортизация, от което следва, че той имплицитно, но със сигурност счита, че не е необходимо да се прилага методът за анализ на три етапа на селективността на помощ, и от друга страна, че селективността на ранната амортизация прави системата STL селективна като цяло. Що се отнася до твърдението, че Общият съд не е изпълнил своето задължение за мотивиране, приемайки, че спорното решение на Комисията е надлежно мотивирано, трябва да се припомни, че съгласно постоянната практика на Съда от член 256, параграф 1, втора алинея ДФЕС, от член 58, първа алинея от Статута на Съда на Европейския съюз, както и от член 168, параграф 1, буква г) и член 169, параграф 2 от Процедурния правилник следва, че в жалбата до Съда трябва да са посочени точно пороците на съдебното решение, чиято отмяна се иска, както и конкретните правни доводи, с които се подкрепя това искане. В това отношение в член 169, параграф 2 от този процедурен правилник се изисква по-специално изтъкнатите основания и доводи да указват ясно оспорените части от мотивите на съдебния акт на Общия съд (решение от 20 септември 2016 г., Mallis и др./Комисия и ЕЦБ, C‑105/15 P—C‑109/15 P , EU:C:2016:702 , т. и ). Кралство Испания обаче не посочва точките от обжалваното съдебно решение, за които се отнася това твърдение, поради което последното се оказва прекалено неточно, за да му се отговори, и съответно е недопустимо. Следователно твърденията на Кралство Испания, почиващи на липсата на мотиви в обжалваното съдебно решение относно селективността на системата STL, са отчасти недопустими и отчасти неоснователни. На второ място, що се отнася до възстановяването на разглежданата помощ — за да отговори на основанието, изтъкнато от Lico Leasing и PYMAR, с което, както е отбелязано в точка 218 от обжалваното съдебно решение, те по същество възразяват срещу спорното решение на Комисията в частта, в която се разпорежда събирането обратно на цялата помощ от инвеститорите, въпреки че 85—90 % от предимството системно било прехвърляно към корабоплавателните предприятия — в точка 219 от това решение Общия съд посочва следното: „Като се има предвид факта, че в случая Комисията е решила, че корабоплавателните предприятия не са получатели на помощта, като този извод не е предмет на настоящия спор, следователно разпореждането за възстановяване се отнася единствено и изцяло до инвеститорите, които съгласно [спорното решение на Комисията] са единствените получатели на цялата помощ поради прозрачността на ОИИ. Ето защо, следвайки собствената си логика, [спорното решение на Комисията] не е допуснало грешка, като е разпоредило възстановяване на цялата помощ от инвеститорите, въпреки че те са прехвърлили част от предимството на други оператори, тъй като последните не се считат за получатели на помощта. Всъщност съгласно текста на [спорното решение на Комисията] именно инвеститорите действително са се ползвали от помощта, тъй като приложимата правна уредба не ги задължава да прехвърлят част от помощта към трети лица“. Ограничавайки се обаче, от една страна, до констатацията, че Lico Leasing и PYMAR не са оспорили извършеното в спорното решение на Комисията определяне на получателите, и от друга страна, до позоваването на логиката и съдържанието на това решение, при положение че от изтъкнатото основание е било видно, че тези предприятия — макар да не оспорват самоличността на получателите — имплицитно, но непременно твърдят, че не са били единствените получатели на разглежданата помощ, тъй като голяма част от нея е била прехвърлена към корабоплавателните предприятия, Общият съд не е отговорил на това основание. Следователно той не се е произнесъл по него, а това означава, че задължението за мотивиране не е изпълнено (вж. в този смисъл решение от 14 юли 2005 г., Acerinox/Комисия, C‑57/02 P , EU:C:2005:453 , т. и определение на заместник-председателя на Съда от 17 август 2022 г., SJM Coordination Center/Magnetrol International и Комисия, C‑4/22 P(I ), EU:C:2022:626 , т. ). В резултат на това основанието на Кралство Испания във връзка с липсата на мотиви в обжалваното съдебно решение, що се отнася до събирането обратно на разглежданата помощ от нейните получатели, трябва да се уважи, без да е необходимо да се разглеждат другите основания и твърдения на страните, които се отнасят за същия аспект на обжалваното съдебно решение. Следователно обжалваното съдебно решение трябва да бъде отменено в частта, в която Общият съд отхвърля жалбите до него за отмяна на частта от член 1 от спорното решение на Комисията, в която ОИИ и инвеститорите в тях са определени за единствените получатели на разглежданата в това решение помощ, и за отмяна на частта от член 4, параграф 1 от последното решение, в която на Кралство Испания се разпорежда да събере обратно пълния размер на помощта, за която се отнася същото решение, от инвеститорите в ОИИ, които са се ползвали от нея. Отхвърля жалбите до Съда в останалите им части. V. Жалбите до Общия съд Съгласно член 61, първа алинея, второ изречение от Статута на Съда на Европейския съюз, когато актът на Общия съд бъде отменен, Съдът може сам да постанови окончателно решение по делото, когато фазата на производството позволява това. В разглеждания случай — предвид по-специално обстоятелството, че подадените до Общия съд от жалбоподателите жалби за отмяна, за които се отнасят дела T‑515/13, T‑515/13 RENV, T‑719/13 и T‑719/13 RENV, почиват на основания, които са били обсъдени при условията на състезателност в производството пред Общия съд и чието разглеждане не налага разпореждането на никакво допълнително процесуално-организационни действие или действие по събиране на доказателства по случая — Съдът счита, че фазата на производството позволява произнасяне по частта от тези жалби, която остава да бъде разгледана след частичната отмяна на обжалваното съдебно решение и се отнася до основателността на задължението за събиране обратно на разглежданата помощ от нейните получатели, и че по нея трябва да се постанови окончателно решение (вж. по аналогия решение от 2 септември 2021 г., NeXovation/Комисия, C‑665/19 P , EU:C:2021:667 , т. и цитираната съдебна практика). А. Доводи на страните Кралство Испания, със своите второ, трето и четвърто основание, както и Lico Leasing и PYMAR, с тяхното второ основание, при условията на евентуалност твърдят, че разпореждайки възстановяването на разглежданата помощ, Комисията е нарушила принципите на защита на оправданите правни очаквания, на правна сигурност и на равно третиране. С третото си основание, също изтъкнато при условията на евентуалност, Lico Leasing и PYMAR оспорват метода за изчисляване на подлежащата на възстановяване помощ, определен от Комисията в спорното ѝ решение, като по същество твърдят, че този метод е довел до изискване от инвеститорите или от ОИИ да възстановят изцяло данъчното предимството, без да отчита, че по-голямата част от това предимство е било прехвърлено към корабоплавателните предприятия. Според Комисията всички посочени основания и доводи трябва да се отхвърлят по същество. Що се отнася до възстановяването на разглежданата помощ, тя по същество твърди, че инвеститорите членове на ОИИ са единствените получатели на разглежданата помощ и в качеството им на данъкоплатци са единствените възможни субекти, към които Кралство Испания може да се обърне за възстановяването ѝ. Според нея възможността помощта да е имала икономически последици за други предприятия, не може да се вземе предвид при установяването на размера на помощта, която е получена и подлежи на възстановяване. Б. Съображения на Съда На първо място, що се отнася до основанията и доводите, изтъкнати от Кралство Испания, Lico Leasing и PYMAR във връзка с евентуално нарушение на принципите на защита на оправданите правни очаквания и на правна сигурност, те трябва да се отхвърлят по същество въз основа на мотивите, съдържащи се в точки 81 и 82 от настоящото решение, както и въз основа на мотивите, които са изложени в точки 163—169, 174, 199—205 от обжалваното съдебно решение и припомнени в съществената им част в точки 85—91 от настоящото решение, които Съдът споделя, с изключение на грешката, посочена в точка 102 от последното. Основанието и доводите на Кралство Испания във връзка с евентуално нарушение на принципа на равно третиране също трябва да се отхвърлят въз основа на изложените в точки 139—145 от обжалваното съдебно решение мотиви, които Съда споделя и съгласно които по същество, от една страна, Кралство Испания не е обяснило подробно причините, поради които положението, разглеждано в решението Brittany Ferries, и положението, разгледано в спорното решение на Комисията, са сходни и тази държава членка не може да се позовава на по-ранна практика на Комисията, и от друга страна, твърдяната разлика в третирането спрямо решението относно френските GIE Fiscaux — с което се разпорежда възстановяване на помощта, считано от датата на публикуването на решението за започване на официалната процедура по разследване — е обективно обоснована, тъй като несигурността, произтичаща от решението Brittany Ferries, вече не е съществувала след приемането на решението относно френските GIE Fiscaux. На второ място, що се отнася до размера на подлежащата на събиране обратно помощ от инвеститорите, както бе посочено в точка 118 от настоящото решение, от изтъкнатото от Lico Leasing и PYMAR трето основание е видно, че чрез него те имплицитно, но непременно твърдят, че не са били единствените получатели на разглежданата помощ, тъй като голяма част от нея е била прехвърлена към корабоплавателните предприятия, и че те съответно оспорват извършеното от Комисията определяне на получателите на тази помощ. В това отношение трябва да се припомни, че със задължението съответната държава членка да отмени помощ, счетена от Комисията за несъвместима с единния пазар, като помощта бъде върната, според постоянната практика на Съда се цели възстановяване на положението, предхождащо предоставянето на помощта. Тази цел е постигната, когато въпросните помощи, увеличени евентуално с лихви за забава, бъдат възстановени от получателя или, с други думи, от предприятията, които реално са се възползвали от тях. С възстановяването на помощта получателят всъщност губи предимството, с което се е ползвал на пазара в сравнение с конкурентите си, и се възстановява положението, съществувало преди предоставянето на помощта (решение от 21 декември 2016 г., Комисия/Aer Lingus и Ryanair Designated Activity, C‑164/15 P и C‑165/15 P , EU:C:2016:990 , т. и и цитираната съдебна практика). В разглеждания случай трябва да се констатира, най-напред, че в съображение 11 от спорното си решение Комисията посочва, че операция със системата STL позволява на корабоплавателно предприятие да придобие новопостроен плавателен съд с 20—30 % отстъпка спрямо цената, която получава корабостроителницата. В съображение 12 от това решение Комисията приема, че системата STL е схема за данъчно планиране, която най-общо се организира от банка с цел получаване на данъчни предимства за инвеститори в „прозрачно по отношение на данъците“ ОИИ и с цел прехвърляне на част от тези данъчни предимства към корабоплавателното предприятие под формата на отстъпка от цената на плавателния съд, като останалите предимства се запазват от инвеститорите. В съображение 162 от спорното си решение Комисията посочва също така, че от икономическа гледна точка значителна част от полученото от ОИИ данъчното предимство е прехвърляна към корабоплавателното предприятие под формата на отстъпка от цената. Тя уточнява, че приложенията към някои преписки на ОИИ по искането за предварително одобрение на ранната амортизация потвърждават, че според участващите в системата STL оператори данъчните предимства от операцията се разпределят между ОИИ или инвеститорите в тях и корабоплавателните предприятия. По-нататък, що се отнася до одобрението на ранната амортизация, давано от данъчната администрация, в съображения 135 и 136 от спорното си решение Комисията посочва, че видно от примерите, дадени от испанските органи, в подаваните от ОИИ искания за одобрение се описва подробно цялата организация на системата STL и се съдържат всички релевантни договори, по-специално договорите за корабостроене, за лизинг, за беърбоут чартър, договорите с опция, договорът за поемане на дълг и освобождаване от дълг. В някои случаи тези искания освен това съдържали приложения, които не били абсолютно необходими, за да се докаже изпълнението на приложимите разпоредби от TRLIS или RIS, а именно подробно изчисление на общите данъчни предимства и начина на разпределяне между корабоплавателното предприятие, от една страна, и ОИИ или неговите инвеститори, от друга страна, както и изявление на корабостроителница, в което са посочени икономическите и социалните ползи, очаквани от договора за корабостроене. В съображение 168 от спорното си решение Комисията също така констатира, че в исканията, адресирани до данъчната администрация, обикновено се включва изчисление на общото данъчно предимство, произтичащо от системата STL, и се посочва начинът, по който това предимство се разпределя между корабоплавателното предприятие и инвеститорите в ОИИ, или поне необходимите елементи за извършване на това изчисление. В съображения 133—139 и 156 от спорното си решение Комисията правилно приема, че данъчната администрация разполага с дискреционни правомощия да одобрява ранната амортизация и че това прави системата STL селективна като цяло. Накрая, в съображение 169 от спорното си решение Комисията счита, че въпреки това всички икономически последствия от предоставянето на данъчно предимство на ОИИ произтичат от комбинация от правни сделки между частноправни субекти, че действащите правила всъщност не задължават ОИИ да прехвърлят част от данъчното предимство към корабоплавателните предприятия и че оценяването от данъчната администрация при упражняването на широките ѝ дискреционни правомощия на икономическото въздействие на всяка сделка не е достатъчно, за да се докаже, че именно испанските органи вземат решение за прехвърлянето на част от предимството към корабоплавателните предприятия и за размера на това прехвърляне. В съображение 170 от това решение Комисията заключава, че отговорността за предимствата, които извличат корабоплавателните предприятия, не се носи от засегнатата държава членка. От собствените констатации на Комисията, припомнени в точки 131—135 от настоящото решение, обаче следва, че системата STL като цяло е съставлявала схема за помощ, която произтича от прилагането на испанското данъчно законодателство и даваните одобрения от испанската данъчната администрация и която е предназначена, независимо от използваните правни способи, да осигури предимство в полза не само на ОИИ, но и на корабоплавателните предприятия. Освен това от припомнените в точка 133 от настоящото решение констатации на Комисията следва, че разпределянето на данъчното предимство, формирано чрез системата STL, между корабостроителното предприятие и инвеститорите в ОИИ се е предвиждало в правнообвързващи договори, които са представяни на данъчната администрация и които тя е вземала предвид, за да одобри ранната амортизация при упражняване на дискреционните правомощия, с които разполага в това отношение. Следователно, противно на това, което Комисията твърди по същество в съображение 169 от спорното си решение, по силата на нормите от приложимото право за договорите, сключени с корабоплавателните предприятия, ОИИ са били длъжни да прехвърлят към последните част от получаваното данъчно предимство. Следователно Комисията е допуснала грешка при прилагане на правото, що се отнася до определянето на получателите на разглежданата помощ и съответно що се отнася до възстановяването ѝ, разпореждайки на Кралство Испания в противоречие със съдебната практика, припомнена в точка 130 от настоящото решение, да събере обратно пълния размер на тази помощ само от инвеститорите в ОИИ. Поради това трябва да бъдат отменени член 1 от спорното решение на Комисията в частта, в която ОИИ и инвеститорите в тях се определят за единствените получатели на помощта, за която се отнася това решение, и член 4, параграф 1 от същото решение в частта, в която на Кралство Испания се разпорежда да събере обратно пълния размер на разглежданата помощ от инвеститорите в ОИИ, които са се ползвали от нея. По съдебните разноски Съгласно член 184, параграф 2 от Процедурния правилник, когато жалбата е неоснователна или когато е основателна и Съдът се произнася окончателно по спора, той се произнася по съдебните разноски. Съгласно член 138, параграф 3, първо изречение от Процедурния правилник, приложим в производството по обжалване по силата на член 184, параграф 1 от същия, ако всяка от страните е загубила по едно или няколко от предявените основания, всяка страна понася направените от нея съдебни разноски. Съдът обаче може да реши една от страните да понесе, наред с направените от нея съдебни разноски, и част от съдебните разноски на другата страна, ако обстоятелствата по делото оправдават това. С оглед на обстоятелствата по делото Кралство Испания, Lico Leasing, PYMAR и Caixabank и др. трябва да бъдат осъдени да понесат, наред с всички направени от тях съдебни разноски, три четвърти от съдебните разноски, направени от Комисията както в първоинстанционното производство, така и в производствата по обжалване по дело C‑128/16 P и по съединени дела C‑649/20 P, C‑658/20 P и C‑662/20 P. Тази институция понася една четвърт от направените от нея съдебни разноски. На основание член 140, параграф 3 от Процедурния правилник, приложим в производството по обжалване по силата на член 184, параграф 1 от същия, Decal España, което е встъпила страна в производството по обжалване, понася направените от него съдебни разноски. По изложените съображения Съдът (пети състав) реши: 1) Отменя решение на Общия съд на Европейския съюз от 23 септември 2020 г., Испания и др./Комисия (T‑515/13 RENV и T‑719/13 RENV, EU:T:2020:434 ), в частта, в която Общият съд отхвърля жалбите до него за отмяна на член 1 от Решение 2014/200/ЕС на Комисията от 17 юли 2013 година относно Държавна помощ SA.21233 C/11 (ex NN/11, ex CP 137/06), приведена в действие от Испания — Система за данъчно облагане, приложима за някои споразумения за финансов лизинг, известна като испанска система „лизинг срещу данък“, в частта, в която обединенията по икономически интерес и инвеститорите в тях са определени за единствените получатели на разглежданата в това решение помощ, и за отмяна на член 4, параграф 1 от последното решение в частта, в която на Кралство Испания се разпорежда да събере обратно пълния размер на помощта, за която се отнася същото решение, от инвеститорите в обединенията по икономически интерес, които са се ползвали от нея. 2) Отхвърля жалбите до Съда в останалите им части. 3) Отменя член 1 от Решение 2014/200 в частта, в която обединенията по икономически интерес и инвеститорите в тях са определени за единствените получатели на помощта, за която се отнася това решение. 4) Отменя член 4, параграф 1 от Решение 2014/200 в частта, в която на Кралство Испания се разпорежда да събере обратно пълния размер на помощта, за която се отнася това решение, от инвеститорите в обединенията по икономически интерес, които са се ползвали от нея. 5) Кралство Испания, Lico Leasing SA и Pequeños y Medianos Astilleros Sociedad de Reconversión SA, както и Caixabank SA, Asociación Española de Banca, Unicaja Banco SA, Liberbank SA, Banco de Sabadell SA, Banco Bilbao Vizcaya Argentaria SA, Banco Santander SA, Santander Investment SA, Naviera Séneca AIE, Industria de Diseño Textil SA (Inditex), Naviera Nebulosa de Omega AIE, Abanca Corporación Bancaria SA, Ibercaja Banco SA, Naviera Bósforo AIE, Joyería Tous SA, Corporación Alimentaria Guissona SA, Naviera Muriola AIE, Poal Investments XXI SL, Poal Investments XXII SL, Naviera Cabo Vilaboa C‑1658 AIE, Naviera Cabo Domaio C‑1659 AIE, Caamaño Sistemas Metálicos SL, Blumaq SA, Grupo Ibérica de Congelados SA, RNB SL, Inversiones Antaviana SL, Banco de Albacete SA, Bodegas Muga SL и Aluminios Cortizo SAU понасят, наред с всички направени от тях съдебни разноски, три четвърти от съдебните разноски, направени от Европейската комисия както в първоинстанционното производство, така и в производствата по обжалване по дело C‑128/16 P и по съединени дела C‑649/20 P, C‑658/20 P и C‑662/20 P. 6) Decal España SA понася направените от него съдебни разноски. 7) Европейската комисия понася една четвърт от съдебните разноски, направени от нея както в първоинстанционното производство, така и в производствата по обжалване по дело C‑128/16 P и по съединени дела C‑649/20 P, C‑658/20 P и C‑662/20 P. Подписи ( *1 ) Език на производството: испански.

62003CJ0336

lv

1       Lūgums sniegt prejudiciālu nolēmumu ir par to, kā interpretēt Eiropas Parlamenta un Padomes 1997. gada 20. maija Direktīvas 97/7/EK par patērētāju aizsardzību saistībā ar distances līgumiem (OV L 144, 19. lpp., turpmāk tekstā – “Direktīva”) 3. panta 2. punktu. 2       Šis lūgums ir iesniegts lietā starp sabiedrību easyCar (UK) Ltd (turpmāk tekstā – “sabiedrība easyCar ”) un Office of Fair Trading (turpmāk tekstā – “ OFT ”) par sabiedrības easyCar piedāvāto un noslēgto automašīnu nomas līgumu noteikumiem un nosacījumiem. Atbilstošās tiesību normas Kopienu tiesiskais regulējums 3       Direktīvas mērķis saskaņā ar tās 1. pantu ir saskaņot dalībvalstīs piemērojamos noteikumus par distances līgumiem starp patērētājiem un pakalpojumu sniedzējiem. 4       Saskaņā ar Direktīvas 3. panta 2. punktu, tās 4., 5., 6. pantu un 7. panta 1. punktu nepiemēro “[..] līgumiem par izmitināšanas, transporta, pārtikas krājumu piegādes [ēdienu un dzērienu nodrošināšanas] vai izklaides pakalpojumu sniegšanu, ja piegādātājs, noslēdzis līgumu, uzņemas sniegt šos pakalpojumus konkrētā dienā vai konkrētā laika posmā [..]”. 5       Direktīvas 6. panta 1. punkts attiecībā uz distances līgumiem nosaka patērētājam tiesības atteikties no līguma. Saskaņā ar šī paša panta 2. punktu, ja atteikuma tiesības tiek izmantotas, piegādātajam ir pienākums bez atlīdzības atmaksāt patērētāja samaksātās summas, izņemot preču atpakaļ nosūtīšanas tiešās izmaksas. Valsts tiesību akti 6       Direktīva ir transponēta Apvienotās Karalistes tiesībās ar Consumer Protection (Distance Selling) Regulations 2000 (turpmāk tekstā – “noteikumi”). 7       Direktīvas 3. panta 2. punktā paredzētais izņēmums ir transponēts noteikumu 6. panta 2. punktā. 8       Direktīvas 6. panta 1. punktā paredzētās atteikuma tiesības ir transponētas noteikumu 10. pantā, un Direktīvas 6. panta 2. punktā paredzētais atlīdzināšanas pienākums ir iestrādāts noteikumu 14. pantā. 9       Noteikumu 27. pants piešķir OFT tiesības pieprasīt, lai ikvienai personai, attiecībā uz kuru OFT uzskata, ka tā ir veikusi pārkāpumu, tiek nosūtīts izpildraksts. Pamata prāva un prejudiciālais jautājums 10     Sabiedrības easyCar darbība ir automašīnu iznomāšana bez autovadītāja. Tā veic šo darbību Apvienotajā Karalistē un vairākās citās dalībvalstīs. Šīs sabiedrības klienti var pasūtīt piedāvātās automašīnas tikai internetā. Saskaņā ar sabiedrības easyCar piedāvāto un noslēgto automašīnu īres līgumu noteikumiem un nosacījumiem patērētājs nevar atgūt ieguldītās summas, ja šis līgums tiek anulēts, izņemot gadījumus, kad ir spēkā “neparasti un neparedzami, no [tā] gribas neatkarīgi apstākļi, it sevišķi [..]: vadītāja smaga saslimšana, kas padara to nespējīgu vadīt; dabas katastrofas [..]; valdības vai valsts iestāžu akti vai ierobežojumi; karš, dumpis, sacelšanās vai terora akts” vai, “pēc mūsu klientu servisa direktora ieskatiem, citi ārkārtēji apstākļi”. 11     Saskaņā ar OFT , kas ir saņēmis vairākas patērētāju sūdzības par nomas līgumiem, kuri ir noslēgti ar sabiedrību easyCar , šo līgumu noteikumi un nosacījumi pārkāpj noteikumu 10. un 14. pantu, kas, lai sasniegtu Direktīvas preambulā noteiktos mērķus, paredz atteikuma tiesības, kam papildus seko visu to summu atlīdzināšana, kas pēc līguma noslēgšanas samaksātas noteiktā termiņā. 12     Sabiedrība easyCar apgalvo, ka uz tās piedāvātajiem līgumiem attiecas izņēmumi, ko piemēro “transporta [..] pakalpojumu sniegšanai” noteikumu 6. panta 2. punkta un Direktīvas 3. panta 2. punkta izpratnē, un ka uz to neattiecas šo noteikumu 10. un 14. pants. OFT savukārt uzskata, ka automašīnu nomu nevar kvalificēt kā “transporta pakalpojumus”. 13     Sabiedrība easyCar un OFT iesniedza prasības High Court of Justice ( England & Wales ), Chancery Division . Sabiedrība easyCar iesniedza prasību, lai panāktu, ka pret tās piedāvātiem nomas līgumiem netiek piemērotas atteikuma tiesības, ko paredz valsts noteikumi, turpretim OFT iesniedza prasību nolūkā panākt, lai sabiedrībai easyCar tiek pieprasīts izbeigt pārkāpt valsts noteikumus, liedzot saviem klientiem tiesības atteikties un saņemt atpakaļ samaksātās summas. 14     Šajos apstākļos High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division nolēma apturēt tiesvedību un uzdot Eiropas Kopienu Tiesai šādu prejudiciālo jautājumu: “Vai frāze “līgumiem par [..] transporta [..] pakalpojumu sniegšanu”, kas atrodama Direktīvas [..] 3. panta 2. punktā, ietver sevī automašīnu nomas pakalpojumu sniegšanas līgumus?” Par prasību atkārtoti sākt mutvārdu procesu 15     Ar 2004. gada 13. decembrī Eiropas Kopienu Tiesas kancelejā iesniegto pieteikumu sabiedrība easyCar lūdz atkārtoti sākt mutvārdu procesu. 16     Šajā sakarā ir jāatgādina, ka Eiropas Kopienu Tiesa var izdot rīkojumu par mutvārdu procesa atkārtotu sākšanu saskaņā ar tās Reglamenta 61. pantu, ja tā uzskata, ka nav veikta pietiekama [apstākļu] noskaidrošana vai ka lieta ir jāatrisina, pamatojoties uz argumentu, par kuru puses nav savstarpēji izteikušās (2000. gada 10. februāra spriedums lietā C‑270/97 un C‑271/97 Deutsche Post , Recueil , I‑929. lpp., 30. punkts, un 2002. gada 18. jūnija spriedums lietā C‑299/99 Philips , Recueil , I‑5475. lpp., 20. punkts). 17     Eiropas Kopienu Tiesa uzskata, ka šajā lietā nav jāizdod rīkojums par mutvārdu procesa atkārtotu sākšanu. Līdz ar to ir jānoraida lūgums, saskaņā ar kuru būtu jāizdod rīkojums atkārtoti sākt mutvārdu procesu. Par prejudiciālo jautājumu 18     No iesniedzējtiesas lēmuma izriet, ka nav strīda par to, vai līgumi, kas noslēgti starp sabiedrību easyCar un tās klientiem, ir distances līgumi valsts noteikumu un Direktīvas izpratnē un vai tie ir pakalpojumu sniegšanas līgumi. Ar savu jautājumu iesniedzējtiesa būtībā jautā, vai automašīnu nomas pakalpojumi ir transporta pakalpojumi Direktīvas 3. panta 2. punkta izpratnē. 19     Sabiedrība easyCar uzskata, ka uz šo jautājumu būtu jāatbild apstiprinoši. Spānijas, Francijas un Apvienotās Karalistes valdības, kā arī Eiropas Kopienu Komisija uzskata pretēji. 20     Šajā sakarā uzreiz ir jākonstatē, ka ne Direktīvā, ne attiecīgajos tās interpretēšanas dokumentus, kā travaux préparatoires , nav nekādu paskaidrojumu par precīzu jēdziena “transporta pakalpojumi”, kas minēts Direktīvas 3. panta 2. punktā, nozīmi. Tāpat Direktīvas vispārējā struktūra tikai parāda, ka tās mērķis ir nodrošināt plašu aizsardzību patērētājiem, piešķirot tiem noteiktas tiesības, tādas kā atteikuma tiesības, un ka 3. panta 2. punkts paredz šo tiesību izņēmumu četrās ekonomisko aktivitāšu blakus jomās, starp kurām ir transporta pakalpojumi. 21     Tomēr saskaņā ar tiesas pastāvīgo judikatūru tādu jēdzienu nozīme, kuriem Kopienu tiesības nesniedz nekādu definīciju, ir jānoskaidro saskaņā ar to ierasto nozīmi ikdienas valodā vai, ņemot vērā kontekstu, kurā tie lietoti, un tā tiesiskā regulējuma, kura daļu tie veido, sasniedzamos mērķus (1995. gada 19. oktobra spriedums lietā C‑128/94 Hönig , Recueil , I‑3389. lpp., 9. punkts, un 2000. gada 27. janvāra spriedums lietā C‑164/98 P DIR International Film u.c./Komisija, Recueil , I‑447. lpp., 26. punkts). Tā kā jēdzieni, kas kā pamata prāvā parādās normā, kura veido izņēmumu no principa vai – vēl precīzāk – no Kopienu noteikumiem, kas paredz patērētāju aizsardzību, tie turklāt ir jāinterpretē šauri (2001. gada 18. janvāra spriedums lietā C‑83/99 Komisija/Spānija, Recueil , I‑445. lpp., 19. punkts, un 2001. gada 13. decembra spriedums lietā C‑481/99 Heininger , Recueil , I‑9945. lpp., 31. punkts). 22     Attiecībā uz frāzi “transporta pakalpojumi” ir jākonstatē, ka tā atbilst – kā jebkura cita minētā pakalpojumu kategorija – jomas izņēmumam un ka tas vispārīgi attiecas uz transporta jomu. 23     Šajā sakarā ir jānorāda, ka likumdevējs, formulējot noteikumus par aplūkojamo izņēmumu, neizvēlējās izteikumu “transporta līgumi”, ko bieži lieto dalībvalstu tiesību sistēmās un kas attiecas tikai uz pasažieru un preču pārvadājumiem, kurus veic pārvadātājs, bet gan acīmredzami daudz plašāku izteikumu “transporta [..] pakalpojumu [..] sniegšana”, kas varētu kopumā attiekties uz līgumiem, kuri aptver pakalpojumus transporta jomā, iekļaujot darbības, kas pašas neietver klienta vai tā preču pārvadāšanu, bet kas paredz ļaut klientam īstenot šādu pārvadāšanu. 24     Tādējādi no Direktīvas 3. panta 2. punkta formulējuma izriet, ka likumdevējs ir nolēmis definēt izņēmumu, ko paredz šis noteikums, nevis pēc līgumu veidiem, bet tādējādi, ka šajā izņēmumā ietilpst visi izmitināšanas, transporta, ēdināšanas un izklaides jomā sniegtu pakalpojumu līgumi, izņemot tos, kuri nav veicami noteiktā datumā vai noteiktā periodā. 25     Šo interpretāciju skaidri apstiprina vairākas Direktīvas 3. panta 2. punkta valodu versijas, proti, vācu, itāļu un zviedru valodā, kuras norāda attiecīgi “ Dienstleistungen in den Bereichen [..] Beförderung ” (“pakalpojumi transporta jomā”), “ servizi relativi [..] ai transporti ” (“pakalpojumi, kas attiecas uz transportu”) un “ tjänster som avser [..] transport ” (“pakalpojumi, kas attiecas uz transportu”). 26     Ikdienas valodā jēdziens “transports” apzīmē ne tikai personu vai to īpašuma pārvietošanu no vienas vietas uz citu, bet tāpat arī pārvadājumu veidus un personu un to īpašuma pārvietošanai izmantojamos līdzekļus. Tātad transporta līdzekļa nodošana patērētāja rīcībā veido pakalpojumu, kas attiecas uz transporta jomu. 27     Līdz ar to, nepārkāpjot šauro jomas izņēmumu attiecībā uz “transporta pakalpojumiem”, ko paredz Direktīvas 3. panta 2. punkts, ir jāuzskata, ka šis izņēmums ietver automašīnu nomas pakalpojumus, ko raksturo tieši transporta līdzekļa nodošana patērētāja rīcībā. 28     Turklāt attiecībā uz kontekstu, kādā tiek izmantots jēdziens “transporta pakalpojumi”, un Direktīvas sasniedzamajiem mērķiem, ir konstatēts – kā to norāda ģenerāladvokāte savu secinājumu 39.–41. punktā –, ka likumdevējs ir paredzējis noteikt interešu aizsardzību patērētājiem, kuri izmanto distances komunikāciju līdzekļus, kā arī noteiktu pakalpojumu sniedzēju interešu aizsardzību, lai tie neciestu nesamērīgas neērtības, ko rada rezervētu pakalpojumu sniegšanas nemotivēta anulēšana bez izmaksu atlīdzības. Šajā sakarā sabiedrība easyCar pareizi norāda – šajā punktā arī nebūdama pretrunā ne valdību Tiesā iesniegtajiem, ne Komisijas iesniegtajiem apsvērumiem –, ka Direktīvas 3. panta 2. punkts paredz piemērot izņēmumu attiecībā uz pakalpojumu sniedzējiem noteiktās darbības jomās, pamatojoties uz to, ka Direktīvas prasības varētu nesamērīgi ietekmēt to sniedzējus, it īpaši gadījumā, ja pakalpojums ir bijis rezervēts un patērētājs šo rezervāciju atcēlis neilgu laiku pirms pakalpojuma sniegšanai paredzētā datuma. 29     Nākas konstatēt, ka automašīnu nomas uzņēmumi veic darbību, ko likumdevējs ar Direktīvas 3. panta 2. punktā paredzēto izņēmumu ir vēlējies aizsargāt pret šādām neērtībām. Šiem uzņēmumiem ir jāveic pasākumi, lai nodrošinātu paredzētā pakalpojuma izpildi rezervācijā noteiktajā datumā, un anulēšanas gadījumā šī iemesla dēļ ir jāpakļaujas tām pašām neērtībām, kas rodas citiem uzņēmumiem, kuri darbojas transporta jomā vai citās 3. panta 2. punktā uzskaitītajās jomās. 30     No iepriekš minātā izriet, ka interpretācija, saskaņā ar kuru automašīnu nomas pakalpojumi ir transporta pakalpojumi Direktīvas 3. panta 2. punkta izpratnē, ir vienīgā, kas nodrošina šajā noteikumā paredzētajam izņēmumam sektorāla izņēmuma raksturu un ļauj sasniegt šajā noteikumā paredzētos mērķus. 31     Līdz ar to uz uzdoto jautājumu ir jāatbild, ka Direktīvas 3. panta 2. punkts ir jāinterpretē tādējādi, ka jēdziens “transporta pakalpojumu sniegšanas līgumi” iekļauj automašīnu nomas pakalpojumu sniegšanas līgumus. Par tiesāšanās izdevumiem 32     Attiecībā uz lietas dalībniekiem pamata prāvā šī tiesvedība ir stadija procesā, kuru izskata iesniedzējtiesa, un tā lemj par tiesāšanās izdevumiem. Tiesāšanās izdevumi, kas radušies saistībā ar apsvērumu iesniegšanu Tiesai, izņemot tos, kuri radušies minētajiem lietas dalībniekiem, nav atlīdzināmi. Ar šādu pamatojumu Eiropas Kopienu Tiesa (pirmā palāta) nospriež: Eiropas Parlamenta un Padomes 1997. gada 20. maija Direktīvas 97/7/EK par patērētāju aizsardzību saistībā ar distances līgumiem 3. panta 2. punkts ir jāinterpretē tādējādi, ka jēdziens “transporta pakalpojumu sniegšanas līgumi” ietver automašīnu nomas pakalpojumu sniegšanas līgumus. [Paraksti] * Tiesvedības valoda – angļu.

62017CJ0625

sk

Návrh na začatie prejudiciálneho konania sa týka výkladu článkov 56 a 63 ZFEÚ. Tento návrh bol podaný v rámci sporu medzi spoločnosťou Vorarlberger Landes‑ und Hypothekenbank AG (ďalej len „Hypothekenbank“) a Finanzamt Feldkirch (Daňový úrad Feldkirch, Rakúsko) vo veci rozhodnutí tohto úradu z 20. januára 2015, v ktorých sa stanovuje výška stabilizačného poplatku a osobitného príspevku na stabilizačný poplatok, ktoré musí táto spoločnosť uhradiť za rok 2014. Právny rámec § 1 Stabilitätsabgabegesetz (zákon o stabilizačnom poplatku, ďalej len „StabAbgG“), zavedený prostredníctvom Budgetbegleitgesetz 2011 (sprievodný zákon o štátnom rozpočte na rok 2011) z 30. decembra 2010 (BGBl. I, 111/2010) stanovuje: „Prevádzkovanie úverových inštitúcií podlieha stabilizačnému poplatku. Úverovými inštitúciami v zmysle tohto spolkového zákona sa rozumejú tie, ktoré sú držiteľmi koncesie podľa Bankwesengesetz [zákon o bankách], BGBl. č. 532/1993, a pobočky zahraničných úverových inštitúcií, ktoré sú podľa zákona o bankách oprávnené ponúkať služby prostredníctvom pobočky v Rakúsku…“ § 2 StabAbgG v znení predchádzajúcom spolkovému zákonu BGBl. I, 184/2013 stanovuje: „1.   Vymeriavacím základom stabilizačného poplatku je priemerná nekonsolidovaná bilančná suma (odsek 2) úverovej inštitúcie znížená o sumy uvedené v druhom odseku. Pre kalendárne roky 2011, 2012 a 2013 sa ako základ použije priemerná nekonsolidovaná bilančná suma toho hospodárskeho roka, ktorý končí v roku 2010. Od nasledujúceho kalendárneho roka sa ako základ použije priemerná nekonsolidovaná bilančná suma toho hospodárskeho roka, ktorý končí v roku predchádzajúcom kalendárnemu roku, za ktorý sa má uhradiť stabilizačný poplatok. … 6.   Pre úverové inštitúcie v zmysle § 1 so sídlom v inom členskom štáte…, ktoré v Rakúsku pôsobia prostredníctvom pobočky, sa podľa ustanovení odseku 1 až 5 vypočíta fiktívna bilančná suma objemu transakcií pripísateľného tejto pobočke, ktorá predstavuje vymeriavací základ.“ § 3 StabAbgG v znení predchádzajúcom spolkovému zákonu BGBl. I, 13/2014 stanovuje: „Výška stabilizačného poplatku je pre tie časti vymeriavacieho základu podľa § 2, (1) ktoré sa pohybujú vo výške od jednej miliardy eur do 20 miliárd eur, 0,055 %; (2) ktoré sú vyššie ako 20 miliárd eur, 0,085 %.“ § 3 StabAbgG, zmenený spolkovým zákonom BGBl. I, 13/2014, stanovuje: „Výška stabilizačného poplatku je pre tie časti vymeriavacieho základu uvedené v § 2, (1) ktoré sa pohybujú vo výške od jednej miliardy eur do 20 miliárd eur, 0,09 %; (2) ktoré sú vyššie ako 20 miliárd eur, 0,11 %.“ Podľa § 7a ods. 1 StabAbgG musí byť osobitný príspevok na stabilizačný poplatok vypočítaný ako percentuálna sadzba zo súm, ktoré majú byť uhradené ako stabilizačný poplatok. Podľa § 7b ods. 2 StabAbgG výška stabilizačného poplatku na rok 2014 vyplýva z kombinovaného použitia citovaných ustanovení, platných pred a po zmenách zavedených spolkovými zákonmi BGBl. I, 184/2013, a BGBl. I, 13/2014. Spor vo veci samej a prejudiciálna otázka Hypothekenbank je úverová inštitúcia so sídlom v Rakúsku, ktorá poskytuje bankové služby zákazníkom s bydliskom v tomto členskom štáte, ako aj v iných členských štátoch. Bilančná suma banky Hypothekenbank je v značnej miere, t. j. takmer vo výške jednej štvrtiny za rok 2014, výsledkom bankových transakcií vykonaných s druhou skupinou zákazníkov. Svojimi dvomi rozhodnutiami z 20. januára 2015 daňový úrad vo Feldkirchu stanovil v súlade so StabAbgG výšku sumy stabilizačného poplatku a osobitného príspevku na stabilizačný poplatok, ktorý mala uhradiť Hypothekenbank za rok 2014. Bundesfinanzgericht (Spolkový finančný súd, Rakúsko) rozsudkom z 1. apríla 2016 zamietol žalobu podanú proti týmto rozhodnutiam. Hypothekenbank na podporu svojho odvolania podaného na Verwaltungsgerichtshof (Najvyšší správny súd, Rakúsko) tvrdí, že nemá povinnosť platiť žiadny stabilizačný poplatok a osobitný príspevok z dôvodu, že tieto poplatky sú v rozpore na jednej strane s pravidlami v oblasti štátnej pomoci a na druhej strane so slobodným poskytovaním služieb a voľným pohybom kapitálu. Táto úverová inštitúcia predovšetkým tvrdí, že § 2 StabAbgG zakladá diskrimináciu tým, že stanovuje rozdielne zaobchádzanie s podobnými transakciami. Kým bankové transakcie, ktoré úverová inštitúcia so sídlom v Rakúsku uskutočňuje bez sprostredkovateľa alebo prostredníctvom pobočky v inom členskom štáte so štátnymi príslušníkmi iných členských štátov, sú na účely určenia vymeriavacieho základu sporných poplatkov zohľadnené, tie isté transakcie vykonané prostredníctvom dcérskych spoločností so sídlom v inom členskom štáte zohľadnené nie sú. Skupina spoločností tak bude zaťažená menej ako podnik, ktorý nie je členom skupiny. V prípade skupiny má totiž kritérium nekonsolidovania automaticky za následok vylúčenie bilančných súm dcérskych spoločností so sídlom v inom členskom štáte ako Rakúsko z vymeriavacieho základu predmetných poplatkov. Bolo by to inak v prípade samostatnej spoločnosti, ktorá sama alebo prostredníctvom pobočky poskytuje služby v iných členských štátoch ako Rakúsko, keďže tieto služby sú automaticky zahrnuté do bilančnej sumy tejto spoločnosti a do vymeriavacieho základu stabilizačného poplatku, ktorý musí táto spoločnosť uhradiť. Táto situácia predstavuje diskrimináciu, čo vyplýva z rozsudku z 5. februára 2014, Hervis Sport‑ és Divatkereskedelmi ( C‑385/12 , EU:C:2014:47 ). Táto diskriminácia môže narúšať poskytovanie bankových služieb v iných členských štátoch ako Rakúsko. Bolo možné sa jej vyhnúť, ak by bol vymeriavací základ stabilizačného poplatku a osobitného príspevku na tento poplatok určený podľa konsolidovanej bilančnej sumy, pričom by sa umožnilo započítať prípadné poplatky rovnakej povahy, ktoré musia byť uhradené dcérskou spoločnosťou v inom členskom štáte. Verwaltungsgerichtshof (Najvyšší správny súd) sa domnieva, že si nie je istý, či z rozsudku z 5. februára 2014, Hervis Sport‑ és Divatkereskedelmi ( C‑385/12 , EU:C:2014:47 ), vydaného v súvislosti so slobodou usadiť sa, ako aj z rozsudkov z 2. júna 2005, Komisia/Taliansko ( C‑174/04 , EU:C:2005:350 ); z 12. decembra 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation ( C‑446/04 , EU:C:2006:774 ), a z 24. mája 2007, Holböck ( C‑157/05 , EU:C:2007:297 ), týkajúcich sa voľného pohybu kapitálu, vyplýva, že StabAbgG nie je v súlade s právom Únie. Okrem toho, pokiaľ ide o uplatnenie pravidiel v oblasti štátnej pomoci, vnútroštátny súd pripomína, že najmä z rozsudku zo 6. októbra 2015, Finanzamt Linz ( C‑66/14 , EU:C:2015:661 , bod ), vyplýva, že zdaniteľná osoba sa nemôže odvolávať na to, že daňové opatrenie, z ktorého majú prospech iné podniky, predstavuje štátnu pomoc, aby sa tak vyhla plateniu tejto dane. Domnieva sa preto, že prejudiciálne otázky v tejto súvislosti nie sú potrebné. Za týchto okolností Verwaltungsgerichtshof (Najvyšší správny súd) rozhodol prerušiť konanie a položiť Súdnemu dvoru nasledujúcu prejudiciálnu otázku: „Je právna úprava, ktorá stanovuje poplatok z bilančnej sumy úverových inštitúcií, v rozpore so slobodou poskytovať služby podľa článku 56 a nasl. ZFEÚ a/alebo s voľným pohybom kapitálu a platieb podľa článku 63 ZFEÚ, keď sa od úverovej inštitúcie so sídlom v Rakúsku požaduje uhradenie poplatku za bankové transakcie s klientmi v ostatných štátoch Európskej únie, zatiaľ čo v prípade úverovej inštitúcie so sídlom v Rakúsku, ktorá také transakcie vykonáva ako vedenie skupiny úverových inštitúcií prostredníctvom úverovej inštitúcie, ktorá je súčasťou skupiny, má sídlo v inom štáte Európskej únie a jej bilancia sa z dôvodu členstva v skupine konsoliduje bilanciou úverovej inštitúcie, ktorá pôsobí ako vedenie skupiny, to neplatí, pretože poplatok má byť uhradený z nekonsolidovanej bilančnej sumy (nezahrnutej do účtovnej závierky skupiny)?“ O prejudiciálnej otázke Úvodné pripomienky Z rozhodnutia vnútroštátneho súdu vyplýva, že stabilizačný poplatok a osobitný príspevok na tento poplatok, ktorých zákonnosť je spochybnená v spore vo veci samej, zaťažujú úverové inštitúcie so sídlom v Rakúsku, ako aj pobočky zahraničných úverových inštitúcií so sídlom v tomto členskom štáte. Vymeriavací základ týchto poplatkov je určený podľa „priemernej nekonsolidovanej bilančnej sumy“ úverových inštitúcií so sídlom v Rakúsku a v prípade pobočiek zahraničných spoločností na základe fiktívnej bilančnej sumy. Pojem „nekonsolidovaný“ znamená, že stabilizačný poplatok a osobitný príspevok na tento poplatok sú určené podľa bilančnej sumy každej právnickej osoby posudzovanej samostatne, a nie podľa konsolidovanej bilančnej sumy skupiny spoločností. Ako uviedol vnútroštátny súd, bankové transakcie sú premietnuté do bilančnej sumy úverových inštitúcií. Z toho vyplýva, že suma, ktorá sa má uhradiť ako poplatky, o ktoré ide v prejednávanej veci, sa mení podľa bankových operácií úverových inštitúcií so sídlom v Rakúsku, ktoré vykonávajú priamo alebo vo svojich pobočkách. Bankové transakcie dcérskych spoločností takýchto rakúskych inštitúcií so sídlom v iných členských štátoch sa na určenie vymeriavacieho základu týchto poplatkov nezohľadňujú. Okrem toho spor vo veci samej sa netýka možnosti žalobkyne vo veci samej, banky Hypothekenbank, ponúkať služby prostredníctvom stálej prevádzkárne v inom členskom štáte ako Rakúsko, alebo sa v tomto členskom štáte usadiť. Ako to potvrdila samotná Hypothekenbank vo svojich písomných pripomienkach, poskytuje služby svojim zákazníkom s bydliskom v iných členských štátoch bez toho, aby sa obrátila na stále prevádzkárne so sídlom v týchto členských štátoch. Svojou otázkou sa vnútroštátny súd teda v podstate pýta, či sa majú články 56 a 63 ZFEÚ vykladať v tom zmysle, že bránia vnútroštátnej právnej úprave, o akú ide v prejednávanej veci, v rozsahu, v akom ukladá úverovým inštitúciám so sídlom v Rakúsku, ako je inštitúcia, o ktorú ide vo veci samej, ktoré poskytujú služby svojim zákazníkom s bydliskom v iných členských štátoch bez toho, aby sa obrátili na stále prevádzkárne so sídlom v týchto členských štátoch, povinnosť uhradiť poplatok určený podľa „priemernej nekonsolidovanej bilančnej sumy“, ktorá zahŕňa bankové transakcie vykonané týmito inštitúciami priamo so štátnymi príslušníkmi iných členských štátov, pričom vylučujú tieto isté transakcie vykonávané dcérskymi spoločnosťami úverových inštitúcií so sídlom v Rakúsku, ak tieto dcérske spoločnosti majú sídlo v iných členských štátoch. O uplatniteľnej slobode Keďže prejudiciálna otázka sa týka tak článku 56 ZFEÚ, ako aj článku 63 ZFEÚ, treba na úvod určiť, či a prípadne v akom rozsahu vnútroštátna právna úprava, ako je právna úprava vo veci samej, môže ovplyvniť výkon slobodného poskytovania služieb a voľný pohyb kapitálu (rozsudok z 21. júna 2018, Fidelity Funds a i., C‑480/16 , EU:C:2018:480 , bod ). V prejednávanej veci z vnútroštátneho rozhodnutia vyplýva, že vzhľadom na to, že bankové služby sú poskytované osobám s bydliskom v iných členských štátoch ako Rakúsko, s úverovými inštitúciami so sídlom v Rakúsku sa z hľadiska stabilizačného poplatku a osobitného príspevku na tento poplatok zaobchádza rozdielne podľa toho, či poskytujú takéto služby bez sprostredkovateľa alebo prostredníctvom dcérskych spoločností so sídlom v iných členských štátoch. Hypothekenbank tvrdí pred Verwaltungsgerichtshof (Najvyšší správny súd), že toto rozdielne zaobchádzanie je diskriminačné a môže jednak narúšať poskytovanie bankových služieb v iných členských štátoch ako Rakúsko, a jednak voľný pohyb kapitálu. V tejto súvislosti Súdny dvor už rozhodol, že bankové transakcie, akými sú poskytovanie úverov v rámci podnikateľskej činnosti, sa v zásade týkajú tak slobodného poskytovania služieb v zmysle článku 56 a nasl. ZFEÚ, ako aj voľného pohybu kapitálu v zmysle článku 63 a nasl. ZFEÚ (rozsudok z 3. októbra 2006, Fidium Finanz, C‑452/04 , EU:C:2006:631 , bod ). Okrem toho je vhodné pripomenúť, že pokiaľ sa vnútroštátne opatrenie týka zároveň slobodného poskytovania služieb a voľného pohybu kapitálu, Súdny dvor skúma dotknuté opatrenie v zásade z hľadiska iba jednej z týchto slobôd, ak sa ukáže, že za okolností, o aké ide vo veci samej, má jedna z nich prednosť pred druhou a môže byť s ňou spojená [rozsudok z 26. mája 2016, NN (L) International, C‑48/15 , EU:C:2016:356 , bod ). Zdá sa, že za okolností, o aké ide vo veci samej, prevažuje aspekt slobodného poskytovania služieb nad aspektom voľného pohybu kapitálu. Hypothekenbank vo svojej argumentácii, ako ju zhŕňa vnútroštátny súd, totiž tvrdí, že zohľadnenie bankových transakcií, ktoré na účely určenia stabilizačného poplatku a osobitného príspevku na tento poplatok vykonáva bez sprostredkovateľa so zákazníkmi v iných členských štátoch ako Rakúsko, zvyšuje cenu týchto transakcií a robí tak cezhraničné pôsobenie menej príťažlivým. Takýto následok sa týka prevažne slobodného poskytovania služieb, kým vplyvy na voľný pohyb kapitálu sú len nevyhnutným následkom. V dôsledku toho treba skúmať položenú otázku z hľadiska článku 56 a nasl. ZFEÚ týkajúcich sa slobodného poskytovania služieb, a nie z hľadiska článku 63 a nasl. ZFEÚ týkajúcich sa voľného pohybu kapitálu. O existencii obmedzenia slobodného poskytovania služieb Je potrebné uviesť, že nezávisle od toho, či stabilizačný poplatok a osobitný príspevok na tento poplatok predstavujú priamu alebo nepriamu daň, tento poplatok a príspevok neboli v rámci Únie predmetom harmonizácie, a patria teda do právomoci členských štátov, ktoré musia v súlade s ustálenou judikatúrou Súdneho dvora pri výkone tejto právomoci dodržiavať právo Únie (rozsudok z 1. decembra 2011, Komisia/Maďarsko, C‑253/09 , EU:C:2011:795 , bod ). Článok 56 ZFEÚ bráni uplatneniu každej vnútroštátnej právnej úprave, ktorá robí poskytovanie služieb medzi členskými štátmi zložitejším, než je poskytovanie služieb len v rámci jedného členského štátu. V súlade s judikatúrou Súdneho dvora totiž článok 56 ZFEÚ vyžaduje odstránenie akýchkoľvek obmedzení slobodného poskytovania služieb založených na tom, že poskytovateľ je usadený v inom členskom štáte ako štát, v ktorom sa poskytuje služba (rozsudok z 25. júla 2018, TTL, C‑553/16 , EU:C:2018:604 , bod a citovaná judikatúra). Vnútroštátne opatrenia, ktoré výkon tejto slobody zakazujú, bránia mu alebo ho robia menej príťažlivým, predstavujú obmedzenia slobodného poskytovania služieb (rozsudok z 25. júla 2018, TTL, C‑553/16 , EU:C:2018:604 , bod a citovaná judikatúra). Právo na slobodné poskytovanie služieb priznané v článku 56 ZFEÚ štátnym príslušníkom členských štátov zahŕňa pasívne slobodné poskytovanie služieb, teda slobodu príjemcov služieb presunúť sa do iného členského štátu, aby tam túto službu prijali bez toho, aby boli obmedzovaní (rozsudok z 9. marca 2017, Piringer, C‑342/15 , EU:C:2017:196 , bod ). V tejto súvislosti treba uviesť že stabilizačný poplatok a osobitný príspevok na tento poplatok nezavádzajú žiadne rozlišovanie podľa pôvodu zákazníkov či podľa miesta poskytovania služieb. Na účely určenia vymeriavacieho základu týchto poplatkov podľa priemernej nekonsolidovanej bilančnej sumy úverových inštitúcií so sídlom v Rakúsku sa totiž zohľadňujú všetky bankové transakcie, ktoré takáto inštitúcia vykonáva bez sprostredkovateľa v Rakúsku alebo v inom členskom štáte. Okrem toho samotná skutočnosť, že tieto poplatky môžu zvýšiť cenu bankových transakcií, nemôže predstavovať prekážku slobodnému poskytovaniu služieb. Ako už rozhodol Súdny dvor, článok 56 ZFEÚ sa neuplatní na opatrenia, ktorých jediným účinkom je spôsobenie dodatočných nákladov na predmetnú službu a ktoré sa rovnakým spôsobom vzťahujú na poskytovanie služieb medzi členskými štátmi a poskytovanie služieb v rámci jedného členského štátu (rozsudky z 8. septembra 2005, Mobistar a Belgacom Mobile, C‑544/03 a C‑545/03 , EU:C:2005:518 , bod , ako aj z 11. júna 2015, Berlington Hungary a i., C‑98/14 , EU:C:2015:386 , bod ). Pokiaľ ide o tvrdenie, podľa ktorého existuje diskriminácia bankových inštitúcií so sídlom v Rakúsku, ktoré vykonávajú bankové transakcie v inom členskom štáte bez sprostredkovateľa v porovnaní s bankovými inštitúciami, ktoré ponúkajú túto službu prostredníctvom nezávislých pobočiek so sídlom v tomto členskom štáte, treba uviesť, že tieto posledné uvedené inštitúcie sa rozhodli vykonávať slobodu usadiť sa, ktorú im priznávajú články 49 a 54 ZFEÚ, kým prvé uvedené inštitúcie majú sídlo len v Rakúsku a poskytujú služby, ktoré majú cezhraničný charakter, na ktoré sa vzťahuje slobodné poskytovanie služieb zaručené článkom 56 ZFEÚ. V tejto súvislosti Súdny dvor už rozhodol, že treba rozlišovať medzi pôsobnosťou slobodného poskytovania služieb a pôsobnosťou slobody usadiť sa. Na tento účel treba určiť, či má hospodársky subjekt sídlo v členskom štáte, v ktorom ponúka predmetnú službu, alebo nie. Ak má sídlo v členskom štáte, v ktorom ponúka túto službu, patrí do pôsobnosti slobody usadiť sa, ako je definovaná v článku 49 TFEÚ. Ak naopak hospodársky subjekt nemá sídlo v členskom štáte určenia, je cezhraničným poskytovateľom služieb, na ktorého sa vzťahuje zásada slobodného poskytovania služieb (pozri v tomto zmysle rozsudky z 11. decembra 2003, Schnitzer, C‑215/01 , EU:C:2003:662 , body a , ako aj z 10. mája 2012, Duomo Gpa a. i., C‑357/10 až C‑359/10 , EU:C:2012:283 , bod ). Pojem „usadiť sa“ v zmysle ustanovení Zmluvy o FEÚ týkajúcich sa slobody usadiť totiž zahŕňa skutočný výkon hospodárskej činnosti prostredníctvom stálej prevádzkarne v hostiteľskom členskom štáte počas neobmedzeného obdobia. V dôsledku toho predpokladá skutočné usadenie sa dotknutej spoločnosti v tomto členskom štáte a výkon skutočnej hospodárskej činnosti v tomto štáte (rozsudok z 12. septembra 2006, Cadbury Schweppes a Cadbury Schweppes Overseas, C‑196/04 , EU:C:2006:544 , bod ). Naopak, v prípade, že sa poskytovateľ určitej služby presťahuje do iného členského štátu, ako je členský štát, v ktorom má sídlo, ustanovenia kapitoly Zmluvy týkajúce sa služieb a najmä článok 57 tretí odsek ZFEÚ stanovujú, že tento poskytovateľ služieb bude v tomto členskom štáte pôsobiť dočasne (rozsudky z 30. novembra 1995, Gebhard, C‑55/94 , EU:C:1995:411 , bod , a z 11. decembra 2003, Schnitzer, C‑215/01 , EU:C:2003:662 , bod ). Za týchto podmienok môžu členské štáty zohľadniť tieto rozdiely, a preto na účely zdanenia rozdielne zaobchádzať s činnosťami osôb a podnikov, na ktoré sa vzťahuje sloboda usadiť sa alebo slobodné poskytovanie služieb a ktoré vo všeobecnosti vedú k rozdielnym právnym a hospodárskym dôsledkom. Z toho vyplýva, že vnútroštátna právna úprava, o akú ide vo veci samej, nemôže brániť výkonu slobodného poskytovania služieb alebo ho robiť menej príťažlivým. Pokiaľ ide o pochybnosti vyjadrené vnútroštátnym súdom v súvislosti s relevantnosťou rozsudku z 5. februára 2014, Hervis Sport‑ és Divatkereskedelmi ( C‑385/12 , EU:C:2014:47 ), ktorý pred ním uplatnila žalobkyňa vo veci samej, treba pripomenúť, že v bodoch 37 až 41 tohto rozsudku, ako aj v bode 23 rozsudku z 26. apríla 2018, ANGED ( C‑234/16 a C‑235/16 , EU:C:2018:281 ), Súdny dvor rozhodol, že povinný poplatok, ktorý stanovuje kritérium zdanlivo objektívneho rozlišovania, ale ktorý vo väčšine prípadov znevýhodňuje – s prihliadnutím na jeho znaky – spoločnosti so sídlom v iných členských štátoch, ktoré sa nachádzajú v situácii porovnateľnej so situáciou podnikov so sídlom v členskom štáte zdanenia, predstavuje nepriamu diskrimináciu na základe miesta sídla spoločností, ktorá je zakázaná článkami 49 a 54 ZFEÚ. Ako však vyplýva z bodov 18 a 26 tohto rozsudku, Hypothekenbank v spore vo veci samej nemôže uplatniť porušenie ustanovení Zmluvy o FEÚ týkajúcich sa slobody usadiť sa. Okrem toho v rámci konania podľa článku 267 ZFEÚ prináleží výlučne vnútroštátnemu súdu, aby vymedzil skutkový rámec, do ktorého patria otázky, ktoré kladie Súdnemu dvoru (rozsudok z 10. júla 2018, Jehovan todistajat, C‑25/17 , EU:C:2018:551 , bod ). Hypothekenbank vo svojich písomných pripomienkach predložených Súdnemu dvoru tvrdí, že regionálne úverové inštitúcie so sídlom v Rakúsku v blízkosti hranice tohto členského štátu v praxi častejšie poskytujú služby, ktoré majú cezhraničný charakter, ako iné regionálne úverové inštitúcie so sídlom v tomto členskom štáte, takže stabilizačný poplatok a osobitný príspevok na tento poplatok prevažujúcim spôsobom ovplyvňujú prvé uvedené inštitúcie. Táto situácia predstavuje diskrimináciu porovnateľnú so situáciou v rozsudku z 5. februára 2014, Hervis Sport‑ és Divatkereskedelmi, C‑385/12 , EU:C:2014:47 ). Niektoré údaje poskytnuté bankou Hypothekenbank o bankovom sektore v Rakúsku však nijako neumožňujú overiť dôvodnosť jej tvrdení. Na tieto skutkové okolnosti však v každom prípade vnútroštátny súd nepoukázal. V dôsledku toho, keďže nie je preukázané, že právna úprava, o ktorú ide vo veci samej, môže vyvolať situáciu porovnateľnú so situáciou, o ktorú ide vo veci, v ktorej bol vydaný rozsudok z 5. februára 2014, Hervis Sport‑ és Divatkereskedelmi ( C‑385/12 , EU:C:2014:47 ), nie je potrebné skúmať analogickú uplatniteľnosť judikatúry uvedenej v bode 39 tohto rozsudku v oblasti slobodného poskytovania služieb. Vzhľadom na všetky predchádzajúce úvahy treba na položenú otázku odpovedať tak, že článok 56 ZFEÚ sa má vykladať v tom zmysle, že nebráni vnútroštátnej právnej úprave, o akú ide v prejednávanej veci, v rozsahu, v akom ukladá úverovým inštitúciám so sídlom v Rakúsku, ako je inštitúcia, o ktorú ide vo veci samej, ktoré poskytujú služby svojim zákazníkom s bydliskom v iných členských štátoch bez toho, aby sa obrátili na stále prevádzkárne so sídlom v týchto členských štátoch, povinnosť uhradiť poplatok určený podľa „priemernej nekonsolidovanej bilančnej sumy“, ktorá zahŕňa bankové transakcie vykonané týmito inštitúciami priamo so štátnymi príslušníkmi iných členských štátov, pričom vylučuje tieto isté transakcie vykonávané dcérskymi spoločnosťami úverových inštitúcií so sídlom v Rakúsku, ak tieto dcérske spoločnosti majú sídlo v iných členských štátoch. O trovách Vzhľadom na to, že konanie pred Súdnym dvorom má vo vzťahu k účastníkom konania vo veci samej incidenčný charakter a bolo začaté v súvislosti s prekážkou postupu v konaní pred vnútroštátnym súdom, o trovách konania rozhodne tento vnútroštátny súd. Iné trovy konania, ktoré vznikli v súvislosti s predložením pripomienok Súdnemu dvoru a nie sú trovami uvedených účastníkov konania, nemôžu byť nahradené. Z týchto dôvodov Súdny dvor (prvá komora) rozhodol takto: Článok 56 ZFEÚ sa má vykladať v tom zmysle, že nebráni vnútroštátnej právnej úprave, o akú ide v prejednávanej veci, v rozsahu, v akom ukladá úverovým inštitúciám so sídlom v Rakúsku, ako je inštitúcia, o ktorú ide vo veci samej, ktoré poskytujú služby svojim zákazníkom s bydliskom v iných členských štátoch bez toho, aby sa obrátili na stále prevádzkárne so sídlom v týchto členských štátoch, povinnosť uhradiť poplatok určený podľa „priemernej nekonsolidovanej bilančnej sumy“, ktorá zahŕňa bankové transakcie vykonané týmito inštitúciami priamo so štátnymi príslušníkmi iných členských štátov, pričom vylučuje tieto isté transakcie vykonávané dcérskymi spoločnosťami úverových inštitúcií so sídlom v Rakúsku, ak tieto dcérske spoločnosti majú sídlo v iných členských štátoch. Podpisy ( *1 ) Jazyk konania: nemčina.

61997CJ0063

da

1 Ved dom af 7. februar 1997, indgaaet til Domstolen den 13. februar 1997, har Nederlandenes Hoge Raad i medfoer af EF-traktatens artikel 177 stillet fem praejudicielle spoergsmaal om fortolkningen af artikel 5, 6 og 7 i Raadets foerste direktiv 89/104/EOEF af 21. december 1988 om indbyrdes tilnaermelse af medlemsstaternes lovgivning om varemaerker (EFT 1989 L 40, s. 1, herefter »direktivet«). 2 Disse spoergsmaal er rejst i forbindelse med en sag anlagt af det tyske selskab Bayerische Motorenwerke AG (BMW) og det nederlandske selskab BMW Nederland BV (herefter henholdsvis »BMW AG«, »BMW BV« og samlet »BMW«) mod Ronald K. Deenik, der er indehaver af et autovaerksted i Almere (Nederlandene), vedroerende sidstnaevntes reklamering for salg af brugte BMW-automobiler og for reparation og vedligeholdelse af BMW-automobiler. 3 Direktivets artikel 5, som vedroerer de rettigheder, der er knyttet til varemaerker, bestemmer: »l. Det registrerede varemaerke giver indehaveren en eneret. Indehaveren kan forbyde tredjemand, der ikke har hans samtykke, at goere erhvervsmaessig brug af a) et tegn, der er identisk med varemaerket, for varer eller tjenesteydelser af samme art som dem, for hvilke varemaerket er registreret b) et tegn, der er identisk med eller ligner varemaerket, naar de varer eller tjenesteydelser, der er daekket af varemaerket, er af samme eller lignende art som dem, der er daekket af det paagaeldende tegn, og der som foelge heraf i offentlighedens bevidsthed er risiko for forveksling, herunder at der er en forbindelse med varemaerket. 2. En medlemsstat kan ligeledes traeffe bestemmelse om, at indehaveren kan forhindre tredjemand, der ikke har hans samtykke, i at goere erhvervsmaessig brug af et tegn, der er identisk med eller ligner varemaerket, for varer eller tjenesteydelser af anden art end dem, for hvilke varemaerket er registreret, naar varemaerket er renommeret i medlemsstaten, og brugen af tegnet uden skellig grund ville medfoere en utilboerlig udnyttelse af varemaerkets saerpraeg eller renommé, eller saadan brug ville skade dette saerpraeg eller renommé. 3. Saafremt betingelserne i stk. 1 og 2 er opfyldt, kan det bl.a. forbydes a) at anbringe tegnet paa varerne eller paa deres emballage b) at udbyde varerne til salg, at markedsfoere dem eller oplagre dem med dette formaal eller at tilbyde eller praestere tjenesteydelser under det paagaeldende tegn c) at importere eller eksportere varerne under det paagaeldende tegn d) at anvende tegnet paa forretningspapirer og i reklameoejemed. 4. Hvis en medlemsstats retsforskrifter ikke goer det muligt at forbyde brugen af et tegn som omhandlet i stk. 1, litra b), eller stk. 2 forud for den dato, hvor de bestemmelser, der er noedvendige for at efterkomme dette direktiv, traeder i kraft i den paagaeldende medlemsstat, kan den fortsatte brug af dette tegn ikke anfaegtes under paaberaabelse af de til varemaerket knyttede rettigheder. 5. Stk. 1 til 4 beroerer ikke de i en medlemsstat gaeldende bestemmelser vedroerende beskyttelse mod brug af et tegn, der er udarbejdet med andet formaal for oeje end at skelne mellem varer eller mellem tjenesteydelser, naar der med brug af dette tegn uden skellig grund tilsigtes en utilboerlig udnyttelse af varemaerkets saerpraeg eller renommé, eller saadan brug ville skade dette saerpraeg eller renommé.« 4 Direktivets artikel 6, som omhandler begraensninger i varemaerkets retsvirkninger, foreskriver bl.a.: »1. De til varemaerket knyttede rettigheder giver ikke indehaveren ret til at forhindre tredjemand i at goere erhvervsmaessig brug af ... c) varemaerket, naar dette er noedvendigt for at angive anvendelsen af en vare eller tjenesteydelse, navnlig som tilbehoer eller reservedele, for saa vidt dette sker i overensstemmelse med redelig markedsfoeringsskik.« 5 Direktivets artikel 7 om konsumption af de rettigheder, der er knyttet til varemaerket, bestemmer: »1. De til varemaerket knyttede rettigheder giver ikke indehaveren ret til at forbyde brugen af maerket for varer, som af indehaveren selv eller med dennes samtykke er markedsfoert inden for Faellesskabet under dette maerke. 2. Stk. 1 finder ikke anvendelse, saafremt skellig grund berettiger indehaveren til at modsaette sig fortsat markedsfoering af varerne, isaer i tilfaelde, hvor disses tilstand er aendret eller forringet, efter at de er markedsfoert.« 6 BMW AG saelger i mange lande, og siden 1930 i Benelux-landene, de af selskabet fremstillede automobiler, for hvilke selskabet har registreret ordmaerket BMW og to figurmaerker ved Benelux-landenes Varemaerkemyndighed for bl.a. motorer, automobiler samt dele og tilbehoer til motorer og automobiler (herefter »maerket BMW«). 7 BMW AG saelger sine automobiler gennem en forhandlerorganisation. I Nederlandene kontrollerer selskabet organisationen med hjaelp fra BMW BV. Forhandlerne har ret til at goere brug af maerket BMW i forbindelse med deres erhvervsudoevelse, men er forpligtet til ved ydelse af service og garanti og ved salgsfremme at overholde de hoeje tekniske kvalitetsnormer, som BMW anser for noedvendige. 8 Ronald K. Deenik er indehaver af et autovaerksted og har specialiseret sig i salg af brugte BMW-automobiler samt reparation og vedligeholdelse af automobiler af dette maerke. Han tilhoerer ikke BMW's forhandlerorganisation. 9 BMW har i den for den nationale ret verserende tvist gjort gaeldende, at Deenik ved sin erhvervsudoevelse har gjort uretmaessigt brug af maerket BMW i sine annoncer eller i det mindste af tegn, som ligner det. BMW har derfor ved staevning af 21. februar 1994, indgivet til Rechtbank, Zwolle, bl.a. nedlagt paastand om, at det forbydes Deenik at goere brug af BMW's maerker eller af tegn, som ligner dem, i annoncer, reklamer eller andre former for annoncering paa enhver maade for eller i forbindelse med hans virksomhed, samt nedlagt paastand om erstatning. BMW har paaberaabt sig sine rettigheder i henhold til artikel 13 A i Eenvormige Benelux-wet op de merken (herefter »Benelux-varemaerkeloven«) i den affattelse, der var gaeldende paa det paagaeldende tidspunkt. 10 Rechtbank fandt, at en raekke af Deenik's reklameudtryk i annoncer udgjorde uretmaessig brug af maerket BMW, fordi de ville kunne give det indtryk, at annoncerne hidroerte fra en virksomhed, der var berettiget til at anvende dette maerke, hvilket vil sige en virksomhed, der tilhoerte BMW's forhandlerorganisation. Rechtbank nedlagde derfor forbud mod et saadant brug af maerket BMW. Imidlertid fastslog Rechtbank, at Deenik havde ret til i annoncer at anvende udtryk som »reparationer og vedligeholdelse af BMW«, fordi det deri paa fuldstaendig tydelig maade kom til udtryk, at reklamen kun vedroerte varer af maerket BMW. Desuden fandt Rechtbank, at udtryk som »specialist i BMW« og »specialiseret i BMW« var lovlige, fordi BMW ikke havde bestridt, at Deenik havde specialerfaring med hensyn til BMW-automobiler, og at det ikke tilkom BMW at afgoere, hvem der maa kalde sig specialist i BMW-automobiler. Rechtbank tog ikke BMW's erstatningspaastand til foelge. 11 BMW ivaerksatte appel af denne afgoerelse og nedlagde bl.a. paastand om, at Gerechtshof, Arnhem, skulle fastslaa, at Deenik havde kraenket BMW's maerkerettigheder ved i annoncer at naevne »reparationer og vedligeholdelse af BMW« og ved at betegne sig som »specialist i BMW« eller »specialiseret i BMW«. Efter at Gerechtshof havde stadfaestet Rechtbank's afgoerelse, ivaerksatte BMW den 10. november 1995 en kassationsappel af denne dom ved Hoge Raad. 12 Under disse omstaendigheder har Hoge Raad besluttet at udsaette sagen og at forelaegge Domstolen foelgende praejudicielle spoergsmaal: »1) Kan medlemsstaterne, da direktivet med hensyn til de rettigheder, der er knyttet til varemaerker, alene indeholder en overgangsbestemmelse vedroerende det i artikel 5, stk. 4, anfoerte tilfaelde, i oevrigt frit fastsaette bestemmelser paa omraadet, eller indebaerer faellesskabsretten i almindelighed eller direktivets maal og formaal i saerdeleshed, at de ikke herved er fuldstaendigt frit stillede, men skal overholde bestemte graenser, og i bekraeftende fald hvilke? 2) Saafremt nogen uden samtykke fra maerkeindehaveren goer brug af dennes maerke, som udelukkende er registreret for bestemte varer, til at goere offentligheden bekendt med, at han a) udfoerer reparations- og vedligeholdelsesvirksomhed med hensyn til varer, som med maerkeindehaverens samtykke er markedsfoert under dette maerke, og b) er specialist henholdsvis specialiseret i saadanne varer, foreligger der da i henhold til direktivets artikel 5: i) brug af maerket for varer af samme art som dem, for hvilket varemaerket er registreret, som omhandlet i artikel 5, stk. 1, litra a) ii) brug af maerket for tjenesteydelser, der skal anses for brug af maerket i artikel 5, stk. 1, litra a)'s forstand, eller brug af maerket som omhandlet i artikel 5, stk. 1, litra b), saafremt det antages, at disse tjenesteydelser og de varer, for hvilke maerket er registreret, er af lignende art iii) brug af maerket som omhandlet i artikel 5, stk. 2, eller iv) brug af maerket som omhandlet i artikel 5, stk. 5? 3) Goer det nogen forskel for besvarelsen af spoergsmaal 2), om det drejer sig om avertering a) eller avertering b)? 4) Goer det med hensyn til bestemmelsen i direktivets artikel 7 nogen forskel for spoergsmaalet om, hvorvidt maerkeindehaveren kan forbyde brugen af sit maerke, som udelukkende er registreret for bestemte varer, at der er tale om brug som omhandlet i spoergsmaal 2) under i), ii), iii) eller iv)? 5) Kan maerkeindehaveren, saafremt det antages, at der i begge eller i et af de i spoergsmaal 2) in initio anfoerte tilfaelde er tale om brug af hans maerke i artikel 5, stk. 1, litra a) eller litra b)'s forstand, kun forbyde denne brug, naar den, der saaledes goer brug af maerket, dermed vaekker det indtryk, at hans virksomhed tilhoerer maerkeindehaverens organisation, eller kan han ogsaa forbyde denne brug, saafremt der bestaar mulighed for, at der gennem den maade, hvorpaa maerket anvendes til disse averteringer, vaekkes det indtryk hos offentligheden, at maerket derved i et vist omfang bruges til at goere reklame for egen virksomhed som saadan gennem bibringelse af en bestemt forestilling om kvalitet?« Det foerste spoergsmaal 13 Indledningsvis er det hensigtsmaessigt at praecisere de faktiske og retlige omstaendigheder, som danner grundlag for dette spoergsmaal. 14 Det fremgaar af Raadets beslutning 92/10/EOEF af 19. december 1991 om udsaettelse af ikrafttraedelsesdatoen for de nationale gennemfoerelsesbestemmelser til direktiv 89/104 (EFT 1992 L 6, s. 35), at direktivet skulle vaere gennemfoert i medlemsstaterne senest den 31. december 1992. Imidlertid traadte de regler, hvormed Benelux-varemaerkeloven tilpassedes til direktivet, foerst i kraft den 1. januar 1996 i henhold til Benelux-protokollen af 2. december 1992 (herefter »den aendrede Benelux-varemaerkelov« og, for saa vidt angaar loven i dens tidligere affattelse, »den tidligere Benelux-varemaerkelov«). 15 Hovedsagen, som er en tvist mellem private, blev anlagt efter udloebet af den frist, der var fastsat i beslutning 92/10 for ikrafttraedelsen af nationale bestemmelser til gennemfoerelse af direktivet, men foer ikrafttraedelsesdatoen for den aendrede Benelux-varemaerkelov. Kassationsappellen for Hoge Raad blev ligeledes ivaerksat foer sidstnaevnte dato. 16 Generaladvokaten ved Hoge Raad har i sit forslag til afgoerelse saaledes undersoegt spoergsmaalet om, hvorvidt Hoge Raad i den sag, den skal traeffe afgoerelse i, skal anvende reglerne i den tidligere Benelux-varemaerkelov, der var i kraft paa den dag, da sagen blev anlagt ved Rechtbank og paa den dag, hvor appellen blev ivaerksat, eller om den derimod boer anvende reglerne i den aendrede Benelux-varemaerkelov, der er i kraft paa det tidspunkt, hvor den afsiger sin dom. Med forbehold for reglen om, at saa snart datoen for gennemfoerelsen af et direktiv er passeret, skal den nationale lov i videst muligt omfang fortolkes paa en maade, der er i overensstemmelse med direktivet, er det generaladvokatens opfattelse, at Hoge Raad i medfoer af en analogi til artikel 74, stk. 4, i loven om gennemfoerelsesbestemmelser vedroerende den nye nederlandske civillovbog skal anvende den tidligere Benelux-varemaerkelov. 17 I forelaeggelsesdommen har Hoge Raad bemaerket, - at Benelux-protokollen af 2. december 1992 om tilpasning af Benelux-varemaerkeloven ikke indeholder nogen overgangsbestemmelser for saa vidt angaar artikel 13 A i denne lov, hvis stk. 1 gennemfoerer direktivets artikel 5, stk. 1, 2 og 5, i Benelux-landenes retsorden, og - at retten har forelagt Benelux-Domstolen spoergsmaalet om, hvorvidt Benelux-varemaerkeretten skal fortolkes saaledes, at saafremt der i forbindelse med en retssag, der er anlagt af varemaerkeindehaveren i henhold til den tidligere Benelux-varemaerkelov, ivaerksaettes appel af en afgoerelse afsagt foer den 1. januar 1996, er det stadig den lovgivning, der var i kraft foer denne dato, der finder anvendelse. 18 Hoge Raad er paa dette grundlag i tvivl om, hvorvidt faellesskabsretten skal finde anvendelse med henblik paa afgoerelsen af det spoergsmaal, der er forelagt Benelux-Domstolen. 19 I denne forbindelse har Hoge Raad bemaerket, at for saa vidt angaar direktivets artikel 5, 6 og 7 indeholder det ikke andre regler om overgangsproblemer end reglen fastsat i artikel 5, stk. 4. Hoge Raad er saaledes i tvivl om, hvorvidt medlemsstaterne kan fastsaette nationale bestemmelser til loesning af overgangsproblemer i andre tilfaelde end dem, der er omfattet af den naevnte bestemmelse. Hoge Raad har naermere bestemt spurgt om, hvorvidt faellesskabsretten er til hinder for en national overgangsbestemmelse, i henhold til hvilken en appel af en afgoerelse, der er afsagt foer den forsinkede ikrafttraedelsesdato for reglerne til gennemfoerelse af direktivet i national ret, skal afgoeres i overensstemmelse med de regler, der gjaldt foer denne dato, selv om dommen afsiges efter dette tidspunkt. 20 Det skal i denne forbindelse indledningsvis fastslaas, at direktivets artikel 5, stk. 4, tilsigter at begraense de tidsmaessige virkninger af de nye nationale regler, der gennemfoerer direktivet. Artiklen bestemmer saaledes, at hvis en medlemsstats retsforskrifter ikke goer det muligt at forbyde brugen af et tegn som omhandlet i stk. 1, litra b), eller stk. 2 forud for den dato, hvor de bestemmelser, der er noedvendige for at efterkomme dette direktiv, traeder i kraft i den paagaeldende medlemsstat, kan den fortsatte brug af dette tegn ikke anfaegtes under paaberaabelse af de til varemaerket knyttede rettigheder. 21 Det maa endvidere fastslaas, at det overgangsproblem, der konkret foreligger i sagen for Hoge Raad, er af en anden karakter end det, der omhandles i artikel 5, stk. 4, og at spoergsmaalet om, hvilke nationale bestemmelser der finder anvendelse i en saadan situation, er ikke reguleret af direktivet. Da der i oevrigt ikke foreligger noget hensyn til den effektive virkning af faellesskabsretten i almindelighed eller af direktivet i saerdeleshed, der paabyder en bestemt loesning, paahviler det den forelaeggende ret i henhold til de nationale bestemmelser, der finder anvendelse, at afgoere, om den appelsag, som retten skal traeffe afgoerelse i, skal afgoeres i overensstemmelse med reglerne i den tidligere Benelux-varemaerkelov eller reglerne i den aendrede Benelux-varemaerkelov (jf. herom dom af 11.11.1997, sag C-349/95, Loendersloot, Sml. I, s. 6227, praemis 18). 22 Det skal imidlertid bemaerkes, at uanset hvilken national lov der finder anvendelse, skal denne i videst muligt omfang fortolkes i lyset af direktivets ordlyd og formaal, for at det med direktivet tilsigtede resultat fremkaldes, og saaledes at der handles i overensstemmelse med EF-traktatens artikel 189, stk. 3 (jf. isaer dom af 13.11.1990, sag C-106/89, Marleasing, Sml. I, s. 4135, praemis 8, og af 14.7.1994, sag C-91/92, Faccini Dori, Sml. I, s. 3325, praemis 26). 23 Denne forpligtelse gaelder ligeledes for overgangsbestemmelser i national ret. Den nationale ret skal derfor i videst muligt omfang fortolke saadanne bestemmelser saaledes, at den effektive virkning af direktivets artikel 5, 6 og 7 sikres med hensyn til anvendelsen af et maerke efter den dato, hvor direktivet burde have vaeret gennemfoert. 24 Paa grundlag af ovenstaaende maa det foerste spoergsmaal besvares saaledes, at med forbehold af den forpligtelse, der paahviler den forelaeggende ret til i videst muligt omfang at fortolke den nationale ret i overensstemmelse med faellesskabsretten, er faellesskabsretten ikke til hinder for en national overgangsbestemmelse, ifoelge hvilken en appel af en afgoerelse, der er afsagt foer den forsinkede ikrafttraedelsesdato for reglerne til gennemfoerelse af direktivet i national ret, skal afgoeres i overensstemmelse med de regler, der gjaldt foer denne dato, selv om dommen afsiges efter dette tidspunkt. Indledende bemaerkninger vedroerende spoergsmaal 2-5 25 Med spoergsmaal 2-5 har Hoge Raad anmodet Domstolen om at fortolke direktivets artikel 5, 6 og 7, for at retten kan afgoere, hvorvidt benyttelsen af varemaerket BMW i annoncer, der indeholder udtryk som »reparation og vedligeholdelse af BMW«, »specialist i BMW« og »specialiseret i BMW«, kraenker dette maerke. 26 Hoge Raad har foerst stillet nogle spoergsmaal med henblik paa at fastlaegge, efter hvilken bestemmelse i direktivets artikel 5 brugen af det paagaeldende maerke skal vurderes. Hoge Raad har derefter stillet nogle spoergsmaal med henblik paa at afgoere, om en saadan brug er tilladt inden for direktivets system. 27 Det skal indledningsvis bemaerkes, - at direktivets artikel 5, stk. 1, litra a), vedroerer brugen af et tegn, der er identisk med varemaerket, for varer eller tjenesteydelser af samme art som dem, for hvilke varemaerket er registreret - at artikel 5, stk. 1, litra b), vedroerer brugen af et tegn, der er identisk med eller ligner varemaerket, naar de varer eller tjenesteydelser, der er daekket af varemaerket, er af samme eller lignende art som dem, der er daekket af det paagaeldende tegn, og der som foelge heraf i offentlighedens bevidsthed er risiko for forveksling - at artikel 5, stk. 2, vedroerer brugen af et tegn, der er identisk med eller ligner varemaerket, for varer eller tjenesteydelser af en anden art end dem, for hvilke varemaerket er registreret, naar varemaerket er renommeret i medlemsstaten, og - at artikel 5, stk. 5, vedroerer brugen af et tegn, der er udarbejdet med andet formaal for oeje end at skelne mellem varer eller mellem tjenesteydelser. 28 Det maa endvidere erindres, at direktivets artikel 5, stk. 2 og 5, stiller en yderligere betingelse for, at de kan finde anvendelse, nemlig at brugen af tegnet uden skellig grund vil medfoere en utilboerlig udnyttelse af varemaerkets saerpraeg eller renommé, eller at saadan brug vil skade dette saerpraeg eller renommé. 29 Det skal endvidere bemaerkes, at direktivets artikel 6 og 7 indeholder regler, der begraenser den ret, varemaerkeindehaveren har i henhold til artikel 5 til at forbyde tredjemand at bruge varemaerket. Artikel 6 bestemmer bl.a., at indehaveren ikke maa forhindre tredjemands brug af et varemaerke, naar en saadan brug er noedvendig for at angive anvendelsen af en vare, for saa vidt det sker i overensstemmelse med redelig markedsfoeringsskik. Artikel 7 bestemmer, at indehaveren ikke maa forbyde brugen af maerket for varer, som indehaveren selv eller med dennes samtykke er markedsfoert inden for Faellesskabet, medmindre skellig grund berettiger ham til at modsaette sig fortsat markedsfoering af varerne. 30 Naar henses til forhandlingerne for Domstolen skal det endelig fremhaeves, at den omstaendighed, at brugen af det paagaeldende maerke i det enkelte tilfaelde naermere bestemmes som henhoerende under en af de specifikke bestemmelser i artikel 5 og ikke under en anden, ikke noedvendigvis er relevant for vurderingen af lovligheden af den paagaeldende brug. Det andet og det tredje spoergsmaal 31 Med det andet og det tredje spoergsmaal, som det er hensigtsmaessigt at undersoege sammen, har den nationale ret naermere bestemt spurgt, om brugen af et varemaerke uden indehaverens samtykke med henblik paa at goere offentligheden bekendt med, at en tredjemands virksomhed udfoerer reparation og vedligeholdelse af varer, der er forsynet med dette maerke, eller at den er specialiseret i eller specialist i disse varer, udgoer en brug af dette maerke, der henhoerer under en af bestemmelserne i direktivets artikel 5. 32 Som det er anfoert af Hoge Raad, er det i denne forbindelse vaesentligt - at det i hovedsagen omtvistede varemaerke udelukkende er registreret for bestemte varer (navnlig automobiler) - at de paagaeldende reklameudtryk - »reparation og vedligeholdelse af BMW«, »specialist i BMW« og »specialiseret i BMW« - vedroerer varer, der er markedsfoert under dette maerke af indehaveren eller med dennes samtykke - at udtrykkene »specialist i BMW« og »specialiseret i BMW« vedroerer saavel salg af brugte BMW-automobiler som reparation og vedligeholdelse af automobiler af dette maerke. 33 De stillede spoergsmaal vedroerer saaledes en situation, hvor maerket BMW anvendes for at oplyse offentligheden om, at annoncoeren udfoerer reparation og vedligeholdelse af BMW-automobiler, eller at han er specialiseret eller specialist i salg eller reparation og vedligeholdelse af saadanne automobiler. 34 Der er saaledes tale om en situation, hvor brugen i hvert fald ved foerste oejekast - som Det Forenede Kongeriges regering har bemaerket - henhoerer under direktivets artikel 5, stk. 1, litra a), idet maerket BMW bruges i forbindelse med originale BMW-varer. 35 Denne kvalifikation bestrides i visse af de indlaeg, der er indgivet til Domstolen, og dette specielt paa grundlag af to argumenter. 36 Det foerste argument er, at de paagaeldende udtryk og navnlig »specialist eller specialiseret i BMW« bruger varemaerket BMW med andet formaal end at skelne mellem varer eller mellem tjenesteydelser, og at de derfor henhoerer under direktivets artikel 5, stk. 5. 37 Det andet argument er, at i annoncen vedroerende »reparation og vedligeholdelse af BMW« anvendes varemaerket BMW ikke for varerne, men som beskrivelse af en tjenesteydelse, for hvilken maerket ikke er registreret. Af denne grund er direktivets artikel 5, stk. 1, litra a), ikke anvendelig, hvorfor det skal undersoeges, om artikel 5, stk. 1, litra b), eller artikel 5, stk. 2, er anvendelige. 38 Det skal i denne forbindelse fastslaas, at det er korrekt, at anvendelsen af paa den ene side direktivets artikel 5, stk. 1 og 2, og paa den anden side artikel 5, stk. 5, afhaenger af, hvorvidt varemaerket bruges for at betegne, at de paagaeldende varer eller tjenesteydelser hidroerer fra en bestemt virksomhed, dvs. som varemaerke, eller om brugen sker med andet formaal. I en situation som den, der foreligger i hovedsagen, er der imidlertid netop tale om, at det samme maerke bruges med henblik paa at angive de paagaeldende varer som dem, der er genstand for de tjenesteydelser, der tilbydes af annoncoeren. 39 Varemaerket BMW anvendes saaledes af annoncoeren til at angive oprindelsen af de varer, som er genstand for hans ydelser, og saaledes for at adskille disse varer fra andre varer, som kunne have vaeret genstand for de samme ydelser. For saa vidt varemaerket i annoncer om den tjenesteydelse, der bestaar i salg af brugte BMW-automobiler, utvivlsomt bruges for at udskille genstanden for de tilbudte ydelser, er der ikke i den henseende grund til at behandle annoncerne om den tjenesteydelse, der bestaar i reparation og vedligeholdelse af BMW-automobiler, anderledes. I denne situation bruges maerket ligeledes til at angive oprindelsen af de varer, der er genstand for tjenesteydelsen. 40 I denne sammenhaeng bemaerkes, at spoergsmaalet om, hvorvidt brugen medfoerer en utilboerlig udnyttelse af varemaerkets saerpraeg eller renommé, eller brugen skader dette saerpraeg eller renommé, f.eks. ved i offentlighedens bevidsthed at skabe urigtige forestillinger vedroerende forbindelserne mellem annoncoeren og varemaerkeindehaveren, kun er relevant i de tilfaelde, der er omhandlet i artikel 5, stk. 2 og 5. Disse forhold skal saaledes ikke tages i betragtning ved kvalifikationen af brugen inden for artikel 5's system, men ved bedoemmelsen af lovligheden af den paagaeldende brug i de tilfaelde, der er omfattet af artikel 5, stk. 2 og 5. 41 Det bemaerkes endelig, at den brug, der er tale om i hovedsagen, faktisk er »erhvervsmaessig« i den forstand, hvori udtrykket anvendes i direktivets artikel 5, stk. 1 og 2. Som eksempel paa typer af anvendelse af varemaerker, der kan vaere forbudt i henhold til artikel 5, stk. 1 og 2, naevner artikel 5, stk. 3, udtrykkeligt anvendelse i reklameoejemed. 42 Det andet og det tredje spoergsmaal maa herefter besvares saaledes, at brugen af et varemaerke uden indehaverens samtykke med henblik paa at goere offentligheden bekendt med, at en tredjemands virksomhed udfoerer reparation og vedligeholdelse af varer, der er forsynet med dette maerke, eller at den er specialiseret i eller specialist i saadanne varer, under de omstaendigheder, der er beskrevet i forelaeggelsesdommen, er en brug af varemaerket, der henhoerer under direktivets artikel 5, stk. 1, litra a). Det fjerde og det femte spoergsmaal 43 For saa vidt angaar det fjerde og det femte spoergsmaal, som det er hensigtsmaessigt at undersoege sammen, har den nationale ret naermere bestemt spurgt, om direktivets artikel 5, 6 og 7 giver indehaveren af et varemaerke ret til at forbyde tredjemand at bruge varemaerket med henblik paa at goere offentligheden bekendt med, at han udfoerer reparation og vedligeholdelse af varer, som er forsynet med et maerke, og som er markedsfoert af indehaveren eller med dennes samtykke, og at han er specialiseret i eller specialist i salg eller reparation og vedligeholdelse af saadanne varer. 44 I denne forbindelse har retten saerligt anmodet Domstolen om at besvare spoergsmaalet om, hvorvidt indehaveren kun kan hindre en saadan brug, hvis annoncoeren giver det indtryk, at hans virksomhed tilhoerer varemaerkeindehaverens forhandlerorganisation, eller om han ligeledes kan hindre en saadan brug, saafremt der paa grund af den maade, hvorpaa varemaerket anvendes i annoncerne, bestaar en reel mulighed for, at der i offentlighedens bevidsthed opstaar det indtryk, at annoncoeren i vid udstraekning bruger maerket til at goere reklame for sin egen virksomhed som saadan, idet der vaekkes forestillinger om en vis kvalitet. 45 Med henblik paa besvarelsen af dette spoergsmaal maa det, naar henses til svaret paa det andet og det tredje spoergsmaal, hvorefter brugen af varemaerket i annoncerne i hovedsagen henhoerer under direktivets artikel 5, stk. 1, litra a), erindres, at den paagaeldende brug kan forbydes af varemaerkeindehaveren, medmindre artikel 6, der vedroerer begraensninger i varemaerkets retsvirkninger, eller artikel 7, der vedroerer konsumption af de rettigheder, der er knyttet til varemaerket, finder anvendelse. 46 Dette spoergsmaal skal foerst undersoeges i relation til annoncerne om salg af brugte automobiler og derefter i relation til annoncerne om reparation og vedligeholdelse af automobiler. Annoncerne om salg af brugte BMW-automobiler 47 For saa vidt angaar annoncerne om salg af brugte BMW-automobiler, der er markedsfoert under dette maerke af indehaveren eller med dennes samtykke, erindres der om Domstolens praksis vedroerende brugen af et varemaerke i annoncer over for offentligheden om videreforhandling af varer, der er forsynet med et maerke. 48 I dommen af 4. november 1997 i sag C-337/95 (Parfums Christian Dior, Sml. I, s. 6013) udtalte Domstolen indledningsvis i praemis 38, at direktivets artikel 5 og 7 skal fortolkes saaledes, at naar varer, der er forsynet med et maerke, er blevet markedsfoert i Faellesskabet af indehaveren af maerket eller med hans samtykke, har en forhandler, ud over at videreforhandle disse varer, ligeledes mulighed for at bruge maerket til at goere offentligheden bekendt med videreforhandlingen af varerne. 49 I den samme dom fastslog Domstolen endvidere i praemis 43, at kraenkelsen af varemaerkets omdoemme i princippet kan vaere skellig grund som omhandlet i direktivets artikel 7, stk. 2, der kan berettige, at indehaveren modsaetter sig fortsat markedsfoering af de varer, som han har markedsfoert inden for Faellesskabet, eller som er blevet markedsfoert dér med hans samtykke. For saa vidt angaar prestigebetonede varer anfoerte Domstolen i praemis 45, at forhandleren ikke maa handle paa en maade, der er illoyal i forhold til varemaerkeindehaverens legitime interesser, men skal bestraebe sig paa at undgaa, at hans reklamering paavirker varemaerkets vaerdi ved at skade de paagaeldende varers prestigebetonede image. Endelig udtalte Domstolen i praemis 48, at indehaveren af et varemaerke ikke i henhold til direktivets artikel 7, stk. 2, kan modsaette sig, at en forhandler i overensstemmelse med de fremgangsmaader, som er saedvanlige i hans branche, bruger hans varemaerke til at goere offentligheden bekendt med videreforhandlingen af varer, der er forsynet med dette maerke, medmindre det godtgoeres, at denne brug tilfoejer varemaerkets omdoemme alvorlig skade. 50 I forbindelse med naervaerende sag indebaerer denne retspraksis, at direktivets artikel 7 er til hinder for, at indehaveren af varemaerket BMW kan forbyde en tredjemand at anvende varemaerket til at goere offentligheden bekendt med, at han er specialiseret i eller specialist i salg af brugte BMW-automobiler, paa betingelse af, at reklamen vedroerer automobiler, som er markedsfoert i Faellesskabet under dette maerke af indehaveren eller med hans samtykke, og at den maade, hvorpaa maerket benyttes i denne reklame, ikke i henhold til artikel 7, stk. 2, udgoer en skellig grund til, at indehaveren kan modsaette sig brugen af maerket. 51 I denne forbindelse kan det udgoere en skellig grund i henhold til direktivets artikel 7, stk. 2, at maerket anvendes i forhandlerens reklame paa en maade, som kan give indtryk af, at der bestaar en erhvervsmaessig forbindelse mellem forhandleren og varemaerkeindehaveren, og navnlig at forhandlerens virksomhed tilhoerer varemaerkeindehaverens forhandlerorganisation, eller at der bestaar en saerlig forbindelse mellem de to virksomheder. 52 En saadan reklame er ikke noedvendig for at sikre fortsat markedsfoering af de varer, der er markedsfoert under maerket i Faellesskabet af indehaveren eller med hans samtykke, og saaledes for at sikre, at formaalet med konsumptionsreglen i direktivets artikel 7 naas. Endvidere overtraeder en saadan reklame forpligtelsen til at handle paa en maade, der er loyal i forhold til varemaerkeindehaverens legitime interesser, og skader varemaerkets vaerdi ved en utilboerlig udnyttelse af varemaerkets saerpraeg eller renommé. Den strider ogsaa imod varemaerkerettighedens saerlige genstand, som i henhold til Domstolens praksis navnlig bestaar i at beskytte indehaveren mod konkurrenters misbrug af varemaerkets status og omdoemme (jf. bl.a. dom af 17.10.1990, sag C-10/89, Hag II, Sml. I, s. 3711, praemis 14). 53 Hvis der derimod ikke er nogen risiko for, at offentligheden bibringes den opfattelse, at der foreligger en erhvervsmaessig forbindelse mellem forhandleren og indehaveren af maerket, er den blotte omstaendighed, at forhandleren drager fordel af brugen af maerket ved, at den i oevrigt korrekte og loyale salgsreklame for de varer, der er daekket af varemaerket, giver hans egen virksomhed en aura af kvalitet, ikke en skellig grund i henhold til direktivets artikel 7, stk. 2. 54 Det er i denne forbindelse tilstraekkeligt at bemaerke, at en forhandler, som saelger brugte BMW-automobiler, og som reelt er specialiseret i eller specialist i salg af saadanne automobiler, i praksis ikke kan oplyse sine kunder om dette forhold uden at goere brug af varemaerket BMW. En saadan oplysende brug af varemaerket BMW er noedvendig for at sikre den ret til videreforhandling, der foelger af direktivets artikel 7, og medfoerer ikke en utilboerlig udnyttelse af dette maerkes saerpraeg eller renommé. 55 Spoergsmaalet om, hvorvidt en reklame kan give indtryk af, at der bestaar en erhvervsmaessig forbindelse mellem forhandleren og varemaerkeindehaveren, er et spoergsmaal om de faktiske forhold, som det tilkommer den nationale ret at vurdere under hensyntagen til de omstaendigheder, der foreligger i den enkelte sag. Annoncerne om reparation og vedligeholdelse af BMW-automobiler 56 Det skal indledningsvis fastslaas, at reglen vedroerende konsumption af de rettigheder, der er knyttet til varemaerket, som er fastsat i direktivets artikel 7, ikke finder anvendelse for saa vidt angaar annoncerne vedroerende reparation og vedligeholdelse af BMW-automobiler. 57 Formaalet med artikel 7 er nemlig at forene hensynet til beskyttelsen af de til varemaerket knyttede rettigheder med hensynet til varernes frie bevaegelighed inden for Faellesskabet ved at goere det muligt fortsat at markedsfoere et eksemplar af en vare, der er forsynet med et varemaerke, uden at varemaerkeindehaveren kan modsaette sig dette (jf. herom Parfums Christian Dior-dommen, praemis 37 og 38). Imidlertid vedroerer annoncerne om reparation og vedligeholdelse af automobiler ikke fortsat markedsfoering af de paagaeldende varer. 58 For saa vidt angaar disse annoncer skal det dog yderligere undersoeges, om brugen af varemaerket kan vaere lovlig i medfoer af reglen i direktivets artikel 6, stk. 1, litra c), hvorefter indehaveren ikke kan forhindre tredjemand i at bruge varemaerket til at angive anvendelsen af en vare eller en tjenesteydelse, navnlig som tilbehoer eller reservedele, for saa vidt brugen er noedvendig for at angive denne anvendelse, og brugen sker i overensstemmelse med redelig markedsfoeringsskik. 59 I denne forbindelse - og som det bl.a. er anfoert af Det Forenede Kongeriges regering - skal det fastslaas, at brugen af varemaerket for at goere offentligheden bekendt med, at annoncoeren reparerer og vedligeholder varer, der er forsynet med dette maerke, er en brug med henblik paa at angive anvendelsen af en tjenesteydelse i den forstand, der er omhandlet i artikel 6, stk. 1, litra c). I lighed med brugen af et varemaerke for at identificere de automobiler, som ikke-originale reservedele passer til, sker den paagaeldende brug for at identificere de varer, som er genstand for de tilbudte tjenesteydelser. 60 Endvidere er den paagaeldende brug noedvendig for at angive anvendelsen af tjenesteydelsen. Det er herved tilstraekkeligt at bemaerke, saaledes som generaladvokaten har anfoert i punkt 54 i sit forslag til afgoerelse, at hvis en selvstaendig erhvervsdrivende udfoerer vedligeholdelse og reparation af BMW-automobiler, og hvis han reelt er specialiseret i eller specialist paa dette omraade, kan denne oplysning i praksis ikke meddeles hans kunder, uden at varemaerket BMW benyttes. 61 Endelig er den betingelse, ifoelge hvilken varemaerket skal anvendes i overensstemmelse med redelig markedsfoeringsskik, naermere bestemt udtryk for en forpligtelse til at handle paa en maade, der er loyal i forhold til varemaerkeindehaverens legitime interesser, hvilket svarer til den forpligtelse, forhandleren er underlagt, naar han anvender en andens varemaerke til at annoncere om videreforhandling af varer, der er forsynet med dette maerke. 62 Direktivets artikel 6 tilsigter ligesom artikel 7 at forene de grundlaeggende hensyn til henholdsvis beskyttelsen af varemaerkerettighederne og varernes og tjenesteydelsernes frie bevaegelighed inden for Faellesskabet, saaledes at varemaerkeretten kan udfylde sin funktion som et afgoerende element i den ordning med loyal konkurrence, som skal gennemfoeres og opretholdes efter traktaten (jf. bl.a. Hag II-dommen, praemis 13). 63 Det foelger saaledes af de i praemis 51 til 54 i naervaerende dom anfoerte grunde, som finder anvendelse med de efter omstaendighederne fornoedne tilpasninger, at brugen af en andens varemaerke til over for offentligheden at annoncere om reparation og vedligeholdelse af varer, som er forsynet med dette maerke, er tilladt paa de samme betingelser som dem, der gaelder for brugen af varemaerket til over for offentligheden at annoncere om videreforhandling af varer, der er forsynet med dette maerke. 64 Herefter maa det fjerde og det femte spoergsmaal besvares saaledes, at direktivets artikel 5, 6 og 7 ikke tillader indehaveren af et varemaerke at forhindre tredjemand i at bruge maerket til at goere offentligheden bekendt med, at han udfoerer reparation og vedligeholdelse af varer, som er forsynet med dette maerke, og som er markedsfoert af indehaveren af varemaerket eller med hans samtykke, eller at han er specialiseret i eller specialist i salg eller reparation og vedligeholdelse af saadanne varer, medmindre varemaerket anvendes paa en maade, som kan give indtryk af, at der bestaar en erhvervsmaessig forbindelse mellem tredjemands virksomhed og indehaveren af varemaerket, og navnlig at forhandlerens virksomhed tilhoerer varemaerkeindehaverens forhandlerorganisation, eller at der bestaar en saerlig forbindelse mellem de to virksomheder. Afgørelse om sagsomkostninger Sagens omkostninger 65 De udgifter, der er afholdt af den italienske regering, af Det Forenede Kongeriges regering og af Kommissionen, som har afgivet indlaeg for Domstolen, kan ikke erstattes. Da sagens behandling i forhold til hovedsagens parter udgoer et led i den sag, der verserer for den nationale ret, tilkommer det denne at traeffe afgoerelse om sagens omkostninger. Afgørelse Paa grundlag af disse praemisser kender DOMSTOLEN vedroerende de spoergsmaal, der er forelagt af Nederlandenes Hoge Raad ved dom af 7. februar 1997, for ret: 1) Med forbehold af den forpligtelse, der paahviler den forelaeggende ret til i videst muligt omfang at fortolke den nationale ret i overensstemmelse med faellesskabsretten, er faellesskabsretten ikke til hinder for en national overgangsbestemmelse, ifoelge hvilken en appel af en afgoerelse, der er afsagt foer den forsinkede ikrafttraedelsesdato for reglerne til gennemfoerelse af Raadets foerste direktiv 89/104/EOEF af 21. april 1988 om indbyrdes tilnaermelse af medlemsstaternes lovgivning om varemaerker i national ret, skal afgoeres i overensstemmelse med de regler, der gjaldt foer denne dato, selv om dommen afsiges efter dette tidspunkt. 2) Brugen af et varemaerke uden indehaverens samtykke med henblik paa at goere offentligheden bekendt med, at en tredjemands virksomhed udfoerer reparation og vedligeholdelse af varer, der er forsynet med dette maerke, eller at den er specialiseret i eller specialist i saadanne varer, er under de omstaendigheder, der er beskrevet i forelaeggelsesdommen, en brug af varemaerket, der henhoerer under artikel 5, stk. 1, litra a), i foerste direktiv 89/104. 3) Artikel 5, 6 og 7 i foerste direktiv 89/104 tillader ikke indehaveren af et varemaerke at forhindre tredjemand i at bruge varemaerket til at goere offentligheden bekendt med, at han udfoerer reparation og vedligeholdelse af varer, som er forsynet med dette maerke, og som er markedsfoert af indehaveren af varemaerket eller med hans samtykke, eller at han er specialiseret i eller specialist i salg eller reparation og vedligeholdelse af saadanne varer, medmindre varemaerket anvendes paa en maade, som kan give indtryk af, at der bestaar en erhvervsmaessig forbindelse mellem tredjemands virksomhed og indehaveren af varemaerket, og navnlig at forhandlerens virksomhed tilhoerer varemaerkeindehaverens forhandlerorganisation, eller at der bestaar en saerlig forbindelse mellem de to virksomheder.

62015CJ0157

hr

Zahtjev za prethodnu odluku odnosi se na tumačenje članka 2. stavka 2. točke (a) Direktive Vijeća 2000/78/EZ od 27. studenoga 2000. o uspostavi općeg okvira za jednako postupanje pri zapošljavanju i obavljanju zanimanja ( SL 2000., L 303, str. 16. ) (SL, posebno izdanje na hrvatskom jeziku, poglavlje 5., svezak 1., str. 69.) Zahtjev je upućen u okviru spora između, s jedne strane, Samire Achbite i Centrum voor gelijkheid van kansen en voor racismebestrijding (Centar za jednake mogućnosti i borbu protiv rasizma, u daljnjem tekstu: Centrum) te, s druge strane, G4S Secure Solutionsa NV (u daljnjem tekstu: G4S), društva sa sjedištem u Belgiji, u vezi sa zabranom tog društva svojim zaposlenicima da na radnom mjestu nose vidljive simbole svojih političkih, filozofskih ili vjerskih uvjerenja i vrše sve obrede povezane s tim uvjerenjima. Pravni okvir Direktiva 2000/78 Uvodne izjave 1. i 4. Direktive 2000/78 glase: „(1) Sukladno članku 6. Ugovora o Europskoj uniji, Europska unija temelji se na načelima slobode, demokracije, poštovanja ljudskih prava i temeljnih sloboda te vladavine prava, načelima koja su zajednička svim državama članicama, i poštuje temeljna prava zajamčena Europskom konvencijom za zaštitu ljudskih prava i temeljnih sloboda, kao i prava koja proizlaze iz ustavnih tradicija zajedničkih državama članicama, kao opća načela prava Zajednice. […] (4) Pravo svih osoba na jednakost pred zakonom i zaštita od diskriminacije predstavljaju opće pravo priznato Općom deklaracijom o ljudskim pravima, Konvencijom Ujedinjenih naroda o uklanjanju svih oblika diskriminacije žena, sporazumima Ujedinjenih naroda o građanskim i političkim pravima te o gospodarskim, socijalnim i kulturnim pravima, kao i Europskom konvencijom za zaštitu ljudskih prava i temeljnih sloboda koju su potpisale sve države članice. Konvencija br. 111 Međunarodne organizacije rada (ILO) zabranjuje diskriminaciju u području zapošljavanja i obavljanja zanimanja.” Članak 1. Direktive 2000/78 propisuje: „Svrha ove Direktive je utvrditi opći okvir za borbu protiv diskriminacije na temelju vjere ili uvjerenja, invaliditeta, dobi ili spolnog opredjeljenja u vezi sa zapošljavanjem i obavljanjem zanimanja, kako bi se u državama članicama ostvarila primjena načela jednakog postupanja.” Članak 2. navedene direktive propisuje: „1.   Za potrebe ove Direktive ‚načelo jednakog postupanja’ znači nepostojanje bilo kakve izravne ili neizravne diskriminacije na temelju bilo kojeg od razloga iz članka 1. 2.   Za potrebe stavka 1.: (a) smatra se da se radi o izravnoj diskriminaciji u slučaju kada se prema jednoj osobi postupa lošije nego prema drugoj osobi ili je došlo do takvog postupanja ili je moglo doći do takvog postupanja u sličnim situacijama, zbog bilo kojeg od razloga iz članka 1.; (b) smatra se da se radi o neizravnoj diskriminaciji u slučaju kada kakva naizgled neutralna odredba, mjerilo ili postupanje dovede u neravnopravan položaj osobe određene vjere ili uvjerenja, invaliditeta, dobi ili spolnog opredjeljenja, u usporedbi s ostalim osobama, osim u sljedećim slučajevima: i. ako su ta odredba, mjerilo ili postupanje objektivno opravdani legitimnim ciljem, a sredstva za postizanje tog cilja su primjerena i nužna, […] […] 5.   Ova Direktiva ne utječe na mjere koje proizlaze iz nacionalnog zakonodavstva, a koje su u demokratskom društvu potrebne zbog očuvanja javne sigurnosti, održanja javnog reda i prevencije kaznenih djela, radi zaštite zdravlja te zaštite prava i sloboda drugih ljudi.” Članak 3. stavak 1. iste direktive određuje: „U granicama nadležnosti prenesenih na Zajednicu, ova se Direktiva primjenjuje na sve osobe, bilo u javnom ili privatnom sektoru, uključujući javna tijela, u odnosu na: […] (c) zapošljavanje i uvjete rada, uključujući otkaze i plaće; […]” Belgijsko pravo Wet ter bestrijding van discriminatie en tot wijziging van de wet van 15 februari 1993 tot oprichting van een Centrum voor gelijkheid van kansen en voor racismebestrijding (Zakon o borbi protiv diskriminacije i o izmjeni Zakona od 15. veljače 1993. o osnivanju Centra za jednake mogućnosti i borbu protiv rasizma) od 25. veljače 2003. ( Belgisch Staatsblad od 17. ožujka 2003., str. 12844.) ima za svrhu osobito prenijeti odredbe Direktive 2000/78. Članak 2. stavak 1. navedenog zakona glasi: „Riječ je o izravnoj diskriminaciji kada se različito postupanje koje nije objektivno i razumno opravdano izravno temelji na spolu, takozvanoj rasi, boji kože, podrijetlu, nacionalnom ili etničkom podrijetlu, spolnoj orijentaciji, osobnom statusu, rođenju, imovini, dobi, vjerskom ili filozofskom uvjerenju, trenutačnom ili budućem zdravstvenom stanju, invaliditetu ili fizičkoj osobini.” Članak 2. stavak 2. istog zakona propisuje: „Riječ je o neizravnoj diskriminaciji kada naizgled neutralna odredba, mjerilo ili postupanje kao takvo ima nepovoljne posljedice za osobe na koje se primjenjuje jedan od razloga za diskriminaciju iz stavka 1., osim ako ta odredba, mjerilo ili postupanje nije objektivno i razumno opravdano.” Glavni postupak i prethodno pitanje Društvo G4S privatno je poduzeće koje klijentima iz javnog i privatnog sektora pruža, među ostalim, usluge prijema. Samira Achbita, vjernica muslimanske vjeroispovijesti, 12. veljače 2003. počela je raditi kao recepcionarka za G4S. To društvo zaposlilo ju je na temelju ugovora o radu na neodređeno vrijeme. Unutar društva G4S vrijedilo je nepisano pravilo na temelju kojeg radnici na radnom mjestu nisu mogli nositi vidljive simbole svojih političkih, filozofskih ili vjerskih uvjerenja. U travnju 2006. S. Achbita obavijestila je svoje nadređene o namjeri da tijekom radnog vremena počne nositi islamsku maramu za glavu. U svojem odgovoru uprava društva G4S obavijestila je S. Achbitu da joj ne može tolerirati nošenje marame jer je vidljivo nošenje političkih, filozofskih ili vjerskih simbola u suprotnosti s politikom neutralnosti koju vodi to poduzeće. Dana 12. svibnja 2006., nakon prekida rada zbog bolesti, S. Achbita obavijestila je svojeg poslodavca da se 15. svibnja vraća na rad i da će nositi islamsku maramu za glavu. Dana 29. svibnja 2006. radničko vijeće društva G4S odobrilo je izmjenu internog pravilnika, koja je stupila na snagu 13. lipnja 2006., sukladno kojoj je „radnicima na radnom mjestu zabranjeno nositi vidljive simbole svojih političkih, filozofskih ili vjerskih uvjerenja odnosno vršenje svih obreda koji iz njih proizlaze”. Dana 12. lipnja 2006. S. Achbiti otkazan je ugovor o radu zbog ustrajnog iskazivanja želje da kao vjernica muslimanske vjeroispovijesti na svojem radnom mjestu nosi islamsku maramu za glavu. Plaćena joj je otpremnina u iznosu triju njezinih mjesečnih plaća i povlastice stečene na temelju ugovora o radu. Nakon što je arbeidsrechtbank te Antwerpen (Radni sud u Antwerpenu, Belgija) odbio tužbu koju je S. Achbita podnijela protiv te odluke o otkazu, protiv odluke tog suda podnijela je žalbu pred arbeidshofom te Antwerpen (Viši radni sud u Antwerpenu, Belgija). Ta je žalba odbijena osobito zato što nije bilo moguće smatrati da je otkaz bio neopravdan jer opća zabrana nošenja vidljivih simbola političkih, filozofskih ili vjerskih uvjerenja na radnom mjestu nije dovela do izravne diskriminacije i zato što nije bilo očito postojanje bilo kakve neizravne diskriminacije ili povrede osobne slobode ili slobode vjeroispovijesti. Kada je riječ o nepostojanju izravne diskriminacije, potonji sud konkretno je pojasnio da je nesporno da ugovor o radu S. Achbiti nije otkazan zbog njezine muslimanske vjeroispovijesti, nego zbog činjenice da je ustrajala u želji da nošenjem islamske marame za glavu tijekom radnog vremena na vidljiv način iskaže pripadnost toj vjeri. Odredba internog pravilnika, koju je povrijedila S. Achbita, odredba je opće primjene jer se njome svim radnicima zabranjuje nošenje vidljivih simbola političkih, filozofskih ili vjerskih uvjerenja na radnom mjestu. Na temelju nijedne činjenice nije moguće pretpostaviti da bi društvo G4S u usporedivoj situaciji blagonaklonije postupilo prema drugom zaposleniku, osobito prema radniku drugih vjerskih ili filozofskih uvjerenja, koji bi trajno odbijao poštovati tu zabranu. Arbeidshof te Antwerpen (Viši radni sud u Antwerpenu) odbio je argument prema kojem zabrana nošenja vidljivih simbola vjerskih ili filozofskih uvjerenja, propisana u okviru društva G4S, sama za sebe predstavlja izravnu diskriminaciju S. Achbite kao vjernice, smatrajući da se ta zabrana ne odnosi samo na nošenje simbola koji su povezani s vjerskim uvjerenjima, nego i onih koji su povezani s filozofskim uvjerenjima, poštujući u tom pogledu mjerilo zaštite utvrđeno Direktivom 2000/78, u kojoj se govori o „vjeri ili [o] uvjerenju”. U prilog svojoj žalbi u kasacijskom postupku S. Achbita, među ostalim, tvrdi da je arbeidshof te Antwerpen (Viši radni sud u Antwerpenu) povrijedio pojmove „izravna diskriminacija” i „neizravna diskriminacija” u smislu članka 2. stavka 2. Direktive 2000/78, time što je smatrao da vjersko uvjerenje na kojem se temelji zabrana koju je propisalo društvo G4S predstavlja neutralno mjerilo i time što tu zabranu nije kvalificirao kao različito postupanje između radnika koji nose islamsku maramu za glavu i onih koji je ne nose, zbog toga što se navedena zabrana ne odnosi na određeno vjersko uvjerenje i jer se primjenjuje na sve radnike. U tim je okolnostima Hof van Cassatie (Kasacijski sud, Belgija) odlučio prekinuti postupak i uputiti Sudu sljedeće prethodno pitanje: „Treba li članak 2. stavak 2. točku (a) Direktive 2000/78 tumačiti na način da zabrana vjernici muslimanske vjeroispovijesti da na radnom mjestu nosi maramu za glavu ne predstavlja izravnu diskriminaciju kada poslodavčevo postojeće pravilo svim radnicima zabranjuje nošenje vanjskih simbola političkih, filozofskih i vjerskih uvjerenja na radnom mjestu?” O prethodnom pitanju Svojim pitanjem sud koji je uputio zahtjev u biti pita treba li članak 2. stavak 2. točku (a) Direktive 2000/78 tumačiti na način da zabrana nošenja islamske marame za glavu koja proizlazi iz internog pravila privatnog poduzeća kojim se općenito zabranjuje vidljivo nošenje svih političkih, filozofskih ili vjerskih simbola na radnom mjestu predstavlja izravnu diskriminaciju zabranjenu tom direktivom. Na prvome mjestu, u skladu s člankom 1. Direktive 2000/78, njezina je svrha utvrditi opći okvir za borbu protiv diskriminacije na temelju vjere ili uvjerenja, invaliditeta, dobi ili spolnog opredjeljenja u vezi sa zapošljavanjem i obavljanjem zanimanja, kako bi se u državama članicama ostvarila primjena načela jednakog postupanja. Na temelju članka 2. stavka 1. Direktive 2000/78, „‚načelo jednakog postupanja’ znači nepostojanje bilo kakve izravne ili neizravne diskriminacije na temelju bilo kojeg od razloga iz članka 1.” te direktive. Članak 2. stavak 2. točka (a) navedene direktive pobliže određuje da se, za potrebe primjene njezina članka 2. stavka 1., smatra da se radi o izravnoj diskriminaciji u slučaju kada se prema nekoj osobi postupa lošije nego prema drugoj osobi u sličnoj situaciji, zbog bilo kojeg od razloga, među kojima se nalazi i vjera, iz članka 1. iste direktive. U odnosu na pojam „vjere” iz članka 1. te direktive, valja navesti da ona ne sadržava njegovu definiciju. Međutim, zakonodavac Unije u uvodnoj izjavi 1. Direktive 2000/78 uputio je na temeljna prava kako su zajamčena Europskom konvencijom za zaštitu ljudskih prava i temeljnih sloboda, potpisanom u Rimu 4. studenoga 1950. (u daljnjem tekstu: EKLJP), koja u članku 9. predviđa da svatko ima pravo na slobodu mišljenja, savjesti i vjeroispovijedi, koje uključuje osobito slobodu da se pojedinačno ili u zajednici s drugima, javno ili privatno, iskazuje svoju vjeroispovijed ili uvjerenje bogoslužjem, poučavanjem, praktičnim vršenjem i obredima. U istoj uvodnoj izjavi zakonodavac Unije također je uputio na ustavne tradicije zajedničke državama članicama, kao opća načela prava Unije. Među tim pravima koja proizlaze iz zajedničkih ustavnih tradicija i koja su potvrđena u Povelji Europske unije o temeljnim pravima (u daljnjem tekstu: Povelja) nalazi se i sloboda savjesti i vjeroispovijedi, zajamčena u članku 10. stavku 1. Povelje. Sukladno toj odredbi, to pravo uključuje slobodu promjene vjeroispovijedi ili uvjerenja te slobodu, pojedinačno ili u zajednici s drugima, javno ili privatno, iskazivanja vjeroispovijedi ili uvjerenja bogoslužjem, poučavanjem, praksom i obredima. Kao što to proizlazi iz Objašnjenja koja se odnose na Povelju Europske unije o temeljnim pravima ( SL 2007., C 303, str. 17. ) (SL, posebno izdanje na hrvatskom jeziku, poglavlje 1., svezak 7., str. 120.), pravo zajamčeno njezinim člankom 10. stavkom 1. odgovara pravu zajamčenom člankom 9. EKLJP‑a te, sukladno članku 52. stavku 3. Povelje, ima isto značenje i opseg primjene kao i potonji. Budući da EKLJP i, posljedično Povelja, daju široko tumačenje pojma „vjere”, tako da u njega uključuju i pojam slobode iskazivanja svoje vjeroispovijedi, valja navesti da je zakonodavac Unije prilikom donošenja Direktive 2000/78 odlučio zadržati isti pristup, tako da pojam „vjere” iz članka 1. te direktive treba tumačiti tako da obuhvaća forum internum , odnosno činjenicu imanja uvjerenja, kao i forum externum , odnosno javno iskazivanje vjere. Na drugome mjestu, važno je odrediti je li posljedica internog pravila o kojem je riječ u glavnom postupku različito postupanje prema radnicima ovisno o njihovoj vjeri ili njihovu uvjerenju te, ako je odgovor na to pitanje potvrdan, predstavlja li to različito postupanje izravnu diskriminaciju u smislu članka 2. stavka 2. točke (a) Direktive 2000/78. U ovom slučaju interno pravilo o kojem je riječ u glavnom postupku odnosi se na nošenje vidljivih simbola političkih, filozofskih ili vjerskih uvjerenja te stoga bez razlike obuhvaća svako iskazivanje takvih uvjerenja. Slijedom toga, za navedeno pravilo treba smatrati da na jednak način postupa prema svim radnicima poduzeća, propisujući im na općenit način i bez ikakve razlike obvezu neutralnosti u pogledu odijevanja koja se protivi nošenju takvih simbola. S tim u vezi, iz elemenata spisa kojim Sud raspolaže ne proizlazi da se primjena internog pravila o kojem je riječ u glavnom postupku na S. Achbitu razlikovala od primjene tog pravila na bilo kojeg drugog radnika. Stoga valja zaključiti da interno pravilo poput onoga o kojem je riječ u glavnom postupku ne uspostavlja različito postupanje koje se izravno temelji na vjeri ili uvjerenju u smislu članka 2. stavka 2. točke (a) Direktive 2000/78. S obzirom na to, prema ustaljenoj sudskoj praksi, činjenica da je sud koji je uputio zahtjev formulirao pitanje pozivajući se samo na određene odredbe prava Unije ne sprečava Sud da mu pruži sve elemente tumačenja prava Unije koji mogu biti korisni za rješavanje predmeta koji se pred njim vodi, bez obzira na to je li se nacionalni sud u tekstu svojeg pitanja na njih pozvao. U tom je smislu na Sudu da iz svih podataka koje je dostavio nacionalni sud, a posebno iz obrazloženja odluke kojom se upućuje prethodno pitanje, izvuče one dijelove prava Unije koje je potrebno tumačiti imajući u vidu predmet spora (vidjeti osobito presudu od 12. veljače 2015., Oil Trading Poland, C‑349/13 , EU:C:2015:84 , t. 45. i navedenu sudsku praksu). U ovom slučaju nije isključeno da sud koji je uputio zahtjev može doći do zaključka da interno pravilo o kojem je riječ u glavnom postupku uspostavlja različito postupanje koje se neizravno temelji na vjeri ili uvjerenju u smislu članka 2. stavka 2. točke (b) Direktive 2000/78, ako se utvrdi – a što je taj sud dužan provjeriti – da naizgled neutralna obveza koju to pravilo sadržava zapravo dovodi u neravnopravan položaj osobe određene vjere ili uvjerenja. Sukladno članku 2. stavku 2. točki (b) podtočki i. Direktive 2000/78, takvo različito postupanje ipak ne predstavlja neizravnu diskriminaciju u smislu članka 2. stavka 2. točke (b) navedene direktive ako je ono objektivno opravdano legitimnim ciljem i ako su sredstva za postizanje tog cilja primjerena i nužna. S tim u vezi, valja istaknuti da je – iako je u konačnici na nacionalnom sudu, koji je jedini nadležan za ocjenu činjenica, da odluči je li i u kojoj mjeri interno pravilo o kojem je riječ u glavnom postupku u skladu s tim zahtjevima – Sud, koji je pozvan nacionalnom sudu dati korisne odgovore, nadležan da mu na temelju spisa glavnog postupka kao i na temelju pisanih i usmenih očitovanja koja su mu podnesena dâ upute koje će tom sudu omogućiti da donese odluku u konkretnom sporu koji je pred njim pokrenut. Kada je, na prvome mjestu, riječ o uvjetu koji se odnosi na postojanje legitimnog cilja, valja istaknuti da želju da se u odnosima s javnim i privatnim klijentima iskazuje politika političke, filozofske ili vjerske neutralnosti treba smatrati legitimnom. Naime, poslodavčeva želja da prema klijentima prikazuje imidž neutralnosti odnosi se na slobodu poduzetništva, koja je priznata u članku 16. Povelje, i u načelu je legitimna, osobito kad je poslodavac u postizanje tog cilja uključio samo radnike koji trebaju stupati u kontakt s njegovim klijentima. Tumačenje prema kojem postizanje takvog cilja u određenim granicama dopušta ograničavanje slobode vjeroispovijesti potkrepljuje, uostalom, sudska praksa Europskog suda za ljudska prava o članku 9. EKLJP‑a (presuda Europskog suda za ljudska prava od 15. siječnja 2013., Eweida i dr. protiv Ujedinjene Kraljevine, CE:ECHR:2013:0115JUD004842010, t. 94.). Kada je, na drugome mjestu, riječ o primjerenosti internog pravila poput onoga o kojem je riječ u glavnom postupku, valja utvrditi da činjenica zabrane radnicima da vidljivo nose simbole političkih, filozofskih ili vjerskih uvjerenja može osigurati dobru primjenu politike neutralnosti, pod uvjetom da se ta politika uistinu slijedi na dosljedan i sustavan način (vidjeti u tom smislu presude od 10. ožujka 2009., Hartlauer, C‑169/07 , EU:C:2009:141 , t. 55. i od 12. siječnja 2010., Petersen, C‑341/08 , EU:C:2010:4 , t. 53. ). S tim u vezi, na sudu koji je uputio zahtjev jest da provjeri je li društvo G4S, prije nego što je S. Achbiti otkazalo ugovor o radu, prema članovima svojeg osoblja koji su u kontaktu s klijentima uspostavilo opću politiku zabrane vidljivog nošenja simbola političkih, filozofskih ili vjerskih uvjerenja koja se primjenjuje bez ikakve razlike. Kada je, na trećemu mjestu, riječ o nužnosti zabrane o kojoj je riječ u glavnom postupku, valja provjeriti je li ona ograničena na ono što je nužno potrebno. U ovom slučaju treba provjeriti odnosi li se zabrana vidljivog nošenja svih simbola ili odjeće koju je moguće povezati s religijskim vjerovanjem ili s političkim ili filozofskim uvjerenjem isključivo na radnike G4S‑a koji su u kontaktu s klijentima. Ako je to slučaj, navedenu zabranu treba smatrati nužno potrebnom za ostvarenje cilja koji se želi postići. U ovom slučaju, kada je riječ o odbijanju radnice poput S. Achbite da odustane od nošenja islamske marame za glavu pri obavljanju svoje profesionalne aktivnosti s klijentima društva G4S, na sudu koji je uputio zahtjev jest da provjeri je li joj društvo G4S slijedom tog odbijanja moglo ponuditi radno mjesto koje ne podrazumijeva vizualni kontakt s tim klijentima, prije donošenja odluke o otkazu ugovora o radu, vodeći računa o zabranama svojstvenima tom poduzeću, a da pritom ne snosi dodatni trošak. Sud koji je uputio zahtjev dužan je, imajući u vidu sve elemente spisa, voditi računa o postojećim interesima i ograničiti ograničenja predmetnih sloboda na ono što je nužno potrebno. Imajući u vidu sva prethodna razmatranja, na pitanje koje je postavio sud koji je uputio zahtjev valja odgovoriti kako slijedi: — Članak 2. stavak 2. točku (a) Direktive 2000/78 treba tumačiti na način da zabrana nošenja islamske marame za glavu koja proizlazi iz internog pravila privatnog poduzeća kojim se zabranjuje vidljivo nošenje svih političkih, filozofskih ili vjerskih simbola na radnom mjestu ne predstavlja izravnu diskriminaciju na temelju vjere ili uvjerenja u smislu te direktive. — Nasuprot tomu, takvo interno pravilo privatnog poduzeća može predstavljati neizravnu diskriminaciju u smislu članka 2. stavka 2. točke (b) Direktive 2000/78 ako se utvrdi da naizgled neutralna obveza koju ono predviđa zapravo dovodi u neravnopravan položaj osobe određene vjere ili uvjerenja, osim u slučaju kad je ono objektivno opravdano legitimnim ciljem, kao što je poslodavčeva želja da u odnosima prema svojim klijentima slijedi politiku političke, filozofske i vjerske neutralnosti, a da su sredstva za postizanje tog cilja primjerena i nužna, što treba provjeriti sud koji je uputio zahtjev. Troškovi Budući da ovaj postupak ima značaj prethodnog pitanja za stranke glavnog postupka pred sudom koji je uputio zahtjev, na tom je sudu da odluči o troškovima postupka. Troškovi podnošenja očitovanja Sudu, koji nisu troškovi spomenutih stranaka, ne nadoknađuju se. Slijedom navedenoga, Sud (veliko vijeće) odlučuje: Članak 2. stavak 2. točku (a) Direktive Vijeća 2000/78/EZ od 27. studenoga 2000. o uspostavi općeg okvira za jednako postupanje pri zapošljavanju i obavljanju zanimanja treba tumačiti na način da zabrana nošenja islamske marame za glavu koja proizlazi iz internog pravila privatnog poduzeća kojim se zabranjuje vidljivo nošenje svih političkih, filozofskih ili vjerskih simbola na radnom mjestu ne predstavlja izravnu diskriminaciju na temelju vjere ili uvjerenja u smislu te direktive. Nasuprot tomu, takvo interno pravilo privatnog poduzeća može predstavljati neizravnu diskriminaciju u smislu članka 2. stavka 2. točke (b) Direktive 2000/78 ako se utvrdi da naizgled neutralna obveza koju ono predviđa zapravo dovodi u neravnopravan položaj osobe određene vjere ili uvjerenja, osim u slučaju kad je ono objektivno opravdano legitimnim ciljem, kao što je poslodavčeva želja da u odnosima sa svojim klijentima slijedi politiku političke, filozofske i vjerske neutralnosti, a da su sredstva za postizanje tog cilja primjerena i nužna, što treba provjeriti sud koji je uputio zahtjev. Potpisi ( *1 ) Jezik postupka: nizozemski

62012TJ0053

hu

A jogvita előzményei A felperes a CF Sharp Shipping Agencies Pte Ltd szingapúri társaság, amely többek között hajózási társaság képviselőjeként tevékenykedik. A jelen ügy az Iráni Iszlám Köztársasággal szemben nyomásgyakorlás céljából elfogadott korlátozó intézkedések keretébe illeszkedik, amely intézkedések arra irányulnak, hogy Irán hagyja abba az atomfegyverek elterjedésének veszélyével járó tevékenységeket és az atomfegyverek célba juttatására szolgáló rendszerek fejlesztését. A felperes nevét a 961/2010 rendelet végrehajtásáról szóló, 2011. december 1-jei 1245/2011/EU tanácsi végrehajtási rendelettel ( HL L 319., 11. o. ) felvették az Iránnal szembeni korlátozó intézkedésekről és a 423/2007/EK rendelet hatályon kívül helyezéséről szóló, 2010. október 25-i 961/2010/EU tanácsi rendelet ( HL L 281., 1. o. ) VIII. mellékletében található listára. E felvétel következménye a felperes pénzeszközeinek és gazdasági forrásainak befagyasztása volt, a 961/2010 rendelet 16. cikke (2) bekezdésének megfelelően. Az 1245/2011 végrehajtási rendelet indokolása a felperest érintő részében a következő: „Az IRISL [Islamic Republic of Iran Shipping Lines, Iráni Iszlám Köztársaság Tengerhajózási Társasága] fedőcége, amely az IRISL tulajdonában van vagy ellenőrzése alatt áll.” Az Európai Unió Tanácsa a felperest nevének a 961/2010 rendelet VIII. mellékletében található listára történő felvételéről a 2011. december 5-i levélben tájékoztatta, amelyet a felperes elmondása szerint 2011. december 13-án kapott meg. 2011. december 15-i levelében a felperes azt kérte, hogy a Tanács küldje meg neki az összes releváns dokumentumot a vele kapcsolatban az 1245/2011 végrehajtási rendeletben figyelembe vett állításokkal kapcsolatban. A Tanács e levelet 2011. december 19-én vette át. 2011. december 19-i levelében a felperes azt kérte, hogy a Tanács vizsgálja felül a 961/2010 rendelet VIII. mellékletében található listára történő felvételére vonatkozó határozatot. 2012. január 19-én a felperes faxot küldött a Tanácsnak, amelyben pontosításokat kért a 2011. december 15-i és 19-i leveleiben foglalt kérelmek elbírálására vonatkozó határidőkkel kapcsolatban. A Tanács ugyanazon a napon küldött e-mailben megerősítette a fax megérkezését. 2012. március 23-i levelében a Tanács válaszolt a felperes 2011. december 15-i és 19-i leveleire, közölve, hogy felülvizsgálatot követően elutasította a felperes arra irányuló kérelmét, hogy nevét töröljék a 961/2010 rendelet VIII. mellékletében található listáról. Ezzel kapcsolatban kifejtette, hogy bár a felperes ténylegesen nem állt az Islamic Republic of Iran Shipping Lines (IRISL) tulajdonában, utóbbi fedőcégként használta a korlátozó intézkedésekkel érintett másik társaság, P. – amely viszont az IRISL nevében Közép-Keleten járt el – javára történő kifizetések végrehajtása érdekében. Másfelől a Tanács pontosította, hogy ilyen értelemben kívánja módosítani a 961/2010 rendelet VIII. mellékletének indokolását a felperes tekintetében. Mivel a 961/2010 rendeletet hatályon kívül helyezte az Iránnal szembeni korlátozó intézkedésekről szóló, 2012. március 23-i 267/2012/EU tanácsi rendelet ( HL L 88., 1. o. ), a felperes nevét a Tanács felvette ez utóbbi rendelet IX. mellékletébe. Következésképpen a felperes pénzeszközei és gazdasági forrásai befagyasztásra kerültek az említett rendelet 23. cikkének (2) bekezdése alapján. A felperes tekintetében figyelembe vett indokolás azonos az 1245/2011 végrehajtási rendeletben ismertetett indokolással. Az eljárás és a felek kérelmei A Törvényszék Hivatalához 2012. február 12-én benyújtott keresetlevelével a felperes előterjesztette a jelen keresetet. A Törvényszék Hivatalához ugyanazon a napon benyújtott külön iratban a felperes gyorsított eljárás iránti kérelmet terjesztett elő a Törvényszék eljárási szabályzatának 76a. cikke alapján. 2012. március 8-i határozatával a Törvényszék (negyedik tanács) helyt adott e kérelemnek. A Tanács ellenkérelmét 2012. március 26-án nyújtották be. 2012. április 26-án a Törvényszék felhívta a feleket, hogy szolgáljanak pontosításokkal a felperes, az IRISL és a P. közötti kapcsolatokat illetően. A felek e kérésnek a Törvényszék által előírt határidőn belül eleget tettek. 2012. május 16-án a Tanács további észrevételeket terjesztett elő a Törvényszékhez, amelyekben azt állította, hogy a felperes olyan kifizetéseket kapott, illetve hajtott végre, amelyek az IRISL-hez kötődő társaságokkal, vagyis az I.-vel, a K.-val, az O.-val és a C.-vel voltak kapcsolatosak, és az IRISL-re vonatkozó korlátozó intézkedések hatásainak kijátszására irányultak. A felperes ezen állításokra vonatkozóan észrevételeket tett a 2012. június 6-i levelében. A felek szóbeli előadásait és a Törvényszék által feltett szóbeli kérdésekre adott válaszait a 2012. július 11-i tárgyaláson hallgatták meg. Keresetlevelében a felperes azt kéri, hogy a Törvényszék: — azonnali hatállyal semmisítse meg az 1245/2011 végrehajtási rendeletet és a 961/2010 rendeletet a felperesnek a 961/2010 rendelet VIII. mellékletében található listára történő felvételével kapcsolatban; — a Tanácsot kötelezze a költségek viselésére. A tárgyaláson a felperes módosította kérelmeit, és a 267/2012 rendelet megsemmisítését is kérte annyiban, amennyiben az e rendelet IX. mellékletében található listára történő felvételéről volt szó. A Tanács azt kéri, hogy a Törvényszék: — utasítsa el a keresetet; — a felperest kötelezze a költségek viselésére. A jogkérdésről A felperes három jogalapra hivatkozik: az első az IRISL-lel való állítólagos kapcsolait érintő nyilvánvaló értékelési hibán alapul, a második az indokolási kötelezettség megsértésén, a harmadik pedig a védelemhez való joga és a hatékony bírói jogvédelemhez való joga megsértésén alapul. Kéri továbbá, hogy a megtámadott jogi aktusok esetleges megsemmisítése azonnali hatállyal történjen. A Törvényszék úgy véli, hogy előzetesen meg kell vizsgálni a kereseti kérelmek felperes által történő módosításának elfogadhatóságát. A kereseti kérelmek felperes által történő módosításának elfogadhatóságról Amint kitűnik a fenti 11. pontból, a keresetlevél benyújtását követően az 1245/2011 végrehajtási rendelettel módosított 961/2010 rendeletet hatályon kívül helyezte a 267/2012 rendelet, és annak helyébe lépett. A tárgyaláson a felperes úgy módosította az eredeti kereseti kérelmeit, hogy a kereset ezen összes jogi aktus (a továbbiakban együttesen: megtámadott aktusok) megsemmisítésére vonatkozzon. A Tanács kijelentette, hogy ellenzi az ilyen módosítást. E tekintetben emlékeztetni kell arra, hogy ha egy magánszemélyt közvetlenül és személyében érintő rendelet helyébe az eljárás során azonos tárgyú jogi aktus lép, azt olyan új ténynek kell tekinteni, amely lehetővé teszi a felperes számára kereseti kérelmeinek és jogalapjainak megfelelő módosítását. Ellentétes lenne ugyanis a gondos igazságszolgáltatás és a pergazdaságosság követelményével a felperes új kereset benyújtására való kötelezése. Ezenkívül igazságtalan lenne, ha az érintett intézmény, valamely jogi aktus ellen az uniós bíróság elé terjesztett keresetlevélben található bírálatokkal való szembenézés jegyében, a megtámadott jogi aktust megfelelően módosíthatná, vagy helyébe egy másikat léptethetne, és az eljárás során hivatkozhatna erre a módosításra vagy jogszabályváltásra annak érdekében, hogy a másik felet megfossza eredeti kérelmeinek és jogalapjainak a későbbi aktusra való kiterjesztésének vagy az ezen aktus elleni további kérelmek vagy jogalapok előterjesztésének lehetőségétől (lásd analógia útján a Törvényszék T-256/07. sz., People’s Mojahedin Organization of Iran kontra Tanács ügyben 2008. október 23-án hozott ítéletének [EBHT 2008., II-3019. o.] 46. pontját és a hivatkozott ítélkezési gyakorlatot). Ami azon határidőt illeti, amelyen belül a kereseti kérelmek ilyen módosítása megtehető, a Törvényszék úgy véli, hogy az EUMSZ 263. cikk második bekezdésében előírt két hónapos határidő főszabály szerint ugyanúgy alkalmazandó akkor is, ha a valamely jogi aktus megsemmisítése iránti keresetet keresetlevéllel nyújtják be, mintha azt folyamatban lévő eljárás során, a szóban forgó jogi aktus által hatályon kívül helyezett és felváltott korábbi jogi aktus megsemmisítése iránti kérelmek megfelelő módosítása iránti kérelem útján nyújtják be. Ezt a megállapítást igazolja ugyanis azon körülmény, hogy a keresetindítási határidőkre vonatkozó szabályok feltétlen alkalmazást igénylő szabályok, és azokat a bíróságnak a jogbiztonság, valamint a jogalanyok törvény előtti egyenlőségének biztosításával kell alkalmaznia (a Bíróság C-229/05. P. sz., PKK és KNK kontra Tanács ügyben 2007. január 18-án hozott ítéletének [EBHT 2007., I-439. o.] 101. pontja), hogy a bírósági eljárásban ne érvényesülhessen hátrányos megkülönböztetés, sem önkényes bánásmód (a Bíróság 152/85. sz., Misset kontra Tanács ügyben 1987. január 15-én hozott ítéletének [EBHT 1987., 223. o.] 11. pontja). Az ezen elv alóli kivételként azonban a Törvényszék úgy véli, hogy az említett határidő nem alkalmazandó folyamatban lévő eljárás során, amikor egyrészt a szóban forgó jogi aktusnak, valamint az az által hatályon kívül helyezett és felváltott jogi aktusnak az érintett vonatkozásában ugyanaz a tárgya, azok lényegében ugyanazokon az indokokon alapulnak, és a tartalmuk lényegében azonos, így csak az időbeli hatályuk különböző, másrészt pedig a kérelmek megfelelő módosítása iránti kérelmet magának az ezen korábbi jogi aktust hatályon kívül helyező és felváltó szóban forgó jogi aktusnak az elfogadásán kívül nem alapozzák semmilyen egyéb jogalapra, új tényre vagy bizonyítékra. Ilyen esetben ugyanis, tekintettel arra, hogy a jogvitának az eredeti kereset által meghatározott tárgya és kerete az időbeli hatály kivételével nem módosult, a jogbiztonságot egyáltalán nem sérti azon körülmény, hogy a kereseti kérelmek megfelelő módosítása iránti kérelmet a szóban forgó két hónapos határidő lejártát követően nyújtották be. Ebből következik, hogy a fenti 28. pontban bemutatott körülmények között elfogadható, hogy valamely felperes megfelelően módosítsa a kereseti kérelmeit és jogalapjait, még abban az esetben is, ha a módosításra az EUMSZ 263. cikk hatodik bekezdésében előírt két hónapos határidő letelte után került sor. A jelen esetben, mivel a fenti 28. pontban említett valamennyi körülmény teljesül, azt kell megállapítani, hogy elfogadható, hogy a felperes a 267/2012 rendelet megsemmisítését kérje, amennyiben az e rendelet IX. mellékletében található listára történő felvételéről van szó. Az ügy érdeméről A Törvényszék úgy véli, hogy először az indokolási kötelezettség megsértésére alapított második jogalapot kell megvizsgálni. E tekintetben a felperes azt állítja, hogy az őt érintő korlátozó intézkedések elfogadását a Tanács nem indokolta meg jogilag megkövetelt módon. Azon állítások ugyanis, amelyek szerint ő az IRISL tulajdonában vagy ellenőrzése alatt áll, csak az alkalmazandó jogi szabályra történő egyszerű emlékeztetőt jelentenek, következésképpen nem minősülnek olyan különös és konkrét okoknak, amelyek miatt a Tanács úgy gondolta, hogy korlátozó intézkedéseknek kell rá vonatkozniuk. Konkrétan, a Tanács nem pontosította az állítólag az IRISL által felette gyakorolt tulajdonlás vagy ellenőrzés jellegét, illetve nem szolgált további információkkal azon okokat illetően, amelyek miatt az IRISL „fedőcége” lenne. A Tanács úgy válaszol, hogy az adott indokolás elegendő, többek között mivel pontosította a felperes és az IRISL közötti kapcsolatok jellegét, vagyis azt a tényt, hogy fedőcégként használták a P.-nek történő kifizetések teljesítése érdekében. Emlékeztetni kell arra, hogy a sérelmet okozó jogi aktus indokolási kötelezettségének – amint azt az EUMSZ 296. cikk második bekezdése és konkrétabban a jelen esetben a 961/2010 rendelet 36. cikkének (3) bekezdése és a 267/2012 rendelet 46. cikkének (3) bekezdése előírja – célja egyrészt az érintettnek elegendő tájékoztatás nyújtása annak eldöntéséhez, hogy a jogi aktus megalapozott-e, vagy hogy tartalmaz-e esetleg az érvényességének vitatását az uniós bíróság előtt lehetővé tévő valamilyen hibát, másrészt annak lehetővé tétele, hogy az uniós bíróság felülvizsgálhassa ezen aktus jogszerűségét. Az így megfogalmazott indokolási kötelezettség az uniós jog lényeges alapelvének minősül, amelytől csak kényszerítő megfontolások miatt lehet eltérni. Az indokolást tehát főszabály szerint ugyanakkor kell közölni az érdekelttel, mint a számára sérelmet okozó aktust, mivel az indokolás hiányát nem teheti szabályossá azon tény, hogy az érdekelt az uniós bíróság előtti eljárás során megismeri a jogi aktus indokait. (lásd ebben az értelemben a Törvényszék T-390/08. sz., Bank Melli Iran kontra Tanács ügyben 2009. október 14-én hozott ítéletének [EBHT 2009., II-3967. o.] 80. pontját és az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlatot). Ebből következően, hacsak bizonyos indokok közlése nem ellentétes az Unió és a tagállamai biztonságával vagy a nemzetközi kapcsolataik fenntartásával összefüggő magasabb rendű megfontolásokkal, a Tanács köteles a korlátozó intézkedések által érintett jogalany tudomására hozni azokat a különös és konkrét indokokat, amelyek miatt úgy véli, hogy a korlátozó intézkedéseket meg kell hozni. Így meg kell említenie azon ténybeli és jogi tényezőket, amelyektől az érintett intézkedések jogi igazolhatósága függ, valamint azon megállapításokat, amelyek azok meghozatalára indították (lásd ebben az értelemben fenti 35. pontban hivatkozott Bank Melli Iran kontra Tanács ügyben hozott ítélet 81. pontját és az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlatot). Másfelől az indokolásnak a szóban forgó jogi aktus jellegéhez és elfogadásának körülményeihez kell igazodnia. Az indokolási kötelezettséget az eset összes körülményére, így különösen a jogi aktus tartalmára, a felhívott indokok jellegére és a címzettek vagy a jogi aktus által közvetlenül és személyükben érintett egyéb személyek magyarázathoz fűződő érdekére tekintettel kell vizsgálni. Nem követelmény, hogy az indokolás az összes releváns ténybeli és jogi elemet tartalmazza, minthogy az indokolás megfelelőségét nemcsak a szövegére, hanem a körülményeire, valamint az adott tárgyra vonatkozó jogszabályok összességére figyelemmel is meg kell vizsgálni. Különösen, valamely sérelmet okozó aktus indokolása akkor megfelelő, ha az érintett előtt ismert olyan összefüggésben hozzák meg, amely lehetővé teszi számára a vele szemben hozott intézkedés jelentőségének megértését (lásd a fenti 35. pontban hivatkozott Bank Melli Iran kontra Tanács ügyben hozott ítélet 82. pontját és az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlatot). A jelen esetben, ami a megtámadott jogi aktusok indokolását illeti, meg kell jegyezni – amint azt a felperes állítja –, hogy azon megjegyzés, amely szerint az IRISL „tulajdonában vagy ellenőrzése alatt” áll, csak a 961/2010 rendelet 16. cikke (2) bekezdésének d) pontja és a 267/2012 rendelet 23. cikke (2) bekezdése e) pontja szövegének megismétlése, a felperes konkrét esetére, különösen a kifejtett ellenőrzés vagy tulajdonban állás jellegére vonatkozó bármilyen pontosítása nélkül. Másrészt azon megjegyzésnek, amely szerint a felperes az IRISL „fedőcége”, nincs önálló tartalma azon megjegyzéshez képest, hogy annak tulajdonában van, vagy annak ellenőrzése alatt áll. Ugyanis, jóllehet a „fedőcég” fogalmának nincs pontos jogi jelentése, lényegében egy közbeékelt jogalany jelölésére használják, amelyet bizonyos magatartások elkövetője személyazonosságának álcázása érdekében hoztak létre. Márpedig ahhoz, hogy ilyen értelemben „fedőcégként” szolgálhasson, a közbeékelt jogalanynak szükségszerűen közvetlenül vagy közvetve azon jogalany tulajdonában vagy ellenőrzése alatt kell állnia, amelynek a magatartásait álcázni kell. Következésképpen a „fedőcég” minősítés nem szolgál további pontosításokkal azon konkrét okokat illetően, amelyek a Tanácsot arra vezették, hogy korlátozó intézkedéseket fogadjon el a felperessel szemben. Ezzel összefüggésben a Tanács tévesen állítja azt, hogy a megtámadott jogi aktusok indokolása lehetővé teszi a felperes számára, hogy megértse, hogy vagy azért vonatkoznak rá a korlátozó intézkedések, mert az IRISL arra használta, hogy kifizetéseket hajtson végre P. számára, amint azt a Tanács megállapította a 2012. március 23-i levelében, vagy azért, mert az I.-vel, K.-val, O.-val és C.-vel kapcsolatos kifizetéseket valósított meg, amint arra a Tanács a 2012. május 16-i észrevételeiben hivatkozik. Azon kívül ugyanis, hogy e két igazolás a priori ellentmondásos, amennyiben nem ugyanazokon a ténybeli körülményeken alapul, egyrészt meg kell állapítani, hogy a megtámadott jogi aktusok nem említik P.-t, I.-t, K.-t, O.-t vagy C.-t, sem azt a tényt, hogy a felperes az IRISL-t arra használta volna, hogy kifizetéseket kapjon vagy hajtson végre. Másrészt a Tanács által a 2012. március 23-i levélben és a 2012. május 16-i észrevételekben hivatkozott körülmények – feltéve, hogy bizonyítottak – nem annak bizonyítására irányulnak, hogy a felperes mint „fedőcég” az IRISL tulajdonában vagy ellenőrzése alatt áll, hanem inkább arra, hogy segítette az IRISL-t vagy a hozzá közel álló jogalanyokat abban, hogy kivonják magukat az őket érintő korlátozó intézkedések hatálya alól. Következésképpen a Tanács állításával ellentétben a megtámadott jogi aktusok indokolása nem teszi lehetővé annak megértését, hogy a Tanács a 2012. március 23-i levelében vagy a 2012. május 16-i észrevételeiben ismertetett körülményekre támaszkodott. A fentiek összességére tekintettel azt kell megállapítani, hogy a Tanács nem indokolta meg jogilag megkövetelt módon a megtámadott jogi aktusokat. Következésképpen el kell fogadni a második jogalapot, és meg kell semmisíteni egyrészt az 1245/2011 végrehajtási rendeletet és a 961/2010 rendeletet a felperesnek a 961/2010 rendelet VIII. mellékletében található listára való felvételére vonatkozó részében, másrészt pedig a 267/2012 rendeletet a felperesnek ez utóbbi rendelet IX. mellékletében található listára történő felvételére vonatkozó részében, anélkül hogy szükség lenne az első és a harmadik jogalap vizsgálatára. A felperes azt is kéri, hogy a megtámadott jogi aktusok azonnali hatállyal kerüljenek megsemmisítésre. E tekintetben egyrészt meg kell jegyezni, hogy az 1245/2011 végrehajtási rendelettel módosított 961/2010 rendeletet hatályon kívül helyezte a 267/2012 rendelet. Következésképpen ezek a jogi aktusok már nem fejtenek ki joghatásokat, ezért a felperesnek már nem fűződik érdeke ahhoz, hogy azonnali hatályú megsemmisítésüket kérje. Ilyen körülmények között már nem szükséges kérelméről határozni, amennyiben az az 1245/2011 végrehajtási rendelettel módosított 961/2010 rendeletre vonatkozik. Másrészt, ami a 267/2012 rendeletet illeti, emlékeztetni kell arra, hogy az Európai Unió Bírósága alapokmánya 60. cikkének második bekezdése értelmében az EUMSZ 280. cikktől eltérve a Törvényszék valamely rendeletet semmissé nyilvánító határozata csak a hivatkozott alapokmány 56. cikkének első bekezdésében említett fellebbezési határidő lejártának napjától vagy – ha e határidőn belül fellebbezést nyújtottak be – a fellebbezés elutasításának napjától lép hatályba (lásd analógia útján a Törvényszék T-316/11. sz., Kadio Morokro kontra Tanács ügyben 2011. szeptember 16-án hozott ítéletének [az EBHT-ban nem tették közzé] 38. pontját). Márpedig a 267/2012 rendeletnek, beleértve annak IX. mellékletét, ugyanaz a jellege, mint egy rendeletnek, mivel 51. cikkének második bekezdése szerint teljes egészében kötelező és közvetlenül alkalmazandó valamennyi tagállamban, ami megfelel valamely rendelet EUMSZ 288. cikkben előírt hatályának (lásd ebben az értelemben a Bíróság C-548/09. P. sz., Bank Melli Iran kontra Tanács ügyben 2011. november 16-án hozott ítéletének [EBHT 2011., I-11433. o.] 45. pontját). Ilyen körülmények között a felperes kérelmét, amennyiben a 267/2012 rendelet megsemmisítésének hatályára vonatkozik, el kell utasítani. A költségekről Az eljárási szabályzat 87. cikkének 2. §-a értelmében a Törvényszék a pervesztes felet kötelezi a költségek viselésére, ha a pernyertes fél ezt kérte. Az eljárási szabályzat 87. cikkének 6. §-a értelmében, ha az eljárás okafogyottá válik, a költségekről a Törvényszék szabad mérlegelése szerint határoz. A jelen esetben a Tanácsot, mivel lényegében pervesztes lett, a felperes kérelmének megfelelően kötelezni kell a költségek viselésére. A fenti indokok alapján A TÖRVÉNYSZÉK (negyedik tanács) a következőképpen határozott: 1) A Törvényszék megsemmisíti az Iránnal szembeni korlátozó intézkedésekről és a 423/2007/EK rendelet hatályon kívül helyezéséről szóló, 2010. október 25-i 961/2010/EU tanácsi rendeletet, valamint a 961/2010 rendelet végrehajtásáról szóló, 2011. december 1-jei 1245/2011/EU tanácsi végrehajtási rendeletet a CF Sharp Shipping Agencies Pte Ltd-nek a 961/2010 rendelet VIII. mellékletében található listára történő felvételére vonatkozó részében. 2) A Törvényszék megsemmisíti az Iránnal szembeni korlátozó intézkedésekről és a 961/2010 rendelet hatályon kívül helyezéséről szóló, 2012. március 23-i 267/2012/EU tanácsi rendeletet a CF Sharp Shipping Agencies-nek a IX. mellékletében található listára történő felvételére vonatkozó részében. 3) Már nem szükséges határozni a CF Sharp Shipping Agencies arra irányuló kérelméről, hogy a 961/2010 rendelet és az 1245/2011 végrehajtási rendelet azonnali hatállyal kerüljön megsemmisítésre. 4) A Törvényszék a keresetet ezt meghaladó részében elutasítja. 5) A Törvényszék az Európai Unió Tanácsát kötelezi a költségek viselésére. Pelikánová Jürimäe Van der Woude Kihirdetve Luxembourgban, a 2012. október 26-i nyilvános ülésen. Aláírások ( *1 ) Az eljárás nyelve: angol.

62007TJ0192

el

Αίτημα ακυρώσεως της αποφάσεως SG-Greffe (2007) D/202076 της Επιτροπής, της 3ης Απριλίου 2007, περί απορρίψεως της καταγγελίας στην υπόθεση αριθ. COMP/38863/B2-MODEF σχετικά με παραβιάσεις της Συνθήκης ΕΚ. Διατακτικό Το Γενικό Δικαστήριο αποφασίζει: 1) Απορρίπτει την προσφυγή. 2) Η Comité de défense de la viticulture charentaise φέρει τα δικαστικά έξοδά της καθώς και τα έξοδα στα οποία υποβλήθηκε η Ευρωπαϊκή Επιτροπή.

62009TJ0512

fi

Asian tausta Kantaja Rusal Armenal ZAO on Armeniassa vuonna 2000 perustettu yhtiö, joka tuottaa ja vie alumiinituotteita. Armenian tasavalta liittyi 5.2.2003 Maailman kauppajärjestön (WTO) perustamissopimukseen ( EYVL 1994, L 336, s. 3 ). Euroopan komissio aloitti 28.5.2008 tehdyn kantelun johdosta polkumyynnin vastaisen menettelyn, joka koski tietynlaisen Armeniasta, Brasiliasta ja Kiinan kansantasavallasta peräisin olevan alumiinifolion tuontia. Ilmoitus tämän menettelyn aloittamisesta julkaistiin 12.7.2008 Euroopan unionin virallisessa lehdessä ( EUVL C 177, s. 13 ). Kantaja kiisti 25.7.2008 ja 1.9.2008 päivätyissä kirjeissä muun muassa polkumyynnillä muista kuin Euroopan yhteisön jäsenvaltioista tapahtuvalta tuonnilta suojautumisesta 22.12.1995 annetun neuvoston asetuksen (EY) N:o 384/96 ( EYVL 1996 L 56, s. 1 ), sellaisena kuin se on muutettuna (jäljempänä perusasetus) (korvattu polkumyynnillä muista kuin Euroopan yhteisön jäsenvaltioista tapahtuvalta tuonnilta suojautumisesta 30.11.2009 annetulla neuvoston asetuksella (EY) N:o 1225/2009 ( EUVL L 343, s. 51 , oikaisu EUVL 2010 L 7, s. 22 )) 2 artiklan 7 kohdan soveltuvuuden käsiteltävässä asiassa, kun otetaan huomioon ensiksi Armenian tasavallan liittyminen WTO:hon vuonna 2003, toiseksi se seikka, että tullitariffeja ja kauppaa koskevan vuoden 1994 yleissopimuksen (GATT) VI artiklan 1 kohdan toisen täydentävän määräyksen soveltamisedellytykset eivät täyttyneet, ja kolmanneksi, ettei Armenian tasavallan WTO:hon liittymistä koskevissa asiakirjoissa määrätä mahdollisuudesta poiketa tullitariffeja ja kauppaa koskevan vuoden 1994 yleissopimuksen VI artiklan soveltamisesta tehdyn sopimuksen ( EYVL L 336, s. 103 ; jäljempänä polkumyynnin vastainen sopimus) määräyksistä. Lisäksi kantaja vetosi hintojen tai viitehintojen alittamista koskevan analyysin osalta sen tuotteisiin liittyviin puutteisiin, mistä se toimitti lisätietoja 7.10.2008 päivätyssä kirjeessä. Lisäksi kantaja pyysi, että sille myönnetään markkinataloudessa toimivan yrityksen asema tai siltä varalta, että sitä ei myönnettäisi, yksilöllinen kohtelu. Komissio ilmoitti tästä kantajalle 19.12.2008 päivätyssä kirjeessä päätelmänsä, joiden perusteella se katsoi, etteivät perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan c alakohdan toisessa ja kolmannessa luetelmakohdassa (joista on tullut asetuksen N:o 1225/2009 2 artiklan 7 kohdan c alakohdan toinen ja kolmas luetelmakohta) mainitut kirjanpitoa ja tuotantokustannuksia koskevat perusteet täyty. Kantaja toisti 5.1.2009 päivätyssä kirjeessä väitteensä sitä vastaan, että perusasetuksen 2 artiklan 7 kohtaa sovelletaan Armeniaan, ja kiisti komission arviot perusteista, joiden viimeksi mainittu ei katsonut täyttyvän. Komissio vastasi 19.1.2009 päivätyssä kirjeessä tähän viimeksi mainittuun kirjeeseen ja esitti muun muassa lisäselvityksiä Armenian asemasta markkinataloutena. Kantaja esitti 13.3.2009 päivätyssä kirjeessä komissiolle sen markkinataloudessa toimivan yrityksen asemaa tai yksilöllistä kohtelua koskevaan hakemukseen liittyviä lisäseikkoja. Väliaikainen asetus ja riidanalainen asetus Komissio antoi 7.4.2009 asetuksen (EY) N:o 287/2009 väliaikaisen polkumyyntitullin käyttöönotosta tietynlaisen Armeniasta, Brasiliasta ja Kiinan kansantasavallasta peräisin olevan alumiinifolion tuonnissa ( EUVL L 94, s. 17 ; jäljempänä väliaikainen asetus). Komissio antoi 8.4.2009 päivätyssä kirjeessä kantajalle tiedoksi perusasetuksen 14 artiklan 2 kohdan ja 20 artiklan 1 kohdan (joista on tullut asetuksen N:o 1225/2009 14 artiklan 2 kohta ja 20 artiklan 1 kohta) nojalla väliaikaisen asetuksen sekä polkumyyntimarginaalin ja vahingon laskemista kantajan osalta koskevat päätelmät. Turkki nimettiin vertailumaaksi normaaliarvon laskemiseksi niille vientiä harjoittaville tuottajille, joille ei myönnetä markkinataloudessa toimivan yrityksen asemaa. Samankaltaisen tuotteen turkkilainen tuottaja vastasi komission lähettämään kyselyyn (väliaikaisen asetuksen johdanto-osan 10, 12 ja 52 perustelukappale). Väliaikaisen asetuksen johdanto-osan 13 perustelukappaleen mukaan polkumyyntiä ja vahinkoa koskeva tutkimus kattoi 1.7.2007 ja 30.6.2008 välisen ajan. Vahingon määrittämisen kannalta merkittävien kehityssuuntausten tarkastelu kattoi 1.1.2005 ja 30.6.2008 välisen ajan. Väliaikaisen asetuksen johdanto-osan 19 perustelukappaleen mukaan tarkasteltavana oleva tuote on Armeniasta, Brasiliasta ja Kiinasta peräisin oleva, vähintään 0,008 millimetriä mutta enintään 0,018 millimetriä paksu, vahvistamaton, valssattu mutta ei enempää valmistettu, enintään 650 millimetrin levyisillä ja yli 10 kilogramman painoisilla keloilla oleva alumiinifolio, joka luokitellaan CN-koodiin ex 7607 11 19. Samankaltaisesta tuotteesta todetaan väliaikaisen asetuksen johdanto-osan 20 perustelukappaleessa, että yhteisön tuotannonalan yhteisössä tuottamalla ja myymällä alumiinifoliolla, Armenian, Brasilian ja Kiinan kotimarkkinoilla tuotetulla ja myydyllä ja näistä maista yhteisöön tuodulla alumiinifoliolla sekä Turkissa tuotetulla ja myydyllä alumiinifoliolla on samat fyysiset ja tekniset perusominaisuudet ja samat peruskäyttötarkoitukset. Markkinataloudessa toimivat yrityksen aseman myöntämisestä komissio totesi aluksi, ettei Armeniaa voida katsoa markkinataloudeksi, koska se mainitaan perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan a alakohdan (josta on tullut asetuksen N:o 1225/2009 2 artiklan 7 kohdan a alakohta) alaviitteessä. Lisäksi komissio esitti, ettei kantaja täytä perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan c alakohdan toisessa ja kolmannessa luetelmakohdassa mainittuja kirjanpidon ja tuotantokustannusten perusteita. Ensiksi tilintarkastaja antoi kielteisen lausunnon kantajan vuoden 2006 tilinpäätöksestä, eikä kantaja esittänyt tarkastettua kirjanpitoa vuodelta 2007. Toiseksi Armenian valtiolle vanhaa tuotantopaikkaa ylläpitävän yhtiön osakkeista maksettu hinta oli noin kolmanneksen niiden nimellisarvosta ja kantaja sai lisäksi nautintaoikeuden kiinteistöihin ilmaiseksi (väliaikaisen asetuksen johdanto-osan 24, 25 ja 27–31 perustelukappale). Polkumyyntimarginaalin laskemisesta komissio esitti 8.4.2009 päivätyn kirjeensä liitteessä (ks. edellä 5 kohta), että kantaja täyttää yksilöllisen kohtelun edellytykset. Lisäksi kunkin kyseisen yhteisöön tuodun tuotetyypin painotettujen keskimääräisten normaaliarvojen, jotka ovat peräisin tätä koskevaan kyselylomakkeeseen vastanneelta turkkilaiselta tuottajalta, ja kantajan vastaavien painotettujen keskimääräisten vientihintojen vertailu johti 37 prosentin polkumyyntimarginaaliin. Nämä seikat toistettiin väliaikaisen asetuksen johdanto-osan 42, 74 ja 77 perustelukappaleessa. Koska komissio katsoi, että vahinkoa, syy-yhteyttä ja unionin etua koskevat edellytykset täyttyvät, kyseinen toimielin asetti väliaikaisen polkumyyntitullin vahingon poistamiseksi ottamalla huomioon vahinkoa aiheuttamattoman hinnan, jonka yhteisön tuotannonalan pitäisi saada. Näin ollen kantajan valmistamille tuotteille vahvistettiin 20 prosentin väliaikainen polkumyyntitulli (väliaikaisen asetuksen johdanto-osan 91–94, 119–138 ja 164–170 perustelukappale). Komissio toimitti kantajalle 15.7.2009 päivätyssä kirjeessä perusasetuksen 20 artiklan 2–4 artiklan (joista on tullut asetuksen N:o 1225/2009 20 artiklan 2–4 kohta) nojalla lopullisen ilmoituksen olennaisista tosiseikoista ja päätelmistä, johon ehdotus lopullisten polkumyyntitullien asettamisesta perustui. Komissio pyysi kantajaa toimittamaan sille huomautuksensa lopullisesta ilmoituksesta 30.7.2009 mennessä. Kantaja esitti 22.7.2009 päivätyssä kirjeessä huomautuksensa lopullisesta ilmoituksesta ja tarjosi perusasetuksen 8 artiklan 1 kohdassa (josta on tullut asetuksen N:o 1225/2009 8 artiklan 1 kohta) tarkoitetta sitoumusta. Euroopan unionin neuvosto antoi 24.9.2009 asetuksen (EY) N:o 925/2009 lopullisen polkumyyntitullin käyttöön ottamisesta tietynlaisen Armeniasta, Brasiliasta ja Kiinan kansantasavallasta peräisin olevan alumiinifolion tuonnissa ja tässä tuonnissa käyttöön otetun väliaikaisen tullin lopullisesta kantamisesta ( EUVL L 262, s. 1 ; jäljempänä riidanalainen asetus). Kantajan markkinataloudessa toimivan yrityksen asemaa tai yksilöllistä kohtelua koskevan hakemuksen osalta neuvosto vahvisti riidanalaisen asetuksen johdanto-osan 18–26 ja 32 perustelukappaleessa väliaikaisen asetuksen päätelmät Armenian asemasta, niistä perusteista, joita komissio ei katsonut kantajan täyttävän, sekä yksilöllisen kohtelun myöntämistä sille (ks. edellä 9 ja 10 kohta). Tässä tilanteessa kantajan polkumyyntimarginaaliksi vahvistettiin 33,4 prosenttia (riidanalaisen asetuksen 4.4 kohta). Neuvosto vahvisti lisäksi riidanalaisen asetuksen johdanto-osan 55 ja 56 perustelukappaleessa väliaikaiseen asetukseen sisältyvät päätelmät tarkasteltavana olevan tuonnin vaikutusten kumulatiivisesta arvioinnista. Lopuksi neuvosto myös vahvisti väliaikaisen asetuksen päätelmät vahingosta ja yhteisön edusta ja määritti kantajan tuotteiden tuonnin aiheuttaman vahingon korjaavaksi tasoksi 13,4 prosenttia. Tässä tilanteessa neuvosto asetti riidanalaisen asetuksen 1 artiklan 2 kohdan nojalla kantajan tuotteiden tuonnille 13,4 prosentin lopullisen polkumyyntitullin. Asian käsittelyn vaiheet ja asianosaisten vaatimukset Kantaja nosti nyt käsiteltävän kanteen unionin yleisen tuomioistuimen kirjaamoon 21.12.2009 jätetyllä kannekirjelmällä. Komissio toimitti 25.3.2010 unionin yleisen tuomioistuimen kirjaamoon väliintulohakemuksen, jossa se pyysi saada osallistua oikeudenkäyntiin tukeakseen neuvoston vaatimuksia. Unionin yleisen tuomioistuimen seitsemännen jaoston puheenjohtaja hyväksyi 4.5.2010 antamallaan määräyksellä komission väliintulohakemuksen; tämä jätti väliintulokirjelmänsä 21.6.2010. Kantaja esitti tätä kirjelmää koskevat huomautuksensa 23.8.2010. Kun unionin yleisen tuomioistuimen jaostojen kokoonpanoa muutettiin, esittelevä tuomari nimettiin toiseen jaostoon, jolle tämä asia näin ollen siirrettiin. Unionin yleinen tuomioistuin siirsi asian 16.5.2012 laajennettuun toiseen jaostoon. Unionin yleinen tuomioistuin päätti esittelevän tuomarin kertomuksen perusteella aloittaa suullisen käsittelyn. Kantaja vaatii, että unionin yleinen tuomioistuin — kumoaa riidanalaisen asetuksen siltä osin kuin se koskee kantajaa — velvoittaa neuvoston korvaamaan oikeudenkäyntikulut. Neuvosto vaatii, että unionin yleinen tuomioistuin — hylkää kanteen — velvoittaa kantajan korvaamaan oikeudenkäyntikulut. Komissio vaatii, että unionin yleinen tuomioistuin — hylkää kanteen — velvoittaa kantajan korvaamaan oikeudenkäyntikulut. Oikeudellinen arviointi Kantaja vetoaa seuraavaan viiteen kanneperusteeseen: — perusasetuksen 2 artiklan 1–6 kohdan (joista on tullut asetuksen N:o 1225/2009 2 artiklan 1–6 kohta) rikkominen sekä polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 1 kohdan ja 2 artiklan 2 kohdan rikkominen — perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan c alakohdan rikkominen — perusasetuksen 3 artiklan 4 kohdan (josta on tullut asetuksen N:o 1225/2009 3 artiklan 4 kohta) rikkominen ja perustelujen puuttuminen — yhdenvertaisen kohtelun periaatteen loukkaaminen ja ilmeinen arviointivirhe — hyvän hallintotavan periaatteen loukkaaminen. Kantaja väittää ensimmäisessä kanneperusteessa, jota on tutkittava ensiksi, että on todettava, ettei perusasetuksen 2 artiklan 7 kohtaa sovelleta siihen siltä osin kuin kyseinen kohta oli oikeudellinen perusta kolmannen maan, joka on markkinatalousmaa, menetelmän soveltamiselle riidanalaisessa asetuksessa. Tämän menetelmän soveltaminen perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan nojalla käsiteltävän asian kantajaan nimittäin rikkoo polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohtaa sekä perusasetuksen 2 artiklan 1–6 kohtaa. Näin ollen pitäisi todeta SEUT 277 artiklan nojalla, ettei perusasetuksen 2 artiklan 7 kohtaa – käsiteltävässä asiassa merkityksellisiltä osin – sovelleta kantajaan, ja näin ollen riidanalainen asetus pitäisi kumota. Kantaja väittää tästä, että polkumyynnin vastaisessa sopimuksessa normaaliarvon osalta perustetun järjestelmän mukaan normaaliarvo lasketaan mainitun sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohdan nojalla kahta poikkeusta lukuun ottamatta. Ensimmäinen on GATT VI artiklan 1 kohdan toisen täydentävän määräyksen soveltaminen polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 7 kohdan nojalla. Toinen on tiettyjen maiden WTO:n perustamissopimukseen liittymistä koskevien asiakirjojen, jotka sisältävät tältä osin erityisiä sääntöjä, soveltaminen. Koska kantaja ei yrityksenä, jonka kotipaikka on Armeniassa, kuulu GATT VI artiklan 1 kohdan toisen täydentävän määräyksen soveltamisalaan ja koska vastoin Kiinan kansantasavallan ja Vietnamin sosialistisen tasavallan tapauksia Armenian tasavallan WTO:n perustamissopimukseen liittymistä koskevissa asiakirjoissa ei määrätä poikkeuksista polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohdan, viimeksi mainitut määräykset estävät mainitusta liittymisestä alkaen perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan mukaisen kolmannen maan, joka on markkinatalousmaa, menetelmän soveltamisen kantajan tuonteihin joko tämän säännöksen a kohdan alaviitteen, sellaisena kuin se on lisätty [perusasetuksen] muuttamisesta 27.4.1998 annetulla neuvoston asetuksella (EY) N:o 905/98 ( EUVL L 128, s. 18 ), tai minkä tahansa muun saman säädöksen säännöksen nojalla. Edellä mainitut GATT-yleissopimuksen ja polkumyynnin vastaisen sopimuksen määräykset eivät jätä tilaa ”väliryhmien” luomiselle valtiojohtoista kauppaa käyvien maiden ja markkinatalousmaiden välille, eikä Armenian tasavalta ole myöskään koskaan suostunut tällaiseen asemaan. Tästä seuraa, etteivät toimielimet voi määrittää normaaliarvoa kantajan osalta noudattamalla kolmannen maan, joka on markkinatalousmaa, menetelmää sellaisena kuin tätä menetelmää on viime kädessä sovellettu käsiteltävässä asiassa perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan a alakohdan nojalla. Näin ollen toimielimet ovat kantajan mukaan ylittäneet polkumyynnin vastaisessa sopimuksessa, luettuna yhdessä primaarioikeuden määräysten, kuten SEUT 216 artiklan 2 kohdan, ja perusasetuksen soveltamista polkumyynnin vastaisen sopimuksen mukaisesti koskevan oikeuskäytännön kanssa, määritellyn oikeudellisen kehyksen. Näin ollen pitäisi todeta, ettei perusasetuksen 2 artiklan 7 kohtaa sovelleta käsiteltävässä asiassa; ja riidanalainen asetus pitäisi kumota, koska siinä rikotaan polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohtaa ja perusasetuksen 2 artiklan 1–6 kohtaa. Tämä ei mitenkään vaarantaisi Euroopan unionin asemaa WTO:n neuvotteluissa. Neuvosto väittää aluksi, että Armenian sisällyttäminen perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan a alakohdan alaviitteeseen estää tämän artiklan 1–6 kohdan soveltamisen kantajan vientiin. Tätä tilannetta ei myöskään voida muuttaa kyseisen artiklan GATT-yleissopimuksen tai polkumyynnin vastaisen sopimuksen mukaisella tulkinnalla. On kuitenkin todettava yhtäältä, että oikeuskäytäntö rajoittuu tulkinnan tarjoamien menetelmien käyttöön, ja toisaalta, ettei perusasetuksen tarkoituksena ole ollut toteuttaa minkäänlaista velvollisuutta soveltaa polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 kohdan 1 ja 2 kohtaa Armeniasta peräisin olevaan tuontiin. Neuvosto lisää, ettei perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdassa sallita markkinataloudessa toimivan yrityksen aseman myöntämistä yritykselle, joka ei täytä tämän kohdan c alakohdassa mainittuja perusteita. Neuvosto, jota komissio tukee, väittää, ettei GATT-yleissopimuksessa tai polkumyynnin vastaisessa sopimuksessa missään tapauksessa edellytetä, että unionin toimielimet kohtelevat Armeniaa markkinataloudessa toimivana maana polkumyyntiä koskevassa tutkimuksessa. Lisäksi muutosprosessi markkinataloudeksi on asteittainen ja voi edellyttää pitkälle ajanjaksolle jakautuvia uudistuksia ja mukautuksia. Armenian tasavalta ei myöskään neuvotellut tästä kysymyksestä liittyessään WTO:hon eikä vaatinut tällaista käsittelyä aseman muutospyynnöissä perusasetuksen soveltamisen yhteydessä. Lopuksi neuvosto korostaa haittoja, joita unionin asemalle voisi monenkeskisissä neuvotteluissa aiheutua mahdollisuudesta kyseenalaistaa perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan laillisuus WTO:n sääntöjen valossa. Tässä yhteydessä neuvosto esittää, että on myös muita WTO:n jäseniä, jotka eivät kohtele Armeniaa markkinataloutena, ja että toisin kuin Kiinan kansantasavallan ja Vietnamin sosialistisen tasavallan tapauksessa Armenian tasavalta ei ole neuvotellut määräpäivää, josta alkaen WTO:n muiden jäsenten pitäisi luokitella se markkinataloudeksi. Alustavat huomautukset Kuten kantaja esittää useaan otteeseen kirjelmissään, tässä kanneperusteessa esitetään kysymys siitä, voiko perusasetuksen 2 artiklan 7 kohta olla käsiteltävässä asiassa pätevä peruste soveltaa kolmannen maan, joka on markkinatalousmaa, menetelmää kyseisen polkumyyntitutkimuksen kohteena olevien kantajien tuotteiden normaaliarvon laskemiseksi. Tältä osin kantaja väittää, että kun otetaan huomioon polkumyynnin vastaiseen sopimukseen kuuluvat normaaliarvon laskemista koskevat säännöt ja GATT-yleissopimuksen säännöt, joihin polkumyynnin vastaisessa sopimuksessa viitataan SEUT 277 artiklan nojalla, on todettava, ettei perusasetuksen 2 artiklan 7 kohtaa sovelleta siltä osin kuin toimielimet tukeutuivat käsiteltävässä asiassa perusasetuksen 2 artiklaan kolmannen maan, joka on markkinatalousmaa, menetelmän soveltamiseksi. Kantajan tämän kanneperusteen yhteydessä esittämien väitteiden perusteltavuuden analysoimiseksi on aluksi palautettava mieleen, kuinka toimielimet ovat soveltaneet perusasetuksen 2 artiklan 7 kohtaa käsiteltävässä asiassa. Väliaikaisen asetuksen johdanto-osan 22–25 perustelukappaleesta ja riidanalaisen asetuksen johdanto-osan 19 ja 20 perustelukappaleesta sekä komission 19.1.2009 päivätyn kirjeen ensimmäisestä sivusta (ks. edellä 4 kohta) ilmenee tältä osin, että toimielimet ovat tukeutuneet Armenian sisällyttämiseen perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan a alakohdan alaviitteessä olevaan luetteloon. Toimielimet katsoivat tämän jälkeen, että koska Armenian tasavalta lisäksi oli WTO:n jäsen tutkimuksen aloittamishetkellä, perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan b alakohtaa voitiin soveltaa, joten kantaja voi vedota saman asetuksen 2 artiklan 1–6 kohtaan vain, jos komissio hyväksyy sen markkinataloudessa toimivan yrityksen asemaa koskevan hakemuksen. Tältä osin väliaikaisen asetuksen johdanto-osan 27–31 ja 43–52 perustelukappaleesta sekä riidanalaisen asetuksen johdanto-osan 21–26 ja 35 perustelukappaleesta ilmenee, että markkinataloudessa toimivan yrityksen asemaa koskeva hakemus hylättiin. Lisäksi samoista perustelukappaleista ilmenee, että normaaliarvo määriteltiin lopuksi perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan b alakohdan viimeistä virkettä soveltamalla niiden tietojen perusteella, jotka saatiin Turkista, joka on katsottu vastaavaksi kolmanneksi maaksi, joka on markkinatalousmaa, saman asetuksen 2 artiklan 7 kohdan a alakohdan nojalla. Tässä tilanteessa unionin yleisen tuomioistuimen on tutkittava, voivatko toimielimet, ja jos voivat, missä olosuhteissa, katsoa WTO:n jäsenvaltion muuksi kuin markkinatalousmaaksi ja soveltaa näin ollen edellisessä kohdassa kuvatun kaltaista normaaliarvon laskentamenetelmää. Tämä tutkinta edellyttää, että palautetaan mieliin, mikä asema polkumyynnin vastaisella sopimuksella on unionin oikeusjärjestyksessä, ja että mainittua sopimusta tulkitaan siltä osin, missä määrin siinä annetaan WTO:n jäsenille mahdollisuuksia poiketa sen 2 artiklan 1 ja 2 kohdassa määrätyistä säännöistä. Polkumyynnin vastaisen sopimuksen asemasta unionin oikeusjärjestyksessä on aluksi todettava, että WTO:n perustamissopimus ja sen liitteissä olevat sopimukset ja muistiot eivät luonteensa ja rakenteensa vuoksi periaatteessa kuulu niihin normeihin, joihin nähden unionin tuomioistuimet valvovat toimielinten toimenpiteiden lainmukaisuutta SEUT 263 artiklan ensimmäisen kohdan nojalla. Jos yhteisön tarkoituksena on ollut panna täytäntöön WTO:n yhteydessä hyväksytty erityinen velvoite taikka jos yhteisön toimessa nimenomaisesti viitataan WTO:n perustamissopimuksen liitteissä olevien sopimusten ja muistioiden tiettyihin määräyksiin, unionin tuomioistuinten on kuitenkin valvottava yhteisön toimen lainmukaisuutta WTO:n sääntöihin nähden. Tältä osin perusasetuksen johdanto-osasta, tarkemmin sen viidennestä perustelukappaleesta ilmenee, että mainitulla asetuksella on erityisesti tarkoitus panna yhteisön oikeudessa täytäntöön polkumyynnin vastaiseen sopimukseen sisältyvät uudet ja yksityiskohtaiset säännöt, joihin kuuluvat erityisesti polkumyyntimarginaalin laskemista koskevat säännöt, kyseisten sääntöjen asianmukaisen ja avoimen soveltamisen varmistamiseksi. On näin ollen selvää, että yhteisö on antanut perusasetuksen täyttääkseen polkumyynnin vastaiseen sopimukseen perustuvat kansainväliset velvoitteensa (ks. asia C-76/00 P, Petrotub ja Republica, tuomio 9.1.2003, Kok., s. I-79 , 53–56 kohta oikeuskäytäntöviittauksineen), ja se on tehnyt näin mainitun sopimuksen 18 artiklan 4 kohdan mukaisesti (asia T-19/01, Chiquita Brands ym. v. komissio, tuomio 3.2.2005, Kok., s. II-315 , 160 kohta). Lisäksi tämän asetuksen 2 artiklassa, jonka otsikko on ”Polkumyynnin määrittely”, yhteisön on ollut tarkoitus panna täytäntöön tämän sopimuksen 2 artiklaan sisältyvät erityiset velvoitteet, jotka myös koskevat polkumyynnin olemassaolon määrittelyä. Kantaja väittää lähinnä, että SEUT 277 artiklan nojalla on todettava, ettei sovelleta perusasetuksen 2 artiklan 7 kohtaa siltä osin kuin se on ollut käsiteltävässä asiassa peruste kolmannen maan, joka on markkinatalousmaa, menetelmän soveltamiselle siten, että polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohtaa rikotaan. Tämä menetelmä nimittäin koostuu normaaliarvon muodostamisesta kolmannessa maassa sijaitsevien yritysten antamien tietojen perusteella, vaikka on kyse sellaisilta WTO:n jäseniltä peräisin olevista tuonneista, kuten Armenian tasavalta, joka ei täytä GATT VI artiklan 1 kohdan toisessa täydentävässä määräyksessä määriteltyjä perusteita. Polkumyynnin vastaisella sopimuksella ja GATT VI artiklan 1 kohdan toisella täydentävällä määräyksellä perustettu järjestelmä Polkumyynnin vastaisen sopimuksen tulkinnasta on todettava, että neuvoston puolustuksena esittämät väitteet, jotka koskevat yhtäältä sitä, ettei GATT-yleissopimuksessa tai polkumyynnin vastaisessa sopimuksessa luoda erityistä velvollisuutta kohdella Armeniaa markkinataloutena, ja toisaalta markkinatalouteen siirtymisen menettelyä – jonka osalta laajennetaan komission 19.1.2009 päivätyssä kirjeessä tekemää tarkastelua (ks. edellä 4 kohta) –, pohjautuvat GATT-yleissopimuksen ja polkumyynnin vastaisen sopimuksen normaaliarvon laskemista koskevien määräysten virheelliseen ymmärtämiseen. Aluksi on erityisesti todettava, että GATT VI artiklan 1 kohdan mukaan ”jokin tuote on saatettu kauppaan jossakin tuontimaassa alle sen normaalin arvon, jos maasta toiseen viedyn tuotteen hinta on a) alhaisempi kuin samanlaisen tuotteen verrattavissa oleva hinta tavallisessa kaupankäynnissä, kun tuote on tarkoitettu viejämaan omaan kulutukseen, tai, b) sellaisen kotimaisen hinnan puuttuessa, alhaisempi kuin joko 1) samanlaisen tuotteen korkein verrattavissa oleva hinta sitä vietäessä johonkin kolmanteen maahan tavallisten kauppamenetelmien mukaisesti, tai 2) tuotteen tuotantokustannukset sen alkuperämaassa, niihin lisättyinä kohtuulliset myyntikustannukset ja kohtuullinen voitto”. Tästä määräyksestä ilmenee, että normaaliarvo on joko samanlaisen tuotteen verrattavissa oleva hinta tavallisessa kaupankäynnissä, kun tuote on tarkoitettu viejämaan omaan kulutukseen, tai samanlaisen tuotteen korkein verrattavissa oleva hinta sitä vietäessä johonkin kolmanteen maahan tavallisten kauppamenetelmien mukaisesti, tai tuotteen tuotantokustannukset sen alkuperämaassa, niihin lisättyinä kohtuulliset myyntikustannukset ja kohtuullinen voitto. Nämä säännöt on pantu WTO:n tasolla täytäntöön polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohdassa, joissa vahvistetaan yksityiskohtaisemmat säännöt, mutta pysytään yhä näiden GATT VI artiklassa tyhjentävästi luetellun kolmen mahdollisuuden puitteissa. Lisäksi polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 7 kohdan mukaan sen 2 artiklan soveltaminen ei vaikuta GATT VI artiklan 1 kohtaa koskevaan toiseen täydentävään määräykseen. Viimeksi mainitun määräyksen mukaan ”on myönnettävä, että kun kysymyksessä on tuonti maasta, jonka kauppa on täydellisen tai melkein täydellisen monopolin alainen ja jossa kaikki sisäiset hinnat ovat valtion määräämät, voi syntyä erikoisia vaikeuksia verrattaessa hintoja 1 kohdan tarkoittamassa mielessä, ja että sellaisissa tapauksissa maahantuojina esiintyvät sopimuspuolet saattavat pitää välttämättömänä ottaa huomioon näkökohta, jonka mukaan tarkka vertailu sellaisen maan kotimaisiin hintoihin ei ehkä aina ole tarkoituksenmukaista”. Vastoin toimielinten väitteitä polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohdat yhtäältä ja kyseisen sopimuksen 2 artiklan 7 kohta ja GATT VI artiklan 1 kohdan toinen täydentävä määräys toisaalta eivät tarkoita kahta ääritapausta (markkinatalousmaa vastaan valtion kauppamonopoli), joiden välillä voisi olla kaikenlaisia tilanteita, joiden osalta polkumyynnin vastaisessa sopimuksessa annetaan WTO:n jäsenvaltioille vapaus määrittää säännöt, joita ne pitävät asianmukaisina normaaliarvon laskemisessa ja jotka koskevat esimerkiksi normaaliarvon muodostamista kolmansissa maissa sijaitsevien yritysten tietojen perusteella, jos kyseinen tuottaja ei voi osoittaa, että sen samankaltaisen tuotteen valmistus ja myynti on tapahtunut markkinatalousolosuhteissa. Polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohdassa nimittäin määrätään normaaliarvon laskemiseen liittyvistä säännöistä määräämättä millään tavoin, että näitä sääntöjä pitäisi soveltaa ”markkinatalousmaiden” tuontiin. Kuten neuvosto myönsi suullisessa käsittelyssä, polkumyynnin vastaisessa sopimuksessa tai GATT VI artiklassa ei erityisesti ole viitattu lainkaan käsitteeseen ”markkinatalous” edellytyksenä ensiksi mainitun 2 artiklan 1 ja 2 kohdassa ja toiseksi mainitun VI artiklan soveltamiselle. Lisäksi osapuolet ovat yksimielisiä siitä, ettei Armenian WTO:hon liittymistä koskevissa asiakirjoissa määrätä mistään poikkeuksesta, joka vapauttaisi WTO:n jäsenet velvollisuudesta soveltaa polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohdan kanssa yhteensoveltuvia sääntöjä, kun ne laskevat tästä maasta peräisin olevien tuotteiden normaaliarvon. Neuvoston kanta, jonka mukaan se, että Kiinan kansantasavallan ja Vietnamin sosialistisen tasavallan WTO:hon liittymistä koskeviin asiakirjoihin sisällytettiin poikkeuksia polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohdasta ja niiden soveltamiseen liittyviä määräpäiviä, on vain osoitus tahdosta rajoittaa ajallisesti WTO:n jäsenien oikeutta olla soveltamatta normaaliarvon laskemisessa mainittujen artiklojen kanssa yhteensoveltuvia sääntöjä, ei vastaa tosiseikkoja. Tältä osin on muistettava, että Kiinan kansantasavallan liittymisestä WTO:hon tehdyn pöytäkirjan I osan 15 kohdassa määrätään nimenomaisesti muiden WTO:n jäsenvaltioiden mahdollisuudesta olla soveltamatta polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklaa, jos kyseiset tuottajat eivät osoita, että ne toimivat markkinatalousolosuhteissa samankaltaisen tuotteen valmistuksen, tuotannon ja myynnin osalta. Samoin on Vietnamin sosialistisen tasavallan liittymisestä WTO:hon tehdyn pöytäkirjan I osan 3 kohdan osalta, jossa viittaamalla tämän maan liittymistä käsitelleen työryhmän kertomuksen 527 ja 255 kohtaan määrätään samasta poikkeuksesta. On korostettava, etteivät kyseiset kaksi liittymistä hakenutta maata vastoin neuvoston ja komission väitettä pyytäneet kyseisiä poikkeuksia ja tarjonneet vastineeksi sitä, että sovitaan määräajasta, jonka kuluessa ne poistetaan. Kuten nimittäin Kiinan kansantasavallan liittymistä käsitelleen työryhmän kertomuksen 150 kohdasta ja Vietnamin sosialistisen tasavallan liittymistä käsitelleen työryhmän kertomuksen 254 kohdasta ilmenee, WTO:n jäsenet ovat esittäneet kysymyksen hintojen vertailtavuudesta hakijamaissa ja saaneet niiltä edellä mainitut sitoumukset, joissa mainitaan määräpäivä, jona mainitut sitoumukset päättyvät. Mikäli polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohtaa ja GATT VI artiklan 1 kohdan toista täydentävää määräystä olisi tulkittava toimielinten ehdottamalla tavalla, poikkeuksilla, jotka on tehty liittyvän maan ”sitoumuksina” Kiinan kansantasavallan ja Vietnamin sosialistisen tasavallan liittymispöytäkirjojen nojalla, ei olisi mitään tarkoitusta, koska jo olemassa oleva oikeudellinen kehys mahdollistaisi sen, mitä mainituissa poikkeuksissa määrätään. Näin ollen on todettava, että polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohdassa määrättyjä normaaliarvoja koskevia sääntöjä, joissa pannaan täytäntöön GATT VI artiklan 1 kohdan määräykset (ks. edellä 39 ja 49 kohta), sovelletaan lukuun ottamatta sitä tilannetta, että näistä määräyksistä on määrätty poikkeuksia itse polkumyynnin vastaisessa sopimuksessa, GATT-yleissopimuksessa, kuten GATT VI artiklan 1 kohdan toisessa täydentävässä määräyksessä, tai WTO:n jäsenvaltion tähän järjestöön liittymistä koskevissa asiakirjoissa. Näin ollen WTO:n jäsenellä on GATT VI artiklan ja polkumyynnin vastaisen sopimuksen mukaan oikeus soveltaa toisesta WTO:n jäsenmaasta peräisin olevaan tuontiin polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohdassa määrätyistä menetelmistä poikkeavaa normaaliarvon laskentamenetelmää vain tämän sopimuksen 2 artiklan 7 kohdan perusteella ja vastaavasti GATT VI artiklan 1 kohdan toisen täydentävän määräyksen perusteella tai tarvittaessa viimeksi mainitun jäsenen WTO:hon liittymistä koskeviin asiakirjoihin sisältyvän tätä koskevan erityisen määräyksen nojalla. Näin ollen ei voida hyväksyä sitä toimielinten kantaa, jonka mukaan ne voivat perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan mukaan polkumyynnin vastaista sopimusta rikkomatta olla soveltamatta tämän sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohdan kanssa yhteensoveltuvia normaaliarvon laskemista koskevia sääntöjä, vaikka GATT VI artiklan 1 kohdan toista täydentävää määräystä ei sovelleta ja vaikka viejämaan WTO:hon liittymistä koskevissa asiakirjoissa ei määrätä tällaisesta mahdollisuudesta. Edeltävästä tarkastelusta johtuu myös, että toimielinten väite, jonka mukaan polkumyynnin vastaisessa sopimuksessa tai GATT-yleissopimuksessa ei luoda erityistä velvollisuutta kohdella Armeniaa markkinataloutena, on merkityksetön, koska näistä sopimuksista seuraa velvoite soveltaa polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohdan kanssa yhteensoveltuvia sääntöjä muihin WTO:n jäseniin, kuten Armenian tasavaltaan, edellä 48 ja 49 kohdassa esitetyin varaumin. Tältä osin on todettava, että mainitut artiklat sisältävät selvien, täsmällisten ja yksityiskohtaisten sääntöjen kokonaisuuden, jossa määritellään menettelytavat samankaltaisen tuotteen normaaliarvon laskemiselle (ks. edellä 36 kohta), eikä näihin sääntöihin liity edellytyksiä, joilla niiden soveltaminen kuuluisi WTO:n jäsenten harkintavaltaan. Lisäksi mahdollisuus poiketa näistä säännöistä GATT VI artiklan 1 kohdan toisen täydentävän määräyksen perusteella, johon polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 7 kohdassa viitataan, on rajattu täsmällisesti. Tämän määräyksen soveltamisalaan kuuluvat erityisesti ”maat, joissa kauppa on täydellisen tai melkein täydellisen monopolin alainen ja jossa kaikki hinnat ovat valtion määräämät”. Näin ollen tämä oikeussääntö on siinä tarkoitettujen tilanteiden laajuuden osalta sillä tavoin selvä, että komissio ja neuvosto voivat arvioida, täyttääkö WTO:n jäsen asianmukaisen kuvauksen, ja unionin tuomioistuimet voivat valvoa tätä arviointia ja tehdä tarvittaessa johtopäätökset, jotka edellä 36 kohdassa esitetyn oikeuskäytännön nojalla on tehtävä. Neuvoston polkumyynnin vastaisen sopimuksen tulkintansa tueksi esittämästä väitteestä, jonka mukaan Amerikan Yhdysvallat ja Kanada katsoivat Armenian muuksi kuin markkinatalousmaaksi jopa sen WTO:hon liittymisen jälkeen, on riittävää todeta, ettei neuvosto ole kyseenalaistanut kantajan yksityiskohtaisia vastaväitteitä, joita se tukee viittauksilla näiden kahden maan merkitykselliseen lainsäädäntöön, joten tämä toimielin ei missään tapauksessa ole osoittanut väitteensä aineellista paikkansapitävyyttä. Perusasetuksessa vahvistetut säännöt ja niiden soveltaminen käsiteltävässä asiassa Kun unionin lainsäätäjä hyväksyy edellä 39–50 kohdassa esitetyn kaltaisessa yhteydessä ”muuhun kuin markkinatalousmaahan” liittyviä säännöksiä, joita sovelletaan perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan a alakohdan alaviitteessä olevan luettelon kaltaiseen tällaisten maiden luetteloon sisältyvään WTO:n jäsenvaltioon, tämä kuuluu GATT VI artiklan 1 kohdan toisen täydentävän määräyksen soveltamisalaan ja edellyttää näin ollen sen arvioimista, täyttääkö tämä WTO:n jäsen kyseisessä määräyksessä asetetut edellytykset. Lisäksi on muistettava, että muiden kuin markkinatalousmaiden luettelon laatimisesta säädettiin suojatoimenpiteistä muiden kuin Euroopan talousyhteisön jäsenvaltioiden harjoittamia polkumyynti-, palkkio- tai avustuskäytäntöjä vastaan annetun asetuksen (ETY) N:o 459/68 muuttamisesta 1.8.1979 annetun neuvoston asetuksen (ETY) N:o 1681/79 ( EYVL L 196, s. 1 ) 1 artiklassa. Asetuksen N:o 1681/79 johdanto-osan kuudennen perustelukappaleen mukaan tämän luettelon laatiminen on kodifikaatio käytännöstä, joka oli siihen asti kehitetty suojatoimenpiteistä muiden kuin Euroopan talousyhteisön jäsenvaltioiden harjoittamia polkumyynti-, palkkio- tai avustuskäytäntöjä vastaan 5.4.1968 annetun neuvoston asetuksen (ETY) N:o 459/68 ( EYVL L 93, s. 1 ) 3 artiklan 6 kohdan nojalla. Viimeksi mainitussa säännöksessä pääasiallisesti toistettiin GATT VI artiklan 1 kohdan toisen täydentävän määräyksen mukainen muun kuin markkinatalousmaan määritelmä (ks. tältä osin asetuksen N:o 459/68 nojalla kehitetystä käytännöstä lopullisen polkumyyntitullin käyttöön ottamisesta tietylle Romaniasta peräisin olevalle rikkaruohomyrkylle 15.5.1979 annettu neuvoston asetus (ETY) N:o 955/79 ( EYVL L 121, s. 5 )). Neuvosto on noudattanut johdonmukaisesti lainsäädäntökäytäntöä, jossa laaditaan luettelo muina kuin markkinatalousmaina pidettävistä maista viittaamalla valtiojohtoisen kaupan maista tapahtuvaan tuontiin sovellettavasta yhteisestä menettelystä annettuihin asetuksiin liitettyyn maaluetteloon, kuten ilmenee polkumyynnillä tai vientituella muista kuin Euroopan talousyhteisön jäsenvaltioista tapahtuvalta tuonnilta suojautumisesta 20.12.1979 annetun neuvoston asetuksen (ETY) N:o 3017/79 ( EYVL L 339, s. 1 ) 2 artiklan 5 kohdasta, polkumyynnillä tai vientituella muista kuin Euroopan talousyhteisön jäsenvaltioista tapahtuvalta tuonnilta suojautumisesta 23.7.1984 annetun neuvoston asetuksen (ETY) N:o 2176/84 ( EYVL L 201, s. 1 ) 2 artiklan 5 kohdasta, polkumyynnillä tai vientituella muista kuin Euroopan talousyhteisön jäsenvaltioista tapahtuvalta tuonnilta suojautumisesta 11.7.1988 annetun neuvoston asetuksen (ETY) N:o 2423/88 ( EYVL L 209, s. 1 ) 2 artiklan 5 kohdasta, polkumyynnillä muista kuin Euroopan yhteisön jäsenvaltioista tapahtuvalta tuonnilta suojautumisesta 22.12.1994 annetun neuvoston asetuksen (EY) N:o 3283/94 ( EYVL L 349 , L 349, s. 1) 2 artiklan 7 kohdasta ja perusasetuksen, sellaisena kuin se on alkuperäisenä, 2 artiklan 7 kohdassa. Lisäksi komission 12.12.1997 neuvostolle ja Euroopan parlamentille antaman tiedonannon (KOM(97)677 lopullinen) 4 ja 5 kohdan mukaan nämä samat hintojen luotettavuutta suunnitelmatalouksissa koskevat päätelmät saivat aikaan sen, että yhteisö antoi perusasetuksen 2 artiklan 7 kohtaa vastaavat säännökset, sekä GATT VI artiklan 1 kohdan toisen täydentävän määräyksen antamisen. Vaikka maiden, joita ei pidetä markkinatalousmaina ja joiden osalta normaaliarvo lasketaan muiden menetelmien kuin polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohdassa määrättyjen menetelmien mukaan, luettelon laatimisella ei sellaisenaan rikota viimeksi mainittua sopimusta, sittemmin WTO:hon liittyneen maan säilyttämisen tässä luettelossa on näin ollen perustuttava päteviin perusteisiin, jotka osoittavat sen täyttävän GATT VI artiklan 1 kohdan toisessa täydentävässä määräyksessä määrätyt perusteet. Riidanalaisessa asetuksessa tai neuvoston perusteluissa ei kuitenkaan käsiteltävässä asiassa esitetä, että Armenia täyttää GATT VI artiklan 1 kohdan toisessa täydentävässä määräyksessä mainitut perusteet. On korostettava erityisesti, että – kuten edellä 34 kohdassa on todettu – toimielimet ovat perustelleet perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan a alakohdassa säädettyä kolmannen maan, joka on markkinatalousmaa, menetelmän soveltamista kantajaan viittaamalla pelkästään siihen seikkaan, että Armenia on nimetty mainitun säännöksen alaviitteessä, jota on loppujen lopuksi sovellettu perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan b alakohdan viimeisen virkkeen nojalla sen johdosta, että kantajan hakemus markkinataloudessa toimivan yrityksen asemasta hylättiin. Lisäksi komission 19.1.2009 päivätystä kirjeestä (ks. edellä 4 kohta) ilmenee, että tämä toimielin katsoi, että perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan soveltaminen oli käsiteltävässä asiassa polkumyynnin vastaisen sopimuksen mukaista sillä perusteella, että mainitun sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohta yhtäältä ja GATT VI artiklan 1 kohdan toinen täydentävä määräys toisaalta ovat kaksi ääritapausta, joiden välillä voi olla erilaisia tilanteita, kuten sellaisen WTO:n jäsenen tilanne, joka ei täytä viimeksi mainitun määräyksen edellytyksiä, vaikka se voidaan katsoa muuksi kuin markkinatalousmaaksi. Väite, jonka mukaan Armenia on GATT VI artiklan 1 kohdan toisessa täydentävässä määräyksessä kuvattu markkinatalouden ja valtion monopolin välillä oleva siirtymätalous, perustuu luonteensa vuoksi oletukseen, jonka mukaan Armenia ei täytä tämän määräyksen soveltamisedellytyksiä. Näin ollen on todettava, että Armenian tasavallan WTO:hon liittymisen jälkeen tämän maan sisältyminen perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan a alakohdan alaviitteessä olevaan luetteloon ei ole enää yhteensoveltuvaa polkumyyntisopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohdassa ja GATT VI artiklan 1 kohdan toisessa täydentävässä määräyksessä luodun sääntöjärjestelmän kanssa, koska tällaisen sisältymisen seurauksena perusasetuksen 2 artiklan 1–6 kohdan soveltaminen riippuu siitä, että ensin hyväksytään kyseisen yrityksen tekemä markkinataloudessa toimivan yrityksen asemaa koskeva hakemus, ja jos mainittu hakemus hylätään, on sovellettava kolmannen maan, joka on markkinatalousmaa, menetelmää. Kuten kantaja väittää, kun ei voida minkään seikan perusteella katsoa Armenian täyttävän GATT VI artiklan 1 kohdan toisessa täydentävässä määräyksessä määritetyt perusteet ja kun otetaan huomioon, että komission hallinnollisen menettelyn aikana esittämien arvioiden mukaan Armenia ei täytä tämän määräyksen edellytyksiä (ks. edellä 58 kohta), perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan a alakohdan alaviitteen viittaus Armeniaan ei näin ollen ole pätevä peruste soveltaa käsiteltävässä asiassa kolmannen maan, joka on markkinatalousmaa, menetelmää saman asetuksen 2 artiklan 7 kohdan a ja b alakohdan nojalla, joten SEUT 277 artiklan nojalla on katsottava, ettei sitä tältä osin sovelleta. Näin ollen toimielimillä ei ollut oikeutta asettaa perusasetuksen 2 artiklan 1–6 kohdan soveltamisen edellytykseksi sellaisen markkinataloudessa toimivan yrityksen asemaa koskevan hakemuksen hyväksymistä, joka kantajan piti toimielimen mukaan tehdä tämän aseman saamiseksi saman asetuksen 2 artiklan 7 kohdan b alakohdan nojalla, eikä soveltaa mainitun hakemuksen hylkäämisen johdosta kolmannen maan, joka on markkinatalousmaa, menetelmää. Näin ollen tukeutumalla perusasetuksen 2 artiklan 7 kohdan a alakohdan alaviitteeseen sisältyvään viittaukseen Armeniaan ja soveltamalla kantajan saman asetuksen 2 artiklan 7 kohdan b alakohdan nojalla tekemän markkinataloudessa toimivan yrityksen asemaa koskevan hakemuksen hylkäämisen johdosta kolmannen maan, joka on markkinatalousmaa, menetelmää, riidanalaisessa asetuksessa on käytetty normaaliarvon laskentamenetelmää, joka ei ole yhteensoveltuva polkumyynnin vastaisen sopimuksen 2 artiklan 1 ja 2 kohdan kanssa ja GATT VI artiklan 1 kohdan toisen täydentävän määräyksen kanssa, ja näin menetellessä rikottu perusasetuksen 2 artiklan 1–6 kohtaa. Näin ollen on todettava, että ensimmäinen kanneperuste on perusteltu, ja kumottava riidanalainen asetus ilman, että olisi tarpeen tutkia muita kanteen tueksi esitettyjä perusteita. Oikeudenkäyntikulut Unionin yleisen tuomioistuimen työjärjestyksen 87 artiklan 2 kohdan mukaan asianosainen, joka häviää asian, velvoitetaan korvaamaan oikeudenkäyntikulut, jos vastapuoli on sitä vaatinut. Koska neuvosto on hävinnyt asian, se on velvoitettava korvaamaan oikeudenkäyntikulut kantajan vaatimusten mukaisesti. Komissio vastaa omista oikeudenkäyntikuluistaan työjärjestyksen 87 artiklan 4 kohdan nojalla. Näillä perusteilla UNIONIN YLEINEN TUOMIOISTUIN (laajennettu toinen jaosto) on ratkaissut asian seuraavasti: 1) Lopullisen polkumyyntitullin käyttöön ottamisesta tietynlaisen Armeniasta, Brasiliasta ja Kiinan kansantasavallasta peräisin olevan alumiinifolion tuonnissa ja tässä tuonnissa käyttöön otetun väliaikaisen tullin lopullisesta kantamisesta 24.9.2009 annettu neuvoston asetus (EY) N:o 925/2009 kumotaan siltä osin kuin se koskee Rusal Armenal ZAO:ta. 2) Euroopan unionin neuvosto velvoitetaan korvaamaan Rusal Armenalin oikeudenkäyntikulut. 3) Euroopan komissio vastaa omista oikeudenkäyntikuluistaan. Forwood Dehousse Wiszniewska-Białecka Prek Schwarcz Julistettiin Luxemburgissa 5 päivänä marraskuuta 2013. Allekirjoitukset ( *1 ) Oikeudenkäyntikieli: englanti.

62007FJ0006

it

1. Procedura – Ricevibilità degli atti processuali – Valutazione al momento della presentazione dell’atto – Domanda di provvedere su un incidente processuale – Ricevibilità in ogni fase del procedimento (Regolamento di procedura del Tribunale di primo grado, art. 114; regolamento di procedura del Tribunale della funzione pubblica, art. 78) 2. Funzionari – Concorso – Commissione giudicatrice – Segretezza dei lavori – Portata (Statuto dei funzionari, allegato III, art. 6) 3. Funzionari – Agenti temporanei – Assunzione – Procedura – Potere discrezionale di un comitato consultivo di selezione – Limiti – Rispetto dei requisiti stabiliti dall’avviso di posto vacante 4. Funzionari – Agenti temporanei – Assunzione – Procedura – Valutazione dei meriti 5. Funzionari – Agenti temporanei – Assunzione – Procedura – Potere discrezionale dell’autorità abilitata a concludere i contratti di assunzione – Limiti – Rispetto dei requisiti stabiliti dal bando di assunzione e delle norme di procedura adottate per l’esercizio del potere discrezionale 6. Funzionari – Ricorso – Sentenza di annullamento – Effetti (Statuto dei funzionari, art. 91) 7. Funzionari – Ricorso – Competenza a conoscere della legittimità e del merito – Possibilità di condannare d’ufficio l’istituzione convenuta al risarcimento (Statuto dei funzionari, art. 91, n. 1) 8. Funzionari – Ricorso – Competenza a conoscere della legittimità e del merito – Risarcimento del danno materiale connesso alla perdita di un’opportunità derivante dall’illegittimo rigetto di una candidatura [Statuto dei funzionari, art. 91, n. 1; regime applicabile agli altri agenti, art. 47, lett. b), sub ii)] 9. Funzionari – Ricorso – Ricorso per risarcimento danni – Annullamento dell’atto illecito impugnato – Risarcimento adeguato del danno morale (Statuto dei funzionari, art. 91) 1. Pur se è vero che la norma sancita dall’art. 78 del regolamento di procedura del Tribunale della funzione pubblica, ai sensi della quale il Tribunale, investito di una domanda di statuire su un incidente processuale, può provvedere su quest’ultima con ordinanza motivata o rinviarla al merito, è una norma di procedura che si applica sin dalla data della sua entrata in vigore a tutte le controversie pendenti dinanzi al Tribunale, non si può affermare altrettanto riguardo alle norme sulla base delle quali il Tribunale può, in applicazione di tale articolo, pronunciarsi sulla ricevibilità di tale incidente e che, determinando la ricevibilità della domanda di statuire sull’incidente, sono necessariamente quelle vigenti alla data di presentazione della detta domanda. Per quanto riguarda una domanda di provvedere su un incidente presentata prima della data di entrata in vigore del regolamento di procedura del Tribunale della funzione pubblica, le norme che stabiliscono le condizioni di ricevibilità dell’incidente applicabili sono quelle alle quali rinviava l’art. 114 del regolamento di procedura del Tribunale di primo grado, applicabile mutatis mutandis al Tribunale. Infatti, il detto art. 114 è la disposizione che, nel regolamento di procedura del Tribunale di primo grado, corrisponde all’art. 78 del regolamento di procedura. Di conseguenza, occorre applicare, in un caso del genere, da una parte, la norma di procedura di cui all’art. 78 del regolamento di procedura e, dall’altra, le regole di ricevibilità alle quali rinviava l’art. 114 del regolamento di procedura del Tribunale di primo grado. Poiché un incidente processuale, che va distinto da un’eccezione di irricevibilità del ricorso, può intervenire in ogni fase del procedimento, una domanda diretta ad ottenere una pronuncia su un siffatto incidente deve poter essere formulata in ogni fase del procedimento stesso. (v. punti 49-51 e 54) 2. Il principio della segretezza dei lavori delle commissioni giudicatrici di concorso è stato istituito al fine di garantire l’indipendenza delle commissioni giudicatrici di concorso e l’obiettività dei loro lavori e mira altresì a tutelare gli interessi legittimi dei candidati a che valutazioni relative alle loro competenze e alle loro qualità non siano rese pubbliche. Il rispetto di tale principio osta, pertanto, alla divulgazione delle posizioni assunte dai membri delle commissioni giudicatrici e alla rivelazione di elementi attinenti a valutazioni d’indole personale o comparativa riguardanti i candidati espresse dalla commissione giudicatrice. Tuttavia, se le valutazioni d’indole comparativa di un comitato di selezione o di alcuni dei suoi membri sono, in linea di principio, coperte dalla segretezza cui sono soggetti i lavori del detto comitato, diversa è la situazione in ordine a documenti redatti collateralmente al procedimento di selezione che non fanno parte, in senso proprio, dei lavori del comitato consultivo di selezione nel suo complesso, ma sono il frutto dell’iniziativa personale di uno dei membri del comitato. Questi ultimi non beneficiano necessariamente del medesimo grado di riservatezza che inerisce alle valutazioni comparative del comitato di selezione e che vieta la loro produzione dinanzi al Tribunale. La liceità o l’illiceità dell’ottenimento di tali documenti è, di conseguenza, un elemento da prendere in considerazione. Al riguardo, si devono ritirare dal fascicolo di una causa i documenti elaborati da un membro del comitato collateralmente al procedimento di selezione e che una parte aveva ricevuto da un terzo, che li aveva a sua volta ottenuti senza autorizzazione. (v. punti 57, 58, 60, 61, 64-66 e 71) Riferimento: Tribunale di primo grado: 7 febbraio 2001, causa T‑118/99, Bonaiti Brighina/Commissione (Racc. PI pagg. I‑A‑25 e II‑97, punto 46); 5 aprile 2005, causa T‑336/02, Christensen/Commissione (Racc. PI pagg. I‑A‑75 e II‑341, punti 23, 24 e 26) 3. Un comitato consultivo di selezione per l’assunzione di agenti temporanei costituito dall’autorità abilitata a concludere i contratti di assunzione dispone di un certo margine discrezionale per l’organizzazione dei suoi lavori, a condizione tuttavia che esso rimanga nell’ambito fissato dall’avviso di posto vacante. A questo proposito, nulla impedisce al comitato di procedere per tappe, eliminando i candidati in maniera progressiva, sulla base di criteri fissati nell’avviso di posto vacante. Pertanto, il semplice fatto che un comitato di selezione abbia esaminato le prestazioni dei candidati nel corso dei colloqui alla luce dei criteri fissati dall’avviso di posto vacante in due tappe successive non può, di per sé, viziare il procedimento di selezione. (v. punti 88-90) 4. Nell’ambito di un concorso, la commissione giudicatrice è chiamata a valutare elementi noti ai candidati, che si tratti dei titoli da essi presentati, delle prove da essi sostenute o dei rapporti informativi che essi hanno avuto modo di conoscere e commentare. Ciò costituisce una garanzia della regolarità del procedimento di concorso e una tutela contro ogni arbitrio, in quanto i candidati conoscono tutti gli elementi sui quali la commissione giudicatrice ha basato la propria valutazione e sono, pertanto, senz’altro in grado di contestare quest’ultima, se ritengono che non sia corretta. Per contro, quando la commissione giudicatrice si basi, almeno in parte, su elementi quali le informazioni e le opinioni dei superiori gerarchici, che sono sottratti alla conoscenza dei candidati interessati, questi ultimi non dispongono di alcuna difesa contro affermazioni provenienti da un terzo che, anche se possono essere perfettamente corrette, potrebbero altrettanto essere inesatte per un qualunque motivo. L’impossibilità, per i candidati, di prendere posizione sui pareri espressi nei loro confronti dai superiori gerarchici e presi in considerazione dalla commissione giudicatrice costituisce una violazione di un principio che regola la procedura di concorso, tale da giustificare l’annullamento delle decisioni di non ammissione prese nei loro confronti. Analogamente ad una commissione giudicatrice, e per le stesse ragioni, un comitato consultivo di selezione costituito dall’autorità abilitata a concludere i contratti di assunzione non può fondare la sua valutazione, neppure in parte, su elementi quali le informazioni e le opinioni dei superiori gerarchici, che sono sottratti alla conoscenza dei candidati interessati e sui quali questi ultimi non hanno potuto prendere posizione. La consultazione dei superiori gerarchici, anche da parte di uno solo dei membri del comitato operante a titolo personale, può viziare di illiceità gli atti del detto comitato nel suo insieme. (v. punti 93, 94 e 97) Riferimento: Corte: 11 marzo 1986, causa 293/84, Sorani e a./Commissione (Racc. pag. 967, punti 17‑20); causa 294/84, Adams e a./Commissione (Racc. pag. 977, punti 22‑25) 5. L’esercizio dell’ampio potere discrezionale di cui dispone l’autorità abilitata a concludere i contratti di assunzione presuppone, quanto meno, il più completo rispetto di tutte le normative pertinenti, vale a dire non soltanto dell’avviso di assunzione, ma anche di eventuali norme di procedura di cui l’autorità si sia dotata per l’esercizio del suo potere discrezionale. D’altro canto, il fatto che tale autorità disponga di un ampio potere discrezionale non può avere la conseguenza di sanare un illecito commesso nel corso del procedimento preparatorio della sua decisione. Pertanto, la detta autorità, adottando la propria decisione in esito ad una procedura preparatoria illegittima, vizia di illiceità tale decisione se omette di prendere provvedimenti tali da ovviare all’illecito accertato nel corso del detto procedimento preparatorio. (v. punti 101-103) Riferimento: Tribunale di primo grado: 18 settembre 2003, causa T‑73/01, Pappas/Comitato delle regioni (Racc. PI pagg. I‑A‑207 e II‑1011, punti 53) 6. In caso di annullamento della decisione dell’autorità abilitata a concludere i contratti di assunzione di non inserire il nominativo di un candidato nell’elenco dei migliori candidati in un procedimento di selezione di agenti temporanei viziato da illiceità, l’annullamento, come conseguenza, dell’elenco stesso dei candidati, nonché delle decisioni di assumere per i posti da coprire i candidati che vi erano iscritti, costituirebbe una sanzione eccessiva dell’illecito commesso dall’istituzione interessata. Sarebbe infatti contrario ai principi di proporzionalità e di tutela del legittimo affidamento, nonché all’interesse del servizio, privare i candidati prescelti, divenuti agenti temporanei, del beneficio della loro nomina per il solo motivo che il procedimento di assunzione è stato viziato da illiceità. (v. punti 109, 111 e 122) 7. Qualora dalla ponderazione degli interessi in gioco risulti che l’interesse del servizio e l’interesse dei terzi ostano all’annullamento, come conseguenza, di decisioni susseguenti a una decisione annullata, il giudice comunitario, al fine di garantire, nell’interesse della parte ricorrente, un effetto utile alla sentenza di annullamento, può far uso della competenza anche di merito attribuitagli nelle controversie a carattere pecuniario e condannare, anche d’ufficio, l’istituzione convenuta al pagamento di un risarcimento. Esso può altresì invitare la detta istituzione a tutelare adeguatamente i diritti della parte ricorrente ricercando una soluzione equa al caso. (v. punto 127) Riferimento: Corte: 5 giugno 1980, causa 24/79, Oberthür/Commissione (Racc. pag. 1743, punto 14); 6 luglio 1993, causa C‑242/90 P, Commissione/Albani e a. (Racc. pag. I‑3839, punto 13) Tribunale di primo grado: 23 febbraio 1994, cause riunite T‑18/92 e T‑68/92, Coussios/Commissione (Racc. PI pagg. I‑A‑47 e II‑171, punto 107) 8. Investito di una controversia di natura pecuniaria ai sensi dell’art. 91, n. 1, seconda frase, dello Statuto, il Tribunale della funzione pubblica dispone di una competenza a conoscere della legittimità e del merito, nell’ambito della quale può, se necessario, condannare d’ufficio la parte convenuta a risarcire il danno causato dal suo illecito e, in tal caso, tenuto conto di tutte le circostanze, può valutare equitativamente il danno. Inoltre, allorché il Tribunale ha accertato l’esistenza di un danno, esso è competente in via esclusiva a valutare, entro i limiti della domanda, le modalità e l’entità del risarcimento di tale danno, a condizione che, affinché il giudice dell’impugnazione possa esercitare il suo sindacato giurisdizionale sulle sentenze del Tribunale, queste ultime siano sufficientemente motivate e, per quanto riguarda la valutazione di un danno, espongano i criteri presi in considerazione ai fini della determinazione dell’ammontare concesso. A questo proposito, al fine di fissare l’equa compensazione da concedere ad un candidato ad un procedimento di selezione viziato da illecito che abbia perso una possibilità di essere assunto, occorre, in primo luogo, definire la perdita di retribuzione subita dal detto candidato, stabilendo la differenza tra la retribuzione che egli avrebbe percepito se fosse stato assunto e la retribuzione da lui effettivamente percepita successivamente all’illecito commesso, indi, in secondo luogo, valutare, sotto forma di percentuale, le possibilità di assunzione dell’interessato al fine di ponderare la perdita di retribuzione così calcolata. Tuttavia, qualora, a seguito di circostanze particolari quali il grado di incertezza relativo all’impatto dell’illecito accertato sul rigetto della candidatura del detto candidato, il Tribunale sia nell’impossibilità di fissare un coefficiente matematico che rispecchi la perdita di possibilità subita, si deve concedere all’interessato una somma forfettaria in risarcimento della perdita di possibilità subita. Nella valutazione dell’ammontare del detto risarcimento, non può essere dato per scontato che, se fosse risultato vincitore del procedimento di selezione, il ricorrente avrebbe beneficiato di un contratto di agente temporaneo per una durata di sei anni. Infatti, in forza dell’art. 47, lett. b) sub ii), del Regime applicabile agli altri agenti, l’istituzione dispone della facoltà di risolvere un contratto di agente temporaneo a tempo determinato, fatto salvo il rispetto di un preavviso fissato conformemente alla detta disposizione. Inoltre, se fosse stato assunto, il ricorrente non avrebbe avuto alcun diritto al rinnovo del suo contratto per un periodo di due anni, al termine del periodo iniziale di quattro anni. (v. punti 133-135 e 142-145) Riferimento: Corte: 21 febbraio 2008, causa C‑348/06 P, Commissione/Girardot (Racc. pag. I‑833, punti 45 e giurisprudenza ivi citata, nonché 58 e giurisprudenza ivi citata) Tribunale di primo grado: 6 giugno 2006, causa T‑10/02, Girardot/Commissione (Racc. PI pagg. I‑A‑2‑129 e II‑A‑2‑609) 9. L’annullamento di un atto dell’amministrazione impugnato da un funzionario costituisce, di per sé, una riparazione adeguata e, in via di principio, vale a dire in mancanza in detto atto di qualsiasi valutazione espressamente negativa delle capacità del ricorrente che possa nuocergli, sufficiente di qualsiasi danno morale che questi possa aver subito a causa dell’atto annullato. (v. punto 151) Riferimento: Tribunale di primo grado: 26 gennaio 1995, causa T‑60/94, Pierrat/Corte di giustizia (Racc. PI pagg. I‑A‑23 e II‑77, punto 62); 19 marzo 1997, causa T‑21/96, Giannini/Commissione (Racc. PI pagg. I‑A‑69 e II‑211, punto 35)

62018CJ0649

sv

Begäran om förhandsavgörande avser tolkningen av artikel 34 FEUF, artikel 85c i Europaparlamentets och rådets direktiv 2001/83/EG av den 6 november 2001 om upprättande av gemenskapsregler för humanläkemedel ( EGT L 311, 2001, s. 67 ), i dess lydelse enligt Europaparlamentets och rådets direktiv 2011/62/EU av den 8 juni 2011 ( EUT L 174, 2011, s. 74 ) (nedan kallat direktiv 2001/83), samt artikel 3 i Europaparlamentets och rådets direktiv 2000/31/EG av den 8 juni 2000 om vissa rättsliga aspekter på informationssamhällets tjänster, särskilt elektronisk handel, på den inre marknaden (”Direktiv om elektronisk handel”) ( EGT L 178, 2000, s. 1 ). Begäran har framställts i ett mål mellan, å ena sidan, A, som är ett bolag bildat enligt nederländsk rätt som driver ett apotek etablerat i Nederländerna och en webbplats som särskilt riktar sig till franska kunder, och, å andra sidan, Daniel B, UD, AFP, B och L (nedan kallade Daniel B m.fl.), vilka driver apotek och sammanslutningar som företräder yrkesintressen för apotekare som är etablerade i Frankrike. Målet avser A:s marknadsföring av nämnda webbplats riktad till franska kunder, genom en mångsidig och omfattande reklamkampanj. Tillämpliga bestämmelser Unionsrätt Direktiv 98/34 I artikel 1 första stycket punkt 2 i Europaparlamentets och rådets direktiv 98/34/EG av den 22 juni 1998 om ett informationsförfarande beträffande tekniska standarder och föreskrifter och beträffande föreskrifter för informationssamhällets tjänster ( EGT L 204, 1998, s. 37 ), i dess lydelse enligt Europaparlamentets och rådets direktiv 98/48/EG av den 20 juli 1998 ( EGT L 217, 1998, s. 18 ) (nedan kallat direktiv 98/34), föreskrivs följande: ”I detta direktiv används följande beteckningar med de betydelser som här anges: … 2. tjänst: alla informationssamhällets tjänster, det vill säga tjänster som vanligtvis utförs mot ersättning på distans, på elektronisk väg och på individuell begäran av en tjänstemottagare.” Direktiv 2000/31 I skälen 18 och 21 i direktiv 2000/31 anges följande: ”(18) Informationssamhällets tjänster omfattar en mängd näringsverksamheter som bedrivs online. Dessa verksamheter kan särskilt bestå i försäljning av varor online. … … (21) Det samordnade områdets omfattning påverkar inte gemenskapens framtida harmonisering när det gäller informationssamhällets tjänster eller den framtida lagstiftning som antas på nationell nivå i enlighet med gemenskapslagstiftningen. Det samordnade området omfattar endast krav beträffande sådan online-verksamhet som online-information, online-reklam, online-handel och online-avtal …” Artikel 1.1 och 1.2 i detta direktiv har följande lydelse: ”1.   Syftet med detta direktiv är att bidra till att den inre marknaden fungerar väl genom att säkerställa den fria rörligheten för informationssamhällets tjänster mellan medlemsstaterna. 2.   Genom detta direktiv tillnärmas, i den mån det krävs för att nå det mål som avses i punkt 1, vissa nationella bestämmelse om informationssamhällets tjänster som rör den inre marknaden, tjänsteleverantörers etablering, kommersiella meddelanden, avtal slutna på elektronisk väg, mellanhänders ansvar, uppförandekoder, utomrättslig lösning av tvister, möjlighet att föra talan inför domstol samt samarbete mellan medlemsstaterna.” I artikel 2 a i nämnda direktiv definieras ”informationssamhällets tjänster” som tjänster i den mening som avses i artikel 1 första stycket punkt 2 i direktiv 98/34. I artikel 2 h i direktiv 2000/31 föreskrivs följande: ”I detta direktiv avses med h) det samordnade området: de krav som har fastställts i medlemsstaternas rättssystem och som är tillämpliga på tjänsteleverantörer av informationssamhällets tjänster eller på informationssamhällets tjänster, oberoende av om de är av allmän natur eller särskilt utformade för dem. i) Det samordnade området gäller de krav som tjänsteleverantören måste uppfylla när det gäller – startande av verksamhet som gäller någon av informationssamhällets tjänster, såsom krav i fråga om behörighet, tillstånd eller anmälningar, – utövande av verksamhet som gäller någon av informationssamhällets tjänster, såsom krav i fråga om tjänsteleverantörens beteende, kvaliteten på eller innehållet i tjänster, inbegripet sådana krav som är tillämpliga på reklam och avtal, eller krav som gäller tjänsteleverantörens ansvar. ii) Det samordnade området omfattar inte krav såsom – krav som är tillämpliga på varor som sådana, – krav som är tillämpliga på leverans av varor, – krav som är tillämpliga på tjänster som inte tillhandahållits på elektronisk väg.” I artikel 3 i direktivet, med rubriken ”Den inre marknaden”, föreskrivs följande: ”1.   Varje medlemsstat skall se till att de av informationssamhällets tjänster som en på dess territorium etablerad tjänsteleverantör tillhandahåller överensstämmer med de nationella bestämmelser som är tillämpliga i denna medlemsstat och som omfattas av det samordnade området. 2.   Medlemsstaterna får inte av skäl som omfattas av det samordnade området begränsa den fria rörligheten för de av informationssamhällets tjänster som har ursprung i en annan medlemsstat. 3.   Punkterna 1 och 2 är inte tillämpliga på de områden som anges i bilagan. 4.   Medlemsstaterna får vidta åtgärder för undantag från punkt 2 när det gäller någon av informationssamhällets tjänster om följande villkor uppfylls: a) Åtgärderna skall i) vara nödvändiga av någon av följande anledningar: – den allmänna ordningen, i synnerhet förebyggande, utredning, upptäckt och åtal av brott, inbegripet skydd av minderåriga och bekämpning av hets mot personer på grund av ras, kön, religion eller nationalitet samt kränkningar av enskilda personers mänskliga värdighet, – skydd av folkhälsan, – allmän säkerhet, inbegripet skydd av nationell säkerhet och försvar, – skydd av konsumenter, inbegripet investerare, ii) vidtas med avseende på någon av informationssamhällets tjänster som är till förfång för de mål som avses i punkt i eller utgör en allvarlig risk för att dessa mål inte uppnås, iii) vara proportionerliga i förhållande till dessa mål. b) Innan ifrågavarande åtgärder vidtas och utan [att] det påverkar domstolsförfaranden, inbegripet förberedande förhandlingar och åtgärder som vidtas inom ramen för en brottsutredning, skall medlemsstaten – ha uppmanat den medlemsstat som avses i punkt 1 att vidta åtgärder, varpå denna senare medlemsstat inte vidtagit några åtgärder eller endast vidtagit otillräckliga åtgärder, – ha anmält till [Europeiska] kommissionen och till den medlemsstat som avses i punkt 1 sin avsikt att vidta sådana åtgärder. …” I artikel 8.1 i nämnda direktiv föreskrivs att ”[m]edlemsstaterna skall se till att användningen av kommersiella meddelanden som ingår i eller utgör en av informationssamhällets tjänster som tillhandahålls av en utövare av en reglerad yrkesverksamhet är tillåten, förutsatt att de yrkesetiska reglerna följs, särskilt beträffande yrkesverksamhetens oberoende, värdighet och heder samt tystnadsplikt och ärlighet gentemot kunder och andra utövare av yrket”. Direktiv 2001/83 Artikel 85c i direktiv 2001/83, vilken återfinns i avdelning VIIA och har rubriken ”Distansförsäljning till allmänheten”, har följande lydelse: ”1.   Medlemsstaterna ska, utan att det påverkar nationell lagstiftning som förbjuder distansförsäljning av receptbelagda läkemedel till allmänheten via informationssamhällets tjänster, se till att läkemedel erbjuds genom distansförsäljning till allmänheten via informationssamhällets tjänster enligt definitionen i direktiv [98/34] på följande villkor: a) Den fysiska eller juridiska person som tillhandahåller läkemedlen har behörighet eller tillstånd att lämna ut läkemedel till allmänheten, även på distans, i enlighet med nationell lagstiftning i den medlemsstat där den personen är etablerad. b) Den person som avses i led a har anmält åtminstone följande uppgifter till den medlemsstat där personerna är etablerade: … c) Läkemedlen uppfyller den nationella lagstiftningen i destinationsmedlemsstaten i enlighet med artikel 6.1. d) Utan att det påverkar de krav på information som föreskrivs i direktiv [2000/31] ska den webbplats som erbjuder läkemedel minst innehålla följande uppgifter: … 2.   Medlemsstaterna får föreskriva villkor som motiveras med hänsyn till skyddet av folkhälsan för detaljhandeln med läkemedel som säljs på distans till allmänheten via informationssamhällets tjänster inom deras territorier. … 6.   Medlemsstaterna ska, utan att det påverkar tillämpningen av direktiv [2000/31] och de krav som föreskrivs i denna avdelning, vidta nödvändiga åtgärder för att se till att andra personer än de som avses i punkt 1 vilka erbjuder distansförsäljning av läkemedel till allmänheten via informationssamhällets tjänster och vilka är verksamma på deras territorium kan bli föremål för effektiva, proportionella och avskräckande påföljder.” Avdelning VIII med rubriken ”Marknadsföring” och avdelning VIIIA med rubriken ”Information och marknadsföring” i direktiv 2001/83 innehåller artiklarna 86–88 respektive artiklarna 88a–100 i nämnda direktiv. I artikel 88.1 a i direktiv 2001/83 föreskrivs följande: ”Medlemsstaterna skall förbjuda reklam riktad till allmänheten för läkemedel som a) är receptbelagda, i enlighet med avdelning VI.” Direktiv (EU) 2015/1535 Genom Europaparlamentets och rådets direktiv (EU) 2015/1535 av den 9 september 2015 om ett informationsförfarande beträffande tekniska föreskrifter och beträffande föreskrifter för informationssamhällets tjänster ( EUT L 241, 2015, s. 1 ) upphävdes och ersattes direktiv 98/34 från och med den 7 oktober 2015. I artikel 1.1 b i direktiv 2015/1535 föreskrivs följande: ”I detta direktiv gäller följande definitioner: … b) tjänst: alla informationssamhällets tjänster, det vill säga tjänster som vanligtvis utförs mot ersättning på distans, på elektronisk väg och på individuell begäran av en tjänstemottagare.” Av artikel 10 andra stycket i direktiv 2015/1535 framgår att hänvisningar till direktiv 98/34 numera ska förstås som hänvisningar till direktiv 2015/1535. Fransk rätt Lagen om folkhälsan Enligt artikel R 4235–22 i code de la santé publique (lagen om folkhälsan) föreligger ”ett förbud för apotekare mot att värva kunder med metoder som anses strida mot yrkets värdighet”. Enligt artikel R 4235–64 i lagen om folkhälsan får ”apotekaren inte på något sätt uppmuntra sina patienter till olämplig konsumtion av läkemedel”. Förordningen om god praxis för utlämning av läkemedel I punkt 7.1, med rubriken ”Läkemedelsrådgivning”, i avsnitt 7, med rubriken ”Tilläggsregler för elektronisk handel med läkemedel”, i bilagan till arrêté du 28 novembre 2016 relatif aux bonnes pratiques de dispensation des médicaments dans les pharmacies d’officine, les pharmacies mutualistes et les pharmacies de secours minières, mentionnées à l’article L. 5121–5 du code de la santé publique (förordningen av den 28 november 2016 om god praxis för utlämning av läkemedel i apotek, apotek som är knutna till försäkringskassan och apotek tillhörande föreningar för hjälp till gruvarbetare vilka omnämns i artikel L. 5121–5 i lagen om folkhälsan (JORF av den 1 december 2016, text nr 25) (nedan kallad förordningen om god praxis för utlämning av läkemedel), föreskrivs följande: ”Webbplatsen för internet-handel med läkemedel ska utformas på ett sådant sätt att inget läkemedel kan utlämnas utan att ett interaktivt utbyte mellan patienten och apotekaren i det berörda apoteket har möjliggjorts innan beställningen godkänns. Ett automatiskt svar på en fråga från patienten är således inte tillräckligt för att säkerställa lämplig information och rådgivning i patientens specifika fall. Vissa personuppgifter om patienten är nödvändiga för att apotekaren ska kunna försäkra sig om att beställningen är lämplig för patientens hälsotillstånd och för att denne ska kunna upptäcka eventuella kontraindikationer. Innan den första beställningen godkänns ska apotekaren således läggs ut ett frågeformulär på webbplatsen i vilket information om patientens ålder, vikt, storlek, kön, pågående behandlingar, tidigare allergier, kontraindikationer och, i förekommande fall, graviditet eller amning efterfrågas. Patienten ska intyga att dessa uppgifter är riktiga. Frågeformuläret ska fyllas i vid den första beställningen under förfarandet för godkännande av beställningen. Om frågeformuläret inte har fyllts i får inget läkemedel lämnas ut. Apotekaren ska därefter godkänna frågeformuläret och förklara att han eller hon att har fått kännedom om de uppgifter som patienten lämnat innan beställningen godkänns. Patienten ges möjlighet att uppdatera frågeformuläret vid varje beställning. …” Förordningen om tekniska föreskrifter I avsnitt 1, med rubriken ”Funktioner hos webbplatser för elektronisk handel med läkemedel”, i bilagan till arrêté du 28 novembre 2016 relatif aux règles techniques applicables aux sites [I]nternet de commerce électronique de médicaments prévues à l’article L. 5125–39 du code de la santé publique (förordningen av den 28 november 2016 om tekniska föreskrifter för webbplatser för elektronisk handel med läkemedel som föreskrivs i artikel L. 5125–39 i lagen om folkhälsan (JORF av den 1 december 2016, text nr 26) (nedan kallad förordningen om tekniska föreskrifter) föreskrivs att ”[a]vgiftsbelagda annonseringstjänster på sökmotorer och prisjämförelser är förbjudet”. Målet vid den nationella domstolen och tolkningsfrågan A, som är ett bolag bildat enligt nederländsk rätt, är registrerat i Nederländerna för att driva ett apotek. Bolaget säljer även läkemedel online och parafarmaceutiska produkter via flera webbplatser, varav en är särskilt avsedd för franska konsumenter. De läkemedel som saluförs på denna webbplats är godkända för försäljning i Frankrike och de är inte receptbelagda. A genomförde en reklamkampanj för online-försäljning av läkemedel till franska konsumenter via nämnda webbplats. Denna kampanj omfattade reklamblad som placerades i paket som skickades av andra internetförsäljare (en metod som på franska kallas för ”asilage”) och reklambrev vilka skickades per post. A publicerade även reklamerbjudanden på ovannämnda webbplats som bestod i att rabatt beviljades på det totala priset för beställningen när ett visst belopp hade överskridits, samt köpte en avgiftsbelagd marknadsföringstjänst på sökmotorerna. Daniel B m.fl. väckte talan mot A vid Tribunal de commerce de Paris (Handelsdomstolen i Paris, Frankrike) och yrkade bland annat ersättning för den skada som de ansåg sig ha lidit till följd av den illojala konkurrens som A hade utövat genom att otillbörligen dra fördel av att den franska lagstiftningen om reklam och försäljning av läkemedel online inte hade följts. A ansåg för sin del att denna lagstiftning inte var tillämplig på bolaget, eftersom bolaget är registrerat i Nederländerna för att driva ett apotek och säljer sina produkter till franska konsumenter via internet. I dom av den 11 juli 2017 slog Tribunal de commerce de Paris (Handelsdomstolen i Paris) fast att nederländsk rätt reglerar skapandet av den webbplats som riktar sig till franska kunder. Enligt nämnda domstol är artiklarna R. 4235–22 och R. 4235–64 i lagen om folkhälsan emellertid tillämpliga på bolag som är etablerade i andra medlemsstater och som säljer läkemedel via internet till franska patienter. Genom att distribuera fler än tre miljoner reklamblad utanför bolagets apotek hade A värvat kunder i Frankrike på ett sätt som vanhedrade apotekaryrket i strid med dessa bestämmelser. Tribunal de commerce de Paris (Handelsdomstolen i Paris) drog därav slutsatsen att åsidosättandet av dessa bestämmelser innebar att bolaget A hade getts ekonomiska fördelar i förhållande till andra aktörer på marknaden, vilket betydde att det var fråga om illojal konkurrens. A överklagade denna dom till Cour d’appel de Paris (Appellationsdomstolen i Paris, Frankrike) och gjorde gällande att artiklarna R. 4235–22 och R. 4235–64 i den franska lagen om folkhälsan inte är tillämpliga på bolaget. Dessa bestämmelser strider mot principen om att hemlandets regler ska tillämpas, vilken fastställts i artikel 3 i direktiv 2000/31, mot artikel 85c i direktiv 2001/83 och mot den fria rörlighet för varor som garanteras i artikel 34 FEUF; vidare kan dessa bestämmelser inte anses motiverade med hänsyn till skyddet för folkhälsan. Vid Cour d’appel de Paris (Appellationsdomstolen i Paris) yrkade Daniel B m.fl. att nämnda dom från Tribunal de commerce de Paris (Handelsdomstolen i Paris) skulle fastställas i den del som fransk lag hade tillämpats på reklamen för försäljning av läkemedel och det hade fastställts att A:s omfattande reklamföring utgjorde ”illojal konkurrens” med anledning av att den var vanhedrade för apotekaryrket och hade ett innehåll vilket uppmuntrade till olämplig konsumtion av läkemedel. Daniel B m.fl. yrkade att domen skulle ändras i övriga delar med hänvisning till att lagen om folkhälsan och förordningen om god praxis för utlämning av läkemedel även reglerar A:s användning av en avgiftsbelagd marknadsföringstjänst. Daniel B m.fl. anser att de begränsningar för reklam för försäljning av läkemedel online, som följer av lagen om folkhälsan, är motiverade med hänsyn till syftet att skydda apotekaryrkets värdighet och heder. Dessa begränsningar står i proportion till det eftersträvade målet, vilket i sig är knutet till skyddet för folkhälsan. Mot denna bakgrund beslutade Cour d’appel de Paris (Appellationsdomstolen i Paris) att vilandeförklara målet och ställa följande fråga till EU-domstolen: ”Är det förenligt med unionsrätten – och i synnerhet med artikel 34 FEUF, bestämmelserna i artikel 85c i … direktiv [2001/83] och med klausulen om den inre marknaden i artikel 3 i … direktiv [2000/31] – att en medlemsstat på sitt territorium, för apotekare som kommer från en annan medlemsstat, inför särskilda bestämmelser om förbud mot att värva kunder med metoder som anses strida mot yrkets värdighet enligt den nuvarande lydelsen av artikel R 4235–22 i [lagen om folkhälsan], förbud mot att uppmuntra patienter till olämplig konsumtion av läkemedel enligt den nuvarande lydelsen av artikel R 4235–64 i [lagen om folkhälsan] och om skyldighet att iaktta god praxis vid utlämning av läkemedel, vilken fastställts av den förstnämnda medlemsstatens myndigheter, genom att kräva att ett frågeformulär om hälsa utgör en del av förfarandet vid beställning av läkemedel online och genom att förbjuda användning av en avgiftsbelagd marknadsföringstjänst, enligt lydelsen av [förordningen om god praxis för utlämning av läkemedel och förordningen om tekniska föreskrifter]?” Prövning av tolkningsfrågan Inledande synpunkter Såsom framgår av den ställda frågans lydelse avser den i huvudsak huruvida nationell lagstiftning, som destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda tillämpar på den berörda tjänsteleverantören som är etablerad i en annan medlemsstat, är förenlig med unionsrätten. För att besvara denna fråga är det i förevarande fall lämpligt att främst beakta bestämmelserna i direktiv 2000/31. Till att börja med har detta direktiv, enligt punkterna 1 och 2 i artikel 1 däri, jämförda med varandra, nämligen till syfte att bidra till att den inre marknaden fungerar väl genom att säkerställa den fria rörligheten för informationssamhällets tjänster mellan medlemsstaterna, genom att i nödvändig utsträckning tillnärma vissa nationella bestämmelser som är tillämpliga på nämnda tjänster. Vidare definieras i artikel 2 a i detta direktiv, jämförd med artikel 1.1 b i direktiv 2015/1535, ”informationssamhällets tjänster” som ”tjänster som vanligtvis utförs mot ersättning på distans, på elektronisk väg och på individuell begäran av en tjänstemottagare”, varvid dessa tjänster, såsom framgår av skäl 18 i direktiv 2000/31, omfattar en mängd näringsverksamheter som bedrivs online, såsom bland annat försäljning av varor online. Vad slutligen särskilt gäller online-försäljning av läkemedel framgår det av artikel 1.5 i direktiv 2000/31 att sådan försäljning inte ingår bland de verksamheter som inte omfattas av direktivets tillämpningsområde (se, analogt, dom av den 2 december 2010, Ker-Optika, C‑108/09 , EU:C:2010:725 , punkt ). Artikel 85c i direktiv 2001/83 om distansförsäljning till allmänheten av läkemedel genom informationssamhällets tjänster hänvisar bland annat till bestämmelserna i direktiv 2000/31 och förbjuder inte distansförsäljning av läkemedel som inte är receptbelagda vilka är de enda som är föremål för prövning i det nationella målet. Härav följer att en tjänst för online-försäljning av läkemedel, såsom den som är aktuell i det nationella målet, kan utgöra en av informationssamhällets tjänster i den mening som avses i artikel 2 a i direktiv 2000/31 och därmed omfattas av direktivets tillämpningsområde såvitt avser de krav som är tillämpliga på denna tjänst, vilka omfattas av det ”samordnade området” i den mening som avses i artikel 2 h i nämnda direktiv. För övrigt får medlemsstaterna, enligt artikel 3.4 i direktiv 2000/31, med avseende på en viss av informationssamhällets tjänster som omfattas av det samordnade området, vidta åtgärder som avviker från principen om fri rörlighet för informationssamhällets tjänster, om de två kumulativa villkor som anges i punkterna a och b i denna bestämmelse är uppfyllda (se, för ett liknande resonemang, dom av den 19 december 2019, Airbnb Ireland, C‑390/18 , EU:C:2019:1112 , punkterna och ). En tolkning av artikel 3.4 i direktivet, enligt vilken medlemsstaterna med stöd av primärrätten kan motivera ett krav som inte uppfyller villkoren i nämnda bestämmelse, skulle således beröva bestämmelsen all ändamålsenlig verkan genom att slutgiltigt åsidosätta den harmonisering av detta område som genomförts genom bestämmelsen (se, analogt, dom av den 16 juni 2015, Rina Services m.fl., C‑593/13 , EU:C:2015:399 , punkt ). Under dessa omständigheter saknas det anledning att pröva den nationella lagstiftning som är aktuell i det nationella målet mot bakgrund av primärrätten, särskilt artikel 34 FEUF. Huruvida tolkningsfrågan kan tas upp till prövning Den franska regeringen har gjort gällande att tolkningsfrågan inte kan tas upp till sakprövning i den del som den avser tolkningen av bestämmelserna i direktiv 2000/31. Enligt nämnda regering kan bestämmelserna i ett direktiv nämligen inte åberopas av en enskild gentemot en annan enskild i en tvist av horisontell art för att hindra tillämpningen av en nationell reglering som strider mot dessa bestämmelser. Denna aspekt av frågan är således hypotetisk. EU-domstolen erinrar om att det uteslutande ankommer på den nationella domstolen, vid vilken målet har anhängiggjorts och som har ansvaret för det rättsliga avgörandet, att mot bakgrund av de särskilda omständigheterna i målet bedöma bland annat relevansen av de frågor som ställs till EU-domstolen. EU‑domstolen är följaktligen i princip skyldig att meddela ett förhandsavgörande när dessa frågor avser tolkningen av en unionsbestämmelse (se, för ett liknande resonemang, dom av den 16 juni 2015, Gauweiler m.fl., C‑62/14 , EU:C:2015:400 , punkt , och dom av den 7 februari 2018, American Express, C‑304/16 , EU:C:2018:66 , punkt ). Frågor som avser tolkning av unionsrätten presumeras vara relevanta. En tolknings- eller giltighetsfråga från en nationell domstol kan bara avvisas då det är uppenbart att den begärda tolkningen av en unionsregel inte har något samband med de verkliga omständigheterna eller saken i det nationella målet, då frågorna är hypotetiska eller då EU-domstolen inte har tillgång till sådana uppgifter om de faktiska eller rättsliga omständigheterna som är nödvändiga för att kunna ge ett användbart svar på de frågor som ställts till den (dom av den 16 juni 2015, Gauweiler m.fl., C‑62/14 , EU:C:2015:400 , punkt , och dom av den 7 februari 2018, American Express, C‑304/16 , EU:C:2018:66 , punkt ). Vad beträffar tvister mellan enskilda är det förvisso riktigt att EU-domstolen i sin fasta praxis har fastslagit att ett direktiv inte i sig kan medföra skyldigheter för en enskild och således inte som sådant kan åberopas gentemot denne. EU-domstolen har emellertid vid upprepade tillfällen även slagit fast att medlemsstaternas skyldighet enligt ett direktiv att uppnå det resultat som föreskrivs i direktivet och deras förpliktelse att vidta alla lämpliga åtgärder, både allmänna och särskilda, för att säkerställa att denna skyldighet fullgörs, åligger alla myndigheter i medlemsstaterna, även domstolarna inom ramen för deras behörighet (dom av den 19 april 2016, DI, C‑441/14 , EU:C:2016:278 , punkt och där angiven rättspraxis). Härav följer att de nationella domstolarna vid tillämpningen och tolkningen av nationell rätt är skyldiga att beakta samtliga nationella bestämmelser och tillämpa de tolkningsmetoder som medges enligt nationell rätt för att, i den utsträckning det är möjligt, tolka nationell rätt mot bakgrund av det aktuella direktivets lydelse och syfte så att det resultat som fastställs i direktivet uppnås och, därmed, agera i överensstämmelse med artikel 288 tredje stycket FEUF (dom av den 19 april 2016, DI, C‑441/14 , EU:C:2016:278 , punkt och där angiven rättspraxis). Under dessa omständigheter är det inte uppenbart att den fråga som ställts, i den del som den avser direktiv 2000/31, rör ett hypotetiskt problem. A har vidare gjort gällande att Republiken Frankrike inte har iakttagit skyldigheten enligt artikel 3.4 b andra strecksatsen i direktiv 2000/31 att anmäla de begränsande åtgärder som är föremål för prövning i det nationella målet. I detta avseende ska det noteras att när nationell lagstiftning som föreskriver olika förbud eller skyldigheter för en leverantör av informationssamhällets tjänster på så sätt begränsar friheten att tillhandahålla tjänster, ska den berörda medlemsstaten, med tillämpning av nämnda bestämmelse, i förväg ha anmält sin avsikt att vidta de aktuella begränsande åtgärderna till kommissionen och till den medlemsstat på vilkens territorium tjänsteleverantören är etablerad (dom av den 19 december 2019, Airbnb Ireland, C‑390/18 , EU:C:2019:1112 , punkt ). Domstolen har dessutom redan slagit fast att en sådan anmälningsskyldighet utgör en väsentlig formföreskrift som motiverar att icke anmälda åtgärder som begränsar den fria rörligheten för informationssamhällets tjänster inte kan göras gällande gentemot enskilda (dom av den 19 december 2019, Airbnb Ireland, C‑390/18 , EU:C:2019:1112 , punkt ). Såsom framgår av den rättspraxis som det hänvisas till i punkt 37 ovan presumeras emellertid frågor som rör unionsrätten vara relevanta. Nämnda presumtion kan inte brytas endast genom att en av parterna i det nationella målet har bestritt en viss faktisk omständighet vars existens det ankommer på den hänskjutande domstolen och inte på EU-domstolen att pröva (se, för ett liknande resonemang, dom av den 5 december 2006, Cipolla m.fl., C‑94/04 och C‑202/04 , EU:C:2006:758 , punkt , och dom av den 14 april 2016, Polkomtel, C‑397/14 , EU:C:2016:256 , punkt ). Härav följer att tolkningsfrågan kan tas upp till sakprövning. Prövning i sak Mot bakgrund av vad som anförts ovan i punkterna 28–34 och i syfte att ge den hänskjutande domstolen ett användbart svar för att kunna avgöra det mål som är anhängigt vid den, ska frågan förstås så, att den avser huruvida direktiv 2000/31 ska tolkas så, att det utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på den berörda tjänsteleverantören som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som – förbjuder apotek som säljer dessa läkemedel att värva kunder med vissa metoder och medel, bland annat sådana som består i att distribuera stora mängder reklambrev, vilka skickas per post, och reklamblad utanför apoteket, – förbjuder dessa apotek att lämna säljfrämjande erbjudanden i form av rabatt på det totala priset för läkemedelsbeställningen när ett visst belopp har överskridits, – kräver att nämnda apotek låter ett frågeformulär om hälsa utgöra en del av förfarandet vid beställning av läkemedel online, och – förbjuder dessa apotek att använda avgiftsbelagda annonseringstjänster på sökmotorer och prisjämförelser. Den första delen av frågan Den hänskjutande domstolen har ställt den första delen av frågan för att få klarhet i huruvida direktiv 2000/31 ska tolkas så, att den utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på den berörda tjänsteleverantören som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som förbjuder apotek att värva kunder med vissa metoder och medel, bland annat sådana som består i att distribuera stora mängder reklambrev, vilka skickas per post, och reklamblad utanför apoteket. I förevarande fall framgår det av beslutet om hänskjutande att den berörda tjänsteleverantören i det nationella målet bedriver en mångsidig och omfattande reklamkampanj för sina online-tjänster, såväl med hjälp av fysiska medier, såsom reklambrev, vilka skickas per post, eller reklamblad, som via sin webbplats. För att besvara den första delen av frågan ska det inledningsvis påpekas att avdelningarna VIII och VIIIA i direktiv 2001/83 om marknadsföring av läkemedel inte ska beaktas. Såsom generaladvokaten har påpekat i punkt 52 i sitt förslag till avgörande syftar artiklarna 86–100 i direktiv 2001/83, vilka är de artiklar som utgör nämnda avdelningar, till att reglera innehållet i reklambudskapet och formerna för reklam för vissa läkemedel, men de reglerar inte reklam för online-försäljning av läkemedel. Det ska således för det första prövas huruvida den reklamverksamhet som beskrivs i punkt 48 i förevarande dom omfattas av direktiv 2000/31, och detta beroende på om denna verksamhet sker via fysiska medier eller elektroniska medier. I artikel 3.1 i direktiv 2000/31 föreskrivs att varje medlemsstat ska se till att de av informationssamhällets tjänster som en på dess territorium etablerad tjänsteleverantör tillhandahåller överensstämmer med de nationella bestämmelser som är tillämpliga i denna medlemsstat och som omfattas av det ”samordnade området”, i den mening som avses i artikel 2 h i direktivet. Enligt sistnämnda bestämmelse omfattar det ”samordnade området” endast de krav som är tillämpliga på tjänster som tillhandahålls på elektronisk väg, däribland, såsom framgår av skäl 21 i direktivet, kraven på online-reklam. Den reklam som är i fråga i det nationella målet sker emellertid delvis med hjälp av fysiska medier. Likväl syftar denna reklam, i sin helhet, och oberoende av det sätt på vilket den konkret genomförs, till att locka potentiella konsumenter till apotekets webbplats och att främja försäljningen av apotekets varor online. Denna reklam från leverantörens sida framstår därmed som en underordnad och oskiljaktig del av leverantörens tjänst för försäljning av läkemedel online, vilken ger reklamen ekonomisk mening. Under dessa omständigheter skulle det vara onaturligt att anse att den del av reklamen som sker online omfattas av det ”samordnade området” och att undanta den del av reklamen som sker via fysiska medier från detta område. Denna tolkning stöds för övrigt av artikel 2 h i) i direktiv 2000/31, i vilken det föreskrivs att det ”samordnade området” avser krav som har samband med utövandet av en av informationssamhällets tjänster, såsom krav avseende bland annat tjänsteleverantörens beteende, kvaliteten på eller innehållet i tjänsten, ”inbegripet sådana krav som är tillämpliga på reklam”. Av det ovan anförda följer att sådan reklamverksamhet som den som är aktuell i det nationella målet, oberoende av det fysiska eller elektroniska medium som används för den, utgör en underordnad och oskiljaktig del av tjänsten online-försäljning och den omfattas därför i sin helhet av det ”samordnade området” i den mening som avses i direktiv 2000/31. Under dessa omständigheter erinrar domstolen för det andra om att den medlemsstat som är destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, vad gäller nämnda verksamhet, i princip inte, med stöd av artikel 3.2 i direktiv 2000/31, får begränsa den fria rörligheten för informationssamhällets tjänster som har ursprung i en annan medlemsstat. I förevarande fall kan ett förbud, såsom det som är i fråga i det nationella målet, som införts av en medlemsstat, begränsa möjligheten för ett apotek som är etablerat i en annan medlemsstat att informera en potentiell kundkrets i den förstnämnda medlemsstaten om apotekets existens och att till denna kundkrets marknadsföra apotekets online-försäljning av varor. Ett sådant förbud ska följaktligen anses innebära en inskränkning i friheten att tillhandahålla informationssamhällets tjänster. För det tredje får emellertid medlemsstaterna, enligt artikel 3.4 a i direktiv 2000/31, vidta åtgärder för undantag från punkt 2 när det gäller någon av informationssamhällets tjänster, under förutsättning att åtgärderna är nödvändiga för att säkerställa allmän ordning, skydd för folkhälsan, allmän säkerhet eller konsumentskydd, att de vidtas med avseende på någon av informationssamhällets tjänster som är till förfång för dessa mål eller utgör en allvarlig risk för att dessa mål inte uppnås, samt att de är proportionerliga i förhållande till dessa mål. Vad gäller kraven på nödvändighet och proportionalitet i artikel 3.4 a i direktiv 2000/31 ska, såsom generaladvokaten har påpekat i punkt 122 i sitt förslag till avgörande, rättspraxis avseende artiklarna 34 och 56 FEUF beaktas vid bedömningen av huruvida den aktuella nationella lagstiftningen är förenlig med unionsrätten, eftersom dessa krav i stor utsträckning sammanfaller med de villkor som gäller för varje inskränkning av de grundläggande friheter som garanteras i dessa artiklar i EUF-fördraget. Den franska regeringen har i detta avseende gjort gällande att förbudet för apotek som ägnar sig åt online-försäljning av läkemedel som inte är receptbelagda, att värva kunder med sådana metoder och medel som dem som är i fråga i det nationella målet, vilka används i stor omfattning och intensivt, är motiverat med hänsyn till skyddet av apotekaryrkets värdighet. Med hänsyn till betydelsen av det förtroendeförhållande som ska råda mellan hälso- och sjukvårdspersonal och patient, kan det skydd för ett reglerat yrke som även artikel 8.1 i direktiv 2000/31 ger uttryck för, utgöra ett tvingande skäl av allmänintresse, som omfattas av skyddet för folkhälsan, vilket kan motivera en inskränkning av friheten att tillhandahålla tjänster (se, för ett liknande resonemang, dom av den 4 maj 2017, Vanderborght, C‑339/15 , EU:C:2017:335 , punkterna och ). Domstolen har i detta avseende redan bland annat slagit fast att frekvent användande av reklam eller aggressiva reklammeddelanden kan vara till förfång för hälsoskyddet och ett vårdyrkes värdighet (se, analogt, dom av den 4 maj 2017, Vanderborght, C‑339/15 , EU:C:2017:335 , punkt ). Eftersom syftet med det förbud som är i fråga i det nationella målet således är att skydda folkhälsan, vilket är ett mål som avses i artikel 3.4 a i direktiv 2000/31, och även i artikel 85c.2 i direktiv 2001/83, ska det därefter prövas huruvida detta förbud är ägnat att säkerställa att detta mål uppnås. En lagstiftning enligt vilken det är förbjudet för en tjänsteleverantör, som den som är aktuell i det nationella målet, att genomföra en omfattande och intensiv reklamkampanj, även utanför apoteket och med hjälp av fysiska och elektroniska medier, förefaller vara ägnad att uppnå målet att skydda apotekaryrkets värdighet och, i slutändan, målet att skydda folkhälsan. Såsom den spanska regeringen med rätta har gjort gällande innebär en sådan kampanj en risk för att läkemedel likställs med vanliga konsumtionsvaror, såsom varorna i paket som skickas av andra internetförsäljare i vilka vederbörandes reklamblad placeras (en metod som på franska kallas för ”asilage”). Distribution i stor skala av reklambroschyrer förmedlar dessutom en kommersiell och handelsinriktad bild av apotekaryrket som kan påverka allmänhetens uppfattning om detta yrke. När det gäller frågan huruvida ett sådant förbud som det som är aktuellt i det nationella målet är nödvändigt, erinrar domstolen om att människors hälsa och liv ges högsta prioritet bland de värden och intressen som skyddas genom EUF‑fördraget och att det ankommer på medlemsstaterna att fastställa på vilken nivå de vill säkerställa skyddet för folkhälsan och på vilket sätt denna nivå ska uppnås. Eftersom nivån i fråga kan variera mellan medlemsstaterna, ska medlemsstaterna medges ett utrymme för skönsmässig bedömning (dom av den 18 september 2019, VIPA, C‑222/18 , EU:C:2019:751 , punkt ). Domstolen har emellertid redan slagit fast att den inskränkning som följer av tillämpningen av nationell lagstiftning som allmänt och ovillkorligt förbjuder all form av reklam som används av yrkesverksamma inom hälso- och sjukvården för att främja deras vårdverksamhet, trots ovannämnda utrymme för skönsmässig bedömning, går utöver vad som är nödvändigt för att skydda folkhälsan och ett reglerat yrkets värdighet (se, för ett liknande resonemang, dom av den 4 maj 2017, Vanderborght, C‑339/15 , EU:C:2017:335 , punkterna och ). Mot bakgrund av denna rättspraxis ankommer det på den hänskjutande domstolen att pröva huruvida det förbud som är i fråga i det nationella målet helt hindrar tjänsteleverantören i det nationella målet från att göra någon form av reklam utanför sitt apotek, oavsett medel eller omfattning. Om så är fallet går förbudet utöver vad som är nödvändigt för att säkerställa att de eftersträvade målen uppnås. Av det ovan anförda följer att den första delen av frågan ska besvaras enligt följande. Direktiv 2000/31 ska tolkas så, att det inte utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på en tjänsteleverantör som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som förbjuder apotek att värva kunder med vissa metoder och medel, bland annat sådana som består i att distribuera stora mängder reklambrev, vilka skickas per post, och reklamblad utanför apoteket, dock under förutsättning att nämnda tillämpning inte helt hindrar tjänsteleverantören i fråga från att göra någon form av reklam utanför sitt apotek, oavsett medel eller omfattning, vilket det ankommer på den hänskjutande domstolen att kontrollera. Den andra delen av tolkningsfrågan Den hänskjutande domstolen har ställt den andra delen av frågan för att få klarhet i huruvida direktiv 2000/31 ska tolkas så, att det utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på en tjänsteleverantör som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som förbjuder apotek att lämna säljfrämjande erbjudanden i form av rabatt på det totala priset för läkemedelsbeställningen när ett visst belopp har överskridits. I förevarande fall kan ett förbud som det som är i fråga i det nationella målet, som införts av en medlemsstat, begränsa möjligheten för ett apotek som är etablerat i en annan medlemsstat att locka intresserade personer som är bosatta i den förstnämnda medlemsstaten och att göra den online-handelstjänst som apoteket erbjuder mer attraktiv. Härav följer att ett sådant förbud ska anses innebära en inskränkning i friheten att tillhandahålla informationssamhällets tjänster, i den mening som avses i artikel 3.2 i direktiv 2000/31. Domstolen ska därför i enlighet med artikel 3.4 a i direktivet pröva huruvida detta förbud eftersträvar ett mål som avses i denna bestämmelse och huruvida det är ägnat att säkerställa att detta mål uppnås och inte går utöver vad som är nödvändigt för att uppnå detta mål. Den franska regeringen har inledningsvis anfört att det förbud som är i fråga i det nationella målet syftar till att förhindra överdriven eller olämplig konsumtion av läkemedel. I detta hänseende framgår det av rättspraxis att ett sådant mål bidrar till att säkerställa en hög skyddsnivå vad avser folkhälsan (se, för ett liknande resonemang, dom av den 19 maj 2009, Apothekerkammer des Saarlandes m.fl., C‑171/07 och C‑172/07 , EU:C:2009:316 , punkterna – ). Eftersom säljfrämjande erbjudanden, såsom de som är i fråga i det nationella målet, kan uppmuntra de berörda att köpa och, i förekommande fall, överkonsumera läkemedel, finner domstolen att förbudet mot sådana erbjudanden är ägnat att säkerställa målet att skydda folkhälsan. När det slutligen gäller frågan huruvida detta förbud är nödvändigt anser A att förbudet i själva verket innebär att varje prisnedsättning anses vara ägnad att uppmuntra till missbruk av läkemedel, eftersom det inte fastställs någon gräns utifrån vilken ett marknadsföringserbjudande ska anses medföra överkonsumtion. Dessutom omfattar nämnda förbud även parafarmaceutiska produkter. Eftersom EU-domstolen saknar tillräckliga uppgifter om huruvida det eventuellt finns mer precisa villkor för tillämpningen av förbudet mot marknadsföring och, i synnerhet, huruvida detta förbud endast avser marknadsföring av läkemedel eller även omfattar parafarmaceutiska produkter, ankommer det på den hänskjutande domstolen att kontrollera hur förbudet i fråga konkret tillämpas och huruvida en sådan tillämpning i förekommande fall går utöver vad som är nödvändigt för att skydda folkhälsan. Av det ovan anförda följer att den andra delen av frågan ska besvaras enligt följande. Direktiv 2000/31 ska tolkas så, att det inte utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på en tjänsteleverantör som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som förbjuder apotek att lämna säljfrämjande erbjudanden i form av rabatt på det totala priset för läkemedelsbeställningen när ett visst belopp har överskridits, dock under förutsättning att detta förbud är tillräckligt avgränsat, och framför allt att det endast avser läkemedel och inte även omfattar parafarmaceutiska produkter, vilket det ankommer på den hänskjutande domstolen att kontrollera. Den tredje delen av tolkningsfrågan Den hänskjutande domstolen har ställt den tredje delen av frågan för att få klarhet i huruvida direktiv 2000/31 ska tolkas så, att det utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på en tjänsteleverantör som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som kräver att apotek som säljer sådana läkemedel låter ett frågeformulär om hälsa utgöra en del av förfarandet vid beställning av läkemedel online. I förevarande fall föreskrivs i den berörda nationella lagstiftningen att en patients första beställning av läkemedel på ett apoteks webbplats endast kan godkännas om ett frågeformulär om hälsa dessförinnan har fyllts i online. Det ska noteras att enligt artikel 2 h i) i direktiv 2000/31 omfattar det ”samordnade området” krav som avser utövandet av en av informationssamhällets tjänster, såsom bland annat krav som avser tjänstens innehåll, inbegripet krav avseende avtal. Eftersom den åtgärd som är aktuell i det nationella målet reglerar villkoren för att ingå avtal om online-försäljning av läkemedel som inte är receptbelagda samt på vilket sätt apotekarens försäljnings- och rådgivningsverksamhet ska bedrivas online, ska den anses omfattas av det ”samordnade området” i den mening som avses i direktiv 2000/31. Artikel 3.2 i direktiv 2000/31, enligt vilken destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel i princip inte får begränsa den fria rörligheten för de av informationssamhällets tjänster som har ursprung i en annan medlemsstat, är således tillämplig. Det är uppenbart att en sådan åtgärd som den som är i fråga i det nationella målet kan ha en avskräckande verkan på patienter som vill köpa läkemedel online och den utgör följaktligen en sådan begränsning. Domstolen ska därför i enlighet med artikel 3.4 a i detta direktiv pröva huruvida en sådan åtgärd eftersträvar ett mål som avses i denna bestämmelse och huruvida den är ägnad att säkerställa att detta mål uppnås och inte går utöver vad som är nödvändigt för att uppnå detta mål. För att motivera nämnda åtgärd har den franska regeringen först och främst åberopat målet att ge patienten personlig rådgivning i syfte att skydda patienten mot olämplig användning av läkemedel. Det ska i detta hänseende noteras att domstolen redan har fastställt att ett sådant mål med syfte att skydda folkhälsan är legitimt (se, för ett liknande resonemang, dom av den 11 december 2003, Deutscher Apothekerverband, C‑322/01 , EU:C:2003:664 , punkt ). Konsumtion av läkemedel som inte är receptbelagda medför visserligen i princip inte några risker som är jämförbara med dem som är förbundna med konsumtion av receptbelagda läkemedel (se, för ett liknande resonemang, dom av den 11 juni 2020, ratiopharm, C‑786/18 , EU:C:2020:459 , punkt ). Det kan emellertid inte uteslutas att vissa risker även hänger samman med användning av läkemedel som inte är receptbelagda. Syftet med den åtgärd som är i fråga i det nationella målet är således att skydda folkhälsan, vilken avses i artikel 3.4 a i direktiv 2000/31. Den franska regeringen har gjort gällande att ett sådant medicinskt frågeformulär som det som är i fråga i det nationella målet är nödvändigt, eftersom den berörda apotekaren inte tar emot patienten i sitt apotek och således inte kan diskutera direkt med denne. Apotekaren kan således inte på eget initiativ ge patienten rådgivning. Under dessa omständigheter gör frågeformuläret det möjligt för apotekaren att få bättre kännedom om den berörde patienten och, genom att upptäcka eventuella kontraindikationer, se till att de läkemedel som är lämpligast lämnas ut till patienten. Dessa överväganden gör att den åtgärd som är i fråga i det nationella målet kan anses vara ägnad att skydda patientens hälsa. När det slutligen gäller frågan huruvida en sådan åtgärd är nödvändig, har A gjort gällande att förordningen om god praxis för utlämning av läkemedel redan säkerställer att patienterna kan få personlig rådgivning genom att kräva att Internetapotek ger dem möjlighet till ett interaktivt utbyte på distans med en apotekare. A har dessutom påpekat att de kvantiteter läkemedel som en berörd person beställer från bolagets webbplats kontrolleras i varje enskilt fall på grundval av olika faktorer, däribland den berörda personens tidigare beställningar. Dessa kontroller är tillräckliga för att förebygga risken för en olämplig användning av läkemedel. Den åtgärd som är aktuell i det nationella målet går således utöver vad som är nödvändigt. Domstolen har emellertid redan slagit fast att en ökning av de interaktiva inslag som finns på internet och som kunden måste använda innan han eller hon kan köpa läkemedel utgör en godtagbar åtgärd som i mindre utsträckning inkräktar på den fria rörligheten för varor än ett förbud mot försäljning av läkemedel online, vilken gör det möjligt att på ett lika effektivt sätt uppnå målet att minska risken för missbruk av läkemedel som köps online (se, för ett liknande resonemang, dom av den 11 december 2003, Deutscher Apothekerverband, C‑322/01 , EU:C:2003:664 , punkterna – ). Med hänsyn till denna rättspraxis och det utrymme för skönsmässig bedömning som medlemsstaterna har, vilken det erinrats om i punkt 71 ovan, går nationell lagstiftning, såsom den som är aktuell i det nationella målet, inte utöver vad som är nödvändigt för att säkerställa att det eftersträvade målet uppnås. Dessutom utgör patientens möjlighet att konsultera en apotekare innan beställningen inges, även om denna möjlighet åtföljs av en kontroll av de kvantiteter som patienten har köpt, såsom generaladvokaten har påpekat i punkt 148 i sitt förslag till avgörande, inte ett lika effektivt medel som en kontroll som utförs genom att uppgifter om patienten inhämtas före beställning. Av detta följer att den tredje delen av frågan ska besvaras enligt följande. Direktiv 2000/31 ska tolkas så, att det inte utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på en tjänsteleverantör som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som kräver att apotek som säljer sådana läkemedel låter ett frågeformulär om hälsa utgöra en del av förfarandet vid beställning av läkemedel online. Den fjärde delen av tolkningsfrågan Den hänskjutande domstolen har ställt den fjärde delen av frågan för att få klarhet i huruvida direktiv 2000/31 ska tolkas så, att det utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på en tjänsteleverantör som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som förbjuder apotek som säljer sådana läkemedel att använda avgiftsbelagda annonseringstjänster på sökmotorer och prisjämförelser. Sådan lagstiftning begränsar ett apoteks möjligheter att informera en potentiell kundkrets i en annan medlemsstat om apotekets existens och att till denna kundkrets marknadsföra apotekets online-försäljning av varor. Under dessa omständigheter ska nämnda lagstiftning anses innebära en inskränkning i friheten att tillhandahålla informationssamhällets tjänster som avviker från det principiella förbud som följer av artikel 3.2 i direktiv 2000/31. Domstolen ska därför i enlighet med artikel 3.4 a i detta direktiv pröva huruvida det förbud som är i fråga i det nationella målet eftersträvar ett mål som avses i denna bestämmelse och huruvida det är ägnat att säkerställa att detta mål uppnås och inte går utöver vad som är nödvändigt för att uppnå detta mål. Den franska regeringens uttalanden vid förhandlingen tyder på att den motiverar förbudet mot att använda avgiftsbelagda annonseringstjänster på sökmotorer och prisjämförelser med risken för att denna användning kan påverka den jämna fördelningen av apotek i hela landet. Detta då en sådan annonseringstjänst skulle kunna leda till att försäljningen av läkemedel koncentreras till stora apotek. Domstolen har redan slagit fast att behovet av att säkerställa en säker och högkvalitativ läkemedelsförsörjning till befolkningen inom det nationella territoriet kan vara ett giltigt skäl för att uppställa hinder för handeln mellan medlemsstaterna, såvitt detta syfte är hänförligt till skyddet för människors liv och hälsa (se, för ett liknande resonemang, dom av den 18 september 2019, VIPA, C‑222/18 , EU:C:2019:751 , punkt och där angiven rättspraxis). Eftersom det förbud som är i fråga i det nationella målet således syftar till att skydda folkhälsan, vilket syfte avses i artikel 3.4 a i direktiv 2000/31, ska det prövas huruvida det är ägnat att säkerställa att detta mål uppnås och huruvida det går utöver vad som är nödvändigt för att uppnå detta mål. Domstolen har redan slagit fast att när det råder ovisshet om förekomsten eller omfattningen av riskerna för människors hälsa är det viktigt att medlemsstaterna kan vidta skyddsåtgärder utan att behöva invänta att det till fullo bevisas att dessa risker föreligger. En berörd medlemsstat får dessutom vidta åtgärder som minimerar en risk för folkhälsan, däribland, närmare bestämt, den risk som rör en säker och högkvalitativ läkemedelsförsörjning till befolkningen (dom av den 18 september 2019, VIPA, C‑222/18 , EU:C:2019:751 , punkt och där angiven rättspraxis). Det ankommer emellertid på medlemsstaterna att i varje enskilt fall bland annat lägga fram erforderlig bevisning för att en åtgärd som de har vidtagit vilken begränsar en grundläggande frihet är lämplig och nödvändig (se, för ett liknande resonemang, dom av den 18 september 2019, VIPA, C‑222/18 , EU:C:2019:751 , punkterna och samt där angiven rättspraxis). Den franska regeringen har emellertid inte åberopat någon särskild bevisning till stöd för sitt allmänna påstående, vilket återges i punkt 107 i denna dom. Detta påstående uppfyller således inte det beviskrav som anges i föregående punkt. Det ankommer följaktligen på den hänskjutande domstolen att göra en objektiv bedömning av huruvida den bevisning som i förekommande fall har lagts fram vid den rimligen gör det möjligt att anse att de medel som valts är ägnade att förverkliga de eftersträvade målen samt huruvida det är möjligt att uppnå dessa mål genom åtgärder som är mindre begränsande (se, analogt, dom av den 18 september 2019, VIPA, C‑222/18 , EU:C:2019:751 , punkt och där angiven rättspraxis). Av detta följer att den fjärde delen av frågan ska besvaras enligt följande. Direktiv 2000/31 ska tolkas så, att det utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på en tjänsteleverantör som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som förbjuder apotek som säljer sådana läkemedel att använda avgiftsbelagda annonseringstjänster på sökmotorer och prisjämförelser, såvida det inte på vederbörligt sätt har fastställs vid den hänskjutande domstolen att lagstiftningen är ägnad att säkerställa att ett mål som avser skydd för folkhälsan uppnås och inte går utöver vad som är nödvändigt för att uppnå detta mål. Med beaktande av vad som anförts ovan ska den ställda frågan besvaras enligt följande. Direktiv 2000/31 ska tolkas så, att – det inte utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på en tjänsteleverantör som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som förbjuder apotek att värva kunder med vissa metoder och medel, bland annat sådana som består i att distribuera stora mängder reklambrev, vilka skickas per post, och reklamblad utanför apoteket, dock under förutsättning att nämnda tillämpning inte helt hindrar tjänsteleverantören i fråga från att göra någon form av reklam utanför sitt apotek, oavsett medel eller omfattning, vilket det ankommer på den hänskjutande domstolen att kontrollera; – det inte utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på en tjänsteleverantör som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som förbjuder apotek att lämna säljfrämjande erbjudanden i form av rabatt på det totala priset för läkemedelsbeställningen när ett visst belopp har överskridits, dock under förutsättning att detta förbud är tillräckligt avgränsat, och framför allt att det endast avser läkemedel och inte även omfattar parafarmaceutiska produkter, vilket det ankommer på den hänskjutande domstolen att kontrollera; – det inte utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på en tjänsteleverantör som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som kräver att apotek som säljer sådana läkemedel låter ett frågeformulär om hälsa utgöra en del av förfarandet vid beställning av läkemedel online; – det utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på en tjänsteleverantör som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som förbjuder apotek som säljer sådana läkemedel att använda avgiftsbelagda annonseringstjänster på sökmotorer och prisjämförelser, såvida det inte på vederbörligt sätt har fastställs vid den hänskjutande domstolen att lagstiftningen är ägnad att säkerställa att ett mål som avser skydd för folkhälsan uppnås och inte går utöver vad som är nödvändigt för att uppnå detta mål. Rättegångskostnader Eftersom förfarandet i förhållande till parterna i det nationella målet utgör ett led i beredningen av samma mål, ankommer det på den hänskjutande domstolen att besluta om rättegångskostnaderna. De kostnader för att avge yttrande till domstolen som andra än nämnda parter har haft är inte ersättningsgilla. Mot denna bakgrund beslutar domstolen (tredje avdelningen) följande: Europaparlamentets och rådets direktiv 2000/31/EG av den 8 juni 2000 om vissa rättsliga aspekter på informationssamhällets tjänster, särskilt elektronisk handel, på den inre marknaden (”Direktiv om elektronisk handel”) ska tolkas så, att – det inte utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på en tjänsteleverantör som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som förbjuder apotek att värva kunder med vissa metoder och medel, bland annat sådana som består i att distribuera stora mängder reklambrev, vilka skickas per post, och reklamblad utanför apoteket, dock under förutsättning att nämnda tillämpning inte helt hindrar tjänsteleverantören i fråga från att göra någon form av reklam utanför sitt apotek, oavsett medel eller omfattning, vilket det ankommer på den hänskjutande domstolen att kontrollera, – det inte utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på en tjänsteleverantör som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som förbjuder apotek att lämna säljfrämjande erbjudanden i form av rabatt på det totala priset för läkemedelsbeställningen när ett visst belopp har överskridits, dock under förutsättning att detta förbud är tillräckligt avgränsat, och framför allt att det endast avser läkemedel och inte även omfattar parafarmaceutiska produkter, vilket det ankommer på den hänskjutande domstolen att kontrollera, – det inte utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på en tjänsteleverantör som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som kräver att apotek som säljer sådana läkemedel låter ett frågeformulär om hälsa utgöra en del av förfarandet vid beställning av läkemedel online; – det utgör hinder för att destinationsmedlemsstaten för en online-handelstjänst för läkemedel som inte är receptbelagda, på en tjänsteleverantör som är etablerad i en annan medlemsstat, tillämpar nationell lagstiftning som förbjuder apotek som säljer sådana läkemedel att använda avgiftsbelagda annonseringstjänster på sökmotorer och prisjämförelser, såvida det inte på vederbörligt sätt har fastställs vid den hänskjutande domstolen att lagstiftningen är ägnad att säkerställa att ett mål som avser skydd för folkhälsan uppnås och inte går utöver vad som är nödvändigt för att uppnå detta mål. Underskrifter ( *1 ) Rättegångsspråk: franska.

62019CJ0249

hu

Az előzetes döntéshozatal iránti kérelem a házasság felbontására és a különválásra alkalmazandó jog területén létrehozandó megerősített együttműködés végrehajtásáról szóló, 2010. december 20‑i 1259/2010/EU tanácsi rendelet ( HL 2010. L 343., 10. o. ) 10. cikkének értelmezésére vonatkozik. Ezt a kérelmet a JE és KF között a házasságuk felbontására alkalmazandó jog meghatározásának tárgyában folyamatban lévő jogvita keretében terjesztették elő. Jogi háttér Az uniós jog A 2201/2003/EK rendelet A házassági ügyekben és a szülői felelősségre vonatkozó eljárásokban a joghatóságról, valamint a határozatok elismeréséről és végrehajtásáról, illetve az 1347/2000/EK rendelet hatályon kívül helyezéséről szóló, 2003. november 27‑i 2201/2003/EK tanácsi rendelet ( HL 2003. L 338., 1. o. ; magyar nyelvű különkiadás 19. fejezet, 6. kötet, 243. o.; helyesbítések: HL 2013. L 82., 63. o. ; HL 2018. L 33., 5. o. ) 3. cikke (1) bekezdésének b) pontja értelmében: „A házasság felbontásával, különválással vagy a házasság érvénytelenítésével kapcsolatos ügyekben annak a tagállamnak a bíróságai rendelkeznek joghatósággal, […] b) amelynek mindkét házastárs állampolgára, illetve az Egyesült Királyság és Írország esetében mindkét házastárs ott rendelkezik »domicile«‑lal (lakóhellyel).” Az 1259/2010 rendelet Az 1259/2010 rendelet (9), (21), (24), (26) és (29) preambulumbekezdése a következőket mondja ki: „(9) E rendelet célja, hogy egyértelmű és teljes jogi keretet alakítson ki a részt vevő tagállamokban a házasság felbontására és a különválásra irányuló eljárások során alkalmazandó jog tekintetében, valamint a jogbiztonság, a kiszámíthatóság és a rugalmasság szempontjából megfelelő megoldásokat biztosítson az európai polgároknak, továbbá kiküszöbölje annak lehetőségét, hogy az egyik házastárs a másikat megelőzve kezdeményezze a házasság felbontását annak érdekében, hogy az eljárást olyan jog szerint folytassák le, amelyet e fél saját érdekei szempontjából kedvezőbbnek ítél. […] (21) Arra az esetre, ha nem választják meg az alkalmazandó jogot, e rendeletnek egy sor, a házastársaknak az érintett joghoz fűződő szoros kapcsolatán alapuló kapcsoló tényező alapján harmonizált kollíziós jogi szabályokat kell megállapítania annak érdekében, hogy megfelelő jogbiztonságot és kiszámíthatóságot biztosítson, és megakadályozza, hogy az egyik házastárs a másikat megelőzve kezdeményezze a házasság felbontását egy olyan jog alapján, amelyet előnyösebbnek tart saját érdekei védelmének szempontjából. E kapcsoló elveket úgy kell megválasztani, hogy biztosítható legyen, hogy a házasságfelbontással vagy különválással kapcsolatos eljárást olyan jog szabályozza, amellyel a házastársak szoros kapcsolatban vannak. […] (24) Egyes esetekben, például ha az alkalmazandó jog nem rendelkezik házasság felbontásáról, vagy az egyik házastársnak neme miatt nem biztosít azonos jogokat a házasság felbontásához, vagy a különváláshoz, mindig az eljáró bíróság országa szerinti jogot kell alkalmazni. Ez azonban nem érintheti a közrendi záradékot. […] (26) Amennyiben e rendelet arra a tényre hivatkozik, hogy a megkeresett bíróság szerinti részt vevő tagállam joga nem rendelkezik a házasság felbontásáról, ezt úgy kell értelmezni, hogy az adott tagállam jogában nem létezik a házasság felbontásának intézménye. Ez esetben a bíróság nem kötelezhető arra, hogy e rendelet alapján kimondja a házasság felbontását. […] […] (29) [E] rendelet céljai[…] a nemzetközi házassági ügyekben a jogbiztonság, a kiszámíthatóság és a rugalmasság erősítés[e] és ezáltal a személyek […] Unión belüli szabad mozgásának megkönnyítés[e] […]”. E rendeletnek „Az alkalmazandó jog felek általi megválasztása” címet viselő 5. cikke a következőképpen rendelkezik: „(1)   A házastársak megállapodhatnak a házasság felbontására és a különválásra alkalmazandó jog kiválasztásáról, feltéve, hogy ez az alábbi jogok egyike: a) azon állam joga, amelynek területén a megállapodás megkötésének időpontjában a házastársak szokásos tartózkodási hellyel rendelkeznek; b) azon állam joga, amelynek területén a házastársak legutóbb szokásos tartózkodási hellyel rendelkeztek, amennyiben a megállapodás megkötésének időpontjában egyiküknek még mindig ott van a tartózkodási helye; c) az egyik házastársnak a megállapodás megkötése időpontjában meglévő állampolgársága szerinti állam joga; vagy d) az eljáró bíróság országa szerinti jog. (2)   A (3) bekezdés sérelme nélkül az alkalmazandó jog kijelöléséről szóló megállapodás bármikor megköthető és módosítható, de legkésőbb a bírósághoz fordulás időpontjában. (3)   Amennyiben az eljáró bíróság országa szerinti jog úgy rendelkezik, a házastársak a bíróság előtt az eljárás során is kijelölhetik az alkalmazandó jogot. Ebben az esetben a bíróság az eljáró bíróság országa szerinti jognak megfelelően jegyzőkönyvbe veszi a kijelölés tényét.” Az említett rendeletnek „A felek jogválasztása hiányában alkalmazandó jog” címet viselő 8. cikke a következőket írja elő: „Az 5. cikk szerinti jogválasztás hiányában a házasság felbontására és a különválásra azon állam joga alkalmazandó: a) amelyben a bírósághoz fordulás időpontjában a házastársak szokásos tartózkodási helye található; vagy ennek hiányában b) amelyben a házastársak utolsó szokásos tartózkodási helye található, amennyiben ez a tartózkodási hely a bíróság megkeresésétől számított egy évnél nem régebbi időpontban szűnt meg, és amennyiben a bírósághoz fordulás időpontjában az egyik házastárs még mindig ebben az államban tartózkodik; vagy ennek hiányában c) amelynek a bírósághoz fordulás időpontjában mindkét házastárs állampolgára volt; vagy ennek hiányában d) amelynek a bíróságához fordulnak.” Ugyanezen rendeletnek „Az eljáró bíróság országa szerinti jog alkalmazása” címet viselő 10. cikkének a szövege a következő: „Amennyiben az 5. vagy a 8. cikk szerint alkalmazandó jog nem rendelkezik a házasság felbontásáról, vagy az egyik házastársnak neme miatt nem biztosít azonos jogokat a házasság felbontásához vagy a különváláshoz, az eljáró bíróság országa szerinti jogot kell alkalmazni.” Az 1259/2010 rendelet „Közrend” címet viselő 12. cikke a következőket mondja ki: „Az e rendelet alkalmazásában meghatározott jog valamely rendelkezésének alkalmazása csak akkor tagadható meg, ha az alkalmazás nyilvánvalóan összeegyeztethetetlen az eljáró bíróság országának közrendjével.” E rendeletnek az „Eltérések a nemzeti jogban” címet viselő 13. cikke értelmében: „E rendeletben semmi nem kötelezi arra az olyan részt vevő tagállamok bíróságait, amelyeknek joga nem rendelkezik a házasság felbontásáról, vagy a szóban forgó házasságot nem tekinti érvényesnek a házasság felbontására irányuló eljárás céljából, hogy e rendelet alkalmazásában házasságfelbontást mondjanak ki.” A román jog A Codul civil (polgári törvénykönyv) 2600. cikkének (2) és (3) bekezdése értelmében: „(2)   Ha az így meghatározott külföldi jog nem teszi lehetővé a házasság felbontását vagy azt rendkívül korlátozott feltételek mellett teszi lehetővé, a román jogot kell alkalmazni abban az esetben, ha a házasság felbontása iránti kérelem előterjesztésének időpontjában a házastársak egyike román állampolgár vagy Romániában rendelkezik szokásos tartózkodási hellyel. (3)   A (2) bekezdés szerinti rendelkezéseket abban az esetben is alkalmazni kell, ha a házasság felbontását a házastársak által választott jog szabályozza.” Az alapeljárás és az előzetes döntéshozatalra előterjesztett kérdés JE és KM román állampolgárok, akik 2001. szeptember 2‑án Jászvásárban (Románia) kötöttek házasságot. JE a Judecătoria Iași (jászvásári helyi bíróság, Románia) előtt 2016. október 13‑án házasság felbontása iránti keresetet terjesztett elő. Ez a bíróság 2017. május 31‑i ítéletével az e keresetlevél elbírálására vonatkozó hatáskörének hiányát állapította meg a Judecătoria Sectorului 5 București (bukaresti ötödik kerületi bíróság, Románia) javára. 2018. február 20‑i ítéletével ez utóbbi bíróság a házastársaknak a 2201/2003 rendelet 3. cikke (1) bekezdésének b) pontjában érintett állampolgársága alapján megállapította, hogy a román bíróságok a JE által benyújtott, házasság felbontása iránti kérelem elbírálására általános joghatósággal rendelkeznek. Ez a bíróság egyébiránt az 1259/2010 rendelet 8. cikkének a) pontja alapján az olasz jogot jelölte ki az előtte folyamatban lévő jogvitára alkalmazandó jogként, mivel a házasság felbontása iránti említett kérelem előterjesztésének időpontjában a felek szokásos tartózkodási helye Olaszországban volt. E tekintetben az említett bíróság rámutatott arra, hogy az olasz jog szerint az alapeljárás körülményeihez hasonló körülmények között benyújtott, házasság felbontása iránti kérelmet kizárólag akkor lehet előterjeszteni, ha a házastársak különválását előzőleg valamely bíróság megállapította vagy kimondta, és e különválástól a házasság felbontása iránti kérelem bíróság elé terjesztésének időpontjáig legalább három év telt el. Mivel nem nyert bizonyítást, hogy valamely bírósági határozat megállapította vagy kimondta volna az ilyen különválást, és mivel a román jog a különválási eljárásról nem rendelkezik, az említett bíróság úgy ítélte meg, hogy ezt az eljárást az olasz bíróságok előtt kell lefolytatni, következésképpen az e tárgyban a román bíróságok elé terjesztett valamennyi kérelem elfogadhatatlan. JE ezen ítélet ellen fellebbezést terjesztett a kérdést előterjesztő bíróság elé, amelyben többek között arra hivatkozott, hogy az elsőfokú bíróságnak a polgári törvénykönyv 2600. cikkének (2) bekezdését kellett volna alkalmaznia, amely az 1259/2010 rendelet 10. cikkének rendelkezéseit ülteti át a román jogba. E tekintetben JE arra az álláspontra helyezkedik, hogy mivel az olasz jog a házasság felbontásához szükséges feltételeket illetően korlátozó, a házasság felbontása iránti kérelmére a román jogot kell alkalmazni. JE szerint ez a megoldás abból a tényből is következik, hogy az olasz jog alkalmazása nyilvánvalóan összeegyeztethetetlen az eljáró bíróság országának közrendjével, következésképpen e rendelet 12. cikkével összhangban ki kell zárni ezen alkalmazást. E körülmények között határozott úgy a Tribunalul București (bukaresti törvényszék, Románia), hogy az eljárást felfüggeszti, és előzetes döntéshozatal céljából a következő kérdést terjeszti a Bíróság elé: „[Az 1259/2010 rendelet 10. cikkében szereplő, az] »[a]mennyiben az 5. vagy a 8. cikk szerint alkalmazandó jog nem rendelkezik a házasság felbontásáról[«] kifejezést: a) megszorítóan, szó szerint kell‑e értelmezni, vagyis az kizárólag arra az esetre vonatkozik, ha az alkalmazandó jog a házasság felbontásáról egyáltalán nem rendelkezik, b) vagy azt kiterjesztően, vagyis úgy kell értelmezni, hogy az vonatkozik arra az esetre is, ha az alkalmazandó külföldi jog lehetővé teszi a házasság felbontását, de csak rendkívül korlátozott feltételek között, amely feltételekből következően a házasság felbontását kötelezően a különválás megállapítása iránti olyan eljárásnak kell megelőznie, amely eljárás vonatkozásában az eljáró bíróság országa szerinti jog nem tartalmaz egyenértékű eljárásjogi rendelkezéseket?” Az előzetes döntéshozatalra előterjesztett kérdésről Kérdésével a kérdést előterjesztő bíróság lényegében arra vár választ, hogy az 1259/2010 rendelet 10. cikkét úgy kell‑e értelmezni, hogy az „[a]mennyiben az 5. vagy a 8. cikk szerint alkalmazandó jog nem rendelkezik a házasság felbontásáról” fordulat kizárólag azokra a helyzetekre vonatkozik, amelyekben az alkalmazandó külföldi jog a házasság felbontásáról egyáltalán nem rendelkezik, vagy pedig az olyan helyzeteket is magában foglalja, amikor ez a jog lehetővé teszi a házasság felbontását, azonban azt olyan feltételektől teszi függővé, amelyeket az eljáró bíróság az eljáró bíróság országa szerinti jogban előírtaknál korlátozóbbaknak tekint. Az előzetes döntéshozatalra utaló határozatból kitűnik, hogy az alapjogvitára alkalmazandó jog e rendelet 8. cikke a) pontjának megfelelően az olasz jog, és ez utóbbi értelmében a házasság felbontása többek között azzal a feltétellel kérhető, hogy a különválást előzetesen valamely bíróság megállapítsa vagy kimondja, miközben az eljáró bíróság országa szerinti jog, azaz a román jog nem írja elő ezt a feltételt, és nem is tartalmaz a különválásra vonatkozó eljárási rendelkezéseket. Elöljáróban rá kell mutatni arra, hogy az 1259/2010 rendelet 10. cikke az e rendelet 5. és 8. cikke alóli kivételt képez, és azt eltérést engedő rendelkezésként szigorúan kell értelmezni. E 10. cikknek megfelelően az eljáró bíróság országa szerinti jog két esetben alkalmazható, nevezetesen egyrészt abban az esetben, amikor az említett rendelet 5. vagy 8. cikke értelmében alkalmazandó jog nem rendelkezik a házasság felbontásáról, másrészt pedig abban az esetben, amikor ez az alkalmazandó jog az egyik házastársnak neme miatt nem biztosít azonos jogokat a házasság felbontásához vagy a különváláshoz. Az említett 10. cikkben érintett első esetet illetően, amelynek értelmezését a kérdést előterjesztő bíróság kéri, e rendelkezés szövegéből egyértelműen következik, hogy az eljáró bíróság országa szerinti jog csak akkor alkalmazható, ha az alkalmazandó jog „nem rendelkezik a házasság felbontásáról”. E rendelkezés szó szerinti értelmezéséből egyáltalán nem tűnik ki, hogy az eljáró bíróság országa szerinti jog alkalmazása akkor is lehetséges, ha az alkalmazandó külföldi jog rendelkezik a házasság felbontásáról, azonban azt olyan feltételek tiszteletben tartásához köti, amelyeket az eljáró bíróság országa szerinti jog által előírtaknál korlátozóbbnak tekintenek. Az 1259/2010 rendeletnek az ugyanezen 10. cikkre utaló (24) preambulumbekezdése hasonlóképpen semmilyen ilyen jellegű utalást tartalmaz. Az 1259/2010 rendelet 10. cikkének ezen értelmezését megerősíti e rendelkezés összefüggésbeli és rendszertani értelmezése. E tekintetben rá kell mutatni arra, hogy a „nem rendelkezik a házasság felbontásáról” fordulat e rendelet 13. cikkében is alkalmazásra került, amelynek e rendelet (26) preambulumbekezdése felel meg, és ez utóbbi rendelkezés értelmében, amennyiben az említett rendelet arra a tényre hivatkozik, hogy a megkeresett bíróság szerinti részt vevő tagállam joga nem rendelkezik a házasság felbontásáról, ezt úgy kell értelmezni, hogy az adott tagállam jogában „nem létezik a házasság felbontásának intézménye”. Jóllehet e (26) preambulumbekezdés a megkeresett bíróság szerinti tagállam jogára utal, mivel ez a preambulumbekezdés a „nem rendelkezik a házasság felbontásáról” fordulat jelentésére vonatkozik, az e tekintetben szolgáltatott pontosítások az 1259/2010 rendelet 10. cikkét illetően is relevánsak. Arra is rá kell mutatni, hogy a különválás, amelyet e 10. cikk egyébként kifejezetten érint, a házasság felbontásával egyenrangúan e rendelet hatálya alá tartozik, és e rendelet rendszerének és általános felépítésének szerves részét képezi. Egyébiránt teleológiai szempontból az 1259/2010 rendelet (9), (21) és (29) preambulumbekezdéséből kitűnik, hogy e rendelet célja, hogy egyértelmű és teljes jogi keretet alakítson ki a részt vevő tagállamokban a házasság felbontására és a különválásra irányuló eljárások során alkalmazandó jog tekintetében, biztosítsa a nemzetközi házassági ügyekben a jogbiztonságot, a kiszámíthatóságot és a rugalmasságot és ezáltal megkönnyítse a személyek Európai Unión belüli szabad mozgását, továbbá kiküszöbölje annak lehetőségét, hogy az egyik házastárs a másikat megelőzve kezdeményezze a házasság felbontását annak érdekében, hogy az eljárást olyan jog szerint folytassák le, amelyet e fél saját érdekei szempontjából kedvezőbbnek ítél. Márpedig, azon túlmenően, hogy az ellentétes az 1259/2010 rendelet 10. cikkének szövegével, valamint összeegyeztethetetlen azzal az összefüggéssel és rendszerrel, amelybe ez utóbbi rendelkezés illeszkedik, e rendelkezés olyan értelmezése, miszerint az eljáró bíróság országa szerinti jog alkalmazandó, ha az alkalmazandó külföldi jog a házasság felbontását olyan feltételekhez köti, amelyeket az eljáró bíróság országa szerinti jog által előírtaknál korlátozóbbnak tekintenek, még kevésbé felel meg az e rendelet által követett célkitűzéseknek. Amint azt ugyanis a román kormány állítja, ez az értelmezés azon feltételek esetről esetre történő vizsgálatát tenné szükségessé, amelyek mellett az említett rendelet rendelkezései értelmében alkalmazandó jognak megfelelően a házasság felbontását ki lehet mondani, valamint annak szubjektív értékelését, hogy milyen mértékben lehet ezeket a feltételeket úgy tekinteni, hogy azok az eljáró bíróság országa szerinti jog által előírtaknál korlátozóbbak, ami pedig ellentétes lenne a jogbiztonság és a kiszámíthatóság ugyanezen rendelet által követett célkitűzéseinek a megvalósulásával, vagy legalábbis a gyakorlatban veszélyeztetné azt. Hasonlóképpen, amint arra a portugál kormány rámutatott, az említett értelmezés meghiúsítaná a házastársaknak az 1259/2010 rendelet 5. cikkében meghatározott szándékának autonómiáját, a házasságuk felbontására és a különválásukra alkalmazandó jog általuk történő megválasztásának hiányában pedig az e rendelet (21) preambulumbekezdésének és 8. cikkének megfelelően azon jog alkalmazását, amellyel a házastársak szoros kapcsolatban állnak. Végül az ilyen értelmezés arra ösztönözheti a házasság felbontását kérő házastársat, hogy kérelmét a 2201/2003 rendelet rendelkezései értelmében joghatósággal rendelkező azon tagállami bíróság elé terjessze, amelynek a joga a házasság felbontását kevésbé korlátozó feltételektől teszi függővé. Az alapjogvitát illetően az előzetes döntéshozatalra utaló határozatból kitűnik, hogy az 1259/2010 rendelet 8. cikkének a) pontja értelmében alkalmazandó jog, azaz az olasz jog rendelkezik a házasság felbontásáról. Következésképpen e rendelet 10. cikke az említett jogvitára nem alkalmazandó, és az a körülmény, hogy az olasz jog a házasság felbontását olyan feltételek tiszteletben tartásához köti, amelyeket az eljáró bíróság országa szerinti jog által előírtaknál korlátozóbbnak tekintenek – mint az előzetes különválás –, e tekintetben nem bír jelentőséggel. Az állandó ítélkezési gyakorlat szerint a nemzeti bíróságok és a Bíróság között az EUMSZ 267. cikkel bevezetett együttműködési eljárás keretében a Bíróság feladata, hogy a kérdést előterjesztő bíróságnak az előtte folyamatban lévő ügy eldöntéséhez hasznos választ adjon (2006. március 23‑iFCE Bank ítélet, C‑210/04 , EU:C:2006:196 , 21. pont; 2011. december 8‑iBanco Bilbao Vizcaya Argentaria ítélet, C‑157/10 , EU:C:2011:813 , 18. pont; 2018. július 25‑iDyson ítélet, C‑632/16 , EU:C:2018:599 , 47. pont). A jelen esetben – amint arra a német kormány és az Európai Bizottság hivatkozott – iránymutatásokat kell nyújtani a kérdést előterjesztő bíróság számára az 1259/2010 rendelet 10. cikke jelen ítélet 25. és 26. pontjában adott értelmezésének gyakorlati következményeivel kapcsolatban, mivel ez a bíróság rámutatott arra, hogy a román jog a különválási eljárást illetően nem tartalmaz rendelkezéseket, és a román bíróságok nem vizsgálják meg érdemben a különválás iránti kérelmeket, valamint a házasság felbontása iránti azon kérelmeket, amelyeket nem előzte meg az olasz jognak megfelelően megállapított vagy kimondott különválás. A kérdést előterjesztő bíróság ugyanis jelzi, hogy a nemzeti ítélkezési gyakorlat szerint az alapügyben szóban forgóhoz hasonló ténybeli körülmények között ezeket a kérelmeket elutasítják mint elfogadhatatlant, azzal az indokkal, hogy a román jog nem rendelkezik különválási eljárásról, mint idő előttit, amiatt hogy a házasság felbontását anélkül kérik a román bíróságok előtt, hogy az olasz bíróságok előzőleg a különválást megállapították vagy kimondták volna, illetve még mint megalapozatlant az együttesen figyelembe vett e két indok miatt. Mivel az ilyen ítélkezési gyakorlat azzal a hatással jár, hogy megakadályozza az említett kérelmek érdemi vizsgálatát, a házasság felbontására és a különválásra alkalmazandó jogra vonatkozó, az 1259/2010 rendeletben előírt egységes szabályokat nagy részben megfosztja lényegüktől, és ezért sérti azok hatékony érvényesülését. Márpedig emlékeztetni kell arra, hogy a jelen esetben a román bíróságoknak a J által előterjesztett, házasság felbontása iránti kérelem elbírálására vonatkozó általános joghatósága a 2201/2003 rendelet 3. cikke (1) bekezdésének b) pontja alapján megállapításra került. Következésképpen, jóllehet az olasz joggal ellentétben a román jog nem tartalmaz a különválásra vonatkozó eljárási rendelkezéseket, az illetékes román bíróságoknak határozniuk kell e kérelemről. Ezért az alapügyben szóban forgóhoz hasonló olyan helyzetben, amelyben a hatáskörrel rendelkező bíróság úgy ítéli meg, hogy az 1259/2010 rendelet rendelkezései értelmében alkalmazandó külföldi jog csak azzal a feltétellel teszi lehetővé a házasság felbontásának kérelmezését, hogy azt három évig tartó különválás előzte meg, miközben az eljáró bíróság országa szerinti jog nem ír elő a különválásra vonatkozó eljárási szabályokat, ennek a bíróságnak mindazonáltal – amennyiben maga nem mondhatja ki az ilyen különválást – ellenőriznie kell, hogy az alkalmazandó külföldi jog által előírt érdemi feltételek teljesülnek, és azt az előtte folyamatban lévő, házasság felbontása iránti eljárás során meg kell állapítania. Az előző megfontolások összességére tekintettel a feltett kérdésre azt a választ kell adni, hogy az 1259/2010 rendelet 10. cikkét úgy kell értelmezni, hogy az „[a]mennyiben az 5. vagy a 8. cikk szerint alkalmazandó jog nem rendelkezik a házasság felbontásáról” fordulat kizárólag azokra a helyzetekre vonatkozik, amelyekben az alkalmazandó külföldi jog a házasság felbontásáról egyáltalán nem rendelkezik. A költségekről Mivel ez az eljárás az alapeljárásban részt vevő felek számára a kérdést előterjesztő bíróság előtt folyamatban lévő eljárás egy szakaszát képezi, ez a bíróság dönt a költségekről. Az észrevételeknek a Bíróság elé terjesztésével kapcsolatban felmerült költségek, az említett felek költségeinek kivételével, nem téríthetők meg. A fenti indokok alapján a Bíróság (első tanács) a következőképpen határozott: A házasság felbontására és a különválásra alkalmazandó jog területén létrehozandó megerősített együttműködés végrehajtásáról szóló, 2010. december 20‑i 1259/2010/EU tanácsi rendelet 10. cikkét úgy kell értelmezni, hogy az „[a]mennyiben az 5. vagy a 8. cikk szerint alkalmazandó jog nem rendelkezik a házasság felbontásáról” fordulat kizárólag azokra a helyzetekre vonatkozik, amelyekben az alkalmazandó külföldi jog a házasság felbontásáról egyáltalán nem rendelkezik. Aláírások ( *1 ) Az eljárás nyelve: román.

62004CJ0403

hu

1       Fellebbezésükkel a Sumitomo Metal Industries Ltd (a továbbiakban: a Sumitomo) (C-403/04. P. sz. ügy) és a Nippon Steel Corp. (a továbbiakban: a Nippon Steel) (C-405/04. P. sz. ügy) az Európai Közösségek Elsőfokú Bírósága által a T‑67/00., T‑68/00., T‑71/00. és T‑78/00. sz., JFE Engineering Corp. és társai kontra Bizottság egyesített ügyekben 2004. július 8‑án hozott ítélet (EBHT 2004., II‑2501. o., a továbbiakban: a megtámadott ítélet) hatályon kívül helyezését kérik a rájuk vonatkozó rész tekintetében. 2       A megtámadott ítélettel az Elsőfokú Bíróság, miután csökkentette a felperesekre az EK‑Szerződés 81. cikke alkalmazására vonatkozó eljárásban (IV/E‑1/35.860‑B „varrat nélküli acélcsövek”‑ügy) 1999. december 8‑án hozott 2003/382/EK bizottsági határozatban (HL 2003. L 140., 1. o.; a továbbiakban: a vitatott határozat) kiszabott bírságot, lényegében elutasította a fenti határozat ellen benyújtott megsemmisítés iránti kereseteket. I.     A vitatott határozat A.     A kartell 3       Az Európai Közösségek Bizottsága a vitatott határozatot nyolc vállalkozásnak címezte, amelyek varrat nélküli acélcsöveket gyártanak. A vállalkozások közül négy európai (a továbbiakban: a közösségi termelők): a Mannesmann (a továbbiakban: a Mannesmann), a Vallourec SA (a továbbiakban: a Vallourec), a Corus UK Ltd (korábban British Steel Ltd, a továbbiakban: a Corus) és a Dalmine SpA (a továbbiakban: a Dalmine). A négy további címzett japán (a továbbiakban: a japán termelők): az NKK Corp., a Nippon Steel Corp., a Kawasaki Steel Corp. és a Sumitomo Metal Industries Ltd. 4       A varrat nélküli acélcsöveket az olaj‑ és gáziparban használják, és két fő csoportra oszthatók. 5       Az első csoportba, amelyet általában „Oil Country Tubular Goods”‑nak vagy „OCTG”‑nek neveznek, a fúrócsövek tartoznak. Menet nélküli (sima végű) vagy menetes változatban árulják őket. A menet arra szolgál, hogy az OCTG csöveket egymáshoz lehessen csatlakoztatni. Az American Petroleum Institute (API) szabványainak megfelelően (e csövek megnevezése a továbbiakban: szabvány menetes OCTG csövek), vagy speciális, általában szabadalmaztatott eljárással gyárthatók. Az utóbbi esetben a menet vagy „illesztés” „kiváló minőségű” vagy „kiváló”; az e módszer szerint gyártott csövek elnevezése a továbbiakban: kiváló minőségű menetes OCTG csövek. 6       A második termékcsoportba az olaj vagy gáz szállítására szolgáló, varrat nélküli acél csővezetékek tartoznak („line pipe”), amelyek között megkülönböztethetők a szabvány gyártási előírások alapján készült és a meghatározott projektek kivitelezésére gyártott csővezetékek (a továbbiakban: egyedileg gyártott csővezetékek). 7       A Bizottság 1994 novemberében vizsgálatot indított az e termékekre vonatkozó versenyellenes magatartások fennállásával kapcsolatban. Ugyanezen év decemberében több vállalkozásnál, köztük a Mannesmannál, vizsgálatot folytatott. 1996 szeptembere és 1997 decembere között a Bizottság további vizsgálatokat folytatott le a Vallourec, a Dalmine és a Mannesmann vállalkozásoknál. A Vallourec vállalkozásnál 1996. szeptember 17‑én folytatott vizsgálatot, amely során a Vallourec Oil & Gas elnöke nyilatkozatot tett (a továbbiakban: Pierre Verluca 1996. szeptember 17‑i nyilatkozata). A Mannesmannál 1997‑ben folytatott vizsgálat során e vállalkozás igazgatója, Bert Becher is nyilatkozatott tett (a továbbiakban: Bert Becher nyilatkozata). 8       Pierre Verluca és Bert Becher nyilatkozatát és más bizonyítékokat figyelembe véve a Bizottság a vitatott határozatban megállapította, hogy a határozat nyolc címzettje megállapodást kötött többek között egymás nemzeti piacának tiszteletben tartása céljából. A megállapodás szerint minden egyes vállalkozás kötelezte magát arra, hogy nem ad el szabvány menetes OCTG csövet vagy egyedileg gyártott csővezetéket a megállapodás többi feleinek nemzeti piacán. 9       A megállapodást a közösségi és a japán gyártók közötti „Európa‑Japán klub” nevű találkozókon kötötték. 10     A nemzeti piacok tiszteletben tartásának elvét az „alapszabályok” („Fundamentals”) névvel illették. A Bizottság azt is megállapította, hogy a klub tagjai az alapszabályokat ténylegesen tiszteletben tartották, és hogy ennek következtében a megállapodásnak a közös piacon versenykorlátozó hatása volt. 11     A megállapodás összesen három részből állt: az első a fent hivatkozott nemzeti piacokra vonatkozó alapszabályok, amelyek a vitatott határozat 1. cikkében megállapított jogsértést valósítják meg; a második árak rögzítése a pályázati felhívásokra és minimumárak rögzítése a „különleges piacokra” („special markets”) nézve, a harmadik rész pedig a világpiac többi részének felosztása – Kanada és az Amerikai Egyesült Államok kivételével − „piacfelosztási kulcsok” útján („sharing keys”). 12     A Bizottság az alapszabályok létezésére vonatkozó következtetését a vitatott határozat 62–67. preambulumbekezdésében felsorolt dokumentumokra és a 68. preambulumbekezdésben foglalt táblázatra alapozta. Ebből a táblázatból kitűnik, hogy a nemzeti gyártók részesedése nagyon magas volt az OCTG csöveknek és a csővezetékeknek a vitatott határozat címzettjei által Japánban és a négy közösségi gyártó saját hazai piacán megvalósított értékesítésében. A Bizottság ebből arra következtetett, hogy a megállapodás felei egészében véve ténylegesen tiszteletben tartották a nemzeti piacokat. 13     Az Európa-Japán klub tagjai 1993. november 5‑én Tokióban találkoztak, hogy új piacfelosztó megállapodást kössenek a latin‑amerikai termelőkkel. E találkozón elért megállapodás tartalmát a Bizottságnak 1997. november 12‑én az eljárásban nem fél informátor által átadott dokumentum tartalmazza (másolatát lásd a Bizottság aktájának 7320. oldalán), amelyben többek között szerepel a „piacfelosztási kulcs” („sharing key”) (a továbbiakban: a piacfelosztási kulcs‑dokumentum). B.     A kartell időtartama 14     Az Európa‑Japán klub 1977‑től kezdve találkozott, körülbelül évente kétszer, 1994‑ig. 15     A Bizottság mindenesetre úgy vélte, hogy a bírságkiszabás céljára az 1990‑es évet kell tekinteni a jogsértés kezdő időpontjának, mivel 1977 és 1990 között az Európai Közösség és Japán megállapodásokat kötött az export önkéntes korlátozásáról. A Bizottság szerint a jogsértés 1995‑ben szűnt meg. C       A vitatott határozat rendelkező része 16     A vitatott határozat 1. cikkének (1) bekezdése szerint a nyolc vállalkozás – a határozat címzettjei – „megsértették az EK‑Szerződés 81. cikkének (1) bekezdését azáltal, hogy többek között a varrat nélküli szabvány menetes OCTG csövek és [az egyedileg gyártott csővezetékek] nemzeti piacainak tiszteletben tartását célzó […] megállapodásban vettek részt.” 17     E határozat 1. cikkének (2) bekezdése szerint a jogsértés 1990‑től 1995‑ig tartott a Mannesmann, a Vallourec, a Dalmine, a Sumitomo, a Nippon, a Kawasaki Steel Corp. és az NKK Corp. esetén. A határozat szerint a jogsértés a Corus esetében 1990‑től 1994 februárjáig tartott. 18     A vitatott határozat 4. cikke értelmében „a Bizottság a következő bírságokat szabja ki az 1. cikkben említett vállalkozásokra az ott leírt jogsértések elkövetése miatt: (1)      [Mannesmann] 13 500 000 euró (2)      Vallourec […] 8 100 000 euró (3)      [Corus] 12 600 000 euró (4)      Dalmine […] 10 800 000 euró (5)      Sumitomo […] 13 500 000 euró (6)      Nippon Steel […] 13 500 000 euró (7)      Kawasaki Steel Corp. […] 13 500 000 euró (8)      NKK Corp. […] 13 500 000 euró.”. II     Az Elsőfokú Bíróság előtti eljárás és a megtámadott ítélet 19     Az Elsőfokú Bíróság Hivatalához benyújtott keresetleveleikkel a vitatott határozat által szankcionált nyolc vállalkozás közül hét – köztük a Sumitomo és a Nippon Steel – keresetet indított e határozat egészben vagy részben való megsemmisítése, másodlagosan pedig a rájuk kiszabott bírság megsemmisítése vagy összegének csökkentése iránt. 20     A megtámadott ítéletben az Elsőfokú Bíróság: –       megsemmisítette a vitatott határozat 1. cikkének (2) bekezdését annyiban, amennyiben az megállapította e cikkben a hivatkozott ügyekben a négy felperes terhére rótt jogsértés elkövetését az 1991. január 1‑jét megelőző és az 1994. június 30‑át követő időszakra vonatkozóan; –       a felperesekre egyenként kiszabott pénzbírság összegét 10 935 000 euróban állapította meg; –       egyebekben a kereseteket elutasította; –       a feleket kötelezte saját költségeik viselésére. III   A Bíróság előtti eljárás 21     A fellebbezésében a Sumitomo kérte, hogy a Bíróság: –       helyezze hatályon kívül egészben vagy részben a megtámadott ítéletet; –       semmisítse meg egészben vagy részben a határozat 1., 3. és 6. cikkét a rá vonatkozó részben; –       amennyiben szükséges, kötelezze a Bizottságot, hogy fizessen a Sumitomónak az Elsőfokú Bíróság előtti eljárás túlzott időtartama miatt legalább 1 012 332 eurót; –       kötelezze a Bizottságot mind az Elsőfokú Bíróság, mind a Bíróság előtt felmerült költségek viselésére. 22     A fellebbezésében a Nippon Steel kérte, hogy a Bíróság: –       a rá vonatkozó rész tekintetében helyezze hatályon kívül a megtámadott ítéletet és semmisítse meg a vitatott határozatot; –       másodlagosan, amennyiben az egyedileg gyártott csővezetékek tekintetében a fellebbezésnek nem adna helyt, kétharmaddal csökkentse a rá kiszabott bírságot; –       kötelezze a Bizottságot mind az Elsőfokú Bíróság, mind a Bíróság előtt felmerült költségek megfizetésére. 23     A Bizottság kéri, hogy a Bíróság utasítsa el a fellebbezéseket, és kötelezze a fellebbezőket a költségek megfizetésére. 24     A Bíróság elnökének 2005. március 15‑i végzésével a két fellebbezést a szóbeli eljárás és az ítélethozatal céljából egyesítették. IV.   A fellebbezésekről 25     A Sumitomo két jogalapra hivatkozik fellebbezésének alátámasztására: az első a japán termelőknek a határozat 1. cikke szerinti jogsértésben való részvételével kapcsolatos téves jogalkalmazásra, a második az Elsőfokú Bíróság előtti eljárás túlzott időtartamára irányul. 26     A Nippon Steel lényegében egyetlen jogalapra hivatkozik, amely a bizonyításra vonatkozó követelményszint meghatározása során elkövetett téves jogalkalmazásra irányul. 27     Először ésszerű a Nippon Steel által előterjesztett egyetlen jogalapot megvizsgálni. A       A Nippon Steel által előterjesztett jogalapról, amely a bizonyításra vonatkozó követelményszint meghatározása során elkövetett téves jogalkalmazásra irányul 1       A felek érvei 28     Jogalapjának első részében a Nippon Steel azt sérelmezi, hogy az Elsőfokú Bíróság tévesen alkalmazta a jogot, mivel téves jogi következtetéseket vont le abból, hogy az állítólagos jogsértés elkövetése nem állt a japán termelők kereskedelmi érdekében. 29     Az Elsőfokú Bíróság tévesen szorítkozott annak megállapítására, hogy az esetleges kereskedelmi érdek hiánya nem releváns, amennyiben a megállapodás fennállása megállapítható. A Nippon Steel álláspontja szerint az a körülmény, hogy a japán termelőknek – különösen a fő európai piacok és a japán piac között a kérdéses csövek tekintetében fennálló kereskedelmi korlátok miatt – nem volt semmilyen logikus gazdasági indoka az állítólagos megállapodás megkötésére, azt vonja maga után, hogy a megállapodás fennállására meggyőzőbb − vagyis különösen pontos, logikus és meggyőző − bizonyítékokat kellett volna előterjeszteni a jogsértés minden lényeges elemének vonatkozásában. 30     Egyébiránt amennyiben – mint a jelen ügyben is – az érintett vállalkozás magatartására van más, a versenyjog szabályaival összeegyeztethető magyarázat, nem lehet a jogsértés fennállását kétértelmű bizonyítékok alapján megállapítani. E tekintetben a Nippon Steel az ártatlanság vélelmének elvére hivatkozik. 31     Különösen valamely kartellben való részvétellel vádolt vállalkozás által tett és más, szintén vádolt vállalkozások által vitatott nyilatkozatokat csak akkor lehet bizonyítékként felhasználni, ha a kartell minden lényeges elemét a fenti nyilatkozatoktól független bizonyítékok alapján megalapozták. E tekintetben a Nippon Steel hangsúlyozza, hogy a közösségi versenyjog, amely lehetővé teszi a vállalkozások számára, hogy együttműködésükért cserében bírságcsökkentésben részesüljenek, pontatlan vagy hamis nyilatkozatok jelentős kockázatát vonja maga után. 32     Jogalapjának második részében a Nippon Steel azt sérelmezi, hogy az Elsőfokú Bíróság nem ismerte el azt, hogy a jogsértéssel vádolt vállalkozás magatartásának hihető alternatív magyarázata releváns, mivel azok a bizonyítékok, amelyekre a Bizottság alapozott, kétértelmű jellegük miatt értelmezésre szorulnak. Az Elsőfokú Bíróság tévesen alkalmazta a jogot a bizonyítékra vonatkozó követelményszint tekintetében, és megsértette az ártatlanság vélelmét. 33     E jogalap harmadik részében a Nippon Steel azt sérelmezi, hogy az Elsőfokú Bíróság nem vette figyelembe Pierre Verluca nyilatkozatainak kétértelmű jellegét, illetve az e nyilatkozatok és a többi bizonyíték között fennálló ellentmondásokat. Azzal, hogy nem követelte meg – sem a pontosság, sem a tartalom terén – a többi bizonyíték összevágósága magasabb szintjét, az Elsőfokú Bíróság tévesen alkalmazta a jogot, és megakadályozta a Bizottság által megállapított tényállás teljes bírói felülvizsgálatát. E tekintetben a Nippon Steel emlékeztet arra, hogy a közösségi bíróságok által végzett felülvizsgálat szükséges ahhoz, hogy teljesüljön az emberi jogok és alapvető szabadságok védelméről szóló, Rómában, 1950. november 4‑én kelt európai egyezmény (a továbbiakban: az EJEE) 6. Cikkében előírt, független és pártatlan bírósághoz való hozzáférés jogával kapcsolatos feltétel. 34     A jogalap negyedik része szerint az Elsőfokú Bíróság tévesen alkalmazta a jogot azzal, hogy értékelését, amely szerint Bert Becher nyilatkozatai alkalmasak lehetnek Pierre Verluca nyilatkozatainak alátámasztására az egyedileg gyártott csővezetékekkel kapcsolatos állítólagos jogsértés tekintetében, ellentmondó és hiányos indokolásra alapította. Jóllehet az nem vitatott, hogy valamely bizonyíték csak akkor támaszthatja alá Pierre Verluca nyilatkozatait, ha nincs azokkal ellentmondásban, az Elsőfokú Bíróság más szabályt alkalmazott Bert Becher nyilatkozataira, amelyek nyilvánvalóan ellentmondtak Pierre Verluca nyilatkozatainak. 35     A Bizottság megjegyzi, hogy a jogalap második és harmadik része, csupán az első rész egyes elemeinek megismétlése. Mindenesetre ez a három rész elfogadhatatlan, mivel azok nem lehetnek sikeresek az Elsőfokú Bíróság által elfogadott tényállás vizsgálata nélkül, valamint nem alapozzák meg azt, hogy az utóbbi a bizonyítékokat elferdítette volna. 36     Egyébiránt még amennyiben ezek a részek elfogadhatóak is lennének, ezek nyilvánvalóan megalapozatlanok, amennyiben a bizonyítékok kétértelműségére és e bizonyítékok hihető alternatív magyarázatának fennállására irányulnak. E tekintetben a Bizottság megjegyzi, hogy az általa alapul vett bizonyítékok, mint Pierre Verluca nyilatkozatai, a jogsértés lényeges elemei tekintetében egyértelműek, továbbá az okirati bizonyítékokban alkalmazott kikötésekre semmilyen hihető alternatív magyarázatot nem adtak. A Bizottság végül előadja, hogy az Elsőfokú Bíróság a jogsértés bizonyítékaira vonatkozó értékelése tökéletesen jogszerű. 37     A jogalap negyedik része szintén elfogadhatatlan, mivel még amennyiben megalapozott is lenne, nem indokolná a megtámadott ítélet hatályon kívül helyezését. Az Elsőfokú Bíróság ugyanis miután megállapította a megtámadott ítélet 333. pontjában, hogy Bert Becher nyilatkozatai alátámasztják Pierre Verluca nyilatkozatait az egyedileg gyártott csővezetékek tekintetében, a fenti ítélet 334. és 335. pontjában kimondta, hogy mindenesetre Pierre Verluca nyilatkozatai elegendőek az Európa‑Japán klub tagjai között létrejött piacfelosztó megállapodás fennállásának bizonyítására, amely nemcsak a szabvány menetes OCTG csövekre, hanem az egyedileg gyártott csővezetékekre is kiterjedt. 2       A Bíróság álláspontja –       a)     A jogalap első részéről 38     Emlékeztetni kell arra, hogy fellebbezés keretében a Bíróságnak nincs hatásköre a tényállás megállapítására és fő szabályként az Elsőfokú Bíróság által az e tényállás alátámasztására elfogadott bizonyítékok vizsgálatára. Amennyiben e bizonyítékokhoz szabályszerűen jutottak hozzá, és a bizonyításra, valamint a bizonyítási teherre vonatkozó szabályokat tiszteletben tartották, kizárólag az Elsőfokú Bíróság feladata az elé terjesztett bizonyítékok bizonyító erejének értékelése (a C‑7/95. P. sz., Deere kontra bizottság ügyben 1998. május 28‑án hozott ítélet [EBHT 1998., I‑3111. o.] 22. pontja). Ez az értékelés ezért – az Elsőfokú Bíróság elé terjesztett bizonyítékok elferdítését kivéve − nem minősül a Bíróság felülvizsgálata alá tartozó jogkérdésnek (a C‑53/92. P. sz., Hilti kontra Bizottság ügyben 1994. március 2‑án hozott ítélet [EBHT 1994., I‑667. o.] 42. pontja és a C‑204/00. P., C‑205/00. P., C‑211/00. P., C‑213/00. P., C‑217/00. P. és C‑219/00. P. sz., Aalborg Portland és társai egyesített ügyekben 2004. január 7‑én hozott ítélet [EBHT 2004., I‑123. o.] 49. pontja). 39     A Bíróság hatásköre az Elsőfokú Bíróság által megállapított tényállás tekintetében különösen az eljárási iratokból eredő megállapítások tárgyi pontatlanságának, a bizonyítékok elferdítésének, a bizonyítékok jogi minősítésének és annak felülvizsgálatára irányul, hogy a bizonyítási teherre és a bizonyításfelvételre vonatkozó szabályokat tiszteletben tartották‑e (a C‑2/01. P. és C‑3/01. P. sz. BAI és Bizottság kontra Byer ügyekben 2004. január 6‑án hozott ítélet [EBHT 2004., I‑23. o.] 47., 61. és 117. pontja, valamint a C‑551/03. P. sz., General Motors kontra Bizottság ügyben 2006. április 6‑án hozott ítélet [EBHT 2006., I‑3173. o.] 51. és 52. pontja). 40     A jogalap első része lényegében arra vonatkozik, hogy az állítólagos jogsértés elkövetése tekintetében a kereskedelmi érdek állítólagos hiánya miatt az Elsőfokú Bíróságnak az alkalmazottól eltérő szempontok alapján kellett volna‑e értékelnie a bizonyítékokat. A Bizottság állításával ellentétben ez a rész elfogadható. Jogi kérdés ugyanis, hogy az Elsőfokú Bíróság a bizonyítékok vizsgálata során a helyes jogszabályt alkalmazta‑e. 41     A jogalap e részének megalapozottsága tekintetében meg kell vizsgálni a megtámadott ítélet azon pontjait, amelyben az Elsőfokú Bíróság kifejtette az általa alkalmazott, a bizonyítási teherre és a bizonyításfelvételre vonatkozó elveket. 42     A megtámadott ítélet 179. pontjában az Elsőfokú Bíróság hivatkozott az ítélkezési gyakorlatra, amely szerint Bizottságnak pontos és ellentmondásmentes bizonyítékot kell szolgáltatnia azon szilárd meggyőződésének alátámasztására, hogy az állítólagos jogsértés megtörtént. Ugyanezen ítélet 180. pontjában kihangsúlyozta, hogy elegendő, ha a Bizottság által felhozott bizonyítékok a maguk teljességében értékelve megfelelnek e követelménynek. Ezt követően a 181. pontban az Elsőfokú Bíróság emlékeztetett arra, hogy az EK 81. cikk (1) bekezdésének szövegéből magából következik, hogy tilos minden olyan vállalkozások közötti megállapodás, hatásától függetlenül, amelynek versenyellenes célja van. 43     Az Elsőfokú Bíróság a megtámadott ítélet 183‑184. pontjában arra a következtetésre jutott, hogy a felperes érvelése a kérdéses megállapodás hatásainak hiányáról, még akkor is, ha megalapozott, önmagában nem vezethet a megtámadott határozat 1. cikkének megsemmisítéséhez. E tekintetben az Elsőfokú Bíróság emlékeztetett arra, hogy a T‑25/95., T‑26/95., T‑30/95–T‑32/95., T‑34/95–T‑39/95., T‑42/95–T‑46/95., T‑48/95., T‑50/95–T‑65/95., T‑68/95–T‑71/95., T‑87/95., T‑88/95., T‑103/95. és T‑104/95. sz., Cimenteries CBR és társai kontra Bizottság, ún. „Cement”‑ügyben 2000. március 15‑én hozott ítéletének (EBHT 2000., II‑491. o.) 1085‑1088. pontjában úgy ítélte meg, hogy azoknak már önmagukban versenykorlátozó céljuk van, és az EK 81. cikk (1) bekezdése által kifejezetten tiltott megállapodások csoportjába tartoznak, továbbá hogy ez a cél, amelynek valós voltát az okirati bizonyítékok tagadhatatlanul igazolják a szóban forgó ügyben, nem igazolható az érintett versenyellenes magatartás gazdasági összefüggéseinek elemzése útján. 44     A megtámadott ítélet 185. pontjában az Elsőfokú Bíróság kimondta, hogy a jogsértés fennállása szempontjából lényegtelen, hogy a megállapodás megkötése a japán felperesek kereskedelmi érdekében állt-e, vagy sem. 45     Amint a főtanácsnok indítványának 190. és azt követő pontjaiban megállapította, az Elsőfokú Bíróság fenti érvelése jogszerű. Megfelel a Bíróság állandó joggyakorlatának (lásd különösen a 29/83. és 30/83. sz., CRAM és Rheinzink kontra Bizottság ügyekben 1984. március 28‑án hozott ítélet [EBHT 1984., 1679. o.] 20. pontját; a C‑49/92. P. sz., Bizottság kontra Anic Partecipazioni ügyben 1999. július 8‑án hozott ítélet [EBHT 1999., I‑4125. o.] 86. pontját, valamint a C‑238/99. P., C‑244/99. P., C‑245/99. P., C‑247/99. P., C‑250/99. P.–C‑252/99. P. és C‑254/99. P. sz., Limburgse Vinyl Maatschappij és társai kontra Bizottság ügyben 2002. október 15‑én hozott ítélet [EBHT 2002., I‑8375. o.] 508. pontját). A Nippon Steel érvelése, amely szerint a vitatott magatartás hihető alternatív magyarázata – vagyis a kereskedelmi érdek hiánya – miatt az Elsőfokú Bíróságnak szigorúbb követelményeket kellett volna az előterjesztett bizonyítékokkal kapcsolatban támasztania, ellentétes ezzel az ítélkezési gyakorlattal. 46     Az Elsőfokú Bíróság ezért helyesen állapította meg, hogy mivel a Bizottság sikeresen összegyűjtötte az okirati bizonyítékokat az állítólagos jogsértés alátámasztására, továbbá hogy e bizonyítékok elegendőnek tűntek a versenyellenes megállapodás fennállásának bizonyítására, nem szükséges megvizsgálni azt a kérdést, hogy a jogsértéssel vádolt vállalkozásnak a hivatkozott megállapodás kereskedelmi érdekében állt‑e. 47     Különösen az olyan versenyellenes megállapodásokat illetően, amelyek – mint a jelen ügyben is – versenytárs vállalkozások találkozói során jönnek létre, a Bíróság már kimondta, hogy az EK 81. cikk (1) bekezdésének megsértése akkor valósul meg, ha e találkozók célja a verseny megakadályozása, korlátozása vagy torzítása, és amelyek így a piac működésének mesterséges megszervezésére irányulnak (a fent hivatkozott Limburgse Vinyl Maatschappij és társai kontra Bizottság ítélet 508. és 509. pontja). Ilyen esetben valamely vállalkozás kartellben való részvételének bizonyításához elegendő az, ha a Bizottság bizonyítja, hogy az érintett vállalkozás olyan találkozókon vett részt, amelyek során versenyellenes megállapodásokat kötöttek. Amennyiben a találkozókon való részvétel bizonyított, e vállalkozás feladata az arra vonatkozó bizonyítékok előterjesztése, hogy az említett találkozókon történő részvétele mögött nem volt versenyellenes szándék – úgy, hogy bizonyítja, a versenytársaival közölte, hogy a találkozókon az övéktől eltérő szándékkal vesz részt (a C‑199/92. P. sz., Hüls kontra Bizottság ügyben 1999. július 8‑án hozott ítélet (EBHT 1998, I‑4287. o., 155. pontja, valamint a fent hivatkozott Aalborg Portland és társai kontra Bizottság ítélet 81. pontja). 48     A fenti szabály indoka az, hogy a találkozón részt vevő valamely vállalkozás, amely nyilvánosan nem határolta el magát annak tartalmától, azt a benyomást kelti a többi résztvevőben, hogy elfogadta annak eredményét, és azt betartja (a fent hivatkozott Aalborg Portland és társai kontra Bizottság ítélet 82. pontja). 49     A jelen ügyben a Nippon Steel nem vitatta formálisan, hogy részt vett az Európa‑Japán klub találkozóin, és nem terjesztett elő bizonyítékot arra vonatkozóan, hogy részvétele mögött nem volt versenyellenes szándék a nemzeti piacok védelmét illetően. 50     Az Elsőfokú Bíróság e tekintetben nem alkalmazta tévesen a jogot, amikor a rendelkezésre álló dokumentumokat az alábbiak szerint elemezte: „194      […] a japán felperesek nem tagadták a varrat nélküli acélcsövek japán és európai termelőinek képviselői közötti találkozók megtörténtét […]. A JFE‑NKK, a JFE‑Kawasaki és a Sumitomo azt sem vitatják, hogy e találkozókon részt vettek, de azt állítják, hogy az ezekről a rendelkezésükre álló egyedüli információ a munkavállalók visszaemlékezésén alapul, és e visszaemlékezések kevéssé megbízhatóak az azóta eltelt idő miatt. 195       A Nippon [Steel] megerősíti, hogy amennyire tudja, egyik munkavállalója sem vett részt ilyen találkozókon, de nem zárhatja ki annak lehetőségét, hogy bizonyos korábbi munkavállalói jelen voltak. Mindenesetre a Nippon [Steelnek] a Bizottság által feltett kiegészítő kérdésekre 1997. december 4‑én adott válaszában szolgáltatott részlet, miszerint az acélcsövek behozataláért felelős [X] úr Cannes‑ban volt kiküldetésen 1994. március 14–17. között, alátámasztja a Bizottság elméletét a Nippon [Steelnek] a kérdéses találkozókon való részvételéről, mivel a Pierre Verluca által említett Európa‑Japán klub egyik ülése Cannes‑ban volt 1994. március 16‑án […]. E válaszban Nippon [Steel] azt állítja, hogy nincs módjában kifejteni, hogy e kiküldetésnek vagy a munkavállalói Firenzében teljesített más kiküldetéseinek mi volt a célja, mivel e két városban nem voltak vevői.” 196       E körülmények között a Bizottság jogosan vonta le a következtetést, hogy a Pierre Verluca 1996. október 14‑i nyilatkozatában megnevezett japán felperesek […], ideértve a Nippon [Steel]‑t, ténylegesen részt vettek az Európa‑Japán klub általa leírt találkozóin. […] 201.      Ami azt az érvet illeti, amely szerint az Európa‑Japán klub találkozói soha nem irányultak a közösségi piacra, meg kell jegyezni, hogy bár Pierre Verluca szerint „a kőolajtermékek piacát érintő fontos események (amerikai VRA, politikai változások a Szovjetunióban, Kína fejlődése...)” voltak e találkozók témái, ez nem akadálya annak, hogy azokon „a fent említett alapszabályok alkalmazását is megállapítsák”. Pierre Verluca 1996. szeptember 17‑i nyilatkozatából így az következik, hogy az alapszabályok alkalmazása, különösen a közösségi termelők négy hazai piacának japán termelők részéről történő tiszteletben tartása e találkozók egyik témája volt. 202      Figyelembe kell venni azt, hogy a Bizottság feladata az EK 81. cikk (1) bekezdése megsértésének szankcionálása, és hogy az EK 81. cikk (1) bekezdésének c) pontja kifejezetten említi „a piacokat vagy a beszerzési forrásokat felosztó” megállapodásokat, mint amelyeket az EK 81. cikk (1) bekezdése tilt. Így a jogsértés megállapításához elegendő, ha a Bizottság igazolja azt, hogy egy olyan vállalkozások közötti megállapodás, amely hatással lehet a tagállamok közötti kereskedelemre, célja vagy hatása egy vagy több termék közösségi piacának felosztása. 203      Meg kell jegyezni azt is, hogy a gyakorlatban a Bizottságnak kevéssé kedvező körülmények mellett kell bebizonyítania a jogsértés fennállását, mivel több év eltelhetett a jogsértést megvalósító események óta, és mivel a vizsgálat alá vont több vállalkozás nem működött vele tevékenyen együtt. Míg szükségszerűen a Bizottság feladata, hogy bebizonyítsa a jogellenes piacfelosztó megállapodás megkötését […], túlzás lenne elvárni, hogy bizonyítékot szolgáltasson e cél elérésének konkrét módjáról is […]. A jogsértésért felelős vállalkozásnak ugyanis túl könnyű lenne kibújni a büntetés alól, ha hivatkozhatna arra, hogy a jogellenes megállapodás működésével kapcsolatban előterjesztett információk homályosak, olyan helyzetben, amikor a megállapodás létezése és versenyellenes célja mindazonáltal kellőképpen igazolt. […]. […] 205      Ezzel kapcsolatban meg kell állapítani, hogy a japán felperesek állításával szemben Pierre Verluca nyilatkozatai nemcsak megbízhatóak, hanem különösen jelentős bizonyító erővel rendelkeznek, mivel a Vallourec nevében készültek. […]. […] 207      Bárhogy is, Pierre Verluca közvetlen tanúja volt a leírt eseményeknek. A Bizottság azt állította […], hogy Pierre Verluca a Vallourec […] elnöki minőségében részt vett az Európa‑Japán klub találkozóin, amelyet nem vitatott senki.” 51     Fontos megjegyezni, hogy a bizonyítékok ezen értékelése megfelel a következetes ítélkezési gyakorlattal. Amint a Bíróság ugyanis már más ügyekben kimondta, azok a tevékenységek, amelyekre e magatartások és megállapodások irányulnak, általában titkosan folynak le, a találkozókat titkosan tartják, továbbá az erre vonatkozó dokumentáció a legminimálisabbra szorítkozik. Ebből következik, hogy még ha a Bizottság fel is fedez olyan iratokat – mint például a találkozókról készült beszámolók –, amelyek kifejezetten tanúsítják a piaci szereplők közötti jogellenes kapcsolatfelvételt, e dokumentumok általában töredékesek és szórványosak, és ezért gyakran következtetésekkel kell bizonyos részleteket rekonstruálni. Ezért az esetek nagy részében a versenyellenes magatartás vagy megállapodás létezését bizonyos egybeesésekből és ténykörülményekből kell kikövetkeztetni, amelyek együtt figyelembe véve, más összefüggő magyarázat hiányában a versenyjogi szabályok megsértésének bizonyítékául szolgálhatnak (a fent hivatkozott Aalborg Portland és társai kontra Bizottság ítélet 55‑57. pontja). 52     Amennyiben a Nippon Steel a jogalap első részének keretében az ártatlanság vélelmének elvére, valamint az eljárás alá vont versenytársak által tett pontatlan vagy hamis nyilatkozatok kockázatára is hivatkozik, elegendő emlékeztetni arra, hogy az Elsőfokú Bíróság a megtámadott ítélet 177‑179. pontjában kimondta, miszerint igaz, hogy ha kétség áll fenn, azt a jogsértéssel vádolt vállalkozások javára kell értelmezni, ugyanakkor semmi nem akadályozza a jogsértés megállapítását, feltéve hogy az bizonyított. 53     Végül az ügy irataiban semmi nem enged arra következtetni, hogy az Elsőfokú Bíróság a bizonyítékok elemzésének és értékelésének körében elferdítette volna azokat, vagy lényeges pontatlanságot követett volna el. 54     A fentiekből következik, hogy a hivatkozott bizonyítási teherre és bizonyításra vonatkozó szempontok megtartásával, valamint annak megállapításával, hogy e feltételek a jelen ügyben teljesültek, az Elsőfokú Bíróság nem alkalmazta tévesen a jogot. 55     Ezért a jogalap első részét el kell vetni. –       b)     A jogalap második részéről 56     A jogalap második része azon a feltételezésen alapul, hogy a bizonyítékok kétértelműek. Amint azt a Bíróság már a jogalap első részének vizsgálata körében kifejtette, az ügyben előterjesztett bizonyítékok bizonyító erejének az Elsőfokú Bíróság általi értékelését – a bizonyítási teherre és a bizonyításfelvételre vonatkozó szabályok megsértését és a bizonyítékok elferdítését kivéve – nem lehet a Bíróság előtt kétségbe vonni (lásd továbbá a C‑136/92. P. sz., Bizottság kontra Brazzelli Lualdi és társai ügyben 1994. június 1‑jén hozott ítélet [EBHT 1994., I‑1981. o.] 49. és 66. pontját, valamint a C‑182/99. P. sz., Salzgitter kontra Bizottság ügyben 2003. október 2‑án hozott ítélet [EBHT 2003., I‑10761. o.] 43. pontját). A jelen ügyben az Elsőfokú Bíróság értékelése – amely szerint a bizonyítékok nem voltak kétértelműek, hanem éppen ellenkezőleg, pontosak és összevágóak voltak – lehetővé tette annak megállapítását, hogy a jogsértést elkövették. 57     Ezért amennyiben a Nippon Steel az Elsőfokú Bíróság ezen értékelését nem vonja kétségbe, az érvelését, mint elfogadhatatlant, el kell vetni. 58     Ezen túlmenően a Nippon Steel érvelése, amely szerint az Elsőfokú Bíróság tévesen alkalmazta a jogot annak kimondásával, hogy nem releváns az, hogy a japán termelők magatartásának van‑e alternatív, hihető és a közösségi versenyszabályokkal összeegyeztethető magyarázata, lényegében azonos azzal – a jogalap első része keretében már elvetett – érveléssel, amellyel annak megállapítását rótta fel az Elsőfokú Bíróságnak, hogy mivel a megállapodás fennállása bizonyított, nem releváns az a tény, hogy a japán termelőknek az állítólagos jogsértés elkövetése esetlegesen nem állt kereskedelmi érdekükben. 59     A fentiekre figyelemmel a jogalap második részét el kell vetni. –       c)     A jogalap harmadik részéről 60     A jogalap e részével a Nippon Steel azt sérelmezi, hogy az Elsőfokú Bíróság egyrészt nem vette figyelembe Pierre Verluca nyilatkozatainak kétértelmű jellegét, másrészt figyelmen kívül hagyta az e nyilatkozatok és a többi bizonyíték – különösen Bert Becher nyilatkozatai − között fennálló ellentmondásokat. 61     Fontos megjegyezni, hogy Pierre Verluca 1996. szeptember 17‑i nyilatkozatában elismerte, hogy a megállapodás feleinek hazai piacai „védettek” voltak, az Egyesült Királyság offshore piacát kivéve, amely „részben védett” volt. Nyilatkozata szerint a megállapodással érintett termékek a szabvány menetes csövek és az egyedileg gyártott csővezetékek voltak. A jogsértés időtartamát illetően az érintett kijelentette, hogy „[a] kapcsolatok a piac 1977‑es válsága után kezdődtek”, és „kicsivel több mint egy éve fejeződtek be”. A megállapodás gyakorlati megvalósítását illetően Pierre Verluca pontosította, hogy „elvileg évente kétszer tartottak találkozókat […]. A kőolajtermékek piacát érintő fontos események voltak e találkozók témái […]. A találkozókon megállapították összességében a csővezetékek világméretű kapacitása és kereslete közti jelentős eltérést, valamint a fent említett alapszabályok alkalmazását”. 62     A Vallourecnél tartott újabb vizsgálat során, 1997. december 18‑án adott válaszaiban Pierre Verluca az alábbiakat nyilatkozta: –       „Az Európa‑Japán klub érintett termelői a nemzetközi pályázati felhívások tekintetében egy megközelítő piacfelosztási kulcsot tartottak tiszteletben, kizárólag a szabványtermékek tekintetében. –       Ezzel összefüggésben irányadó árlistákat állapítottak meg, amelyek a hivatkozott pályázati felhívások keretében tett ajánlatok alapjául szolgáltak […]. –       E listákat időnként frissítették („NL”: New List) és ezek lehetővé tették az egyes termelők számára adott pályázat megnyeréséhez szükséges árajánlat („WP”: Winning Price) meghatározását. […] –       A francia, a német és az olasz piacot hazai piacoknak tekintették. Az [Egyesült Királyság] helyzete különleges volt (vö. 1996. szeptember 17‑i nyilatkozatommal).” 63     Bert Becher az alábbi nyilatkozatot tette: –       „Tudomásom szerint […] [a]z alapszabályok az OCTG csövekre és az egyedileg gyártott csővezetékekre vonatkozó megállapodásokból álltak, amelyeknek alapvető célja az érintett nemzeti piacok védelme volt. Ez azt jelentette, hogy ezen ágazatokban a japán termelők nem hatolhattak be az európai piacra, míg az európai termelők nem […] szállíthatták termékeiket Japánba. –       Úgy tűnik, hogy a közvetlenül az érintett nemzeti piacokra vonatkozó kartellek mellett léteztek más kiegészítő megállapodások is, amelyek más országokra vonatkoztak. […] –       A többi nemzetközi pályázati felhívás tárgyát képező piacok tekintetében megállapodtak abban, hogy milyen mennyiséget szállítanak a japán, illetve az európai termelők, amely megállapodásokat akkoriban a „piacfelosztási kulcs” („sharing key”) megnevezés[ek]kel illették. A megállapodás célja nyilvánvalóan az volt, hogy a múltban szállított mennyiség szintjét fenntartsák. […]” 64     A jelen részben felvetett első – a Pierre Verluca nyilatkozatainak kétértelmű jellegére vonatkozó − érvet illetően elegendő megjegyezni, hogy az Elsőfokú Bíróság ezeket a nyilatkozatokat pontos bizonyítéknak találta. Különösen a megtámadott ítélet 193. pontjában megállapította, hogy „az „ échanges ” kifejezés […], amelyet Pierre Verluca 1996. szeptember 17‑i nyilatkozatában használt […], arra utal, hogy kapcsolatok voltak az acélcsövek japán és európai termelői között”, majd a megtámadott ítélet 201. pontjában hozzátette, hogy „Pierre Verluca 1996. szeptember 17‑i nyilatkozatából így az következik, hogy az alapszabályok alkalmazása, különösen a közösségi termelők négy hazai piacának japán termelők részéről történő tiszteletben tartása [az Európa‑Japán klub találkozóinak] egyik témája volt”. 65     A jelen ítélet 38., 39. és 56. pontjában hivatkozott ítélkezési gyakorlatra figyelemmel az Elsőfokú Bíróságnak a Pierre Verluca nyilatkozataira vonatkozó értékelését − a bizonyítási teherre és a bizonyításfelvételre vonatkozó szabályok megsértését és a bizonyítékok elferdítését, valamint lényeges pontatlanságokat kivéve – nem lehet a Bíróság előtt kétségbe vonni. A Nippon Steel ugyanakkor nem terjesztett elő semmilyen érvet, amely alkalmas lenne annak bizonyítására, hogy az Elsőfokú Bíróság által Pierre Verluca nyilatkozatai alapján levont, a fentiekben ismertetett következtetések lényeges pontatlanság, a nyilatkozatok elferdítése vagy jogban való tévedés miatt jogsértők lennének. 66     Egyebekben a jogalap első részének vizsgálatából következik, hogy az Elsőfokú Bíróság nem sértette meg a bizonyítási teherre és a bizonyításfelvételre vonatkozó szabályokat sem az ügyben előterjesztett bizonyítékok értékelése során. 67     Következésképpen az első, Pierre Verluca nyilatkozatainak kétértelmű jellegére vonatkozó érvet el kell vetni. 68     A jogalap harmadik része körében előadott második érvvel kapcsolatosan fontos megjegyezni, hogy az Elsőfokú Bíróság – a bizonyítékok értékelése körében – figyelembe vette a Pierre Verluca nyilatkozatai és a többi bizonyíték között fennálló ellentmondásokat. Az Elsőfokú Bíróság így a megtámadott ítélet 302. pontjában megállapította, hogy „[a]z a tény, hogy Bert Becher tagadta az alapszabályok Európán belüli részének létezését, amely előírta volna az európai termelők számára, hogy kölcsönösen tiszteletben kell tartaniuk egymás hazai piacát, bizonyos mértékig valóban gyengíti nyilatkozata Pierre Verluca állításait alátámasztó bizonyító erejét”. 69     Az Elsőfokú Bíróság ezt követően azt vizsgálta, hogy a fenti ellentmondás ellenére Bert Becher nyilatkozatai kellően pontosan alátámasztották‑e Pierre Verluca nyilatkozatait. 70     E vizsgálat keretében az Elsőfokú Bíróság megállapította Pierre Verluca nyilatkozatait illetően: „219      Az Elsőfokú Bíróság ítélkezési gyakorlata értelmében figyelembe kell venni azt is, hogy egyetlen, kartellben való részvétellel vádolt vállalkozás vallomása, amelynek pontosságát több más, hasonlóan megvádolt vállalkozás vitatja, nem tekinthető az utóbbiak által elkövetett jogsértés megfelelő bizonyítékának, ha más bizonyíték azt nem támasztja alá […]. Ennek következtében Pierre Verluca nyilatkozatait megbízhatóságuk ellenére más bizonyítékoknak is alá kell támasztaniuk, hogy a megtámadott határozat 1. cikkében szankcióval sújtott jogsértés fennállását igazolni lehessen. 220      Mindazonáltal a megerősítés elvárt mértéke a jelen ügyben a pontosságot és erősséget tekintve is alacsonyabb Pierre Verluca nyilatkozatainak megbízhatóságát tekintve, mint abban az esetben volna, ha az utóbbiak nem lennének különösebben hitelesek. Tehát ha úgy ítéljük meg, hogy összevágó bizonyítékok egy csoportja alátámasztja a Pierre Verluca által és a [vitatott] határozat 1. cikkében említett piacfelosztó megállapodás létezését és bizonyos konkrét részleteit, akkor az utóbbi nyilatkozatai önmagukban elegendőek lehetnek a [vitatott] határozat más részeinek igazolására is, összhangban a „Cement”‑ítélet […] 1838. pontjából eredő szabállyal, […]. Amennyiben továbbá valamely dokumentum nem mond nyilvánvalóan ellent Pierre Verluca nyilatkozatainak a piacfelosztó megállapodás létezésével és alapvető tartalmával kapcsolatban, az a tény, hogy a Bizottság az általa leírt megállapodás lényeges elemeire nézve bizonyítékot szolgáltat, elegendő ahhoz, hogy megfelelően alátámassza a megállapodást a terhelő bizonyítékok csoportjával összefüggésben […].” 71     Az Elsőfokú Bíróság a fenti megfontolásokra tekintettel elemezte Bert Becher nyilatkozatait. Ezen utóbbi dokumentummal kapcsolatban az Elsőfokú Bíróság megállapította a megtámadott ítélet 302. pontjában, hogy „Bert Becher egyértelműen megerősítette az európai és japán termelők közötti piacfelosztó megállapodás létezését az OCTG csövek és az egyedileg gyártott csővezetékek kapcsán […]. Következésképpen nyilatkozata megerősíti Pierre Verluca állításait a jogsértés ezen elemét illetően, és így azt is, hogy a japán felperesek részesei voltak a piacfelosztó megállapodásnak, amely keretében megegyeztek, hogy nem hoznak forgalomba szabvány menetes OCTG csöveket és egyedileg gyártott csővezetékeket a közösségi piacon. […] Végül pedig a Mannesmann nyilatkozatának bizonyító erejét megerősíti az is, hogy alátámasztja Pierre Verluca állításait a harmadik államok piacán meghirdetett nemzetközi beszerzési eljárásokon a szerződések odaítélésére vonatkozó piacfelosztási kulcs létezésére nézve […].” 72     A fő bizonyítékok összehasonlító, valamint a bizonyítási teherre és a bizonyításfelvételre vonatkozó, a jogalap első részében megvizsgált szabályok alkalmazásával lefolytatott elemzését követően az Elsőfokú Bíróság az alábbiakat mondta ki: 332      Nem tűnik ki egyértelműen a bizonyítékokat képező dokumentumok nagy részéből, mely varrat nélküli acélcsövekre terjed ki a piacfelosztó megállapodás, de nem fér hozzá kétség, hogy az érintett termékek magukban foglalták a szabvány menetes OCTG csöveket. A […] piacfelosztási kulcs‑dokumentumban és a Mannesmann válaszában e termékekre szereplő utalások, és a Bizottság által előterjesztett egyéb dokumentumokban az OCTG csövekre való általános, pontosabb meghatározás nélküli hivatkozások megfelelően és egyértelműen alátámasztják Pierre Verluca nyilatkozatait arról, hogy az alapszabályok e termékekre vonatkoztak. 333      Ami az egyedileg gyártott csővezetékeket illeti, egyetlen bizonyíték, a Bert Becher által a Mannesmann‑nak írt válasz egyértelműen alátámasztja Verluca nyilatkozatát, hogy a jogellenes megállapodás magában foglalta azokat a termékeket is. E válasz különösen nagy bizonyító erejét tekintve […] úgy kell tekinteni, hogy alátámasztja Pierre Verluca nyilatkozatait, amelyek maguk is nagyon megbízhatók […] e termékek kapcsán. 334      Az Elsőfokú Bíróság korábban már úgy ítélte meg, hogy ha a Bizottság által előterjesztett bizonyítékok összessége alapján meg lehet állapítani Pierre Verluca által említett és a [vitatott] határozat 1. cikkében leírt piacfelosztó megállapodás létezését vagy bizonyos konkrét tényezőit, ez utóbbi nyilatkozatai önmagukban elegendőek ez esetben a [vitatott] határozat többi tényezőjének igazolására, […]. Az Elsőfokú Bíróság már úgy ítélte meg a 330. és 332. pontban, hogy a Bizottság által előterjesztett bizonyítékok összessége elegendő Pierre Verluca nyilatkozatainak alátámasztására, különösen a szabvány menetes OCTG csövek tekintetében. 335      E körülmények között meg kell állapítani, hogy Pierre Verluca egyértelműen az igazságot állította nyilatkozataiban, így e nyilatkozatok elegendő bizonyítékot képeznek annak megállapításához, hogy az Európa‑Japán klub tagjai hazai piacának tiszteletben tartásáról szóló megállapodás nemcsak a szabvány menetes OCTG csövekre, hanem az egyedileg gyártott csővezetékekre is kiterjedt, amint azt több más bizonyíték is mutatja. Nincs ok feltételezni, hogy Pierre Verluca, akinek közvetlen tudomása volt a tényekről, a csővezetékeket illetően téves nyilatkozatot tett volna, amikor más bizonyítékok alátámasztják a megállapodás létezésével és a szabvány menetes OCTG csövekre való alkalmazásával kapcsolatos nyilatkozatait.” 73     A Nippon Steel állításával ellentétben a megtámadott ítélet fenti pontjaiból következik, hogy az Elsőfokú Bíróság teljes bírói felülvizsgálatot folytatott le a Bizottság által megállapított tényállás valósághű voltával kapcsolatban. Az Elsőfokú Bíróság továbbá összevetette a Pierre Verluca és Bert Becher nyilatkozatai közötti ellentmondásokat és egybeeséseket, és helyesen úgy döntött, hogy Bert Becher nyilatkozatai alátámasztják Pierre Verluca nyilatkozatait a vitatott határozat 1. cikkében megállapított jogsértés fennállása tekintetében. 74     Következésképpen az egybeesésnek az Elsőfokú Bíróság által megkövetelt szintje nem volt túl alacsony. E tekintetben elegendő megállapítani, hogy az Elsőfokú Bíróság fentiekben kifejtett indokolása nem sérti a bizonyítási teherre és a bizonyításfelvételre vonatkozó szabályokat, amint azok a jelen ítélet 42–48. és 52. pontjában szerepelnek. 75     Erre tekintettel a jogalap harmadik része körében előadott második érv szintén megalapozatlan. 76     A jogalap harmadik része tehát nem fogadható el. –       d)     A jogalap negyedik részéről 77     A jogalap negyedik részével kapcsolatban emlékeztetni kell arra, hogy az kérdés, miszerint az Elsőfokú Bíróság ítéletének indokolása ellentmondó vagy hiányos‑e, jogkérdésnek minősül, és mint ilyenre a fellebbezés keretében lehet rá hivatkozni (a C‑401/96. P. sz., Somaco kontra Bizottság ügyben 1998. május 7‑én hozott ítélet [EBHT 1998., I‑2587. o.] 53. pontja, valamint a C‑185/95. P. sz., Baustahlgewebe kontra Bizottság ügyben 1998. december 17‑én hozott ítélet [EBHT 1998., I‑8417. o.] 25. pontja). Ez a jogalap ezért elfogadható. 78     A Nippon Steel által előadott érvekre való válaszul így meg kell vizsgálni, hogy az Elsőfokú Bíróság értékelése, amely szerint Bert Becher nyilatkozatai alátámasztják Pierre Verluca nyilatkozatait az egyedileg gyártott csővezetékekkel kapcsolatos jogsértés tekintetében, elégséges és következetes indokoláson alapul‑e. 79     Amint az Elsőfokú Bíróság megállapította a megtámadott ítélet 290. pontjában, Bert Becher a Bizottság vizsgálóinak azt a választ adta, hogy az alapszabályok az OCTG csövekre és a csővezetékekre vonatkoztak. Az Elsőfokú Bíróság e megállapításából, valamint Pierre Verluca és Bert Becher a jelen ítélet 61‑63. pontjában hivatkozott nyilatkozataiból következik, hogy e nyilatkozatok összevágóak a jogsértés tárgya tekintetében. Az a tény, hogy Bert Becher megerősítette, hogy az általa képviselt vállalkozás érintett volt az egyedileg gyártott csővezetékekre is vonatkozó piacfelosztó megállapodásban, elégséges volt ahhoz, hogy az Elsőfokú Bíróság azt a következtetést vonja le az érintett válaszából – amennyiben az a hivatkozott csővezetékekre vonatkozott –, hogy az alátámasztja Pierre Verluca 1996. szeptember 17‑i nyilatkozatait, amelyek szerint a megállapodás mind a szabvány menetes OCTG csövekre, mind az egyedileg gyártott csővezetékekre kiterjedt. 80     Következésképpen a megtámadott ítélet indokolását nem lehet ellentmondásosnak, illetve hiányosnak minősíteni. 81     Ezenfelül amennyiben a Nippon Steel a jogalap negyedik részében azt sérelmezi, hogy az Elsőfokú Bíróság a bizonyításfelvételre vonatkozó eljárási szabályokat tévesen alkalmazta, elegendő megállapítani, hogy érvelése lényegében a jogalap többi részében már kifejtett és megalapozatlan érveire utal vissza. 82     A jogalap negyedik részének nem lehet helyt adni. 83     A fenti megfontolásokra figyelemmel az első jogalapot teljes egészében el kell utasítani. 84     A fentiekből következően a Nippon Steel fellebbezését mint nyilvánvalóan megalapozatlant el kell utasítani. B       A Sumitomo által előterjesztett első jogalapról, amely a japán termelőknek a vitatott határozat 1. cikkében megállapított jogsértésekben való részvételével kapcsolatos téves jogalkalmazásra vonatkozik 1       A felek érvei 85     A Sumitomo álláspontja szerint az Elsőfokú Bíróság tévesen alkalmazta a jogot annak megállapításával, hogy a japán termelők részt vettek a vitatott határozat 1. cikkében megállapított jogsértésekben mind a szabvány menetes OCTG csövek, mind az egyedileg gyártott csővezetékek tekintetében. 86     Ebben a tekintetben a Sumitomo átveszi a Nippon Steel fellebbezésében kifejtett érveket, és hozzáteszi azokhoz a kifejezetten az egyedileg gyártott csővezetékekre vonatkozó érveket. 87     A Sumitomo előadja, hogy az Elsőfokú Bíróság elferdítette a Bert Becher által előterjesztett bizonyítékokat. Egyébiránt az Elsőfokú Bíróság e bizonyítékokat jogilag tévesen minősítette, Pierre Verluca és Bert Becher nyilatkozatainak felhasználását ellentmondásosan és hiányosan indokolta, valamint megfordította a bizonyítási terhet. 88     Bert Becher nyilatkozataival kapcsolatban a Sumitomo először előadja, hogy az Elsőfokú Bíróság téves bizonyító erőt tulajdonított nekik, amikor megállapította, hogy e nyilatkozatok kétségtelenül megerősítették a piacfelosztó megállapodás fennállását az egyedileg gyártott csővezetékek tekintetében. Az Elsőfokú Bíróságnak figyelembe kellett volna vennie azt a tényt, hogy Bert Becher pontosította, miszerint olyan tényeket adott elő, amelyek azt megelőzően történtek, hogy ő a Mannesmann igazgatója lett. Ezenfelül a Bert Becher által alkalmazott kifejezésekből következik, hogy magának is kételyei álltak fenn a neki szolgáltatott információkkal kapcsolatban. 89     Az Elsőfokú Bíróság részéről téves jogalkalmazás volt továbbá az, hogy Bert Becher nyilatkozatait hiteles bizonyítéknak minősítette, amelyek alátámasztják Pierre Verluca 1996. szeptember 17‑i nyilatkozatát annak ellenére, hogy az Elsőfokú Bíróság megállapította, hogy tévedett Bert Becher, amikor tagadta az alapszabályok európai szintű jellegét. Miután megállapította, hogy Bert Becher nyilatkozatai jelentős tartalmi tévedést foglalnak magukban, az Elsőfokú Bíróságnak nem lett volna szabad e nyilatkozatok más részeit felhasználni Pierre Verluca nyilatkozatainak alátámasztása céljából. 90     A Sumitomo előadja továbbá, hogy az Elsőfokú Bíróság megsértette a bizonyításra vonatkozó szabályokat a megtámadott ítélet 336. pontjában szereplő megállapítással, miszerint „még ha feltételezzük is, hogy a japán felperesek kétséget keltettek azzal kapcsolatban, hogy nem bizonyították, mely termékeket érint a megtámadott határozat 1. cikkében szankcionált megállapodás, megjegyzendő, hogy ha a határozat annak teljességét nézve bemutatja a megállapodás egy bizonyos termékre való alkalmazását, és megemlíti az ennek alapjául szolgáló bizonyítékot, az a tény, hogy a határozat nem tartalmaz pontos és kimerítő listát a jogsértés által érintett termékek fajtáiról, önmagában nem elegendő a határozat megsemmisítéséhez [a T‑310/94. sz., Gruber + Weber kontra Bizottság ügyben 1998. május 14‑én hozott ítélet [EBHT 1998., II‑1043. o.] 214. pontja][…]”. Azzal, hogy ezt az érvelést fogadta el azon nézetének alátámasztására, amely szerint a Bizottság bizonyította a jogsértés fennállását az egyedileg gyártott csővezetékek tekintetében, az Elsőfokú Bíróság megfordította a bizonyítási terhet. 91     Pierre Verluca nyilatkozataival kapcsolatban a Sumitomo vitatja az Elsőfokú Bíróság által a megtámadott ítélet 219. és 220. pontjában előadott – a jelen ítélet 70. pontjában hivatkozott – érvelést, amennyiben az Elsőfokú Bíróság kizárólag Pierre Verluca nyilatkozatai alapján megállapította, hogy a japán termelőkkel szemben kifogásolt magatartások az egyedileg gyártott csővezetékekre is vonatkoztak. Az Elsőfokú Bíróság által a megtámadott ítélet 220. pontjában a Pierre Verluca nyilatkozatainak megbízhatóságával kapcsolatban elfogadott álláspont mindenesetre vitatható, figyelemmel arra, hogy az Elsőfokú Bíróság ugyanezen ítélet 281‑284., valamint 349. pontjában kifejezetten megállapította, hogy ezek a nyilatkozatok tévesek és pontatlanok voltak. Mivel az Elsőfokú Bíróság megállapította, hogy Pierre Verluca nyilatkozatai bizonyos kérdések tekintetében nem voltak megbízhatóak, indokolatlan volt egy másik kérdés tekintetében ettől eltérni, mivel a komoly kétségnek azzal kapcsolatban is fenn kellett volna állnia. 92     Végül a Sumitomo előadja, hogy az Elsőfokú Bíróság tévesen alkalmazta a jogot azzal, hogy annak ellenére ismerte el az EK 81. cikk (1) bekezdésébe ütköző jogsértés fennállását az egyedileg gyártott csővezetékek tekintetében, hogy a rendelkezésre álló bizonyítékok alapján nem állt módjában e jogsértés kezdetének és végének időpontját meghatározni. 93     A Bizottság mindenekelőtt előadja, hogy a Sumitomo nem terjesztheti ki a fellebbezését a Nippon Steel beadványaiban szereplő érvekre. A Sumitomo fellebbezése ezért elfogadhatatlan, amennyiben az a szabvány menetes OCTG csövekre, illetve a Nippon Steelnek az egyedileg gyártott csővezetékekre vonatkozó érvelésére hivatkozik. 94     Ezután a Bizottság előadja, hogy a Sumitomo érvelése legfeljebb azt támasztja alá, hogy a bizonyítékok eltérő értékelése is lehetséges. Ez azonban nem elégséges a fellebbezés alátámasztására, mivel a Sumitomo cáfolta a megtámadott ítélet három fő indokát, amely szerint Pierre Verluca nyilatkozatai önmagukban nem minősülnek elégséges bizonyítéknak; más, kifejezetten az egyedileg gyártott csővezetékekre vonatkozó bizonyítékok hiánya nem befolyásolja a jogsértés megállapítását; illetve Bert Becher nyilatkozatai alátámasztják Pierre Verluca nyilatkozatait. 95     A Bizottság hangsúlyozza, hogy a Sumitomo nem vitatta az Elsőfokú Bíróság által tett egyes megállapításokat, amelyek önmagukban elegendőek a jogsértés alátámasztására. A fellebbezés ezért hatástalan. Ezenfelül a fellebbezés elfogadhatatlan, mivel a Sumitomo érvelése lényegében csak a tényállás értékelésére vonatkozik. Különösen a Sumitomo azon érvei, amelyek Pierre Verluca nyilatkozatai megbízhatóságának értékelését vitatják, nem tártak fel semmilyen téves jogalkalmazást. 96     Akárhogy is, a Bizottság szerint az Elsőfokú Bíróság nem ferdítette el a bizonyítékokat, és nem fordította meg a bizonyítási terhet. 97     A Bizottság végül megjegyzi, hogy a Sumitomo azon állítását, amely szerint a megtámadott ítélet ellentmondásos és hiányos indokoláson alapul, csak a fellebbezés korábbi bekezdéseiben leírtakra történő általános utalással támasztja alá, ezért azt el kell utasítani. 2       A Bíróság álláspontja 98     Mindenekelőtt meg kell állapítani, hogy nem kell arról a kérdésről dönteni, hogy a Sumitomo átvehette‑e a Nippon Steel beadványaiban előadott érveket. Amint ugyanis az Elsőfokú Bíróság a fentiekben megállapította, a Nippon Steel által előadott érvelés mindenképpen megalapozatlan. 99     A Sumitomo beadványaiban előterjesztett érveléssel kapcsolatban fontos megállapítani, hogy lényegében Pierre Verluca és Bert Becher nyilatkozatainak az Elsőfokú Bíróság által elismert bizonyító erejét vonja kétségbe olyan érveléssel, amely azt kívánja alátámasztani, hogy e nyilatkozatok nem megbízhatóak, vagy legalábbis kevésbé hihetőek, mint amilyennek azt az Elsőfokú Bíróság ítélte. 100   Amint azt a főtanácsnok indítványának 88‑92. pontjában előadja, és amint az a jelen ítélet 56. pontjában hivatkozott ítélkezési gyakorlatból következik, ezek az érvek csak akkor fogadhatók el, ha nem minősülnek valójában a tényállás bíróság általi felülvizsgálatára irányuló jogalapnak. 101   Bert Becher nyilatkozatainak elismert bizonyító erejével kapcsolatban a Bíróság vizsgálatára alkalmas a Sumitomo azon érvelése, amely szerint az Elsőfokú Bíróságnak másképp kellett volna e nyilatkozatok bizonyító erejét minősíteni amiatt, hogy Bert Bechernek nem volt közvetlen tudomása az állítólagos jogsértésekről. 102   A megtámadott ítélet 297. pontjában az Elsőfokú Bíróság megállapította, hogy „mint a jelen ügyben a Mannesmann képviselőjeként nyilatkozó személynek nincs személyes tudomása a lényeges tényekről, de bevallja a saját és más vállalkozások által elkövetett jogsértést, e személy szükségképpen támaszkodik a vállalkozása, különösen annak a kérdéses magatartásról közvetlen tudomással bíró munkavállalói által szolgáltatott információkra. […] a nyilatkozatot tevő érdekei ellen irányuló vallomást általában bizonyító erejűnek kell tekinteni, így Bert Becher nyilatkozatának jelentős súlyt lehet tulajdonítani a jelen ügyben”. 103   Ebből a pontból következik, hogy az Elsőfokú Bíróság igenis figyelembe vette Bert Becher nyilatkozatai bizonyító erejének értékelése során azt a tényt, hogy Bert Bechernek nem volt közvetlen tudomása az ügy tárgyát képező jogsértésről. Ezenfelül az Elsőfokú Bíróságnak e kérdéssel kapcsolatos érvelése nem sérti a bizonyítási teherre és a bizonyításfelvételre vonatkozó szabályokat. Amint a főtanácsnok indítványának 119. pontjában kifejtette, valamely jogsértés elkövetését elismerő társaság képviselője által ilyen minőségében tett nyilatkozat jelentős jogi és gazdasági kockázattal jár, ami rendkívül valószínűtlenné teszi azt, hogy a nyilatkozatot úgy tette meg a nyilatkozattevő, hogy ne rendelkezett volna a hivatkozott társaság munkavállalói által szolgáltatott információkkal, akik viszont közvetlen tudomással bírtak a jogsértéssel kapcsolatos tényállásról. Ilyen körülmények között az a tény, hogy a társaság képviselője nem rendelkezett közvetlen tudomással a tényekről, nem befolyásolja azt, hogy az Elsőfokú Bíróság milyen bizonyító erőt tulajdoníthatott az ilyen nyilatkozatnak. 104   A Sumitomo a Bert Becher nyilatkozatai értékelése keretében történt téves jogalkalmazásra, valamint a Bert Becher és Pierre Verluca hivatkozott nyilatkozatainak felhasználása során előforduló következetlenségekre vonatkozó érvelését illetően meg kell állapítani, hogy azok lényegében megegyeznek a Nippon Steelnek megalapozatlanság miatt a jelen ítélet 68‑73., 79. és 80. pontjában kifejtett indokokra tekintettel elutasított érvelésével. Ugyanezen okokból a Sumitomo lényegében azonos érvelését nem lehet elfogadni. 105   Amennyiben a Sumitomo azt sérelmezi, hogy az Elsőfokú Bíróság megfordította a bizonyítási terhet a megtámadott ítélet 336. pontjában tett megállapítással, miszerint „még ha feltételezzük is, hogy a japán felperesek kétséget keltettek azzal kapcsolatban, hogy nem bizonyított, mely termékeket érint a megtámadott határozat 1. cikkében szankcionált megállapodás, megjegyzendő, hogy ha a határozat annak teljességét nézve bemutatja a megállapodás egy bizonyos termékre való alkalmazását, és megemlíti ennek alapjául szolgáló bizonyítékot, az a tény, hogy a határozat nem tartalmaz pontos és kimerítő listát a jogsértés által érintett termékek fajtáiról, önmagában nem elegendő a határozat megsemmisítéséhez”, érvelését nem lehet elfogadni. 106   Amint a főtanácsnok indítványának 130‑132. pontjában kifejtette, világosan következik a megtámadott ítélet 336. pontjának elejéből – amely az következő kifejezéseket alkalmazza: „[…] még ha feltételezzük is […], ami nem bizonyított,[…]” –, hogy a hivatkozott ítélet indokolásának mellékes pontjáról van szó, ami független az Elsőfokú Bíróságnak a jelen ítélet 72. pontjában hivatkozott, a 332‑335. pontban kifejtett következtetéseitől. Az állandó ítélkezési gyakorlatra tekintettel ugyanis az Elsőfokú Bíróság ítéleteinek a tárgyhoz nem tartozó indokolása ellen irányuló kifogásokat mint lényegteleneket eleve el kell utasítani, mivel nem vezethetnek ezen ítélet hatályon kívül helyezéséhez (a Bíróság C‑137/95. P. sz., SPO és társai kontra Bizottság ügyben 1996. március 25‑én hozott végzésének [EBHT 1996., I‑1611. o.] 47. pontja, továbbá a C‑362/95. P. sz., Blackspur DIY és társai kontra Tanács és Bizottság ügyben 1997. szeptember 16‑án hozott ítélet [EBHT 1997., I‑4775. o.] 23. pontja). 107   Továbbá Pierre Verluca nyilatkozatainak bizonyító erejét illetően elegendő megjegyezni – amint az a Nippon Steel jogalapja harmadik részének vizsgálata során már kifejtésre került –, hogy az Elsőfokú Bíróság által a megtámadott ítélet 219. és 220. pontjában kifejtett álláspont nem jogsértő téves jogalkalmazás miatt. Mindenesetre, amint arra a főtanácsnok indítványának 104. pontjában rámutatott, miután Pierre Verluca nyilatkozatait megbízhatónak találta, az Elsőfokú Bíróság arra a következtetésre juthatott, hogy ezek a nyilatkozatok elegendőek voltak a jogsértés bizonyítására, amennyiben azokat más bizonyítékok is alátámasztották, és ebben az esetben e nyilatkozatok elegendőek voltak ahhoz, hogy megállapítsa az érintett termékcsoporthoz tartozó egy meghatározott termék tekintetében a jogsértés fennállását. 108   Végül az a tény, hogy az Elsőfokú Bíróság a megtámadott ítélet 349. pontjában megállapította, hogy Pierre Verluca nyilatkozatai nem kellően pontosak a jogsértés befejezése időpontjának megállapításához, egyáltalán nem befolyásolja e nyilatkozatok megbízhatóságát tartalmuk tekintetében, amelyet a megtámadott ítéletben megállapítottak, és amelyet a többi bizonyíték is alátámaszt. 109   Mivel a Sumitomo által előadott érvek egyikét sem lehet elfogadni, az első jogalapot el kell vetni. C       A Sumitomo által előterjesztett második jogalapról, amely az Elsőfokú Bíróság előtti eljárás túlzott hosszára vonatkozik 1       A felek érvei 110   A Sumitomo kifogásolja az Elsőfokú Bíróság előtti eljárás hosszát, amely négy év és három hónap volt. Előadja, hogy két év telt el az írásbeli szakasz lezárása és a szóbeli szakasz megnyitására vonatkozó határozat meghozatala között, és közel tizenhat hónap a szóbeli szakasz lezárása és az ítélet kihirdetése között. Ezenfelül két év telt el a Bizottság pervezető intézkedés iránti kérelme és az Elsőfokú Bíróságnak a Bizottsághoz címzett végzése között, amelyben kérte egy konszolidált akta előterjesztését. 111   Ilyen körülmények között az Elsőfokú Bíróság előtti eljárás hossza összeegyeztethetetlen az EJEE 6. cikkének (1) bekezdésével. 112   Ezen túlmenően a kereset az Elsőfokú Bíróság általi elbírálásának időtartama meghaladta azt, amit a Bíróság a már hivatkozott Baustahlgewebe kontra Bizottság ítéletben túlzottnak tartott. Ezenfelül az Elsőfokú Bíróság előtt hasonló ügyekben folyt eljárások átlagos időtartamához viszonyítva a jelen ügy elbírálása aránytalanul hosszú ideig tartott. 113   A Sumitomo előadja, hogy anyagi kára keletkezett az eljárás időtartama miatt. Álláspontja szerint legalább 1 012 332 euró összegű kártérítés lenne megfelelő. 114   A Bizottság álláspontja szerint az ügy körülményeire tekintettel az Elsőfokú Bíróság előtti lejárás időtartama nem volt túlzott. 2       A Bíróság álláspontja 115   Emlékeztetni kell arra, hogy az EJEE 6. cikkének (1) bekezdése által ihletett azon általános közösségi jogi elv, amely szerint mindenkinek joga van a tisztességes eljáráshoz és különösen az ésszerű időn belüli eljáráshoz, alkalmazandó a versenyjog megsértéséért bírságot kiszabó bizottsági határozat bírói felülvizsgálatára irányuló eljárás során (a fent hivatkozott Baustahlgewebe kontra Bizottság ítélet 20. és 21. pontja, a Limburgse Vinyl Maatschappij és társai kontra Bizottság ítélet 179. pontja és a C‑194/99. P. sz., Thyssen Stahl kontra Bizottság ügyben 2003. október 2‑án hozott ítélet [EBHT 2003., I‑10821. o.] 154. pontja). 116   A határidő ésszerű jellegét az egyes ügyek sajátos körülményeinek figyelembevételével kell megállapítani, különös tekintettel a jogvitának az érintett szempontjából felmerülő tétjére, az ügy bonyolultságára és a felperes, valamint az illetékes hatóságok magatartására (a fent hivatkozott Baustahlgewebe kontra Bizottság ítélet 29. pontja, valamint a fent hivatkozott Thyssen Stahl kontra Bizottság ítélet 155. pontja). 117   A Bíróság e tekintetben kimondta, hogy a fenti szempontok felsorolása nem kimerítő, valamint hogy a határidő ésszerű jellegének vizsgálata nem követeli meg az azt okozó körülmények mindegyikének rendszeres vizsgálatát, amennyiben az eljárás időtartama legalább egy körülmény alapján indokolt. Így az ügy bonyolultsága önmagában alkalmas egy első látásra túl hosszúnak tűnő időtartam indokolására (a fent hivatkozott Limburgse Vinyl Maatschappij és társai kontra Bizottság ítélet 188. pontja és a fent hivatkozott Thyssen Stahl kontra Bizottság ítélet 156. pontja). 118   A jelen ügyben az Elsőfokú Bíróság előtt folyó eljárás kiindulópontja a Sumitomo kérelmének 2001. április 1‑jei beérkezése volt, amelyben megsemmisítés iránti keresetet nyújtott be a vitatott határozat ellen, majd az eljárás 2004. július 8‑án ért véget a megtámadott ítélet kihirdetésével. Így az eljárás hozzávetőleg négy év és három hónapig tartott. 119   Első pillantásra ez az időtartam jelentősnek tűnik. Ugyanakkor amint azt a főtanácsnok indítványának 151. és 159. pontjában kifejtette, a vitatott határozat alapjául szolgáló tények szinte mindegyikét vitatták, így azokat meg kellett vizsgálni. A rendelkezésre álló nyilatkozatok és dokumentumok bizonyító erejét értékelni kellett. Továbbá az Elsőfokú Bíróság által 2002 júniusától kezdve tett számos pervezető intézkedés előfeltétele volt az iratoknak – legalábbis azok egy részének − előzetes elemzése. 120   Arra is emlékeztetni kell, hogy hét vállalkozás nyújtott be megsemmisítés iránti keresetet ugyanazon határozat ellen, három különböző eljárási nyelven. A megtámadott ítéletet ugyanaznap hozták, mint a három másik − a vitatott határozat ellen benyújtott kereseteket elbíráló – ítéletet. 121   A fenti megállapításokból következik, hogy a megtámadott ítélet meghozatalát megelőző eljárás időtartamát indokolja különösen a kifogásolt kartellben rész tvevő és a vitatott határozat ellen keresetet előterjesztő vállalkozások száma, ami szükségessé tette a különböző keresetek párhuzamos vizsgálatát, az ügy iratainak az Elsőfokú Bíróság elvégzett mélyreható vizsgálata, valamint az Elsőfokú Bíróság eljárási szabályzata által előírt nyelvi korlátok. 122   Következésképpen az Elsőfokú Bíróság előtti eljárás hossza az ügy különös bonyolultságára tekintettel indokolt. 123   A Sumitomo által felvetett második jogalap így nem megalapozott. 124   Mivel a Sumitomo által felvetett jogalapok egyikét sem lehet elfogadni, a fellebbezését el kell utasítani. 125   A fenti megfontolásokra tekintettel a fellebbezéseket el kell utasítani. V       A költségekről 126   Az eljárási szabályzat 122. cikkének 1. §‑a alapján, ha a fellebbezés megalapozatlan, a Bíróság határoz a költségekről. Az említett eljárási szabályzat 69. cikkének 2. §‑a alapján, amelyet ugyanezen szabályzat 118. cikke értelmében a fellebbezési eljárásban is alkalmazni kell, a Bíróság a pervesztes felet kötelezi a költségek viselésére, ha a pernyertes fél ezt kérte. A Sumitomót és a Nippon Steelt, mivel pervesztesek lettek, a Bizottság kérelmének megfelelően kötelezni kell a költségek viselésére a C‑403/04. P. sz., illetve a C‑405/04. P. sz. ügyekben. A fenti indokok alapján a Bíróság (első tanács) a következőképpen határozott: 1) A fellebbezést elutasítja. 2) A C‑403/04. P. sz. ügyben a Sumitomo Metal Industries Ltd‑t, C‑405/04. P. sz. ügyben pedig a Nippon Steel Corp.‑t kötelezi a költségek viselésére. Aláírások * Az eljárás nyelve: angol.

61986CJ0145

fr

1 PAR JUGEMENT DU 6 JUIN 1986, PARVENU A LA COUR LE 13 JUIN SUIVANT, LE HOGE RAAD A POSE, EN VERTU DU PROTOCOLE DU 3 JUIN 1971 CONCERNANT L' INTERPRETATION, PAR LA COUR DE JUSTICE, DE LA CONVENTION DU 27 SEPTEMBRE 1968 CONCERNANT LA COMPETENCE JUDICIAIRE ET L' EXECUTION DES DECISIONS EN MATIERE CIVILE ET COMMERCIALE ( CI-APRES "CONVENTION "), CINQ QUESTIONS RELATIVES A L' INTERPRETATION DE PLUSIEURS ARTICLES DE CETTE CONVENTION . 2 CES QUESTIONS ONT ETE SOULEVEES DANS LE CADRE D' UN LITIGE OPPOSANT M . H . L . M . HOFFMANN ( CI-APRES "MARI ") A MME A . KRIEG ( CI-APRES "FEMME "), AU SUJET DE L' EXECUTION AUX PAYS-BAS D' UN JUGEMENT DE L' AMTSGERICHT HEIDELBERG, CONDAMNANT LE MARI A VERSER UNE PENSION ALIMENTAIRE MENSUELLE A LA FEMME . 3 IL RESSORT DU DOSSIER QUE LES PARTIES AU PRINCIPAL SONT DES RESSORTISSANTS ALLEMANDS QUI SE SONT MARIES EN 1950 ET QU' EN 1978 LE MARI A QUITTE LE DOMICILE CONJUGAL EN REPUBLIQUE FEDERALE D' ALLEMAGNE ET S' EST INSTALLE AUX PAYS-BAS . A LA DEMANDE DE LA FEMME, LE MARI A ETE CONDAMNE, LE 21 AOUT 1979, PAR UNE DECISION DE L' AMTSGERICHT HEIDELBERG, A LUI VERSER UNE PENSION ALIMENTAIRE ENTRE EPOUX SEPARES . 4 SUR DEMANDE DU MARI, L' ARRONDISSEMENTSRECHTBANK DE MAASTRICHT A PRONONCE LE DIVORCE PAR JUGEMENT PAR DEFAUT DU 1ER MAI 1980, EN APPLIQUANT, SELON LES REGLES NEERLANDAISES DE CONFLIT DE LOIS, LE DROIT ALLEMAND . LE 19 AOUT 1980, LE DIVORCE EST DEVENU EFFECTIF AUX PAYS-BAS PAR L' INSCRIPTION AU REGISTRE DE L' ETAT CIVIL A LA HAYE . CE JUGEMENT DE DIVORCE, QUI NE RELEVE PAS DU CHAMP D' APPLICATION DE LA CONVENTION, N' AVAIT PAS FAIT L' OBJET D' UNE RECONNAISSANCE EN REPUBLIQUE FEDERALE D' ALLEMAGNE AU MOMENT QUE LA JURIDICTION NATIONALE ESTIME DETERMINANT POUR LES BESOINS DE L' AFFAIRE . 5 SUR REQUETE DE LA FEMME, LE PRESIDENT DE L' ARRONDISSEMENTSRECHTBANK D' ALMELO, PAR ORDONNANCE DU 29 JUILLET 1981, A ACCORDE L' EXEQUATUR DE LA DECISION DE L' AMTSGERICHT HEIDELBERG, CONFORMEMENT A L' ARTICLE 31 DE LA CONVENTION . CETTE AUTORISATION D' EXECUTION A ETE NOTIFIEE EN AVRIL 1982 AU MARI, QUI N' A PAS FORME DE RECOURS CONTRE ELLE . 6 LE 28 FEVRIER 1983, LA FEMME A FAIT PROCEDER A UNE SAISIE-ARRET EXECUTOIRE ENTRE LES MAINS DE L' EMPLOYEUR DU MARI . CELUI-CI A SAISI LE PRESIDENT DE L' ARRONDISSEMENTSRECHTBANK D' ALMELO EN REFERE DANS LE BUT DE VOIR PRONONCER LA MAINLEVEE, AU MOINS A TITRE PROVISOIRE, DE LA SAISIE . IL A OBTENU GAIN DE CAUSE EN PREMIERE INSTANCE; EN SECONDE INSTANCE, CEPENDANT, LE GERECHTSHOF D' ARNHEM A REJETE SA DEMANDE . CET ARRET A FAIT L' OBJET D' UN POURVOI EN CASSATION DEVANT LE HOGE RAAD . 7 ESTIMANT QUE LA SOLUTION DU LITIGE DEPENDAIT DE L' INTERPRETATION DE PLUSIEURS ARTICLES DE LA CONVENTION, LE HOGE RAAD A SAISI LA COUR DES QUESTIONS PREJUDICIELLES SUIVANTES : 1 ) "L' OBLIGATION DE RECONNAITRE LA DECISION RENDUE DANS UN ETAT CONTRACTANT ( ARTICLE 26 ) IMPOSE-T-ELLE AUX AUTRES ETATS CONTRACTANTS DE RECONNAITRE A CETTE DECISION LE MEME EFFET QUE CELUI QU' ELLE A SELON LE DROIT DE L' ETAT OU ELLE A ETE RENDUE, ET CELA IMPLIQUE-T-IL QU' ELLE PEUT DONC ETRE EXECUTEE CHAQUE FOIS QU' ELLE PEUT EGALEMENT L' ETRE DANS LEDIT ETAT?" 2 ) EN CAS DE REPONSE AFFIRMATIVE A LA PREMIERE QUESTION : "LES DISPOSITIONS COMBINEES DES ARTICLES 26 ET 31 DE LA CONVENTION DE BRUXELLES DOIVENT-ELLES ETRE INTERPRETEES EN CE SENS QUE L' OBLIGATION DE RECONNAITRE UNE DECISION RENDUE DANS UN ETAT CONTRACTANT IMPLIQUE QUE CETTE DECISION, PARCE QU' ELLE RESTE SUSCEPTIBLE D' EXECUTION SELON LE DROIT DE L' ETAT OU ELLE A ETE RENDUE, PEUT EGALEMENT ETRE EXECUTEE DANS LES MEMES CAS DANS L' AUTRE ETAT CONTRACTANT?" 3 ) EN CAS DE REPONSE AFFIRMATIVE A LA DEUXIEME QUESTION : "PEUT-ON, DANS UN CAS COMME CELUI DE L' ESPECE, INVOQUER L' INCOMPATIBILITE DE LA CONDAMNATION PRONONCEE PAR LE JUGE ALLEMAND A PAYER DES ALIMENTS AVEC LE JUGEMENT DE DIVORCE NEERLANDAIS RENDU ULTERIEUREMENT, OU PEUT-ON INVOQUER L' ORDRE PUBLIC" ( ARTICLE 27, POINTS 1 ET 3 )? 4 ) "( LE SYSTEME MIS EN PLACE PAR ) LA CONVENTION DE BRUXELLES OBLIGE-T-IL A ADMETTRE LA REGLE SELON LAQUELLE, SI LA PARTIE CONTRE LAQUELLE L' EXECUTION D' UNE DECISION RENDUE DANS UN AUTRE ETAT CONTRACTANT EST DEMANDEE NEGLIGE DE SE PREVALOIR, DANS SON RECOURS CONTRE L' EXEQUATUR, D' UNE RAISON VALABLE QUI FAIT OBSTACLE A L' EXECUTION ULTERIEURE DE LADITE DECISION ET QUI AVAIT ETE PORTEE A SA CONNAISSANCE AVANT L' EXPIRATION DU DELAI VISE A L' ALINEA 1 DE L' ARTICLE 36 DE LA CONVENTION DE BRUXELLES, ELLE N' EST PLUS RECEVABLE A SE PREVALOIR DE CETTE RAISON VALABLE AU COURS D' UN RECOURS ULTERIEUR PAR LEQUEL ELLE FAIT OPPOSITION A ( LA POURSUITE DE ) L' EXECUTION?" 5 ) EN CAS DE REPONSE AFFIRMATIVE A LA QUATRIEME QUESTION : "( LE SYSTEME MIS EN PLACE PAR ) LA CONVENTION DE BRUXELLES OBLIGE-T-IL A ADMETTRE QUE LE JUGE DE L' ETAT DANS LEQUEL L' EXEQUATUR EST ACCORDE EST TENU D' APPLIQUER D' OFFICE, DANS UN RECOURS ULTERIEUR CONTRE L' EXECUTION, LA REGLE VISEE DANS LA ( QUATRIEME ) QUESTION, MEME SI SON DROIT NATIONAL NE PREVOIT PAS UNE PAREILLE APPLICATION?" 8 POUR UN PLUS AMPLE EXPOSE DES FAITS DE L' AFFAIRE AU PRINCIPAL AINSI QUE DU DEROULEMENT DE LA PROCEDURE ET DES OBSERVATIONS ECRITES PRESENTEES A LA COUR, IL EST RENVOYE AU RAPPORT D' AUDIENCE . CES ELEMENTS DU DOSSIER NE SONT REPRIS CI-DESSOUS QUE DANS LA MESURE NECESSAIRE AU RAISONNEMENT DE LA COUR . 9 LA PREMIERE QUESTION DE LA JURIDICTION NATIONALE VISE EN SUBSTANCE A SAVOIR SI UNE DECISION ETRANGERE RECONNUE EN VERTU DE L' ARTICLE 26 DE LA CONVENTION DOIT DEPLOYER EN PRINCIPE, DANS L' ETAT REQUIS, LES MEMES EFFETS QUE CEUX QU' ELLE A DANS L' ETAT D' ORIGINE . 10 A CET EGARD, IL CONVIENT DE RAPPELER QUE LA CONVENTION "TEND A FACILITER, DANS TOUTE LA MESURE DU POSSIBLE, LA LIBRE CIRCULATION DES JUGEMENTS" ET QUE "C' EST DANS CET ESPRIT QU' ELLE DOIT ETRE INTERPRETEE ". LA RECONNAISSANCE DOIT DONC "AVOIR POUR EFFET D' ATTRIBUER AUX DECISIONS L' AUTORITE ET L' EFFICACITE DONT ELLES JOUISSENT DANS L' ETAT OU ELLES ONT ETE RENDUES" ( RAPPORT SUR LA CONVENTION CONCERNANT LA COMPETENCE JUDICIAIRE ET L' EXECUTION DES DECISIONS EN MATIERE CIVILE ET COMMERCIALE, JO 1979, C 59, P . 42 ET 43 ). 11 PAR CONSEQUENT, IL CONVIENT DE REPONDRE A LA PREMIERE QUESTION DE LA JURIDICTION NATIONALE QU' UNE DECISION ETRANGERE RECONNUE EN VERTU DE L' ARTICLE 26 DE LA CONVENTION DOIT DEPLOYER EN PRINCIPE, DANS L' ETAT REQUIS, LES MEMES EFFETS QUE CEUX QU' ELLE A DANS L' ETAT D' ORIGINE . 12 AU VU DES CIRCONSTANCES DU LITIGE AU PRINCIPAL QUI RESULTENT DU DOSSIER, LA DEUXIEME QUESTION POSEE PAR LA JURIDICTION NATIONALE VISE EN SUBSTANCE A SAVOIR SI UNE DECISION ETRANGERE, QUI A ETE REVETUE DE LA FORMULE EXECUTOIRE DANS UN ETAT CONTRACTANT EN APPLICATION DE L' ARTICLE 31 DE LA CONVENTION, DOIT CONTINUER A ETRE EXECUTEE DANS TOUS LES CAS OU ELLE RESTERAIT SUSCEPTIBLE D' EXECUTION DANS L' ETAT D' ORIGINE, ALORS MEME QUE, SELON LA LEGISLATION DE L' ETAT DE L' EXECUTION, CELLE-CI NE PEUT PLUS AVOIR LIEU POUR DES RAISONS QUI ECHAPPENT AU CHAMP D' APPLICATION DE LA CONVENTION . 13 EN L' ESPECE, LA DECISION DONT L' EXECUTION EST EN CAUSE CONDAMNE UN EPOUX A VERSER DES ALIMENTS A SON CONJOINT AU TITRE DE SES OBLIGATIONS D' ENTRETIEN RESULTANT DU MARIAGE . UNE TELLE DECISION PRESUPPOSE NECESSAIREMENT L' EXISTENCE DU LIEN MATRIMONIAL . 14 IL Y A LIEU, EN CONSEQUENCE, D' EXAMINER SI LA DISSOLUTION DE CE LIEN MATRIMONIAL RESULTANT D' UN JUGEMENT DE DIVORCE PRONONCE PAR UNE JURIDICTION DE L' ETAT REQUIS PEUT METTRE FIN A L' EXECUTION DE LA DECISION ETRANGERE, MEME AU CAS OU CETTE DERNIERE RESTE EXECUTOIRE DANS L' ETAT D' ORIGINE, FAUTE DE RECONNAISSANCE DU JUGEMENT DE DIVORCE . 15 A CET EGARD, IL CONVIENT DE CONSTATER QUE LA CONVENTION, DANS SON ARTICLE 1, ALINEA 2, POINT 1, EXCLUT DE SON CHAMP D' APPLICATION, NOTAMMENT, L' ETAT DES PERSONNES PHYSIQUES ET QU' ELLE NE CONTIENT AUCUNE REGLE QUI OBLIGERAIT LE JUGE DE L' ETAT REQUIS A SUBORDONNER LES EFFETS D' UN JUGEMENT NATIONAL PRONONCANT LE DIVORCE A LA RECONNAISSANCE DE CE JUGEMENT DANS L' ETAT D' ORIGINE DE LA DECISION ETRANGERE SUR LES ALIMENTS . 16 CETTE CONSTATATION EST CONFIRMEE PAR LA DISPOSITION DE L' ARTICLE 27, POINT 4, DE LA CONVENTION, QUI EXCLUT, EN PRINCIPE, LA RECONNAISSANCE DES DECISIONS ETRANGERES COMPORTANT LA MECONNAISSANCE D' UNE REGLE DE DROIT INTERNATIONAL PRIVE DE L' ETAT REQUIS RELATIVE, ENTRE AUTRES, A L' ETAT DES PERSONNES PHYSIQUES . EN EFFET, CETTE DISPOSITION MONTRE BIEN QUE, EN CE QUI CONCERNE L' ETAT DES PERSONNES PHYSIQUES, LA CONVENTION N' ENTEND PAS DEROGER AUX REGLES APPLICABLES EN VERTU DU DROIT NATIONAL DU JUGE SAISI . 17 IL S' ENSUIT QUE LA CONVENTION NE S' OPPOSE PAS A CE QUE LE JUGE DE L' ETAT REQUIS TIRE LES CONSEQUENCES D' UN JUGEMENT NATIONAL PRONONCANT LE DIVORCE DANS LE CADRE DE L' EXECUTION DE LA DECISION ETRANGERE SUR LES ALIMENTS . 18 IL CONVIENT DONC DE REPONDRE A LA JURIDICTION NATIONALE QU' UNE DECISION ETRANGERE, QUI A ETE REVETUE DE LA FORMULE EXECUTOIRE DANS UN ETAT CONTRACTANT EN APPLICATION DE L' ARTICLE 31 DE LA CONVENTION ET QUI RESTE SUSCEPTIBLE D' EXECUTION DANS L' ETAT D' ORIGINE, NE DOIT PAS CONTINUER A ETRE EXECUTEE DANS L' ETAT REQUIS LORSQUE, SELON LA LEGISLATION DE CE DERNIER ETAT, L' EXECUTION NE PEUT PLUS AVOIR LIEU POUR DES RAISONS QUI ECHAPPENT AU CHAMP D' APPLICATION DE LA CONVENTION . 19 LA TROISIEME QUESTION POSEE PAR LA JURIDICTION NATIONALE VISE EN SUBSTANCE A SAVOIR SI UNE DECISION ETRANGERE CONDAMNANT UN EPOUX A VERSER DES ALIMENTS A SON CONJOINT AU TITRE DE SES OBLIGATIONS D' ENTRETIEN RESULTANT DU MARIAGE EST INCONCILIABLE AU SENS DE L' ARTICLE 27, POINT 3, DE LA CONVENTION AVEC UNE DECISION NATIONALE AYANT PRONONCE LE DIVORCE ENTRE LES EPOUX CONCERNES, OU ENCORE SI UNE TELLE DECISION ETRANGERE EST CONTRAIRE A L' ORDRE PUBLIC DE L' ETAT REQUIS AU SENS DU MEME ARTICLE, POINT 1 . 20 LES DISPOSITIONS DONT L' INTERPRETATION EST DEMANDEE ENONCENT DES MOTIFS DE NON-RECONNAISSANCE DES DECISIONS ETRANGERES . EN VERTU DE L' ARTICLE 34, ALINEA 2, CE SONT LES MEMES MOTIFS QUI JUSTIFIENT LE REFUS DE L' EXEQUATUR . 21 EN CE QUI CONCERNE LA DEUXIEME BRANCHE DE LA TROISIEME QUESTION, IL CONVIENT DE RELEVER QUE, DANS LE SYSTEME DE LA CONVENTION, LE RECOURS A LA CLAUSE DE L' ORDRE PUBLIC, QUI "NE DOIT JOUER QUE DANS DES CAS EXCEPTIONNELS" ( RAPPORT SUR LA CONVENTION, PRECITE, P . 44 ), EST EN TOUT CAS EXCLU LORSQUE, COMME EN L' ESPECE, LE PROBLEME POSE EST CELUI DE LA COMPATIBILITE D' UNE DECISION ETRANGERE AVEC UNE DECISION NATIONALE, CE PROBLEME DEVANT ETRE RESOLU SUR LA BASE DE LA DISPOSITION SPECIFIQUE DE L' ARTICLE 27, POINT 3, QUI VISE LE CAS OU LA DECISION ETRANGERE EST INCONCILIABLE AVEC UNE DECISION RENDUE ENTRE LES MEMES PARTIES DANS L' ETAT REQUIS . 22 AFIN D' ETABLIR S' IL Y A INCONCILIABILITE AU SENS DE LADITE DISPOSITION, IL CONVIENT DE RECHERCHER SI LES DECISIONS EN CAUSE ENTRAINENT DES CONSEQUENCES JURIDIQUES QUI S' EXCLUENT MUTUELLEMENT . 23 IL RESULTE DU DOSSIER QU' EN L' ESPECE LA DECISION ETRANGERE SUR LES ALIMENTS A ETE REVETUE DE LA FORMULE EXECUTOIRE, ALORS QUE LA DECISION NATIONALE PRONONCANT LE DIVORCE AVAIT ETE DEJA RENDUE ET AVAIT ACQUIS LA FORCE DE LA CHOSE JUGEE, ET QUE LE LITIGE AU PRINCIPAL CONCERNE LA PERIODE POSTERIEURE AU DIVORCE . 24 DANS CES CONDITIONS, LES DECISIONS EN CAUSE ENTRAINENT DES CONSEQUENCES JURIDIQUES QUI S' EXCLUENT MUTUELLEMENT . EN EFFET, LA DECISION ETRANGERE, QUI PRESUPPOSE NECESSAIREMENT L' EXISTENCE DU LIEN MATRIMONAL, DEVRAIT ETRE MISE A EXECUTION, ALORS QUE CE LIEN A ETE DISSOUS PAR UNE DECISION RENDUE ENTRE LES MEMES PARTIES DANS L' ETAT REQUIS . 25 IL CONVIENT DONC DE REPONDRE A LA TROISIEME QUESTION POSEE PAR LA JURIDICTION NATIONALE QU' UNE DECISION ETRANGERE CONDAMNANT UN EPOUX A VERSER DES ALIMENTS A SON CONJOINT AU TITRE DE SES OBLIGATIONS D' ENTRETIEN RESULTANT DU MARIAGE EST INCONCILIABLE, AU SENS DE L' ARTICLE 27, POINT 3, DE LA CONVENTION, AVEC UNE DECISION NATIONALE AYANT PRONONCE LE DIVORCE ENTRE LES EPOUX CONCERNES . 26 LES QUATRIEME ET CINQUIEME QUESTIONS POSEES PAR LA JURIDICTION NATIONALE VISENT A SAVOIR SI L' ARTICLE 36 DE LA CONVENTION DOIT ETRE INTERPRETE EN CE SENS QUE LA PARTIE QUI N' A PAS INTENTE LE RECOURS CONTRE L' EXEQUATUR PREVU PAR CETTE DISPOSITION NE PEUT PLUS FAIRE VALOIR, AU STADE DE L' EXECUTION DE LA DECISION, UNE RAISON VALABLE QU' ELLE AURAIT PU INVOQUER DANS LE CADRE DE CE RECOURS CONTRE L' EXEQUATUR, ET SI CETTE REGLE DOIT ETRE APPLIQUEE D' OFFICE PAR LES JURIDICTIONS DE L' ETAT REQUIS . 27 EN VUE DE REPONDRE A CES QUESTIONS, IL CONVIENT DE RAPPELER D' ABORD QUE, AFIN DE LIMITER LES EXIGENCES AUXQUELLES L' EXECUTION DES DECISIONS RENDUES DANS LES ETATS CONTRACTANTS PEUT ETRE SOUMISE DANS UN AUTRE ETAT CONTRACTANT, LA CONVENTION PREVOIT UNE PROCEDURE TRES SOMMAIRE POUR LA DELIVRANCE DE L' EXEQUATUR, LEQUEL NE PEUT ETRE REFUSE QUE POUR LES MOTIFS LIMITATIVEMENT ENONCES AUX ARTICLES 27 ET 28 . NEANMOINS, LA CONVENTION SE BORNE A REGLER LA PROCEDURE D' EXEQUATUR DES TITRES EXECUTOIRES ETRANGERS ET NE TOUCHE PAS A L' EXECUTION PROPREMENT DITE QUI RESTE SOUMISE AU DROIT NATIONAL DU JUGE SAISI ( ARRET DU 2 JUILLET 1985, DEUTSCHE GENOSSENSCHAFTSBANK, 148/84, REC . P . 1981 ). 28 PAR CONSEQUENT, L' EXECUTION D' UNE DECISION ETRANGERE REVETUE DE LA FORMULE EXECUTOIRE INTERVIENT SELON LES REGLES DE PROCEDURE DU DROIT NATIONAL DU JUGE SAISI, Y COMPRIS CELLES RELATIVES AUX VOIES DE RECOURS . 29 L' APPLICATION DES REGLES DE PROCEDURE DE L' ETAT REQUIS DANS LE CADRE DE L' EXECUTION NE SAURAIT TOUTEFOIS PORTER ATTEINTE A L' EFFET UTILE DU SYSTEME DE LA CONVENTION EN MATIERE D' EXEQUATUR . 30 IL S' ENSUIT QUE LES VOIES DE RECOURS OUVERTES PAR LE DROIT NATIONAL DOIVENT ETRE EXCLUES LORSQUE LE RECOURS CONTRE L' EXECUTION D' UNE DECISION ETRANGERE REVETUE DE LA FORMULE EXECUTOIRE EST FORME PAR LA MEME PERSONNE QUI AURAIT PU INTENTER UN RECOURS CONTRE L' EXEQUATUR ET EST FONDE SUR UNE RAISON QUI AURAIT PU ETRE INVOQUEE DANS LE CADRE DE CE RECOURS . EN EFFET, DANS CES CIRCONSTANCES, LA CONTESTATION DE L' EXECUTION ABOUTIRAIT A UNE REMISE EN CAUSE DE L' EXEQUATUR HORS DU DELAI RIGOUREUX FIXE A L' ARTICLE 36, ALINEA 2, DE LA CONVENTION ET PARTANT A PRIVER D' EFFET UTILE CETTE DISPOSITION . 31 LE CARACTERE IMPERATIF DU DELAI FIXE A L' ARTICLE 36 DE LA CONVENTION COMPORTE POUR LE JUGE NATIONAL L' OBLIGATION DE VEILLER A SON RESPECT . IL LUI APPARTIENT DONC D' ECARTER D' OFFICE LA RECEVABILITE D' UN RECOURS INTENTE SUR LA BASE DU DROIT NATIONAL LORSQUE CE RECOURS ABOUTIT A UNE REMISE EN CAUSE DUDIT DELAI . 32 CETTE REGLE, QUI DECOULE DU SYSTEME DE LA CONVENTION, NE SAURAIT TOUTEFOIS S' APPLIQUER LORSQUE, COMME EN L' ESPECE, ELLE AURAIT POUR RESULTAT D' OBLIGER LE JUGE NATIONAL A IGNORER LES EFFETS D' UN JUGEMENT NATIONAL DE DIVORCE, EXCLU DU DOMAINE D' APPLICATION DE LA CONVENTION, AU MOTIF QUE CE JUGEMENT NE SERAIT PAS RECONNU DANS L' ETAT D' ORIGINE DE LA DECISION ETRANGERE DONT L' EXECUTION EST EN CAUSE . 33 EN EFFET, AINSI QU' IL A ETE CONSTATE DANS LE CADRE DE LA REPONSE A LA DEUXIEME QUESTION, LA CONVENTION NE CONTIENT AUCUNE REGLE QUI OBLIGERAIT LE JUGE DE L' ETAT REQUIS A SUBORDONNER LES EFFETS D' UN JUGEMENT NATIONAL PRONONCANT LE DIVORCE A LA RECONNAISSANCE DE CE JUGEMENT DANS L' ETAT D' ORIGINE D' UNE DECISION ETRANGERE SUR LES ALIMENTS QUI RELEVE DU DOMAINE D' APPLICATION DE LA CONVENTION . 34 IL CONVIENT DONC DE REPONDRE AUX QUATRIEME ET CINQUIEME QUESTIONS POSEES PAR LA JURIDICTION NATIONALE QUE L' ARTICLE 36 DE LA CONVENTION DOIT ETRE INTERPRETE EN CE SENS QUE LA PARTIE QUI N' A PAS INTENTE LE RECOURS CONTRE L' EXEQUATUR PREVU PAR CETTE DISPOSITION NE PEUT PLUS FAIRE VALOIR AU STADE DE L' EXECUTION DE LA DECISION UNE RAISON VALABLE QU' ELLE AURAIT PU INVOQUER DANS LE CADRE DE CE RECOURS CONTRE L' EXEQUATUR, ET QUE CETTE REGLE DOIT ETRE APPLIQUEE D' OFFICE PAR LES JURIDICTIONS DE L' ETAT REQUIS . TOUTEFOIS, CETTE REGLE NE S' APPLIQUE PAS LORSQU' ELLE A POUR CONSEQUENCE D' OBLIGER LE JUGE NATIONAL A SUBORDONNER LES EFFETS D' UN JUGEMENT NATIONAL EXCLU DU DOMAINE D' APPLICATION DE LA CONVENTION A SA RECONNAISSANCE DANS L' ETAT D' ORIGINE DE LA DECISION ETRANGERE DONT L' EXECUTION EST EN CAUSE . Décisions sur les dépenses SUR LES DEPENS 35 LES FRAIS EXPOSES PAR LE GOUVERNEMENT DE LA REPUBLIQUE FEDERALE D' ALLEMAGNE, PAR LE GOUVERNEMENT DU ROYAUME-UNI ET PAR LA COMMISSION DES COMMUNAUTES EUROPEENNES, QUI ONT SOUMIS DES OBSERVATIONS A LA COUR, NE PEUVENT FAIRE L' OBJET D' UN REMBOURSEMENT . LA PROCEDURE REVETANT, A L' EGARD DES PARTIES AU PRINCIPAL, LE CARACTERE D' UN INCIDENT SOULEVE DEVANT LA JURIDICTION NATIONALE, IL APPARTIENT A CELLE-CI DE STATUER SUR LES DEPENS . Dispositif PAR CES MOTIFS, LA COUR, STATUANT SUR LES QUESTIONS A ELLE SOUMISES PAR LE HOGE RAAD, PAR ARRET DU 6 JUIN 1986, DIT POUR DROIT : 1)UNE DECISION ETRANGERE RECONNUE EN VERTU DE L' ARTICLE 26 DE LA CONVENTION DOIT DEPLOYER EN PRINCIPE DANS L' ETAT REQUIS LES MEMES EFFETS QUE CEUX QU' ELLE A DANS L' ETAT D' ORIGINE . 2)UNE DECISION ETRANGERE, QUI A ETE REVETUE DE LA FORMULE EXECUTOIRE DANS UN ETAT CONTRACTANT EN APPLICATION DE L' ARTICLE 31 DE LA CONVENTION ET QUI RESTE SUSCEPTIBLE D' EXECUTION DANS L' ETAT D' ORIGINE, NE DOIT PAS CONTINUER A ETRE EXECUTEE DANS L' ETAT REQUIS LORSQUE, SELON LA LEGISLATION DE CE DERNIER ETAT, L' EXECUTION NE PEUT PLUS AVOIR LIEU POUR DES RAISONS QUI ECHAPPENT AU CHAMP D' APPLICATION DE LA CONVENTION . 3)UNE DECISION ETRANGERE CONDAMNANT UN EPOUX A VERSER DES ALIMENTS A SON CONJOINT AU TITRE DE SES OBLIGATIONS D' ENTRETIEN RESULTANT DU MARIAGE EST INCONCILIABLE AU SENS DE L' ARTICLE 27, POINT 3, DE LA CONVENTION AVEC UNE DECISION NATIONALE AYANT PRONONCE LE DIVORCE ENTRE LES EPOUX CONCERNES . 4 ) L' ARTICLE 36 DE LA CONVENTION DOIT ETRE INTERPRETE EN CE SENS QUE LA PARTIE QUI N' A PAS INTENTE LE RECOURS CONTRE L' EXEQUATUR PREVU PAR CETTE DISPOSITION NE PEUT PLUS FAIRE VALOIR AU STADE DE L' EXECUTION DE LA DECISION UNE RAISON VALABLE QU' ELLE AURAIT PU INVOQUER DANS LE CADRE DE CE RECOURS CONTRE L' EXEQUATUR, ET QUE CETTE REGLE DOIT ETRE APPLIQUEE D' OFFICE PAR LES JURIDICTIONS DE L' ETAT REQUIS . TOUTEFOIS, CETTE REGLE NE S' APPLIQUE PAS LORSQU' ELLE A POUR CONSEQUENCE D' OBLIGER LE JUGE NATIONAL A SUBORDONNER LES EFFETS D' UN JUGEMENT NATIONAL EXCLU DU DOMAINE D' APPLICATION DE LA CONVENTION A SA RECONNAISSANCE DANS L' ETAT D' ORIGINE DE LA DECISION ETRANGERE DONT L' EXECUTION EST EN CAUSE .

62007CJ0300

sk

Návrh na začatie prejudiciálneho konania sa týka výkladu článku 1 ods. 2 písm. c) a d) odsekov 4, 5 a 9 druhého pododseku písm. c) prvej a druhej alternatívy smernice Európskeho parlamentu a Rady 2004/18/ES z 31. marca 2004 o koordinácii postupov zadávania verejných zákaziek na práce, verejných zákaziek na dodávku tovaru a verejných zákaziek na služby ( Ú. v. EÚ L 134, s. 114 ; Mim. vyd. 06/007, s. 132). Tento návrh bol podaný v rámci sporu medzi spoločnosťou Hans & Christophorus Oymanns GbR, Orthopädie Schuhtechnik a AOK Rheinland/Hamburg, v ktorom ide po prvé o otázku, či nemecké verejné zdravotné poisťovne založené zákonom sú verejnými obstarávateľmi na účely uplatnenia ustanovení smernice 2004/18, po druhé, či poskytnutie ortopedickej obuvi zhotovenej a individuálne prispôsobenej potrebám pacientov špecializovanými výrobcami obuvi na základe zmluvy uzavretej s verejnou zdravotnou poisťovňou založenou zákonom v spojení s podrobnými konzultáciami pacientom pred a po tomto poskytnutí sa má považovať za verejnú zákazku na dodávku tovaru, alebo za verejnú zákazku na služby, a po tretie v prípade, že sa uvedené poskytnutie ortopedickej obuvi má považovať za poskytnutie služby, či ide v prejednávanej veci o verejnú koncesiu na služby, alebo o rámcovú zmluvu v zmysle ustanovení smernice 2004/18. Právny rámec Právna úprava Spoločenstva Článok 1 smernice 2004/18 s názvom „Vymedzenie pojmov“ stanovuje: „… a) ‚Verejné zákazky‘ sú zmluvy s peňažným plnením, uzavreté písomne medzi jedným alebo viacerými hospodárskymi subjektmi a jedným alebo viacerými verejnými obstarávateľmi, ktorých predmetom je vykonanie prác, dodávka výrobkov alebo poskytnutie služieb v zmysle tejto smernice. … c) ‚Verejné zákazky na dodávku tovaru‘ sú iné verejné zákazky ako zákazky uvedené v písmene b), ktorých predmetom je nákup, lízing, prenájom alebo kúpa výrobkov na splátky, s možnosťou odkúpenia alebo bez takejto možnosti. … d) ‚Verejné zákazky na služby‘ sú iné verejné zákazky ako verejné zákazky na práce alebo na dodávku tovaru, ktorých predmetom je poskytnutie služieb uvedených v prílohe II. Verejná zákazka, ktorej predmetom sú výrobky aj služby v zmysle prílohy II, sa považuje za „verejnú zákazku na služby“, ak hodnota príslušných služieb prevyšuje hodnotu výrobkov, na ktoré sa táto zákazka vzťahuje. Verejná zákazka, ktorej predmetom sú služby v zmysle prílohy II a ktorá zahŕňa činnosti v zmysle prílohy I, ktoré sú len sprievodné k hlavnému predmetu zákazky, sa považuje za verejnú zákazku na služby. 4.   ‚Verejná koncesia na služby‘ je zákazka rovnakého druhu ako verejná zákazka na služby s tým rozdielom, že protiplnením za poskytovanie služieb je buď len právo na využívanie služby, alebo toto právo spojené s peňažným plnením. 5.   ‚Rámcová dohoda‘ je dohoda medzi jedným alebo viacerými verejnými obstarávateľmi a jedným alebo viacerými hospodárskymi subjektmi, ktorej cieľom je stanoviť podmienky upravujúce zákazky, ktoré sa budú zadávať počas daného obdobia, najmä pokiaľ ide o cenu a prípadne aj o predpokladané množstvo. …“ Článok 1 ods. 9 smernice 2004/18 stanovuje: „‚Verejní obstarávatelia‘ sú štátne, regionálne alebo miestne orgány, inštitúcie, ktoré sa spravujú verejným právom, združenia vytvorené jedným alebo niekoľkými takýmito orgánmi alebo jednou alebo viacerými takýmito inštitúciami, ktoré sa spravujú verejným právom. ‚Inštitúcia, ktorá sa spravuje verejným právom‘ je každá inštitúcia: a) zriadená na osobitný účel plnenia potrieb všeobecného záujmu, ktoré nemajú priemyselný alebo obchodný charakter; b) má právnu subjektivitu, a c) je z väčšej časti financovaná štátnymi, regionálnymi alebo miestnymi orgánmi alebo inými inštitúciami, ktoré sa spravujú verejným právom; alebo jej riadenie podlieha dohľadu týchto inštitúcií; alebo má správny, riadiaci alebo dozorný orgán, ktorého viac ako polovicu členov vymenúvajú štátne, regionálne alebo miestne orgány alebo iné inštitúcie, ktoré sa spravujú verejným právom. Neúplné zoznamy inštitúcií a kategórií inštitúcií, ktoré sa spravujú verejným právom, a ktoré spĺňajú kritériá uvedené v písmenách a), b) a c) druhého pododseku, sú uvedené v prílohe III. Členské štáty pravidelne oznamujú Komisii akékoľvek zmeny vo svojich zoznamoch inštitúcií a kategóriách inštitúcií.“ V prílohe III tejto smernice sú v časti III s názvom „Nemecko“ v odseku 1 „Kategórie“ pod bodom 1.1. „Orgány“ vo štvrtej zarážke uvedené „Sozialversicherungen (Krankenkassen, Unfall- und Rentenversicherungsträger) [fondy nemocenského, úrazového a sociálneho poistenia]. [inštitúcie sociálneho zabezpečenia: zdravotné, úrazové a sociálne poisťovne — neoficiálny preklad ]“ Článok 21 tejto smernice stanovuje: „Na zákazky, ktorých predmetom sú služby uvedené v prílohe II B, sa vzťahujú len článok 23 a článok 35 ods. 4.“ V prílohe II B v kategórii 25 tejto smernice sú uvedené „Zdravotnícke a sociálne služby“. V súlade s článkom 22 smernice 2004/18: „Zákazky, ktorých predmetom sú služby uvedené tak v prílohe II A, ako aj v prílohe II B, sa zadávajú v súlade s článkami 23 až 55, ak je hodnota služieb uvedených v prílohe II A vyššia ako hodnota služieb uvedených v prílohe II B. V ostatných prípadoch sa zákazky zadávajú v súlade s článkom 23 a článkom 35 ods. 4.“ Podľa článku 32 ods. 2 tejto smernice: „Na účely uzatvorenia rámcovej dohody sa verejní obstarávatelia spravujú procesnými pravidlami uvedenými v tejto smernici…“ Článok 79 uvedenej smernice nazvaný „Zmeny a doplnenia“ stanovuje: „Komisia môže v súlade s postupom uvedeným v článku 77 ods. 2 zmeniť a doplniť: … d) zoznamy inštitúcií a kategórií inštitúcií, ktoré sa spravujú verejným právom, uvedené v prílohe III, ak sa to ukáže byť nevyhnutným na základe oznámení z členských štátov; …“ Napokon smernica Európskeho parlamentu a Rady 1999/44/ES z 25. mája 1999 o určitých aspektoch predaja spotrebného tovaru a záruk na spotrebný tovar ( Ú. v. ES L 171, s. 12 ; Mim. vyd. 15/004, s. 223) vo svojom článku 1 ods. 4 stanovuje: „Zmluvy na dodávky spotrebného tovaru, ktorý sa má zhotoviť alebo vyrobiť, sa na účely tejto smernice tiež považujú za kúpne zmluvy.“ Vnútroštátna právna úprava Nasledujúce zhrnutie relevantnej vnútroštátnej právnej úpravy vyplýva z údajov obsiahnutých v spise predloženom Súdnemu dvoru a najmä z návrhu na začatie prejudiciálneho konania. Systém verejného zdravotníctva v Nemecku, ako aj organizovanie a financovanie verejných zdravotných poisťovní v tomto štáte upravuje sociálny zákonník (Sozialgesetzbuch) v častiach IV a V (ďalej len „SGB IV“ a „SGB V“). Úloha, ktorú zákonodarca pridelil zdravotným poisťovniam založených zákonom, je podľa § 1 ods. 1 SGB V stanovená takto: „Úlohou zdravotného poistenia ako spoločenstva založeného na zásade solidarity je zachovávanie, obnova a zlepšovanie zdravia poistencov.“ Z § 4 ods. 1 SGB V vyplýva, že zdravotné poisťovne založené zákonom sú verejnoprávnymi korporáciami, ktoré majú právnu subjektivitu a právo na samosprávu. Sú zriadené na základe § 1 a § 3 SGB V. Z návrhu na začatie prejudiciálneho konania vyplýva, že prevažná väčšina obyvateľstva v Nemecku (asi 90%) je povinne poistená na základe zákona v nejakej zdravotnej poisťovni založenej zákonom. Povinne poistené osoby si môžu vybrať medzi rôznymi poisťovňami, v ktorých chcú byť poistení, nemôžu si však vybrať medzi verejnou a súkromnou poisťovňou. Právna úprava financovania zdravotných poisťovní založených zákonom je obsiahnutá v § 20 až 28 SGB IV, ako aj v § 3, § 220 a nasl. SGB V. Toto financovanie je zabezpečené prostredníctvom príspevkov povinne poistených osôb, priamych platieb zo spolkového štátu a kompenzačných platieb vyplývajúcich z finančného kompenzačného systému medzi poisťovňami založenými zákonom a z kompenzačného mechanizmu na vyrovnanie štruktúry rizika. Podľa návrhu na začatie prejudiciálneho konania sú zdravotné poisťovne založené zákonom financované z prevažnej väčšiny z príspevkov povinne poistených osôb a časťou príspevkov, ktorú majú uhradiť ich zamestnávatelia. Výška príspevkov sa riadi výlučne príjmom poistencov, čiže schopnosťou poistenca platiť príspevky. Iné hľadiská, ako sú vek poistenca, jeho zdravotný stav alebo počet spolupoistených osôb, nehrajú žiadnu úlohu. V praxi zamestnávateľ časť príspevkov, ktorú má hradiť poistenec, odpočíta z jeho mzdy a spolu s časťou príspevku od zamestnávateľa ju zaplatí v zdravotnej poisťovni založenej zákonom. Ide o povinnosti na základe verejného práva a výber príspevkov sa uskutočňuje kogentne podľa ustanovení verejného práva. Sadzba príspevkov nie je stanovená štátom, ale zdravotnými poisťovňami založenými zákonom. Tieto poisťovne musia, tak ako je stanovené v príslušnej právnej úprave, určiť sadzby takým spôsobom, aby spolu s inými zdrojmi príjmov pokrývali výdavky stanovené zákonom a zaručovali dostatočné prostriedky na prevádzku, a aby boli disponibilné povinné rezervy stanovené zákonom. Stanovenie sadzby príspevkov vyžaduje schválenie štátnym orgánom dohľadu každej poisťovne. Výška príspevkov podľa návrhu na začatie prejudiciálneho konania je v istom rozsahu stanovená právnymi predpismi a má sa určiť tak, aby príjmy z toho vyplývajúce neboli nižšie ako výdavky a aby ich neprekračovali. Keďže v súlade s nemeckým systémom verejného zdravia plnenia, ktoré sa majú poskytnúť, sú z prevažnej časti pevne stanovené zákonom, dotknutá zdravotná poisťovňa založená zákonom nemôže výšku výdavkov prakticky priamo ovplyvniť. Na účely zachovania sadzby príspevkov poistencov na rovnakej výške § 266 až § 268 SGB V stanovujú ročné kompenzačné platby medzi všetkými zdravotnými poisťovňami založenými zákonom vyplývajúce z vyrovnania štruktúry rizík. Podľa pripomienok vnútroštátneho súdu v tejto súvislosti existuje vzájomný „solidárny záväzok“ medzi týmito poisťovňami, keď každá má nárok na vyrovnanie alebo povinnosť vyrovnať v určitej výške. Zdravotné poisťovne založené zákonom, ktoré podľa § 4 ods. 1 SGB V majú právo na samosprávu, podliehajú štátnemu dohľadu. Podľa návrhu na začatie prejudiciálneho konania sa tento dohľad neobmedzuje len na kontrolu zákonnosti a posteriori . Niektoré opatrenia prijaté poisťovňami založenými zákonom vyžadujú povolenie zo strany orgánov dohľadu, ako sú napríklad zmeny stanov, stanovenie sadzby príspevkov, výstavba a nadobúdanie pozemkov alebo programového vybavenia, ako to vyplýva z § 195 ods. 1, § 220 ods. 2 a § 241 SGB V. Orgány dohľadu musia minimálne raz za päť rokov overovať obchodné, účtovné a prevádzkové riadenie zdravotných poisťovní založených zákonom, ktoré podliehajú ich dohľadu. Táto kontrola, ktorá sa týka najmä hospodárnosti činnosti príslušnej poisťovne, sa môže vykonať aj častejšie (§ 69 ods. 2 a § 88 ods. 1 SGB IV, ako aj § 274 ods. 1 SGB V). V rámci tejto kontroly § 88 ods. 2 SGB IV stanovuje, že tieto poisťovne sú povinné predložiť orgánu dohľadu všetky potrebné dokumenty a informácie. Okrem toho podľa § 37 a § 89 ods. 3 SGB IV v prípade, že orgány samosprávy týchto poisťovní odmietajú zabezpečiť výkon úloh, ktoré sú povinné plniť, tieto úlohy prevezmú samotné orgány dohľadu. Napokon každá zdravotná poisťovňa založená zákonom musí príslušným orgánom dohľadu včas predložiť predbežný rozpočet (§ 70 ods. 5 SGB IV) a orgán dohľadu môže uskutočniť zlúčenie poisťovne nespôsobilej ďalšej existencie s inými poisťovňami alebo rozhodnúť a jej zatvorení (§ 146a, §153 prvá veta bod 3, § 156, § 163 prvá veta bod 3, § 167 druhá veta, § 170 SGB V). Keďže v rámci uvedeného systému nemá poistenec nárok na náhradu výdavkov voči zdravotnej poisťovni založenej zákonom, do ktorej patrí, ale má právo na bezplatný prístup k zodpovedajúcim plneniam (§ 2 ods. 2 SGB V), podľa tzv. zásady plnenia in natura zdravotné poisťovne založené zákonom sú nabádané uzatvárať s rôznymi poskytovateľmi zmluvy o zabezpečení starostlivosti o poistencov, ktoré sú viacodvetvové alebo interdisciplinárne. Tieto „zmluvy o zabezpečení integrovanej starostlivosti“ upravené v § 140a až § 140e SGB V sa uzatvárajú medzi zdravotnými poisťovňami založenými zákonom a rôznymi poskytovateľmi oprávnenými poskytovať starostlivosť poistencom. Definujú odmenu za rôzne balíky integrovanej starostlivosti, ktorá sa má zaplatiť za všetky plnenia, ktoré môže poistený v rámci starostlivosti požadovať. Zdravotná poisťovňa založená zákonom je stranou v zmluve o zabezpečení integrovanej starostlivosti a je dlžnou stranou, ktorá uhrádza odmenu poskytovateľovi. Účasť poistencov na rôznych balíkoch starostlivosti je dobrovoľná, ale keď sa raz poistenec pre nejaký balík rozhodne, je povinný využívať služby poskytovateľa, s ktorým príslušná zdravotná poisťovňa uzatvorila takúto zmluvu. Počas konania pred Súdnym dvorom sa uvádzali aj dve rozhodnutia, ktoré vydal Bundesverfassungsgericht v súvislosti s úlohou zdravotných poisťovní v Nemecku. Bundesverfassungsgericht vo svojom uznesení z 9. júna 2004 (2 BvR 1248/03 a 2 BvR 1249/03) konštatoval toto: „Sociálne právo je jedným z najdôležitejších nástrojov sociálnej politiky štátu. Ochrana v prípade choroby je v poriadku sociálneho štátu zakotveného ústavou (Grundgesetz) jednou zo základných úloh štátu. Zákonodarca sa tejto úlohy ujal zabezpečením ochrany väčšiny obyvateľstva zavedením zákonného zdravotného poistenia ako verejnoprávneho povinného poistenia a tým, že upravil druh a spôsob tejto ochrany. Základná úloha zdravotných poisťovní založených zákonom spočíva vo vykonávaní podrobnej sociálnej právnej úpravy vytvorenej na účely splnenia tejto základnej úlohy štátu.“ Napokon vo svojom uznesení z 31. januára 2008 (1 BvR 2156/02), Bundesverfassungsgericht rozhodol, že nemocenské poisťovne sú inštitúciami verejného práva začlenené do štátu, ktoré fakticky nepriamo vykonávajú úlohy štátnej správy. Spor vo veci samej a prejudiciálne otázky Oznámením uverejneným v júni 2006 v odbornom časopise vyzvala AOK Rheinland/Hamburg, zdravotná poisťovňa založená zákonom, výrobcov ortopedickej obuvi, aby predložili ponuky na zhotovenie a dodávku obuvi v rámci režimu zabezpečenia integrovanej starostlivosti v zmysle § 140a a nasl SGB V na obdobie od 1. septembra 2006 do . Plnenia, ktoré sa mali poskytnúť, boli rozdelené podľa ich významu do rôznych paušálnych skupín, za ktoré mal uchádzač uviesť ceny. Množstvo obuvi, ktoré sa malo dodať, nebolo určené. Bolo stanovené, že pacienti trpiaci syndrómom tzv. „diabetickej nohy“ sa s kartičkou zdravotného poistenia a lekárskym predpisom majú priamo obrátiť na príslušného výrobcu ortopedickej obuvi. Jeho úloha spočívala v zhotovení a kontrole ortopedickej obuvi individuálne prispôsobenej potrebám pacientov, pričom pred a po dodaní tovaru mali byť pacientovi zakaždým poskytnuté podrobné konzultácie. Platby, s výhradou doplatkov pacientov, mala zaplatiť zdravotná poisťovňa založená zákonom. Hans & Christophorus Oymanns GbR, Orthopädie Schuhtechnik, podnik na výrobu ortopedickej obuvi, zaslal ponuku a o dva dni neskôr namietal, že boli porušené ustanovenia práva Spoločenstva a vnútroštátneho práva o verejnom obstarávaní. Zdravotná poisťovňa založená zákonom tieto námietky zamietla s odôvodnením, že právne predpisy o verejnom obstarávaní v tomto prípade nie sú aplikovateľné. Opravný prostriedok podaný uvedeným podnikom nebol úspešný na prvom stupni, a preto sa podnik odvolal na senát pre verejné obstarávanie Oberlandesgericht Düsseldorf. Tento súd po prvé uvádza, že v odbornej literatúre a judikatúre v Nemecku je sporné, či sa zdravotné poisťovne založené zákonom majú považovať napriek ich uvedeniu v prílohe III smernice 2004/18 za inštitúcie, ktoré sa spravujú verejným právom, a teda za verejných obstarávateľov v zmysle tejto smernice. Z tohto dôvodu vnútroštátny súd opisuje problematiku za rôznych podmienok, ktoré v tejto súvislosti stanovuje článok 1 ods. 9 druhý pododsek tejto smernice. Pokiaľ ide o podmienky stanovené v tomto ustanovení pod písmenami a) a b), vnútroštátny súd ich považuje za splnené, pretože zdravotné poisťovne založené zákonom sú právnickými osobami, ktoré sa spravujú verejným právom a sú zriadené na osobitný účel zachovávania, obnovy a zlepšovania zdravia poistencov, teda na plnenie potrieb všeobecného záujmu. Okrem toho tieto potreby majú iný ako priemyselný alebo obchodný charakter, pretože zdravotné poisťovne založené zákonom nevykonávajú obchodnú činnosť a neposkytujú plnenia s cieľom dosiahnuť zisk. Objasniť teda treba podmienky upravené v článku 1 ods. 9 druhom pododseku písm. c) smernice 2004/18. Čo sa týka prvej podmienky, čiže financovania z väčšej časti štátom, vnútroštátny súd odkazuje na znaky predmetného vnútroštátneho systému, ako vyplývajú z bodov 13 až 18 tohto rozsudku. Pokiaľ ide o podmienku týkajúcu sa dohľadu vykonávaného verejnou mocou, vnútroštátny súd odkazuje na relevantné prvky systému, ako vyplývajú z bodov 19 a 20 tohto rozsudku. V prípade, že by sa došlo k záveru, že zdravotné poisťovne sú verejnými obstarávateľmi, vzniká po druhé otázka, či má byť zákazka vo veci samej kvalifikovaná ako verejná zákazka na dodávku tovaru, alebo ako verejná zákazka na služby. Vnútroštátny súd v tejto súvislosti uvádza, že článok 1 ods. 2 písm. d) druhý pododsek smernice 2004/18 stanovuje kritérium takého posúdenia hodnotu predmetných služieb a tovarov. Na základe tohto kritéria je podľa vnútroštátneho súdu podstatné vedieť, aké miesto predstavuje zhotovenie obuvi, o ktoré ide vo veci samej, v rámci celkového plnenia, pozostávajúceho z obstarania materiálu, zhotovenia, konzultácií a informácií pre zákazníkov. Ak sa má zhotovenie individuálnej obuvi vo veci samej považovať za súčasť dodávky tovaru, bola by podľa odhadu vnútroštátneho súdu hodnota dodávky obuvi vyššia než hodnota služby. Ak by naopak hodnota dodávky mala spočívať iba v základných materiáloch, prevážila by hodnota služby hodnotu dodávky. Vnútroštátny súd uvádza, že sa zdá, že v prospech prvého prístupu svedčí článok 1 ods. 4 smernice 1999/44, ktorý považuje „zmluvy na dodávky spotrebného tovaru, ktorý sa má zhotoviť alebo vyrobiť“ za kúpne zmluvy, a to nezávisle od skutočnosti, či ide o štandardizované výrobky, alebo o výrobky individuálne prispôsobené objednávke, čiže nezastupiteľné veci. Podľa judikatúry Súdneho dvora možno však vyvodiť, že rolu hrajú v tejto súvislosti aj kvalitatívne aspekty (pozri rozsudok z 18. januára 2007, Auroux a i., C-220/05, Zb. s. I-385 , bod 46). Z tohto hľadiska treba zohľadniť úvahu, že konzultácie poskytnuté pacientom nie sú obmedzené na výber a použitie výrobku. Vnútroštátny súd zdôrazňuje, že toto vymedzenie je dôležité, pretože zaradenie zákazky vo veci samej ako verejnej zákazky na dodávku má za následok úplné uplatnenie ustanovení smernice 2004/18. V prípade, že zákazka vo veci samej sa nemá kvalifikovať ako verejná zákazka na dodávku tovaru, vnútroštátny súd sa po tretie pýta, či sa zákazka má považovať za verejnú zákazku na služby, alebo za verejnú koncesiu na služby. V poslednom prípade, ako vyplýva z jej článku 17, smernica 2004/18 nie je uplatniteľná. Podľa názoru súdu rozhodujúceho na prvom stupni túto možnosť je potrebné zamietnuť už z dôvodu, že zdravotná poisťovňa založená zákonom je tá, ktorá musí vyplatiť odmenu poskytovateľovi a nie pacient. Podľa názoru vnútroštátneho súdu je potrebné mať na zreteli aj kritérium týkajúce sa určenia toho, kto nesie finančné riziko. V tejto súvislosti treba na jednej strane uvážiť, že poskytovateľovi je odňaté riziko vymáhania dlžnej sumy a insolventnosti jeho dlžníka z dôvodu, že zdravotná poisťovňa založená zákonom musí vyplatiť odmenu poskytovateľovi a nie pacient. Na druhej strane poskytovateľ znáša riziko, či vôbec a v akom rozsahu budú pacienti žiadať jeho výrobky a služby. Týmto sa okrem iného prejednávaná vec odlišuje od situácie obyčajnej rámcovej zmluvy. Podľa názoru vnútroštátneho súdu rozhodujúcim bodom na účely kvalifikácie zákazky vo veci samej ako verejnej koncesie na služby je skutočnosť, že poskytovateľ sa nemusí vopred púšťať do nákladných výdavkov, ako je vybudovanie priestorov alebo výdavky na personál a prístroje, ktorých amortizácia by sa následne musela uskutočniť prostredníctvom „práva na zhodnotenie svojej vlastnej služby“ (rozsudok zo 7. decembra 2000, Telaustria a Telefonadress, C-324/98, Zb. s. I-10745, bod 30). Napokon vnútroštátny súd pripomína, že ak zákazka vo veci samej sa má považovať za verejnú zákazku na služby, so zreteľom na jej charakter ako služby v zdravotníctve to má podľa článku 21 a prílohy II B kategórie 25 za následok len uplatnenie článku 23 a článku 35 ods. 4 tejto smernice; porušenie týchto ustanovení je v prejednávanej veci vopred vylúčené. Takáto kvalifikácia vedie však k uplatneniu určitých ustanovení vnútroštátneho práva, ktoré používajú rovnaký pojem „zákazky na služby“, na základe ktorých by navrhovateľka mohla byť vo veci samej čiastočne úspešná. Vzhľadom na tieto úvahy Oberlandesgericht Düsseldorf rozhodol prerušiť konanie a položiť Súdnemu dvoru tieto prejudiciálne otázky: „1. a) Má sa požiadavka ‚financovania štátom‘ obsiahnutá v článku 1 ods. 9 druhom pododseku písm. c) prvej alternatíve smernice [2004/18] vykladať v tom zmysle, že štát nariadi členstvo v zdravotnom poistení, ako aj povinnosť platenia príspevkov — ktorých výška závisí od príjmu — príslušnej zdravotnej poisťovni, pričom zdravotná poisťovňa stanoví sadzbu príspevku, ale zdravotné poisťovne sú navzájom spojené systémom solidárneho financovania bližšie opísanom v odôvodnení, a je zabezpečené splnenie záväzkov každej jednej zdravotnej poisťovne? b) Má sa požiadavka v článku 1 ods. 9 druhom pododseku písm. c) druhej alternatívy [smernice 2004/18], v zmysle ktorej ‚riadenie‘ inštitúcie ‚podlieha dohľadu týchto inštitúcií‘, vykladať v tom zmysle, že štátny právny dohľad, ktorý sa týka ešte prebiehajúcich alebo budúcich úkonov — prípadne ďalších možností zásahov štátu uvedených ďalej v odôvodnení —, postačuje na splnenie tejto požiadavky? 2. V prípade, že sa na prvú prejudiciálnu otázku — písm. a) alebo b) — odpovie kladne, má sa písmeno c) a písmeno d) článku 1 ods. 2 smernice [2004/18] vykladať v tom zmysle, že poskytnutie tovaru, ktorý je zhotovený a prispôsobený individuálnym požiadavkám daného zákazníka a o ktorého použití sa vedú individuálne konzultácie so zákazníkom, sa má považovať za ‚zákazku na dodávku tovaru‘, alebo za ‚zákazku na služby‘? Má sa pritom zohľadniť len hodnota každého jednotlivého plnenia? 3. V prípade, že poskytnutie uvedené v druhej prejudiciálnej otázke je alebo môže byť zaradené ako ‚služba‘, má sa článok 1 ods. 4 smernice [2004/18], — na rozdiel od‚rámcovej dohody‘ v zmysle článku 1 ods. 5 [tejto] smernice — vykladať v tom zmysle, že pod ‚verejnou koncesiou na služby‘ sa rozumie aj udelenie zákazky vo forme, pri ktorej — rozhodnutie o tom, či a v akých prípadoch bude hospodársky subjekt poverený jednotlivými zákazkami, neurobí verejný obstarávateľ, ale tretia osoba, — platbu hospodárskemu subjektu uskutoční verejný obstarávateľ, pretože iba on je podľa zákona jediným dlžníkom odmeny a voči tretej osobe je povinný poskytnúť služby, a — hospodársky subjekt pred využitím treťou osobou nemusí poskytnúť alebo zabezpečiť žiadne plnenia akéhokoľvek druhu?“ O prejudiciálnych otázkach O prvej otázke Svojou prvou prejudiciálnou otázkou sa vnútroštátny súd v podstate pýta, či sa zdravotné poisťovne založené zákonom, aké sú vo veci samej, so zreteľom na ich vlastnosti uvedené v návrhu na začatie prejudiciálneho konania, majú považovať za verejných obstarávateľov na účely uplatnenia pravidiel smernice 2004/18. S cieľom odpovedať na túto otázku je potrebné najskôr preskúmať úvodnú otázku, na ktorej je založená a ktorá vyplýva z odôvodnenia návrhu na začatie prejudiciálneho konania a z problematiky opísanej vnútroštátnym súdom, t. j. či okolnosť, že zdravotné poisťovne založené zákonom vo veci samej sú výslovne uvedené v prílohe III smernice 2004/18, je sama osebe dostatočná na to, aby sa tieto považovali za inštitúcie spravované verejným právom, a teda za verejných obstarávateľov. Navrhovateľka vo veci samej, ako aj Komisia Európskych spoločenstiev v tejto súvislosti tvrdia, že samotný zápis subjektu v prílohe III smernice 2004/18 predstavuje dostatočnú podmienku na účely kvalifikácie tohto subjektu ako inštitúcie, ktorá sa spravuje verejným právom. Taký zápis predstavuje nevyvrátiteľnú domnienku tejto kvalifikácie, pri ktorej je každé ďalšie skúmanie povahy a vlastností predmetného subjektu nadbytočné. S týmto prístupom nemožno súhlasiť. Z článku 234 prvého odseku písm. b) ES totiž vyplýva, že vnútroštátny súd môže kedykoľvek položiť Súdnemu dvoru otázku týkajúcu sa platnosti aktu prijatého inštitúciami Európskeho spoločenstva, ak sa domnieva, že rozhodnutie o tom je potrebné na vydanie jeho rozhodnutia. V tejto súvislosti je potrebné zdôrazniť, že predmetná právna úprava Spoločenstva, t. j. smernica 2004/18, obsahuje hmotnoprávne pravidlá, ako je článok 1 ods. 9 druhý pododsek tejto smernice, ktorý uvádza podmienky, ktoré musí subjekt splniť, aby sa považoval za verejného obstarávateľa v zmysle tejto smernice, ako aj opatrenia na výkon týchto hmotnoprávnych predpisov, ako je uvedenie v prílohe III tejto smernice neúplného zoznamu inštitúcií spravovaných verejným právom považovaných za spĺňajúce tieto podmienky. V tomto kontexte prislúcha súdu Spoločenstva, pokiaľ má rozhodovať o odôvodnenom návrhu v tomto zmysle podaným vnútroštátnym súdom, aby sa uistil o vnútornej koherencii predmetného aktu Spoločenstva a preskúmal, či zápis daného subjektu do uvedeného zoznamu predstavuje správne uplatnenie hmotnoprávnych kritérií definovaných v uvedenom ustanovení. Takýto postup Súdneho dvora si vyžaduje zásada právnej istoty, ktorá predstavuje základnú zásadu práva Spoločenstva. V prejednávanej veci vnútroštátny súd kladie, aj keď nie výslovne, otázku týkajúcu sa platnosti zápisu verejných zdravotných poisťovní vo veci samej v prílohe III smernice 2004/18. Poukazuje na rozdiely existujúce v judikatúre a odbornej literatúre v Nemecku, pokiaľ ide o otázku, či tento zápis predstavuje dostatočnú a výlučnú podmienku na účely kvalifikácie týchto poisťovní ako inštitúcií, ktoré sa spravujú verejným právom a jasne vyjadruje v tejto súvislosti svoje pochybnosti. Z týchto dôvodov položil prvú otázku so zreteľom na hmotnoprávne podmienky uvedené v článku 1 ods. 9 druhom pododseku písm. c) smernice 2004/18. Vnútroštátny súd sa preto chce spýtať Súdneho dvora na platnosť zápisu inštitúcie vo veci samej v prílohe III smernice 2004/18 so zreteľom na hmotnoprávne podmienky stanovené v uvedenom ustanovení. S cieľom odpovedať na túto otázku treba pripomenúť, že v súlade s ustálenou judikatúrou Súdneho dvora tri podmienky stanovené v článku 1 ods. 9, druhom pododseku písm. a), b) a c) smernice 2004/18, ktoré musia byť splnené, aby bol subjekt považovaný za inštitúciu, ktorá sa spravuje verejným právom, majú kumulatívny charakter (rozsudok z 10. apríla 2008, Ing. Aigner, C-393/06, Zb. s. I-2339 , bod 36 a citovaná judikatúra). Ako vyplýva z návrhu na začatie prejudiciálneho konania, podmienky stanovené v článku 1 ods. 9 druhom pododseku písm. a) a b) smernice 2004/18 sú v prejednávanom prípade splnené. Predmetné zdravotné poisťovne založené zákonom sú právnickými osobami, ktoré sa spravujú verejným právom, sú zriadené zákonom na osobitný účel plnenia potrieb v súvislosti s verejným zdravím, ktoré sú potrebami vo všeobecnom záujme a nemajú priemyselný alebo obchodný charakter, pretože uvedené poisťovne poskytujú plnenia nie s cieľom dosiahnuť zisk. Zostáva teda preskúmať, či minimálne jedna z alternatívnych podmienok stanovených v troch prípadoch uvedených v článku 1 ods. 9 druhom pododseku písm. c) tejto smernice je splnená v prejednávanej veci, a to v prvom rade podmienka týkajúca sa financovania z väčšej časti štátom. Pokiaľ ide o túto podmienku, treba najskôr pripomenúť, že ochrana verejného zdravia, ako vyplýva z predmetného vnútroštátneho systému, ako aj z uznesení Bundesverfassungsgericht citovaných v bodoch 24 a 25 tohto rozsudku, je základnou úlohou štátu a zdravotné poisťovne založené zákonom sú začlenené do štátu a fakticky nepriamo vykonávajú úlohy štátnej správy. Ďalej je potrebné poukázať na to, že v súlade s judikatúrou Súdneho dvora znenie článku 1 ods. 9 druhého pododseku písm. c) prvej smernice 2004/18 neobsahuje žiadne upresnenie týkajúce sa spôsobu, akým sa má uskutočňovať financovanie, o ktoré ide v tomto ustanovení. Toto ustanovenie najmä nevyžaduje, aby činnosť predmetného subjektu bola priamo financovaná štátom, alebo inými verejnoprávnymi inštitúciami na účely splnenia príslušnej podmienky. Spôsob nepriameho financovania je teda v tejto súvislosti dostatočný (pozri v tomto zmysle rozsudok z 13. decembra 2007, Bayerischer Rundfunk a i., C-337/06, Zb. s. I-11173 , body 34 a 49). Je vhodné po prvé uviesť, že financovanie zdravotných poisťovní založených zákonom vo veci samej je zabezpečené v súlade s príslušnou vnútroštátnou právnou úpravou príspevkami poistencov, vrátene príspevkov, ktoré za nich odvádzajú zamestnávatelia, priamymi platbami zo spolkových orgánov a kompenzačnými platbami medzi poisťovňami vyplývajúcimi z kompenzačného systému na vyrovnanie štruktúry rizika. Povinné príspevky poistencov predstavujú prevažnú časť financovania uvedených poisťovní. Po druhé z návrhu na začatie prejudiciálneho konania tiež vyplýva, že príspevky poistencov sa platia bez špecifického protiplnenia v zmysle judikatúry Súdneho dvora (pozri v tomto zmysle rozsudok z 3. októbra 2000, University of Cambridge, C-380/98, Zb. s. I-8035, body 23 až 25). V skutočnosti sa na tieto platby neviaže nijaké konkrétne zmluvné protiplnenie v tom zmysle, že ani povinnosť platiť príspevky, ani ich výška nie sú výsledkom dohody medzi zdravotnými poisťovňami založenými zákonom a ich poistencami, ktorí musia platiť príspevky na základe zákona z dôvodu samotnej skutočnosti ich poistenia, ktoré je tiež stanovené zákonom (pozri v tomto zmysle rozsudok Bayerischer Rundfunk a i., už citovaný, bod 45). Okrem toho výška príspevkov sa riadi výlučne schopnosťou poistenca platiť príspevky, iné hľadiská, ako sú jeho vek, zdravotný stav alebo počet spolupoistených osôb, nie sú v tejto súvislosti relevantné. Po tretie vnútroštátny súd uvádza, že na rozdiel od poplatkov vo veci, v ktorej bolo rozhodnuté rozsudkom Bayerischer Rundfunk a i., už citovanom, sadzbu príspevkov v prejednávanej veci nestanovuje verejná moc, ale samotné zdravotné poisťovne založené zákonom. Správne však poukazuje na to, že priestor na posúdenie týchto poisťovní je príliš obmedzený, pretože ich úlohou je zabezpečiť plnenie stanovené právnou úpravou v oblasti sociálneho zabezpečenia. Keďže plnenia a s nimi súvisiace výdavky sú stanovené zákonom a uvedené poisťovne nevykonávajú svoje úlohy s cieľom dosiahnuť zisk, sadzba príspevkov sa musí stanoviť tak, aby príjmy z toho vyplývajúce neboli nižšie ako výdavky ani ich neprekračovali. Po štvrté treba zdôrazniť, že stanovenie sadzby príspevkov zdravotnými poisťovňami založenými zákonom vyžaduje v každom prípade schválenie štátnym orgánom dohľadu každej poisťovne. Uvedená sadzba je teda podľa vyjadrenia vnútroštátneho súdu v istom rozsahu stanovená právnymi predpismi. Čo sa napokon týka iných zdrojov príjmov týchto poisťovní, priame platby spolkových orgánov, aj keď majú menší význam, nesporne predstavujú priame financovanie štátom. Pokiaľ ide napokon o spôsoby výberu príspevkov, z návrhu na začatie prejudiciálneho konania vyplýva, že v praxi časť príspevkov, ktorú má hradiť poistenec, mu zamestnávateľ odpočíta zo mzdy a spolu s časťou príspevku, ktorú má uhradiť zamestnávateľ, to spolu zaplatí zdravotnej poisťovni založenej zákonom. Výber príspevkov sa teda uskutočňuje bez možnosti zásahu poistenca. Vnútroštátny súd v tejto súvislosti uvádza, že výber príspevkov sa uskutočňuje kogentným spôsobom na základe ustanovení verejného práva. Je potrebné konštatovať, že ako v prípade záverov Súdneho dvora, ku ktorým dospel v už citovanom rozsudku Bayerischer Rundfunk a i. v bode 48, financovanie, o aké ide vo veci samej týkajúce sa systému verejného zdravotného poistenia, ktorý je založený aktom štátu, je v praxi zaručené verejnou mocou a je zabezpečené spôsobom výberu príslušných príspevkov, ktorý spadá pod ustanovenia verejného práva, spĺňa podmienku týkajúcu sa financovania z väčšej časti štátom na účely uplatnenia pravidiel Spoločenstva v oblasti verejného obstarávania. So zreteľom na tento záver a alternatívny charakter podmienok stanovených v článku 1 ods. 9 druhom pododseku písm. c) smernice 2004/18 nie je potrebné preskúmať, či je v prejednávanej veci splnená podmienka týkajúca sa dohľadu nad riadením zdravotných poisťovní založených zákonom verejnou mocou. Na prvú položenú otázku treba preto odpovedať, že článok 1 ods. 9 druhý pododsek písm. c) prvá alternatíva smernice 2004/18 sa má vykladať v tom zmysle, že ide o financovanie z väčšej časti štátom, ak sú činnosti zdravotných poisťovní založených zákonom financované predovšetkým z príspevkov platených poistencami, ktoré sú uložené, vypočítané a vyberané podľa pravidiel verejného práva, akými sú pravidlá vo veci samej. Také zdravotné poisťovne sa majú považovať za inštitúcie, ktoré sa spravujú verejným právom,a teda za verejných obstarávateľov na účely uplatnenia pravidiel tejto smernice. O druhej otázke Touto otázkou sa vnútroštátny súd v podstate pýta, aké kritérium sa má uplatniť na určenie, či zmiešaná verejná zákazka, ktorej predmetom je súčasne dodávka tovaru, ako aj poskytnutie služieb sa má považovať za verejnú zákazku na dodávku tovaru, alebo za verejnú zákazku na služby, a či kritériom, ktoré sa má uplatniť v tejto súvislosti, je výlučne hodnota rozdielnych častí, z ktorých sa skladá zmiešaná zákazka. Z návrhu na začatie prejudiciálneho konania vyplýva, že vnútroštátny súd sa tiež pýta, či v prípade poskytnutia tovaru, ktorý je vyrobený a prispôsobený individuálnym požiadavkám každého zákazníka a o ktorého použití sa vedú individuálne konzultácie s každým zákazníkom, sa zhotovenie tohto tovaru má zaradiť do časti „zákazka na dodávku tovaru“, alebo do časti „zákazka na služby“ na účely výpočtu hodnoty každej jej časti. S cieľom odpovedať na túto otázku je potrebné najskôr uviesť, že pokiaľ sú predmetom zákazky výrobky aj služby, smernica 2004/18 obsahuje vo svojom článku 1 ods. 2 písm. d) druhom pododseku osobitné pravidlo stanovujúce kritérium na vymedzenie, či sa predmetná zákazka má považovať za verejnú zákazku na dodávku tovaru, alebo za verejnú zákazku na služby, a to príslušnú hodnotu výrobkov a služieb obsiahnutých v tejto zákazke. Toto kritérium má kvantitatívny charakter, vzťahuje sa teda konkrétne na hodnotu protiplnenia, ktoré má poskytnúť druhá strana ako odmenu za zložku „výrobky“ a za zložku „služby“ obsiahnuté v predmetnej zákazke. V prípade verejnej zákazky týkajúcej sa poskytnutia služby a výkonu prác článok 1 ods. 2 písm. d), tretí pododsek smernice 2004/18 však používa iné kritérium vymedzenia, totiž hlavný predmet danej zákazky. Toto kritérium sa uplatnilo v rozsudku Auroux a i., už citovaný (body 37 a 46), v ktorom išlo práve o zákazku, ktorej predmetom boli práce a služby. Ani z uplatniteľnej právnej úpravy Spoločenstva, ani z ustálenej judikatúry Súdneho dvora nevyplýva, že toto kritérium sa má zohľadniť aj v prípade zmiešanej zákazky týkajúcej sa dodávky a služieb. Ďalej je potrebné pripomenúť, že v súlade s definíciou pojmu „verejné zákazky na dodávku tovaru“ obsiahnutej v článku 1 ods. 2 písm. c) prvého pododseku smernice 2004/18 sa tento pojem vzťahuje na také úkony, akými sú napr. nákup alebo prenájom, ktoré sa týkajú „výrobkov“ bez bližšieho určenia v tejto súvislosti a bez rozlišovania, či bol predmetný výrobok vyrobený štandardným spôsobom alebo individuálne, teda podľa konkrétnych prianí a potrieb zákazníka. V dôsledku toho pojem výrobku, na ktorý všeobecne odkazuje toto ustanovenie, zahŕňa aj postup zhotovenia nezávisle od toho, či sa predmetný výrobok poskytne spotrebiteľovi už hotový, alebo po tom, ako bol vyrobený podľa jeho požiadaviek. Tento prístup podporuje aj článok 1 ods. 4 smernice 1999/44, ktorý „zmluvy na dodávky spotrebného tovaru, ktorý sa má zhotoviť alebo vyrobiť“ všeobecne a bez rozlišovania kvalifikuje ako „kúpne zmluvy“. Na druhú položenú otázku je teda potrebné odpovedať, že pokiaľ predmetom zmiešanej verejnej zákazky sú výrobky aj služby, kritérium, ktoré sa má uplatniť na vymedzenie, či sa predmetná zákazka má považovať za verejnú zákazku na dodávku tovaru, alebo za verejnú zákazku na služby, je príslušná hodnota výrobkov a služieb obsiahnutých v tejto zákazke. V prípade poskytnutia tovarov, ktoré sú vyrobené a individuálne prispôsobené požiadavkám každého zákazníka a o ktorých použití sa vedú individuálne konzultácie s každým zákazníkom, sa zhotovenie týchto tovarov má zaradiť do časti „dodávka“ v uvedenej zákazke na účely výpočtu hodnoty každej jej zložky. O tretej otázke Tretia otázka sa má chápať tak, že vnútroštátny súd sa ňou v podstate pýta, či v prípade, keď sa poskytnutie služieb v zákazke vo veci samej preukáže ako prevažujúce vo vzťahu k dodávke tovaru, sa so zreteľom na znaky uvedené v návrhu na začatie prejudiciálneho konania má kvalifikovať zadanie zákazky medzi zdravotnou poisťovňou založenou zákonom a výrobcom ortopedickej obuvi ako „verejná koncesia na služby“ v zmysle článku 1 ods. 4 smernice 2004/18, alebo ako „rámcová zmluva“ v zmysle článku 1 ods. 5 uvedenej smernice. V súlade s definíciou obsiahnutou v článku 1 ods. 4 smernice 2004/18 verejná koncesia na služby je zmluva rovnakého druhu ako verejná zákazka na služby s tým rozdielom, že protiplnením za poskytovanie služieb je buď len právo na využívanie služby, alebo toto právo spojené s peňažným plnením. Pokiaľ ide o rámcovú zmluvu, tá je definovaná v článku 1 ods. 5 smernice 2004/18 ako dohoda medzi jedným alebo viacerými verejnými obstarávateľmi a jedným alebo viacerými hospodárskymi subjektmi, ktorej cieľom je stanoviť podmienky upravujúce zákazky, ktoré sa budú zadávať počas daného obdobia, najmä pokiaľ ide o cenu, či prípadne aj o predpokladané množstvo. Z týchto definícií vyplýva, že dotknuté pojmy vykazujú dosť podobné znaky, takže jasné rozlišovanie medzi nimi nie je spočiatku zreteľné. Právna kvalifikácia zmluvy teda závisí od konkrétnych prvkov, ktoré charakterizujú prejednávanú vec. V každom prípade z vyššie uvedenej definície verejnej koncesie na služby vyplýva, že ju charakterizuje situácia, v ktorej právo na využívanie služby verejný obstarávateľ preniesol na koncesionára, pričom tento má v rámci uzatvorenej zmluvy určitú hospodársku slobodu na určenie podmienok využívania tohto práva, a tým je paralelne značne vystavený rizikám spojeným s týmto využívaním. Naopak, rámcovú zmluvu charakterizuje situácia, v ktorej je činnosť hospodárskeho subjektu, zmluvnej strany, vymedzená v rozsahu, v akom všetky jemu zadané zákazky musia v priebehu daného obdobia dodržiavať podmienky stanovené v tejto dohode. Tento rozlišovací prvok je v súlade s judikatúrou Súdneho dvora, podľa ktorej o koncesiu na služby ide vtedy, ak dohodnutý spôsob odmeny spočíva v práve poskytovateľa poskytovať vlastné služby a má za následok, že poskytovateľ znáša riziko spojené s poskytovaním dotknutých služieb (rozsudok z 18. júla 2007, Komisia/Taliansko, C-382/05, Zb. s. I-6657, bod 34 a citovaná judikatúra). V prejednávanej veci zákazka vo veci samej je zmluva „o zabezpečení integrovanej starostlivosti“ stanovená v § 140a až § 140e SGB V, uzatvorená medzi zdravotnou poisťovňou založenou zákonom a hospodárskym subjektom. Podľa znenia tejto zmluvy hospodársky subjekt preberá povinnosť starostlivosti o poistencov, ktorí sa naň obrátia. Súčasne sú ceny za rôzne balíky plnenia určené v tejto zmluve, ako aj doba jej platnosti. Množstvo týkajúce sa rôznych plnení nie je stanovené, ale takéto určenie pojem koncesie na služby nevyžaduje. Zdravotná poisťovňa založená zákonom je jediným dlžníkom odmeny poskytovateľovi. Zdá sa teda, že podmienky vykonávania činnosti hospodárskeho subjektu sú určené v zmluve vo veci samej tak, že uvedený hospodársky subjekt nemá taký stupeň hospodárskej slobody, aká charakterizuje situáciu koncesie na služby, ani nie je vystavený značnému riziku spojenému s poskytovaním svojho plnenia. Dalo by sa uviesť, že hospodársky subjekt je v prejednávanej veci vystavený určitému riziku, keďže jeho výrobky a služby poistenci možno nebudú požadovať. Predsa len je však toto riziko malé. Hospodársky subjekt je v skutočnosti zbavený rizika spojeného s vyplácaním jeho odmeny a s nesolventnosťou jeho jediného zmluvného partnera, keďže zdravotná poisťovňa založená zákonom je zo zákona jediným dlžníkom vyplácajúcim jeho odmenu. Okrem toho, aj keď so zreteľom na svoje plnenia musí byť dostatočne zabezpečený, nemusí sa vopred púšťať do nákladných výdavkov pred uzatvorením individuálnej zmluvy s poistencom. Napokon počet poistencov trpiacich syndrómom tzv. diabetickej nohy, ktorí môžu osloviť tento hospodársky subjekt, je vopred známy, takže môže mať vopred rozumný odhad, pokiaľ ide o využitie plnení. V dôsledku toho prevažné riziko spojené s vykonávaním predmetných činností, teda prvok charakterizujúci situáciu koncesionára v rámci verejnej koncesie na služby v prejednávanej veci, neznáša hospodársky subjekt. Na tretiu položenú otázku je teda potrebné odpovedať tak, že v prípade, v ktorom sa poskytovanie služieb preukáže v dotknutej verejnej zákazke ako prevažujúce vo vzťahu k dodávke tovaru, zmluva, aká je vo veci samej uzatvorená medzi zdravotnou poisťovňou založenou zákonom a hospodárskym subjektom, v ktorej sú stanovené odmeny za rôzne formy zabezpečenia starostlivosti, ktoré má poskytovať tento hospodársky subjekt, ako aj doba platnosti tejto zmluvy, pričom uvedený hospodársky subjekt preberá povinnosť poskytovať plnenia poistencom, ktorí o to požiadajú, a uvedená poisťovňa je jediným dlžníkom vyplácajúcim odmenu tomu istému hospodárskemu subjektu za jeho úkony, sa má považovať za „rámcovú zmluvu“ v zmysle článku 1 ods. 5 smernice 2004/18. O trovách Vzhľadom na to, že konanie pred Súdnym dvorom má vo vzťahu k účastníkom konania vo veci samej incidenčný charakter a bolo začaté v súvislosti s prekážkou postupu v konaní pred vnútroštátnym súdom, o trovách konania rozhodne tento vnútroštátny súd. Iné trovy konania, ktoré vznikli v súvislosti s predložením pripomienok Súdnemu dvoru a nie sú trovami uvedených účastníkov konania, nemôžu byť nahradené. Z týchto dôvodov Súdny dvor (štvrtá komora) rozhodol takto: 1. Článok 1 ods. 9 druhý pododsek písm. c) prvá alternatíva smernice Európskeho parlamentu a Rady 2004/18/ES z 31. marca 2004 o koordinácii postupov zadávania verejných zákaziek na práce, verejných zákaziek na dodávku tovaru a verejných zákaziek na služby sa má vykladať v tom zmysle, že ide o financovanie z väčšej časti štátom, keď činnosti zdravotných poisťovní založených zákonom sú financované predovšetkým z príspevkov platených poistencami, ktoré sú uložené, vypočítané a vyberané podľa pravidiel verejného práva, akými sú pravidlá vo veci samej. Také zdravotné poisťovne sa majú považovať za inštitúcie, ktoré sa spravujú verejným právom, a teda za verejných obstarávateľov na účely uplatnenia pravidiel tejto smernice. 2. Pokiaľ predmetom zmiešanej verejnej zákazky sú výrobky aj služby, kritérium, ktoré sa má uplatniť na vymedzenie, či sa predmetná zákazka má považovať za verejnú zákazku na dodávku tovaru, alebo za verejnú zákazku na služby, je príslušná hodnota výrobkov a služieb obsiahnutých v tejto zákazke. V prípade poskytnutia tovarov, ktoré sú vyrobené a individuálne prispôsobené požiadavkám každého zákazníka a o ktorých použití sa vedú individuálne konzultácie s každým zákazníkom, sa zhotovenie týchto tovarov má zaradiť do časti „dodávka“ v uvedenej zákazke na účely výpočtu hodnoty každej jej zložky. 3. V prípade, v ktorom sa poskytovanie služieb v dotknutej verejnej zákazke preukáže ako prevažujúce vo vzťahu k dodávke tovaru, zmluva, aká je vo veci samej uzatvorená medzi zdravotnou poisťovňou založenou zákonom a hospodárskym subjektom, v ktorej sú stanovené odmeny za rôzne formy zabezpečenia starostlivosti, ktoré má poskytovať tento hospodársky subjekt, ako aj doba platnosti tejto zmluvy, pričom uvedený hospodársky subjekt preberá povinnosť poskytovať plnenia poistencom, ktorí o to požiadajú, a uvedená poisťovňa je jediným dlžníkom vyplácajúcim odmenu tomu istému hospodárskemu subjektu za jeho úkony, sa má považovať za „rámcovú zmluvu“ v zmysle článku 1 ods. 5 smernice 2004/18. Podpisy ( *1 ) Jazyk konania: nemčina.

62005CJ0431

fr

La demande de décision préjudicielle porte sur l’interprétation de l’article 33 de l’accord sur les aspects des droits de propriété intellectuelle qui touchent au commerce (ci-après l’«accord ADPIC»), qui constitue l’annexe 1 C de l’accord instituant l’Organisation mondiale du commerce (OMC), signé à Marrakech le 15 avril 1994 et approuvé par la décision 94/800/CE du Conseil, du 22 décembre 1994, relative à la conclusion au nom de la Communauté européenne, pour ce qui concerne les matières relevant de ses compétences, des accords des négociations multilatérales du cycle de l’Uruguay (1986-1994) (JO L 336, p. 1, ci-après l’«accord OMC»). Cette demande a été présentée dans le cadre d’un litige opposant Merck Genéricos – Produtos Farmacêuticos L da (ci-après «Merck Genéricos») à Merck & Co. Inc. (ci-après «M & Co.») et à Merck Sharp & Dohme L da (ci-après «MSL»), au sujet de l’atteinte que Merck Genéricos aurait portée à un brevet dont M & Co. est titulaire au Portugal. Le cadre juridique Les accords OMC et ADPIC L’accord OMC et l’accord ADPIC, qui fait partie intégrante du premier, sont entrés en vigueur le 1 er janvier 1995. Toutefois, selon l’article 65, paragraphe 1, de l’accord ADPIC, les membres de l’OMC n’avaient pas l’obligation d’en appliquer les dispositions avant l’expiration d’une période générale d’un an à compter de l’entrée en vigueur de cet accord, à savoir avant le 1 er janvier 1996. L’article 33 de l’accord ADPIC, intitulé «Durée de la protection», figurant à la section 5, relative aux brevets, de la partie II de cet accord, qui traite des normes concernant l’existence, la portée et l’exercice des droits de propriété intellectuelle, dispose: «La durée de la protection offerte ne prendra pas fin avant l’expiration d’une période de 20 ans à compter de la date du dépôt.» Le droit national L’article 7 du code de la propriété industrielle (Código da Propriedade Industrial), approuvé par le décret n° 30.679, du 24 août 1940 (ci-après le «code de la propriété industrielle de 1940»), disposait que le brevet tombe dans le domaine public au terme d’une période de quinze ans à compter de la date de sa délivrance. Un nouveau code de la propriété industrielle, approuvé par le décret-loi n° 16/95, du 24 janvier 1995 (ci-après le «code de la propriété industrielle de 1995»), est entré en vigueur le 1 er juin 1995. L’article 94 dudit code disposait que la durée de validité du brevet est de vingt ans à compter de la date à laquelle la demande a été déposée. Toutefois, l’article 3 du décret-loi n° 16/95 contenait la disposition transitoire suivante : «Les brevets pour lesquels les demandes ont été déposées avant l’entrée en vigueur du présent décret-loi conservent la durée de validité qui leur était conférée par l’article 7 du code de la propriété industrielle [de 1940].» Ledit article 3 a été abrogé ultérieurement, sans effet rétroactif, par l’article 2 du décret-loi n° 141/96, du 23 août 1996, entré en vigueur le 12 septembre 1996. Aux termes de l’article 1 er de ce décret-loi: «Les brevets pour lesquels les demandes ont été déposées avant l’entrée en vigueur du décret-loi n° 16/95 du 24 janvier 1995, qui étaient en cours de validité au 1 er janvier 1996 ou qui ont été délivrés après cette date, relèvent des dispositions de l’article 94 du code de la propriété industrielle [de 1995].» Le code de la propriété intellectuelle actuellement en vigueur a été approuvé par le décret-loi n° 36/2003, du 5 mars 2003. L’article 99 de ce code dispose: «Durée La durée de validité du brevet est de 20 ans à compter de la date à laquelle la demande correspondante a été déposée.» Le litige au principal et les questions préjudicielles Les faits de l’affaire au principal, tels qu’ils ressortent du dossier soumis à la Cour, peuvent être résumés comme suit. M & Co. est titulaire du brevet portugais n° 70.542, dont la demande a été déposée le 4 décembre 1979 et qui a été délivré le 8 avril 1981. Ce brevet, intitulé «Procédé de préparation de dérivés d’acides aminés comme hypertenseurs», porte sur un procédé de préparation d’une composition pharmaceutique contenant le principe actif Enalapril. Le médicament qui en est issu a été commercialisé depuis le 1 er janvier 1985 sous la marque RENITEC. Une licence d’exploitation dudit brevet, incluant les pouvoirs de défense, a été accordée à MSL. En 1996, Merck Genéricos a mis sur le marché un médicament sous la marque ENALAPRIL MERCK, qu’elle commercialise à des prix sensiblement inférieurs à ceux du médicament de la marque RENITEC et dont elle a affirmé, dans le cadre de la promotion auprès des médecins, qu’il s’agit du même médicament que ce dernier. M & Co. et MSL ont introduit un recours contre Merck Genéricos, demandant que cette dernière soit condamnée à s’abstenir d’importer, de commercialiser au Portugal ou d’exporter le produit en cause sous la marque ENALAPRIL MERCK ou sous toute autre dénomination commerciale sans l’autorisation expresse et formelle de M & Co. et de MSL ainsi qu’à indemniser ces dernières pour les préjudices moraux et matériels causés par son comportement illicite. Pour sa défense, Merck Genéricos a notamment fait valoir que la durée de protection du brevet n° 70.542 avait pris fin dès lors que le délai de quinze ans prévu à l’article 7 du code de la propriété industrielle de 1940, applicable en vertu du régime transitoire instauré à l’article 3 du décret-loi n° 16/95, était venu à expiration le 9 avril 1996. M & Co. et MSL ont répliqué que, en vertu de l’article 33 de l’accord ADPIC, le brevet en cause n’avait expiré que le 4 décembre 1999. En première instance, M & Co. et MSL ont été déboutées. En appel, le Tribunal da Relação de Lisboa (cour d’appel de Lisbonne) a toutefois condamné Merck Genéricos à indemniser M & Co. et MSL pour l’atteinte portée au brevet nº 70.542, au motif que, en vertu de l’article 33 de l’accord ADPIC, qui aurait un effet direct, ce brevet est arrivé à expiration le 9 avril 2001, et non le 9 avril 1996. Merck Genéricos s’est pourvue contre cet arrêt devant le Supremo Tribunal de Justiça (Cour suprême), en faisant valoir, notamment, que l’article 33 de l’accord ADPIC est dépourvu de tout effet direct. La juridiction de renvoi relève que le code de la propriété industrielle de 1995, en particulier son article 94, fixant la durée minimale de validité des brevets à vingt ans, ne saurait s’appliquer dans l’affaire au principal. Par conséquent, en vertu de l’article 7 du code de la propriété industrielle de 1940, il y aurait lieu de décider que le brevet en cause au principal est arrivé à expiration le 8 avril 1996. Toutefois, selon ladite juridiction, si l’article 33 de l’accord ADPIC, disposant que la durée minimale de protection des brevets est de vingt ans, était applicable, la solution du différend serait autre, M & Co. et MSL étant fondées à revendiquer la protection du brevet en cause au principal. À cet égard, le Supremo Tribunal de Justiça relève que, selon les principes du droit portugais régissant l’interprétation des accords internationaux, l’article 33 de l’accord ADPIC a un effet direct en ce sens qu’un particulier peut l’invoquer contre un autre dans le cadre d’un litige. La juridiction de renvoi rappelle en outre que, s’agissant de l’interprétation des dispositions de l’accord ADPIC dans le domaine des marques, la Cour s’est déjà déclarée compétente lorsque celles-ci s’appliquent à des situations qui relèvent tant du droit national que du droit communautaire (arrêts du 16 juin 1998, Hermès, C‑53/96, Rec. p. I‑3603, et du 14 décembre 2000, Dior e.a., C‑300/98 et C‑392/98, Rec. p. I‑11307). À cet égard, cette juridiction relève que, dans le domaine des brevets, le législateur communautaire a adopté les dispositions suivantes: –        le règlement (CEE) n° 1768/92 du Conseil, du 18 juin 1992, concernant la création d’un certificat complémentaire de protection pour les médicaments (JO L 182, p. 1); –        le règlement (CE) n° 2100/94 du Conseil, du 27 juillet 1994, instituant un régime de protection communautaire des obtentions végétales (JO L 227, p. 1), matière qui serait expressément visée à l’article 27, paragraphe 3, sous b), de l’accord ADPIC, et –        la directive 98/44/CE du Parlement européen et du Conseil, du 6 juillet 1998, relative à la protection juridique des inventions biotechnologiques (JO L 213, p. 13). Partant, la juridiction de renvoi considère que la Cour est également compétente pour interpréter les dispositions de l’accord ADPIC relatives aux brevets, en particulier l’article 33 de cet accord. Elle admet toutefois que ce point de vue est contestable dès lors que, contrairement à la réglementation communautaire relative aux marques, les actes de droit communautaire dans le domaine des brevets ne concerneraient que certaines matières précises. Dans ces circonstances, le Supremo Tribunal de Justiça a décidé de surseoir à statuer et de poser à la Cour les questions préjudicielles suivantes: «1)      La Cour est-elle compétente pour interpréter l’article 33 de l’accord ADPIC? 2)      En cas de réponse affirmative à la première question, les juridictions nationales doivent-elles appliquer l’article susmentionné, d’office ou à la demande de l’une des parties, dans les litiges pendants devant elles?» Sur les questions préjudicielles Par ses deux questions, qu’il convient d’examiner ensemble, la juridiction de renvoi demande, en substance, si le droit communautaire s’oppose à ce que l’article 33 de l’accord ADPIC soit directement appliqué par une juridiction nationale dans le litige pendant devant elle. À titre liminaire, il convient de rappeler que, en vertu l’article 300, paragraphe 7, CE, «[l]es accords conclus selon les conditions fixées au présent article lient les institutions de la Communauté et les États membres». L’accord OMC, dont fait partie l’accord ADPIC, a été signé par la Communauté et ensuite approuvé par la décision 94/800. Partant, selon une jurisprudence constante, les dispositions de l’accord ADPIC font désormais partie intégrante de l’ordre juridique communautaire (voir, notamment, arrêts du 10 janvier 2006, IATA et ELFAA, C‑344/04, Rec. p. I‑403, point 36, et du 30 mai 2006, Commission/Irlande, C‑459/03, Rec. p. I‑4635, point 82). Dans le cadre de cet ordre juridique, la Cour est compétente pour statuer à titre préjudiciel sur l’interprétation de cet accord (voir, notamment, arrêts du 30 avril 1974, Haegeman, 181/73, Rec. p. 449, points 4 à 6, et du 30 septembre 1987, Demirel, 12/86, Rec. p. 3719, point 7). L’accord OMC a été conclu par la Communauté et tous ses États membres en vertu d’une compétence partagée et, ainsi que la Cour l’a déjà observé au point 24 de l’arrêt Hermès, précité, sans que leurs obligations respectives envers les autres parties contractantes aient été réparties entre eux. Il en découle que, l’accord ADPIC ayant été conclu par la Communauté et ses États membres en vertu d’une compétence partagée, la Cour, saisie conformément aux dispositions du traité CE, notamment l’article 234 CE, a compétence pour définir les obligations que la Communauté a ainsi assumées et pour interpréter à cette fin les dispositions de l’accord ADPIC (voir, en ce sens, arrêt Dior e.a., précité, point 33). En outre, ainsi que la Cour l’a déjà jugé, lorsqu’il s’agit d’un domaine dans lequel la Communauté n’a pas encore légiféré et qui, par conséquent, relève de la compétence des États membres, la protection des droits de propriété intellectuelle et les mesures prises à cette fin par les autorités judiciaires ne relèvent pas du droit communautaire, de sorte que celui-ci ne commande ni n’exclut que l’ordre juridique d’un État membre reconnaisse aux particuliers le droit de se fonder directement sur une norme contenue dans l’accord ADPIC ou impose au juge l’obligation d’appliquer d’office cette norme (voir arrêt Dior e.a., précité, point 48). En revanche, s’il est constaté qu’une réglementation communautaire existe dans le domaine concerné, le droit communautaire s’applique, ce qui implique l’obligation, dans la mesure du possible, d’opérer une interprétation conforme à l’accord ADPIC (voir, en ce sens, arrêt Dior e.a., précité, point 47), sans toutefois qu’un effet direct puisse être accordé à la disposition en cause de cet accord (voir, en ce sens, arrêt Dior e.a., précité, point 44). Or, la réponse à la question de savoir laquelle des deux hypothèses visées aux deux points précédents du présent arrêt est concernée, s’agissant du domaine pertinent dont relève la disposition de l’accord ADPIC en cause au principal, implique l’examen de la question de la répartition des compétences entre la Communauté et ses États membres. Cette dernière question exige une réponse uniforme au niveau communautaire que seule la Cour est en mesure de donner. Partant, il existe un intérêt communautaire certain à ce que la Cour soit considérée comme compétente pour interpréter l’article 33 de l’accord ADPIC afin de déterminer, comme l’y invite en l’espèce la juridiction de renvoi, si le droit communautaire s’oppose à ce qu’un effet direct soit reconnu à cette disposition. Au vu des principes rappelés aux points 34 et 35 du présent arrêt, il convient dès lors d’examiner si, dans le domaine particulier dont relève l’article 33 de l’accord ADPIC, à savoir celui des brevets, une réglementation communautaire existe. Or, force est de constater que, en l’état actuel du droit communautaire, tel n’est pas le cas. En effet, parmi les actes communautaires cités par la juridiction de renvoi, seule la directive 98/44 concerne le domaine propre des brevets. Toutefois, cette directive ne règle qu’une matière ponctuelle et isolée de ce domaine, à savoir la brevetabilité des inventions biotechnologiques, qui est, en outre, totalement distincte de l’objet de l’article 33 de l’accord ADPIC. Quant au règlement n° 2100/94, il instaure un régime de protection communautaire des obtentions végétales qui, comme l’a observé M. l’avocat général au point 48 de ses conclusions, ne peut pas être assimilé à celui des brevets, ainsi que la Commission des Communautés européennes l’a admis. Ainsi, l’article 19 dudit règlement prévoit une durée de protection de 25 ans, voire de 30 ans, à partir de l’octroi de celle-ci. Enfin, s’agissant du règlement n° 1768/92, auquel peut être adjoint le règlement (CE) n° 1610/96 du Parlement européen et du Conseil, du 23 juillet 1996, concernant la création d’un certificat complémentaire de protection pour les produits phytopharmaceutiques (JO L 198, p. 30), il convient de rappeler qu’un tel certificat a pour objet de compenser la longueur du délai qui, pour les produits concernés, s’écoule entre le dépôt d’une demande de brevet et l’autorisation de mise sur le marché en prévoyant, dans certains cas, une période complémentaire de protection du brevet (voir, en ce qui concerne le règlement n°  1768/92, arrêt du 21 avril 2005, Novartis e.a., C‑207/03 et C‑252/03, Rec. p. I‑3209, point 2). Or, le certificat complémentaire n’affecte pas la portée nationale, et donc éventuellement différente, de la protection que confère le brevet ni, plus spécifiquement, la durée en tant que telle du brevet, qui reste régie par le droit national en vertu duquel il a été obtenu. Cela ressort de l’article 5 des deux règlements susmentionnés, aux termes duquel «le certificat confère les mêmes droits que ceux qui sont conférés par le brevet de base et est soumis aux mêmes limitations et aux mêmes obligations», ainsi que de l’article 13, paragraphe 1, de ces règlements, qui prévoit que «[l]e certificat produit effet au terme légal du brevet de base». Force est donc de constater que la Communauté n’a pas encore exercé ses compétences dans le domaine des brevets ou, à tout le moins, que, sur le plan interne, cet exercice est, à ce jour, resté insuffisamment important pour pouvoir considérer que, en l’état actuel, ce domaine relève du droit communautaire. Au vu du principe rappelé au point 34 du présent arrêt, il doit en être conclu que, dès lors que l’article 33 de l’accord ADPIC relève d’un domaine dans lequel, à ce stade de l’évolution du droit communautaire, les États membres restent principalement compétents, il leur est loisible de reconnaître un effet direct à cette disposition ou non. Dans ces conditions, il convient de répondre aux questions posées que, en l’état actuel de la réglementation communautaire dans le domaine des brevets, le droit communautaire ne s’oppose pas à ce que l’article 33 de l’accord ADPIC soit directement appliqué par une juridiction nationale dans les conditions prévues par le droit national. Sur les dépens La procédure revêtant, à l’égard des parties au principal, le caractère d’un incident soulevé devant la juridiction de renvoi, il appartient à celle-ci de statuer sur les dépens. Les frais exposés pour soumettre des observations à la Cour, autres que ceux desdites parties, ne peuvent faire l’objet d’un remboursement. Par ces motifs, la Cour (grande chambre) dit pour droit: En l’état actuel de la réglementation communautaire dans le domaine des brevets, le droit communautaire ne s’oppose pas à ce que l’article 33 de l’accord sur les aspects des droits de propriété intellectuelle qui touchent au commerce, qui constitue l’annexe 1 C de l’accord instituant l’Organisation mondiale du commerce (OMC), signé à Marrakech le 15 avril 1994 et approuvé par la décision 94/800/CE du Conseil, du 22 décembre 1994, relative à la conclusion au nom de la Communauté européenne, pour ce qui concerne les matières relevant de ses compétences, des accords des négociations multilatérales du cycle de l’Uruguay (1986-1994), soit directement appliqué par une juridiction nationale dans les conditions prévues par le droit national. Signatures * Langue de procédure: le portugais.

62004CJ0030

el

1       Η αίτηση εκδόσεως προδικαστικής αποφάσεως αφορά την ερμηνεία του άρθρου 46, παράγραφος 2, στοιχείο β΄, του κανονισμού (ΕΟΚ) 1408/71 του Συμβουλίου, της 14ης Ιουνίου 1971, περί εφαρμογής των συστημάτων κοινωνικής ασφαλίσεως στους μισθωτούς, στους μη μισθωτούς και στα μέλη των οικογενειών τους που διακινούνται εντός της Κοινότητας, όπως τροποποιήθηκε και ενημερώθηκε με τον κανονισμό (ΕΟΚ) 2001/83 του Συμβουλίου, της 2ας Ιουνίου 1983 (ΕΕ L 230 της 22ας Αυγούστου 1983, σ. 6), όπως τροποποιήθηκε με τον κανονισμό (ΕΚ) 3096/95 του Συμβουλίου, της 22ας Δεκεμβρίου 1995 (ΕΕ 1995, L 335, σ. 10, στο εξής: κανονισμός 1408/71). 2       Η αίτηση αυτή υποβλήθηκε στο πλαίσιο της δίκης μεταξύ, αφενός, της U. Koschitzki και, αφετέρου, του Istituto nazionale della previdenza sociale (εθνικής υπηρεσίας κοινωνικής ασφαλίσεως, στο εξής: INPS), η οποία αφορά τον υπολογισμό της συντάξεως γήρατος pro rata της U. Koschitzki. Το νομικό πλαίσιο Η κοινοτική ρύθμιση 3       Το άρθρο 1 του κανονισμού 1408/71 προβλέπει: «Για την εφαρμογή του παρόντος κανονισμού: [...] κ)      ως “παροχή” και “σύνταξη” νοείται κάθε παροχή και σύνταξη, περιλαμβανομένων και όλων των τμημάτων τους που βαρύνουν το Δημόσιο Ταμείο, οι προσαυξήσεις αναπροσαρμογής ή τα συμπληρωματικά επιδόματα υπό την επιφύλαξη των διατάξεων του τί[τ]λου III, επίσης οι εφάπαξ παροχές οι οποίες δύνανται να υποκαταστήσουν τις συντάξεις, καθώς και καταβολές που πραγματοποιούνται λόγω επιστροφής εισφορών». 4       Το άρθρο 46, παράγραφοι 1 έως 3, του κανονισμού 1408/71, το οποίο τιτλοφορείται «Εκκαθάριση παροχών», ορίζει: «1.      Όταν οι προϋποθέσεις που απαιτούνται από τη νομοθεσία κράτους μέλους όσον αφορά το δικαίωμα παροχών πληρούνται, χωρίς να είναι απαραίτητο να εφαρμοστεί το άρθρο 45 ούτε το άρθρο 40, παράγραφος 3, εφαρμόζονται οι ακόλουθοι κανόνες: α)      ο αρμόδιος φορέας υπολογίζει το ποσό της οφειλόμενης παροχής το οποίο οφείλεται: i)      αφενός δυνάμει μόνο των διατάξεων της νομοθεσίας που εφαρμόζει· ii)      αφετέρου, κατ’ εφαρμογή της παραγράφου 2· [...] 2.      Όταν οι προϋποθέσεις, που απαιτούνται από τη νομοθεσία κράτους μέλους για την απόκτηση δικαιώματος παροχών, πληρούνται μόνο μετά την εφαρμογή του άρθρου 45 ή/και του άρθρου 40 παράγραφος 3, εφαρμόζονται οι ακόλουθοι κανόνες: α)      ο αρμόδιος φορέας υπολογίζει το θεωρητικό ποσό της παροχής την οποία θα μπορούσε να διεκδικήσει ο ενδιαφερόμενος, εάν όλες οι περίοδοι ασφαλίσεως ή/και κατοικίας που πραγματοποιήθηκαν υπό τις νομοθεσίες των κρατών μελών στις οποίες είχε υπαχθεί ο εργαζόμενος (μισθωτός ή μη μισθωτός) είχαν πραγματοποιηθεί στο εν λόγω κράτος μέλος και υπό τη νομοθεσία που εφαρμόζεται κατά την ημερομηνία της εκκαθαρίσεως της παροχής. Αν, κατά τη νομοθεσία αυτή, το ποσό της παροχής είναι ανεξάρτητο από τη διάρκεια των περιόδων που πραγματοποιήθηκαν, το ποσό αυτό λαμβάνεται ως το θεωρητικό ποσό που αναφέρεται στο παρόν στοιχείο· β)      ο αρμόδιος φορέας προσδιορίζει κατόπιν το πραγματικό ποσό της παροχής, βάσει του θεωρητικού ποσού που αναφέρεται στο προηγούμενο εδάφιο, κατ’ αναλογία της διάρκειας των περιόδων ασφαλίσεως ή κατοικίας που πραγματοποιήθηκαν πριν από την επέλευση του κινδύνου, υπό τη νομοθεσία που εφαρμόζει, εν σχέσει προς τη συνολική διάρκεια των περιόδων ασφαλίσεως και κατοικίας που πραγματοποιήθηκαν πριν από την επέλευση του κινδύνου υπό τις νομοθεσίες όλων των κρατών μελών στις οποίες έχει υπαχθεί ο ενδιαφερόμενος. 3.      Ο ενδιαφερόμενος δικαιούται, από τον αρμόδιο φορέα κάθε κράτους μέλους, το υψηλότερο ποσό που υπολογίζεται σύμφωνα με τις παραγράφους 1 και 2, με την επιφύλαξη, ενδεχομένως, της εφαρμογής των ρητρών μειώσεως, αναστολής ή καταργήσεως που προβλέπονται από τη νομοθεσία δυνάμει της οποίας οφείλεται η παροχή αυτή. Στην περίπτωση αυτή, η σύγκριση που πραγματοποιείται αφορά τα ποσά που καθορίζονται μετά την εφαρμογή των εν λόγω ρητρών.» 5       Το άρθρο 46α, του ίδιου κανονισμού, που τιτλοφορείται «Γενικές διατάξεις σχετικές με τις ρήτρες μειώσεως, αναστολής ή καταργήσεως, που εφαρμόζονται στις παροχές αναπηρίας γήρατος ή επιζώντων, δυνάμει των νομοθεσιών των κρατών μελών» ορίζει στην παράγραφο 3: «Για την εφαρμογή των ρητρών μειώσεως, αναστολής ή καταργήσεως που προβλέπονται από τη νομοθεσία ενός κράτους μέλους σε περίπτωση σωρεύσεως παροχής αναπηρίας, γήρατος ή επιζώντων με παροχή της ιδίας φύσεως ή διαφορετικής φύσεως ή με άλλα εισοδήματα, εφαρμόζονται οι ακόλουθοι κανόνες: α)      οι παροχές που αποκτώνται δυνάμει της νομοθεσίας άλλου κράτους μέλους ή άλλα εισοδήματα που αποκτώνται σε άλλο κράτος μέλος λαμβάνονται υπόψη μόνο εφόσον στη νομοθεσία του πρώτου κράτους μέλους προβλέπεται ότι λαμβάνονται υπόψη οι παροχές ή τα εισοδήματα που αποκτήθηκαν στο εξωτερικό· β)      λαμβάνεται υπόψη το ποσό των παροχών που πρέπει να καταβληθεί από άλλο κράτος μέλος πριν από την αφαίρεση του φόρου, των εισφορών κοινωνικής ασφαλίσεως και των λοιπών ατομικών κρατήσεων· γ)      δεν λαμβάνονται υπόψη τα ποσά των παροχών που έχουν αποκτηθεί δυνάμει της νομοθεσίας άλλου κράτους μέλους οι οποίες χορηγούνται βάσει προαιρετικής ασφαλίσεως ή προαιρετικής συνεχίσεως της ασφαλίσεως· δ)      όταν, δυνάμει της νομοθεσίας ενός μόνο κράτους μέλους, εφαρμόζονται διατάξεις περικοπής, αναστολής ή κατάργησης λόγω του ότι ο ενδιαφερόμενος λαμβάνει παροχές της ίδιας ή άλλης φύσης, οι οποίες απορρέουν από τη νομοθεσία άλλων κρατών μελών ή άλλα εισοδήματα κτηθέντα στο έδαφος άλλων κρατών μελών, η μείωση της παροχής, που απορρέει από τη νομοθεσία του πρώτου κράτους μέλους, μπορεί να φθάσει μόνο μέχρι του ύψους των παροχών που απορρέουν από τη νομοθεσία των άλλων κρατών μελών από τα εισοδήματα που έχουν αποκτηθεί στο έδαφος των άλλων κρατών μελών.» 6       Το άρθρο 46γ του κανονισμού 1408/71 που τιτλοφορείται «Ειδικές διατάξεις που εφαρμόζόνται σε περίπτωση σωρεύσεως μιας ή περισσοτέρων παροχών, οι οποίες αναφέρονται στο άρθρο 46α, παράγραφος 1, με μία ή περισσότερες παροχές διαφορετικής φύσεως ή με άλλα εισοδήματα, όταν η περίπτωση αυτή αφορά περισσότερα του ενός κράτη μέλη», προβλέπει στην παράγραφο 2: «Εάν πρόκειται για παροχή η οποία υπολογίζεται σύμφωνα με το άρθρο 46, παράγραφος 2, η παροχή ή οι παροχές διαφορετικής φύσεως των άλλων κρατών μελών, καθώς και όλα τα άλλα εισοδήματα και στοιχεία, που προβλέπονται από τη νομοθεσία του κράτους μέλους για την εφαρμογή αυτών των ρητρών μείωσης, αναστολής ή κατάργησης, λαμβάνονται υπόψη σε συνάρτηση με τη σχέση μεταξύ περιόδων ασφάλισης ή/και κατοικίας, που αναφέρονται στο άρθρο 46, παράγραφος 2, στοιχείο β΄ και έχουν ληφθεί υπόψη για τον υπολογισμό της εν λόγω παροχής.» Η εθνική ρύθμιση 7       Το συμπλήρωμα που απαιτείται για να φτάσει η καταβλητέα σύνταξη το κατώτατο όριο είναι παροχή την οποία καταβάλλει η Ιταλική Δημοκρατία μέσω του INPS, μεταξύ άλλων, στον δικαιούχο συντάξεως αναπηρίας, γήρατος ή επιζώντων, για να συμπληρώσει τη σύνταξη, αν το ύψος της, όπως προκύπτει από τον υπολογισμό των καταβληθεισών εισφορών, είναι κατώτερο από το «ελάχιστο όριο διαβίωσης». Η κατώτατη σύνταξη, το ύψος της οποίας καθορίζεται ετησίως και υποβάλλεται σε ορισμένες εισοδηματικές προϋποθέσεις, βαρύνει καθ’ολοκληρίαν τον κρατικό προϋπολογισμό. 8       Το άρθρο 6 του νομοθετικού διατάγματος 463, της 12ης Σεπτεμβρίου 1983, περί επειγόντων μέτρων στον τομέα της κοινωνικής ασφάλισης και του ελέγχου των δημοσίων εξόδων, διατάξεων περί διαφόρων τομέων της δημοσίας διοικήσεως και παρατάσεως ορισμένων προθεσμιών (GURI αριθ. 250, της 12ης Σεπτεμβρίου 1983, στο εξής: νομοθετικό διάταγμα 463/83), νυν, κατόπιν τροποποιήσεως, νόμος 638, της 11ης Νοεμβρίου 1983 (GURI αριθ. 310, της 11ης Νοεμβρίου 1993, στο εξής: νόμος 638/83) εξάρτησε το δικαίωμα επί του συμπληρώματος από τη γενική προϋπόθεση να μη διαθέτει ο δικαιούχος εισοδήματα υπερβαίνοντα συγκεκριμένο όριο, ή εισοδήματα τα οποία, αθροιζόμενα με εκείνα του συζύγου του, υπερβαίνουν ένα υψηλότερο όριο, πλην ορισμένων εξαιρέσεων που καθορίζονται στον νόμο. 9       Το άρθρο 4 του νομοθετικού διατάγματος 503, της 30ής Δεκεμβρίου 1992 (τακτικό συμπλήρωμα GURI αριθ. 305, της 30ής Δεκεμβρίου 1992, στο εξής: νομοθετικό διάταγμα 503/92), με το οποίο αναδιατυπώθηκε το άρθρο 6 του νόμου 638/83, έθεσε νέα εισοδηματικά όρια για τη χορήγηση τέτοιου συμπληρώματος. Ο υπολογισμός του εισοδηματικού ορίου συμπεριλαμβάνει το εισόδημα του συγκατοικούντος και μη ευρισκομένου σε διάσταση με τον ενδιαφερόμενο συζύγου. 10     Το άρθρο 1, παράγραφος 16, του νόμου 335, της 8ης Αυγούστου 1995, περί μεταρρυθμίσεως του συστήματος υποχρεωτικής ασφαλίσεως συντάξεως και συμπληρωματικών συντάξεων (τακτικό συμπλήρωμα GURI αριθ. 190, της 16ης Αυγούστου 1995, στο εξής: νόμος 335/95), θέτει γενική αρχή σύμφωνα με την οποία «οι διατάξεις περί του συμπληρώματος που χρησιμεύει στο να φτάσει η σύνταξη το κατώτατο όριο δεν είναι εφαρμοστέες επί των συντάξεων που εκκαθαρίζονται αποκλειστικά βάσει του συστήματος εισφορών». 11     Σύμφωνα με το άρθρο 3, παράγραφος 15, του νόμου 335/95: «Από την ημερομηνία ενάρξεως ισχύος του παρόντος νόμου, το ύψος των μηνιαίως καταβαλλομένων συντάξεων, επί των οποίων αποκτάται ή έχει αποκτηθεί δικαίωμα δυνάμει αθροίσεως περιόδων ασφαλίσεως και καταβολής εισφορών προβλεπομένης από διεθνείς συμβάσεις ή συμφωνίες περί κοινωνικών ασφαλίσεων, δεν μπορεί να είναι κατώτερο, ανά έτος καταβολής εισφορών, του ενός τεσσαρακοστού της κατώτατης σύνταξης που ισχύει κατά την ημερομηνία ενάρξεως ισχύος του παρόντος νόμου, ή από την ημερομηνία συνταξιοδοτήσεως, αν είναι μεταγενέστερη της εν λόγω ημερομηνίας. Αν δεν έχει συμπληρωθεί έτος, το ύψος των οικείων συντάξεων δεν μπορεί να είναι κατώτερο των 6 000 ιταλικών λιρών μηνιαίως.» Η διαφορά της κύριας δίκης και το προδικαστικό ερώτημα 12     Η U. Koschitzki είναι δικαιούχος ιταλικής συντάξεως γήρατος από τον Οκτώβριο του 1996. Συμπλήρωσε 262 εβδομάδες εισφορών στην Ιταλία και 533 εβδομάδες εισφορών στη Γερμανία, ήτοι συνολικά 795 εβδομάδες εισφορών. 13     Η U. Koschitzki διέθετε κατά τον Οκτώβριο του 1996 οικογενειακό εισόδημα που υπερέβαινε το προβλεπόμενο στο άρθρο 4 του νομοθετικού διατάγματος 503/92 όριο. Το 1996, το οικογενειακό εισόδημα, αποτελούμενο από το προσωπικό της εισόδημα και εκείνο του συγκατοικούντος συζύγου της, ανερχόταν σε 39 769 000 ιταλικές λίρες, ήτοι 20 538,97 ευρώ. Κατά το ίδιο έτος, το προβλεπόμενο στο άρθρο 6 του νόμου 638/83, όπως τροποποιήθηκε με το άρθρο 4 του νομοθετικού διατάγματος 503/92, όριο προσδιορίστηκε στις 660 300 ιταλικές λίρες, ήτοι 341,01 ευρώ μηνιαίως. 14     Η U. Koschitzki και το INPS διαφωνούν ως προς το αν το συμπλήρωμα που χρησιμεύει στο να φτάσει η καταβλητέα σύνταξη το προβλεπόμενο από την ιταλική νομοθεσία κατώτατο όριο πρέπει να ληφθεί υπόψη για τον καθορισμό του θεωρητικού ποσού που αποτελεί τη βάση υπολογισμού της συντάξεως pro rata. 15     H U. Koschitzki, επικαλούμενη την απόφαση της 24ης Σεπτεμβρίου 1998, C-132/96, Stinco και Panfilo (Συλλογή 1998, σ. I‑5225), υποστηρίζει ότι στο ερώτημα αυτό πρέπει να δοθεί καταφατική απάντηση. Θεωρεί ότι η ιταλική σύνταξη pro rata, η οποία άρχισε να της καταβάλλεται την 1η Οκτωβρίου 1996 πρέπει να υπολογιστεί ως εξής: κατώτατη σύνταξη του έτους 1996 (660 300 ιταλικές λίρες = 341,01 ευρώ) x αναλογικό συντελεστή μειώσεως προβλεπόμενο στο άρθρο 46, παράγραφος 2, στοιχείο β΄, του κανονισμού 1408/71 (262 εβδομάδες: 795 εβδομάδες = 0,32956) = 217 600 ιταλικές λίρες (112,38 ευρώ). 16     Κατά το INPS, στην προκειμένη περίπτωση δεν πρέπει να ληφθεί υπόψη το εν λόγω συμπλήρωμα για τον καθορισμό του θεωρητικού ποσού. Το ποσό αυτό ανερχόταν σε 36 540 ιταλικές λίρες (18,87 ευρώ), με τελικό αποτέλεσμα την ιταλική σύνταξη pro rata ύψους 12 042 ιταλικών λιρών (6,21 ευρώ) μηνιαίως. 17     Το INPS αποφάσισε τελικά να καταβάλει σύνταξη ύψους 83 000 ιταλικών λιρών, ήτοι 42,86 ευρώ μηνιαίως. 18     Το Tribunale di Bolzano επισημαίνει στην απόφαση περί παραπομπής ότι η γραμματική διατύπωση της προαναφερθείσας απoφάσεως φαίνεται να δικαιώνει την προσφεύγουσα ως προς τη μέθοδο υπολογισμού. Ωστόσο, με την απόφαση εκείνη φαίνεται ότι δεν διευκρινίστηκε αν το συμπλήρωμα, το οποίο αποτελεί τη βάση υπολογισμού για την ιταλική σύνταξη pro rata, πρέπει να λαμβάνεται πάντοτε υπόψη, ακόμη και στην περίπτωση κατά την οποία το οικογενειακό εισόδημα υπερβαίνει το προβλεπόμενο από την ιταλική νομοθεσία ανώτατο όριο. 19     Στην υπόθεση της κύριας δίκης, το οικογενειακό εισόδημα, δηλαδή το εισόδημα της U. Koschitzki και του συγκατοικούντος συζύγου της, είχε αναμφισβήτητα υπερβεί το εισοδηματικό ανώτατο όριο. Βάσει της ιταλικής νομοθεσίας, η U. Koschitzki δεν είχε δικαίωμα επί του συμπληρώματος που χορηγείται προς εξίσωση με την κατώτατη προβλεπόμενη από την ιταλική νομοθεσία σύνταξη. 20     Ο αιτών δικαστής επισημαίνει ότι, κατά την άποψη του INPS, η προτεινόμενη από την προσφεύγουσα μέθοδος υπολογισμού θα συνεπαγόταν ανεπιεικές αποτέλεσμα υπό την έποψη της κατ’ ουσίαν ίσης μεταχειρίσεως μεταξύ Ιταλού και «διεθνούς» συνταξιούχου. Σε περίπτωση κατά την οποία το Δικαστήριο έκρινε βάσιμη την άποψη του INPS, στο διατακτικό της προαναφερθείσας αποφάσεως Stinco και Panfilo θα έπρεπε να προστεθεί η τελική πρόταση: «εφόσον δεν συντρέχει υπέρβαση των ορίων εισοδήματος και των λοιπών προϋποθέσεων που αυτή προβλέπει». 21     Υπό τις συνθήκες αυτές, το Tribunale di Bolzano αποφάσισε να αναστείλει την ενώπιόν του διαδικασία και να υποβάλει στο Δικαστήριο το ακόλουθο προδικαστικό ερώτημα: «Υπό το φως του άρθρου 42 […] ΕΚ […], [το οποίο στον τομέα της κοινωνικής ασφαλίσεως επιβάλλει τη] λήψη των αναγκαίων μέτρων για την εγκαθίδρυση της ελεύθερης κυκλοφορίας των εργαζομένων, το άρθρο 46, παράγραφος 2, στοιχείο [α΄], του κανονισμού (ΕΟΚ) 1408/71 μπορεί να ερμηνευτεί υπό την έννοια ότι η βάση υπολογισμού του επιμεριστικώς αναλογούντως ιταλικού ποσού πρέπει να αποτελείται πάντοτε από την υποθετική σύνταξη, συμπληρωμένη μέχρι το ελάχιστο όριο, ακόμα και όταν συντρέχει υπέρβαση των ορίων εισοδήματος που θέτει η ιταλική εθνική νομοθεσία για τη συμπλήρωση μέχρι του ελαχίστου ορίου συντάξεως (άρθρο 6 του νόμου 638/83, όπως τροποποιήθηκε με το άρθρο 4 του νομοθετικού διατάγματος 503/92), ή αν το άρθρο 46, παράγραφος 2, στοιχείο α΄, έχει την έννοια ότι η βάση υπολογισμού του επιμεριστικώς αναλογούντος ιταλικού ποσού πρέπει να αποτελείται από την αμιγή θεωρητική σύνταξη (μη συμπληρωμένο θεωρητικό ποσόν) στις περιπτώσεις κατά τις οποίες ο συνταξιούχος υπερβαίνει τα όρια εισοδήματος που απαιτεί η ιταλική νομοθεσία προκειμένου να επιτευχθεί η συμπλήρωση μέχρι το ελάχιστο όριο συντάξεως;» Επί του προδικαστικού ερωτήματος 22     Το άρθρο 46, παράγραφος 2, στοιχείο β΄, του κανονισμού 1408/71, στο οποίο αναφέρεται το υποβληθέν ερώτημα, παραπέμπει στο θεωρητικό ποσό που προβλέπεται στην οικεία παράγραφο 2, στοιχείο α΄. Το αιτούν δικαστήριο θέτει κατ’ ουσίαν το ερώτημα εάν για τον καθορισμό, κατ’ εφαρμογή του άρθρου 46, παράγραφος 2, στοιχείο α΄, του κανονισμού 1408/71, του θεωρητικού ποσού της συντάξεως που αποτελεί τη βάση υπολογισμού της συντάξεως pro rata, πρέπει να λαμβάνεται υπόψη συμπλήρωμα που απαιτείται για να φτάσει η καταβλητέα σύνταξη το προβλεπόμενο από την εθνική νομοθεσία κατώτατο όριο, όταν συντρέχει υπέρβαση των εισοδηματικών ορίων που καθορίζονται από την διέπουσα το συμπλήρωμα αυτό εθνική νομοθεσία. 23     Προς απάντηση αυτού του ερωτήματος, επιβάλλεται να υπομνησθεί ότι το Δικαστήριο διαπίστωσε στη σκέψη 22 της προαναφερθείσας αποφάσεως Stinco και Panfilo ότι το άρθρο 46, παράγραφος 2, στοιχείο α΄, του κανονισμού 1408/71 έχει την έννοια ότι υποχρεώνει τον αρμόδιο φορέα, κατά τον προσδιορισμό του θεωρητικού ποσού της συντάξεως που χρησιμεύει ως βάση υπολογισμού της συντάξεως pro rata, να συνυπολογίζει ένα συμπλήρωμα που χρησιμεύει στο να φτάσει η καταβλητέα σύνταξη το προβλεπόμενο από την εθνική νομοθεσία ελάχιστο όριο. 24     Στο πλαίσιο της υποθέσεως επί της οποίας εκδόθηκε η εν λόγω απόφαση, το INPS χορήγησε στους Stinco και Panfilo, σύμφωνα με το άρθρο 46, παράγραφος 2, του κανονισμού 1408/71, συντάξεις pro rata, τις οποίες είχε υπολογίσει με βάση την υποθετική σύνταξη την οποία θα ελάμβαναν οι προσφεύγοντες, αν είχαν εργασθεί καθ’ όλη τους τη σταδιοδρομία στην Ιταλία. Το ύψος της υποθετικής αυτής συντάξεως ήταν τέτοιο που, αν οι προσφεύγοντες εδικαιούντο όντως ισόποσης ιταλικής συντάξεως, θα έπρεπε να τους χορηγηθεί το προβλεπόμενο από τον ιταλικό νόμο συμπλήρωμα, ώστε να φτάσουν την ελάχιστη σύνταξη (βλ. σκέψη 8 της προαναφερθείσας αποφάσεως Stinco και Panfilo). 25     Επειδή στην προκειμένη περίπτωση συντρέχει υπέρβαση των εισοδηματικών ορίων που ορίζει η εθνική νομοθεσία περί του συμπληρώματος το οποίο απαιτείται για να φτάσει η σύνταξη το κατώτατο όριο, ένας ασφαλισμένος που βρίσκεται στην ίδια θέση με την U. Koschitzki, αλλά έχει ασκήσει το σύνολο της επαγγελματικής του δραστηριότητας στο οικείο κράτος μέλος, δεν θα μπορούσε να αξιώσει την καταβολή του συμπληρώματος αυτού. 26     Προκειμένου να κριθεί αν, υπό τις συνθήκες αυτές, πρέπει να ληφθεί υπόψη το επίδικο συμπλήρωμα για τον υπολογισμό του προβλεπομένου στο άρθρο 46, παράγραφος 2, στοιχείο α΄, του κανονισμού 1408/71 θεωρητικού ποσού, πρέπει να ερμηνευθεί η διάταξη αυτή υπό το φως του γράμματος και του σκοπού της. 27     Από το άρθρο 46, παράγραφος 2, στοιχείο α΄, του κανονισμού 1408/71 προκύπτει ρητώς ότι το θεωρητικό ποσό πρέπει να υπολογίζεται ως εάν ο ασφαλισμένος είχε ασκήσει όλη του την επαγγελματική δραστηριότητα αποκλειστικώς στο οικείο κράτος μέλος (απόφαση της 26ης Ιουνίου 1980, 793/79, Menzies, Συλλογή τόμος 1980/ΙΙ, σ. 383, σκέψη 10). 28     Ως προς τον σκοπό του άρθρου αυτού, το Δικαστήριο έχει ήδη διαπιστώσει ότι ο υπολογισμός που πρέπει να διενεργηθεί βάσει της διατάξεως αυτής έχει ως στόχο να παράσχει στον μισθωτό το μέγιστο θεωρητικό ποσό το οποίο θα μπορούσε να αξιώσει αν είχε συμπληρώσει όλες τις ασφαλιστικές του περιόδους στο οικείο κράτος (προαναφερθείσα απόφαση Menzies, σκέψη 11). 29     Επομένως, αν η νομοθεσία του οικείου κράτους μέλους εξαρτά το δικαίωμα επί του συμπληρώματος από τη γενική προϋπόθεση να μη διαθέτει ο δικαιούχος εισοδήματα που υπερβαίνουν συγκεκριμένο όριο ή εισοδήματα τα οποία, αθροιζόμενα με εκείνα του συγκατοικούντος συζύγου του, υπερβαίνουν ένα υψηλότερο όριο, η διάταξη αυτή πρέπει επίσης να ληφθεί υπόψη για τον υπολογισμό του προβλεπομένου στο άρθρο 46, παράγραφος 2, στοιχείο α΄, του κανονισμού 1408/71 θεωρητικού ποσού. 30     Η U. Koschitzki υποστηρίζει, εντούτοις, ότι πρέπει να δοθεί άλλη λύση. Συναφώς, ισχυρίζεται, αφενός, ότι θα έπρεπε να ληφθεί υπόψη ο ορισμός της λέξεως «παροχή» του άρθρου 1, στοιχείο κ΄ του κανονισμού 1408/71, σύμφωνα με τον οποίο «ως “παροχή” και “σύνταξη” νοείται κάθε παροχή και σύνταξη, περιλαµβανοµένων και όλων των τµηµάτων τους που βαρύνουν το ∆ηµόσιο Ταµείο […]». Εφόσον αποτελούσε στοιχείο της βασικής παροχής, το συμπλήρωμα που απαιτείται για να φτάσει η καταβλητέα σύνταξη το κατώτατο όριο δεν μπορούσε να αποκλεισθεί από τον προσδιορισμό της θεωρητικής συντάξεως. 31     Ωστόσο, κατά τον προσδιορισμό του θεωρητικού ποσού μιας σύνταξης, ο απλός χαρακτηρισμός του εν λόγω συμπληρώματος ως «παροχής» υπό την έννοια του άρθρου 1, στοιχείο κ΄, του κανονισμού 1408/71 δεν επηρεάζει καθόλου τον τρόπο με τον οποίο αυτό πρέπει να αντιμετωπιστεί. Η υποχρέωση να ληφθεί υπόψη το συμπλήρωμα αυτό δεν συνεπάγεται την υποχρέωση να του δοθεί περιεχόμενο διάφορο εκείνου που έχει σύμφωνα με την εθνική νομοθεσία. 32     Κατά συνέπεια, ο χαρακτηρισμός ως «παροχής» του συμπληρώματος που απαιτείται για να φτάσει η σύνταξη στο ύψος της κατώτατης προβλεπόμενης από την ιταλική νομοθεσία συντάξεως δεν επιβάλλει να συμπεριλαμβάνεται κατά τον προσδιορισμό του προβλεπόμενου στο άρθρο 46, παράγραφος 2, στοιχείο α΄, του κανονισμού 1408/71 θεωρητικού ποσού συμπλήρωμα επί του οποίου ένας συνταξιούχος δεν θα μπορούσε να έχει αξίωση, αν υπαγόταν αποκλειστικά στην εθνική νομοθεσία. 33     Αφετέρου, η U. Koschitzki προβάλλει ορισμένα επιχειρήματα τα οποία βασίζονται σε ερμηνεία των άρθρων 46, παράγραφος 3, 46α και 46γ, του κανονισμού 1408/71. Υποστηρίζει, πρώτον, ότι η θέσπιση του ανωτάτου ορίου εισοδήματος από την ιταλική νομοθεσία πρέπει θεωρηθεί ως διάταξη περί μειώσεως υπό την έννοια των εν λόγω άρθρων 46α και 46γ. Δεύτερον, ισχυρίζεται ότι, σύμφωνα με το άρθρο 46, παράγραφος 3, το πρώτο στάδιο του υπολογισμού του συνταξιοδοτικού της δικαιώματος βάσει της παραγράφου 2 του ίδιου άρθρου πρέπει να διεξαχθεί χωρίς να ληφθούν υπόψη οι εθνικές διατάξεις περί μειώσεως. Διατάξεις περί μειώσεως θα ήταν εφαρμοστέες μόνον κατά το δεύτερο στάδιο του υπολογισμού, στο οποίο πραγματοποιείται σύγκριση μεταξύ του καταβλητέου ποσού βάσει μόνο της εθνικής νομοθεσίας, συμπεριλαμβανομένων των διατάξεών της κατά της σωρεύσεως, και του ποσού που οφείλεται βάσει του κοινοτικού δικαίου, συμπεριλαμβανομένων των διατάξεών του κατά της σωρεύσεως. Συναφώς αναφέρεται στην απόφαση της 11ης Ιουνίου 1992, C-90/91 και C-91/91, Di Crescenzo και Casagrande (Συλλογή 1992, σ. I-3851, σκέψη 27). 34     Οι εκτιμήσεις αυτές βασίζονται σε εσφαλμένη ανάγνωση του κανονισμού 1408/71. 35     Κατά πάγια νομολογία, ένας εθνικός κανόνας πρέπει να χαρακτηρίζεται ως ρήτρα μειώσεως, υπό την έννοια του κανονισμού 1408/71, αν ο υπολογισμός τον οποίο επιβάλλει έχει ως αποτέλεσμα τη μείωση του ποσού της συντάξεως την οποία ο ενδιαφερόμενος μπορεί να αξιώσει λόγω του ότι αυτός λαμβάνει παροχή εντός άλλου κράτους (βλ., μεταξύ άλλων, αποφάσεις της 22ας Οκτωβρίου 1998, C-143/97, Conti, Συλλογή 1998, σ. I-6365, σκέψη 25, και της 7ης Μαρτίου 2002, C-107/00, Insalaca, Συλλογή 2002, σ. I-2403, σκέψη 16). 36     Αντιθέτως δεν συνιστά διάταξη περί μειώσεως, υπό την έννοια των άρθρων 46, παράγραφος 3, 46α και 46γ του κανονισμού 1408/71, εθνικός κανόνας όπως ο επίδικος στην υπόθεση της κύριας δίκης. 37     Όσον αφορά την προαναφερθείσα απόφαση Di Crescenco και Casagrande, επρόκειτο για κατάσταση στην οποία μια διάταξη περί μειώσεως των παροχών υπό την έννοια του κανονισμού 1408/71 ήταν πράγματι επίδικη. Η απόφαση αυτή δεν επιβεβαιώνει συνεπώς τις θέσεις της προσφεύγουσας. 38     Από τα προεκτεθέντα προκύπτει ότι στο υποβληθέν ερώτημα πρέπει να δοθεί η απάντηση ότι το άρθρο 46, παράγραφος 2, στοιχείο α΄, του κανονισμού 1408/71 πρέπει να ερμηνευθεί υπό την έννοια ότι κατά τον καθορισμό του θεωρητικού ποσού της συντάξεως που αποτελεί τη βάση υπολογισμού της συντάξεως pro rata, ο αρμόδιος φορέας δεν υποχρεούται να λαμβάνει υπόψη συμπλήρωμα που απαιτείται για να φτάσει η καταβλητέα σύνταξη το προβλεπόμενο από την εθνική νομοθεσία κατώτατο όριο, όταν ένας ασφαλισμένος που έχει ασκήσει όλη του την επαγγελματική δραστηριότητα στο οικείο κράτος μέλος δεν θα μπορούσε να αξιώσει την καταβολή του συμπληρώματος αυτού λόγω υπερβάσεως των εισοδηματικών ορίων που καθορίζονται από την διέπουσα το εν λόγω συμπλήρωμα εθνική νομοθεσία. Επί των δικαστικών εξόδων 39     Δεδομένου ότι η διαδικασία έχει ως προς τους διαδίκους της κύριας δίκης τον χαρακτήρα παρεμπίπτοντος που ανέκυψε ενώπιον του εθνικού δικαστηρίου, σ’ αυτό εναπόκειται να αποφανθεί επί των εξόδων. Τα έξοδα στα οποία υποβλήθηκαν όσοι υπέβαλαν παρατηρήσεις στο Δικαστήριο, πλην των ως άνω διαδίκων, δεν αποδίδονται. Για τους λόγους αυτούς, το Δικαστήριο (πρώτο τμήμα) αποφαίνεται: Το άρθρο 46, παράγραφος 2, στοιχείο α΄ του κανονισμού (ΕΟΚ) 1408/71 του Συμβουλίου, της 14ης Ιουνίου 1971, περί εφαρμογής των συστημάτων κοινωνικής ασφαλίσεως στους μισθωτούς, στους μη μισθωτούς και στα μέλη των οικογενειών τους που διακινούνται εντός της Κοινότητας, όπως τροποποιήθηκε και ενημερώθηκε με τον κανονισμό (ΕΟΚ) 2001/83 του Συμβουλίου, της 2ας Ιουνίου 1983, όπως τροποποιήθηκε με τον κανονισμό (ΕΚ) 3096/95 του Συμβουλίου, της 22ας Δεκεμβρίου 1995, πρέπει να ερμηνευθεί υπό την έννοια ότι κατά τον καθορισμό του θεωρητικού ποσού της συντάξεως που αποτελεί τη βάση υπολογισμού της συντάξεως pro rata, ο αρμόδιος φορέας δεν υποχρεούται να λαμβάνει υπόψη συμπλήρωμα που απαιτείται για να φτάσει η καταβλητέα σύνταξη το προβλεπόμενο από την εθνική νομοθεσία κατώτατο όριο, όταν ένας ασφαλισμένος που έχει ασκήσει όλη του την επαγγελματική δραστηριότητα στο οικείο κράτος μέλος δεν θα μπορούσε να αξιώσει την καταβολή του συμπληρώματος αυτού λόγω υπερβάσεως των εισοδηματικών ορίων που καθορίζονται από την διέπουσα το εν λόγω συμπλήρωμα εθνική νομοθεσία. (υπογραφές) * Γλώσσα διαδικασίας: η ιταλική.

62021CJ0397

fi

Ennakkoratkaisupyyntö koskee yhteisestä arvonlisäverojärjestelmästä 28.11.2006 annetun neuvoston direktiivin 2006/112/EY ( EUVL 2006, L 347, s. 1 ; jäljempänä arvonlisäverodirektiivi) tulkintaa. Tämä pyyntö on esitetty asiassa, jossa vastakkain ovat HUMDA Magyar Autó-Motorsport Fejlesztési Ügynökség Zrt. (jäljempänä Humda) ja Nemzeti Adó- és Vámhivatal Fellebbviteli Igazgatósága (kansallisen vero- ja tullihallinnon muutoksenhakuosasto, Unkari; jäljempänä muutoksenhakuosasto) ja jossa on kyse siitä, että viimeksi mainittu hylkäsi Humdan hakemuksen saada palautetuksi arvonlisävero, joka siltä oli laskutettu virheellisesti liiketoimesta, joka ei ollut arvonlisäverollinen Unkarissa ja joka liittyi toisessa jäsenvaltiossa sijaitsevaan kiinteistöön. Asiaa koskevat oikeussäännöt Unionin oikeus Arvonlisäverodirektiivin 167 artiklassa säädetään seuraavaa: ”Vähennysoikeus syntyy, kun vähennyskelpoista veroa koskeva verosaatava syntyy.” Tämän direktiivin 168 artiklan a alakohdassa säädetään seuraavaa: ”Siltä osin kuin tavaroita ja palveluja käytetään verovelvollisen verollisiin liiketoimiin, verovelvollisella on oikeus siinä jäsenvaltiossa, jossa tämä suorittaa kyseiset liiketoimet, vähentää verosta, jonka tämä on velvollinen maksamaan seuraavat määrät: a) arvonlisävero, joka on kyseisen jäsenvaltion alueella maksettava tai maksettu tavaroista tai palveluista, jotka toinen verovelvollinen on luovuttanut tai luovuttaa tälle”. Mainitun direktiivin 183 artiklassa säädetään seuraavaa: ”Jos vähennysten määrä ylittää verokaudelta maksettavan arvonlisäveron määrän, jäsenvaltiot voivat siirtää ylimenevän osan seuraavalle kaudelle tai palauttaa sen tarkemmin määräämillään ehdoilla. Jäsenvaltiot voivat kuitenkin olla siirtämättä tai palauttamatta ylimenevää määrää, jos tämä määrä on merkityksetön.” Unkarin oikeus Vuoden 2007 arvonlisäverolain nro CXXVII (általános forgalmi adóról szóló 2007. évi CXXVII. Törvény; Magyar Közlöny 2007/155. (XI.16)), sellaisena kuin sitä sovelletaan pääasiassa, 2 §:n a kohdassa säädetään seuraavaa: ”Tässä laissa säädettyä veroa on suoritettava: a) verovelvollisen tässä ominaisuudessaan Unkarissa suorittamasta vastikkeellisesta tavaroiden luovutuksesta ja vastikkeellisesta palvelujen suorituksesta.” Tämän lain 39 §:ssä säädetään seuraavaa: ”(1)   Kiinteään omaisuuteen välittömästi liittyvien palvelujen suorituspaikka on kiinteän omaisuuden sijaintipaikka. (2)   Edellä 1 momentissa tarkoitettuihin kiinteään omaisuuteen välittömästi liittyviin palveluihin sisältyvät erityisesti asiantuntija- ja kiinteistönvälittäjäpalvelut, hotellimajoituspalvelut, kiinteän omaisuuden käyttöoikeuksien myöntäminen sekä rakennustyön valmistelua ja yhteensovittamista koskevat palvelut.” Verotusmenettelystä vuonna 2017 annetun lain nro CL (adózás rendjéről szóló 2017. évi CL. törvény), sellaisena kuin sitä sovelletaan pääasian oikeusriidassa (jäljempänä verotusmenettelylaki), 64 §:n 3 momentissa säädetään seuraavaa: ”Poiketen siitä, mitä 1 momentissa säädetään, jollei verovelvollinen ole esittänyt palautushakemustaan veroilmoituksessa, johon likvidaatio (tai yksinkertaistettu likvidaatio) tai vapaaehtoinen purkaminen (tai yksinkertaistettu vapaaehtoinen purkaminen) päättyy, arvonlisäveron palautus on maksettava 30 päivän määräajassa, joka alkaa veroilmoituksen vastaanottopäivästä, mutta viimeistään päivänä, jona vero erääntyy maksettavaksi; tätä määräaikaa pidennetään 45 päivään, jos palautettavan veron määrä ylittää 1 miljoonaa [Unkarin forinttia (HUF) (noin 2500 euroa)], edellyttäen, että verovelvollinen on veroilmoituksen jättämispäivänä maksanut kutakin arvonlisäveron vyörytysoikeuden synnyttävää liiketoimea vastaavaan laskuun sisältyvän vastikkeen määrän kokonaisuudessaan arvonlisäveroineen – ja käyttänyt kyseisellä verokaudella veronvähennysoikeuttaan niiden laskujen perusteella, joilla kyseisten liiketoimien suorittaminen voidaan osoittaa – tai että verovelvollisen velka on kokonaisuudessaan lakannut muulla perusteella ja että verovelvollinen osoittaa veroilmoituksessaan, että tämä edellytys on täyttynyt. Jos likvidaation kohteena olevasta verovelvollisesta kyseisen määräajan kuluessa käynnistetään tai on käynnissä sen hakemaa talousarviotukea koskeva verotarkastus, talousarviotukihakemuksen käsittelyaika alkaa kulua päivästä, jona verotarkastuksen päätelmien perusteella tehty päätös saa lainvoiman. Tätä momenttia sovellettaessa vastiketta pidetään maksettuna, kun se pidätetään yksinomaan sellaisen suoritustakuun perusteella, joka määritetään ennalta sopimuksessa.” Verotusmenettelylain 65 §:n 1 momentissa säädetään seuraavaa: ”Jos veroviranomainen suorittaa maksun viivästyneenä, se maksaa kultakin viivästyspäivältä viivästyskoron mukaista korkoa. Viivästyneestä palautuksesta ei kuitenkaan makseta korkoa, jos hakemuksessa (ilmoituksessa) haetusta (ilmoitetusta) määrästä yli 30 prosenttia on vailla oikeusperustaa tai jos palautus on estynyt verovelvollisen tai tietojenantovelvollisen laiminlyönnin vuoksi.” Pääasia ja ennakkoratkaisukysymykset Humdan oikeudellinen edeltäjä hankki toimeksiantajana BHA:lta palvelusuorituksia osana rakennustöitä, jotka liittyivät hankkeeseen, joka koski Unkarin paviljongin rakentamista vuonna 2015 pidettävään Milanon maailmannäyttelyyn (jäljempänä kyseessä oleva palvelujen suoritus). Näihin palveluihin liittyen BHA oli laatinut yhdeksän arvonlisäverollista laskua, joiden kokonaismäärä oli 486620000 HUF (noin 1230500 euroa). Humdan oikeudellinen edeltäjä maksoi laskut, ja BHA tilitti laskuihin sisältyneet arvonlisäverot Unkarin veroviranomaisille. Kyseinen veroviranomainen totesi verotarkastuksessa, että Unkarin lainsäädännön mukaan kyseessä olevaa arvonlisäveroa ei ollut maksettava Unkarissa, koska kyseessä oleva palvelujen suoritus koski Italiassa sijaitsevaa kiinteistöä. Näin ollen kyseessä oleva arvonlisävero oli laskutettu virheellisesti. Saadakseen takaisin perusteettomasti maksettua arvonlisäveroa vastaavan summan Humda pyysi Nemzeti Adó- és Vámhivatal Észak-Budapesti Adó- és Vámigazgatóságilta (Budapestin alueellinen vero- ja tulliviranomainen, joka kuuluu kansalliseen vero- ja tullihallintoon, Unkari) palautettavaksi 126248760 HUF:n (noin 320000 euron) suuruista summaa, joka vastasi kyseisen arvonlisäveron määrää, korkoineen. Humdan mukaan on niin, että vaikka sen on vaadittava kyseisen summan palauttamista siviilioikeudellisessa menettelyssä laskun antajalta, jonka on tämän jälkeen oikaistava tilanteensa toimivaltaisessa veroviranomaisessa, se on nyt käsiteltävässä asiassa tilanteessa, jossa BHA on asetettu likvidaatiomenettelyyn ja jossa selvittäjän mukaan Humdan saatavaa ei voida periä. Koska tämä hakemus ja sen jälkeen nostettu kanne hylättiin, Humda saattoi asian ennakkoratkaisua pyytäneen tuomioistuimen, Fővárosi Törvényszékin (Budapestin alioikeus, Unkari) käsiteltäväksi ja vaati muutoksenhakuosaston tekemän päätöksen muuttamista tai kumoamista. Ennakkoratkaisupyyntöön sisältyvien tietojen mukaan kyseinen pyyntö perustuu pääasiallisesti unionin tuomioistuimen 26.4.2017 antamaan tuomioon Farkas ( C-564/15 , EU:C:2017:302 ) ja 11.4.2019 annettuun tuomioon PORR Építési Kft. ( C-691/17 , EU:C:2019:327 ). Muutoksenhakuosasto väittää, että kyseiset tuomiot eivät ole merkityksellisiä, koska nyt käsiteltävässä asiassa kyseessä olevia palveluja ei ole suoritettu Unkarin alueella eikä Humdalla ole ollut niiden perusteella oikeutta vähentää arvonlisäveroa. Humda ei ole myöskään halunnut käyttää vähennysoikeuttaan. Kyseisen yhtiön mainitsemissa tuomioissa unionin tuomioistuin on muutoksenhakuosaston mukaan lausunut siitä, että palvelujen vastaanottaja on maksanut perusteettomasti arvonlisäveron palvelun suorittajille tavanomaisen verotuksen sääntöjen perusteella virheellisesti laaditun laskun perusteella, vaikka laskussa kyseessä ollut liiketoimi kuului käännetyn veronmaksuvelvollisuuden järjestelmään. Muutoksenhakuosasto väittää, että koska kyseessä oleva palvelujen suoritus ei kuulu Unkarin arvonlisäverolainsäädännön soveltamisalaan, Humdan hakemaa palautusta ei voida suorittaa. Ennakkoratkaisua pyytänyt tuomioistuin pohtii mainitut tuomiot huomioon ottaen, ovatko sovellettavat kansalliset säännökset ja kansallinen hallintokäytäntö yhteensopivia arvonlisäverodirektiivin ja erityisesti tehokkuusperiaatteen, arvonlisäverotuksen neutraalisuuden periaatteen ja syrjintäkiellon periaatteen kanssa. Se täsmentää tältä osin, että nyt käsiteltävässä asiassa perusteettomasti maksetun arvonlisäveron periminen on mahdotonta tai kohtuuttoman vaikeaa siviilioikeudellisessa menettelyssä, koska ensinnäkin BHA on tällä välin asetettu likvidaatiomenettelyyn, toiseksi BHA:n selvitysmies on ilmoittanut, ettei se ole voinut muuttaa BHA:n aikoinaan laatimaa laskua, kolmanneksi BHA ei ole vaatinut perusteettomasti maksetun arvonlisäveron palauttamista, neljänneksi Humda on kuitenkin nostanut siviilikanteen Unkarin veroviranomaisia vastaan, viidenneksi on riidatonta, että arvonlisävero on maksettu veronsaajalle, ja kuudenneksi petosepäilyt ovat poissuljettuja. Ennakkoratkaisua pyytänyt tuomioistuin pohtii lisäksi, että jos katsotaan, että Humdalla on oikeus esittää palautushakemus suoraan Unkarin veroviranomaiselle, onko viimeksi mainitun maksettava viivästyskorkoa palautettavalle määrälle, ja jos näin on, mitkä määräajat tässä yhteydessä on otettava huomioon. Tässä tilanteessa Fővárosi Törvényszék (Budapestin alioikeus, Unkari) on päättänyt lykätä asian käsittelyä ja esittää unionin tuomioistuimelle seuraavat ennakkoratkaisukysymykset: ”1) Onko arvonlisäverodirektiivin säännöksiä kyseisessä direktiivissä vahvistettujen yleisten periaatteiden ja erityisesti tehokkuusperiaatteen ja verotuksen neutraalisuuden periaatteen valossa tulkittava siten, että ne ovat esteenä sellaiselle kansalliselle lainsäädännölle ja tähän lainsäädäntöön perustuvalle kansalliselle käytännölle, joiden mukaan tilanteessa, jossa arvonlisäverovelvollinen on laatinut erehdyksessä arvonlisäveron sisältävän laskun arvonlisäverottomasta liiketoimesta ja jossa laskun saaja on maksanut näin laskutetun arvonlisäveron laskun antajalle ja tämä on todennettavalla tavalla tilittänyt kyseisen veron valtiolle, kansallinen veroviranomainen ei palauta tätä arvonlisäveroa laskun antajalle eikä myöskään laskun saajalle? 2) Jos unionin tuomioistuin vastaa ensimmäiseen ennakkoratkaisukysymykseen myöntävästi, onko arvonlisäverodirektiivin säännöksiä kyseisessä direktiivissä vahvistettujen yleisten periaatteiden ja erityisesti tehokkuusperiaatteen, verotuksen neutraalisuuden periaatteen ja syrjintäkiellon periaatteen valossa tulkittava siten, että ne ovat esteenä sellaiselle kansalliselle lainsäädännölle, jonka mukaan edellisessä kysymyksessä tarkoitetussa tilanteessa laskun saajalla ei ole mitään mahdollisuutta hakea arvonlisäveron palautusta suoraan kansalliselta veroviranomaiselta tai se voi tehdä näin vain, jos kyseistä arvonlisäveron määrää on mahdotonta tai suhteettoman vaikeaa vaatia takaisin muilla, siviilioikeudellisilla menettelyillä, etenkin, kun laskun antaja on tällä välin asetettu likvidaatiomenettelyyn? 3) Jos edelliseen ennakkoratkaisukysymykseen vastataan myöntävästi, onko kansallinen veroviranomainen tässä tilanteessa velvollinen maksamaan palautettavalle arvonlisäverolle korkoa? Jos sillä on tällainen velvollisuus, miltä ajalta korko on laskettava? Sovelletaanko kyseiseen velvollisuuteen arvonlisäveron palauttamista koskevia yleisiä sääntöjä?” Ennakkoratkaisukysymysten tarkastelu Ensimmäinen ja toinen kysymys Ensimmäisellä ja toisella kysymyksellään, joita on tarkasteltava yhdessä, ennakkoratkaisua pyytänyt tuomioistuin kysyy, onko arvonlisäverodirektiiviä, luettuna yhdessä tehokkuusperiaatteen ja arvonlisäverotuksen neutraalisuuden periaatteen kanssa, tulkittava siten, että se on esteenä jäsenvaltion lainsäädännölle, jonka mukaan verovelvollinen, jolle toinen verovelvollinen on suorittanut palvelun, ei voi hakea suoraan veroviranomaiselta sellaista arvonlisäveroa vastaavan määrän palauttamista, jonka kyseinen palvelun suorittaja on laskuttanut siltä perusteettomasti ja tilittänyt veronsaajalle, vaikka tämän määrän takaisinperiminen mainitulta palvelun suorittajalta on mahdotonta tai suhteettoman vaikeaa sen vuoksi, että palvelun suorittaja on asetettu likvidaatiomenettelyyn. Aluksi on huomautettava, että arvonlisäverotuksen neutraalisuuden periaate on unionin lainsäädännöllä käyttöön otetun yhteisen arvonlisäverojärjestelmän keskeinen tekijä ja sillä pyritään vapauttamaan elinkeinonharjoittaja kokonaan kaiken liiketoiminnan yhteydessä maksetusta tai maksettavasta arvonlisäverosta ja pyritään tällä tavoin takaamaan täydellinen neutraalisuus kaiken liiketoiminnan verorasituksen suhteen riippumatta tämän toiminnan tarkoituksesta tai tuloksesta, edellyttäen, että kyseinen toiminta sinänsä on lähtökohtaisesti arvonlisäverollista (ks. vastaavasti tuomio 1.7.2021, Tribunal Económico Administrativo Regional de Galicia, C-521/19 , EU:C:2021:527 , kohta oikeuskäytäntöviitauksineen). Ennakkoratkaisupyynnöstä ei tosin nimenomaisesti ilmene, että Humdalla olisi ollut oikeus vähentää erehdyksessä laskutettu ja maksettu arvonlisävero. Koska ennakkoratkaisua pyytänyt tuomioistuin kuitenkin viittaa ensimmäisessä ja toisessa kysymyksessään arvonlisäverotuksen neutraalisuuden periaatteeseen, on katsottava – ellei ennakkoratkaisua pyytäneen tuomioistuimen suorittamasta tarkistuksesta muuta johdu –, että Humdalla tai yhtiöllä, jonka seuraaja se on, oli oikeus vähentää kyseinen arvonlisävero. Tämän ollessa olettama on huomautettava, että vakiintuneen oikeuskäytännön mukaan, ja koska arvonlisäverodirektiivissä ei ole säännöstä, joka koskisi sitä, että laskun antaja oikaisisi perusteettomasti laskutetun arvonlisäveron, lähtökohtana on, että jäsenvaltiot määrittävät ne edellytykset, joiden täyttyessä perusteettomasti laskutettu arvonlisävero voidaan oikaista (ks. vastaavasti tuomio 15.3.2007, Reemtsma Cigarettenfabriken, C-35/05 , EU:C:2007:167 , kohta ja tuomio 2.7.2020, Terracult, C-835/18 , EU:C:2020:520 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Arvonlisäverotuksen neutraalisuuden varmistamiseksi jäsenvaltioiden on kansallisessa oikeusjärjestyksessään säädettävä mahdollisuudesta oikaista kaikki perusteettomasti laskutetut verot, kun laskun antaja osoittaa toimineensa vilpittömässä mielessä (tuomio 2.7.2020, Terracult, C-835/18 , EU:C:2020:520 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Unionin tuomioistuimen oikeuskäytännöstä ilmenee myös, että kansallinen lainsäädäntö, jonka nojalla yhtäältä tavaran luovuttaja tai palvelun suorittaja, joka on erehdyksessä tilittänyt arvonlisäveron veroviranomaisille, voi vaatia sen palauttamista ja jossa toisaalta palvelujen vastaanottaja voi nostaa perusteettoman edun palauttamista koskevan siviilioikeudellisen kanteen tuota suorittajaa vastaan, on lähtökohtaisesti arvonlisäverotuksen neutraalisuuden periaatteen ja tehokkuusperiaatteen mukainen. Tällainen järjestelmä mahdollistaa nimittäin sen, että vastaanottaja, joka on joutunut vastaamaan erehdyksessä laskutetusta verosta, saa perusteettomasti tilitetyt summat palautetuiksi (ks. vastaavasti tuomio 15.3.2007, Reemtsma Cigarettenfabriken, C-35/05 , EU:C:2007:167 , kohta). Jos arvonlisäveron palauttaminen muodostuu mahdottomaksi tai suhteettoman vaikeaksi esimerkiksi tavaran luovuttajan tai palvelun suorittajan maksukyvyttömyyden vuoksi, arvonlisäverotuksen neutraalisuuden periaate ja tehokkuusperiaate edellyttävät, että jäsenvaltioiden on annettava tarvittavat välineet ja menettelyä koskevat yksityiskohtaiset säännöt, jotta vastaanottajan on mahdollisuus saada takaisin perusteettomasti laskutettu ja maksettu arvonlisävero erityisesti kohdistamalla palautusvaatimuksensa suoraan veroviranomaisille (ks. vastaavasti tuomio 15.3.2007, Reemtsma Cigarettenfabriken, C-35/05 , EU:C:2007:167 , kohta ja tuomio 11.4.2019, PORR Építési Kft., C-691/17 , EU:C:2019:327 , kohta). Unionin tuomioistuin on päätellyt tästä, että jäsenvaltioiden on tehokkuusperiaatetta noudattaakseen säädettävä tarvittavista välineistä ja menettelyllisistä ehdoista varmistaakseen, että kyseisellä vastaanottajalla on mahdollisuus saada takaisin perusteettomasti laskutettu vero (tuomio 15.3.2007, Reemtsma Cigarettenfabriken, C-35/05 , EU:C:2007:167 , kohta). Jollei tämän tuomion 19 kohdassa esitetyistä alustavista huomautuksista muuta johdu, tätä oikeuskäytäntöä voidaan soveltaa pääasiassa kyseessä olevan kaltaiseen tilanteeseen. Ennakkoratkaisupyynnöstä nimittäin ilmenee yhtäältä, että kyseessä oleva palvelujen suoritus koski muussa jäsenvaltiossa kuin siinä, jossa arvonlisävero on maksettu virheellisesti, sijaitsevaa kiinteää omaisuutta. Asiassa, joka johti 15.3.2007 annettuun tuomioon Reemtsma Cigarettenfabriken ( C-35/05 , EU:C:2007:167 ), palvelujen suoritukset eivät myöskään olleet arvonlisäverollisia kyseisessä jäsenvaltiossa, koska ne oli suoritettu toisessa jäsenvaltiossa. Toisaalta tästä pyynnöstä ilmenee, ettei käsiteltävässä asiassa ole tapahtunut väärinkäytöksiä eikä petosta ja että palvelujen suorittaja ja palvelujen vastaanottaja olivat molemmat vilpittömässä mielessä. Tästä seuraa, että pääasiassa aivan kuten mainittuun tuomioon johtaneessa asiassa verotulojen menettämisen vaaraa ei ollut tai ole ja vastaanottajan on mahdotonta tai suhteettoman vaikeaa saada palvelujen suorittajalta takaisin perusteettomasti maksettu arvonlisävero, koska suorittaja on tällä välin asetettu likvidaatiomenettelyyn. Toisin kuin Unkarin hallitus on kirjallisissa huomautuksissaan väittänyt, 15.3.2007 annettuun tuomioon Reemtsma Cigarettenfabriken ( C-35/05 , EU:C:2007:167 ) perustuvan oikeuskäytännön soveltamista nyt käsiteltävään asiaan ei voida kyseenalaistaa sillä perusteella, että pääasia ei koskisi palvelun vastaanottajan vähennysoikeutta. Kyseisessä tuomiossa unionin tuomioistuin ei nimittäin ole ottanut huomioon tällaista erottelua, vaan se on ilmaissut kantansa yleisellä tasolla. Kuten nyt käsiteltävässä asiassa, mainittuun tuomioon johtaneen asian olosuhteet koskivat lisäksi palvelua, josta ei ollut suoritettava arvonlisäveroa siinä jäsenvaltiossa, jossa kyseinen vero oli laskutettu ja jolle se oli tilitetty. On kuitenkin lisättävä, että jäsenvaltioilla on oikeus liittää verovelvollisille asetettuihin muotovaatimuksiin seuraamuksia, joilla verovelvollisia kannustetaan noudattamaan kyseisiä vaatimuksia, ja pyrkiä näin varmistamaan arvonlisäverojärjestelmän moitteeton toiminta ja että sellaiselle verovelvolliselle, jonka perusteettomasti maksetun arvonlisäveron palauttamista koskeva hakemus johtuu sen omasta huolimattomuudesta, voidaan täten määrätä hallinnollinen seuraamusmaksu (tuomio 2.7.2020, Terracult, C-835/18 , EU:C:2020:520 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Tämän osalta unionin tuomioistuin on täsmentänyt, että vaikka oletettaisiin, että verovelvollisen on osoitettu toimineen huolimattomasti, mikä kansallisten tuomioistuinten on todettava, kyseisen jäsenvaltion on turvauduttava sellaisiin keinoihin, jotka samalla, kun niiden avulla voidaan tehokkaasti saavuttaa kansallisella lainsäädännöllä tavoiteltu tavoite, kuitenkin haittaavat mahdollisimman vähän kyseisessä unionin lainsäädännössä asetettujen periaatteiden, kuten arvonlisäverotuksen neutraalisuuden periaatteen, noudattamista. Näin ollen – kun otetaan huomioon tämän periaatteen asema yhteisessä arvonlisäverojärjestelmässä – seuraamus, jossa evätään ehdottomasti oikeus virheellisesti laskutetun ja perusteettomasti maksetun arvonlisäveron palautukseen, on suhteeton (tuomio 2.7.2020, Terracult, C-835/18 , EU:C:2020:520 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). On vielä huomautettava, että mahdollisten veropetosten, veronkierron ja muiden väärinkäytösten estäminen on tavoite, joka on arvonlisäverodirektiivissä tunnustettu ja johon siinä kannustetaan. Unionin tuomioistuin on katsonut toistuvasti, etteivät oikeussubjektit saa vedota unionin oikeuteen vilpillisesti tai käyttää sitä väärin. Kansallisten viranomaisten ja tuomioistuinten tehtävänä on täten evätä oikeus arvonlisäveron palautukseen, jos asiassa voidaan objektiivisten seikkojen perusteella osoittaa, että tähän oikeuteen vedotaan vilpillisesti tai sitä käytetään väärin (ks. vastaavasti tuomio 28.7.2016, Astone, C-332/15 , EU:C:2016:614 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Unionin tuomioistuimen käytettävissä olevasta asiakirja-aineistosta ilmenee kuitenkin, että pääasiassa kyseessä oleva lainsäädäntö, sellaisena kuin Unkarin veroviranomaiset sitä soveltavat, merkitsee sitä, että palvelun vastaanottajalta evätään perusteettomasti laskutetun ja maksetun arvonlisäveron palauttaminen ensimmäisessä kysymyksessä kuvatuissa olosuhteissa, vaikka ei ole vaaraa siitä, että kyseessä olevat verovelvolliset syyllistyvät veropetokseen tai väärinkäyttöön. Tästä seuraa, että jollei tarkistuksista, jotka ennakkoratkaisua pyytäneen tuomioistuimen on suoritettava, muuta johdu, kyseinen säännöstö on suhteeton. Edellä esitetyn perusteella ensimmäiseen ja toiseen kysymykseen on vastattava, että arvonlisäverodirektiiviä, luettuna yhdessä tehokkuusperiaatteen ja arvonlisäverotuksen neutraalisuuden periaatteen kanssa, on tulkittava siten, että se on esteenä jäsenvaltion lainsäädännölle, jonka mukaan verovelvollinen, jolle toinen verovelvollinen on suorittanut palvelun, ei voi hakea suoraan veroviranomaiselta sellaista arvonlisäveroa vastaavan määrän palauttamista, jonka kyseinen palvelun suorittaja on laskuttanut siltä perusteettomasti ja tilittänyt veronsaajalle, vaikka tämän määrän takaisinperiminen mainitulta palvelun suorittajalta on mahdotonta tai suhteettoman vaikeaa sen vuoksi, että palvelun suorittaja on asetettu likvidaatiomenettelyyn, ja vaikka näiden kahden verovelvollisen ei voida katsoa syyllistyneen petokseen tai väärinkäytökseen, jolloin kyseiselle jäsenvaltiolle ei aiheudu verotulojen menetyksen vaaraa. Kolmas kysymys Kolmannella kysymyksellään ennakkoratkaisua pyytänyt tuomioistuin kysyy, onko arvonlisäverodirektiiviä tulkittava siten, että silloin, kun verovelvollinen, jolle toinen verovelvollinen on suorittanut palvelun, voi hakea suoraan veroviranomaiselta sellaista arvonlisäveroa vastaavan määrän palauttamista, jonka kyseinen palvelun suorittaja on laskuttanut siltä perusteettomasti ja tilittänyt veronsaajalle, onko tämä veroviranomainen velvollinen maksamaan palautettavalle arvonlisäverolle korkoa, ja jos näin on, miltä ajalta ja minkä menettelysääntöjen mukaisesti. Korkojen maksuvelvollisuudesta on huomautettava, että unionin tuomioistuin on toistuvasti todennut, että kun jäsenvaltio on kantanut veroja unionin oikeuden vastaisesti, yksityisillä on oikeus palautukseen sekä perusteettomasti kannetusta verosta että tälle jäsenvaltiolle maksetuista tai sen pidättämistä rahamääristä, jotka ovat suorassa yhteydessä kyseiseen veroon. Tähän kuuluvat myös menetykset, jotka aiheutuvat siitä, että rahamäärät eivät olleet käytettävissä sen vuoksi, että vero vaadittiin maksettavaksi ennenaikaisesti. Näin ollen jäsenvaltioiden velvollisuus palauttaa unionin oikeuden vastaisesti kannettujen verojen määrät korkoineen perustuu unionin oikeuteen (ks. vastaavasti tuomio 19.7.2012, Littlewoods Retail ym., C-591/10 , EU:C:2012:478 , ja kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Unionin tuomioistuin on katsonut myös, että koska unioni ei ole antanut korkoja koskevia säännöksiä, kunkin jäsenvaltion tehtävänä on sisäisessä oikeusjärjestyksessään säätää tällaisten korkojen maksamista koskevista edellytyksistä, muun muassa tällaisten korkojen korkokannasta ja laskentatavasta (yksinkertainen korko vai koronkorko). Edellytysten on oltava vastaavuusperiaatteen ja tehokkuusperiaatteen mukaisia, toisin sanoen ne eivät saa olla epäedullisempia kuin samankaltaisia kansalliseen oikeuteen perustuvia vaatimuksia koskevat edellytykset eikä niillä saa tehdä unionin oikeusjärjestyksessä annettujen oikeuksien käyttämistä käytännössä mahdottomaksi (tuomio 19.7.2012, Littlewoods Retail ym., C-591/10 , EU:C:2012:478 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). On kuitenkin todettava, että Unkarin veroviranomainen ei ole pääasiassa vaatinut kyseessä olevan arvonlisäveron maksamista unionin lainsäädännön vastaisesti vaan arvonlisäverodirektiivin 203 artiklan nojalla, ja tämän artiklan mukaan ”henkilö, joka mainitsee arvonlisäveron laskussa, on velvollinen maksamaan laskussa mainitun veron”, joten virheellisesti laskutettu arvonlisävero on maksettava. Unionin tuomioistuimen oikeuskäytännöstä nimittäin ilmenee, että laskun antajan on maksettava laskussa mainittu arvonlisävero myös silloin, kun todellinen verollinen liiketoimi puuttuu (tuomio 8.5.2019, EN.SA., C-712/17 , EU:C:2019:374 , kohta). Näin ollen ei voida katsoa, että käsiteltävässä asiassa arvonlisävero olisi kannettu ”unionin oikeuden vastaisesti”19.7.2012 annetussa tuomiossa Littlewoods Retail ym. ( C-591/10 , EU:C:2012:478 ) tarkoitetulla tavalla, joten mainitusta tuomiosta ei voida johtaa mitään päätelmiä veroviranomaisen pääasiassa kyseessä olevan kaltaisessa tilanteessa mahdollisesti maksettaviksi tulevista koroista. Koska jäsenvaltioilla on kahteen ensimmäiseen kysymykseen annetusta vastauksesta ilmenevällä tavalla velvollisuus säätää, että verovelvollisella, jolla on virheellisesti laskutetun ja maksetun arvonlisäveron vähennysoikeus, on mahdollisuus tällaisen arvonlisäveron oikaisuun tai palautukseen, jos erityisesti kyseessä olevan jäsenvaltion osalta ei ole olemassa verotulojen menettämisen vaaraa, ja kun tällaista arvonlisäverosaatavan palautusta voidaan sen luonteen vuoksi verrata arvonlisäverodirektiivin 183 artiklassa tarkoitettuun arvonlisäveron ylijäämään, on pääasiassa kyseessä olevan kaltaisessa tilanteessa viitattava viimeksi mainittuun säännökseen. Tästä unionin tuomioistuin on katsonut, että vaikka arvonlisäverodirektiivin 183 artiklassa ei säädetä velvollisuudesta maksaa korkoa palautettavalle arvonlisäveron ylijäämälle eikä täsmennetä sitä ajankohtaa, josta alkaen tällaisia korkoja on maksettava, arvonlisäverojärjestelmän neutraalisuuden periaate edellyttää, että taloudelliset menetykset, jotka ovat aiheutuneet siitä, että arvonlisäveron ylijäämää ei ole palautettu kohtuullisessa ajassa, korvataan maksamalla viivästyskorkoja (tuomio 12.5.2021, technoRent International ym., C-844/19 EU:C:2021:378 , kohta). Pääasiassa kyseessä olevan kaltaisessa tilanteessa, jolle on ominaista se, että erehdyksessä arvonlisäveron laskuttaneen palvelujen suorittajan toteuttama arvonlisäveron palauttaminen on mahdotonta tai suhteettoman vaikeaa sen vuoksi, että suorittaja on asetettu likvidaatiomenettelyyn, palvelun vastaanottajana olevalle verovelvolliselle, joka on maksanut perusteettoman arvonlisäveron, aiheutuu taloudellista vahinkoa siitä, että kyseistä veroa vastaava rahamäärä ei ole käytettävissä. Tällaisessa tilanteessa on niin, että jos veroviranomainen ei palauta tätä perusteettomasti maksettua arvonlisäveroa kohtuullisessa ajassa sen jälkeen, kun kyseinen verovelvollinen on esittänyt sille tätä koskevan hakemuksen, joka perustuu siihen, että palvelun suorittajalle perusteettomasti maksetun summan periminen on mahdotonta tai suhteettoman vaikeaa, tämä merkitsee verotuksen neutraalisuuden periaatteen loukkaamista. Perusteettomasti laskutetun ja maksetun arvonlisäveron palauttamiseen liittyvien korkojen soveltamista koskevista yksityiskohtaisista säännöistä on todettava, että tämän tuomion 33 kohdasta ilmenee, että koska arvonlisäverodirektiivissä ei ole tätä koskevaa säännöstä, nämä yksityiskohtaiset säännöt kuuluvat jäsenvaltioiden menettelyllisen autonomian piiriin, jota rajaavat vastaavuusperiaate ja tehokkuusperiaate. Tehokkuusperiaatteesta, joka on ainoa periaate, josta käsiteltävässä asiassa on kyse, on todettava, että se edellyttää, että muun muassa mahdollisesti maksettavan koron laskentaa koskevat kansalliset säännöt eivät saa estää verovelvollista saamasta asianmukaista korvausta menetyksestä, joka aiheutuu siitä, että arvonlisäveron palautusta ei suoriteta kohtuullisessa ajassa. Ennakkoratkaisua pyytäneen tuomioistuimen on ratkaistava, onko pääasian tilanne tällainen, kun otetaan huomioon kaikki pääasian olosuhteet. Tässä yhteydessä on huomautettava, että unionin tuomioistuimen vakiintuneen oikeuskäytännön mukaan sekä kansalliset hallintoviranomaiset että kansalliset tuomioistuimet, joiden tehtävänä on toimivaltansa rajoissa soveltaa unionin oikeuden säännöksiä, ovat velvollisia varmistamaan näiden säännösten täyden vaikutuksen (tuomio 12.5.2021, technoRent International ym., C-844/19 , EU:C:2021:378 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen) tulkitsemalla tarvittaessa kansallista oikeutta unionin oikeuden mukaisesti. Velvollisuus tulkita kansallista oikeutta yhdenmukaisesti unionin oikeuden kanssa edellyttää, että kansallinen tuomioistuin ottaa huomioon kansallisen oikeuden säännökset kokonaisuudessaan arvioidakseen, missä määrin kansallista oikeutta voidaan soveltaa niin, ettei tästä aiheudu unionin oikeuden kanssa ristiriitaista lopputulosta (ks. vastaavasti tuomio 12.5.2021, technoRent International ym., C-844/19 , EU:C:2021:378 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Tällä kansallisen oikeuden unionin oikeuden mukaista tulkintaa koskevalla periaatteella on tosin tietyt rajat. Kansallisen tuomioistuimen velvollisuutta tukeutua unionin oikeuden sisältöön, kun se tulkitsee ja soveltaa asiaan liittyviä kansallisen oikeuden säännöksiä, rajoittavat nimittäin yleiset oikeusperiaatteet, muun muassa oikeusvarmuuden periaate, eikä kyseinen velvollisuus voi olla perustana kansallisen oikeuden contra legem ‑tulkinnalle (ks. vastaavasti tuomio 12.5.2021, technoRent International ym., C-844/19 , EU:C:2021:378 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Nyt käsiteltävässä asiassa ennakkoratkaisua pyytäneen tuomioistuimen on tutkittava, onko mahdollista varmistaa unionin oikeuden täysi vaikutus ottamalla huomioon kansallinen oikeus kokonaisuudessaan ja soveltamalla tarvittaessa soveltuvin osin kansallisen oikeuden säännöksiä. Edellä esitetyn perusteella kolmanteen kysymykseen on vastattava, että arvonlisäverodirektiivin 183 artiklaa, luettuna yhdessä arvonlisäverotuksen neutraalisuuden periaatteen kanssa, on tulkittava siten, että silloin, kun verovelvollinen, jolle toinen verovelvollinen on suorittanut palvelun, voi hakea suoraan veroviranomaiselta sellaista arvonlisäveroa vastaavan määrän palauttamista, jonka kyseinen palvelun suorittaja on laskuttanut siltä perusteettomasti ja tilittänyt veronsaajalle, tämä veroviranomainen on velvollinen maksamaan palautettavalle arvonlisäverolle korkoa, mikäli se ei ole toteuttanut tätä palautusta kohtuullisen ajan kuluessa saatuaan sitä koskevan kehotuksen. Tälle määrälle maksettavien korkojen soveltamista koskevat yksityiskohtaiset säännöt kuuluvat jäsenvaltioiden menettelylliseen itsemääräämisoikeuteen, jota vastaavuus- ja tehokkuusperiaatteet rajaavat, ja erityisesti mahdollisesti maksettavan koron laskemista koskevat kansalliset säännöt eivät saa johtaa siihen, että verovelvolliselta evätään asianmukainen korvaus menetyksestä, joka aiheutuu saman määrän myöhästyneestä palauttamisesta. Ennakkoratkaisua pyytäneen tuomioistuimen on tehtävä toimivaltansa rajoissa kaikki mahdollinen mainitun 183 artiklan täyden vaikutuksen varmistamiseksi tulkitsemalla kansallista oikeutta unionin oikeuden mukaisesti. Oikeudenkäyntikulut Pääasian asianosaisten osalta asian käsittely unionin tuomioistuimessa on välivaihe kansallisessa tuomioistuimessa vireillä olevien asioiden käsittelyssä, minkä vuoksi kansallisen tuomioistuimen asiana on päättää oikeudenkäyntikulujen korvaamisesta. Oikeudenkäyntikuluja, jotka ovat aiheutuneet muille kuin näille asianosaisille huomautusten esittämisestä unionin tuomioistuimelle, ei voida määrätä korvattaviksi. Näillä perusteilla unionin tuomioistuin (seitsemäs jaosto) on ratkaissut asian seuraavasti: 1) Yhteisestä arvonlisäverojärjestelmästä 28.11.2006 annettua neuvoston direktiiviä 2006/112/EY, luettuna yhdessä tehokkuusperiaatteen ja arvonlisäverotuksen neutraalisuuden periaatteen kanssa, on tulkittava siten, että se on esteenä jäsenvaltion lainsäädännölle, jonka mukaan verovelvollinen, jolle toinen verovelvollinen on suorittanut palvelun, ei voi hakea suoraan veroviranomaiselta sellaista arvonlisäveroa vastaavan määrän palauttamista, jonka kyseinen palvelun suorittaja on laskuttanut siltä perusteettomasti ja tilittänyt veronsaajalle, vaikka tämän määrän takaisinperiminen mainitulta palvelun suorittajalta on mahdotonta tai suhteettoman vaikeaa sen vuoksi, että palvelun suorittaja on asetettu likvidaatiomenettelyyn ja vaikka näiden kahden verovelvollisen ei voida katsoa syyllistyneen petokseen tai väärinkäytökseen, jolloin kyseiselle jäsenvaltiolle ei aiheudu verotulojen menetyksen vaaraa. 2) Direktiivin 2006/112 183 artiklaa, luettuna yhdessä arvonlisäverotuksen neutraalisuuden periaatteen kanssa, on tulkittava siten, että kun verovelvollinen, jolle toinen verovelvollinen on suorittanut palvelun, voi hakea suoraan veroviranomaiselta sellaista arvonlisäveroa vastaavan määrän palauttamista, jonka kyseinen palvelun suorittaja on laskuttanut siltä perusteettomasti ja tilittänyt veronsaajalle, tämä veroviranomainen on velvollinen maksamaan palautettavalle arvonlisäverolle korkoa, mikäli se ei ole toteuttanut tätä palautusta kohtuullisen ajan kuluessa saatuaan sitä koskevan kehotuksen. Tälle määrälle maksettavien korkojen soveltamista koskevat yksityiskohtaiset säännöt kuuluvat jäsenvaltioiden menettelylliseen itsemääräämisoikeuteen, jota vastaavuus- ja tehokkuusperiaatteet rajaavat, ja erityisesti mahdollisesti maksettavan koron laskemista koskevat kansalliset säännöt eivät saa johtaa siihen, että verovelvolliselta evätään asianmukainen korvaus menetyksestä, joka aiheutuu saman määrän myöhästyneestä palauttamisesta. Ennakkoratkaisua pyytäneen tuomioistuimen on tehtävä toimivaltansa rajoissa kaikki mahdollinen mainitun 183 artiklan täyden vaikutuksen varmistamiseksi tulkitsemalla kansallista oikeutta unionin oikeuden mukaisesti. Allekirjoitukset ( *1 ) Oikeudenkäyntikieli: unkari.

62010CJ0499

it

La domanda di pronuncia pregiudiziale verte sull’interpretazione dell’art. 21, n. 3, della sesta direttiva del Consiglio 17 maggio 1977, 77/388/CEE, in materia di armonizzazione delle legislazioni degli Stati membri relative alle imposte sulla cifra di affari – Sistema comune di imposta sul valore aggiunto: base imponibile uniforme (GU L 145, pag. 1), come modificata dalla direttiva del Consiglio 20 dicembre 2001, 2001/115/CE (GU 2002, L 15, pag. 24; in prosieguo: la «sesta direttiva»). Tale domanda è stata presentata nell’ambito di una controversia tra la Vlaamse Oliemaatschappij NV (in prosieguo: la «VOM») e il FOD Financiën (Servizio pubblico federale delle Finanze), in ordine al pagamento da parte di tale società dell’imposta sul valore aggiunto (in prosieguo: l’«IVA») relativa a forniture di carburante, provenienti dal suo deposito, effettuate da uno dei suoi clienti. Contesto normativo Il diritto dell’Unione Ai sensi dell’art. 16, n. 1, primo comma, punto B, primo comma, lett. e), primo comma, della sesta direttiva, nella versione risultante dall’art. 28 quater, punto E, n. 1, primo trattino, della stessa, è possibile che gli Stati membri non assoggettino all’IVA, a determinate condizioni, le cessioni di beni destinati a essere immessi in un regime di deposito diverso da quello doganale. Ai termini dell’art. 16, n. 1, secondo comma, di tale direttiva, nella sua versione risultante dall’art. 28 quater, punto E, n. 1, primo trattino, della stessa, il soggetto passivo dell’imposta dovuta in conformità del primo comma di tale n. 1 è la persona che svincola i beni dai regimi o dalle situazioni elencati nel citato paragrafo, in deroga all’art. 21, n. 1, lett. a), primo comma, della citata direttiva. Sotto il titolo «Debitori dell’imposta verso l’[E]rario», l’art. 21 della sesta direttiva, nella sua versione risultante dall’art. 28 octies della medesima, dispone quanto segue: «1.      L’imposta sul valore aggiunto è dovuta in regime interno: a)      dal soggetto passivo che effettua una cessione di beni o una prestazione di servizi imponibile, diversa da quelle di cui alle lettere b) e c). Se la cessione di beni o la prestazione di servizi imponibile è effettuata da un soggetto passivo non residente nel territorio del paese, gli Stati membri possono, alle condizioni da essi stabilite, prevedere che il debitore dell’imposta [sia] il destinatario della cessione di beni o della prestazione di servizi imponibile; b)      dai destinatari soggetti passivi di un servizio di cui all’articolo 9, paragrafo 2, lettera e) o dai destinatari, iscritti al registro dell’imposta sul valore aggiunto all’interno del paese, di un servizio di cui all’articolo 28 ter, C, D, E ed F, se i servizi sono effettuati da un soggetto passivo non residente all’interno del paese; c)      dal destinatario della cessione di beni, quando si verificano le seguenti condizioni: –      l’operazione imponibile è una cessione di beni effettuata alle condizioni di cui all’articolo 28 quater, E, punto 3, –      il destinatario della cessione di beni è un altro soggetto passivo oppure una persona giuridica che non è soggetto passivo iscritto al registro dell’imposta sul valore aggiunto all’interno del paese, –      la fattura rilasciata dal soggetto passivo non residente all’interno del paese è conforme all’articolo 22, paragrafo 3. Tuttavia gli Stati membri possono prevedere una deroga a quest’obbligo nel caso in cui il soggetto passivo non residente all’interno del paese abbia nominato un rappresentante fiscale in detto paese; d)      da chiunque indichi l’imposta sul valore aggiunto in una fattura; e)      dalla persona che effettua un acquisto intracomunitario di beni imponibile. 2.      In deroga alle disposizioni del paragrafo 1: a)      Se il debitore dell’imposta, a norma delle disposizioni del paragrafo 1, è un soggetto passivo non residente nel territorio del paese, gli Stati membri possono consentirgli di designare un rappresentante fiscale come debitore dell’imposta in sua vece. Questa possibilità è soggetta alle condizioni stabilite da ciascuno Stato membro. b)      Qualora l’operazione imponibile sia effettuata da un soggetto passivo non residente all’interno del paese e qualora non esista, con il paese in cui tale soggetto passivo risiede, alcuno strumento giuridico che disciplini la reciproca assistenza, analogamente a quanto previsto dalle direttive 76/308/CEE e 77/799/CEE e dal regolamento (CEE) n. 218/92 del Consiglio, del 27 gennaio 1992, concernente la cooperazione amministrativa nel settore delle imposte indirette (IVA), gli Stati membri possono adottare disposizioni che stabiliscano che il debitore dell’imposta è un rappresentante fiscale designato dal soggetto passivo non residente. 3.      Nelle situazioni di cui ai paragrafi 1 e 2, gli Stati membri possono stabilire che una persona diversa dal debitore dell’imposta sia responsabile in solido per il versamento dell’imposta. 4.      All’importazione: dalle persone designate o riconosciute come debitori dell’imposta dallo Stato membro d’importazione». L’art. 4, lett. b), della direttiva del Consiglio 25 febbraio 1992, 92/12/CEE, relativa al regime generale, alla detenzione, alla circolazione ed ai controlli dei prodotti soggetti ad accisa (GU L 76, pag. 1), definisce la nozione di «deposito fiscale» come «il luogo in cui vengono fabbricate, trasformate, detenute, ricevute o spedite dal depositario autorizzato, nell’esercizio della sua professione, in regime di sospensione dei diritti di accisa, le merci soggette ad accisa, a determinate condizioni fissate dalle autorità competenti dello Stato membro in cui è situato il deposito fiscale in questione». La normativa nazionale L’art. 51 bis, n. 3, del codice belga sull’IVA prevede quanto segue: «Nel regime del deposito diverso da quello doganale, il depositario dei beni, la persona incaricata del trasporto dei beni fuori del deposito nonché il suo eventuale mandante sono responsabili in solido per il pagamento dell’imposta nei confronti dello Stato unitamente al debitore di tale imposta (…)». Causa principale e questione pregiudiziale La VOM è un prestatore di servizi che assicura ai suoi clienti le operazioni di scarico, stoccaggio in depositi e trasbordo su autocarri di prodotti petroliferi giunti via mare. I clienti stoccano i prodotti in tali depositi fino al momento della vendita ai clienti finali, principalmente impianti di distribuzione di carburanti al dettaglio. Per tali servizi la VOM fattura «spese di servizio» in relazione al numero di litri trattati. La VOM gestisce infatti un «deposito fiscale» ai sensi dell’art. 4, lett. b), della direttiva 92/12. In tale qualità di depositario, dal 7 settembre 1999 è titolare di un’autorizzazione che le consente di gestire un deposito per lo stoccaggio di oli minerali diverso da quello doganale. In forza di tale autorizzazione, i prodotti consegnati in tale deposito sono sottoposti a regime sospensivo dell’IVA, conformemente al regime del deposito diverso da quello doganale. L’IVA su tali prodotti diventa esigibile quando essi sono ritirati da tale deposito e non sono più assoggettati al regime del deposito diverso da quello doganale, oppure quando costituiscono oggetto di una cessione a titolo oneroso. La Ghebra NV (in prosieguo: la «Ghebra») svolgeva un’attività di commercio all’ingrosso di carburanti e affidava in deposito alla VOM i suoi prodotti petroliferi. La Ghebra è stata dichiarata fallita il 20 giugno 2003. In data 7 febbraio 2006, in seguito a un controllo effettuato dall’amministrazione finanziaria, è stato redatto un verbale dal quale emergeva che nei mesi di marzo e aprile del 2003 la Ghebra aveva effettuato forniture di carburante a titolo oneroso provenienti dal deposito della VOM. Tali forniture, dal momento che avevano posto fine al regime del deposito diverso da quello doganale, erano assoggettate all’IVA per un importo dovuto a tale titolo pari a EUR 2 133 005. L’11 aprile 2006, dopo essere stata informata dal curatore fallimentare della Ghebra del fatto che lo Stato belga non avrebbe ottenuto il pagamento dell’IVA dovuta per insufficiente realizzo dell’attivo, l’11 aprile 2006 l’amministrazione finanziaria ha emesso un’intimazione di pagamento nei confronti della VOM, conformemente all’art. 51 bis, n. 3, del codice belga sull’IVA. Il 31 maggio 2006 la VOM ha presentato opposizione a tale intimazione di pagamento dinanzi al Rechtbank van eerste aanleg te Brugge. A sostegno del suo ricorso, la VOM sostiene, in particolare, che la responsabilità solidale del depositario per il pagamento dell’IVA dovuta dall’utente del deposito, in applicazione dell’art. 51 bis, n. 3, del codice belga sull’IVA, è incompatibile con i principi generali della certezza del diritto e di proporzionalità che fanno parte dell’ordinamento giuridico dell’Unione, poiché essa si applica a prescindere dalla buona fede o meno del depositario. La VOM precisa, a tal proposito, che il depositario svolge un ruolo passivo nell’ambito del regime dell’IVA applicabile ai depositi, giacché esso si limita a mettere il suo deposito a disposizione dei suoi clienti al fine di consentire lo stoccaggio di merci e non dispone di alcuno strumento giuridico o fiscale per controllare o imporre l’effettivo pagamento dell’IVA da parte degli stessi clienti. Richiamando la giurisprudenza della Corte, la VOM ritiene che, non prendendo in considerazione la conoscenza dell’esigibilità dell’imposta che una persona diversa dal debitore iniziale poteva avere al fine di considerarla responsabile in solido per il pagamento di tale imposta, ed escludendo dunque dalle condizioni alle quali un soggetto può essere responsabile in solido per il pagamento di tale imposta l’applicazione di qualsiasi criterio relativo alla buona fede, la normativa nazionale abbia ecceduto i limiti di quanto è necessario e adeguato per conseguire l’obiettivo che essa persegue. Il FOD Financiën considera che l’art. 51 bis, n. 3, del codice belga sull’IVA è conforme al principio di proporzionalità, che spetta al giudice nazionale controllare il rispetto di tale principio e che la responsabilità solidale costituisce una misura adeguata e proporzionata nel settore dei prodotti petroliferi. Il Rechtbank van eerste aanleg te Brugge, ritenendo che fosse necessario ottenere una risposta alla questione se l’art. 51 bis, n. 3, del codice belga sull’IVA sia compatibile con il diritto dell’Unione e, in particolare, con i principi della certezza del diritto e di proporzionalità, ha deciso di sospendere il procedimento e di sottoporre alla Corte la seguente questione pregiudiziale: «Se l’[art. 21, n. 3, della sesta direttiva], in combinato disposto con [l’art. 16, n. 1, primo comma, punto B, primo comma, lett. e), primo comma, nonché con l’art. 16, n. 1, secondo comma, della medesima direttiva] consenta agli Stati membri di prevedere che il gestore di un deposito diverso da un deposito doganale sia incondizionatamente responsabile in solido per il pagamento dell’imposta dovuta per una fornitura effettuata a titolo oneroso dal proprietario delle merci assoggettato all’imposta, anche qualora il gestore del deposito sia in buona fede o non sia possibile addebitargli alcuna colpa o negligenza (…)». Sulla questione pregiudiziale Con la sua questione il giudice del rinvio chiede, in sostanza, se l’art. 21, n. 3, della sesta direttiva debba essere interpretato nel senso che consente agli Stati membri di prevedere che il gestore di un deposito diverso da un deposito doganale sia responsabile in solido per il pagamento dell’IVA dovuta per una fornitura di merci, provenienti da tale deposito, effettuata a titolo oneroso dal proprietario delle stesse merci assoggettato a tale imposta, anche qualora il gestore di tale deposito sia in buona fede o non sia possibile addebitargli alcuna colpa o negligenza. Occorre ricordare che l’art. 21, n. 3, della sesta direttiva consente, in linea di principio, agli Stati membri di adottare misure in forza delle quali un soggetto è obbligato in solido a versare una somma a titolo dell’IVA dovuta da un altro soggetto indicato come debitore da una delle disposizioni di cui ai nn. 1 e 2 del citato articolo (v. sentenza 11 maggio 2006, causa C‑384/04, Federation of Technological Industries e a., Racc. pag. I‑4191, punto 28). Tuttavia, nell’esercizio dei poteri che le direttive dell’Unione conferiscono agli Stati membri, questi devono rispettare i principi generali del diritto che fanno parte dell’ordinamento giuridico dell’Unione, quali, in particolare, i principi della certezza del diritto e di proporzionalità (v., in particolare, sentenze Federation of Technological Industries e a., cit., punto 29, nonché 21 febbraio 2008, causa C‑271/06, Netto Supermarkt, Racc. pag. I‑771, punto 18). Per quanto riguarda, più in particolare, il principio di proporzionalità, la Corte ha già dichiarato che, conformemente a tale principio, gli Stati membri devono far ricorso a strumenti che, pur consentendo di raggiungere efficacemente l’obiettivo perseguito dal diritto nazionale, arrechino il minor pregiudizio possibile agli obiettivi e ai principi stabiliti dalla normativa di riferimento dell’Unione (v., in particolare, sentenze 27 settembre 2007, causa C‑409/04, Teleos e a., Racc. pag. I‑7797, punto 52, nonché Netto Supermarkt, cit., punto 19). Pertanto, anche se è legittimo che i provvedimenti adottati dagli Stati membri tendano a preservare il più efficacemente possibile i diritti dell’Erario, essi non devono eccedere quanto è necessario a tal fine (v., in particolare, citate sentenze Federation of Technological Industries e a., punto 30, nonché Netto Supermarkt, punto 20). A tal riguardo, la disposizione nazionale di cui trattasi nella causa principale prevede che, nel regime di deposito diverso da quello doganale, il depositario dei beni, la persona incaricata del trasporto dei beni fuori del deposito nonché il suo eventuale mandante siano responsabili in solido per il pagamento dell’imposta dovuta allo Stato unitamente al soggetto che è debitore di tale imposta. Così, in applicazione di tale disposizione, il gestore di un deposito diverso dal deposito doganale è responsabile per il versamento dell’IVA in solido con il debitore iniziale della stessa, ovverosia il cliente di tale gestore. Tale obbligo solidale è formulato in modo incondizionato, di modo che esso si applica al depositario anche quando quest’ultimo è in buona fede o non è possibile addebitargli alcuna colpa o negligenza. Orbene, la Corte ha già dichiarato che provvedimenti nazionali che danno luogo, de facto, ad un sistema di responsabilità solidale oggettiva eccedono quanto è necessario per preservare i diritti dell’Erario (v. sentenza Federation of Technological Industries e a., cit., punto 32). Far ricadere la responsabilità del pagamento dell’IVA su un soggetto diverso dal debitore di tale imposta, per quanto tale soggetto sia un depositario fiscale autorizzato tenuto ad adempiere obblighi specifici indicati nella direttiva 92/12, senza che possa sottrarvisi fornendo la prova di essere completamente estraneo alla condotta di tale debitore dell’imposta deve, pertanto, essere ritenuto incompatibile con il principio di proporzionalità. Risulterebbe infatti chiaramente sproporzionato imputare, in modo incondizionato, al citato soggetto i mancati introiti causati dalla condotta di un terzo soggetto passivo sulla quale egli non ha alcuna influenza (v., in tal senso, sentenza Netto Supermarkt, cit., punto 23). Per contro, non è contrario al diritto dell’Unione esigere che il soggetto diverso dal debitore dell’imposta adotti tutte le misure che gli si possono ragionevolmente richiedere al fine di assicurarsi che l’operazione effettuata non lo conduca a essere partecipe di un’evasione fiscale (v., in tal senso, sentenze citate Federation of Technological Industries e a., punto 33; Teleos e a., punto 65, nonché Netto Supermarkt, punto 24). Pertanto, la circostanza che il soggetto diverso dal debitore dell’imposta abbia agito in buona fede utilizzando tutta la diligenza di un operatore avveduto, che abbia adottato tutte le misure ragionevoli in suo potere e che sia esclusa la sua partecipazione a un’evasione costituiscono elementi da prendere in considerazione per determinare la possibilità di obbligare in solido tale soggetto a versare l’IVA dovuta (v. citate sentenze Teleos e a., punto 66, nonché Netto Supermarkt, punto 25). Spetta al giudice del rinvio valutare se tali circostanze ricorrono nella causa principale. Alla luce dell’insieme delle considerazioni che precedono, si deve rispondere alla questione sollevata dichiarando che l’art. 21, n. 3, della sesta direttiva deve essere interpretato nel senso che non consente agli Stati membri di prevedere che il gestore di un deposito diverso dal deposito doganale sia responsabile in solido per il pagamento dell’IVA dovuta per una fornitura di merci provenienti da tale deposito, effettuata a titolo oneroso dal proprietario delle stesse merci assoggettato a tale imposta, anche qualora il gestore del deposito sia in buona fede o non sia possibile addebitargli alcuna colpa o negligenza. Sulle spese Nei confronti delle parti nella causa principale il presente procedimento costituisce un incidente sollevato dinanzi al giudice nazionale, cui spetta quindi statuire sulle spese. Le spese sostenute da altri soggetti per presentare osservazioni alla Corte non possono dar luogo a rifusione. Per questi motivi, la Corte (Settima Sezione) dichiara: L’art. 21, n. 3, della sesta direttiva del Consiglio 17 maggio 1977, 77/388/CEE, in materia di armonizzazione delle legislazioni degli Stati membri relative alle imposte sulla cifra di affari – Sistema comune di imposta sul valore aggiunto: base imponibile uniforme, come modificata dalla direttiva del Consiglio 20 dicembre 2001, 2001/115/CE, deve essere interpretato nel senso che non consente agli Stati membri di prevedere che il gestore di un deposito diverso dal deposito doganale sia responsabile in solido per il pagamento dell’imposta sul valore aggiunto dovuta per una fornitura di merci, provenienti da tale deposito, effettuata a titolo oneroso dal proprietario delle stesse merci assoggettato a tale imposta, anche qualora il gestore del deposito sia in buona fede o non sia possibile addebitargli alcuna colpa o negligenza. Firme * Lingua processuale: l’olandese.

61978CJ0262(01)

da

1 VED EN MELLEMAFGOERELSE AF 4 . OKTOBER 1979 I DE FORENEDE SAGER INTERQUELL STAERKE-CHEMIE OG DIAMALT MOD RAADET OG KOMMISSIONEN , SAGERNE 261 OG 262/78 ( SML ., S . 3045 ) STATUEREDE DOMSTOLEN , AT DET EUROPAEISKE OEKONOMISKE FAELLESSKAB HAVDE PAADRAGET SIG ANSVAR UDEN FOR KONTRAKTSFORHOLD I FORHOLD TIL DE TO SAGSOEGERE OG DOEMTE DERFOR FAELLESSKABET TIL AT BETALE DISSE SAGSOEGERE EN ERSTATNING PAA DE BELOEB , SOM SVAREDE TIL DE PRODUKTIONSRESTITUTIONER TIL KVAELDEMEL , BESTEMT TIL BROEDFREMSTILLING , SOM HVER AF DISSE VIRKSOMHEDER HAVDE KUNNET OPPEBAERE , SAAFREMT ANVENDELSEN AF MAJS TIL PRODUKTION AF KVAELDEMEL I PERIODEN 1 . AUGUST 1974-19 . OKTOBER 1977 HAVDE GIVET RET TIL SAMME RESTITUTIONER , SOM ANVENDELSEN AF MAJS TIL FREMSTILLING AF STIVELSE . DOMSTOLEN DOEMTE ENDVIDERE FAELLESSKABET TIL AT SVARE RENTER 6 % AF ERSTATNINGSBELOEBET FRA DATOEN FOR AFSIGELSEN AF MELLEMAFGOERELSEN OG PAALAGDE PARTERNE INDEN 12 MAANEDER EFTER DOMSAFSIGELSEN AT MEDDELE DOMSTOLEN STOERRELSEN AF DE EFTER FAELLES AFTALE FASTSATTE ERSTATNINGSBELOEB . SAAFREMT EN SAADAN AFTALE IKKE KOM I STAND , SKULLE PARTERNE INDEN FOR SAMME TIDSRUM MEDDELE DOMSTOLEN DERES PAASTAND , OPGJORT I TAL . SPOERGSMAALET OM SAGENS OMKOSTNINGER BLEV UDSAT . 2 I SAG 262/78 , DIAMALT , ER PARTERNE NAAET TIL ENIGHED OM , AT FAELLESSKABET BETALER SAGSOEGEREN 248 621,99 DM I ERSTATNING FOR PRODUKTIONEN AF KVAELDEMEL BESTEMT TIL BROEDFREMSTILLING . DERIMOD PAASTAAR DE SAGSOEGTE PARTER SIG FRIFUNDET FOR SAGSOEGERENS KRAV OM ET BELOEB PAA 85 054,43 DM FOR PRODUKTIONEN AF KVAELDEMEL TIL ANDRE ERNAERINGSFORMAAL END BROEDFREMSTILLING . DER HAR HERVED ANFOERT , AT DE ALLEREDE VED MELLEMAFGOERELSEN ER BLEVET FRIFUNDET FOR DENNE DEL AF PAASTANDEN . 3 I SAG 261/78 , INTERQUELL , HAR DE SAGSOEGTE PARTER NEDLAGT PAASTAND OM , AT DE FRIFINDES FOR SAMTLIGE SAGSOEGERENS PAASTANDE UNDER HENVISNING TIL , AT SAGSOEGEREN IKKE HAR FREMLAGT FORNOEDENT BEVIS FOR DE MAENGDER MEL AF BLOED HVEDE , DER PAASTAAS AT VAERE BLEVET FORARBEJDET TIL KVAELDEMEL . 4 DA DE SPOERGSMAAL , HVOROM DER ENDNU ER TVIST MELLEM PARTERNE I DE TO SAGER , ER VIDT FORSKELLIGE , OPHAEVES SAGERNES FORENING , SAALEDES AT DER VIL BLIVE AFSAGT SELVSTAENDIG DOM I HVER SAG . 5 DET SPOERGSMAAL , SOM PARTERNE I SAG DIAMALT HAR ANMODET DOMSTOLEN OM AT AFGOERE , VEDROERER I VIRKELIGHEDEN FORTOLKNINGEN AF MELLEMAFGOERELSEN AF 4 . OKTOBER 1979 . 6 SOM DET FREMGAAR AF DEN OVENFOR GENGIVNE KONKLUSION I DENNE AFGOERELSE , BLEV FAELLESSKABET KUN TILPLIGTET AT BETALE SAGSOEGERNE ERSTATNING FOR DEN PRODUKTION AF KVAELDEMEL , SOM VAR BESTEMT TIL BROEDFREMSTILLING . 7 DENNE BEGRAENSNING I KONKLUSIONEN SKAL SAMMENHOLDES MED AFGOERELSENS PRAEMIS 10 , HVORI DET HEDDER , "AT DET AF DE I DOMSTOLENS DOM AF 19 . OKTOBER 1977 ANFOERTE GRUNDE KUN VAR FOR DEN KVAELDEMEL , SOM BLEV ANVENDT TIL FREMSTILLING AF BROED , AT OPHAEVELSEN AF PRODUKTIONSRESTITUTIONERNE TIL KVAELDEMEL VAR UFORENELIG MED LIGHEDSPRINCIPPET" . 8 MELLEMAFGOERELSEN AF 4 . OKTOBER 1979 SKAL DERFOR FORTOLKES SAALEDES , AT DOMSTOLEN ALLEREDE VED DENNE AFGOERELSE HAR FRIFUNDET DE SAGSOEGTE PARTER FOR DEN DEL AF SAGSOEGERNES PAASTANDE , SOM VEDROERTE KVAELDEMEL , BESTEMT TIL ANDRE FORMAAL END BROEDFREMSTILLING . Afgørelse om sagsomkostninger SAGENS OMKOSTNINGER 9 IFOELGE PROCESREGLEMENTETS ARTIKEL 69 , STK . 2 , IDOEMMES DEN PART , DER TABER SAGEN , TIL AT AFHOLDE SAGENS OMKOSTNINGER . IFOELGE ARTIKEL 69 , STK . 3 , KAN DOMSTOLEN HELT ELLER DELVIS OPHAEVE SAGENS OMKOSTNINGER , SAAFREMT PARTERNE HENHOLDSVIS TABER ELLER VINDER PAA ET ELLER FLERE PUNKTER . 10 DA SAGSOEGERENS PAASTAND TAGES TIL FOELGE , BORTSET FRA DEN MAENGDE KVAELDEMEL , DER ANVENDTES TIL ANDRE FORMAAL END BROEDFREMSTILLING , AFHOLDER FAELLESSKABET TRE FJERDEDELE AF SAGSOEGERENS OMKOSTNINGER FORUD FOR MELLEMAFGOERELSEN OG SINE EGNE OMKOSTNINGER FOR SAMME PERIODE . DA SAGSOEGEREN IKKE HAR FAAET MEDHOLD I SINE ANBRINGENDER FOR SAA VIDT ANGAAR SAGENS BEHANDLING EFTER MELLEMAFGOERELSEN , AFHOLDER SAGSOEGEREN OMKOSTNINGERNE FOR DENNE DEL AF SAGEN . Afgørelse PAA GRUNDLAG AF DISSE PRAEMISSER UDTALER OG BESTEMMER DOMSTOLEN 1 . DET EUROPAEISKE OEKONOMISKE FAELLESSKAB BETALER TIL DIAMALT AG , MUENCHEN , 248 621,99 DM MED FRADRAG AF EVENTUELT FORELOEBIGT UDBETALTE ERSTATNINGSBELOEB , MEN MED RENTER 6 % FRA DEN 4 . OKTOBER 1979 AF DET PAA DATOEN FOR NAERVAERENDE DOM SKYLDIGE RESTBELOEB . I OEVRIGT FRIFINDES DE SAGSOEGTE . 2 . FAELLESSKABET BETALER TRE FJERDEDELE AF SAGSOEGERENS SAGSOMKOSTNINGER FORUD FOR MELLEMAFGOERELSEN AF 4 . OKTOBER 1979 OG SINE EGNE OMKOSTNINGER FOR SAMME PERIODE . SAGSOEGEREN AFHOLDER SAGENS OMKOSTNINGER EFTER MELLEMAFGOERELSEN .

62003CJ0087

sk

Prostredníctvom svojich žalôb Španielske kráľovstvo navrhuje, aby Súdny dvor zrušil nariadenie Rady (ES) č. 2341/2002 z 20. decembra 2002, ktorým sa určujú na rok 2003 príležitosti na rybolov a jeho podmienky pre niektoré druhy rýb a skupiny druhov rýb, ktoré sa uplatnia vo vodách Spoločenstva, a pre lode Spoločenstva vo vodách, v ktorých sa uplatňujú obmedzenia rybolovu [ neoficiálny preklad ] (Ú. v. ES L 356, s. 12), v rozsahu, v akom mu toto nariadenie neprideľuje určité kvóty týkajúce sa príležitostí na rybolov, ktoré boli po jeho pristúpení k Spoločenstvu predmetom rozdeľovania v Severnom a Baltickom mori (vec C‑87/03) a pred jeho pristúpením predmetom rozdeľovania v Severnom mori (vec C‑100/03). Právny rámec a konanie Akt o pristúpení Španielskeho kráľovstva a Portugalskej republiky Články 156 až 166 aktu o podmienkach pristúpenia Španielskeho kráľovstva a Portugalskej republiky a o úpravách zmlúv (Ú. v. ES L 302, 1985, s. 23, ďalej len „akt o pristúpení“) upravujú predovšetkým prístup španielskych plavidiel do vôd Spoločenstva, ako aj k ich zdrojom. Z uvedeného článku 166 vyplýva, že tento režim zostane v platnosti počas obdobia, ktoré skončí 31. decembra 2002 (ďalej len „prechodné obdobie“). Nariadenia č. 170/83 a č. 172/83 Nariadením Rady (EHS) č. 170/83 z 25. januára 1983, ktorým sa zavádza systém Spoločenstva pre zachovanie a riadenie zdrojov rybolovu [ neoficiálny preklad ] (Ú. v. ES L 24, s. 1), stanovil zákonodarca pravidlá rozdeľovania celkového množstva úlovkov medzi členské štáty. Cieľom Rady Európskej únie bolo predovšetkým prispieť k relatívnej stabilite rybolovných činností. Piate až siedme odôvodnenie tohto nariadenia vymedzuje pojem relatívnej stability v tom zmysle, že jeho cieľom je rešpektovať pri zohľadnení súčasnej biologickej situácie druhov rýb osobitné potreby regiónov, ktorých miestne obyvateľstvo je vo veľkej miere závislé na rybolove a súvisiacich priemyselných odvetviach. Rada pristúpila po prvýkrát k rozdeleniu dostupných zdrojov vo vodách Spoločenstva (ďalej len „pôvodné rozdelenie“) nariadením Rady (EHS) č. 172/83 z 25. januára 1983, ktorým sa pre určité druhy rýb alebo skupiny druhov rýb žijúcich v rybolovných oblastiach Spoločenstva stanovujú na rok 1982 celkové prípustné množstvá úlovkov, časť pripadajúca Spoločenstvu, rozdelenie tejto časti medzi členské štáty, ako aj podmienky rybolovu vo vzťahu k celkovým prípustným množstvám [ neoficiálny preklad ] (Ú. v. ES L 24, s. 30). Zo štvrtého odôvodnenia nariadenia Rady č. 172/83 vyplýva, že Rada s cieľom umožniť spravodlivé rozdelenie dostupných zdrojov predovšetkým zohľadnila tradičné rybolovné činnosti, osobitné potreby regiónov, v ktorých miestne obyvateľstvo je vo veľkej miere závislé na rybolove a súvisiacich priemyselných odvetviach, a stratu príležitostí na rybolov vo vodách tretích štátov. Nariadenie č. 3760/92 Nariadenie Rady (EHS) č. 3760/92 z 20. decembra 1992, ktorým sa zavádza systém Spoločenstva pre rybolov a akvakultúru [ neoficiálny preklad ] (Ú. v. ES L 389, s. 1), zmenené a doplnené nariadením Rady (ES) č. 1181/98 zo 4. júna 1998 (Ú. v. ES L 164, s. 1, ďalej len „nariadenie č. 3760/92“), zrušuje nariadenie č. 170/83. Jeho článok 8 ods. 4 bod i) stanovuje, že Rada pre každú rybolovnú oblasť alebo skupinu rybolovných oblastí stanoví z prípadu na prípad celkové prípustné množstvá úlovkov a/alebo celkový prípustný výlov, prípadne na obdobie niekoľkých rokov. Článok 8 ods. 4 bod ii) nariadenia 3760/92 stanovuje, že Rada rozdelí príležitosti na rybolov medzi členské štáty tak, aby sa pre každý členský štát zabezpečila relatívna stabilita rybolovných činností pre každý z dotknutých druhov. Tento pojem relatívnej stability je vymedzený v dvanástom až štrnástom odôvodnení tohto nariadenia. Podľa dvanásteho odôvodnenia nariadenia musí zachovanie a riadenie zdrojov prispieť k väčšej stabilite rybolovných činností a táto stabilita sa musí posudzovať podľa referenčného rozdelenia, ktoré zodpovedá pokynom prijatých Radou. Trináste odôvodnenie prevažne preberá znenie odôvodnenia nariadenia č. 170/83 uvedené v bode 3 tohto rozsudku. Podľa článku 8 ods. 4 bodu iii) nariadenia č. 3760/92, ak Spoločenstvo vytvorí pre rybolovnú oblasť alebo skupinu rybolovných oblastí nové príležitosti na rybolov, ktoré pôvodne neboli predmetom spoločnej politiky v oblasti rybolovu, Rada stanoví postupy týkajúce sa ich rozdelenia, zohľadňujúc záujmy všetkých členských štátov. Nariadenie č. 2341/2002 Dňa 20. decembra 2002 Rada prijala nariadenie č. 2341/2002, ktoré je predmetom tejto žaloby a ktoré je založené predovšetkým na článku 8 ods. 4 nariadenia č. 3760/92. Nariadenie č. 2371/2002 Dňa 20. decembra 2002 prijala Rada tiež nariadenie (ES) č. 2371/2002 o ochrane a trvalo udržateľnom využívaní zdrojov rybného hospodárstva v rámci spoločnej politiky v oblasti rybolovu (Ú. v. ES L 358, s. 59; Mim. vyd. 04/005, s. 460), ktorým sa k 1. januáru 2003 zrušuje nariadenie č. 3760/92. Článok 17 ods. 1 nariadenia č. 2371/2002 stanovuje, že rybárske lode Spoločenstva majú s výnimkou opatrení prijatých na účely zabezpečenia ochrany a udržateľnosti druhov rovnaký prístup do vôd a k zdrojom rýb vo všetkých vodách Spoločenstva vymedzených v tomto článku. Článok 20 ods. 1 tohto nariadenia s názvom „Prideľovanie príležitostí na rybolov“ stanovuje, že Rada rozhodne o limitoch pre úlovky a/alebo výlov, o rozdelení príležitostí na rybolov medzi členské štáty, ako aj o podmienkach súvisiacich s týmito limitmi. Príležitosti na rybolov sa rozdelia medzi členské štáty takým spôsobom, aby sa pre každý členský štát zabezpečila relatívna stabilita rybárskych činností pre každý druh rýb alebo pre každú oblasť rybolovu. Odsek 2 tohto článku uvádza, že ak Spoločenstvo stanoví nové príležitosti na rybolov, Rada rozhodne o rozdelení týchto príležitostí berúc do úvahy záujmy každého členského štátu. Okolnosti predchádzajúce sporom a konanie V priebehu rokovania o nariadení č. 2341/2002 o príležitostiach na rybolov na rok 2003 predložilo Španielske kráľovstvo, ktoré sa po skončení prechodného obdobia považovalo za oprávnené podieľať sa na rozdelení druhov podliehajúcich limitom pre výlovy v Severnom mori a Baltickom mori, Rade žiadosť s cieľom získať kvóty na rybolov v týchto dvoch moriach. Tento členský štát uviedol, že sa kvóty rozdelené pred a po jeho pristúpení k Spoločenstvu pre oblasť, do ktorej španielske loďstvo počas prechodného obdobia nemalo prístup, musia upraviť, berúc do úvahy jednak čisto právnu nespôsobilosť tohto členského štátu zúčastniť sa na rozdelení a jednak výlovy, ktoré toto loďstvo uskutočnilo v Severnom mori v období rokov 1973 až 1978. Rada žiadosť Španielskeho kráľovstva zamietla. Za týchto okolností sa Španielske kráľovstvo rozhodlo podať predmetnú žalobu. Uzneseniami z 27. júna a 28. augusta 2003 bolo vyhovené návrhom Komisie Európskych spoločenstiev a Spojeného kráľovstva Veľkej Británie a Severného Írska na vstup vedľajšieho účastníka do konania na podporu návrhov Rady vo veciach C‑87/03 a C‑100/03. Uznesením zo 4. apríla 2005 boli veci C‑87/03 a C‑100/03 spojené na účely ústnej časti konania a rozsudku. Návrhy účastníkov konania Španielske kráľovstvo navrhuje, aby Súdny dvor: –        zrušil nariadenie č. 2341/2002 v rozsahu, v akom mu neprideľuje určité kvóty na rybolov v Severnom a Baltickom mori, a –        zaviazal Radu na náhradu trov konania. Rada podporovaná Komisiou a Spojeným kráľovstvom navrhuje, aby Súdny dvor: –        zamietol žaloby a –        zaviazal Španielske kráľovstvo na náhradu trov konania. O žalobách Španielske kráľovstvo vo svojich žalobách uvádza, že v dôsledku toho, že v rámci nariadenia č. 2341/2002 nezískalo určité kvóty na rybolov v Severnom a Baltickom mori, je španielskemu loďstvu napriek skončeniu prechodného obdobia prakticky znemožnené loviť väčšinu druhov, ktorých lov v týchto dvoch moriach podlieha kvótam. Vláda tohto členského štátu uvádza niekoľko žalobných dôvodov. Dva z nich sú totožné v obidvoch spojených veciach a sú založené na porušení zásady zákazu diskriminácie, pokiaľ ide o prvý žalobný dôvod, a na porušení aktu o pristúpení, pokiaľ ide o druhý žalobný dôvod. Okrem toho španielska vláda uvádza tretí žalobný dôvod, ktorý vo veci C‑87/03 vyplýva z porušenia článku 20 ods. 2 nariadenia č. 2371/2002 a vo veci C‑100/03 z porušenia zásady relatívnej stability. Hoci porušenie zásady relatívnej stability sa ako samostatný žalobný dôvod uvádza iba vo veci C‑100/03, spomína sa tiež v obidvoch veciach na podporu tvrdení o diskriminácii a porušení aktu o pristúpení. Z toho dôvodu je potrebné ho preskúmať vo vzťahu k obidvom veciam. O žalobnom dôvode a tvrdeniach vyplývajúcich z porušenia zásady relatívnej stability Pripomienky účastníkov konania Španielska vláda tvrdí, že zásada relatívnej stability má všeobecnú platnosť, v dôsledku čoho sa vzťahuje na rozličné rozdelenia kvót, zatiaľ čo pôvodné rozdelenie z roku 1983 možno zmeniť na základe rozhodujúcich udalostí. Uplynutie prechodného obdobia je takouto udalosťou. Z toho vyplýva, že Španielske kráľovstvo je odteraz v celom rozsahu začlenené do spoločnej politiky v oblasti rybolovu a že by sa teda pôvodné rozdelenie vykonané pred jeho pristúpením k Spoločenstvu malo zmeniť tak, aby Španielske kráľovstvo mohlo mať z neho prospech. Španielske lode mali teda získať kvóty, ktoré zohľadňujú obidve kritériá uplatnené v rámci pôvodného rozdelenia spomenuté v bode 5 tohto rozsudku, a síce tradičné rybolovné činnosti a osobitné potreby regiónov závislých na rybolove a súvisiacich priemyselných odvetviach. Španielska vláda zdôrazňuje, že španielske lode lovili v Severnom mori v rokoch 1973 až 1976. Okrem toho uvádza, že pri rozdeľovaní kvót uskutočnenom na rok 2003 v súlade so zásadou relatívnej stability sa mali zohľadniť iba tie regióny, ktorých obyvateľstvo bolo v danom čase vo veľkej miere závislé na rybolove a s tým súvisiacich činnostiach, a nie regióny, ktoré tieto znaky vykazovali v určitom okamihu v minulosti. Rada, Komisia a Spojené kráľovstvo uvádzajú, že rozdelenie kvót vykonané nariadením č. 2341/2002 úplne rešpektuje cieľ racionálneho využívania zdrojov a pravidlá rozdeľovania vypracované v súlade so zásadou relatívnej stability. Posúdenie Súdnym dvorom Súdny dvor už v rozsudku zo 16. júna 1987, Romkes (46/86, Zb. s. 2671, bod 17), rozhodol a vo viacerých rozsudkoch vyhlásených v roku 1992 potvrdil, že požiadavku relatívnej stability je potrebné chápať v tom zmysle, že pri rozdeľovaní príležitostí na rybolov sa pre jednotlivé členské štáty stanoví pevná percentuálna sadzba. Súdny dvor dodal, že rozdeľovací kľúč pôvodne stanovený po zohľadnení množstiev, ktoré lode rozličných členských štátov priemerne ulovili v období rokov 1973 až 1978, zostane v platnosti tak dlho, kým sa nariadenie nezmení na základe rovnakého postupu ako nariadenie č. 170/83 (pozri najmä rozsudky Romkes, už citovaný, bod 6; z 13. októbra 1992, Španielsko/Rada, C‑70/90, Zb. s. I‑5159, bod 15; Španielsko/Rada, C‑71/90, Zb. s. I‑5175, bod 15, a Španielsko/Rada, C‑73/90, Zb. s. I‑5191, bod 28). Súdny dvor sa rovnako vyjadril o účinkoch pristúpenia nového členského štátu k Spoločenstvu, najmä o účinkoch pristúpenia Španielskeho kráľovstva. Rozhodol, že táto udalosť sama osebe nevyvoláva žiadne právne účinky, keďže podmienky pristúpenia upravuje príslušný akt (pozri rozsudok Španielsko/Rada, C‑70/99, už citovaný, bod 16). Pokiaľ ide o tento členský štát, Súdny dvor konštatoval, že podľa článku 2 aktu o pristúpení sa uplatňuje acquis communautaire , t. j. ustanovenia pôvodných zmlúv a aktov orgánov Spoločenstva prijatých pred dátumom pristúpenia, a predovšetkým zásada relatívnej stability, tak ako bola uplatnená v roku 1983, sú právne záväzné (pozri rozsudky z 13. októbra 1992, Portugalsko a Španielsko/Rada, C‑63/90 a C‑67/90, Zb. s. I‑5073, body 31, 32 a 34, a Španielsko/Rada, C‑70/90, už citovaný, body 19 a 29). Z toho vyplýva, že Rada nebola v dôsledku pristúpenia Španielskeho kráľovstva povinná meniť existujúce rozdelenie. Naopak, kľúč na rozdelenie stanovený pred pristúpením je súčasťou acquis communautaire, a ak Rada neprijme jeho zmenu, uvedený členský štát zaväzuje. Pokiaľ ide o skončenie prechodného obdobia, ako to definoval akt o pristúpení, toto skončenie môže vyvolávať iba právne účinky stanovené týmto aktom. Tento akt však nepredpokladá zmenu kľúča na rozdelenie, ktorá by nadobudla účinnosť po uplynutí prechodného obdobia, ani povinnosť Rady v danom okamihu skúmať uvedený kľúč na rozdelenie. Pri neexistencii osobitných ustanovení v akte o pristúpení alebo neprijatí zmeny Radou po uplynutí prechodného obdobia sa naďalej uplatňuje existujúci kľúč na rozdelenie, ktorý bol stanovený v súlade so zásadou relatívnej stability. Okrem toho skutočnosť, že španielske lode lovili v rokoch 1973 až 1976 v Severnom mori, nebola uvádzaná s cieľom odôvodniť zmeny kľúča na rozdelenie. Uvedená rybolovná činnosť bola totiž v roku 1977 zastavená na základe rozhodnutia prijatého pobrežnými štátmi Severného mora o rozšírení ich výlučných oblastí rybolovu na 200 námorných míľ v rámci vývoja medzinárodného námorného práva. Táto situácia bola následne zachovaná prostredníctvom dvojstrannej dohody, ktorú v roku 1980 uzatvorili Španielske kráľovstvo a Európske spoločenstvo, a neskôr prostredníctvom aktu o pristúpení. Preto, pokiaľ ide o kľúč na rozdelenie príležitostí na rybolov stanovený pred pristúpením Španielskeho kráľovstva k Spoločenstvu, skutočnosť, že tento kľúč nezmenil neskorší akt Rady a najmä nariadenie č. 2341/2002, nie je v rozpore so zásadou relatívnej stability. Z toho vyplýva, že žalobný dôvod uvádzaný vo veci C‑100/03, ktorý sa odvoláva na porušenie tejto zásady, je potrebné zamietnuť. Vzhľadom na úvahy uvedené v bode 22 tohto rozsudku je potrebné skúmať tiež tvrdenia uvedené vo veci C‑87/03, podľa ktorých neupravenie kľúča na rozdelenie použitého na rozdeľovanie kvót v Severnom a Baltickom mori po prvýkrát po pristúpení Španielskeho kráľovstva je porušením uvedenej zásady. Pokiaľ ide o uvedené rozdelenie, je potrebné pripomenúť, že zásada relatívnej stability uvedená v nariadení č. 3760/92 zostáva rozhodujúcou. Rada podporovaná Komisiou uvádza, že definovala nedávne a reprezentatívne referenčné obdobie, ktoré predstavuje niekoľko rokov, a preskúmala množstvá ulovené rybármi členských štátov, aby tak zohľadnila potreby obyvateľstva vo veľkej miere závislého na rybolove. Keďže španielske lode už niekoľko rokov v dotknutých vodách nelovili, Španielskemu kráľovstvu sa pri prvom rozdeľovaní, ako ani pri rozdeľovaní uskutočnenom na rok 2003 nepridelila žiadna kvóta v súlade so zásadou relatívnej stability. Španielska vláda uvádza, že s cieľom zohľadniť záujmy tohto členského štátu mala byť uvedená zásada zmenená. Uvedená vláda v podstate tvrdí, že Rada namiesto rozdelenia kvót pri zachovaní percentuálnych sadzieb, ktoré boli stanovené počas prechodného obdobia, teda v čase, keď z nich Španielske kráľovstvo nemohlo mať žiaden prospech, mala zohľadniť rybolovné činnosti španielskych lodí v rokoch 1973 až 1976, ako aj potreby jeho obyvateľov, ktorí sa v súčasnosti živia rybolovom. V tejto súvislosti je potrebné pripomenúť, že rozdelenie príležitostí na rybolov medzi členské štáty, ako to stanovuje článok 8 ods. 4 nariadenia č. 3760/92, zahŕňa posúdenie komplexnej hospodárskej situácie, v rámci ktorého Rada disponuje širokou diskrečnou právomocou. Z toho dôvodu sa súdna kontrola musí obmedziť na skúmanie, či dotknuté opatrenie nie je zjavne nesprávne alebo prijaté v dôsledku zneužitia právomoci, alebo či dotknutý orgán zjavne neprekročil hranice svojej diskrečnej právomoci (rozsudky z 12. júla 2001, Jippes a i., C‑189/01, Zb. s. I‑5689, bod 80, a z 9. septembra 2004, Španielsko/Komisia, C‑304/01, Zb. s. I‑7655, bod 23). V kontexte výrazného ubúdania druhov, na ktoré poukazuje Rada a Komisia, je najprv potrebné zohľadniť skutočnosť, že Rada neporušila zásadu relatívnej stability tým, že pre prvé rozdeľovanie kvót na určité druhy v Severnom a Baltickom mori stanovila nedávne referenčné obdobie niekoľkých rokov. Ako vyplýva z bodu 42 rozsudku z 25. októbra 2001, Taliansko/Rada, C‑120/99, Zb. s. I‑7997, zákonodarca Spoločenstva disponuje v tejto oblasti značnou flexibilitou. Rada ďalej neporušila zásadu relatívnej stability ani tým, že vylúčila z tohto rozdeľovania Španielske kráľovstvo prihliadajúc na skutočnosť, že počas prechodného obdobia španielske lode neboli v uvedených dvoch moriach prítomné. Rovnaký záver sa napokon uplatní aj v prípade zachovania tohto vylúčenia v rámci rozdeľovania príležitostí na rybolov na rok 2003 vzhľadom na predchádzajúce rozdelenie a skutočnosť spomenutú v bode 31 tohto rozsudku, že španielske lode nelovili dotknuté druhy v Severnom a Baltickom mori viac ako dvadsať rokov. Z toho vyplýva, že s tvrdeniami vo veci C‑87/03 týkajúcimi sa porušenia zásady relatívnej stability nemožno súhlasiť. O žalobnom dôvode vyplývajúcom z porušenia zásady zákazu diskriminácie Pripomienky účastníkov konania Španielska vláda uvádza, že španielske lode musia mať počínajúc uplynutím prechodného obdobia rovnaký prístup nie len do vôd Spoločenstva, ktorý nebol spochybnený, ale aj k ich zdrojom, čo by zahŕňalo pridelenie kvót na rybolov v Severnom a Baltickom mori. Tým, že nariadenie č. 2341/2002 takéto kvóty Španielskemu kráľovstvu nepridelilo, toto nariadenie porušuje podmienky rovnosti zaobchádzania a vedie k diskriminácii španielskych rybárov. Neexistuje žiaden objektívny dôvod, ktorý by takúto diskrimináciu odôvodňoval. Musí sa dodržať všeobecné pravidlo, podľa ktorého sa na nové členské štáty od okamihu ich pristúpenia uplatňuje právo Spoločenstva v celom rozsahu. Výnimky z uvedeného pravidla zakotvené v akte o pristúpení boli prechodné a mali sa vykladať reštriktívne. Ak sa pred 31. decembrom 2002 Španielske kráľovstvo nemohlo odvolávať na rybolovné činnosti uskutočňované španielskymi loďami vo vodách Severného mora počas referenčného obdobia rokov 1973 až 1978, pretože platil výnimočný režim stanovený v akte o pristúpení, po tomto dátume to už nie je pravdou. Tieto činnosti sa musia od tohto dátumu zohľadniť na účely zmeny rozdelenia príležitostí na rybolov, ktoré platili pred dátumom pristúpenia Španielskeho kráľovstva k Spoločenstvu a počas prechodného obdobia. Španielskemu kráľovstvu sa teda mali prideliť kvóty na rybolov v pomere k množstvám úlovkov španielskych lodí pred nadobudnutím účinnosti právnych predpisov Spoločenstva o zachovaní zdrojov. Španielska vláda dodáva, že ak by neexistovalo prechodné obdobie, Španielske kráľovstvo by sa navyše muselo zúčastniť rozdeľovania nových kvót uskutočňovaného od roku 1986 pri zohľadnení troch aspektov: po prvé, úlovkov španielskych rybárov v Severnom mori v rokoch 1973 až 1976, t. j. v období, ktoré sa zohľadnilo pri prvom stanovení zásady relatívnej stability, po druhé, úlovkov toho istého druhu v súvisiacich oblastiach a po tretie, potrieb španielskych rybárov, čo sa týka podporných úlovkov. Podľa Rady, Komisie a Spojeného kráľovstva nariadenie č. 2341/2002 nevedie k diskriminácii Španielskeho kráľovstva. Španielske kráľovstvo sa totiž posudzuje rovnako ako členské štáty, ktoré nemali prospech z pôvodného rozdelenia kvót uskutočneného pred ich pristúpením a ku ktorým patrí takmer polovica týchto štátov. Uvedené orgány a Spojené kráľovstvo zdôrazňujú, že španielska vláda nerozlišuje medzi pojmom prístup do vôd Spoločenstva a pojmom prístup k ich zdrojom. Posúdenie Súdnym dvorom Zásada rovnosti zaobchádzania vyžaduje, aby sa porovnateľné situácie neposudzovali rozdielne a rozdielne situácie neposudzovali rovnako, ak takéto posudzovanie nie je objektívne odôvodnené (pozri najmä rozsudok zo 17. októbra 1995, Fishermen’s Organisations a i., C‑44/94, Zb. s. I‑3115, bod 46). Vynára sa preto otázka, či je situácia Španielskeho kráľovstva porovnateľná so situáciou členských štátov, ktoré na základe nariadenia č. 2341/2002 získali kvóty na rybolov vo vodách Severného a Baltického mora. Súdny dvor sa už zaoberal otázkou možnej diskriminácie členských štátov, ktoré po svojom pristúpení k Spoločenstvu nezískali určité kvóty na rybolov. Portugalská republika v bode 41 už citovaného rozsudku Portugalsko a Španielsko/Rada uviedla, že portugalské loďstvo vykonávalo v rokoch 1973 až 1977, t. j. v časti pôvodného referenčného obdobia, rybolovné činnosti v grónskych vodách, a zdôraznila, že množstvá, ktoré jej loďstvo ulovilo, boli porovnateľné s množstvami ulovenými nemeckým loďstvom a zjavne prevyšovali množstvá ulovené loďstvom Spojeného kráľovstva. Súdny dvor napriek tomu nepovažoval situáciu Portugalskej republiky za porovnateľnú so situáciou ostatných členských štátov, ktoré mali z rozdelenia kvót prospech. Rozhodol, že z dôvodu, že akt o pristúpení nezmenil existujúcu situáciu v oblasti rozdeľovania externých zdrojov, sa naďalej uplatňuje acquis communautaire a že nové členské štáty sa s cieľom vyhnúť sa aplikácii dotknutých ustanovení nemôžu odvolávať na okolnosti pred ich pristúpením, predovšetkým na rybolovné činnosti počas referenčného obdobia. Od okamihu pristúpenia sa nachádzajú v rovnakej situácii ako členské štáty vylúčené z rozdeľovania podľa zásady relatívnej stability rybolovnej činnosti upresnenej v súvislosti s rozdelením uskutočneným na základe dohody z roku 1983 pred pristúpením (rozsudok Portugalsko a Španielsko/Rada, už citovaný, body 43 a 44). Túto úvahu je možné preniesť na prejednávané veci. Z toho vyplýva, že Španielske kráľovstvo sa nenachádza v situácii porovnateľnej so situáciou členských štátov, ktorých lode mali prospech z pôvodného rozdelenia kvót, a že španielska vláda sa preto nemôže odvolávať na rybolovné činnosti, ktoré v rokoch 1973 až 1976 počas pôvodného referenčného obdobia v Severnom mori vykonávali španielske lode. Jeho situácia je naproti tomu porovnateľná so situáciou členských štátov, ktorých lode nezískali žiadne takéto kvóty, bez ohľadu na to, či počas pôvodného referenčného obdobia vykonávali alebo nevykonávali rybolovnú činnosť vo vodách Severného a/alebo Baltického mora. Je potrebné dodať, že ani skončenie prechodného obdobia na tejto situácii nič nemení. Rada, Komisia a Spojené kráľovstvo totiž správne uviedli, že sa musí rozlišovať medzi pojmami prístup do vôd a prístup k zdrojom. Ak Španielske kráľovstvo po skončení prechodného obdobia bude mať opätovne prístup do vôd Severného a Baltického mora, neznamená to, že španielske lode môžu získať prístup k zdrojom týchto dvoch morí v rovnakom rozsahu ako členské štáty, ktoré sa zúčastnili pôvodného alebo neskoršieho rozdelenia kvót. Ako vyplýva z bodu 41 tohto rozsudku, Rada mohla predpokladať, že nepridelenie kvót vzhľadom na skutočnosť, že španielske lode viac ako dvadsať rokov nelovili vo vodách Severného a Baltického mora, nie je porušením zásady relatívnej stability rybolovných činností dotknutého obyvateľstva. Z toho vyplýva, že Rada sa mohla tiež domnievať, že Španielske kráľovstvo sa nenachádzalo v situácii porovnateľnej so situáciou členských štátov, ktorých lode pred nedávnom počas referenčného obdobia v týchto vodách lovili. Z toho vyplýva, že Rada tým, že v nariadení č. 2341/2002 nezaobchádzala so Španielskym kráľovstvom rovnako ako s členskými štátmi, ktoré sa zúčastnili pôvodného rozdelenia kvót na rybolov pred pristúpením tohto kráľovstva alebo neskoršieho rozdelenia počas prechodného obdobia, nekonala voči Španielskemu kráľovstvu diskriminačne. Vzhľadom na uvedené úvahy je žalobný dôvod vyplývajúci z porušenia zásady zákazu diskriminácie potrebné zamietnuť. O žalobnom dôvode vyplývajúcom z porušenia aktu o pristúpení Pripomienky účastníkov konania Španielska vláda sa domnieva, že tým, že Španielskemu kráľovstvu neboli pridelené časti kvót na rybolov, ktoré po pristúpení tohto členského štátu k Spoločenstvu boli predmetom rozdelenia pre oblasť vôd Spoločenstva Severného a Baltického mora, nariadenie č. 2341/2002 predlžuje prechodné obdobie nad rámec obdobia stanoveného v akte o pristúpení, a porušuje preto jeho ustanovenia. Podobná úvaha platí, pokiaľ ide skutočnosť, že v tomto nariadení chýba úprava kľúča na rozdelenie, ktorý bol stanovený pre Severné more pred pristúpením Španielskeho kráľovstva k Spoločenstvu. Španielska vláda zastáva názor, že rozšírenie výnimiek zakotvených v akte o pristúpení nad rámec prechodného obdobia stanoveného v tomto akte by bolo v rozpore s jeho výnimočnou, prechodnou a obmedzenou povahou, ako aj jeho cieľom, ktorým je postupná integrácia nového členského štátu do Spoločenstva. Rada, Komisia a Spojené kráľovstvo uvádzajú, že ustanovenia aktu o pristúpení sa po uplynutí prechodného obdobia prestali uplatňovať, a preto už ďalej nemôžu byť kritériom na posúdenie legality opatrení prijatých Radou. Okrem toho akt o pristúpení nevyžadoval ani nestanovoval revíziu systému rozdelenia kvót. Posúdenie Súdnym dvorom Je potrebné pripomenúť, že články 154 až 166 aktu o pristúpení upravujú režim, ktorý sa uplatní na oblasť rybolovu iba počas prechodného obdobia. Tieto články preto v zásade nemôžu slúžiť ako právny základ požiadaviek vzťahujúcich sa na obdobie začínajúce po uplynutí prechodného obdobia. Navyše z aktu o pristúpení v žiadnom prípade nevyplýva, že by Rada bola povinná v budúcnosti meniť kľúč na rozdelenie príležitostí na rybolov, ktorý bol stanovený pred pristúpením Španielskeho kráľovstva alebo neskôr počas prechodného obdobia. Ak by aj režim uplatniteľný počas prechodného obdobia bol par définition dočasný, nevyplýva z toho, že skončením prechodného obdobia automaticky odpadnú všetky obmedzenia, ktoré sú predpokladané, pokiaľ vyplývajú rovnako z acquis communautaire platného pre členský štát. Ako bolo konštatované v bode 29 tohto rozsudku, acquis communautaire obsahuje kľúč na rozdelenie stanovený právnou úpravou platnou v čase pristúpenia Španielskeho kráľovstva. Tento kľúč na rozdelenie zostáva v zásade naďalej v platnosti, pokiaľ ho nezmenil právny akt Rady. Pokiaľ ide o rozdelenie kvót vykonané počas prechodného obdobia, tieto nepodliehajú aktu o pristúpení, ale nariadeniam, ktorými boli dotknuté kvóty stanovené, a zásade relatívnej stability. Z uvedeného vyplýva, že tým, že nariadenie č. 2341/2002 nepridelilo Španielskemu kráľovstvu určité kvóty na rybolov v Severnom mori, Rada nijako neporušila akt o pristúpení. Z toho dôvodu je žalobný dôvod vyplývajúci z porušenia aktu o pristúpení potrebné zamietnuť. O žalobnom dôvode vyplývajúcom z porušenia článku 20 ods. 2 nariadenia č. 2371/2002 Pripomienky účastníkov konania Španielska vláda tvrdí, že počínajúc uplynutím prechodného obdobia sa mali nové príležitosti na rybolov, rozdelené pre Severné a Baltické more v rokoch 1992 až 1998, rozdeliť v súlade s článkom 20 ods. 2 nariadenia č. 2371/2002, zohľadniac záujmy jednotlivých členských štátov, a teda aj záujmy Španielskeho kráľovstva. Španielska vláda v rámci tohto žalobného dôvodu opätovne zdôrazňuje, že ak by neexistovalo prechodné obdobie, tento členský štát by sa zúčastnil rozdeľovania nových kvót uskutočňovaného od roku 1986. Rada, Komisia a Spojené kráľovstvo uvádzajú, že príležitosti na rybolov, ktoré po pristúpení Španielskeho kráľovstva boli v rokoch 1992 až 1998 predmetom rozdeľovania kvót medzi členské štáty, nie sú nové v zmysle článku 20 ods. 2 nariadenia č. 2371/2002, ako ani v zmysle článku 8 ods. 4 bodu iii) nariadenia č. 3760/92, a že preto žalobný dôvod, ktorý španielska vláda uvádza, nie je dôvodný. Posúdenie Súdnym dvorom Je potrebné pripomenúť, že ako uviedla Rada, základom nariadenia č. 2341/2002 nie je nariadenie č. 2371/2002, ale nariadenie č. 3760/92. Tvrdenie o nezohľadnení článku 20 ods. 2 nariadenia č. 2371/2002 je preto irelevantné. Je však potrebné konštatovať, že ustanovenia uvedeného článku 20 ods. 2 prevažne preberajú ustanovenia článku 8 ods. 4 bodu iii) nariadenia č. 3760/92. Preto je žalobný dôvod uvádzaný Španielskym kráľovstvom potrebné preskúmať ako žalobný dôvod vzťahujúci sa na posledné uvedené ustanovenie. Španielska vláda sa zmieňuje o určitých druhoch, ktoré boli predmetom prvého rozdelenia počas prechodného obdobia, na podporu svojho tvrdenia však neuvádza žiadne konkrétne nariadenie. Rada a Spojené kráľovstvo naproti tomu uvádzajú, čo nebolo namietané, že dve nariadenia, ktoré Španielske kráľovstvo zrejme malo na mysli, a síce nariadenie Rady (ES) č. 783/98 zo 7. apríla 1998, ktorým sa mení a dopĺňa nariadenie (ES) č. 45/98, ktorým sa na rok 1998 stanovujú celkové prípustné množstvá úlovkov pre určité druhy rýb a skupiny druhov rýb a podmienky, za ktorých ich možno loviť [ neoficiálny preklad ] (Ú. v. ES L 113, s. 8), a nariadenie Rady (ES) č. 1570/1999 z 12. júla 1999 o rozdelení príležitostí na rybolov určitých druhov rýb a skupín druhov rýb, a ktorým sa mení a dopĺňa nariadenie (ES) č. 48/1999, ktorým sa na rok 1999 stanovujú celkové prípustné množstvá úlovkov pre určité druhy rýb a skupín druhov rýb a podmienky, za ktorých ich možno loviť [ neoficiálny preklad ] (Ú. v. ES L 187, s. 5). Je potrebné konštatovať, že kvóty na rybolov na rok 2003, ktoré rozdelilo nariadenie č. 2341/2002 a ktoré sa vzťahujú na druhy zahrnuté dvoma nariadeniami uvedenými v predchádzajúcom bode, nie sú kvótami, ktoré Rada stanovila po prvýkrát, ale naopak kvótami, ktoré boli predmetom rozdelenia počas prechodného obdobia. Tieto kvóty teda nepredstavujú nové príležitosti na rybolov v zmysle článku 8 ods. 4 bodu iii) nariadenia č. 3760/92, ale týkajú sa iba existujúcich príležitostí na rybolov podliehajúcich článku 8 ods. 4 bodu ii) tohto nariadenia a zásade relatívnej stability. S ohľadom na predchádzajúce úvahy je žalobný dôvod Španielskeho kráľovstva vyplývajúci z porušenia článku 20 ods. 2 nariadenia č. 2371/2002 potrebné zamietnuť. Keďže žiaden zo žalobných dôvodov uvádzaných týmto členským štátom nebol prijatý, je potrebné predmetné žaloby zamietnuť. O trovách Podľa článku 69 ods. 2 rokovacieho poriadku účastník konania, ktorý vo veci nemal úspech, je povinný nahradiť trovy konania, ak to bolo v tomto zmysle navrhnuté. Keďže Rada navrhla zaviazať Španielske kráľovstvo na náhradu trov konania a Španielske kráľovstvo nemalo úspech vo svojich dôvodoch, je opodstatnené zaviazať ho na náhradu trov konania. V súlade s odsekom 4 prvým pododsekom toho istého článku Spojené kráľovstvo a Komisia znášajú svoje vlastné trovy konania. Z týchto dôvodov Súdny dvor (tretia komora) rozhodol a vyhlásil: 1. Žaloby sa zamietajú. 2. Španielske kráľovstvo je povinné nahradiť trovy konania. 3. Spojené kráľovstvo Veľkej Británie a Severného Írska a Komisia Európskych spoločenstiev znášajú vlastné trovy konania. Podpisy * Jazyk konania: španielčina.

62009TJ0089

pl

) […] Przebieg postępowania i żądania stron Pismem złożonym w sekretariacie Sądu w dniu 25 lutego 2009 r. skarżąca wniosła niniejszą skargę Pismem złożonym w sekretariacie Sądu w dniu 11 czerwca 2009 r. Land Hessen wystąpił z wnioskiem o dopuszczenie do sprawy w charakterze interwenienta popierającego żądania Komisji. Postanowieniem prezesa trzeciej izby Sadu z dnia 22 września 2009 r. uwzględniono wniosek Land Hessen o dopuszczenie do sprawy w charakterze interwenienta. W dniu 3 grudnia 2009 r. Land Hessen złożył swoje uwagi interwenienta. Skarżąca przedstawiła swoje uwagi odnośnie do tego pisma w dniu 22 stycznia 2010 r., a Komisja w dniu 21 stycznia 2010 r., dochowując wyznaczonego terminu. Ze względu na zmianę składu izb Sądu sędzia sprawozdawca został przydzielony do pierwszej izby, której w rezultacie przekazana została niniejsza sprawa. Na podstawie sprawozdania sędziego sprawozdawcy Sąd (pierwsza izba) postanowił otworzyć procedurę ustną i w ramach środków organizacji postępowania przewidzianych w art. 64 regulaminu postępowania zadał stronom pytania na piśmie oraz zwrócił się o przedstawienie dokumentów. Strony zastosowały się do tych żądań w wyznaczonym terminie. Strony przedstawiły swoje stanowiska i udzieliły odpowiedzi na pytania Sądu na rozprawie w dniu 18 marca 2014 r. Strona skarżąca wnosi do Sądu o: — stwierdzenie nieważności decyzji z dnia 21 października 2008 r.; — stwierdzenie nieważności decyzji Komisji z dnia 15 grudnia 2008 r. dotyczącej procedury CP 195/2007; — obciążenie Komisji kosztami postępowania. Komisja wnosi do Sądu o: — w części odrzucenie odwołania jako niedopuszczalnego, a w części oddalenie go jako bezzasadnego; — obciążenie skarżącej kosztami postępowania. Interwenient wnosi do Sądu o: — oddalenie odwołania jako bezzasadnego; — obciążenie skarżącej kosztami postępowania, w tym poniesionymi przez interwenienta. […] Co do prawa […] B – Co do istoty […] 2. W przedmiocie zarzutów mających na celu wykazanie naruszenie obowiązku wszczęcia formalnego postępowania wyjaśniającego a) W przedmiocie części zrzutów sformułowanych w ramach zarzutów pierwszego i trzeciego, dotyczących określenia właściwej w celu dokonania oceny zgłoszonej pomocy […] W przedmiocie części pierwszej, opartej na błędzie w określeniu prawa podlegającego zastosowaniu […] – W przedmiocie dotacji inwestycyjnych Należy przypomnieć, że jak w szczególności wynika z motywów 12, 46 i z motywu 59 lit. a) zaskarżonej decyzji, Komisja, uznawszy, że w grudniu 2006 r. przyznano dotacje inwestycyjne, stwierdziła, iż stanowią one środek indywidualny przyjęty na podstawie systemu nr 642/2002. Komisja wywiodła z tego w z zaskarżonej decyzji, że dotacje inwestycyjne stanowiły pomoc istniejącą w rozumieniu art. 1 lit. b) ppkt (ii) rozporządzenia nr 659/1999. Zgodnie z utrwalonym orzecznictwem od chwili zatwierdzenia ogólnego systemu pomocy indywidualne środki wykonawcze nie muszą być zgłaszane Komisji, chyba że wyraziła ona zastrzeżenia w tym względzie w decyzji w sprawie zatwierdzenia tego systemu. Skoro indywidualne przypadki przyznania pomocy stanowią po prostu środki mające na celu wykonanie ogólnego systemu pomocy, czynniki, które Komisja musiałaby wziąć pod uwagę w celu dokonania ich oceny, byłyby takie same jak czynniki, które zastosowała ona przy badaniu ogólnego systemu. W związku z tym nie jest konieczne, by indywidualna pomoc była poddawana badaniu Komisji (wyrok z dnia 5 października 1994 r., Włochy/Komisja, C‑47/91, Rec, EU:C:1994:358 , pkt 21; wyrok z dnia 24 września 2008 r., Kahla/Thüringen Porzellan/Komisja, T‑20/03, Zb.Orz., EU:T:2008:395 , pkt 92). Sąd Unii również stwierdził, że Komisja, w sytuacji gdy ma do czynienia z pomocą indywidualną, w odniesieniu do której utrzymuje się, że została przyznana na podstawie uprzednio zatwierdzonego systemu, nie może jej od razu badać pod kątem traktatu. Przed wszczęciem każdego postępowania musi ona najpierw ograniczyć się do sprawdzenia, czy pomoc jest objęta ogólnym systemem i czy spełnia warunki ustalone w decyzji w sprawie zatwierdzenia tego systemu. Gdyby Komisja nie postępowała w ten sposób, mogłaby w trakcie badania każdej pomocy indywidualnej zmieniać swoją decyzję w sprawie zatwierdzenia systemu pomocy, która to decyzja zakłada już uprzednie przeprowadzenie badania pod kątem art. 87 traktatu. Zasady ochrony uzasadnionych oczekiwań i pewności prawa byłyby zatem zagrożone tak w odniesieniu do państw członkowskich, jak i podmiotów gospodarczych, ze względu na to, że ściśle zgodna z decyzją zatwierdzającą system pomocy pomoc indywidualna mogłaby w każdym momencie zostać zakwestionowana przez Komisję (ww. w pkt 65 wyrok Włochy/Komisja, EU:C:1994:358 , pkt 24; wyrok z dnia 10 maja 2005 r., Włochy/Komisja, C‑400/99, Zb.Orz., EU:C:2005:275 , pkt 57). Jeśli w następstwie ograniczonego w ten sposób badania Komisja stwierdzi zgodność pomocy indywidualnej z jej decyzją zatwierdzającą system pomocy, należy uznać ją za pomoc dozwoloną, a zatem za pomoc istniejącą. Odwrotnie, w przypadku gdy Komisja stwierdzi, że pomoc indywidualna nie jest objęta jej decyzją zatwierdzającą system pomocy, pomoc należy uznać za nową pomoc (ww. w pkt 65 wyrok Włochy/Komisja, EU:C:1994:358 , pkt 25, 26; ww. w pkt 66 wyrok Włochy/Komisja, C 400/99, EU:C:2005:275 , pkt 57). W niniejszej sprawie Komisja ma do czynienia z nową pomocą, czyli sporną subwencją inwestycyjną, w odniesieniu do której władze niemieckie utrzymywały, że została przyznana na podstawie systemu N 642/2002 zatwierdzonego przez Komisję. Na podstawie wskazanych zasad Komisja powinna była zatem zbadać, czy środek ten był objęty analizowanym systemem i – w razie odpowiedzi twierdzącej – czy spełniał on wymogi określone w decyzji zatwierdzającą ten system pomocy. Komisja uznała w zaskarżonej decyzji, że tak było (motyw 44–46 zaskarżonej decyzji). Ponieważ Komisja w niniejszej sprawie dokonała, zgodnie z zasadami, o których mowa w pkt 66 i 67 powyżej, kontroli polegającej na zbadaniu zgodności zgłoszonej pomocy z systemem N 642/2002, czyli słusznie uwzględniła datę przyznania tej pomocy. Zważywszy bowiem na fakt, że na podstawie orzecznictwa przedstawionego w pkt 65 powyżej pomoc ta nie podlegała obowiązkowi zgłoszenia i że Komisja co do zasady nie miała obowiązku badania jej (inaczej niż w następstwie skargi do Komisji skarżącej i następnie zgłoszenia tej pomocy przez Republikę Federalną Niemiec), badanie od razu tej pomocy pod kątem systemu prawnego podlegającego stosowaniu w dacie przyjęcia zaskarżonej decyzji stanowiłoby naruszenie zasad ochrony uzasadnionych oczekiwań i pewności prawa, ponieważ istniałoby ryzyko zakwestionowania przez Komisję tej pomocy, która była zgodna z decyzją zatwierdzającą system pomocy N 642/2002, w zależności od stanu prawnego podlegającego zastosowaniu w dacie jej decyzji. Nie można przyjąć argumentu skarżącej, zgodnie z którym w wypadku uznania momentu przyznania pomocy jako momentu określającego obowiązujący stan prawny państwa członkowskie mogłyby w drodze zgłoszenia pomocy dla celów „bezpieczeństwa prawnego” określać zasadniczo przepisy podlegające zastosowaniu pod względem ratione temporis. To bowiem nie zgłoszenie pomocy przesądza o przepisach prawnych podlegających zastosowaniu pod względem ratione temporis, lecz charakter środka jako pomocy istniejącej, zasadniczo niepodlegającej obowiązkowi zgłoszenia, albo jako nowej pomocy – podlegającej obowiązkowi zgłoszenia i zakazowi wykonania na podstawie art. 88 ust. 3 WE. Zgłoszenie stanowi jedynie instrument o charakterze proceduralnym, mający umożliwić Komisji zapewnienie kontroli danej pomocy, i jest pozbawiony skutku o charakterze prawotwórczym (zob. podobnie wyrok z dnia 11 grudnia 2008 r., w sprawie Komisja/Freistaat Sachsen, C‑334/07 P, Zb.Orz., EU:C:2008:709 , pkt 52). Należy wreszcie zauważyć, że powołany przez skarżącą w pkt 70 powyżej wyrok Komisja/Freistaat Sachsen ( EU:C:2008:709 ) nie wzmacnia jej tezy dotyczącej ustalenia okresu, który Komisja powinna przyjąć dla celów zbadania dotacji inwestycyjnych. W sprawie, w której został wydany ten wyrok, Komisja musiała bowiem zbadać propozycję nowej pomocy zgłoszonej przez Republikę Federalną Niemiec, podczas gdy w niniejszej sprawie chodziło o zbadanie pomocy, w odniesieniu do której utrzymywano, że stanowiła pomoc istniejącą. Okazuje się zatem, że kontrola, jaką Komisja miała przeprowadzić w ramach sprawy zakończonej ww. w pkt 70 wyrokiem Komisja/Freistaat Sachsen ( EU:C:2008:709 ), była odmienna od kontroli, której miała ona dokonać w niniejszej sprawie, ponieważ środki analizowane w tych dwóch sprawach miały różny charakter. W konsekwencji twierdzenie Trybunału zawarte w ww. w pkt 70 wyroku Komisja/Freistaat Sachsen, EU:C:2008:709 , pkt 50, jest bez znaczenia w nininiejszej sprawie. W świetle powyższych rozważań należy stwierdzić, że Komisja właściwie umiejscowiła swoją ocenę w dacie przyznania dotacji inwestycyjnych oraz że – odnośnie do tej problematyki – nie towarzyszyły jej poważne trudności. […] c) W przedmiocie sformułowanych w ramach zarzutów trzeciego i czwartego części zarzutów dotyczących kwalifikacji gwarancji państwowych jako pomocy de minimis […] Należy zbadać, czy Komisja mogła pod koniec wstępnego etapu badania i bez wszczynania formalnego postępowania wyjaśniającego, o którym mowa w art. 88 ust. 2 WE, zaakceptować zastosowanie przez władze niemieckie współczynnika ryczałtowego 0,5% kwoty gwarantowanej dla celów określenia elementu pomocy spornych gwarancji. To zaakceptowanie wskazanego współczynnika miało pierwszorzędne znaczenie w ramach struktury zaskarżonej decyzji, ponieważ to na podstawie tego współczynnika zakwalifikowano sporne gwarancje jako pomoc de minimis. Odnośnie do charakteru kontroli dokonywanej przez Sąd należy przypomnieć, że po pierwsze, sąd Unii powinien dokonać pełnej kontroli tego, czy dany środek wchodzi w zakres stosowania art. 87 ust. 1 WE, biorąc pod uwagę zarówno okoliczności zawisłego przed nim sporu, jak i techniczny lub złożony charakter ocen przeprowadzonych przez Komisję (zob. pkt 47 powyżej), i po drugie, że dokonana przez Sąd kontrola zgodności z prawem dotycząca istnienia poważnych trudności ze swej natury wykracza poza analizę pod kątem oczywistego błędu w ocenie (zob. pkt 49 powyżej). Należy także stwierdzić, że przyjmując takie normy postępowania i ogłaszając poprzez publikację, że będzie je stosować od tej pory do przypadków w nich przewidzianych, Komisja sama sobie wyznacza granice przysługującego jej uznania i nie może odejść od tych norm bez narażania się, w odpowiednim przypadku, na sankcje z tytułu naruszenia ogólnych zasad prawa, takich jak zasada równego traktowania lub zasada ochrony uzasadnionych oczekiwań, chyba że zostaną podane względy uzasadniające w świetle tych zasad odstąpienie od własnych norm (zob. podobnie wyroki: z dnia 28 czerwca 2005 r., Dansk Rørindustri i in./Komisja, C‑189/02 P, C‑202/02 P, od C‑205/02 P do C‑208/02 P i C‑213/02 P, Zb.Orz., EU:C:2005:408 , pkt 211; z dnia 11 września 2008 r., Niemcy i in./Kronofrance, C‑75/05 P i C‑80/05 P, Zb.Orz., EU:C:2008:482 , pkt 60). W szczególnej dziedzinie pomocy państwa sąd Unii miał już okazję podkreślić, że Komisja może uchwalić wytyczne w ramach wykonywania przysługującego jej uznania oraz że w zakresie, w jakim nie odbiegają one od norm traktatu, wskazówki w nich zawarte obowiązują instytucję (zob. wyrok z dnia 13 czerwca 2002 r., Niderlandy/Komisja, C‑382/99, Rec, EU:C:2002:363 , pkt 24 i przytoczone tam orzecznictwo). W niniejszej sprawie z akt postępowania wynika, że dwie sporne gwarancje zostały udzielone na podstawie wytycznych Land Hessen dotyczących przyznawania gwarancji w sektorze przemysłowym. Wytyczne te wyraźnie przewidują, że element pomocy w przypadku gwarancji przyznawanych przez Land Hessen na rzecz zagrożonych przedsiębiorstw wynosi 0,5% gwarantowanej kwoty oraz że w konsekwencji gwarancje przyznane na rzecz takich przedsiębiorstw i dotyczące kwoty maksymalnie do 20000000 EUR stanowią pomoc de minimis wchodzącą w zakres rozporządzenia nr 69/2001. Bezsprzeczne jest, że sporne gwarancje nie podlegają systemowi pomocy dozwolonej przez Komisję, ponieważ w dacie ich przyznania (grudzień 2006 r.), ww. wytyczne Land Hessen nie zostały zgłoszone do Komisji i wobec tego nie były przedmiotem jej decyzji w sprawie zgody. Ponieważ sporne gwarancje nie podlegają systemowi dozwolonej pomocy, nie mogą podlegać badaniu pod kątem art. 87 ust. 1 CE (zob. podobnie ww. w pkt 65 wyrok Kahla/Thüringen Porzellan/Komisja, EU:T:2008:395 , pkt 93, 94 i przytoczone tam orzecznictwo). […] Z uwagi na okoliczność, że gwarancje publiczne stanowią rodzaj pomocy przyznawanej w formie innej niż dotacja, i na podstawie art. 2 ust. 3 akapit pierwszy rozporządzenia nr 69/2001 należy obliczyć element pomocy, jaki zawierają te gwarancje. To kwota odpowiadająca temu elementowi pomocy będzie determinowała, czy gwarancje te wchodzą w zakres zastosowania zasady de minimis obowiązującej w chwili ich przyznania. Rozporządzenie nr 69/2001 nie dostarcza szczegółów, jeśli chodzi o sposoby obliczania tego elementu pomocy. Niemniej jednak Komisja uściśla swoją praktykę dotyczącą obliczania elementu pomocy w ramach gwarancji w swoim obwieszczeniu w sprawie zastosowania art. 87 i 88 traktatu WE do pomocy państwowej w formie gwarancji ( Dz.U. 2000, C 71, s. 14 , zwanym dalej „komunikatem z 2000 r. w sprawie gwarancji”). […] Zgodnie z zasadami wymienionymi w pkt 151 i 152 powyżej komunikat z 2000 r. w sprawie gwarancji stanowił część ram prawnych, w świetle których Komisja powinna badać sporne w niniejszej sprawie gwarancje. Obowiązuje to tym bardziej, że Komisja w pkt 1.4 tego komunikatu podkreśla, iż jego celem jest dostarczenie państwom członkowskim bardziej szczegółowych wyjaśnień na temat zasad, w oparciu o które Komisja zamierza interpretować art. 87 WE i 88 WE oraz ich zastosowania do gwarancji państwowych celem zapewnienia przewidywalności swoich decyzji oraz równego traktowania podmiotów. Tymczasem należy zauważyć – jak wynika z motywów 14 i 47 zaskarżonej decyzji oraz z wyjaśnień Komisji przedstawionych na rozprawie – że instytucja ta w niniejszej sprawie nie zastosowała komunikatu z 2000 r. w sprawie gwarancji. Komisja na rozprawie utrzymywała bowiem, że komunikat ten obowiązywał w przypadku, gdy analizowana pomoc przekraczała próg de minimis, a zatem że pomoc ta stawała się pomocą podlegającą obowiązkowi zgłoszenia. W niniejszej sprawie zdaniem Komisji sporne gwarancje podpadały pod system zasady de minimis ustanowiony mocą rozporządzenia nr 69/2001 i w konsekwencji nie podlegały obowiązkowi zgłoszenia, a zatem nie zostały zbadane w świetle tego komunikatu. Ta analiza Komisji jest ogólnikowa, a w konsekwencji błędna. Wniosek, w myśl którego gwarancje sporne w niniejszej sprawie podlegają systemowi zasady de minimis, zakłada – na wcześniejszym etapie – zbadanie legalności zastosowania w niniejszej sprawie współczynnika 0,5%, ponieważ to właśnie w związku z zastosowaniem tego współczynnika sformułowano wniosek, że element pomocy w ramach tych gwarancji znajdował się poniżej pułapu de minimis. Jak już zauważono, zbadanie zgodności z prawem zastosowania wskazanego współczynnika powinno nastąpić w świetle komunikatu z 2000 r. w sprawie gwarancji, które zawiera szczegółowe informacje odnośnie do obliczenia elementu pomocy w gwarancjach państwowych. Tymczasem Komisja nie przeprowadziła takiego badania. Należy ponadto zaznaczyć, że Komisja nie miała podstaw do powołania w niniejszej sprawie istnienia swej praktyki polegającej na zastosowaniu współczynnika 0,5% w celu obliczenia czynnika pomocy w ramach gwarancji przyznanych przez władze niemieckie na rzecz przedsiębiorstw nieznajdujących się w trudnościach (zob. pkt 148 powyżej). […] Z tych informacji wynika, że praktyka powołana przez Komisję zrodziła się po sporządzeniu komunikatu z 2000 r. w sprawie gwarancji w ramach szczególnej procedury dotyczącej stałej kontroli istniejącej pomocy. Ponadto postępowanie to w żadnym stadium nie dotyczyło wytycznych w sprawie gwarancji Land Hessen. Sąd podnosi ponadto, że zaakceptowanie przez Komisję praktyki polegającej na stosowaniu współczynnika 0,5% – jak wynika z pisma z dnia 11 listopada 1998 r. (zob. pkt 172 powyżej) – ma charakter tymczasowy i że ponowne zbadanie sytuacji było przewidziane w następstwie, po pierwsze, zmiany wspólnotowych wytycznych dotyczących pomocy państwa na ratowanie i restrukturyzację zagrożonych przedsiębiorstw, i po drugie, „bardziej ścisłego zdefiniowania intensywności pomocy na podstawie dodatkowych analiz” zgodnie ze wskazanym pismem. Wynika stąd, że zaakceptowanie zastosowania współczynnika 0,5% w tym kontekście nie miało ani jako celu, ani jako skutku ograniczenia badania Komisji jeśli chodzi o gwarancje takie jak te będące przedmiotem niniejszej sprawy, przyznane w następstwie komunikatu z 2000 r. w sprawie gwarancji i podlegające pod systemy już zatwierdzone. Jak już natomiast podkreślono, od roku 2000 komunikat z 2000 r. w sprawie gwarancji stanowił część ram prawnych, w świetle których Komisja miała obowiązek badania gwarancji, które nie podlegały zatwierdzonemu systemowi pomocy, jak w przypadku niniejszej sprawy. […] Wyżej wymienionych rozważań nie podważa również powołany przez Komisję przed Sądem wyrok z dnia 10 grudnia 2008 r., Kronoply i Kronotex/Komisja, T‑388/02, EU:T:2008:556 . W pkt 145 tego wyroku Sąd się bowiem ogranicza do twierdzeń przedstawionych w pkt 171 i 172 powyżej, czyli, po pierwsze, do kwestii zastosowania przez władze niemieckie współczynnika 0,5% w ramach zatwierdzonego przez Komisję systemu pomocy N 297/91 (zmienionego w następstwie postępowania w sprawie badania pomocy istniejącej E 24/95), i po drugie, do kwestii zastosowania odtąd tego współczynnika przez władze niemieckie w odniesieniu do wszystkich przyznanych gwarancji. Sąd w żadnym momencie nie wypowiedział się w przedmiocie zgodności z prawem zastosowania tego współczynnika w takim kontekście jak w niniejszej sprawie, gdzie sporne gwarancje nie podlegają zatwierdzonemu systemowi pomocy i w konsekwencji muszą podlegać ocenie w świetle art. 87 ust. 1 WE, jak również komunikatu z 2000 r. w sprawie gwarancji. […] W świetle powyższych rozważań należy stwierdzić, że w niniejszej sprawie nieprzeprowadzenie przez Komisję badania zgodności z prawem zastosowania współczynnika 0,5% kwoty gwarantowanej dla celów ustalenia elementu pomocy w ramach spornych gwarancji w świetle komunikatu z 2000 r. w sprawie gwarancji stanowi wskazówkę co do istnienia poważnych trudności dotyczących kwestii, czy sporne gwarancje mogły zostać zakwalifikowane jako pomoc na zasadzie de minimis. Wystąpienie takich trudności powinno było skłonić Komisję do wszczęcia formalnego postępowania wyjaśniającego. W konsekwencji zarzut trzeci należy uwzględnić w zakresie dotyczącym spornych gwarancji państwowych. […] Z powyższych względów SĄD (pierwsza izba) orzeka, co następuje: 1) Stwierdza się nieważność decyzji Komisji C(2008) 6017 wersja ostateczna z dnia 21 października 2008 r., pomoc państwa N 512/2007 – Niemcy, Abalon Hardwood Hessen GmbH, w zakresie, w jakim stwierdza ona, że gwarancje państwowe przyznane przez Land Hessen nie stanowią pomocy państwa w rozumieniu art. 87 ust. 1 WE. 2) W pozostałym zakresie skarga zostaje oddalona. 3) Pollmeier Massivholz GmbH & Co. KG pokrywa cztery piąte własnych kosztów, cztery piąte kosztów Komisji Europejskiej oraz cztery piąte koszów Land Hessen. 4) Komisja pokrywa jedną piątą własnych kosztów oraz jedną piątą kosztów Pollmeier Massivholz. 5) Land Hessen pokrywa jedną piątą własnych kosztów. Kanninen Pelikánová Buttigieg Wyrok ogłoszono na posiedzeniu jawnym w Luksemburgu w dniu 17 marca 2015 r. Podpisy ( *1 ) Język postępowania: niemiecki. ( ) Poniżej zostały odtworzone jedynie te punkty wyroku, których publikację Sąd uznał za wskazaną.

62017CJ0492

pt

O pedido de decisão prejudicial tem por objeto a interpretação dos artigos 49. o , 107. o e 108. o TFUE, do artigo 11. o da Carta dos Direitos Fundamentais da União Europeia (a seguir «Carta»), do artigo 10. o da Convenção Europeia para a Proteção dos Direitos do Homem e das Liberdades Fundamentais, assinada em Roma, em 4 de novembro de 1950 (a seguir «CEDH»), e dos princípios da igualdade de tratamento e da não discriminação. Este pedido foi apresentado no âmbito de um litígio que opõe a Südwestrundfunk (a seguir «SWR»), um organismo regional de direito público de radiodifusão, a Tilo Rittinger, Patrick Wolter, Harald Zastera, Marc Schulte, Layla Sofan e Dagmar Fahner, a propósito de títulos executivos emitidos pela SWR com vista à cobrança junto destes últimos da contribuição audiovisual que não pagaram. Quadro jurídico Direito da União Regulamento (CE) n. o 659/1999 O artigo 1. o do Regulamento (CE) n. o 659/1999 do Conselho, de 22 de março de 1999, que estabelece as regras de aplicação do artigo [108. o TFUE] ( JO 1999, L 83, p. 1 ), previa: «Para efeitos do presente regulamento, entende‑se por: a) “Auxílio”, qualquer medida que satisfaça os critérios fixados no n. o 1 do artigo [107. o ] do Tratado [FUE]; b) “Auxílios existentes”: i) […] qualquer auxílio que já existisse antes da entrada em vigor do Tratado no respetivo Estado‑Membro, isto é, os regimes de auxílio e os auxílios individuais em execução antes da data de entrada em vigor do Tratado e que continuem a ser aplicáveis depois dessa data; ii) O auxílio autorizado, isto é, os regimes de auxílio e os auxílios individuais que tenham sido autorizados pela Comissão ou pelo Conselho, […] c) “Novo auxílio”, quaisquer auxílios, isto é, regimes de auxílio e auxílios individuais, que não sejam considerados auxílios existentes, incluindo as alterações a um auxílio existente; […]» O Regulamento n. o 659/1999 foi revogado pelo Regulamento (UE) 2015/1589 do Conselho, de 13 de julho de 2015, que estabelece as regras de execução do artigo 108. o do Tratado sobre o Funcionamento da União Europeia ( JO 2015, L 248, p. 9 ). Este último regulamento contém as mesmas definições que as citadas no número anterior do presente acórdão. Regulamento (CE) n. o 794/2004 O artigo 4. o do Regulamento (CE) n. o 794/2004 da Comissão, de 21 de abril de 2004, relativo à aplicação do Regulamento n. o 659/1999 ( JO 2004, L 140, p. 1 ; retificação no JO 2005, L 25, p. 74 ), sob a epígrafe «Procedimento de notificação simplificado para certas alterações de auxílios existentes», dispõe: «1.   Para efeitos da alínea c) do artigo 1. o do [Regulamento n. o 659/1999], entende‑se por alteração de um auxílio existente qualquer modificação que não seja de natureza puramente formal ou administrativa destinada a não afetar a apreciação da compatibilidade da medida de auxílio com o mercado comum. Qualquer aumento até 20% do orçamento inicial de um regime de auxílios existente não é considerado como uma alteração de auxílio existente. 2.   Serão notificadas por meio do formulário simplificado constante do Anexo II as seguintes alterações de auxílios existentes: a) aumentos de mais de 20% do orçamento de um regime de auxílios autorizado; b) prorrogação até seis anos de regimes de auxílios existentes autorizados, com ou sem aumento de orçamento; c) reforço dos critérios de aplicação de regimes de auxílios autorizados, redução da intensidade de auxílio ou redução das despesas elegíveis. A Comissão envidará todos os esforços para tomar uma decisão sobre auxílios notificados por meio do formulário simplificado no prazo de um mês. […]» Direito alemão Os Länder celebraram, em 31 de agosto de 1991, o Staatsvertrag für Rundfunk und Telemedien (Tratado estatal sobre a radiodifusão e os meios de comunicação eletrónica (GBI. 1991, p. 745), alterado pela última vez pelo 19. Rundfunkänderungsstaatsvertrag (19. o Tratado estatal de alteração), de 3 de dezembro de 2015 (GBI. 2016, p. 126). O § 12 deste tratado, sob a epígrafe «Dotação financeira adequada, princípio de compensação financeira», tem a seguinte redação: «(1)   A dotação financeira deve permitir ao serviço público de radiodifusão desempenhar as suas missões, tal como definidas na Constituição e na lei; deve, em especial, garantir a manutenção e o desenvolvimento do serviço público de radiodifusão. (2)   O princípio de compensação financeira entre os organismos regionais de radiodifusão faz parte integrante do regime de financiamento da [Arbeitsgemeinschaft der öffentlichrechtlichen Rundfunkanstalten der Bundesrepublik Deutschland (ARD)]; assegura, em especial, que os organismos Saarländischer Rundfunk (Radiodifusão do Sarre) e Radio Bremen (Rádio Bremen) possam cumprir as suas missões de forma adequada. A parte afetada à compensação financeira e o seu ajustamento à contribuição audiovisual são definidos pelo Rundfunkfinanzierungsstaatsvertrag (Tratado estatal sobre o financiamento da radiodifusão).» Nos termos do § 13 do Tratado estatal sobre a radiodifusão, sob a epígrafe «Financiamento»: «O serviço público de radiodifusão financia‑se através da contribuição audiovisual, das receitas publicitárias e outras receitas; a principal fonte de financiamento é constituída pela contribuição audiovisual. No âmbito da sua missão, o serviço público de radiodifusão não pode apresentar programas ou propostas a troco de pagamento; […]» O § 14 deste tratado, sob a epígrafe «Necessidades de financiamento do serviço público de radiodifusão», estipula: «(1)   As necessidades de financiamento do serviço público de radiodifusão são regularmente examinadas e determinadas de acordo com os princípios da economia e da eficiência, tendo igualmente em conta as possibilidades de racionalização, com base nas necessidades declaradas pelos organismos regionais de radiodifusão agrupados no seio da ARD, da [Zweites Deutsches Fernsehen (ZDF)] e do organismo de direito público Deutschlandradio, pela unabhängige Kommission zur Überprüfung und Ermittlung des Finanzbedarfs der Rundfunkanstalten (Comissão independente de controlo e avaliação das necessidades financeiras dos organismos de radiodifusão). (2)   As necessidades financeiras são examinadas e avaliadas, nomeadamente, com base nos seguintes elementos: 1. a manutenção competitiva dos programas de radiodifusão existentes e dos programas televisivos de todos os Länder autorizados pelo Tratado estatal (necessidades ligadas à manutenção), 2. os novos programas de radiodifusão autorizados em conformidade com o direito dos Länder , a participação em novas possibilidades técnicas de radiodifusão na produção e na difusão de programas audiovisuais, bem como a possibilidade de organizar novas formas de radiodifusão (necessidades ligadas ao desenvolvimento), 3. a evolução dos custos em geral e a evolução dos custos no setor dos meios de comunicação social, 4. a evolução das receitas provenientes da contribuição, das receitas publicitárias e de outras receitas, 5. a colocação, a remuneração e a utilização conforme do saldo positivo obtido quando o montante anual global de receitas realizadas pelos organismos de radiodifusão regionais agrupados no seio da ARD, ZDF ou Deutschlandradio é superior ao conjunto das despesas incorridas no desempenho da sua missão. […] (4)   A contribuição é fixada por Tratado estatal.» O Land de Bade‑Vurtemberga (Alemanha), pela baden‑württembergisches Gesetz zur Geltung des Rundfunkbeitragsstaatsvertrags (Lei de Bade‑Vurtemberga, relativa à aplicação do Tratado estatal sobre a contribuição audiovisual), de 18 de outubro de 2011, conforme alterada pelo artigo 4. o do 19. o Tratado estatal de alteração, de 3 de dezembro de 2015 (a seguir «lei sobre a contribuição audiovisual») implementou o Tratado estatal sobre a contribuição audiovisual, que suprimiu a antiga taxa em 31 de dezembro de 2012, substituindo‑a por esta contribuição. Esta lei define o regime de cobrança desta contribuição, cujo pagamento deve ser efetuado pelos devedores a partir de 1 de janeiro de 2013. Ela prevê, no seu § 1: «A contribuição audiovisual tem por objeto assegurar o financiamento adequado do serviço público de radiodifusão, no sentido do § 12, n. o 1, do Tratado estatal relativo à radiodifusão e das tarefas previstas no § 40 desse mesmo tratado.» O § 2 da lei sobre a contribuição audiovisual, sob a epígrafe «Pagamento da contribuição audiovisual no setor privado», dispõe: «(1)   No setor privado, a contribuição audiovisual é devida por cada habitação, cabendo o pagamento ao seu possuidor (devedor da contribuição). (2)   Entende‑se por possuidor de uma habitação qualquer pessoa maior de idade que nela resida. Presume‑se que é possuidor da habitação qualquer pessoa que: 1. tenha declarado o seu domicílio na referida habitação, em conformidade com as disposições em matéria de recenseamento, ou 2. figure como locatário no contrato de locação relativo à referida habitação. […] (3)   Se várias pessoas devem uma mesma contribuição, elas são solidariamente devedoras, em conformidade com o § 44 do Abgabenordnung (Código dos Impostos). […] (4)   A contribuição audiovisual não tem de ser paga por devedores que, em aplicação do artigo 2. o da Gesetz zu dem Wiener Übereinkommen vom 18. April 1961 über diplomatische Beziehungen (Lei sobre a Convenção de Viena, de 18 de abril de 1961, sobre as relações diplomáticas), de 6 de agosto de 1964 (BGBl. 1964 II p. 957) ou outras disposições equivalentes, beneficiam de privilégios.» Nos termos do § 10 da lei relativa à contribuição audiovisual: «(1)   As receitas da contribuição audiovisual revertem para o organismo regional de radiodifusão e, consoante a medida definida no Rundfunkfinanzierungsstaatsvertrag (Tratado estatal sobre o financiamento da radiodifusão), para a [ZDF], a Deutschlandradio e o Landesmedienanstalt (organismo regional de meios de comunicação social), do lugar da habitação ou das instalações do devedor da contribuição ou do local de registo do veículo. […] (5)   O montante da contribuição audiovisual em dívida é fixado pelo organismo regional de radiodifusão competente. […] (6)   As liquidações das contribuições em dívida são executadas em processo de execução administrativa. […] (7)   Todos os organismos regionais de radiodifusão assumirão as funções que lhes são confiadas nos termos do presente Tratado estatal, bem como os direitos e deveres inerentes a essas funções, no todo ou em parte, através do serviço dos organismos públicos regionais de radiodifusão administrado no quadro de um grupo de gestão de direito público sem personalidade jurídica. Os organismos regionais de radiodifusão podem confiar a terceiros diferentes atividades ligadas à cobrança da contribuição audiovisual e à identificação dos devedores, cujas modalidades definem por via de regulamento, em conformidade com o § 9, n. o 2. […]» Sendo as modalidades da cobrança administrativa («Beitreibung») também da competência dos Länder , o Land de Bade‑Vurtemberga adotou a este respeito, em 12 de março de 1974, a Verwaltungsvollstreckungsgesetz für Baden‑Württemberg, Landesverwaltungsvollstreckungsgesetz (Lei de Bade‑Vurtemberga sobre a execução por via administrativa). Litígios nos processos principais e questões prejudiciais Os recorrentes nos processos principais são devedores da contribuição audiovisual («Rundfunkbeitrag»), que não tinham procedido ao pagamento, total ou parcial, da mesma. Em 2015 e 2016, a SWR, o organismo regional de radiodifusão competente, enviou aos devedores dessa contribuição títulos executivos para efeitos de cobrança dos montantes não pagos durante o período compreendido entre janeiro de 2013 e o final do ano de 2016. Dado que os devedores dessa contribuição continuaram a não pagar, a SWR procedeu, com base nesses títulos, à cobrança coerciva do seu crédito. Resulta da decisão de reenvio que esses devedores impugnaram junto do respetivo órgão jurisdicional territorialmente competente, a saber, o Amtsgericht Reutlingen (Tribunal de Primeira Instância de Reutlingen, Alemanha), o Amtsgericht Tübingen (Tribunal de Primeira Instância de Tübingen, Alemanha) e o Amtsgericht Calw (Tribunal de Primeira Instância de Calw, Alemanha) o procedimento de cobrança instaurado contra eles. O Amtsgericht Tübingen (Tribunal de Primeira Instância de Tübingen) deu provimento aos três recursos nele interpostos pelos devedores afetados. Foi negado provimento aos recursos interpostos perante o Amtsgericht Reutlingen (Tribunal de Primeira Instância de Reutlingen) e o Amtsgericht Calw (Tribunal de Primeira Instância de Calw). Resulta dos autos de que o Tribunal de Justiça dispõe que as partes cujos recursos foram rejeitados recorreram para o órgão jurisdicional de reenvio das decisões de rejeição dos mesmos. O órgão jurisdicional de reenvio, que apensou esses processos, indica que os litígios nos processos principais dizem respeito, no essencial, a questões de direito da execução de créditos em dívida, mas que essas questões estão estreitamente relacionadas com as disposições de direito material aplicável. O órgão jurisdicional de reenvio entende que as disposições da legislação em causa são contrárias ao direito da União. Em primeiro lugar, esse órgão jurisdicional indica que a radiodifusão pública alemã é financiada em parte pela contribuição audiovisual. Esta contribuição deve, em princípio, ser paga, sob pena de coima, por qualquer adulto que vive na Alemanha e, no Land de Bade‑Vurtemberga, reverte a favor nomeadamente dos radiodifusores públicos SWR e ZDF. O órgão jurisdicional de reenvio indica que essa contribuição constitui um auxílio de Estado, na aceção do artigo 107. o , n. o 1, TFUE, a favor desses radiodifusores, que deveria ter sido notificado à Comissão por força do artigo 108. o , n. o 3, TFUE. A este respeito, o referido órgão jurisdicional salienta que a taxa audiovisual anterior, que era devida a título da posse de um recetor, foi substancialmente alterada em 1 de janeiro de 2013, na sequência da entrada em vigor da obrigação de pagamento da contribuição audiovisual, que é agora devida por qualquer possuidor de uma habitação. Recorda que o regime de financiamento da radiodifusão pública na Alemanha foi objeto de uma avaliação pela Comissão, no quadro do exame permanente dos regimes de auxílios existentes nos Estados‑Membros, nos termos do artigo 108. o , n. o 1, TFUE. A este respeito, resulta dos autos de que o Tribunal de Justiça dispõe que, no âmbito da Decisão da Comissão, de 24 de abril de 2007 [C(2007) 1761 final, relativa ao auxílio de Estado E 3/2005 (ex CP 2/2003, CP 232/2002, CP 43/2003, CP 243/2004 e CP 195/2004) ‑ Die Finanzierung der öffentlich‑rechtlichen Rundfunkanstalten in Deutschland (ARD/ZDF)] (a seguir «Decisão de 24 de abril de 2007»), relativa a esse regime, a Comissão considerou que a taxa audiovisual devia ser qualificada de auxílio existente. Assim, o órgão jurisdicional de reenvio considera que, dadas as alterações substanciais que foram trazidas pela lei sobre a contribuição audiovisual ao financiamento da radiodifusão, o novo regime de financiamento devia ter sido notificado. Além disso, o auxílio estatal que daí resulta não seria compatível com o mercado interno, nos termos do artigo 107. o , n. o 3, TFUE. Em segundo lugar, para o órgão jurisdicional de reenvio, a contribuição audiovisual é contrária ao direito da União, na medida em que as receitas dessa contribuição servem para financiar a introdução de um novo sistema de transmissão digital terrestre, a saber o DVB‑T 2, relativamente ao qual não está previsto que possa ser utilizado por radiodifusores estrangeiros. Para o órgão jurisdicional de reenvio, a situação é semelhante à do processo que deu origem ao Acórdão de 15 de setembro de 2011, Alemanha/Comissão ( C‑544/09 P , não publicado, EU:C:2011:584 ), relativo à transição da tecnologia de transmissão analógica para a de transmissão digital. O órgão jurisdicional de reenvio considera que a contribuição em causa nos processos principais deve ser equiparada a um imposto afeto a um fim ( Zwecksteuer ). O facto de a taxa audiovisual anteriormente cobrada ter sido substituída por uma contribuição audiovisual de caráter pessoal constituiu uma alteração fundamental do sistema de financiamento da radiodifusão pública. Assim, contrariamente ao sistema de financiamento anterior, o pagamento dessa contribuição não dá lugar a uma contrapartida individual para quem a tem de suportar. Toda a população adulta que possui uma habitação na Alemanha contribui assim para o financiamento do serviço público de radiodifusão, como em matéria fiscal. Trata‑se de um financiamento maioritariamente estatal, no sentido da jurisprudência do Tribunal de Justiça resultante do Acórdão de 13 de dezembro de 2007, Bayerischer Rundfunk e o. ( C‑337/06 , EU:C:2007:786 ). O atual regime de contribuição constitui, assim, um auxílio ilegal destinado à introdução do sistema DVB‑T 2, financiado por impostos. Em terceiro lugar, os radiodifusores públicos beneficiam, graças à legislação em causa, de uma série de vantagens de que não dispõem os radiodifusores privados, que constituem uma vantagem económica e, tendo em conta o caráter geral da obrigação de pagar a contribuição audiovisual, um auxílio de Estado. Essas vantagens traduzem‑se, nomeadamente, em disposições derrogatórias do direito comum, permitindo aos radiodifusores públicos emitir eles próprios os títulos executivos necessários à cobrança coerciva dos créditos. Este modo de emissão dos títulos executivos é mais rápido, mais simples e menos oneroso do que o recurso a um processo judicial de cobrança de dívidas. Além disso, gera inconvenientes para os utentes, dado que se torna para eles extremamente difícil ou impossível interpor recurso e um pedido de fiscalização jurisdicional prévia à emissão do título executivo e à execução. Em quarto lugar, a lei sobre a contribuição audiovisual e, em especial, os seus artigos 2. o e 3. o , violam a liberdade de informação consagrada no artigo 11. o da Carta e no artigo 10. o da CEDH. A contribuição audiovisual é deliberadamente concebida como um obstáculo ao acesso a qualquer tipo de informação transmitida por satélite, cabo ou rede de telefonia móvel. A contribuição audiovisual é devida por um particular, independentemente do facto de este beneficiar efetivamente dos programas dos radiodifusores públicos. Em quinto lugar, segundo o órgão jurisdicional de reenvio, a contribuição audiovisual é contrária à liberdade de estabelecimento. Viola igualmente o princípio da igualdade de tratamento e cria uma discriminação em relação às mulheres. A este respeito, o órgão jurisdicional de reenvio sublinha que essa contribuição é devida por habitação, independentemente do número de pessoas que nela vivem, pelo que o montante da referida contribuição a pagar por adulto varia consideravelmente em função do número de pessoas que compõem o agregado familiar. As famílias monoparentais, maioritariamente mulheres, ficam desfavorecidas em relação aos adultos que vivem em economia comum com outra(s) pessoa(s). Nestas circunstâncias, o Landgericht Tübingen (Tribunal Regional de Tübingen, Alemanha) decidiu suspender a instância e submeter ao Tribunal de Justiça as seguintes questões prejudiciais: «1) A [lei sobre a contribuição audiovisual] é incompatível com o direito da União, porquanto a contribuição [que prevê nas suas disposições e é, por princípio,] cobrada incondicionalmente […] desde 1 de janeiro de 2013 a cada adulto residente no Land alemão de [Bade‑Vurtemberga] a favor das entidades emissoras SWR e ZDF [constitui] um auxílio, [contrário ao] direito da União, que beneficia exclusivamente os referidos organismos públicos de radiodifusão, em detrimento dos organismos privados de radiodifusão? Os artigos [107. o e 108. o ] TFUE devem ser interpretados no sentido de que a [lei sobre a contribuição audiovisual] carece da aprovação da Comissão e que é inválida sem a mesma? 2) Devem os artigos [107. o e 108. o ] TFUE ser interpretados no sentido de que [se aplicam às disposições da lei sobre a contribuição audiovisual], nos termos das quais por princípio […] cada adulto residente no Land de [Bade‑Vurtemberga] [deve pagar de forma incondicional] uma contribuição a favor [exclusivamente das] estações emissoras governamentais/públicas, porquanto esta contribuição [constitui] um auxílio [que visa excluir por razões técnicas] as estações emissoras dos Estados [da União Europeia], visto que as contribuições são utilizadas para criar um [sistema] de transmissão concorrente [(monopólio da norma DVB T2)], cuja utilização por estações emissoras estrangeiras não está prevista? Devem os artigos [107. o e 108. o ] TFUE ser interpretados no sentido de que não [só] abrangem [as] compensações financeiras diretas, [como] também outros privilégios com relevância económica (o direito a emitir um título diretamente exequível, a competência para agir quer enquanto sociedade comercial quer enquanto autoridade pública, o tratamento mais favorável no cálculo das dívidas)? 3) É compatível com o princípio da igualdade de tratamento e a proibição de auxílios que estabeleçam um tratamento privilegiado que, por força de uma lei do Land de [Bade‑Vurtemberga], um canal de televisão alemão, que é uma pessoa coletiva de direito público e que goza de poderes de autoridade pública, mas concorre em simultâneo com estações emissoras privadas no mercado publicitário, seja beneficiado face a essas estações emissoras por não necessitar[, contrariamente aos seus concorrentes privados,] de requerer ao tribunal comum a declaração da exequibilidade dos seus créditos sobre espetadores, […], podendo, pelo contrário, emitir, sem a intervenção de um tribunal, um título que é diretamente exequível? 4) É compatível com o artigo 10. o da CEDH [e o] artigo 11. o da Carta […] que um Estado‑Membro preveja, numa lei do Land de [Bade‑Vurtemberga], que um organismo de radiodifusão, que goza de poderes de autoridade pública, possa exigir uma contribuição, precisamente para o financiamento desse organismo de radiodifusão, a cada adulto residente na zona da difusão, sob pena de coima em caso de não pagamento, independentemente de aquele possuir um aparelho recetor ou apenas captar as emissões de outros organismos de radiodifusão, designadamente estrangeiros ou privados? 5) A [lei sobre a contribuição audiovisual], em particular os seus [artigos 2. o e 3. o ], é compatível com o princípio da igualdade de tratamento e a proibição de discriminação, previstos no direito da União, quando a contribuição, a pagar incondicionalmente por cada habitante [adulto] para o financiamento de um organismo de radiodifusão público, devida por [um progenitor que cria sozinho os seus filhos] é várias vezes superior [ per capita ] à devid[a] por alguém que vive em economia comum com outra(s) pessoa(s)? Deve a [Diretiva 2004/113/CE do Conselho, de 13 de dezembro de 2004, que aplica o princípio de igualdade de tratamento entre homens e mulheres no acesso a bens e serviços e seu fornecimento ( JO 2004, L 373, p. 37 ),] ser interpretada no sentido de que também abrange a contribuição controvertida, e de que uma discriminação indireta é suficiente quando até 90% das pessoas mais afetadas são mulheres, tendo em consideração as situações reais neste domínio? 6) A [lei sobre a contribuição audiovisual], em particular os seus [artigos 2. o e 3. o ], é compatível com o princípio da igualdade de tratamento e a proibição de discriminação, previstos no direito da União, quando a contribuição, a pagar incondicionalmente por cada habitante [adulto] para o financiamento de um organismo de radiodifusão público, devida por pessoas que por motivos profissionais necessitam de uma residência secundária é duas vezes superior à devida por outros profissionais? 7) A [Lei sobre a contribuição audiovisual], em particular os seus [artigos 2. o e 3. o ], é compatível com o princípio da igualdade de tratamento[,] a proibição de discriminação e a liberdade de estabelecimento, previstos no direito da União, quando a contribuição a pagar incondicionalmente por cada habitante [adulto] para o financiamento de um organismo público de radiodifusão está configurada, quanto à incidência pessoal, de tal forma que, no caso de pessoas com a mesma capacidade de receção, um cidadão alemão que reside imediatamente junto à fronteira com um Estado‑Membro vizinho apenas deve a contribuição em função da localização da sua residência, mas o cidadão alemão residente imediatamente do outro lado da fronteira não deve qualquer contribuição, e bem assim o cidadão estrangeiro de um Estado‑Membro [da União], que por motivos profissionais é obrigado a estabelecer‑se imediatamente do outro lado de uma fronteira interna [da União], é devedor da contribuição, ao contrário do cidadão [da União] que reside imediatamente junto à fronteira, mesmo que nenhum dos dois esteja interessado em captar o canal alemão?» Quanto à admissibilidade do pedido de decisão prejudicial A SWR alega que, em conformidade com as regras processuais nacionais pertinentes, o juiz de reenvio, que é um juiz singular, devia ter transmitido os processos a uma formação de julgamento colegial neste órgão jurisdicional de reenvio, pelo que não está habilitado a submeter ao Tribunal de Justiça um pedido de decisão prejudicial nos termos do artigo 267. o TFUE. A este respeito, basta recordar que, por força do artigo 267. o , segundo parágrafo, TFUE, quando uma questão que pode ser objeto de um reenvio prejudicial é suscitada num processo pendente perante um órgão jurisdicional de um Estado‑Membro, esse órgão pode, se considerar que uma decisão sobre esse aspeto é necessária ao julgamento da causa, pedir ao Tribunal de Justiça que se pronuncie sobre essa questão. Neste contexto, deve sublinhar‑se que o funcionamento do sistema de cooperação entre o Tribunal de Justiça e os órgãos jurisdicionais nacionais, instituído pelo artigo 267. o TFUE, e o princípio do primado do direito da União requerem que o juiz nacional possa livremente, em qualquer momento do processo que considere adequado, submeter ao Tribunal de Justiça qualquer questão prejudicial que entenda ser necessária (v., neste sentido, Acórdão de 4 de junho de 2015, Kernkraftwerke Lippe‑Ems, C‑5/14 , EU:C:2015:354 , n. o 35 e jurisprudência referida). Além disso, importa recordar que não cabe ao Tribunal de Justiça verificar se a decisão de reenvio foi adotada em conformidade com as regras nacionais de organização judiciária e de processo (Despacho de 6 de setembro de 2018, Di Girolamo, C‑472/17 , não publicado, EU:C:2018:684 , n. o 24 e jurisprudência referida). Por conseguinte, a argumentação da SWR, que é relativa à alegada inobservância das regras nacionais de organização judiciária, não é suscetível de impedir o órgão jurisdicional de reenvio de submeter ao Tribunal de Justiça um pedido de decisão prejudicial ao abrigo do artigo 267. o TFUE. Daqui resulta que o pedido de decisão prejudicial é admissível. Quanto às questões prejudiciais Quanto à admissibilidade A SWR e o Governo alemão alegam, em substância, que a interpretação do direito da União solicitada pelo órgão jurisdicional de reenvio não tem, na maioria das questões apresentadas, nenhuma relação com a realidade ou com o objeto dos processos principais e que o problema colocado é hipotético. Apenas as questões relacionadas com as prerrogativas do radiodifusor público em matéria de execução coerciva são pertinentes a este respeito. Importa recordar que, no âmbito da cooperação entre o Tribunal de Justiça e os órgãos jurisdicionais nacionais instituída pelo artigo 267. o TFUE, o juiz nacional, a quem foi submetido o litígio e que deve assumir a responsabilidade pela decisão judicial a tomar, tem competência exclusiva para apreciar, tendo em conta as especificidades do processo, tanto a necessidade de uma decisão prejudicial para poder proferir a sua decisão como a pertinência das questões que submete ao Tribunal. Consequentemente, desde que as questões submetidas digam respeito à interpretação do direito da União, o Tribunal de Justiça é, em princípio, obrigado a pronunciar‑se (Acórdão de 26 de julho de 2017, Persidera, C‑112/16 , EU:C:2017:597 , n. o 23 e jurisprudência referida). Porém, o Tribunal de Justiça não pode pronunciar‑se sobre uma questão prejudicial submetida por um órgão jurisdicional nacional quando for manifesto que a interpretação de uma regra do direito da União, solicitada pelo órgão jurisdicional de reenvio, não tem nenhuma relação com a realidade ou com o objeto do litígio no processo principal, quando o problema for hipotético ou ainda quando o Tribunal de Justiça não dispuser dos elementos de facto e de direito necessários para dar uma resposta útil às questões que lhe foram submetidas (Acórdão de 31 de janeiro de 2008, Centro Europa 7, C‑380/05 , EU:C:2008:59 , n. o 53). Recorde‑se que a necessidade de se chegar a uma interpretação do direito da União que seja útil ao juiz nacional exige que este respeite escrupulosamente as exigências relativas ao conteúdo de um pedido de decisão prejudicial e que figuram expressamente no artigo 94. o do Regulamento de Processo do Tribunal de Justiça, que é suposto o órgão jurisdicional de reenvio conhecer (Acórdão de 26 de julho de 2017, Persidera, C‑112/16 , EU:C:2017:597 , n. o 27). Estas exigências são, aliás, recordadas nas Recomendações do Tribunal de Justiça à atenção dos órgãos jurisdicionais nacionais, relativas à apresentação de processos prejudiciais ( JO 2018, C 257, p. 1 ). Assim, é indispensável, como previsto no artigo 94. o , alínea c), do Regulamento de Processo, que a decisão de reenvio contenha a exposição das razões que conduziram o órgão jurisdicional de reenvio a interrogar‑se sobre a interpretação ou a validade de certas disposições do direito da União, bem como o nexo que esse órgão estabelece entre essas disposições e a legislação nacional aplicável ao litígio no processo principal. É igualmente indispensável, como previsto no artigo 94. o , alínea a), do Regulamento de Processo, que a própria decisão de reenvio contenha, pelo menos, uma exposição dos dados factuais em que se baseiam as questões. Segundo a jurisprudência do Tribunal de Justiça, estas exigências são especialmente relevantes no domínio da concorrência, que é caracterizado por situações de facto e de direito complexas (Acórdão de 26 de julho de 2017, Persidera, C‑112/16 , EU:C:2017:597 , n. os 28 e 29). No caso em apreço, em primeiro lugar, com as suas questões primeira a terceira, o órgão jurisdicional de reenvio interroga, em substância, o Tribunal de Justiça sobre a interpretação dos artigos 107. o e 108. o TFUE, para determinar se a alteração do regime de financiamento da radiodifusão alemã pela lei sobre a contribuição audiovisual deveria ter sido notificada à Comissão por força do artigo 108. o , n. o 3, TFUE e se os artigos 107. o e 108. o TFUE se opõem a esse regime. Por um lado, contrariamente ao que alegam a SWR e o Governo alemão, a circunstância de os litígios principais incidirem sobre a cobrança da contribuição audiovisual não exclui que o órgão jurisdicional de reenvio possa ser levado a interpretar e a aplicar o conceito de auxílio, constante do artigo 107. o , n. o 1, TFUE, especialmente para determinar se essa contribuição audiovisual deveria ou não ser sujeita ao procedimento de fiscalização prévia estabelecido no artigo 108. o , n. o 3, TFUE, e, eventualmente, verificar se o Estado‑Membro em causa cumpriu essa obrigação. Na verdade, resulta do efeito direto do artigo 108. o , n. o 3, TFUE que os órgãos jurisdicionais nacionais devem garantir aos particulares que todas as consequências de uma violação desta disposição serão daí retiradas, em conformidade com o direito nacional, quer no que diz respeito à validade dos atos de execução, quer à restituição dos apoios financeiros concedidos em violação dessa disposição ou de eventuais medidas provisórias (v., neste sentido, Acórdãos de 11 de julho de 1996, SFEI e o., C‑39/94 , EU:C:1996:285 , n. os 39 e 40; de 16 de abril de 2015, Trapeza Eurobank Ergasias, C‑690/13 , EU:C:2015:235 , n. o 52; e de 11 de novembro de 2015, Klausner Holz Niedersachsen, C‑505/14 , EU:C:2015:742 , n. os 23 e 24). Além disso, o Tribunal de Justiça pode fornecer ao órgão jurisdicional de reenvio todos os elementos de interpretação que se prendam com o direito da União, que possam permitir‑lhe apreciar a compatibilidade de uma medida nacional com esse direito, para efeitos da resolução do litígio que lhe foi submetido. Em matéria de auxílios de Estado, o Tribunal de Justiça pode, designadamente, fornecer ao órgão jurisdicional de reenvio os elementos de interpretação que lhe permitam determinar se uma medida nacional pode ser qualificada de auxílio de Estado na aceção do direito da União (Acórdão de 10 de junho de 2010, Fallimento Traghetti del Mediterraneo, C‑140/09 , EU:C:2010:335 , n. o 24) ou, eventualmente, se esta medida constitui um auxílio existente ou um auxílio novo (v., neste sentido, Acórdão de 19 de março de 2015, OTP Bank, C‑672/13 , EU:C:2015:185 , n. o 60). Logo, tendo em conta o objeto dos litígios nos processos principais, ad questões primeira a terceira submetidas não se apresentam como manifestamente desprovidas de pertinência, na medida em que dizem respeito à interpretação dos artigos 107. o e 108. o TFUE. Por outro lado, há que constatar que, com a primeira parte da segunda questão, o órgão jurisdicional de reenvio se interroga, mais especificamente, sobre a conformidade da contribuição audiovisual em causa com os artigos 107. o e 108. o TFUE, na medida em que essa contribuição implicaria a existência de um auxílio estatal destinado à introdução do sistema de transmissão segundo a norma DVB‑T 2, cuja utilização por radiodifusores estabelecidos noutros Estados‑Membros da União não está prevista. No entanto, a decisão de reenvio não contém os elementos de facto ou de direito que permitam ao Tribunal de Justiça responder de maneira útil às interrogações do órgão jurisdicional de reenvio a este respeito. Em particular, esse órgão jurisdicional indica que a contribuição audiovisual permitiu o financiamento deste sistema apenas em benefício dos radiodifusores na Alemanha, mas não especifica as condições de financiamento do referido sistema, nem as razões pelas quais outros radiodifusores seriam excluídos da utilização do mesmo sistema. Por conseguinte, a primeira parte da segunda questão é inadmissível. De resto, as questões primeira a terceira são admissíveis. Em segundo lugar, através das questões quarta a sétima, o órgão jurisdicional de reenvio interroga o Tribunal de Justiça sobre a interpretação do direito à liberdade de expressão e de informação, consagrado no artigo 11. o da Carta e no artigo 10. o da CEDH, das disposições da Diretiva 2004/113, dos princípios da igualdade de tratamento e da não discriminação, bem como da liberdade de estabelecimento. Há que constatar que o referido órgão jurisdicional não fornece nenhuma explicação sobre o nexo que estabelece entre as disposições do direito da União que visa com estas questões e os litígios nos processos principais. Em especial, não apresentou nenhum elemento concreto que permita considerar que as pessoas em causa nos processos principais se encontram numa das situações mencionadas nas referidas questões. Ora, segundo jurisprudência constante do Tribunal de Justiça, a justificação de um pedido de decisão prejudicial não consiste na formulação de opiniões consultivas sobre questões gerais ou hipotéticas, mas na necessidade inerente à solução efetiva de um litígio que diga respeito ao direito da União (Acórdão de 21 de dezembro de 2016, Tele2 Sverige e Watson e o., C‑203/15 e C‑698/15 , EU:C:2016:970 , n. o 130 e jurisprudência referida). Consequentemente, as questões quarta a sétima são inadmissíveis. À luz do conjunto dos elementos que precedem, apenas a primeira questão, a segunda parte da segunda questão e a terceira questão são admissíveis. Quanto ao mérito Quanto à primeira questão Recorde‑se, a título liminar, que, como o advogado‑geral salientou no n. o 45 das suas conclusões, é pacífico que a adoção da lei sobre contribuição audiovisual altera um auxílio existente na aceção do artigo 1. o , alínea c), do Regulamento n. o 659/1999. Nestas condições, há que entender que, com a sua primeira questão, o órgão jurisdicional de reenvio pergunta, em substância, se o artigo 1. o , alínea c), do Regulamento n. o 659/1999 deve ser interpretado no sentido de que uma alteração do regime de financiamento da radiodifusão pública de um Estado‑Membro que, como a que está em causa no processo principal, consiste em substituir uma taxa audiovisual, devida a título posse de um aparelho de receção audiovisual, por uma contribuição audiovisual devida, nomeadamente, a título da ocupação de um habitação ou de um estabelecimento profissional, constitui uma alteração de um auxílio existente, na aceção da referida disposição, que deva ser notificada à Comissão por força do artigo 108. o , n. o 3, TFUE. Importa lembrar que o artigo 4. o , n. o 1, primeiro período, do Regulamento n. o 794/2004 prevê que, para efeitos da alínea c) do artigo 1. o do Regulamento n. o 659/1999, entende‑se por alteração de um auxílio existente qualquer modificação que não seja de natureza puramente formal ou administrativa destinada a não afetar a apreciação da compatibilidade da medida de auxílio com o mercado interno. A este respeito, o artigo 4. o , n. o 1, segundo período, do Regulamento n. o 794/2004 precisa que qualquer aumento até 20% do orçamento inicial de um regime de auxílios existente não é considerado uma alteração de auxílio existente. A fim de dar uma resposta útil ao órgão jurisdicional de reenvio, há que determinar, portanto, se a lei sobre a contribuição audiovisual, na medida em que modifica o facto gerador da obrigação de pagamento da contribuição destinada a financiar o serviço público da radiodifusão na Alemanha, ao prever que esta já não resulta da posse de um aparelho recetor, mas, designadamente, da posse de uma habitação, constitui uma alteração de um auxílio existente, no sentido das disposições referidas no número anterior do presente acórdão. Esta questão implica determinar se a adoção da lei sobre a contribuição audiovisual acarreta uma alteração substancial do auxílio existente que foi objeto da Decisão de 24 de abril de 2007 ou se esta lei se limita a introduzir uma alteração de caráter puramente formal ou administrativo, que não é suscetível de afetar a compatibilidade da medida de auxílio com o mercado interno. Como a SWR, os Governos alemão e sueco, bem como a Comissão alegam nas observações que apresentaram ao Tribunal de Justiça, e como resulta, além disso, dos elementos constantes dos autos à disposição do Tribunal de Justiça, a substituição da taxa audiovisual pela contribuição audiovisual limita‑se a uma alteração do auxílio existente que foi objeto da Decisão de 24 de abril de 2007, a qual não pode ser qualificada de substancial. Com efeito, a alteração do facto gerador do pagamento da contribuição audiovisual não afetou os elementos constitutivos do regime de financiamento da radiodifusão pública na Alemanha, tal como foram apreciados pela Comissão no âmbito da Decisão de 24 de abril de 2007. Assim, em primeiro lugar, é pacífico que a lei sobre a contribuição audiovisual não alterou o objetivo prosseguido pelo regime de financiamento da radiodifusão pública na Alemanha, continuando a contribuição audiovisual, tal como a taxa audiovisual que substitui, a destinar‑se ao financiamento do serviço público da radiodifusão. Em segundo lugar, é igualmente ponto assente que o círculo dos beneficiários deste regime é idêntico ao anteriormente existente. Em terceiro lugar, não resulta dos elementos trazidos ao debate perante o Tribunal de Justiça que a lei sobre a contribuição audiovisual tenha alterado a missão de serviço público confiada aos radiodifusores públicos ou as atividades destes radiodifusores suscetíveis de serem subvencionadas pela contribuição audiovisual. Em quarto lugar, a lei sobre a contribuição audiovisual alterou o facto gerador desta contribuição. Todavia, por um lado, como referiram, nomeadamente a SWR, o Governo alemão e a Comissão, a alteração em causa no processo principal visava essencialmente um objetivo de simplificação das condições da cobrança da contribuição audiovisual, num contexto de evolução constante das tecnologias que permitem a receção de programas dos radiodifusores públicos. Por outro lado, como o Governo alemão e a Comissão alegam nas suas observações apresentadas ao Tribunal de Justiça e como salientou o advogado‑geral no n. o 55 das suas conclusões, a substituição da taxa audiovisual pela contribuição audiovisual não conduziu a um aumento substancial da compensação recebida pelos radiodifusores públicos para cobrir os custos associados às missões de serviço público que lhes cabem. Nestas condições, à luz dos elementos constantes dos autos à disposição do Tribunal de Justiça, não está demonstrado que a lei sobre a contribuição audiovisual teria implicado uma alteração substancial do regime de financiamento da radiodifusão pública na Alemanha, exigindo que essa adoção fosse notificada à Comissão por força do artigo 108. o , n. o 3, TFUE. À luz do exposto, há que responder à primeira questão que o artigo 1. o , alínea c), do Regulamento n. o 659/1999 deve ser interpretado no sentido de que uma alteração do regime de financiamento da radiodifusão pública de um Estado‑Membro que, como a que está em causa no processo principal, consiste em substituir uma taxa audiovisual, devida a título da posse de um aparelho de receção audiovisual, por uma contribuição audiovisual devida, nomeadamente, a título da posse de uma habitação ou de um estabelecimento profissional, não constitui uma alteração de um auxílio existente, na aceção da referida disposição, que deva ser notificada à Comissão por força do artigo 108. o , n. o 3, TFUE. Quanto à segunda parte da segunda questão e à terceira questão Através da segunda parte da segunda questão e da terceira questão, que importa examinar conjuntamente, o órgão jurisdicional de reenvio pergunta, em substância, se os artigos 107. o e 108. o TFUE devem ser interpretados no sentido de que se opõem a um regime nacional, como o que está em causa no processo principal, que confere ao radiodifusor público poderes derrogatórios do direito comum que lhe permitem efetuar, por si próprio, a execução coerciva de dívidas não pagas a título da contribuição audiovisual. A este respeito, como a SWR e o Governo alemão sublinharam nas suas observações apresentadas ao Tribunal de Justiça, as prerrogativas de autoridade pública de que gozam os radiodifusores públicos em matéria de cobrança da taxa audiovisual foram tomadas em conta pela Comissão no seu exame do regime de financiamento da radiodifusão pública, e mais particularmente desta taxa, no quadro da Decisão de 24 de abril de 2007. À luz da decisão mencionada, estas prerrogativas, que visam precisamente a cobrança da referida taxa, devem ser consideradas como fazendo parte integrante do auxílio existente, constituído por esta. Ora, como salientou o advogado‑geral no n. o 87 das suas conclusões, a lei sobre a contribuição audiovisual não introduziu alterações a essas prerrogativas. Nestas condições, há que concluir que a lei sobre a contribuição audiovisual não é suscetível de afetar a apreciação que a Comissão efetuou no quadro da Decisão de 24 de abril de 2007, no que diz respeito a essas mesmas prerrogativas. Além disso, como a Comissão referiu nas suas observações escritas e o advogado‑geral sublinhou no n. o 84 das suas conclusões, as prerrogativas de autoridade pública de que gozam os radiodifusores públicos em matéria de cobrança da taxa audiovisual são inerentes às suas missões de serviço público. Por conseguinte, há que responder à segunda parte da segunda questão e à terceira questão que os artigos 107. o e 108. o TFUE devem ser interpretados no sentido de que não se opõem a um regime nacional, como o que está em causa no processo principal, que confere ao radiodifusor público poderes derrogatórios do direito comum que lhe permitem efetuar, por si próprio, a execução coerciva de dívidas não pagas a título da contribuição audiovisual. Quanto às despesas Revestindo o processo, quanto às partes na causa principal, a natureza de incidente suscitado perante o órgão jurisdicional de reenvio, compete a este decidir quanto às despesas. As despesas efetuadas pelas outras partes para a apresentação de observações ao Tribunal de Justiça não são reembolsáveis. Pelos fundamentos expostos, o Tribunal de Justiça (Quarta Secção) declara: 1) O artigo 1. o , alínea c), do Regulamento n. o 659/1999 do Conselho, de 22 de março de 1999, que estabelece as regras de execução do artigo [108. o TFUE], deve ser interpretado no sentido de que uma alteração do regime de financiamento da radiodifusão pública de um Estado‑Membro que, como a que está em causa no processo principal, consiste em substituir uma taxa audiovisual, devida a título da posse de um aparelho de receção audiovisual, por uma contribuição audiovisual devida, nomeadamente, a título da posse de uma habitação ou de um estabelecimento profissional, não constitui uma alteração de um auxílio existente, na aceção da referida disposição, que deva ser notificada à Comissão por força do artigo 108. o , n. o 3, TFUE. 2) Os artigos 107. o e 108. o TFUE devem ser interpretados no sentido de que não se opõem a um regime nacional, como o que está em causa no processo principal, que confere ao radiodifusor público poderes derrogatórios do direito comum que lhe permitem efetuar, por si próprio, a execução coerciva de dívidas não pagas a título da contribuição audiovisual. Assinaturas ( *1 ) Língua do processo: alemão.

62014CJ0492

en

This request for a preliminary ruling concerns the interpretation of Articles 12 EC, 28 EC and 30 EC, and Article 3(1) and (4) of Directive 2003/54/EC of the European Parliament and of the Council of 26 June 2003 concerning common rules for the internal market in electricity and repealing Directive 96/92/EC ( OJ 2003 L 176, p. 37 ). The request has been made in proceedings between Essent Belgium NV and Vlaams Gewest (Flemish Region, Belgium) and Others concerning the Flemish Region’s non-contractual liability owing to the adoption of successive regional legislation limiting the benefit of free distribution through the distribution systems located in that region, initially solely to electricity produced from renewable energy sources (‘green electricity’) that is fed directly into those distribution systems by the generating installations connected to them, and, subsequently, solely to green electricity fed directly by generating installations into the distribution systems located throughout the Member State of which that region forms part. Legal context EU law Directive 2001/77/EC Directive 2001/77/EC of the European Parliament and of the Council of 27 September 2001 on the promotion of electricity produced from renewable energy sources in the internal electricity market ( OJ 2001 L 283, p. 33 ) was repealed, from 1 January 2012, by Directive 2009/28/EC of the European Parliament and of the Council of 23 April 2009 on the promotion of the use of energy from renewable sources and amending and subsequently repealing Directives 2001/77 and 2003/30/EC ( OJ 2009 L 140, p. 16 ). Nevertheless, given the dates of the facts at issue in the main proceedings, the provisions of Directive 2001/77 must be taken into account in the present case. According to recitals 1 to 3 and 14 of Directive 2001/77: ‘(1) The potential for the exploitation of renewable energy sources is underused in the Community at present. The Community recognises the need to promote renewable energy sources as a priority measure given that their exploitation contributes to environmental protection and sustainable development. In addition this can also create local employment, have a positive impact on social cohesion, contribute to security of supply and make it possible to meet Kyoto targets more quickly. It is therefore necessary to ensure that this potential is better exploited within the framework of the internal electricity market. (2) The promotion of electricity produced from renewable energy sources is a high Community priority as outlined in the White Paper on Renewable Energy Sources ... for reasons of security and diversification of energy supply, of environmental protection and of social and economic cohesion. ... (3) The increased use of electricity produced from renewable energy sources constitutes an important part of the package of measures needed to comply with the Kyoto Protocol to the United Nations Framework Convention on Climate Change, and of any policy package to meet further commitments. … (14) Member States operate different mechanisms of support for renewable energy sources at the national level, including green certificates, investment aid, tax exemptions or reductions, tax refunds and direct price support schemes. One important means to achieve the aim of this Directive is to guarantee the proper functioning of these mechanisms, until a Community framework is put into operation, in order to maintain investor confidence.’ Article 1 of Directive 2001/77 provided: ‘The purpose of this Directive is to promote an increase in the contribution of renewable energy sources to electricity production in the internal market for electricity and to create a basis for a future Community framework thereof.’ Article 3(1) and (2) of that directive provided: ‘1.   Member States shall take appropriate steps to encourage greater consumption of electricity produced from renewable energy sources in conformity with the national indicative targets referred to in paragraph 2. These steps must be in proportion to the objective to be attained. 2.   Not later than 27 October 2002 and every five years thereafter, Member States shall adopt and publish a report setting national indicative targets for future consumption of electricity produced from renewable energy sources in terms of a percentage of electricity consumption for the next 10 years. … To set these targets until the year 2010, the Member States shall: — take account of the reference values in the Annex, — ensure that the targets are compatible with any national commitments accepted in the context of the climate change commitments accepted by the Community pursuant to the Kyoto Protocol to the United Nations Framework Convention on Climate Change.’ Paragraph 1 of Article 4 of that directive, which is entitled ‘Support schemes’, provided: ‘Without prejudice to Articles 87 and 88 of the [EC] Treaty, the [European] Commission shall evaluate the application of mechanisms used in Member States according to which a producer of electricity, on the basis of regulations issued by the public authorities, receives direct or indirect support, and which could have the effect of restricting trade, on the basis that these contribute to the objectives set out in Articles 6 and 174 of the Treaty.’ Entitled ‘Grid system issues’, Article 7 of Directive 2001/77 stated: ‘1.   Without prejudice to the maintenance of the reliability and safety of the grid, Member States shall take the necessary measures to ensure that transmission system operators and distribution system operators in their territory guarantee the transmission and distribution of electricity produced from renewable energy sources. They may also provide for priority access to the grid system of electricity produced from renewable energy sources. When dispatching generating installations, transmission system operators shall give priority to generating installations using renewable energy sources insofar as the operation of the national electricity system permits. 2.   Member States shall put into place a legal framework or require transmission system operators and distribution system operators to set up and publish their standard rules relating to the bearing of costs of technical adaptations, such as grid connections and grid reinforcements, which are necessary in order to integrate new producers feeding electricity produced from renewable energy sources into the interconnected grid. … 3.   Where appropriate, Member States may require transmission system operators and distribution system operators to bear, in full or in part, the costs referred to in paragraph 2. … 6.   Member States shall ensure that the charging of transmission and distribution fees does not discriminate against electricity from renewable energy sources, including in particular electricity from renewable energy sources produced in peripheral regions, such as island regions and regions of low population density. Where appropriate, Member States shall put in place a legal framework or require transmission system operators and distribution system operators to ensure that fees charged for the transmission and distribution of electricity from plants using renewable energy sources reflect realisable cost benefits resulting from the plant’s connection to the network. Such cost benefits could arise from the direct use of the low-voltage grid. …’ Directive 96/92/EC Recitals 3, 15 and 19 of Directive 96/92/EC of the European Parliament and of the Council of 19 December 1996 concerning common rules for the internal market in electricity ( OJ 1997 L 27, p. 20 ) provided: ‘(3) Whereas the provisions of this Directive should not affect the full application of the Treaty, in particular the provisions concerning the internal market and competition; … (15) Whereas the Treaty lays down specific rules with regard to restrictions on the free movement of goods and on competition; … (19) Whereas the Member States, when imposing public service obligations on the undertakings of the electricity sector, must therefore respect the relevant rules of the Treaty as interpreted by the Court of Justice’. According to Article 1 of that directive: ‘This Directive establishes common rules for the generation, transmission and distribution of electricity. It lays down the rules relating to the organisation and functioning of the electricity sector, access to the market, the criteria and procedures applicable to calls for tender and the granting of authorisations and the operation of systems.’ Article 2 of that directive provided: ‘For the purposes of this Directive: ... (6) “distribution” shall mean the transport of electricity on medium-voltage and low-voltage distribution systems with a view to its delivery to customers; ... (15) “system user” shall mean any natural or legal person supplying to, or being supplied by, a transmission or distribution system; …’ Article 3 of Directive 96/92 provided: ‘1.   Member States shall ensure, on the basis of their institutional organisation and with due regard for the principle of subsidiarity, that, without prejudice to paragraph 2, electricity undertakings are operated in accordance with the principles of this Directive, with a view to achieving a competitive market in electricity, and shall not discriminate between these undertakings as regards either rights or obligations. … 2.   Having full regard to the relevant provisions of the Treaty, in particular Article 90, Member States may impose on undertakings operating in the electricity sector, in the general economic interest, public service obligations which may relate to security, including security of supply, regularity, quality and price of supplies and to environmental protection. Such obligations must be clearly defined, transparent, non-discriminatory and verifiable; … 3.   Member States may decide not to apply the provisions of Articles 5, 6, 17, 18 and 21 insofar as the application of these provisions would obstruct the performance, in law or in fact, of the obligations imposed on electricity undertakings in the general economic interest and insofar as the development of trade would not be affected to such an extent as would be contrary to the interests of the Community. The interests of the Community include, inter alia, competition with regard to eligible customers in accordance with this Directive and Article 90 of the Treaty.’ Article 11(2) and (3) of Directive 96/92 provided: ‘2.   In any event, [the distribution system operator] must not discriminate between system users or classes of system users, particularly in favour of its subsidiaries or shareholders. 3.   A Member State may require the distribution system operator, when dispatching generating installations, to give priority to generating installations using renewable energy sources or waste or producing combined heat and power.’ Article 16 of that directive provided: ‘For the organisation of access to the system, Member States may choose between the procedures referred to in Article 17 and/or in Article 18. Both sets of procedure shall operate in accordance with objective, transparent and non-discriminatory criteria.’ Directive 2003/54 Directive 2003/54 was repealed with effect from 3 March 2011 by Directive 2009/72/EC of the European Parliament and of the Council of 13 July 2009 concerning common rules for the internal market in electricity ( OJ 2009 L 211, p. 55 ). Recitals 2, 4, 6, 7, 13, 15 and 17 of Directive 2003/54 stated: ‘(2) Experience in implementing this Directive shows the benefits that may result from the internal market in electricity, in terms of efficiency gains, price reductions, higher standards of service and increased competitiveness. However, important shortcomings and possibilities for improving the functioning of the market remain, notably concrete provisions are needed to ensure a level playing field in generation and to reduce the risks of market dominance and predatory behaviour, ensuring non-discriminatory transmission and distribution tariffs, through access to the network on the basis of tariffs published prior to their entry into force … … (4) The freedoms which the Treaty guarantees European citizens — free movement of goods, freedom to provide services and freedom of establishment — are only possible in a fully open market, which enables all consumers freely to choose their suppliers and all suppliers freely to deliver to their customers. … (6) For competition to function, network access must be non-discriminatory, transparent and fairly priced. (7) In order to complete the internal electricity market, non-discriminatory access to the network of the transmission or the distribution system operator is of paramount importance. … … (13) Further measures should be taken in order to ensure transparent and non-discriminatory tariffs for access to networks. Those tariffs should be applicable to all system users on a non-discriminatory basis. … (15) The existence of effective regulation, carried out by one or more national regulatory authorities, is an important factor in guaranteeing non-discriminatory access to the network. … Those authorities should have the competence to fix or approve the tariffs, or at least, the methodologies underlying the calculation of transmission and distribution tariffs. In order to avoid uncertainty and costly and time consuming disputes, these tariffs should be published prior to their entry into force. … (17) In order to ensure effective market access for all market players, including new entrants, non-discriminatory and cost-reflective balancing mechanisms are necessary. …’ Article 1 of Directive 2003/54, entitled ‘Scope’, provided: ‘This Directive establishes common rules for the generation, transmission, distribution and supply of electricity. It lays down the rules relating to the organisation and functioning of the electricity sector, access to the market, the criteria and procedures applicable to calls for tenders and the granting of authorisations and the operation of systems.’ Article 2 of that directive provided: ‘For the purposes of this Directive: … (5) “distribution” means the transport of electricity on high-voltage, medium voltage and low voltage distribution systems with a view to its delivery to customers, but not including supply; … (18) “system users” means any natural or legal persons supplying to, or being supplied by, a transmission or distribution system; …’ Article 3 of that directive, entitled ‘Public service obligations and customer protection’, provided: ‘1.   Member States shall ensure, on the basis of their institutional organisation and with due regard to the principle of subsidiarity, that, without prejudice to paragraph 2, electricity undertakings are operated in accordance with the principles of this Directive with a view to achieving a competitive, secure and environmentally sustainable market in electricity, and shall not discriminate between these undertakings as regards either rights or obligations. 2.   Having full regard to the relevant provisions of the Treaty, in particular Article 86 thereof, Member States may impose on undertakings operating in the electricity sector, in the general economic interest, public service obligations which may relate to security, including security of supply, regularity, quality and price of supplies and environmental protection, including energy efficiency and climate protection. Such obligations shall be clearly defined, transparent, non-discriminatory, verifiable and shall guarantee equality of access for EU electricity companies to national consumers. … … 4.   When financial compensation, other forms of compensation and exclusive rights which a Member State grants for the fulfilment of the obligations set out in paragraphs 2 and 3 are provided, this shall be done in a non-discriminatory and transparent way. … 8.   Member States may decide not to apply the provisions of Articles 6, 7, 20 and 22 insofar as their application would obstruct the performance, in law or in fact, of the obligations imposed on electricity undertakings in the general economic interest and insofar as the development of trade would not be affected to such an extent as would be contrary to the interests of the Community. The interests of the Community include, amongst others, competition with regard to eligible customers in accordance with this Directive and Article 86 of the Treaty. …’ Article 14 of Directive 2003/54 provided: ‘… 2.   In any event, [the distribution system operator] must not discriminate between system users or classes of system users, particularly in favour of its related undertakings. … 4.   A Member State may require the distribution system operator, when dispatching generating installations, to give priority to generating installations using renewable energy sources or waste or producing combined heat and power. …’ According to Article 20(1) of that directive: ‘Member States shall ensure the implementation of a system of third party access to the transmission and distribution systems based on published tariffs, applicable to all eligible customers and applied objectively and without discrimination between system users. Member States shall ensure that these tariffs, or the methodologies underlying their calculation, are approved prior to their entry into force in accordance with Article 23 and that these tariffs, and the methodologies — where only methodologies are approved — are published prior to their entry into force.’ Article 23 of that directive provided: ‘… 2.   The regulatory authorities shall be responsible for fixing or approving, prior to their entry into force, at least the methodologies used to calculate or establish the terms and conditions for: (a) connection and access to national networks, including transmission and distribution tariffs. … … 4.   Regulatory authorities shall have the authority to require transmission and distribution system operators, if necessary, to modify the terms and conditions, tariffs, rules, mechanisms and methodologies referred to in paragraphs 1, 2 and 3, to ensure that they are proportionate and applied in a non-discriminatory manner. …’ Flemish legislation The Electricity Decree According to Article 2 of the vlaams decreet houdende de organisatie van de elektriciteitsmarkt (Flemish Decree on the organisation of the electricity market) of 17 July 2000 ( Belgisch Staatsblad , 22 September 2000, p. 32166; ‘the Electricity Decree’): ‘For the purposes of this Decree: 1° “distribution” shall mean the transport of electricity on distribution systems with a view to its delivery to customers; 2° “distribution system” shall mean the totality of connections within a geographically defined area operating at a nominal voltage of no more than 70 kV and the transformer stations, switching stations, distribution stations and electricity substations and other equipment necessary for the transmission of electricity to customers at regional or local level; …’ Article 15, in Chapter III of the Electricity Decree, entitled ‘Access to the distribution system’, provided: ‘The system operator shall perform, free of charge, all tasks necessary for the distribution of green electricity, with the exception of connection to the distribution system. The Flemish Government may impose restrictions on the arrangement referred to in the first paragraph.’ Article 15 of the Electricity Decree was repealed by Article 61 of the vlaams decreet houdende bepalingen tot begeleiding van de begroting 2005 (Flemish Decree on measures to accompany the 2005 budget) of 24 December 2004 ( Belgisch Staatsblad , 31 December 2004, p. 87220). The decisions promoting the production of green electricity In its original version, Article 14 of the besluit van de Vlaamse regering inzake de bevordering van elektriciteitsopwekking uit hernieuwbare energiebronnen (Decision of the Flemish Government promoting the production of electricity from renewable energy sources) of 28 September 2001 ( Belgisch Staatsblad , 23 October 2001, p. 36778) provided: ‘Each supplier shall report monthly, per customer and per system tariff period, to the system operators concerned the amount of electricity from the renewable energy sources listed in Article 8(1) which is transmitted through their distribution system. The system operator shall perform, free of charge, the tasks referred to in Article 15 of the [Electricity Decree], in accordance with the report specified in the preceding paragraph. As regards electricity not produced in the Flemish Region, the authority responsible for issuing green-electricity certificates for the generating site concerned shall provide the regulatory authority with a certificate guaranteeing that that electricity was produced from a renewable energy source appearing on the list provided for in Article 8(1) and is intended for an end-user in Flanders. …’ As amended by virtue of Article 2 of the besluit van de Vlaamse regering tot wijziging van het besluit van de Vlaamse regering van 28 september 2001 (Decision of the Flemish Government amending the Decision of the Flemish Government of 28 September 2001) of 4 April 2003 ( Belgisch Staatsblad , 30 April 2003, p. 23334; ‘the Decision of 4 April 2003’), which entered into force on 30 April 2003, Article 14 provided: ‘§ 1.   In accordance with the second paragraph of Article 15 of the [Electricity Decree], free distribution, as referred to in the first paragraph of Article 15 of that Decree, is restricted to the feed-in of electricity produced by the generating installations connected to the distribution systems in the Flemish Region. § 2.   Suppliers of electricity produced from the renewable energy sources referred to in Article 8 shall not charge in an interim invoice to, or the final account of, the end-user of that electricity any fee for the cost of its distribution, as referred to in the first paragraph of Article 15. …’ Having been seised of an action brought by Essent Belgium for annulment of Article 2 of the Decision of 4 April 2003, the Raad van State (Council of State, Belgium) suspended operation of that provision by a decision of 12 January 2004. The Decision of the Flemish Government promoting the production of electricity from renewable energy sources of 28 September 2001 was repealed and replaced by the besluit van de Vlaamse regering inzake de bevordering van elektriciteitsopwekking uit hernieuwbare energiebronnen (Decision of the Flemish Government promoting the production of electricity from renewable energy sources) of 5 March 2004 ( Belgisch Staatsblad , 23 March 2004, p. 16296; ‘the Decision of 5 March 2004’). Article 18 of the Decision of 5 March 2004 provided: ‘§ 1.   In accordance with the second paragraph of Article 15 of the [Electricity Decree], free distribution, as referred to in the first paragraph of Article 15 of that Decree, is restricted to the electricity supplied to end-users connected to a distribution system in the Flemish Region which is produced from a renewable energy source, as provided for in Article 15, in a generating installation which feeds its electricity directly into a distribution system in Belgium. § 2.   Suppliers of electricity, as referred to in § 1, shall not charge in the final account of the end-users of that electricity any fee for the cost of its distribution, as referred to in the first paragraph of Article 15 of the [Electricity Decree]. …’ Having been seised of an action brought by Essent Belgium for annulment of Article 18 of the Decision of 5 March 2004, the Raad van State (Council of State) suspended operation of that provision by a decision of 23 December 2004. Following the repeal of Article 15 of the Electricity Decree by the Decree of 24 December 2004 on measures to accompany the 2005 budget, Article 18 of the Decision of 5 March 2004 was repealed, with effect from 1 January 2005, by the besluit van de Vlaamse regering (Decision of the Flemish Government) of 25 March 2005 ( Belgisch Staatsblad , 27 May 2005, p. 24763). The dispute in the main proceedings and the questions referred for a preliminary ruling Essent Belgium supplies to undertakings and private customers in Flanders electricity which it imports mainly from the Netherlands and which, it claims, is green electricity. Having formed the view that it had suffered damage because the green electricity thus imported from another Member State was, as a result of the successive changes to the legislation introduced by the Decisions of 4 April 2003 and 5 March 2004 (‘the regional legislation at issue in the main proceedings’), excluded from the scheme for free distribution through the distribution system in Flanders from which it benefited originally, Essent Belgium brought two actions before the Nederlandstalige rechtbank van eerste aanleg te Brussel (Dutch-language Court of First Instance, Brussels, Belgium) claiming, in essence, that the Flemish Region should be ordered pay it compensation for that damage in the amount of EUR 15958252. Essent Belgium also brought into the proceedings the Vlaamse Regulator van de Elektriciteits- en Gasmarkt (VREG) (Flemish regulator of the electricity and gas market), the body competent to rule on distribution tariffs, and a number of distribution system operators which had sought payment by Essent Belgium of distribution costs, so as to have the judgments to be delivered declared applicable also to those other parties. In support of those actions, Essent Belgium submitted, inter alia, that, in adopting the regional legislation at issue in the main proceedings, the Flemish Region infringed EU law, in particular, Articles 18 TFEU and 34 TFEU and Articles 3(1) and 11(2) of Directive 96/92. In those circumstances, the Nederlandstalige rechtbank van eerste aanleg te Brussel (Dutch-language Court of First Instance, Brussels) decided to stay the proceedings and to refer the following questions to the Court of Justice for a preliminary ruling: ‘(1) Should Article 28 EC and Article 30 EC be interpreted as precluding a regulation of a Member State — in the present case the [Flemish Electricity Decree], read in conjunction with the Decision of 4 April 2003 ... — restricting the free distribution of green electricity to the feed-in of electricity produced by the generating installations connected to the distribution systems in the Flemish Region and excluding electricity from generating installations which are not connected to distribution systems in the Flemish Region? (2) Should Article 28 EC and Article 30 EC be interpreted as precluding a regulation of a Member State — in the present case the [Flemish Electricity Decree], read in conjunction with the Decision of 5 March 2004 ..., as applied by the VREG — which restricts the free distribution of green electricity to electricity produced by generating installations which feed directly into a distribution system in Belgium and excludes from free distribution the electricity produced by generating installations which do not feed directly into a distribution system in Belgium? (3) Is a national rule as referred to in question 1 and question 2 compatible with the principle of equal treatment and the prohibition of discrimination as embodied inter alia in Article 12 EC and Article 3(1) and (4) of the then Directive 2003/54?’ Consideration of the questions referred Admissibility By its third question, the referring court asks, inter alia, whether the provisions of Article 3(1) and (4) of Directive 2003/54 must be interpreted as precluding legislation such as the regional legislation at issue in the main proceedings. It must be borne in mind in that regard that, under Article 94(c) of the Rules of Procedure of the Court of Justice, a request for a preliminary ruling must contain a statement of the reasons which prompted the referring court or tribunal to inquire about the interpretation of a provision of EU law, and the relationship between that provision and the national legislation applicable to the main proceedings. In the present case, however, the order for reference contains no explanation as to the reasons that prompted the referring court to inquire about the interpretation of Article 3(4) of Directive 2003/54. Nor, moreover, is it possible to establish from the description in that order of the national factual and legislative context how that provision of EU law might be capable of having any influence on the dispute in the main proceedings. Thus, although Article 3(4) of Directive 2003/54 provides that, when financial compensation, other forms of compensation or exclusive rights are provided by a Member State for the fulfilment of a public service obligation, these must be granted in a non-discriminatory and transparent way, the referring court does not refer to any form of compensation or exclusive rights which, under the regional legislation at issue in the main proceedings, might be granted to electricity distributors in order to compensate them for their obligation to distribute green electricity free of charge. Nor is it apparent from that order that the dispute in the main proceedings relates to such compensation or exclusive rights. In those circumstances, the third question must be declared inadmissible in so far as it relates to the interpretation of Article 3(4) of Directive 2003/54. Substance Preliminary observations The fact that a national court has, formally speaking, worded its request for a preliminary ruling with reference to certain provisions of EU law does not preclude the Court of Justice from providing to the national court all the elements of interpretation which may be of assistance in adjudicating on the case pending before it, whether or not that court has referred to them in its questions. It is for the Court to extract from all the information provided by the national court, in particular from the grounds of the order for reference, the points of EU law which require interpretation, having regard to the subject matter of the dispute (see, in particular, judgment of 27 October 2009, ČEZ, C‑115/08 , EU:C:2009:660 , paragraph and the case-law cited). In the present case, it is apparent from the order for reference that, by the actions it has brought in the main proceedings, Essent Belgium is, in essence, seeking compensation for the damage it claims to have suffered because it is no longer able to benefit from the scheme for the free distribution of green electricity imposed by Flemish regional legislation on distribution system operators in Flanders, for the distribution to which it used, in that region, green electricity imported from a Member State other than the Kingdom of Belgium. Essent Belgium thus claims to have been deprived of the benefit of that scheme during (1) the period from 30 April 2003, when the Decision of 4 April 2003 entered into force, to 12 January 2004, the date from which that decision was suspended by the Raad van State (Council of State), and (2) the period from 23 March 2004, when the Decision of 5 March 2004 entered into force, to 31 December 2004, the date on which Article 15 of the Electricity Decree was repealed. In the light both of the subject matter of the dispute in the main proceedings thus described and its timeframe, it must be noted that, for the purposes of answering the questions raised by the referring court, it is appropriate to take into consideration, so far as concerns EU secondary law, not Article 3(1) of Directive 2003/54 but other provisions of that directive, as well as provisions contained in Directives 96/92 and 2001/77, respectively. As regards, in the first place, Directives 96/92 and 2003/54 establishing common rules for the internal market in electricity, it is clear, first of all, from Articles 29 to 31 of Directive 2003/54 that that directive did not enter into force until 4 August 2003 and was required to be transposed not later than 1 July 2004, the date on which Directive 96/92 was repealed. The latter, therefore, to which the Flemish Region and the VREG in particular referred in their observations to the Court, and which Essent Belgium, in support of its action in the main proceedings, notably claimed had been infringed, is applicable, ratione temporis , with regard to part of the period at issue in the main proceedings. Secondly, and from an aspect ratione materiae , it should be noted, in the light of the subject matter of the dispute in the main proceedings outlined in paragraph 44 of the present judgment, that, although the referring court refers in its third question to Article 3(1) of Directive 2003/54, which prohibits any discrimination as regards either rights or obligations of electricity undertakings, that directive includes a provision, Article 20(1), which deals more specifically with the obligation of Member States to ensure that there is no discrimination in relation to access to distribution systems and to the conditions, in particular the tariff conditions, governing such access. It is thus appropriate, in the context of the present case, to take the latter provision into consideration. As regards Directive 96/92, it is, for similar reasons, appropriate to take into consideration not Article 3(1) thereof, the content of which essentially corresponds to that of Article 3(1) of Directive 2003/54, but rather Article 16, which also deals with the conditions for non-discriminatory access to distribution systems. Furthermore, given that distribution system operators in Flanders are required, under the regional legislation at issue in the main proceedings, to distribute free of charge green electricity fed directly into those systems or into the distribution systems in Belgium, regard must also be had to Article 3(2) and (8) of Directive 2003/54 concerning the public service obligations which the Member States can impose on undertakings in the electricity sector and which relate, in particular, to environmental protection, including climate protection. The same applies to the corresponding provisions in Article 3(2) and (3) of Directive 96/92. In the second place, given the subject matter of the dispute in the main proceedings, as outlined in paragraph 44 of the present judgment, it is also important, in view of the objectives of promoting the production of green electricity pursued by the regional legislation at issue in the main proceedings, to take into account Articles 3, 4 and 7 of Directive 2001/77, the purpose of which is precisely to promote an increase in such production in the internal market for electricity. In view of all the foregoing, it must be concluded that, by its questions, which it is appropriate to examine together, the referring court asks, in essence, whether the provisions of Articles 12 EC, 28 EC and 30 EC, and of Article 3(2) and (8) and Article 20(1) of Directive 2003/54, Article 3(2) and (3) and Article 16 of Directive 96/92 and Articles 3, 4 and 7 of Directive 2001/77 must be interpreted as precluding legislation such as the regional legislation at issue in the main proceedings which imposes a scheme for the free distribution of green electricity through the distribution systems in the region concerned, while limiting the benefit of that scheme, in the case of the first piece of legislation, solely to green electricity fed directly into those distribution systems by the generating installations and, in the case of the second piece of legislation, solely to green electricity fed directly by such installations into the distribution systems in the Member State to which that region belongs, thereby excluding from that benefit green electricity imported from other Member States. Directive 2001/77 The regional legislation at issue in the main proceedings, which is designed, through the establishment of a scheme for the free distribution of green electricity, to promote the production of such electricity, must be considered, first of all, in the light of the provisions of Directive 2001/77. As is apparent from Articles 1, 3, 4 and 7 of that directive, the purpose of the directive is specifically to promote an increase in the contribution of renewable energy sources to electricity production in the internal market for electricity and, on that basis, it includes provisions relating to national support mechanisms for the production of green electricity and to the conditions governing the access of green electricity to the distribution systems. It must be noted in that regard, in the first place, that, according to recitals 1 to 3 of that directive, such promotion of renewable energy sources, which is a high priority for the European Union, is justified in particular because the exploitation of those energy sources contributes to environmental protection and sustainable development, and can also contribute to security and diversification of energy supply and make it possible to meet the Kyoto Protocol targets more quickly (see, to that effect, judgment of 26 September 2013, IBV & Cie, C‑195/12 , EU:C:2013:598 , paragraph ). As is apparent from recital 14 of Directive 2001/77, the EU legislature took the view, when adopting the directive, that guaranteeing the proper functioning of the various mechanisms of support for renewable energy sources at the national level operated by Member States is an important means to achieve the aim of that directive, so as to maintain investor confidence until a Community framework is put into operation. Article 4(1) of that directive states that such mechanisms are capable of contributing to attaining the objectives set out in Article 6 EC and Article 174(1) EC, the latter listing the objectives of EU policy on the environment (see, to that effect, judgment of 26 September 2013, IBV & Cie, C‑195/12 , EU:C:2013:598 , paragraphs and ). Article 174(1) EC refers to preserving, protecting and improving the quality of the environment, protecting human health, the prudent and rational utilisation of natural resources, and promoting measures at international level to deal with regional or worldwide environmental problems (judgment of 26 September 2013, IBV & Cie, C‑195/12 , EU:C:2013:598 , paragraph ). In the second place, as regards the form that mechanisms of support for renewable energy sources at the national level may take, it must be noted that recital 14 of Directive 2001/77 does no more than list the various kinds of measures to which the Member States generally have recourse in that connection, namely, green certificates, investment aid, tax exemptions or reductions, tax refunds and direct price support schemes (judgment of 26 November 2014, Green Network, C‑66/13 , EU:C:2014:2399 , paragraph and the case-law cited). Article 4(1) of that directive merely indicates that the national support mechanisms whose adoption is thus encouraged by the EU legislature are intended to enable green electricity producers to receive direct or indirect support. It follows, in particular, that Directive 2001/77 allows Member States considerable latitude for the purposes of the adoption and implementation of such support schemes for green electricity producers (judgment of 26 November 2014, Green Network, C‑66/13 , EU:C:2014:2399 , paragraph and the case-law cited). In the present case, the free distribution provided for by the regional legislation at issue in the main proceedings constitutes neither an advantage nor direct support to green electricity producers, since that free distribution primarily benefits suppliers and therefore, in principle, the consumer. Free access to the distribution systems could only indirectly therefore, if at all, also prove to be a source of support for those producers and to that extent fall within the scope of Article 4(1) of Directive 2001/77. However, it is important also to take into account, in that context, the fact that Article 3(1) and (2) of Directive 2001/77 makes clear that national support mechanisms for producers of electricity as referred to in Article 4 of Directive 2001/77, which are used inter alia to help Member States achieve their respective national indicative targets under Article 3, must in principle lead to an increase in national production of green electricity (see, to that effect, judgment of 26 November 2014, Green Network, C‑66/13 , EU:C:2014:2399 , paragraphs and and the case-law cited). Furthermore, and as Article 3(1) of Directive 2001/77 makes clear, such mechanisms must, like all other measures adopted by the Member States in order to achieve those national indicative targets, be in proportion to the objective to be attained. It must also be borne in mind that it is apparent from the case-law of the Court that the national support schemes for the production of green electricity referred to in Article 4 of Directive 2001/77 must satisfy the requirements arising under Articles 28 EC and 30 EC (in that respect, see, in particular, judgment of 11 September 2014, Essent Belgium, C‑204/12 to C‑208/12 , EU:C:2014:2192 ). In those circumstances, in so far in particular as the assessment of the regional legislation at issue in the main proceedings in the light of those provisions of the Treaty which will be considered below may require that that legislation be examined from the aspect of the principle of proportionality already mentioned in paragraph 63 of the present judgment, it is appropriate to defer consideration of the requirements likely to arise under that principle to a later stage of the analysis. In the third place, as regards the provisions of Article 7 of Directive 2001/77, concerning various issues relating to the grid, it must be noted, first, that, contrary to what was claimed in that regard by the Flemish Region and the VREG in their observations, Article 7(3) and the second subparagraph of Article 7(6) are not capable of justifying measures under which distribution is selectively free of charge, such as those provided for by the regional legislation at issue in the main proceedings. Article 7(3) of that directive deals not with the costs of distribution but with the costs associated with technical adaptations, such as the grid connections and grid reinforcements which are necessary in order to integrate new producers of green electricity. As to the second subparagraph of Article 7(6), this merely provides for account to be taken, in fixing the costs of distributing green electricity, of realisable cost benefits resulting from the connection to the network of plants using renewable energy sources. Yet it has been neither established nor even claimed that that is the purpose of the regional legislation at issue in the main proceedings, which provides, purely and simply, for the free distribution of green electricity in order to promote growth in the production of such electricity. As regards, secondly, the first subparagraph of Article 7(6) of Directive 2001/77, to which the Advocate General notably referred in points 57, 62 and 74 of his Opinion, it must indeed be noted that that provision requires the Member States to ensure that the charging of distribution fees does not discriminate against green electricity. However, there is no need to determine whether that provision must, in so far as it prohibits discrimination against green electricity, be interpreted as referring also to differences in treatment that might be observed between various forms of green electricity depending, inter alia, on their respective origin, it being appropriate to note instead that Article 16 of Directive 96/92 and Article 20(1) of Directive 2003/54, to be considered below, contain provisions dealing specifically with suppliers’ access to the distribution systems, on terms that are non-discriminatory, in particular, from the aspect of tariffs. Since there is no doubt about the applicability of those provisions in the context of the case in the main proceedings, it will suffice in this case to take those provisions into consideration. Directives 96/92 and 2003/54 Since the dispute in the main proceedings concerns the distribution fees which Essent Belgium was charged for its use, as supplier, of the distribution systems as referred to in Article 2(6) of Directive 96/92 and Article 2(5) of Directive 2003/54, fees which Essent Belgium claims are discriminatory on the ground that, unlike suppliers marketing green electricity of domestic origin, it is no longer able to benefit from the scheme for the free distribution of green electricity imposed on distributors by the regional legislation at issue in the main proceedings, certain provisions of those directives must also be taken into consideration, as has been noted in paragraphs 47 to 49 of the present judgment. – Article 16 of Directive 96/92 and Article 20(1) of Directive 2003/54, concerning non-discriminatory access to the distribution systems Article 20(1) of Directive 2003/54 provides, in particular, that Member States are to ensure the implementation of ‘a system of third party access to the transmission and distribution systems …, applicable to all eligible customers’, and that that system is to be ‘based on published tariffs’ and ‘applied objectively and without discrimination between system users’. As regards, first, the concept of ‘access to the system’ within the meaning of that provision, the Court has made clear that that includes not the connection which corresponds to physical connection to the system, but the right to use electricity systems (see, to that effect, judgment of 9 October 2008, Sabatauskas and Others, C‑239/07 , EU:C:2008:551 , paragraph ). The term ‘access’ is thus linked to the supply of electricity, including the cost of the service. Recitals 2, 6, 13, 15 and 17 of Directive 2003/54 state in particular that such access must be fairly priced and use non-discriminatory tariffs in order to ensure effective market access for all market players (see, to that effect, judgment of 9 October 2008, Sabatauskas and Others, C‑239/07 , EU:C:2008:551 , paragraph ). Secondly, as regards the concept of ‘third party’ within the meaning of Article 20(1) of Directive 2003/54, it must be borne in mind that the text of that provision itself explains that term by also using the term ‘system users’, defined in Article 2(18) of the directive as meaning any natural or legal persons supplying to, or being supplied by, a transmission or distribution system (see judgment of 9 October 2008, Sabatauskas and Others, C‑239/07 , EU:C:2008:551 , paragraph ). Those users include suppliers of electricity, the Court having stated, inter alia, that, in order for eligible customers to be able, as stated in recital 4 of Directive 2003/54, freely to choose their suppliers, it is necessary that suppliers should have the right to access the distribution systems which carry electricity to customers (see, to that effect, judgment of 9 October 2008, Sabatauskas and Others, C‑239/07 , EU:C:2008:551 , paragraphs , and ). Lastly, it must be borne in mind that open third party access to transmission and distribution systems established in particular by Article 20 of Directive 2003/54 constitutes one of the essential measures which the Member States are required to implement in order to bring about completion of the internal market in electricity (see judgment of 9 October 2008, Sabatauskas and Others, C‑239/07 , EU:C:2008:551 , paragraph and the case-law cited). As regards Directive 96/92, it will be recalled that, as provided by Article 16 thereof, although, for the organisation of access to the electricity distribution system, Member States remained free to choose between the ‘access to the system’ procedure or the single buyer procedure, referred to respectively in Articles 17 and 18 of that directive, both procedures had to be operated in accordance with objective, transparent and non-discriminatory criteria. Article 16 thus prohibits Member States from organising access to the distribution system in a discriminatory manner, this prohibition relating generally to all discrimination, including, therefore, any discrimination in terms of the cost of using the distribution system (see, to that effect, judgments of 14 April 2005, AEM and AEM Torino, C‑128/03 and C‑129/03 , EU:C:2005:224 , paragraph , and of 7 June 2005, VEMW and Others, C‑17/03 , EU:C:2005:362 , paragraphs , and ). As to whether regional legislation such as that at issue in the main proceedings entails discrimination contrary to Article 16 of Directive 96/92 and Article 20(1) of Directive 2003/54, it must be noted that those provisions which require that the action of the State in creating access to the system should not be discriminatory are specific expressions of the general principle of equality (see, with regard to Article 16 of Directive 96/92, judgment of 7 June 2005, VEMW and Others, C‑17/03 , EU:C:2005:362 , paragraph and the case-law cited). In accordance with settled case-law, the prohibition of discrimination requires that comparable situations are not treated differently unless such difference in treatment is objectively justified (see, in particular, judgment of 7 June 2005, VEMW and Others, C‑17/03 , EU:C:2005:362 , paragraph ). On that last point, it must be borne in mind that a difference in treatment is justified if it is based on an objective and reasonable criterion, that is, if the difference relates to a legally permitted aim pursued by the legislation in question, and it is proportionate to the aim pursued by the treatment (see, in particular, judgment of 16 December 2008, Arcelor Atlantique and Lorraine and Others, C‑127/07 , EU:C:2008:728 , paragraph and the case-law cited). In the present case, although the regional legislation at issue in the main proceedings applies in the same way to all electricity suppliers using a distribution system that is located in the region concerned, it nevertheless does not lead to any exemption from the fees for the distribution of electricity delivered by those suppliers except where that electricity is green electricity fed directly into such a system or into a distribution system located in the Member State to which that region belongs, and therefore results in electricity suppliers being treated differently, depending in particular, as Essent Belgium complains in the main proceedings, on the origin of the green electricity being marketed by those suppliers. As regards any possible justification for such a difference in treatment, it must be noted at the outset that, contrary to what is contended by the Flemish Region and the VREG, Article 11(3) of Directive 96/92 or Article 14(4) of Directive 2003/54 cannot in themselves be invoked in order to justify it. Those provisions do not deal with the charging of distribution costs; they merely provide that the system operators may be required by a Member State to give priority, when dispatching generating installations, inter alia to generating installations producing green electricity. That being the case, the legitimacy of the objective of the regional legislation at issue in the main proceedings, namely promoting the production of green electricity, is not in doubt. It should be noted in particular that the use of renewable energy sources for the production of electricity is useful for the protection of the environment inasmuch as it contributes to the reduction in greenhouse gas emissions, which are amongst the main causes of climate change that the European Union and its Member States have pledged to combat (see judgment of 11 September 2014, Essent Belgium, C‑204/12 to C‑208/12 , EU:C:2014:2192 , paragraph and the case-law cited). The question which arises therefore is whether that objective is capable of justifying the difference in treatment referred to above, that is to say, in essence, whether it is based on an objective and reasonable criterion that is proportionate to the aim pursued. However, in view, on the one hand, of the many provisions of EU law and, therefore, parameters within which the proportionality of the regional legislation at issue in the main proceedings will, as has already been noted in paragraph 65 of the present judgment, have to be examined, and, on the other, of the need to take account also, in that context, of other provisions of Directives 96/92 and 2003/54, to be considered below, that examination of proportionality will have to be deferred to a later stage of the analysis. – Article 3(2) and (3) of Directive 96/92 and Article 3(2) and (8) of Directive 2003/54, concerning public service obligations Both Article 3(2) of Directive 96/92 and Article 3(2) of Directive 2003/54 authorise Member States to impose on undertakings in the electricity sector public service obligations relating, inter alia, to environmental protection, including climate protection. As the Commission has submitted, that appears to be the case with regard to the regional legislation at issue in the main proceedings, in that it imposes on all operators of distribution systems in Flanders an obligation to distribute free of charge green electricity that is fed by producers directly into those systems or into distribution systems in Belgium, and is thus designed to promote growth in the production of green electricity. However, it must also be emphasised in that regard, first, that, as is apparent from the provisions mentioned in paragraph 87 of the present judgment, the public service obligations established under those provisions must not be discriminatory. Article 3(2) of Directive 2003/54 adds, moreover, that those obligations must guarantee equality of access for EU electricity companies to national consumers. While it appears that all distribution system operators are subject to the regional legislation at issue in the main proceedings, so that no difference in treatment between them can apparently be observed, it has already been pointed out in paragraph 82 of the present judgment that that legislation nevertheless does not lead to any exemption from the fees for the distribution of electricity delivered by suppliers except where that electricity is green electricity fed directly into a system that is in the region concerned or into a distribution system in the Member State to which that region belongs, and therefore results in electricity suppliers being treated differently, depending in particular on the origin of the green electricity being marketed by them. That difference in treatment is therefore liable in particular to affect equality of access for EU electricity companies to national consumers within the meaning of Article 3(2) of Directive 2003/54. It is, moreover, admittedly apparent from Article 3(8) of Directive 2003/54 that, unlike the rule which applied under Directive 96/92 with regard to Article 3(3) and Article 16 thereof (see, in that regard, judgment of 7 June 2005, VEMW and Others, C‑17/03 , EU:C:2005:362 , paragraph ), Member States are permitted not to apply the provisions of Article 20 of Directive 2003/54 providing for non-discriminatory third party access to the transmission and distribution systems in so far as the application of Article 20 would obstruct the performance, in law or in fact, of the public service obligations thus imposed on electricity undertakings. However, the Court has already held that, in order to be able to derogate in this way from the requirements of Article 20 of Directive 2003/54, Member States must, inter alia, ascertain whether the performance by the system operators of their public service obligations cannot be achieved by other means which do not impact adversely on the right of access to the systems, which is one of the rights enshrined in Directive 2003/54 (judgment of 22 May 2008, citiworks, C‑439/06 , EU:C:2008:298 , paragraph ). Secondly, it must also be noted that the public service obligations established under Directives 96/92 and 2003/54 must be so established, as is apparent from Article 3(2) of each of those directives, having full regard to the relevant provisions of the Treaty, which include not only Article 90 of the EC Treaty (now Article 86 EC), to which Article 3(2) of each of those directives refers, but also Articles 30 of the EC Treaty (now Article 28 EC) and 36 of the EC Treaty (now, after amendment, Article 30 EC), enshrining the free movement of goods, as is apparent in particular from recitals 3, 15 and 19 of Directive 96/92. As regards Article 86 EC, the Court has already held that, although Article 3(2) of Directive 2003/54, read in conjunction with that provision of the Treaty, allows obligations to be imposed on undertakings responsible for operating a public service as regards, inter alia, setting prices for the supply of electricity, national legislation imposing such obligations must be capable of securing the objective which it pursues and must not go beyond what is necessary in order to attain it, so as to be consistent with the principle of proportionality (see judgment of 21 December 2011, Enel Produzione, C‑242/10 , EU:C:2011:861 , paragraph ). As regards the examination of the proportionality of the regional measures at issue in the main proceedings, it has already been noted in paragraphs 65 and 86 of the present judgment that, in view of the various provisions of EU law in the light of which that examination will have to be conducted in the present case, that examination must be temporarily deferred. As to Articles 28 EC and 30 EC, with which the public service obligations established under Article 3(2) of each of Directives 96/92 and 2003/54 must also comply, these will be considered below. Articles 28 EC and 30 EC As is apparent from the Court’s settled case-law, Article 28 EC, in prohibiting all measures having equivalent effect to quantitative restrictions on imports, covers any national measure which is capable of hindering, directly or indirectly, actually or potentially, intra-Community trade (see, in particular, judgments of 11 July 1974, Dassonville, 8/74 , EU:C:1974:82 , paragraph ; of 1 July 2014, Ålands Vindkraft, C‑573/12 , EU:C:2014:2037 , paragraph ; and of 11 September 2014, Essent Belgium, C‑204/12 to C‑208/12 , EU:C:2014:2192 , paragraph ). It must be noted that legislation such as the regional legislation at issue in the main proceedings is capable of hindering — at least indirectly and potentially — imports of electricity, especially green electricity, from other Member States. Encouraging, as it does, operators, particularly electricity suppliers, to buy green electricity produced in the particular region or in the Member State to which that region belongs, owing to the economic advantage arising from the fact that the distribution of that electricity is free of charge, such legislation must be regarded as a measure having an effect equivalent to a quantitative restriction as referred to in Article 28 EC (see, by analogy, judgment of 5 June 1986, Commission v Italy, 103/84 , EU:C:1986:229 , paragraphs and and the case-law cited). As regards the assertion by the Flemish Region and the VREG that any possible hindrance to the free movement of electricity remains of relatively limited significance in the present case, notably in so far as, at the material time, the proportion of green electricity produced in Flanders was still quite small, suffice it to note that even if that did prove to be so, it would still be the case that a national measure does not fall outside the scope of the prohibition laid down in Article 28 EC merely because the hindrance to imports which it creates is slight and because it is possible for imported products to be marketed in other ways (see, in particular, judgment of 5 June 1986, Commission v Italy, 103/84 , EU:C:1986:229 , paragraph and the case-law cited). Moreover, the Court has consistently held that national legislation which constitutes a measure having equivalent effect to quantitative restrictions may nonetheless be justified on one of the public interest grounds listed in Article 30 EC or by overriding requirements. In either case, the national provision must, in accordance with the principle of proportionality, be appropriate for ensuring attainment of the objective pursued and must not go beyond what is necessary in order to attain that objective (see, in particular, judgment of 1 July 2014, Ålands Vindkraft, C‑573/12 , EU:C:2014:2037 , paragraph and the case-law cited). National measures that are capable of hindering intra-Community trade may thus, inter alia, be justified by overriding requirements relating to protection of the environment and notably by the concern to promote an increase in the use of renewable energy sources for the production of electricity, which, as has already been pointed out in paragraph 84 of the present judgment, is useful for such protection and which is also designed to protect the health and life of humans, animals and plants, which are among the public interest grounds listed in Article 30 EC (see, to that effect, in particular, judgment of 1 July 2014, Ålands Vindkraft, C‑573/12 , EU:C:2014:2037 , paragraphs to and the case-law cited). In those circumstances, it remains to be determined whether regional legislation such as that at issue in the main proceedings is consistent with the principle of proportionality. The principle of proportionality As is evident from paragraphs 63, 85, 93 and 100 of the present judgment, the conformity of regional legislation such as that at issue in the main proceedings with the provisions of Article 3(1) and Article 4 of Directive 2001/77, Article 3(2) and Article 16 of Directive 96/92, Article 3(2) and (8) and Article 20(1) of Directive 2003/54 and Articles 28 EC and 30 EC depends in the present case on whether that legislation satisfies the requirements arising under the principle of proportionality. As has been noted in paragraph 100 of the present judgment, for that to be the case, the regional legislation must be appropriate for ensuring attainment of the objective pursued — the lawfulness of which has, in this instance, already been established in paragraphs 54, 84 and 101 of the present judgment — namely, the promotion of an increase in the production of green electricity, and must, at the same time, be necessary for that purpose. It must first of all be pointed out in that regard that, as the Court has already stated, the fact that a national support scheme is designed to favour directly the production of green electricity, rather than solely its consumption, can be explained, in particular, by the fact that the green nature of the electricity relates only to its method of production and that, accordingly, it is primarily at the production stage that the environmental objectives in terms of the reduction of greenhouse gases can actually be pursued (see judgment of 11 September 2014, Essent Belgium, C‑204/12 to C‑208/12 , EU:C:2014:2192 , paragraph and the case-law cited). Similarly, it should be pointed out that, as has already been noted in paragraph 62 of the present judgment, it follows from a reading of Article 3(1) and (2) in conjunction with Article 4 of Directive 2001/77 that national support mechanisms for producers of electricity as referred to in the latter article, which are used inter alia to help Member States achieve the respective national indicative targets imposed on them by that directive, must in principle lead to an increase in national production of green electricity (see judgment of 26 November 2014, Green Network, C‑66/13 , EU:C:2014:2399 , paragraph and the case-law cited). That circumstance, combined in particular with the fact that EU law has not harmonised the national support schemes for green electricity, means that it is possible in principle for Member States to limit access to such schemes to green electricity production located in their territory (see, by analogy, in relation to Directive 2009/28, judgment of 1 July 2014, Ålands Vindkraft, C‑573/12 , EU:C:2014:2037 , paragraphs and to ). As regards the ability of national support schemes for the production of green electricity to achieve the objective of increasing such production, the Court has notably held that an obligation to purchase green electricity at minimum prices was capable of conferring a certain economic advantage on producers of that type of electricity, since it guarantees them, with no risk, higher profits than they would make in its absence (judgment of 13 March 2001, PreussenElektra, C‑379/98 , EU:C:2001:160 , paragraph ). Similarly, commenting on national support schemes that use the mechanism of what are known as ‘green certificates’, the Court observed that the obligation for electricity suppliers to obtain a quota of such certificates from green electricity producers was designed in particular to guarantee those producers a demand for the certificates they have been awarded and in that way to facilitate the sale of the green energy that they produce at a price higher than the market price for conventional energy. The Court also pointed out in that regard that the effect of that scheme in terms of offering an incentive for electricity producers in general to increase their production of green electricity did not appear to be open to doubt; nor, consequently, did it appear possible to call in question the ability of that scheme to attain the legitimate objective pursued in the circumstances of the case (see judgment of 11 September 2014, Essent Belgium, C‑204/12 to C‑208/12 , EU:C:2014:2192 , paragraphs and and the case-law cited). Such green energy support schemes, whose production costs seem to be still quite high as compared with the costs of electricity produced from non-renewable energy sources, are inherently designed in particular to foster, from a long-term perspective, investment in new installations, by giving producers certain guarantees about the future marketing of their green electricity (see judgment of 1 July 2014, Ålands Vindkraft, C‑573/12 , EU:C:2014:2037 , paragraph ). In the present case, with regard to the scheme for the free distribution of green electricity established by the regional legislation at issue in the main proceedings, it must be noted at the outset that, unlike the national support schemes for green electricity in the form of purchase obligations or green certificates referred to in the preceding paragraphs of the present judgment, it is not the purpose of that scheme to give direct support to producers of green electricity. As has already been observed in paragraph 61 of the present judgment, the free distribution of green electricity constitutes a financial advantage conferred primarily on the supplier of such electricity, which may, in certain circumstances, depending notably on the sale price which the consumer is charged by the supplier for his electricity, to a certain extent and indirectly also benefit the consumer. By contrast, such a support mechanism offers no certainty that the economic advantage thus obtained for suppliers will ultimately actually and essentially be required to benefit producers of green electricity, particularly the smallest local generating installations which the Flemish Region claims to have wanted to support, which are not both producers and suppliers. The benefit that such green electricity producers may derive from that economic advantage will depend on various factors specific to the markets, such as, for example, electricity prices on the market, supply and demand, or the balance of power between the operators involved and the extent to which suppliers will be prepared to allow producers to benefit from that advantage. In view of what is thus the indirect, uncertain and risky nature of any support that might flow for the green electricity producer himself from the free distribution scheme at issue in the main proceedings, it must be concluded that the genuine ability of that scheme to achieve the legitimate objective pursued in the present case, which is to create an effective incentive for operators to produce more green electricity notwithstanding the additional costs of production, thus contributing to the Member States’ achievement of the indicative production targets imposed on them under Article 3 of Directive 2001/77, has not been established. On account of that indirect, uncertain and risky nature, and given that there were, moreover, other methods — such as, for example, the grant of green certificates — which do contribute in a certain and effective way to the pursuit of the objective of increasing green electricity production, notably without undermining the introduction of third-party free access to distribution systems on terms that are non-discriminatory, as provided for, inter alia, in Article 20(1) of Directive 2003/54, that being one of the measures that is essential to bringing about completion of the internal market in electricity, it must be concluded that regional legislation such as that at issue in the main proceedings does not satisfy the requirements arising under the principle of proportionality, and that the interference with that free access and with the free movement of goods which it entails cannot, therefore, be justified by that objective. In the light of the foregoing, it must be held that, failing as it does to satisfy the requirements arising under the principle of proportionality, regional legislation such as that at issue in the main proceedings infringes the provisions of Articles 28 EC and 30 EC, Article 3(2) and Article 16 of Directive 96/92, Article 3(2) and (8) and Article 20(1) of Directive 2003/54, and Articles 3 and 4 of Directive 2001/77. Article 12 EC In view of the finding in the preceding paragraph of the present judgment, from which it is apparent that regional legislation such as that at issue in the main proceedings infringes, inter alia, Articles 28 EC and 30 EC, and in the absence, moreover, of any explanation by the referring court as to why it considers that that legislation gives rise to discrimination on grounds of nationality within the meaning of Article 12 EC, it is not necessary for the Court to examine the latter provision in the context of the present case. Having regard to all the foregoing considerations, the answer to the questions referred is that the provisions of Articles 28 EC and 30 EC, and of Article 3(2) and (8) and Article 20(1) of Directive 2003/54, Article 3(2) and (3) and Article 16 of Directive 96/92 and Articles 3 and 4 of Directive 2001/77, read together, must be interpreted as precluding legislation such as the regional legislation at issue in the main proceedings which imposes a scheme for the free distribution of green electricity through the distribution systems in the region concerned, while limiting the benefit of that scheme, in the case of the first piece of regional legislation, solely to green electricity fed directly into those distribution systems by the generating installations and, in the case of the second piece of regional legislation, solely to green electricity fed directly by such installations into the distribution systems in the Member State to which that region belongs. Costs Since these proceedings are, for the parties to the main proceedings, a step in the action pending before the national court, the decision on costs is a matter for that court. Costs incurred in submitting observations to the Court, other than the costs of those parties, are not recoverable. On those grounds, the Court (Second Chamber) hereby rules: The provisions of Articles 28 EC and 30 EC, and of Article 3(2) and (8) and Article 20(1) of Directive 2003/54/EC of the European Parliament and of the Council of 26 June 2003 concerning common rules for the internal market in electricity and repealing Directive 96/92/EC, Article 3(2) and (3) and Article 16 of Directive 96/92/EC of the European Parliament and of the Council of 19 December 1996 concerning common rules for the internal market in electricity, and Articles 3 and 4 of Directive 2001/77/EC of the European Parliament and of the Council of 27 September 2001 on the promotion of electricity produced from renewable energy sources in the internal electricity market, read together, must be interpreted as precluding legislation such as the besluit van de Vlaamse regering tot wijziging van het besluit van de Vlaamse regering van 28 september 2001 (Decision of the Flemish Government amending the Decision of the Flemish Government of 28 September 2001) of 4 April 2003, and the besluit van de Vlaamse regering inzake de bevordering van elektriciteitsopwekking uit hernieuwbare energiebronnen (Decision of the Flemish Government promoting the production of electricity from renewable energy sources) of 5 March 2004, which imposes a scheme for the free distribution of green electricity through the distribution systems in the region concerned, while limiting the benefit of that scheme, in the case of the first decision, solely to green electricity fed directly into those distribution systems by the generating installations and, in the case of the second decision, solely to green electricity fed directly by such installations into the distribution systems in the Member State to which that region belongs. [Signatures] ( *1 ) Language of the case: Dutch.

62002CJ0433

es

Motivación de la sentencia 1 Mediante escrito presentado en la Secretaría del Tribunal de Justicia el 29 de noviembre de 2002, la Comisión de las Comunidades Europeas interpuso, con arreglo al artículo 226 CE, un recurso con el fin de que se declare que el Reino de Bélgica ha incumplido las obligaciones que le incumben en virtud de los artículos 1 y 5 de la Directiva 92/100/CEE del Consejo, de 19 de noviembre de 1992, sobre derechos de alquiler y préstamo y otros derechos afines a los derechos de autor en el ámbito de la propiedad intelectual (DO L 346, p. 61; en lo sucesivo, «Directiva»), al no haber aplicado las disposiciones relativas al derecho de préstamo público establecidas en dicha Directiva. Marco jurídico Normativa comunitaria 2 El artículo 1 de la Directiva precisa: «Objeto de la armonización 1. Con arreglo a lo dispuesto en el presente capítulo, los Estados miembros, salvo lo dispuesto en el artículo 5, reconocerán el derecho de autorizar o prohibir el alquiler y préstamo de originales y copias de obras protegidas por el derecho de autor y demás objetos mencionados en el apartado 1 del artículo 2. [...] 3. A efectos de la presente Directiva, se entenderá por "préstamo" de objetos, su puesta a disposición, para su uso, por tiempo limitado sin beneficio económico o comercial directo ni indirecto, siempre que dicho préstamo se lleve a cabo a través de entidades accesibles al público. [...]» 3 El artículo 5 de la Directiva prevé: «Excepciones al derecho exclusivo de préstamo al público 1. Los Estados miembros podrán establecer excepciones al derecho exclusivo a que se refiere el artículo 1 en lo referente a los préstamos públicos siempre que los autores obtengan al menos una remuneración por esos préstamos. Los Estados miembros podrán determinar libremente esta remuneración teniendo en cuenta sus objetivos de promoción cultural. 2. Cuando los Estados miembros no apliquen el derecho exclusivo de préstamo contemplado en el artículo 1 respecto de los fonogramas, películas y programas de ordenador, deberán estipular, al menos para los autores, una remuneración. 3. Los Estados miembros podrán eximir a determinadas categorías de establecimientos del pago de la remuneración a que se refieren los apartados 1 y 2. [...]» 4 El artículo 15 de la Directiva establece que los Estados miembros debían adoptar las disposiciones legales, reglamentarias y administrativas necesarias para dar cumplimiento a dicha Directiva antes del 1 de julio de 1994. Normativa nacional 5 La Ley relativa a los derechos de autor y a sus derechos afines de 30 de junio de 1994 (Moniteur belge de 27 de julio de 1994, p. 19297; en lo sucesivo, «Ley») precisa, en su artículo 1, apartado 1: «Sólo el autor de una obra literaria o artística tiene derecho a reproducirla o a autorizar su reproducción, de cualquier modo y en cualesquiera formatos. Este derecho incluye, en particular, el derecho exclusivo a autorizar su adaptación o traducción. Este derecho comprende también el derecho exclusivo a autorizar su alquiler o préstamo [...]» 6 El artículo 23, apartado 1, de la Ley estipula: «El autor no podrá prohibir el préstamo de obras literarias, de bases de datos, de obras fotográficas, de partituras de obras musicales, de obras sonoras y de obras audiovisuales cuando dicho préstamo se efectúe con fines educativos y culturales por instituciones reconocidas u organizadas oficialmente a estos efectos por los poderes públicos [...]» 7 En el capítulo VI de la Ley, que contiene las disposiciones relativas a los préstamos públicos, el artículo 62 dispone: «§ 1. En caso de préstamo de obras literarias, de bases de datos, de obras fotográficas o de partituras de obras musicales en las condiciones establecidas en el artículo 23, el autor tendrá derecho a una remuneración. § 2. En caso de préstamo de obras sonoras o audiovisuales, en las condiciones establecidas en los artículos 23 y 47, el autor, el artista intérprete o ejecutante y el productor tendrán derecho a una remuneración.» 8 El artículo 63 de la Ley prevé: «Previa consulta a las instituciones y a las entidades de gestión de los derechos, se determinará mediante real decreto el importe de las remuneraciones a que se refiere el artículo 62. Las entidades de gestión de los derechos se encargarán de percibir tales remuneraciones. De conformidad con los requisitos y procedimientos que se establezcan mediante real decreto, podrá encargarse a una entidad representativa del conjunto de las entidades de gestión de los derechos la percepción y distribución de las remuneraciones por préstamos públicos. Previa consulta a las Comunidades, y en su caso a instancia de éstas, se establecerá mediante real decreto una exención o un precio por préstamo a tanto alzado, en concepto de remuneración conforme al artículo 62, para determinadas categorías de establecimientos reconocidos u organizados por los poderes públicos.» Procedimiento administrativo previo 9 Mediante escrito de 24 de enero de 2001, la Comisión advirtió a las autoridades belgas de que, si bien la Ley había adaptado el Derecho belga a la Directiva, no se había adoptado ningún decreto de ejecución en materia de derecho de préstamo. 10 Mediante escrito de 22 de marzo de 2001, las autoridades belgas confirmaron que no habían adoptado ningún decreto de ejecución e indicaron que el problema residía en la oposición de las entidades federadas belgas, competentes en materia de cultura, a la introducción de un derecho de préstamo. 11 El 24 de julio de 2001, la Comisión dirigió un escrito de requerimiento al Reino de Bélgica. En respuesta a este escrito, dicho Gobierno subrayó de nuevo la oposición de las entidades federadas a la introducción del derecho de préstamo o de remuneración de los autores de las obras. Insistió asimismo en la formulación imprecisa del artículo 5, apartado 3, de la Directiva, que permite que se establezcan ciertas exenciones a la obligación de pagar una remuneración a los autores en caso de préstamo público de sus obras. 12 Al no considerar satisfactoria esta respuesta, la Comisión dirigió, el 21 de diciembre de 2001, un dictamen motivado al Reino de Bélgica, en el que le instaba a adoptar las medidas necesarias para ajustarse a lo dispuesto en dicho dictamen en un plazo de dos meses a partir de su notificación. 13 Dado que el Gobierno belga no respondió al dictamen motivado, la Comisión decidió interponer el presente recurso. Sobre el fondo 14 La Comisión señala que no se ha adoptado ninguna medida de ejecución acerca de las remuneraciones previstas en el artículo 63 de la Ley. En consecuencia, no se ha fijado el importe de las remuneraciones a que se refiere el artículo 62 de la Ley, de tal modo que a las entidades de gestión de los derechos les resulta imposible en la práctica percibir tales remuneraciones en nombre de sus miembros. Por este motivo, la Comisión alega que el Reino de Bélgica no cumple con la obligación, prevista en los artículos 1 y 5 de la Directiva, de prever al menos una remuneración para los autores de obras protegidas en caso de préstamo de éstas. 15 En primer lugar, el Gobierno belga afirma que la reacción de las entidades federadas a la concesión de una remuneración por préstamo ha sido negativa desde un principio debido, fundamentalmente, a consideraciones de política cultural, ya que estiman que debe establecerse una exención general del pago de las remuneraciones por préstamo en favor de todas las categorías de establecimientos de préstamo de obras. El Gobierno belga aduce que, por tal razón, no se ha adoptado hasta el momento ningún decreto de ejecución de los artículos 62 y 63 de la Ley. 16 Asimismo, el mencionado Gobierno sostiene que la vaguedad de la formulación de la Directiva dificulta su cumplimiento. En efecto, por lo que respecta a su artículo 1, apartado 3, la Directiva no proporciona ninguna indicación acerca del sentido que debe darse a los términos «sin beneficio económico o comercial directo ni indirecto» y tampoco enumera los establecimientos accesibles al público. En lo que atañe al artículo 5, apartado 1, de la Directiva, el Gobierno belga se pregunta qué cabe entender por el «préstamo público» para el que los Estados miembros pueden prever excepciones. Por último, el artículo 5, apartado 3, de la Directiva no precisa qué debe entenderse por «determinadas categorías de establecimientos». De igual modo, la Directiva no contiene ningún criterio que los Estados miembros deban aplicar para determinar las «categorías de establecimientos» que pueden acogerse a la exención del pago. 17 En efecto, el Gobierno belga estima que, en la práctica, los Estados miembros experimentan muchas dificultades a la hora de designar las categorías de establecimientos que, dentro del grupo de «establecimientos accesibles al público que efectúan préstamos sin beneficio económico o comercial directo ni indirecto», quedan exentas del pago de la remuneración. El concepto de «préstamo», tal como se define en el artículo 1, apartado 3, de la Directiva, se refiere sólo a una categoría de establecimientos libremente determinada. En la práctica, se trata de los préstamos efectuados por bibliotecas y mediatecas públicas, bibliotecas escolares y universitarias y centros de documentación públicos, que se encuentran accesibles al público y que no exigen a los usuarios ninguna remuneración por el préstamo o tan sólo perciben una remuneración cuyo importe no excede de lo necesario para cubrir sus gastos de funcionamiento. En modo alguno resulta fácil efectuar, dentro de este grupo de establecimientos, una distinción basada en motivos culturales o educativos entre, por ejemplo, las categorías de establecimientos obligadas al pago de una remuneración por préstamo, por un lado, y las categorías de establecimientos que quedan exentas del pago de dicha remuneración, por otro lado; todos los establecimientos comprendidos en el ámbito de aplicación del artículo 1, apartado 3, de la Directiva efectúan préstamos con fines culturales, educativos o similares, puesto que, con arreglo a la Directiva, los préstamos realizados con fines económicos o comerciales directos o indirectos quedan fuera del ámbito de aplicación de dicho artículo. 18 Por último, el Gobierno belga añade que la Comisión, en un informe de 12 de septiembre de 2002, indicó que, al parecer, en otros Estados miembros no se paga ninguna remuneración a los titulares de los derechos. Puntualiza que así parece suceder en Francia, Grecia, Luxemburgo y, probablemente, también en otros países. 19 En primer lugar, procede señalar que, en el caso de que una directiva no proporcione criterios comunitarios suficientemente precisos para delimitar las obligaciones que establece, corresponde a los Estados miembros determinar, en su territorio, los criterios más pertinentes para garantizar su observancia, dentro de los límites impuestos por el Derecho comunitario y, en particular, por dicha directiva (véase, en este sentido, la sentencia de 6 de febrero de 2003, SENA, C-245/00, Rec. p. I-1251, apartado 34). 20 Además, como ha señalado la Comisión, el artículo 5, apartado 3, de la Directiva autoriza, pero no obliga, a los Estados miembros a prever una exención para determinadas categorías de establecimientos. Por tanto, si las circunstancias existentes en el Estado miembro de que se trate no permiten efectuar una distinción válida entre categorías de establecimientos, ha de imponerse a todos los establecimientos afectados la obligación de pagar la remuneración en cuestión. 21 Aun suponiendo que otros Estados miembros no apliquen correctamente el derecho de préstamo público reconocido en la Directiva, basta con recordar que, según reiterada jurisprudencia, un Estado miembro no puede justificar el incumplimiento de las obligaciones que le incumben en virtud del Derecho comunitario por la circunstancia de que otros Estados miembros también incumplan sus obligaciones (véase la sentencia de 26 de junio de 2001, BECTU, C-173/99, Rec. p. I-4881, apartado 56). 22 Por último, en lo que atañe a las dificultades experimentadas por las autoridades federales a la hora de convencer a las entidades federadas para que acepten que se imponga a los establecimientos comprendidos en el ámbito de aplicación del artículo 1, apartado 3, de la Directiva la obligación de pagar una remuneración por préstamo público, es jurisprudencia reiterada que un Estado miembro no puede alegar disposiciones, prácticas ni circunstancias de su ordenamiento jurídico interno para justificar el incumplimiento de las obligaciones y plazos previstos en una directiva (véase la sentencia de 15 de mayo de 2003, Comisión/España, C-419/01, Rec. p. I-0000, apartado 22). 23 Por consiguiente, dado que no se ha adaptado totalmente el Derecho interno a lo dispuesto en la Directiva dentro del plazo señalado, el recurso interpuesto por la Comisión resulta fundado. Decisión sobre las costas Costas 24 A tenor del artículo 69, apartado 2, del Reglamento de Procedimiento, la parte que pierda el proceso será condenada en costas. Por haber sido desestimados los motivos formulados por el Reino de Bélgica, procede condenarlo en costas. Parte dispositiva En virtud de todo lo expuesto, EL TRIBUNAL DE JUSTICIA (Sala Sexta) decide: 1) Declarar que el Reino de Bélgica ha incumplido las obligaciones que le incumben en virtud de los artículos 1 y 5 de la Directiva 92/100/CEE del Consejo, de 19 de noviembre de 1992, sobre derechos de alquiler y préstamo y otros derechos afines a los derechos de autor en el ámbito de la propiedad intelectual, al no haber aplicado las disposiciones relativas al derecho de préstamo público establecidas en dicha Directiva. 2) Condenar en costas al Reino de Bélgica.

62010TJ0329

fr

Recours formé contre la décision de la quatrième chambre de recours de l’OHMI du 7 juin 2010 (affaire R 191/2010-4), concernant une demande d’enregistrement du signe figuratif représentant un motif à carreaux noir, gris, beige et rouge foncé comme marque communautaire. Dispositif 1) Le recours est rejeté. 2) V. Fraas GmbH est condamnée aux dépens.

61982CJ0163

da

1 Ved staevning , indgivet til Domstolens justitskontor den 1 . juni 1982 , har Kommissionen for De europaeiske Faellesskaber i medfoer af EOEF-traktatens artikel 169 anlagt sag med paastand om , at det statueres , at Den italienske Republik har undladt at opfylde forpligtelser , der paahviler den i medfoer af traktaten , idet den ikke inden for den fastsatte frist har udstedt de noedvendige bestemmelser for at efterkomme Raadets direktiv 76/207 af 9 . februar 1976 om gennemfoerelse af princippet om ligebehandling af maend og kvinder for saa vidt angaar adgang til beskaeftigelse , erhvervsuddannelse , forfremmelse samt arbejdsvilkaar ( EFT L 39 , s . 40 ). 2 Direktivets artikel 5 og 6 , som Kommissionen ikke mener er blevet gennemfoert i italiensk ret i det omfang og paa den maade , direktivet kraever det , lyder saaledes : »1 . Anvendelse af princippet om ligebehandling for saa vidt angaar arbejdsvilkaar , herunder afskedigelsesvilkaar , indebaerer , at maend og kvinder sikres samme vilkaar uden forskelsbehandling paa grundlag af koen . 2.Med henblik herpaa traeffer medlemsstaterne de noedvendige foranstaltninger til : a ) at administrativt eller ved lov fastsatte bestemmelser , som er i modstrid med princippet om ligebehandling , ophaeves ; b)at de bestemmelser i kollektive overenskomster eller individuelle arbejdskontrakter , i virksomheders interne reglementer eller i vedtaegter for selvstaendige erhverv , som er i modstrid med princippet om ligebehandling , anses som ugyldige , kan erklaeres ugyldige eller aendres ; c)at de administrativt eller ved lov fastsatte bestemmelser , der er i modstrid med princippet om ligebehandling , revideres , naar det beskyttelseshensyn , som oprindelig laa til grund for disse , ikke laengere er begrundet ; at arbejdsmarkedets parter med hensyn til overenskomstbestemmelser af samme art opfordres til at foretage de oenskelige revisioner . Artikel 6 er saalydende : »Medlemsstaterne indfoerer i deres nationale retsorden de noedvendige bestemmelser for at enhver person , der mener sig kraenket ved at princippet om ligebehandling som anfoert i artikel 3 , 4 og 5 tilsidesaettes i forhold til den paagaeldende , kan goere sine rettigheder gaeldende for retslige instanser efter eventuelt at have indbragt sagen for andre kompetente instanser.« 3 Den italienske Republik har udstedt lov nr . 903 af 9 . december 1977 om ligebehandling af maend og kvinder med hensyn til beskaeftigelse . Lovens artikel 1 forbyder paa alle niveauer og paa alle trin i erhvervslivet enhver forskelsbehandling paa grundlag af koen for saa vidt angaar adgang til beskaeftigelse , uafhaengigt af ansaettelsesmaade og sektor eller erhvervsgren . Den omhandlede forskelsbehandling er ligeledes forbudt , naar den finder sted under henvisning til aegteskabelig eller familiemaessig stilling eller graviditet , eller indirekte gennem udvaelgelseskriterier , eller gennem pressen eller anden form for annoncering , hvorved det angives , at der til ansaettelse soeges personer af et bestemt koen . Forbudet gaelder ligeledes for saa vidt angaar adgangen til og indholdet af erhvervsvejledning , erhvervsuddannelse , faglig videreuddannelse og omskoling . 4 Ifoelge artikel 2 har kvindelige arbejdstagere ret til samme loen for samme arbejde eller for arbejde af samme vaerdi som mandlige arbejdstagere . Faglige kvalifikationssystemer , som anvendes ved loenfastsaettelse , skal bygge paa ens kriterier for maend og kvinder . 5 Artikel 3 forbyder enhver forskelsbehandling mellem maend og kvinder med hensyn til stillingsbetegnelser , arbejdsopgaver og karrieremuligheder . Ved beregning af anciennitet i forbindelse med karrieremuligheder maa der ikke tages hensyn til de former for fravaer fra arbejdet , der er omhandlet i artikel 4 og 5 i lov nr . 1204 af 30 . december 1971 , medmindre dette foelger af saerlige bestemmelser herom i kollektive overenskomster . 6 Ifoelge artikel 4 , foerste led , kan kvindelige arbejdstagere vaelge at vente med at gaa paa pension , til de naar den aldersgraense , som er fastsat for maend , selv om de har ret til alderspension . Resten af artiklen indeholder supplerende bestemmelser , som det ikke i naervaerende dom er noedvendigt at komme naermere ind paa . 7 Kommissionen har i foerste raekke gjort gaeldende , at disse bestemmelser i lov nr . 903 gennemfoerer direktivets artikel 5 i italiensk ret i et omfang og paa en maade , der ikke er i overensstemmelse med direktivets aand og bogstav . Loven omfatter nemlig visse arbejdsvilkaar , saasom afloenning , pensionsalder og ret til arbejdsfrihed i forbindelse med adoption , men ikke alle paa trods af den mere omfattende karakter af bestemmelserne i direktivets artikel 5 . 8 Den italienske Republiks regering har heroverfor anfoert , at det af bestemmelserne i lov nr . 903 fremgaar , at forskelsbehandling paa grundlag af koen er forbudt for saa vidt angaar adgang til beskaeftigelse , erhvervsvejledning , erhvervsuddannelse , faglig videreuddannelse og omskoling ( artikel 1 ), afloenning og faglige klassifikationssystemer , som anvendes ved loenfastsaettelse ( artikel 2 ), stillingsbetegnelser , arbejdsopgaver og karrieremuligheder ( artikel 3 ), pensionsalder ( artikel 4 ) samt ret til arbejdsfrihed under visse betingelser ( artikel 6 ). Den italienske Republiks regering anfoerer herudover , at artikel 15 i lov nr . 300 af 20 . maj 1980 ved artikel 13 i lov nr . 903 af 1977 er blevet aendret saaledes , at enhver aftale eller handling , hvorved en arbejdstager paa grund af sit koen afskediges eller paafoeres skade , skal vaere uden retsvirkning . 9 Det bemaerkes , at direktiver i henhold til traktatens artikel 189 med hensyn til det tilsigtede maal er bindende for enhver medlemsstat , som det rettes til , men overlader det til nationale myndigheder at bestemme form og midler for gennemfoerelsen . Medmindre det kan fastslaas , at det resultat , som det naevnte direktiv soeger at opnaa , ikke er blevet opfyldt , kan det derfor ikke bebrejdes den italienske lovgivningsmagt , at den for hver af de vigtigste arbejdsvilkaars vedkommende har udstedt en raekke saerlige bestemmelser , mens den med hensyn til de oevrige har indskraenket sig til at udstede en generel bestemmelse , der _ netop som det er tilfaeldet med artikel 15 i loven af 1980 som aendret ved artikel 13 i loven af 1977 _ omfatter alle andre arbejdsvilkaar , der ikke er udtrykkeligt beskrevet . 10 Da Kommissionen ikke har kunnet paavise , at denne kombination af saerlige bestemmelser , suppleret med en generel bestemmelse , efterlader nogen lakuner i forhold til direktivets anvendelsesomraade , kan Kommissionens foerste klagepunkt ikke laegges til grund . 11 Kommissionen har i anden raekke anfoert , at adoptivmoedre , for saa vidt adoptionsbarnet ikke er aeldre end seks aar paa adoptionstidspunktet , i henhold til loven af 1977 har ret til orlov og en hertil svarende oekonomisk stoette i de tre foerste maaneder efter , at barnet er optaget i adoptivfamilien , samt ret til arbejdsfrihed i en vis periode , hvorimod adoptivfaderen ikke tildeles de samme rettigheder . Denne forskellige behandling af maend og kvinder udgoer en forskelsbehandling med hensyn til arbejdsvilkaar i direktivets forstand . 12 Ifoelge artikel 6 i lov nr . 903 af 1977 har kvindelige arbejdstagere , der har adopteret et barn , eller som har faaet barnet i pleje forud for adoptionen , ret til moderskabsorlov efter reglerne i artikel 4 i lov nr . 1204 af 1971 og til en hertil knyttet oekonomisk stoette i de tre foerste maaneder efter , at barnet faktisk er optaget i adoptiv- eller plejefamilien , paa betingelse af , at barnet ikke er aeldre end seks aar paa adoptionstidspunktet eller paa det tidspunkt , hvor det modtages i pleje . Herudover giver artiklens andet led ligeledes saadanne kvindelige arbejdstagere ret til arbejdsfrihed efter reglerne i artikel 7 , foerste led , i loven af 1971 , i en periode paa et aar fra det tidspunkt , hvor barnet faktisk optages i familien , paa betingelse af , at barnet ikke er aeldre end tre aar , ligesom der gives ret til arbejdsfrihed efter reglerne i sidstnaevnte bestemmelses andet led . 13 Ifoelge artikel 4 i lov nr . 1204 af 30 . december 1971 maa kvinder ikke paalaegges arbejde a ) i de to maaneder , der gaar forud for den formodede dato for foedslen , b)saafremt foedslen finder sted efter dette tidspunkt , i tidsrummet mellem den formodede og den faktiske dato for foedslen , c)i de tre foerste maaneder efter foedslen . 14 Ifoelge artikel 7 i samme lov har kvindelige arbejdstagere efter udloebet af den ovenfor naevnte barselsorlov , og indtil barnet er fyldt et aar , ret til arbejdsfrihed i en periode paa seks maaneder , i hvilken hendes stilling skal bevares for hende ( foerste led ). Hun har ligeledes mod fremlaeggelse af laegeerklaering ret til arbejdsfrihed under barnets sygdom indtil dettes fyldte tredje aar ( andet led ). 15 Ved artikel 7 i lov nr . 903 af 1977 udvides retten til arbejdsfrihed efter artikel 7 i lov nr . 1204 af 1971 til ogsaa at gaelde arbejdende faedre , herunder adoptivfaedre og plejefaeldre , jfr . artikel 314/20 i Codice civile , i tilfaelde hvor det oenskes , at disse traeder i stedet for den arbejdende moder , eller hvor barnet er overdraget i faderens varetaegt . 16 Derimod har adoptivfaeldre ikke den samme ret som adoptivmoedre til orlov i de foerste tre maaneder efter barnets faktiske optagelse i adoptivfamilien . Som Den italienske Republiks regering med rette har anfoert , er denne forskel tilstraekkeligt begrundet i det berettigede hensyn til i denne meget vigtige periode saa vidt muligt at tilnaerme omstaendighederne omkring barnets optagelse i adoptivfamilien til den familiesituation , et nyfoedt barn normalt har . For saa vidt angaar spoergsmaalet om arbejdsfrihed efter denne foerste periode paa tre maaneder , har adoptivfaeldre de samme rettigheder som adoptivmoedre . 17 Under disse omstaendigheder kan den af Kommissionen indklagede forskel i behandlingen af maend og kvinder ikke anses for at vaere en forskelsbehandling i direktivets forstand . 18 Kommissionens sidste klagepunkt er , at Den italienske Republik skal have undladt at efterkomme direktivets artikel 6 . Kommissionen anfoerer , at efter artikel 15 i lov nr . 903 af 1977 er der kun soegsmaalsadgang i de tilfaelde , hvor lovens artikel 1 og 5 er overtraadt , hvorimod der ikke er soegsmaalsadgang for den arbejdstager , der mener sig kraenket ved en tilsidesaettelse af andre af direktivets bestemmelser . 19 Den italienske Republiks regering har gjort gaeldende , at proceduren i artikel 15 i lov nr . 903 er en hasteprocedure , men bemaerker , at direktivet ikke stiller krav om en saadan med hensyn til enhver form for forskelsbehandling . I medfoer af den civile retsplejelovs artikel 700 , der er hel generel processuel bestemmelse , kan de noedvendige foranstaltninger til at indgaa uoprettelig skade ivaerksaettes efter en hasteprocedure , foerend der tages egentlig stilling til sagens indhold . Denne bestemmelse kan paaberaabes paa alle de af direktivets anvendelsesomraader , der ikke er omfattet af artikel 15 i lov nr . 903 . 20 Herudover fastslaar den italienske grundlovs artikel 24 , at enhver for domstolene kan paaberaabe sig sine lovmaessige rettigheder og interesser . Dette veletablerede forfatningsretlige princip finder til stadighed direkte anvendelse saaledes , at foreligger der en materielretlig regel til beskyttelse af en individuel interesse , er dette i sig selv tilstraekkeligt til , at denne interesse er sikret retlig beskyttelse . Saerlige processuelle regler er i denne forbindelse ikke noedvendige , idet beskyttelsen paa generel og absolut maade foelger af grundlovens artikel 24 . Arbejdstagere , der udsaettes for forskelsbehandling , kan derfor i medfoer af denne bestemmelse i grundloven ved domstolen kraeve bestemmelserne i lov nr . 903 overholdt . 21 Kommissionen har ikke bestridt rigtigheden af det af Den italienske Republiks regering anfoerte . Under disse omstaendigheder kan dette klagepunkt ikke laegges til grund . 22 Da ingen af de af Kommissionen rejste klagepunkter kan laegges til grund , maa sagsoegte i det hele frifindes . Afgørelse om sagsomkostninger Sagens omkostninger 23 Ifoelge procesreglementets artikel 69 , stk . 2 , doemmes den part , der taber sagen , til at afholde dens omkostninger , saafremt der er nedlagt paastand herom . 24 Da Kommissionen har tabt sagen , boer den doemmes til at afholde sagens omkostninger . Afgørelse Paa grundlag af disse praemisser udtaler og bestemmer DOMSTOLEN 1 ) Sagsoegte frifindes . 2 ) Kommissionen betaler sagens omkostninger .

62011TJ0072

nl

Beroep tegen de beslissing van de tweede kamer van beroep van het BHIM van 12 november 2010 (zaak R 312/2010-2) inzake een aanvraag tot inschrijving van het woordmerk „ESPETEC” als gemeenschapsmerk Dictum 1) Het beroep wordt verworpen. 2) Sogepi Consulting y Publicidad, SL wordt verwezen in de kosten.

61994CJ0222

en

Grounds 1 By application lodged at the Court Registry on 28 July 1994, the Commission of the European Communities brought an action under Article 169 of the EC Treaty for a declaration that, by failing to implement correctly Council Directive 89/552/EEC of 3 October 1989 on the coordination of certain provisions laid down by law, regulation or administrative action in Member States concerning the pursuit of television broadcasting activities (OJ 1989 L 298, p. 23, hereinafter "the Directive"), the United Kingdom has failed to fulfil its obligations under Article 2(1) and (2) and Article 3(2) of the Directive. 2 The United Kingdom is charged with having failed to fulfil its obligations under the Directive by: ° adopting, with respect to satellite broadcasts, the criteria set forth in section 43 of the Broadcasting Act 1990 for determining which satellite broadcasters fall under the jurisdiction of the United Kingdom, and, in the exercise of that jurisdiction, applying to non-domestic satellite services a different regime from that applicable to domestic satellite services, and ° exercising control over broadcasts transmitted by a broadcaster falling under the jurisdiction of another Member State when those broadcasts are transmitted by a non-domestic satellite service or conveyed to the public as a licensable programme service or by a local delivery service. The Directive 3 Article 2 of the Directive provides that: "1. Each Member State shall ensure that all television broadcasts transmitted ° by broadcasters under its jurisdiction, or ° by broadcasters who, while not being under the jurisdiction of any Member State, make use of a frequency or a satellite capacity granted by, or a satellite up-link situated in, that Member State, comply with the law applicable to broadcasts intended for the public in that Member State. 2. Member States shall ensure freedom of reception and shall not restrict retransmission on their territory of television broadcasts from other Member States for reasons which fall within the fields coordinated by this Directive. Member States may provisionally suspend retransmissions of television broadcasts if the following conditions are fulfilled: (a) a television broadcast coming from another Member State manifestly, seriously and gravely infringes Article 22; (b) during the previous 12 months, the broadcaster has infringed the same provision on at least two prior occasions; (c) the Member State concerned has notified the broadcaster and the Commission in writing of the alleged infringements and of its intention to restrict retransmission should any such infringement occur again; (d) consultations with the transmitting State and the Commission have not produced an amicable settlement within 15 days of the notification provided for in point (c), and the alleged infringement persists. The Commission shall ensure that the suspension is compatible with Community law. It may ask the Member State concerned to put an end to a suspension which is contrary to Community law, as a matter of urgency. This provision is without prejudice to the application of any procedure, remedy or sanction to the infringements in question in the Member State which has jurisdiction over the broadcaster concerned. 3. This Directive shall not apply to broadcasts intended exclusively for reception in States other than Member States, and which are not received directly or indirectly in one or more Member States." 4 Article 3 of the Directive provides that: "1. Member States shall remain free to require television broadcasters under their jurisdiction to lay down more detailed or stricter rules in the areas covered by this Directive. 2. Member States shall, by appropriate means, ensure, within the framework of their legislation, that television broadcasters under their jurisdiction comply with the provisions of this Directive." 5 Article 25 of the Directive required Member States to bring into force the laws, regulations and administrative provisions necessary to comply with the Directive not later than 3 October 1991 and forthwith to inform the Commission thereof. The Council of Europe Convention on Transfrontier Television 6 Articles 2, 3, 5 and 27 of the Council of Europe Convention on Transfrontier Television of 5 May 1989 (hereinafter "the Convention") are worded as follows: " Article 2: Terms employed For the purposes of this Convention: a. 'Transmission' means the initial emission by terrestrial transmitter, by cable, or by satellite of whatever nature, in encoded or unencoded form, of television programme services for reception by the general public. It does not include communication services operating on individual demand; b. ... c. 'Broadcaster' means the natural or legal person who composes television programme services for reception by the general public and transmits them or has them transmitted, complete and unchanged, by a third party; d. 'Programme service' means all the items within a single service provided by a given broadcaster within the meaning of the preceding paragraph; ... Article 3: Field of application This Convention shall apply to any programme service transmitted or retransmitted by entities or by technical means within the jurisdiction of a Party, whether by cable, terrestrial transmitter or satellite, and which can be received, directly or indirectly, in one or more other Parties. ... Article 5: Duties of the transmitting Parties 1. Each transmitting Party shall ensure, by appropriate means and through its competent organs, that all programme services transmitted by entities or by technical means within its jurisdiction, within the meaning of Article 3, comply with the terms of this Convention. 2. For the purposes of this Convention, the transmitting Party shall be: a. in the case of terrestrial transmissions, the Party in which the initial emission is effected; b. in the case of satellite transmissions: i. the Party in which the satellite up-link is situated; ii. the Party which grants the use of the frequency or a satellite capacity when the up-link is situated in a State which is not a Party to this Convention; iii. the Party in which the broadcaster has its seat when responsibility under subparagraphs (i) and (ii) is not established. ... Article 27: Other international agreements or arrangements 1. In their mutual relations, Parties which are members of the European Economic Community shall apply Community rules and shall not therefore apply the rules arising from this Convention except in so far as there is no Community rule governing the particular subject concerned. ...". National law 7 The Broadcasting Act 1990 (hereinafter "the Act") lays down the regulatory framework for, inter alia, the provision of television programme services by independent bodies in the United Kingdom. 8 Section 13 of the Act prohibits the provision of television programme services other than those of the BBC and the Welsh Authority unless authorized by or under a licence granted by the Independent Television Commission ("ITC"). 9 Points (g) and (h) of section 16(2) of the Act implement the requirements laid down in Articles 4 and 5 of the Directive with regard to programming of works of European origin and works by independent producers. 10 Section 43 draws a distinction between two categories of "satellite television services", namely domestic and non-domestic, both of which are considered to be "television programme services" and for which a broadcasting licence is therefore required. Section 43 also sets out the criteria for determining which television broadcasts are covered by the two categories: ° according to section 43(1), a "domestic satellite service" (hereinafter "DSS") means a television broadcasting service where the television programmes included in the service are transmitted by satellite from a place in the United Kingdom on a frequency allocated to the United Kingdom and for general reception in the United Kingdom; ° according to section 43(2), a "non-domestic satellite service" (hereinafter "NDSS") means a service which consists in the transmission of television programmes by satellite (a) from a place in the United Kingdom for general reception in the United Kingdom or in a Member State otherwise than on an allocated frequency, or (b) from a place outside the United Kingdom or any Member State for general reception in the United Kingdom or in a Member State where the programme material is provided by a person in the United Kingdom who has editorial control over programming content. 11 Specific provisions are laid down in section 44 of the Act for the licensing of DSS and in section 45 for the licensing of NDSS. Section 44(3) of the Act applies points (g) and (h) of section 16(2), concerning the conditions relating to the programming of European works, to DSS. Section 45(2), on the other hand, does not do so with regard to NDSS. 12 Section 47(2) of the Act concerns the licensing of "licensable programme services". Section 79(2) deals with the licensing of "local delivery services" consisting in, or including, relaying (complete and unchanged) any foreign satellite programmes. Procedure 13 By letter of 3 November 1992, the Commission expressed its view that, by failing correctly and fully to transpose the Directive, the United Kingdom had failed to fulfil its obligations, and gave it formal notice to submit its observations. 14 By letter of 10 February 1993, the United Kingdom Government submitted its observations on the various points raised in the letter giving formal notice. 15 On 30 September 1993, the Commission issued a reasoned opinion requesting the United Kingdom to adopt, within two months of its notification, the measures necessary to comply with its obligations under the Directive. 16 The United Kingdom replied to the reasoned opinion by letter of 25 January 1994. The subject-matter of the action 17 In its second head of claim, the Commission contends that, contrary to Article 2(2) of the Directive, section 79(2) of the Act provides for control over broadcasts which are transmitted by a broadcaster falling under the jurisdiction of another Member State when those broadcasts are transmitted by a non-domestic satellite service or conveyed to the public by a local service. 18 In its statement of defence, the United Kingdom points out that, although it is true that section 79(2) of the Act covers the transmission of foreign satellite programmes, it none the less follows from section 79(5) and from the rules of application contained in the Broadcasting (Foreign Satellite Programmes) (Specified Countries) Order 1991 (S.I. 1991 No 2124) that section 79(2) does not apply to programmes transmitted by satellite from other Member States. 19 Following those observations, the Commission abandoned this objection at the hearing. Failure to comply with Article 2(1) of the Directive 20 In its application, the Commission' s objection against the United Kingdom is that section 43 of the Act does not comply with Article 2(1) of the Directive in four respects, in that it ° applies criteria other than that of establishment for determining which broadcasters fall within the jurisdiction of the United Kingdom; ° also applies a criterion which is not relevant for the purposes of such jurisdiction, namely the criterion of reception; ° fails to make third-country broadcasts falling under the United Kingdom' s jurisdiction subject to United Kingdom law; and ° applies different regimes to NDSS and DSS. 21 The French Government shares and supports the reasoning of the Commission on which those objections are based. The criteria for determining which television broadcasters fall within the jurisdiction of the United Kingdom The interpretation of Article 2(1) of the Directive 22 Article 2(1) of the Directive requires each Member State to ensure that television broadcasters under its jurisdiction, or in respect of which it is required, for the purposes of broadcasts, to exercise jurisdiction under the second indent of Article 2(1), comply with the law applicable to broadcasts intended for the public in that Member State. Member States are also required, under Article 3(2) of the Directive, to ensure that television broadcasters under their jurisdiction comply with the provisions of the Directive. 23 The documents before the Court show that the Commission and the United Kingdom disagree about the interpretation to be given to the term "jurisdiction" used in the phrase "broadcasters under [the] jurisdiction [of a Member State]" appearing in the first indent of Article 2(1) of the Directive. 24 The Commission' s position is that broadcasters under the jurisdiction of a Member State are, for the purposes of that provision, those established in the Member State concerned. It therefore considers that, in adopting other criteria, the scheme of section 43 of the Act is not in conformity with Articles 2(1) and 3(2) of the Directive. 25 According to the United Kingdom, the Member State having jurisdiction within the meaning of Article 2(1) of the Directive is that from whose territory the broadcast is transmitted. 26 The Directive contains no express definition of the phrase "broadcasters under its jurisdiction". 27 It is therefore necessary to consider first whether an interpretation in support of one or other of the parties' positions can be deduced from the text of Article 2(1). 28 The United Kingdom submits that its interpretation, to the effect that the Member State having jurisdiction within the meaning of Article 2(1) of the Directive is that from whose territory the broadcast is transmitted, is borne out by the second indent of that provision, under which the Member State competent for ensuring compliance with the law applicable to broadcasts is that which grants a frequency or a satellite capacity or in which a satellite up-link is situated. 29 However, as the Commission has rightly pointed out, if the only criterion for determining the Member State having jurisdiction within the meaning of Article 2(1) of the Directive were that of the place from which the broadcast is transmitted, the second indent of Article 2(1) would be without substance. 30 The United Kingdom also submits that the relationship between the two indents in Article 2(1) of the Directive is not one of hierarchy but rather dichotomy. 31 It is, however, plain from the wording of Article 2(1) that a broadcaster cannot both be under the jurisdiction of a Member State within the meaning of the first indent and be in the situation envisaged by the second indent, which relates only to broadcasters not falling under the jurisdiction of any Member State. 32 Finally, the United Kingdom argues that the second indent of Article 2(1) of the Directive refers to satellite broadcasting, so that the first indent of that provision refers to terrestrial broadcasting. 33 That argument presupposes that the word "jurisdiction" has a different meaning in each of the two indents. As the Advocate General observes at point 41 of his Opinion, that argument is untenable. Given that the second indent refers only to situations in which no other Member State has the jurisdiction envisaged in the first indent, it presupposes that Member States may, by virtue of the first indent, have jurisdiction in the cases covered by the second indent. 34 Since the interpretation supported by the United Kingdom Government does not withstand analysis of the wording of Article 2(1), it is necessary to examine whether the Commission' s position can be upheld. 35 The purpose of Article 2(1) of the Directive is to make sure that a Member State ensures that all television broadcasts made by broadcasters in relation to which it can assert the jurisdiction thereby conferred comply with the law applicable to broadcasts intended for the public in that Member State, including, according to Article 3(2), the provisions of the Directive itself. 36 A Member State' s power to enforce compliance with its laws is a function of its jurisdiction in relation to activities carried on in its territory and, subsidiarily, over persons or, as the case may be, physical objects such as spacecraft, linked to that State, even though located outside its territory. 37 The second indent of Article 2(1) refers to the situation in which a Member State may assert either its jurisdiction in relation to the use of a satellite or its territorial jurisdiction in relation to the use of an up-link, situated in that State, to a satellite which does not fall under its jurisdiction. 38 However, the second indent envisages the exercise of such jurisdiction only on condition that no other Member State has jurisdiction under the first indent of Article 2(1). 39 Member State B can have jurisdiction in the circumstances envisaged in the second indent only if, pursuant to the first indent, it can assert jurisdiction ratione personae over television broadcasters wishing to make use of (i) a frequency or the capacity of a satellite linked to Member State A or (ii) an up-link, situated within Member State A' s territory, to a satellite not falling under the jurisdiction of Member State A. 40 It thus follows from an analysis of Article 2(1) that the concept of jurisdiction of a Member State, used in its first indent, must be understood as necessarily covering jurisdiction ratione personae over television broadcasters. 41 This interpretation is borne out by the wording of the first indent of Article 2(1) of the Directive in that it refers to broadcasters as being under the jurisdiction of a Member State without referring, in that context, to the place from which they transmit their broadcasts. 42 A Member State' s jurisdiction ratione personae over a broadcaster can be based only on the broadcaster' s connection to that State' s legal system, which in substance overlaps with the concept of establishment as used in the first paragraph of Article 59 of the EC Treaty, the wording of which presupposes that the supplier and the recipient of a service are "established" in two different Member States. The Council of Europe Convention 43 The United Kingdom further contends that its interpretation of the phrase "broadcasters under [a Member State' s] jurisdiction" appearing in Articles 2(1) and 3(2) of the Directive is based essentially on Article 5(2) of the Convention, according to which the transmitting Party that must ensure that entities or technical means within its jurisdiction, within the meaning of Article 3, comply with the obligations imposed by the Convention shall be the State in which the satellite up-link is situated or the State which grants the use of the frequency or a satellite capacity when the up-link is situated in a State which is not a Party to the Convention. 44 The United Kingdom argues that, although the Community is not itself a Party to the Convention, it would be absurd if the Community, by way of the Directive, sought to regulate intra-Community broadcasting in a manner radically different from that adopted by the Member States within the framework of the Convention. 45 That argument, considered in the light of a comparative analysis of the wording, scheme and aims of the Directive, on the one hand, and of those of the Convention, on the other, cannot, however, be accepted. 46 First, Article 5 of the Convention provides that the competent State for ensuring compliance with the provisions dealing with programme services shall be the Party from which transmission is made. According to Article 2 of the Convention, "transmission" means the initial emission by terrestrial transmitter, by cable or by satellite of whatever nature, in encoded or unencoded form, of television programme services for reception by the general public. In the case of terrestrial transmissions, Article 5(2)(a) provides that the transmitting Party shall be that in which the initial emission is effected. In the case of satellite transmissions, Article 5(2)(b) provides that the transmitting Party shall be that in which the satellite up-link is situated (point (i)) or that which grants the use of the frequency or a satellite capacity when the up-link is situated in a State which is not a Party to the Convention (point (ii)). 47 It follows that, in order to determine which State is competent for ensuring compliance with the provisions relating to programme services, the Convention principally applies criteria based on transmission. It is only in the case of satellite transmissions, if responsibility cannot be established under Article 5(2)(b)(i) and (ii), that Article 5(2) refers to the State in which the broadcaster has its seat (point (iii) of Article 5(2)(b)). As the Advocate General observes at point 51 of his Opinion, point (iii) is subsidiary in relation to the cases covered by points (i) and (ii) of Article 5(2)(b) of the Convention. 48 Under the first indent of Article 2(1) of the Directive, however, the Member State competent for ensuring compliance with the provisions relating to programme services is that under whose jurisdiction the broadcaster comes. According to the second indent of Article 2(1), it is only where the broadcaster does not come under the jurisdiction of any other Member State that the Directive uses criteria based on transmission. 49 It follows that Article 2(1) of the Directive and Article 5(2) of the Convention use different criteria for determining the State that must ensure compliance with the provisions relating to television broadcasts. As the Commission has rightly observed, this substantive difference reflects a difference between the aims of the Directive and the aims of the Convention. Whereas, according to the second recital in the Directive' s preamble, the Directive is designed to establish the internal market in television services, the Convention, according to Article 1 thereof, is designed to facilitate the transfrontier transmission and retransmission of television programme services. 50 Furthermore, there is no doubt that the Council was fully aware of the adoption of the Convention when it itself adopted the Directive, as is indeed clear from the fourth recital of the preamble. However, as the Advocate General explains at point 54 of his Opinion, the proposal for the Directive, dating from 1986, was not amended with a view to bringing it into line with the Convention. It follows that, by adopting the Directive, the Community legislature chose to regulate television services in a way which differs from the path followed by the Convention. 51 Consequently, the Convention affords no argument to counter the view that the reference made in Article 2(1) of the Directive to the State having jurisdiction over a broadcaster must be understood as a reference to the State in which the broadcaster is established. 52 Finally, the United Kingdom points out the consequences of interpreting Article 2(1) of the Directive in a way which does not reflect Article 5(2) of the Convention. It argues that such an interpretation would clearly place Member States in an impossible situation by requiring them to infringe their legal obligations either at international or at Community level. 53 As to that point, it is sufficient to observe that Article 27(1) of the Convention expressly provides that Member States are to apply Community law and are therefore not to apply the rules arising from the Convention except in so far as there is no Community rule governing the particular subject concerned. The efficacity of the criterion based on establishment 54 Next, it is necessary to examine various arguments put forward by the United Kingdom concerning the efficacity of interpreting Article 2(1) of the Directive as meaning that the State having jurisdiction over a broadcaster is the State in which the broadcaster is established. 55 Certainly, such an interpretation of Article 2(1) of the Directive is liable to produce difficulties, as indeed the Commission expressly acknowledged at the hearing. 56 However, when a Member State has difficulty in implementing a directive, it has an obligation to raise the matter with the Commission in order that the latter may, in close cooperation with the Member States concerned, find an appropriate solution. In any event, the mere fact that practical problems can be anticipated in the application of the criterion for determining the State having jurisdiction under Article 2(1) of the Directive does not entitle a Member State to replace it with its own different criterion. 57 The United Kingdom also argues, on the basis on the Court' s judgments in Case 39/75 Coenen and Others v Sociaal-Economische Raad [1975] ECR 1547 and Case C-221/89 Factortame and Others [1991] ECR I-3905, that a broadcaster could be established in more than one Member State and that such a broadcaster could thus be entitled to have the benefit of the provisions of the Directive both as regards transmissions from the State in which it has its principal place of establishment and as regards transmissions from the State in which it has its secondary place of establishment. There would therefore be a risk that more than one Member State would have jurisdiction over the same broadcaster. 58 As to that point, the criterion contended for by the United Kingdom may produce problems in the delimitation of jurisdiction which, in its view, can be resolved only through the conclusion of international agreements between the Member States. Although the criterion of establishment may also give rise to difficulties, the Commission has stated, without being contradicted by the United Kingdom, that Member States may find a solution to the problem of double control, without the necessity of further legislation, by interpreting the criterion of establishment as referring to the place in which a broadcaster has the centre of its activities, in particular the place where decisions concerning programme policy are taken and the programmes to be broadcast are finally put together. 59 The United Kingdom also contends that the criterion of establishment involves a risk of abuse in that a broadcaster could move its seat to another Member State in order to avoid application of the legislation of a Member State. 60 As to that, the interpretation of the criterion of establishment advocated by the Commission (see paragraph 58 above) would considerably reduce the risk of abuse pointed out by the United Kingdom. The criterion advocated by the United Kingdom would, in any event, involve a comparable, if not greater, risk of abuse. 61 It follows that, by using criteria other than that of establishment in order to determine the broadcasters falling under the jurisdiction of the United Kingdom, section 43 of the Act is not in conformity with Articles 2(1) and 3(2) of the Directive. 62 The Commission' s objection is therefore well founded. The criterion of programme reception 63 According to the Commission, section 43 of the Act is not in conformity with Article 2(1) of the Directive in so far as it refers to the criterion of programme reception. That criterion, the Commission argues, is irrelevant for the purpose of determining, within the context of the Directive, the Member State having jurisdiction over a broadcaster. 64 Suffice it to observe that the Court has already found, at paragraph 61 above, that the criteria set out in section 43 of the Act are not in conformity with Articles 2(1) and 3(2) of the Directive. 65 The Commission' s objection is therefore well founded. The failure to make broadcasts from non-member countries coming under United Kingdom jurisdiction subject to United Kingdom law 66 The Commission objects that the Act does not seek to ensure that broadcasts from non-member countries using a frequency allocated to the United Kingdom for general reception in another Member State comply with the law applicable to broadcasts intended for the public in the United Kingdom. 67 The United Kingdom Government submits that there would be a breach of the second indent of Article 2(1) of the Directive only in the highly unrealistic event that it were to grant a frequency to a broadcaster from a non-member country without exercising control over its service. 68 Suffice it to point out that, even though this may only be a hypothetical case, the United Kingdom does not deny that in this respect the Act is not in conformity with the Directive. 69 The Commission' s objection is therefore well founded. The application of a different regime to NDSS and DSS 70 The Commission claims that, besides being based on criteria other than that of the broadcaster' s place of establishment, the distinction drawn in section 43 of the Act between DSS and NDSS is not in accordance with Article 2(1) of the Directive in so far as section 43 makes NDSS subject to a less stringent regime than DSS. 71 It explains that, by virtue of section 44(3) of the Act, points (g) and (h) of section 16(2) are applicable to DSS, whereas the latter provision is not applicable to NDSS. It is common ground that section 16(2) of the Act is intended to give effect to Articles 4 and 5 of the Directive. 72 However, both the Commission and the United Kingdom have stated that the question whether the United Kingdom has in fact satisfied its obligations under Articles 4 and 5 of the Directive with regard to NDSS is the subject of separate proceedings under Article 169 of the Treaty. 73 Since the United Kingdom does not deny that a less stringent regime is applied to NDSS than that laid down for DSS, the only question arising in these proceedings is whether Article 2(1) of the Directive precludes such different treatment. 74 While a Member State may, under Article 3(1) of the Directive, lay down stricter rules in the areas covered by the Directive, the fact remains that, under Article 2(1), all broadcasts transmitted by broadcasters under the jurisdiction of that Member State or over which it is required to exercise jurisdiction pursuant to the second indent of Article 2(1) must comply with the law applicable to broadcasts intended for the public in that Member State. 75 The Commission' s objection is therefore well founded. Failure to comply with Article 2(2) of the Directive 76 Finally, the Commission objects that sections 44 and 45 of the Act, dealing with the licensing of DSS and NDSS, are not in conformity with Article 2(2) of the Directive in that the definition of DSS and NDSS in section 43 of the Act includes broadcasters falling under the jurisdiction of other Member States, thereby giving rise to the possibility of double control. 77 The United Kingdom does not deny that section 43 of the Act extends to all broadcasters transmitting from its territory. 78 It must therefore be held that, by using criteria other than that of establishment, provided for in Article 2(1) of the Directive, section 43 of the Act, contrary to Article 2(2) of the Directive, also applies to broadcasters falling under the jurisdiction of other Member States by reason of their establishment in those States. 79 The Commission' s objection is therefore well founded. 80 It follows from all the foregoing that, by adopting, with respect to satellite broadcasts, the criteria set forth in section 43 of the Broadcasting Act 1990 for the purpose of determining which satellite broadcasters fall under the jurisdiction of the United Kingdom and, in the context of that jurisdiction, by applying different regimes to domestic satellite services and non-domestic satellite services, and by exercising control over broadcasts which are transmitted by broadcasters falling under the jurisdiction of other Member States when those broadcasts are transmitted by a non-domestic satellite service or conveyed to the public as a licensable programme service, the United Kingdom has failed to fulfil its obligations under Article 2(1) and (2) and Article 3(2) of the Directive. Decision on costs Costs 81 Under Article 69(2) of the Rules of Procedure, the unsuccessful party is to be ordered to pay the costs if they have been applied for in the successful party' s pleadings. Since the defendant has been unsuccessful, it must be ordered to pay the costs. Pursuant to the first subparagraph of Article 69(4), the French Republic, which has intervened in the proceedings, is ordered to pay its own costs. Operative part On those grounds, THE COURT hereby: (1) Declares that, by adopting, with respect to satellite broadcasts, the criteria set forth in section 43 of the Broadcasting Act 1990 for the purpose of determining which satellite broadcasters fall under the jurisdiction of the United Kingdom and, in the context of that jurisdiction, by applying different regimes to domestic satellite services and non-domestic satellite services, and by exercising control over broadcasts which are transmitted by broadcasters falling under the jurisdiction of other Member States when those broadcasts are transmitted by a non-domestic satellite service or conveyed to the public as a licensable programme service, the United Kingdom has failed to fulfil its obligations under Article 2(1) and (2) and Article 3(2) of Council Directive 89/552/EEC of 3 October 1989 on the coordination of certain provisions laid down by law, regulation or administrative action in Member States concerning the pursuit of television broadcasting activities; (2) Orders the United Kingdom to pay the costs; (3) Orders the French Republic to pay its own costs.

61982CJ0286

fi

Tuomion perustelut 1 Tribunale di Genova on esittänyt 12.7.1982 ja 22.11.1982 tekemillään päätöksillä, jotka ovat saapuneet yhteisöjen tuomioistuimeen 27.10.1982 ja 21.2.1983, ETY:n perustamissopimuksen 177 artiklan nojalla useita ennakkoratkaisukysymyksiä ETY:n perustamissopimuksen 106 artiklan tulkinnasta voidakseen arvioida Italian ulkomaan valuuttojen siirtoja koskevan lainsäädännön yhteensopivuutta mainitun määräyksen kanssa. 2 Kysymykset on esitetty sellaisen oikeudenkäynnin yhteydessä, jossa kaksi Italiassa asuvaa henkilöä ovat riitauttaneet Ministro del Tesoron (valtiovarainministeriön) päätökset, joissa määrättiin kyseisille henkilöille sakkoa siitä, että he olivat ostaneet ulkomailla käyttämistä varten eri ulkomaan valuuttoja yli Italian lainsäädännössä sallitun, Italian liiroissa lasketun enimmäismäärän. Kyseisenä ajankohtana enimmäismäärä valuutan vientiin ulkomaille oli 500 000 liiraa vuodessa matkailua, liiketoimintaa, opintoja ja lääketieteellistä hoitoa varten. 3 Kansallisessa tuomioistuimessa kantajat kyseenalaistavat sakkojen määräämisen perusteena olleiden Italian lainsäädännön säännösten pätevyyden, koska ne ovat niiden mielestä yhteisön oikeuden vastaisia. Asiassa 286/82 pääasian kantaja G. Luisi ilmoitti vieneensä kyseiset valuutat useiden Ranskaan sekä Saksan liittotasavaltaan suuntautuneiden lomamatkojen yhteydessä ja myös saadakseen Saksan liittotasavallassa lääketieteellistä hoitoa. Asiassa 26/83 pääasian kantaja G. Carbone ilmoitti, että hänen ostamansa ulkomaan valuutta käytettiin kolmen kuukauden matkailuun Saksan liittotasavallassa. Molemmat kantajat väittivät, että maksuvälineiden viennin rajoittaminen ulkomaan valuutassa matkailun tai lääketieteellisen hoidon tarkoituksessa on ETY:n perustamissopimuksen juoksevia maksuja ja pääomanliikkeitä koskevien määräysten vastainen. 4 Ensimmäisessä 12.7.1982 päivätyssä päätöksessään (asia 286/82) Tribunale di Genova toteaa, että toimet, joiden osalta Italian lainsäädännössä säädetään valuutan siirtoja koskevia enimmäismääriä, toisin sanoen loma-, liike- ja opintomatkat sekä lääketieteelliset hoidot kuuluvat perustamissopimuksen liitteen III luetteloon näkymättömistä toimista. Näihin toimiin liittyviin maksuihin sovelletaan siten Tribunale di Genovan mukaan perustamissopimuksen 106 artiklan 3 kohdan ensimmäistä alakohtaa, jossa jäsenvaltiot velvoitetaan olemaan ottamatta välillään käyttöön uusia rajoituksia; tästä huolimatta kanteen kohteena oleva Italian lainsäädäntö tuli voimaan vuonna 1974. Tribunale di Genovan mukaan on kuitenkin asianmukaista määrittää näiden määräysten tarkka ulottuvuus suhteessa pääomanliikkeitä koskeviin määräyksiin erityisesti siltä osin kuin niitä sovelletaan setelien fyysiseen siirtoon. 5 Saadakseen ratkaisun tästä asiasta Tribunale esitti yhteisöjen tuomioistuimelle seuraavan ennakkoratkaisukysymyksen: "Tapauksissa, joissa jäsenvaltiossa asuvat henkilöt, jotka matkustavat ulkomaille loma-, liike- tai opintomatkan tai lääketieteellisen hoidon tarkoituksessa, vievät vieraan valtion tai ulkomaisen pankin seteleitä taikka luottovälineitä ulkomaan valuuttana, onko yhteisön oikeusjärjestyksen oikeussubjektilla oikeuksia, jotka jäsenvaltioiden on perustamissopimuksen 106 artiklan 3 kohdassa esitettyjen standstill-sääntöjen nojalla otettava huomioon sen vuoksi, että toiminta sisältyy perustamissopimuksen liitteessä III lueteltuihin näkymättömiin toimiin, vai ottaen huomioon 106 artiklan 3 kohdan toisessa alakohdassa esitetyn viittauksen, kuuluuko edellä kuvattu tapaus, joka objektiivisesti tarkasteltuna on valuutan siirtoa käteisenä, pääomanliikkeisiin, joita ei perustamissopimuksen 67 ja 68 artiklan määräysten ja niihin liittyvien 11.5.1960 ja 18.12.1962 annettujen neuvoston direktiivien säännösten mukaisesti ole pakko vapauttaa, minkä perusteella jäsenvaltion suorittamat valvontatoimenpiteet ja asettamat seuraamukset, jotka ovat tässä tapauksessa hallinnollisia, ovat lainmukaisia?" 6 Toisessa, 22.11.1982 päivätyssä päätöksessään (asia 26/83), Tribunale käsittelee ainoastaan valuutan siirtoja matkailutarkoituksessa. Se kysyy, onko turismin, vaikka se kuuluukin perustamissopimuksen 106 artiklan 3 kohdassa tarkoitettuihin näkymättömiin toimiin, samanaikaisesti katsottava kuuluvan palvelujen liikkuvuuden alaan, jota säännellään näin ollen 106 artiklan 1 kohdan palvelujen liikkumiseen liittyviä maksuja koskevilla määräyksillä. 7 Tästä syystä Tribunale esitti yhteisöjen tuomioistuimelle seuraavan kysymyksen: "Tapauksissa, joissa jäsenvaltiossa asuvat henkilöt, jotka matkustavat ulkomaille lomamatkalle, vievät vieraan valtion tai ulkomaisen pankin seteleitä taikka luottovälineitä ulkomaan valuuttana, onko yhteisön oikeusjärjestyksen oikeussubjektilla oikeuksia, joita jäsenvaltioiden on otettava huomioon perustamissopimuksen 106 artiklan 1 kohdan suoraan sovellettavien määräysten soveltamiseksi siltä osin kuin matkailun katsotaan kuuluvan palvelujen liikkumiseen ja siltä osin kuin matkailukulujen kattamiseksi tehtyjen valuutan siirtojen katsotaan kuuluvan juokseviin maksuihin, joita on pidettävä vapautettuina samalla tavalla kuin palvelut, joihin ne liittyvät; vai, koska kyseinen toimi kuuluu perustamissopimuksen liitteessä III lueteltuihin näkymättömiin toimiin ja se on käteisvaluutan siirtoa 106 artiklan 3 kohdan toisen alakohdan viittauksen nojalla, onko kyseessä pääoman liike, jota perustamissopimuksen 67 ja 68 artiklan määräysten ja niihin liittyvien 11.5.1960 ja 18.12.1962 annettujen neuvoston direktiivien säännösten mukaisesti ei ole pakko vapauttaa, minkä seurauksena jäsenvaltioiden hallinnolliset valvontatoimenpiteet ja seuraamukset tällä alalla olisivat lainmukaisia?" 8 Ennakkoratkaisukysymysten sanamuodosta ja kahden ennakkoratkaisupyyntöä koskevan päätöksen perusteluista ilmenee, että yhteisön oikeuden tulkintaa koskevat ongelmat näissä tapauksissa ovat: a) kuuluvatko matkailu, liike- ja opintomatkat sekä lääketieteelliset hoidot palvelujen tarjontaan vai perustamissopimuksen 106 artiklan 3 kohdassa tarkoitettuihin näkymättömiin toimiin vaiko molempiin samanaikaisesti, b) onko valuutan siirtoja näiden neljän tarkoituksen osalta pidettävä juoksevana maksuna vai pääoman liikkeenä, erityisesti tapauksessa jossa se tapahtuu fyysisenä pankin setelien siirtona, c) missä määrin vapautettuja näihin neljään tarkoitukseen liittyvät maksut ovat perustamissopimuksen 106 artiklan mukaan, d) mitä valuutan siirtoja koskevia valvontatoimenpiteitä jäsenvaltioilla on oikeus toteuttaa näin vapautettujen maksujen osalta. a) Palvelujen tarjoamisen ja näkymättömien toimien käsitteet 9 Perustamissopimuksen 60 artiklan mukaan palveluilla tarkoitetaan suorituksia, joista tavallisesti maksetaan korvaus ja joita määräykset tavaroiden, pääomien tai henkilöiden vapaasta liikkuvuudesta eivät koske. Perustamissopimuksen toisen osan III osaston (Henkilöiden, palvelujen ja pääomien vapaa liikkuvuus) yhteydessä henkilöiden vapaa liikkuvuus sisältää työntekijöiden liikkumisen yhteisössä sekä sijoittautumisvapauden jäsenvaltioiden alueelle. 10 Perustamissopimuksen 59 artiklan mukaan rajoitukset, jotka koskevat muuhun yhteisön valtioon kuin palvelujen vastaanottajan valtioon sijoittautuneen jäsenvaltion kansalaisen vapautta tarjota palveluja yhteisössä, poistetaan. Palvelujen tarjoamisen mahdollistamiseksi palveluja tarjoava henkilö voi siirtyä jäsenvaltioon, johon sen vastaanottaja on sijoittautunut, tai palvelun vastaanottaja voi siirtyä jäsenvaltioon, johon sen tarjoaja on sijoittautunut. Vaikka vain ensimmäinen näistä tapauksista on selvästi mainittu 60 artiklan kolmannessa kohdassa, jossa sallitaan palvelujen tarjoajalle toimintansa harjoittaminen tilapäisesti valtiossa, jossa palvelu tarjotaan, toinen tapaus on sen tarpeellinen täydennys, joka vastaa tavoitetta vapauttaa kaikki toiminta, josta maksetaan korvaus ja jota tavaroiden, henkilöiden ja pääomien vapaa liikkuvuus ei koske. 11 Näiden määräysten täytäntöönpanemiseksi määrätään palvelujen tarjoamisen vapautta koskevien rajoitusten poistamisesta annetun ja neuvoston perustamissopimuksen 63 artiklan nojalla 18.12.1961 hyväksymän yleisen toimintaohjelman (EYVL 1962, s. 32) osastossa II muun muassa sellaisten kunkin jäsenvaltion lakien, asetusten ja hallinnollisten määräysten poistamisesta, joissa säädetään taloudellisessa tarkoituksessa jäsenvaltioiden kansalaisten maahantulosta, maasta poistumisesta tai oleskelusta, siltä osin kuin ne eivät ole yleisen järjestyksen, turvallisuuden tai kansanterveyden vuoksi oikeutettuja ja ovat omiaan haittaamaan näiden kansalaisten palvelujen tarjoamista. 12 Ulkomaalaisten liikkumista ja oleskelua koskevien yleiseen järjestykseen ja turvallisuuteen sekä kansanterveyteen perustuvien erityistoimenpiteiden yhteensovittamisesta 25 päivänä helmikuuta 1964 annettua neuvoston direktiiviä 64/221/ETY (EYVL 1964, s. 850) sovelletaan sen 1 artiklan mukaan muun muassa jäsenvaltion kansalaiseen, joka matkustaa toiseen jäsenvaltioon "vastaanottaakseen siellä palveluja". Sijoittautumiseen ja palvelujen tarjoamiseen liittyvää jäsenvaltioiden kansalaisten liikkumista ja oleskelua yhteisön alueella koskevien rajoitusten poistamisesta 21 päivänä toukokuuta 1973 annetussa neuvoston direktiivissä 73/148/ETY (EYVL 1973, L 172, s. 14) sallitaan sekä palvelun tarjoajalle että sen vastaanottajalle oikeus palvelun tarjoamisen ajan kestävään oleskeluun. 13 Kun palvelujen tarjoamisen vapautta koskevien rajoitusten poistamisesta annetun yleisen toimintaohjelman oikeudelliseksi perustaksi otettiin perustamissopimuksen 106 artikla, yleisen toimintaohjelman laatijat osoittivat olevansa tietoisia palvelujen vapauttamisen vaikutuksista maksujen vapauttamiseen. Itse asiassa mainitun artiklan ensimmäisessä kohdassa määrätään, että tavaroiden ja palvelujen liikkumiseen liittyvät maksut vapautetaan siltä osin kuin jäsenvaltioiden välinen tavaroiden ja palvelujen liikkuvuus on vapautettu. 14 Palvelujen tarjoamisen vapauden rajoituksina, jotka on poistettava, yleisen toimintaohjelman III osaston C kappaleessa mainitaan myös esteet palveluista maksamiselle, ja näin on III osaston D kappaleen mukaan 106 artiklan 2 kohdan mukaisesti erityisesti silloin, kun palvelujen tarjontaa eivät rajoita muut kuin niihin liittyvien maksujen rajoitukset. Nämä rajoitukset oli poistettava yleisen toimintaohjelman V osaston B kappaleen mukaan ennen siirtymäajanjakson ensimmäisen vaiheen päättymistä, tämän kuitenkaan rajoittamatta mahdollisesti kyseisen ajanjakson aikana "matkavaluutan myyntiä". Nämä määräykset on pantu täytäntöön palvelujen maksujen kaikkien esteiden ja haittojen poistamisesta tilanteissa, joissa palvelujen tarjontaa rajoittavat ainoastaan niihin liittyviä maksuja koskevat rajoitukset, 31.5.1963 annetulla neuvoston direktiivillä 63/340/ETY (EYVL 1963, s. 1609), jonka 3 artiklassa viitataan myös valuutan myyntiin matkailijoille. 15 Yleinen toimintaohjelma sekä edellä mainittu direktiivi antavat kuitenkin jäsenvaltioille oikeuden tarkistaa varojen siirron ja maksujen luonteen ja aitouden sekä toteuttaa tarpeellisia toimenpiteitä estääkseen lakiensa ja asetustensa rikkomisen "erityisesti valuutan luovutuksen alalla matkailijoille". 16 Tästä seuraa, että vapauteen tarjota palveluja sisältyy myös palvelujen vastaanottajan vapaus mennä palvelun vastaanottamiseksi toiseen jäsenvaltioon, ilman että tätä vapautta voitaisiin rajoittaa myöskään maksujen osalta, ja että matkailijoita, lääketieteellisen hoidon saajia sekä opinto- ja liikematkalla olevia henkilöitä on pidettävä palvelujen vastaanottajina. 17 Perustamissopimuksen 106 artiklan 3 kohdassa määrätään sopimuksen liitteessä III lueteltuihin näkymättömiin toimiin liittyvien siirtojen olemassa olevien rajoitusten asteittaisesta poistosta. Kuten kansallinen tuomioistuin on perustellusti todennut, luettelo sisältää muun muassa liikematkat, matkailun, yksityismatkat ja -oleskelun opintojen vuoksi sekä yksityismatkat ja -oleskelun terveyssyistä. 18 Kyseisen artiklan 3 kohta on kuitenkin toissijainen suhteessa 106 artiklan 1 ja 2 kohtaan, kuten ilmenee sen toisesta alakohdasta, eikä sitä voida soveltaa kyseisiin neljään matkustustarkoitukseen. b) Juoksevien maksujen ja pääomanliikkeiden käsitteet 19 Kansallinen tuomioistuin on todennut, että pankin setelien fyysinen siirto sisältyy perustamissopimuksen 69 artiklan soveltamiseksi pääoman liikkeiden alalla annettujen kahden neuvoston direktiivin liitteinä olevaan luetteloon D (EYVL 1960, s. 921 ja 1963, s. 62). Luettelossa D luetellaan pääomanliikkeet, joiden osalta direktiivit eivät edellytä jäsenvaltioilta vapauttamistoimenpiteitä. On siis kysyttävä, tarkoittaako luettelossa oleva viittaus pankin setelien fyysiseen siirtoon sitä, että tällainen siirto sellaisenaan on pääomanliike. 20 Perustamissopimuksessa ei määritetä, mitä pääomanliikkeellä tarkoitetaan. Edellä mainittujen kahden direktiivin liitteissä on kuitenkin annettu luettelo eri pääomanliikkeistä nimikkeineen. Vaikka varojen ja erityisesti pankin setelien fyysinen siirto sisältyykin luetteloon, tämä ei tarkoita, että tällaista siirtoa olisi kaikissa olosuhteissa pidettävä pääomanliikkeenä. 21 Itse asiassa perustamissopimuksen yleisestä järjestelmästä ilmenee ja 67 ja 106 artiklan vertailu vahvistaa, että 106 artiklassa tarkoitetut juoksevat maksut ovat valuutan siirtoja, jotka maksetaan vastikkeena siirron syynä olevista toimista, kun taas 67 artiklassa tarkoitetut pääoman liikkeet ovat rahoituksellisia toimenpiteitä, joilla pyritään pääasiassa kyseisten varojen sijoittamiseen tai investoimiseen eikä suorittamaan korvausta palveluista. Tämän vuoksi pääomanliikkeistä itsestään voi seurata juoksevia maksuja, kuten 67 artiklan 2 kohdasta ja 106 artiklan 1 kohdasta ilmenee. 22 Setelien fyysistä siirtoa ei siis voida pitää pääomanliikkeenä, kun siirto tehdään sellaisen maksuvelvollisuuden täyttämiseksi, joka johtuu tavaroiden tai palvelujen kaupan alalla tehdystä toimesta. 23 Tästä seuraa, että maksuja loma-, liike- tai opintomatkojen tai lääketieteellisen hoidon yhteydessä ei voida pitää pääomanliikkeinä, vaikka ne suoritettaisiin setelien fyysisenä siirtona. c) Perustamissopimuksen 106 artiklassa esitetyn maksujen vapauttamisen aste 24 Palvelujen liikkuvuuden osalta 106 artiklan 1 kohdassa määrätään, että niihin liittyvät maksut on vapautettava siltä osin kuin jäsenvaltioiden välinen palvelujen liikkuvuus on vapautettu sopimuksen mukaisesti. Perustamissopimuksen 59 artiklan mukaan rajoitukset, jotka koskevat vapautta tarjota palveluja yhteisössä, poistetaan siirtymäkauden aikana. Siirtymäkauden päättyessä ei palvelujen tarjontaan liittyviä maksujen rajoituksia enää saa olla. 25 Tästä seuraa, että loma-, liike- tai opintomatkoihin ja lääketieteelliseen hoitoon liittyvät maksut ovat siirtymäkauden loputtua vapaita. 26 Tämä tulkinta vahvistetaan vuoden 1979 liittymisasiakirjan 54 artiklassa, jonka mukaan Kreikan tasavalta on oikeutettu jatkamaan matkailuun liittyvien siirtojen rajoituksia, mutta ainoastaan tietyn laajuisina ja ajanjaksolla, joka päättyy 31.12.1985. Artiklasta ilmenee, että ilman tätä poikkeusta siirrot olisi vapautettava välittömästi. d) Valuutan siirtojen valvontatoimenpiteet 27 Viimeinen ongelma liittyy siihen, onko, ja jos on, niin missä määrin, jäsenvaltioilla vielä valta kohdistaa vapautettuihin siirtoihin ja maksuihin valuutan siirtoihin sovellettavia valvontatoimenpiteitä. 28 Tämän osalta on ensin tarkennettava, että 106 artiklassa määrätty maksujen vapauttaminen velvoittaa jäsenvaltiot sallimaan määräyksessä tarkoitetut maksut sen jäsenvaltion valuutassa, jossa velkoja tai edunsaaja asuu. Määräys ei siis koske kolmannen maan valuutassa suoritettuja maksuja. 29 Seuraavaksi on syytä huomioida, että edellä mainitun direktiivin 63/340/ETY 2 artiklassa tarkennetaan, että siinä säädetyt vapauttamistoimenpiteet eivät rajoita jäsenvaltioiden oikeutta "tarkistaa maksujen luonnetta ja aitoutta". Tämä varaus vaikuttaa sen tosiseikan aiheuttamalta, että kyseisenä ajankohtana tavaroiden, palvelujen ja pääoman liikkumiseen liittyvät maksut eivät olleet vielä kokonaan vapautettuja. 30 Siirtymäkauden päätyttyäkään vapauttaminen ei kuitenkaan ole vielä toteutunut kokonaisuudessaan. Perustamissopimuksen 69 artiklan mukaiset neuvoston direktiivit pääomanliikkeiden vapauden toteuttamiseksi eivät itse asiassa vielä ole poistaneet kaikkia rajoituksia tällä alalla, kun taas 67 artiklaa, jossa määrätään vapauttamisesta, on tulkittava, kuten yhteisöjen tuomioistuin on esittänyt tuomiossaan 11.11.1981 (asia 203/80, Casati, Kok. 1981, s. 2595), siten, että siirtymäkauden päätyttyäkään valuutan viennin rajoitusten ei voida katsoa olevan poistettu riippumatta 69 artiklan mukaisesti annetuista direktiiveistä. 31 Näissä olosuhteissa jäsenvaltioilla on säilynyt valta kohdistaa valuutan siirtoihin valvontaa sen tarkistamiseksi, ettei tosiasiassa ole kyseessä vapauttamattomien pääomien liikkuminen. Tämä valta on erityisen merkityksellinen, koska se liittyy jäsenvaltioiden perustamissopimuksen 104 ja 107 artiklan mukaiseen vastuuseen rahatalouden alalla, mihin sisältyy mahdollisuus toteuttaa asianmukaisia toimenpiteitä pääomapaon tai muiden vastaavien valuuttaansa koskevien keinottelujen estämiseksi. 32 Perustamissopimuksen 108 ja 109 artiklassa määrätään toteutettavista toimenpiteistä ja noudatettavista menettelyistä tilanteessa, jossa jäsenvaltio on vaikeuksissa tai sen maksutasetta uhkaavat vakavat ongelmat. Nämä määräykset, jotka ovat voimassa vielä pääomanliikkeiden täydellisen vapauttamisen toteutumisen jälkeenkin, koskevat kuitenkin ainoastaan kriisitilanteita. 33 Muulloin kuin kriisitilanteessa ja siihen asti kun pääomanliikkeiden vapaus toteutuu kokonaan, on siis annettava jäsenvaltioille toimivalta valvoa, että näennäisesti vapautettuihin maksuihin liittyviä valuutan siirtoja ei käytetä tosiasiallisesti muuhun eli kiellettyihin pääomanliikkeisiin. Tässä yhteydessä jäsenvaltioilla on oikeus tarkistaa kyseisten siirtojen tai toimien luonne ja aitous. 34 Kyseisen valvonnan on kuitenkin tapahduttava yhteisön oikeudessa asetetuissa rajoissa, erityisesti palvelujen tarjonnan vapauden ja siihen liittyvien maksujen osalta. Valvonnasta ei tämän vuoksi saa seurata se, että palvelujen tarjoamiseen liittyvät maksut tai siirrot sallitaan ainoastaan tiettyyn määrään asti toimea tai ajanjaksoa kohden, koska tämä rajoittaisi perustamissopimuksessa tunnustettuja vapauksia. Valvontaa ei myöskään samasta syystä voi suorittaa niin, että vapauksista tulee näennäisiä tai että niiden käyttäminen riippuisi viranomaisten harkinnasta. 35 Nämä toteamukset eivät ole ristiriidassa sen kanssa, että jäsenvaltio vahvistaa kiinteitä rajoja, joita alittavia määriä ei valvota, kun taas nämä rajat ylittävistä menoista on osoitettava, että ne tosiasiallisesti liittyvät palvelujen kauppaan, kuitenkin sillä ehdolla, että rajoja ei määritetä niin, että niillä olisi haitallista vaikutusta palvelujen tavanomaiseen tarjoamiseen. 36 Kansallisen tuomioistuimen on määritettävä sen käsiteltävinä olevissa yksittäistapauksissa, onko kyseinen valuutan siirron valvonta näiden rajoitusten mukaista. 37 Edellä esitetyn perusteella voidaan vastata ennakkoratkaisukysymyksiin, että perustamissopimuksen 106 artiklaa on tulkittava siten, että: - loma-, liike- tai opintomatkojen ja lääketieteellisen hoidon yhteydessä siirrot ovat maksuja eivätkä pääoman liikkeitä, vaikka siirrot suoritettaisiin setelien fyysisenä siirtona, - näiden maksujen rajoitukset on poistettu siirtymäkauden lopussa, - jäsenvaltioilla säilyy valta valvoa, että vapautettuihin maksuihin näennäisesti liittyviä valuutan siirtoja ei tosiasiassa käytetä vapauttamattomien pääoman liikkeiden toteuttamiseen, - tällä valvonnalla ei voida rajata palvelujen tarjoamiseen liittyviä maksuja tai siirtoja tiettyyn määrään toimea tai ajanjaksoa kohden, eikä siitä myöskään saa seurata, että perustamissopimuksessa tunnustetuista vapauksista tulee näennäisiä tai että niiden käyttäminen riippuisi viranomaisten harkinnasta, - osana tätä valvontaa voidaan asettaa kiinteitä rajoja, joita alittavia määriä ei valvota, kun taas nämä rajat ylittävistä menoista on osoitettava, että ne tosiasiallisesti liittyvät palvelujen kauppaan, kuitenkin sillä ehdolla, että rajoja ei määritetä niin, että niillä olisi haitallista vaikutusta palvelujen tavanomaiseen tarjoamiseen. Päätökset oikeudenkäyntikuluista Oikeudenkäyntikulut 38 Yhteisöjen tuomioistuimelle huomautuksensa esittäneille Belgian hallitukselle, Saksan liittotasavallan hallitukselle, Ranskan hallitukselle, Italian hallitukselle, Alankomaiden hallitukselle ja komissiolle aiheutuneita oikeudenkäyntikuluja ei voida määrätä korvattaviksi. Pääasian asianosaisten osalta asian käsittely yhteisöjen tuomioistuimessa on välivaihe kansallisessa tuomioistuimessa vireillä olevan asian käsittelyssä, minkä vuoksi kansallisen tuomioistuimen asiana on päättää oikeudenkäyntikuluista. Päätöksen päätösosa Näillä perusteilla YHTEISÖJEN TUOMIOISTUIN on ratkaissut Tribunale di Genovan 12.7.1982 ja 22.11.1982 tekemillään päätöksillä esittämät kysymykset seuraavasti: Perustamissopimuksen 106 artiklaa on tulkittava siten, että - loma-, liike- tai opintomatkojen ja lääketieteellisen hoidon yhteydessä siirrot ovat maksuja eivätkä pääoman liikkeitä, vaikka siirrot suoritettaisiin setelien fyysisenä siirtona, - näiden maksujen rajoitukset on poistettu siirtymäkauden lopussa, - jäsenvaltioilla säilyy valta valvoa, että vapautettuihin maksuihin näennäisesti liittyviä valuutan siirtoja ei tosiasiassa käytetä vapauttamattomien pääoman liikkeiden toteuttamiseen, - tällä valvonnalla ei voida rajata palvelujen tarjoamiseen liittyviä maksuja tai siirtoja tiettyyn määrään toimea tai ajanjaksoa kohden, eikä siitä myöskään saa seurata, että perustamissopimuksessa tunnustetuista vapauksista tulee näennäisiä tai että niiden käyttäminen riippuisi viranomaisten harkinnasta, - osana tätä valvontaa voidaan asettaa kiinteitä rajoja, joita alittavia määriä ei valvota, kun taas nämä rajat ylittävistä menoista on osoitettava, että ne tosiasiallisesti liittyvät palvelujen kauppaan, kuitenkin sillä ehdolla, että rajoja ei määritetä niin, että niillä olisi haitallista vaikutusta palvelujen tavanomaiseen tarjoamiseen.

62002CJ0234

nl

Bij verzoekschrift, neergelegd ter griffie van het Hof op 24 juni 2002, heeft de Europese ombudsman (hierna: „ombudsman”) krachtens artikel 49 van het Statuut-EG van het Hof van Justitie hogere voorziening ingesteld tegen het arrest van het Gerecht van eerste aanleg van 10 april 2002, Lamberts/Ombudsman (T‑209/00, Jurispr. blz. II‑2203; hierna: „bestreden arrest”), waarbij het Gerecht het beroep tot schadevergoeding gebaseerd op de gestelde slechte behandeling van een klacht door de ombudsman ontvankelijk heeft verklaard. Rechtskader Artikel 195, leden 1, 2 en 3, EG luidt: „1. Het Europees Parlement benoemt een ombudsman die bevoegd is kennis te nemen van klachten van burgers van de Unie of van natuurlijke of rechtspersonen met verblijfplaats of statutaire zetel in een lidstaat over gevallen van wanbeheer bij het optreden van de communautaire instellingen of organen, met uitzondering van het Hof van Justitie en het Gerecht van eerste aanleg bij de uitoefening van hun gerechtelijke taak. Overeenkomstig zijn opdracht verricht de ombudsman het door hem gerechtvaardigd geachte onderzoek op eigen initiatief dan wel op basis van klachten welke hem rechtstreeks of via een lid van het Europees Parlement zijn voorgelegd, behalve wanneer de vermeende feiten het voorwerp van een gerechtelijke procedure uitmaken of hebben uitgemaakt. Indien de ombudsman een geval van wanbeheer heeft vastgesteld, legt hij de zaak voor aan de betrokken instelling, die over een termijn van drie maanden beschikt om hem haar standpunt mee te delen. De ombudsman doet vervolgens een verslag aan het Europees Parlement en aan de betrokken instelling toekomen. De persoon die de klacht heeft ingediend wordt op de hoogte gebracht van het resultaat van dit onderzoek. De ombudsman legt elk jaar aan het Europees Parlement een verslag voor met het resultaat van zijn onderzoeken. 2. […] Op verzoek van het Europees Parlement kan de ombudsman door het Hof van Justitie van zijn ambt ontheven worden verklaard, indien hij niet meer aan de eisen voor de uitoefening van zijn ambt voldoet of op ernstige wijze is tekortgeschoten. 3. De ombudsman oefent zijn ambt volkomen onafhankelijk uit. Bij de vervulling van zijn taken vraagt noch aanvaardt hij instructies van enig lichaam. [...]” Op 9 maart 1994 heeft het Europees Parlement besluit 94/262/EGKS, EG, Euratom inzake het statuut van de Europese ombudsman en de algemene voorwaarden voor de uitoefening van zijn ambt (PB L 113, blz. 15) vastgesteld. Op 16 oktober 1997 heeft de ombudsman overeenkomstig artikel 14 van dat besluit uitvoeringsbepalingen vastgesteld, die op 1 januari 1998 in werking zijn getreden (hierna: „uitvoeringsbepalingen”). De procedure voor de behandeling van een aan de ombudsman voorgelegde klacht wordt dus beheerst door artikel 195, lid 1, EG, besluit 94/262 en voormelde uitvoeringsbepalingen. Uit artikel 2, leden 4, 7 en 8, van besluit 94/262 en de artikelen 3 en 4, leden 1 en 2, van de uitvoeringsbepalingen blijkt in wezen dat wanneer bij de ombudsman een klacht is ingediend over een geval van wanbeheer bij het optreden van de communautaire instellingen of organen, hij dienaangaande een onderzoek instelt, tenzij deze klacht om een van de in deze bepalingen genoemde redenen niet-ontvankelijk moet worden verklaard, met name wanneer de ombudsman geen voldoende redenen aanwezig acht om een onderzoek in te stellen. Overeenkomstig artikel 2, lid 5, van besluit 94/262 „[kan] de ombudsman [...] de indiener van de klacht adviseren zich tot een andere instantie te wenden”. Volgens artikel 2, lid 6, van besluit 94/262 schorsen de bij de ombudsman ingediende klachten de voor een beroep op de rechter of een administratief beroep vastgestelde termijnen niet. Volgens artikel 195, lid 1, tweede alinea, EG en artikel 3, lid 1, van besluit 94/262 gaat de ombudsman, om een vermoed geval van wanbeheer op te lossen, over tot de onderzoeken die hij nodig acht, hetzij op eigen initiatief hetzij op basis van klachten welke hem zijn voorgelegd. Overeenkomstig artikel 3, lid 1, van besluit 94/262 brengt de ombudsman de instelling of het orgaan waarop de klacht of het onderzoek betrekking heeft, hiervan op de hoogte, waarna deze instelling of dit orgaan hem alle dienstige opmerkingen kan doen toekomen. Na bestudering van het advies van de betrokken instelling of het betrokken orgaan en van eventuele opmerkingen van de klager, kan de ombudsman een met redenen omkleed besluit nemen om de zaak af te sluiten of zijn onderzoek voort te zetten. Overeenkomstig artikel 4, lid 5, van de uitvoeringsbepalingen stelt hij de klager en de betrokken instelling of het betrokken orgaan hiervan in kennis. Artikel 3, lid 5, van besluit 94/262 bepaalt dat wanneer de ombudsman een geval van wanbeheer bij het optreden van een instelling of een orgaan van de Gemeenschap heeft vastgesteld, hij zo veel mogelijk tracht „met de betrokken instellingen of organen tot een oplossing te komen om een eind te maken aan [dit geval] en met betrekking tot de ingediende klacht genoegdoening te verschaffen”. Dienaangaande bepaalt artikel 6, lid 1, van de uitvoeringsbepalingen, onder het opschrift „Minnelijke schikkingen”, dat de ombudsman „zo veel mogelijk met de betrokken instelling samen[werkt] bij het streven naar een minnelijke schikking om aan dit geval van wanbeheer een einde te maken en de burger genoegdoening te verschaffen”. Indien de ombudsman meent dat een dergelijke samenwerking succes heeft opgeleverd, sluit hij de zaak af met een met redenen omkleed besluit en stelt hij de betrokken burger en de betrokken instelling hiervan in kennis. Artikel 6, lid 3, daarentegen bepaalt dat indien hij „van oordeel is dat een minnelijke schikking niet mogelijk is of dat het streven daarnaar geen succes heeft opgeleverd, [...] hij de zaak af[sluit] aan de hand van een met redenen omkleed besluit dat een kritische opmerking kan bevatten, of [...] hij een verslag met ontwerpaanbevelingen op[stelt]”. Aangaande de mogelijkheid om een „kritische opmerking” in de zin van deze laatste bepaling te maken, bepaalt artikel 7, lid 1, van de uitvoeringsbepalingen dat de ombudsman met name een kritische opmerking maakt indien hij van mening is dat „de betrokken instelling of het betrokken orgaan niet meer in staat is het geval van wanbeheer ongedaan te maken” en dit geval „geen algemene implicaties heeft”. De feiten Blijkens de punten 16 tot en met 36 van het bestreden arrest kunnen de aan het geding ten grondslag liggende feiten als volgt worden samengevat. Lamberts heeft deelgenomen aan een door de Commissie van de Europese Gemeenschappen georganiseerd intern vergelijkend onderzoek voor aanstelling in vaste dienst van tijdelijk functionarissen in de categorie A. Hij is niet geslaagd voor het mondeling examen, hetgeen hij wijt aan het feit dat hij tijdens dat examen onder invloed was van geneesmiddelen die tot vermoeidheid konden leiden en zijn concentratie konden verminderen. Deze behandeling was hem voorgeschreven na een ongeval enkele weken voor het mondeling examen. Hij heeft beklemtoond dat hij niet om uitstel van zijn mondeling examen had verzocht wegens een clausule in de oproepingsbrief voor dat examen, die luidde: „Om organisatorische redenen is het niet mogelijk, wijzigingen aan te brengen in het […] meegedeelde tijdschema.” Na de instanties van de Commissie tevergeefs te hebben verzocht zijn geval opnieuw te onderzoeken, heeft hij een klacht ingediend bij de ombudsman. Na onderzoek van de klacht heeft de ombudsman op 21 oktober 1999 zijn besluit over de klacht aan Lamberts doen toekomen. In dit besluit wijst hij erop dat uit zijn onderzoek is gebleken dat de Commissie in de praktijk bereid is rekening te houden met uitzonderlijke omstandigheden die een kandidaat beletten aanwezig te zijn op de in een oproepingsbrief voor mondelinge examens vermelde datum. Hij voegt hieraan toe dat de Commissie in het belang van een goed bestuur in de oproepingsbrief voor mondelinge examens een clausule zou moeten opnemen teneinde de kandidaten van deze mogelijkheid op de hoogte te brengen. Met betrekking tot de omstandigheid dat de instelling in casu heeft geweigerd klager het mondelinge examen een tweede keer te laten afleggen, verklaart de ombudsman in de punten 2.2 en 2.3 van zijn besluit evenwel inzonderheid: „Een vergelijkend onderzoek moet worden georganiseerd met inachtneming van het beginsel van gelijke behandeling van de kandidaten. Niet-inachtneming van dit beginsel kan leiden tot de nietigverklaring van het vergelijkend onderzoek. Dit kan voor de administratie aanzienlijke financiële en administratieve kosten meebrengen. Uit het advies van de Commissie blijkt, dat zij niet kon toestaan dat een kandidaat een tweede mondeling examen aflegt. De ombudsman merkt op dat er geen elementen voorhanden zijn die erop wijzen dat het besluit van de Commissie dat de kandidaat het mondelinge examen niet opnieuw mocht afleggen, in strijd is met enige regel of enig beginsel waaraan de Commissie is gebonden.” Daarom is er volgens de ombudsman in casu „geen sprake […] van wanbeheer”. Concluderend maakt de ombudsman een kritische opmerking over de administratieve praktijk van de Commissie in het algemeen. In deze opmerking herhaalt hij de overweging, dat de Commissie in het belang van een goed bestuur in de toekomst in al haar oproepingsbrieven voor mondelinge examens een specifieke clausule zou moeten opnemen waarin de kandidaten ervan op de hoogte worden gebracht dat de vermelde datum in uitzonderlijke omstandigheden kan worden gewijzigd. Met betrekking tot de klacht van Lamberts concludeert de ombudsman echter, dat aangezien „dit aspect van de zaak betrekking heeft op procedures betreffende specifieke feiten uit het verleden, geen minnelijke schikking [hoeft te] worden nagestreefd”. Daarop heeft de ombudsman de zaak afgesloten. De procedure voor het Gerecht en het bestreden arrest Bij verzoekschrift, neergelegd ter griffie van het Gerecht op 9 augustus 2000, heeft Lamberts tegen de ombudsman en het Parlement beroep ingesteld tot vergoeding van de materiële en immateriële schade die hij stelt te hebben geleden als gevolg van de behandeling van zijn klacht door de ombudsman. De ombudsman en het Parlement hebben geconcludeerd tot niet-ontvankelijkverklaring van het beroep. Bij beschikking van 22 februari 2001 heeft het Gerecht het beroep niet-ontvankelijk verklaard voorzover het was gericht tegen het Parlement (Lamberts/Ombudsman en Parlement, T‑209/00, Jurispr. blz. II‑765). Bij beschikking van dezelfde dag heeft het de door de ombudsman opgeworpen exceptie van niet-ontvankelijkheid bij de zaak ten gronde gevoegd. De ombudsman heeft subsidiair geconcludeerd tot verwerping van het beroep. In het bestreden arrest onderzoekt het Gerecht eerst de ontvankelijkheid van het beroep tegen de ombudsman. In de punten 48 tot en met 52 van het arrest verwijst het naar de rechtspraak van het Hof dat volgens de artikelen 235 EG en 288 EG tegen elk orgaan van de Gemeenschap beroep kan worden ingesteld teneinde vast te stellen dat dit orgaan niet-contractueel aansprakelijk is en vergoeding te krijgen voor de schade die dit orgaan in de uitoefening van zijn bevoegdheden heeft veroorzaakt. Het concludeert dat het bevoegd is kennis te nemen van een tegen de ombudsman ingesteld beroep tot schadevergoeding. In punt 57 van het bestreden arrest overweegt het Gerecht vervolgens dat: „bij besluit 94/262 aan de ombudsman niet alleen [is] opgedragen, in het algemeen belang de gevallen van wanbeheer vast te stellen en te trachten deze ongedaan te maken, maar ook zo veel mogelijk een oplossing na te streven die in overeenstemming is met het particuliere belang van de betrokken burger. Het is juist dat de ombudsman, zoals hijzelf beklemtoont, over een zeer ruime beoordelingsmarge beschikt wat de gegrondheid van de klachten en de daaraan te verbinden gevolgen betreft, en dat er in deze context op hem geen resultaatsverplichting rust. Ook al moet het toezicht van de gemeenschapsrechter dus worden beperkt, toch kan niet worden uitgesloten dat een burger in zeer uitzonderlijke omstandigheden kan aantonen dat de ombudsman bij de uitoefening van zijn taken een kennelijke fout heeft gemaakt die de betrokken burger schade heeft berokkend.” In de punten 58 en 59 van zijn arrest overweegt het Gerecht: „58 […] het argument van de ombudsman inzake het niet-dwingende karakter van de handelingen die hij na afloop van zijn onderzoek kan vaststellen, [kan] evenmin worden aanvaard. Er zij immers aan herinnerd dat het beroep tot schadevergoeding bij het Verdrag is ingesteld als een zelfstandige rechtsweg, die binnen het stelsel der beroepsmogelijkheden een bijzondere functie heeft en aan de aanwending waarvan in verband met zijn bijzondere doel bepaalde voorwaarden zijn verbonden […] Terwijl de beroepen tot nietigverklaring en wegens nalaten ertoe strekken de onwettigheid van een juridisch bindende handeling of het ontbreken van een dergelijke handeling te bestraffen, betreft het beroep tot schadevergoeding de vordering tot vergoeding van schade die voortvloeit uit een handeling, ongeacht of deze juridisch bindend is, dan wel uit een handelwijze die aan een communautaire instelling of orgaan is toe te rekenen […] In casu verwijt verzoeker de ombudsman dat hij onrechtmatig heeft gehandeld bij de behandeling van zijn klacht. Het valt niet uit te sluiten dat een dergelijke handelwijze in strijd is met het bij het Verdrag en besluit 94/262 aan de burgers toegekende recht dat de ombudsman een buitengerechtelijke oplossing zoekt voor een geval van wanbeheer dat hen treft, en dat die handelwijze hun schade kan berokkenen.” Het Gerecht verwerpt het beroep op grond dat Lamberts niet heeft aangetoond dat de ombudsman bij de behandeling van zijn klacht dienstfouten heeft gemaakt. Met betrekking tot de middelen die in hogere voorziening relevant zijn, blijkt uit het bestreden arrest het volgende. In de eerste plaats heeft Lamberts de ombudsman verweten, dat deze zijn aandacht niet had gevestigd op de mogelijkheid om bij het Gerecht beroep in te stellen tot nietigverklaring van het besluit van de Commissie. Volgens het Gerecht moet een personeelslid van de Gemeenschappen evenwel worden geacht de modaliteiten van een beroep bij het Gerecht te kennen. De ombudsman kan de betrokkene dienaangaande adviseren, maar geen enkele bepaling van gemeenschapsrecht verplicht hem dat te doen. In de tweede plaats heeft Lamberts de ombudsman verweten, dat deze bij de behandeling van zijn klacht onpartijdig noch objectief is geweest voorzover hij rekening heeft gehouden met het advies van de Commissie hoewel de Engelse taalversie van dit advies – Engels is de taal waarin hij zijn klacht had ingediend – is overgelegd na het verstrijken van de door de ombudsman gestelde termijn. Bovendien stemt de Engelse versie van het advies niet overeen met de aanvankelijk overgelegde Franse versie. Dienaangaande merkt het Gerecht op dat de door de ombudsman aan de betrokken instelling verleende termijn voor het indienen van haar advies geen fatale termijn is en dat de taalversies met betrekking tot de elementen die relevant waren voor het onderzoek van verzoekers klacht door de ombudsman, niet verschilden. In de derde plaats heeft Lamberts gesteld dat er op de ombudsman een inspanningsverplichting rust om een minnelijke schikking te vinden die de burger genoegdoening verschaft. Het Gerecht herinnert eraan dat de ombudsman dienaangaande over een zeer ruime beoordelingsmarge beschikt. Bijgevolg kan de ombudsman slechts niet-contractueel aansprakelijk worden gesteld wanneer er sprake is van een flagrante en kennelijke niet-nakoming van de verplichtingen die in deze context op hem rusten. Hij mag zich in beginsel niet ertoe beperken de adviezen van de instelling aan de betrokken burger voor te leggen. In casu heeft de ombudsman de gegrondheid van het standpunt van de Commissie onderzocht en heeft hij, zonder onrechtmatig te handelen, in zijn besluit kunnen concluderen dat een minnelijke schikking die Lamberts genoegdoening zou verschaffen, niet mogelijk was. Conclusies van partijen voor het Hof In hogere voorziening concludeert de ombudsman dat het het Hof behage: – het bestreden arrest te vernietigen voorzover daarbij het beroep tot schadevergoeding ontvankelijk is verklaard; – het beroep niet-ontvankelijk te verklaren. Lamberts heeft ter griffie van het Hof een memorie van antwoord ingediend. Hij concludeert dat het het Hof behage: – de hogere voorziening af te wijzen; – het bestreden arrest te vernietigen wat de grond van de vordering in eerste aanleg betreft en derhalve: – primair: – de ombudsman te veroordelen om hem 2 468 787 euro te betalen ter vergoeding van materiele en financiële schade en 124 000 euro ter vergoeding voor immateriële schade, te vermeerderen met wettelijke interesten tot de volledige betaling; – de ombudsman te verwijzen in de kosten, – subsidiair: – de ombudsman te veroordelen om hem 1 234 394 euro te betalen ter vergoeding van materiele en financiële schade en 124 000 euro ter vergoeding voor immateriële schade, te vermeerderen met wettelijke interesten tot de volledige betaling; – de ombudsman te verwijzen in de kosten. Het Parlement heeft een memorie in interventie ingediend ter ondersteuning van de ombudsman. De principale hogere voorziening Volgens artikel 56 van het Statuut van het Hof van Justitie kan bij het Hof onder meer een verzoek om hogere voorziening worden ingediend tegen beslissingen van het Gerecht die een einde maken aan een procesincident ter zake van onbevoegdheid of niet-ontvankelijkheid, en staat deze hogere voorziening open voor iedere partij die geheel of gedeeltelijk in het ongelijk is gesteld. In het bestreden arrest heeft het Gerecht eerst de door de ombudsman opgeworpen exceptie van niet-ontvankelijkheid van het beroep van Lamberts afgewezen en vervolgens dit beroep verworpen. Daar de ombudsman gedeeltelijk in het ongelijk is gesteld, is zijn hogere voorziening tegen het arrest van het Gerecht voorzover daarin zijn exceptie van niet-ontvankelijkheid is afgewezen, derhalve ontvankelijk (zie in die zin arresten van 21 januari 1999, Frankrijk/Comafrica e.a., C‑73/97 P, Jurispr. blz. I‑185, en 26 februari 2002, Raad/Boehringer, C‑23/00 P, Jurispr. blz. I‑1873, punt 50). Vervolgens zij opgemerkt, dat de ombudsman niet opkomt tegen de vaststelling van het Gerecht dat dit krachtens de artikelen 235 EG en 288, tweede alinea, EG bevoegd is om kennis te nemen van beroepen tot schadevergoeding die zijn gericht tegen de ombudsman als orgaan van de Gemeenschap. De ombudsman erkent namelijk dat een burger in beginsel beroep kan instellen tot vergoeding van de schade die de ombudsman hem zou hebben berokkend door eventuele onrechtmatige gedragingen, te weten handelingen die losstaan van de onderzoeksprocedures, die zouden zijn verricht in strijd met de verplichtingen die de ombudsman worden opgelegd door het Verdrag en zijn statuut, en die subjectieve rechten van de burger, zoals het recht op vertrouwelijkheid van bepaalde gegevens, zouden hebben geschonden. Hij acht het daarentegen in strijd met het gemeenschapsrecht dat tegen hem beroep tot schadevergoeding wordt ingesteld in omstandigheden als de onderhavige, waarin het beroep ertoe strekt de juistheid van het door hem verrichte onderzoek en van zijn besluit tot beëindiging van de procedure te doen toetsen. Door dat te doen, heeft het Gerecht de grenzen van de rechterlijke toetsing van zijn activiteiten overschreden. Tot staving van zijn hogere voorziening voert de ombudsman één middel aan, dat is ontleend aan schending door het Gerecht van het gemeenschapsrecht, inzonderheid artikel 195 EG en besluit 94/262, en aan schending of onjuiste uitlegging door het Gerecht van zijn eigen rechtspraak en van die van het Hof. Dit middel bestaat uit drie onderdelen. Het eerste onderdeel van het middel Beschrijving en argumenten Met het eerste onderdeel van zijn middel verwijt de ombudsman, ondersteund door het Parlement, het Gerecht dat het rechterlijk toezicht heeft uitgeoefend op de rechtmatigheid van de onderzoeksprocedure en van het besluit tot beëindiging van de procedure, terwijl dat toezicht door de bepalingen betreffende de uitoefening van het ambt van de ombudsman en diens aansprakelijkheid is toevertrouwd aan het Parlement. Hij baseert zich daarbij op artikel 195 EG en artikel 3, leden 7 en 8, van besluit 94/262, volgens welke de ombudsman het Parlement speciale en jaarlijkse verslagen moet voorleggen over zijn activiteiten. Hij wijst er vooral op dat die verslagen door het Parlement worden onderzocht en dat daarover wordt gedebatteerd. Hij beklemtoont dat het onderzoek betreffende de klacht van Lamberts was vermeld in het jaarverslag 1999, dat in april 2000 is voorgelegd aan het Parlement. Na onderzoek daarvan heeft het Parlement een eigen verslag opgesteld, dat in juli 2000 is goedgekeurd. Door een zaak waarin Lamberts de behandeling van zijn klacht door de ombudsman en diens conclusies betwistte ten gronde te onderzoeken, heeft het Gerecht ten onrechte de wettigheid getoetst van de door de ombudsman geleide onderzoeksprocedure en van zijn conclusies, hetgeen een overbodige overlapping is van de controle die het EG-Verdrag aan het Parlement toevertrouwt en die reeds was verricht. Verder stelt de ombudsman dat artikel 195, lid 2, EG en artikel 8 van besluit 94/262 voorzien in een bijzondere procedure voor het geval dat de ombudsman op ernstige wijze tekortschiet of verschillende fouten maakt die twijfel doen rijzen over zijn bekwaamheid om zijn functie uit te oefenen. In dat geval kan de ombudsman op verzoek van het Parlement door het Hof van zijn ambt worden ontheven. Zo Lamberts van mening was dat de ombudsman zijn klacht niet naar behoren had behandeld, had hij zich tot het Parlement moeten wenden in plaats van bij het Gerecht beroep tot schadevergoeding in te stellen. De ombudsman en het Parlement voegen daaraan toe dat de interpretaties op grond waarvan het Gerecht een beroep tot vergoeding van door de ombudsman berokkende schade ontvankelijk heeft verklaard, afbreuk kunnen doen aan het rond hem ingestelde institutionele evenwicht en zijn in artikel 195, lid 3, EG neergelegde onafhankelijkheid in gevaar kunnen brengen. Beoordeling door het Hof Het Gerecht heeft geen blijk gegeven van een onjuiste rechtsopvatting door te oordelen dat de controlebevoegdheid van het Parlement jegens de ombudsman rechterlijke toetsing van diens activiteiten niet uitsluit. De op de ombudsman rustende verplichting om verslag uit te brengen aan het Parlement kan immers niet worden beschouwd als een controle van het Parlement op de goede uitoefening van de opdracht van de ombudsman bij de behandeling van klachten van burgers. Verder strekt de procedure van ambtsontheffing van de ombudsman zich uit tot een beoordeling van al zijn werkzaamheden en betreft het hier niet een controle door het Parlement van de wijze waarop de ombudsman bij de behandeling van een klacht van een burger zijn taak heeft verricht. De bevoegdheden van het Parlement ten aanzien van de ombudsman zijn hoe dan ook niet vergelijkbaar met een bevoegdheid tot rechterlijke toetsing. Rechterlijke toetsing van de activiteiten van de ombudsman vormt dan ook geen onnodige overlapping van de controle door het Parlement. Wat het gestelde gevaar betreft dat rechterlijke toetsing van de activiteiten van de ombudsman diens onafhankelijkheid zou bedreigen, zij opgemerkt dat de erkenning van aansprakelijkheid voor door de activiteit van de ombudsman veroorzaakte schade geen betrekking heeft op de persoonlijke aansprakelijkheid van de ombudsman, maar op die van de Gemeenschap. De omstandigheid dat de Gemeenschap onder bepaalde voorwaarden aansprakelijk kan worden gesteld voor een met het gemeenschapsrecht strijdige gedraging van de ombudsman in de uitoefening van zijn ambt, lijkt de onafhankelijkheid van de ombudsman niet in gevaar te brengen. Volgens vaste rechtspraak inzake de aansprakelijkheid van de Gemeenschap voor schade die aan particulieren wordt berokkend door een aan een instelling of orgaan van de Gemeenschap te wijten schending van het gemeenschapsrecht, wordt een recht op schadevergoeding toegekend wanneer is voldaan aan drie voorwaarden, te weten dat de geschonden rechtsregel ertoe strekt aan particulieren rechten toe te kennen, dat er sprake is van een voldoende gekwalificeerde schending en dat er een rechtstreeks causaal verband bestaat tussen de schending van de op de auteur van de handeling rustende verplichting en de door de benadeelde personen geleden schade (zie arrest van 10 juli 2003, Commissie/Fresh Marine, C‑472/00 P, Jurispr. blz. I‑7541, punt 25, en aldaar aangehaalde rechtspraak). Wat de tweede voorwaarde betreft, is voor de vaststelling dat een schending van het gemeenschapsrecht voldoende gekwalificeerd is, in de gegeven omstandigheden beslissend dat de betrokken gemeenschapsinstelling de grenzen waarbinnen haar beoordelingsbevoegdheid dient te blijven, kennelijk ernstig heeft miskend (arrest Commissie/Fresh Marine, punt 26). Om uit te maken of het optreden van de ombudsman een voldoende gekwalificeerde schending van het gemeenschapsrecht vormt waarvoor de Gemeenschap niet-contractueel aansprakelijk kan worden gesteld, moet rekening worden gehouden met de specifieke kenmerken van de functie van de ombudsman. In dat verband moet in aanmerking worden genomen dat de ombudsman slechts een inspanningsverplichting heeft en dat hij over een ruime beoordelingsmarge beschikt. Anders dan de ombudsman en het Parlement stellen, vormt de controle van het Parlement op de ombudsman geen beletsel voor rechterlijke toetsing, die moet worden verricht met inachtneming van de specifieke kenmerken van de functie van de ombudsman. Het Gerecht heeft de gemeenschapsrechtelijke bepalingen betreffende de uitoefening van het ambt van de ombudsman en de controle op de ombudsman dus niet geschonden door een beroep tot schadevergoeding op grond van de niet-contractuele aansprakelijkheid van de Gemeenschap voor de gestelde slechte behandeling van een klacht door de ombudsman in beginsel ontvankelijk te verklaren. In punt 57 van het bestreden arrest heeft het Gerecht, na te hebben erkend dat de ombudsman over een ruime beoordelingsmarge beschikt wat de gegrondheid van klachten en de daaraan te verbinden gevolgen betreft en dat er in deze context op hem geen resultaatsverplichting rust, dan ook terecht geoordeeld dat ook al moet het toezicht van de gemeenschapsrechter dus worden beperkt, toch niet kan worden uitgesloten dat een burger in zeer uitzonderlijke omstandigheden kan aantonen dat de ombudsman zich in de uitoefening van zijn taken schuldig heeft gemaakt aan een voldoende gekwalificeerde schending van het gemeenschapsrecht, die de betrokken burger schade heeft berokkend. Het eerste onderdeel van het middel is dus ongegrond. Het tweede onderdeel van het middel Beschrijving en argumenten Met het tweede onderdeel van zijn middel verwijt de ombudsman, ondersteund door het Parlement, het Gerecht dat het blijk heeft gegeven van een onjuiste rechtsopvatting door de ontvankelijkverklaring van een beroep tot schadevergoeding dat er in werkelijkheid toe strekte, de rechtmatigheid te bestrijden van de onderzoeksprocedure en van het besluit om de procedure te beëindigen, terwijl de daartoe door het Verdrag ingestelde beroepsmogelijkheden volgens de rechtspraak van het Gerecht en van het Hof niet-ontvankelijk zijn wat de ombudsman betreft. De ombudsman heeft met name gesteld dat zijn onderzoeken en conclusies, ook al worden ze „besluiten” genoemd, geen rechtstreekse rechtsgevolgen sorteren voor de situatie van de burgers, noch enig bindend rechtsgevolg voor de betrokken instelling. Hij meent dan ook dat, zelfs indien zijn onderzoeken vormgebreken vertoonden en zijn conclusies rechtsdwalingen bevatten, die onderzoeken en conclusies in geen geval aanleiding kunnen geven tot vergoeding voor klagers die schade hebben geleden ten gevolge van een geval van wanbeheer dat te wijten is aan een gemeenschapsinstelling en niet aan de ombudsman. Verder verwijt de ombudsman het Gerecht dat het in de punten 64 tot en met 85 van het bestreden arrest zijn onderzoek en zijn conclusies in detail heeft onderzocht, zoals het ook zou hebben gedaan in een beroep tot nietigverklaring, en aldus een echt wettigheidstoezicht heeft uitgeoefend op de gehele onderzoeksprocedure en zijn conclusies. Daarmee is het Gerecht voorbijgegaan aan het onderscheid tussen het beroep tot schadevergoeding enerzijds en het beroep tot nietigverklaring en het beroep wegens nalaten anderzijds, zulks in strijd met zijn eigen rechtspraak en die van het Hof, volgens welke de onderzoeken en besluiten van de ombudsman niet het voorwerp kunnen zijn van rechterlijke toetsing in het kader van die laatste twee beroepen. De ombudsman verwijt het Gerecht dat het die rechterlijke toetsing niettemin mogelijk heeft gemaakt onder het mom van een beroep tot schadevergoeding, en dat het aldus de weg heeft vrijgemaakt voor talrijke beroepen tot nietigverklaring of zelfs beroepen wegen nalaten tegen de ombudsman onder het mom van beroepen tot schadevergoeding. Het Gerecht heeft er geen rekening mee gehouden dat het door Lamberts tegen de ombudsman ingestelde beroep tot schadevergoeding een omzeiling van de door het beroep tot nietigverklaring en het beroep wegens nalaten gevormde beroepsmogelijkheden opleverde. Beoordeling door het Hof Het beroep tot schadevergoeding is een zelfstandige rechtsweg, die binnen het stelsel der beroepsmogelijkheden een bijzondere functie heeft en aan de aanwending waarvan in verband met zijn bijzondere doel bepaalde voorwaarden zijn verbonden (arrest van 28 april 1971, Lütticke/Commissie, 4/69, Jurispr. blz. 325, punt 6, en beschikking van 21 juni 1993, Van Parijs e.a./Raad en Commissie, C‑257/93, Jurispr. blz. I‑3335, punt 14). Terwijl de beroepen tot nietigverklaring en wegens nalaten ertoe strekken de onwettigheid van een juridisch bindende handeling of het ontbreken van een dergelijke handeling te bestraffen, betreft het beroep tot schadevergoeding de vordering tot vergoeding van schade die voortvloeit uit een onrechtmatige handeling of handelwijze die aan een communautaire instelling of een communautair orgaan is toe te rekenen (zie in die zin arresten van 10 juli 1985, CMC/Commissie, 118/83, Jurispr. blz. 2325, punten 29-31; 27 maart 1990, Grifoni/Commissie, C‑308/87, Jurispr. blz. I‑1203, en 15 september 1994, KYDEP/Raad en Commissie, C‑146/91, Jurispr. blz. I-4199). In punt 49 van dit arrest is er reeds aan herinnerd dat een van de voorwaarden voor het recht op vergoeding is dat er sprake is van een voldoende gekwalificeerde schending van een rechtsregel die particulieren rechten toekent. Wat de niet-contractuele aansprakelijkheid van de Gemeenschap betreft, moet voor de vaststelling van de aansprakelijkheid van een instelling of orgaan van de Gemeenschap derhalve het gedrag worden beoordeeld dat de schade heeft veroorzaakt. Indien de gemeenschapsrechter de rechtmatigheid van een gedraging van een instelling of orgaan van de Gemeenschap niet zou mogen beoordelen, zou dat de procedure van artikel 235 EG haar nuttig effect ontnemen. In het kader van een beroep inzake de niet-contractuele aansprakelijkheid van de Gemeenschap strekkende tot vergoeding van schade die beweerdelijk is berokkend door de wijze waarop de ombudsman een klacht heeft behandeld, moet derhalve de rechtmatigheid van het gedrag van de ombudsman in de uitoefening van zijn ambt worden onderzocht. In de punten 64 tot en met 85 van het bestreden arrest heeft het Gerecht dus terecht onderzocht of de ombudsman de voldoende gekwalificeerde schending van het gemeenschapsrecht heeft begaan die Lamberts hem verweet, en heeft het onderzocht hoe de ombudsman diens klacht heeft behandeld, teneinde uit te maken of het beroep moest worden toegewezen. Het Gerecht heeft derhalve geen blijk gegeven van een onjuiste rechtsopvatting betreffende de strekking van het beroep tot schadevergoeding, door het beroep van Lamberts ontvankelijk te verklaren. Het tweede onderdeel van het middel is dus ongegrond. Het derde onderdeel van het middel Voorstelling en argumenten Met het derde onderdeel van zijn middel verwijt de ombudsman, ondersteund door het Parlement, het Gerecht in wezen dat het het gemeenschapsrecht heeft geschonden door het door Lamberts tegen hem ingestelde beroep tot schadevergoeding ontvankelijk te verklaren, terwijl dat beroep strekte tot vergoeding van door het gedrag van de Commissie veroorzaakte schade. In werkelijkheid wilde Lamberts, die niet tijdig beroep had ingesteld tot nietigverklaring van de besluiten die de Commissie jegens hem had genomen, onder het mom van een tegen de ombudsman gericht beroep tot schadevergoeding de voor het beroep tot nietigverklaring geldende termijnen van openbare orde omzeilen om bij de gemeenschapsrechter op te komen tegen de wettigheid van die besluiten van de Commissie. Beoordeling door het Hof De ombudsman kan in geen geval aansprakelijk worden gehouden voor gedragingen van de Commissie. Een vordering tot vergoeding van schade die is veroorzaakt door het gedrag van een instelling of orgaan van de Gemeenschap, moet worden gericht tegen deze instelling of dit orgaan. Tot staving van het beroep in eerste aanleg bij het Gerecht heeft Lamberts gesteld dat hij schade had geleden ten gevolge van fouten en nalatigheden van de ombudsman bij de behandeling van zijn klacht. Zijn beroep strekt dus niet tot vergoeding van schade die is veroorzaakt door een onrechtmatige gedraging van de Commissie. In punt 51 van het bestreden arrest heeft het Gerecht dus terecht geoordeeld dat Lamberts met het bij hem ingestelde beroep vergoeding heeft gevorderd van de schade die hij zijns inziens had geleden als gevolg van een nalatigheid van de ombudsman in de uitoefening van de hem bij het EG-Verdrag toegekende functies. Het derde onderdeel van het middel van de ombudsman is dus ongegrond. Derhalve moet de principale hogere voorziening worden afgewezen. De incidentele hogere voorziening Tot staving van zijn incidentele hogere voorziening voert Lamberts twee middelen aan. Volgens de ombudsman en het Parlement moet de incidentele hogere voorziening niet-ontvankelijk worden verklaard. Het eerste middel Met zijn eerste middel verwijt Lamberts het Gerecht dat het besluit 94/262 heeft geschonden door niet te aanvaarden dat de ombudsman tekort is geschoten. Het Gerecht heeft daarbij artikel 2, lid 5, van dat besluit geschonden door de ombudsman geen sanctie op te leggen voor het feit dat hij hem niet tijdig heeft geadviseerd beroep in te stellen bij de gemeenschapsrechter, alsmede artikel 3, lid 5, van dat besluit, door hem geen sanctie op te leggen voor het feit dat hij niet heeft gepoogd een minnelijke schikking te vinden die Lamberts genoegdoening zou hebben verschaft, terwijl de ombudsman aldus niet de taak heeft vervuld waarvoor hij door het Parlement is ingesteld. De ontvankelijkheid van het middel Opgemerkt zij dat wanneer de rekwirant de uitlegging of de toepassing van het gemeenschapsrecht door het Gerecht betwist, de in eerste aanleg onderzochte rechtspunten in hogere voorziening opnieuw kunnen worden behandeld. De procedure van hogere voorziening zou immers ten dele haar betekenis verliezen, indien de rekwirant op die manier zijn hogere voorziening niet kon baseren op middelen en argumenten die reeds zijn aangevoerd voor het Gerecht (zie beschikking van 11 november 2003, Martinez/Parlement, C‑488/01 P, Jurispr. blz. I‑13355, punt 39, en aldaar aangehaalde rechtspraak). Uit artikel 225 EG, artikel 58, eerste alinea, van het Statuut van het Hof van Justitie en artikel 112, lid 1, eerste alinea, sub c, van het Reglement voor de procesvoering van het Hof volgt echter, dat een hogere voorziening duidelijk moet aangeven tegen welke onderdelen van het arrest waarvan de vernietiging wordt gevorderd, zij is gericht, en welke argumenten rechtens die vordering specifiek staven (zie beschikking Martinez/Parlement, punt 40, en aldaar aangehaalde rechtspraak). Een hogere voorziening die slechts de reeds voor het Gerecht aangevoerde middelen en argumenten herhaalt, en zelfs geen argumenten naar voren brengt waarmee specifiek wordt aangegeven op welk punt het bestreden arrest op een onjuiste rechtsopvatting zou berusten, voldoet niet aan dit vereiste. Een dergelijke hogere voorziening beoogt immers in werkelijkheid slechts een nieuw onderzoek van het bij het Gerecht ingediende verzoek, iets waartoe het Hof niet bevoegd is (arrest van 4 juli 2000, Bergaderm en Goupil/Commissie, C‑352/98 P, Jurispr. blz. I‑5291, punt 35). In casu heeft Lamberts in zijn eerste middel specifiek aangegeven welke onjuiste rechtsopvatting hij het Gerecht verwijt, en heeft hij daadwerkelijk kritiek geuit op de uitlegging van het gemeenschapsrecht waarop het Gerecht zich heeft gebaseerd. Met dit middel wordt immers opgekomen tegen het standpunt van het Gerecht betreffende een in eerste aanleg aan hem voorgelegde rechtsvraag, namelijk de uitlegging van de gemeenschapsbepalingen volgens welke de ombudsman de klager kan adviseren zich tot een andere instantie te wenden en zo veel mogelijk moet proberen tot een minnelijke schikking te komen. Het eerste middel is dus ontvankelijk. De gegrondheid van het middel De bepalingen betreffende de uitoefening van het ambt van ombudsman, meer bepaald artikel 2, lid 5, van besluit 94/262, verplichten de ombudsman geenszins een klager te informeren over de andere beroepsmogelijkheden waarover hij beschikt en over de termijnen om beroep in rechte in te stellen. Hij is a fortiori niet verplicht de klager te adviseren, van een bepaalde beroepsmogelijkheid gebruik te maken. Hoewel het kan bijdragen tot de goede vervulling van de bij het Verdrag aan de ombudsman opgedragen taak, dat hij in voorkomend geval de betrokken burger inlicht over de beroepen die hij zou moeten instellen om zijn belangen zo goed mogelijk te dienen, kan artikel 2, lid 5, van besluit 94/262 niet aldus worden uitgelegd dat het de klager een recht verleent om naar het Gerecht te worden verwezen teneinde er beroep in te stellen tot nietigverklaring van het besluit van de instelling waarop de klacht betrekking heeft. Aangaande het zoeken van een minnelijke schikking in het geschil tussen degene die bij hem een klacht heeft ingediend en een instelling van de Gemeenschap, is de ombudsman krachtens artikel 3, lid 5, van besluit 94/262 enkel verplicht met de betrokken instelling samen te werken teneinde tot een oplossing te komen om een eind te maken aan de gevallen van wanbeheer en de klager genoegdoening te verschaffen. Hij beschikt in dat verband over een zeer ruime beoordelingsbevoegdheid. Hij moet met name beoordelen of een oplossing kan worden gezocht die de klager genoegdoening verschaft, met dien verstande dat er situaties zijn waarin een dergelijke oplossing niet kan worden gevonden, zoals blijkt uit artikel 6, lid 3, van de uitvoeringsbepalingen, in welk geval de ombudsman de zaak afsluit bij een met redenen omkleed besluit. De ombudsman kan hoe dan ook niet worden verweten dat hij de hem toevertrouwde opdracht niet heeft vervuld op de enkele grond dat hij heeft geconcludeerd dat onmogelijk een oplossing kon worden gevonden die de klager genoegdoening zou verschaffen. Het Gerecht heeft dus geen blijk gegeven van een onjuiste rechtsopvatting bij zijn uitlegging van de bepalingen van gemeenschapsrecht volgens welke de ombudsman zo veel mogelijk poogt tot een minnelijke schikking te komen, noch door in punt 85 van zijn arrest te oordelen dat de ombudsman, zonder onrechtmatig te handelen, in zijn besluit tot afsluiting van een bepaald onderzoek kan concluderen dat een minnelijke schikking die verzoeker genoegdoening verschaft, niet mogelijk is. Het eerste middel van Lamberts moet dus worden afgewezen. Het tweede middel Met zijn tweede middel verwijt Lamberts het Gerecht twee belangrijke beoordelingsfouten. In de eerste plaats verwijt hij het Gerecht een beoordelingsfout nu het in punt 82 van het bestreden arrest heeft gesteld dat „zowel uit het advies van de Commissie over de klacht van verzoeker als uit de brief van het met personeelszaken belaste lid van de Commissie van 15 december 1999 [blijkt], dat de Commissie weigerde verzoeker toe te staan het mondelinge examen een tweede keer af te leggen of een andere, alternatieve oplossing te zoeken”, terwijl Lamberts nooit heeft gevraagd het mondelinge examen een tweede keer af te leggen. In dat verband zij opgemerkt dat het Gerecht in punt 81 van het bestreden arrest eraan heeft herinnerd dat er situaties zijn waarin het voor de ombudsman niet mogelijk is een minnelijke schikking te vinden, en dat het in punt 82 heeft overwogen dat zulks in casu het geval was, daar de Commissie had geweigerd Lamberts toe te staan het mondelinge examen een tweede keer af te leggen of een andere, alternatieve oplossing te zoeken. Verder toont het argument waarmee Lamberts punt 82 van het bestreden arrest bekritiseert, niet aan van welke onjuiste rechtsopvatting het Gerecht blijk heeft gegeven door na te gaan of in casu een minnelijke schikking mogelijk was. Om de in punt 76 van dit arrest genoemde redenen moet het eerste argument van Lamberts dan ook niet-ontvankelijk worden verklaard. In de tweede plaats zou het Gerecht een beoordelingsfout hebben gemaakt door zich te baseren op een kennelijk onjuiste motivering, nu het in punt 84 van het bestreden arrest stelt dat „verzoeker pas in het kader van de procedure voor het Gerecht bij wijze van voorbeeld heeft gewezen op verschillende, alternatieve oplossingen die volgens hem hadden moeten en kunnen worden overwogen”. Uit de stukken van het dossier, met name bijlage 26, waarin Lamberts verwijst naar het begrip „bijzonder adviseur”, blijkt echter duidelijk dat hij tijdens het onderzoek van de klacht en voordat de ombudsman zijn besluit had vastgesteld, dergelijke oplossingen had genoemd, zonder dat de ombudsman er ooit rekening mee heeft gehouden. Nu deze kritiek op punt 84 van het bestreden arrest verwijst naar de stukken in een dossier, moet zij worden opgevat als kritiek op de beoordeling van de bewijzen door het Gerecht, waarop het Hof geen toezicht kan uitoefenen in hogere voorziening, die krachtens de artikelen 225 EG en 58 van het Statuut van het Hof van Justitie alleen rechtsvragen kan betreffen. Zo de verwijzing naar bijlage 26 bij het door Lamberts aan het Gerecht voorgelegde dossier al kan worden opgevat als een middel inzake de verdraaiing van dat document, moet worden vastgesteld dat deze bijlage bestaat uit briefwisseling tussen Lamberts en het secretariaat van de ombudsman, met name een brief van 12 maart 1999, waarin sprake is van het begrip „bijzonder adviseur”. In die brief maakt Lamberts gewag van een praktijk van integratie zonder voorafgaand vergelijkend onderzoek, die in strijd is met de in het Statuut van de ambtenaren van de Europese Gemeenschappen vervatte regels inzake de toegang tot een ambt bij een der instellingen van de Gemeenschap en is toegepast bij de integratie van het personeel van het secretariaat van Schengen in het secretariaat-generaal van de Raad van de Europese Unie, en verzoekt hij het tot aanstelling bevoegd gezag van de Commissie jegens hem flexibel te zijn. Gelet op die stukken lijkt Lamberts niet in een eerder stadium dan in de procedure voor het Gerecht concreet oplossingen te hebben voorgesteld die de voorkeur verdienden boven een nieuwe uitnodiging voor het mondeling examen. Voor het overige heeft het Gerecht het voorstel om jegens Lamberts flexibel te zijn terecht niet als een mogelijke alternatieve oplossing in aanmerking genomen. In punt 84 van het bestreden arrest heeft het Gerecht dus zonder verdraaiing van de hem voorgelegde bewijzen geconstateerd dat Lamberts niet vóór de indiening van zijn beroep alternatieve oplossingen had voorgesteld, zodat de ombudsman evenmin vóór de indiening van het beroep een specifiek standpunt had kunnen innemen over dergelijke voorstellen. Derhalve moet de incidentele hogere voorziening op alle onderdelen worden afgewezen. Kosten Volgens artikel 69, lid 2, van het Reglement voor de procesvoering wordt de in het ongelijk gestelde partij in de kosten verwezen, indien dit is gevorderd. Ingevolge artikel 69, lid 3, van dat Reglement kan het Hof de kosten evenwel over de partijen verdelen of beslissen dat elke partij haar eigen kosten zal dragen, indien zij onderscheidenlijk op een of meer punten in het ongelijk worden gesteld, en voorts wegens bijzondere redenen. Aangezien partijen ieder op een of meer punten in het ongelijk zijn gesteld, moeten zij ieder in hun eigen kosten worden verwezen. Overeenkomstig artikel 69, lid 4, van het Reglement voor de procesvoering zal het Parlement, dat in het geding is tussengekomen, zijn eigen kosten dragen. HET HOF VAN JUSTITIE (voltallige zitting), rechtdoende: 1) Wijst de principale en de incidentele hogere voorziening af. 2) Verstaat dat elke partij haar eigen kosten zal dragen. Skouris Jann Timmermans Gulmann Cunha Rodrigues Rosas Puissochet Schintgen Macken Colneric von Bahr Uitgesproken ter openbare terechtzitting te Luxemburg op 23 maart 2004. De griffier De president R. Grass V. Skouris – Procestaal: Frans.

62006CJ0334

pl

Wnioski o wydanie orzeczenia w trybie prejudycjalnym dotyczą wykładni art. 1 ust. 2 i art. 8 ust. 2 i 4 dyrektywy Rady 91/439/EWG z dnia 29 lipca 1991 r. w sprawie praw jazdy ( Dz.U. L 237, s. 1 ) zmienionej rozporządzeniem (WE) nr 1882/2003 Parlamentu Europejskiego i Rady z dnia 29 września 2003 r. ( Dz.U. L 284, s. 1 , zwanej dalej „dyrektywą 91/439”). Wnioski te zostały złożone w ramach trzech sporów pomiędzy odpowiednio M. Zerchem (sprawa C-334/06) i M. Seukem (sprawa C-336/06) a Landkreis Mittweida (okręg Mittweida) oraz S. Schubertem (sprawa C-335/06) a Landkreis Mittlerer Erzgebirgskreis (okręg Mittlerer Erzgebirgskreis) w przedmiocie odmowy uznania przez Republikę Federalną Niemiec praw jazdy, które M. Zerche, M. Seuke i S. Schubert uzyskali w Republice Czeskiej po cofnięciu w trybie administracyjnym ich niemieckich praw jazdy z powodu spożycia alkoholu. Ramy prawne Przepisy wspólnotowe Zgodnie z motywem pierwszym dyrektywy 91/439, który uchylił pierwszą dyrektywę Rady 80/1263/EWG z dnia 4 grudnia 1980 r. w sprawie wprowadzenia praw jazdy wydawanych w imieniu Wspólnoty ( Dz.U. L 375, s. 1 ) z dniem 1 lipca 1996 r.: „[…] do celów wspólnej polityki transportowej i jako wkład do poprawy bezpieczeństwa drogowego, a także dla ułatwienia ruchu osób zamieszkałych w jednym z państw członkowskich innym niż to, w którym zdawały egzamin na prawo jazdy, pożądane jest, aby istniał jeden wzór krajowego prawa jazdy dla całej Wspólnoty, uznawany wzajemnie przez państwa członkowskie, bez potrzeby wymiany praw jazdy”. Motyw czwarty tej dyrektywy stanowi: „[…] z przyczyn dotyczących bezpieczeństwa drogowego należy ustanowić minimalne wymagania dla wydawania prawa jazdy”. Ostatni motyw dyrektywy 91/439 stanowi: „[…] z powodów związanych z bezpieczeństwem drogowym i z ruchem państwa członkowskie powinny mieć możliwość stosowania ich przepisów krajowych w sprawie cofnięcia, zawieszenia i unieważnienia praw jazdy w stosunku do wszystkich posiadaczy praw jazdy mających normalne miejsce zamieszkania na ich terytorium”. Artykuł 1 tej dyrektywy stanowi: „1.   Państwa członkowskie wprowadzają krajowe prawo jazdy oparte na wzorze wspólnotowym opisanym w załączniku I lub Ia zgodnie z przepisami niniejszej dyrektywy. […] 2.   Prawa jazdy wydane przez państwa członkowskie są wzajemnie uznawane. 3.   Jeżeli posiadacz ważnego prawa jazdy przyjmuje normalne miejsce zamieszkania w państwie członkowskim innym niż to, które wydało prawo jazdy, przyjmujące państwo członkowskie może stosować do posiadacza prawa jazdy swoje krajowe przepisy przez okres ważności tego prawa jazdy, badania lekarskie i obowiązki uiszczania opłat, a także może umieszczać w tym prawie jazdy informacje niezbędne dla służb administracyjnych”. Na podstawie art. 7 ust. 1 dyrektywy 91/439 prawa jazdy są wydawane kandydatom, którzy spełniają następujące warunki: „a) […] przeszli badania umiejętności i zachowania oraz badanie teoretyczne i […] odpowiadają normom medycznym, zgodnie z przepisami załączników II i III; b) […] mają normalne miejsce zamieszkania na terytorium państwa członkowskiego wydającego prawo jazdy albo […] mogą przedstawić zaświadczenie, że studiują w tym kraju od co najmniej sześciu miesięcy”. Zgodnie z pkt 14 załącznika III do tej dyrektywy, zatytułowanego „Minimalne normy kondycji fizycznej i psychicznej do kierowania pojazdami o napędzie silnikowym”, spożywanie alkoholu stanowi podstawowe zagrożenie dla bezpieczeństwa drogowego. W związku ze skalą problemu służby medyczne muszą wykazać się wyjątkową czujnością. Punkt 14.1 akapit pierwszy tego załącznika stanowi, że „praw jazdy nie wydaje się ani nie przedłuża się okresu ich ważności w przypadku osób ubiegających się o nie czy kierowców uzależnionych od alkoholu lub niebędących w stanie powstrzymać się od picia i kierowania pojazdem”. Z drugiego akapitu pkt 14.1 wynika, że „osoby ubiegające się o prawo jazdy i kierowcy, którzy w przeszłości byli uzależnieni od alkoholu, mogą otrzymać prawo jazdy lub uzyskać przedłużenie okresu jego ważności po udowodnionym okresie abstynencji oraz z zastrzeżeniem opinii upoważnionego lekarza i regularnych kontrolnych badań lekarskich”. Z pkt 5 tego samego załącznika wynika, że normy ustanowione przez państwa członkowskie w odniesieniu do wydawania lub przedłużania terminu ważności prawa jazdy mogą być bardziej rygorystyczne niż wymienione w tym załączniku. Zgodnie z art. 7 ust. 5 dyrektywy 91/439: „Żadna osoba nie może posiadać praw jazdy wydanych przez więcej niż jedno państwo członkowskie”. Artykuł 8 tej dyrektywy przewiduje: „[…] 2.   Z zastrzeżeniem przestrzegania zasady terytorialności prawa karnego i uregulowań prawnych dotyczących policji państwa członkowskie normalnego miejsca zamieszkania mogą stosować swoje przepisy krajowe dotyczące ograniczania, zawieszania, cofania lub unieważniania prawa jazdy posiadaczowi prawa jazdy wydanego przez inne państwo członkowskie oraz, w razie potrzeby, wymienić w tym celu to prawo jazdy. […] 4.   Państwo członkowskie może odmówić uznania ważności jakiegokolwiek prawa jazdy wydanego przez inne państwo członkowskie osobie, która na terytorium poprzednio wymienionego państwa podlega jednemu ze środków, określonych w ust. 2. […]” Artykuł 9 akapit pierwszy tej dyrektywy stanowi, że „normalne miejsce zamieszkania” oznacza „miejsce, w którym osoba fizyczna przebywa przez co najmniej 185 dni w każdym roku kalendarzowym, ze względu na swoje więzi osobiste i zawodowe, w przypadku osoby niezwiązanej z tym miejscem zawodowo, ze względu na osobiste powiązania, które wskazują na istnienie ścisłych więzi między tą osobą a miejscem, w którym mieszka”. Artykuł 12 ust. 3 dyrektywy 91/439 stanowi: „Państwa członkowskie pomagają sobie wzajemnie we wprowadzaniu w życie niniejszej dyrektywy i, w razie potrzeby, wymieniają informacje na temat zarejestrowanych u siebie praw jazdy”. Przepisy krajowe Przepisy dotyczące uznawania praw jazdy wydanych przez inne państwa członkowskie Paragraf 28 ust. 1, 4 i 5 rozporządzenia w sprawie dopuszczenia osób do ruchu drogowego (rozporządzenie w sprawie praw jazdy) [Verordnung über die Zulassung von Personen zum Straßenverkehr (Fahrerlaubnisverordnung) z dnia 18 sierpnia 1998 r. (BGBl. 1998 I, s. 2214, zwane dalej „FeV”] stanowi: „(1)   Posiadacze ważnego prawa jazdy [Unii Europejskiej] lub prawa jazdy wydanego w państwach [Europejskiego Obszaru Gospodarczego (zwanego dalej „EOG”)], mający normalne miejsce zamieszkania w rozumieniu § 7 ust. 1 lub 2 w [Niemczech], mogą w zakresie swoich uprawnień — z zastrzeżeniem ograniczeń określonych w ust. 2–4 — kierować pojazdami o napędzie silnikowym na terytorium Niemiec. Warunki dotyczące zagranicznych praw jazdy są także uznawane w Niemczech. Przepisy niniejszego rozporządzenia mają zastosowanie również do tych praw jazdy, z wyjątkiem odmiennych postanowień. […] (4)   Uprawnienie określone w ust. 1 nie dotyczy posiadaczy prawa jazdy [Unii] lub prawa jazdy wydanego w państwach EOG, […] 3. którym w Niemczech prawo jazdy zostało cofnięte tymczasowo lub ostatecznie na podstawie orzeczenia sądowego bądź pod rygorem natychmiastowej wykonalności lub ostatecznie na podstawie decyzji organu administracyjnego, którym ostatecznie odmówiono wydania prawa jazdy, bądź którym prawo jazdy nie zostało cofnięte jedynie dlatego, że w międzyczasie zrezygnowali oni z jego uzyskania, […] (5)   Po wydaniu decyzji określonych w ust. 4 pkt 3 i 4 prawo do korzystania z prawa jazdy [Unii] lub prawa jazdy wydanego w państwach EOG na terenie Niemiec, jest przyznawane na wniosek, gdy ustaną przyczyny jego cofnięcia lub zakazu ubiegania się o nie. […]” Przepisy dotyczące cofnięcia prawa jazdy Zgodnie z § 69 kodeksu karnego (Strafgesetzbuch) sąd karny zarządza cofnięcie prawa jazdy, jeżeli z okoliczności sprawy wynika, że oskarżony jest niezdolny do kierowania pojazdami. Zgodnie z § 69a tego kodeksu, to cofnięcie jest połączone z okresem zakazu ubiegania się o nowe prawo jazdy (okres zakazu), który może wynosić od sześciu miesięcy do pięciu lat, a nawet w pewnych okolicznościach może być orzeczony na zawsze. Na podstawie § 46 FeV — przepisu, który wprowadza w życie § 3 ustawy w sprawie ruchu drogowego (Straßenverkehrsgesetz), organ właściwy ds. wydawania praw jazdy cofnie uprawnienie do kierowania, jeżeli okaże się, że posiadacz prawa jazdy jest niezdolny do kierowania pojazdami. Zgodnie z § 46 ust. 5, uprawnienie do kierowania wygasa z powodu cofnięcia prawa jazdy. W przypadku zagranicznego prawa jazdy jego cofnięcie powoduje wygaśnięcie uprawnienia do kierowania pojazdami na terytorium kraju. Przepisy dotyczące zdolności do kierowania Paragraf 11 FeV, zatytułowany „Zdolność”, stanowi: „(1)   Kandydaci na prawo jazdy muszą spełniać konieczne dla tego celu warunki fizyczne i psychiczne. Warunki te nie są spełnione w szczególności w przypadku chorób lub ułomności określonych w załączniku 4 lub 5, które wyłączają zdolność lub warunkową zdolność [do kierowania pojazdami samochodowymi]. […] (2)   Jeżeli są znane okoliczności uzasadniające wątpliwości co do zdolności fizycznych lub psychicznych kandydata na prawo jazdy, organy właściwe ds. praw jazdy mogą zarządzić przedłożenie przez kandydata opinii medycznej w celu przygotowania decyzji w sprawie wydania lub przedłużenia prawa jazdy lub w sprawie nałożenia ograniczeń lub warunków. […] (3)   Przedłożenie opinii oficjalnie uznanego ośrodka kontroli zdolności do kierowania (opinia medyczno-psychologiczna) można zarządzić w celu wyjaśnienia wątpliwości dotyczących zdolności do kierowania w celach określonych w ust. 2 [w szczególności] […] 4. w przypadku ciężkich lub powtarzających się naruszeń kodeksu ruchu drogowego lub przestępstw mających związek z ruchem drogowym lub ze zdolnością do kierowania […] lub 5. przy ponownym wydaniu prawa jazdy, […] b) gdy cofnięcie prawa jazdy jest oparte na przesłankach określonych w pkt 4. […] (8)   Jeżeli osoba zainteresowana odmówi poddania się badaniu lub nie dostarczy organom właściwym ds. praw jazdy wymaganej od niej opinii w terminie, właściwy organ jest uprawniony do stwierdzenia w swej decyzji braku zdolności osoby zainteresowanej. […]” Paragraf 13 FeV zatytułowany „Zdolność w przypadku problemów z alkoholem”, umożliwia właściwym organom zarządzenie w pewnych okolicznościach przedstawienia opinii medyczno-psychologicznej w celu przygotowania właściwych decyzji dotyczących wydania lub przedłużenia prawa jazdy albo dotyczących nałożenia ograniczeń lub warunków w odniesieniu do uprawnienia do kierowania. Jest tak w szczególności, gdy według opinii medycznej lub na podstawie określonych faktów istnieją przesłanki nadużywania alkoholu, lub gdy naruszenia ruchu drogowego były popełniane wielokrotnie pod wpływem alkoholu. Paragraf 20 ust. 1 FeV przewiduje, że w przypadku wydania nowego prawa jazdy po jego cofnięciu mają zastosowanie przepisy dotyczące pierwszego wydania prawa jazdy. Zgodnie z ust. 2 tego paragrafu, właściwy organ może wprawdzie zrezygnować z badań związanych z wydaniem prawa jazdy, gdy nie istnieje żadna przesłanka uzasadniająca przekonanie, że kandydat nie posiada już koniecznych umiejętności i zdolności, jednakże ust. 3 tego przepisu przewiduje, że taka decyzja nie narusza zobowiązania do przedłożenia opinii medyczno-psychologicznej przewidzianej w § 11 ust. 3 akapit pierwszy pkt 5 FeV. Postępowania przed sądem krajowym i pytania prejudycjalne Sprawa C-334/06 Matthias Zerche był posiadaczem prawa jazdy Niemieckiej Republiki Demokratycznej ważnego na kilka kategorii pojazdów. To prawo jazdy zostało odnowione w dniu 31 sierpnia 1999 r. jako prawo jazdy w formie karty bankowej. Wyrokiem z dnia 10 stycznia 2003 r., który stał się prawomocny, Amtsgericht Hainichen (sąd rejonowy w Hainichen) skazał M. Zerchego na grzywnę za kierowanie pojazdem w stanie nietrzeźwości w dniu 28 listopada 2002 r. M. Zerchemu cofnięto uprawnienie do kierowania pojazdami oraz jego prawo jazdy, z zakazem ubiegania się o nowe prawo jazdy przez okres dwunastu miesięcy, kończący się w dniu 9 kwietnia 2004 r. W dniu 10 lutego 2004 r. M. Zerche złożył wniosek o nowe prawo jazdy kategorii B. Ponieważ nie przedłożył on opinii medyczno-psychologicznej wykazującej jego zdolność do kierowania, ostatecznie wycofał swój wniosek. W dniu 4 marca 2005 r. M. Zerchemu wydano nowe prawo jazdy kategorii B w Ostrov (Republika Czeska). To prawo jazdy wymieniało jako miejsce zamieszkania posiadacza miejscowość Mittweida (Niemcy), gdzie M. Zerche zamieszkuje od dnia 18 stycznia 1996 r. Landkreis Mittweida, który został poinformowany o wydaniu tego prawa jazdy, pismem z dnia 12 kwietnia 2005 r. nakazał M. Zerchemu przedłożyć opinię medyczno-psychologiczną dotyczącą jego zdolności do kierowania pojazdami samochodowymi. Ponieważ nakaz ten pozostał niewykonany, decyzją z dnia 19 lipca 2005 r. Landkreis Mittweida pozbawił M. Zerchego prawa do korzystania z czeskiego prawa jazdy w Niemczech. W zawiadomieniu z dnia 21 lipca 2005 r. czeski minister transportu stwierdził, że czeskie prawo jazdy M. Zerchego jest ważne. Ten ostatni był poddany badaniu lekarskiemu w Republice Czeskiej przed wydaniem tego prawa jazdy. Ponadto, poprzez złożenie podpisu na wniosku o wydanie prawa jazdy poświadczył on swoją zdolność do kierowania. Nie sporządzono jednak żadnej opinii medyczno-psychologicznej. Gdy odwołanie od decyzji o pozbawieniu prawa do korzystania z prawa jazdy z dnia 19 lipca 2005 r. wniesione przez M. Zerchego zostało oddalone, wniósł on skargę na tę decyzję do Verwaltungsgericht Chemnitz (sąd administracyjny w Chemnitz), który postanowił zawiesić postępowanie i zwrócić się do Trybunału z następującym pytaniem prejudycjalnym: „Czy art. 1 ust. 2 w związku z art. 8 ust. 2 i 4 dyrektywy [91/439] należy interpretować w ten sposób, że państwo członkowskie może na swoim terytorium odmówić uznania uprawnienia do kierowania pojazdami na podstawie prawa jazdy wydanego w innym państwie członkowskim, jeżeli zainteresowanemu uprzednio odebrano prawo jazdy, [którego] [był poprzednio posiadaczem] w [pierwszym] państwie członkowskim bądź zostało ono w inny sposób uchylone, gdy upłynął zarządzony w związku z tym środkiem [polegającym na cofnięciu lub unieważnieniu] okres zakazu do wydania [nowego] prawa jazdy w innym państwie członkowskim i jeżeli na podstawie obiektywnych przesłanek [brak miejsca zamieszkania w państwie członkowskim, które wydało (nowe) prawo jazdy i bezskuteczny wniosek o ponowne wydanie prawa jazdy w (pierwszym) państwie członkowskim (…)] należy wnioskować, że poprzez uzyskanie zagranicznego wspólnotowego prawa jazdy miało nastąpić obejście ścisłych materialnych wymogów postępowania w sprawie ponownego wydania prawa jazdy, w szczególności [w odniesieniu do] opinii medyczno-psychologicznej?” Sprawa C-335/06 Od 1982 r. Steffen Schubert był posiadaczem prawa jazdy Niemieckiej Republiki Demokratycznej ważnego na kilka kategorii pojazdów, które zostało odnowione w dniu 7 lipca 1992 r. Nakazem karnym z dnia 23 maja 2002 r., który stał się prawomocny, Amtsgericht Marienberg (sąd rejonowy w Marienberg) skazał S. Schuberta na grzywnę za kierowanie w stanie nietrzeźwości. Odebrano mu uprawnienie do kierowania pojazdami oraz prawo jazdy, z zakazem ubiegania się o nowe prawo jazdy przez okres 20 miesięcy, kończący się w dniu 22 stycznia 2004 r. W dniu 21 października 2003 r. S. Schubert złożył wniosek o wydanie nowego prawa jazdy. Ponieważ nie przedłożył opinii wykazującej jego zdolność do kierowania, wycofał ten wniosek w dniu 6 września 2004 r. W dniu 31 stycznia 2005 r. S. Schubertowi wydano nowe prawo jazdy kategorii B w Sokolov (Republika Czeska). To prawo jazdy wymieniało jako miejsce zamieszkania posiadacza miejscowość Olbernhau (Niemcy), gdzie S. Schubert zamieszkuje od dnia 1 października 1998 r. W następstwie ogólnej kontroli ruchu przeprowadzonej w Olbernhau w dniu 26 kwietnia 2005 r., pismem z dnia 3 maja 2005 r. Landkreis Mittlerer Erzgebirgskreis nakazał S. Schubertowi przedłożyć opinię medyczno-psychologiczną dotyczącą jego zdolności do kierowania pojazdami samochodowymi. Ponieważ nakaz ten pozostał niewykonany, decyzją z dnia 9 sierpnia 2005 r. Landkreis Mittlerer Erzgebirgskreis pozbawił S. Schuberta prawa do korzystania z czeskiego prawa jazdy w Niemczech. Gdy odwołanie wniesione przez S. Schuberta od tej decyzji zostało oddalone, wniósł on skargę do Verwaltungsgericht Chemnitz, który postanowił zawiesić postępowanie i zwrócić się do Trybunału z następującymi pytaniami prejudycjalnymi: „1. Czy zgodnie z art. 1 ust. 2 i art. 8 ust. 2 i 4 dyrektywy [91/439] państwo członkowskie może żądać od posiadacza prawa jazdy wydanego w innym państwie członkowskim, aby złożył on do organów administracyjnych [tego pierwszego państwa członkowskiego] wniosek o uznanie prawa do skorzystania z tego uprawnienia do kierowania pojazdami na [jego] terytorium, jeżeli uprzednio [temu] posiadaczowi […] odebrano prawo jazdy [którym wcześniej dysponował] w [pierwszym państwie członkowskim] bądź zostało ono w inny sposób uchylone? 2. W przypadku odpowiedzi przeczącej, czy art. 1 ust. 2 w związku z art. 8 ust. 2 i 4 dyrektywy [91/439] należy interpretować w ten sposób, że państwo członkowskie może na swoim terytorium odmówić uznania uprawnienia do kierowania pojazdami na podstawie prawa jazdy wydanego w innym państwie członkowskim, jeżeli zainteresowanemu uprzednio odebrano prawo jazdy, [którego] [był poprzednio posiadaczem] w [pierwszym] państwie członkowskim bądź zostało ono w inny sposób uchylone, gdy upłynął zarządzony w związku z tym środkiem [polegającym na cofnięciu lub unieważnieniu] okres zakazu do wydania [nowego] prawa jazdy w innym państwie członkowskim i jeżeli na podstawie obiektywnych przesłanek [brak miejsca zamieszkania w państwie członkowskim, które wydało (nowe) prawo jazdy i bezskuteczny wniosek o ponowne wydanie prawa jazdy w (pierwszym) państwie członkowskim (…)] należy wnioskować, że poprzez uzyskanie zagranicznego wspólnotowego prawa jazdy miało nastąpić obejście ścisłych materialnych wymogów postępowania w sprawie ponownego wydania prawa jazdy, w szczególności [w odniesieniu do] opinii medyczno-psychologicznej?” Sprawa C-336/06 Manfred Seuke był posiadaczem dawnego prawa jazdy kategorii 3. Prawomocnym nakazem karnym z dnia 4 września 2003 r. Amtsgericht Amberg (sąd rejonowy w Amberg) skazał go na grzywnę za kierowanie w stanie nietrzeźwości. M. Seukemu odebrano także uprawnienie do kierowania pojazdami oraz prawo jazdy, z zakazem ubiegania się o nowe prawo jazdy przed upływem okresu 10 miesięcy. Ponieważ M. Seuke złożył wniosek o wydanie nowego prawa jazdy, właściwy organ w dniu 15 marca 2004 r. zażądał przedstawienia opinii medyczno-psychologicznej potwierdzającej jego zdolność do kierowania. Zainteresowany nie spełnił tego wymogu, zatem jego wniosek został oddalony decyzją z dnia 27 lipca 2004 r. W dniu 5 listopada 2004 r., a zatem po wygaśnięciu okresu zakazu zarządzonego przez Amtsgericht Amberg, M. Seukemu, który, co według sądu krajowego jest bezsporne, mieszka nieprzerwanie w Niemczech od dnia 19 sierpnia 1980 r., wydano nowe prawo jazdy kategorii B w Ostrov (Republika Czeska). Landkreis Mittweida, który został poinformowany o wydaniu tego prawa jazdy, w dniu 28 listopada 2005 r. zobowiązał M. Seukego do przedłożenia opinii dotyczącej jego zdolności do kierowania pojazdami samochodowymi. Ponieważ M. Seuke nie spełnił tego wezwania, decyzją z dnia 22 marca 2006 r. Landkreis Mittweida pozbawił go prawa do korzystania z czeskiego prawa jazdy w Niemczech. Gdy odwołanie wniesione przez M. Seukego od tej decyzji zostało oddalone, wniósł on skargę do Verwaltungsgericht Chemnitz, który postanowił zawiesić postępowanie i zwrócić się do Trybunału z dwoma pytaniami prejudycjalnymi: „1. Czy zgodnie z art. 1 ust. 2 i art. 8 ust. 2 i 4 dyrektywy [91/439] państwo członkowskie może żądać od posiadacza prawa jazdy wydanego w innym państwie członkowskim, aby złożył on do organów administracyjnych [tego pierwszego państwa członkowskiego] wniosek o uznanie prawa do skorzystania z tego uprawnienia do kierowania pojazdami na [jego] terytorium, jeżeli uprzednio [temu] posiadaczowi […] odebrano prawo jazdy [którym wcześniej dysponował] w [pierwszym państwie członkowskim] bądź zostało ono w inny sposób uchylone? 2. W przypadku odpowiedzi przeczącej, czy art. 1 ust. 2 w związku z art. 8 ust. 2 i 4 dyrektywy [91/439] należy interpretować w ten sposób, że państwo członkowskie może na swoim terytorium odmówić uznania uprawnienia do kierowania pojazdami na podstawie prawa jazdy wydanego w innym państwie członkowskim, jeżeli zainteresowanemu uprzednio odebrano prawo jazdy, [którego] [był poprzednio posiadaczem] w [pierwszym] państwie członkowskim bądź zostało ono w inny sposób uchylone, gdy upłynął zarządzony w związku z tym środkiem [polegającym na cofnięciu lub unieważnieniu] okres zakazu do wydania [nowego] prawa jazdy w innym państwie członkowskim i jeżeli na podstawie obiektywnych przesłanek [brak miejsca zamieszkania w państwie członkowskim, które wydało (nowe) prawo jazdy i bezskuteczny wniosek o ponowne wydanie prawa jazdy w (pierwszym) państwie członkowskim (…)] należy wnioskować, że poprzez uzyskanie zagranicznego wspólnotowego prawa jazdy miało nastąpić obejście ścisłych materialnych wymogów postępowania w sprawie ponownego wydania prawa jazdy, w szczególności [w odniesieniu do] opinii medyczno-psychologicznej?” Postępowanie przed Trybunałem Postanowieniem z dnia 10 października 2006 r. prezes Trybunału zarządził połączenie spraw od C-334/06 do C-336/06 do celów procedury pisemnej i ustnej oraz do wydania wyroku. Trybunał, zadając szereg pytań na piśmie, które zostały doręczone w dniu 1 sierpnia 2007 r., zapytał rząd czeski o przepisy Republiki Czeskiej dotyczące badania warunków wymienionych w art. 7 ust. 1 lit. a) i b) dyrektywy 91/439 i możliwości wydania prawa jazdy zawierającego określenie miejsca zamieszkania uprawnionego znajdującego się w innym państwie członkowskim oraz w odniesieniu do kryteriów mających zastosowanie w celu stwierdzenia, czy osoba ma miejsce zamieszkania w tym państwie członkowskim i istnienia kontroli dotyczących faktycznego charakteru tego miejsca zamieszkania. Faksem, który wpłynął do sekretariatu Trybunału w dniu 31 sierpnia 2007 r. rząd czeski odpowiedział na te pytania, że warunek dotyczący normalnego miejsca zamieszkania, przewidziany w dyrektywie 91/439, został wprowadzony do czeskiego porządku prawnego dopiero z dniem 1 lipca 2006 r. Dla okresu poprzedzającego tę datę przepisy czeskie pozwalały na wydanie uprawnienia do kierowania osobom, które nie miały stałego lub czasowego miejsca zamieszkania na terytorium Republiki Czeskiej. W przedmiocie pytań prejudycjalnych Tytułem wstępu należy zauważyć, że w ramach procedury współpracy pomiędzy sądami krajowymi a Trybunałem ustanowionej w art. 234 WE, do Trybunału należy udzielenie sądowi krajowemu użytecznej odpowiedzi, która umożliwi mu rozstrzygnięcie zawisłego przed nim sporu. W tym aspekcie w danym wypadku do Trybunału należy przeformułowanie przedstawionych mu pytań. Ponadto należy przypomnieć, że zadaniem Trybunału jest wykładnia wszystkich przepisów prawa wspólnotowego, jakich potrzebują sądy krajowe w celu rozstrzygnięcia wniesionych przed nie sporów, nawet jeżeli przepisy te nie są wyraźnie wskazane w pytaniach przedstawionych przez te sądy (wyroki z dnia 18 marca 1993 r. w sprawie C-280/91 Viessmann, Rec. s. I-971 , pkt 17, z dnia 11 grudnia 1997 r. w sprawie C-42/96 Immobiliare SIF, Rec. s. I-7089 , pkt 28, oraz z dnia 8 marca 2007 r. w sprawie C-45/06 Campina, Zb.Orz. s. I-2089 , pkt 30 i 31). W niniejszej sprawie, w świetle faktów znajdujących się u podstaw postępowań przed sądem krajowym oraz treści uwag przedstawionych Trybunałowi, badanie przedłożonych pytań powinno uwzględnić art. 7 ust. 1 lit. a) i b) dyrektywy 91/439. W celu udzielenia użytecznej a także możliwie pełnej odpowiedzi na pytania prejudycjalne należy zatem, skoro sąd krajowy tego zaniechał, odpowiednio rozszerzyć ich zakres. Poprzez pytanie w sprawie C-334/06 oraz poprzez drugie pytanie w sprawach C-335/06 i C-336/06 sąd krajowy dąży w istocie do ustalenia, czy art. 1 ust. 2, art. 7 ust. 1 lit. a) i b) oraz art. 8 ust. 2 i 4 dyrektywy 91/439 należy interpretować w ten sposób, że sprzeciwiają się one temu, aby państwo członkowskie (państwo członkowskie przyjmujące) odmówiło uznania na swoim terytorium uprawnienia do kierowania wynikającego z prawa jazdy wydanego przez inne państwo członkowskie (państwo członkowskie wydające), a zatem ważności tego prawa jazdy, osobie, wobec której uprzednio w pierwszym państwie członkowskim zastosowano środek polegający na cofnięciu wcześniejszego prawa jazdy za kierowanie pod wpływem alkoholu, jeżeli uzyskała ona to nowe prawo jazdy poza okresem zakazu ubiegania się o nowe prawa jazdy, jednakże z naruszeniem warunku miejsca zamieszkania lub warunków dotyczących zdolności, jakie państwo członkowskie przyjmujące nakłada w tym zakresie w celu zapewnienia bezpieczeństwa drogowego. Pytania te należy badać łącznie z pytaniem pierwszym w sprawach C-335/06 i C-336/06, które zasadniczo zmierza do ustalenia, czy państwo członkowskie przyjmujące może wymagać od posiadacza nowego prawa jazdy wydanego przez inne państwo członkowskie, aby przed skorzystaniem z niego ubiegał się o uznanie prawa do posługiwania się tym prawem jazdy w państwie członkowskim przyjmującym, jeżeli prawo jazdy, którym dysponował, zostało wcześniej cofnięte lub uchylone w tym ostatnim państwie członkowskim. Z motywu pierwszego dyrektywy 91/439 wynika, że ogólna zasada wzajemnego uznawania praw jazdy wydawanych przez państwa członkowskie wyrażona w art. 1 ust. 2 tej dyrektywy została wprowadzona w szczególności w celu ułatwienia ruchu osób zamieszkałych w państwie członkowskim innym niż to, w którym zdawały egzamin na prawo jazdy (wyrok z dnia 29 kwietnia 2004 r. w sprawie C-476/01 Kapper, Rec. s. I-5205 , pkt 71). Zgodnie z utrwalonym orzecznictwem ten art. 1 ust. 2 przewiduje wzajemne uznawanie, bez jakichkolwiek formalności, praw jazdy wydawanych przez państwa członkowskie. Przepis ten nakłada na państwa członkowskie jasne i wyraźne zobowiązanie, które nie pozostawia żadnego zakresu uznania w odniesieniu do działań, które należy podjąć w celu zastosowania się do niego (zob. podobnie wyroki z dnia 29 października 1998 r. w sprawie C-230/97 Awoyemi, Rec. s. I-6781 , pkt 41 i 43; z dnia 10 lipca 2003 r. w sprawie C-246/00 Komisja przeciwko Niderlandom, Rec. s. I-7485 , pkt 60 i 61; ww. wyrok w sprawie Kapper, pkt 45; postanowienia z dnia 6 kwietnia 2006 r. w sprawie C-227/05 Halbritter, niepublikowane w Zbiorze, pkt 25, oraz z dnia 28 września 2006 r. w sprawie C-340/05 Kremer, niepublikowane w Zbiorze, pkt 27). Wynika z tego, że państwo członkowskie przyjmujące nie może nakładać jakichkolwiek wstępnych formalności dla uznania prawa jazdy wydanego przez inne państwo członkowskie. Jest zatem sprzeczne z powołaną zasadą wzajemnego uznawania, aby nakładać na posiadacza prawa jazdy wydanego przez inne państwo członkowskie zobowiązanie do ubiegania się o uznanie tego prawa jazdy w innym państwie członkowskim (zob. podobnie ww. wyrok w sprawie Komisja przeciwko Niderlandom, pkt 60 i n.). Do państwa członkowskiego wydającego należy zbadanie, czy są spełnione minimalne warunki nałożone przez prawo wspólnotowe, w szczególności te dotyczące miejsca zamieszkania i zdolności do kierowania, a zatem, czy wydanie prawa jazdy — ewentualnie nowego prawa jazdy — jest uzasadnione. Zatem, gdy organy jednego państwa członkowskiego wydały prawo jazdy zgodnie z art. 1 ust. 1 dyrektywy 91/439, inne państwa członkowskie nie są uprawnione do badania przestrzegania warunków wydania przewidzianych przez tę dyrektywę (zob. podobnie, ww. postanowienia w sprawie Halbritter, pkt 34 i w sprawie Kremer, pkt 27). Posiadanie prawa jazdy wydanego przez państwo członkowskie należy uważać za stanowiące dowód, że posiadacz tego prawa jazdy w dniu jego wydania spełniał te warunki (zob. podobnie ww. wyrok w sprawie Komisja przeciwko Niderlandom, pkt 75; postanowienie z dnia 11 grudnia 2003 r. w sprawie C-408/02 Da Silva Carvalho, pkt 21, oraz ww. wyrok w sprawie Kapper, pkt 46). Okoliczność, że zgodnie z pkt 5 załącznika III do tej dyrektywy przy każdym wydaniu prawa jazdy państwo członkowskie może wymagać bardziej rygorystycznego badania lekarskiego niż wymienione w tym załączniku, nie narusza zatem zobowiązania tego państwa członkowskiego do uznania praw jazdy wydanych przez inne państwa członkowskie zgodnie z tą dyrektywą. Wynika z tego, po pierwsze, że państwo członkowskie przyjmujące, które poddaje wydanie prawa jazdy bardziej rygorystycznym warunkom krajowym, w szczególności po cofnięciu wcześniejszego prawa jazdy, nie może odmówić uznania prawa jazdy wydanego później przez inne państwo członkowskie tylko na tej podstawie, że posiadacz tego nowego prawa jazdy uzyskał je na podstawie przepisów krajowych, które nie nakładają takich samych wymogów, jak to państwo członkowskie przyjmujące. Po drugie, zasada wzajemnego uznawania sprzeciwia się temu, aby państwo członkowskie przyjmujące odmówiło uznania prawa jazdy wydanego przez inne państwo członkowskie na tej podstawie, że według informacji pochodzących z państwa członkowskiego przyjmującego posiadacz tego prawa jazdy w dniu jego wydania nie spełniał warunków wymaganych do jego uzyskania (zob. podobnie ww. postanowienie w sprawie Da Silva Carvalho, pkt 22, oraz ww. wyrok w sprawie Kapper, pkt 47). W przypadku gdy dyrektywa 91/439 przyznaje państwu członkowskiemu wydającemu wyłączną kompetencję do upewnienia się, że wystawiane przezeń prawa jazdy są wydawane z poszanowaniem warunków nałożonych przez tę dyrektywę, tylko do tego państwa członkowskiego należy podjęcie działań właściwych w odniesieniu do tych praw jazdy, co do których później okazało się, że posiadacze nie spełniali tych warunków (zob. podobnie ww. postanowienie w sprawie Da Silva Carvalho, pkt 23, oraz ww. wyrok w sprawie Kapper, pkt 48). Gdy państwo członkowskie ma poważne powody, by wątpić w prawidłowość prawa jazdy wydanego przez inne państwo członkowskie, do niego należy zawiadomienie innego państwa członkowskiego w ramach wzajemnej pomocy i wymiany informacji ustanowionych w art. 12 ust. 3 dyrektywy 91/439. W przypadku gdy państwo członkowskie wydające nie podejmie właściwych działań, państwo członkowskie przyjmujące może wszcząć wobec tego ostatniego postępowanie na postawie art. 227 WE mające na celu stwierdzenie przez Trybunał uchybienia zobowiązaniom wynikającym z dyrektywy 91/439 (zob. podobnie ww. postanowienie w sprawie Da Silva Carvalho, pkt 23, oraz ww. wyrok w sprawie Kapper, pkt 48). Wprawdzie z powodów związanych z bezpieczeństwem drogowym — jak też wynika z ostatniego motywu dyrektywy 91/439 — jej art. 8 ust. 2 i 4 w pewnych okolicznościach pozwalają państwom członkowskim na stosowanie ich przepisów krajowych w sprawie ograniczenia, zawieszenia, cofnięcia i unieważnienia prawa jazdy w stosunku do wszystkich posiadaczy praw jazdy mających normalne miejsce zamieszkania na ich terytorium. Należy jednak przypomnieć, po pierwsze, że to uprawnienie, jak wynika z art. 8 ust. 2 dyrektywy 91/439, może być wykonywane jedynie z powodu zachowania zainteresowanego po uzyskaniu prawa jazdy wydanego przez inne państwo członkowskie (zob. podobnie ww. postanowienia w sprawie Halbritter, pkt 38 i w sprawie Kremer, pkt 35). Po drugie, art. 8 ust. 4 akapit pierwszy, który upoważnia państwo członkowskie do odmowy uznania ważności prawa jazdy wydanego przez inne państwo członkowskie osobie, która na terytorium pierwszego państwa członkowskiego podlega jednemu ze środków ograniczenia, zawieszenia, cofnięcia lub unieważnienia prawa jazdy, stanowi odstępstwo od ogólnej zasady wzajemnego uznawania praw jazdy, a zatem podlega ścisłej wykładni (zob. podobnie ww. wyrok w sprawie Kapper, pkt 70 i 72, oraz ww. postanowienia w sprawie Halbritter, pkt 35 i w sprawie Kremer, pkt 28). W tym względzie należy najpierw podkreślić, że nawet jeśli przepis ten pozwala państwu członkowskiemu pod pewnymi warunkami odmówić uznania ważności prawa jazdy wydanego przez inne państwo członkowskie, wbrew temu, co twierdzi rząd niemiecki, nie wynika z tego także, że pierwsze państwo członkowskie może podporządkować prawo do posługiwania się prawem jazdy wydanym przez to drugie państwo uprzedniemu zezwoleniu (zob. podobnie ww. postanowienie w sprawie Kremer, pkt 37). Skoro bowiem wydanie prawa jazdy przez państwo członkowskie powinno nastąpić z zachowaniem minimalnych warunków nałożonych przez dyrektywę 91/439, wśród nich tych wymienionych w jej załączniku III, dotyczących zdolności do kierowania, wykładnia art. 8 ust. 4 akapit pierwszy tej dyrektywy, zgodnie z którą ogólnie każdy posiadacz prawa jazdy, które zostało cofnięte lub unieważnione w państwie członkowskim, może być zobowiązany do stawienia się przed właściwe organy tego państwa członkowskiego w celu uzyskania zezwolenia na korzystanie z uprawnienia do kierowania wynikającego z prawa jazdy wydanego później w innym państwie członkowskim, byłaby sprzeczna ze zobowiązaniem do wzajemnego uznawania bez formalności. Przepis ten nie mógłby też być powoływany przez państwo członkowskie w celu odmowy uznania ważności jakiegokolwiek prawa jazdy, które mogło później być wydane przez inne państwo członkowskie na czas nieokreślony osobie, wobec której zastosowano środek polegający na cofnięciu lub unieważnieniu prawa jazdy wydanego przez to państwo członkowskie (zob. podobnie ww. wyrok w sprawie Kapper, pkt 76, oraz ww. postanowienia w sprawie Halbritter, pkt 27 i w sprawie Kremer, pkt 29). Zatem przyznanie, że państwo członkowskie ma prawo powołać się na swoje przepisy krajowe w celu odmowy na czas nieokreślony uznania ważności prawa jazdy wydanego przez inne państwo członkowskie byłoby właśnie zaprzeczeniem zasady wzajemnego uznawania praw jazdy, która stanowi zwornik systemu wprowadzonego dyrektywą 91/439 (ww. wyrok w sprawie Kapper, pkt 77, oraz ww. postanowienia w sprawie Halbritter, pkt 28 i w sprawie Kremer, pkt 30). W szczególności Trybunał stwierdził w pkt 38 ww. postanowienia w sprawie Kremer, że gdy na terytorium państwa członkowskiego zastosowano środek polegający na cofnięciu prawa jazdy niepołączony z okresem zakazu ubiegania się o nowe prawo jazdy, przepisy art. 1 ust. 2 w związku z art. 8 ust. 2 i 4 dyrektywy 91/439 sprzeciwiają się temu, aby to państwo członkowskie odmawiało uznania na swoim terytorium uprawnienia do kierowania wynikającego z prawa jazdy wydanego później w drugim państwie członkowskim, a zatem ważności tego prawa jazdy, dopóki jego posiadacz nie podda się warunkom wymaganym przez to pierwsze państwo członkowskie do wydania nowego prawa jazdy w następstwie tego cofnięcia, w tym badaniu zdolności do kierowania potwierdzającemu, że nie istnieją już powody uzasadniające to cofnięcie. Z powyższego wynika natomiast, że przepisy art. 1 ust. 2 i art. 8 ust. 4 dyrektywy 91/439 nie sprzeciwiają się temu, aby państwo członkowskie odmówiło osobie, wobec której na jego terytorium zastosowano środek polegający na cofnięciu prawa jazdy połączony z zakazem ubiegania się o nowe prawo jazdy przez czas określony, uznania nowego prawa jazdy wydanego przez inne państwo członkowskie podczas tego okresu zakazu. Podobnie, wprawdzie art. 8 ust. 2 dyrektywy 91/439 nie pozwala państwu członkowskiemu normalnego miejsca zamieszkania odmówić uznania prawa jazdy wydanego przez inne państwo członkowskie tylko na tej podstawie, że posiadaczowi tego prawa jazdy wcześniej odebrano poprzednie prawo jazdy w państwie członkowskim normalnego miejsca zamieszkania, jednakże przepis ten pozwala mu, jak też przypomniano w pkt 55 i 56 niniejszego wyroku, z zastrzeżeniem przestrzegania zasady terytorialności prawa karnego i uregulowań prawnych dotyczących policji, ograniczyć, zawiesić, cofnąć lub unieważnić nowe prawo jazdy, jeżeli uzasadnia to zachowanie jego posiadacza po wydaniu prawa jazdy według prawa krajowego państwa członkowskiego przyjmującego. W celu udzielenia odpowiedzi na pytania przedstawione przez sąd krajowy, należy następnie zbadać kwestię zastosowania zasady wzajemnego uznawania, jak powołano powyżej, gdy jest bezsporne, że nowe prawo jazdy zostało wydane z naruszeniem warunku miejsca zamieszkania nałożonego dyrektywą 91/439. W tym zakresie z motywu czwartego tej dyrektywy wynika, że wśród warunków ustanowionych w celu zapewnienia bezpieczeństwa drogowego figurują te wymienione w art. 7 ust. 1 lit. a) i b) tej dyrektywy, która poddaje wydanie prawa jazdy wymogom dotyczącym odpowiednio zdolności do kierowania i miejsca zamieszkania. Jak też podnosi Komisja Wspólnot Europejskich w swoich uwagach, warunek miejsca zamieszkania w szczególności przyczynia się do zwalczania „turystyki praw jazdy” w braku całkowitej harmonizacji przepisów państw członkowskich dotyczących wydawania praw jazdy. Ponadto, jak stwierdził rzecznik generalny w pkt 78 swojej opinii, warunek ten jest niezbędny do badania przestrzegania warunku zdolności do kierowania. Artykuł 7 ust. 5 dyrektywy 91/439, który stanowi, że żadna osoba nie może posiadać praw jazdy wydanych przez więcej niż jedno państwo członkowskie, potwierdza niepowtarzalny charakter prawa jazdy. Jako warunek wstępny pozwalający na zbadanie zachowania przez kandydata innych warunków nałożonych przez tę dyrektywę, warunek miejsca zamieszkania określający państwo członkowskie wydające ma zatem szczególne znaczenie w stosunku do innych warunków nałożonych przez tę dyrektywę. Zatem bezpieczeństwo drogowe mogłoby być zagrożone, gdyby ten warunek miejsca zamieszkania nie był przestrzegany w odniesieniu do osoby, wobec której zastosowano środek polegający na ograniczeniu, zawieszeniu, cofnięciu lub unieważnieniu uprawnienia do kierowania w rozumieniu art. 8 ust. 4 dyrektywy 91/439. Wynika z tego, że gdy można stwierdzić, wprawdzie nie na podstawie informacji pochodzących z państwa członkowskiego przyjmującego, lecz na podstawie wzmianek figurujących w samym prawie jazdy lub innych niepodważalnych informacji pochodzących z państwa członkowskiego wydającego, że warunek miejsca zamieszkania nałożony przez art. 7 ust. 1 lit. b) dyrektywy 91/439 nie został spełniony przy wydaniu tego prawa jazdy, państwo członkowskie przyjmujące, na terytorium którego wobec posiadacza tego prawa jazdy zastosowano środek polegający na cofnięciu wcześniejszego prawa jazdy, może odmówić uznania uprawnienia do kierowania wynikającego z prawa jazdy wydanego później przez inne państwo członkowskie poza okresem zakazu ubiegania się o nowe prawo jazdy. Biorąc pod uwagę powyższe rozważania na przedłożone pytania należy odpowiedzieć, iż art. 1 ust. 2, art. 7 ust. 1 i art. 8 ust. 2 i 4 dyrektywy 91/439 należy interpretować w ten sposób, że sprzeciwiają się one temu, aby państwo członkowskie, w okolicznościach takich jak występujące w postępowaniach przed sądem krajowym, odmówiło uznania na swoim terytorium uprawnienia do kierowania wynikającego z prawa jazdy wydanego później przez inne państwo członkowskie poza okresem zakazu ubiegania się o nowe prawo jazdy nałożonego na zainteresowaną osobę, a zatem ważności tego prawa jazdy, dopóki jego posiadacz nie spełni warunków wymaganych w tym pierwszym państwie członkowskim do wydania nowego prawa jazdy w następstwie cofnięcia wcześniejszego prawa jazdy, w tym badania zdolności do kierowania potwierdzającego, że nie istnieją już powody uzasadniające to cofnięcie. W tych samych okolicznościach przepisy te nie sprzeciwiają się temu, aby państwo członkowskie odmówiło uznania na swoim terytorium uprawnienia do kierowania wynikającego z prawa jazdy wydanego później przez inne państwo członkowskie, jeżeli na podstawie figurujących w nim wzmianek lub innych niepodważalnych informacji pochodzących z państwa członkowskiego wydającego wiadome jest, że gdy to prawo jazdy zostało wydane, jego posiadacz, wobec którego na terytorium pierwszego państwa członkowskiego zastosowano środek polegający na cofnięciu poprzedniego prawa jazdy, nie miał normalnego miejsca zamieszkania na terytorium państwa członkowskiego wydającego. W przedmiocie kosztów Dla stron postępowania przed sądem krajowym niniejsze postępowanie ma charakter incydentalny, dotyczy bowiem kwestii podniesionej przed tym sądem; do niego zatem należy rozstrzygnięcie o kosztach. Koszty poniesione w związku z przedstawieniem uwag Trybunałowi, inne niż poniesione przez strony postępowania przed sądem krajowym, nie podlegają zwrotowi. Z powyższych względów Trybunał (trzecia izba) orzeka, co następuje: Artykuł 1 ust. 2, art. 7 ust. 1 i art. 8 ust. 2 i 4 dyrektywy Rady 91/439/EWG z dnia 29 lipca 1991 r. w sprawie praw jazdy zmienionej rozporządzeniem (WE) nr 1882/2003 Parlamentu Europejskiego i Rady z dnia 29 września 2003 r. należy interpretować w ten sposób, że sprzeciwiają się one temu, aby państwo członkowskie, w okolicznościach takich jak występujące w postępowaniach przed sądem krajowym, odmówiło uznania na swoim terytorium uprawnienia do kierowania wynikającego z prawa jazdy wydanego później przez inne państwo członkowskie poza okresem zakazu ubiegania się o nowe prawo jazdy nałożonego na zainteresowaną osobę, a zatem ważności tego prawa jazdy, dopóki jego posiadacz nie spełni warunków wymaganych w tym pierwszym państwie członkowskim do wydania nowego prawa jazdy w następstwie cofnięcia wcześniejszego prawa jazdy, w tym badania zdolności do kierowania potwierdzającego, że nie istnieją już powody uzasadniające to cofnięcie. W tych samych okolicznościach przepisy te nie sprzeciwiają się temu, aby państwo członkowskie odmówiło uznania na swoim terytorium uprawnienia do kierowania wynikającego z prawa jazdy wydanego później przez inne państwo członkowskie, jeżeli na podstawie figurujących w nim wzmianek lub innych niepodważalnych informacji pochodzących z państwa członkowskiego wydającego wiadome jest, że gdy to prawo jazdy zostało wydane, jego posiadacz, wobec którego na terytorium pierwszego państwa członkowskiego zastosowano środek polegający na cofnięciu poprzedniego prawa jazdy, nie miał normalnego miejsca zamieszkania na terytorium państwa członkowskiego wydającego. Podpisy ( *1 ) Język postępowania: niemiecki.

62020CJ0006

pt

O pedido de decisão prejudicial tem por objeto a interpretação dos artigos 2. o e 46. o da Diretiva 2004/18/CE do Parlamento Europeu e do Conselho, de 31 de março de 2004, relativa à coordenação dos processos de adjudicação dos contratos de empreitada de obras públicas, dos contratos públicos de fornecimento e dos contratos públicos de serviços ( JO 2004, L 134, p. 114 ; retificação no JO 2004, L 351, p. 44 ), bem como o princípio da proteção da confiança legítima. Este pedido foi apresentado no âmbito de um litígio que opõe o Sotsiaalministeerium (Ministério dos Assuntos Sociais, Estónia) à Riigi Tugiteenuste Keskus (Centro de Serviços Partilhados do Estado, Estónia), anteriormente Innove SA, a propósito da decisão de correção financeira pela qual esta última indeferiu alguns pedidos de pagamento apresentados por este ministério no âmbito de um projeto de compra e de distribuição de ajuda alimentar às pessoas mais carenciadas. Quadro jurídico Direito da União Diretiva 2004/18 O considerando 42 da Diretiva 2004/18 enuncia: «As regras comunitárias em matéria de reconhecimento mútuo de diplomas, certificados ou outros títulos de qualificação formal são aplicáveis sempre que for necessário fazer prova de uma determinada qualificação para poder participar num processo de adjudicação ou num concurso para trabalhos de conceção.» Sob a epígrafe «Princípios de adjudicação dos contratos», o artigo 2. o desta diretiva dispõe: «As entidades adjudicantes tratam os operadores económicos de acordo com os princípios da igualdade de tratamento e da não discriminação e agem de forma transparente.» Sob a epígrafe «Condições de execução do contrato», o artigo 26. o da referida diretiva prevê: «As entidades adjudicantes podem fixar condições especiais de execução do contrato desde que as mesmas sejam compatíveis com o direito comunitário e sejam indicadas no anúncio de concurso ou no caderno de encargos. [As condições] de execução de um contrato podem, designadamente, visar considerações de índole social e ambiental.» O capítulo VII do título II da Diretiva 2004/18, intitulado «Evolução do processo», contém uma secção 1, intitulada «Disposições gerais». Esta é constituída apenas pelo artigo 44. o desta diretiva, sob a epígrafe «Verificação da aptidão, seleção dos participantes e adjudicação dos contratos», e que tem a seguinte redação: «1.   Os contratos são adjudicados com base nos critérios estabelecidos nos artigos 53. o e 55. o , tendo em conta o artigo 24. o , após verificada a aptidão dos operadores económicos não excluídos ao abrigo dos artigos 45. o e 46. o , pelas entidades adjudicantes de acordo com os critérios relativos à capacidade económica e financeira, aos conhecimentos ou capacidades profissionais e técnicos referidos nos artigos 47. o a 52. o e, eventualmente, com as regras e critérios não discriminatórios referidos no n. o 3. 2.   As entidades adjudicantes poderão exigir níveis mínimos de capacidade que os candidatos e proponentes devem satisfazer nos termos dos artigos 47. o e 48. o O âmbito das informações referidas nos artigos 47. o e 48. o , bem como os níveis mínimos de capacidades exigidos para um determinado concurso, devem estar ligados e ser proporcionais ao objeto do contrato. Tais níveis mínimos serão indicados no anúncio do concurso. […]» A secção 2 deste capítulo, intitulada «Critérios de seleção qualitativa», inclui os artigos 45. o a 52. o da referida diretiva. Nos termos do artigo 46. o da mesma diretiva, sob a epígrafe «Habilitação para o exercício da atividade profissional»: «A qualquer operador económico que pretenda participar num procedimento de contratação pública pode ser solicitada, nos termos previstos no Estado‑Membro onde se encontre estabelecido, prova da sua inscrição num registo profissional ou comercial, ou a apresentação de uma declaração, feita sob juramento, ou de um certificado, tal como enumerados no anexo IX A para os contratos de empreitada de obras públicas, no anexo IX B para os contratos públicos de fornecimento e no anexo IX C para os contratos públicos de serviços. Nos processos de adjudicação de contratos públicos de serviços, se, para poderem executar o serviço em causa no seu país de origem, os candidatos ou os proponentes tiverem de possuir uma autorização especial ou ser membros de uma organização específica, a entidade adjudicante pode exigir‑lhes prova da posse dessa autorização ou da sua qualidade de membros da referida organização.» Sob a epígrafe «Capacidade técnica e/ou profissional», o artigo 48. o da Diretiva 2004/18 prevê: «1.   A capacidade técnica e/ou profissional dos operadores económicos será avaliada e verificada de acordo com os n. os 2 e 3. 2.   A capacidade técnica dos operadores económicos pode ser comprovada por um ou mais dos meios a seguir indicados, de acordo com a natureza, a quantidade ou a importância e a finalidade das obras, dos produtos ou dos serviços: […] d) Se os produtos a fornecer ou os serviços a prestar forem complexos ou se, a título excecional, se destinarem a um fim específico, um controlo efetuado pela entidade adjudicante ou, em seu nome, por um organismo oficial competente do país onde o fornecedor ou o prestador de serviços estiver estabelecido, sob reserva do acordo desse organismo; este controlo incidirá sobre a capacidade de produção do fornecedor ou sobre a capacidade técnica do prestador de serviços e, se necessário, sobre os meios de estudo e de investigação de que dispõe, bem como sobre as medidas que adota para controlar a qualidade; […] j) Relativamente aos produtos a fornecer: […] ii) certificados emitidos por institutos ou serviços oficiais de controlo da qualidade com competência reconhecida, que atestem a conformidade dos produtos, claramente identificada por referência a especificações ou normas. […]» Nos termos do artigo 49. o desta diretiva, sob a epígrafe «Normas de garantia de qualidade»: «Caso exijam a apresentação de certificados emitidos por organismos independentes que atestem que o operador económico satisfaz determinadas normas de garantia de qualidade, as entidades adjudicantes devem remeter para sistemas de garantia de qualidade baseados em séries de normas europeias pertinentes e certificados por organismos que estejam em conformidade com as séries de normas europeias em matéria de certificação. As entidades adjudicantes reconhecerão os certificados equivalentes de organismos reconhecidos estabelecidos noutros Estados‑Membros e aceitarão ainda outras provas de medidas equivalentes de garantia da qualidade apresentadas pelos operadores económicos.» O artigo 50. o da referida diretiva, que se refere às «[n]ormas de gestão ambiental», enuncia: «Caso as entidades adjudicantes, nos casos previstos na alínea f) do n. o 2 do artigo 48. o , exijam a apresentação de certificados emitidos por organismos independentes, que atestem que o operador económico respeita determinadas normas de gestão ambiental, essas entidades reportar‑se‑ão ao sistema comunitário de gestão ambiental e auditoria (EMAS) ou às normas de gestão ambiental baseadas nas normas europeias ou internacionais pertinentes certificadas por organismos conformes à legislação comunitária ou às normas europeias ou internacionais pertinentes respeitantes à certificação. As entidades adjudicantes deverão reconhecer certificados equivalentes de organismos estabelecidos noutros Estados‑Membros. Aceitarão igualmente outras provas de medidas de gestão ambiental equivalentes apresentadas pelos operadores económicos.» O artigo 52. o da Diretiva 2004/18, sob a epígrafe «Listas oficiais de operadores económicos aprovados e certificação por organismos de direito público ou privado», dispõe: «1.   Os Estados‑Membros podem instituir listas oficiais de empreiteiros, fornecedores ou prestadores de serviços aprovados ou uma certificação por organismos de certificação públicos ou privados. Os Estados‑Membros devem adaptar as condições de inscrição nestas listas, assim como as condições para a emissão de certificados pelos organismos de certificação, ao n. o 1 e às alíneas a) a d) e g) do n. o 2 do artigo 45. o , ao artigo 46. o , aos n. os 1, 4 e 5 do artigo 47. o , aos n. os 1, 2, 5 e 6 do artigo 48. o , ao artigo 49. o e, eventualmente, ao artigo 50. o […] 2.   Os operadores económicos que estejam inscritos nas listas oficiais ou que disponham de um certificado podem apresentar à entidade adjudicante, para cada contrato, um certificado de inscrição passado pela entidade competente ou o certificado emitido pelo organismo competente de certificação. Estes certificados indicarão as referências que permitiram a sua inscrição na lista/certificação e a classificação que nesta lhes é atribuída. 3.   A inscrição em listas oficiais comprovada pelas entidades competentes ou o certificado emitido por um organismo de certificação não constituirão uma presunção de aptidão para as entidades adjudicantes dos outros Estados‑Membros, a não ser relativamente ao n. o 1 e às alíneas a) a d) e g) do n. o 2 do artigo 45. o , ao artigo 46. o , às alíneas b) e c) do n. o 1 do artigo 47. o e ao artigo 48. o , n. o 2, alínea a), subalínea i), e alíneas b), e), g) e h), para os empreiteiros, ao artigo 48. o , n. o 2, alínea a), subalínea ii), e alíneas b), c), d) e j), para os fornecedores, e ao artigo 48. o , n. o 2, alínea a), subalínea ii), e alíneas c) a i), para os prestadores de serviços. 4.   As informações suscetíveis de ser retiradas da inscrição em lista oficial ou da certificação não podem ser contestadas sem justificação. No que diz respeito ao pagamento das contribuições para a segurança social e ao pagamento de contribuições e impostos, pode ser exigido um certificado suplementar a cada operador económico inscrito para cada contrato. As entidades adjudicantes de outros Estados‑Membros aplicarão o n. o 3 e no primeiro parágrafo do presente número apenas em favor dos operadores económicos estabelecidos no Estado‑Membro que elaborou a lista oficial. 5.   Para a inscrição de operadores económicos de outros Estados‑Membros numa lista oficial ou para a sua certificação pelos organismos referidos no n. o 1 não pode ser exigida nenhuma prova ou declaração para além das exigidas aos operadores económicos nacionais e em caso algum poderá ser exigido qualquer elemento para além dos previstos nos artigos 45. o a 49. o e, eventualmente, no artigo 50. o Contudo, essa inscrição ou certificação não pode ser imposta aos operadores dos outros Estados‑Membros com vista à sua participação num concurso público. As entidades adjudicantes reconhecem os certificados equivalentes dos organismos estabelecidos noutros Estados‑Membros. Aceitam igualmente outros meios de prova equivalentes. 6.   Os operadores podem solicitar a qualquer momento a sua inscrição numa lista oficial ou a emissão do certificado. Devem ser informados, num prazo razoavelmente curto, da decisão da autoridade que elabora a lista ou do organismo de certificação competente. […]» Intitulado «Informações que devem constar dos anúncios de concurso», o anexo VII A da referida diretiva precisa, sob o título «Anúncios de concurso», no ponto 17, que o anúncio de concurso deve mencionar, nomeadamente no âmbito dos concursos públicos, «[o]s critérios de seleção relativos à situação pessoal dos operadores económicos que podem levar à sua exclusão, as informações necessárias que provem que não estão abrangidos pelos casos que justificam a exclusão [, os c]ritérios de seleção e [as] informações relativas à situação pessoal do operador económico, […] as informações e [as] formalidades necessárias para a avaliação das condições mínimas de caráter económico e técnico que o operador económico deve preencher [, bem como o(s) n]ível(eis) mínimo(s) específico(s) de condições eventualmente exigido(s)». Regulamento n. o 852/2004 Os considerandos 1 e 8 do Regulamento (CE) n. o 852/2004 do Parlamento Europeu e do Conselho, de 29 de abril de 2004, relativo à higiene dos géneros alimentícios ( JO 2004, L 139, p. 1 ; retificação no JO 2013, L 160, p. 16 ), conforme alterado pelo Regulamento (CE) n. o 219/2009 do Parlamento Europeu e do Conselho, de 11 de março de 2009 ( JO 2009, L 87, p. 109 ) (a seguir «Regulamento n. o 852/2004»), enunciam: «(1) A procura de um elevado nível de proteção da vida e da saúde humanas é um dos objetivos fundamentais da legislação alimentar, tal como se encontra estabelecida no Regulamento (CE) n. o 178/2002 [do Parlamento Europeu e do Conselho, de 28 de janeiro de 2002, que determina os princípios e normas gerais da legislação alimentar, cria a Autoridade Europeia para a Segurança dos Alimentos e estabelece procedimentos em matéria de segurança dos géneros alimentícios ( JO 2002, L 31, p. 1 )]. Este regulamento estabelece igualmente os princípios e definições comuns para a legislação alimentar nacional e comunitária, incluindo o objetivo de alcançar a livre circulação dos alimentos na Comunidade. […] (8) É necessária uma abordagem integrada para garantir a segurança alimentar desde o local da produção primária até à colocação no mercado ou à exportação, inclusive. Todos os operadores de empresas do setor alimentar ao longo da cadeia de produção devem garantir que a segurança dos géneros alimentícios não seja comprometida.» Sob a epígrafe «Âmbito de aplicação», o artigo 1. o do Regulamento n. o 852/2004 dispõe, no n. o 1: «O presente regulamento estabelece as regras gerais destinadas aos operadores das empresas do setor alimentar no que se refere à higiene dos géneros alimentícios, tendo em particular consideração os seguintes princípios: a) Os operadores do setor alimentar são os principais responsáveis pela segurança dos géneros alimentícios; b) A necessidade de garantir a segurança dos géneros alimentícios ao longo da cadeia alimentar, com início na produção primária; […] O presente regulamento aplica‑se em todas as fases da produção, transformação e distribuição de alimentos, sem prejuízo de requisitos mais específicos em matéria de higiene dos géneros alimentícios.» Sob a epígrafe «Obrigação geral», o artigo 3. o do referido regulamento prevê: «Os operadores das empresas do setor alimentar asseguram que todas as fases da produção, transformação e distribuição de géneros alimentícios sob o seu controlo satisfaçam os requisitos pertinentes em matéria de higiene estabelecidos no presente regulamento.» Sob a epígrafe «Controlos oficiais, registo e aprovação dos estabelecimentos», o artigo 6. o do Regulamento n. o 852/2004 dispõe: «1.   Os operadores das empresas do setor alimentar cooperam com as autoridades competentes em conformidade com a demais legislação comunitária aplicável ou, caso esta não exista, com a legislação nacional. 2.   Em particular, os operadores das empresas do setor alimentar notificam a autoridade competente, sob a forma por esta requerida, de todos os estabelecimentos sob o seu controlo que se dedicam a qualquer das fases de produção, transformação e distribuição de géneros alimentícios, tendo em vista o registo de cada estabelecimento. Os operadores das empresas do setor alimentar asseguram igualmente que a autoridade competente disponha em permanência de informações atualizadas sobre os estabelecimentos, incluindo mediante a notificação de qualquer alteração significativa das atividades e do eventual encerramento de um estabelecimento existente. 3.   Todavia, os operadores das empresas do setor alimentar asseguram que os estabelecimentos são aprovados pela autoridade competente, na sequência de pelo menos uma visita in loco , sempre que a aprovação seja exigida: a) Pela legislação nacional dos Estados‑Membros em que o estabelecimento está situado; b) Pelo Regulamento (CE) n. o 853/2004 [do Parlamento Europeu e do Conselho, de 29 de abril de 2004, que estabelece regras específicas de higiene aplicáveis aos géneros alimentícios de origem animal ( JO 2004, L 139, p. 55 )]; ou c) Por uma decisão da Comissão; essa medida, que tem por objeto alterar elementos não essenciais do presente regulamento, é aprovada pelo procedimento de regulamentação com controlo a que se refere o n. o 3 do artigo 14. o Os Estados‑Membros que, nos termos da sua legislação nacional, obrigarem à aprovação de determinados estabelecimentos situados no seu território, como previsto na alínea a), informam a Comissão e os restantes Estados‑Membros das regras nacionais relevantes.» Direito estónio Lei dos Contratos Públicos Sob a epígrafe «Princípios gerais que regem a adjudicação dos contratos públicos», o § 3 da Riigihangete seadus (Lei dos Contratos Públicos), na versão aplicável ao litígio no processo principal (RT I 2016, 20; a seguir «Lei dos Contratos Públicos»), dispõe: «Na adjudicação de contratos públicos, a entidade adjudicante deve respeitar os seguintes princípios: 1) A entidade adjudicante deve utilizar os meios financeiros de forma económica e conforme ao objetivo prosseguido e realizar o objetivo do contrato público em questão a um preço razoável, garantindo, em caso de concorrência, o melhor preço e a melhor qualidade possíveis através de uma comparação das diferentes propostas; 2) A entidade adjudicante deve garantir a transparência do contrato público e a possibilidade de o controlar; 3) Todas as pessoas que tenham o seu domicílio ou sede na Estónia, noutro Estado‑Membro da União Europeia, noutro Estado‑Membro do Espaço Económico Europeu ou num Estado que tenha aderido ao [Acordo sobre os Contratos Públicos ( JO 1996, C 256, p. 2 ), que figura no anexo 4 do Acordo que Institui a Organização Mundial do Comércio (OMC) ( JO 1994, L 336, p. 3 )], devem ser tratadas da mesma forma e sem discriminação pela entidade adjudicante e esta deve assegurar que todas as limitações e critérios impostos às pessoas sejam proporcionais, pertinentes e fundamentados à luz do objetivo do contrato público; 4) Na adjudicação de contratos públicos, a entidade adjudicante deve assegurar o uso efetivo da concorrência existente e, neste contexto, a participação de uma pessoa coletiva de direito público ou de uma pessoa de direito privado que utilize meios públicos no processo de adjudicação do contrato público não deve falsear a concorrência devido à utilização de meios públicos; 5) A entidade adjudicante deve prevenir os conflitos de interesses que prejudiquem a concorrência; 6) A entidade adjudicante deve, se possível, dar prioridade às soluções que respeitem o ambiente.» Sob a epígrafe «Verificação da qualificação do proponente ou do candidato», o § 39 da Lei dos Contratos Públicos prevê, no n. o 1: «A entidade adjudicante deve verificar se a situação económica e financeira, bem como as competências técnicas e profissionais do proponente ou do candidato estão em conformidade com as condições fixadas no anúncio de concurso, em matéria de qualificação. As condições em matéria de qualificação devem ser suficientes para provar a aptidão do proponente ou do candidato para executar o contrato público, sendo pertinentes e proporcionadas à luz da natureza, da quantidade e do objetivo dos bens, dos serviços ou das empreitadas que constituem o objeto do contrato público.» O § 41 da referida lei, que é consagrado à «[c]ompetência técnica e profissional dos proponentes ou dos candidatos», enuncia, no n. o 3: «Quando o legislador prevê requisitos específicos para uma atividade que deve ser exercida ao abrigo do contrato público, a entidade adjudicante deve indicar no anúncio de concurso os requisitos específicos que devem ser preenchidos, bem como as autorizações de exploração e os registos necessários à qualificação do proponente ou do candidato. A fim de poder verificar se os requisitos específicos previstos pelas disposições legais estão preenchidos, a entidade adjudicante exige, no anúncio de concurso, que o proponente ou o candidato apresente provas de que dispõe de uma autorização de exploração ou de registo ou de que preenche outro requisito específico, ou a prova de que é membro de uma organização pertinente na aceção da legislação do Estado em que está estabelecido, a menos que a entidade adjudicante possa, sem custos significativos, obter essas provas recorrendo aos dados públicos de uma base de dados. Se o proponente ou o candidato não dispuser da autorização de exploração ou do registo em causa, ou não for membro da organização pertinente na aceção da legislação do Estado em que está estabelecido, a entidade adjudicante declara a sua exclusão.» Lei dos Géneros Alimentícios Sob a epígrafe «Obrigação de possuir uma autorização», o § 8 da Toiduseadus (Lei dos Géneros Alimentícios), na versão aplicável ao litígio no processo principal (RT I 1999, 30, 415; a seguir «Lei dos Géneros Alimentícios»), dispõe: «(1)   O operador económico deve ser titular de uma autorização de exploração de atividades no setor alimentar nos seguintes estabelecimentos: 1) Um estabelecimento na aceção do artigo 6. o , n. o 3, alíneas b) e c), do Regulamento [n. o 852/2004]; 2) Um estabelecimento em que as operações relativas aos produtos primários de origem animal não impliquem qualquer alteração da sua forma ou das suas características iniciais, exceto se se tratar de um estabelecimento que tenha por objeto a produção primária desses produtos e no qual o produtor efetue operações conexas na aceção do Regulamento [n. o 852/2004]; 3) Um estabelecimento em que as operações relativas aos produtos primários de origem não animal impliquem a alteração da sua forma e das suas características iniciais, exceto se se tratar de um estabelecimento referido no capítulo III do anexo II do Regulamento [n. o 852/2004]; 4) Um estabelecimento em que se proceda à transformação de géneros alimentícios, nomeadamente à sua preparação ou acondicionamento, exceto se se tratar do acondicionamento de produtos primários de origem não animal ou de um estabelecimento referido no capítulo III do anexo II do Regulamento [n. o 852/2004]; 5) Um estabelecimento cujas operações tenham por objeto géneros alimentícios de origem animal, que os distribui a outro operador e que esteja previsto no capítulo III do Anexo II do Regulamento [n. o 852/2004]; 6) Um estabelecimento em que são armazenados géneros alimentícios que, para garantir a segurança alimentar, devem ser armazenados a uma temperatura diferente da temperatura ambiente; 7) Um estabelecimento de venda a retalho, nomeadamente de géneros alimentícios a armazenar a uma temperatura diferente da temperatura ambiente, a fim de garantir a segurança alimentar, salvo se se tratar de um estabelecimento referido no capítulo III do anexo II do Regulamento [n. o 852/2004]; […] (2)   A autorização de exploração confere ao operador económico o direito de iniciar o exercício e o desenvolvimento de uma atividade económica no estabelecimento ou na parte do estabelecimento que conste da autorização de exploração. (3)   O ministro responsável nesta matéria estabelece, através de regulamento, uma lista pormenorizada dos domínios de exploração e das categorias de géneros alimentícios em relação aos quais o operador deve possuir uma autorização de exploração.» Nos termos do artigo 10. o da Lei dos Géneros Alimentícios, sob a epígrafe «Objeto do controlo da autorização de exploração»: «A autorização de exploração é concedida ao operador económico se o seu estabelecimento ou o estabelecimento que utiliza para a sua atividade de operador do setor alimentar satisfizerem os requisitos previstos pelos [Regulamentos n. o 852/2004 e n. o 853/2004], bem como por outras disposições pertinentes em matéria de géneros alimentícios.» Litígio no processo principal e questões prejudiciais O Ministério dos Assuntos Sociais organizou dois concursos públicos para a adjudicação de contratos destinados à compra de ajuda alimentar às pessoas mais carenciadas, um em 2015 e outro em 2017, cujo valor estimado era, em cada caso, de 4 milhões de euros. No âmbito do primeiro contrato, foi inicialmente exigido que os proponentes dispusessem da autorização do Veterinaar‑ ja Toiduamet (Serviço Alimentar e Veterinário, Estónia), considerando‑se esta autorização necessária para a execução deste contrato. No entanto, durante o processo de adjudicação deste, o procedimento de concurso foi alterado a fim de substituir essa exigência pela obrigação de apresentar um certificado relativo ao cumprimento das obrigações em matéria de informação e de autorização previstas pela Lei dos Géneros Alimentícios e que eram necessárias à execução do referido contrato. No âmbito do segundo contrato, a entidade adjudicante exigiu desde logo o certificado mencionado no número anterior. No âmbito de cada um destes dois contratos públicos, foram celebrados acordos‑quadro com os três proponentes selecionados. Por decisão de correção financeira de 30 de outubro de 2018, a Riigi Tugiteenuste Keskus indeferiu pedidos de pagamento de cerca de 463000 euros. Estes pedidos tinham sido apresentados no âmbito do projeto «Compra e transporte de géneros alimentícios até ao local de armazenamento», que se inscreve num programa de ajuda alimentar do Ministério dos Assuntos Sociais destinado às pessoas mais carenciadas. Ao fazê‑lo, o Riigi Tugiteenuste Keskus aderiu à posição expressa pelo Rahandusministeerium (Ministério das Finanças, Estónia) no relatório final da auditoria de 10 de setembro de 2018, que concluía que o requisito de que os proponentes disponham de uma autorização de uma autoridade estónia ou cumpram obrigações em matéria de informação e de autorização na Estónia tinha um caráter restritivo injustificado para os proponentes estabelecidos num Estado‑Membro diferente da República da Estónia. Após o indeferimento do recurso gracioso que tinha interposto no Riigi Tugiteenuste Keskus, o Ministério dos Assuntos Sociais interpôs recurso no Tallinna Halduskohus (Tribunal Administrativo de Taline, Estónia) com vista a obter a anulação da decisão de correção financeira de 30 de outubro de 2018. O Ministério alegou no recurso, em primeiro lugar, que, para dar cumprimento ao artigo 41. o , n. o 3, da Lei dos Contratos Públicos, devia indicar, no anúncio de concurso, como condição de qualificação dos proponentes, os requisitos específicos que deviam estar preenchidos, bem como as autorizações de exploração e os registos necessários. Ora, no caso em apreço, a execução dos contratos públicos em causa exigia a utilização de um entreposto intermédio para armazenar géneros alimentícios ou de um meio de transporte que se encontre na Estónia. Ao preencher essas condições, o proponente torna‑se um operador do setor alimentar e deve, em conformidade nomeadamente com o artigo 8. o da Lei dos Géneros Alimentícios e com o artigo 6. o , n. o 3, do Regulamento n. o 852/2004, cumprir as obrigações em matéria de informação e de autorização na Estónia. Com efeito, a entidade adjudicante não tem a possibilidade de aceitar uma autorização de exploração do Estado‑Membro em que o proponente está estabelecido, na medida em que, em matéria de autorizações de exploração no setor alimentar, não há reconhecimento mútuo entre os Estados‑Membros. Segundo o Ministério dos Assuntos Sociais, a fixação de condições de qualificação ligadas aos requisitos específicos impostos pela Lei dos Géneros Alimentícios permitiu à entidade adjudicante reduzir legalmente os riscos de uma má execução dos contratos públicos em causa. A verificação do respeito das obrigações impostas por esta lei, em matéria de informação e de autorização, deveria, portanto, ter ocorrido na fase da qualificação dos proponentes, e não no momento da execução desses contratos. A este respeito, teria bastado que o proponente estabelecido num Estado‑Membro diferente da República da Estónia informasse por carta o Serviço Alimentar e Veterinário de que ia iniciar uma atividade, sem que fosse necessário obter uma resposta desse serviço. Ao mesmo tempo que informava o referido serviço ou posteriormente, esse proponente poderia ter iniciado, se necessário, um procedimento de autorização. Tendo em conta o prazo previsto para a apresentação de propostas no caso de um concurso internacional, que é de, pelo menos, 40 dias, e o prazo do procedimento de autorização previsto na referida lei, que é de 30 dias, o referido proponente dispôs de tempo suficiente para efetuar as diligências relacionadas com o procedimento de autorização. Em segundo lugar, o primeiro contrato já tinha sido avaliado e aprovado duas vezes pelos auditores do Ministério das Finanças. Assim, a alteração retroativa da interpretação das regras de adjudicação dos contratos públicos por ocasião de uma terceira auditoria efetuada pelos mesmos auditores não é conforme aos princípios da boa administração e da proteção da confiança legítima. No Tallinna Halduskohus (Tribunal Administrativo de Taline), o Riigi Tugiteenuste Keskus, apoiado pelo Ministério das Finanças, pediu que fosse negado provimento ao recurso do Ministério dos Assuntos Sociais. Alegou, nomeadamente, que o artigo 46. o da Diretiva 2004/18 apenas permite exigir ao proponente que apresente provas de que dispõe de uma autorização para prestar serviços emitida pelo Estado‑Membro em que está estabelecido ou uma prova de que pertence a uma organização específica nesse Estado‑Membro. Além disso, não é razoável e é contrário ao princípio da igualdade de tratamento, exigir que o proponente já tenha praticado diversos atos na Estónia no momento da apresentação da proposta, mesmo que estes estejam ligados à execução do contrato. Por último, o Riigi Tugiteenuste Keskus considera que o princípio da proteção da confiança legítima não foi violado. Por Decisão de 22 de maio de 2019, o Tallinna Halduskohus (Tribunal Administrativo de Taline) negou provimento ao recurso interposto pelo Ministério dos Assuntos Sociais com o fundamento de que o requisito de que os proponentes disponham de uma autorização de uma autoridade estónia ou cumpram obrigações em matéria de informação e de autorização na Estónia era desproporcionado e discriminatório relativamente aos proponentes estabelecidos noutros Estados‑Membros. Este órgão jurisdicional rejeitou igualmente o fundamento relativo à violação do princípio da proteção da confiança legítima, uma vez que o Ministério dos Assuntos Sociais não podia, à luz de auditorias anteriores, não vinculativas, efetuadas pelos serviços do Ministério das Finanças, ter segurança jurídica quanto à não verificação de violações futuras das regras aplicáveis em matéria de contratos públicos. Na sequência da negação de provimento ao seu recurso, o Ministério dos Assuntos Sociais interpôs recurso no Tallinna Ringkonnakohus (Tribunal de Recurso de Taline, Estónia). Segundo o Tallinna Ringkonnakohus (Tribunal de Recurso de Taline), uma vez que as condições de emissão do certificado ou da autorização da autoridade competente não estão totalmente harmonizadas pelo Regulamento n. o 852/2004, um operador económico não se pode apoiar, para começar a exercer uma atividade num Estado‑Membro diferente do seu Estado de origem, na autorização concedida neste último, mas deve obter, no primeiro, a emissão da autorização exigida. Além disso, o facto de qualificar um proponente para um contrato público apenas à luz da promessa feita por este de requerer uma autorização de atividade ou um registo pode comprometer a execução do contrato em causa se esse proponente não cumprir a referida obrigação ou não estiver em condições de exercer a sua atividade em conformidade com os requisitos de obtenção dessa autorização ou desse registo. Salientando que a exigência de uma autorização de atividade ou de registo na Estónia é desproporcionada em relação aos proponentes estabelecidos noutro Estado‑Membro, o órgão jurisdicional de reenvio observa que a interpretação do artigo 46. o da Diretiva 2004/18 não se impõe de forma evidente, tanto mais que o Tribunal de Justiça ainda não teve oportunidade de interpretar esta disposição. Além disso, os requisitos estabelecidos no interesse da segurança dos géneros alimentícios são justificados como condição para a execução dos contratos públicos em causa, de modo que o litígio no processo principal tem apenas por objeto a questão do momento em que se devem satisfazer esses requisitos, quer quando a proposta é apresentada, quer na fase da execução do contrato. Foi neste contexto que o Tallinna Ringkonnakohus (Tribunal de Recurso de Taline) decidiu suspender a instância e submeter ao Tribunal de Justiça as seguintes questões prejudiciais: «1) Devem os artigos 2. o e 46. o da Diretiva [2004/18], ser interpretados no sentido de que se opõem a disposições do direito nacional — como o § 41, n. o 3, da [Lei dos Contratos Públicos] — segundo as quais a entidade adjudicante, se forem estabelecidos por lei requisitos especiais para as atividades a realizar com base num contrato público, deve indicar no anúncio de concurso quais os registos ou autorizações de atividade necessários para a qualificação do proponente, deve exigir prova da autorização de atividade ou do registo a fim de verificar o cumprimento dos requisitos especiais estabelecidos por lei no anúncio de concurso, e deve excluir o proponente por falta de qualificação se este não possuir a autorização de atividade ou o registo exigidos? 2) Devem os artigos 2. o e 46. o da Diretiva [2004/18] ser interpretados no sentido de que se opõem a que uma entidade adjudicante, num contrato para o fornecimento de ajuda alimentar que ultrapasse o limiar internacional, estabeleça um critério de seleção segundo o qual todos os proponentes, independentemente do seu local de atividade anterior, devem possuir uma autorização ou registo de atividade no [Estado‑Membro] em que a ajuda alimentar vai ser fornecida no momento da apresentação da proposta, mesmo que o proponente não tenha operado anteriormente nesse Estado‑Membro? 3) Em caso de resposta afirmativa à questão anterior: a) Devem os artigos 2. o e 46. o da Diretiva [2004/18] ser considerados disposições de tal modo claras que o princípio da proteção da confiança legítima não pode ser invocado contra elas? b) Devem os artigos 2. o e 46. o da Diretiva [2004/18] ser interpretados no sentido de que o facto de, num concurso público para o fornecimento de ajuda alimentar, a entidade adjudicante exigir que os proponentes disponham de uma autorização de atividade [concedida em conformidade com a Lei dos Géneros Alimentícios] no momento da apresentação da proposta pode ser considerado uma violação manifesta das disposições em vigor, uma negligência ou uma irregularidade, que exclui a possibilidade de invocar o princípio de proteção da confiança legítima?» Quanto às questões prejudiciais Quanto à primeira e segunda questões Com a primeira e segunda questões, que devem ser analisadas em conjunto, o órgão jurisdicional de reenvio pergunta, em substância, se os artigos 2. o e 46. o da Diretiva 2004/18 devem ser interpretados no sentido de que se opõem a uma regulamentação nacional por força da qual a entidade adjudicante deve exigir, num anúncio de concurso e como critério de seleção qualitativa, que os proponentes façam prova, no momento em que apresentam a sua proposta, de que dispõem de um registo ou de uma autorização exigida pela regulamentação aplicável à atividade que é objeto do contrato público em causa e concedida pela autoridade competente do Estado‑Membro de execução desse contrato, mesmo que já possuam um registo ou autorização semelhante no Estado‑Membro em que estão estabelecidos. A título preliminar, importa observar que o segundo contrato público em causa no processo principal foi adjudicado em 2017, quando a Diretiva 2004/18 já não estava em vigor, uma vez que tinha sido revogada com efeitos a partir de 18 de abril de 2016 pela Diretiva 2014/24/UE do Parlamento Europeu e do Conselho, de 26 de fevereiro de 2014, relativa aos contratos públicos e que revoga a Diretiva 2004/18 ( JO 2014, L 9[4], p. 65 ), tendo o prazo de transposição das disposições da Diretiva 2014/24 expirado igualmente em 18 de abril de 2016. No entanto, na falta de precisão pelo órgão jurisdicional de reenvio da data em que a entidade adjudicante escolheu o tipo de procedimento que entendeu adotar e dirimiu definitivamente a questão de saber se havia, ou não, a obrigação de proceder à abertura prévia de um concurso para a adjudicação do contrato público em questão, não se pode determinar se as disposições da Diretiva 2014/24 são inaplicáveis pelo facto de o prazo de transposição da mesma ter expirado após essa data (v., neste sentido, Acórdãos de 27 de outubro de 2016, Hörmann Reisen, C‑292/15 , EU:C:2016:817 , n. os 31 e 32, e de 28 de fevereiro de 2018, MA.T.I. SUD e Duemme SGR, C‑523/16 e C‑536/16 , EU:C:2018:122 , n. o 36), tendo sido especificado que o conteúdo dos artigos 2. o e 46. o da Diretiva 2004/18 foi retomado na Diretiva 2014/24. Além disso, há que salientar que a obrigação de os proponentes disporem de um registo ou de uma autorização exigida pela regulamentação aplicável à atividade objeto do contrato público em causa deve ser entendida como um critério de seleção qualitativa e não como uma condição de execução do contrato, na aceção do artigo 26. o da Diretiva 2004/18. Com efeito, por um lado, este requisito corresponde à faculdade conferida à entidade adjudicante no artigo 46. o desta diretiva de solicitar a um operador económico que demonstre a sua habilitação para o exercício da atividade profissional objeto de um processo de adjudicação de um contrato público. O referido requisito enuncia assim um critério de seleção qualitativa dos proponentes, destinado a permitir aos adjudicantes apreciar a aptidão dos referidos proponentes para executar o contrato público em questão. Por outro lado, a obrigação de um operador económico se registar no Estado‑Membro de execução do contrato público em causa ou de aí dispor de uma autorização pressupõe, é certo, que o adjudicatário seja obrigado a dispor de um estabelecimento nesse Estado. Em contrapartida, não dá nenhuma informação quanto às modalidades de execução desse contrato. Por conseguinte, o requisito de dispor de um registo ou de uma autorização não pode ser considerado a expressão de uma condição específica relativa à execução do referido contrato. Por conseguinte, cumpre determinar se o artigo 46. o da Diretiva 2004/18 se opõe a que uma entidade adjudicante imponha, enquanto critério de seleção qualitativa dos proponentes, a apresentação de um registo e/ou de uma autorização no Estado‑Membro de execução do contrato público em causa, incluindo na hipótese de os proponentes já disporem de um registo e/ou de uma autorização similar no Estado‑Membro em que estão estabelecidos. Em primeiro lugar, no que respeita à Diretiva 2004/18, decorre do seu artigo 46. o , lido em conjugação com o considerando 42 da mesma, que o princípio do reconhecimento mútuo das qualificações prevalece na fase da seleção dos proponentes. O artigo 46. o , primeiro parágrafo, desta diretiva prevê assim que, sempre que a um operador económico que pretenda participar num procedimento de contratação pública seja solicitada, prova da sua inscrição num registo profissional ou comercial, ou a apresentação de uma declaração, feita sob juramento, ou de um certificado, pode fazê‑lo em conformidade com as condições previstas no Estado‑Membro onde está estabelecido. O segundo parágrafo desse artigo enuncia, no mesmo sentido, que, nos processos de adjudicação de contratos públicos de serviços, se, para poderem executar o serviço em causa no seu Estado‑Membro de origem, os candidatos ou os proponentes tiverem de possuir uma autorização especial ou ser membros de uma organização específica, a entidade adjudicante pode exigir‑lhes prova da posse dessa autorização ou da sua qualidade de membros da referida organização. Daqui resulta que um proponente deve poder provar a sua aptidão para executar um contrato público apoiando‑se em documentos, como um certificado ou uma inscrição no registo profissional ou comercial, emitidos pelas autoridades competentes do Estado‑Membro em que está estabelecido. Esta interpretação do artigo 46. o da Diretiva 2004/18 é corroborada por outras disposições desta diretiva. É assim que o artigo 48. o , n. o 2, alíneas d) e j), ii), da referida diretiva menciona diversos casos em que um operador económico pode demonstrar a sua capacidade técnica e/ou profissional ao transmitir à entidade adjudicante do Estado‑Membro de execução de um contrato público documentos emitidos pelas autoridades competentes de um Estado‑Membro diferente deste. O mesmo se diga do artigo 49. o da mesma diretiva no que diz respeito ao cumprimento das normas de garantia da qualidade. Decorre igualmente do artigo 52. o , n. o 3, da Diretiva 2004/18 que a inscrição em listas oficiais comprovada pelas entidades competentes de um Estado‑Membro ou o certificado emitido por um organismo de certificação desse Estado‑Membro constitui uma presunção de aptidão, para as entidades adjudicantes dos outros Estados‑Membros, relativamente, em particular, ao artigo 46. o desta diretiva. Resulta igualmente do artigo 52. o , n. o 4, da referida diretiva que as informações suscetíveis de ser retiradas da inscrição em listas oficiais ou da certificação não podem ser contestadas sem justificação. Por último, em conformidade com o artigo 52. o , n. o 5, segundo parágrafo, da mesma diretiva, as entidades adjudicantes de um Estado‑Membro reconhecem os certificados equivalentes dos organismos estabelecidos noutros Estados‑Membros. Por outro lado, deve‑se salientar que a violação do artigo 46. o da Diretiva 2004/18 implica necessariamente a violação dos princípios da proporcionalidade e da igualdade de tratamento dos proponentes, tal como garantidos no artigo 2. o desta diretiva, uma vez que o requisito de que os proponentes disponham de uma autorização de uma autoridade estónia ou que cumpram obrigações em matéria de informação e de autorização na Estónia é discriminatória e não se afigura justificada, relativamente aos proponentes estabelecidos noutros Estados‑Membros. No caso em apreço, nada permite supor que os contratos públicos em causa no processo principal não podem ser executados a partir do Estado‑Membro em que o proponente está estabelecido ou de outro Estado‑Membro. Assim, cabe ao proponente decidir, com base num cálculo económico, se pretende dotar‑se de um estabelecimento no Estado‑Membro de execução do contrato em questão. Além disso, o Tribunal de Justiça já considerou que o facto de um Estado‑Membro subordinar a execução de prestações de serviços por uma empresa estabelecida noutro Estado‑Membro à posse de uma autorização de estabelecimento no primeiro Estado teria por consequência retirar todo o efeito útil ao artigo 56. o TFUE, cujo objeto é, precisamente, eliminar as restrições à livre prestação de serviços por parte de pessoas não estabelecidas no Estado‑Membro em cujo território a prestação deve ser efetuada (v., por analogia, Acórdão de 10 de fevereiro de 1982, Transporoute et travaux, 76/81 , EU:C:1982:49 , n. o 14). Daqui resulta que o artigo 46. o da Diretiva 2004/18 deve ser interpretado no sentido de que se opõe a que uma entidade adjudicante imponha, como critério de seleção qualitativa, a obtenção de um registo e/ou de uma autorização no Estado‑Membro de execução dos contratos públicos no caso de o proponente já beneficiar de uma autorização semelhante no Estado‑Membro em que está estabelecido. Em segundo lugar, a decisão de reenvio sugere, no entanto, que a obrigação de os proponentes disporem de um registo ou de uma autorização na Estónia, ainda que já sejam titulares de uma autorização semelhante no Estado‑Membro em que estão estabelecidos, decorre da Lei dos Géneros Alimentícios, que visa concretizar as disposições do Regulamento n. o 852/2004, tendo em conta as numerosas remissões para este regulamento que a mesma contém. Nestas condições, a regulamentação, tanto nacional como da União, sobre os géneros alimentícios é suscetível de constituir uma lei especial e, por isso, de derrogar as regras de adjudicação de contratos públicos. Do mesmo modo, deve‑se determinar se a interpretação do artigo 46. o da Diretiva 2004/18 exposta no n. o 55 do presente acórdão não entra em conflito com o Regulamento n. o 852/2004, caso em que o Tribunal de Justiça se deve esforçar por conciliar os requisitos antagónicos decorrentes deste regulamento e desta diretiva. A este respeito, afigura‑se, como enuncia o seu considerando 1, que o Regulamento n. o 852/2004 tem efetivamente por objetivo a procura de um elevado nível de proteção da vida e da saúde humanas, mas também alcançar a livre circulação dos géneros alimentícios na União. Ora, este objetivo de livre circulação dos géneros alimentícios seria afetado se os operadores das empresas do setor alimentar devessem registar‑se ou obter uma autorização de atividade em cada Estado‑Membro onde transportam ou armazenam os seus géneros alimentícios. Como resulta do artigo 3. o do Regulamento n. o 852/2004, lido em conjugação com o seu considerando 8, o legislador da União promove uma abordagem integrada para garantir a segurança alimentar desde o local da produção primária até à colocação no mercado ou à exportação, inclusive, e para esse efeito, todos os operadores de empresas do setor alimentar ao longo da cadeia de produção devem garantir que a segurança dos géneros alimentícios não seja comprometida. Do mesmo modo, o artigo 1. o , n. o 1, primeiro parágrafo, alínea a), do referido regulamento evidencia que os operadores do setor alimentar são os principais responsáveis pela segurança dos géneros alimentícios. Dito isto, para garantir a segurança dos géneros alimentícios ao longo da cadeia alimentar, com início na produção primária, como exige o artigo 1. o , n. o 1, primeiro parágrafo, alínea b), do referido regulamento, o artigo 6. o do mesmo regulamento prevê controlos oficiais, registo e aprovação dos estabelecimentos do setor alimentar. O artigo 6. o do Regulamento n. o 852/2004 não exclui, porém, uma separação entre, por um lado, a competência para efetuar o registo de um estabelecimento do setor alimentar ou para conceder uma autorização a esse estabelecimento e, por outro, a competência para controlar a atividade assim autorizada. Em conformidade, em circunstâncias como as do processo principal, o registo ou a autorização obtida num Estado‑Membro deve permitir ao seu titular distribuir géneros alimentícios noutro Estado‑Membro cujas autoridades são, no entanto, livres, nesse caso, de controlar essa distribuição e de velar pelo respeito das disposições do referido regulamento. Daqui resulta que a circunstância de um operador económico possuir um registo ou uma autorização emitida pelo Estado‑Membro em que está estabelecido constitui, no âmbito de um processo de adjudicação de um contrato que decorre noutro Estado‑Membro, uma presunção da sua aptidão para assegurar neste último Estado uma atividade de fornecimento e de distribuição de géneros alimentícios e, portanto, para executar o contrato em causa. Como indicou a Comissão em resposta a uma questão escrita do Tribunal de Justiça, um operador pode, por conseguinte, invocar o registo ou a autorização do Estado‑Membro em que está situado o estabelecimento do setor alimentar a partir do qual expediu os seus géneros alimentícios. Isso acontece porque os Estados‑Membros são obrigados a submeter todos os estabelecimentos a controlos oficiais, a aplicar procedimentos destinados a garantir que os controlos sejam efetuados de modo eficaz e a assegurar uma cooperação entre as autoridades competentes dos diferentes Estados‑Membros. Por conseguinte, numa situação como a que está em causa no processo principal, um operador de uma empresa do setor alimentar cujo estabelecimento situado num Estado‑Membro diferente da República da Estónia está registado ou autorizado nesse Estado‑Membro, pode fornecer géneros alimentícios na Estónia sem ter de obter uma autorização suplementar especial. Nestas condições, há que salientar, à semelhança da Comissão, que a obrigação de dispor de um armazém situado no território estónio decorre de um requisito específico do processo de adjudicação do contrato em causa no processo principal e não do próprio Regulamento n. o 852/2004. Tendo em conta as considerações precedentes, há que responder à primeira e segunda questões que os artigos 2. o e 46. o da Diretiva 2004/18 devem ser interpretados no sentido de que se opõem a uma regulamentação nacional por força da qual a entidade adjudicante deve exigir, num anúncio de concurso e como critério de seleção qualitativa, que os proponentes façam prova, no momento em que apresentam a sua proposta, de que dispõem de um registo ou de uma autorização exigida pela regulamentação aplicável à atividade objeto do contrato público em causa, emitida pela autoridade competente do Estado‑Membro de execução desse contrato, mesmo que já possuam um registo ou uma autorização semelhante no Estado‑Membro em que estão estabelecidos. Quanto à terceira questão Com a sua terceira questão, o órgão jurisdicional de reenvio pergunta, em substância, se o princípio da proteção da confiança legítima deve ser interpretado no sentido de que pode ser invocado por uma entidade adjudicante que, no âmbito de um processo de adjudicação de um contrato público, tenha, para dar cumprimento à regulamentação nacional relativa aos géneros alimentícios, exigido aos proponentes que disponham, no momento em que apresentam a sua proposta, de um registo ou de uma autorização emitida pela autoridade competente do Estado‑Membro de execução do contrato. Resulta da decisão de reenvio que, no litígio no processo principal, o Ministério dos Assuntos Sociais considera que, se lhe fosse imputada a violação dos artigos 2. o e 46. o da Diretiva 2004/18, essa violação das regras de adjudicação de contratos públicos da União não deveria produzir efeitos por força do princípio da proteção da confiança legítima, uma vez que, antes da adoção da decisão de correção financeira de 30 de outubro de 2018, os auditores do Ministério das Finanças aprovaram, por duas vezes, o requisito imposto a todos os proponentes, incluindo aos estabelecidos num Estado‑Membro diferente da República da Estónia, de apresentar, aquando da submissão da sua proposta, uma autorização de atividade emitida pelo Serviço Alimentar e Veterinário. Segundo jurisprudência constante do Tribunal de Justiça, o direito de invocar o princípio da proteção da confiança legítima só é extensivo a um particular ao qual uma autoridade administrativa nacional tenha suscitado expectativas fundadas devido a garantias precisas, incondicionais e concordantes, provenientes de fontes autorizadas e fiáveis, que a mesma lhe forneceu (v., neste sentido, Acórdãos de 7 de agosto de 2018, Ministru kabinets, C‑120/17 , EU:C:2018:638 , n. o 50 e jurisprudência referida; de 5 de março de 2019, Eesti Pagar, C‑349/17 , EU:C:2019:172 , n. o 97; e de 19 de dezembro de 2019, GRDF, C‑236/18 , EU:C:2019:1120 , n. o 46). Todavia, a conceção unitária do Estado, que prevalece tanto no direito internacional público como no direito da União (v., neste sentido, Acórdão de 5 de março de 1996, Brasserie du pêcheur e Factortame, C‑46/93 e C‑48/93 , EU:C:1996:79 , n. o 34), exclui, por princípio, que uma autoridade nacional possa invocar o princípio do direito da União de proteção da confiança legítima num litígio que a coloque em liça com outra entidade estatal. Assim, no âmbito do litígio no processo principal, o facto de o Ministério das Finanças já ter aprovado uma prática contrária ao direito da União não pode ser invocado pelo Ministério dos Assuntos Sociais para deixar perdurar essa prática ou, pelo menos, para neutralizar os seus efeitos passados. Por conseguinte, há que responder à terceira questão que o princípio da proteção da confiança legítima deve ser interpretado no sentido de que não pode ser invocado por uma entidade adjudicante que, no âmbito de um processo de adjudicação de um contrato público, tenha, para dar cumprimento à regulamentação nacional relativa aos géneros alimentícios, exigido aos proponentes que disponham, no momento em que apresentam a sua proposta, de um registo ou de uma autorização emitida pela autoridade competente do Estado‑Membro de execução do contrato. Quanto às despesas Revestindo o processo, quanto às partes na causa principal, a natureza de incidente suscitado perante o órgão jurisdicional de reenvio, compete a este decidir quanto às despesas. As despesas efetuadas pelas outras partes para a apresentação de observações ao Tribunal de Justiça não são reembolsáveis. Pelos fundamentos expostos, o Tribunal de Justiça (Quarta Secção) declara: 1) Os artigos 2. o e 46. o da Diretiva 2004/18/CE do Parlamento Europeu e do Conselho, de 31 de março de 2004, relativa à coordenação dos processos de adjudicação dos contratos de empreitada de obras públicas, dos contratos públicos de fornecimento e dos contratos públicos de serviços, devem ser interpretados no sentido de que se opõem a uma regulamentação nacional por força da qual a entidade adjudicante deve exigir, num anúncio de concurso e como critério de seleção qualitativa, que os proponentes façam prova, no momento em que apresentam a sua proposta, de que dispõem de um registo ou de uma autorização exigida pela regulamentação aplicável à atividade objeto do contrato público em causa, emitida pela autoridade competente do Estado‑Membro de execução desse contrato, mesmo que já possuam um registo ou uma autorização semelhante no Estado‑Membro em que estão estabelecidos. 2) O princípio da proteção da confiança legítima deve ser interpretado no sentido de que não pode ser invocado por uma entidade adjudicante que, no âmbito de um processo de adjudicação de um contrato público, tenha, para dar cumprimento à regulamentação nacional relativa aos géneros alimentícios, exigido aos proponentes que disponham, no momento em que apresentam a sua proposta, de um registo ou de uma autorização emitida pela autoridade competente do Estado‑Membro de execução do contrato. Assinaturas ( *1 ) Língua do processo: estónio.

62015CJ0417

fi

Ennakkoratkaisupyyntö koskee tuomioistuimen toimivallasta sekä tuomioiden tunnustamisesta ja täytäntöönpanosta siviili- ja kauppaoikeuden alalla 12.12.2012 annetun neuvoston asetuksen (EU) N:o 1215/2012 ( EUVL 2012, L 351, s. 1 ) 24 artiklan 1 alakohdan tulkintaa. Tämä pyyntö on esitetty asiassa, jossa kantajana on Wolfgang Schmidt ja vastaajana Christiane Schmidt ja joka koskee Itävallassa sijaitsevan kiinteistön lahjasopimuksen pätemättömäksi julistamista. Asiaa koskevat oikeussäännöt Unionin oikeus Asetuksen N:o 1215/2012 johdanto-osan 15, 16 ja 34 perustelukappaleen sanamuoto on seuraava: ”(15) Tuomioistuimen toimivaltaa koskevien sääntöjen ennustettavuuden olisi oltava hyvä, ja niiden olisi perustuttava periaatteeseen, jonka mukaan toimivaltainen tuomioistuin määräytyy pääsääntöisesti vastaajan kotipaikan perusteella. Vastaajan kotipaikan tuomioistuimen olisi aina oltava toimivaltainen, lukuun ottamatta joitakin tarkoin rajattuja tapauksia, joissa riita-asian kohteen tai osapuolten sopimusvapauden vuoksi jokin muu liittymäperuste on oikeutettu. – – (16) Moitteettoman lainkäytön helpottamiseksi tai tuomioistuimen ja riita-asian läheisen liittymän vuoksi olisi oltava vaihtoehtoisia toimivaltaperusteita vastaajan kotipaikan mukaan määräytyvän toimivaltaperusteen lisäksi. Läheisellä liittymällä olisi taattava oikeusvarmuus ja vältettävä mahdollisuus siitä, että vastaaja haastetaan sellaisen jäsenvaltion tuomioistuimeen, johon hän ei kohtuudella ole voinut odottaa joutuvansa. – – – – (34) Olisi varmistettava jatkuvuus [tuomioistuimen toimivallasta sekä tuomioiden täytäntöönpanosta yksityisoikeuden alalla 27.9.1968 tehdyn] yleissopimuksen [( EYVL 1972, L 299, s. 32 )], [tuomioistuimen toimivallasta sekä tuomioiden tunnustamisesta ja täytäntöönpanosta siviili- ja kauppaoikeuden alalla 22.12.2000 annetun neuvoston] asetuksen (EY) N:o 44/2001 [( EYVL 2001, L 12, s. 1 )] ja tämän asetuksen välillä, minkä vuoksi olisi säädettävä siirtymäsäännöksistä. Saman jatkuvuuden olisi koskettava myös Euroopan unionin tuomioistuimen tulkintaa [tuomioistuimen toimivallasta sekä tuomioiden täytäntöönpanosta yksityisoikeuden alalla 27.9.1968 tehdystä] yleissopimuksesta ja sen korvaavista asetuksista.” Asetuksen N:o 1215/2012 I luvun, jonka otsikko on ”Soveltamisala ja määritelmät”, 1 artiklan 1 kohdassa ja 2 kohdan a alakohdassa säädetään seuraavaa: ”1.   Tätä asetusta sovelletaan siviili- ja kauppaoikeudellisissa asioissa, riippumatta siitä, millaisessa tuomioistuimessa niitä käsitellään. – – 2.   Tätä asetusta ei sovelleta a) luonnollisten henkilöiden oikeudelliseen asemaan, oikeuskelpoisuuteen tai oikeustoimikelpoisuuteen eikä myöskään aviovarallisuussuhteisiin tai sellaisiin suhteisiin liittyviin varallisuussuhteisiin, joilla niihin sovellettavan lain mukaan katsotaan olevan avioliittoon verrattavia vaikutuksia.” Kyseisen asetuksen II luvun 2 jakson otsikko on ”Erityinen toimivalta”. Jaksossa on 7 artikla, jossa säädetään seuraavaa: ”Jos henkilön kotipaikka on jäsenvaltiossa, häntä vastaan voidaan nostaa kanne toisessa jäsenvaltiossa: 1) a) sopimusta koskevassa asiassa sen paikkakunnan tuomioistuimessa, missä kanteen perusteena oleva velvoite on täytetty tai täytettävä, – –” Saman jakson 8 artiklassa säädetään seuraavaa: ”Jos henkilöllä on kotipaikka jäsenvaltiossa, häntä vastaan voidaan nostaa kanne myös – – 4) jos asia koskee sopimusta ja kanne voidaan yhdistää samaa vastaajaa vastaan nostettuun kanteeseen, joka koskee esineoikeutta kiinteään omaisuuteen, sen jäsenvaltion tuomioistuimessa, jossa kiinteistö sijaitsee.” Asetuksen N:o 1215/2012 II luvun 6 jaksoon, jonka otsikko on ”Yksinomainen toimivalta”, sisältyvässä 24 artiklassa säädetään seuraavaa: ”Seuraavilla jäsenvaltion tuomioistuimilla on asianosaisten kotipaikasta riippumatta yksinomainen toimivalta: 1) asiassa, joka koskee esineoikeutta kiinteään omaisuuteen tai kiinteän omaisuuden vuokrasopimusta, sen jäsenvaltion tuomioistuimilla, jossa kiinteistö sijaitsee. – –” Itävallan oikeus Merkitykselliset kansallisen oikeuden säännökset ovat siviililaissa (Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch, jäljempänä ABGB) ja kiinteistörekisterilaissa (Allgemeines Grundbuchsgesetz, jäljempänä GBG). ABGB:n 380 §:ssä säädetään seuraavaa: ”Omistusoikeutta ei voi saada ilman omistusoikeusasiakirjaa ja oikeudellista saantoa.” ABGB:n 425 §:ssä säädetään seuraavaa: ”Pelkkä omistusoikeusasiakirja ei vielä anna omistusoikeutta. Omistusoikeus ja kaikki esineoikeudet voidaan laissa säädettyjä tapauksia lukuun ottamatta hankkia vain oikeudellisella luovutuksella ja saannolla.” ABGB:n 431 §:ssä säädetään seuraavaa: ”Kiinteistöä koskevan omistusoikeuden siirtämiseksi saanto on merkittävä sitä varten tarkoitettuun julkiseen rekisteriin. Tätä merkintää kutsutaan kiinteistörekisterimerkinnäksi (Einverleibungen (Intabulation).” ABGB:n 444 §:ssä säädetään seuraavaa: ”Omistusoikeus voi lakata omistajan tahdosta, lain nojalla tai tuomioistuimen päätöksellä. Kiinteistöön kohdistuva omistusoikeus lakkaa kuitenkin vain poistamalla se julkisista rekistereistä.” GBG:n 8 §:ssä kiinteistörekisteriin tehtävät merkinnät erotellaan seuraavasti: ”Kiinteistörekisteriin voidaan tehdä seuraavia merkintöjä: 1. kiinteistörekisterimerkinnät (Einverleibungen) (merkinnät ehdottomista oikeuksien saamisista tai niiden lakkaamisesta – rekisteröinnit Intabulationen tai rekisteröintien poistot Extabulationen) ilman muuta oikeudellista perustaa tai 2. alustavat merkinnät (merkinnät ehdollisista oikeuksien saamisista tai niiden lakkaamisesta – alustavat rekisteröinnit), jotka saavat aikaan kirjatun oikeuden saamisen, siirron, rajoituksen tai menetyksen vain, jos niiden osalta esitetään myöhemmin oikeudellinen perusta 3. pelkät huomautukset.” GBG:n 9 §:n mukaan kiinteistörekisteriin voidaan merkitä vain esineoikeudet ja rasitteet, takaisinosto-oikeus, etuosto-oikeus ja vuokraoikeus. GBG:n 61 §:n, joka koskee kiinteistörekisteriin tehtäviä, riitoja koskevia merkintöjä, sanamuoto on seuraava: ”1)   Henkilö, jonka oikeuksia on mahdollisesti loukattu kiinteistörekisterimerkinnällä ja joka nostaa kanteen kiinteistörekisterimerkinnän pätemättömyyden perusteella ja vaatii kiinteistörekisterin edeltävän tilan palauttamista, voi vaatia riidan merkitsemistä kiinteistörekisteriin joko kannetta nostettaessa tai myöhemmin. Riitaa koskevaa merkintää voidaan hakea sekä asiaa käsittelevässä tuomioistuimessa että kiinteistörekisteriä pitävässä tuomioistuimessa. 2)   Riitaa koskeva merkintä tekee kanteen johdosta annettavasta tuomiosta täysin tehokkaan myös niitä henkilöitä vastaan, jotka saavat oikeuksia vasta sen jälkeen, kun riitaa koskevaa merkintää kiinteistörekisterissä koskeva hakemus on saapunut kiinteistörekisteriä pitävään tuomioistuimeen.” Pääasia ja ennakkoratkaisukysymys Itävallassa asuva Wolfgang Schmidt omisti Wienissä (Itävalta) sijaitsevan kiinteistön. Hän lahjoitti kiinteistön 14.11.2013 Wienissä tehdyllä notaarin laatimalla asiakirjalla tyttärelleen Christiane Schmidtille, joka kirjattiin mainitusta päivästä lähtien kiinteistörekisteriin tämän kiinteistön omistajana. Christiane Schmidt asui lahjoitushetkellä Saksassa ja asuu edelleen siellä. Asiakirja-aineistosta käy ilmi, että psykiatrisen asiantuntijalausunnon, jonka mukaan toukokuusta 2013 alkaen Wolfgang Schmidtillä oli ollut vakavia ongelmia, johdosta hänelle määrättiin 17.11.2014 tehdyllä päätöksellä edunvalvoja. Wolfgang Schmidt, jota edusti edunvalvoja, nosti Landesgericht für Zivilrechtssachen Wienissä (Wienin siviilituomioistuin, Itävalta) 24.3.2015 kanteen 14.11.2013 tehdyn lahjasopimuksen pätemättömäksi julistamiseksi ja siten myös vastaajan omistusoikeutta koskevan merkinnän poistamiseksi kiinteistörekisteristä sillä perusteella, että tämä merkintä oli pätemätön. Kantajan vaatimuksesta rekisteristä poistamista koskevan kanteen kirjaaminen kiinteistörekisteriin hyväksyttiin GBG:n 61 §:n 1 momentin nojalla 25.3.2015 annetulla ratkaisulla. Christiane Schmidt väitti, että ennakkoratkaisua pyytäneeltä tuomioistuimelta puuttui toimivalta käsitellä pääasia sillä perusteella, että asetuksen N:o 1215/2012 24 artiklan 1 alakohta ei voinut olla perusteena kyseisen tuomioistuimen toimivallalle, koska kanne ei koskenut tässä säännöksessä tarkoitettua esineoikeutta kiinteään omaisuuteen. Landesgericht für Zivilrechtssachen Wien esittää epäilyjä asetuksen N:o 1215/2012 24 artiklan 1 alakohdan tulkinnasta viitaten yhtäältä unionin tuomioistuimen asiassa Gaillard 5.4.2001 antamaan määräykseen ( C-518/99 , EU:C:2001:209 ), jossa sääntöä, joka koskee yksinomaista toimivaltaa esineoikeutta kiinteään omaisuuteen koskevassa asiassa, ei sovellettu kiinteistöä koskevan kauppasopimuksen purkamista koskevaan kanteeseen, ja toisaalta asiassa Weber3.4.2014 ( C‑438/12 , EU:C:2014:212 ) annettuun tuomioon, jonka mukaan kiinteistöä koskevan etuosto-oikeuden käytön pätemättömyyttä koskeva kanne kuului tähän yksinomaiseen toimivaltaan. Ennakkoratkaisua pyytänyt tuomioistuin täsmentää, että rekisteristä poistamista koskevan kanteen hyväksyvään tuomioon, joka annetaan GBG:n 61 §:n 1 momentin nojalla, voidaan vedota sekä Christiane Schmidtiä vastaan että – kiinteistörekisteriin tehdyn riitaa koskevan merkinnän johdosta – kolmansia vastaan, jotka ovat menettelyn kuluessa saaneet esineoikeuden kyseiseen kiinteistöön. Näissä olosuhteissa Landesgericht für Zivilrechtssachen Wien on päättänyt lykätä asian käsittelyä ja esittää unionin tuomioistuimelle seuraavan ennakkoratkaisukysymyksen: ”Sovelletaanko lahjasopimuksen pätemättömäksi julistamista lahjanantajan oikeustoimikelpoisuuden puuttumisen vuoksi ja lahjansaajan omistusoikeutta koskevan kiinteistörekisterimerkinnän poistamista koskevaan asiaan asetuksen N:o 1215/2012 24 artiklan 1 alakohdan säännöstä, jossa säädetään yksinomaisesta toimivallasta asiassa, joka koskee esineoikeutta kiinteään omaisuuteen?” Ennakkoratkaisukysymyksen tarkastelu Ennakkoratkaisua pyytänyt tuomioistuin tiedustelee kysymyksellään, onko asetuksen N:o 1215/2012 24 artiklan 1 alakohtaa tulkittava siten, että kiinteistön lahjoittamisen pätemättömäksi julistamista lahjanantajan oikeustoimikelpoisuuden puuttumisen vuoksi ja lahjansaajan omistusoikeutta koskevan kiinteistörekisterimerkinnän poistamista koskeva kanne on kanne, ”joka koskee esineoikeutta kiinteään omaisuuteen” tässä säännöksessä tarkoitetulla tavalla. Aluksi on todettava, että tällainen kanne kuuluu asetuksen N:o 1215/2012 aineelliseen soveltamisalaan. On nimittäin niin, että vaikka tämän asetuksen 1 artiklan 2 kohdan a alakohdassa suljetaan sen soveltamisalan ulkopuolelle muun muassa luonnollisten henkilöiden oikeudellinen asema, oikeuskelpoisuus ja oikeustoimikelpoisuus, lahjanantajan oikeustoimikelpoisuuden määrittäminen ei nyt käsiteltävän kaltaisessa asiassa kuitenkaan ole – kuten julkisasiamies on todennut ratkaisuehdotuksensa 27–31 kohdassa – lahjan oikeudellista pätevyyttä koskevan kanteen pääasiallinen kohde vaan ainoastaan esikysymys. Asetuksen N:o 1215/2012 24 artiklan 1 alakohdan sanamuodosta käy ilmi, että asiassa, joka koskee esineoikeutta kiinteään omaisuuteen, yksinomainen toimivalta on sen jäsenvaltion tuomioistuimilla, jossa kiinteistö sijaitsee (forum rei sitae), eikä osapuolten kotipaikalla ole merkitystä. Koska tässä säännöksessä toistetaan pääosin asetuksen N:o 44/2001 22 artiklan 1 alakohdan sisältö, on todettava, että siltä osin kuin asetus N:o 1215/2012 korvaa asetuksen N:o 44/2001, unionin tuomioistuimen viimeksi mainitun asetuksen säännöksistä antama tulkinta pätee myös tämän asetuksen säännösten osalta, mikäli näiden molempien unionin oikeuden säädösten säännösten voidaan katsoa vastaavan toisiaan (ks. analogisesti tuomio 16.6.2016, Universal Music International Holding, C-12/15 , EU:C:2016:449 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Unionin tuomioistuin on katsonut asetuksen N:o 44/2001 22 artiklan 1 alakohdasta, että ilmaisun ”[asia], joka koskee esineoikeutta kiinteään omaisuuteen”, merkitys on ratkaistava unionin oikeudessa itsenäisesti, jotta voidaan mahdollisimman hyvin taata se, että jäsenvaltioille ja niille, joita asia koskee, kyseisen asetuksen perusteella syntyvät oikeudet ja velvollisuudet ovat tasapuolisia ja yhdenmukaisia (tuomio 3.4.2014, Weber, C-438/12 , EU:C:2014:212 , kohta ja tuomio 17.12.2015, Komu ym., C-605/14 , EU:C:2015:833 , kohta). Asetusta N:o 44/2001 koskevasta unionin tuomioistuimen vakiintuneesta oikeuskäytännöstä ilmenee myös, että koska tämän asetuksen 22 artiklan 1 alakohdan säännökset ovat poikkeus asetuksen yleisistä toimivaltasäännöistä ja erityisesti sen 2 artiklan 1 kohtaan sisältyvästä säännöstä, jonka mukaan kanne henkilöä vastaan, jonka kotipaikka on jäsenvaltiossa, nostetaan tuon jäsenvaltion tuomioistuimissa, jollei kyseisen asetuksen säännöksistä muuta johdu, niitä ei pidä tulkita laajemmin kuin niiden tavoitteen takia on välttämätöntä. Mainittujen säännösten vaikutuksesta nimittäin asianosaisilla ei ole heille muutoin kuuluvaa, oikeuspaikkaa koskevaa valinnanvapautta, ja joissakin tilanteissa niistä aiheutuu, että asia tulee vireille tuomioistuimessa, joka ei ole yhdenkään asianosaisen kotipaikan tuomioistuin (tuomio 17.12.2015, Komu ym., C-605/14 , EU:C:2015:833 , kohta). Siltä osin kuin kyse on edellä mainittujen säännösten tavoitteesta, tuomioistuimen toimivallasta sekä tuomioiden täytäntöönpanosta yksityisoikeuden alalla tehdystä yleissopimuksesta laaditusta selvityksestä ( EYVL 1979, C 59, s. 1 ) ja asetuksen N:o 44/2001 22 artiklan 1 alakohtaa koskevasta vakiintuneesta oikeuskäytännöstä ilmenee, että pääasiallinen syy siihen, että sen sopimusvaltion tuomioistuimilla, jossa kiinteä omaisuus sijaitsee, on yksinomainen toimivalta, on se, että kiinteän omaisuuden sijaintipaikan tuomioistuimella on läheisen sijainnin vuoksi parhaat edellytykset saada tietoonsa tosiseikat ja soveltaa yleensä sijaintipaikkavaltion perusteella määräytyviä oikeussääntöjä ja käytäntöjä (tuomio 17.12.2015, Komu ym., C-605/14 , EU:C:2015:833 , kohta). Lisäksi unionin tuomioistuin on täsmentänyt, että sopimusvaltion, jossa kiinteistö sijaitsee, tuomioistuinten yksinomainen toimivalta ei koske kaikkia esineoikeutta kiinteään omaisuuteen koskevia kanteita vaan ainoastaan kanteita, jotka kuuluvat kyseisen yleissopimuksen tai vastaavasti mainitun asetuksen soveltamisalaan ja joilla pyritään yhtäältä vahvistamaan kiinteän omaisuuden laajuus ja koostumus, omistus- ja hallintaoikeus taikka muut kiinteään omaisuuteen kohdistuvat esineoikeudet sekä toisaalta turvaamaan näiden oikeuksien haltijoille heidän oikeusasemansa perusteella syntyneet oikeudet (tuomio 17.12.2015, Komu ym., C-605/14 , EU:C:2015:833 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). On myös muistutettava siitä, että unionin tuomioistuimen vakiintuneen oikeuskäytännön mukaan esineoikeuden ja velvoiteoikeuden välinen ero on se, että ensimmäinen koskee esinettä ja sen oikeusvaikutukset ulottuvat jokaiseen, kun taas jälkimmäiseen voidaan vedota ainoastaan velallista vastaan (tuomio 17.12.2015, Komu ym., C-605/14 , EU:C:2015:833 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Nyt käsiteltävässä asiassa ennakkoratkaisupyynnöstä käy ilmi, että Itävallan siviilioikeudessa lahjasopimuksen toteamisella pätemättömäksi lahjanantajan oikeustoimikelpoisuuden puuttumisen vuoksi on taannehtivia vaikutuksia, ja se johtaa lahjoitetun omaisuuden palauttamiseen. Kiinteistöjä koskevien sopimusten osalta tämä palauttaminen merkitsee sitä, että kiinteistörekisteristä poistetaan kaikki merkinnät, jotka koskevat siihen omistajaksi kirjatun henkilön omistusoikeutta. Koska Wolfgang Schmidtin kanteessa vaaditaan yhtäältä lahjan pätemättömäksi julistamista hänen oikeustoimikelpoisuutensa puuttumisen vuoksi ja toisaalta hänen tyttärensä omistusoikeuden kirjaamisen poistamista kiinteistörekisteristä, tämän kanteen luonnetta on arvioitava kumpaankin vaatimukseen nähden. Ensinnäkin kiinteistön lahjasopimuksen pätemättömäksi julistamista koskevasta vaatimuksesta on todettava, että ennakkoratkaisupyynnön mukaan tämä vaatimus perustuu siihen, että sopimuksen väitetään olevan pätemätön pääasian kantajan oikeustoimikelpoisuuden puuttumisen vuoksi. Vakiintuneen oikeuskäytännön mukaan sen jäsenvaltion, jossa kiinteistö sijaitsee, tuomioistuimen toimivaltaisuuteen ei kuitenkaan riitä, että kanne koskee esineoikeutta kiinteään omaisuuteen tai liittyy kiinteistöön. On päinvastoin tarpeen, että kanne perustuu esineoikeuteen eikä velvoiteoikeuteen (ks. vastaavasti määräys 5.4.2001, Gaillard, C-518/99 , EU:C:2001:209 , kohta). Tämä tulkinta saa tukea myös Tanskan kuningaskunnan, Irlannin sekä Ison-Britannian ja Pohjois-Irlannin yhdistyneen kuningaskunnan liittymisestä tuomioistuimen toimivaltaa sekä tuomioiden täytäntöönpanoa yksityisoikeuden alalla koskevaan yleissopimukseen sekä sen tulkitsemista Euroopan yhteisöjen tuomioistuimessa koskevaan pöytäkirjaan tehtyä yleissopimusta koskevasta Schlosserin selvityksestä ( EYVL 1979, C 59, s. 71 , 170–172 kohta), jossa täsmennetään, että silloin, kun on kyse sekatyyppisistä kanteista, jotka perustuvat velvoiteoikeuteen ja joissa vaaditaan esineoikeuden saamista, voidaan esittää useita seikkoja sen käsityksen tueksi, että tällaiset kanteet ovat velvoiteoikeudellisia ja että sääntöä yksinomaisesta toimivallasta kiinteää omaisuutta koskevissa asioissa ei siis voida soveltaa (ks. analogisesti määräys 5.4.2001, Gaillard, C-518/99 , EU:C:2001:209 , kohta). Kuten julkisasiamies on todennut ratkaisuehdotuksensa 40 kohdassa, sillä, että sopimus, jonka pätemättömäksi julistamista on vaadittu, liittyy kiinteään omaisuuteen, ei ole sen pätevyyden arvioinnin kannalta mitään merkitystä, koska sillä, että sopimuksen aineellisena kohteena on kiinteä omaisuus, on tässä yhteydessä vain toissijainen merkitys (ks. analogisesti tuomio 18.5.2006, ČEZ, C‑343/04 , EU:C:2006:330 , kohta). Lisäksi on todettava, että tällainen tulkinta ei heikennä asianmukaisen oikeudenkäytön vaatimusta, joka – kuten tämän tuomion 29 kohdasta käy ilmi – on asetuksen N:o 1215/2012 24 artiklan 1 alakohdan perustana, koska käsitellessään vaatimusta lahjasopimuksen pätemättömäksi julistamisesta lahjanantajan oikeustoimikelpoisuuden puuttumisen vuoksi tuomioistuimen ei tarvitse tehdä yksinomaan kyseiseen kiinteistöön liittyviä tarkastuksia, joilla voitaisiin perustella tässä artiklassa säädetyn yksinomaista toimivaltaa koskevan säännöksen soveltamista. Kuten julkisasiamies on kuitenkin todennut ratkaisuehdotuksensa 50 kohdassa ja kuten Tšekin hallitus on katsonut kirjallisissa huomautuksissaan, ennakkoratkaisua pyytänyt tuomioistuin voi perustaa toimivallan kiinteää omaisuutta koskevan lahjasopimuksen pätemättömäksi julistamista koskevan asian käsittelemiseksi asetuksen N:o 1215/2012 7 artiklan 1 alakohdan a alakohtaan. Tämän säännöksen mukaan sopimusta koskevat oikeusriidat voidaan nimittäin käsitellä sen paikkakunnan tuomioistuimessa, missä kanteen perusteena oleva velvoite eli velvoite, joka vastaa kantajan kanteen perusteena olevaa sopimuksesta johtuvaa oikeutta, on täytetty tai täytettävä (ks. vastaavasti tuomio 6.10.1976, De Bloos, 14/76 , EU:C:1976:134 , – kohta). Nyt pääasiassa nostettu kanne perustuu sellaisen sopimusvelvoitteen väitettyyn pätemättömyyteen, joka muodostuu kiinteän omaisuuden luovuttamisesta ja jonka – mikäli sopimus on pätevä – on tapahduttava ja joka on alun perin tapahtunut Itävallassa. Toiseksi vaatimuksesta, joka koskee lahjansaajan omistusoikeuden poistamista kiinteistörekisteristä, on todettava, että vaatimus perustuu omaisuuden luovutuksen pätemättömyyteen ja näin ollen esineoikeuteen, johon pääasian kantaja vetoaa kyseessä olevan kiinteistön osalta. Tällainen vaatimus, jonka tarkoituksena on esineoikeuteen perustuvien oikeuksien säilyttäminen, kuuluu sen jäsenvaltion, jossa kiinteistö sijaitsee, yksinomaiseen toimivaltaan asetuksen N:o 1215/2012 24 artiklan 1 alakohdan nojalla. Tämän yksinomaisen toimivallan lisäksi, joka jäsenvaltion, jossa kiinteistö sijaitsee, tuomioistuimella on käsitellä vaatimus lahjansaajan omistusoikeuden poistamisesta kiinteistörekisteristä, tällä tuomioistuimella on myös – kuten julkisasiamies on todennut ratkaisuehdotuksensa 51–58 kohdassa – asetuksen N:o 1215/2012 8 artiklan 4 alakohdan nojalla asiayhteyteen perustuva toimivalta käsitellä kiinteistöä koskevan lahjan pätemättömäksi julistamista koskeva vaatimus, koska nämä molemmat vaatimukset on kohdistettu samaan vastaajaan ja ne voidaan, kuten unionin tuomioistuimen käytettävissä olevasta asiakirja-aineistosta käy ilmi, yhdistää. Kaiken edellä esitetyn perusteella on esitettyyn kysymykseen vastattava seuraavasti: — Asetuksen N:o 1215/2012 säännöksiä on tulkittava siten, että kanne kiinteistöä koskevan lahjasopimuksen pätemättömäksi julistamiseksi lahjanantajan oikeustoimikelpoisuuden puuttumisen vuoksi ei kuulu mainitun asetuksen 24 artiklan 1 alakohdassa säädettyyn sen jäsenvaltion, jossa kyseinen kiinteistö sijaitsee, yksinomaiseen toimivaltaan vaan saman asetuksen 7 artiklan 1 alakohdan a alakohdassa säädettyyn erityiseen toimivaltaan — Kanne lahjansaajan omistusoikeutta koskevien merkintöjen poistamiseksi kiinteistörekisteristä kuuluu saman asetuksen 24 artiklan 1 alakohdassa säädettyyn yksinomaiseen toimivaltaan. Oikeudenkäyntikulut Pääasian asianosaisten osalta asian käsittely unionin tuomioistuimessa on välivaihe kansallisessa tuomioistuimessa vireillä olevan asian käsittelyssä, minkä vuoksi kansallisen tuomioistuimen asiana on päättää oikeudenkäyntikulujen korvaamisesta. Oikeudenkäyntikuluja, jotka ovat aiheutuneet muille kuin näille asianosaisille huomautusten esittämisestä unionin tuomioistuimelle, ei voida määrätä korvattaviksi. Näillä perusteilla unionin tuomioistuin (toinen jaosto) on ratkaissut asian seuraavasti: Tuomioistuimen toimivallasta sekä tuomioiden tunnustamisesta ja täytäntöönpanosta siviili- ja kauppaoikeuden alalla 12.12.2012 annetun neuvoston asetuksen (EU) N:o 1215/2012 säännöksiä on tulkittava siten, että kanne kiinteistöä koskevan lahjasopimuksen pätemättömäksi julistamiseksi lahjanantajan oikeustoimikelpoisuuden puuttumisen vuoksi ei kuulu mainitun asetuksen 24 artiklan 1 alakohdassa säädettyyn sen jäsenvaltion, jossa kyseinen kiinteistö sijaitsee, yksinomaiseen toimivaltaan vaan kyseisen asetuksen 7 artiklan 1 alakohdan a alakohdassa säädettyyn erityiseen toimivaltaan. Kanne lahjansaajan omistusoikeutta koskevien merkintöjen poistamiseksi kiinteistörekisteristä kuuluu saman asetuksen 24 artiklan 1 alakohdassa säädettyyn yksinomaiseen toimivaltaan. Allekirjoitukset ( *1 ) Oikeudenkäyntikieli: saksa. ( ) Tämän tuomion 42 kohtaan on tehty kielellisiä muutoksia sen ensimmäisen julkaisemisen jälkeen.

62002CJ0019

hu

Az előzetes döntéshozatal iránti kérelem az EK 141. cikk, a férfiak és a nők egyenlő díjazása elvének alkalmazására vonatkozó tagállami jogszabályok közelítéséről szóló, 1975. február 10‑i 75/117/EGK tanácsi irányelv (HL L 45., 19. o.; magyar nyelvű különkiadás 5. fejezet 1. kötet, 179. o.), a férfiak és a nők közötti egyenlő bánásmód elvének a munkavállalás, a szakképzés, az előmenetel és a munkakörülmények terén történő végrehajtásáról szóló, 1976. február 9‑i 76/207/EGK tanácsi irányelv (HL L 39., 40. o.; magyar nyelvű különkiadás 5. fejezet 1. kötet, 187. o.), továbbá az 1996. december 20‑i, 96/97/EK tanácsi irányelvvel (HL L 46., 20. o.; magyar nyelvű különkiadás 5. fejezet 3. kötet, 232. o.) módosított, a férfiak és a nők közti egyenlő bánásmód elvének a foglalkoztatási szociális biztonsági rendszerekben történő megvalósításáról szóló, 1986. július 24‑i 86/378/EGK tanácsi irányelv (HL L 225., 40. o.; magyar nyelvű különkiadás 5. fejezet 1. kötet, 327. o.) értelmezésére irányul. Ezt a kérelmet a V. Hlozek és a Roche Austria Gesellschaft mbH (a továbbiakban: Roche) között folyamatban lévő eljárásban terjesztették elő, amelynek tárgya az, hogy a Roche megtagadta V. Hlozektól annak az áthidaló járadéknak a folyósítását, amelyet a vállalkozás szerkezetátalakítása miatt megkötött megállapodás alapján kellett kifizetni az elbocsátásuk időpontjában bizonyos életkort betöltött munkavállalók számára. Jogi háttér A közösségi szabályozás Az EK 141. cikk határozza meg az egyenlő vagy egyenlő értékű munkáért való egyenlő díjazás elvét a férfi és a női munkavállalók tekintetében. 1999. május 1‑jétől, az Amszterdami Szerződés hatálybalépésének időpontjától az EK‑Szerződés 117–120. cikke helyébe az EK 136–143. cikk lépett. Az EK 141. cikk (1) bekezdése és (2) bekezdésének első albekezdése lényegében megfelel a Szerződés 119. cikke első és második bekezdésének. A 75/117 irányelv 1. cikke az alábbiak szerint rendelkezik: „A Szerződés 119. cikkében felvázolt, a férfiak és a nők egyenlő díjazásának elve (a továbbiakban: egyenlő díjazás elve) azt jelenti, hogy ugyanazért a munkáért vagy azonos értékűnek tekintett munkáért járó díjazás minden vonatkozásában és minden feltételében meg kell szüntetni a nemi alapon történő megkülönböztetés minden fajtáját. […]” A 76/207 irányelv célja, hogy a tagállamokban megvalósítsa a férfiak és a nők közötti egyenlő bánásmód elvét a munkavállalás tekintetében, beleértve a szakképzést és az előmenetelt is, valamint a munkakörülmények tekintetében, beleértve az elbocsátást szabályzó feltételeket is, valamint – az 1. cikk (2) bekezdésében szabályozott feltételek szerint – a szociális biztonság tekintetében. A férfiakkal és a nőkkel való egyenlő bánásmód elvének a szociális biztonság területén történő fokozatos megvalósításáról szóló, 1978. december 19‑i 79/7/EGK tanácsi irányelvet (HL L 6., 24. o.; magyar nyelvű különkiadás 5. fejezet, 1. kötet, 215. o.) a 76/207 irányelv 1. cikke (2) bekezdésének alapján fogadták el. A 79/7 irányelv 3. cikke (1) bekezdésének a) pontja szerint a 79/7 irányelvet kell alkalmazni azokra a törvényileg szabályozott rendszerekre, amelyek – többek között – az idős kor és a munkanélküliség kockázata ellen nyújtanak védelmet. A 86/378 irányelv célja az, hogy megvalósítsa a férfiak és nők közötti egyenlő bánásmód elvét azokban a foglalkoztatási szociális biztonsági rendszerekben, amelyek védelmet nyújtanak a 79/7 irányelv 3. cikke (1) bekezdésének a) pontjában megnevezett kockázatokkal szemben, valamint azokban is, amelyek bármilyen más, a Szerződés értelmében vett pénzbeli vagy természetbeni ellenszolgáltatást biztosítanak a munkavállalóknak. A 96/97 irányelvvel módosított 86/378 irányelv 2. cikke értelmében a foglalkoztatási szociális biztonsági rendszerek olyan, a 79/7/EGK irányelv hatálya alá nem tartozó rendszereket jelentenek, amelyek célja az, hogy valamely vállalkozásban vagy vállalkozások csoportjában, gazdasági ágazatban, foglalkoztatási ágazatban vagy ágazatok csoportjában akár alkalmazottként, akár önálló vállalkozóként tevékenykedő munkavállalóknak olyan juttatásokat biztosítsanak, amelyek a törvény által szabályozott kötelező érvényű szociális biztonsági rendszerek által biztosított ellátásokat kívánják kiegészíteni vagy helyettesíteni – az ilyen rendszerekben való tagság kötelező vagy választható voltától függetlenül. A nemzeti szabályozás Az előzetes döntéshozatalra utaló végzésben szereplő egyszerűsített ismertetés szerint többek között az alábbi nemzeti rendelkezéseket kell figyelembe venni. Az Allgemeines Sozialversicherungsgesetz (a társadalombiztosításról szóló általános törvény, BGBl. 189/1955. szám, a BGBl. 33/2001. számában közzétett módosításokkal együtt, a továbbiakban: ASVG) 253. §‑a a férfiakat a 65. életévük betöltését követően, a nőket pedig 60. életévük betöltését követően jogosítja öregségi nyugdíjra. Az alapügy tényállása idején az ASVG 253a., 253b. és 253c. §‑a a férfiakat a 60. életévük, a nőket pedig az 55. életévük betöltését követően – többek között munkanélküliség esetén – előrehozott öregségi nyugdíjra jogosította. Ezeket az alsó korhatárokat időközben felemelték, így az előzetes döntéshozatalra utaló végzés időpontjában e korhatár a férfiaknál 61,5 év, a nőknél pedig 56,5 év volt. A Bundesgesetz über die Gleichbehandlung von Frau und Mann im Arbeitsleben (a férfiak és a nők között a munkavállalás terén megvalósuló egyenlő elbánásról szóló törvény, BGBl. 108/1979. szám, a BGBl. 833/1992. számában közzétett módosításokkal együtt, a továbbiakban: Gleichbehandlungsgesetz) 2. §‑ának (1) bekezdése a nemi alapon történő közvetlen vagy közvetett hátrányos megkülönböztetés minden fajtáját tiltja. Ez a tilalom többek között a munkaviszony létesítése (1. pont), a díjazás megállapítása (2. pont), a díjazáson kívüli szociális juttatások nyújtása (3. pont), a szakmai előmenetel, különösen az előléptetés (5. pont) és a munkaviszony megszűnése (7. pont) során előforduló hátrányos megkülönböztetésre vonatkozik. Az Arbeitsverfassungsgesetz (a munka törvénykönyve, BGBl. 22/1974. szám, a BGBl. 833/1992. és 502/1993. számában közzétett módosításokkal együtt, a továbbiakban: ArbVG) 97. §‑ának (1) bekezdése szerint az üzemi munkavállalók választott szerve az üzem tulajdonosát üzemi megállapodás megkötésére kényszerítheti olyan intézkedések tárgyában, amelyek célja az ArbVG 109. §‑a (1) bekezdésének 1–6. pontja szerinti üzemi változások következményeinek a megakadályozása, megszüntetése vagy enyhítése, amennyiben ezek súlyos hátrányt jelentenek minden munkavállalóra vagy a munkavállalók jelentős részére. E szociális tervnek (Sozialplan) nevezett üzemi megállapodás tartalma lehet minden olyan szabály, amelynek célja az üzemi változások hátrányos következményeinek a kiegyenlítése, így például a magasabb összegű végkielégítés a működés korlátozásakor történő felmondás esetén, az elbocsátott munkavállalók részére nyújtott támogatások, valamint az ún. „áthidaló járadékok” („Überbrückungsgelder”). A kérdést előterjesztő bíróság szerint a törvény nem határozza meg az ilyen szociális terv pontos tartalmát. Az ArbVG 31. §‑a szerint az üzemi megállapodás a hatályán belül jogilag közvetlenül kötelező erejű; ezáltal a munkavállalókra vonatkozóan normatív hatályú. Az 1998. február 26‑i szociális terv Az előzetes döntéshozatalra utaló végzés szerint az alapügyben vitatott 1998. február 26‑i szociális terv jogi természete szerint az ArbVG vonatkozó rendelkezései értelmében vett üzemi megállapodás. A szociális terv 7. pontja azon munkavállalók megállapodás szerinti végkielégítésére vonatkozik, akik munkaviszonyuk megszűnésének időpontjában még nem töltötték be férfiak esetében az 55. életévüket, a nők esetében pedig az 50. életévüket. E végkielégítés mértéke az üzemben eltöltött munkaviszony időtartamához igazodik. Az említett szociális terv 8. pontja az alábbiak szerint rendelkezik: „8. Áthidaló járadék (»Überbrückungszahlung«) 8.1. Hatály Áthidaló járadék illeti meg a munkavállalókat, ha a munkaviszonyuk megszűnésekor betöltötték az 55. életévüket (férfi), illetve az 50. életévüket (nő), és még nem jogosultak az ASVG‑nyugellátásra. 8.2. Az áthidaló járadék folyósítása a munkaviszony megszűnését követő hónapban kezdődik, és abban az időpontban fejeződik be, amelyben a kedvezményezett jogosulttá válik az ASVG‑nyugellátásra. Legkésőbb azonban a munkaviszony megszűnését követő 5. év elteltével [fejeződik be]. 8.3. Az áthidaló járadék mértéke az utolsó havi bruttó munkabér 75%‑a (bruttó), és évente 14 alkalommal kerül kifizetésre. Az áthidaló járadék folyósításának időtartama alatt a munkavállalót felmentik a munkavégzés alól. Ezenkívül … megállapodás szerinti végkielégítés[t biztosít]. A végkielégítés az áthidaló járadék folyósításának időtartamához igazodik: 2 évig                            1 havi munkabér 2‑től 4 évig                   2 havi munkabér 4 évtől                            3 havi munkabér. A megállapodás szerinti végkielégítés a törvényes végkielégítéssel egyidejűleg kerül kifizetésre.” Ami a foglalkoztatói nyugdíjra való jogosultságokat illeti, aszerint is különbséget tesznek, hogy a munkavállalókra a szociális terv 7. vagy a 8. pontja vonatkozik. A szociális terv 12. pontja szerint azoknak a munkavállalóknak, akik a vállalkozástól való kilépés időpontjában nem teljesítik a szociális terv 8. pontjában szabályozott áthidaló járadékban való részesülés feltételeit, biztosítják a nyugdíjjogosultságuk egyösszegű megváltását, annak a fennálló biztosításmatematikai értékén. Ezzel szemben azoknak a munkavállalóknak, akikre vonatkozik a szociális terv 8. pontja, fennmarad a foglalkoztatói nyugdíjra való jogosultsága, és a megfelelő juttatást attól az időponttól kezdődően folyósítják számukra, amikortól ASVG-nyugellátásban részesülnek. A szociális terv 12.2. pontja szerint a 8. pontban szabályozott átmeneti időszakot teljes mértékben szolgálati időként veszik figyelembe. Az előzetes döntéshozatalra utaló végzésben az Oberster Gerichtshof a szociális terv 8. pontjának gyakorlati megvalósítását fejtegeti. Amennyiben a munkavállalót el kellett bocsátani, és az teljesítette az áthidaló járadék folyósításának a szociális terv 8. pontja szerinti feltételeit, a vállalkozás és a munkavállaló között szerződés jött létre a munkaszerződés felbontását követően. Az új szerződést legfeljebb 5 évig terjedő határozott időre, illetve az érintett munkavállaló törvényes, az ASVG szerinti öregségi nyugdíjjogosultságának eléréséig terjedő időre kötötték meg. Ezen időtartam alatt az érintett munkavállaló áthidaló járadékban részesült, a munkavégzés alól visszavonhatatlanul felmentették, és más kereső tevékenységet végezhetett. Más kereső tevékenység végzésének lehetősége az áthidaló járadékban való részesülés mellett közvetlenül a szociális terv 4. pontjából következett, amely szerint: „… a munkavállalók a munkavégzési kötelezettség alóli felmentés idején jogosultak arra, hogy jelen szociális tervben biztosított jogaik fenntartása mellett másik munkaviszonyt létesítsenek”. Az alapeljárás és az előzetes döntéshozatalra előterjesztett kérdések A Roche 1998. július 1‑jei hatállyal egyesült azzal a vállalkozással, amelynél V. Hlozek 1982. január 1‑je óta dolgozott. Ezen egyesülés céljából és azért, hogy az említett egyesülés keretén belül tervbe vett, a vállalkozással kapcsolatos szerkezetátalakítási intézkedések munkavállalókat érintő hátrányos következményeit mérsékeljék, a munkáltató 1998. február 26‑án szociális tervben állapodott meg a munkavállalók képviselőivel. V. Hlozeket 1999. június 30‑án bocsátották el a vállalkozás szerkezetátalakításával összefüggésben, amely magában foglalta annak a termelőegységnek a bezárását is, amelyet V. Hlozek irányított. Mivel a Roche-nál fennálló munkaviszonya megszűnésének időpontjában V. Hlozek 54 éves volt, rá nem a szociális terv 8. pontja, hanem a szociális terv 7. pontja vonatkozott. V. Hlozek elfogadta a megállapodás szerinti végkielégítést, amelyet a szociális terv 7. pontja alapján fizettek ki neki. A vállalkozásnál eltöltött munkaviszonya időtartamára figyelemmel e végkielégítés összegét bruttó 1 845 000 ATS‑ben határozták meg, ez nettó 1 274 113,75 ATS‑nek felel meg. Az 1999. december 7‑i tárgyaláson V. Hlozek úgy nyilatkozott, hogy másik munkahelyet talált, ahol a díjazás a korábbihoz hasonlítható. Ha V. Hlozek nőnemű munkavállaló lett volna, a szociális terv 8. pontját kellett volna alkalmazni rá. Ebben az esetben kisebb összegű megállapodás szerinti végkielégítést kapott volna, mint amelyet ténylegesen kifizettek a részére. Ellenben vonatkoztak volna rá az áthidaló járadék folyósításának rendelkezései. Mivel V. Hlozek úgy vélte, hogy őt neme alapján hátrányosan megkülönböztették, keresetet indított az Arbeits- und Sozialgericht Wien előtt annak megállapítása iránt, hogy az 1998. február 26‑szociális terv értelmében az ASVG‑nyugellátásra való jogosultságának eléréséig áthidaló járadék folyósítására tarthat igényt a Roche-sal szemben. Másodlagosan annak megállapítása iránt, hogy a Roche-nál fennálló munkaviszonyának megszűnését követő legfeljebb öt éves időtartamra áthidaló járadék folyósítására tarthat igényt; harmadlagosan pedig arra az időtartamra, amelyben kereső tevékenységet nem folytatott. Igényei alátámasztására V. Hlozek lényegében azt állítja, hogy az 1998. február 26‑i szociális terv 8. pontjában szabályozott áthidaló járadék folyósítására vonatkozó szabályozás mind a nemzeti jog, mind a közösségi jog szerint a jóerkölcsbe ütközik, és semmis, mivel eltérő korhatárt állapít meg a férfiakra (az 55. életév betöltése) és a nőkre (az 50. életév betöltése). Véleménye szerint az alacsonyabb életkorhatárra vonatkozó rendelkezést kellett volna érvényesíteni a férfiakra is, és mivel ő elbocsátása időpontjában betöltötte az 54. életévét, jogosult az áthidaló járadékra. 2000. október 17‑i ítéletében az Arbeits- und Sozialgericht Wien helyt adott V. Hlozek keresetének, és megállapította, hogy 1999. június 30‑tól kezdve a törvényes nyugdíja eléréséig – de legfeljebb a munkaviszonya megszűnésétől számított öt évig – áthidaló járadékra jogosult a Roche-sal szemben. Az Arbeits- und Sozialgericht Wien úgy ítélte meg, hogy a Bíróság ítélkezési gyakorlata, különösen a C‑262/88. sz. Barber‑ügyben 1990. május 17‑én hozott ítélet (EBHT 1990., I‑1889. o.) alapján úgy kell tekinteni, hogy a vitatott szabályozás sérti az EK 141. cikkben foglalt egyenlő elbánás elvét annyiban, amennyiben az áthidaló járadék folyósítására eltérő életkori feltételeket határoznak meg a férfiakra és a nőkre. Ezen ítélet szerint, mivel az EK 141. cikk kötelező erejű és közvetlenül alkalmazandó, az életkorra vonatkozó eltérő feltételek semmisek, és az áthidaló járadék folyósítására való jogosultságnak azokra a férfiakra és nőkre kell vonatkoznia, akik munkaviszonyuk megszűnése időpontjában betöltötték 50. életévüket, és még nem jogosultak ASVG‑nyugellátásra. Miután az Oberlandesgericht Wien a fellebbezési eljárásban helyben hagyta ezt az ítéletet, a Roche felülvizsgálati kérelmet nyújtott be az Oberster Gerichtshofnál. A Roche vitatja, hogy a szóban forgó áthidaló járadékot az EK 141. cikk alapján kell megítélni, és hogy hátrányos megkülönböztetés áll fenn. Szerinte e tekintetben lényegében az a kérdés, hogy az áthidaló járadékra való jogosultságot eredményező feltétel megkülönböztetést foglal‑e magában, és szerinte a 19/81. sz. Burton‑ügyben 1982. február 16‑án hozott ítélettel (EBHT 1982., 555. o.) összhangban ezt a kérdést nem az EK 141. cikk alapján kell megítélni, hanem a 76/207 irányelv alapján. A Roche szerint az ilyen jellegű juttatáshoz való hozzájutást a törvény által szabályozott kötelező érvényű szociális biztonsági rendszer által biztosított igényjogosultság kezdő időpontja szerinti életkor alapján lehet meghatározni. Továbbá úgy érvel, hogy az áthidaló járadéknál elkülönül a munkavégzés és a díjazás, és amennyiben az az életkor, amelytől a juttatásokat nyújtják, megegyezne a férfiak és a nők esetében, az a nőkkel szemben jelentene hátrányos megkülönböztetést. Az előzetes döntéshozatalra utaló végzésben az Oberster Gerichtshof hivatkozik az Arbeitsmarktservice Wien által az 1998‑tól 2000‑ig terjedő időszakra összeállított statisztikákra, amelyek az ausztriai munkanélküliségi ráta életkor és nemek szerinti megoszlását mutatják. Az Oberster Gerichtshof megállapítja, hogy e statisztikák alapján a 49 évesnél fiatalabbak körében a munkanélküliségi ráta a két nem esetében viszonylag állandó, és azonos. Az 50‑54 évesek körében azonban a munkanélküliségi ráta a nőknél majdnem a kétszerese az ezt megelőző korcsoport munkanélküliségi rátájának. Másrészt ugyanebben a korcsoportban a munkanélküliségi ráta a nőknél jelentősen magasabb, mint a férfiaknál. Az 55‑59 évesek körében viszont a férfiaknál magasabb az ezt megelőző korcsoportéhoz viszonyítva. Ráadásul magasabb, mint az ugyanehhez a korcsoporthoz tartozó női munkanélküliek esetében. A kérdést előterjesztő bíróság szerint e helyzet egyik magyarázata az lehet, hogy a munkanélküliség kockázata az öregségi nyugellátásra jogosult életkorhoz való közeledéssel mindkét nem esetében növekszik. Így a nők esetében, akiknél az öregségi nyugdíjkorhatár alacsonyabb, mint a férfiak esetében, korábban éri el csúcspontját, mint az utóbbiak esetében. Az említett bíróság szerint az alapeljárás alperese arra hivatkozott, hogy a vitatott szociális terv pontosan arra irányul, hogy a munkanélküliség kockázatát figyelembe vegye azokat a munkavállalókat érintően, akiket az öregségi nyugdíjkorhatár elérését megelőző öt éven belül bocsátanak el. A kérdést előterjesztő bíróság azt is leszögezi, hogy a vitatott szociális tervben szabályozott átmeneti támogatás folyósítása nem jelenti sem a Gleichbehandlungsgesetz 2. §‑a (1) bekezdésének 1. pontja értelmében vett munkaviszony keletkezését, sem az ugyanezen törvény 2. §‑a (1) bekezdésének 3. pontja értelmében vett szakmai előmenetelt. A kérdést előterjesztő bíróság kiemeli, hogy az érintett munkavállalóknak egyáltalán nem kell munkát végezniük. Mivel az átmeneti támogatásnak nem a törvény által szabályozott társadalombiztosítás vagy a törvényes nyugellátás kiegészítése a célja, nem foglalkoztatási szociális biztonsági rendszer hatálya alá tartozó foglalkoztatói nyugdíjról van szó. Nincs kapcsolat sem a munkaviszony időtartamával, sem a foglalkoztatás időtartamával. A kérdést előterjesztő bíróság megállapításai szerint lényegében a vállalkozás munkavállalója egyedül e minősége okán és a munkáltató vele szembeni azon kötelezettségnél fogva, hogy a munkavállalót szociális védelemben kell részesítenie, védelmet kap azon kockázattal szemben, hogy nem talál új munkahelyet, amennyiben munkaviszonya olyan életkorban szűnik meg, amelyben tudvalevően nehéz munkát találni. A fentiekre tekintettel az Oberster Gerichtshof felfüggesztette az eljárást, és előzetes döntéshozatal céljából az alábbi kérdéseket terjesztette a Bíróság elé: „1)   a)     Úgy kell‑e értelmezni az EK 141. cikket és a […] 75/117/EGK tanácsi irányelv […] 1. cikkét, hogy azokkal – egy olyan rendszerben, amelyben az a munkáltató, amely valamely másik társasággal történő egyesülés következtében a munkavállalók nagyobb csoportját elbocsátja, a munkavállalók összességével szemben fennálló azon kötelezettségnél fogva, hogy a munkavállalókat szociális védelemben kell részesítenie, köteles arra, hogy a felmondás következményeinek, különösen az életkorral összefüggő munkanélküliség kockázatának mérséklése érdekében a munkavállalókra normatív hatályú szociális tervet kössön az üzemi tanáccsal – ellentétes az olyan szociális terv, amelynek értelmében a foglalkoztatás időtartamától függetlenül, tehát a »várományosi idő« figyelembevétele nélkül, kizárólag az életkor és a tartós munkanélküliség férfiakra és nőkre vonatkozó, életkor szerinti átalányalapon tekintetbe vett eltérő kockázata alapján az utolsó havi bruttó munkabér 75%‑ának megfelelő összegű »áthidaló járadék« jár öt évig, de legfeljebb az öregségi nyugdíjjogosultság megszerzéséig minden olyan női munkavállalónak, aki a felmondás időpontjában betöltötte az 50. életévét, illetve minden olyan férfi munkavállalónak, aki a felmondás időpontjában betöltötte az 55. életévét? b)     Úgy kell‑e értelmezni különösen a díjazás EK 141. cikk és az irányelv 1. cikke szerinti fogalmát, hogy az azoknál a juttatásoknál, amelyek nem a végzett munkához, hanem kizárólag a munkavállalói minőséghez és a munkáltató azon kötelezettségéhez kapcsolódnak, hogy a munkavállalót szociális védelemben kell részesítenie, magában foglalja a tartós munkanélküliség kockázatának ellentételezését úgy, hogy a díjazás akkor tekinthető egyenlőnek, ha az – átalányalapon – a kockázat azonos mértékét ellentételezi abban az esetben is, ha e kockázat a férfiaknál és a nőknél jellemzően különböző korcsoportokban következik be? c)     Vagy az ilyen értelemben vett eltérő kockázat igazolhatja‑e a férfiak és nők közötti eltérő bánásmódot akkor, ha az e rendelkezések szerinti »díjazás« fogalmába kizárólag csak a pénzbeli juttatás tartozik? 2)              A […] 96/97/EK tanácsi irányelv […] 2. cikkének (1) bekezdése értelmében úgy kell‑e értelmezni a »foglalkoztatási szociális biztonsági rendszerek« fogalmát, hogy az a fentiekben kifejtettek szerinti áthidaló járadékokat is magában foglalja? Úgy kell‑e értelmezni az »idős kor, beleértve a korkedvezményes nyugdíjat« kockázatának az irányelv 4. cikkében szereplő fogalmát, hogy az az ilyen »áthidaló járadékokat« is magában foglalja? Az irányelv 6. cikke (1) bekezdésének c) pontjában a »rendszer« fogalma csak az áthidaló járadékra vonatkozó igényfeltételek bekövetkezésének kérdését foglalja magában, vagy globálisan a munkavállalókhoz való tartozást is? 3)     a)     Úgy kell‑e értelmezni a […] 76/207/EGK […] irányelvet, hogy a fentiekben kifejtett »áthidaló járadéknál« az ezen irányelv 5. cikke szerinti elbocsátási feltételről van szó? b)     Úgy kell‑e értelmezni ezt az irányelvet, hogy ezzel ellentétes az olyan szociális terv, amelynek értelmében a foglalkoztatás időtartamától függetlenül, tehát a »várományosi idő« figyelembevétele nélkül, kizárólag az életkor és a tartós munkanélküliség férfiakra és nőkre vonatkozó, életkor szerinti átalányalapon tekintetbe vett eltérő kockázata alapján az utolsó havi bruttó munkabér 75%‑ának megfelelő összegű »áthidaló járadék« jár öt évig, de legfeljebb az öregségi nyugdíjjogosultság megszerzéséig minden olyan női munkavállalónak, aki a felmondás időpontjában betöltötte az 50. életévét, illetve minden olyan férfi munkavállalónak, aki a felmondás időpontjában betöltötte az 55. életévét?” Az előzetes döntéshozatalra előterjesztett kérdésekről Az első kérdésről Három részből álló (1.a)–1.c)) első kérdésével a kérdést előterjesztő bíróság lényegében arra vár választ, hogy az olyan áthidaló járadék, mint az alapügyben szereplő járadék, az EK 141. cikk és a 75/117 irányelv 1. cikke szerinti „díjazás” fogalmába tartozik‑e, és amennyiben a válasz igenlő, akkor vajon ezekkel a rendelkezésekkel ellentétes‑e az, hogy a járadékot a hosszantartó időskori munkanélküliségnek a férfiaknál és a nőknél átalányalapon eltérő kockázatát tekintetbe véve nyújtják, vagy éppen ellenkezőleg: az ilyen értelemben vett eltérő kockázat igazolhatja‑e a férfiak és nők közötti eltérő bánásmódot azon életkor tekintetében, amelytől az elbocsátás esetén az említett támogatásra igényt tarthatnak. Első rész: a juttatás minősítése Ami a kérdés első részét illeti, a Roche kivételével az eljárásban részt vevő minden fél, aki a Bírósághoz észrevételt nyújtott be, előadja, hogy szerinte az olyan juttatás, mint az alapügyben vitatott áthidaló járadék, az EK 141. cikk és a 75/117 irányelv 1. cikke értelmében vett „díjazás”. A Roche álláspontja szerint az eljárás tárgya nem az, hogy a juttatást hogyan kell minősíteni, hanem az, hogy hátrányosan megkülönböztetőek‑e az áthidaló járadékra való jogosultság feltételei. Úgy érvel, hogy ez a kérdés a 76/207 irányelv hatálya alá tartozik, és e tekintetben a fent hivatkozott Burton‑ügyben hozott ítéletre hivatkozik. A Szerződés 119. cikkre vonatkozó állandó ítélkezési gyakorlat szerint a „díjazás” fogalma az EK 141. cikk és a 75/117 irányelv 1. cikke értelmében minden aktuális vagy jövőbeli pénzbeni és természetbeni juttatást magában foglal, amelyet a munkáltató – legalább közvetetten a munkaviszonyára való tekintettel – a munkavállalónak nyújt. Az a körülmény, hogy egyes juttatásokat a munkaviszony megszűnése után folyósítanak, nem zárja ki, hogy e juttatások a fent hivatkozott rendelkezések értelmében vett díjazás jellegével rendelkezzenek (lásd többek között a fent hivatkozott Barber‑ügyben hozott ítélet 12. pontját és a C‑167/97. sz., Seymour‑Smith és Perez ügyben 1999. február 9‑én hozott ítélet [EBHT 1999., I‑623. o.] 23. és 24. pontját. Jóllehet a fent hivatkozott Burton‑ügyben hozott ítéletben a Bíróság úgy ítélte meg, hogy a 76/207 irányelvet önkéntes kilépés esetén alkalmazni kell olyan végkielégítés nyújtásának a feltételeire, amelyet a munkáltató fizet a munkaviszonyát megszüntetni szándékozó munkavállaló részére, a Bizottság joggal mutatott rá arra, hogy a Bíróság a munkaviszony megszűnését követően fizetett juttatásokról szóló későbbi ítéleteiben nem folytatta ezt az ítélkezési gyakorlatot. A munkavállalónak az elbocsátása alkalmával adott végkielégítés tekintetében ugyanis a Bíróság már megállapította, hogy ez egyfajta elhalasztott díjazást jelent, amelyre a munkavállaló a munkaviszony alapján igényt tarthat, de amelyet számára a munkaviszony megszűnésekor folyósítanak abból a célból, hogy megkönnyítsék az ebből adódó új körülményekhez való alkalmazkodását (a fent hivatkozott Barber‑ügyben hozott ítélet 13. pontja, a C‑33/89. sz. Kowalska‑ügyben 1990. június 27‑én hozott ítélet [EBHT 1990., I‑2591. o.] 10. pontja és a fent hivatkozott Seymour‑Smith és Perez ügyben hozott ítélet 25. pontja). Jelen esetben kiemelendő, hogy az áthidaló járadék az 1998. február 26‑i szociális tervből ered, amely a szociális partnerek közötti megegyezés eredménye, és amely a vállalkozást terheli a közötte és egyes olyan munkavállalók között fennállott munkaviszonyra tekintettel, akiket azon szerkezetátalakítási intézkedés keretében bocsátottak el, amelyre a szociális terv vonatkozik. Ez utóbbi 8.3. pontja, amely szerint az áthidaló járadék összege az utolsó havi bruttó munkabér alapján kerül kiszámításra, megerősíti azt, hogy az áthidaló járadék az érintett munkavállalók munkaviszonyára tekintettel folyósított juttatás. Kétségtelen, hogy a fent hivatkozott szociális tervet abból a célból dolgozták ki, hogy enyhítsék a vállalkozás szerkezetátalakításának szociális következményeit. Ennélfogva a szociális terv az áthidaló járadékot olyan munkavállalók részére tartja fenn, akik életkora az elbocsátásuk időpontjában már megközelíti a törvényes nyugdíjkorhatárhoz előírt életkort, és úgy rendelkezik, hogy ezt a támogatást rendszeresen legfeljebb öt éven keresztül folyósítják részükre, anélkül, hogy munkavégzésre lennének kötelesek. Márpedig a díjazásnak minősülő juttatások közé tartoznak éppen azok a munkáltató által, a fizetett munkaviszony fennállására tekintettel adott juttatások is, amelyek célja, hogy jövedelemforrást biztosítsanak a munkavállalóknak akkor is, ha egyes különleges esetekben semmilyen – a munkaszerződésben meghatározott – munkát nem végeznek (lásd ebben az értelemben a C‑218/98. sz., Abdoulaye és társai ügyben 1999. szeptember 16‑án hozott ítélet [EBHT 1999., I‑5723. o.] 13. pontját és a hivatkozott ítélkezési gyakorlatot). Másrészt e juttatás díjazás jellege nem vonható kétségbe csupán azért, mert szociálpolitikai megfontolásokra is figyelemmel van (a C‑173/91. sz., Bizottság kontra Belgium ügyben 1993. február 17‑én hozott ítélet [EBHT 1993., I‑673. o.] 21. pontja és a C‑7/93. sz. Beune‑ügyben 1994. szeptember 28‑án hozott ítélet [EBHT 1994., I‑4471. o.] 45. pontja). A fentiek alapján azt a következtetést kell levonni, hogy az alapügyben vitatott áthidaló járadék az EK 141. cikk és a 75/117 irányelv 1. cikke szerinti „díjazás” fogalmába tartozik. Második és harmadik rész: a nemen alapuló hátrányos megkülönböztetés fennállása Az előzetes döntéshozatalra előterjesztett első kérdés második és harmadik részét, amelyek arra irányulnak, hogy vajon az alapügy körülményei között az 1998. február 26‑i szociális tervben előírt, a női és férfi munkavállalók közötti eltérő bánásmód az áthidaló járadékra való jogosultságot eredményező életkor tekintetében az EK 141. cikk és a 75/117 irányelv 1. cikke által tiltott hátrányos megkülönböztetésnek minősül‑e, együttesen kell megvizsgálni. Az egyenlő munkáért való egyenlő díjazás elve a férfi és a női munkavállalók tekintetében – amelyet az EK 141. cikk határoz meg és a 75/117 irányelv 1. cikke pontosít – tiltja többek között az olyan rendelkezések alkalmazását, amelyek közvetlenül a nemen alapuló hátrányos megkülönböztetést hoznak létre. Az EK 141. cikkel kapcsolatban arra kell emlékeztetni, hogy mivel a férfi és női munkavállalók közötti hátrányos megkülönböztetés tilalma kógens jellegű, a tilalom nemcsak a közigazgatási hatóságok működésére vonatkozik, hanem a munkaviszonyt kollektív módon rendező megállapodásokra is kiterjed (lásd a 43/75. sz. Defrenne‑ügyben 1976. április 8‑án hozott ítélet [EBHT 1976., 455. o.] 39. pontját, a fent hivatkozott Kowalska‑ügyben hozott ítélet 12. pontját és a C‑284/02. sz. Sass‑ügyben 2004. november 18‑án hozott ítélet [EBHT 2004., I‑0000. o.] 25. pontját). A Bíróság ítélkezési gyakorlata szerint azonban az egyenlő díjazás elve, ugyanúgy mint a hátrányos megkülönböztetés tilalmának általános elve – amely ez utóbbinak különleges kifejeződése – azt feltételezi, hogy a férfi és női munkavállalók, akikre ez vonatkozik, azonos vagy összehasonlítható helyzetben vannak (lásd a C‑132/92. sz. Roberts-ügyben (ún. „Birds Eye Walls”‑ügy) 1993. november 9‑én hozott ítélet [EBHT 1993., 5579. o.] 17. pontját, a C‑342/93. sz., Gillespie és társai ügyben 1996. február 13‑án hozott ítélet [EBHT 1996., 475. o.] 16–18. pontját, a fent hivatkozott Abdoulaye és társai ügyben hozott ítélet 16. pontját és a C‑206/00. sz. Mouflin‑ügyben 2001. december 13‑án hozott ítélet [EBHT 2001., I‑10201. o.] 28. pontját). A jelen ügyben kétségtelen, hogy az 1998. február 26‑i szociális terv a munkavállalók közötti, közvetlenül a nemen alapuló eltérő bánásmódot ír elő, mivel az áthidaló járadékra való jogosultságot eredményező életkort a férfiak esetében az 55. életévben, a nők esetében az 50. életévben határozza meg. Azonban a Roche és az Osztrák Köztársaság álláspontja szerint ezeknek a rendelkezéseknek nem célja a hátrányos megkülönböztetés létrehozása, és nem is eredményeznek hátrányos megkülönböztetést a férfi munkavállalókkal szemben. Lényegében azt állítják, hogy az 50. és 54. életévük között elbocsátott férfi munkavállalók nincsenek ugyanolyan vagy összehasonlítható helyzetben az azonos korcsoporthoz tartozó női munkavállalókhoz képest. Következésképpen az egyenlő elbánás elvével ellentétes lenne, ha ugyanaz a szabály objektíve különböző helyzetekre vonatkozna. E tekintetben ki kell emelni, hogy az 1998. február 26‑i szociális terv, amelyet az ArbVG rendelkezései alapján fogadtak el, a vállalkozás és a munkavállalók választott képviselői között jött létre abból a célból, hogy jelentős számú munkavállaló – valamely másik vállalkozással való egyesülés keretében történő – elbocsátásának szociális következményeit enyhítse. Ebben az összefüggésben a szociális terv áthidaló járadékról rendelkezett, amelyet kizárólag azoknak a munkavállalóknak folyósítottak, akik elbocsátásuk időpontjában viszonylag előrehaladott életkorban voltak, tehát számításba vette az e munkavállalókat általában érintő, hosszan tartó munkanélküliség kockázatát. Jóllehet az egyes munkavállalókat érintő munkanélküliség valós kockázata nemcsak olyan tényezőktől függ, mint az életkor és a nem, hanem – mint ahogyan V. Hlozek is állítja – olyan, rájuk nézve sajátos tényezőktől is, mint például a képzettség és a szakmai mobilitás. Mindazonáltal az általánosan elfogadott tapasztalat alapján a vállalkozás szerkezetátalakításának idején a szociális partnerek jogosan vélhették úgy, hogy a törvényes nyugdíjkorhatárhoz közeli életkorban lévő munkavállalók – annak magas kockázatára tekintettel, hogy nem találnak új munkahelyet – a többi munkavállalóhoz képest sajátos csoportot alkottak. Ez az értékelés magyarázza azt a tényt, hogy az áthidaló járadék folyósítása tekintetében a szociális terv közvetlenül a munkavállalóknak az elbocsátásukkor elért életkorán alapuló eltérő bánásmódot írt elő. Mivel a szociális tervről való megállapodás idején a nők az előrehozott törvényes öregségi nyugellátásra már 55. életévüktől, míg a férfiak csak 60. életévüktől tarthattak igényt, a szociális partnerek úgy ítélték meg, hogy ahhoz, hogy minden munkavállaló részére egyenlő elbánást biztosítsanak, a női munkavállalókat öt évvel fiatalabb életkorban illetheti meg az áthidaló járadékra vonatkozó jogosultság, mint férfi munkatársaikat. A szociális terv e rendelkezésének nem volt célja a hátrányos megkülönböztetés létrehozása, és nem is eredményezett hátrányos megkülönböztetést a vállalkozás férfi munkavállalóival szemben. Azok a férfi munkavállalók ugyanis, akik elbocsátásuk időpontjában V. Hlozekhez hasonlóan az 50–54 éves korcsoportba tartoztak, távolabb voltak az előrehozott törvényes öregségi nyugdíjkorhatártól, tehát a munkanélküliség őket érintő kockázatának nagyságát illetően nem voltak azonos helyzetben az ugyenezen korcsoporthoz tartozó női munkavállalókkal. Ennélfogva meg kell állapítani, hogy azáltal, hogy a férfi és női munkavállalók számára eltérően állapította meg az áthidaló járadékra való jogosultságot eredményező életkort, a szociális terv olyan semleges feltételt írt elő, amely megerősíti, hogy nem áll fenn hátrányos megkülönböztetés (a fent hivatkozott Birds Eye Walls‑ügyben hozott ítélet 23. pontja). Másrészt ki kell emelni, hogy az 1998. február 26‑i szociális tervnek az áthidaló járadék nyújtására vonatkozó rendelkezései nem általánosan alkalmazandók, és nem határozatlan időre szólnak. Ezekben a rendelkezésekben a szociális partnerek kizárólag a vállalkozás ezen szerkezetátalakítási intézkedése céljából állapodtak meg, és az ezen intézkedés keretében elbocsátott munkavállalók részére folyósított összes áthidaló járadék legkésőbb az elbocsátásukat követő öt év elteltével megszűnik. Ebből következően – a Bizottság által felhozott érvvel ellentétben – nem kell attól tartani, hogy – még ha szoros is a kapcsolat a szociális terv és a nyugdíjak törvényi szabályozásának rendszere között – a szociális terv alkalmazásának hatására megerősödnek vagy folytatódnak az osztrák törvényi szabályozás olyan rendelkezései, amelyek a nyugdíjkorhatár tekintetében megalapozzák a férfiak és nők közötti eltérő elbánást. Az első kérdésre tehát azt a választ kell adni, hogy az olyan áthidaló járadék, mint az alapügyben vitatott járadék, az EK 141. cikk és a 75/117 irányelv 1. cikke szerinti „díjazás” fogalmába tartozik. Olyan körülmények között, mint az alapügy körülményei, e rendelkezésekkel nem ellentétes az áthidaló járadékra való jogosultságot eredményező életkor tekintetében a férfi és női munkavállalók között eltérő bánásmódot előíró szociális terv alkalmazása, mivel az előrehozott öregségi nyugdíjra vonatkozó nemzeti törvényi szabályozás alapján a férfi és női munkavállalók helyzete az e járadék nyújtását megalapozó lényeges tényezők szempontjából különbözik. A második és harmadik kérdésről Második kérdésével a kérdést előterjesztő bíróság lényegében arra vár választ, hogy az alapügyben vitatott áthidaló járadék a 86/378 irányelv értelmében a „foglalkoztatási szociális biztonsági rendszerek” fogalmába tartozik‑e. Három részből álló harmadik kérdésével pedig arra vár választ, hogy vajon az említett áthidaló járadék a 76/207/EGK irányelv 5. cikke szerinti „elbocsátási feltétel”-nek tekintendő‑e, és ha a válasz igenlő, akkor ezzel az irányelvvel ellentétes‑e az olyan járadék nyújtása, amelyet az alapügyben vitatott szociális terv szabályai szerint folyósítanak. Az első kérdésre adott válaszra tekintettel, miszerint az áthidaló járadék az EK 141. cikk szerinti „díjazás” fogalmába tartozik, az alapjogvita eldöntése szempontjából nincs jelentősége a 86/378 és 76/207 irányelv értelmezésének. E körülmények között az előzetes döntéshozatalra előterjesztett második és harmadik kérdésre nem szükséges válaszolni. A költségekről Mivel ez az eljárás az alapeljárásban részt vevő felek számára a kérdést előterjesztő bíróság előtt folyamatban lévő eljárás egy szakaszát képezi, ez a bíróság dönt a költségekről. Az észrevételeknek a Bíróság elé terjesztésével kapcsolatban felmerült költségek, az említett felek költségeinek kivételével, nem téríthetők meg. A fenti indokok alapján a Bíróság (első tanács) az alábbiak szerint határozott: Az olyan áthidaló járadék, mint az alapeljárásban vitatott járadék, az EK 141. cikk és a férfiak és a nők egyenlő díjazása elvének alkalmazására vonatkozó tagállami jogszabályok közelítéséről szóló, 1975. február 10‑i 75/117/EGK tanácsi irányelv 1. cikke szerinti „díjazás” fogalmába tartozik. Olyan körülmények között, mint az alapügy körülményei, e rendelkezésekkel nem ellentétes az áthidaló járadékra való jogosultságot eredményező életkor tekintetében a férfi és a női munkavállalók között eltérő bánásmódot előíró szociális terv alkalmazása, mivel az előrehozott öregségi nyugdíjra vonatkozó nemzeti törvényi szabályozás alapján a férfi és a női munkavállalók helyzete az e járadék nyújtását megalapozó lényeges tényezők szempontjából különbözik. Aláírások * Az eljárás nyelve: német.

62011CJ0604

cs

Žádost o rozhodnutí o předběžné otázce se týká výkladu čl. 4 odst. 1 bodu 14 a čl. 19 odst. 4, 5 a 9 směrnice Evropského parlamentu a Rady 2004/39/ES ze dne 21. dubna 2004 o trzích finančních nástrojů, o změně směrnice Rady 85/611/EHS a 93/6/EHS a směrnice Evropského parlamentu a Rady 2000/12/ES a o zrušení směrnice Rady 93/22/EHS ( Úř. věst. L 145, s. 1 ; Zvl. vyd. 06/07, s. 263). Tato žádost byla předložena v rámci dvou sporů mezi Genil 48 SL (dále jen „Genil 48“) a Bankinter SA, a dále mezi Comercial Hostelera de Grandes Vinos SL (dále jen „CHGV“) a Banco Bilbao Vizcaya Argentaria SA ve věci smluv o „swapu“ k ochraně Genil 48 a CHGV před pohyby úrokových sazeb, které lze kdykoli měnit, u finančních produktů sjednaných s těmito dvěma bankami. Právní rámec Unijní právní úprava Směrnice 2004/39 Druhý a třicátý první bod odůvodnění směrnice 2004/39 zní: „(2) [...] je nutné stanovit stupeň harmonizace nezbytný k tomu, aby byla investorům nabízena vysoká úroveň ochrany [...] [...] (31) Jedním z cílů této směrnice je ochrana investorů. [...]“ Článek 4 odst. 1 body 2, 4 a 17 této směrnice obsahuje následující definice: „2) ‚investičními službami a činnostmi‘ [se rozumějí] služby a činnosti, jež jsou uvedeny v oddíle A přílohy I a týkají se kteréhokoli z nástrojů uvedených v oddíle C přílohy I; [...] 4) ‚investičním poradenstvím‘ [se rozumí] poskytování osobních doporučení klientovi na jeho žádost či z podnětu investičního podniku ohledně jedné či více transakcí týkajících se finančních nástrojů; [...] 17) ‚finančními nástroji‘ [se rozumějí] nástroje uvedené v oddíle C přílohy I“. Mezi investičními službami a činnostmi uvedenými ve zmíněném oddílu A je uvedeno investiční poradenství. Kromě toho v bodě 4 uvedeného oddílu C jsou uvedeny: „opce, futures, swapy, dohody o budoucích úrokových sazbách a jakékoli jiné derivátové smlouvy týkající se cenných papírů, měn, úrokových sazeb či výnosů nebo jiné derivátové nástroje [...]“ V hlavě II kapitole II uvedené směrnice je v oddílu 2, nadepsaném „Ustanovení k zajištění ochrany investorů“, obsažen článek 19, nadepsaný „Pravidla chování při poskytování investičních služeb klientům“. Odstavce 4 až 6 a 9 tohoto článku stanoví: „4.   Při poskytování investičního poradenství nebo správě portfolia získá investiční podnik nezbytné informace o znalostech a zkušenostech klienta nebo potenciálního klienta v oblasti investic, pokud jde o specifický druh produktu nebo služby, o jeho finanční situaci a o jeho investičních cílech, aby tak mohl klientovi nebo potenciálnímu klientovi doporučit investiční službu a finanční nástroje, které jsou pro něj vhodné. 5.   Členské státy zajistí, aby investiční podniky při poskytování investičních služeb jiných než služeb uvedených v odstavci 4 požádaly klienta nebo potenciálního klienta o poskytnutí informací o jeho znalostech a zkušenostech v oblasti investic v souvislosti s určitým nabízeným nebo požadovaným produktem nebo službou, aby tak mohly posoudit, zda jsou navrhovaná investiční služba nebo navrhovaný investiční produkt pro klienta vhodné. Pokud se investiční podnik na základě informací získaných podle předchozího pododstavce domnívá, že produkt nebo služba nejsou pro klienta nebo potenciálního klienta vhodné, upozorní jej. Toto upozornění lze poskytnout ve standardizované formě. Pokud se klient nebo potenciální klient rozhodne informace uvedené v prvním pododstavci neposkytnout nebo pokud o svých znalostech a zkušenostech poskytne nedostatečné informace, upozorní investiční podnik klienta nebo potenciálního klienta, že toto rozhodnutí investičnímu podniku neumožní určit, zda jsou pro něj navrhovaný produkt nebo navrhovaná služba vhodné. Toto upozornění lze poskytnout ve standardizované formě. 6.   Členské státy povolí investičním podnikům, aby při poskytování investičních služeb, které spočívají v provádění nebo přijímání a předávání příkazů klientů spolu s doplňkovými službami nebo bez nich, poskytovaly tyto investiční služby svým klientům, aniž by musely získat informace nebo provést rozhodnutí uvedené v odstavci 5, jsou-li splněny tyto podmínky: — výše uvedené služby se týkají akcií přijatých k obchodování na regulovaném trhu nebo na rovnocenném trhu třetí země, nástrojů peněžního trhu, dluhopisů nebo jiných forem dluhových cenných papírů (kromě dluhopisů nebo cenných papírů zahrnujících derivátový nástroj), SKIPCP a jiných nekomplexních finančních nástrojů. [...] [...] 9.   Pokud je investiční služba nabízena jako součást finančního produktu, který již podléhá jiným právním předpisům Společenství nebo společným evropským normám vztahujícím se na úvěrové instituce a spotřebitelské úvěry v souvislosti s hodnocením rizik klientů nebo požadavky na informace, nevztahují se na tuto službu další povinnosti podle tohoto článku.“ Článek 51 odst. 1 směrnice 2004/39 stanoví, že členské státy v souladu s vnitrostátním právem zajistí, aby mohla být přijata vhodná správní opatření nebo aby mohly být ukládány správní sankce osobám za porušení předpisů přijatých k provedení této směrnice, přičemž uvedená opatření musejí být účinná, přiměřená a odrazující. Směrnice 2006/73/ES Články 35 až 37 směrnice Komise 2006/73/ES ze dne 10. srpna 2006, kterou se provádí směrnice 2004/39, pokud jde o organizační požadavky a provozní podmínky investičních podniků a o vymezení pojmů pro účely zmíněné směrnice ( Úř. věst. L 241, s. 26 ), obsahují upřesnění týkající se posouzení vhodnosti a přiměřenosti poskytovaných služeb podle čl. 19 odst. 4 a 5 směrnice 2004/39. Článek 38 směrnice 2006/73 stanoví, že finanční nástroj, který není uveden v čl. 19 odst. 6 první odrážce směrnice 2004/39, se považuje za jednoduchý, jestliže nespadá do čl. 4 odst. 1 bodu 18 písm. c) této směrnice ani do bodů 4 až 10 oddílu C přílohy I posledně uvedené směrnice. Článek 52 směrnice 2006/73 zní takto: „Pro účely definice ‚investičního poradenství‘ v čl. 4 odst. 1 bod 4 směrnice 2004/39/ES je doporučení osobním doporučením, jestliže je učiněno osobě v postavení investora či potenciálního investora nebo v postavení zmocněného zástupce investora či potenciálního investora. Doporučení musí být podáno způsobem vhodným pro danou osobu nebo musí vycházet z uvážení poměrů dané osoby a musí představovat doporučení k učinění tohoto kroku či těchto kroků: a) koupit, prodat, upsat, vyměnit, umořit, držet nebo převzít určitý finanční nástroj; b) uplatnit nebo neuplatnit jakékoli právo koupit, prodat, upsat, vyměnit nebo umořit finanční nástroj, které zákazníkovi dává určitý finanční nástroj. Doporučení není osobním doporučením, je-li vydáno výlučně prostřednictvím distribučních kanálů nebo pro veřejnost.“ Španělská právní úprava Směrnice 2004/39 byla provedena do španělského práva zákonem 24/1988 ze dne 28. července 1988 o trhu s cennými papíry (Ley 24/1988 del Mercado de Valores, BOE č. 181 ze dne 29. července 1988, s. 23405), ve znění zákona 47/2007 ze dne 19. prosince 2007 (BOE č. 304 ze dne 20. prosince 2007, s. 52335, dále jen „zákon 24/1988“). Článek 19 odst. 4, 5 a 9 uvedené směrnice byl proveden čl. 79a odst. 6 a 7, jakož i článkem 79c tohoto zákona. Povinnosti posouzení stanovené v odstavcích 4 a 5 uvedeného článku 19 jsou podrobněji upraveny v článcích 72 a 73 královského nařízení 217/2008 ze dne 15. února 2008 o právním režimu investičních podniků a ostatních institucí, které poskytují investiční služby (Real Decreto 217/2008 sobre el régimen jurídico de las empresas de servicios de inversión y de las demás entidades que prestan servicios de inversión, BOE č. 41 ze dne 16. února 2008, s. 8706). Spory v původním řízení a předběžné otázky Z předkládacího rozhodnutí vyplývá, že smlouvy o úrokovém swapu uzavřené mezi Genil 48 a CHGV, na straně jedné a bankami žalovanými v původním řízení, na straně druhé, měly uvedené společnosti chránit před pohyby úrokových sazeb, které lze kdykoli měnit, v projednávaném případě úrokové sazby Euribor („Euro interbank offered rate“), u finančních produktů sjednaných s uvedenými bankami. Těmito smlouvami se strany vzájemně zavazují uhradit druhé straně rozdíl mezi částkami, které vyplývají z použití úrokových sazeb dohodnutých v jednotlivých případech. Pokud podle uvedených smluv měsíční úroková sazba Euribor zůstane pod takto smluvenou pevnou sazbou, je povinen bance uhradit z toho vyplývající rozdíl klient, zatímco pokud Euribor překročí smluvenou pevnou sazbu, je klientovi povinna uhradit rozdíl banka. Podle předkládajícího soudu uzavřela Genil 48 smlouvu o úrokovém swapu dne 16. září 2008, zatímco CHGV se prostřednictvím telefonu dohodla na uzavření takové smlouvy. Vyvstává nicméně sporná otázka, zda tato smlouva byla uzavřena v tomto okamžiku, nebo až později. Předkládající soud zdůrazňuje, že u Genil 48 nebylo provedeno žádné z posouzení stanovených v čl. 19 odst. 4 a 5 směrnice 2004/39, jak byl proveden čl. 79a odst. 6 a 7 zákona 24/1988, a že ze spisu nevyplývá, že u CHGV bylo provedeno některé z uvedených posouzení. Uvedené žalobkyně se z důvodu neexistence tohoto posouzení svými žalobami podanými u předkládajícího soudu domáhají určení neplatnosti těchto smluv. Pro rozhodnutí sporů v původním řízení považuje předkládající soud za nezbytné nejprve zjistit, jaké jsou povinnosti bankovních institucí při nabízení takového finančního nástroje, jako je smlouva o swapu týkající se pohybů úrokové sazby, dále přezkoumat, zda žalované v původním řízení tyto povinnosti v projednávaném případě dodržely, a nakonec vyvodit důsledky možného nesplnění této povinnosti pro platnost uzavřené smlouvy. Předkládající soud konstatuje, že takový finanční nástroj spadá do působnosti směrnice 2004/39 na základě čl. 4 odst. 1 bodu 17, jakož i přílohy I oddílu C bodu 4 této směrnice. Domnívá se, že pro účely určení toho, zda služba nabídnutá žalovanými v původním řízení, spočívající v nabídnutí sporných smluv o úrokovém swapu společnostem Genil 48 a CHGV, spadá do čl. 19 odst. 4 uvedené směrnice, je třeba zkoumat, zda tato služba představuje „investiční poradenství“, jak je uvedeno v tomto ustanovení a vymezeno v čl. 4 odst. 1 bodě 4 téže směrnice. V případě záporné odpovědi měly žalované v původním řízení povinnost provést posouzení stanovené v čl. 19 odst. 5 směrnice 2004/39 vzhledem k tomu, že swapy jsou komplexní finanční nástroje. V každém případě předkládající soud poukazuje na to, že z této směrnice jasně nevyplývá, zda má nedodržení povinností vyplývajících z odst. 4 nebo 5 uvedeného článku 19 za následek absolutní neplatnost dotyčných smluv, nebo zda se jedná o vadu souhlasu klienta, kterou lze odstranit. Konečně si předkládající soud klade otázku, zda žalované v původním řízení nebyly osvobozeny od povinnosti provést posouzení uvedená v posledně uvedených ustanoveních na základě čl. 19 odst. 9 směrnice 2004/39. Za těchto podmínek se Juzgado de Primera Instancia de Madrid rozhodl přerušit řízení a položit Soudnímu dvoru následující předběžné otázky: „1) Je třeba případ, kdy úvěrová instituce nabízí klientovi úrokový swap k zajištění rizika pohybu úrokových sazeb u jiných finančních produktů, považovat za službu investičního poradenství ve smyslu čl. 4 odst. 1 bodu [4] směrnice [2004/39]? 2) Vede opomenutí provést posouzení vhodnosti stanovené v čl. 19 odst. 4 této směrnice u neprofesionálního investora k absolutní neplatnosti smlouvy uzavřené mezi investorem a investiční institucí? 3) Pro případ, že by služba poskytnutá popsaným způsobem nebyla považována za investiční poradenství, vede pouhá skutečnost, že k nabytí komplexního finančního nástroje, jakým je úrokový swap, došlo bez posouzení přiměřenosti, stanoveného v čl. 19 odst. 5 směrnice [2004/39], a to z důvodů přičitatelných investiční instituci, k absolutní neplatnosti smlouvy? 4) Je skutečnost, že úvěrová instituce nabízí komplexní finanční nástroj vázaný na jiné produkty určené k financování, dostatečným důvodem pro neuplatnění povinností provést posouzení vhodnosti a přiměřenosti, které stanoví článek 19 směrnice [2004/39] a které je investiční instituce povinna provést u neprofesionálního investora? 5) Je možnost neuplatnit povinnosti stanovené v článku 19 [...] směrnice [2004/39] podmíněna tím, aby finanční produkt, na nějž je vázán nabízený finanční nástroj, podléhal normám na ochranu investora obdobným těm, které vyžaduje uvedená směrnice?“ K předběžným otázkám K přípustnosti Společnost Genil 48 se domnívá, že výklad směrnice 2004/39 požadovaný předkládajícím soudem není nezbytný pro vydání jeho rozsudku ve smyslu čl. 267 druhého pododstavce SFEU, jelikož tato směrnice není ve Španělsku bezprostředně použitelná a ve sporech v původním řízení se jedná o účinky vyplývající z porušení povinností uložených články 79a zákona 24/1988 a 72 královského nařízení 217/2008. Kromě toho se Genil 48 dovolává nedostatku pravomoci Soudního dvora k rozhodnutí o absolutní neplatnosti smluv o swapu dotčených v původním řízení, jelikož při neexistenci výslovných pravidel v tomto ohledu ve směrnici 2004/39 přísluší určení smluvních důsledků takového porušení vnitrostátním soudům. Mimoto žalované v původním řízení vyjádřily na jednání pochybnosti o přípustnosti předběžných otázek z důvodu, že tyto otázky vyžadují odpovědi týkající se skutkových okolností. Pokud jde o první námitku Genil 48, je třeba připomenout, že podle ustálené judikatury svědčí otázkám týkajícím se výkladu unijního práva položeným vnitrostátním soudem v právním a skutkovém rámci, který takový soud definuje na svou odpovědnost, takže Soudnímu dvoru nepřísluší ověřovat jeho správnost, domněnka relevantnosti. Soudní dvůr může odmítnout rozhodnutí o otázce položené vnitrostátním soudem pouze tehdy, je-li zjevné, že žádaný výklad unijního práva nemá žádný vztah k realitě nebo předmětu sporu v původním řízení, jedná-li se o hypotetický problém nebo také nedisponuje-li Soudní dvůr skutkovými nebo právními poznatky nezbytnými pro užitečnou odpověď na otázky, které jsou mu položeny (viz zejména rozsudek ze dne 12. října 2010, Rosenbladt, C-45/09, Sb. rozh. s. I-9391 , bod 33 a citovaná judikatura). V projednávaném případě z předkládacího rozhodnutí vyplývá, že článek 79a zákona 24/1988 provádí do španělského práva čl. 19 odst. 4 a 5 směrnice 2004/39 a že posouzení vhodnosti stanovené v uvedeném odstavci 4 je podrobně upraveno článkem 72 královského nařízení 217/2008. Předběžné otázky týkající se výkladu zejména těchto ustanovení uvedené směrnice tedy nejsou bez vztahu k realitě nebo předmětu sporů v původním řízení. Druhá námitka společnosti Genil 48 se konkrétně týká druhé a třetí předběžné otázky. Tyto otázky, pojímané z hlediska odůvodnění vylíčeného v předkládacím rozhodnutí, mají za cíl objasnit, jaké důsledky mohou plynout ze směrnice 2004/39 pro smlouvy uzavřené v rozporu s povinnostmi vyplývajícími z čl. 19 odst. 4 a 5 této směrnice. Vyjádření uvedené žalobkyní v původním řízení v tomto ohledu směřuje k odpovědi na uvedené otázky, a zabývá se tudíž jejich podstatou, nikoli jejich přípustností. Pokud jde o námitku nepřípustnosti vznesenou žalovanými v původním řízení, stačí konstatovat, že ze samotného znění předběžných otázek vyplývá, že je jimi požadován výklad některých ustanovení směrnice 2004/39. Z výše uvedeného vyplývá, že předběžné otázky jsou přípustné. K věci samé Úvodní poznámky Ze systematiky článku 19 směrnice 2004/39 vyplývá, že poskytování investiční služby, jak je vymezena v čl. 4 odst. 1 bodě 2 této směrnice, klientovi nebo potenciálnímu klientovi v zásadě zakládá povinnost investičního podniku, aby provedl posouzení stanovené buď v odstavci 4 nebo v odstavci 5 uvedeného článku 19, a to podle toho, zda se jedná o investiční poradenství, služby správy portfolia, nebo jiné investiční služby, jež jsou uvedeny v příloze I oddílu A uvedené směrnice. Tato posouzení jsou v článcích 35 až 37 směrnice 2006/73 označována jako posouzení vhodnosti a přiměřenosti poskytované služby. Článek 19 směrnice 2004/39 nicméně stanoví dvě situace, v nichž mohou být učiněny výjimky. První situace je obsažena v čl. 19 odst. 6 směrnice 2004/39. Podle tohoto ustanovení není za určitých okolností požadováno žádné posouzení pro poskytování některých investičních služeb týkajících se nekomplexních finančních nástrojů. Takové smlouvy o swapu týkající se úrokových sazeb, jako jsou smlouvy dotčené v původním řízení, jsou však uvedeny v příloze I oddíle C bodě 4 uvedené směrnice, což podle článku 38 směrnice 2006/73 vylučuje, aby byly považovány za nekomplexní. Z toho plyne, že čl. 19 odst. 6 směrnice 2004/39 není použitelný na okolnosti sporů v původním řízení. Druhá situace, v níž může být učiněna výjimka, spadá do čl. 19 odst. 9 směrnice 2004/39. Cílem čtvrté a páté položené otázky je určit případnou použitelnost tohoto ustanovení na věci v původním řízení. Tyto otázky je tudíž třeba přezkoumat na prvním místě. Ke čtvrté a páté otázce Podstatou čtvrté a páté otázky předkládajícího soudu, které je třeba přezkoumat společně, je, zda čl. 19 odst. 9 směrnice 2004/39 musí být vykládán v tom smyslu, že investiční služba je nabízená jako součást finančního produktu, je-li na něj vázána, a dále, že ustanovení unijních právních předpisů a společné evropské normy, na které toto ustanovení odkazuje, musejí obsahovat požadavky podobné povinnostem stanoveným v odstavcích 4 a 5 téhož článku. Pokud jde zaprvé o podmínku použitelnosti čl. 19 odst. 9 směrnice 2004/39, podle kterého „je investiční služba nabízena jako součást finančního produktu“, je třeba poukázat na to, že z jazykových verzí této směrnice existujících v době jejího přijetí používají v uvedeném ustanovení výraz „v rámci“ pouze francouzská a portugalská verze, zatímco španělská, dánská, německá, řecká, anglická, italská, nizozemská, finská a švédská verze používají výrazy odpovídající výrazu „jako součást“, které naznačují užší a konkrétnější vztah, než je vztah vyjádřený výrazem „v rámci“. Podle ustálené judikatury musí být jednotlivé jazykové verze unijního právního předpisu vykládány jednotně, a v případě rozdílů mezi těmito verzemi tedy musí být příslušné ustanovení vykládáno z hlediska obecné systematiky a účelu právní úpravy, jíž je součástí (viz rozsudek ze dne 28. června 2012, Geltl, C-19/11, bod 43 a citovaná judikatura). V této souvislosti představuje čl. 19 odst. 9 směrnice 2004/39 výjimku ze systému posouzení, který tento článek stanoví při poskytování investičních služeb investičními podniky, takže musí být vykládán restriktivně. Tak je tomu tím spíše, že podle nadpisu oddílu 2, který je obsažen v hlavě II kapitole II této směrnice a jehož součástí je článek 19, představují uvedená posouzení opatření k zajištění ochrany investorů, jež je v souladu s druhým a třicátým prvním bodem odůvodnění této směrnice jedním z cílů této směrnice (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 22. března 2012, Nilaş a další, C-248/11, bod 48). Kromě toho čl. 19 odst. 9 směrnice 2004/39 uvádí, že investiční služba „je nabízena“ jako součást tohoto produktu. Uvedené ustanovení rovněž uvádí, že pokud je investiční služba nabízena jako součást finančního produktu, který již podléhá takovým právním předpisům nebo normám, jako jsou předpisy a normy zmíněné v tomtéž ustanovení, „nevztahují se na tuto službu další povinnosti“ podle článku 19 směrnice 2004/39. Použití výrazu „další“ naznačuje, že uvedená služba již podléhá jiným právním předpisům nebo normám v souvislosti s hodnocením rizik klientů nebo požadavky na informace. Tak tomu bude pouze v případě, je-li nedílnou součástí finančního produktu v době, kdy k tomuto hodnocení došlo nebo kdy byly uvedené požadavky ve vztahu k tomuto produktu splněny. Za těchto podmínek je třeba konstatovat, že investiční služba je nabízena jako součást finančního produktu ve smyslu čl. 19 odst. 9 směrnice 2004/39 pouze tehdy, je-li nedílnou součástí tohoto finančního produktu v době, kdy je nabízen klientovi. Otázka, zda se ve věcech v původním řízení jedná o investiční službu, která byla nabídnuta jako součást finančního produktu ve smyslu uvedeného ustanovení, jak je vyloženo Soudním dvorem v předcházejících bodech, spadá do posouzení skutkových okolností, jehož provedení přísluší vzhledem k rozdělení pravomocí mezi unijní a vnitrostátní soudy předkládajícímu soudu. Soudní dvůr však může při rozhodování o žádosti o rozhodnutí o předběžné otázce případně poskytnout upřesnění, která tento soud povedou při jeho posouzení (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 15. března 2012, SCF, C-135/10, bod 67 a citovaná judikatura). V této souvislosti je skutečnost, že doba trvání finančního nástroje, jehož se uvedená služba týká, je delší než doba trvání uvedeného produktu, že se na různé finanční produkty nabízené témuž klientovi vztahuje jediný finanční nástroj nebo že nástroj a produkt jsou nabízeny v různých smlouvách, nepřímým důkazem toho, že tato služba není nedílnou součástí dotčeného finančního produktu. Je nicméně na předkládajícím soudu, aby při svém posuzování vazby mezi službou a finančním produktem zohlednil všechny okolnosti projednávané věci. Pokud jde zadruhé o otázku, zda ustanovení nebo normy týkající se posouzení nebo informací, zmíněné v čl. 19 odst. 9 směrnice 2004/39, kterým dotyčný finanční produkt již podléhá, musejí být podobné povinnostem stanoveným v odstavcích 4 a 5 téhož článku, je nutno konstatovat, že uvedený článek 9 neuvádí, že je vyžadována taková podobnost. V této souvislosti je třeba podotknout, že povaha finančního nástroje, kterého se dotyčná investiční služba týká, se může značně lišit od povahy nabízeného finančního produktu. V důsledku toho nemusejí posouzení, která mají být provedena a informace, které mají být získány nebo poskytnuty institucí nabízející uvedený produkt za účelem ochrany svého klienta, odpovídat posouzením a informacím uvedeným v čl. 19 odst. 4 a 5 směrnice 2004/39. Avšak i když čl. 19 odst. 9 směrnice 2004/39 nevyžaduje, aby ustanovení nebo normy zmíněné v tomto ustanovení obsahovaly požadavky totožné s povinnostmi stanovenými v tomto článku, musejí se tato ustanovení nebo normy nicméně týkat hodnocení rizik klientů nebo požadavků na informace, jak to vyplývá ze znění čl. 19 odst. 9 směrnice 2004/39. Vzhledem k cíli článku 19 směrnice 2004/39, kterým je, jak vyplývá z bodu 39 tohoto rozsudku, zejména cíl ochrany investorů, přitom musejí tato ustanovení nebo normy umožňovat hodnocení rizik klientů nebo obsahovat požadavky na informace, které zahrnují rovněž investiční službu, která je nedílnou součástí dotčeného finančního produktu, aby tato služba již nepodléhala povinnostem stanoveným v článku 19 směrnice 2004/39. Z výše uvedených úvah vyplývá, že čl. 19 odst. 9 směrnice 2004/39 musí být vykládán v tom smyslu, že investiční služba je nabízena jako součást finančního produktu pouze tehdy, je-li jeho nedílnou součástí v době, kdy je uvedený finanční produkt nabízen klientovi, a dále, že ustanovení unijních právních předpisů a společné evropské normy, na které toto ustanovení odkazuje, musejí k tomu, aby investiční služba, která je nedílnou součástí daného finančního produktu, již nepodléhala povinnostem stanoveným v článku 19, umožňovat hodnocení rizik klientů nebo obsahovat požadavky na informace, které zahrnují rovněž tuto službu. K první otázce Svou první otázkou se předkládající soud táže, zda čl. 4 odst. 1 bod 4 směrnice 2004/39 musí být vykládán v tom smyslu, že případ, kdy úvěrová instituce nabízí klientovi smlouvu o swapu k zajištění rizika pohybu úrokové sazby finančního produktu, který tento klient s danou institucí sjednal, představuje službu investičního poradenství, jak je vymezena v tomto ustanovení. V této souvislosti je třeba úvodem připomenout, že pokud investiční podnik poskytuje investiční poradenství klientovi, musí provést posouzení ve smyslu čl. 19 odst. 4 uvedené směrnice. Podle čl. 4 odst. 1 bodu 4 směrnice 2004/39 spočívá investiční poradenství v poskytování osobních doporučení klientovi na jeho žádost či z podnětu investičního podniku ohledně jedné či více transakcí týkajících se finančních nástrojů. Pojem „osobní doporučení“ uvedený v tomto ustanovení upřesňuje článek 52 směrnice 2006/73, který zejména stanoví, že doporučení je „osobním“ doporučením, jestliže je učiněno osobě v postavení investora či potenciálního investora a je podáno způsobem vhodným pro danou osobu nebo vychází z uvážení poměrů dané osoby. Do uvedeného pojmu nespadají doporučení, která jsou vydána výlučně prostřednictvím distribučních kanálů nebo pro veřejnost. Z ustanovení zmíněných v obou předcházejících bodech vyplývá, že otázka, zda investiční služba představuje investiční poradenství, závisí nikoli na povaze finančního nástroje, kterého se týká, nýbrž na způsobu, jakým je finanční nástroj nabízen klientovi nebo potenciálnímu klientovi. Při neexistenci upřesnění v předkládacím rozhodnutí stran způsobu, jakým byly smlouvy o swapu dotčené v původním řízení nabídnuty společnostem Genil 48 a CHGV, je na předkládajícím soudu, aby s ohledem na kritéria stanovená v článku 52 směrnice 2006/73 posoudil, zda byla s nimi související doporučení osobní, a tudíž zda měl dotyčný investiční podnik povinnost provést posouzení stanovené v čl. 19 odst. 4 směrnice 2004/39. Na první otázku je tedy třeba odpověděttak, že čl. 4 odst. 1 bod 4 směrnice 2004/39 musí být vykládán v tom smyslu, že případ, kdy úvěrová instituce nabízí klientovi smlouvu o swapu k zajištění rizika pohybu úrokové sazby finančního produktu, který tento klient s danou institucí sjednal, představuje službu investičního poradenství, jak je vymezena v tomto ustanovení, za předpokladu, že doporučení sjednat takovou smlouvu o swapu je učiněno tomuto klientovi v postavení investora, je podáno způsobem vhodným pro uvedeného klienta nebo vychází z uvážení poměrů tohoto klienta a není vydáno výlučně prostřednictvím distribučních kanálů nebo pro veřejnost. Ke druhé a třetí otázce Podstatou druhé a třetí otázky předkládajícího soudu, které je třeba zkoumat společně, je, jaké jsou smluvní důsledky, když investiční instituce, která nabízí investiční službu, nesplní požadavky týkající se posouzení stanovené v čl. 19 odst. 4 a 5 směrnice 2004/39. K tomuto je třeba poznamenat, že ačkoli článek 51 směrnice 2004/39 stanoví uložení správních opatření nebo správních sankcí osobám za porušení předpisů přijatých k provedení této směrnice, neuvádí, že členské státy musejí stanovit smluvní důsledky v případě uzavření smluv, které nejsou v souladu s povinnostmi vyplývajícími z ustanovení vnitrostátního práva, která provádějí čl. 19 odst. 4 a 5 směrnice 2004/39, ani to, jaké tyto důsledky mohou být. Při neexistenci unijní právní úpravy v této oblasti je tedy úprava smluvních důsledků porušení těchto povinností na vnitrostátním právním řádu každého členského státu, avšak pod podmínkou, že budou dodrženy zásady rovnocennosti a efektivity (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 19. července 2012, Littlewoods Retail, C-591/10, bod 27 a citovaná judikatura). Na druhou a třetí otázku je tedy třeba odpovědět, že úprava smluvních důsledků pro případ, že investiční podnik, který nabízí investiční službu, nesplní požadavky týkající se posouzení stanovené v čl. 19 odst. 4 a 5 směrnice 2004/39, je na vnitrostátním právním řádu každého členského státu avšak pod podmínkou, že budou dodrženy zásady rovnocennosti a efektivity. K nákladům řízení Vzhledem k tomu, že řízení má, pokud jde o účastníky původního řízení, povahu incidenčního řízení ve vztahu ke sporu probíhajícímu před předkládajícím soudem, je k rozhodnutí o nákladech řízení příslušný uvedený soud. Výdaje vzniklé předložením jiných vyjádření Soudnímu dvoru než vyjádření uvedených účastníků řízení se nenahrazují. Z těchto důvodů Soudní dvůr (čtvrtý senát) rozhodl takto: 1) Článek 19 odst. 9 směrnice Evropského parlamentu a Rady 2004/39/ES ze dne 21. dubna 2004 o trzích finančních nástrojů, o změně směrnice Rady 85/611/EHS a 93/6/EHS a směrnice Evropského parlamentu a Rady 2000/12/ES a o zrušení směrnice Rady 93/22/EHS musí být vykládán v tom smyslu, že investiční služba je nabízena jako součást finančního produktu pouze tehdy, je-li jeho nedílnou součástí v době, kdy je uvedený finanční produkt nabízen klientovi, a dále, že ustanovení unijních právních předpisů a společné evropské normy, na které toto ustanovení odkazuje, musejí k tomu, aby investiční služba, která je nedílnou součástí daného finančního produktu, již nepodléhala povinnostem stanoveným v článku 19, umožňovat hodnocení rizik klientů nebo obsahovat požadavky na informace, které zahrnují rovněž tuto službu. 2) Článek 4 odst. 1 bod 4 směrnice 2004/39 musí být vykládán v tom smyslu, že případ, kdy úvěrová instituce nabízí klientovi smlouvu o swapu k zajištění rizika pohybu úrokové sazby finančního produktu, který tento klient s danou institucí sjednal, představuje službu investičního poradenství, jak je vymezena v tomto ustanovení, za předpokladu, že doporučení sjednat takovou smlouvu o swapu je učiněno tomuto klientovi v postavení investora, je podáno způsobem vhodným pro uvedeného klienta nebo vychází z uvážení poměrů tohoto klienta a není vydáno výlučně prostřednictvím distribučních kanálů nebo pro veřejnost. 3) Úprava smluvních důsledků pro případ, že investiční podnik, který nabízí investiční službu, nesplní požadavky týkající se posouzení stanovené v čl. 19 odst. 4 a 5 směrnice 2004/39, je na vnitrostátním právním řádu každého členského státu, avšak pod podmínkou, že budou dodrženy zásady rovnocennosti a efektivity. Podpisy. ( *1 ) – Jednací jazyk: španělština.

61999CJ0236

fr

Motifs de l'arrêt 1 Par requête déposée au greffe de la Cour le 23 juin 1999, la Commission des Communautés européennes a introduit, en vertu de l'article 226 CE, un recours visant à faire constater que, en lui communiquant un programme de mise en oeuvre de la directive 91/271/CEE du Conseil, du 21 mai 1991, relative au traitement des eaux urbaines résiduaires (JO L 135, p. 40, ci-après la «directive»), qui n'est pas conforme à ladite directive pour ce qui concerne la Région de Bruxelles-Capitale, le royaume de Belgique a manqué aux obligations qui lui incombent en vertu de cette directive et, en particulier, de son article 17. 2 Selon son article 1er, la directive concerne la collecte, le traitement et le rejet des eaux urbaines résiduaires ainsi que le traitement et le rejet des eaux usées provenant de certains secteurs industriels. 3 L'article 2 de la directive définit les «eaux urbaines résiduaires» comme étant «les eaux ménagères usées ou le mélange des eaux ménagères usées avec des eaux industrielles usées et/ou des eaux de ruissellement». 4 L'article 3, paragraphe 1, deuxième alinéa, de la directive précise que, pour les rejets d'eaux urbaines résiduaires dans des eaux réceptrices considérées comme des zones sensibles, telles que définies à l'article 5, les États membres veillent à ce que des systèmes de collecte soient installés au plus tard le 31 décembre 1998 pour les agglomérations dont l'équivalent habitant est supérieur à 10 000. La directive définit, en son article 2, l'équivalent habitant comme étant «la charge organique biodégradable ayant une demande biochimique d'oxygène en cinq jours (DBO5) de 60 grammes d'oxygène par jour». 5 Les règles générales applicables aux eaux résiduaires visées par la directive figurent à son article 4. 6 L'article 5 de la directive dispose, en son paragraphe 1, que les États membres identifient, pour le 31 décembre 1993, les zones sensibles sur la base des critères définis à l'annexe II de la directive. Le paragraphe 2 de cette disposition prévoit que «Les États membres veillent à ce que les eaux urbaines résiduaires qui entrent dans les systèmes de collecte fassent l'objet, avant d'être rejetées dans des zones sensibles, d'un traitement plus rigoureux que celui prévu à l'article 4, et ce au plus tard le 31 décembre 1998 pour tous les rejets provenant d'agglomérations ayant un équivalent habitant de plus de 10 000». 7 L'article 8, paragraphe 1, de la directive précise que les États membres peuvent, dans des cas exceptionnels dus à des problèmes techniques et en faveur de groupes de population déterminés en fonction de considérations géographiques, présenter une demande spéciale à la Commission afin d'obtenir un délai plus long pour se conformer à l'article 4. Selon son paragraphe 2, cette demande, qui doit être dûment motivée, expose les problèmes techniques rencontrés et propose un programme d'actions à entreprendre selon un calendrier approprié afin d'atteindre l'objectif de cette directive, ce calendrier devant être inclus dans le programme de mise en oeuvre visé à l'article 17. Son paragraphe 3 prévoit que le délai plus long visé au paragraphe 1 ne peut dépasser le 31 décembre 2005. 8 L'article 17 de la directive prévoit que les États membres établissent, au plus tard le 31 décembre 1993, un programme de mise en oeuvre de la directive et communiquent à la Commission, au plus tard le 30 juin 1994, les informations relatives au programme. 9 En Belgique, la loi du 8 août 1980 a régionalisé la matière de l'épuration des eaux usées, qui relève désormais des compétences des différentes régions du royaume de Belgique. 10 Le 23 mars 1994, le gouvernement de la Région de Bruxelles-Capitale a adopté un arrêté relatif au traitement des eaux urbaines résiduaires qui prescrit que ladite Région doit s'équiper d'un système de collecte des eaux urbaines répondant aux caractéristiques requises ainsi que d'un système d'épuration des eaux avant le rejet, pour le 31 décembre 1998. Par ailleurs, la Senne, rivière dans laquelle sont rejetées les eaux résiduaires de l'agglomération bruxelloise, y est également désignée comme zone sensible au sens de la directive, pour ce qui concerne la Région de Bruxelles-Capitale. 11 Par lettre du 28 mai 1996, la Région de Bruxelles-Capitale a communiqué à la Commission son programme d'assainissement relatif à l'épuration des eaux urbaines résiduaires dans lequel elle prévoyait la collecte et l'épuration des eaux rejetées pour la fin de l'année 2003. Par cette même lettre, elle sollicitait de la Commission une prolongation du délai nécessaire à la transposition de la directive, eu égard aux limites budgétaires et aux investissements en cours. 12 Par lettre du 3 juillet 1996, les autorités belges ont transmis à la Commission, dans le cadre de leur obligation de transmettre à cette dernière un programme de mise en oeuvre de la directive, le programme élaboré pour la Région de Bruxelles-Capitale. Par lettre du 30 septembre 1997, la Commission a attiré l'attention des autorités belges sur le défaut de conformité dudit programme. Les autorités belges ont répondu par lettre du 18 novembre 1997. 13 Par lettre du 27 mai 1998, la Commission, estimant que le royaume de Belgique lui avait communiqué un programme de mise en oeuvre qui n'était pas conforme à la directive en ce qui concerne la Région de Bruxelles-Capitale, a mis en demeure cet État de lui présenter ses observations quant à un éventuel manquement aux obligations qui lui incombent en vertu de ladite directive. 14 N'ayant reçu aucune réponse des autorités belges, la Commission a, le 17 décembre 1998, adressé un avis motivé au royaume de Belgique au motif qu'il lui avait communiqué un programme de mise en oeuvre de la directive non conforme à cette dernière pour ce qui concerne la Région de Bruxelles-Capitale, et ce en violation de la directive et, en particulier, de son article 17. 15 Par lettres des 25 janvier et 17 mars 1999, les autorités belges ont informé la Commission de l'état d'avancement des procédures de passation des marchés destinés à attribuer les travaux de construction des stations d'épuration nécessaires pour se conformer à la directive. 16 C'est dans ces conditions que la Commission a introduit le présent recours. 17 Rappelant qu'il est constant que l'agglomération bruxelloise a un nombre d'équivalents habitants supérieur à 10 000 et que les autorités belges ont identifié, en application de l'article 5 de la directive, le bassin de la Senne comme une zone sensible, la Commission considère que les autorités belges devaient, en application de l'article 3 de la directive, veiller à ce qu'un système de collecte des eaux urbaines résiduaires soit installé au plus tard le 31 décembre 1998 dans la région de Bruxelles-Capitale. 18 La Commission estime également que les autorités belges devaient, en application de l'article 5 de la directive, faire en sorte que les eaux résiduaires de l'agglomération bruxelloise fassent l'objet d'un traitement secondaire et d'un traitement complémentaire de l'azote et du phosphore avant d'être rejetées dans la Senne. Un tel traitement devait être exécuté au plus tard le 31 décembre 1998. 19 La Commission prétend qu'il ressort du programme de mise en oeuvre transmis par le royaume de Belgique que ce dernier n'a pas respecté les délais fixés par la directive en ce qui concerne la réalisation de systèmes de collecte et de traitement des eaux urbaines résiduaires dans la Région de Bruxelles-Capitale, en sorte que le royaume de Belgique a manqué aux obligations qui lui incombent en vertu de l'article 17 de la directive. 20 Il convient de relever, à titre liminaire, que le royaume de Belgique reconnaît qu'il n'a pas transposé la directive, et notamment son article 17, dans le délai prescrit. 21 Pour sa défense, tout en admettant qu'il a manqué à l'obligation prévue à l'article 17 de la directive, le gouvernement belge fait valoir, tout d'abord, que les difficultés créées par le processus de réforme institutionnelle qu'il a dû mener à bien au cours des 30 dernières années afin de préserver l'unité de l'État et les principes de base de l'État de droit constituent des circonstances exceptionnelles qui expliquent et justifient les problèmes rencontrés par la Région de Bruxelles-Capitale. Ces circonstances constitueraient un événement de force majeure dans la mesure où il s'agit de difficultés anormales, indépendantes de la volonté du royaume de Belgique. 22 À cet égard, il convient de constater que les difficultés invoquées par le gouvernement belge sont de nature purement interne, puisqu'elles découlent de son organisation politique et administrative, en sorte qu'elles ne constituent pas un cas de force majeure. 23 De surcroît, selon une jurisprudence constante de la Cour, un État membre ne saurait exciper de situations de son ordre juridique interne, y compris celles découlant de son organisation fédérale, pour justifier l'inobservation des obligations et délais prescrits par une directive (voir, en ce sens, arrêts du 15 octobre 1998, Commission/Belgique, C-326/97, Rec. p. I-6107, point 7, et du 13 avril 2000, Commission/Espagne, C-274/98, non encore publié au Recueil, points 19 et 20). 24 Le gouvernement belge ne saurait donc se prévaloir de cette situation pour justifier son omission de satisfaire aux obligations résultant de la directive. 25 Le gouvernement belge expose, ensuite, que, à la suite de la lettre de la Région de Bruxelles-Capitale du 28 mai 1996, par laquelle les autorités belges sollicitaient de la Commission une prolongation du délai nécessaire à la transposition de la directive, la Commission était tenue, en vertu de l'article 5 du traité CE (devenu article 10 CE), de tenir compte d'éventuelles difficultés rencontrées par cet État membre. Il fait valoir que la Commission aurait dû, dès lors, soit proposer une modification de la directive afin de prolonger le délai qui y est prévu, soit retarder l'introduction du recours en manquement. 26 Il importe de constater, d'une part, que, en l'absence d'une modification d'une directive par le législateur communautaire pour prolonger les délais de mise en oeuvre, les États membres sont tenus de se conformer aux délais fixés à l'origine. 27 Une telle modification n'ayant pas été apportée et ayant regard au fait que le gouvernement belge se repose pour sa défense sur un prétendu cas de force majeure, cet argument soulevé par le gouvernement belge ne saurait justifier l'inobservation des obligations et délais prescrits par la directive. 28 D'autre part, il convient de rappeler que, dans le système établi par l'article 226 CE, la Commission dispose d'un pouvoir discrétionnaire pour intenter un recours en manquement et qu'il n'appartient pas à la Cour d'apprécier l'opportunité de son exercice (voir, notamment, arrêt du 27 novembre 1990, Commission/Italie, C-209/88, Rec. p. I-4313, point 16). 29 Il en résulte que le gouvernement belge ne pouvait exiger de la Commission qu'elle retarde l'introduction du présent recours en manquement. 30 Enfin, le gouvernement belge soutient que la Commission était également tenue, au titre de l'article 10 CE, de motiver son refus de donner suite à sa demande d'une prolongation des délais prévus par la directive. 31 Il convient de préciser que, bien que l'article 8 de la directive permette aux autorités nationales de présenter à la Commission une demande afin d'obtenir une prolongation du délai pour se conformer à l'article 4 de la directive, le gouvernement belge a indiqué, dans ses observations présentées devant la Cour, qu'il n'avait jamais revendiqué à son profit l'application de cette disposition afin de justifier la demande de prolongation du délai de mise en oeuvre de la directive visée dans la communication du programme d'assainissement du 28 mai 1996. 32 Quant à l'argument tiré de la prétendue violation de l'article 10 CE, il suffit de constater que, en toute hypothèse, le fait que la Commission n'a pas motivé son refus de prolonger le délai prescrit par la directive ne justifie pas le défaut du royaume de Belgique de respecter les obligations qui y sont prévues. 33 Le programme de mise en oeuvre transmis par le royaume de Belgique à la Commission n'ayant pas respecté les délais fixés à la directive en ce qui concerne la réalisation de systèmes de collecte et de traitement des eaux urbaines résiduaires dans la Région de Bruxelles-Capitale, il y a lieu de considérer comme fondé le recours introduit par la Commission. 34 Par conséquent, il convient de constater que, en communiquant à la Commission un programme de mise en oeuvre de la directive qui n'est pas conforme à ladite directive pour ce qui concerne la Région de Bruxelles-Capitale, le royaume de Belgique a manqué aux obligations qui lui incombent en vertu de l'article 17 de cette directive. Décisions sur les dépenses Sur les dépens 35 Aux termes de l'article 69, paragraphe 2, du règlement de procédure, toute partie qui succombe est condamnée aux dépens, s'il est conclu en ce sens. La Commission ayant conclu à la condamnation du royaume de Belgique et celui-ci ayant succombé en ses moyens, il y a lieu de le condamner aux dépens. Dispositif Par ces motifs, LA COUR (sixième chambre) déclare et arrête: 1) En communiquant à la Commission un programme de mise en oeuvre de la directive 91/271/CEE du Conseil, du 21 mai 1991, relative au traitement des eaux urbaines résiduaires, qui n'est pas conforme à ladite directive pour ce qui concerne la Région de Bruxelles-Capitale, le royaume de Belgique a manqué aux obligations qui lui incombent en vertu de l'article 17 de cette directive. 2) Le royaume de Belgique est condamné aux dépens.

62009CJ0097

bg

Преюдициалното запитване се отнася до валидността, с оглед на членове 12 ЕО, 43 ЕО, 49 ЕО и на принципа на равно третиране, на член 24, параграф 3, на член 28и от Шеста директива 77/388/ЕИО на Съвета от 17 май 1977 година относно хармонизиране на законодателствата на държавите членки относно данъците върху оборота — обща система на данъка върху добавената стойност: единна данъчна основа (ОВ L 145, стр. 1), съответно изменена с Директива 2006/18/ЕО на Съвета от 14 февруари 2006 година (ОВ L 51, стр. 12, наричана по-нататък „Шеста директива“), както и на член 283, параграф 1, буква в) от Директива 2006/112/ЕО на Съвета от 28 ноември 2006 година относно общата система на данъка върху добавената стойност (ОВ L 347, стp. 1; Специално издание на български език, 2007 г., глава 9, том 3, стр. 7, наричана по-нататък „Директивата за ДДС“). Настоящото запитване се отнася и до тълкуването на член 24, параграф 2 от Шеста директива и на член 287 от Директивата за ДДС. Запитването е отправено в рамките на спор между г‑жа Schmelz, германска гражданка, установена в Германия, и Finanzamt Waldviertel (наричано по-нататък „Finanzamt“) по повод на акт за установяване на данъчно задължение, издаден от Finanzamt относно данъка върху оборота, който се твърди, че г‑жа Schmelz дължи за 2006 г. и 2007 г. във връзка с приходите си от отдаването под наем на разположен в Австрия апартамент. Правна уредба Правна уредба на Съюза Шеста директива По силата на член 13, Б, буква б) от Шеста директива държавите членки освобождават отдаването под наем или аренда на недвижимо имущество. Член 24, параграф 2, букви а) и б) от Шеста директива, озаглавен „Специален режим за малките предприятия“, който се съдържа в дял XIV от Директивата, посветен на специалните режими, по същество дава възможност държавите членки да запазят или да предоставят освобождаване от данък върху добавената стойност (наричан по-нататък „ДДС“) на данъчнозадължени лица, чийто годишен оборот не надвишава равностойността в национална валута на 5 000 европейски разчетни единици по обменния курс за деня на датата на приемане на Шеста директива. В съответствие с точка 2, буква в) от раздел IX, озаглавен „Данъци“, който се съдържа в приложение XV към Акта относно условията за присъединяване на Република Австрия, Република Финландия и Кралство Швеция и промените в Договорите, на които се основава Европейският съюз (ОВ С 241, 1994 г., стр. 21 и ОВ L 1, 1995 г., стр. 1), в приложение на член 24, параграфи 2—6 от Шеста директива Република Австрия може да освободи от ДДС данъчнозадължените лица, чийто годишен оборот е по-малък от равностойността в национална валута на 35 000 EUR. Член 24, параграф 3 от Шеста директива гласи: „Понятията за освобождаване […] се прилагат за доставката на стоки и услуги от малки предприятия. Държавите членки могат да изключват някои сделки от обхвата на режима, предвиден в параграф 2. […]“ [неофициален превод] Член 28, параграф 2, буква й) от Шеста директива гласи, че „Република Австрия може да прилага една от двете намалени ставки, предвидени в член 12, параграф 3, буква а), трета алинея, за отдаването на недвижима собственост под наем за жилищни нужди, при условие че ставката е не по-ниска от 10 %“. [неофициален превод] Член 28и от Шеста директива, озаглавен „Специален режим за малките предприятия“, добавя към член 24, параграф 3 от същата директива следната алинея: „Във всички случаи […] доставките на стоки и услуги, извършени от данъчнозадължено лице, което не е установено на територията на страната, се изключват от обхвата на освобождаването от данък по параграф 2“. [неофициален превод] Директивата за ДДС В съответствие с член 135, параграф 1, буква л) от Директивата за ДДС държавите членки освобождават отдаването под наем или под аренда на недвижими имоти. Член 117, параграф 2 от Директивата за ДДС гласи, че Република Австрия „може да прилага някоя от двете намалени ставки, предвидени в член 98 за отдаването под наем на недвижим имот за жилищно ползване, при условие че ставката не е по-ниска от 10 %“. Съгласно член 272, параграф 1, буква г) от Директивата за ДДС държавите членки могат да освободят „данъчнозадължени[те] лица, обхванати от освобождаването на малки предприятия, предвидено в членове 282—292“ от определени или от всички задължения, посочени в глави 2 („Идентификация“), 3 („Фактуриране“), 4 („Счетоводна отчетност“), 5 („Данъчни декларации“) и 6 („Извлечения за рекапитулация“) на дял ХІ („Задължения на данъчнозадължените лица и на някои данъчнонезадължени лица“) от тази директива. Дял ХІІ от Директивата за ДДС, който се отнася за „Специални[те] режими“, включва глава 1, наречена „Специален режим за малки предприятия“. Член 281, включен в раздел 1 от посочената глава 1, посветена на „Опростена[та] процедура за начисляване и събиране на данък“, по същество дава възможност на „държавите членки, които могат да срещнат трудности при прилагането на общите режими за ДДС по отношение на малките предприятия, поради дейностите или структурата на такива предприятия, […] да прилагат опростени процедури […] за начисляване и събиране на ДДС […]“. Член 282 от Директивата за ДДС, включен в раздел 2 от споменатата глава 1, озаглавен „Освобождавания или прагови освобождавания“, уточнява, че „[о]свобождаванията от данък и праговите освобождавания, предвидени в настоящия раздел, се прилагат по отношение на доставките на стоки и услуги от малки предприятия“. Съгласно член 283, параграф 1, буква в) от Директивата за ДДС, който се съдържа в същия раздел 2, от предвидения в споменатия раздел режим са изключени „доставки[те] на стоки и услуги, извършвани от данъчнозадължено лице, което не е установено в държавата членка, в която е дължим ДДС“. В съответствие с член 287 от Директивата за ДДС „[д]ържавите членки, които са се присъединили след 1 януари 1978 г., могат да освободят [от данък] данъчнозадължените лица, чийто годишен оборот не е по-висок от равностойността в национална валута на следните суми по обменния курс в деня на присъединяването им“. За Република Австрия е определена сумата от 35 000 EUR. Член 288 от Директивата за ДДС гласи: „Оборотът, който служи за критерий при прилагане на режимите, предвидени в настоящия раздел, се състои от следните суми, без ДДС: 1.      стойността на доставките на стоки и услуги, доколкото те са облагаеми с данък; 2.      стойността на сделките, които са освободени от данък[, с] приспадане на ДДС, платен на предходния етап съгласно член 110 или член 111, член 125, параграф 1, член 127 или член 128, параграф 1; 3.      стойността на сделките, които са освободени от данък съгласно членове 146—149 и членове 151, 152 или 153; 4.      стойността на сделки с недвижими имоти, финансови сделки, както са посочени в член 135, параграф 1, букви б)—ж) и застрахователни услуги, освен ако тези сделки не са спомагателни сделки. Въпреки това, разпореждането с материални и нематериални дълготрайни капиталови активи на предприятие не се отчита за целите на изчисляване на оборота.“ В съответствие с членове 411 и 413 от Директивата за ДДС тя отменя по-специално Шеста директива и влиза в сила на 1 януари 2007 г. Национална правна уредба По силата на член 6, параграф 1, точка 16 от Закона за данъка върху добавената стойност от 1994 г. (Umsatzsteuergesetz 1994, BGBl. 663/1994, наричан по-нататък „UStG 1994“) в редакцията му, приложима към разглежданите в главното производство обстоятелства, отдаването под наем или аренда на недвижимо имущество се освобождава от облагане, с изключение по-специално на отдаването под наем на недвижимо имущество за жилищни цели. Член 6, параграф 1, точка 27 от UStG 1994 в редакцията му, приложима към разглежданите в главното производство обстоятелства, предвижда освобождаване на „сделките на малките предприятия. Малко предприятие е данъчнозадължено лице, което е установено или чието седалище се намира на територията на държавата и оборотът от чиито сделки по смисъла на член 1, параграф 1, точки 1 и 2, не надвишава 22 000 EUR“ за 2006 г. и 30 000 EUR за 2007 г. Спорът по главното производство и преюдициалните въпроси Г‑жа Schmelz е германска гражданка с местожителство в Германия. Тя е собственик на жилищен имот в Австрия, който отдава под наем за месечната сума от 330 EUR без режийни разходи. Тъй като г‑жа Schmelz счита, че като собственик на малко предприятие е освободена от данък върху оборота в приложение на член 6, параграф 1, точка 27 от UStG 1994, тя не начислява посочения данък при издаването на фактури за наема. Finanzamt е на мнение, че поради липсата на седалище или местожителство в Австрия г‑жа Schmelz не може да се ползва от освобождаването, предоставено на малките предприятия. При това положение, след като установява, че от дейността си по отдаване под наем в Австрия г‑жа Schmelz реализира нетен оборот от 5 890,90 EUR през 2006 г. и от 5 936,37 EUR през 2007 г., Finanzamt издава два акта за установяване на данъчно задължение — на 19 юни и на 17 ноември 2008 г., в които в тежест на г‑жа Schmelz е определен данък върху оборота в размер съответно на 334,93 EUR и на 316,15 EUR. Г-жа Schmelz обжалва посочените актове пред Unabhängiger Finanzsenat, Außenstelle Wien. С допълнителна информация тази юрисдикция уточнява, че на 10 март 2009 г. г‑жа Schmelz декларира, че през разглежданите в главното производство години не реализира никакъв друг оборот на територията на Европейския съюз. От една страна, запитващата юрисдикция счита, че решенията за облагане, постановени от Finanzamt, са в съответствие с националното право, което от своя страна е в съответствие както с разпоредбите на Шеста директива, така и на Директивата за ДДС, а от друга страна, отбелязва, че за разлика от г‑жа Schmelz лице с местожителство в Австрия би могло в качеството си на малко предприятие да се ползва от освобождаване от данък върху оборота. При това положение Unabhängiger Finanzsenat, Außenstelle Wien изпитва съмнения относно съвместимостта на тези директиви със забраните за дискриминация, произтичащи от първичното право, а именно от членове 12 ЕО, 43 ЕО и 49 ЕО, както и от общия за правото на Съюза принцип на равно третиране. Тъй като иска да установи също дали размерът на оборота, който разграничава малките от останалите предприятия, се отнася за реализирания само в съответната държава членка оборот, или следва да се вземе под внимание реализираният на цялата територия на Съюза оборот, Unabhängiger Finanzsenat, Außenstelle Wien решава да спре производството и да отправи следните преюдициални въпроси до Съда: „1)      Противоречи ли на Договора за [ЕО], и по-конкретно на забраната за дискриминация (член 12 EО), на свободата на установяване (член 43 EО и сл.), на свободното предоставяне на услуги (член 49 EО и сл.) или на други основни права на Съюза (принципа на равно третиране на Съюза), формулировката „както и доставките на стоки и услуги, извършени от данъчнозадължено лице, което не е установено на територията на страната“ в член 24, параграф 3 и член 28и от Шеста директива […], както и правната уредба, с която посочената разпоредба се транспонира в националното право, доколкото вследствие на тази разпоредба граждани на Съюза, които не са установени на територията на съответната страна, не могат да се ползват от освобождаването от данък съгласно член 24, параграф 2 от Шеста директива (специален режим за малките предприятия), а граждани на Съюза, които са установени на територията на съответната страна, могат да се ползват от това освобождаване от данък, когато съответната държава членка предоставя освобождаване от данък за малките предприятия в съответствие с Директивата? 2)      Противоречи ли на Договора за [ЕО], и по-конкретно на забраната за дискриминация (член 12 EО), на свободата на установяване (член 43 EО и сл.), на свободното предоставяне на услуги (член 49 EО и сл.) или на други основни права на Съюза (принципа на равно третиране на Съюза), формулировката „доставки на стоки и услуги, извършвани от данъчнозадължено лице, което не е установено в държавата членка, в която е дължим ДДС“, която се съдържа в член 283, параграф 1, буква в) от Директивата за ДДС, както и правната уредба, с която посочената разпоредба се транспонира в националното право, доколкото вследствие на тази разпоредба граждани на Съюза, които не са установени на територията на съответната държава членка, не могат да се ползват от освобождаването от данък съгласно член 282 и сл. от Директивата за ДДС (специален режим за малките предприятия), а граждани на Съюза, които са установени на територията на съответната държава членка, могат да се ползват от това освобождаване от данък, когато съответната държава членка предоставя освобождаване от данък за малките предприятия в съответствие с Директивата [за ДДС]? 3)      При утвърдителен отговор на първия въпрос, невалидна ли е по смисъла на член 234, първа алинея, буква б) EО формулировката „както и доставките на стоки и услуги, извършени от данъчнозадължено лице, което не е установено на територията на страната“, която се съдържа в член 24, параграф 3 и член 28и от Шеста директива? 4)      При утвърдителен отговор на втория въпрос, невалидна ли е по смисъла на член 234, първа алинея, буква б) EО формулировката „доставки на стоки и услуги, извършвани от данъчнозадължено лице, което не е установено в държавата членка, в която е дължим ДДС“, която се съдържа в член 283, параграф 1, буква в) от Директивата за ДДС? 5)      При утвърдителен отговор на третия въпрос, трябва ли под „годишен оборот“ по смисъла на приложение XV, раздел IX, озаглавен „Данъци“, точка 2, буква в) [от Акта относно условията за присъединяване на Република Австрия, Република Финландия и Кралство Швеция и промените в Договорите, на които се основава Европейският съюз], и съответно по смисъла на член 24 от Шеста директива, да се разбира оборотът, реализиран от предприятието за една година в съответната държава членка, за който се иска да бъде приложен режимът за малките предприятия, или оборотът на предприятието, реализиран за една година на територията на целия Съюз? 6)      При утвърдителен отговор на четвъртия въпрос, трябва ли под „годишен оборот“ по смисъла на член 287 от Директивата за ДДС да се разбира оборотът, реализиран от предприятието за една година в съответната държава членка, за който се иска да бъде приложен режимът за малките предприятия, или оборотът на предприятието, реализиран за една година на територията на целия Съюз?“ По допустимостта на преюдициалните въпроси Съветът на Европейския съюз счита, че към момента, в който формулира преюдициалните си въпроси, запитващата юрисдикция не е разполагала с всички необходими данни, за да прецени въпроса за установяването на г‑жа Schmelz. Действително впоследствие се е оказало, че жалбоподателката по главното производство не извършва никаква икономическа дейност в Германия, поради което там тя не се счита за данъчнозадължено лице по ДДС. Тъй като единствената подлежаща на облагане с ДДС дейност на г‑жа Schmelz се изразява в отдаването под наем на физически лица на намиращ се в Австрия апартамент, според Съвета е възможно да се приеме, че тя разполага с място на установяване в Австрия. При това положение не е установено, че преюдициалните въпроси са релевантни за разрешаването на спора по главното производство. В това отношение следва да се напомни, че в рамките на производството, въведено с член 234 ЕО, само националният съд, който е сезиран със спора и трябва да поеме отговорността за последващото му съдебно решаване, може да прецени — предвид особеностите на делото — както необходимостта от преюдициално заключение, за да може да постанови решението си, така и релевантността на въпросите, които поставя на Съда. Следователно, след като поставените въпроси се отнасят до тълкуването и/или валидността на правото на Съюза, Съдът по принцип е длъжен да се произнесе (вж. в този смисъл Решение от 15 декември 1995 г. по дело Bosman, C‑415/93, Recueil, стр. I‑4921, точка 59, както и Решение от 18 март 2010 г. по дело Alassini и др., C‑317/08—C‑320/08, все още непубликувано в Сборника, точка 25). Ето защо Съдът може да отхвърли отправеното от национална юрисдикция преюдициално запитване само ако е съвсем очевидно, че исканото тълкуване на правото на Съюза няма никаква връзка с действителността или с предмета на спора по главното производство, когато проблемът е от хипотетично естество или още когато Съдът не разполага с необходимите данни от фактическа и правна страна, за да бъде полезен с отговора на поставените му въпроси (Решение по дело Alassini и др., посочено по-горе, точка 26). Освен това от член 234, втора алинея ЕО ясно се вижда, че националната юрисдикция решава на кой етап от производството следва да постави на Съда преюдициален въпрос (Решение от 10 март 1981 г. по дело Irish Creamery Milk Suppliers Association и др., 36/80 и 71/80, Recueil, стр. 735, точка 5, както и Решение от 17 април 2007 г. по дело AGM-COS.MET, C‑470/03, Сборник, стр. I‑2749, точка 45). Освен това, дори да се предположи, че информацията, предоставена от г‑жа Schmelz на запитващата юрисдикция, е вярна, от това изобщо не следва, че исканото тълкуване на правото на Съюза очевидно няма никаква връзка с действителността или с предмета на спора по главното производство, нито че проблемът е от хипотетично естество. Всъщност, както уточнява австрийското правителство по време на заседанието, обстоятелството, че г‑жа Schmelz осъществява единствените си облагаеми сделки чрез отдаването под наем на нейния апартамент, не означава, че австрийските органи могат да приемат, че тя разполага с място на установяване в Австрия. Ето защо следва да се отговори на преюдициалните въпроси, отправени от Unabhängiger Finanzsenat, Außenstelle Wien. По преюдициалните въпроси С преюдициалните си въпроси, които са свързани помежду си и които поради това следва да бъдат разгледани заедно, запитващата юрисдикция по същество иска да се установи дали член 24, параграф 3 и член 28и от Шеста директива, както и член 283, параграф 1, буква в) от Директивата за ДДС, доколкото дават възможност на държавите членки да предоставят на установените на тяхна територия малки предприятия освобождаване от ДДС, съпътствано от изгубване на правото на приспадане, но изключват тази възможност за малки предприятия, установени в други държави членки, са в съответствие с членове 12 ЕО, 43 ЕО и 49 ЕО, както и с общия принцип на равно третиране. Запитващата юрисдикция иска освен това да се установи дали понятието „годишен оборот“, използвано в членове 24 и 24а от Шеста директива, както и в членове 284—287 от Директивата за ДДС, се отнася до оборота, реализиран за една година от предприятието в държавата членка, в която е поискано ползването на освобождаване от ДДС, или пък се отнася до оборота, реализиран за една година на цялата територия на Съюза. По приложимата свобода Що се отнася до свободата, която намира приложение към обстоятелствата по спора в главното производство, запитващата юрисдикция се позовава на свободата на установяване и на свободното предоставяне на услуги. Най-напред свободата на установяване, която е призната в член 43 ЕО на гражданите на Съюза и която им предоставя възможност да започват и упражняват дейност като самостоятелно заети лица, както и да учредяват и управляват предприятия при същите условия като определените от законодателството на държавата членка на установяване за собствените ѝ граждани, съгласно член 48 ЕО обхваща по отношение на учредените в съответствие със законодателството на една държава членка дружества със седалище, централно управление или основно място на дейност в рамките на Европейския съюз, правото да извършват дейността си в съответната държава членка посредством дъщерно дружество, клон или представителство (Решение от 14 септември 2006 г. по дело Centro di Musicologia Walter Stauffer, C‑386/04, Recueil, стр. I‑8203, точка 17 и цитираната съдебна практика). Съгласно практиката на Съда понятието за установяване по смисъла на Договора е много широко понятие, което включва възможността за гражданин на Съюза да участва трайно и продължително в икономическия живот на държава членка, различна от държавата по произхода му, и да извлича полза от това, като допринася по този начин за взаимното икономическо и социално обвързване в рамките на Съюза в областта на дейностите, осъществявани от самостоятелно заети лица (Решение по дело Centro di Musicologia Walter Stauffer, посочено по-горе, точка 18 и цитираната съдебна практика) За прилагането на разпоредбите относно правото на установяване обаче е необходимо по принцип да се осигури постоянно присъствие в приемащата държава членка, а в случай на придобиване и притежаване на недвижими имоти — последните да бъдат активно управлявани (Решение по дело Centro di Musicologia Walter Stauffer, посочено по-горе, точка 19). Подобно постоянно присъствие трябва да може да се констатира въз основа на обективни и проверими обстоятелства, свързани по-специално със степента на физическо наличие, например на помещения, персонал и оборудване (вж. в този смисъл Решение от 12 септември 2006 г. по дело Cadbury Schweppes и Cadbury Schweppes Overseas, C‑196/04, Recueil, стр. I‑7995, точка 67). От предоставеното от запитващата юрисдикция описание на фактите обаче следва, че г‑жа Schmelz не отговаря на тези условия. Поради това разпоредбите, които уреждат свободата на установяване, не следва да се прилагат при обстоятелства като тези по спора в главното производство. По-нататък, що се отнася до свободното предоставяне на услуги, от една страна, следва да се приеме, че отдаването под наем на недвижим имот представлява услуга, предоставена срещу възнаграждение по смисъла на член 50, първа алинея ЕО (вж. в този смисъл Решение от 15 юли 2010 г. по дело Hengartner и Gasser, C‑70/09, все още непубликувано в Сборника, точка 32). От друга страна, обстоятелството, че г‑жа Schmelz отдава под наем намиращ се в Австрия апартамент в продължение на няколко години, не е пречка за прилагането на член 49 ЕО. В това отношение Съдът постановява, че понятието „услуга“ по смисъла на Договора може да включва услуги от много различно естество, включително услуги, чието предоставяне обхваща продължителен период от време, дори от няколко години. Всъщност нито една разпоредба на Договора не дава възможност да се определи по абстрактен начин каква е необходимата продължителност или честота, за да може предоставянето на услуга или на определен вид услуги да се приеме за предоставяне на услуги по смисъла на Договора (вж. Решение от 11 декември 2003 г. по дело Schnitzer, C‑215/01, Recueil, стр. I‑14847, точки 30 и 31). Предвид всичко изложено до момента следва да се приеме, че дейността по отдаване под наем, извършвана от г‑жа Schmelz, попада под действието на свободното предоставяне на услуги на основание член 49 ЕО. Накрая, що се отнася до приложимостта към обстоятелствата по главното производство на член 12 ЕО, който прогласява общ принцип за забрана на всякаква дискриминация, основана на гражданството, следва да се напомни, че тази разпоредба се прилага самостоятелно само в случаи, уредени от правото на Съюза, за които Договорът не предвижда специални разпоредби за забрана на дискриминацията (Решение от 21 януари 2010 г. по дело SGI, C‑311/08, все още непубликувано в Сборника, точка 31, както и цитираната съдебна практика). От своя страна член 49 ЕО, приложим към спора по главното производство, което беше установено в точка 43 от настоящото решение, предвижда подобни специални разпоредби за забрана на дискриминацията. Оттук следва, че член 12 ЕО не намира приложение към обстоятелствата по главното производството. По наличието на ограничение на свободното предоставяне на услуги От постоянната съдебна практика следва, че всички разпоредби на Договора, свързани със свободното движение на хора, имат за цел да улеснят гражданите на Съюза при упражняването на професионална дейност от какъвто и да било характер на територията на Съюза и не допускат мерки, които биха могли да поставят в неблагоприятно положение тези граждани, когато искат да упражняват икономическа дейност на територията на друга държава членка (Решение по дело Bosman, посочено по-горе, точка 94 и Решение от 19 ноември 2009 г. по дело Filipiak, C‑314/08, Сборник, стр. І‑11049, точка 58). В това отношение е важно да се напомни, че член 49 ЕО изисква премахването на всяко ограничение на свободното предоставяне на услуги, когато това ограничение може да доведе до забрана, затрудняване или по-слаба привлекателност на дейността на доставчик, установен в друга държава членка (вж. в този смисъл Решение от 1 юли 2010 г. по дело Dijkman и Dijkman-Lavaleije, C‑233/09, все още непубликувано в Сборника, точка 23, както и цитираната съдебна практика). От съдебната практика също е видно, че член 49 ЕО забранява не само явните дискриминационни практики, основани на гражданството, но и всички прикрити форми на дискриминация, които чрез прилагане на други разграничителни критерии на практика водят до същия резултат. Такъв е случаят по-специално с мярка, която предвижда разграничение, основано на критерия за пребиваване, тъй като той може да има действие главно във вреда на гражданите на други държави членки, доколкото лицата без местожителство най-често са чужди граждани (вж. Решение от 16 януари 2003 г. по дело Комисия/Италия, C‑388/01, Recueil, стр. I‑721, точки 13 и 14, както и цитираната съдебна практика). Ограничения, забранени по член 49 ЕО, са налице, по-специално когато данъчни разпоредби, които се прилагат към трансгранични икономически дейности, са по-неблагоприятни от тези, които се прилагат към икономическа дейност, упражнявана в границите на тази държава членка (вж. Решение по дело Filipiak, посочено по-горе, точка 62). Следва освен това да се подчертае, че забраната на ограниченията на свободното предоставяне на услуги се отнася не само за националните мерки, а и за мерки, постановени от институциите на Съюза (вж. по аналогия относно свободното движение на стоки Решение от 25 юни 1997 г. по дело Kieffer и Thill, C‑114/96, Recueil, стр. I‑3629, точка 27, както и цитираната съдебна практика). В случая член 24, параграф 3 и член 28и от Шеста директива, както и член 283, параграф 1, буква в) от Директивата за ДДС дават възможност на държавите членки да предоставят на установените на тяхна територия малки предприятия освобождаване от ДДС, съпътствано от изгубване на правото на приспадане, но изключват тази възможност за установените в други държави членки малки предприятия. Оттук следва, че когато държава членка предвижда освобождаване от ДДС за малките предприятия, установените на нейна територия такива предприятия могат съответно да предлагат услугите си при по-благоприятни условия отколкото установените извън посочената територия малки предприятия, като се има предвид, че по силата на споменатите разпоредби на държавите членки се забранява да разпрострат ползването от това освобождаване по отношение на последните. В случая от направената в предната точка констатация следва, че когато се изключва освобождаването от ДДС в полза на установените извън австрийска територия малки предприятия, за тях предоставянето на услуги в Австрия става по-непривлекателно. Следователно това изключване води до ограничение на свободното предоставяне на услуги. Освен това, както отбелязва генералният адвокат в точки 42—44 и 83 от заключението си, от една страна, това ограничение не би могло да се вмени на държавите членки, тъй като разглежданите директиви всъщност им дават възможност да приложат освобождаването от ДДС само по отношение на установените на тяхната съответна територия малки предприятия. От друга страна, възможността малките предприятия, установени извън територията на държавата членка, в която се дължи ДДС, да приспаднат данъка, платен във връзка със сделки, по които са получатели, може да се окаже недостатъчна да компенсира неприлагането спрямо тях на режима на освобождаване от ДДС, по-специално когато такива малки предприятия нямат или имат малко на брой облагаеми сделки, по които са получатели. При тези обстоятелства следва да се разгледа евентуалната обосновка на посоченото ограничение. По обосновката Австрийското, германското и гръцкото правителство, както и Съветът и Европейската комисия, считат, че ограничаването на свободното предоставяне на услуги, изразяващо се в неравно третиране на малките предприятия в зависимост от това дали са установени или не на австрийска територия, е обосновано от необходимостта да се гарантира ефективността на данъчните проверки. Според посочените правителства и институции подобни проверки могат да се провеждат ефективно само от държавата членка, на чиято територия е установено малкото предприятие. В това отношение от съдебната практика е видно, че необходимостта да се осигури ефективността на данъчния контрол представлява императивно съображение от обществен интерес, което може да обоснове ограничение на упражняването на свободите на движение, гарантирани от Договора (Решение от 27 януари 2009 г. по дело Persche, C‑318/07, Сборник, стр. I‑359, точка 52). Въпреки това, за да може да бъде обоснована, дадена ограничителна мярка трябва да зачита принципа на пропорционалност, в смисъл че трябва да бъде в състояние да гарантира осъществяването на преследваната цел и не трябва да надхвърля необходимото за постигането ѝ (Решение по дело Persche, посочено по-горе, точка 52). В това отношение следва да се вземе предвид, че ограничаването на освобождаването от ДДС в полза само на малките предприятия, установени на територията на държавата членка, която го прилага, може да гарантира осъществяването на ефективни данъчни проверки, целящи да установят дали условията за ползване от споменатото освобождаване действително са изпълнени, като се има предвид, че по принцип предприятията съхраняват документите, свързани с всички свои икономически дейности, на мястото, където са установени. Следователно правителствата и институциите, встъпили в настоящото производство, с основание считат, че приемащата държава членка не е в състояние да осъществи ефективен контрол на дейностите, упражнявани в рамките на свободното предоставяне на услуги от малко предприятие, което не е установено на споменатата територия. Що се отнася до необходимостта да се ограничи ползването от този режим до малките предприятия, установени в съответната държава членка, споменатите правителства и институции изтъкват, че правилата относно административното съдействие, произтичащи от Регламент (ЕО) № 1798/2003 на Съвета от 7 октомври 2003 година относно административното сътрудничество в областта на данъка върху добавената стойност и за отмяна на Регламент (ЕИО) № 218/92 (ОВ L 264, стр. 1; Специално издание на български език, 2007 г., глава 9, том 2, стр. 85) и от Директива 77/799/ЕИО на Съвета от 19 декември 1977 година относно взаимопомощта между компетентните органи на държавите членки в областта на прякото данъчно облагане (ОВ L 336, стр. 15; Специално издание на български език, 2007 г., глава 9, том 1, стр. 21), не могат да осигурят резултатен обмен на данни. Те отбелязват, че тъй като режимът за малките предприятия има за цел да облекчи административните тежести, свързани с облагаемите сделки, тези предприятия се освобождават от данъчните административни формалности във връзка с данъка върху оборота, поради което държавата членка на установяване не разполага с никакви данни, които би могла да изпрати на основание на Регламент № 1798/2003. Те добавят, че тъй като Директива 77/799 се отнася само до информацията, свързана с прякото данъчно облагане, тя не позволява нито да се събира, нито да се изпраща информация относно оборота на малките предприятия. В това отношение следва да се отбележи, че от една страна, целта да се гарантира ефективност на данъчните проверки с оглед на борбата с измамите, избягването на данъци и с евентуалните злоупотреби — гаранция, необходимостта от която бе припомнена в точка 57 от настоящото решение — не би могла да се постигне в отсъствието на релевантни данни. От друга страна, както генералният адвокат посочва в точка 33 от заключението си, режимът за малките предприятия предвижда опростяването на административните изисквания, за да се подкрепят създаването, дейността и конкурентоспособността на малките предприятия, както и за да се поддържа разумно съотношение между административните тежести, свързани с данъчния контрол, и очакваните приходи от данъци. Действително по силата на член 272, параграф 1, буква г) от Директивата за ДДС държавите членки могат да освободят малките предприятия от всички формалности, предвидени в членове 213—271 от нея, предназначени да осигурят информация на данъчните органи на държавите членки относно облагаемите с ДДС дейности на тяхна територия. Ето защо, както уточнява Съветът, по принцип малките предприятия не са данъчно индивидуализирани за целите на ДДС в държавата членка по установяване и последната не разполага с данни относно оборота им. В този смисъл по главното производство германското правителство уточнява, че малкото предприятие на г‑жа Schmelz не е данъчно индивидуализирано за целите на ДДС в Германия и че тази държава членка не разполага с никакви данни относно неговия оборот. Във връзка с Директива 77/799 следва да се отбележи, че в съответствие с член 1 от нея тя се отнася до обмена на информация относно данъците върху доходите, имуществото и застрахователните премии. Макар обаче да не може да се изключи, че информацията, свързана по-специално с приходите, може да осигури полезни насоки, конкретно при разследването на евентуално извършени измами по ДДС, това не променя обстоятелството, че тази информация не включва облагаемия с ДДС оборот. При тези условия правителствата и институциите, страни по настоящото производство, основателно считат, че правилата относно административното съдействие, предвидени в Регламент № 1798/2003 и в Директива 77/799, не могат да осигурят резултатен обмен на данни относно малките предприятия, които извършват дейност на територията на държавата членка, прилагаща освобождаване от ДДС. Освен това подобна липса на информация би могла да се отстрани единствено с въвеждането на формалности като предвидените в членове 213—271 от Директивата за ДДС. Както обаче бе отбелязано в точка 63 от настоящото решение, режимът за малките предприятия цели именно да спести подобни формалности на малките предприятия и на данъчните администрации. Действително да се гарантира ефективността на данъчните проверки относно оборота, реализиран от малко предприятие в държави членки, различни от тази, в която е установено, би изисквало, от една страна, за малките предприятия и данъчните администрации да се въведат сложни формалности, които да дадат възможност за събирането на съответните данни и за установяване на евентуални злоупотреби, и от друга страна, би изисквало изпращането на чести искания за административно съдействие от данъчните органи на държавата членка на установяване до данъчните органи на всички останали държави — членки на Съюза, с цел обмен на тези данни. Следва да се добави, че да се ограничи освобождаването от ДДС само в полза на данъчнозадължените лица, установени в държавата членка, която го въвежда, позволява да се избегне възможността данъчнозадължените лица, упражняващи дейности в няколко държави членки, без да са установени в тях, да избегнат изцяло или в значителна степен — под прикритието на действащи режими на освобождаване в тези държави — облагането на своите дейности, като същевременно, взети заедно, тези дейности обективно биха надхвърлили обема на дейност на малко предприятие, което би се оказало несъвместимо с необходимостта да се насърчават само малките предприятия посредством механизма на освобождаване, който представлява дерогация от принципа на облагане. Предвид изложеното се оказва, че на настоящия стадий от развитието на режима на ДДС целта да се гарантират ефективни данъчни проверки с оглед на борба с измамата, избягването на данъци и евентуални злоупотреби, както и целта с режима за малките предприятия да се укрепи конкурентоспособността им, обосновават, от една страна, да се ограничи приложимостта на освобождаването от ДДС до дейностите на малките предприятия, установени на територията на държавата членка, в която се дължи ДДС, и от друга страна, да се вземе предвид годишният оборот, реализиран в държавата членка, в която е установено предприятието. При тези обстоятелства следва да се приеме, че ограничаването на освобождаването от ДДС в полза само на малките предприятия, установени в държавата членка, в която се дължи ДДС, не надхвърля необходимото, за да се гарантира постигането на тези две цели. Следователно при разглеждането на въпросите не се установяват никакви обстоятелства, които могат да засегнат съответствието с член 49 ЕО на член 24, параграф 3 и на член 28и от Шеста директива, както и на член 283, параграф 1, буква в) от Директивата за ДДС. Накрая, доколкото запитващата юрисдикция иска да се установи и дали разглежданите в главното производство разпоредби са в съответствие с общия принцип на равно третиране, следва да се напомни, че в точка 53 от настоящото решение бе установено, че разглежданото неравно третиране води до ограничаване на свободното предоставяне на услуги. При това положение то попада в приложното поле на член 49 ЕО. При тези условия, както генералният адвокат отбелязва в точка 75 от заключението си, следва да се приеме, че общият принцип на равно третиране не следва да се прилага самостоятелно. От всичко изложено по-горе на отправените въпроси следва да се отговори, че при тяхното разглеждане не се установяват никакви обстоятелства, които могат да засегнат валидността, с оглед на член 49 ЕО, на член 24, параграф 3 и член 28и от Шеста директива, както и на член 283, параграф 1, буква в) от Директивата за ДДС. Членове 24 и 24а от Шеста директива, както и членове 284—287 от Директивата за ДДС трябва да се тълкуват в смисъл, че понятието „годишен оборот“ се отнася до оборота, реализиран от предприятие за една година в държавата членка, в която то е установено. По съдебните разноски С оглед на обстоятелството, че за страните по главното производство настоящото дело представлява отклонение от обичайния ход на производството пред запитващата юрисдикция, последната следва да се произнесе по съдебните разноски. Разходите, направени за представяне на становища пред Съда, различни от тези на посочените страни, не подлежат на възстановяване. По изложените съображения Съдът (голям състав) реши: 1) При разглеждането на въпросите не се установяват никакви обстоятелства, които могат да засегнат валидността, с оглед на член 49 ЕО, на член 24, параграф 3 и член 28и от Шеста директива 77/388/ЕИО на Съвета от 17 май 1977 година относно хармонизиране на законодателствата на държавите членки относно данъците върху оборота — обща система на данъка върху добавената стойност: единна данъчна основа, съответна изменена с Директива 2006/18/ЕО на Съвета от 14 февруари 2006 година, както и на член 283, параграф 1, буква в) от Директива 2006/112/ЕО на Съвета от 28 ноември 2006 година относно общата система на данъка върху добавената стойност. 2) Членове 24 и 24а от Директива 77/388, съответно изменена с Директива 2006/18, както и членове 284—287 от Директива 2006/112, трябва да се тълкуват в смисъл, че понятието „годишен оборот“ се отнася до оборота, реализиран от предприятие за една година в държавата членка, в която то е установено. Подписи * Език на производството: немски.

61996CJ0349

el

για τα δικαστικά έξοδα Επί των δικαστικών εξόδων 37 Τα έξοδα στα οποία υποβλήθηκαν η Κυβέρνηση του Ηνωμένου Βασιλείου και η Γερμανική Κυβέρνηση, καθώς και η Επιτροπή, που κατέθεσαν παρατηρήσεις στο Δικαστήριο, δεν αποδίδονται. Δεδομένου ότι η παρούσα διαδικασία έχει ως προς τους διαδίκους της κύριας δίκης τον χαρακτήρα παρεμπίπτοντος που ανέκυψε ενώπιον του εθνικού δικαστηρίου, σ' αυτό εναπόκειται να αποφανθεί επί των δικαστικών εξόδων. Διατακτικό Για τους λόγους αυτούς, ΤΟ ΔΙΚΑΣΤΗΡΙΟ (έκτο τμήμα), κρίνοντας επί των ερωτημάτων που του υπέβαλε το House of Lords με διάταξη της 15ης Οκτωβρίου 1996, αποφαίνεται: 1) Το άρθρο 13, Β, στοιχείο αα, της έκτης οδηγίας 77/388/ΕΟΚ του Συμβουλίου, της 17ης Μαου 1977, περί εναρμονίσεως των νομοθεσιών των κρατών μελών, των σχετικών με τους φόρους κύκλου εργασιών - Κοινό σύστημα φόρου προστιθεμένης αξίας: ομοιόμορφη φορολογική βάση, έχει την έννοια ότι υποκείμενος στον φόρο ο οποίος δεν έχει την ιδιότητα του ασφαλιστή και ο οποίος, στο πλαίσιο συμβάσεως συλλογικής ασφαλίσεως, στην οποία είναι ο αντισυμβαλλόμενος, παρέχει στους πελάτες του, οι οποίοι είναι οι ασφαλισμένοι, ασφαλιστική κάλυψη χρησιμοποιώντας τις υπηρεσίες ασφαλιστή που αναλαμβάνει τον καλυπτόμενο κίνδυνο εκτελεί ασφαλιστική εργασία υπό την έννοια της διατάξεως αυτής. Ο όρος «ασφαλιστικές» που υπάρχει στη διάταξη αυτή εκτείνεται στις κατηγορίες δραστηριοτήτων παροχής βοηθείας που εκτίθενται στο παράρτημα της πρώτης οδηγίας 73/239/ΕΟΚ του Συμβουλίου, της 24ης Ιουλίου 1973, περί συντονισμού των νομοθετικών, κανονιστικών και διοικητικών διατάξεων που αφορούν την ανάληψη δραστηριότητας πρωτασφαλίσεως, εκτός της ασφαλίσεως ζωής, και την άσκηση αυτής, όπως τροποποιήθηκε με την οδηγία 84/641/ΕΟΚ του Συμβουλίου, της 10ης Δεκεμβρίου 1984. 2) Στο αιτούν δικαστήριο απόκειται να καθορίσει, υπό το πρίσμα των ερμηνευτικών στοιχείων που προεκτέθηκαν, αν εργασίες όπως οι επίμαχες στην υπόθεση της κύριας δίκης πρέπει να θεωρηθούν από πλευράς του φόρου προστιθεμένης αξίας ως περιλαμβάνουσες δύο αυτοτελείς παροχές, δηλαδή μία απαλλασσόμενη παροχή υπηρεσίας ασφαλίσεως και μία φορολογητέα παροχή υπηρεσίας καταχωρίσεως κάρτας, ή αν η μία από τις δύο αυτές παροχές είναι η κύρια παροχή, της οποίας η άλλη είναι παρεπόμενη, και επομένως η δεύτερη υπόκειται στην ίδια φορολογική μεταχείριση με την κύρια παροχή. 3) Το άρθρο 13, Β, στοιχείο αα, της έκτης οδηγίας 77/388 έχει την έννοια ότι ένα κράτος μέλος δεν μπορεί να περιορίσει την έκταση της απαλλαγής των ασφαλιστικών εργασιών μόνο στις υπηρεσίες που παρέχονται από τους ασφαλιστές στους οποίους το εθνικό δίκαιο επιτρέπει να ασκούν δραστηριότητα ασφαλιστή.

62011CJ0153

el

Η αίτηση για την έκδοση προδικαστικής απόφασης αφορά την ερμηνεία του άρθρου 168, στοιχείο αʹ, της οδηγίας 2006/112/ΕΚ του Συμβουλίου, της 28ης Νοεμβρίου 2006, σχετικά με το κοινό σύστημα φόρου προστιθέμενης αξίας ( ΕΕ L 347, σ. 1 , στο εξής: οδηγία ΦΠΑ). Η αίτηση αυτή υποβλήθηκε στο πλαίσιο ένδικης διαφοράς μεταξύ της εταιρίας Klub OOD (στο εξής: Klub) και του Direktor na Direktsia «Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto» — Varna pri Tsentralno upravlenie na Natsionalnata agentsia za prihodite (διευθυντή της διεύθυνσης «Προσβολή και διαχείριση της εκτέλεσης» της Κεντρικής Διοίκησης της Εθνικής Υπηρεσίας Δημόσιων Εσόδων στη Βάρνα), η οποία έχει ως αντικείμενο την απόφαση φορολογικού ελέγχου με την οποία δεν αναγνωρίστηκε το δικαίωμα της εταιρίας αυτής να εκπέσει τον φόρο προστιθέμενης αξίας (στο εξής: ΦΠΑ) που είχε επιβληθεί κατά την αγορά διαμερίσματος. Το νομικό πλαίσιο Το δίκαιο της Ένωσης Κατά το άρθρο 9, παράγραφος 1, της οδηγίας ΦΠΑ: «Νοείται ως “υποκείμενος στον φόρο” οποιοσδήποτε ασκεί, κατά τρόπο ανεξάρτητο και σε οποιονδήποτε τόπο, οικονομική δραστηριότητα, ανεξάρτητα από τον επιδιωκόμενο σκοπό και τα αποτελέσματα της δραστηριότητας αυτής. Ως “οικονομική δραστηριότητα” θεωρείται κάθε δραστηριότητα του παραγωγού, του εμπόρου ή του παρέχοντος υπηρεσίες, περιλαμβανομένων και των δραστηριοτήτων εξόρυξης, των αγροτικών δραστηριοτήτων καθώς και των δραστηριοτήτων των ελεύθερων επαγγελμάτων. Ως οικονομική δραστηριότητα θεωρείται, επίσης, η εκμετάλλευση ενσώματου ή άυλου αγαθού, με σκοπό ιδίως την άντληση εσόδων διαρκούς χαρακτήρα.» Κατά το άρθρο 26 της οδηγίας αυτής: «1.   Εξομοιώνονται με παροχές υπηρεσιών εξ επαχθούς αιτίας οι ακόλουθες πράξεις: α) η χρησιμοποίηση αγαθού, το οποίο ανήκει στην επιχείρηση, για τις ίδιες ανάγκες του υποκείμενου στον φόρο ή του προσωπικού του ή, γενικότερα, για σκοπούς ξένους προς την επιχείρησή του, εφόσον το αγαθό αυτό δημιούργησε δικαίωμα προς ολική ή μερική έκπτωση του ΦΠΑ, β) η χωρίς αντάλλαγμα παροχή υπηρεσιών από τον υποκείμενο στον φόρο για ίδιες ανάγκες αυτού ή του προσωπικού του ή, γενικότερα, για σκοπούς ξένους προς την επιχείρησή του. 2.   Τα κράτη μέλη μπορούν να παρεκκλίνουν από τις διατάξεις της παραγράφου 1, με την προϋπόθεση ότι η παρέκκλιση αυτή δεν επιφέρει στρέβλωση του ανταγωνισμού.» Το άρθρο 63 της εν λόγω οδηγίας προβλέπει ότι «η γενεσιουργός αιτία επέρχεται και ο φόρος καθίσταται απαιτητός κατά τον χρόνο πραγματοποίησης της παράδοσης αγαθών ή της παροχής υπηρεσιών.» Κατά το άρθρο 167 της ίδιας οδηγίας, «το δικαίωμα έκπτωσης γεννάται κατά τον χρόνο κατά τον οποίο ο προς έκπτωση φόρος γίνεται απαιτητός.» Το άρθρο 168 της οδηγίας ΦΠΑ προβλέπει τα εξής: «Στον βαθμό που τα αγαθά και οι υπηρεσίες χρησιμοποιούνται για τις ανάγκες των φορολογούμενων πράξεών του, ο υποκείμενος στον φόρο έχει το δικαίωμα, στο κράτος μέλος στο οποίο πραγματοποιεί τις πράξεις του, να εκπίπτει από τον οφειλόμενο φόρο τα ακόλουθα ποσά: α) τον οφειλόμενο ή καταβληθέντα στο εν λόγω κράτος μέλος ΦΠΑ για τα αγαθά που του παραδόθηκαν ή πρόκειται να του παραδοθούν και για τις υπηρεσίες που του παρασχέθηκαν ή πρόκειται να του παρασχεθούν από άλλον υποκείμενο στον φόρο, [...]» Το άρθρο 273 της οδηγίας αυτής έχει ως εξής: «Τα κράτη μέλη μπορούν να προβλέπουν και άλλες υποχρεώσεις που κρίνουν αναγκαίες για τη διασφάλιση της ορθής είσπραξης του ΦΠΑ και την αποφυγή της απάτης, με την επιφύλαξη της τήρησης της αρχής της ίσης μεταχείρισης των εσωτερικών πράξεων και των πράξεων που πραγματοποιούνται από υποκείμενους στον φόρο μεταξύ κρατών μελών και με την προϋπόθεση ότι οι υποχρεώσεις αυτές δεν οδηγούν, στις συναλλαγές μεταξύ κρατών μελών, σε διατυπώσεις που συνδέονται με τη διέλευση συνόρων. Η δυνατότητα που προβλέπεται στο πρώτο εδάφιο δεν μπορεί να χρησιμοποιηθεί για την επιβολή επιπλέον υποχρεώσεων τιμολόγησης εκτός από αυτές που καθορίζονται στο κεφάλαιο 3.» Το εθνικό δίκαιο Κατά το άρθρο 6, παράγραφος 3, σημείο 1, του βουλγαρικού νόμου για τον φόρο προστιθέμενης αξίας (Zakon za danak varhu dobavenata stoynost, DV [Εφημερίδα της Κυβέρνησης της Βουλγαρίας] αριθ. φύλλου 63, της 4ης Αυγούστου 2006, στο εξής: ZDDS), ως παράδοση αγαθού εξ επαχθούς αιτίας νοείται «ο αποχωρισμός ή η παραχώρηση ενός αγαθού προς ιδιωτική χρήση ή χρήση από φυσικό πρόσωπο που υπόκειται στον φόρο, από τον κύριο του αγαθού, τους υπαλλήλους ή εργάτες του ή τρίτους, υπό την προϋπόθεση ότι κατά την παραγωγή, την εισαγωγή ή την απόκτηση του εν λόγω αγαθού εξέπεσε εν όλω ή εν μέρει ο φόρος εισροών». Το άρθρο 12, παράγραφος 1, του ZDDS ορίζει τη φορολογητέα πράξη ως «κάθε παράδοση αγαθού ή παροχή υπηρεσιών, υπό την έννοια των άρθρων 6 και 9, η οποία πραγματοποιείται στην ημεδαπή από πρόσωπο υποκείμενο στον φόρο κατά τον παρόντα νόμο, καθώς και κάθε παράδοση φορολογούμενη με μηδενικό συντελεστή, εφόσον πραγματοποιείται από πρόσωπο υποκείμενο στον φόρο, εκτός αν ο παρών νόμος προβλέπει κάτι άλλο». Το άρθρο 69, παράγραφος 1, του ZDDS ορίζει τα εξής: «Το πρόσωπο που έχει καταχωριστεί ως υποκείμενο στον φόρο δικαιούται, κατά το μέτρο που τα αγαθά ή οι υπηρεσίες χρησιμοποιούνται για την πραγματοποίηση φορολογούμενων πράξεών του, να εκπίπτει από τον φόρο για τον οποίον είναι υπόχρεος: 1.   τον φόρο επί των αγαθών που του παραδόθηκαν ή πρόκειται να του παραδοθούν ή επί των υπηρεσιών που του παρασχέθηκαν ή πρόκειται να του παρασχεθούν από άλλο πρόσωπο που έχει καταχωριστεί, σύμφωνα με τον παρόντα νόμο, ως υποκείμενο στον φόρο.» Το άρθρο 70, παράγραφος 1, του ZDDS διευκρινίζει τα εξής: «Ακόμη και αν συντρέχουν οι προϋποθέσεις του άρθρου 69 ή του άρθρου 74, δεν υφίσταται δικαίωμα έκπτωσης, αν: [...] 2.   τα αγαθά ή οι υπηρεσίες προορίζονται για την πραγματοποίηση πράξεων χωρίς αντάλλαγμα ή για άλλες δραστηριότητες και όχι για την οικονομική δραστηριότητα του υποκείμενου στον φόρο προσώπου, [...]» Κατά το άρθρο 79, παράγραφοι 1 και 2, του ZDDS: «1)   Το πρόσωπο το οποίο έχει καταχωριστεί ως υποκείμενο στον φόρο και έχει ασκήσει πλήρως ή εν μέρει το δικαίωμα έκπτωσης του φόρου εισροών για τα αγαθά ή τις υπηρεσίες που έχει παραγάγει, αγοράσει, αποκτήσει ή εισαγάγει και στη συνέχεια χρησιμοποιεί τα αγαθά αυτά ή τις υπηρεσίες αυτές για την πραγματοποίηση απαλλασσόμενων από τον φόρο πράξεων ή για πράξεις ή δραστηριότητες για τις οποίες δεν παρέχεται δικαίωμα έκπτωσης του φόρου εισροών οφείλει φόρο ίσο με το ποσό που αφορούσε το ασκηθέν δικαίωμα έκπτωσης. 2)   Το πρόσωπο το οποίο έχει καταχωριστεί ως υποκείμενο στον φόρο και έχει ασκήσει πλήρως το δικαίωμα έκπτωσης του φόρου εισροών για τα αγαθά ή τις υπηρεσίες που έχει παραγάγει, αγοράσει, αποκτήσει ή εισαγάγει και στη συνέχεια χρησιμοποιεί τα αγαθά αυτά ή τις υπηρεσίες αυτές τόσο για την πραγματοποίηση πράξεων για τις οποίες υφίσταται δικαίωμα έκπτωσης όσο και για απαλλασσόμενες από τον φόρο πράξεις ή για πράξεις ή δραστηριότητες για τις οποίες δεν παρέχεται δικαίωμα έκπτωσης του φόρου εισροών και το οποίο δεν μπορεί να προσδιορίσει ποιο μέρος των αγαθών ή υπηρεσιών αυτών χρησιμοποιείται για πράξεις για τις οποίες παρέχεται δικαίωμα έκπτωσης και ποιο μέρος για πράξεις για τις οποίες δεν παρέχεται δικαίωμα έκπτωσης οφείλει φόρο του οποίου το ύψος υπολογίζεται σύμφωνα με την παράγραφο 7.» Το άρθρο 79, παράγραφος 7, του ZDDS προβλέπει τους μαθηματικούς τύπους υπολογισμού του οφειλόμενου φόρου στις περιπτώσεις τις οποίες αφορά η παράγραφος 2 της ίδιας αυτής διάταξης. Το άρθρο 38, παράγραφος 3, του νόμου χωροταξίας (Zakon za ustroystvo na teritoriyata, DV αριθ. φύλλου 1, της 2ας Ιανουαρίου 2001, στο εξής: ZUT) προβλέπει τα εξής: «Σε πολυώροφο κτίριο που διέπεται από το σύστημα της οριζόντιας ιδιοκτησίας και προορίζεται για κατοικίες επιτρέπεται η αλλαγή της διαρρύθμισης και η μεταβολή της χρήσης ενός διαμερίσματος ή μιας ανεξάρτητης κατοικίας, προκειμένου να δημιουργηθεί ιατρείο, επαγγελματικό γραφείο ή εργαστήριο ατομικής καλλιτεχνικής δημιουργίας στο οποίο να έχουν πρόσβαση άτομα ξένα προς το κτίριο, εφόσον οι σχετικοί χώροι βρίσκονται στο ισόγειο ή στο υπόγειο, εφόσον η αλλαγή της διαρρύθμισής τους είναι σύμφωνη με τους υγειονομικούς κανόνες, τους κανόνες πρόληψης των πυρκαγιών και τις άλλες τεχνικές προδιαγραφές και εφόσον όλοι οι κύριοι των διπλανών διαμερισμάτων έχουν δώσει ρητά τη συγκατάθεσή τους με συμβολαιογραφικό έγγραφο. Επιτρέπεται κατ’ εξαίρεση η δημιουργία τέτοιων ιατρείων ή γραφείων ή εργαστηρίων σε ορόφους πάνω από το ισόγειο, μόνο αν αφενός υπάρχει απόφαση της γενικής συνέλευσης των συνιδιοκτητών που να έχει ληφθεί κατά την προβλεπόμενη διαδικασία και αφετέρου όλοι οι κύριοι των διπλανών διαμερισμάτων έχουν δώσει ρητά τη συγκατάθεσή τους με συμβολαιογραφικό έγγραφο.» Το άρθρο 177, παράγραφος 1, του ZUT προβλέπει τα εξής: «Μετά από την ολοκλήρωση των εργασιών και ενδεχομένως το τέλος των ελέγχων που προηγούνται της παράδοσης του έργου, ο κύριος του έργου δηλώνει στην αρχή που έχει εκδώσει την οικοδομική άδεια την έναρξη εκμετάλλευσης του οικοδομήματος και υποβάλλει συγχρόνως την προβλεπόμενη στο άρθρο 168, παράγραφος 6, τελική έκθεση, τις συμβάσεις που έχουν συναφθεί για τη σύνδεση με τα δίκτυα παροχών, καθώς και το έγγραφο της υπηρεσίας γεωδαισίας και κτηματολογίου που πιστοποιεί την πλήρωση της προϋπόθεσης του άρθρου 175, παράγραφος 5.» Κατά το άρθρο 177, παράγραφος 3, του ZUT: «Η αρχή που έχει εκδώσει την οικοδομική άδεια καταχωρίζει, εντός επτά ημερών από την παραλαβή της αίτησης, αφού προηγουμένως ελέγξει την πληρότητα των δικαιολογητικών, την έναρξη εκμετάλλευσης του οικοδομήματος και εκδίδει τη σχετική άδεια.» Από το άρθρο 178, παράγραφος 1, του ZUT προκύπτει ότι η χρήση των οικοδομημάτων ή των μερών τους δεν επιτρέπεται πριν χορηγηθεί από την αρμόδια αρχή η άδεια έναρξης της εκμετάλλευσής τους κατά το άρθρο 177 του ίδιου νόμου. Η διαφορά της κύριας δίκης και τα προδικαστικά ερωτήματα Η δραστηριότητα της Klub συνίσταται στην εκμετάλλευση ενός ξενοδοχείου στη Βάρνα, που είναι παραθαλάσσιο θέρετρο στη Βουλγαρία. Τον Μάιο του 2009 η εταιρία αυτή αγόρασε μια μεζονέτα, που προοριζόταν να χρησιμοποιείται ως κατοικία και βρισκόταν στη Σόφια. Μολονότι για την πώληση αυτή εξέπεσε ο ΦΠΑ, δεν υποβλήθηκε στις φορολογικές αρχές καμία φορολογική δήλωση για καταβολή τοπικών φόρων για το διαμέρισμα αυτό. Η Klub δεν μετέβαλε τη χρήση του εν λόγω ακινήτου ούτε ζήτησε να καταχωριστεί στο όνομά της η σύνδεση με τα δίκτυα νερού και ηλεκτρικού ρεύματος. Οι φορολογικές αρχές συνήγαγαν το συμπέρασμα ότι το επίμαχο διαμέρισμα προοριζόταν για κατοικία και όχι για επαγγελματική στέγη. Οι εν λόγω αρχές έκριναν ότι, αφού το διαμέρισμα αυτό δεν χρησιμοποιούνταν για τη δραστηριότητα της επιχείρησης, η αγορά του δεν παρείχε δικαίωμα έκπτωσης του καταβληθέντος ΦΠΑ εισροών, οπότε εξέδωσαν, κατόπιν φορολογικού ελέγχου, απόφαση σχετικά με τη φορολόγηση της Klub. Η Klub υπέβαλε ένσταση κατά της απόφασης αυτής ενώπιον του Direktor na Direktsia «Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto» — Varna pri Tsentralno upravlenie na Natsionalnata agentsia za prihodite, ο οποίος όμως την απέρριψε. Κατόπιν αυτού η εν λόγω εταιρία άσκησε προσφυγή ενώπιον του Administrativen sad Varna. Ενώπιον του δικαστηρίου αυτού η Klub ισχυρίζεται ότι το επίμαχο στην υπόθεση της κύριας δίκης ακίνητο προορίζεται για επαγγελματική χρήση, διότι η ίδια προτίθεται να το χρησιμοποιεί για τις συναντήσεις που θα πραγματοποιούνται κατά τις διαπραγματεύσεις της με ταξιδιωτικά γραφεία. Στη συνέχεια υποβλήθηκε φορολογική δήλωση για την καταβολή τοπικών φόρων, στην οποία αναφερόταν ότι το διαμέρισμα θα χρησιμοποιείται ως επαγγελματικός χώρος. Οι φορολογικές αρχές θεωρούν ότι η Klub δεν απέδειξε κατά τη διάρκεια του φορολογικού ελέγχου ούτε ότι το εν λόγω διαμέρισμα χρησιμοποιούνταν ήδη ούτε ότι θα χρησιμοποιηθεί στο μέλλον για επαγγελματικούς σκοπούς. Στο δικάζον δικαστήριο προσκομίστηκε ένα έγγραφο του Δήμου Σόφιας με το οποίο διευκρινίζεται ότι ο Δήμος δεν έχει κανένα στοιχείο σχετικά με υποβολή αίτησης χορήγησης πιστοποιητικού έναρξης εκμετάλλευσης για το διαμέρισμα αυτό. Κατά το αιτούν δικαστήριο, το άρθρο 70, παράγραφος 1, σημείο 2, του ZDDS έχει ερμηνευθεί με διάφορους τρόπους από το Varhoven administrativen sad (το ανώτατο διοικητικό δικαστήριο της Βουλγαρίας). Σύμφωνα με αυτό που γίνεται δεκτό από ένα μέρος της νομολογίας, στους υποκείμενους στον φόρο παρέχεται δικαίωμα έκπτωσης του ΦΠΑ εισροών που καταβλήθηκε κατά την αγορά ενός ακινήτου, είτε επειδή ο προορισμός του αγαθού αυτού μπορεί να προσδιοριστεί μόνο μετά την έναρξη της εκμετάλλευσής του είτε επειδή οι επαγγελματικές δραστηριότητες του υποκείμενου στον φόρο προσώπου περιλαμβάνουν και τις μελλοντικές παραδόσεις. Σύμφωνα με όσα γίνονται δεκτά από ένα άλλο μέρος της νομολογίας, το υποκείμενο στον φόρο πρόσωπο πρέπει, για να έχει δικαίωμα έκπτωσης του ΦΠΑ που καταβλήθηκε κατά την αγορά ακινήτου του οποίου δεν έχει αρχίσει ακόμη η εκμετάλλευση, να αποδείξει ότι το αγαθό έχει χρησιμοποιηθεί πριν από τον φορολογικό έλεγχο για την εξυπηρέτηση της οικονομικής δραστηριότητάς του. Κατά το αιτούν δικαστήριο, η τελευταία αυτή γραμματική ερμηνεία του εθνικού δικαίου δεν είναι σύμφωνη με τις αρχές του δικαίου της Ένωσης που διέπουν τη γένεση του δικαιώματος έκπτωσης του ΦΠΑ εισροών που έχει καταβληθεί για επενδυτικά αγαθά. Υπ’ αυτές τις συνθήκες, το Administrativen sad Varna αποφάσισε να αναστείλει την ενώπιόν του διαδικασία και να υποβάλει στο Δικαστήριο τα ακόλουθα προδικαστικά ερωτήματα: «1) Έχει το άρθρο 168, στοιχείο αʹ, της οδηγίας [ΦΠΑ] την έννοια ότι —εφόσον το υποκείμενο στον φόρο πρόσωπο έχει ασκήσει το δικαίωμά του να επιλέξει την υπαγωγή ενός ακινήτου, το οποίο αποτελεί επενδυτικό αγαθό, στην περιουσία της επιχείρησης— τεκμαίρεται (γίνεται δηλαδή δεκτό μέχρι την απόδειξη του εναντίου) ότι το αγαθό αυτό χρησιμοποιείται για τους σκοπούς των φορολογητέων πράξεων που διενεργεί το υποκείμενο στον φόρο πρόσωπο; 2) Έχει το άρθρο 168, στοιχείο αʹ, της οδηγίας [ΦΠΑ] την έννοια ότι το δικαίωμα έκπτωσης του φόρου εισροών γεννάται αμέσως, στην περίπτωση αγοράς ακινήτου που υπήχθη στην περιουσία της επιχείρησης ενός προσώπου που υπόκειται στον φόρο, κατά τη φορολογική περίοδο κατά την οποία καθίσταται απαιτητός ο φόρος, και μάλιστα ανεξάρτητα από το γεγονός ότι το ακίνητο δεν μπορεί να χρησιμοποιηθεί λόγω της μη χορήγησης της υποχρεωτικής κατά νόμο άδειας έναρξης της εκμετάλλευσής του; 3) Συνάδει προς την οδηγία και τη νομολογιακή ερμηνεία της η διοικητική πρακτική που, όπως η εφαρμοζόμενη από τη βουλγαρική Natsionalna Agentsia za Prihodite [Εθνική Υπηρεσία Δημόσιων Εσόδων], δεν αναγνωρίζει το δικαίωμα των υποκείμενων σε ΦΠΑ προσώπων να εκπίπτουν τον φόρο εισροών σε σχέση με τα επενδυτικά αγαθά που αγοράζουν, με το αιτιολογικό ότι τα αγαθά αυτά χρησιμοποιούνται για ιδιωτικές ανάγκες των ιδιοκτητών των εταιριών, χωρίς για τη χρήση αυτή να επιβάλλεται ΦΠΑ; 4) Έχει η προσφεύγουσα εταιρία, σε μια περίπτωση όπως αυτή την οποία αφορά η υπόθεση της κύριας δίκης, δικαίωμα έκπτωσης του ΦΠΑ εισροών που καταβλήθηκε κατά την αγορά ενός ακινήτου —μιας μεζονέτας στη Σόφια;» Επί των προδικαστικών ερωτημάτων Επί του πρώτου, του δεύτερου και του τρίτου προδικαστικού ερωτήματος Με το πρώτο, το δεύτερο και το τρίτο ερώτημα, των οποίων ενδείκνυται η συνεξέταση, το αιτούν δικαστήριο θέτει κατ’ ουσία το ζήτημα αν το άρθρο 168, στοιχείο αʹ, της οδηγίας ΦΠΑ έχει την έννοια ότι το δικαίωμα έκπτωσης του ΦΠΑ εισροών που καταβλήθηκε για την αγορά ενός ακινήτου, το οποίο αποτελεί επενδυτικό αγαθό που έχει ενταχθεί στην περιουσία της επιχείρησης, γεννάται κατά τη φορολογική περίοδο κατά την οποία καθίσταται απαιτητός ο φόρος, και μάλιστα ανεξάρτητα από το γεγονός ότι το εν λόγω αγαθό δεν άρχισε να χρησιμοποιείται αμέσως για επαγγελματικούς σκοπούς. Το αιτούν δικαστήριο θέτει συναφώς και το ζήτημα αν επιτρέπεται να μην αναγνωρίζεται το δικαίωμα του υποκειμένου στον φόρο προσώπου να εκπέσει τον ΦΠΑ εισροών που κατέβαλε για την απόκτηση επενδυτικού αγαθού, αν η προβαλλόμενη αιτιολογία είναι ότι το αγαθό αυτό χρησιμοποιείται για ιδιωτικές ανάγκες. Καταρχάς, πρέπει να υπενθυμιστεί ότι το προβλεπόμενο από την οδηγία ΦΠΑ καθεστώς εκπτώσεων αποβλέπει στην πλήρη απαλλαγή του επιχειρηματία από το βάρος του ΦΠΑ που οφείλεται ή καταβλήθηκε στο πλαίσιο όλων των οικονομικών δραστηριοτήτων του. Κατά συνέπεια, το κοινό σύστημα ΦΠΑ επιδιώκει να εξασφαλίσει πλήρη ουδετερότητα ως προς τη φορολογική επιβάρυνση όλων των οικονομικών δραστηριοτήτων, ανεξαρτήτως του σκοπού ή των αποτελεσμάτων τους, υπό την προϋπόθεση ότι οι εν λόγω δραστηριότητες υπόκεινται καταρχήν καθαυτές στον ΦΠΑ (βλ., μεταξύ άλλων, αποφάσεις της 14ης Φεβρουαρίου 1985, 268/83, Rompelman, Συλλογή 1985, σ. 655 , σκέψη 19, και της 16ης Φεβρουαρίου 2012, C-118/11, Eon Aset Menidjmunt, που δεν έχει δημοσιευθεί ακόμη στη Συλλογή, σκέψη 43). Από το άρθρο 168 της οδηγίας ΦΠΑ προκύπτει ότι το υποκείμενο στον φόρο πρόσωπο, το οποίο απέκτησε ένα αγαθό με την ιδιότητα ακριβώς του φορολογικού υποχρέου, δικαιούται, εφόσον χρησιμοποιεί το αγαθό για τις ανάγκες των φορολογούμενων πράξεών του, έκπτωση του ΦΠΑ που οφείλει ή κατέβαλε για το αγαθό αυτό (βλ. επ’ αυτού αποφάσεις της 11ης Ιουλίου 1991, C-97/90, Lennartz, Συλλογή 1991, σ. I-3795 , σκέψη 8, και της 21ης Απριλίου 2005, C-25/03, HE, Συλλογή 2005, σ. I-3123 , σκέψη 43). Σύμφωνα με τα άρθρα 63 και 167 της οδηγίας ΦΠΑ, αυτό το δικαίωμα έκπτωσης γεννάται κατά τον χρόνο κατά τον οποίο ο προς έκπτωση φόρος γίνεται απαιτητός, δηλαδή κατά την παράδοση των αγαθών (βλ. επ’ αυτού απόφαση της 2ας Ιουνίου 2005, C-378/02, Waterschap Zeeuws Vlaanderen, Συλλογή 2005, σ. I-4685 , σκέψη 31). Αντίστροφα, όταν το αγαθό δεν χρησιμοποιείται για τις ανάγκες των οικονομικών δραστηριοτήτων του υποκείμενου στον φόρο προσώπου, κατά την έννοια του άρθρου 9, παράγραφος 1, δεύτερο εδάφιο, της ίδιας οδηγίας, αλλά το εν λόγω πρόσωπο χρησιμοποιεί το αγαθό αυτό για ιδιωτική κατανάλωση, δεν γεννάται κανένα δικαίωμα προς έκπτωση (βλ. συναφώς προαναφερθείσες αποφάσεις Lennartz, σκέψη 9, και HE, σκέψη 43). Όταν πρόκειται για πράξη συνιστάμενη στην απόκτηση επενδυτικού αγαθού, το οποίο προορίζεται εν μέρει για ιδιωτική χρήση και εν μέρει για επαγγελματική, το υποκείμενο στον φόρο πρόσωπο μπορεί να αποφασίσει να εντάξει το αγαθό εξ ολοκλήρου στην περιουσία της επιχείρησης (βλ. επ’ αυτού αποφάσεις της 4ης Οκτωβρίου 1995, C-291/92, Armbrecht, Συλλογή 1995, σ. I-2775 , σκέψη 20, και της 14ης Ιουλίου 2005, C-434/03, Charles και Charles-Tijmens, Συλλογή 2005, σ. I-7037 , σκέψη 23 και εκεί παρατιθέμενη νομολογία). Στην περίπτωση αυτή, ο οφειλόμενος για την απόκτηση του αγαθού αυτού ΦΠΑ εισροών εκπίπτει καταρχήν πλήρως. Υπό τις συνθήκες αυτές, όταν για ένα επενδυτικό αγαθό που έχει ενταχθεί στην επιχείρηση υπάρχει δικαίωμα πλήρους ή μερικής έκπτωσης του ΦΠΑ εισροών, η χρήση του αγαθού αυτού για τις ιδιωτικές ανάγκες του υποκειμένου στον φόρο ή του προσωπικού του ή για σκοπούς ξένους προς την επιχείρηση εξομοιώνεται με παροχή υπηρεσιών εξ επαχθούς αιτίας, δυνάμει του άρθρου 26, παράγραφος 1, της οδηγίας ΦΠΑ (βλ. προαναφερθείσα απόφαση Charles και Charles-Tijmens, σκέψεις 24 και 25 και εκεί παρατιθέμενη νομολογία, απόφαση της 23ης Απριλίου 2009, C-460/07, Puffer, Συλλογή 2009, σ. I-3251 , σκέψη 41, και προαναφερθείσα απόφαση Eon Aset Menidjmunt, σκέψη 54). Κατά συνέπεια, η εφαρμογή του συστήματος του ΦΠΑ και, επομένως, του μηχανισμού έκπτωσης εξαρτάται από την απόκτηση του αγαθού από πρόσωπο υποκείμενο στον φόρο που ενεργεί υπό την ιδιότητά του αυτή (βλ. επ’ αυτού προαναφερθείσες αποφάσεις Lennartz, σκέψη 15, και Eon Aset Menidjmunt, σκέψη 57). Το υποκείμενο στον φόρο πρόσωπο ενεργεί υπό την ιδιότητά του αυτή, όταν ενεργεί για τις ανάγκες της οικονομικής δραστηριότητάς του, κατά την έννοια του άρθρου 9, παράγραφος 1, δεύτερο εδάφιο, της οδηγίας ΦΠΑ (βλ. επ’ αυτού απόφαση της 8ης Μαρτίου 2001, C-415/98, Bakcsi, Συλλογή 2001, σ. I-1831 , σκέψη 29). Το ζήτημα αν το υποκείμενο στον φόρο πρόσωπο ενεργεί υπό την ιδιότητά του αυτή συνιστά πραγματικό ζήτημα, που πρέπει να εκτιμάται με βάση το σύνολο των δεδομένων της συγκεκριμένης υπόθεσης, μεταξύ των οποίων καταλέγονται η φύση του οικείου αγαθού και το χρονικό διάστημα που παρήλθε μεταξύ της κτήσης του και της χρήσης του για την εξυπηρέτηση των οικονομικών δραστηριοτήτων του προσώπου αυτού (βλ. επ’ αυτού προαναφερθείσες αποφάσεις Bakcsi, σκέψη 29, και Eon Aset Menidjmunt, σκέψη 58). Μπορεί επίσης να ληφθεί υπόψη το ζήτημα αν έχουν πραγματοποιηθεί συγκεκριμένες ενέργειες για τις απαραίτητες διαρρυθμίσεις και για την έκδοση των αδειών που είναι αναγκαίες για την επαγγελματική χρήση του αγαθού, όπως είναι οι άδειες τις οποίες αναφέρει το άρθρο 38, παράγραφος 3, του ZUT. Κατά το Δικαστήριο, ο υποκείμενος στον φόρο, αν δεν είχε τη δυνατότητα να εκπίπτει τον ΦΠΑ εισροών για τις μεταγενέστερες φορολογούμενες επαγγελματικές χρήσεις, παρά την αρχική βούλησή του να εντάξει το επενδυτικό αγαθό εξ ολοκλήρου στην επιχείρησή του, ενόψει μελλοντικών πράξεων, δεν θα απαλλασσόταν από το σύνολο του φόρου που πλήττει το αγαθό το οποίο χρησιμοποιεί για την οικονομική δραστηριότητά του και η φορολόγηση των επαγγελματικών δραστηριοτήτων του θα είχε ως συνέπεια τη διπλή φορολόγηση, η οποία είναι αντίθετη προς την αρχή της ουδετερότητας του φόρου, η οποία διαπνέει το κοινό σύστημα του ΦΠΑ (βλ. επ’ αυτού προαναφερθείσα απόφαση Puffer, σκέψεις 45 και 46). Η αρχή της ουδετερότητας του ΦΠΑ όσον αφορά τη φορολογική επιβάρυνση της επιχείρησης απαιτεί να θεωρούνται οι δαπάνες για επενδύσεις που πραγματοποιούνται για τις ανάγκες και τους σκοπούς μιας επιχείρησης ως οικονομικές δραστηριότητες που συνεπάγονται το δικαίωμα άμεσης έκπτωσης του οφειλόμενου ΦΠΑ εισροών (βλ. επ’ αυτού τις προαναφερθείσες αποφάσεις Rompelman, σκέψη 22, και Puffer, σκέψη 47). Κατά συνέπεια, ο ιδιώτης που αποκτά αγαθά για τις ανάγκες μιας οικονομικής δραστηριότητας, κατά την έννοια του άρθρου 9, παράγραφος 1, δεύτερο εδάφιο, της οδηγίας ΦΠΑ, τα αποκτά ως υποκείμενος στον φόρο, ακόμη και αν τα αγαθά δεν χρησιμοποιούνται αμέσως για τις οικονομικές αυτές δραστηριότητες (βλ. επ’ αυτού προαναφερθείσα απόφαση Lennartz, σκέψη 14). Στο αιτούν δικαστήριο εναπόκειται να εξακριβώσει αν, στην υπόθεση της κύριας δίκης, η Klub απέκτησε πράγματι το επίμαχο ακίνητο για τις ανάγκες της οικονομικής δραστηριότητάς της. Στην περίπτωση αυτή, η εν λόγω εταιρία μπορεί να εκπέσει πλήρως και αμέσως τον ΦΠΑ που βάρυνε το αγαθό που έχει ενταχθεί εξ ολοκλήρου στην περιουσία της επιχείρησής της, έστω και αν το αγαθό αυτό δεν χρησιμοποιήθηκε αμέσως για τις ανάγκες της οικονομικής δραστηριότητάς της. Επιπλέον, αν δεν υπάρχουν στοιχεία που ενέχουν απάτη ή κατάχρηση και υπό την επιφύλαξη των ενδεχομένων διακανονισμών σύμφωνα με τις προϋποθέσεις που θέτει η οδηγία ΦΠΑ, το δικαίωμα έκπτωσης, εφόσον έχει γεννηθεί, εξακολουθεί να υφίσταται (βλ. επ’ αυτού αποφάσεις της 8ης Ιουνίου 2000, C-400/98, Breitsohl, Συλλογή 2000, σ. I-4321 , σκέψη 41, και της 21ης Φεβρουαρίου 2006, C-255/02, Halifax κ.λπ., Συλλογή 2006, σ. I-1609 , σκέψη 84). Όπως έχει δεχτεί συναφώς το Δικαστήριο, όταν ο υποκείμενος στον φόρο δεν μπόρεσε να χρησιμοποιήσει τα αγαθά ή τις υπηρεσίες, για τα οποία έγινε η έκπτωση στο πλαίσιο φορολογούμενων πράξεων, λόγω περιστάσεων ανεξάρτητων από τη θέλησή του, εξακολουθεί να υφίσταται το δικαίωμα έκπτωσης, διότι στην περίπτωση αυτή δεν υπάρχει κανένας κίνδυνος απάτης ή κατάχρησης που να μπορεί να δικαιολογήσει τη μεταγενέστερη επιστροφή των ποσών που εξέπεσαν (απόφαση της 8ης Ιουνίου 2000, C-396/98, Schloßstrasse, Συλλογή 2000, σ. I-4279 , σκέψη 42). Αντίθετα, στις περιπτώσεις που χαρακτηρίζονται από απάτη ή κατάχρηση, όπου ο υποκείμενος στον φόρο υποκρίθηκε ότι επιθυμεί να ασκήσει συγκεκριμένη οικονομική δραστηριότητα, αλλά επιδίωξε, στην πραγματικότητα, να προσθέσει στην ιδιωτική του περιουσία αγαθά για τα οποία επιτρεπόταν η έκπτωση, η φορολογική αρχή μπορεί να ζητήσει την αναδρομική επιστροφή των ποσών που εξέπεσαν, εφόσον οι εκπτώσεις αυτές επιτράπηκαν κατόπιν ψευδών δηλώσεων (βλ. προαναφερθείσα απόφαση Schloßstrasse, σκέψη 40 και εκεί παρατιθέμενη νομολογία). Είναι σκόπιμο να υπενθυμιστεί ότι, για να διαπιστωθεί ότι υπάρχει καταχρηστική πρακτική, πρέπει να συντρέχουν δύο προϋποθέσεις. Πρώτον, οι επίμαχες πράξεις, παρά την τυπική εφαρμογή των προϋποθέσεων που προβλέπουν οι σχετικές διατάξεις της οδηγίας ΦΠΑ και της εθνικής νομοθεσίας που μεταφέρει την οδηγία αυτή στο εσωτερικό δίκαιο, πρέπει να έχουν ως αποτέλεσμα την αποκόμιση φορολογικού πλεονεκτήματος, του οποίου η χορήγηση θα αντέβαινε στον επιδιωκόμενο από τις διατάξεις αυτές σκοπό. Δεύτερον, πρέπει επίσης να προκύπτει από ένα σύνολο αντικειμενικών στοιχείων ότι ο κύριος σκοπός της επίμαχης πράξης είναι η αποκόμιση φορολογικού πλεονεκτήματος (βλ. επ’ αυτού προαναφερθείσα απόφαση Halifax κ.λπ., σκέψεις 74 και 75). Τα μέτρα που τα κράτη μέλη έχουν την ευχέρεια να θεσπίζουν, βάσει του άρθρου 273 της οδηγίας ΦΠΑ, για να διασφαλίζεται η επακριβής είσπραξη του φόρου και για να αποφεύγεται η φοροδιαφυγή, δεν πρέπει πάντως να βαίνουν πέραν αυτού που είναι αναγκαίο για την επίτευξη των σκοπών αυτών και δεν πρέπει να έχουν ως αποτέλεσμα να διακυβεύεται η ουδετερότητα του ΦΠΑ (βλ. απόφαση της 21ης Οκτωβρίου 2010, C-385/09, Nidera Handelscompagnie, Συλλογή 2010, σ. I-10385 , σκέψη 49). Εν προκειμένω εναπόκειται στο αιτούν δικαστήριο να εξακριβώσει αν αποδεικνύεται, με βάση αντικειμενικά στοιχεία, η ύπαρξη καταχρηστικής πρακτικής, σύμφωνα με τον ορισμό που δόθηκε ανωτέρω στην πρακτική αυτή με τη σκέψη 49. Από τα παραπάνω προκύπτει ότι το άρθρο 168, στοιχείο αʹ, της οδηγίας ΦΠΑ έχει την έννοια ότι ο υποκείμενος στον φόρο, ο οποίος έχει αποκτήσει επενδυτικό αγαθό ενεργώντας ως πρόσωπο υποκείμενο στον φόρο και το έχει εντάξει στην περιουσία της επιχείρησης, έχει το δικαίωμα να εκπέσει τον επιβληθέντα κατά την απόκτηση του αγαθού αυτού ΦΠΑ κατά τη φορολογική περίοδο κατά την οποία κατέστη απαιτητός ο φόρος, ανεξάρτητα από το γεγονός ότι το εν λόγω αγαθό δεν άρχισε να χρησιμοποιείται αμέσως για επαγγελματικούς σκοπούς. Στο εθνικό δικαστήριο εναπόκειται να εξακριβώσει αν ο υποκείμενος στον φόρο απέκτησε το επενδυτικό αγαθό για τις ανάγκες της οικονομικής δραστηριότητάς του και να εκτιμήσει ενδεχομένως αν υφίσταται καταχρηστική πρακτική. Επί του τέταρτου ερωτήματος Με το τέταρτο ερώτημα το αιτούν δικαστήριο θέτει το ζήτημα αν η προσφεύγουσα, σε μια περίπτωση όπως αυτή την οποία αφορά η υπόθεση της κύριας δίκης, έχει δικαίωμα έκπτωσης του ΦΠΑ εισροών που καταβλήθηκε κατά την αγορά ενός ακινήτου στη Σόφια. Υπενθυμίζεται ότι, στο πλαίσιο του άρθρου 267 ΣΛΕΕ, το Δικαστήριο δεν έχει αρμοδιότητα να εφαρμόζει τους κανόνες του δικαίου της Ένωσης σε συγκεκριμένες περιπτώσεις, αλλά μόνο να αποφαίνεται επί της ερμηνείας των Συνθηκών και των πράξεων των οργάνων της Ένωσης (βλ. επ’ αυτού αποφάσεις της 10ης Μαΐου 2001, C-203/99, Veedfald, Συλλογή 2001, σ. I-3569 , σκέψη 31, και της 10ης Ιουλίου 2008, C-54/07, Feryn, Συλλογή 2008, σ. I-5187 , σκέψη 19). Εν προκειμένω, το αιτούν δικαστήριο ζητεί με το ερώτημά του από το Δικαστήριο να εφαρμόσει άμεσα το άρθρο 168 της οδηγίας ΦΠΑ στα πραγματικά περιστατικά της διαφοράς της κύριας δίκης, μολονότι η επίλυση της διαφοράς αυτής εναπόκειται στο εθνικό δικαστήριο, το οποίο θα μπορεί να βασιστεί, εφόσον το κρίνει αναγκαίο, στην απάντηση που δίδεται στα λοιπά προδικαστικά ερωτήματα. Επομένως, το Δικαστήριο δεν είναι αρμόδιο να απαντήσει στο τέταρτο ερώτημα. Επί των δικαστικών εξόδων Δεδομένου ότι η παρούσα διαδικασία έχει ως προς τους διαδίκους της κύριας δίκης τον χαρακτήρα παρεμπίπτοντος που ανέκυψε ενώπιον του εθνικού δικαστηρίου, σ’ αυτό εναπόκειται να αποφανθεί επί των δικαστικών εξόδων. Τα έξοδα στα οποία υποβλήθηκαν όσοι υπέβαλαν παρατηρήσεις στο Δικαστήριο, πλην των ως άνω διαδίκων, δεν αποδίδονται. Για τους λόγους αυτούς, το Δικαστήριο (δεύτερο τμήμα) αποφαίνεται: Το άρθρο 168, στοιχείο αʹ, της οδηγίας 2006/112/ΕΚ του Συμβουλίου, της 28ης Νοεμβρίου 2006, σχετικά με το κοινό σύστημα φόρου προστιθέμενης αξίας, έχει την έννοια ότι ο υποκείμενος στον φόρο, ο οποίος έχει αποκτήσει επενδυτικό αγαθό ενεργώντας ως πρόσωπο υποκείμενο στον φόρο και το έχει εντάξει στην περιουσία της επιχείρησης, έχει το δικαίωμα να εκπέσει τον επιβληθέντα κατά την απόκτηση του αγαθού αυτού φόρο προστιθέμενης αξίας κατά τη φορολογική περίοδο κατά την οποία κατέστη απαιτητός ο φόρος, ανεξάρτητα από το γεγονός ότι το εν λόγω αγαθό δεν άρχισε να χρησιμοποιείται αμέσως για επαγγελματικούς σκοπούς. Στο εθνικό δικαστήριο εναπόκειται να εξακριβώσει αν ο υποκείμενος στον φόρο απέκτησε το επενδυτικό αγαθό για τις ανάγκες της οικονομικής δραστηριότητάς του και να εκτιμήσει ενδεχομένως αν υφίσταται καταχρηστική πρακτική. (υπογραφές) ( *1 ) Γλώσσα διαδικασίας: η βουλγαρική.

62008CJ0515

nl

Het verzoek om een prejudiciële beslissing betreft de uitlegging van de artikelen 56 VWEU en 57 VWEU. Dit verzoek is ingediend in het kader van een door het Openbaar Ministerie ingeleide strafprocedure tegen V. M. dos Santos Palhota, M. de Moura Gonçalves en F. L. das Neves Palhota alsmede tegen de in Portugal gevestigde vennootschap Termiso Limitada (hierna samen: „verdachten in het hoofdgeding”), die ervan worden verdacht onder meer te hebben verzuimd voor 53 in België ter beschikking gestelde Portugese werknemers de individuele rekening op te stellen waarin de Belgische wettelijke regeling voorziet. Toepasselijke bepalingen De regeling van de Unie In artikel 1, lid 1, van richtlijn 96/71/EG van het Europees Parlement en de Raad van 16 december 1996 betreffende de terbeschikkingstelling van werknemers met het oog op het verrichten van diensten (PB 1997, L 18, blz. 1) wordt bepaald: „Deze richtlijn is van toepassing op in een lidstaat gevestigde ondernemingen die in het kader van transnationale dienstverrichtingen, overeenkomstig lid 3, werknemers ter beschikking stellen op het grondgebied van een lidstaat.” Artikel 3, lid 1, eerste alinea, van deze richtlijn bepaalt: „De lidstaten zien erop toe dat de in artikel 1, lid 1, bedoelde ondernemingen – ongeacht het recht dat van toepassing is op het dienstverband – voor de op hun grondgebied ter beschikking gestelde werknemers wat de hierna genoemde aangelegenheden betreft, de arbeidsvoorwaarden en -omstandigheden garanderen die, in de lidstaat waar het werk wordt uitgevoerd, zijn vastgelegd: –      in wettelijke en bestuursrechtelijke bepalingen en/of –      in collectieve arbeidsovereenkomsten of scheidsrechterlijke uitspraken die algemeen verbindend zijn verklaard in de zin van lid 8, voor zover deze betrekking hebben op de in de bijlage genoemde activiteiten: a)      maximale werk- en minimale rustperioden; b)      minimumaantal betaalde vakantiedagen; c)      minimumlonen, inclusief vergoedingen voor overwerk; dit punt is niet van toepassing op de aanvullende bedrijfspensioenregelingen; d)      voorwaarden voor het ter beschikking stellen van werknemers, inzonderheid door uitzendbedrijven; e)      gezondheid, veiligheid en hygiëne op het werk; f)      beschermende maatregelen met betrekking tot de arbeidsvoorwaarden en -omstandigheden van zwangere of pas bevallen vrouwen, kinderen en jongeren; g)      gelijke behandeling van mannen en vrouwen, alsmede andere bepalingen inzake niet-discriminatie.” De nationale regeling Artikel 8 van de wet van 5 maart 2002 tot omzetting van richtlijn 96/71 en tot invoering van een vereenvoudigd stelsel betreffende het bijhouden van sociale documenten door ondernemingen die in België werknemers ter beschikking stellen ( Belgisch Staatsblad van 13 maart 2002; hierna: „wet van 5 maart 2002”) bepaalt dat de werkgever die voldoet aan de voorwaarden bedoeld in artikel 6 ter, § 2, van het koninklijk besluit nr. 5 van 23 oktober 1978 betreffende het bijhouden van sociale documenten ( Belgisch Staatsblad van 2 december 1978; hierna: „koninklijk besluit nr. 5”), gedurende de krachtens die paragraaf bepaalde periode, niet gehouden is tot het opstellen van onder meer de afrekening bedoeld in artikel 15 van de wet van 12 april 1965 betreffende de bescherming van het loon der werknemers (hierna: „loonafrekening”). Bij artikel 9 van de wet van 5 maart 2002 is in koninklijk besluit nr. 5 een hoofdstuk II bis ingevoegd, dat onder meer bovengenoemd artikel 6 ter bevat, waarin het in die wet bepaalde vereenvoudigd stelstel wordt geregeld (hierna: „vereenvoudigd stelsel”). Volgens § 1 van laatstgenoemd artikel wordt voor de toepassing van dit hoofdstuk onder werkgevers in de zin van koninklijk besluit nr. 5 verstaan, werkgevers die op het Belgische grondgebied werknemers tewerkstellen die hetzij gewoonlijk werken op het grondgebied van één of meer andere landen dan het Koninkrijk België, hetzij zijn aangeworven in een ander land dan het Koninkrijk België. Volgens § 2 van laatstgenoemd artikel zijn de werkgevers gedurende een bepaalde periode vrijgesteld van het opstellen en bijhouden van de sociale documenten bepaald in hoofdstuk II van koninklijk besluit nr. 5, waaronder de individuele rekening bedoeld in artikel 4, § 1, van dat besluit (hierna: „individuele rekening”), voor zover zij, ten eerste, voorafgaand aan de tewerkstelling van de betrokken werknemers een verklaring van terbeschikkingstelling (hierna: „voorafgaande verklaring van terbeschikkingstelling”) toezenden aan de Belgische autoriteiten, en ten tweede, een afschrift van de documenten die volgens de wettelijke regeling van het land van vestiging van de werkgever vereist zijn en vergelijkbaar zijn met de individuele rekening of met de loonafrekening ter beschikking houden van diezelfde autoriteiten (hierna: „vergelijkbare documenten”). Volgens artikel 2 van het koninklijk besluit van 29 maart 2002 tot vaststelling van de uitvoeringsmodaliteiten van het vereenvoudigd stelsel betreffende het opmaken en bijhouden van sociale documenten voor de ondernemingen die in België werknemers ter beschikking stellen en tot bepaling van de activiteiten in de bouwsector bedoeld in artikel 6, § 2, van de wet van 5 maart 2002 ( Belgisch Staatsblad van 17 april 2002; hierna: „koninklijk besluit van 29 maart 2002”) wordt de periode bedoeld in artikel 6 ter, § 2, van koninklijk besluit nr. 5 bepaald op zes maanden te rekenen vanaf de begindatum van de tewerkstelling van de eerste ter beschikking gestelde werknemer in België. Volgens artikel 3 van het koninklijk besluit van 29 maart 2002 moeten de werkgevers die in België ter beschikking gestelde werknemers tewerkstellen, voorafgaand aan het begin van de periode van tewerkstelling, per brief, per elektronische post of per fax een verklaring van terbeschikkingstelling overeenkomstig artikel 4 van dit besluit toezenden aan de Inspectie van de sociale wetten. Deze laatste bevestigt de ontvangst en de conformiteit van de verklaring van terbeschikkingstelling binnen vijf werkdagen te rekenen vanaf de ontvangst ervan, door de werkgever bij wege van een van bovengenoemde communicatiemiddelen een registratienummer te verstrekken. De werkgever kan de tewerkstelling slechts beginnen na de datum van kennisgeving van dit nummer. Bij gebreke hiervan kan de werkgever niet genieten van de in het vereenvoudigd stelsel bepaalde vrijstelling van het opstellen en bijhouden van sociale documenten. Artikel 4 van het koninklijk besluit van 29 maart 2002 bepaalt dat de verklaring van terbeschikkingstelling, die moet overeenstemmen met het als bijlage bij dat besluit gevoegde model, de volgende vermeldingen moet bevatten: „1°      wat betreft de werkgever die werknemers in België ter beschikking stelt: de naam, voornaam en woonplaats of de firmanaam en de maatschappelijke zetel van de onderneming, de aard van de activiteit van de onderneming, het adres, het telefoonnummer, het faxnummer, het elektronisch postadres en het identificatie‑ of inschrijvingsnummer van de werkgever bij het bevoegde organisme van sociale zekerheid van het land van herkomst[;] 2°      wat betreft de aangestelde of lasthebber van de werkgever bij wie de vergelijkbare documenten ter beschikking worden gehouden overeenkomstig artikel 5, § 1, van dit besluit: de naam en de voornaam, de firmanaam, het adres, het telefoonnummer, het faxnummer en het elektronisch postadres; 3°      wat betreft elk van de in België ter beschikking gestelde werknemers: de naam en voornaam, de woonplaats, de geboortedatum, de burgerlijke stand, het geslacht, de nationaliteit, het adres, het telefoonnummer, het nummer en de aard van het identiteitsdocument, de datum van afsluiting van de arbeidsovereenkomst, de begindatum van tewerkstelling in België en de uitgeoefende functie; 4°      wat betreft de op de ter beschikking gestelde werknemers toepasselijke arbeidsvoorwaarden: de wekelijkse arbeidsduur, de werkroosters; 5°      wat betreft de terbeschikkingstelling: het type van dienstprestaties verricht in het raam van de terbeschikkingstelling, de begindatum van de terbeschikkingstelling en de voorziene duur van de terbeschikkingstelling; de plaats waar de arbeidsprestaties worden geleverd; 6°      wat betreft de vergelijkbare documenten: de plaats waar deze documenten overeenkomstig artikel 5 van dit besluit worden bijgehouden en bewaard”. Artikel 5 van dit besluit betreft de modaliteiten inzake terbeschikkingstelling en bewaring van vergelijkbare documenten gedurende de periode van tewerkstelling van de in België ter beschikking gestelde werknemers. In § 1 van dit artikel wordt bepaald dat gedurende de periode van zes maanden bedoeld in artikel 2 van dit besluit een kopie van de vergelijkbare documenten ter beschikking van de aangewezen inspectiediensten wordt gehouden, hetzij op de arbeidsplaats van de ter beschikking gestelde werknemer in België, hetzij op de Belgische woonplaats van een natuurlijke persoon die deze documenten bewaart als lasthebber of aangestelde van de werkgever. Bij gebreke hiervan zijn de werkgevers gehouden de individuele rekening en de loonafrekening op te stellen en bij te houden. Volgens § 2 van dit artikel 5 moeten de werkgevers na afloop van die periode van zes maanden die kopie gedurende een periode van vijf jaar bewaren en bovendien de in hoofdstuk II van koninklijk besluit nr. 5 bepaalde sociale documenten alsmede de afrekening opstellen. Artikel 6 van het koninklijk besluit van 29 maart 2002 betreft de modaliteiten inzake terbeschikkingstelling en bewaring van de vergelijkbare documenten na afloop van de periode van tewerkstelling van de in België ter beschikking gestelde werknemers. Het bepaalt dat de werkgevers na afloop van die periode de kopie van de vergelijkbare documenten alsook een inventaris daarvan per aangetekende brief moeten toezenden aan, of tegen ontvangstbewijs moeten neerleggen bij, de Inspectie van de sociale wetten. Hoofdgeding en prejudiciële vraag Uit de stukken en de door de Belgische regering ingediende schriftelijke opmerkingen blijkt dat de vennootschap Termiso Limitada regelmatig Portugese lassers en monteurs ter beschikking stelde op de scheepswerf Antwerp Shiprepair NV om werken uit te voeren op schepen. Bij een controle van die scheepswerf op 12 juli 2004 hebben de inspectiediensten vastgesteld dat daar 53 Portugese werknemers van Termiso Limitada waren tewerkgesteld voor wie geen voorafgaande verklaring van terbeschikkingstelling was gedaan. Bovendien kon de Portugese ploegbaas geen enkel Portugees loondocument overleggen. Volgens de Rechtbank van eerste aanleg te Antwerpen hebben de inspectiediensten vastgesteld dat niet was voldaan aan de voorwaarden van de wet van 5 maart 2002 en van richtlijn 96/71, zodat het Belgische sociale recht betreffende het bijhouden van sociale documenten, met name van de individuele rekening, van toepassing was. De verdachten in het hoofdgeding (de eerste, de tweede en de derde als zaakvoerder en personeelsleden van de vennootschap Termiso Limitada en deze laatste als werkgever en strafrechtelijk aansprakelijke rechtspersoon) worden ervan beschuldigd, tussen 31 mei en 13 juli 2004 in strijd met, onder meer, verschillende bepalingen van koninklijk besluit nr. 5 te hebben verzuimd deze individuele rekening op te stellen voor bovengenoemde 53 Portugese werknemers. Zij worden eveneens beschuldigd van een aantal inbreuken op de Belgische regeling betreffende het wettelijke minimumloon en de vergoeding voor overwerk. De verwijzende rechter is van oordeel dat de mogelijkheid om ten gronde uitspraak te doen over de inbreuken op de Belgische sociale wetgeving afhankelijk is van het antwoord op de vraag of de wet van 5 maart 2002, waarvan de niet-inachtneming de verplichting meebrengt om bovengenoemde wetgeving na te leven, verenigbaar is met de artikelen 56 VWEU en 57 VWEU. Daarom heeft de Rechtbank van eerste aanleg te Antwerpen de behandeling van de zaak geschorst en het Hof de volgende prejudiciële vraag voorgelegd: „Schenden de bepalingen van artikel 8 van de wet van 5 maart 2002 en de artikelen 3, 4 en 5 van het koninklijk besluit van 29 maart 2002 (uitvoeringsbesluit), de artikelen [56 VWEU] en [57 VWEU], doordat zij aan buitenlandse werkgevers die werknemers wensen te detacheren, de verplichting opleggen voorafgaand een verklaring van terbeschikkingstelling over te maken aan de dienst Toezicht op de sociale wetten, evenals documenten ter beschikking te houden die vergelijkbaar zijn met de Belgische individuele rekening of loonafrekening, waardoor de toegang tot de Belgische dienstenmarkt verhinderd, zo niet bemoeilijkt zou worden?” Beantwoording van de prejudiciële vraag Ontvankelijkheid De Belgische regering stelt dat de prejudiciële vraag niet-ontvankelijk is omdat zij uitgaat van de onjuiste premisse dat het vereenvoudigd stelsel verplicht is, terwijl buitenlandse werkgevers die werknemers ter beschikking stellen op het Belgische grondgebied, ook kunnen opteren voor het overeenkomstig de Belgische wettelijke regeling opstellen en bijhouden van de sociale documenten. Zelfs al zou deze rechter van oordeel zijn dat het vereenvoudigd stelsel verplicht is, volgens vaste rechtspraak berust de procedure van artikel 267 VWEU op een duidelijke afbakening van de taken van de nationale rechterlijke instanties en van het Hof, en is het Hof uitsluitend bevoegd zich over de uitlegging of de rechtsgeldigheid van de in dit artikel bedoelde gemeenschapshandelingen uit te spreken. In dit kader heeft het Hof zich niet uit te spreken over de uitlegging van de nationale bepalingen of over de juistheid van de uitlegging die de verwijzende rechter daaraan geeft (zie met name arrest van 18 januari 2007, Auroux e.a., C‑220/05, Jurispr. blz. I‑385, punt 25 en aldaar aangehaalde rechtspraak). De Belgische en de Duitse regering betogen bovendien dat in de verwijzingsbeschikking het rechtskader noch het verband tussen het hoofdgeding en de gestelde vraag wordt uiteengezet. De Belgische regering stelt dienaangaande dat de vraag niet ziet op de uitlegging van richtlijn 96/71, waarvan de toepassing in dat geding nochtans wordt betwist. Deze regering betwijfelt ook het nut van uitlegging van artikel 57 VWEU, nu niet wordt betwist dat de door de vennootschap Termiso Limitada en haar werknemers in België verrichte werkzaamheden diensten zijn. Volgens vaste rechtspraak rust er een vermoeden van relevantie op de vragen betreffende de uitlegging van het recht van de Unie die de nationale rechter heeft gesteld binnen het onder zijn eigen verantwoordelijkheid geschetste feitelijke en wettelijke kader, ten aanzien waarvan het niet aan het Hof is de juistheid te onderzoeken. Het Hof kan een verzoek van een nationale rechterlijke instantie om een prejudiciële beslissing slechts afwijzen wanneer duidelijk blijkt dat de gevraagde uitlegging van het recht van de Unie geen verband houdt met een reëel geschil of met het voorwerp van het hoofdgeding, wanneer het vraagstuk van hypothetische aard is, of wanneer het Hof niet beschikt over de gegevens, feitelijk en rechtens, die noodzakelijk zijn om een zinvol antwoord te geven op de gestelde vragen (zie arresten van 15 december 1995, Bosman, C‑415/93, Jurispr. blz. I‑4921, punt 61, en 23 december 2009, Spector Photo Group en Van Raemdonck, C‑45/08, nog niet gepubliceerd in de Jurisprudentie, punt 26). Zoals uit de punten 14 en 15 van het onderhavige arrest blijkt, kan in het onderhavige geval uit de in de verwijzingsbeslissing gegeven uiteenzetting van de feiten en het rechtskader van het hoofdgeding worden opgemaakt dat de verwijzende rechter van mening is dat, indien een nationale regeling zoals het vereenvoudigd stelsel niet verenigbaar is met de bepalingen van het VWEU betreffende het vrij verrichten van diensten, de verdachten in het hoofdgeding niet kunnen worden bestraft voor de niet-nakoming van de verplichting om voor de betrokken personeelsleden een individuele rekening op te stellen, welke verplichting slechts bestaat indien geen gebruik wordt gemaakt van dat stelsel. Deze, weliswaar bondige, uiteenzetting biedt het Hof de mogelijkheid een nuttig antwoord te geven op de gestelde vraag. Het ontbreken van een verzoek om uitlegging van richtlijn 96/71 tast de bevoegdheid van het Hof om de prejudiciële vraag te beantwoorden overigens niet aan, omdat de bepalingen van het recht van de Unie waarvan de uitlegging wordt gevraagd, relevant zijn voor de beslechting van het hoofdgeding. Hieruit volgt dat de prejudiciële vraag ontvankelijk is. Ten gronde Met zijn vraag wenst de verwijzende rechter in wezen te vernemen of de artikelen 56 VWEU en 57 VWEU in de weg staan aan een regeling van een lidstaat volgens welke een in een andere lidstaat gevestigde werkgever die werknemers ter beschikking stelt op het grondgebied van eerstgenoemde staat, een voorafgaande verklaring van terbeschikkingstelling moet toezenden aan en gedurende de periode van terbeschikkingstelling een kopie van documenten die vergelijkbaar zijn met de door het recht van eerstgenoemde staat voorgeschreven sociale documenten of arbeidsdocumenten, zoals een individuele rekening en een loonafrekening, ter beschikking moet houden van de nationale autoriteiten. In haar opmerkingen heeft de Belgische regering erop gewezen dat de verwijzende rechter niet om uitlegging van richtlijn 96/71 heeft verzocht. Dienaangaande moet worden opgemerkt dat, indien het vereenvoudigd stelstel dient om na te gaan of de werkgevers die buitenlandse werknemers ter beschikking stellen op het Belgische grondgebied, de in artikel 3, lid 1, eerste alinea, van richtlijn 96/71 genoemde arbeidsvoorwaarden en -omstandigheden in acht nemen, zoals de Belgische regering betoogt, dergelijke controlemaatregelen niet binnen de werkingssfeer van deze richtlijn vallen en niet zijn geharmoniseerd op het niveau van de Europese Unie. Richtlijn 96/71 beoogt immers de coördinatie van de nationale regelingen van materieel recht betreffende de arbeidsvoorwaarden en -omstandigheden van ter beschikking gestelde werknemers, los van de ondergeschikte bestuurlijke regels voor de controle van de inachtneming van die voorwaarden. Hieruit volgt dat deze maatregelen door de lidstaten vrij kunnen worden gedefinieerd met inachtneming van het Verdrag en van de algemene beginselen van het recht van de Unie (zie in die zin arresten van 18 juli 2007, Commissie/Duitsland, C‑490/04, Jurispr. blz. I‑6095, punt 19, en 18 december 2007, Laval un Partneri, C‑341/05, Jurispr. blz. I‑11767, punt 60). In het onderhavige geval wordt niet betwist dat het hoofdgeding betrekking heeft op een in een andere lidstaat gevestigde onderneming die haar werknemers voor een bepaalde periode ter beschikking heeft gesteld op een scheepswerf in een andere lidstaat om daar diensten te verrichten. Welnu, het Hof heeft reeds vastgesteld dat een dergelijke feitelijke situatie onder de artikelen 56 VWEU en 57 VWEU valt (zie arrest van 25 oktober 2001, Finalarte e.a., C‑49/98, C‑50/98, C‑52/98–C‑54/98 en C‑68/98–C‑71/98, Jurispr. blz. I‑7831, punt 20). Het bestaan van een beperking van het vrij verrichten van diensten Het is vaste rechtspraak dat artikel 56 VWEU niet alleen de afschaffing verlangt van elke discriminatie van de in een andere lidstaat gevestigde dienstverrichter op grond van diens nationaliteit, maar tevens de opheffing van elke beperking – ook indien deze zonder onderscheid geldt voor binnenlandse dienstverrichters en dienstverrichters uit andere lidstaten – die de werkzaamheden van de dienstverrichter die in een andere lidstaat is gevestigd en aldaar rechtmatig gelijksoortige diensten verricht, verbiedt, belemmert of minder aantrekkelijk maakt (zie onder meer arresten van 23 november 1999, Arblade e.a., C‑369/96 en C‑376/96, Jurispr. blz. I‑8453, punt 33, en 21 september 2006, Commissie/Oostenrijk, C‑168/04, Jurispr. blz. I‑9041, punt 36). In dit verband dient erop te worden gewezen dat volgens de Belgische regering het in het hoofdgeding aan de orde zijnde vereenvoudigd stelsel bij de wet van 5 maart 2002 is ingesteld ten vervolge op het reeds aangehaalde arrest Arblade e.a. In punt 3 van het dictum van dat arrest heeft het Hof voor recht verklaard dat de artikelen 56 VWEU en 57 VWEU zich ertegen verzetten dat een lidstaat een in een andere lidstaat gevestigde onderneming die in de eerste staat tijdelijk werken uitvoert, de verplichting oplegt sociale documenten en arbeidsdocumenten, zoals onder meer voor iedere ter beschikking gestelde werknemer een individuele rekening, in de door de regeling van de eerste staat voorgeschreven vorm op te stellen, wanneer de sociale bescherming van de werknemers die deze eisen kan rechtvaardigen, reeds is verzekerd door de overlegging van de sociale documenten en arbeidsdocumenten die deze onderneming bijhoudt ingevolge de regeling van de lidstaat waar zij is gevestigd. Uit deze wet en uit het koninklijk besluit van 29 maart 2002 blijkt dat volgens het vereenvoudigd stelsel de werkgevers die werknemers ter beschikking stellen op het Belgische grondgebied, voor een periode van zes maanden vanaf het begin van de tewerkstelling van de eerste ter beschikking gestelde werknemer zijn vrijgesteld van de opstelling van onder meer door de door Belgische wettelijke regeling voorgeschreven individuele rekening en loonafrekening, voor zover zij ten eerste een voorafgaande verklaring van terbeschikkingstelling toezenden aan de Belgische autoriteiten en ten tweede een kopie van de vergelijkbare documenten ter beschikking houden van deze laatste. De belemmering die van de beperking in de tijd van deze vrijstelling zou kunnen uitgaan, is in de onderhavige zaak niet ter zake dienend, aangezien vaststaat dat de in het hoofdgeding aan de orde zijnde terbeschikkingstelling minder dan zes maanden heeft geduurd. Met betrekking tot, ten eerste, de voorafgaande verklaring van terbeschikkingstelling blijkt uit artikel 3 van het koninklijk besluit van 29 maart 2002 en uit de opmerkingen van de Belgische regering dat, enerzijds, de Belgische autoriteiten de ontvangst en de conformiteit van deze verklaring binnen vijf werkdagen te rekenen vanaf de ontvangst van de verklaring moeten bevestigen door de werkgever van de ter beschikking te stellen werknemers officieel in kennis te stellen van het registratienummer van de verklaring. Anderzijds kan de terbeschikkingstelling slechts beginnen na de datum van deze kennisgeving. Bij gebreke daarvan komt de werkgever niet in aanmerking voor toepassing van het vereenvoudigd stelsel. Vaststaat dat de in het vorige punt beschreven procedure niet als een gewone aanmeldingsprocedure kan worden aangemerkt. Zoals de advocaat-generaal in punt 70 van zijn conclusie heeft opgemerkt, zijn de loutere toezending van gegevens aan de autoriteiten van de lidstaat van bestemming en de bevestiging van de ontvangst ervan potentiële mechanismen van verificatie en machtiging voorafgaand aan de aanvang van de dienstverrichting. Aangezien die kennisgeving moet voorafgaan aan de terbeschikkingstelling van de werknemers door de werkgever en pas wordt gedaan nadat de nationale autoriteiten de conformiteit van de voorafgaande verklaring van terbeschikkingstelling hebben gecontroleerd, moet een dergelijke procedure immers als een bestuurlijke vergunningprocedure worden aangemerkt (zie naar analogie arrest Commissie/Oostenrijk, reeds aangehaald, punt 41). Een procedure die het verrichten van diensten door een in een andere lidstaat gevestigde onderneming bij wege van op het nationale grondgebied ter beschikking gestelde werknemers afhankelijk stelt van de afgifte van een dergelijke bestuurlijke vergunning, kan echter een beperking van het vrij verrichten van diensten in de zin van artikel 56 VWEU vormen (zie naar analogie arresten van 9 augustus 1994, Vander Elst, C‑43/93, Jurispr. blz. I‑3803, punt 15, en 19 januari 2006, Commissie/Duitsland, C‑244/04, Jurispr. blz. I‑885, punt 34). Een dergelijke procedure kan immers, met name wegens de termijn voor het verrichten van deze kennisgeving, de voorgenomen terbeschikkingstelling en bijgevolg het verrichten van diensten door de werkgever van de ter beschikking te stellen werknemers belemmeren, inzonderheid wanneer de te verrichten diensten op vrij korte termijn moeten worden verricht (zie in die zin reeds aangehaalde arresten van 19 januari 2006, Commissie/Duitsland, punt 35, en Commissie/Oostenrijk, punt 39). In dit verband wijzen verdachten in het hoofdgeding er in hun schriftelijke opmerkingen op, zonder op dit punt te zijn weergesproken, dat de voor de vennootschap Antwerp Shiprepair NV te verrichten diensten spoedeisend waren en zo snel mogelijk na het sluiten van de desbetreffende overeenkomst moesten worden aangevat. In haar antwoord op een door het Hof ter terechtzitting gestelde vraag heeft de Belgische regering echter vastgesteld dat het vereenvoudigd stelsel geen enkele uitzondering op de in punt 33 van het onderhavige arrest beschreven procedure toestaat voor spoedeisende terbeschikkingstellingen. Zoals deze regering ook ter terechtzitting heeft verklaard, is het van weinig belang dat de registratie in de praktijk twee of drie dagen na de ontvangst van de voorafgaande verklaring van terbeschikkingstelling aan de werkgever van de ter beschikking te stellen werknemers ter kennis wordt gebracht, daar de werkgever niet op voorhand kan uitsluiten dat hij voor de terbeschikkingstelling ten minste de in het vereenvoudigd stelstel voor de kennisgeving van de registratie bepaalde vijf werkdagen zal moeten wachten. De mogelijkheid van zolang te moeten wachten kan zowel voor deze werkgever als voor de degene wie voor de diensten in de vorm van terbeschikkingstelling van werknemers zijn bestemd, het verrichten van die diensten bemoeilijken of minder aantrekkelijk maken, vooral wanneer het gaat om spoedeisende diensten. Bovendien is de in punt 33 van het onderhavige arrest beschreven procedure een bepalend element van het vereenvoudigd stelsel, aangezien volgens artikel 3 van het koninklijk besluit van 29 maart 2002 een werkgever die op het Belgische grondgebied werknemers ter beschikking stelt zonder in kennis te zijn gesteld van het registratienummer van zijn voorafgaande verklaring van terbeschikkingstelling, voor die terbeschikkingstelling niet kan volstaan met het bijhouden van vergelijkbare documenten, zoals in het vereenvoudigd stelstel wordt bepaald, maar Belgische sociale documenten zoals de individuele rekening en de loonafrekening moet opstellen. Hieruit volgt dat het in het vereenvoudigd stelstel gestelde vereiste van toezending van een voorafgaande verklaring van terbeschikkingstelling en van kennisgeving van het registratienummer van die verklaring een beperking van het vrij verrichten van diensten in de zin van artikel 56 VWEU vormt. Deze conclusie wordt niet ontkracht door de vaststelling van de Belgische regering dat het vereenvoudigd stelsel facultatief is in die zin dat de werkgever die werknemers ter beschikking wil stellen op het Belgische grondgebied ervoor kan opteren, geen gebruik te maken van dit stelsel, en in dat geval bovengenoemde Belgische sociale documenten moet opstellen en bijhouden. Zoals in punt 30 van het onderhavige arrest is verklaard, heeft het Hof in het reeds aangehaalde arrest Arblade e.a. al geoordeeld dat een dergelijke verplichting op zichzelf niet in overeenstemming is met het vrij verrichten van diensten. Bovendien blijkt uit de stukken dat in het geval van de in het hoofdgeding aan de orde zijnde Belgische wettelijke regeling de niet-nakoming van die verplichting onder strafbedreiging staat. Met betrekking tot, ten tweede, de verplichtingen die bij de artikelen 5 en 6 van het koninklijk besluit van 29 maart 2002 aan de werkgevers van op het Belgische grondgebied ter beschikking gestelde werknemers zijn opgelegd, te weten allereerst de verplichting om hetzij op de arbeidsplaats in België hetzij op de Belgische woonplaats van de lasthebber of aangestelde van de werkgever een kopie van de vergelijkbare documenten ter beschikking van de Belgische autoriteiten te houden, vervolgens de verplichting om na afloop van de periode van terbeschikkingstelling deze kopie alsook een inventaris van de vergelijkbare documenten aan de Belgische autoriteiten toe te zenden, en ten slotte de verplichting om na afloop van een periode van zes maanden een kopie van de vergelijkbare documenten gedurende een periode van vijf jaar op een van de aangewezen plaatsen ter beschikking van die autoriteiten te houden, kan niet van meet af aan worden uitgesloten dat deze verplichtingen voor de in een andere lidstaat gevestigde ondernemingen extra bestuurlijke en economische kosten en lasten meebrengen, zodat deze ondernemingen uit het oogpunt van de mededinging niet op gelijke voet staan met de ondernemingen die personen tewerkstellen die hun arbeid gewoonlijk op het Belgische grondgebied verrichten. De Belgische regering heeft er weliswaar op gewezen dat de verplichting om gedurende een periode van vijf jaar na afloop van de terbeschikkingstelling een kopie van de vergelijkbare documenten ter beschikking van haar autoriteiten te houden, niet geldt voor terbeschikkingstellingen van minder dan zes maanden zoals degene die in het hoofdgeding aan de orde is, doch heeft geen enkel argument aangevoerd met betrekking tot de twee andere verplichtingen. Zij heeft zelfs toegegeven dat niet kan worden uitgesloten dat de betrokken bepalingen een beperking van het vrij verrichten van diensten in de zin van artikel 56 VWEU kunnen opleveren. In die omstandigheden dient te worden geoordeeld dat deze twee verplichtingen een beperking van het vrij verrichten van diensten vormen. De rechtvaardiging van de beperkingen van het vrij verrichten van diensten Volgens vaste rechtspraak kan een nationale regeling op een gebied dat op het niveau van de Unie niet is geharmoniseerd, die zonder onderscheid geldt voor iedere persoon of onderneming die op het grondgebied van de betrokken lidstaat werkzaam is, ondanks het feit dat zij tot een beperking van het vrij verrichten van diensten leidt, gerechtvaardigd zijn voor zover zij beantwoordt aan een dwingende reden van algemeen belang en dat belang niet reeds wordt gewaarborgd door de regels die voor de dienstverrichter gelden in de lidstaat waar deze is gevestigd, en zij geschikt is om de verwezenlijking van het gestelde doel te waarborgen en niet verder gaat dan ter bereiking van dat doel noodzakelijk is (zie reeds aangehaalde arresten Arblade e.a., punten 34 en 35, en Commissie /Oostenrijk, punt 37). Zoals in punt 25 van het onderhavige arrest is verklaard, dient het vereenvoudigd stelsel volgens de Belgische regering om na te gaan of de werkgevers die buitenlandse werknemers ter beschikking stellen op het Belgische grondgebied, met name de in artikel 3, lid 1, van richtlijn 96/71 genoemde arbeidsvoorwaarden en -omstandigheden in acht nemen. Het dient dus een doel van algemeen belang, namelijk de sociale bescherming van de werknemers. Dienaangaande heeft het Hof herhaaldelijk geoordeeld dat de bescherming van de werknemers een van de dwingende redenen van algemeen belang is die een beperking van het vrij verrichten van diensten kunnen rechtvaardigen (zie onder meer reeds aangehaalde arresten Arblade e.a., punt 36, en Finalarte e.a., punt 33, en arrest van 21 oktober 2004, Commissie/Luxemburg, C‑445/03, Jurispr. blz. I‑10191, punt 29). Verder heeft het Hof geoordeeld dat de lidstaten bevoegd zijn om na te gaan of de nationale bepalingen en de bepalingen van het recht van de Unie op het gebied van de dienstverrichting in acht zijn genomen, en heeft het erkend dat controlemaatregelen die nodig zijn om de naleving te verifiëren van eisen die zelf gerechtvaardigd worden door redenen van algemeen belang, gerechtvaardigd zijn (zie in die zin reeds aangehaald arrest Arblade e.a., punt 38, en reeds aangehaald arrest van 19 januari 2006, Commissie/Duitsland, punt 36). Bijgevolg dient te worden onderzocht of maatregelen als die van het vereenvoudigd stelstel de werknemers kunnen beschermen en niet verder gaan dan ter bereiking van dat doel noodzakelijk is. Met betrekking tot ten eerste de voorafgaande verklaring van terbeschikkingstelling stelt de Belgische regering dat deze de autoriteiten in staat stelt, doeltreffend toezicht uit te oefenen op de loon- en arbeidsvoorwaarden van in België ter beschikking gestelde werknemers. Ter terechtzitting heeft zij gepreciseerd dat zonder deze verklaring de Belgische autoriteiten niet zouden kunnen nagaan wanneer de terbeschikkingstelling in België begint, omdat de vergelijkbare documenten deze informatie niet bevatten. Dienaangaande heeft het Hof reeds geoordeeld dat een aan een in een andere lidstaat gevestigde werkgever opgelegde verplichting om voorafgaand aan een terbeschikkingstelling de plaatselijke autoriteiten in kennis te stellen van de aanwezigheid van een of meer ter beschikking te stellen werknemers, de vermoedelijke duur van hun aanwezigheid en de dienst of diensten die de terbeschikkingstelling rechtvaardigt of rechtvaardigen, een even doeltreffende en minder beperkende maatregel is dan het vereiste van een arbeidsvergunning, een voorafgaande controle of een bevestiging van terbeschikkingstelling. Een dergelijke verplichting stelt die autoriteiten in staat om de naleving van de sociale bepalingen en de loonregeling van de lidstaat van ontvangst gedurende de terbeschikkingstelling te controleren en daarbij rekening te houden met de verplichtingen waaraan deze werkgever reeds moet voldoen krachtens de sociaalrechtelijke regels van de lidstaat van herkomst (zie reeds aangehaald arrest Commissie/Luxemburg, punt 31; reeds aangehaald arrest van 19 januari 2006, Commissie/Duitsland, punt 45, en reeds aangehaald arrest Commissie/Oostenrijk, punt 52). Hieruit volgt dat, ook al lijkt het toezenden van een voorafgaande verklaring van terbeschikkingstelling een passend middel om de Belgische autoriteiten de in punt 50 van het onderhavige arrest vermelde gegevens te verstrekken, een procedure van registratie en kennisgeving waardoor die verklaring, zoals in punt 34 van het onderhavige arrest is overwogen, het karakter van een bestuurlijke vergunning krijgt, verder gaat dan ter bescherming van de ter beschikking gestelde werknemers noodzakelijk is. Uit de in punt 51 van het onderhavige arrest aangehaalde rechtspraak volgt immers dat een voorafgaande verklaring, doordat zij toezicht op de naleving van de sociale bepalingen en de loonregeling van de lidstaat van ontvangst tijdens de periode van terbeschikkingstelling mogelijk maakt, een evenrediger middel is om dat doel te bereiken dan een dergelijke vergunning of voorafgaande controle. Dienaangaande heeft de Belgische regering zelf niet verklaard dat het vereenvoudigd stelstel een ander doel heeft dan een doeltreffend toezicht op loon‑ en arbeidsvoorwaarden van de ter beschikking gestelde werknemers tijdens de periode van terbeschikkingstelling. Aangezien het vereiste van een voorafgaande verklaring een passende maatregel is om het nodige toezicht mogelijk te maken en fraude te voorkomen, zou de administratie de werkgever die werknemers ter beschikking stelt op het Belgische grondgebied, de mogelijkheid moeten bieden, aan te tonen dat hij een verklaring met de vereiste informatie heeft gedaan. Met betrekking tot, ten tweede, de met de individuele rekening en de loonafrekening vergelijkbare documenten heeft de Belgische regering in haar schriftelijke opmerkingen uitgelegd dat de individuele rekening de door een werknemer verstrekte diensten en het daarop betrekking hebbende loon vermeldt, en dat de loonafrekening de wijze van berekening van het loon, rekening houdend met het aantal arbeidsuren en vakantiedagen alsmede met de inhoudingen, aangeeft. Daarbij komt dat, zoals in punt 42 van het onderhavige arrest is gezegd, uit de artikelen 5 en 6 van het koninklijk besluit van 29 maart 2002 blijkt dat de werkgever van op het Belgische grondgebied ter beschikking gestelde werknemers hetzij op de arbeidsplaats in België hetzij op de Belgische woonplaats van de lasthebber of aangestelde van de werkgever een kopie van de vergelijkbare documenten ter beschikking van de Belgische autoriteiten moet houden. Na afloop van de terbeschikkingstelling moeten die kopie en een inventaris van de vergelijkbare documenten aan de Belgische autoriteiten worden toegezonden. Het bewaren van een kopie van de in punt 55 van het onderhavige arrest beschreven vergelijkbare documenten is een geschikt middel om de autoriteiten in staat te stellen, na te gaan of de in artikel 3, lid 1, van richtlijn 96/71 genoemde arbeidsvoorwaarden met betrekking tot de ter beschikking gestelde werknemers in acht worden genomen, en dus om deze werknemers te beschermen. Het is overigens vaste rechtspraak dat, wanneer de inlichtingen op de door de regeling van de lidstaat van vestiging verlangde documenten betreffende de ter beschikking gestelde werknemers in hun geheel genomen toereikend zijn om de nodige controles in de lidstaat van ontvangst te kunnen verrichten, de overlegging binnen een redelijke termijn van deze documenten of van een kopie daarvan, en bij gebreke daarvan het ter beschikking houden van deze documenten of een kopie daarvan op de bouwplaats of op een toegankelijke en duidelijk geïdentificeerde plaats op het grondgebied van de lidstaat van ontvangst, een minder beperkend middel voor de sociale bescherming van die werknemers is dan de opstelling van de documenten volgens de regeling van deze staat (zie in die zin reeds aangehaalde arresten Arblade e.a., punten 64‑66, en Finalarte e.a., punt 74). Verder heeft het Hof geoordeeld dat de verplichting om na afloop van de periode van terbeschikkingstelling de documenten die de werkgever volgens de regeling van de lidstaat van vestiging moet opstellen, of een kopie daarvan, toe te zenden aan de nationale autoriteiten van de lidstaat van ontvangst, die deze dan kunnen controleren en eventueel bewaren, een minder beperkende maatregel is om toe te zien op de naleving van de regelingen betreffende de bescherming van werknemers dan een verplichting voor de werkgever om na afloop van die periode deze documenten op het grondgebied van die staat te bewaren (zie in die zin reeds aangehaald arrest Arblade e.a., punt 78). Gelet op een en ander blijkt dat dergelijke maatregelen evenredig zijn met het doel de werknemers te beschermen. Bijgevolg dient op de gestelde vraag te worden geantwoord: –        De artikelen 56 VWEU en 57 VWEU staan in de weg aan een regeling van een lidstaat volgens welke een in een andere lidstaat gevestigde werkgever die werknemers ter beschikking stelt op het grondgebied van eerstgenoemde staat, een voorafgaande verklaring van terbeschikkingstelling moet toezenden, voor zover de aanvang van de voorgenomen terbeschikkingstelling afhankelijk is gesteld van de kennisgeving aan die werkgever van het registratienummer van die verklaring en de nationale autoriteiten van eerstgenoemde staat voor die kennisgeving beschikken over een termijn van vijf werkdagen vanaf de ontvangst van de verklaring. –        De artikelen 56 VWEU en 57 VWEU staan niet in de weg aan een regeling van een lidstaat volgens welke een in een andere lidstaat gevestigde werkgever die werknemers ter beschikking stelt op het grondgebied van eerstgenoemde staat, gedurende de periode van terbeschikkingstelling een kopie van documenten die vergelijkbaar zijn met de door het recht van eerstgenoemde staat voorgeschreven sociale documenten of arbeidsdocumenten, ter beschikking van de nationale autoriteiten van die staat moet houden en die documenten na afloop van die periode aan die autoriteiten moet toezenden. Kosten Ten aanzien van de partijen in het hoofdgeding is de procedure als een aldaar gerezen incident te beschouwen, zodat de nationale rechterlijke instantie over de kosten heeft te beslissen. De door anderen wegens indiening van hun opmerkingen bij het Hof gemaakte kosten komen niet voor vergoeding in aanmerking. Het Hof (Tweede kamer) verklaart voor recht: – De artikelen 56 VWEU en 57 VWEU staan in de weg aan een regeling van een lidstaat volgens welke een in een andere lidstaat gevestigde werkgever die werknemers ter beschikking stelt op het grondgebied van eerstgenoemde staat, een voorafgaande verklaring van terbeschikkingstelling moet toezenden, voor zover de aanvang van de voorgenomen terbeschikkingstelling afhankelijk is gesteld van de kennisgeving aan die werkgever van het registratienummer van die verklaring en de nationale autoriteiten van eerstgenoemde staat voor die kennisgeving beschikken over een termijn van vijf werkdagen vanaf de ontvangst van de verklaring. – De artikelen 56 VWEU en 57 VWEU staan niet in de weg aan een regeling van een lidstaat volgens welke een in een andere lidstaat gevestigde werkgever die werknemers ter beschikking stelt op het grondgebied van eerstgenoemde staat, gedurende de periode van terbeschikkingstelling een kopie van documenten die vergelijkbaar zijn met de door het recht van eerstgenoemde staat voorgeschreven sociale documenten of arbeidsdocumenten, ter beschikking van de nationale autoriteiten van die staat moet houden en die documenten na afloop van die periode aan die autoriteiten moet toezenden. ondertekeningen * Procestaal: Nederlands.

61985CJ0130

es

(No se reproducen los antecedentes de hecho.) Fundamentos de Derecho Mediante resolución de 16 de abril de 1985, que llegó al Tribunal el 30 de abril siguiente, el College van Beroep voor het Bedrijfsleven planteó, en aplicación del artículo 177 del Tratado CEE, una cuestión prejudicial sobre la interpretación del Reglamento n° 2772/75 del Consejo, de 29 de octubre de 1975, relativo a determinadas normas de comercialización aplicables a los huevos ( DO L 282, p. 56 ; EE 03/09, p. 133), con el fin de que se aprecie la compatibilidad con dicha disposición del Landbouwkwaliteitsbesluit scharreleieren (Decreto sobre la calidad de los productos agrícolas relativos a los huevos de gallinas de corral) (Stbl. 1978, p. 636) (en adelante «el Decreto»), en vigor desde el 17 de enero de 1979, y de otras disposiciones neerlandesas que autorizan y protegen la utilización de las menciones «scharrelei» o «scharreleieren» (huevos de gallinas criadas en el suelo). Esta cuestión se ha suscitado en el marco de un procedimiento sancionador instruido contra la sociedad Groothandel in, Im- en Export van Eieren en Eiprodukten Wulro BV (en adelante «Wulro») por infracción de las disposiciones del Decreto. Los cargos consistían en haber comercializado, durante el período del 1 de enero de 1983 al 31 de marzo siguiente, huevos en los que, o en cuyo embalaje, figuraban las menciones «scharrelei» o «scharreleieren», cuando no se habían producido en las condiciones definidas por el Decreto para poder utilizar estas menciones. El apartado 1 del artículo 2 del citado Decreto prohibe, efectivamente, la utilización de las citadas menciones a menos que los huevos respondan a las exigencias previstas en el artículo 3, que dispone que los huevos deben satisfacer determinadas exigencias relativas en parte a las explotaciones en las que se producen los huevos, y en parte a las gallinas que ponen dichos huevos, es decir, a sus condiciones de cría. En efecto, el Decreto neerlandés se funda en la Landbouwkwaliteitswet (Ley neerlandesa sobre la calidad de los productos agrícolas) (Stbl. 1971, p. 371), que, en combinación con varios Decretos de aplicación de esta ley, entre los cuales, el que contemplamos, constituyen la regulación neerlandesa relativa a la producción y comercialización de los huevos. La normativa neerlandesa ha quedado precisada por los estatutos y reglamentos de la Stichting Scharreleieren-Controle (fundación para el control de los huevos de gallinas de corral, en adelante «la fundación»), entidad de control de Derecho privado de acuerdo con el artículo 8 de la Ley, que se encarga de otorgar determinadas autorizaciones y de efectuar el control de la utilización de las menciones «scharrelei» o «scharreleieren». Del conjunto de disposiciones de la normativa neerlandesa resulta que los adheridos a la fundación, con exclusión de todos los demás productores, están autorizados para hacer uso, en su caso, de las citadas menciones en los huevos y en su embalaje. Desde este punto de vista, la exposición de motivos del Decreto considera «que conviene fijar reglas sobre el marcado y los métodos de producción de los huevos de gallinas de corral con el fin de promover su venta». Por estimar que Wulro, adherida a la fundación, había infringido las citadas disposiciones del Decreto, el Tuchtgerecht de la Stichting Scharreleieren-Controle (Consejo de disciplina de la fundación para el control de los huevos de gallinas de corral) le impuso una multa de 7500 HFL. El College van Beroep voor het Bedrijfsleven, ante quien Wulro interpuso un recurso contra la decisión del Tuchtgerecht, examinó de oficio la cuestión de la compatibilidad con el Derecho comunitario del citado Decreto y del conjunto de disposiciones neerlandesas en relación con él. En particular examinó el Reglamento n° 2772/75 del Consejo, cuyo artículo 21 precisa que los embalajes de huevos no podrán llevar más menciones que las previstas por el presente Reglamento. Por otra parte, sólo pueden ponerse otras menciones relativas al método de producción y a la procedencia de los huevos respetando las disposiciones dictadas de acuerdo con el procedimiento previsto en el artículo 17 del Reglamento n° 2771/75 del Consejo, de 29 de octubre de 1975, por el que se establece la organización común de mercados en el sector de los huevos ( DO L 282, p. 49 ; EE 03/09, p. 126). Según el College van Beroep, las expresiones «scharrelei» y «scharreleieren» pueden estar sometidas a la restricción del Derecho comunitario ya citada. Considerando que el procedimiento disciplinario imponía la necesidad de una apreciación interpretativa de la regulación comunitaria de que se trata, el College van Beroep consideró necesario plantear al Tribunal de Justicia la cuestión prejudicial siguiente : «¿Debe interpretarse el Reglamento (CEE) n° 2772/75 del Consejo en el sentido de que un conjunto de disposiciones nacionales que autorice y proteja la utilización de las menciones “scharrelei” o “scharreleieren” en los huevos o en los embalajes (quedando entendido que está prohibido utilizar estas menciones si no se satisfacen las condiciones relativas, por una parte, a las explotaciones en que se producen los huevos y, por otra, a las gallinas que ponen dichos huevos) son incompatibles con el Reglamento, en la medida en que no se han dictado disposiciones comunitarias relativas a dicha mención conforme el procedimiento previsto por el artículo 17 del Reglamento (CEE) n° 2771/75 del Consejo?» El Gobierno neerlandés estima que el régimen nacional controvertido fomenta la cría de gallinas en mejores condiciones e impone solamente un mínimo de restricciones en materia de producción y comercialización de huevos, a la vez que suministra a los consumidores informaciones concretas sobre el origen de los huevos. La mención «scharrelei» en los huevos y en sus embalajes, autorizada y protegida por la fundación, constituye una marca de control oficial. Esta marca de control queda bajo la protección del artículo 6 ter del Convenio de la Unión de París para la Protección de la Propiedad Industrial, de 20 de marzo de 1883. El Gobierno neerlandés considera, además, que la regulación de que se trata está justificada por las razones que recoge el artículo 36 del Tratado, especialmente la protección de la salud, de la vida de los animales y de la propiedad industrial. Por otra parte, en lo que se refiere al período anterior al 1 de diciembre de 1984, el Gobierno neerlandés alega que los Reglamentos n os 2771/75 y 2772/75 no privaron a los Estados miembros de su competencia para dictar normas relativas a aspectos completamente distintos de los regulados por la organización común de mercados en el sector de los huevos. Los Estados miembros, a falta de disposiciones comunitarias en materia de condiciones de cría de gallinas y de menciones relativas a dichas condiciones impresas en los huevos o en sus embalajes, podían dictar y mantener una regulación tal como la que contemplamos. Añade que la marca de control de la Fundación es comparable a la de una marca comercial colectiva, admisible en virtud del artículo 18 del Reglamento n° 2772/75. En lo que se refiere al período posterior al 1 de diciembre de 1984, el Gobierno neerlandés se refiere a las modificaciones sufridas por el Reglamento n° 2772/75 y a su aplicación por el Reglamento n° 1831/84 del Consejo, de 19 de junio de 1984, por el que se modifica el Reglamento (CEE) n° 2772/75, relativo a determinadas normas de comercialización aplicables a los huevos ( DO L 172, p. 2 ; EE 03/31, p. 105); por el Reglamento n° 3341/84 del Consejo, de 28 de noviembre de 1984, por el que se modifica el Reglamento (CEE) n° 2772/75, relativo a determinadas normas de comercialización aplicables a los huevos, y por el que se prevén disposiciones especiales para la aplicación del Reglamento n° 1831/84 ( DO L 312, p. 7 ; EE 03/32, p. 208), y por el Reglamento n° 1943/85 de la Comisión, de 12 de julio de 1985, por el que se modifica el Reglamento (CEE) n° 95/69 en lo que se refiere a determinadas normas de comercialización aplicables a los huevos ( DO L 181, p. 34 ; EE 03/36, p. 71). Mediante estas modificaciones, el legislador comunitario autorizó la impresión de las expresiones «scharrelei» y «scharreleieren» en los huevos y en sus embalajes. Desde entonces, la competencia de dictar disposiciones relativas a la mención de los métodos de producción en los huevos y en los embalajes de huevos se convirtió en una competencia comunitaria. De ahí saca la conclusión de que el régimen nacional podía perdurar hasta la entrada en vigor de las citadas modificaciones. La Comisión subraya que los artículos 15 y 21 del Reglamento n° 2772/75 disponen, sin la menor restricción, que los huevos y sus envases no pueden llevar ninguna marca ni mención que no sean las previstas por el Reglamento. La mención «scharreleieren» destinada al consumidor y con incidencia sobre la competencia y sobre los intercambios comerciales no fue autorizada por el legislador comunitario hasta que las menciones, y el modo de cría que indican, quedaran definidos en disposiciones comunitarias, lo que ocurrió con el Reglamento n° 1943/85. La materia regulada por la normativa neerlandesa caía así dentro de la competencia comunitaria. Tampoco puede alegarse una voluntad de no inducir a error al consumidor de huevos de gallinas de corral para excluir ciertas disposiciones nacionales de la aplicación del Reglamento n° 2772/75. En cuanto a la cuestión de si la mención «scharreleieren» puede considerarse como una marca comercial, la Comisión considera que la denominación «scharrelei» constituye una denominación específica que indica que los huevos así designados no se han producido en baterías. Esta denominación no podría pues, en sí misma, considerarse como la marca comercial de una o de varias empresas. Es oportuno subrayar, antes de entrar en cuestión, que el Tribunal de Justicia no es competente para pronunciarse sobre la cuestión —planteada a lo largo de las fases escrita y oral del procedimiento— de si las menciones «scharrelei» o «scharreleieren» impresas sobre los huevos o sus embalajes constituyen una marca de empresa o una marca comercial tal como lo entiende el artículo 11, apartado 1, letra f), del Reglamento n° 2772/75, o si están protegidas por el Convenio de la Unión de París para la Protección de la Propiedad Industrial. Sin embargo, procede precisar que los conceptos de «marca de empresa» y «marca comercial» a tenor de la letra f) del apartado 1 del artículo 11 no se refieren ni a los signos que indican la conformidad con determinadas normas de comercialización ni a las menciones relativas al modo de cría y a la producción de los huevos, ni a las condiciones en las que las gallinas han puesto los huevos, ni hacen distinción alguna entre las empresas que comercializan dichos huevos. La cuestión planteada pretende básicamente averiguar si el Reglamento n° 2772/75 del Consejo, en su versión vigente hasta las modificaciones aportadas por los Reglamentos n os 1831/84 y 3341/84 del Consejo, debe interpretarse en el sentido de que se opone a las disposiciones nacionales que autorizan y protegen la impresión de las menciones «scharrelei» o «scherreleieren» en los huevos o en sus embalajes. Para responder a esta cuestión, procede recordar que el Reglamento n° 2771/75 del Consejo, que recoge las disposiciones fundamentales relativas a la organización de mercados en el sector de los huevos, dispone en su artículo 2, apartado 2, que se establecerán normas de comercialización para los huevos. El Reglamento n° 2772/75, en la versión vigente en la época de los hechos, es decir, en el primer trimestre del año 1983, considerando que «el Reglamento n° 2771/75 prevé la fijación de normas de comercialización referidas, en particular, a la clasificación por categorías en razón de la calidad y del peso unitario, al embalaje [...], la presentación y el marcado de los productos del sector de los huevos» (primer considerando), enumera en sus artículos 11 y 12 las marcas que pueden llevar los huevos. En su artículo 15 dice que «los huevos no podrán llevar más marcas que las previstas por el presente Reglamento», es decir, las enumeradas en los artículos 11 y 12. Finalmente, hay que deducir de los considerandos duodécimo y decimoquinto del Reglamento n° 2772/75 que, por una parte, la fijación de marcas tiene por objeto dar al consumidor la oportunidad de distinguir los huevos de distintas categorías, pero que, por otra, cualquier otro marcado distinto del autorizado por el Reglamento «podría modificar las condiciones de los intercambios en la Comunidad». En lo que se refiere a los embalajes de los huevos, los artículos 17 y 18 del Reglamento n° 2772/75, en su texto vigente en el primer trimestre del año 1983, enumeran las indicaciones que pueden figurar en los embalajes, y el artículo 21 dispone que «los embalajes no podrán llevar más menciones que las previstas por el presente Reglamento». En consecuencia, la versión considerada del Reglamento n° 2772/75 se oponía a las reglas nacionales que autorizan y protegen la impresión de una marca en los huevos o de una mención en los embalajes que describa determinado método de producción de huevos o las condiciones en que los han puesto las gallinas. A este respecto, el Gobierno neerlandés estima, por una parte, que los Estados miembros, a falta de disposiciones comunitarias en materia de condiciones de cría de gallinas y de menciones relativas a dichas condiciones fijadas en los huevos o en sus embalajes, podían dictar y mantener una regulación tal como la neerlandesa de que se trata. Esta tesis no puede prosperar. De una jurisprudencia constante del Tribunal de Justicia se desprende que, a partir de que la Comunidad ha adoptado reglamentos que establecen la organización común de mercados en un determinado sector, los Estados miembros deben abstenerse de cualquier medida que pudiera afectarla u oponerse a ella (sentencia de 26 de junio de 1979, Pigs and Bacon contra Comisión, 177/78, Rec. 1979, p. 2161 ). El Reglamento n° 2772/75 obliga, en sus artículos 15 y 21, a los Estados miembros a abstenerse de toda reglamentación que autorice la fijación de una marca o de una mención en los huevos o en sus embalajes distinta de las previstas por el propio Reglamento n° 2772/75. Sin que sea necesario definir si los Estados miembros conservan, después de la adopción de las reglas relativas a la organización común de mercados en el sector de los huevos, el poder de dictar normas relativas a las condiciones de cría de las gallinas, del citado Reglamento se desprende sin ambigüedad de ningún tipo que los Estados miembros no disponen ya de ningún poder sobre las menciones fijadas en los huevos o en sus embalajes relativas a estas condiciones. Debe igualmente rechazarse la tesis del Gobierno neerlandés según la cual el régimen neerlandés sirvió de modelo a las disposiciones adoptadas por la Comisión en el Reglamento n° 1943/85 y que, en consecuencia, la normativa neerlandesa habría sido justificada retroactivamente por el legislador comunitario. Es cierto que el Consejo, en el Reglamento n° 1831/84, ha autorizado indicaciones sobre los embalajes respecto al modo de cría y al origen de los huevos de acuerdo con reglas determinadas según el procedimiento previsto en el artículo 17 del Reglamento n° 2771/75 (apartado 5 del artículo 1). En aplicación de esta disposición, y teniendo en cuenta que la letra c) del artículo 21 del Reglamento n° 2772/75, en su versión modificada por el Reglamento n° 1831/84, establece que las menciones relativas al modo de producción y al origen de los huevos podrán utilizarse únicamente de acuerdo con normas comunitarias, el Reglamento n° 1943/85 de la Comisión autoriza, efectivamente, que figure en los embalajes de los huevos, en su caso, la mención «scharreleieren». Sin embargo, del cuarto considerando del Reglamento n° 1943/85, citado, así como de las explicaciones dadas por la Comisión en sus observaciones escritas y orales, se desprende que dichas modificaciones no se han podido hacer hasta que quedaron uniformadas en la Comunidad las indicaciones relativas al sistema de producción y al origen de los huevos. En estas circunstancias, el hecho de que se den cita en el Reglamento n° 1943/85 algunos aspectos de una normativa nacional no puede justificar retroactivamente la citada normativa dictada en contradicción con el Derecho comunitario. Teniendo en cuenta todas estas consideraciones, procede responder a la cuestión planteada por el órgano jurisdiccional nacional que el Reglamento n° 2772/75, en su versión vigente hásta las modificaciones introducidas por los Reglamentos n os 1831/84 y 3341/84 del Consejo, debe interpretarse en el sentido de que se opone a las disposiciones nacionales que autorizan y protegen la impresión de las menciones «scharrelei» o «scharreleieren» en los huevos o en sus embalajes. Costas Los gastos efectuados por el Gobierno neerlandés y la Comisión de las Comunidades Europeas, que han presentado observaciones ante este Tribunal de Justicia, no pueden ser objeto de reembolso. Dado que el procedimiento tiene, para las partes del litigio principal, el carácter de un incidente planteado ante el órgano jurisdiccional nacional, corresponde a éste resolver sobre las costas. En virtud de todo lo expuesto, EL TRIBUNAL DE JUSTICIA (Sala Segunda), pronunciándose sobre la cuestión que le fue presentada por el College van Beroep voor het Bedrijfsleven en su resolución de 16 de abril de 1985, declara que: El Reglamento n° 2772/75, en su versión vigente hasta las modificaciones introducidas por los Reglamentos n os 1831/84 y 3341/84 del Consejo, debe interpretarse en el sentido de que se opone a las disposiciones nacionales que autorizan y protegen la impresión de las menciones «scharrelei» y «scharreleieren» en los huevos o en sus embalajes. Bahlmann Due Schockweiler Pronunciada en audiencia pública en Luxemburgo, el 25 de junio de 1986. El Secretario P. Heim El Presidente de la Sala Segunda K. Bahlmann ( *1 ) Lengua de procedimiento: neerlandés.

62016CJ0133

sl

Predlog za sprejetje predhodne odločbe se nanaša na razlago člena 5(1) in člena 7(1), drugi pododstavek, Direktive 1999/44/ES Evropskega parlamenta in Sveta z dne 25. maja 1999 o nekaterih vidikih prodaje potrošniškega blaga in z njim povezanih garancij (UL, posebna izdaja v slovenščini, poglavje 15, zvezek 4, str. 223). Ta predlog je bil vložen v okviru spora med Christianom Ferenschildom in družbo JPC Motor SA, ki se nanaša zlasti na odškodnino za škodo, ki je nastala zaradi domnevne neskladnosti avtomobila, ki ga je kupil pri tej družbi. Pravni okvir Pravo Unije V uvodni izjavi 7 Direktive 1999/44 je navedeno: „ker mora biti blago predvsem v skladu s pogodbo; ker se lahko načelo skladnosti s pogodbo šteje za skupni element različnih nacionalnih pravnih tradicij; ker v nekaterih nacionalnih pravnih tradicijah potrošniku ni mogoče zagotoviti minimalne ravni varstva zgolj s sklicevanjem na to načelo; ker so v okviru teh pravnih tradicij lahko koristne zlasti nacionalne določbe za zagotavljanje varstva potrošnikov v primerih, kadar se stranki nista dogovorili o nobeni posebni pogodbeni klavzuli ali kadar sta predvideli klavzule ali sklenili dogovore, ki posredno ali neposredno odpravljajo ali omejujejo pravice potrošnikov, in ker v primeru, če te pravice izvirajo iz te direktive, takšne klavzule ali dogovori niso zavezujoče za potrošnika“. V uvodni izjavi 16 te direktive je navedeno: „ker rabljenega blaga zaradi njegove narave na splošno ni mogoče zamenjati; ker zato potrošnik običajno nima pravice do zamenjave tega blaga; ker lahko države članice za tako blago strankam omogočijo, da se dogovorijo za krajše obdobje odgovornosti“. V uvodni izjavi 17 navedene direktive je navedeno: „ker je smotrno omejiti rok, v katerem je prodajalec odgovoren za vsako neskladnost s pogodbo, ki obstaja ob dobavi blaga; ker lahko države članice predvidijo rok, v katerem lahko potrošniki uveljavljajo njihove pravice, če se tak rok ne izteče pred iztekom dveh let od dobave blaga; ker če po nacionalni zakonodaji rok ne začne teči ob dobavi blaga, skupno trajanje roka, določeno z nacionalnim pravom, ne sme biti krajše od dveh let od trenutka dobave“. V uvodni izjavi 24 Direktive 1999/44 je navedeno: „ker lahko države članice na področju, ki ga ureja ta direktiva, sprejmejo ali ohranijo strožje določbe, da se zagotovi višja raven varstva potrošnikov“. Člen 1 te direktive, naslovljen „Področje uporabe in opredelitve pojmov“, v odstavku 1 določa: „Namen te direktive je približevanje zakonov in drugih predpisov držav članic o nekaterih vidikih prodaje potrošniškega blaga in z njim povezanih garancij, da bi se zagotovila enotna minimalna raven varstva potrošnikov v okviru notranjega trga.“ Člen 3 navedene direktive, naslovljen „Pravice potrošnika“, v odstavkih 1 in 2 določa: „1.   Prodajalec je odgovoren potrošniku za vsako neskladnost s pogodbo, ki obstaja v času dobave blaga. 2.   V primeru neskladnosti ima potrošnik pravico zahtevati neodplačno vzpostavitev skladnosti blaga s pogodbo, in sicer popravilo ali zamenjavo v skladu z odstavkom 3, ali zahtevati znižanje kupnine ali odstop od pogodbe glede tega blaga v skladu z odstavkoma 5 in 6.“ Člen 5 iste direktive, naslovljen „Roki“, v odstavku 1 določa: „Prodajalec je odgovoren po členu 3, če se neskladnost pokaže v dveh letih od dobave blaga. Če za pravice iz člena 3(2) po nacionalni zakonodaji velja zastaralni rok, se ta ne izteče pred iztekom dveh let od dobave blaga.“ Člen 7 Direktive 1999/44, naslovljen „Zavezujoča narava določb“, v odstavku 1 določa: „Pogodbene klavzule ali dogovori, sklenjeni s prodajalcem pred njegovo seznanitvijo z neskladnostjo, ki posredno ali neposredno odpravljajo ali omejujejo pravice, ki jih zagotavlja ta direktiva, po nacionalnem pravu niso zavezujoče za potrošnika. Države članice lahko predvidijo, da se v primeru rabljenega blaga prodajalec in potrošnik dogovorita o pogodbenih klavzulah ali skleneta dogovore, ki določajo krajše obdobje odgovornosti prodajalca, kakor je določen v členu 5(1). Tako obdobje pa ne more biti krajše od enega leta.“ Člen 8 te direktive, naslovljen „Nacionalno pravo in minimalno varstvo“, določa: „1.   Pravice, ki izhajajo iz te direktive, se izvršujejo brez poseganja v druge pravice, ki jih lahko potrošnik uveljavlja po nacionalnih predpisih o pogodbeni ali nepogodbeni odgovornosti. 2.   Države članice lahko na področju, ki ga ureja ta direktiva, sprejmejo ali ohranijo strožje določbe, ki so združljive s Pogodbo, da zagotovijo višjo raven varstva potrošnikov.“ Belgijsko pravo Direktiva 1999/44 je bila v belgijsko pravo, in sicer v civilni zakonik, prenesena z loi du 1 er septembre 2004 relative à la protection des consommateurs en cas de vente de biens de consommation (zakon z dne 1. septembra 2004 o varstvu potrošnikov pri prodaji potrošniškega blaga) ( Moniteur belge z dne 21. septembra 2004, str. 68384), ki je začel veljati 1. januarja 2005. Člen 1649c civilnega zakonika določa: „1. Prodajalec v razmerju do potrošnika odgovarja za vsako neskladnost, ki obstaja ob dobavi blaga in se pokaže v dveh letih od dobave. […] Z odstopanjem od prvega pododstavka se lahko v primeru rabljenega blaga prodajalec in potrošnik dogovorita za rok, krajši od dveh let, vendar ta rok ne sme biti krajši od enega leta. […] 3. Tožba potrošnika zastara v enem letu od dneva, ko je ugotovil neskladnost, vendar se ta rok ne more izteči pred iztekom dveletnega roka, določenega v [odstavku 1]. […]“ Spor o glavni stvari in vprašanje za predhodno odločanje C. Ferenschild, nizozemski državljan s stalnim prebivališčem v Belgiji, je 21. septembra 2010 od družbe JPC Motor kupil rabljen avtomobil za znesek 14.000 EUR. Direction pour l’immatriculation des véhicules (direktorat za registracijo vozil, Belgija) je 22. septembra 2010 registracijo tega vozila zavrnil, ker je bilo vozilo v Schengenskem informacijskem sistemu prijavljeno kot ukradeno. Poleg tega je bila ugotovljena neskladnost tega vozila. Zavarovatelj, pri katerem je C. Ferenschild sklenil dogovor o zavarovanju stroškov postopka, je 7. oktobra 2010 o tej neskladnosti obvestil družbo JPC Motor. Ta zavarovatelj je izpostavil odgovornost prodajalca, ker je zadevno vozilo imelo skrito funkcionalno napako, in ga pozval, naj vozilo vzame nazaj in povrne kupnino, s pridržkom morebitnih stroškov ali izgub, nastalih v obdobju med datumom prodaje in prihodnjim datumom razveljavitve te prodaje. Po ukrepih, ki jih je sprejela družba JPC Motor, se je izkazalo, da so bili v resnici ukradeni dokumenti vozila, in ne vozilo samo, da bi se „zakrinkalo“ podobno vozilo goljufivega izvora v Italiji. Vozilo, ki ga je C. Ferenschild kupil, je bilo 7. januarja 2011 veljavno registrirano pri direktoratu za registracijo vozil. Svetovalec C. Ferenschilda je 21. oktobra 2011 pozval družbo JPC Motor, naj njegovi stranki plača odškodnino zaradi neskladnosti zadevnega vozila. Ker je družba JPC Motor izpodbijala odškodninski zahtevek, pri čemer se je sklicevala na prepozno vložen zahtevek, je C. Ferenschild 12. marca 2012 vložil tožbo zoper to družbo pri tribunal de commerce de Mons (gospodarsko sodišče v Monsu, Belgija), da bi prejel odškodnino za škodo, ki jo je utrpel zaradi neskladnosti zadevnega vozila. Zahteval je povračilo stroškov, povezanih z najemom nadomestnega vozila, in administrativnih stroškov ter znižanje kupnine zaradi zmanjšane vrednosti pridobljenega vozila, skupaj z zamudnimi obrestmi in obrestmi od stroškov postopka od 7. oktobra 2010. Tribunal de commerce de Mons (gospodarsko sodišče v Monsu) je s sodbo z dne 9. januarja 2014 zahtevek C. Ferenschilda zavrnilo. C. Ferenschild je 3. aprila 2014 pri cour d’appel de Mons (pritožbeno sodišče v Monsu, Belgija) vložil pritožbo zoper to sodbo. Cour d’appel de Mons (pritožbeno sodišče v Monsu) je 8. junija 2015 presodilo, da je prodano vozilo neskladno v smislu člena 1649a in naslednjih civilnega zakonika, vendar je bila ta neskladnost z njegovo registracijo očitno odpravljena. Vendar je bil odrejen ponoven začetek razprave, da bi lahko stranki predložili predloge zlasti v zvezi z zastaranjem tožbe. V zvezi z zastaranjem tožbe v postopku v glavni stvari predložitveno sodišče navaja, prvič, da je treba razlikovati med „garancijskim rokom“ in „zastaralnim rokom“. V zvezi s tem po eni strani pojasnjuje, da garancijski rok, ki je določen v členu 1649c(1) civilnega zakonika, traja 2 leti od dobave blaga. V skladu s tretjim pododstavkom tega člena je lahko ta rok ob skupnem dogovoru pogodbenih strank skrajšan na najmanj eno leto za rabljeno blago. V obravnavanem primeru naj bi stranki v postopku v glavni stvari izkoristili to možnost skrajšanja garancijskega roka na eno leto. Po drugi strani zastaralni rok, ki je določen v členu 1649c(3) civilnega zakonika, traja eno leto od dneva, ko je potrošnik ugotovil neskladnost, pri čemer se ta rok ne more izteči pred iztekom dveletnega roka, določenega v odstavku 1 tega člena. Drugič, predložitveno sodišče ugotavlja, da je bila v obravnavanem primeru tožba vložena 12. marca 2012, to je več kot leto po dobavi zadevnega vozila 21. septembra 2010 in po ugotovitvi neskladnosti tega vozila 22. septembra 2010. V teh okoliščinah naj bi se postavilo vprašanje razlage člena 1649c(3) civilnega zakonika o zastaralnem roku v položaju, kot je ta v postopku v glavni stvari, v katerem je bil garancijski rok na podlagi skupnega dogovora skrajšan na eno leto. To sodišče se natančneje sprašuje, ali je treba v takem položaju enoletni zastaralni rok iz te določbe podaljšati do izteka dveletnega garancijskega roka, ki je določen v odstavku 1 tega člena. V zvezi s tem družba JPC Motor med drugim navaja, da glede na ratio legis člena 1649c(3) civilnega zakonika, ki želi preprečiti, da bi tožba potrošnika zastarala pred iztekom garancijskega roka, podaljšanja zastaralnega roka do izteka dveletnega roka ni mogoče utemeljiti, če je bil garancijski rok veljavno skrajšan na eno leto. V takem položaju bi morali to določbo razlagati tako, da se zastaralni rok za vložitev tožbe, ki jo lahko vloži potrošnik, lahko izteče pred koncem dveletnega roka, ki teče od dobave rabljenega blaga. C. Ferenschild predvsem zatrjuje, da Direktiva 1999/44, natančneje njen člen 5(1) in člen 7(1), drugi pododstavek, državam članicam ne dopušča, da za potrošnikovo tožbo glede prodaje rabljenega blaga določijo zastaralni rok, krajši od dveh let od dobave tega blaga. Po navedbah predložitvenega sodišča bi se, ker bi se člen 1649c(3) civilnega zakonika lahko razlagal tako, da zastaralni rok za vložitev tožbe potrošnika poteče pred iztekom dveletnega roka od dobave rabljenega blaga, postavilo vprašanje združljivosti določb belgijskega prava z Direktivo 1999/44, zlasti s členom 5(1) in členom 7(1), drugi pododstavek, te direktive. V teh okoliščinah je cour d’appel de Mons (pritožbeno sodišče v Monsu) prekinilo odločanje in Sodišču v predhodno odločanje predložilo to vprašanje: „Ali je treba določbe člena 5(1) v povezavi s členom 7(1), drugi pododstavek, Direktive [1999/44] razlagati tako, da nasprotujejo določbi nacionalnega prava, razlagani tako, da se lahko v zvezi z rabljenim blagom zastaralni rok za vložitev tožbe potrošnika izteče pred koncem dveh let od dobave neskladnega blaga, če sta se prodajalec in potrošnik dogovorila za manj kot dveletni garancijski rok?“ Vprašanje za predhodno odločanje Predložitveno sodišče z vprašanjem v bistvu želi izvedeti, ali je treba člena 5(1) in 7(1), drugi pododstavek, Direktive 1999/44 razlagati tako, da nasprotujeta pravilu države članice, ki dopušča, da je zastaralni rok za vložitev tožbe potrošnika krajši od dveh let od dobave blaga, kadar je ta država članica izkoristila možnost, ki izhaja iz druge od teh dveh določb te direktive, in kadar sta se prodajalec in potrošnik dogovorila za obdobje odgovornosti prodajalca, ki je krajše od dveh let, to je eno leto, za zadevno rabljeno blago. Da bi se podal koristen odgovor predložitvenemu sodišču, je treba najprej spomniti, da člen 5 Direktive 1999/44, ki je naslovljen „Roki“, v odstavku 1 določa, da je treba razlikovati med dvema vrstama rokov, od katerih ima vsak poseben namen. Po eni strani gre za rok iz člena 5(1), prvi stavek, te direktive, to je obdobje odgovornosti prodajalca, ki se nanaša na obdobje, v katerem pojav neskladnosti zadevnega blaga vzpostavi odgovornost prodajalca, ki je določena v členu 3 te direktive, in potrošniku daje pravice, ki jih ta zadnji člen določa v njegovo korist. To obdobje odgovornosti prodajalca načeloma traja dve leti od dobave blaga. Po drugi strani je rok, na katerega se navezuje člen 5(1), drugi stavek, te direktive, zastaralni rok, ki ustreza obdobju, v katerem lahko potrošnik proti prodajalcu dejansko izvršuje svoje pravice, ki izhajajo iz obdobja odgovornosti prodajalca. Drugič, kot je ugotovil generalni pravobranilec v točki 52 sklepnih predlogov, čeprav člen 5(1) Direktive 1999/44 določa vzpostavitev obdobja odgovornosti prodajalca, ki načeloma traja najmanj dve leti od dobave blaga, prepušča nacionalnim zakonodajam odločitev o uvedbi zastaralnega roka za vložitev tožbe potrošnika. Vendar pa iz besedila člena 5(1), drugi stavek, v povezavi z njeno uvodno izjavo 17 izhaja, da se zastaralni rok, kadar je bil uveden v nacionalno pravo, ne sme izteči v dveh letih po dobavi zadevnega blaga, in to čeprav na podlagi tega nacionalnega prava ta rok ne začne teči na dan dobave tega blaga. Iz zgoraj navedenega izhaja, da je za zagotovitev enotne minimalne ravni varstva potrošnikov v okviru notranjega trga, Direktiva 1999/44 predvsem v skladu s členom 1(1) na podlagi člena 5(1) uvedla dva različna roka, in sicer obdobje odgovornosti prodajalca in zastaralni rok. Vsak od njiju traja načeloma obvezno najmanj dve leti od dobave zadevnega blaga. Zavezujoča narava tega načelnega minimalnega trajanja je potrjena z besedilom člena 7(1), prvi pododstavek, te direktive v povezavi z njeno uvodno izjavo 7, ker se ji na podlagi te določbe stranke načeloma ne morejo izogniti s sporazumom in ker morajo države članice poskrbeti za njeno spoštovanje (glej v tem smislu sodbo z dne 4. junija 2015, Faber, C‑497/13 , EU:C:2015:357 , točka ). Tretjič, kot je ugotovil generalni pravobranilec v točki 53 sklepnih predlogov, samo besedilo člena 5(1) Direktive 1999/44 omogoča sklepanje, da med trajanjem obdobja odgovornosti prodajalca in trajanjem morebitnega zastaralnega roka ni povezave. Člen 5(1), drugi stavek, te direktive se namreč ne sklicuje na prvi stavek te določbe. Tako ta določba, v nasprotju zlasti s trditvami belgijske vlade v pisnih stališčih, trajanja morebitnega zastaralnega roka ne pogojuje s trajanjem obdobja odgovornosti prodajalca. Glede na prejšnje navedbe je treba ugotoviti, da je po eni strani zastaralni rok, ki traja najmanj dve leti od dobave blaga, pomemben dejavnik za zaščito potrošnikov, ki jo zagotavlja Direktiva 1999/44, in da po drugi strani trajanje tega roka ni odvisno od trajanja obdobja odgovornosti prodajalca. Četrtič, upoštevati je treba, da člen 7(1), drugi pododstavek, navedene direktive, v skladu s katerim imajo države članice možnost določitve, da se lahko v primeru rabljenega blaga prodajalec in potrošnik glede odgovornosti prodajalca dogovorita za krajši rok, kot je določen v členu 5(1) iste direktive, ne da bi ta rok lahko bil krajši od enega leta, ne upravičuje drugačne razlage. V zvezi s tem je treba poudariti, prvič, da se člen 7(1), drugi pododstavek, Direktive 1999/44 ne nanaša na zastaralni rok, ampak izključno na obdobje odgovornosti prodajalca, kot je omenjeno v členu 5(1), prvi stavek, te direktive. Različne jezikovne različice navedene direktive, zlasti različice v španskem, angleškem, francoskem in italijanskem jeziku, se namreč sklicujejo na člen 7(1), drugi pododstavek, te direktive, na „odgovornost prodajalca“. Poleg tega je besedilo člena 7(1), drugi pododstavek, Direktive 1999/44 v nemški jezikovni različici v tem pogledu še bolj eksplicitno. Medtem ko ta določba v prvem stavku določa možnost, da se za rabljeno blago omeji obdobje, v katerem je prodajalec odgovoren v skladu v členom 5(1) te direktive („der Verkäufer weniger lange haftet als in Artikel 5 Absatz 1 vorgesehen“), njen drugi stavek natančno navaja, da ta možnost zadeva obdobje odgovornosti prodajalca („diese kürzere Haftungsdauer“). Poleg tega uvodna izjava 16 navedene direktive v delu, v katerem omenja, da lahko za rabljeno blago države članice strankam omogočijo, da se dogovorijo za krajše „obdobje odgovornosti“, potrjuje takšno razlago. Drugič, treba je poudariti, da – kot je že bilo navedeno v točki 39 te sodbe – obdobje odgovornosti prodajalca, ki traja dve leti od dobave blaga, kot je določeno členu 5(1), prvi stavek, Direktive 1999/44, pomeni zavezujoč rok, ki ga pogodbene stranke načeloma ne morejo izključiti. Zato, kot je poudaril generalni pravobranilec v točkah 74 in 75 sklepnih predlogov, člen 7(1), drugi pododstavek, te direktive, ki državam članicam omogoča, da v primeru rabljenega blaga določijo, da se stranke lahko dogovorijo za krajše obdobje odgovornosti prodajalca, ki traja najmanj eno leto, pomeni določbo o izjemi, ki jo je treba razlagati ozko (glej po analogiji sodbo z dne 1. marca 2012, González Alonso, C‑166/11 , EU:C:2012:119 , točka in navedena sodna praksa). Tako možnost držav članic, da v primeru rabljenega blaga določijo, da stranke lahko omejijo trajanje obdobja odgovornosti prodajalca na eno leto od dobave blaga, ne bi smela dovoliti državam članicam, da določijo tudi, da pogodbene stranke lahko omejijo trajanje zastaralnega roka, ki je določen v členu 5(1), drugi stavek, navedene direktive. Nazadnje je treba spomniti, da države članice morajo spoštovati minimalno raven zaščite, ki jo določa Direktiva 1999/44. Tako lahko v skladu s členom 8(2) te direktive v povezavi z njeno uvodno izjavo 24 na področju, ki ga ureja ta direktiva, sicer sprejmejo ali ohranijo strožje določbe, da se zagotovi še višja raven varstva potrošnikov, vendar s tem ne smejo ogroziti garancij, ki jih je predvidel zakonodajalec Unije (glej v tem smislu sodbo z dne 17. aprila 2008, Quelle, C‑404/06 , EU:C:2008:231 , točka ). Vendar pa bi nacionalno pravilo – kot je to v postopku v glavni stvari, ki bi dovolilo, da omejitev obdobja odgovornosti prodajalca na eno leto pomeni skrajšanje zastaralnega roka v korist potrošnika – pripeljalo do nižje ravni zaščite potrošnika in ogrozilo garancije, ki jih ima v skladu z Direktivo 1999/44. Kot je navedel generalni pravobranilec v točki 93 sklepnih predlogov, potrošnik namreč ne bi imel na voljo nobenih pravnih sredstev niti pred iztekom dveh let po dobavi blaga, ki je trajanje, ki mu je vendarle zagotovljeno v skladu z besedilom člena 5(1), drugi stavek, te direktive. Glede na navedeno je treba na postavljeno vprašanje odgovoriti, da je treba člen 5(1) in člen 7(1), drugi pododstavek, Direktive 1999/44 razlagati tako, da nasprotujeta pravilu države članice, ki dopušča, da je zastaralni rok za vložitev tožbe potrošnika krajši od dveh let od dobave blaga, kadar je navedena država članica izkoristila možnost, ki izhaja iz druge od teh določb te direktive, in kadar sta se prodajalec in potrošnik dogovorila za obdobje odgovornosti prodajalca, ki je krajše od dveh let, to je eno leto, za zadevno rabljeno blago. Stroški Ker je ta postopek za stranki v postopku v glavni stvari ena od stopenj v postopku pred predložitvenim sodiščem, to odloči o stroških. Stroški za predložitev stališč Sodišču, ki niso stroški omenjenih strank, se ne povrnejo. Iz teh razlogov je Sodišče (peti senat) razsodilo: Člen 5(1) in člen 7(1), drugi pododstavek, Direktive 1999/44/ES Evropskega parlamenta in Sveta z dne 25. maja 1999 o nekaterih vidikih prodaje potrošniškega blaga in z njim povezanih garancij je treba razlagati tako, da nasprotujeta pravilu nacionalnega prava, ki dopušča, da je zastaralni rok za vložitev tožbe potrošnika krajši od dveh let od dobave blaga, kadar je navedena država članica izkoristila možnost, ki izhaja iz druge od določb te direktive, in kadar sta se prodajalec in potrošnik dogovorila za obdobje odgovornosti prodajalca, ki je krajše od dveh let, to je eno leto, za zadevno rabljeno blago. Podpisi ( *1 ) Jezik postopka: francoščina.

61995TJ0149

sv

Domskäl Bakgrund 1 CMF Sud SpA (nedan kallat CMF Sud) bildades genom en fusion år 1986 mellan två helägda dotterbolag till två holdingbolag som ingick i den italienska offentliga sektorn. Bolagets huvudsakliga verksamhet bestod i tillverkning av metallkonstruktioner. 2 Vid omstruktureringen av dessa holdingbolag bildades ett nytt bolag, CMF SpA (nedan kallat CMF), i oktober 1992. Detta bolag inköpte CMF Sud:s huvudverksamhet. CMF Sud trädde därefter i likvidation. 3 Sökanden är ett bolag bildat enligt fransk rätt, som är verksamt inom sektorn för offentliga arbeten och metallkonstruktioner. 4 År 1990 inkom sökanden och CMF Sud med anbud inom ramen för en offentlig upphandling i samband med utbyggnaden av flygterminalen vid flygplatsen Marseille Provence (Frankrike). Genom beslut av den 4 september 1990 antogs CMF Sud:s anbud. 5 Sökanden klagade till kommissionen, eftersom den ansåg att de villkor som CMF Sud erbjöd i sitt anbud för det ifrågavarande kontraktet förutsatte att detta bolag erhöll subventioner. 6 Genom beslut av den 11 mars 1992 inledde kommissionen förfarandet enligt artikel 93.2 i EG-fördraget mot Republiken Italien med anledning av ett statligt kapitaltillskott till CMF Sud avsett att uppväga rörelseförluster för åren 1989 och 1990 (tillkännagivande 92/C 122/04, EGT C 122, s. 6, nedan kallat beslutet av den 11 mars 1992). Den 16 september 1992 beslutade kommissionen att förfarandet skulle omfatta nya statliga kapitaltillskott (tillkännagivande 92/C 279/11, EGT C 279, s. 13). Den 22 september 1993 beslutade kommissionen att förfarandet skulle utökas ännu en gång i syfte att omfatta de garantier som den italienska staten ställt med avseende på CMF Sud:s sammanlagda skulder under dess frivilliga likvidering. Det skulle även omfatta det eventuella stöd som kan ha ingått i försäljningen av CMF Sud:s kärnverksamhet till CMF samt det startkapital som var avsett för ett nytt bolag (tillkännagivande 93/C 282/04, EGT C 282, s. 5). 7 I de ovannämnda besluten ansåg kommissionen sammanfattningsvis att de gradvisa kapitalökningar som CMF Sud erhållit, de garantier som ställts samt det startkapital som CMF erhållit utgjorde statligt stöd, eftersom dessa investeringar inte överensstämde med marknadsekonomiska principer. Kommissionen ansåg att i synnerhet i samband med kapitaltillskotten så hade de som tecknat aktierna inte vid det tillfället beslutat att vidta lämpliga åtgärder i form av ett genomgripande omstruktureringsprogram, vilket hade kunnat anses godtagbart ur en allmän synvinkel för att åtgärda stödmottagarnas finansiella svårigheter. Mot denna bakgrund ansåg kommissionen att det rörde sig om driftstöd till CMF Sud och CMF. 8 När kommissionen inledde och utökade förfarandet underströk den att den snedvridning av konkurrensen som driftstöd inom byggnads- och verkstadssektorn medför är att anse som mycket allvarlig med hänsyn till dessa sektorers särskilda villkor. Emellertid påpekade kommissionen att den inte motsätter sig att detta slags stöd beviljas i syfte att omstrukturera krisföretag under förutsättning att vissa krav är uppfyllda. 9 Sökanden var det enda konkurrerande företag som intervenerade under förfarandet. 10 Den 16 maj 1995 offentliggjordes i Europeiska gemenskapernas officiella tidning kommissionens tillkännagivande 95/C 120/03 i enlighet med artikel 93.2 i Romfördraget riktat till andra medlemsstater och berörda parter rörande stöd som Italien har beviljat CMF Sud SpA och CMF SpA (statligt stöd C 6/92 (ex NN 149/91)) (EGT C 120, s. 4). I detta tillkännagivande meddelade kommissionen att den hade beslutat avsluta förfarandet enligt artikel 93.2 i fördraget och godkänna det ifrågavarande statliga stödet med stöd av artikel 92.3 c i fördraget (nedan kallat det omtvistade beslutet). 11 Kommissionen förklarade att den efter en utvärdering av de uppgifter som tillhandahållits av de italienska myndigheterna, stödmottagarna och av deras aktieägare, samt med beaktande av deras utfästelser till kommissionen, ansåg att stödet till CMF Sud och CMF, som omfattades av förfarandet enligt artikel 93.2 i fördraget, överensstämde med de principer för förenlighet med den gemensamma marknaden som framgick av "gemenskapens riktlinjer för statligt stöd till undsättning och omstrukturering av företag i svårigheter", vilka hade varit föremål för tillkännagivande 94/C 368/05 (EGT C 368, 1994, s. 12, nedan kallade riktlinjerna, fransk version; vid översättningen fanns ingen svensk version att tillgå). 12 Kommissionen underströk i detta hänseende att stödet ingår som en del i en rimligt livsduglig, sammanhängande och långtgående plan för att återupprätta de berörda företagens lönsamhet på lång sikt. Vidare kan stödet till CMF Sud anses vara knutet till en godtagbar industriell motprestation som består i att den befintliga kapaciteten helt avlägsnas från den berörda marknaden. Stödet gör det även möjligt att avveckla bolagets verksamhet på bättre villkor utan att detta får ytterligare negativa effekter för konkurrensen inom sektorn. 13 Kommissionen har påpekat att den för att godkänna stödet särskilt har beaktat följande utfästelser av de italienska myndigheterna: - CMF skulle privatiseras senast den 30 juni 1995. - Två av produktionslinjerna vid CMF, med en produktionskapacitet på 10 000 respektive 12 000 ton per år, skulle antingen säljas på marknader som inte konkurrerar med Europeiska gemenskapen eller utrangeras före den 30 juni 1995. - Inom ramen för likvidationen av CMF Sud skulle dess tillgångar säljas till företag inom andra sektorer än den där CMF Sud var verksamt senast den 31 december 1996. Förfarande och parternas yrkanden 14 Sökanden har genom ansökan som inkom till förstainstansrättens kansli den 14 juli 1995 väckt föreliggande talan. 15 Genom inlaga som inkom till kansliet den 27 november 1995 har CMF Sud och CMF begärt att få intervenera till stöd för kommissionens yrkanden. Denna ansökan bifölls genom beslut av den 31 januari 1996. 16 Det skriftliga förfarandet avslutades den 23 maj 1996 med kommissionens yttrande över interventionsinlagan. 17 Vid sammanträdet den 22 april 1997 anmodades parterna att yttra sig över det eventuella konkurrensförhållandet mellan sökanden och CMF och detta bolags nuvarande situation. 18 Sökanden har yrkat att förstainstansrätten skall - förklara att talan kan upptas till sakprövning samt ogiltigförklara det omtvistade beslutet, - förplikta kommissionen att ersätta rättegångskostnaderna. 19 Kommissionen har yrkat att förstainstansrätten skall - avvisa eller ogilla talan, - förplikta sökanden att ersätta rättegångskostnaderna. 20 Intervenienterna har yrkat att förstainstansrätten skall - avvisa eller ogilla talan, - förplikta sökanden att ersätta rättegångskostnaderna, inklusive intervenienternas kostnader. Huruvida talan kan upptas till sakprövning Parternas argument 21 Kommissionen har med stöd av intervenienten hävdat att även om sökanden har givit upphov till att förfarandet enligt artikel 93.2 i fördraget inleddes och har deltagit i förfarandet, uppfyller sökanden inte kraven i rättspraxis för att anses vara direkt och personligen berörd av det omtvistade beslutet. Sökanden har nämligen inte styrkt att dennes ställning har påverkats på avgörande sätt av den ifrågavarande åtgärden (domstolens dom av den 28 januari 1986 i mål 169/84, Cofaz m.fl. mot kommissionen, Rec. 1986, s. 391, förstainstansrättens dom av den 27 april 1995 i mål T-435/93, ASPEC m.fl. mot kommissionen, REG 1995, s. II-1281, och av den 6 juli 1995 i förenade målen T-447/93, T-448/93 och T-449/93, AITEC m.fl. mot kommissionen, REG 1995, s. II-1971). 22 Enligt kommissionen har sökanden inte styrkt att det finns ett kausalsamband mellan å ena sidan stödet till CMF Sud och CMF och å andra sidan den omständigheten att sökandens anbud i samband med den offentliga upphandlingen för flygplatsen i Marseille inte antogs. Analysen av de anbud som gjordes inom ramen för denna upphandling visar bland annat att det fanns andra anbudsgivare vars anbud ansågs intressantare än sökandens. 23 Enligt kommissionen har sökanden inte visat att det ifrågavarande stödet har påverkat dennes marknadsställning. Det framgår emellertid av rättspraxis att den omständigheten att en rättsakt kan komma att påverka befintliga konkurrensförhållanden är inte tillräcklig för att en ekonomisk aktör som konkurrerar med den som är mottagare av det i rättsakten nämnda stödet skall kunna anses som direkt och personligen berörd av denna rättsakt (domstolens dom av den 10 december 1969 i förenade målen 10/68 och 18/68, Eridania m.fl. mot kommissionen, Rec. 1969, s. 459). 24 Kommissionen har med stöd av intervenienten hävdat att det faktum att CMF har kunnat behålla sin ställning på marknaden som konkurrent till sökanden är inte tillräckligt för att sökandens talan skall kunna upptas till sakprövning, i synnerhet som det omtvistade beslutet innebar att de av CMF:s produktionslinjer som direkt konkurrerade med sökandens verksamhet lades ned. 25 Intervenienten anser att i motsats till vad som krävdes i ovannämnda dom i målet 169/84, Cofaz mot kommissionen, har sökanden inte spelat en avgörande roll under det administrativa förfarandet, eftersom det påpekas i det omtvistade beslutet att den enda konkurrent som har deltagit i detta förfarande (det vill säga sökanden) har inskränkt sig till att tillhandahålla offentliga redovisningshandlingar. 26 Vidare har intervenienten gjort gällande att i motsats till vad som krävdes i domen i målet T-435/93, ASPEC mot kommissionen, har sökanden inte styrkt att den ingår i en begränsad krets av konkurrenter eller att det ifrågavarande stödet ger upphov till en kapacitetsökning på en marknad som redan lider av överkapacitet. Kraven i domen i målet T-435/93, ASPEC mot kommissionen, är således inte uppfyllda i föreliggande fall och talan skall därför avvisas. Italienska statens finansiella ingripande som beslutades i maj 1991 var, enligt intervenienten, endast avsett att täcka förluster för räkenskapsåret 1990 och inte, som påstås i det omtvistade beslutet, även förlusterna för räkenskapsåret 1989. Eftersom den omtvistade offentliga upphandlingen ägde rum år 1990, kan detta stöd inte ha inverkat på CMF Sud:s deltagande i denna upphandling. 27 Slutligen har intervenienten åberopat ytterligare ett rättegångshinder avseende förstainstansrättens bristande behörighet. Intervenienten har medgivit att denna grund inte har anförts av kommissionen, men har gjort gällande att, eftersom det rör sig om ett hinder grundat på tvingande rätt kan förstainstansrätten ex officio beakta detta hinder. De grunder som sökanden har åberopat gäller i huvudsak om den offentliga upphandlingen i Marseille är lagenlig. Franska domstolar har emellertid med full kännedom om saken och med tillgång till samtliga nödvändiga uppgifter redan underkänt de grunder som åberopats i förevarande mål. Talan gäller således inte en ogiltigförklaring i enlighet med artikel 173 i fördraget av en rättsakt utfärdad av en gemenskapsinstitution och förstainstansrätten saknar därför behörighet att avgöra målet. 28 Sökanden har däremot gjort gällande att denne uppfyller de kriterier som fastställdes i dom i målet 169/84, Cofaz mot kommissionen. Sökanden har erinrat om att denne gav upphov till att det administrativa förfarandet inleddes och har framhållit att det påverkar dennes marknadsställning att det framgår av det omtvistade beslutet att CMF skulle privatiseras utan att stödet skulle återbetalas. Med hänsyn till de förluster som CMF Sud och CMF har vidkänts sedan år 1989 skulle dessa inte ha kunnat fortsätta sin verksamhet om de inte hade "förvärvats av staten". 29 Sökanden har även påpekat att de priser som erbjudits av CMF Sud inom ramen för upphandlingen till flygplatsen i Marseille i själva verket innebär en försäljning utan kostnadstäckning, vilket endast är möjligt med hjälp av statligt stöd. Att CMF Sud:s och CMF:s andel av gemenskapsmarknaden är betydande styrks av att de har tilldelats flera kontrakt i Frankrike, Danmark och Portugal, och det ifrågavarande stödet har gjort det möjligt för dessa företag att dumpa priserna i förhållande till konkurrenternas priser. Förstainstansrättens bedömning 30 I motsats till intervenientens påstående råder inget tvivel om förstainstansrättens behörighet i föreliggande fall. Det räcker att i detta avseende erinra om att yrkandena i talan klart avser en ogiltigförklaring av ett beslut fattat av kommissionen och det ankommer på förstainstansrätten att pröva dessa yrkanden. Följaktligen kan den omständigheten att de grunder som har åberopats till stöd för dessa yrkanden redan har åberopats och underkänts i ett nationellt förfarande, inte medföra att denna behörighet kan ifrågasättas. 31 Det framgår av artikel 173 fjärde stycket i fördraget att andra rättssubjekt än den person till vilken ett beslut är riktat saknar rätt att väcka talan mot detta beslut, såvida beslutet inte berör dem direkt och personligen. Det omtvistade beslutet var riktat till den italienska regeringen och det skall därför undersökas om sökanden uppfyller dessa villkor. 32 Vad beträffar frågan om sökanden är direkt berörd anser förstainstansrätten att, eftersom det omtvistade beslutet förklarar redan beviljat stöd av ett visst slag som förenligt med den gemensamma marknaden får det direkta verkningar för sökandens del (dom i förenade målen AITEC mot kommissionen, punkt 41). 33 Vad avser frågan om sökanden är personligen berörd gäller enligt fast rättspraxis att fysiska och juridiska personer skall anses personligen berörda om ett beslut angår dem på grund av vissa egenskaper som är utmärkande för dem eller på grund av en faktisk situation som särskiljer dem i förhållande till alla andra personer (domstolens dom av den 15 september 1963 i mål 25/62, Plaumann mot kommissionen, Rec. 1963, s. 197 och 223, samt förstainstansrättens dom av den 22 oktober 1996 i mål T-266/94, Skibsværftforeningen m.fl. mot kommissionen, REG 1996, s. II-1395, punkt 44). 34 Vad beträffar i synnerhet kontrollen av statligt stöd anses ett beslut som avslutar ett förfarande som inletts med stöd av artikel 93.2 i fördraget personligen beröra de företag som har inkommit med klagomålet som har givit upphov till förfarandet och som har yttrat sig och haft betydande inverkan på förfarandets förlopp, under förutsättning att företagens ställning på marknaden har påverkats på ett avgörande sätt av den stödåtgärd som är föremål för det ifrågasatta beslutet (dom i målet 169/84, Cofaz mot kommissionen, punkterna 24 och 25). Det framgår emellertid inte att det är uteslutet att ett företag på ett annat sätt visar att det är personligen berört med hänvisning till speciella omständigheter som särskiljer det på ett sätt som gör att det kan jämställas med den person till vilken ett beslut är riktat (dom i målet T-435/93, ASPEC mot kommissionen, punkt 64). 35 I föreliggande fall konstaterar förstainstansrätten för det första att sökanden, som kommissionen har medgivit, har inkommit med klagomålet och har varit det enda företag som deltagit i förfarandet förutom stödmottagarna. Sökanden har vidare inkommit med yttranden den 15 juli 1992 och, efter den första utökningen av förfarandet, den 8 december 1992. Dessa yttranden har för övrigt vidarebefordrats till de italienska myndigheterna som har kommenterat dem (se även det omtvistade beslutet, s. 5 och 6, samt beslut av den 11 mars 1992, s. 6). 36 I detta hänseende kan påpekas att intervenientens argument att de redovisningshandlingar som sökanden har tillhandahållit under förfarandet är offentliga saknar grund, eftersom sökanden endast kan göra gällande sin ställning under förfarandet vid kommissionen med stöd av uppgifter som finns i sådana handlingar som konkurrenterna kan ha tillgång till - till skillnad från de interna handlingar som tillhör antingen den nationella myndighet som beviljar stödet eller det mottagande företaget. Den omständigheten att kommissionen vid två tillfällen har varit tvungen att utöka förfarandet visar för övrigt svårigheterna med att klargöra stödmottagarnas situation. 37 Vad för det andra beträffar sökandens marknadsställning anser förstainstansrätten att det i handlingarna i målet finns flera uppgifter som visar att sökanden är personligen berörd av den omtvistade rättsakten. Det kan först och främst påpekas att kommissionen i det omtvistade beslutet betecknat sökanden som konkurrent till CMF Sud. 38 Det kan vidare konstateras att det framgår av samtliga handlingar i målet att byggnads- och verkstadssektorn kännetecknas av organiseringen på europeisk nivå av anbudsinfordran - där det erbjudna priset utgör det huvudsakliga urvalskriteriet - som, i förekommande fall, leder till att ett bolag tilldelas ett sådant kontrakt som det som har givit upphov till klagomålet, och som medför att det är svårt att kvantitativt bestämma de berörda företagens marknadsandelar. 39 Förstainstansrätten anser vidare att sökanden, som under sammanträdet anmodades att precisera de uppgifter som styrker att det föreligger ett konkurrensförhållande till CMF, har påpekat att sektorn för metallkonstruktioner i Europa innefattar ett begränsat antal verksamma företag. Även om sökanden har medgivit att den sedan den avgav anbud inom ramen för den offentliga upphandlingen för flygplatsen i Marseille inte har deltagit i annan anbudsinfordran tillsammans med CMF, har den likväl framhållit att det ifrågavarande kontraktet var av stor betydelse för sökanden, eftersom det motsvarade en betydande del av dess årsomsättning. Mot denna bakgrund anser förstainstansrätten att detta konkurrensförhållande, genom sin omfattning, inte skall jämställas med den situation som gjordes gällande i domen i målet Eridania (punkt 23 ovan). 40 Varken svaranden eller intervenienten har emellertid kunnat precisera sina påståenden att CMF, med hänsyn till de villkor på vilka det omtvistade beslutet fattats, inte längre konkurrerar med sökanden. Även om produktionslinjer har lagts ned, har detta företag fortsatt att vara verksamt inom vissa områden av metallkonstruktionssektorn. I motsats till vad kommissionen och intervenienten har hävdat kan det därför inte uteslutas att sökanden fortfarande konkurrerar med CMF. 41 Vad beträffar argumentet att sökanden hamnade först på fjärde plats vid tilldelningen av kontraktet för flygplatsen i Marseille erinrar förstainstansrätten om att föremålet för föreliggande talan är kommissionens beslut att avsluta förfarandet enligt artikel 93.2 i fördraget. Eftersom talan inte gäller sökandens och en av stödmottagarnas medverkan i samma offentliga upphandling, kan sökandens placering i detta sammanhang inte medföra ett ifrågasättande av att dennes marknadsställning påverkats på ett avgörande sätt av det omtvistade beslutet. Talan avser nämligen inte upphandlingsförfarandets lagenlighet och det är endast inom ramen för en sådan prövning - vilket det inte är fråga om i förevarande mål - som sökandens placering eventuellt skulle kunna vara av betydelse. 42 Med beaktande av samtliga dessa omständigheter anser förstainstansrätten att sökanden är konkurrent till stödmottagarna, vilket innebär att sökanden är personligen berörd av beslutet att förklara detta stöd förenligt med den gemensamma marknaden (se ovannämnda dom i målet T-266/94 Skibsværftforeningen m.fl. mot kommissionen, punkt 47). 43 Talan skall mot denna bakgrund upptas till sakprövning. Prövning i sak 44 Sökanden har åberopat två grunder till stöd för sina yrkanden. För det första skulle formföreskrifterna i fördraget ha åsidosatts genom att italienska staten inte underrättade kommissionen om det beviljade stödet, vilket borde medföra att det omtvistade beslutet är ogiltigt. För det andra skulle de villkor som kommissionen uppställt i fråga om stöd till företag i svårigheter ha åsidosatts. 45 Kommissionen med stöd av intervenienten har bestritt riktigheten av vad sökanden anfört. Första grunden: formföreskrifterna i fördraget Parternas argument 46 Sökanden har med sin första grund i huvudsak gjort gällande att den omständigheten att stödet beviljades CMF och CMF Sud utan att det först hade anmälts medför att det omtvistade beslutet är rättsstridigt. Det ankommer på kommissionen att beivra ett sådant åsidosättande av anmälningsskyldigheten genom att systematiskt besluta om återbetalning av icke-anmält stöd. Sökanden har erinrat om att kommissionen i sitt tillkännagivande av den 24 november 1983 (EGT C 318, s. 3) bland annat meddelade att sådant stöd är olagligt så snart det utbetalas. Genom domstolens dom av den 12 juli 1973 i mål 70/72, kommissionen mot Tyskland (Rec. 1973, s. 813), gavs kommissionen bland annat möjlighet att besluta om återbetalning av sådant stöd. Detta torde även vara kommissionens nuvarande inställning enligt beslutet som låg till grund för domstolens dom av den 2 februari 1988 i mål 67/85, 68/85 och 70/85, Van der Kooy m.fl. mot kommissionen (Rec. 1988, s. 219), och kommissionens beslut 88/468/EEG av den 29 mars 1988 om stöd beviljat av den franska regeringen till en tillverkare av jordbruksmaskiner i Saint-Dizier, Angers och Croix (EGT L 229, s. 37). Genom att inte förklara stöd som strider mot tillämpliga regler för förfarandet som rättsstridigt under förevändning att det är förenligt med materiella regler tillintetgör kommissionen dessa reglers verkan. 47 Kommissionen har hävdat att den har handlat i strikt överensstämmelse med de relevanta formföreskrifterna. Vidare har den framhållit att sökandens påstående i fråga om följderna av att reglerna om anmälan inte har iakttagits står helt i strid med rättspraxis (domstolens dom av den 21 november 1991 i mål C-354/90, Fédération nationale du commerce extérieur des produits alimentaires et syndicat national des négociants et transformateurs de saumon, Rec. 1991, s. I-5505, och förstainstansrättens dom av den 18 september 1995 i mål T-49/93, SIDE mot kommissionen, REG 1995, s. II-2501). Kommissionen har inte befogenhet att utan bedömning av det statliga stödets förenlighet med den gemensamma marknaden kräva återbetalning av stödet enbart av det skälet att anmälningsskyldigheten inte har iakttagits. 48 Intervenienten har hävdat att åsidosättandet av skyldigheten att anmäla stöd inte medför att det blir oförenligt med fördraget. Iakttagandet av denna skyldighet säkerställs genom att domstolen har tillerkänt artikel 93.3 direkt effekt, vilket gör det möjligt för nationella domstolar att beakta samtliga följder av ett sådant åsidosättande. Sökanden skulle således, om denne visat att den hade berättigat intresse av att få saken prövad, ha kunnat utverka en ogiltigförklaring av rättsakter angående utbetalning av icke anmält stöd vid italienska domstolar. Talan kan under dessa omständigheter inte vinna bifall på denna grund. Förstainstansrättens bedömning 49 Det framgår av fast rättspraxis att medlemsstaternas åsidosättande av skyldigheten enligt artikel 93.3 i fördraget att anmäla planerade stödåtgärder och att inte genomföra dessa innan kommissionen har fattat sitt slutgiltiga beslut inte medför att dessa åtgärder automatiskt anses som oförenliga med den gemensamma marknaden (domstolens dom av den 14 februari 1990 i mål C-301/87, Frankrike mot kommissionen, Rec. 1990, s. 307, punkt 11 och följande punkter, av den 11 juli 1996 i mål C-39/94, SFEI m.fl., REG 1996, s. I-3547, punkt 43, samt ovannämnda dom i mål T-49/93, SIDE mot kommissionen, punkt 84). Förbudet mot beviljande av stöd i artikel 92.1 är nämligen varken absolut eller ovillkorligt, eftersom kommissionen genom artikel 92.3 ges ett betydande utrymme för skönsmässig bedömning av om visst stöd skall förklaras förenligt med den gemensamma marknaden med avvikelse från det allmänna förbudet (ovannämnda dom i mål C-301/87, Frankrike mot kommissionen, punkt 15, och i mål C-39/94, SFEI m.fl., punkt 36). 50 En stödåtgärds eventuella oförenlighet med den gemensamma marknaden kan således inte avgöras förrän efter det att den i artikel 93 föreskrivna granskning som det åligger kommissionen att genomföra, är avslutad, och den är således inte en automatisk följd av att den berörda medlemsstaten har underlåtit att anmäla den ifrågavarande åtgärden. 51 Förstainstansrätten konstaterar vidare att åsidosättandet av en sådan skyldighet beivras genom att artikel 93.3 in fine har direkt effekt (domstolens dom av den 11 december 1973 i mål 120/73, Lorenz, Rec. 1973, s. 1471, och ovannämnda dom i mål C-354/90, Fédération nationale du commerce extérieur des produits alimentaires et syndicat national des négociants et transformateurs de saumon, punkterna 12 och 14), vilket medför att sökanden i förekommande fall kan väcka talan vid nationell domstol. Kommissionen kan emellertid anmoda den ansvariga medlemsstaten att avbryta utbetalningen av stöd till dess att förfarandet är avslutat (ovannämnda dom i mål C-301/87, Frankrike mot kommissionen, punkterna 19 och 20). I föreliggande fall har kommissionen såväl i sitt beslut att inleda förfarandet som i de två följande besluten om att utöka förfarandet, anmodat den italienska regeringen att avbryta utbetalningen av det ifrågavarande stödet samt erinrat om följderna av en sådan handling. 52 Mot denna bakgrund kan således de italienska myndigheternas underlåtelse att anmäla stödet till CMF och CMF Sud inte få till följd att det skall anses som oförenligt med den gemensamma marknaden. Talan kan således inte vinna bifall på denna grund. Andra grunden: villkoren för stöd till företag i svårigheter Parternas argument 53 Sökanden har hävdat att det omtvistade beslutet utgör ett åsidosättande av de regler som kommissionen har fastslagit i sina riktlinjer om stöd till företag i svårigheter (se ovan punkt 11). 54 Enligt sökanden har CMF Sud och CMF nämligen mottagit stöd vid sex tillfällen från det att CMF Sud bildades år 1986 till det att en omstruktureringsplan godkändes av kommissionen år 1994. I sina ovannämnda tillkännagivanden 92/C 122/04 och 92/C 279/11 av den 14 maj respektive den 28 oktober 1992 har kommissionen medgivit att det ifrågavarande stödet var driftstöd, eftersom det inte fanns någon omstruktureringsplan och det handlingsprogram som de italienska myndigheterna föreslog i fråga om CMF Sud var mycket vagt. Av detta följer att stödet är rättsstridigt till sin natur och den omständigheten att en omstruktureringsplan efter kommissionens påtryckningar senare antogs kan inte medföra att stödet blir giltigt. Det finns därför anledning att tillämpa den rättspraxis som domstolen fastslog i dom av den 21 mars 1991 i mål C-305/89, Italien mot kommissionen (Rec. 1991, s. I-1603). 55 Stödet uppgår till totalt omkring 51 miljoner ecu, det vill säga ett belopp motsvarande CMF:s årsomsättning, och kan inte knytas till de fördelar som gemenskapen kan förvänta sig. Mot denna bakgrund är den enda lämpliga påföljden att försätta CMF i likvidation, som kommissionen krävde för CMF Sud:s del. Enbart en privatisering gör det inte möjligt för den italienska staten att återvinna de beviljade beloppen. Tvärtom skulle privatiseringen medföra att förvärvaren av företaget kan dra fördel av den uppkomna situationen och omedelbart bli en allvarlig konkurrent. Det enda sättet att få den snedvridning av konkurrensen som stödet har orsakat att upphöra är således att kräva att stödet skall återbetalas. 56 Kommissionen har inledningsvis erinrat om sin långtgående befogenhet att bedöma om stöd är förenligt med den gemensamma marknaden, i synnerhet i fråga om stöd till undsättning och omstrukturering, så som denna befogenhet har slagits fast i rättspraxis, bland annat i domstolens dom av den 17 september 1980 i mål 730/79, Philip Morris mot kommissionen (Rec. 1980, s. 2671) och av den 15 juni 1993 i mål C-225/91, Matra mot kommissionen (Rec. 1993, s. I-3203). 57 Därefter har kommissionen hävdat att CMF och CMF Sud har erhållit kapitaltillskott vid tre och inte sex tillfällen som sökanden har gjort gällande. Den omständigheten att stödet har utbetalats vid flera tillfällen utesluter inte att det är förenligt med den gemensamma marknaden. Kommissionen har dessutom erinrat om att den i sitt andra beslut om utökning av förfarandet meddelade att allt utbetalat stöd skulle bedömas i sin helhet. Eftersom sökanden inte har inkommit med invändningar mot detta förhållningssätt i det yttrande den sände till kommissionen i fråga om detta beslut, kan en invändning inte godtas i detta skede (domstolens dom av den 13 juli 1988 i mål 102/87, Frankrike mot kommissionen, Rec. 1988, s. 4067, punkt 27). I alla händelser framgår det av domstolens dom av den 14 november 1984 i mål 323/82, Intermills mot kommissionen, (Rec. 1984, s. 3809, punkt 35) att beviljande av stöd för undsättning av företag, vilket åtföljs av en omstruktureringsplan, är oförenligt med den gemensamma marknaden, om stödet är av sådant slag att villkoren för handeln ändras. Sökanden har emellertid inte förebringat någon sådan bevisning. 58 Den omständigheten att en omstruktureringsplan som kunde godtas av kommissionen inte utarbetades förrän år 1994 hindrade emellertid inte att omstruktureringsåtgärder i föreliggande fall vidtogs redan år 1991 i form av kapitaltillskott samt följdes år 1992 av CMF Sud:s frivilliga likvidation. Frånvaron av en omstruktureringsplan vid tiden för kapitaltillskottet föranledde kommissionen att beteckna detta som en stödåtgärd vilket motiverade att ett förfarande enligt artikel 93.2 i fördraget inleddes. När omstruktureringsplanen väl hade godkänts, utgjorde denna brist på samtidighet dock inget hinder för att fastställa att det ifrågavarande stödet var förenligt med den gemensamma marknaden. 59 Slutligen har sökanden inte förebringat någon bevisning till stöd för sitt argument att stödbeloppen inte står i proportion till den godkända omstruktureringen. På denna punkt följer det omtvistade beslutet tvärtom riktlinjerna för stöd av detta slag. 60 Enligt intervenienten och i motsats till vad sökanden har hävdat, framgår det av riktlinjerna för stöd till företag i svårigheter att det i princip endast är omstruktureringsplanen som kan godkännas medan stödet kan utbetalas vid flera tillfällen. Även utan en sådan plan kan stöd förklaras förenligt med den gemensamma marknaden om det uppfyller vissa villkor. Till dessa hör utarbetandet av en plan för att säkerställa ett företags lönsamhet inom rimlig tid samt vidtagandet av åtgärder som minskar de negativa inverkningarna på konkurrensen. Slutligen skall stödbeloppet vara proportionerligt i den meningen att det inte får överstiga kostnaden för omstruktureringen. Sökanden har inte inkommit med några uppgifter av sådant slag att det i föreliggande fall finns anledning att ifrågasätta att dessa villkor har uppfyllts. Förstainstansrättens bedömning 61 Inledningsvis erinrar förstainstansrätten om att kommissionen kan uppställa gränser för sin skönsmässiga bedömning genom rättsakter som de ifrågavarande riktlinjerna, under förutsättning att det framgår hur institutionen kommer att agera och att de inte avviker från normerna i fördraget (domstolens dom av den 24 mars 1993 i mål C-313/90, CIRFS m.fl. mot kommissionen, Rec. 1993, s. I-1125, punkterna 34 och 36, förstainstansrättens dom av den 12 december 1996 i mål T-380/94, AIUFFASS och AKT mot kommissionen, REG 1996, s. II-2169, punkt 57). Det är således mot bakgrund av dessa regler som det omtvistade beslutet skall prövas. 62 I riktlinjerna krävs att omstruktureringsstödet skall bygga på en plan. I punkt 3.2.2 uppställs tre materiella villkor för godkännande av en sådan plan: företagets lönsamhet skall återställas, stödet skall inte otillbörligt snedvrida konkurrensen samt stödet skall stå i proportion till kostnader och fördelar med omstruktureringen. Det ankommer på förstainstansrätten att bedöma om dessa villkor är uppfyllda i föreliggande fall. 63 Det framgår av fast rättspraxis att kommissionen genom artikel 92.3 i fördraget har ett betydande utrymme för skönsmässig bedömning av om ett stöd skall tillåtas med avvikelse från det allmänna förbudet i punkt 1 i denna artikel. Bedömningen av om ett statligt stöd är förenligt eller inte med den gemensamma marknaden är i dessa fall svår, genom att de ekonomiska förhållanden som skall beaktas och bedömas är invecklade och snabbt kan förändras (ovannämnda dom i mål C-39/94, SFEI m.fl., punkt 36). Domstolsprövningen bör begränsas till en kontroll av att formföreskrifterna har följts och att motiveringsskyldigheten har fullgjorts och att de omständigheter som ligger till grund för det omtvistade valet är materiellt riktiga, att ingen uppenbart oriktig bedömning gjorts av dessa omständigheter samt att inget maktmissbruk förekommit (ovannämnda dom i mål T-266/94, Skibsværftforeningen m.fl. mot kommissionen, punkt 170). Det ankommer i vart fall inte på förstainstansrätten att ersätta kommissionens ekonomiska bedömning med en egen bedömning (se ovannämnda dom i mål T-380/94, AIUFFASS och AKT mot kommissionen, punkt 56). 64 Vad för det första beträffar återställandet av lönsamheten kan det konstateras att det omtvistade beslutet detaljerat redogör för flera delar av en omstruktureringsplan som syftar till att uppnå detta mål. Som kommissionen för övrigt redan konstaterade under förfarandet som ledde fram till att den omtvistade rättsakten antogs (se bland annat beslut av den 22 september 1993, s. 6) fastställde de italienska myndigheterna redan år 1992 ett handlingsprogram i syfte att omstrukturera de ifrågavarande företagen. Den frivilliga likvidationen av CMF Sud år 1992 samt överföringen av vissa av dess verksamheter till CMF ingick bland dessa åtgärder. 65 Det framgår nämligen klart av beslutet (se tabellen s. 7) att de båda företagens totala kapacitet efter omstruktureringen av CMF och likvidationen av CMF Sud minskade med 50 procent. Vad enbart avser den befintliga kapaciteten i CMF:s huvudsakliga verksamhetsgren, kommer den att minska med 8,5 procent då övriga verksamhetsgrenar läggs ned. Dessa omständigheter sedda mot bakgrund av de åtgärder som kommer att vidtas för att öka produktiviteten, och som bland annat består i en minskning av personalen, ersättning av föråldrad utrustning samt utläggning av färdigställandet av produkten, stöder kommissionens slutsats - som för övrigt inte har bestritts av sökanden - i fråga om CMF:s lönsamhet. 66 Vad beträffar sökandens argument att stödet har utbetalats vid flera tillfällen konstaterar förstainstansrätten - utan att det finns anledning att ta ställning till kommissionens invändning om rättegångshinder - att man inte kan dra slutsatsen att riktlinjerna har åsidosatts enbart på grund av att utbetalningar skett vid flera tillfällen. I punkt 3.2.2 i) i riktlinjerna föreskrivs enbart att stöd "normalt" endast skall behöva ges en gång. Det rör sig således inte om en tvingande föreskrift. Den omtvistade rättsakten uppfyller således det första villkoret i riktlinjerna. 67 Vad därefter gäller att en otillbörlig snedvridning av konkurrensen skall undvikas anser förstainstansrätten att minskningen av den befintliga kapaciteten på sätt som framgår av det omtvistade beslutet utgör en godtagbar motprestation för den snedvridning av konkurrensen som det beviljade stödet orsakar, eftersom den ålagda minskningen är slutgiltig, i den meningen att de nedlagda anläggningarna antingen utrangeras eller säljs till icke-konkurrenter (se punkt 10 i det omtvistade beslutet). 68 Vad slutligen angår villkoret att stödet måste stå i proportion till de förväntade fördelarna framhåller förstainstansrätten först och främst att sökanden inte har anfört någon omständighet till stöd för sitt påstående att detta villkor inte har uppfyllts i föreliggande fall. Förstainstansrätten påpekar avseende detta att bland de fördelar som i konkurrenshänseende följer av det omtvistade beslutet ingår, som nämnnts ovan, bland annat minskningen av den befintliga kapaciteten samt privatiseringen av CMF. I det omtvistade beslutet beaktas på denna punkt (se s. 10) den italienska statens utfästelse om en privatisering genom en ovillkorlig anbudsinfordran som gör det möjligt för marknaden att sätta ett pris på CMF och följaktligen att eventuellt överstigande stöd bortfaller. 69 Det kan även erinras om att det andra företag som mottagit stöd, CMF Sud, har trätt i likvidation, vilket, som framgår av det omtvistade beslutet (punkt 9) och som förstainstansrätten har konstaterat ovan, utgör en godtagbar industriell motprestation för det mottagna stödet, eftersom detta möjliggör att befintlig kapacitet helt avlägsnas. 70 Det framgår av det ovan anförda att villkoren i riktlinjerna är uppfyllda. Talan kan följaktligen inte heller vinna bifall på denna grund. Beslut om rättegångskostnader Rättegångskostnader 71 Enligt artikel 87.2 i rättegångsreglerna skall tappande part förpliktas att ersätta rättegångskostnaderna, om detta har yrkats. Kommissionen och intervenienterna har yrkat att sökanden skall förpliktas att ersätta rättegångskostnaderna. Eftersom sökanden har tappat målet, skall sökanden förpliktas att ersätta samtliga rättegångskostnader, inklusive intervenienternas kostnader. Domslut På dessa grunder beslutar FÖRSTAINSTANSRÄTTEN (första avdelningen i utökad sammansättning) följande dom: 72 Talan ogillas. 73 Sökanden skall ersätta rättegångskostnaderna, inklusive intervenienternas kostnader.

62008CJ0126

pl

Wniosek o wydanie orzeczenia w trybie prejudycjalnym dotyczy wykładni art. 217 ust. 1 i art. 221 ust. 1 rozporządzenia Rady (EWG) nr 2913/92 z dnia 12 października 1992 r. ustanawiającego Wspólnotowy kodeks celny ( Dz.U. L 302, s. 1 , zwanego dalej „kodeksem celnym”). Wniosek ten został przedstawiony w ramach sporów pomiędzy, po pierwsze, Distillerie Smeets Hasselt NV a Belgische Staat (państwem belgijskim), L. De Vos, Bollen, Mathay & Co. BVBA, syndykiem Transterminal Logistics NV, D. Van den Langenberghiem i spółką Firma De Vos NV, po drugie, Belgische Staat a Bollen, Mathay & Co. BVBA, syndykiem Transterminal Logistics NV, i po trzecie, L. De Vos a Belgische Staat w przedmiocie retrospektywnego pokrycia należności celnych przywozowych. Ramy prawne Prawo wspólnotowe Artykuł 217 kodeksu celnego stanowi: „1.   Każda kwota należności celnych przywozowych lub należności celnych wywozowych wynikających z długu celnego, zwana dalej »kwotą należności«, obliczana jest przez organy celne, z chwilą gdy znajdą się one w posiadaniu niezbędnych informacji, oraz zostaje wpisana do rejestru lub zaewidencjonowana w inny równoważny sposób (zaksięgowanie). […] 2.   Państwa członkowskie ustalają szczegółowe zasady księgowania kwot należności. Zasady te mogą być różne w zależności od tego, czy organy celne, biorąc pod uwagę warunki, w których powstał dług celny, upewniły się lub nie, czy powyższe kwoty będą zapłacone”. Zgodnie z art. 221 ust. 1 wspomnianego kodeksu: „Niezwłocznie po dokonaniu zaksięgowania dłużnik zostaje powiadomiony o kwocie należności zgodnie z odpowiednią procedurą”. Prawo krajowe Ustalanie należności przywozowych lub wywozowych należnych w przypadku przestępstwa celnego oraz powiadamianie o nich dłużników jest uregulowane w art. 267–272 loi générale sur les douanes et accises, coordonnée par l’arrêté royal du 18 juillet 1977 (ustawy ogólnej w sprawie ceł i akcyz, której przepisy koordynuje rozporządzenie królewskie z dnia ) ( Belgisch Staatsblad z dnia , s. 11425), potwierdzonej ustawą z dnia w sprawie ceł i akcyz ( Belgisch Staatsblad z dnia, s. 9013) (zwanej dalej „LGDA”). Zgodnie z art. 267 LGDA: „Protokół stwierdzający popełnienie przestępstwa, oszustwa lub wykroczenia jest sporządzany na miejscu lub przy najbliższej sposobności przez co najmniej dwie uprawnione do tego osoby, z których jedna powinna być mianowana lub posiadać upoważnienie do działania w imieniu administracji ceł i akcyz”. Artykuł 268 LGDA stanowi: „Protokół zawiera zwięzłe i dokładne przedstawienie ustaleń, jak również przyczyny zgłoszenia naruszenia, ze wskazaniem osób, funkcji, daty i miejsca, z zachowaniem przepisów art. 176 w szczególnych przypadkach w nim wymienionych”. Artykuł 270 LGDA przewiduje: „W ciągu pięciu dni od sporządzenia protokołu, o którym mowa w art. 267, oryginał zostaje przedłożony przełożonemu osób sporządzających protokół w celu jego zatwierdzenia ne varietur, a jego kopia jest przekazywana osobom, które dopuściły się naruszenia. Jeżeli osoby, które dopuściły się naruszenia, odmawiają przyjęcia tego dokumentu lub są nieznane, doręczenie jest dokonywane na ręce burmistrza gminy, w której stwierdzono naruszenie, lub na ręce upoważnionej przez niego osoby”. Artykuł 271 LGDA stanowi: „Oskarżony obecny przy zgłoszeniu naruszenia jest wzywany do uczestnictwa w sporządzeniu protokołu i podpisania go, jeśli wyraża takie życzenie; wydawana jest mu bezzwłocznie kopia protokołu. W razie jego nieobecności kopia protokołu jest przesyłana do oskarżonego listem poleconym”. Zgodnie z art. 272 LGDA: „W braku przeciwnego dowodu domniemywa się, że protokoły funkcjonariuszy związane z ich czynnościami i wykonywaniem ich funkcji są zgodne ze stanem faktycznym. Nieprawidłowości, które nie dotyczą okoliczności faktycznych, lecz jedynie stosowania prawa, nie pozbawiają protokołu mocy, lecz podlegają korekcie przy sporządzaniu aktu oskarżenia. Jeżeli protokół zostaje sporządzony przez jednego funkcjonariusza, nie stanowi on sam w sobie dowodu”. Postępowanie przed sądem krajowym i pytanie prejudycjalne Spór przed sądem krajowym dotyczy — według opisu tego sądu — odpraw celnych różnych partii alkoholu etylowego objętych procedurą uszlachetniania czynnego zgodnie z odpowiednimi przepisami kodeksu celnego, przy których dopuszczono się oszustw. Owe partie alkoholu zostały zastąpione innymi partiami towarów, w niniejszym przypadku wodą, i tym samym zostały usunięte spod dozoru celnego. Wyrokiem z dnia 26 września 2006 r. hof van beroep te Antwerpen (sąd apelacyjny w Antwerpii) zasądził od Distillerie Smeets Hasselt NV i L. De Vos jako dłużników solidarnych zapłatę należności przywozowych należnych wskutek tego oszustwa. Przed sądem krajowym, do którego wniesiona została skarga kasacyjna na powyższy wyrok, Distillerie Smeets Hasselt NV podniosła w szczególności, iż w świetle przepisów art. 217 ust. 1 i art. 221 ust. 1 kodeksu celnego sąd apelacyjny nie mógł uznać, że protokół stwierdzający sporządzony przez funkcjonariuszy uprawnionych do sporządzania protokołów zgodnie z obowiązującym prawem krajowym stanowi „rejestr” lub „inny równoważny sposób [zaewidencjonowania]” w rozumieniu tegoż art. 217 ust. 1. W tych okolicznościach Hof van Cassatie (sąd kasacyjny) postanowił zawiesić postępowanie i zwrócić się do Trybunału z następującym pytaniem prejudycjalnym: „Czy art. 217 ust. 1 i art. 221 ust. 1 [kodeksu celnego] należy rozumieć w ten sposób, że […] zaksięgowanie długu celnego może również w ważny sposób przyjąć postać wskazania kwoty [należności wynikającej z tego długu] w protokole sporządzonym zgodnie z LGDA przez funkcjonariuszy uprawnionych do sporządzania protokołów, a nie przez osoby upoważnione do wpisania tej kwoty do rejestru, a protokół taki może zostać uznany za rejestr lub inny równoważny sposób zaewidencjonowania w rozumieniu art. 217 ust. 1 [tegoż kodeksu]?”. W przedmiocie pytania prejudycjalnego W przedmiocie dopuszczalności wniosku o wydanie orzeczenia w trybie prejudycjalnym Komisja Wspólnot Europejskich kwestionuje dopuszczalność wniosku o wydanie orzeczenia w trybie prejudycjalnym z tego powodu, że jej zdaniem jest on niewystarczająco uzasadniony. W tym względzie należy przypomnieć, że zgodnie z utrwalonym orzecznictwem konieczność dokonania użytecznej dla sądu krajowego wykładni prawa wspólnotowego wymaga, by sąd ten określił faktyczne i prawne ramy, w jakich mieszczą się stawiane przez niego pytania lub by przynajmniej wyjaśnił założenia faktyczne, na których pytania te są oparte (zob. w szczególności wyroki: z dnia 21 września 1999 r. w sprawie C-67/96 Albany, Rec. s. I-5751 , pkt 39; z dnia w sprawach połączonych C-51/96 i C-191/97 Deliège, Rec. s. I-2549 , pkt 30; a także z dnia w sprawie C-506/04 Wilson, Zb.Orz. s. I-8613 , pkt 38). Informacje zawarte w postanowieniach odsyłających nie tylko powinny pozwolić Trybunałowi na udzielenie użytecznych odpowiedzi, ale także umożliwić rządom państw członkowskich oraz innym zainteresowanym stronom przedstawienie uwag zgodnie z art. 23 statutu Trybunału Sprawiedliwości. Zadaniem Trybunału jest czuwanie, aby ta możliwość była zapewniona, przy uwzględnieniu faktu, że na mocy wymienionego przepisu zainteresowanym stronom doręczane są same postanowienia odsyłające (zob. w szczególności: ww. wyrok w sprawie Albany, pkt 40; wyrok z dnia 12 kwietnia 2005 r. w sprawie C-145/03 Keller, Zb.Orz. s. I-2529 , pkt 30; ww. wyrok w sprawie Wilson, pkt 39). W niniejszym przypadku postanowienie odsyłające zawiera wystarczającą liczbę szczegółów, aby umożliwić rządom państw członkowskich oraz innym zainteresowanym stronom przedstawienie uwag. Z uwag przedstawionych przez rząd belgijski i Komisję wynika zresztą, że mogły one skutecznie zająć stanowisko w kwestii pytania zadanego przez sąd krajowy. Ponadto Trybunał uważa, że ma wystarczająco jasny obraz sprawy po zbadaniu informacji znajdujących się w postanowieniu odsyłającym i w przedłożonych mu uwagach, aby móc udzielić użytecznej odpowiedzi na wspomniane pytanie. Z powyższego wynika, iż Trybunał powinien udzielić odpowiedzi na zadane pytanie. Odpowiedź Trybunału W swoim pytaniu sąd krajowy zmierza do ustalenia, czy wpisanie kwoty należności wynikających z długu celnego do protokołu, w drodze którego organy krajowe stwierdzają naruszenia LGDA, może stanowić zaksięgowanie wspomnianej kwoty, o którym mowa w art. 217 i 221 kodeksu celnego. Aby odpowiedzieć na to pytanie, należy zwrócić uwagę, iż z art. 217 ust. 1 akapit pierwszy kodeksu celnego wynika, że zaksięgowanie polega na wpisaniu przez organy celne kwoty należności celnych przywozowych lub należności celnych wywozowych, która wynika z długu celnego, do rejestru lub na jej zaewidencjonowaniu w inny równoważny mu sposób. Zgodnie z art. 217 ust. 2 tegoż kodeksu państwa członkowskie ustalają szczegółowe zasady księgowania, które mogą być różne w zależności od tego, czy organy celne, biorąc pod uwagę warunki, w których powstał dług celny, upewniły się lub nie, czy kwota należności wynikająca z tego długu będzie zapłacona. W tym względzie należy stwierdzić, że w przypadku gdy — tak jak w sprawie przed sądem krajowym — postępowanie w przedmiocie pokrycia kwoty należności dotyczy długu celnego powstałego wskutek stwierdzenia przez właściwe organy krajowe, iż doszło do obejścia obowiązującego prawa celnego, wynik takiego postępowania jest z racji jego natury niepewny, w związku z czym organy te nie mogą być pewne zapłaty wspomnianej kwoty. Wobec tego mając na uwadze zakres uznania, jakie przyznaje państwom członkowskim art. 217 ust. 2 kodeksu celnego, należy uznać, że państwa te mogą przewidzieć, iż zaksięgowanie kwoty należności wynikającej z długu celnego następuje przez wpisanie tej kwoty do protokołu sporządzonego przez właściwe organy celne w celu stwierdzenia naruszenia obowiązującego prawa celnego, takie jak organy wskazane w art. 267 LGDA. W tych okolicznościach na zadane pytanie należy odpowiedzieć, iż art. 217 kodeksu celnego powinien być interpretowany w ten sposób, że państwa członkowskie mogą przewidzieć, iż zaksięgowanie kwoty należności wynikających z długu celnego następuje przez wpisanie tej kwoty do protokołu sporządzonego przez właściwe organy celne, stwierdzającego naruszenie obowiązującego prawa celnego. W przedmiocie kosztów Dla stron postępowania przed sądem krajowym niniejsze postępowanie ma charakter incydentalny, dotyczy bowiem kwestii podniesionej przed tym sądem; do niego zatem należy rozstrzygnięcie o kosztach. Koszty poniesione w związku z przedstawieniem uwag Trybunałowi, inne niż poniesione przez strony postępowania przed sądem krajowym, nie podlegają zwrotowi. Z tych względów Trybunał (druga izba) orzeka, co następuje: Artykuł 217 rozporządzenia Rady (EWG) nr 2913/92 z dnia 12 października 1992 r. ustanawiającego Wspólnotowy kodeks celny powinien być interpretowany w ten sposób, że państwa członkowskie mogą przewidzieć, iż zaksięgowanie kwoty należności wynikających z długu celnego następuje przez wpisanie tej kwoty do protokołu sporządzonego przez właściwe organy celne, stwierdzającego naruszenie obowiązującego prawa celnego. Podpisy ( *1 ) Język postępowania: niederlandzki.

62020CJ0154

mt

It-talba għal deċiżjoni preliminari tirrigwarda l-interpretazzjoni tad‑Direttiva tal‑Kunsill 2006/112/KE tat-28 ta’ Novembru 2006 dwar is-sistema komuni ta’ taxxa fuq il-valur miżjud ( ĠU 2006, L 347, p. 1 ). Din it-talba tressqet fil-kuntest ta’ tilwima bejn Kemwater ProChemie s. r. o. u l‑Odvolací finanční ředitelství (id-Direttorat tal-Finanzi kompetenti fil-qasam tal‑appelli, ir-Repubblika Ċeka) (iktar ’il quddiem id-“Direttorat tal-Finanzi”) dwar rifjut tad-dritt għal tnaqqis tat-taxxa tal-input fuq il-valur miżjud (VAT) imħallsa għall-provvista ta’ servizzi ta’ reklamar imwettqa matul is-snin 2010 u 2011. Il-kuntest ġuridiku Id-dritt tal-Unjoni L-Artikolu 9(1) tad-Direttiva 2006/112 jgħid: “‘Persuna taxxabbli’ għandha tfisser kull persuna li, b’mod indipendenti, twettaq fi kwalunkwe post kwalunkwe attività ekonomika, ikun x’ikun l-iskop jew ir‑riżultati ta’ dik l-attività. Kwalunkwe attività ta’ produtturi, kummerċjanti jew persuni li jagħtu servizzi, inklużi attivitajiet fil-minjieri u fl-agrikoltura u attivitajiet fil-professjonijiet, għandhom jitqiesu bħala ‘attività ekonomika’. L-isfruttament ta’ proprjetà tanġibbli jew intanġibbli għal skopijiet ta’ dħul minnha fuq bażi kontinwa għandha b’mod partikolari titqies bħala attività ekonomika.” L-Artikolu 168 ta’ din id-direttiva jipprevedi: “Sakemm il-merkanzija u s-servizzi jintużaw għall-iskopijiet tat-transazzjonijiet taxxabbli ta’ persuna taxxabbli, il-persuna taxxabbli għandha tkun intitolata, fl‑Istat Membru li fih twettaq dawn it-transazzjonijiet, li tnaqqas mll-VAT li għandha tħallas dan li ġej: (a) il-VAT dovuta jew imħallsa f’dak l-Istat Membru rigward provvisti li sarulha ta’ merkanzija jew servizzi, li twettqu jew li għad iridu jitwettqu minn persuna taxxabli oħra; […]” Skont l-Artikolu 178 tal-imsemmija direttiva: “Biex teżerċita d-dritt ta’ tnaqqis, persuna taxxabbli għandha tissodisfa l‑kondizzjonijiet li ġejjin a) għall-finijiet ta’ tnaqqis skond l-Artikolu 168(a), fir-rigward tal‑provvista ta’ merkanzija [oġġetti] jew servizzi, hi għandha jkollha fattura imħejjija skond l-Artikoli 220 sa 236 u l-Artikoli 238, 239 u 240; […]” L-ewwel paragrafu tal-Artikolu 273 tad-Direttiva 2006/112 jgħid: “L-Istati Membri jistgħu jimponu obbligi oħrajn li jidhrulhom meħtieġa biex jiżguraw il-ġbir korrett ta’ VAT u biex ma ssirx frodi, soġġett għall-ħtieġa ta’ trattament indaqs bejn transazzjonijiet domestiċi u transazzjonijiet li jsiru bejn Stati Membri minn persuni taxxabbli u sakemm dawn l-obbligi, fin-negozju bejn Stati Membri, ma jagħtux lok għal formalitajiet konnessi mal-qsim ta’ fruntieri.” L-Artikolu 287 ta’ din id-direttiva jipprevedi: “L-Istati Membri li aderew wara l-1 ta’ Jannar 1978 jistgħu jeżentaw lill-persuni taxxabbli li l-fatturat [dħul mill-bejgħ] annwali tagħhom ma jkunx ogħla mill‑eqwivalenti f’munita nazzjonali ta’ l-ammonti li ġejjin bir-rata tal-kambju fil‑ġurnata ta’ adeżjoni tagħhom: […] 7) Ir-Repubblika Ċeka: 35,000 EUR […]” Id-dritt Ċek Skont l-Artikolu 6(1) taż-zákon č. 235/2004 Sb., o dani z přidané hodnoty (il-Liġi Nru 235/2004 dwar it-Taxxa fuq il-Valur Miżjud), persuna taxxabbli stabbilita fir‑Repubblika Ċeka li d-dħul mill-bejgħ tagħha mwettaq, bħala massimu, matul it‑tnax‑il xahar kalendarju konsekuttiv, jaqbeż 1000000 Kuruna Ċeka (CZK) (madwar EUR 39250), issir persuna taxxabbli, bl-eċċezzjoni tal-persuna li twettaq biss tranżazzjonijiet eżenti mit-taxxa mingħajr dritt għal tnaqqis. L-Artikolu 29 ta’ din il-liġi jinkludi d-dispożizzjonijiet li jittrasponu l‑Artikolu 178(a) tad-Direttiva 2006/112. L-Artikoli 72 u 73 ta’ din il-liġi jispeċifikaw il-kundizzjonijiet tad-dritt għal tnaqqis tal-VAT. Bis-saħħa ta’ dawn l-artikoli, il-persuna taxxabbli li trid tħallas il-VAT għandha dritt għal tnaqqis tal-VAT tal-input imħallsa, li għandha tikkorrispondi għat-taxxa tal‑output iddikjarata minn persuna taxxabbli, b’tali mod li ma jkunx possibbli li jiġi invokat dritt għal tnaqqis fl-assenza ta’ obbligu li tiġi applikata t-taxxa tal‑output. L-Artikolu 94(1) tal-istess liġi jipprevedi li persuna taxxabbli li jkollha s-sede tagħha jew stabbiliment fir-Repubblika Ċeka li twettaq jew tkun ser twettaq tranżazzjonijiet li jagħtu dritt għal tnaqqis tista’ tirreġistra ruħha. Skont l-Artikolu 92(3) taż-zákon č. 280/2009 Sb., daňový řád (il-Liġi Nru 280/2009 li tistabbilixxi l-Kodiċi ta’ Proċedura Fiskali), il-persuna taxxabbli għandha tistabbilixxi ċ-ċirkustanzi kollha li hija obbligata ssemmi f’dikjarazzjoni tat-taxxa regolari, f’dikjarazzjoni tat-taxxa addizzjonali jew f’dokumenti oħra. Il-kawża prinċipali u d-domandi preliminari Wara kontroll fiskali mibdi fil-25 ta’ April 2012 li kien jirrigwarda l-perijodi ta’ tassazzjoni tax-xhur ta’ Awwissu 2010 sa Ottubru 2010, ta’ April sa Ġunju 2011, u ta’ Awwissu 2011, l-awtorità fiskali Ċeka rrifjutat lil Kemwater ProChemie, kumpannija kummerċjali stabbilita fir-Repubblika Ċeka, il-benefiċċju tad-dritt għal tnaqqis tal-VAT imħallsa minnha għal servizzi ta’ reklamar ipprovduti matul kompetizzjonijiet tal-golf li seħħew matul is-snin 2010 u 2011. Skont id‑dokumenti fiskali, dawn is-servizzi ġew ipprovduti minn Viasat Service s. r. o., għal ammont ta’ CZK 120000 (madwar EUR 4708) li jinkludi 20 % ta’ VAT, għal kull perijodu ta’ taxxa. Mingħajr ma kkontestat ir-realtà tas-servizzi inkwistjoni, l-awtorità fiskali Ċeka kkonstatat li l-amministratur tal-kumpannija Viasat Service kien iddikjara li ma kienx jaf bil-fatt li dawn is-servizzi kienu ġew ipprovduti minn din il-kumpannija u li Kemwater ProChemie, min-naħa tagħha, ma kinitx f’pożizzjoni li turi li l‑imsemmija kumpannija kienet tabilħaqq il-fornitriċi tal-imsemmija servizzi. Peress li qieset, minn naħa, li l-identità tal-fornitur jew tal-fornituri u l-kwalità tagħhom bħala persuni taxxabbli għall-VAT ma kinux ġew stabbiliti u, min-naħa l-oħra, li l-portata tal-provvisti inkwistjoni kienet parzjalment kontenzjuża, l‑awtorità fiskali, fl‑20 ta’ Diċembru 2013, ħarġet avviżi ta’ taxxa li stabbilixxew għal CZK 20000 (madwar EUR 784) il-VAT dovuta għal kull perijodu ta’ taxxa u imponiet fuq Kemwater ProChemie pagamenti ta’ penalità ta’ CZK 4000 (madwar EUR 156) għal kull wieħed minn dawn il-perijodi. Peress li d-Direttorat tal-Finanzi ċaħad ir-rikors ippreżentat minn Kemwater ProChemie kontra dawn l-avviżi ta’ taxxa, din tal-aħħar adixxiet lill-Krajský soud v Praze (il-Qorti Muniċipali ta’ Praga, ir-Repubblika Ċeka), li laqgħet ir-rikors tagħha. Dik il-qorti qieset, billi bbażat ruħha fuq il-ġurisprudenza tal-Qorti tal‑Ġustizzja u fuq sentenza tan-Nejvyšší správní soud (il-Qorti Amministrattiva Suprema, ir-Repubblika Ċeka), li d-dritt għal tnaqqis ma huwiex suġġett għall‑prova li l-persuna taxxabbli tkun kisbet is-servizz taxxabbli mingħand il‑fornitur imsemmi fil-fattura relatata ma’ dan is-servizz u li n-nuqqas ta’ prova fir-rigward tal-identità tal-fornitur reali tagħha jsir determinanti biss jekk l‑amministrazzjoni fiskali tipprova li din it-tranżazzjoni tkun implikata fi frodi fiskali li l-persuna taxxabbli li teżerċita d-dritt għal tnaqqis kellha tkun taf biha. Id-Direttorat tal-Finanzi għalhekk ippreżenta rikors ta’ kassazzjoni quddiem il‑qorti tar-rinviju, in-Nejvyšší správní soud (il-Qorti Amministrattiva Suprema). Il-qorti tar-rinviju tesponi li hija kkonfrontata bil-kwistjoni dwar jekk huwiex possibbli li l-benefiċċju tad-dritt għal tnaqqis tal-VAT jiġi rrifjutat minħabba li l‑fornitur reali tas-servizzi li għalihom id-destinatarju tagħhom jeżerċita dan id‑dritt ma jkunx ġie identifikat. Dik il-qorti tirrileva li mill-ġurisprudenza tal-Qorti tal-Ġustizzja jirriżulta li, minn naħa, id-dritt għal tnaqqis tal-VAT huwa suġġett għall-kundizzjoni li d‑destinatarju tat-tranżazzjoni taxxabbli jkun persuna taxxabbli li tkun użat l‑oġġetti kkunsinnati jew is-servizzi pprovduti għall-finijiet ta’ tranżazzjonijiet taxxabbli tal-output u li dawn l-oġġetti jkunu ġew ikkunsinnati jew dawn is‑servizzi jkunu ġew ipprovduti minn persuna taxxabbli oħra, u li dan id-dritt ma jistax bħala prinċipju jiġi rrifjutat meta dawn il-kundizzjonijiet jiġu ssodisfatti. Min-naħa l-oħra, l-amministrazzjoni fiskali għandha tirrifjuta lill-persuna taxxabbli l‑benefiċċju tad-dritt għal tnaqqis jekk hija turi, mingħajr ma teżiġi mill-persuna taxxabbli l-prova ta’ ċirkustanzi oħra li ma humiex imposti fuqha, li din il-persuna taxxabbli kienet taf jew setgħet tkun taf li, bl-akkwist tal-oġġetti jew tas-servizzi inkwistjoni, hija tkun ipparteċipat fi frodi. Il-qorti tar-rinviju tindika li, fid-dritt Ċek, l-oneru tal-prova tal-osservanza tal‑kundizzjonijiet materjali tad-dritt għal tnaqqis tal-VAT jaqa’ fuq il-persuna taxxabbli. Hija tqis li l-istess rekwiżit jirriżulta mill-ġurisprudenza tal-Qorti tal‑Ġustizzja, filwaqt li tirrileva li dubju dwar l-identità tal-fornitur ma għandux waħdu jippermetti lill-amministrazzjoni fiskali tirrifjuta l-benefiċċju tad-dritt għal tnaqqis, peress li d-Direttiva 2006/112 tagħti definizzjoni wiesgħa tal-kunċett ta’ “persuna taxxabbli”. Madankollu, hija tosserva li, peress li r-Repubblika Ċeka tapplika l-eċċezzjoni prevista fl-Artikolu 287 ta’ din id-direttiva, ma jistax jiġi stabbilit b’mod ċar li l-kundizzjoni materjali tad-dritt għal tnaqqis relatata mal‑kwalità ta’ persuna taxxabbli tal-fornitur tiġi ssodisfatta meta l-fornitur reali ma jiġix identifikat. Barra minn hekk, il-qorti tar-rinviju tqis li teżisti kontradizzjoni bejn, minn naħa, il-ġurisprudenza tal-Qorti tal-Ġustizzja li tgħid li hija l-persuna li tinvoka d-dritt għal tnaqqis li għandha tipprova l-osservanza tal-kundizzjonijiet materjali ta’ dan id-dritt, inkluż il-fatt li l-oġġetti jkunu ġew effettivament ikkunsinnati jew is‑servizzi effettivament ipprovduti minn persuna taxxabbli u, min-naħa l-oħra, is‑sentenza tat-13 ta’ Frar 2014, Maks Pen ( C‑18/13 , EU:C:2014:69 ), kif ukoll id‑digriet tal-10 ta’ Novembru 2016, Signum Alfa Sped ( C‑446/15 , EU:C:2016:869 ), li fihom kien ġie deċiż li dan id-dritt kellu jiġi rrikonoxxut, filwaqt li, fil-kawżi li wasslu għal dawk id-deċiżjonijiet, il-kwalità ta’ persuna taxxabbli ma kinitx ġiet stabbilita. Fl-aħħar nett, il-qorti tar-rinviju tqis li huwa neċessarju li jiġi impost fuq il‑persuna taxxabbli li tipprova li l-kundizzjonijiet materjali tad-dritt għal tnaqqis ikunu ssodisfatti mhux biss meta ma jiġix stabbilit li l-fornitur ikun persuna taxxabbli, iżda wkoll meta, minkejja li jkun ċert li dan ikollu din il-kwalità, ma jkunx possibbli li jiġi identifikat. Fil-fehma tagħha, kieku kien mod ieħor, il‑kundizzjoni materjali tad-dritt għal tnaqqis relatata mal-kwalità ta’ persuna taxxabbli tal-fornitur ma tkunx tista’ tiġi stabbilita b’ċertezza meta l-Istat Membru jkun applika l-eċċezzjoni prevista fl-Artikolu 287 tad-Direttiva 2006/112. Interpretazzjoni kuntrarja ma tkunx konformi mal-prinċipju ta’ newtralità fiskali u mal-ġurisprudenza tal-Qorti tal-Ġustizzja dwar il-prova tal-eżistenza tal‑kundizzjonijiet materjali tad-dritt għal tnaqqis li jkollha l-persuna taxxabbli, u tagħti lok għal frodi fiskali kunsiderevoli, filwaqt li l-ġlieda kontra l-frodi hija għan rikonoxxut minn din id-direttiva. Huwa f’dawn iċ-ċirkustanzi li n-Nejvyšší správní soud (il-Qorti Amministrattiva Suprema) iddeċidiet li tissospendi l-proċeduri quddiemha u li tagħmel id-domandi preliminari segwenti lill-Qorti tal-Ġustizzja: “1) Il-fatt li d-dritt għal tnaqqis tat-taxxa fuq il-valur miżjud imħallsa bħala taxxa tal-input jiġi suġġett għall-obbligu li l-persuna taxxabbli tipprova li s‑servizz taxxabbli li hija akkwistat ġiet ipprovduta minn persuna taxxabbli speċifika oħra huwa konformi mad-Direttiva 2006/112 […]? 2) Fil-każ li tingħata risposta fl-affermattiv għall-ewwel domanda u jekk il‑persuna taxxabbli ma tkunx issodisfat l-oneru tal-prova msemmija iktar ’il fuq, id-dritt għal tnaqqis tat-taxxa tal-input jista’ jiġi rrifjutat mingħajr ma jkun ġie pprovat li din il-persuna taxxabbli kienet taf, jew setgħet kienet taf, li bl-akkwist tal-oġġetti jew tas-servizzi hija kienet qiegħda tipparteċipa fi frodi fiskali” Fuq id-domandi preliminari Permezz taż-żewġ domandi tagħha, li għandhom jiġu eżaminati flimkien, il-qorti tar-rinviju tistaqsi, essenzjalment, jekk id-Direttiva 2006/112 għandhiex tiġi interpretata fis-sens li l-eżerċizzju tad-dritt għal tnaqqis tal-VAT tal-input imħallsa għandu jiġi rrifjutat, mingħajr ma l-amministrazzjoni fiskali jkollha tipprova li l‑persuna taxxabbli tkun wettqet frodi tal-VAT jew li hija kienet taf, jew kellha tkun taf, li t-tranżazzjoni invokata bħala bażi għad-dritt għal tnaqqis kienet implikata f’tali frodi, meta, peress li l-fornitur reali tal-oġġetti jew servizzi ma jkunx ġie identifikat, din il-persuna taxxabbli ma tkunx ipproduċiet il-prova li dan il-fornitur kellu l-kwalità ta’ persuna taxxabbli. Għandu jitfakkar li d-dritt għal tnaqqis tal-VAT huwa suġġett għall-osservanza ta’ kundizzjonijiet kemm sostantivi kif ukoll formali. Fir‑rigward tal-kundizzjonijiet sostantivi, mill-Artikolu 168(a) tad‑Direttiva 2006/112 jirriżulta li, sabiex tkun tista’ tibbenefika mill-imsemmi dritt, hemm bżonn, minn naħa, li l-persuna kkonċernata tkun “persuna taxxabbli”, fis-sens ta’ din id-direttiva. Min-naħa l‑oħra, jeħtieġ li, upstream, l-oġġetti jew is‑servizzi invokati bħala bażi għad-dritt għal tnaqqis jiġu kkunsinnati jew ipprovduti minn persuna taxxabbli oħra u li, downstream, dawn l-oġġetti jew dawn is-servizzi jintużaw mill-persuna taxxabbli għall-bżonnijiet tat‑tranżazzjonijiet intaxxati tagħha stess. Fir-rigward tal‑modalitajiet għall-eżerċizzju tad-dritt għal tnaqqis tal-VAT, li jistgħu jiġu assimilati għal rekwiżiti jew għal kundizzjonijiet ta’ natura formali, l‑Artikolu 178(a) tad-Direttiva dwar il-VAT jipprevedi li l-persuna taxxabbli għandha jkollha fattura stabbilita skont l-Artikoli 220 sa 236 u l-Artikoli 238 sa 240 tagħha (sentenza tal-11 ta’ Novembru 2021, Ferimet, C‑281/20 , EU:C:2021:910 , punt u l-ġurisprudenza ċċitata). Minn dan jirriżulta li l-indikazzjoni tal-fornitur, fuq il-fattura relatata mal-oġġetti jew mas-servizzi li fir-rigward tagħhom jiġi eżerċitat id-dritt għal tnaqqis tal‑VAT, tikkostitwixxi kundizzjoni formali għall-eżerċizzju ta’ dan id-dritt. Min‑naħa l-oħra, il-kwalità ta’ persuna taxxabbli tal-fornitur tal-oġġetti jew tas‑servizzi taqa’, kif josservaw il-qorti tar-rinviju kif ukoll il-Gvern Ċek, il-Gvern Spanjol u l-Gvern Ungeriż, taħt il-kundizzjonijiet sostantivi tiegħu (ara, f’dan is‑sens, is-sentenza tal-11 ta’ Novembru 2021, Ferimet, C‑281/20 , EU:C:2021:910 , punt ). Fir-rigward tal-konsegwenzi li jirriżultaw mill-fatt li l-fornitur reali tal-oġġetti u tas-servizzi kkonċernati ma jkunx ġie identifikat, hemm lok li jitfakkar li s-sistema ta’ tnaqqis hija intiża li ttaffi kompletament lill-imprenditur mill-piż tal-VAT dovuta jew imħallsa fil-kuntest tal-attivitajiet ekonomiċi kollha tiegħu. Is-sistema komuni tal-VAT, konsegwentement, tiggarantixxi n-newtralità fir-rigward tal-piż fiskali tal-attivitajiet ekonomiċi kollha, irrispettivament mill-għanijiet jew mir‑riżultati ta’ dawn l-attivitajiet, sakemm l-imsemmija attivitajiet ikunu, bħala prinċipju, huma stess suġġetti għall-VAT (ara, f’dan is-sens, is-sentenza tal‑11 ta’ Novembru 2021, Ferimet, C‑281/20 , EU:C:2021:910 , punt u l-ġurisprudenza ċċitata). Skont ġurisprudenza stabbilita tal-Qorti tal-Ġustizzja, id-dritt tal-persuni taxxabbli li jnaqqsu, mill-VAT li huma għandhom iħallsu, il-VAT dovuta jew imħallsa għal oġġetti akkwistati u għas-servizzi rċevuti minnhom upstream jikkostitwixxi prinċipju fundamentali tas-sistema komuni tal-VAT. Kif iddeċidiet repetutament il-Qorti tal-Ġustizzja, id-dritt għal tnaqqis previst fl-Artikoli 167 et seq . tad‑Direttiva 2006/112 jagħmel parti integrali mill-mekkaniżmu tal-VAT u ma jistax, bħala prinċipju, jiġi limitat ladarba r-rekwiżiti jew il-kundizzjonijiet kemm sostantivi kif ukoll formali li għalihom huwa suġġett dan id-dritt jiġu osservati mill-persuni taxxabbli li jkunu jixtiequ jeżerċitawh (sentenza tal-11 ta’ Novembru 2021, Ferimet, C‑281/20 , EU:C:2021:910 , punt u l-ġurisprudenza ċċitata). Għalkemm, konformement mal-ewwel paragrafu tal-Artikolu 273 tad‑Direttiva 2006/112, l‑Istati Membri jistgħu jipprevedu obbligi oħra minbarra dawk previsti minn din id-direttiva meta huma jqisu dawn l-obbligi neċessarji sabiex jiġi żgurat il-ġbir korrett tal-VAT u sabiex tiġi evitata l-evażjoni, il-miżuri adottati mill-Istati Membri ma għandhomx madankollu jmorru lil hinn minn dak li huwa neċessarju sabiex jintlaħqu tali għanijiet. Huma ma jistgħux, għaldaqstant, jintużaw b’mod li jippreġudikaw sistematikament id-dritt għal tnaqqis tal-VAT u, għaldaqstant, in-newtralità tal-VAT (sentenza tal-11 ta’ Novembru 2021, Ferimet, C‑281/20 , EU:C:2021:910 , punt u l-ġurisprudenza ċċitata). B’dan il-mod, il-Qorti tal-Ġustizzja ddeċidiet li l-prinċipju fundamentali ta’ newtralità tal-VAT jeżiġi li t-tnaqqis ta’ din it-taxxa tal-input jingħata jekk il‑kundizzjonijiet sostantivi jkunu ssodisfatti, minkejja li l-persuni taxxabbli jkunu naqsu milli jissodisfaw ċerti kundizzjonijiet formali (sentenza tal-11 ta’ Novembru 2021, Ferimet, C‑281/20 , EU:C:2021:910 , punt u l-ġurisprudenza ċċitata). Konsegwentement, meta l-amministrazzjoni fiskali jkollha l-informazzjoni neċessarja sabiex tistabbilixxi li l-kundizzjonijiet sostantivi huma ssodisfatti, hija ma tistax, fir‑rigward tad-dritt tal-persuna taxxabbli li tnaqqas l-imsemmija taxxa, timponi kundizzjonijiet supplimentari li jistgħu jkollhom l-effett li jirrendu ineffettiv dan id‑dritt (sentenza tal-11 ta’ Novembru 2021, Ferimet, C‑281/20 , EU:C:2021:910 , punt u l-ġurisprudenza ċċitata). Madankollu, jista’ jkun każ differenti jekk il-ksur ta’ dawn ir-rekwiżiti formali jkollu bħala effett li jipprekludi l-produzzjoni tal-prova ċerta li r-rekwiżiti sostantivi jkunu ġew issodisfatti (sentenza tal-11 ta’ Novembru 2021, Ferimet, C‑281/20 , EU:C:2021:910 , punt u l-ġurisprudenza ċċitata). Issa, dan jista’ jkun il-każ meta l-identità tal-fornitur reali ma tissemmiex fil‑fattura relatata mal-oġġetti jew mas-servizzi li għalihom jiġi eżerċitat id-dritt għal tnaqqis, jekk dan jipprekludi l-identifikazzjoni ta’ dan il-fornitur u, għaldaqstant, li jiġi stabbilit li huwa kellu l-kwalità ta’ persuna taxxabbli, peress li, kif tfakkar fil-punt 25 ta’ din is-sentenza, din il-kwalità tikkostitwixxi waħda mill-kundizzjonijiet sostantivi tad-dritt għal tnaqqis tal-VAT (sentenza tal-11 ta’ Novembru 2021, Ferimet, C‑281/20 , EU:C:2021:910 , punt ). F’dan il-kuntest, għandu jiġi enfasizzat li, minn naħa, l-amministrazzjoni fiskali ma tistax tillimita ruħha għall-eżami tal-fattura nnifisha. Hija għandha wkoll tieħu inkunsiderazzjoni l‑informazzjoni komplementari pprovduta mill-persuna taxxabbli. Min-naħa l-oħra, huwa għall-persuna taxxabbli li tkun qiegħda titlob it‑tnaqqis tal-VAT li tistabbilixxi li hija tkun qiegħda tissodisfa l‑kundizzjonijiet biex tkun tista’ tibbenefika minnhom. L-awtoritajiet fiskali jistgħu għalhekk jitolbu lill‑persuna taxxabbli nnifisha tipproduċi l-provi li huma jqisu neċessarji sabiex jevalwaw jekk ikunx hemm lok jew le li jingħata t-tnaqqis mitlub (sentenza tal-11 ta’ Novembru 2021, Ferimet, C‑281/20 , EU:C:2021:910 , punt u l‑ġurisprudenza ċċitata). Minn dan jirriżulta li hija l-persuna taxxabbli li teżerċita d-dritt għal tnaqqis tal‑VAT li għandha, bħala prinċipju, tistabbilixxi li l-fornitur tal-oġġetti jew tas‑servizzi li abbażi tagħhom dan id-dritt ikun qiegħed jiġi eżerċitat kellu l‑kwalità ta’ persuna taxxabbli. Għaldaqstant, il-persuna taxxabbli għandha tipproduċi provi oġġettivi li oġġetti jew servizzi jkunu, fil-fatt, ġew ipprovduti lilha upstream minn persuni taxxabbli, għall-bżonnijiet tat-tranżazzjonijiet tagħha stess li jkunu suġġetti għall-VAT, u li fir-rigward tagħhom effettivament tkun tħallset il-VAT. Dawn il-provi jistgħu jinkludu, b’mod partikolari, dokumenti li jkunu fil-pussess ta’ fornituri li mingħandhom il-persuna taxxabbli tkun akkwistat oġġetti jew servizzi li għalihom tkun ħallset il-VAT (sentenza tal-11 ta’ Novembru 2021, Ferimet, C‑281/20 , EU:C:2021:910 , punt u l-ġurisprudenza ċċitata). Madankollu, fir-rigward tal-ġlieda kontra l-frodi tal-VAT, l-amministrazzjoni fiskali ma tistax teżiġi b’mod ġenerali mill-persuna taxxabbli li tkun tixtieq teżerċita d-dritt għal tnaqqis tal-VAT tivverifika, b’mod partikolari, li l-fornitur tal-oġġetti jew tas‑servizzi li abbażi tagħhom l-imsemmi dritt ikun qiegħed jiġi eżerċitat ikollu l-kwalità ta’ persuna taxxabbli (sentenza tal-11 ta’ Novembru 2021, Ferimet, C‑281/20 , EU:C:2021:910 , punt u l-ġurisprudenza ċċitata). Fir-rigward tal-oneru tal-prova fir-rigward tal-kwistjoni dwar jekk il-fornitur ikollux il-kwalità ta’ persuna taxxabbli, għandha ssir distinzjoni bejn, minn naħa, l-istabbiliment ta’ kundizzjoni sostantiva tad-dritt għal tnaqqis tal-VAT u, min‑naħa l-oħra, id-determinazzjoni tal-eżistenza ta’ frodi tal-VAT (sentenza tal‑11 ta’ Novembru 2021, Ferimet, C‑281/20 , EU:C:2021:910 , punt ). B’dan il-mod, għalkemm, fil-kuntest tal-ġlieda kontra l-frodi tal-VAT, ma jistax jintalab b’mod ġenerali mill-persuna taxxabbli li tkun tixtieq teżerċita d-dritt tagħha għal tnaqqis tal-VAT li hija tivverifika li l-fornitur tal-oġġetti jew tas‑servizzi kkonċernati jkollu l-kwalità ta’ persuna taxxabbli, dan ma huwiex il‑każ meta l‑istabbiliment ta’ din il-kwalità jkun neċessarju sabiex jiġi vverifikat li din il‑kundizzjoni sostantiva tad-dritt għal tnaqqis tkun issodisfatta (sentenza tal-11 ta’ Novembru 2021, Ferimet, C‑281/20 , EU:C:2021:910 , punt ). F’dan l-aħħar każ, hija l-persuna taxxabbli li għandha tistabbilixxi, abbażi ta’ provi oġġettivi, li l-fornitur ikollu l-kwalità ta’ persuna taxxabbli, sakemm l‑amministrazzjoni fiskali ma jkollhiex l-informazzjoni neċessarja sabiex tivverifika li din il-kundizzjoni sostantiva tad-dritt għal tnaqqis tal-VAT tkun issodisfatta. F’dan ir-rigward, għandu jitfakkar li mill-formulazzjoni tal‑Artikolu 9(1) tad-Direttiva 2006/112 jirriżulta li l-kunċett ta’ “persuna taxxabbli” huwa ddefinit b’mod wiesa’, billi huwa bbażat fuq ċirkustanzi fattwali, b’tali mod li l-kwalità ta’ persuna taxxabbli tal-fornitur tista’ tirriżulta miċ‑ċirkustanzi tal-każ (sentenza tat-11 ta’ Novembru 2021, Ferimet, C‑281/20 , EU:C:2021:910 , punt ). Dan ikun b’mod partikolari l-każ, minkejja li l-Istat Membru jkun għamel użu mill‑possibbiltà mogħtija fl-Artikolu 287 tad-Direttiva 2006/112 li jagħti eżenzjoni mit-taxxa lill-persuni taxxabbli li d-dħul mill-bejgħ annwali tagħhom ma jaqbiżx ċertu ammont, meta jkun jista’ jiġi dedott b’ċertezza miċ-ċirkustanzi fattwali, bħall-volum u l-prezz tal-oġġetti jew tas-servizzi akkwistati, li d-dħul mill-bejgħ annwali tal-fornitur jeċċedi dan l-ammont, b’tali mod li dan il-fornitur ma jkunx jista’ jibbenefika mill-eżenzjoni prevista f’dan l-artikolu, u li l-imsemmi fornitur jkollu neċessarjament il-kwalità ta’ persuna taxxabbli. Li jiġi rrifjutat lil persuna taxxabbli l-eżerċizzju tad-dritt għal tnaqqis tal-VAT għar-raġuni li l-fornitur reali tal-oġġetti jew tas-servizzi kkonċernati ma jkunx ġie identifikat u li din il-persuna taxxabbli ma tkunx ipprovat li dan il-fornitur kellu l‑kwalità ta’ persuna taxxabbli, filwaqt li jirriżulta b’mod ċert miċ-ċirkustanzi fattwali li l-imsemmi fornitur neċessarjament kellu din il-kwalità, ikun, fil-fatt, kuntrarju għall-prinċipju ta’ newtralità fiskali kif ukoll għall-ġurisprudenza mfakkra fil-punti 26 sa 30 ta’ din is-sentenza. Konsegwentement, kuntrarjament għal dak li tirrileva l-qorti tar-rinviju, ma jistax jiġi rikjest mill-persuna taxxabbli, fil-każijiet kollha, li hija tipprova, meta l-fornitur reali tal-oġġetti jew tas-servizzi kkonċernati ma jkunx ġie identifikat, li dan il-fornitur ikollu l-kwalità ta’ persuna taxxabbli sabiex tkun tista’ teżerċita dan id-dritt. Minn dan isegwi li, meta l-fornitur reali tal-oġġetti jew tas-servizzi kkonċernati ma jkunx ġie identifikat, l-eżerċizzju tad-dritt għal tnaqqis tal-VAT għandu jiġi rrifjutat lill-persuna taxxabbli jekk, fid-dawl taċ-ċirkustanzi fattwali u minkejja l‑provi prodotti minn din il-persuna taxxabbli, l-informazzjoni neċessarja sabiex jiġi vverifikat jekk dan il-fornitur ikollux il-kwalità ta’ persuna taxxabbli tkun nieqsa (sentenza tal-11 ta’ Novembru 2021, Ferimet, C‑281/20 , EU:C:2021:910 , punt ). Fid-dawl tal-kunsiderazzjonijiet kollha preċedenti, ir-risposta li għandha tingħata għad-domandi magħmula hija li d-Direttiva 2006/112 għandha tiġi interpretata fis‑sens li l-eżerċizzju tad-dritt għal tnaqqis tal-VAT tal-input imħallsa għandu jiġi rrifjutat, mingħajr ma l-amministrazzjoni fiskali jkollha tipprova li l-persuna taxxabbli tkun wettqet frodi tal-VAT jew li hija kienet taf, jew kellha tkun taf, li t‑tranżazzjoni invokata bħala bażi għad-dritt għal tnaqqis kienet involuta f’tali frodi, meta, peress li l-fornitur reali tal-oġġetti jew tas-servizzi kkonċernati ma jkunx ġie identifikat minn din il-persuna taxxabbli, din il-persuna taxxabbli ma tipproduċix il-prova li dak il-fornitur ikollu l-kwalità ta’ persuna taxxabbli, jekk, fid-dawl taċ-ċirkustanzi fattwali u tal-provi prodotti minn din il-persuna taxxabbli, l-informazzjoni neċessarja sabiex jiġi vverifikat li l-fornitur reali jkollu din il‑kwalità tkun nieqsa. Fuq l-ispejjeż Peress li l-proċedura għandha, fir-rigward tal-partijiet fil-kawża prinċipali, in‑natura ta’ kwistjoni mqajma quddiem il-qorti tar-rinviju, hija dik il-qorti li tiddeċiedi fuq l-ispejjeż. L-ispejjeż sostnuti għas-sottomissjoni tal‑osservazzjonijiet lill-Qorti tal-Ġustizzja, barra dawk tal-imsemmija partijiet, ma jistgħux jitħallsu lura. Għal dawn il-motivi, Il-Qorti tal-Ġustizzja (L-Għaxar Awla) taqta’ u tiddeċiedi: Id-Direttiva 2006/112/KE tal-Kunsill, tat-28 ta’ Novembru 2006 dwar is‑sistema komuni ta’ taxxa fuq il-valur miżjud għandha tiġi interpretata fis‑sens li l-eżerċizzju tad-dritt għal tnaqqis tal-VAT tal-input imħallsa għandu jiġi rrifjutat, mingħajr ma l-amministrazzjoni fiskali jkollha tipprova li l-persuna taxxabbli tkun wettqet frodi tal-VAT jew li hija kienet taf, jew kellha tkun taf, li t‑tranżazzjoni invokata bħala bażi għad-dritt għal tnaqqis kienet involuta f’tali frodi, meta, peress li l-fornitur reali tal-oġġetti jew tas-servizzi kkonċernati ma jkunx ġie identifikat minn din il-persuna taxxabbli, din il-persuna taxxabbli ma tipproduċix il-prova li dak il-fornitur ikollu l-kwalità ta’ persuna taxxabbli, jekk, fid-dawl taċ-ċirkustanzi fattwali u tal-provi prodotti minn din il-persuna taxxabbli, l-informazzjoni neċessarja sabiex jiġi vverifikat li l-fornitur reali jkollu din il‑kwalità tkun nieqsa. Firem ( *1 ) Lingwa tal-kawża: iċ-Ċek.

62010CJ0556

hu

Az ítélet indoklása 1. Keresetlevelében az Európai Bizottság annak megállapítását kéri a Bíróságtól, hogy a Németországi Szövetségi Köztársaság – mivel nem tette meg az annak biztosításához szükséges intézkedéseket, hogy a 2001. február 26-i 2001/12/EK európai parlamenti és tanácsi irányelvvel (HL L 75., 1. o.; magyar nyelvű különkiadás 7. fejezet, 5. kötet, 376. o.) módosított, a közösségi vasutak fejlesztéséről szóló, 1991. július 29-i 91/440/EGK tanácsi irányelv (HL L 237., 25. o.; magyar nyelvű különkiadás 7. fejezet, 1. kötet, 341. o.; a továbbiakban: 91/440 irányelv) II. mellékletében felsorolt alapvető funkciók gyakorlásával megbízott szerv független legyen a vasúti szállítási szolgáltatásokat nyújtó társaságtól; – mivel nem fogadott el a költségek csökkentésére szolgáló ösztönző intézkedések; – mivel nem biztosította a 2007. október 23-i 2007/58/EK európai parlamenti és tanácsi irányelvvel (HL L 315., 44. o.) módosított, a vasúti infrastruktúrakapacitás elosztásáról, továbbá a vasúti infrastruktúra használati díjának felszámításáról szóló, 2001. február 26-i 2001/14/EK európai parlamenti és tanácsi irányelvben (HL L 75., 29. o., magyar nyelvű különkiadás 7. fejezet 5. kötet 404. o.; a továbbiakban: 2001/14 irányelv) szereplő, a vasúti infrastruktúra használati díjának felszámításával kapcsolatos rendelkezések helyes átültetését, továbbá – mivel a 2001/14 irányelv 30. cikkében előírt szabályozó szervezetet nem ruházta fel az információk megszerzésével és a szankciókkal kapcsolatos bizonyos hatáskörökkel, nem teljesítette a 91/440 irányelv 6. cikkének (3) bekezdéséből és II. mellékletéből, a 2001/14 irányelv 4. cikkének (2) bekezdéséből és 14. cikkének (2) bekezdéséből, valamint a 2001/14 irányelv 6. cikkének (2) bekezdéséből, 7. cikkének (3) bekezdéséből és 8. cikkének (1) bekezdéséből, továbbá a 2001/14 irányelvnek a 91/440 irányelv 10. cikke (7) bekezdésének összefüggésében értelmezett 30. cikkének (4) bekezdéséből eredő kötelezettségeit. Jogi háttér Az uniós jog A 91/440 irányelv 2. A 91/440 irányelv negyedik preambulumbekezdése a következőt mondja ki: „[…] a vasúthálózat további fejlesztése és hatékony működtetése könnyebbé tehető akkor, ha a szállítási szolgáltatások nyújtása és az infrastruktúra működtetése között különbséget tesznek; […] e helyzetben szükség van arra, hogy a két tevékenységet külön igazgassák, és elkülönített számvitelük legyen”. 3. A 91/440 irányelv 6. cikkének (1)–(3) bekezdése a következőket írja elő: „(1) A tagállamok meghozzák a szükséges intézkedéseket annak biztosítása érdekében, hogy a vasúttársaságok által nyújtott szállítási szolgáltatásokhoz kapcsolódó üzletág, illetve a vasúti infrastruktúra üzemeltetéséhoz kapcsolódó üzletág külön-külön eredménykimutatást és mérleget készítsen, és tegyen közzé. Az e területek egyikének kifizetett állami támogatás nem irányítható át a másik területre. A két tevékenységi terület könyvelését úgy kell végezni, hogy az tükrözze a fenti tilalmat. (2) A tagállamok at is előírhatják, hogy ez az elkülönítés azonos vállalkozáson belül elhatárolt részlegek megszervezését követeli meg, vagy azt, hogy az infrastruktúrát egy külön egység igazgassa. (3) A tagállamok megteszik a szükséges intézkedéseket azért, hogy a II. mellékletben felsorolt, az egyenlő feltételek alapján és hátrányos megkülönböztetéstől mentes módon biztosítandó hozzáféréshez kapcsolódó feladatokkal [helyesen: alapvető funkciókkal] olyan szervezeteket vagy vállalkozásokat bízzanak meg, amelyek önmaguk nem nyújtanak vasúti szállítási szolgáltatásokat. E cél teljesülését a szervezeti felépítés fajtájától függetlenül bizonyítani kell. A tagállamok ugyanakkor vasúttársaságokra vagy bármilyen más szervezetre átruházhatják a díjak beszedését, továbbá a vasúti infrastruktúraüzemeltetés, mint például a beruházás, karbantartás és finanszírozás felelősségét.” 4. A 91/440 irányelv 10. cikkének (7) bekezdése a következőképpen rendelkezik: „A versenypolitikára és az e területért felelős intézményekre vonatkozó közösségi és nemzeti rendelkezések sérelme nélkül a 2001/14/EK irányelv 30. cikkének megfelelően létrehozott szabályozó szervezet vagy egy ugyanakkora önállósággal rendelkező bármely más szervezet ellenőrzi a vasúti szolgáltatások, ideértve a vasúti áruszállítás piacán folyó versenyt. E szervezetet az említett irányelv 30. cikke (1) bekezdésében megállapított szabályoknak megfelelően hozzák létre. E szervezetnél bármely kérelmező vagy érdekelt fél panaszt tehet, ha úgy érzi, hogy igazságtalan bánásmódban vagy hátrányos megkülönböztetésben részesült, illetve bármely más sérelem érte. A szabályozó szervezet a panasz alapján vagy adott esetben hivatalból a lehető legrövidebb időn belül határoz a megfelelő intézkedésekről, hogy orvosolja az e piacokon tapasztalható nemkívánatos fejleményeket. A bírósági felülvizsgálat és a nemzeti ellenőrző szervezetek kellő és szükséges együttműködési lehetőségeinek biztosítása [helyesen: A bírósági felülvizsgálat szükséges lehetőségének és a nemzeti szabályozó szervezetek között megkövetelt együttműködésnek a biztosítása] érdekében ilyen esetben az említett irányelv 30. cikkének (6) bekezdését és 31. cikkét kell alkalmazni.” 5. Az 91/440 irányelv 6. cikkének (3) bekezdésében említett alapvető funkciók jegyzékét ezen irányelv II. melléklete a következőképpen határozza meg: „– a vasúttársaságok engedélyezésével kapcsolatos előkészületek és döntéshozatal, ideértve az engedélyek [helyesen: egyedi engedélyek] megadását, – a menetvonal-kijelöléssel kapcsolatos döntéshozatal, ideértve a rendelkezésre állás meghatározását és felmérését, valamint az egyes egyedi menetvonalak elosztását is, – az infrastruktúra-használati díjak meghatározásával kapcsolatos döntések [helyesen: döntéshozatal], – a szolgáltatáshoz kapcsolódó [helyesen: bizonyos szolgáltatások nyújtásához szükséges] közszolgáltatási kötelezettségek betartásának ellenőrzése.” A 2001/14 irányelv 6. A 2001/14 irányelv (12), (16), (20), (40) és (46) preambulumbekezdése a következőképpen állapítja meg az irányelv célkitűzéseit: (12) A tagállamok által meghatározott kereteken belül a díjszabási és kapacitáselosztási rendszereknek arra kell ösztönözniük a vasúti pályahálózat-működtetőket, hogy optimalizálják infrastruktúrájuk használatát. [...] (16) A díjszabási és kapacitáselosztási rendszereknek lehetővé kell tenniük a vasúti szolgáltatások tisztességes versenyét. [...] (20) A pályahálózat hatékonyabb kihasználása érdekében kívánatos bizonyos rugalmasságot biztosítani a pályahálózat-működtetők számára. [...] (40) A vasúti infrastruktúra természetes monopólium. Ezért a pályahálózat-működtetők számára költségcsökkentést és az infrastruktúra hatékony igazgatását lehetővé tevő ösztönzőket kell biztosítani. [...] (46) A vasúti infrastruktúra hatékony igazgatása, tisztességes és hátrányos megkülönböztetéstől mentes használata megköveteli egy szabályozó szervezet létrehozását, amely ellenőrzi a közösségi szabályok alkalmazását, és jogorvoslati szervként működik, nem érintve az igazságszolgáltatási felülvizsgálat lehetőségét.” 7. Az említett irányelv 1. cikkének első albekezdése értelmében: „Ez az irányelv a vasúti infrastruktúra-használati díjak megállapítására és kiszabására, valamint a vasúti infrastruktúrakapacitás elosztására alkalmazandó elvekre és eljárásokra vonatkozik.” 8. Ugyanezen irányelv 4. cikkének (1) és (2) bekezdése a következőképpen rendelkezik: „(1) A tagállamok a 91/440/EGK irányelv 4. cikkében rögzített független igazgatás [helyesen: üzemeltetési függetlenség] tiszteletben tartásával létrehoznak egy díjszabási rendszert. Az igazgatás függetlensége [helyesen: üzemeltetési függetlenség] fent említett feltételének figyelembevételével a tagállamok megállapítják az egyes díjszabási szabályokat is, vagy átruházzák ezt a jogkört a pályahálózat-működtetőre. Az infrastruktúra használatáért fizetendő díj megállapítása és a díj beszedése a pályahálózat-működtető feladata. (2) Amennyiben a pályahálózat-működtető jogi formáját, szervezetét vagy döntéshozatali rendjét tekintve nem független bármely vasúttársaságtól, az e fejezetben megjelölt feladatokat [helyesen: funkciókat] – a díjbeszedés kivételével – egy jogi formáját, szervezetét vagy [helyesen: és] döntéshozatali rendjét tekintve minden vasúttársaságtól független díjszabási szervezet látja el.” 9. A 2001/14 irányelv 6. cikke a következőképpen rendelkezik: „(1) A tagállamok rögzítik a feltételeket, adott esetben az előlegfizetést is ideértve, annak biztosítására, hogy szokványos üzleti feltételek mellett és belátható időn belül a pályahálózat-működtető könyveiben az infrastruktúra-használati díjakból származó bevétel, az egyéb üzleti tevékenységekből származó eredmény és az állami támogatás [helyesen: finanszírozás] legalább egyensúlyban legyen az infrastruktúra költségeivel. Annak az esetleges hosszú távú célkitűzésnek a sérelme nélkül, hogy az infrastruktúra költségeit az egyes közlekedési módok közötti tisztességes és hátrányos megkülönböztetéstől mentes verseny alapján a felhasználók fedezzék, az a tagállam, ahol a vasúti közlekedés képes versenyezni más közlekedési módokkal, a 7. és 8. cikkben meghatározott díjszabási rendszerén belül megkövetelheti a pályahálózat-működtetőtől, hogy kiadásait és bevételeit állami támogatás nélkül tartsa egyensúlyban. (2) A pályahálózat-működtetők, kellő tekintettel a biztonsági követelményekre és az infrastruktúra-szolgáltatás minőségének fenntartására és javítására, kedvezményekben [helyesen: ösztönzőkben] részesülnek az infrastruktúra biztosítása költségeinek és a pályahasználati díjaknak a csökkentése céljából. (3) A tagállamok biztosítják, hogy a (2) bekezdésben rögzített rendelkezés az illetékes hatóság és a pályahálózat-működtető közötti, állami támogatást [helyesen: finanszírozást] biztosító, legalább három évre szóló szerződés vagy a szükséges hatáskörökről rendelkező, megfelelő szabályozó intézkedések bevezetése révén végrehajtásra kerüljön. [...] (5) Arányos költségelosztó módszer kerül kialakításra. A tagállamok előírhatják ennek előzetes jóváhagyását. A módszert időről időre a legjobb nemzetközi gyakorlatnak megfelelően frissíteni kell.” 10. Ezen irányelv 7. cikkének (3)–(5) bekezdése a következőképpen rendelkezik: „(3) A (4) vagy (5) bekezdés vagy a 8. cikk sérelme nélkül a minimális szolgáltatások összességéért és a szolgáltatási infrastruktúrához való hozzáférésért fizetendő díjaknak meg kell egyezniük az adott vonat közlekedtetéséből közvetlenül eredő költséggel [helyesen: a vasúti szolgáltatás következtében közvetlenül felmerült költségekkel]. (4) Az infrastruktúra-használati díj tartalmazhat olyan díjat, amely tükrözi az infrastruktúra egy azonosítható részén a torlódási időszakokban fellépő kapacitáshiányt. (5) Az infrastruktúra-haszn álati díj módosítható úgy, hogy figyelembe vegye az adott vonat közlekedtetése által okozott környezeti hatások költségét. A módosítást az okozott hatás nagyságának megfelelően kell differenciálni.” 11. Az említett irányelv 8. cikke (1) és (2) bekezdésének szövege a következő: „(1) Amennyiben a piac ezt lehetővé teszi, a tagállamok a pályahálózat-működtető felmerült költségeinek teljes megtérülése érdekében, az optimális versenyképességnek különösen a nemzetközi vasúti áruszállítás számára való garantálása mellett hatékony, átlátható és hátrányos megkülönböztetéstől mentes elvek alapján felárat számíthatnak fel. A díjazási rendszernek tekintetbe kell vennie a vasúttársaságok által elért termelékenységnövekedést. A díjak mértéke azonban nem zárhatja ki, hogy az infrastruktúrát olyan piaci szegmensek használják, amelyek legalább a vasúti szolgáltatás következtében közvetlenül felmerült költségeket, s ezen felül a piac által megengedett megtérülési arányt fedezni tudják. (2) A jövőben megvalósítandó vagy az ezen irányelv hatálybalépését megelőző 15 éven belül elkészült egyes beruházási projektek esetében a pályahálózat-működtető a projekt hosszú távú költségei alapján magasabb díjakat állapíthat meg, illetve alkalmazhat továbbra is, amennyiben a projekt növeli a hatékonyságot és/vagy a költséghatékonyságot, és egyébként nem valósulhatna, illetve nem valósulhatott volna meg. Az ilyen díjszabás magában foglalhatja az új beruházásokkal kapcsolatos kockázatok megosztására vonatkozó megállapodásokat is.” 12. Ugyanezen irányelv 9. cikkének (1) bekezdése a következőt írja elő: „A Szerződés 81., 82., 86. és 87. cikkének sérelme nélkül és az irányelv 7. cikke (3) bekezdése ellenére a pályahálózat-működtető által a vasúttársaságok számára bármely szolgáltatásért felszámított díjakra biztosított kedvezményeknek meg kell felelniük az e cikkben megállapított feltételeknek.” 13. A 2001/14 irányelv 14. cikkének (1) és (2) bekezdése értelmében: „(1) A tagállamok a 91/440/EGK irányelv 4. cikkében rögzített független igazgatás [helyesen: üzemeltetési függetlenség] tiszteletben tartásával kidolgozzák [helyesen: kidolgozhatják] az infrastruktúra-kapacitás elosztásának kereteit. Sajátos kapacitáselosztási szabályokat kell felállítani. A kapacitást a pályahálózat-működtető osztja el. A pályahálózat-működtető különösen ügyel arra, hogy az infrastruktúra-kapacitás elosztása tisztességes és hátrányos megkülönböztetéstől mentes módon, a közösségi jog tiszteletben tartásával történjen. (2) Ha a pályahálózat-működtető jogi formáját, szervezetét vagy döntéshozatali rendjét tekintve nem független bármely vasúttársaságtól, az e fejezetben megjelölt feladatokat – a díjbeszedés kivételével – egy jogi formáját, szervezetét vagy [helyesen: és] döntéshozatali rendjét tekintve minden vasúttársaságtól független díjszabási szervezet látja el.” 14. Ezen irányelvnek a „Szabályozó szervezet” címet viselő 30. cikke a következőt írja elő: „(1) A [...] tagállamok létrehoznak egy szabályozó szervezetet. [...] E szervezet az e cikkben ismertetett elvek szerint működik, azonban a jogorvoslati és szabályozó funkciók külön szervezetekre ruházhatók. (2) A kérelmezőnek [helyesen: kérelmező] jogorvoslati kérelemmel fordulhat a szabályozó szervezethez, ha úgy véli, hogy tisztességtelen bánásmódban vagy hátrányos megkülönböztetésben volt része, vagy valamely más sérelem érte, különösen a pályahálózat-működtető vagy adott esetben a vasúttársaság által elfogadott döntések ellen a következőkkel kapcsolatban: [...] (3) A szabályozó szervezet biztosítja, hogy a pályahálózat-működtető által megállapított infrastruktúra-használati díjak megfeleljenek a II. fejezet rendelkezéseinek, és hátrányos megkülönböztetéstől mentesek legyenek. [...] (4) A szabályozó szervezetnek joga van a pályahálózat-működtetőtől, a kérelmezőktől és bármely más érintett harmadik féltől a kérdéses tagállamban a tárggyal kapcsolatos információkat kérni, amelyeket indokolatlan késlekedés nélkül a szervezet rendelkezésére kell bocsátani. (5) A szabályozó szervezet az összes információ beérkezésétől számított legfeljebb két hónapon belül köteles bármely panasszal kapcsolatban határozatot hozni, és megtenni a helyzet orvoslásához szükséges intézkedéseket. A (6) bekezdés rendelkezései ellenére a szabályozó szervezet határozata az abban érintett valamennyi félre nézve kötelező. [...]” A német jog 15. A 2009. július 29-i törvénnyel (BGBl. I, 2542. o.) módosított, a vasútról szóló 1993. december 27-i általános törvény (Allgemeines Eisenbahngesetz, BGBl. I, 2378. és 2396. o.; a továbbiakban: a vasútról szóló általános törvény) 5a. §-ának (2) bekezdése előírja: „Feladataik ellátása során a vasút-felügyeleti hatóságok meghozhatják az 5. § (1) bekezdésében szereplő rendelkezések hatálya alá tartozó személyekkel szemben a szükséges intézkedéseket az 5. § (1) bekezdésében foglalt rendelkezéseket érintő, már megállapított jogsértések orvoslása és jövőbeni jogsértések megakadályozása céljából.” 16. A vasútról szóló általános törvény 9a. §-ának (1) bekezdése a következőképpen rendelkezik: „(1) A vasútipályahálózat-működtető közvállalkozásoknak jogi formájukat, szervezetüket és döntéshozatali rendjüket tekintve függetlennek kell lenniük a vasúti szállítási vállalkozásoktól, amennyiben a szóban forgó döntések a menetvonal-kijelölést és a díjszabást érintik. Az első mondatban kitűzött cél eléréséhez 1. azon vasúttársaságoknál, amelyek vasúti szállítási vállalkozások és vasútipályahálózat-működtetők is egyben, el kell különíteni e két tevékenységet, és azokat egy vagy több különálló társaságra kell bízni; 2. a vasútipályahálózat-működtető és harmadik felek között kötött szerződéseket olyan formába kell foglalni, amely biztosítja az előbbi szervezeti önállóságát; 3. kizárólag a vasútipályahálózat-működtető azon személyzete hozhat a szolgálati menetrendre, a menetvonal-kijelölésre és a díjszabásra vonatkozó döntéseket, amely a vasúti szállítási vállalkozásokban és ezekhez kapcsolódó vállalkozásokban sem lát el feladatokat; 4. harmadik felek által a vasútipályahálózat-működtető vagy annak személyzete számára a szolgálati menetrenddel, a menetvonal-kijelöléssel és a díjszabással kapcsolatos döntésekre vonatkozóan adott utasítások nem megengedettek; 5. a 9. § (1) bekezdése első mondatának 2. és 3. pontja szerinti vállalkozásokban olyan szabályzatokat kell kidolgozni, fenntartani és közzétenni, amelyek megakadályozzák, hogy a vasútipályahálózat-működtetőn kívüli harmadik személyek befolyást gyakoroljanak a szolgálati menetrenddel, a menetvonal-kijelöléssel és a díjszabással kapcsolatos döntések tekintetében; e szabályzatoknak különösen fel kell sorolniuk az alkalmazottak számára az ilyen befolyás gyakorlásának megakadályozása céljából előírt különös kötelezettségeket; a vasútipályahálózat-működtetők továbbá – a hatáskörrel rendelkező felügyeleti hatóság erre irányuló kérelmére – kötelesek ez utóbbival közölni az e szabályzatok betartását biztosító képviselő nevét; e képviselő köteles minden évben a hatáskörrel rendelkező felügyeleti hatóság részére jelentést készíteni a felmerült problémákról és az azok megoldása érdekében hozott intézkedésekről; 6. a 9. § (1) bekezdése első mondatának 2. és 3. pontja szerinti vállalkozások felügyelőbizottságainak tisztségeire különböző személyeket kell kinevezni; így a vasútipályahálózat-működtető felügyelőbizottságában nem vehetnek részt a 9. § (1) bekezdése első mondatának 2. és 3. pontja szerinti vállalkozások felügyelőbizottságainak tagjai, sem pedig ez utóbbi személyzetének tagjai; e rendelkezés alkalmazandó az anyavállalatban való egyéb közreműködésre is.” 17. E törvény 14. §-ának (4) bekezdése előírja: „A vasútipályahálózat-működtetők a 26. § (1) bekezdésének 6. és 7. pontja alapján meghozott rendelettel összhangban állapítják meg a díjszabásaikat oly módon, hogy azok fedezzék a számukra az (1) bekezdés első mondata szerinti, a szabályzatban foglalt szolgáltatások nyújtása során felmerült költségeket, ezen felül a piac által megengedett megtérülési arányt. Ekképpen beszedhetik a vasúti szolgáltatás következtében közvetlenül felmerült költségeket, valamint különbség tehető a távolsági személyszállítási szolgáltatások, a rövid távú személyszállítási szolgáltatások és a teherszállítási szolgáltatások között, valamint e szállítási szolgáltatásokon belüli piaci szegmensek alapján, biztosítva azonban a versenyképességet, különösen az áruk nemzetközi teherfuvarozása tekintetében. A díjak mértéke a második mondat értelmében mindazonáltal nem haladhatja meg az adott piaci szegmens tekintetében a vasúti szolgáltatás következtében közvetlenül felmerülő költségeket, valamint ezen felül a piac által megengedett megtérülési arányt. A 26. § (1) bekezdésének 6. és 7. pontja alapján meghozott rendeletben: 1. a díj összegének az első mondat szerinti meghatározása alól eltérések engedélyezhetők, ha a költségek más módon fedezhetők, vagy 2. a hatáskörrel rendelkező felügyeleti hatóság felhatalmazást kaphat arra, hogy – a villamos energiáért, a gázért, a távközlésért, a postáért és a vasútért felelős szövetségi ügynökséggel (szabályozó szervezet) való konzultációt követően – általános határozatban minden vasútipályahálózat-működtetőt mentesítsen az első mondatban megállapított követelmények betartása alól.” 18. Az említett törvény 14c. §-a a következőképpen rendelkezik: „(1) Feladatai ellátása során a szabályozó szervezet a vasútipályahálózat-működtető közvállalkozásokkal szemben megfelelő intézkedéseket hozhat a vasúti infrastruktúrához való hozzáférésre vonatkozó vasúti jogszabályok rendelkezéseit érintő, már megállapított jogsértések orvoslására és jövőbeni jogsértések megelőzésére. (2) Azon szervek, amelyek számára engedélyezett az infrastruktúrához való hozzáférés, a vasútipályahálózat-működtető közvállalkozások és a személyzetük lehetővé teszik a szabályozó szervezet és annak képviselői számára, hogy a feladataik ellátása során, 1. a szokásos nyitvatartási időben belépjenek az üzlethelyiségekbe és létesítményekbe, valamint 2. a könyvekbe, üzleti dokumentumokba, iratokba és egyéb dokumentumokba betekintsenek, és azokat megfelelő információs eszközön tárolják. (3) Azon szervek, amelyek számára engedélyezett az infrastruktúrához való hozzáférés, a vasútipályahálózat-működtető közvállalkozások és személyzetük a szabályozó szervezet és annak képviselői rendelkezésére bocsátanak 1. minden információt, 2. minden bizonyítékot, 3. a feladataik ellátásához szükséges minden kiegészítő eszközt és szolgáltatást. E rendelkezés alkalmazandó a folyamatban lévő vagy lezárt, az infrastruktúra-használati és egyéb díjak összegével kapcsolatos tárgyalásokra. Az adott információknak pontosnak kell lenniük, és jóhiszeműen kell azokat megadni. Minden információközlésre köteles személy megtagadhatja az azon kérdésekre való válaszadást, amelyre adandó válasz őt vagy a polgári eljárási kódex 383. §-a (1) bekezdésének 1–3. pontjában meghatározott bármely személyt büntetőeljárás vagy szabálysértési eljárás alá vonna. (4) A jelen törvény értelmében a szabályozó szervezet a közigazgatási intézkedések végrehajtását szabályozó rendelkezésekkel összhangban kikényszerítheti határozatait. A bírság maximális összege 500 000 euróig terjedhet.” 19. A Deutsche Bahn AG (a továbbiakban: DB AG) és a Deutsche Bahn Netz AG (a továbbiakban: DB Netz) között 1999. június 1-jén kötött, a befolyásszerzésről és a nyereség átruházásáról szóló szerződés 2005. május 2-i szerződésmódosításból eredő változatának „A [DB Netz] igazgatása” címet viselő 1. §-a értelmében: „A szolgálati menetrenddel, a menetvonal-kijelöléssel és a díjszabással kapcsolatos döntések tekintetében a [DB Netz] jogi és szervezeti függetlenségére vonatkozó elvtől nem lehet eltérni. A [DB AG] nem ad olyan utasítást, amely sértené ezen elvet.” 20. A DB Netz igazgatósága 2005. május 9-i hatállyal módosított belső szabályzatának „Döntéshozatal” címet viselő 4. §-a értelmében: „[...] (3) Az igazgatóság azon tagjai, akik funkciókkal rendelkeznek a [DB Netzhez] kapcsolódó vasúti szállítási vállalkozásokban vagy az utóbbiakhoz kapcsolódó vállalkozásokban, nem vesznek részt a szolgálati menetrenddel, a menetvonal-kijelöléssel és a díjszabással kapcsolatos döntéseket érintő szavazásokban. Továbbá e döntések előkészítésében sem vehetnek részt.” A pert megelőző eljárás és a Bíróság előtti eljárás 21. 2007 májusában a Bizottság kérdőívet küldött ki a német hatóságok részére a 2001/12 irányelv, a vasúttársaságok engedélyezéséről szóló 95/18/EK tanácsi irányelv módosításáról szóló, 2001. február 26-i 2001/13/EK európai parlamenti és tanácsi irányelv (HL L 75., 26. o., magyar nyelvű különkiadás 7. fejezet, 5. kötet, 401. o.) és a 2001/14 irányelv (a továbbiakban együttesen: első vasúti csomag) Németországi Szövetségi Köztársaság általi átültetésének ellenőrzése céljából. Az említett tagállam 2007. szeptember 25-én kelt levelében, valamint kiegészítő jelleggel a 2007. december 14-i levelében terjesztette elő válaszát. 22. 2008. június 26-i levelével a Bizottság eltéréseket állapított meg a német vasúti szabályozás, valamint a 91/440, a vasúttársaságok engedélyezéséről szóló, 1995. június 19-i 95/18/EK tanácsi irányelv (HL L 143., 70. o.; magyar nyelvű különkiadás 7. fejezet, 2. kötet, 258. o.) és a 2001/14 irányelv között, és felszólította a Németországi Szövetségi Köztársaságot arra, hogy tegye meg az azoknak való megfeleléshez szükséges intézkedéseket. 23. E tagállam a 2008. október 22-i levelével terjesztette elő válaszát e felszólító levélre. 24. 2009. február 24-i levelével a Bizottság kiegészítő felszólító levelet küldött a Németországi Szövetségi Köztársaságnak, amelyben újabb, az együttesen értelmezett 2001/14 és 91/440 irányelven alapuló jogsértéseket rótt fel neki az infrastruktúra-használati díjak és a német szabályozó szervezet hatáskörei tekintetében. 25. A Németországi Szövetségi Köztársaság 2009. április 17-i levelében válaszolt e kiegészítő felszólító levélre. 26. 2009. október 9-i levelével a Bizottság indokolással ellátott véleményt küldött ennek a tagállamnak, amelyben felhívta arra, hogy tegye meg a szükséges intézkedéseket annak érdekében, hogy az indokolással ellátott véleménynek az annak kézhezvételétől számított két hónapos határidőn belül eleget tegyen. 27. A Németországi Szövetségi Köztársaság 2009. december 3-i levelével válaszolt az indokolással ellátott véleményre, és vitatta a Bizottság által a terhére rótt kötelezettségszegést. 28. A Bizottság – mivel a Németországi Szövetségi Köztársaság válaszát nem találta kielégítőnek – úgy határozott, hogy benyújtja a jelen keresetet. 29. A Bíróság elnöke 2011. május 19-i végzésével megengedte a Cseh Köztársaság és az Olasz Köztársaság beavatkozását a Németországi Szövetségi Köztársaság kérelmeinek támogatása végett. A keresetről Az első, a 91/440 irányelv II. mellékletében felsorolt alapvető funkciókkal megbízott szerv függetlenségére vonatkozó kifogásról A felek érvei 30. A Bizottság azt állítja, hogy annak a szervnek, amelyre a 91/440 irányelv II. mellékletében felsorolt alapvető funkciók gyakorlását bízták, nemcsak jogi formáját tekintve, hanem gazdaságilag is függetlennek kell lennie a vasúti szállítási szolgáltatásokat nyújtó vállalkozástól. 31. A Bizottság e tekintetben arra hivatkozik, hogy – a 91/440 irányelv 6. cikkének (3) bekezdése ugyan nem követeli meg kifejezetten, hogy az a szerv, amelyre az alapvető funkciók gyakorlását bízták, független legyen a vasúti szállítási szolgáltatásokat nyújtó társaságoktól – az e rendelkezésben használt „vállalkozás” fogalmát a Bíróság ítélkezési gyakorlatának megfelelően mégis úgy kell értelmezni, mint amely minden olyan szervezetre kiterjed, amely – még ha jogilag elkülönült is – „gazdasági egységként” működik. 32. A Bizottság szerint a 91/440 irányelv 6. cikkének (3) bekezdését úgy kell értelmezni, hogy a pályahálózat-működtető által gyakorolt alapvető funkciókat a vasúttársaságoktól nemcsak jogi formáját, hanem szervezetét és döntéshozatali rendjét tekintve is független szervnek kell ellátnia. 33. A Bizottság továbbá azzal érvel, hogy amennyiben az említett funkciókat egy vasúti holdingtársaságtól függő társaság gyakorolja, mint ahogyan a DB Netz esetében, azt kell értékelni, hogy milyen mértékben és milyen feltételek mellett tekinthető ez a társaság – amely egyébként ezen alapvető funkciók gyakorlásával megbízott pályahálózat-működtető – „függetlennek” a vasúti szállítási szolgáltatásokat nyújtó vállalkozástól, vagyis a holdingtól és az ez utóbbitól függő vállalkozásoktól, amelyek személyek szállítására és áruk fuvarozására irányuló szolgáltatásokat nyújtanak, annak ellenére, hogy ugyanahhoz a csoporthoz tartoznak. 34. Márpedig a Németországi Szövetségi Köztársaság nem írt elő a pályahálózat-működtető DB Netz szervezeti és döntéshozatali függetlenségének, valamint a 91/440 irányelv II. mellékletében felsorolt alapvető funkciók ez utóbbi általi független gyakorlásának biztosításához szükséges hatékony mechanizmusokat. A Bizottság ebből azt a következtetést vonja le, hogy az említett tagállam ezért nem teljesítette az ezen irányelv 6. cikkének (3) bekezdéséből és II. mellékletéből, valamint a 2001/14 irányelv 4. cikkének (2) bekezdéséből és 14. cikkének (2) bekezdéséből eredő kötelezettségeit. 35. Annak vizsgálata céljából, hogy a tagállamok bizonyítani tudják-e, hogy nemzeti vasúti holdingtársaságaik, illetve egyéb szabályozó szerveik biztosítják-e az említett alapvető funkciókhoz szükséges függetlenséget, és hogy az ös szeférhetetlenséget elkerülik-e, a Bizottság 2006-tól közölte azokat a kritériumokat, amelyek alapján vizsgálja a 2001/14 irányelvben megkövetelt függetlenséget és az e függetlenség biztosítása céljából előírt intézkedéseket. A Bizottság szolgálatai – az Európai Parlamentnek, a Tanácsnak, az Európai gazdasági és Szociális bizottságnak és a Régiók Bizottságának címzett, az első vasúti csomag végrehajtásáról szóló, 2006. május 3-i jelentését kísérő – (COM(2006) 189) munkadokumentumának 5. mellékletében (a továbbiakban: 5. melléklet) említett kritériumokról van szó. 36. E tekintetben a Bizottság először is arra hivatkozik, hogy a függetlenségre vonatkozó kötelezettségek tiszteletben tartását például a vasútszabályozó hatósághoz hasonló független hatóságnak vagy harmadik félnek kell ellenőriznie. A függetlenségre vonatkozó követelmény megsértése esetén a versenytársaknak lehetőséget kell biztosítani a panaszra. A Bizottság úgy ítéli meg, hogy e két rendelkezés egyikét sem tartották be a Németországi Szövetségi Köztársaságban. 37. A Bizottság szerint ugyanis a vasútról szóló általános törvény 5a. §-ából kitűnik, hogy az Eisenbahn-Bundesamt (szövetségi vasúti hivatal) kizárólag a függetlenségre vonatkozó azon rendelkezések végrehajtására jogosult, amelyek már szerepelnek a német jogban, mint e törvény 9a. §-ában szereplő rendelkezések. Az Eisenbahn-Bundesamt nem rendelkezik semmilyen hatáskörrel az olyan szerkezeti intézkedések elfogadása tekintetében, mint a holding szervezeti rendszerének módosítása, a pályahálózat-működtető és a holding közötti szervezetrendszerre vonatkozó döntések, azon vezetők leváltására vonatkozó döntések, akik nem felelnek meg a függetlenség követelményének, vagy pedig a 91/440 irányelv II. mellékletében felsorolt alapvető funkciók igazgatására vonatkozó szervezeti módszerek módosítása. 38. A Bizottság másodsorban úgy ítéli meg, hogy jogszabályi, vagy legalábbis szerződéses rendelkezéseknek kell létezniük a függetlenség terén a holding és az ezen alapvető funkciókkal megbízott szerv közötti, ez utóbbi és a csoport vasúti szolgáltatásokat nyújtó többi vállalkozása, illetve a holding által felügyelt többi szerv, különösen az említett alapvető funkciókkal megbízott szerv részvényeseinek közgyűlése közötti kapcsolatokra vonatkozóan. 39. A Bizottság azt állítja, hogy a vasútról szóló általános törvénynek a függetlenségre vonatkozó rendelkezéseket tartalmazó 9a. §-a, valamint a vasúti holdingtársaság belső szabályzatára vonatkozó olyan rendelkezések, mint a befolyásszerzésről és a nyereség átruházásáról szóló szerződés 1. §-ának (3) bekezdése, amely megtiltja, hogy a DB AG a DB Netz AG jogi és szervezeti függetlenségét sértő utasításokat adjon a szolgálati menetrenddel, a menetvonal-kijelöléssel és a díjszabással kapcsolatos döntések tekintetében, olyan védintézkedések, amelyek azonban önmagukban nem elegendők a 91/440 irányelv II. mellékletében felsorolt alapvető funkciók függetlenségének biztosításához, az összeférhetetlenségek elkerüléséhez és az alapvető funkciókkal megbízott szervnek a holding ellenőrzésétől való mentesítéséhez. 40. Harmadsorban a Bizottság úgy ítéli meg, hogy a holding és az e holdingba tartozó többi vállalkozás igazgatóságának tagjai nem vehetnek részt a 91/440 irányelv II. mellékletében felsorolt alapvető funkciókkal megbízott szerv igazgatóságában. 41. Véleménye szerint ugyanis nehéz lenne azzal érvelni, hogy az említett alapvető funkciókkal megbízott szerv igazgatósága döntéshozatali rendjét tekintve független a holding igazgatóságától, amikor a két igazgatóság ugyanazokból a személyekből áll. A Bizottság megjegyzi, hogy egyetlen jogszabályi rendelkezés sem tiltja az ilyen helyzet kialakulását. 42. Negyedsorban egyetlen rendelkezés sem tiltja a 91/440 irányelv II. mellékletében felsorolt alapvető funkciókkal megbízott szerv tisztségviselőinek és az ezen alapvető funkciókkal megbízott felsővezetőknek, hogy az érintett szerv elhagyását követően, néhány évig tartó bizonyos ésszerű időtartam elteltével bármilyen felsővezetői állást elfogadjanak a holdingban vagy az ellenőrzése alatt álló más szervezetben. 43. Ilyen rendelkezések ugyanis nincsenek a német jogban, és a gyakorlatban a DB Netz több ügyvezetőjét áthelyezték a holdinghoz vagy más leányvállalatokhoz. 44. Ötödsorban a Bizottság azt állítja, hogy a 91/440 irányelv II. mellékletében felsorolt alapvető funkciókkal megbízott szerv ügyvezetését egyértelműen meghatározott feltételek alapján és a teljes döntéshozatali függetlenségét biztosító jogi kötelezettségvállalás mellett kell kinevezni. Ezen igazgatóságot egy független hatóság felügyeletével kell kinevezni és visszahívni. 45. Hatodsorban a Bizottság arra hivatkozik, hogy az ezen alapvető funkciókkal megbízott szervnek saját személyzettel kell rendelkeznie, és különálló vagy őrzött bejárattal rendelkező helységekben kell működnie. A belső szabályzatnak vagy az általuk kötött munkaszerződéseknek egyértelműen tartalmazniuk kell, hogy a holdinggal és az ellenőrzése alatt álló más társaságokkal kötött szerződések az említett alapvető funkciók gyakorlásával kapcsolatos hivatalos közlésekre korlátozódnak. Az információs rendszerekhez való hozzáférést úgy kell védeni, hogy az biztosítsa ezen alapvető funkciók függetlenségét. 46. A Németországi Szövetségi Köztársaságarra hivatkozik, hogy a 2001/14 irányelv 4. cikkének (2) bekezdése és 14. cikkének (2) bekezdése nem teljes gazdasági függetlenséget követel meg, hanem egyszerűen a pályahálózat-működtető jogi, szervezeti vagy döntéshozatali függetlenségét, mégpedig bizonyos, egyértelműen meghatározott döntések meghozatalakor, így ezen irányelv 91/440 irányelv II. mellékletével összefüggésben értelmezett 6. cikkének (3) bekezdése alapján a menetvonal-kijelöléssel és az infrastruktúra-használati díjak meghatározásával kapcsolatos döntések terén. 47. Az említett tagállam azt állítja, hogy az 5. mellékletben szereplő, a függetlenség bizonyítására vonatkozó vizsgálati kritériumok nem egyeznek meg a jelen esetben releváns, a 91/440 irányelv 6. cikkének (3) bekezdésében, ez utóbbi II. mellékletében, valamint a 2001/14 irányelv 4. cikkének (2) bekezdésében és 14. cikkének (2) bekezdésében megállapított kötelező rendelkezésekkel. Ezenfelül ezt a dokumentumot nem tették közzé az Európai Unió Hivatalos Lapjában , és nem minősül jogilag kötelező aktusnak. Így az említett 5. mellékletre a jelen eljárásban nem lehet hivatkozni. 48. Az Olasz Köztársaság a Németországi Szövetségi Köztársaság által a Bizottság jelen kifogására adott válasszal összefüggésben előadott érvek támogatása érdekében avatkozik be az eljárásba. 49. Az Olasz Köztársaság emlékeztet arra, hogy az uniós jogalkotó által a vasúti szállítási funkciók és az infrastruktúra-üzemeltetés elkülönítése tekintetében megkövetelt kötelezettség számviteli jellegű. 50. Ez a tagállam kiemeli, hogy a Bizottság holdingmodellre vonatkozó megközelítésmódja ellentmondásos, mivel az az összeférhetetlenség vélelméhez vezet, mivel ezt a modellt elismerik ugyan a jogszabályok, az azonban csak abban az esetben egyeztethető össze a 91/440 irányelvvel és a 2001/14 irányelvvel, ha a holding nem rendelkezik az ilyen holdingokra jellemző semmilyen előjoggal, vagy nem gyakorolja azokat. 51. Az uniós szabályozásnak egyáltalán nem volt célja a tulajdonosi struktúrák vagy szervezeti rendszerek olyan elkülönítésére vonatkozó kötelezettség bevezetése, amelynek az üzemeltetési autonómia terén azonos hatásai vannak, hanem tiszteletben kívánta tartani a tagállamok és az érintett vállalkozások azon mérlegelési jogkörét, hogy különböző típusú szervezeti modelleket hozzanak létre. 52. Az Olasz Köztársaság sem a szabályozás szövegére, sem annak céljára tekintettel nem tudja elfogadni a Bizottság azon érvét, amely szerint a a 91/440 irányelv II. mellékletében szereplő alapvető funkciókat az azon csoporton kívüli szervekre kell bízni, amelyhez a vasúttársaság tartozik. A Bíróság álláspontja 53. Kifogásában a Bizottság azt rója fel a Németországi Szövetségi Köztársaságnak, hogy nem fogadott el a vasúti pályahálózatot működtető – a 91/440 irányelv II. mellékletében szereplő bizonyos alapvető funkciók ellátásával megbízott – DB Netz függetlenségének biztosításához szükséges különös intézkedéseket, holott a DB Netz vasúti szállító társaságokból álló holdinghoz, a DB AG-hoz tartozik. 54. A Bizottság ugyanis úgy véli, hogy ahhoz, hogy az említett pályahálózat-működtetőnek a jogi formája, szervezete és döntéshozatali rendje tekintetében való, a 2001/14 irányelv 4. cikkének (2) bekezdése és 14. cikkének (2) bekezdése szerinti függetlensége biztosított legyen, az szükséges, hogy a tagállam az 5. mellékleten alapuló különös és részletes szabályokat fogadjon el. 55. E tekintetben emlékeztetni kell arra, hogy a 91/440 irányelv 6. cikkének (1) és (2) bekezdése a vasúttársaságok által biztosított szállítási tevékenységeknek és a vasúti infrastruktúra üzemeltetésével összefüggő tevékenységeknek csupán számviteli jellegű elkülönítését írja elő, a szállítási szolgáltatások vasúttársaságok általi nyújtásával kapcsolatos tevékenységek és a vasúti infrastruktúra üzemeltetésével kapcsolatos tevékenységek elkülönítése pedig elhatárolt részlegek azonos vállalkozáson belüli megszervezésével is megvalósítható, ahogyan az a holdingok esetében is történik. 56. A 91/440 irányelv 6. cikkének (3) bekezdése mindazonáltal azt írja elő, hogy a vasúti infrastruktúrához egyenlő feltételek alapján és hátrányos megkülönböztetéstől mentes módon való hozzáférés biztosítása céljából a tagállamoknak meg kell tenniük az annak biztosításához szükséges intézkedéseket, hogy az ezen irányelv II. mellékletében felsorolt alapvető funkciókkal olyan szervezeteket vagy vállalkozásokat bízzanak meg, amelyek önmaguk nem nyújtanak vasúti szállítási szolgáltatásokat, valamint hogy e cél teljesülését a szervezeti felépítés fajtájától függetlenül bizonyítani kell . 57. A 2001/14 irányelv 4. cikkének (2) bekezdése és 14. cikkének (2) bekezdése mindenesetre előírja, hogy a díjszabási és az elosztási funkciókkal megbízott szervek jogi formájukat, szervezetüket és döntéshozatali rendjüket tekintve függetlenek. 58. A jelen ügyben a DB Netz – a vasúti pályahálózat működtetőjeként – a DB AG-ba tartozik, amely, holdingként, egyúttal a vasúttársaságok felügyeletét is ellátja. Ennélfogva a DB Netz-nek – ahhoz, hogy a díjszabási és elosztási funkciókat elláthassa – jogi formáját, szervezetét és döntéshozatali rendjét tekintve függetlennek kell lennie a DB AG-tól. 59. E tekintetben nem vitatott az, hogy a DB Netz egyrészről a DB AG-tól elkülönülő jogi személyiséggel, másrészről pedig a DB AG-étól eltérő saját szervekkel és forrásokkal rendelkezik. 60. A Bizottság keresetlevelében a többi részt illetően azzal érvel, hogy az 5. mellékletet kell alkalmazni a DB Netz-hez hasonló, olyan vállalkozásba illeszkedő pályahálózat-működtető döntéshozatali függetlenségének értékeléséhez, amelynek bizonyos egységei vasúttársaságok. 61. Az említett melléklet ekként előírja, hogy a függetlenségre vonatkozó kötelezettségek tiszteletben tartását független hatóságnak vagy harmadik félnek kell ellenőriznie, hogy jogszabályi, vagy legalábbis szerződéses rendelkezéseknek kell létezniük a függetlenség terén, hogy a holding különböző társaságainak irányító szervei körében elő kell írni a kettős tisztségek tilalmát, hogy a vezető tisztségviselőknek a 91/440 irányelv II. mellékletében felsorolt alapvető funkciókkal megbízott szerv és a holding bármely más szerve közötti áthelyezése tekintetében várakozási időt kell kikötni, hogy a vasútipályahálózat-működtető tisztségviselői kinevezésének és visszahívásának független hatóság felügyelete mellett kell sorra kerülnie, valamint hogy hogy az alapvető funkciókkal megbízott szervnek saját személyzettel kell rendelkeznie, és különálló helységekben kell működnie. 62. Elsősorban meg kell állapítani, hogy az 5. melléklet nem kötelező erejű jogi szöveg. Azt ugyanis soha nem tették közzé az Európai Unió Hivatalos Lapjában , és csak a 2001/14 irányelv hatálybalépése után öt évvel – azaz az irányelv átültetésére nyitva álló határidő lejárta után három évvel – tették közzé. Ily módon a 91/440 irányelv és a 2001/14 irányelv végrehajtásakor az e mellékletben felsorolt kritériumok még nem léteztek. Ezen túlmenően – és függetlenül ettől az időrendi eltolódástól – az említett mellékletet és az abban szereplő kritériumokat sem a 91/440 irányelv, sem a 2001/14 irányelv szövege, sem más jogalkotási aktus nem vette át. Ennélfogva nem róható fel valamely tagállamnak, hogy nem vette át ezeket a kritériumokat a 91/440 irányelv és a 2001/14 irányelv átültetésére szolgáló jogszabályi vagy szabályozási rendelkezésekben. 63. Másodsorban nem lehet helyt adni a villamos energia belső piacára és a földgáz belső piacára vonatkozó rendelkezések tekintetében a Bizottság által alkalmazott összehasonlításnak. A villamos energia belső piacára vonatkozó közös szabályokról és a 2003/54/EK irányelv hatályon kívül helyezéséről szóló, 2009. július 13-i 2009/72/EK európai parlamenti és tanácsi irányelv (HL L 211., 55. o.) és a földgáz belső piacára vonatkozó közös szabályokról és a 2003/55/EK irányelv hatályon kívül helyezéséről szóló, 2009. július 13-i 2009/73/EK európai parlamenti és tanácsi irányelv (HL L 211., 94. o.) ugyanis a felügyelet terén a szabályozó hatóságra terjedelmes előjogokat ruház a szállításirendszer-üzemeltető függetlenségét illetően. Ezen irányelvek 19. cikkének (2) bekezdése értelmében a szabályozó hatóság a szállításirendszer-üzemeltető ügyvezetése és igazgatási szervei tagjainak kinevezésével és visszahívásával kapcsolatban kifogást emelhet. Az említett irányelvek 19. cikkének (3) bekezdése előírja, hogy a szállításirendszer-üzemeltető ügyvezetéséért felelős személyek és/vagy igazgatási szerveinek tagjai esetében a kinevezést megelőző három éves időszakban a vertikálisan integrált vállalkozással vagy annak bármely részével vagy annak – a szállításirendszer-üzemeltetőtől eltérő – többségi részvényeseivel sem közvetve, sem közvetlenül semmilyen szakmai beosztás vagy felelősség, érdek vagy üzleti kapcsolat nem állhat fenn. Ugyanezen irányelvek 19. cikkének (4) bekezdése értelmében a szállításirendszer-üzemeltető alkalmazottainak semmilyen egyéb szakmai beosztásuk nem lehet az energiaszektorbeli holdingtársaság más részével. Ugyanezen 19. cikk (7) bekezdése a szállításirendszer-üzemeltetőnél viselt tisztség és a vertikálisan integrált vállalkozás valamely részéhez kapcsolódó tevékenység folytatása között összeférhetetlenségi időszakot ír elő. 64. Ily módon e két irányelv kifejezetten előír a tevékenységeknek a hálózatüzemeltető társaságnál történő folytatására vonatkozó feltételekkel és az összeférhetetlenségi időszakokkal kapcsolatos rendelkezéseket, nem ez a helyzet a 2001/14 irányelv esetében, amely nem pontosítja a 91/440 irányelv II. mellékletében felsorolt alapvető funkciókkal megbízott pályahálózat-működtető és a vasúttársaságok között biztosítandó függetlenség kritériumait, amelyek tehát nem vezethetők le a 91/440 irányelvből és a 2001/14 irányelvből, tiszteletben tartásukra pedig a Németországi Szövetségi Köztársaság nem kötelezhető. 65. E körülmények között meg kell állapítani, hogy az 5. mellékleten alapulókhoz hasonló kritériumok német jogba való átültetésének elmulasztása önmagában nem eredményezheti pályahálózat-működtetőként a DB Netz DB AG-val szembeni döntéshozatali függetlensége hiányának megállapítását. 66. Márpedig az állandó ítélkezési gyakorlat értelmében az EUMSZ 258. cikk alapján indított kötelezettségszegés megállapítása iránti eljárásban a Bizottság feladata az állítólagos kötelezettségszegés fennállásának bizonyítása. A Bíróság előtt tehát a Bizottságnak kell előadnia – bármilyen vélelemre való hivatkozás nélkül – a kötelezettségszegés fennállásának vizsgálatához szükséges tényeket (lásd különösen a C-494/01. sz., Bizottság kontra Írország ügyben 2005. április 26-án hozott ítélet [EBHT 2005., I-3331. o.] 41. pontját; a C-335/07. sz., Bizottság kontra Finnország ügyben 2009. október 6-án hozott ítélet [EBHT 2009., I-9459. o.] 46. pontját, valamint a C-390/07. sz., Bizottság kontra Egyesült Királyság ügyben 2009. december 10-én hozott ítélet 43. pontját). 67. Mindazonáltal a Bizottság egyáltalán nem szolgált olyan konkrét bizonyítékkal, amely igazolta volna, hogy a DB Netz a döntéshozatali módokat illetően nem független a DB AG-tól. 68. E tekintetben, különösen a DB AG és a DB Netz között 1999. június 1-jén kötött, a befolyásszerzésről és a nyereség átruházásáról szóló szerződés 1. §-ából, valamint a DB Netz belső szabályzatának 4. §-ából következik az, hogy az e magánjogi aktusokban foglalt bizonyos rendelkezések célja éppen a DB Netz DB AG-val szembeni döntéshozatali függetlenségének a gyakorlatban való biztosítása. 69. Ennélfogva a Bizottság feladata – nemcsak a 91/440 irányelv és a 2001/14 irányelv célkitűzéseire, hanem egyúttal a DB Netz és a DB AG közötti kapcsolatokat övező, többek között magánjellegű tényezőkre is figyelemmel – annak bizonyítása, hogy a gyakorlatban a DB Netz a döntéshozatalt illetően nem független a DB AG-tól. 70. A fenti megfontolásokból következik, hogy a Bizottságnak a 91/440 irányelv II. mellékletében felsorolt alapvető funkciókkal megbízott szerv függetlenségével kapcsolatos kifogását el kell utasítani. A díjszabásra vonatkozó kifogásról A felek érvei 71. A Bizottság azt állítja, hogy a Németországi Szövetségi Köztársaság nem teljesítette a 2001/14 irányelv 7. cikkének (3) bekezdéséből és 8. cikkének (1) bekezdéséből eredő kötelezettségeit. 72. Arra hivatkozik, hogy a vasútról szóló általános törvény 14. §-ának (4) bekezdésében – amellyel a Németországi Szövetségi Köztársaság e rendelkezéseket átültette – joghézagok vannak. E rendelkezés ugyanis továbbra sem teszi lehetővé egyrészről annak pontos meghatározását, hogy a 2001/14 irányelv 7. cikkének (3) bekezdésében szereplő közvetlen költségek elvét vagy az ezen irányelv 8. cikkének (1) bekezdésében szereplő teljes költség elvét kell-e alkalmazni, másrészről pedig nem teszi lehetővé azon feltételek pontos meghatározását, amelyek mellett egyik vagy másik elvet alkalmazni kell. 73. Ezen túlmenően ez a tagállam nyilvánvalóan a teljes költség elvét választotta. Márpedig nem teljesítette teljes mértékben a 2001/14 irányelv 8. cikke (1) bekezdésének alkalmazásához szükséges feltételeket, és különösen az azon körülmények pontosítására vonatkozó feltételt, amely körülmények között a piac költségviselési képességére irányuló vizsgálatot kell végezni, amely szükséges annak vizsgálatához, hogy valamennyi piaci szegmens fedezni tudja-e az említett költségeket. 74. A Németországi Szövetségi Köztársaság úgy ítéli meg, hogy a versenyképesség figyelembevételét illetően a német szabályozásbeli rendelkezések teljes mértékben megfelelnek a 2001/14 irányelv 8. cikke (1) bekezdése első mondatának. A 2001/14 irányelv ugyanis a piac költségviselési képességére irányuló vizsgálatot illetően nem követeli meg, hogy a versenyképesség értékelése a piac minden szegmensére kiterjedjen. A vasútról szóló általános törvény 14. §-ának (4) bekezdése, amely átültette a 2001/14 irányelv e cikkét, az említett irányelv szövegével és céljával összhangban mindössze arra kötelezi e rendelkezés címzettjeit, hogy különösen a nemzetközi vasúti áruszállítás számára garantálják a versenyképességet. Ezáltal a nemzeti jog tiszteletben tartja az említett irányelv követelményeit és céljait. 75. A költségek teljes mértékben beszámíthatók a díj összegének meghatározása során. A DB Netz ennélfogva jogosult volt a díjszabását úgy megállapítani, hogy kiegyenlítse azon infrastruktúra-használati költségeket, amelyeket az állami támogatások nem fedeznek. 76. A Németországi Szövetségi Köztársaság cáfolja a Bizottság azon állítását, miszerint a német szabályozás nem tartalmazza a 2001/14 irányelv 8. cikkének (1) bekezdésében szereplő piaci szegmensek meghatározását. E tagállam azt állítja, hogy a vasútról szóló általános törvény 14. §-a (4) bekezdésének harmadik mondatában teljes körűen biztosítja e szabályozási célkitűzés hatékony érvényesülését. Az árak megállapítása terén biztosított függetlenségre vonatkozó rendelkezésekből továbbá kiderül, hogy az uniós szabályozás a piacon működő vállalkozásokra bízta a piac teherviselési képességének értékelését. A 2001/14 irányelv 8. cikkének (1) bekezdése nem ír elő kifejezetten semmilyen szélesebb követelményt – különösen a szállítási vállalkozások tájékoztatását illetően – az eljárás és az ellenőrzés terén. 77. A Cseh Köztársaság egyetért a Németországi Szövetségi Köztársaság által felhozott azon érvekkel, amelyek szerint a Bizottság által – mind a szóban forgó uniós jogi rendelkezések állítólagosan hibás átültetésére alapított kifogásokkal, mind pedig a 2001/14 irányelv 7. cikke (3) bekezdése és 8. cikke (1) bekezdése együttes rendelkezéseinek állítólagos megsértésére alapított kifogással kapcsolatban – hivatkozott rendelkezéseket e tagállam helyesen hajtotta végre. 78. Konkrétan, a 2001/14 irányelv 7. cikke (3) bekezdésének megsértését illetően, a Cseh Köztársaság úgy véli, hogy a „vasúti szolgáltatás következtében közvetlenül felmerülő költségek” fogalmát pontosítani kell annak vizsgálatához, hogy a fent említett rendelkezéseket megsértették-e vagy sem. A Bíróság álláspontja 79. Jelen kifogásában a Bizottság lényegében azt rója fel a Németországi Szövetségi Köztársaságnak, hogy nem fogadott el olyan jogszabályt, amely pontosan jelzi, hogy a 2001/14 irányelv 7. cikkének (3) bekezdésében előírt közvetlen költségek elvét vagy az ezen irányelv 8. cikkének (1) bekezdésében előírt teljes költség elvét kell-e alkalmazni, és amely pontosan jelzi azokat a feltételeket, amelyek mellett egyik vagy másik elvet alkalmazni kell. 80. A 2001/14 irányelv 7. cikkének (3) bekezdése értelmében az e cikk (4) vagy (5) bekezdésének vagy az ezen irányelv 8. cikkének sérelme nélkül a minimális szolgáltatások összességéért és a szolgáltatási infrastruktúrához való hozzáférésért fizetendő díjaknak meg kell egyezniük az adott vonat közlekedtetéséből közvetlenül eredő költséggel. 81. A 2001/14 irányelv 8. cikkének (1) bekezdése előírja, hogy amennyiben a piac ezt lehetővé teszi, a tagállamok – a pályahálózat-működtető felmerült költségeinek teljes megtérülése érdekében – felárat számíthatnak fel. 82. Emlékeztetni kell arra, hogy a 2001/14 irányelvvel bevezetett díjszabási rendszerrel elérni kívánt egyik célkitűzés a pályahálózat-működtető függetlenségének biztosítása. Más szóval: ez utóbbinak – amint arra a főtanácsnok indítványának 80. pontjában rámutatott – a díjszabási rendszert üzemeltetési eszközként kell használnia. Ily módon ezen irányelv (12) preambulumbekezdéséből kitűnik, hogy a tagállamok által meghatározott kereteken belül a díjszabási és kapacitáselosztási rendszereknek arra kell ösztönözniük a vasútipályahálózat-működtetőket, hogy optimalizálják infrastruktúrájuk használatát. Márpedig ahhoz, hogy annak optimalizálása lehetővé váljon, az említett pályahálózat-működtetőknek bizonyos rugalmassággal kell rendelkeziük, amint azt az irányelv (20) preambulumbekezdése említi. 83. Ugyanígy, a 2001/14 irányelv többi rendelkezéséhez is az szükséges, hogy alkalmazásuk során a pályahálózat-működtetők bizonyos rugalmassággal rendelkezzenek ahhoz, hogy infrastruktúrájuk használatának optimalizálására ösztönözzék őket. Ezen irányelv 8. cikkének (2) bekezdése ugyanis akként rendelkezik, hogy a pályahálózat-működtető egyes beruházási projektek esetében a pályahálózat-működtető a projekt hosszú távú költségei alapján magasabb díjakat állapíthat meg, illetve alkalmazhat továbbra is. Az említett irányelv 9. cikke lehetővé teszi az említett pályahálózat-működtetőknek, hogy az üzemeltetők számára felszámított díjak esetében díjcsökkentési rendszereket vezessenek be. 84. Azt is meg kell állapítani, hogy a 2001/14 irányelv 4. cikkének (1) bekezdése a díjszabási rendszerek tekintetében megosztja a hatásköröket a tagállamok és a pályahálózat-működtető között. A tagállamok feladata ugyanis a díjszabási rendszer megállapítása, míg a pályahálózat-működtetőé a díj megállapítása és annak beszedése. Mindazonáltal – amint arra a főtanácsnok indítványának 78. pontjában rámutatott – az állam a pályahálózati költségek teljes megtérülése érdekében a piac által lehetővé tett felárat számíthat fel, ez azonban nem zárhatja ki, hogy az infrastruktúrát olyan piaci szegmensek használják, amelyek legalább a vasúti szolgáltatás következtében közvetlenül felmerülő költségeket, és ezenfelül a megtérülési arányt fedezni tudják. 85. Meg kell állapítani, hogy a 2001/14 irányelv által elérni kívánt célkitűzések tiszteletben tartása céljából az infrastruktúra-használati díjak – amint arra a főtanácsnok indítványának 77. pontjában rámutatott – az ezen irányelv 7. cikkének (3) bekezdésében előírt, a vasúti szolgáltatás következtében közvetlenül felmerülő költségnek, valamint az említett irányelv 8. cikkének (1) bekezdésében előírt, a pályahálózat-működtetőnél felmerült teljes költségből eredő maximumnak felelnek meg. 86. E két szélső eset között a 2001/14 irányelv előírja, hogy a díj – az ezen irányelv 7. cikkének (4) bekezdésében előírt kapacitáshiány, illetve a környezetre gyakorolt hatások e 7. cikk (5) bekezdésében említett költségének, illetve akár az említett irányelv 8. cikkének (2) bekezdése szerinti különleges befektetési projektek, valamint az ezen utóbbi 9. cikkében előírt költségek figyelembevételével – változhat. 87. Ily módon – a Bizottság azon érvét illetően, hogy a vasútról szóló általános törvény 14. §-ának (4) bekezdése nem teszi lehetővé annak meghatározását, hogy a közvetlen költségeknek a 2001/14 irányelv 7. cikkének (3) bekezdésében előírt elvét vagy a teljes költségnek az említett irányelv 8. cikkének (1) bekezdésében előírt elvét kell-e alkalmazni – az ezen ítélet 84. és 85. pontjában megállapítottaknak megfelelően meg kell állapítani, hogy ez a két elv nem helyettesíthető egymással. A 2001/14 irányelv 8. cikkének (1) bekezdésében előírt rendszer ugyanis csak abban az esetben alkalmazható, ha azt a piac lehetővé teszi, ennek ellenőrzéséhez pedig piaci vizsgálatra van szükség. 88. A jelen esetben az említett nemzeti rendelkezés a felmerült költségek teljes megtérülését lehetővé teszi, és a pályahálózat-működtetőre bízza annak lehetőségét, hogy különbséget tegyen a távolsági személyszállítási szolgáltatások, a rövid távú személyszállítási szolgáltatások és a teherszállítási szolgáltatások, valamint e szállítási szolgáltatásokon belüli piaci szegmensek alapján. Mindazonáltal – amint arra a főtanácsnok indítványának 85. pontjában rámutatott – a 2001/14 irányelv nem kötelezi a tagállamokat arra, hogy részletesebb díjszabási szabályokat írjanak elő. 89. A Bizottság azon érvét illetően, amely szerint a piac költségviselési képességére irányuló vizsgálatot kell végezni annak vizsgálatához, hogy valamennyi piaci szegmens fedezni tudja-e e költségeket, el kell ismerni, hogy ezt a vizsgálatot csak abban az esetben kell a pályahálózat-működtetőnek elvégeznie, ha kifejezetten a piaci szegmensek alapján kívánja a megnövekedett költségeket beszedni. A jelen ítélet 84. pontjában kifejtetteknek megfelelően a tagállamnak kizárólag a díjszabási rendszert kell megállapítania, míg maga a díjmegállapítás a pályahálózat-működtető feladata. Ebből következik, hogy a 2001/14 irányelv értelmében a Németországi Szövetségi Köztársaság nemzeti szabályozásában nem köteles előírni azokat a részletes szabályokat, amelyek alapján a pályahálózat-működtetőnek meg kell határoznia a piacnak az esetlegesen megnövekedett költségek viselésésére irányuló képességét és azokat a körülményeket, amelyek között ezt meg kell tennie. 90. A fenti megfontolások alapján a Bizottságnak a díjszabással kapcsolatos kifogását el kell utasítani. A költségek csökkentésére szolgáló ösztönző intézkedésekkel kapcsolatos kifogásról A felek érvei 91. A Bizottság azt állítja, hogy a 2001/14 irányelv 6. cikkének (2) bekezdését nem ültették át a német szabályozásba. Ezen intézmény véleménye szerint a Németországi Szövetségi Köztársaság által hivatkozott egyik mechanizmus sem ösztönzi a pályahálózat-működtetőt arra, hogy csökkentse az infrastruktúra-szolgáltatással kapcsolatos költségeket vagy a pályahasználati díjak mértékét. Ezenfelül a német állam, a DB AG pályahálózati vállalkozásai és maga a DB AG között megkötött szolgáltatási és finanszírozási szerződések nem tartalmaznak egyetlen rendelkezést sem, amely előírná az infrastruktúra költségeinek és a díjaknak a csökkentését. 92. A Németországi Szövetségi Köztársaság arra hivatkozik, hogy a 2001/14 irányelv 6. cikkének (1) bekezdése abból az elvből indul ki, hogy egyensúlyt kell teremteni egyfelől az infrastruktúra-használati díjakból származó bevételek és az állami finanszírozás, másfelől az infrastruktúra költségei között. Úgy véli, hogy az infrastruktúra-szolgáltatással kapcsolatos költségek mértéke, a pályahasználati díjak és az állami támogatás összege olyan gazdasági viszonyok közé illeszkedik, amely kizárja az egyoldalú jogi követelményeket. Ezáltal ezen irányelv rendelkezései nem teszik lehetővé a költségek vagy a díjak csökkentésére irányuló egyoldalú kötelezettség megállapítását. Az említett irányelv 6. cikkének (2) bekezdésében foglalt, a költségek és pályahasználati díjak csökkentésére irányuló cél a biztonsági követelmények és az infrastruktúra-szolgáltatás minőségének javítására vonatkozó követelmények tiszteletben tartásától függ. 93. Az említett tagállam egyben előadja, hogy a 2001/14 irányelv nem követeli meg a költségek vagy pályahasználati díjak tényleges csökkentését. E kötelezettséget – éppen ellenkezőleg – a díjazási szerkezet területére vonatkozó más követelményekkel is össze kell egyeztetni. Általánosságban kell biztosítani azon hosszú távú célkitűzés megvalósulását, amely a bevételek és az infrastruktúra költségei közötti egyensúly elérésére irányul. 94. A Németországi Szövetségi Köztársaság úgy véli továbbá, hogy a 2001/14 irányelv 6. cikke (3) bekezdése szövegének megfelelően a nemzeti jogalkotó választhatja meg azt a szakpolitikai eszközt, azaz vagy az illetékes hatóság és a pályahálózat-működtető között megkötött szerződést vagy megfelelő szabályozási intézkedéseket, amelyeket az átültetés során alkalmazni fog. 95. Az említett tagállam azt állítja, hogy teljes körűen átültette a 2001/14 irányelv 6. cikkének (2) bekezdésében foglalt ösztönző mechanizmust. A szolgáltatási és finanszírozási szerződés (Leistungs- und Finanzierungsvereinbarung, a továbbiakban: LuFV) megfelel ezen irányelv 6. cikkének (3) bekezdése szerinti szerződés feltételeinek, és így a költségek és pályahasználati díjak csökkentését ösztönző hatékony rendszernek minősül az említett irányelv 6. cikke (2) bekezdésének megfelelően. 96. Az LuFV ugyanis több kötelezettséget előír a pályahálózat-működtetők számára a minőségbiztosítás és a tájékoztatás terén. Minőségi követelményei oly módon épülnek fel, hogy biztosítsák a vasúti infrastruktúra minőségének fokozatos javítását. Ez a szerződés továbbá évi 2,5 milliárd euróra korlátozza a szövetségi állam alaptőke-kiegészítési célú támogatásait, és saját pénzeszközöket követel meg a pályahálózat-működtetőktől a vasutak fenntartásához. 97. Ezen túlmenően a vasúti ágazatban számos, költségcsökkentést ösztönző rendszerszintű tényező van, így a pályahálózat-működtető társaságokat gazdasági társaságokként kell működtetni, amelyek kötelesek tiszteletben tartani a piacgazdaság elveit, többek között versenyorientált, a nyereség maximalizálására irányuló vállalatirányítás alkalmazásával, ez pedig hathatósan ösztönzi a DB Netz-et költségeinek csökkentésére. A Bíróság álláspontja 98. Jelen jogalapjával a Bizottság lényegében azt rója fel a Németországi Szövetségi Köztársaságnak, hogy nem írt elő olyan mechanizmusokat, amelyek a pályahálózat-működtetőt az infrastruktúra-szolgáltatással kapcsolatos költségek korlátozására, illetve a pályahasználati díjak mértékének csökkentésére ösztönöznék. 99. A Bizottság és a Németországi Szövetségi Köztársaság nem ért egyet azon kérdést illetően, hogy a pályahálózat-működtetőre vonatkonziuk kell-e akár az infrastruktúra-szolgáltatás költségeinek mérséklésére irányuló ösztönző intézkedéseknek, akár – ezen utóbbiaktól függetlenül – a pályahasználati díjak csökkentésére irányuló ösztönző intézkedéseknek. 100. Emlékeztetni kell arra, hogy a 2001/14 irányelv 6. cikkének (1) bekezdése értelmében a tagállamoknak rögzíteniük kell a feltételeket, adott esetben az előlegfizetést is ideértve, annak biztosítására, hogy szokványos üzleti feltételek mellett és belátható időn belül a pályahálózat-működtető könyveiben az infrastruktúra-használati díjakból származó bevétel, az egyéb üzleti tevékenységekből származó eredmény és az állami finanszírozás legalább egyensúlyban legyen az infrastruktúra költségeivel. Ezen irányelv 6. cikkének (2) bekezdése értelmében a pályahálózat-működtetők ösztönzőkben részesülnek az infrastruktúra biztosítása költségeinek és a pályahasználati díjaknak a csökkentése céljából. 101. E tekintetben a 2001/14 irányelv 6. cikkének (3) bekezdése előírja, hogy az e 6. cikk (2) bekezdéséből eredő kötelezettséget az illetékes hatóság és a pályahálózat-működtető közötti, állami finanszírozást biztosító, több évre szóló szerződés vagy a szükséges hatáskörökről rendelkező, megfelelő szabályozó intézkedések bevezetése révén kell végrehajtani. A tagállamok tehát az ösztönző intézkedéseket több évre szóló szerződés keretében vagy szabályozási rendelkezések révén is végrehajthatják. 102. A jelen ügyben a LuFV-t a német állam, a DB AG és e társaság pályahálózati vállalkozásai kötötték, ez pedig a 2001/14 irányelv 6. cikkének (3) bekezdésében előírt több évre szóló szerződés szerinti ösztönző mechanimzusnak minősül. 103. Az állami finanszírozásra vonatkozó, a LuFV-ben előírt feltételek ugyanis ösztönözhetik a pályahálózat-működtetőt a költségek csökkentésére, mivel – az infláció ellenére – évi 2,5 milliárd euróra korlátozzák a szövetségi állam alaptőke-kiegészítési célú támogatásait, ami az állandó színvonal tiszteletben tartására köteles pályahálózat-működtetőt a költségek csökkentésére kötelezi. Ez annál is inkább igaz, a pályahálózat-működtető – saját forrásai terhére – az alaptőke-kiegészítés tekintetében hozzájárulást köteles biztosítani. 104. Ehhez hasonlóan a LuFV a minőségbiztosítás és a tájékoztatás terén kötelezettségeket ír elő, amelyeket a pályahálózat-működtetőnek – szankció terhe mellett – teljesítenie kell. 105. Ily módon ezek az intézkedések ösztönzik a pályahálózat-működtetőt arra, hogy csökkentse a költségeket, közvetetten pedig arra, hogy mérsékelje a díjak mértékét. 106. A Bizottság azon érvét illetően, amely szerint a 2001/14 irányelv 6. cikkének (2) bekezdése arra kötelezi a tagállamokat, hogy a költségek csökkentésének ösztönzése céljából meghozottaktól eltérő ösztönző intézkedéseket írjanak elő a pályahasználati díjak csökkentésére, meg kell állapítani, hogy az említett irányelv (40) preambulumbekezdése kimondja, hogy a vasúti infrastruktúra természetes monopólium, és hogy ezért a pályahálózat-működtetők számára költségcsökkentést és az infrastruktúra hatékony igazgatását lehetővé tevő ösztönzőket kell biztosítani. Márpedig ez a preambulumbekezdés nem a díjakra, hanem kizárólag a költségekre utal. 107. Kétségtelen, hogy a 2001/14 irányelv 6. cikkének (2) bekezdése azt írja elő, hogy a költségek és a pályahasználati díjak csökkentése érdekében ösztönző intézkedéseket kell hozni. Mindazonáltal ez a rendelkezés egyáltalán nem írja elő, hogy ezeket az intézkedéseket eltérő módon kellene hozni. 108. A Bizottság álláspontjának helyt adni egyet jelentene annak elismerésével, hogy a tagállamok kötelesek ösztönözni a pályahálózat-működtetőt, hogy díjcsökkentés révén átengedje a hálózathasználók számára a hatékonyságnövekedésből származó eredmény egy részét, holott nem lehet olyan helyzetben, hogy megtérítsenek számára valamennyi infrastruktúra-szolgáltatási költséget. Ez az értelmezés – ezen utóhatásra figyelemmel – arra kötelezné a tagállamot, hogy finanszírozza az infrastruktúrát. Meg kell állapítani, hogy ez az értelmezés ellentétes lenne a 2001/14 irányelv 6. cikke (1) bekezdésének második albekezdésével, amely azt írja elő, hogy valamely tagállam a 7. és 8. cikkben meghatározott díjszabási rendszerén belül megkövetelheti a pályahálózat-működtetőtől, hogy kiadásait és bevételeit állami finanszírozás nélkül tartsa egyensúlyban. 109. Ennélfogva úgy kell tekinteni, hogy a pályahálózat-működtetőnek az infrastruktúra-szolgáltatási költségek és a pályahasználati díjak csökkentésére – ösztönző intézkedések révén – való ösztönzését a jelen ügyben teljesítik az infrastruktúra-szolgáltatási költségek csökkentésére irányuló intézkedések, mivel ezen intézkedések – a jelen ítélet 102–105. pontjában említetteknek megfelelően – egyúttal a díjak csökkentésére is hatással vannak. 110. Ezen túlmenően azt is meg kell állapítani, hogy az infrastruktúra-szolgáltatási költségek csökkentésére irányuló ösztönző intézkedések kizárólag az – akár a 2001/14 irányelv 7. cikkének (3) bekezdése, akár ezen irányelv 8. cikkének (1) bekezdése alapján meghatározott – pályahasználati díjak mértékének csökkenését vonhatják maguk után. 111. A fenti megfontolásokból következik, hogy a Bizottságnak a költségek csökkentésére szolgáló ösztönző intézkedésekkel kapcsolatos kifogását el kell utasítani. A szabályozó szervezet hatásköreire vonatkozó kifogásról A felek érvei 112. A Bizottság mindenekelőtt azt állítja, hogy a Németországi Szövetségi Köztársaság nem teljesítette a 91/440 irányelv 10. cikke (7) bekezdésének összefüggésében értelmezett 2001/14 irányelv 30. cikkének (4) bekezdéséből eredő kötelezettségeit. 113. A Bizottság szerint a szabályozó szervezet csak akkor teljesítheti a 91/440 irányelv 10. cikkének (7) bekezdésében számára előírt azon kötelezettséget, hogy a vasúti szolgáltatások piacán rendszeresen felügyelje a versenyt és orvosolja az e piacokon jelentkező negatív hatásokat, ha – a konkrét panaszoktól vagy az irányelv megsértésére vonatkozó konkrét gyanútól függetlenül – jogosult a vasúttársaságok és a pályahálózat-működtetőket kikérdezni, és ha joga van megfelelő szankció kilátásba helyezésével kérdéseire a választ kikényszeríteni. Abban az esetben, ha a szabályozó szervezet nem rendelkezik az ilyen jellegű tájékoztatáskérés révén szerzett információkkal, nincs olyan helyzetben, hogy saját kezdeményezésére eljárást indítson, mivel mindig köteles a panaszosok által közölt információkra támaszkodni. 114. A Bizottság továbbá úgy véli, hogy a 2001/14 irányelv 30. cikke (4) bekezdésének átültetése hiányos, mivel e cikk nem tesz különbséget a pályahálózat-működtetők és a vasúttársaságok között. 115. Végül, ha a szabályozó szervezetnek nincs lehetősége a tájékoztatáskérést kikényszeríteni, akkor csak olyan információkra számíthat, amelyeket a vasúttársaságok valóban közölni akarnak vele, ez pedig nem felel meg az irányelv céljának. 116. A Németországi Szövetségi Köztársaság arra hivatkozik, hogy a 2001/14 irányelv 30. cikkének (4) bekezdése nem követeli meg, hogy a szabályozó szervezet minden indok vagy a jogsértés gyanúja nélkül jogosult legyen információk megszerzésére. E rendelkezést – éppen ellenkezőleg – az irányelv hatályára és szabályozási céljára, vagyis a vasúti infrastruktúra-kapacitás elosztására és ez utóbbi díjszabásának megállapítására tekintettel kell értelmezni. Ennek körében a szabályozó szervezet inkább jogorvoslati szerv feladatát tölti be, amely felügyeli és biztosítja a vasúti infrastruktúrához való hátrányos megkülönböztetéstől mentes hozzáférést az infrastruktúra-kapacitás elosztása és a díjszabás területén. E rendelkezés mindössze a tájékoztatáskérésre vonatkozó anyagi jogot és e tájékoztatás megadásának e jognak megfelelő kötelezettségét írja elő, anélkül hogy az említett irányelv foglalkozna e jogok szankcionálásának kérdésével. 117. Ehhez hasonlóan a 91/440 irányelv 10. cikkének (7) bekezdése nem jogosítja fel a szabályozó szervezetet, hogy a verseny területén tájékoztatásokat kérjen vagy szankciókat szabjon ki. A Bíróság álláspontja 118. Jelen kifogásában a Bizottság lényegében azt rója fel a Németországi Szövetségi Köztársaságnak, hogy nem teljesítette a 91/440 irányelv 10. cikkének (7) bekezdéséből és a 2001/14 irányelv 30. cikkének (4) bekezdéséből eredő kötelezettségeit, mivel nem írta elő, hogy az e 30. cikk szerinti szabályozó szervezet – a panaszoktól vagy az érintett irányelvek megsértésére vonatkozó konkrét gyanútól függetlenül – jogosult a vasúttársaságokat és a pályahálózat-működtetőket kikérdezni, valamint ez utóbbiakkal szemben szankciókat kiszabni. 119. A 2001/14 irányelv 30. cikkének (4) bekezdése értelmében a szabályozó szervezetnek joga van a pályahálózat-működtetőtől, a kérelmezőktől és bármely más érintett harmadik féltől a kérdéses tagállamban a tárggyal kapcsolatos információkat kérni, amelyeket indokolatlan késlekedés nélkül a szervezet rendelkezésére kell bocsátani. 120. Meg kell állapítani, hogy a 2001/14 irányelv 30. cikkének (4) bekezdése nem követeli meg, hogy a szabályozó szervezet – minden indok vagy jogsértésre vonatkozó gyanú nélkül – hatáskörökkel rendelkezzen az információk megszerzése területén. 121. E tekintetben meg kell állapítani, hogy a 2001/14 irányelv 30. cikkének (4) bekezdését annak hatályára és az irányelv által elérni kívánt célkitűzésre figyelemmel kell értelmezni. 122. Amint az a 2001/14 irányelv (16) preambulumbekezdéséből kitűnik a díjszabási és kapacitáselosztási rendszereknek lehetővé kell tenniük a vasúti szolgáltatások tisztességes versenyét. Ezen túlmenően, ezen irányelv (46) preambulumbekezdése szerint a vasúti infrastruktúra hatékony igazgatása, tisztességes és hátrányos megkülönböztetéstől mentes használata megköveteli egy szabályozó szervezet létrehozását, amely ellenőrzi ezen uniós szabályok alkalmazását, és jogorvoslati szervként működik, nem érintve az igazságszolgáltatási felülvizsgálat lehetőségét. 123. Ezt az értelmezést a 2001/14 irányelvnek az ezen irányelv 1. cikkében szereplő célja is megerősíti. E rendelkezés szerint ugyanis az említett irányelv a vasúti infrastruktúra-használati díjak megállapítására és kiszabására, valamint az ezen infrastruktúra-kapacitás elosztására alkalmazandó elvekre és eljárásokra vonatkozik. 124. E tényezőkből, valamint a 2001/14 irányelv 30. cikke (4) bekezdésének hátteréül szolgáló szabályozási környezetből következik, hogy az e rendelkezésben előírt szabályozó szervezet szerepe a vasúti infrastruktúrához való hátrányos megkülönböztetéstől mentes hozzáférés felügyelete és biztosítása az infrastruktúra-kapacitás elosztása és a díjszabás területén. Következésképpen e szervezet információk szerzésére irányuló lehetősége a 2001/14 irányelv 30. cikkének (2) bekezdéséből ered, amely előírja, hogy valamely kérelmező jogorvoslati kérelemmel fordulhat a szabályozó szervezethez, ha úgy véli, hogy tisztességtelen bánásmódban vagy hátrányos megkülönböztetésben volt része, vagy valamely más sérelem érte. 125. Azt a kérdést illetően, hogy a 91/440 irányelvnek a 2001/14 irányelv 30. cikkének (4) bekezdésével összefüggésben értelmezett 10. cikkének (7) bekezdése lehetővé teszi-e a szabályozó szervezet számára, hogy hivatalból – anélkül, hogy panaszt nyújtottak volna be, továbbá különösebb indok, illetve jogsértés gyanújának hiányában – végezzen vizsgálatokat, emlékeztetni kell arra, hogy a 91/440 irányelv 10. cikkének (7) bekezdése azt írja elő, hogy a 2001/14/EK irányelv 30. cikkének megfelelően létrehozott szabályozó szervezet vagy egy ugyanakkora önállósággal rendelkező bármely más szervezet ellenőrzi a vasúti szolgáltatások, ideértve a vasúti áruszállítás piacán folyó versenyt. 126. Meg kell állapítani, hogy a 91/440 irányelv 10. cikkének (7) bekezdése nem említi a tagállamok azon lehetőségét – vagy akár kötelezettségét –, hogy megköveteljék a szabályozó szervezettől azt, hogy a versenyfelügyelettel kapcsolatos feladatával összefüggésben különösebb indok, illetve jogsértés gyanújának hiányában információkat szerezzen, illetve hogy szankciókat szabjon ki. 127. Kétségtelenül igaz az, hogy a 91/440 irányelv 10. cikke (7) bekezdése második albekezdésének harmadik mondata azt írja elő, hogy e szabályozó szervezet a panasz alapján vagy adott esetben hivatalból a lehető legrövidebb időn belül határoz a megfelelő intézkedésekről, hogy orvosolja az e piacokon tapasztalható nemkívánatos fejleményeket. Mindazonáltal ennek a 2001/14 irányelv 30. cikkére – amelynek hatályát a jelen ítélet 121–125. pontja elemezte – visszautaló rendelkezésnek a rendszeréből kitűnik, hogy akként kell értelmezni e mondatnak magában a 91/440 irányelv 10. cikke (7) bekezdésének második albekezdésében való elhelyezkedését, valamint a szabályozó szervezet azon hatáskörét, hogy hivatalból határozzon a vasúti szolgáltatások piacain tapasztalható nemkívánatos fejlemények orvoslására szolgáló megfelelő intézkedésekről, hogy ez a szervezet – bármiféle panasz hiányában – eljárhat azon információk alapján, amelyek különösen a jogsértéssel kapcsolatos konkrét gyanúval összefüggésben jutnak a tudomására, nem pedig akként, hogy a szervezet jogosult lenne saját vizsgálatait megindítani és az érintett vállalkozásokat válaszadásra kényszeríteni. 128. Következésképpen a 91/440 irányelv 10. cikkének (7) bekezdése és a 2001/14 irányelv 30. cikkének (4) bekezdése nem írja elő kifejezetten, hogy a tagállamnak olyan intézkedéseket kell végrehajtania, amelyek lehetővé teszik a szabályozó szervezet számára, hogy panasz vagy az említett irányelvek megsértésével kapcsolatos gyanú hiányában információkat szerezzen és az ilyen esetleges jogsértésekkel szemben szankciókat írjon elő. Ily módon nem lehet felróni a Németországi Szövetségi Köztársaságnak, hogy nemzeti jogszabályaiban nem írt elő ilyen intézkedéseket. 129. Következésképpen a Bizottságnak a szabályozó szervezet hatásköreivel kapcsolatos kifogását el kell utasítani. A fenti megfontolásokból következik, hogy a Bizottság keresetét el kell utasítani. A költségekről 130. Az eljárási szabályzat 138. cikkének (1) bekezdése alapján a Bíróság a pervesztes felet kötelezi a költségek viselésére, ha a pernyertes fél ezt kérte. A Bizottságot, mivel pervesztes lett, a Németországi Szövetségi Köztársaság kérelmének megfelelően kötelezni kell a költségek viselésére. 131. Az eljárási szabályzat 140. cikke (1) bekezdésének alkalmazásában a Cseh Köztársaság és az Olasz Köztársaság maguk viselik saját költségeiket. Rendelkező rész A fenti indokok alapján a Bíróság (első tanács) a következőképpen határozott: 1) A Bíróság a keresetet elutasítja. 2) A Bíróság az Európai Bizottságot kötelezi a költségek viselésére. 3) A Cseh Köztársaság és az Olasz Köztársaság maguk viselik saját költségeiket.

62003CJ0319

hu

Az előzetes döntéshozatal iránti kérelem a férfiak és a nők közötti egyenlő bánásmód elvének a munkavállalás, a szakképzés, az előmenetel és a munkakörülmények terén történő végrehajtásáról szóló, 1976. február 9-i 76/207/EGK tanácsi irányelv (HL L 39., 40. o.; magyar nyelvű különkiadás 5. fejezet, 1. kötet, 187. o.; a továbbiakban: irányelv) értelmezésére vonatkozik. A kérdést egyrészről Serge Briheche, másrészről a ministre de l’Intérieur (belügyminiszter), a ministre de l’Éducation nationale (közoktatási miniszter) és a ministre de la Justice (igazságügyi miniszter) közti eljárásban vetették fel, amely azért indult, mert a felperes az adminisztratív asszisztens köztisztviselők és a titkárok felvételére kiírt versenyvizsgákra történő jelentkezését többször elutasították azon az alapon, hogy nem felel meg a korhatárnak, amelyet a francia szabályozás a versenyvizsgákra való jelentkezés feltételeként előír. A jogi háttér A közösségi szabályozás Az EK 141. cikk (4) bekezdése a következőket írja elő: „Annak érdekében, hogy ténylegesen biztosítsák a teljes egyenlőséget a férfiak és nők között a munka világában, az egyenlő bánásmód elve nem akadályozza a tagállamokat abban, hogy bizonyos előnyöket nyújtó intézkedéseket tartsanak fenn vagy fogadjanak el abból a célból, hogy az alulreprezentált nem számára a szakmai tevékenységek folytatását megkönnyítsék, vagy hogy a szakmai előmenetelükben őket érő hátrányokat megakadályozzák vagy kiegyenlítsék.” Az irányelv 2. cikke (1) és (4) bekezdésének értelmében: „(1) A következő rendelkezések alkalmazásában az egyenlő bánásmód elve azt jelenti, hogy semmiféle nemi megkülönböztetés nem alkalmazható sem közvetlenül, sem közvetetten, különös tekintettel a családi állapotra és a családi jogállásra történő hivatkozással.” […] „(4) Ez az irányelv nem érinti a férfiak és a nők esélyegyenlőségét elősegítő intézkedéseket, különösen, ha azokat a fennálló egyenlőtlenségeket szüntetik meg, amelyek az 1. cikk (1) bekezdésében említett területeken a nők lehetőségeit érintik.” Az irányelv 3. cikke (1) bekezdésének értelmében: „Az egyenlő bánásmód elvének alkalmazása azt jelenti, hogy nemi alapon semmiféle megkülönböztetés nem állhat fenn a munkakörök vagy állások betöltésének a kiválasztást is magában foglaló feltételeiben, függetlenül a tevékenység területétől vagy a gazdasági ágazattól, illetve a foglalkoztatási hierarchia szintjétől.” A nemzeti szabályozás A köztisztviselői karra vonatkozó közös személyzeti szabályzatról szóló, 1990. augusztus 1-i 90‑713. sz. rendelet (JORF 1990. augusztus 11., 9795. o.) 5. cikke e köztisztviselők nyílt versenyvizsga útján történő felvételének korhatárát 45 évben állapítja meg. A „B, C és D” besorolási osztályú köztisztviselők versenyvizsga útján történő felvételének korhatáráról szóló, 1975. augusztus 14-i 75‑765. sz. rendelet (JORF 1975. augusztus 19., 8444. o.) 1. cikke szintén úgy rendelkezik, hogy a nyílt versenyvizsgán való részvétel korhatára 45 év, kivéve ha más jogszabály magasabb korhatárt állapít meg. A túlélő házastársak, anyák és idősek számára kifizetett nyugdíjak és ellátások javítására és egyszerűsítésére vonatkozó intézkedésekről szóló, 1975. január 3-i 75‑3. sz.  itörvény (JORF 1975. január 4., 198. o.) 8. cikkének első bekezdése értelmében „a közszolgálatban való foglalkoztatás korhatára nem irányadó olyan nők esetében, akik férjük halálát követően rákényszerülnek arra, hogy dolgozzanak”. Ezt a kivételt a nők egyes csoportjai számára a közszolgálatban való foglalkoztatás korhatárának eltörléséről szóló, 1979. július 7-i 79‑569. sz. törvény módosította (JORF 1979. július 8.), amennyiben kiterjesztette a mentességet a következőkre: három vagy több gyermekes anyák, újra nem házasodott özvegy nők, újra nem házasodott elvált nők, jogilag külön élő nők, hajadon nők legalább egy eltartott gyermekkel, amennyiben rákényszerülnek arra, hogy dolgozzanak. A férfiak és nők szakmai egyenlőségéről szóló, 2001. május 9-i 2001‑397. sz. törvény (JORF 2001. május 10., 7320. o.) 34. cikke az előző pontban hivatkozott személyek listáját kiegészítette a nőtlen férfiak azon csoportjával, akik legalább egy eltartott gyermeket nevelnek, ha rákényszerülnek arra, hogy dolgozzanak Az alapeljárás és az előzetes döntéshozatalra előterjesztett kérdés Serge Briheche 48 éves, egy eltartott gyermeket nevelő, újra nem házasodott özvegy férfi, aki több, a francia államigazgatás által szervezett versenyvizsgára jelentkezett, egyebek mellett a belügyminisztérium által 2002-ben a központi közigazgatás adminisztratív asszisztens köztisztviselők felvételére kiírt versenyvizsgára. 2002. január 28-án a versenyvizsgára való jelentkezését határozati úton elutasították azon az alapon, hogy nem felel meg a korhatárnak, amelyet a 90‑713. sz. rendelet 5. cikkének első bekezdése a versenyvizsgára való jelentkezés feltételeként előír. A jelentkezését elutasító határozat ellen fellebbezést nyújtott be, amelyben arra hivatkozott, hogy a 2001‑397. sz. törvény hatálybalépését követően vele szemben a 45 éves korhatárra nem hivatkozhatnak. 2002. március 8-i határozatával a belügyminiszter elutasította fellebbezését, amelyben a miniszter egyrészt megismétli a 2002. január 28-i határozatának tartalmát, másrészt kijelenti, hogy a nők bizonyos csoportjain kívül csak a nőtlen, legalább egy eltartott gyermeket nevelő férfiak – akik rákényszerülnek arra, hogy dolgozzanak – részesülhetnek a közszolgálatba való felvétel korhatára alóli mentesség kedvezményében. Serge Briheche jogorvoslati kérelmet nyújtott be a Tribunal administratif de Paris-hoz (párizsi közigazgatási bíróság), többek közt a fent említett versenyvizsgára való jelentkezését elutasító 2002. január 28-i és március 8-i határozatok hatályon kívül helyezését kérve. Kérelmében arra hivatkozott, hogy a 2001‑397. sz. törvényekkel módosított 75‑3. sz. francia törvény 8. cikkének első bekezdése összeegyeztethetetlen az irányelv célkitűzéseivel, amennyiben „az újra nem házasodott özvegy nőknek” tartja fenn a közszolgálatba való felvétel korhatára alóli mentesség kedvezményét. Bár az irányelv nem érinti azokat az intézkedéseket, amelyek a munkavállalás terén a nők lehetőségeit érintő, fennálló egyenlőtlenségeket szüntetik meg, a tagállamok kötelesek felülvizsgálni azokat az intézkedéseket, amelyek esetében már nem áll fenn a védelmi célkitűzés, amely eredetileg indokolta alkalmazásukat. Ilyen körülmények között a Tribunal administratif de Paris amellett döntött, hogy felfüggeszti az eljárást és a következő kérdést terjeszti a Bíróság elé: „Az 1976. február 9-i 76/207/EGK tanácsi irányelv megakadályozza-e Franciaországot abban, hogy olyan az újra nem házasodott özvegy nőkre vonatkozó előírásokat tartson hatályban, mint az 1979. július 7-i 79‑569. sz. és a 2001. május 9-i 2001‑397. sz. törvényekkel módosított 1975. január 3-i 75‑3. sz. francia törvény 8. cikke,?” Az előzetes döntéshozatalra előterjesztett kérdés A nemzeti bíróság lényegében azt kérdezi, hogy az irányelv 3. cikkének (1) bekezdését és 2. cikkének (4) bekezdését úgy kell-e értelmezni, hogy az kizárja az az alapeljárás tárgyát képező olyan előírások alkalmazását, amely az újra nem házasodott özvegy nőknek tartja fenn a közszolgálatba való felvétel korhatára alóli mentesség kedvezményét, kizárva ezzel az ugyanilyen helyzetben lévő özvegy férfiakat. Az állandó ítélkezési gyakorlat szerint az irányelv általánosan hatállyal rendelkezik, így alkalmazandó a közszolgálatban történő foglalkoztatásra (lásd különösen a Bíróság C‑285/98. sz. Kreil-ügyben 2000. január 11-én hozott ítéletének [EBHT 2000., I‑69. o.], 18. pontját és a C‑476/99. sz. Lommers-ügyben 2002. március 19-én hozott ítéletének [EBHT 2002., I‑2891. o.] 25. pontját). Ezen elv jelentését az irányelv 3. cikkének (1) bekezdése határozza meg: „nemi alapon semmiféle megkülönböztetés nem állhat fenn a munkakörök vagy állások betöltésének a kiválasztást is magában foglaló feltételeiben, függetlenül a tevékenység területétől vagy a gazdasági ágazattól, illetve a foglalkoztatási hierarchia szintjétől”. Az alapeljárás tárgyát képezőhöz hasonló nemzeti rendelkezés, amely a köztisztviselők felvételére szervezett nyílt versenyvizsgán való részvétel vonatkozásában előírja, hogy a korhatár nem irányadó az újra nem házasodott, a munkavállalásra kényszerülő özvegy nők esetében, a 76/207 irányelv 3. cikkének (1) bekezdésével ellentétes, nemi alapon történő hátrányos megkülönböztetést valósít meg az ugyanilyen helyzetben lévő újra nem házasodott özvegy férfiakkal szemben. Ilyen körülmények között még azt is meg kell fontolni, hogy a 76/207 irányelv 2. cikkének (4) bekezdése alapján megengedhető-e a kérdéses jogszabály, amely szerint „ez az irányelv nem érinti a férfiak és a nők esélyegyenlőségét elősegítő intézkedéseket, különösen, ha azokat a fennálló egyenlőtlenségeket szüntetik meg, amelyek az 1. cikk (1) bekezdésében említett területeken a nők lehetőségeit érintik”. Ahogyan a Bíróság korábban meghatározta, a 76/207 irányelv 2. cikkének (4) bekezdése kifejezetten és kizárólag azon intézkedések megtételére jogosít fel, amelyek – látszólag hátrányos megkülönböztetést megvalósítva –a társadalmi életben ténylegesen a nők és a férfiak között fennálló egyenlőtlenségek kiküszöbölését vagy csökkentését célozzák (a Bíróság C‑409/95. sz. Marschall-ügyben 1997. november 11-én hozott ítéletének [EBHT 1997., I‑6363. o.] 26. pontja). Egy olyan intézkedést, amely a női pályázókat részesíti előnyben az előmenetel során a közigazgatás azon ágazataiban, ahol a nők alulreprezentáltak, a közösségi joggal összeegyeztethetőnek kell tekinteni, amikor az nem automatikusan és nem feltétel nélkül ad elsőbbséget a férfi versenytársaikkal azonos képzettséggel rendelkező női pályázóknak, és amikor a jelentkezések olyan objektív értékelés tárgyát képezik, amely valamennyi pályázó sajátos személyes helyzetét figyelembe veszi (lásd ilyen értelemben a Bíróságnak, a C‑158/97. sz., Badeck és társai ügyben 2000. március 28-án hozott ítéletének [EBHT 2000., I‑1875. o.] 23. pontját). Ezeket a feltételeket az a tény indokolja, hogy az arányosság elvét megfelelően tekintetbe kell venni annak meghatározásakor, hogy milyen mértékben korlátozhatóak a személyek olyan jogai, mint amilyen a nők és férfiak közti egyenlő bánásmód elve; az arányosság elve megköveteli, hogy a korlátozásnak az elérni kívánt célnak megfelelő és ahhoz szükséges keretek közt kell maradnia, és hogy az egyenlő bánásmód elvét a lehető legjobban össze lehessen egyeztetni az elérni kívánt céllal (a fent hivatkozott Lommers-ügy 39. pontja). Az irányelv 2. cikkének (4) bekezdése így a munkavállalás területén felhatalmazást ad olyan nemzeti intézkedések meghozatalára, amelyeknek – kifejezetten a nők előnyben részesítésével – az a célja, hogy javítsa versenyképességüket a munkaerőpiacon és biztosítsa a férfiakkal egyenlő alapon történő karrierépítési lehetőségeiket. Ezen előírás célja a névleges egyenlőség helyett érdemi egyenlőség létrehozása a társadalomban ténylegesen előforduló egyenlőtlenségek csökkentése révén, és hogy az EK 141. cikk (4) bekezdésével összhangban az érintett személyek szakmai előmenetelében őket érő hátrányokat megakadályozzák vagy kiegyenlítsék (lásd a Bíróság C‑450/93. sz. Kalanke-ügyben 1995. október 17-én hozott ítéletének [EBHT 1995., I‑3051. o.] 19. pontja és a C‑407/98. sz., Abrahamsson és Anderson ügyben 2000. július 6-án hozott ítéletének [EBHT 2000., I‑5539. o.] 48. pontja). A francia kormány észrevételeiben fenntartja, hogy a kérdéses jogszabályt a férfiak és nők közti egyenlőtlenségek korlátozására alkották, főként arra a tényre való tekintettel, hogy a házimunka jelentős részét a nők végzik, különösen a gyermekes családokban, valamint azért, hogy a nők munkaerő-piaci beilleszkedését elősegítsék. Ahogy a Bizottság arra helyesen rámutatott, az ilyen előírás automatikusan és feltétel nélkül ad elsőbbséget bizonyos csoporthoz tartozó női jelentkezőknek – így az újra nem házasodott, munkavállalásra kényszerülő özvegy nőknek – azzal, hogy nekik tartja fenn a közszolgálatba való felvétel korhatára alóli mentesség kedvezményét, és ezáltal kizárja az ugyanilyen helyzetben lévő özvegy férfiakat. Következésképpen az olyan előírás, amely szerint a közszolgálatba való felvétel korhatára nem érvényesíthető a nők bizonyos csoportjával szemben, ugyanakkor az vonatkozik az ugyanilyen helyzetben lévő férfiakra, az irányelv 2. cikkének (4) bekezdése alapján nem engedhető meg. Ilyen körülmények között még azt is meg kell vizsgálni, hogy az EK 141. cikk (4) bekezdése alapján megengedhető-e az olyan előírás, mint amely az alapeljárás tárgyát képezi. Az EK 141. cikk (4) bekezdése felhatalmazza a tagállamokat arra, hogy bizonyos előnyöket nyújtó intézkedéseket tartsanak fenn vagy fogadjanak el abból a célból, hogy megakadályozzák vagy kiegyenlítsék a szakmai előmenetel terén keletkezett hátrányokat, a férfiak és nők teljes és tényleges egyenlőségének a munka világában történő megvalósítása végett. Függetlenül attól, hogy az irányelv 2. cikkének (4) bekezdése szerint nem engedélyezett támogató intézkedés az EK 141. cikk (4) bekezdése alapján megengedhető lehet, elegendő azt megállapítani, hogy ezen utóbbi rendelkezés nem teszi lehetővé a tagállamok számára azt, hogy a közszolgálatba való felvételhez – az alapeljárás tárgyát képező – olyan feltételeket fogadjanak el, amelyek semmi esetre sem arányosak az elérendő céllal (lásd a fent hivatkozott Abrahamsson és Anderson ügyet). Mindebből az következik, hogy az irányelv 3. cikkének (1) bekezdését és 2. cikkének (4) bekezdését úgy kell értelmezni, hogy az kizárja az az alapeljárás tárgyát képező olyan tagállami előírások alkalmazását, amely az újra nem házasodott, munkavállalásra kényszerülő özvegy nőknek tartja fenn a közszolgálatba való felvétel korhatára alóli mentesség kedvezményét, kizárva ezzel az ugyanilyen helyzetben lévő özvegy férfiakat. A költségekről Mivel ez az eljárás az alapeljárásban résztvevő felek számára a kérdést előterjesztő bíróság előtt folyamatban lévő eljárás egy szakaszát képezi, ez a bíróság dönt a költségekről. Az észrevételeknek a Bíróság elé terjesztésével kapcsolatban felmerült költségek, az említett felek költségeinek kivételével, nem téríthetők meg. A fenti indokok alapján, a BÍRÓSÁG (második tanács) a következőképpen határozott: A férfiak és a nők közötti egyenlő bánásmód elvének a munkavállalás, a szakképzés, az előmenetel és a munkakörülmények terén történő végrehajtásáról szóló, 1976. február 9-i 76/207/EGK tanácsi irányelv 3. cikkének (1) bekezdését és 2. cikkének (4) bekezdését úgy kell értelmezni, hogy az kizárja az alapeljárás tárgyát képező olyan tagállami előírások alkalmazását, amely az újra nem házasodott, munkavállalásra kényszerülő özvegy nőknek tartja fenn a közszolgálatba való felvétel korhatára alóli mentesség kedvezményét, kizárva ezzel az ugyanilyen helyzetben lévő özvegy férfiakat. Aláírások * Az eljárás nyelve: francia.

62019CJ0053

fi

Banco Santander SA (jäljempänä Santander) ja Santusa SL (jäljempänä Santusa) vaativat valituksessaan asiassa C-53/19 P, että unionin tuomioistuin kumoaa unionin yleisen tuomioistuimen 15.11.2018 antaman tuomion Banco Santander ja Santusa vastaan komissio ( T-399/11 RENV , EU:T:2018:787 ; jäljempänä valituksenalainen tuomio), jolla tämä hylkäsi niiden vaatimuksen Espanjan soveltamasta, omistusosuuden hankkimisesta ulkomaisissa kohteissa johtuvan rahallisen liikearvon kirjaamisesta kuluksi , C 45/07 (ex NN 51/07, ex CP 9/07), 12.1.2011 annetun komission päätöksen 2011/282/EU ( EUVL 2011, L 135, s. 1 ; jäljempänä riidanalainen päätös) 1 artiklan 1 kohdan ja toissijaisesti sen 4 artiklan kumoamisesta. Espanjan kuningaskunta vaatii asiassa C-65/19 P tekemässään valituksessa saman tuomion kumoamista. I Asian tausta Unionin yleinen tuomioistuin esitti asian taustan valituksenalaisen tuomion 1–12 kohdassa, ja se voidaan tiivistää seuraavasti. Euroopan parlamentin jäsenten esitettyä Euroopan komissiolle useita kirjallisia kysymyksiä vuosina 2005 ja 2006 ja yksityisen toimijan tehtyä komissiolle kantelun vuonna 2007 komissio päätti 10.10.2007 aloittaa SEUT 108 artiklan 2 kohdan mukaisen muodollisen tutkintamenettelyn Espanjan yhteisöverolain (Ley del Impuesto sobre Sociedades) 12 §:n 5 momentissa säädetystä säännöksestä, joka lisättiin kyseiseen lakiin verotuksellisten, hallinnollisten ja sosiaalisten toimenpiteiden toteuttamisesta 27.12.2001 annetulla lailla 24/2001 (Ley 24/2001, de Medidas Fiscales, Administrativas y del Orden Social; BOE nro 313, 31.12.2001, s. 50493) ja sisällytettiin myös yhteisöverolain koonnoksen hyväksymisestä 5.3.2004 annettuun kuninkaan asetukseen 4/2004 (Real Decreto Legislativo 4/2004, por el que se aprueba el texto refundido de la Ley del Impuesto sobre Sociedades; BOE nro 61, 11.3.2004, s. 10951; jäljempänä riidanalainen toimenpide). Riidanalaisessa toimenpiteessä säädetään, että Espanjassa verovelvollinen yritys, joka hankkii vähintään viiden prosentin omistusosuuden ”ulkomaisesta yhtiöstä” ja omistaa kyseisen osuuden yhtäjaksoisesti vähintään vuoden ajan, voi vähentää tästä johtuvan rahallisen liikearvon kuluna kyseisen yrityksen yhteisöveron määräytymisperusteesta. Kyseisessä toimenpiteessä täsmennetään myös, että jotta yhtiötä voidaan pitää ”ulkomaisena yhtiönä”, sen on oltava velvollinen maksamaan samanlaista veroa kuin Espanjassa sovellettava vero ja sen tulojen on oltava peräisin pääasiassa ulkomailla harjoitettavasta yritystoiminnasta. Komissio päätti tutkintamenettelyn Euroopan unionissa toteutettuja omistusosuuksien hankintoja koskevilta osin 28.10.2009 antamallaan päätöksellä 2011/5/EY Espanjan soveltamasta, omistusosuuden hankkimisesta ulkomaisissa kohteissa johtuvan liikearvon kirjaamisesta kuluksi, C 45/07 (ex NN 51/07, ex CP 9/07) ( EUVL 2011, L 7, s. 48 ; jäljempänä 28.10.2009 annettu päätös). Komissio totesi kyseisessä päätöksessä, että riidanalainen toimenpide, joka koostuu veroedusta, jonka perusteella espanjalaiset yhtiöt voivat kirjata omistusosuuksien hankkimisesta ulkomailla asuvista yhtiöistä johtuvan liikearvon kuluksi, on sisämarkkinoille soveltumaton silloin, kun sitä sovelletaan unioniin sijoittautuneista yhtiöistä hankittuihin omistusosuuksiin. Komissio jätti kuitenkin menettelyn vireille unionin ulkopuolella toteutettuja omistusosuuksien hankintoja koskevilta osin, koska Espanjan viranomaiset olivat sitoutuneet toimittamaan uusia tietoja mainitsemistaan esteistä unionin ulkopuolella toteutettaville rajat ylittäville sulautumille. Komissio teki 12.1.2011 riidanalaisen päätöksen. Riidanalaisessa päätöksessä, jota oikaistiin 3.3. ja 26.11.2011, komissio muun muassa totesi riidanalaisen toimenpiteen sisämarkkinoille soveltumattomaksi silloin, kun sitä sovelletaan unionin ulkopuolelle sijoittautuneista yhtiöistä hankittuihin omistusosuuksiin (riidanalaisen päätöksen 1 artiklan 1 kohta), ja velvoitti Espanjan kuningaskunnan perimään takaisin kyseisen järjestelmän perusteella myönnetyt tuet (4 artikla). II Menettely unionin yleisessä tuomioistuimessa ja valituksenalainen tuomio Santander ja Santusa nostivat unionin yleisen tuomioistuimen kirjaamoon 29.7.2011 toimittamallaan kannekirjelmällä kanteen, jossa ne vaativat riidanalaisen päätöksen 1 artiklan 1 kohdan ja toissijaisesti 4 artiklan kumoamista. Unionin yleinen tuomioistuin hyväksyi kanteen 7.11.2014 antamallaan tuomiolla Banco Santander ja Santusa v. komissio ( T‑399/11 , EU:T:2014:938 ) sillä perusteella, että komissio oli soveltanut virheellisesti SEUT 107 artiklan 1 kohdassa määrättyä valikoivuusedellytystä. Unionin yleinen tuomioistuin kumosi lisäksi 28.10.2009 annetun päätöksen 7.11.2014 antamallaan tuomiolla Autogrill España v. komissio ( T-219/10 , EU:T:2014:939 ). Komissio valitti 7.11.2014 annetusta tuomiosta Banco Santander ja Santusa v. komissio ( T-399/11 , EU:T:2014:938 ) unionin tuomioistuimen kirjaamoon 19.1.2015 toimittamallaan valituskirjelmällä. Kyseinen valitus rekisteröitiin numerolla C‑21/15 P ja yhdistettiin numerolla C‑20/15 P rekisteröityyn valitukseen, jonka komissio oli tehnyt 7.11.2014 annetusta tuomiosta Autogrill España v. komissio ( T-219/10 , EU:T:2014:939 ). Santander ja Santusa, joita Saksan liittotasavalta, Irlanti ja Espanjan kuningaskunta tukivat, vaativat valituksen hylkäämistä. Unionin tuomioistuin kumosi 21.12.2016 antamallaan tuomiolla komissio v. World Duty Free Group ym. ( C-20/15 P ja C-21/15 P , EU:C:2016:981 ; jäljempänä WDFG-tuomio) 7.11.2014 annetun tuomion Autogrill España v. komissio ( T-219/10 , EU:T:2014:939 ) ja 7.11.2014 annetun tuomion Banco Santander ja Santusa v. komissio ( T-399/11 , EU:T:2014:938 ), palautti asiat unionin yleiseen tuomioistuimeen ja määräsi, että oikeudenkäyntikuluista määrätään osittain myöhemmin ja että Saksan liittotasavalta, Irlanti ja Espanjan kuningaskunta vastaavat omista oikeudenkäyntikuluistaan. Unionin yleisen tuomioistuimen laajennetun yhdeksännen jaoston puheenjohtajan 8.12.2017 antamalla määräyksellä asia T-219/10 RENV, World Duty Free Group v. komissio, ja asia T-399/11 RENV, Banco Santander ja Santusa v. komissio, yhdistettiin unionin yleisen tuomioistuimen työjärjestyksen 68 artiklan mukaisesti asian käsittelyn suullista vaihetta varten sen jälkeen, kun osapuolia oli kuultu. Unionin yleinen tuomioistuin hylkäsi valituksenalaisella tuomiolla Santanderin ja Santusan nostaman kanteen. Unionin yleinen tuomioistuin hylkäsi Santanderin ja Santusan esittämät kolme kanneperustetta, joista ensimmäinen koski sitä, ettei riidanalainen toimenpide ollut valikoiva (valituksenalaisen tuomion 29–232 kohta), toinen riidanalaisen toimenpiteen edunsaajan yksilöimisessä tehtyä virhettä (valituksenalaisen tuomion 233–254 kohta) ja kolmas luottamuksensuojan periaatteen loukkaamista (valituksenalaisen tuomion 255–349 kohta). Erityisesti ensimmäisen kanneperusteen osalta unionin yleinen tuomioistuin muistutti ensinnäkin, että – kuten WDFG-tuomiosta ilmenee – verotoimenpide, jolla myönnetyn edun edellytykseksi asetetaan tietyn liiketoimen toteuttaminen, voi olla valikoiva silloinkin, kun kaikki yritykset voivat kyseisen liiketoimen ominaisuudet huomioon ottaen päättää vapaasti, toteuttavatko ne sen (valituksenalaisen tuomion 78–90 kohta). Toiseksi unionin yleinen tuomioistuin tutki riidanalaista toimenpidettä valituksenalaisen tuomion 61 ja 62 kohdassa esitetyn kansallisen verotoimenpiteen valikoivuuden arviointimenetelmän kolmen vaiheen avulla, joita ovat aluksi asianomaisessa jäsenvaltiossa sovellettavan yleisen tai ”normaalin” verojärjestelmän yksilöiminen, tämän jälkeen sen arvioiminen, poikkeaako kyseessä oleva verotoimenpide mainitusta yleisestä järjestelmästä siten, että sillä otetaan käyttöön erilainen kohtelu sellaisten toimijoiden välillä, jotka ovat kyseisellä yleisellä järjestelmällä tavoitellun päämäärän kannalta toisiinsa rinnastettavassa tosiasiallisessa ja oikeudellisessa tilanteessa, ja lopuksi sen arvioiminen, onko tällainen poikkeaminen oikeutettua tämän järjestelmän luonteen ja rakenteen perusteella. Ensimmäisestä vaiheesta unionin yleinen tuomioistuin totesi, että riidanalaisessa päätöksessä määritelty viitekehys eli ”liikearvon verokohtelu” (valituksenalaisen tuomion 93 kohta) muodosti käsiteltävässä asiassa merkityksellisen viitejärjestelmän erityisesti sen vuoksi, että yritykset, jotka hankkivat omistusosuuksia ulkomailla asuvista yhtiöistä, ja yritykset, jotka hankkivat omistusosuuksia Espanjassa asuvista yhtiöistä, ovat liikearvon verokohtelulla tavoitellun päämäärän kannalta toisiinsa rinnastettavassa tosiasiallisessa ja oikeudellisessa tilanteessa. Kyseisen tuomioistuimen mukaan kyseisen järjestelmän päämääränä on varmistaa tietty johdonmukaisuus liikearvon, joka yritykselle seuraa omistusosuuksien hankkimisesta yhtiöstä, kirjanpidollisen kohtelun ja verokohtelun välillä (valituksenalaisen tuomion 117–123 kohta). Unionin yleinen tuomioistuin hylkäsi näin ollen ajatuksen siitä, että riidanalainen toimenpide on itsenäinen viitejärjestelmä (valituksenalaisen tuomion 127–141 kohta), joten se hylkäsi väitteen, joka koskee rajat ylittävien yritysten yhdistymisten esteiden olemassaoloa (valituksenalaisen tuomion 122, 139 ja 142 kohta). Toisesta vaiheesta unionin yleinen tuomioistuin totesi, että komissio oli perustellusti arvioinut riidanalaisessa päätöksessä, että riidanalaisella toimenpiteellä oli otettu käyttöön poikkeus normaalista järjestelmästä. Se hylkäsi näin ollen väitteen, jonka mukaan komissio ei ollut täyttänyt velvollisuuttaan osoittaa, että omistusosuuksien hankkiminen Espanjassa asuvista yhtiöistä ja omistusosuuksien hankkiminen ulkomailla asuvista yhtiöistä ovat riidanalaisella toimenpiteellä tavoitellun verotuksen neutraalisuuden päämäärän kannalta rinnastettavissa toisiinsa (valituksenalaisen tuomion 143–165 kohta). Kolmannen vaiheen osalta unionin yleinen tuomioistuin korosti, ettei millään tässä tapauksessa erikseen esitetyistä argumenteista voitu oikeuttaa kyseisellä toimenpiteellä käyttöönotettua poikkeusta ja näin ollen todettua erilaista kohtelua (valituksenalaisen tuomion 166–231 kohta). III Asianosaisten vaatimukset ja asian käsittely unionin tuomioistuimessa Santander ja Santusa vaativat valituksessaan (asia C-53/19 P), että unionin tuomioistuin – kumoaa valituksenalaisen tuomion – hyväksyy niiden nostaman kumoamiskanteen ja kumoaa riidanalaisen päätöksen lopullisesti ja – velvoittaa komission korvaamaan oikeudenkäyntikulut. Espanjan kuningaskunta vaatii valituksessaan (asia C-65/19 P), että unionin tuomioistuin – kumoaa valituksenalaisen tuomion – kumoaa riidanalaisen päätöksen 1 artiklan 1 kohdan siltä osin kuin siinä luonnehditaan riidanalainen toimenpide valtiontueksi, ja – velvoittaa komission korvaamaan oikeudenkäyntikulut. Saksan liittotasavalta vaatii, että unionin tuomioistuin hyväksyy valitukset. Komissio vaatii, että unionin tuomioistuin – hylkää valitukset ja – velvoittaa valittajat korvaamaan oikeudenkäyntikulut. 22.3.2019 ja 2.6.2020 annetuilla määräyksillä asiat C-53/19 P ja C-65/19 P yhdistettiin kirjallista ja suullista käsittelyä sekä tuomion antamista varten. IV Valitusten tarkastelu Santander ja Santusa sekä Espanjan kuningaskunta (jäljempänä yhdessä valittajat) vetoavat valitustensa tueksi yhteen ainoaan kanneperusteeseen, jonka mukaan SEUT 107 artiklan 1 kohtaa on rikottu valikoivuusedellytyksen osalta. Ne väittävät lähinnä, että unionin yleinen tuomioistuin teki useita oikeudellisia virheitä soveltaessaan verotoimenpiteiden valikoivuutta koskevaa kolmivaiheista arviointimenetelmää, sellaisena kuin se on vahvistettu unionin tuomioistuimen vakiintuneessa oikeuskäytännössä. Saksan liittotasavalta yhtyy pääosin valittajien puoltamaan kantaan ja riitauttaa nyt käsiteltävissä asioissa käytetyn riidanalaisen toimenpiteen valikoivuutta koskevan arviointimallin. Saksan liittotasavalta väittää muun muassa, että unionin yleinen tuomioistuin teki oikeudellisen virheen katsoessaan, ettei se seikka, että riidanalainen toimenpide on yleinen toimenpide, josta kaikki sen aineelliset edellytykset täyttävät yritykset voivat hyötyä, ole enää valikoivuuden arvioinnissa merkityksellinen tekijä. Aluksi on huomautettava, että unionin tuomioistuimen vakiintuneen oikeuskäytännön mukaan kansallisen toimenpiteen luokitteleminen SEUT 107 artiklan 1 kohdassa tarkoitetuksi valtiontueksi edellyttää, että kaikki seuraavat edellytykset täyttyvät. Ensinnäkin kyseessä on oltava valtion toimenpide tai valtion varoista toteutettu toimenpide. Toiseksi kyseisen toimenpiteen on oltava omiaan vaikuttamaan jäsenvaltioiden väliseen kauppaan. Kolmanneksi toimenpiteellä on annettava valikoivaa etua sen edunsaajalle. Neljänneksi toimenpiteen on vääristettävä tai uhattava vääristää kilpailua (WDFG-tuomio, 53 kohta oikeuskäytäntöviittauksineen ja tuomio 16.3.2021, komissio v. Puola, C-562/19 P , EU:C:2021:201 , kohta). Vakiintuneen oikeuskäytännön mukaan kansalliset toimenpiteet, joilla verotuksellinen etu annetaan ja joilla ei tosin siirretä valtion varoja mutta joilla asetetaan edunsaajat taloudellisesti edullisempaan asemaan kuin muut verovelvolliset, ovat omiaan tuottamaan valikoivaa etua edunsaajille, ja näin ollen niitä on pidettävä SEUT 107 artiklan 1 kohdassa tarkoitettuina valtiontukina (ks. vastaavasti WDFG-tuomio, 56 kohta ja tuomio 19.12.2018, A-Brauerei, C-374/17 , EU:C:2018:1024 , kohta). Edun valikoivuutta koskevan edellytyksen, joka on keskeinen toimenpiteen luonnehtimisessa SEUT 107 artiklan 1 kohdassa tarkoitetuksi valtiontueksi ja jonka täyttyminen on ainoa nyt käsiteltävien valitusten yhteydessä esitetyissä argumenteissa kyseessä oleva seikka, osalta unionin tuomioistuimen vakiintuneesta oikeuskäytännöstä käy ilmi, että tämän edellytyksen arviointi edellyttää sen määrittämistä, onko tietyssä oikeudellisessa järjestelmässä kyseessä oleva kansallinen toimenpide omiaan suosimaan ”jotakin yritystä tai tuotannonalaa” verrattuna muihin, jotka ovat kyseisellä järjestelmällä tavoitellun päämäärän kannalta siihen rinnastettavassa tosiasiallisessa ja oikeudellisessa tilanteessa ja joita siis kohdellaan eri tavalla, joka voidaan katsoa syrjiväksi (tuomio 16.3.2021, komissio v. Puola, C-562/19 P , EU:C:2021:201 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Sen kysymyksen tarkastelu, onko tällainen toimenpide valikoiva, kattaa samalla asiallisesti sen kysymyksen tarkastelun, sovelletaanko tätä toimenpidettä kaikkiin talouden toimijoihin ilman syrjintää (tuomio 21.12.2016, komissio v. Hansestadt Lübeck, C-524/14 P , EU:C:2016:971 , kohta). Jos kyseessä olevaa toimenpidettä pidetään tukijärjestelmänä eikä yksittäisenä tukena, komission on selvitettävä, tuottaako toimenpide siitä huolimatta, että sillä on tarkoitus antaa soveltamisalaltaan yleistä etua, etua yksinomaan tietyille yrityksille tai tietyille toimialoille (WDFG-tuomio, 55 kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Kansallisen verotoimenpiteen luokitteleminen ”valikoivaksi” edellyttää sitä, että komissio yksilöi aluksi viitejärjestelmän eli asianomaisessa jäsenvaltiossa sovellettavan ”normaalin” verojärjestelmän ja osoittaa tämän jälkeen, että kyseessä oleva verotoimenpide poikkeaa kyseisestä viitejärjestelmästä siten, että sillä otetaan käyttöön erilainen kohtelu sellaisten toimijoiden välillä, jotka ovat kyseisellä viitejärjestelmällä tavoitellun päämäärän kannalta toisiinsa rinnastettavassa tosiasiallisessa ja oikeudellisessa tilanteessa (ks. vastaavasti tuomio 19.12.2018, A-Brauerei, C-374/17 , EU:C:2018:1024 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Valtiontuen käsite ei kuitenkaan kata toimenpiteitä, joilla aikaansaadaan erilaista kohtelua sellaisten yritysten välillä, jotka ovat kyseessä olevalla oikeudellisella järjestelmällä tavoitellun päämäärän kannalta toisiinsa rinnastettavassa tosiasiallisessa ja oikeudellisessa tilanteessa, ja jotka ovat täten ensi näkemältä valikoivia, jos kyseinen jäsenvaltio pystyy osoittamaan, että mainittu erottelu on oikeutettua, koska se johtuu sen järjestelmän luonteesta tai rakenteesta, jonka osa toimenpiteet ovat (tuomio 19.12.2018, A-Brauerei, C-374/17 , EU:C:2018:1024 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Kunkin valittajan esittämän ainoan valitusperusteen eri osia on tutkittava näiden seikkojen valossa. Santanderin ja Santusan esittämä ainoa valitusperuste jakautuu kuuteen osaan, jotka koskevat aineellisesti ensinnäkin viitejärjestelmän määrittelyä, toiseksi tämän järjestelmän sen päämäärän määrittämistä, johon nähden vertailu on suoritettava valikoivuuden arvioinnin toisessa vaiheessa, kolmanneksi todistustaakan jakautumista, neljänneksi suhteellisuusperiaatteen noudattamista, viidenneksi sitä, että ulkomailla toteutettavan sulautumisen mahdottomuuden ja ulkomaisten omistusosuuksien hankkimisen välillä on syy-yhteys, ja kuudenneksi sen tutkimista, voidaanko riidanalainen toimenpide jakaa osiin määräysvallan prosenttiosuuden mukaan. Espanjan kuningaskunnan esittämä ainoa valitusperuste puolestaan koostuu neljästä osasta. Nämä osat koskevat ensinnäkin viitejärjestelmän määrittämistä, toiseksi näkökohtaa, jonka mukaan rahallisen liikearvon verokohtelu ei voi muodostaa luonteeltaan yleistä toimenpidettä tai itsenäistä viitejärjestelmää, kolmanneksi kyseisen viitejärjestelmän päämäärän määrittämistä ja WDFG-tuomiossa edellytettyä tilanteiden vertailua ja neljänneksi nyt käsiteltävissä asioissa käytettyä todistustaakan jakamista kyseisen viitejärjestelmän muodostavien eri osien osalta. Koska Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen ensimmäisen, toisen, kolmannen ja neljännen osan yhteydessä esitetyt väitteet ja Espanjan kuningaskunnan ainoan valitusperusteen neljän osan tueksi esitetyt väitteet ovat suurelta osin samanlaisia tai samankaltaisia, ne tutkitaan yhdessä. A Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen ensimmäinen osa ja Espanjan kuningaskunnan ainoan valitusperusteen ensimmäinen ja toinen osa, jotka koskevat viitejärjestelmän määrittämisessä tehtyjä virheitä 1. Asianosaisten lausumat Santander ja Santusa väittävät, että unionin yleinen tuomioistuin teki useita virheitä viitejärjestelmää määrittäessään. Santander ja Santusa väittävät aluksi, että unionin yleinen tuomioistuin käytti eri viitejärjestelmää kuin se, joka oli määritetty riidanalaisessa päätöksessä, koska tämä kuvasi kyseisen päätöksen viitejärjestelmän olevan ”liikearvon verokohtelu” eikä rajannut tätä viitejärjestelmää ”pelkästään rahallisen liikearvon verokohteluun” (valituksenalaisen tuomion 93 ja 141 kohta). Niiden mukaan nämä kaksi ilmaisua liittyvät aineellisesti erilaisiin lähestymistapoihin. Santander ja Santusa katsovat, että kun unionin yleinen tuomioistuin korvasi riidanalaisen päätöksen perustelut omilla perusteluillaan ja täytti omilla perusteluillaan riidanalaisen päätöksen perusteluissa olleen aukon, se teki oikeudellisen virheen, jonka vuoksi valituksenalainen tuomio on kumottava. Tämän jälkeen Santander ja Santusa katsovat, että unionin yleinen tuomioistuin hylkäsi perusteettomasti valituksenalaisen tuomion 127–141 kohdassa esitetyn arvioinnin päätteeksi ajatuksen siitä, että riidanalainen toimenpide voisi muodostaa itsenäisen viitejärjestelmän. Sen lisäksi, että unionin yleinen tuomioistuin korvasi omalla päättelyllään riidanalaiseen päätökseen sisältyvän päättelyn siltä osin kuin riidanalaisessa päätöksessä tukeuduttiin yksinomaan rajat ylittäville sulautumisille asetettujen esteiden puuttumiseen, sen tutkinta oli oikeudellisesti virheellinen. Unionin yleisen tuomioistuimen päättelyn mukaan viitejärjestelmän määrittely nimittäin riippui käytetystä sääntelytekniikasta. Lopuksi ja joka tapauksessa Santander ja Santusa väittävät, että unionin yleisen tuomioistuimen valituksenalaisessa tuomiossa käyttämä viitejärjestelmä on määritetty mielivaltaisesti, ja se johtuu poikkeuksen ja pääsäännön sekoittamisesta toisiinsa. Ne väittävät erityisesti, että mikään ei auta ymmärtämään, mistä syistä unionin yleinen tuomioistuin katsoi, että tavoiteltu päämäärä ei ollut mitään muuta kuin ”varmistaa tietty johdonmukaisuus liikearvon verokohtelun ja sen kirjanpidollisen kohtelun välillä” (valituksenalaisen tuomion 122 kohta). Niiden mukaan unionin yleinen tuomioistuin ei myöskään selittänyt, miksi se totesi, että sellaisen säännön puuttuminen, joka estäisi rahallisen liikearvon kirjaamisen kuluna kotimaisten omistusosuuksien hankkimisen tapauksessa, on – ei vähempää kuin – sen määrittämän laajan viitejärjestelmän ”pääsääntö” (valituksenalaisen tuomion 136 kohta). Santander ja Santusa viittaavat muun muassa lähestymistapaan, joka omaksuttiin 28.6.2018 annetussa tuomiossa Andres (Heitkamp BauHoldingin konkurssipesä) v. komissio ( C-203/16 P , EU:C:2018:505 ), jossa unionin tuomioistuin totesi, ettei asiassa kyseessä ollutta toimenpidettä voitu pitää poikkeuksena pääsäännöstä, ja katsovat, että viitejärjestelmä on nyt käsiteltävissä asioissa määritetty rajoittavasti, minkä vuoksi valituksenalainen tuomio on kumottava. Myös Espanjan kuningaskunta katsoo, että unionin yleinen tuomioistuin teki oikeudellisia virheitä viitejärjestelmää määrittäessään. Espanjan kuningaskunta korostaa ensinnäkin, että viitejärjestelmän määrittäminen, joka sen mukaan on lähtökohta kaikille valikoivuutta koskeville arvioinneille, on oikeudellinen kysymys, joka kuuluu unionin tuomioistuimen valvonnan piiriin. Espanjan kuningaskunta viittaa erityisesti valituksenalaisen tuomion 93 ja 141 kohtaan ja katsoo, että unionin yleinen tuomioistuin tukeutui eri viitejärjestelmään kuin se, jota riidanalaisessa päätöksessä käytettiin, viittaamalla komission hyväksymää laajempaan järjestelmään. Espanjan kuningaskunta katsoo toiseksi, että valituksenalaisesta tuomiota rasittaa oikeudellinen virhe myös siltä osin kuin unionin yleinen tuomioistuin katsoi, ettei rahallisen liikearvon verokohtelu muodosta luonteeltaan yleistä toimenpidettä tai itsenäistä viitejärjestelmää. Tässä tarkoituksessa kyseinen jäsenvaltio viittaa nimenomaisesti valituksenalaisen tuomion 96, 104, 105, 107, 123, 126 ja 139–142 kohtaan, joissa unionin yleinen tuomioistuin hylkäsi väitteen, joka perustui rajat ylittävien yritysten yhdistymisten esteiden olemassaoloon, vetoamalla perusteisiin, jotka eivät ilmene mitenkään riidanalaisesta päätöksestä ja jotka eivät sitä paitsi ole vakuuttavia. Espanjan kuningaskunta katsoo tältä osin, että unionin yleisen tuomioistuimen käyttämä viitejärjestelmä on määritetty virheellisesti neljästä syystä. Ensinnäkin valituksenalainen tuomio perustuu Espanjan kuningaskunnan mukaan pelkkään sääntelytekniikkaan, mikä ei oikeuskäytännön mukaan ole asianmukainen menetelmä toimenpiteen valikoivuuden määrittämiseksi. Unionin yleinen tuomioistuin katsoi sen mukaan siis virheellisesti, että toimenpiteen päämäärän rajaa tarve varmistaa verosäännön ja kirjanpitosäännön välinen riittävä johdonmukaisuus (valituksenalaisen tuomion 117, 119 ja 122 kohta). Toiseksi Espanjan kuningaskunnan mukaan unionin yleinen tuomioistuin katsoi myös virheellisesti valituksenalaisen tuomion 117–123 kohdassa esitetyn riidanalaisen toimenpiteen päämäärän virheellisen analyysin perusteella, että kyseessä olevalla rahallista liikearvoa koskevalla verolainsäädännöllä oli tarkoitus ratkaista tietty ”erityisongelma”. Toisin kuin unionin yleinen tuomioistuin totesi, kyseessä olevalla verolainsäädännöllä ei Espanjan kuningaskunnan mukaan ole tarkoitus ratkaista tiettyä erityisongelmaa, vaan noudattaa täysimääräisesti verotuksen neutraalisuuden periaatetta varmistamalla, että investointipäätökset perustuvat taloudellisiin näkökohtiin eivätkä verotuksellisiin tekijöihin. Tältä osin unionin yleisen tuomioistuimen olisi pitänyt tutkia, oliko komissio riidanalaisessa päätöksessä jättänyt Espanjan viranomaisten ja asianomaisten osapuolten esittämän viitejärjestelmän perustellusti ja johdonmukaisesti huomiotta, kun otetaan huomioon rajat ylittävien sulautumisten sekä tosiasialliset että oikeudelliset esteet. Tämän tutkinnan aikana sen olisi myös pitänyt arvioida, oliko komissio unionin tuomioistuimen WDFG-tuomion 123 kohdassa ja vakiintuneessa oikeuskäytännössään esittämistä nimenomaisista ohjeista huolimatta toiminut SEUT 107 artiklassa vahvistettujen kriteerien vastaisesti, kun se ei vertaillut tosiasiallisia ja oikeudellisia tilanteita riidanalaisen toimenpiteen päämäärän kannalta. Kolmanneksi Espanjan kuningaskunta korostaa, että riidanalainen toimenpide – jolla pyrittiin noudattamaan verotuksen neutraalisuuden periaatetta ja josta oli mahdollista hyötyä kaikilla aloilla ja jota voitiin soveltaa ilman mitään vähimmäisinvestointivelvollisuutta – ei liity toimenpiteeseen, josta oli kyse asiassa, jossa annettiin 2.7.1974 tuomio Italia v. komissio ( 173/73 , EU:C:1974:71 ), jossa valikoivuusperusteen taustalla oleva erityisyyttä koskeva edellytys oli määritetty nimenomaan useiden seikkojen perusteella. Neljänneksi Espanjan kuningaskunta katsoo, että unionin yleisen tuomioistuimen omaksuma lähestymistapa johtaisi siihen, että muutettaisiin kriteeriä, jota unionin tuomioistuin käytti sellaisten tiettyjen verotoimenpiteiden yhteydessä, joilla pyrittiin myös ratkaisemaan erityisongelmia mutta joita ei pidetty valtiontukina. Komissio kiistää valittajien argumentit. Se katsoo ensisijaisesti, ettei esitettyjä argumentteja voida ottaa olennaisilta osin tutkittaviksi, koska unionin yleisessä tuomioistuimessa nostetussa kanteessa ei esitetty yhtään väitettä viitejärjestelmän määrittämiseen vaikuttavista virheistä. Se, että valittajille annetaan mahdollisuus esittää uusia argumentteja valituksen yhteydessä, tarkoittaa komission mukaan, että kyseisillä valittajilla olisi oikeus laajentaa unionin tuomioistuimessa kannettaan unionin yleisessä tuomioistuimessa käsiteltyyn asiaan nähden. Toissijaisesti komissio väittää valittajien argumenttien olevan perusteettomia. Toisin kuin valittajat väittävät, unionin yleinen tuomioistuin nimittäin ensinnäkin viittasi samaan viitejärjestelmään kuin se, joka yksilöitiin riidanalaisessa päätöksessä, toiseksi riidanalaista toimenpidettä ei voida pitää itsenäisenä viitejärjestelmänä ja kolmanneksi valituksenalaista tuomiota on perusteltu oikeudellisesti riittävällä tavalla. 2. Unionin tuomioistuimen arviointi asiasta a) Tutkittavaksi ottaminen Tarkasteltavien valitusperusteen osien tueksi esitettyjen argumenttien ja seikkojen tutkittavaksi ottamisesta, jonka komissio riitauttaa sen vuoksi, että viitejärjestelmän määrittämiseen liittyvien valittajien väitteiden tueksi on sen mukaan esitetty uusia argumentteja, on muistutettava, että unionin tuomioistuimen työjärjestyksen 170 artiklan 1 kohdan mukaan muutoksenhaussa ei voida muuttaa oikeudenkäynnin kohdetta siitä, mikä se oli unionin yleisessä tuomioistuimessa. Vakiintuneen oikeuskäytännön mukaan unionin tuomioistuin on näin ollen muutoksenhakumenettelyssä toimivaltainen arvioimaan ainoastaan sitä oikeudellista ratkaisua, joka on tehty ensimmäisessä oikeusasteessa esitetyistä perusteista ja argumenteista. Asianosainen ei siis voi esittää ensimmäisen kerran unionin tuomioistuimessa perustetta, jota se ei ole esittänyt unionin yleisessä tuomioistuimessa, koska tämä merkitsisi sitä, että sillä olisi oikeus laajentaa unionin tuomioistuimessa, jonka toimivaltaa muutoksenhaun yhteydessä on rajoitettu, kannettaan unionin yleisessä tuomioistuimessa käsiteltyyn asiaan nähden (tuomio 29.7.2019, Bayerische Motoren Werke ja Freistaat Sachsen v. komissio, C-654/17 P , EU:C:2019:634 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Valittajalla on kuitenkin oikeus vedota valituksessaan unionin tuomioistuimessa perusteisiin ja argumentteihin, jotka perustuvat valituksenalaiseen tuomioon itseensä ja joilla pyritään arvostelemaan oikeudellisesti sen oikeellisuutta (tuomio 29.11.2007, Stadtwerke Schwäbisch Hall ym. v. komissio, C-176/06 P , ei julkaistu, EU:C:2007:730 , kohta ja tuomio 4.3.2021, komissio v. Fútbol Club Barcelona, C-362/19 P , EU:C:2021:169 , kohta). Nyt käsiteltävissä asioissa valituksenalaisen tuomion 93–142 kohdasta ilmenee unionin yleinen tuomioistuin tutkineen sitä, oliko komissio yksilöinyt viiteverojärjestelmän oikein valikoivuutta koskevan arvioinnin ensimmäisessä vaiheessa. Näissä olosuhteissa valittajat voivat muutoksenhakuvaiheessa riitauttaa valituksenalaisen tuomion perustelut, jotka koskevat tätä ensimmäistä vaihetta, riippumatta siitä, että valittajat eivät ole esittäneet ensimmäisessä oikeusasteessa argumentteja, joilla pyritään erityisesti riitauttamaan riidanalainen päätös tältä osin. Lisäksi on todettava, että – kuten julkisasiamies totesi yhdistetyissä asioissa World Duty Free Group ja Espanja v. komissio ( C‑51/19 P ja C‑64/19 P , EU:C:2021:51 ) antamansa ratkaisuehdotuksen 35 kohdassa – valittajien esittämissä argumenteissa arvostellaan täsmällisesti ja yksityiskohtaisesti valituksenalaisen tuomion perusteluja ja ne koskevat enimmäkseen sitä, onko unionin yleinen tuomioistuin noudattanut tuomioistuinvalvonnan rajoja ja sen käyttämistä koskevia sääntöjä, eikä niitä missään tapauksessa voitu esittää unionin yleisessä tuomioistuimessa. Näin ollen Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen ensimmäinen osa sekä Espanjan kuningaskunnan ainoan valitusperusteen ensimmäinen ja toinen osa on otettava tutkittavaksi. b) Asiakysymys Viitejärjestelmän määrittämisellä on erityistä merkitystä tilanteissa, joissa on kyse verotoimenpiteistä, koska SEUT 107 artiklan 1 kohdassa tarkoitetun taloudellisen edun olemassaolo voidaan osoittaa ainoastaan suhteessa niin sanottuun normaaliin verotukseen. Niiden kaikkien yritysten määrittäminen, jotka ovat toisiinsa rinnastettavassa tosiasiallisessa ja oikeudellisessa tilanteessa, riippuu siitä, miten on ensin määritelty se oikeudellinen järjestelmä, jonka päämäärien kannalta on tarvittaessa arvioitava niiden yritysten tosiasiallisen ja oikeudellisen tilanteen, joita kyseessä oleva toimenpide suosii, ja niiden yritysten tilanteen, joita se ei suosi, rinnastettavuutta (tuomio 21.12.2016, komissio v. Hansestadt Lübeck, C-524/14 P , EU:C:2016:971 , ja kohta ja tuomio 28.6.2018, Andres (Heitkamp BauHoldingin konkurssipesä) v. komissio, C-203/16 P , EU:C:2018:505 , ja kohta). Yleisesti sovellettavan verotoimenpiteen valikoivuuden arvioimiseksi on siis tärkeää, että asianomaisessa jäsenvaltiossa sovellettava yleinen verojärjestelmä tai viitejärjestelmä yksilöidään asianmukaisesti komission päätöksessä ja että tuomioistuin, jossa tämä yksilöinti riitautetaan, tutkii sen asianmukaisesti. Koska viitejärjestelmän määrittäminen on sen vertailevan tarkastelun lähtökohta, joka on tehtävä tukijärjestelmän valikoivuutta arvioitaessa, viitejärjestelmää määritettäessä tehty virhe aiheuttaa välttämättä sen, että valikoivuusedellytystä koskeva arviointi on kokonaisuudessaan virheellinen (ks. vastaavasti tuomio 28.6.2018, Andres (Heitkamp BauHoldingin konkurssipesä) v. komissio, C-203/16 P , EU:C:2018:505 , kohta ja tuomio 16.3.2019, komissio v. Puola, C-562/19 P , EU:C:2021:201 , kohta). Tässä yhteydessä on aivan aluksi todettava alustavana huomautuksena, että viitejärjestelmän määrittämisen, joka on tehtävä asianomaisen jäsenvaltion kanssa käydyn kontradiktorisen näkemystenvaihdon päätteeksi, on perustuttava kyseisen jäsenvaltion kansallisen oikeuden nojalla sovellettavien sääntöjen sisällön, niiden keskinäisen vuorovaikutuksen ja niiden konkreettisten vaikutusten objektiiviseen tarkasteluun. Verotoimenpiteen valikoivuutta ei voida arvioida asianomaisen jäsenvaltion kansallisen oikeuden sellaisten muutamien säännösten muodostaman viitejärjestelmän perusteella, jotka on irrotettu keinotekoisesti laajemmasta lainsäädännöllisestä kehyksestä (tuomio 28.6.2018, Andres (Heitkamp BauHoldingin konkurssipesä) v. komissio, C-203/16 P , EU:C:2018:505 , kohta). Tämän vuoksi on todettava, että – kuten julkisasiamies totesi lähinnä yhdistetyissä asioissa World Duty Free Group ja Espanja v. komissio ( C-51/19 P ja C-64/19 P , EU:C:2021:51 ) antamansa ratkaisuehdotuksen 49 kohdassa – jos kyseessä olevaa verotoimenpidettä ei voida erottaa asianomaisen jäsenvaltion yleisestä verojärjestelmästä, viitejärjestelmänä on käytettävä tätä järjestelmää. Jos ilmenee, että kyseinen toimenpide on selvästi erotettavissa kyseisestä yleisestä verojärjestelmästä, ei sitä vastoin voida sulkea pois sitä, että huomioon otettava viitejärjestelmä on rajoitetumpi kuin tämä yleinen järjestelmä, tai että viitejärjestelmä muodostuu itse toimenpiteestä, jos toimenpide osoittautuu säännöksi, jolla on oma itsenäinen oikeudellinen logiikkansa ja jonka ulkopuolella ei ole mahdollista yksilöidä johdonmukaista sääntökokonaisuutta. Seuraavaksi on todettava, että siltä osin kuin niiden alojen ulkopuolella, joilla unionin vero-oikeus on yhdenmukaistettu, kyseessä oleva jäsenvaltio määrittää yksinomaista toimivaltaansa välittömän verotuksen alalla käyttäen veron olennaiset ominaispiirteet, viitejärjestelmän tai ”normaalin” verojärjestelmän, jonka perusteella valikoivuutta koskevaa edellytystä on tarkasteltava, määrittämisessä on otettava huomioon nämä ominaispiirteet (ks. vastaavasti tuomio 16.3.2021, komissio v. Puola, C-562/19 P , EU:C:2021:201 , ja kohta). Lisäksi on muistutettava, että koska viitejärjestelmän määrittämisen on perustuttava kansallisen oikeuden nojalla sovellettavien sääntöjen sisällön ja niiden keskinäisen vuorovaikutuksen objektiiviseen tarkasteluun, tässä valikoivuuden arvioinnin ensimmäisessä vaiheessa ei tule ottaa huomioon päämääriä, joita lainsäätäjä on tavoitellut tarkasteltavaa toimenpidettä hyväksyessään. Tältä osin unionin tuomioistuin on toistuvasti katsonut, että valtion toimenpiteitä ei voida jättää katsomatta SEUT 107 artiklassa tarkoitetuksi tueksi yksinomaan näiden toimenpiteiden tavoitteen perusteella, sillä kyseisessä määräyksessä ei tehdä eroa valtion toimenpiteiden syiden tai tavoitteiden perusteella vaan siinä määritetään toimenpiteet niiden vaikutusten perusteella (ks. vastaavasti tuomio 22.12.2008, British Aggregates v. komissio, C-487/06 P , EU:C:2008:757 , ja kohta ja tuomio 21.12.2016, komissio v. Hansestadt Lübeck, C-524/14 P , EU:C:2016:971 , kohta). Lopuksi on tarpeen, että sääntöjen, joista viitejärjestelmän on muodostuttava, yksilöimisessä sovelletaan objektiivisia perusteita, jotta mahdollistetaan myös yksilöinnin perustana olevien arviointien tuomioistuinvalvonta. Komission on otettava huomioon kyseessä olevan jäsenvaltion mahdollisesti esittämät seikat ja yleisemmin suoritettava tutkintansa huolellisesti ja esitettävä riittävät perustelut, jotta tuomioistuin voi harjoittaa valvontaansa täysimääräisesti. Valittajien niiden argumenttien perusteltavuutta, jotka koskevat viitejärjestelmän määrittämistä valikoivuutta koskevan arvioinnin ensimmäisenä vaiheena ja välttämättömänä lähtökohtana, on arvioitava näiden seikkojen valossa. Kuten tämän tuomion 41–52 kohdasta ilmenee, valittajat väittävät lähinnä, että unionin yleinen tuomioistuin teki oikeudellisia virheitä ensinnäkin korvatessaan riidanalaisen päätöksen perustelut valitun viitejärjestelmän määrittelyn osalta omillaan, toiseksi sulkiessaan pois sen, että riidanalaista toimenpidettä itsessään voitaisiin pitää itsenäisenä viitejärjestelmänä, ja korvatessaan tältä osin perustelut omillaan ja kolmanneksi määrittäessään tämän järjestelmän mielivaltaisesti. Nämä kolme väitettä on tutkittava yksi toisensa jälkeen. 1) Oikeudellinen virhe viitejärjestelmää määritettäessä (Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen ensimmäisen osan ensimmäinen väite ja Espanjan kuningaskunnan ainoan valitusperusteen ensimmäinen osa) Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen ensimmäisen osan ensimmäisen väitteen ja Espanjan kuningaskunnan ainoan valitusperusteen ensimmäisen osan mukaan unionin yleinen tuomioistuin teki oikeudellisen virheen viitejärjestelmää määrittäessään, kun se korvasi komission riidanalaisessa päätöksessä käyttämän viitejärjestelmän omalla viitejärjestelmällään. Niiden mukaan komissio oli määrittänyt viitejärjestelmäksi rahallisen liikearvon verokohtelua koskevat säännöt, kun taas unionin yleinen tuomioistuin sisällytti – tukeutuen aineellisesti erilaiseen analyysiin – kyseiseen järjestelmään myös muuta kuin rahallista liikearvoa koskevan verokohtelun. Santander ja Santusa sekä Espanjan kuningaskunta viittaavat erityisesti valituksenalaisen tuomion 93 ja 141 kohtaan. Tältä osin on syytä muistuttaa, että harjoittaessaan SEUT 263 artiklassa tarkoitettua laillisuusvalvontaa unionin tuomioistuimella ja unionin yleisellä tuomioistuimella on toimivalta ratkaista kanteet, jotka perustuvat toimivallan puuttumiseen, olennaisten menettelymääräysten rikkomiseen, perussopimuksen tai sen soveltamista koskevan minkä tahansa oikeussäännön rikkomiseen taikka harkintavallan väärinkäyttöön. SEUT 264 artiklassa määrätään, että jos kanne on aiheellinen, riidanalainen toimi kumotaan. Unionin tuomioistuin ja unionin yleinen tuomioistuin eivät siis missään tapauksessa voi korvata riidanalaisen toimen toteuttajan perusteluja omillaan (tuomio 27.1.2000, DIR International Film ym. v. komissio, C-164/98 P , EU:C:2000:48 , kohta ja tuomio 4.6.2020, Unkari v. komissio, C-456/18 P , EU:C:2020:421 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Sen sijaan unionin yleinen tuomioistuin saattaa kumoamiskannetta käsitellessään päätyä tulkitsemaan riidanalaisen toimen perusteluja eri tavoin kuin toimen toteuttaja ja joissakin tilanteissa jopa hylkäämään viimeksi mainitun esittämät nimenomaiset perustelut, paitsi jos se ei ole aineellisesti perusteltua (ks. vastaavasti tuomio 27.1.2000, DIR International Film ym. v. komissio, C-164/98 P , EU:C:2000:48 , kohta ja tuomio 22.12.2008, British Aggregates v. komissio, C-487/06 P , EU:C:2008:757 , kohta). Kuten valituksenalaisen tuomion 68, 93, 124 ja 141 kohdasta ilmenee, unionin yleinen tuomioistuin katsoi nyt käsiteltävissä asioissa, että komissio oli riidanalaisen toimenpiteen valikoivuutta arvioidessaan pitänyt viitejärjestelmänä liikearvon verokohtelua. Unionin yleinen tuomioistuin totesi valituksenalaisen tuomion 93 kohdassa erityisesti, ettei komissio ”rajoittanut tätä kehystä pelkästään rahallisen liikearvon verokohteluun”. Kuten valittajat huomauttivat perustellusti, komissio oli kuitenkin todennut riidanalaisen päätöksen 118 perustelukappaleessa, että asianmukainen kehys riidanalaisen toimenpiteen arvioimiseksi muodostui ”rahallisen liikearvon” verokohtelua koskevista säännöistä. Vaikka on totta, että valituksenalaisessa tuomiossa käytetty terminologia eroaa riidanalaisessa päätöksessä käytetystä terminologiasta, ei kuitenkaan voida päätellä, että unionin yleinen tuomioistuin olisi näin tehdessään yksilöinyt aineellisesti erilaisen viitejärjestelmän kuin se, jonka komissio yksilöi, tai että se olisi tukeutunut komission riidanalaisessa päätöksessä esittämistä perusteluista poikkeaviin perusteluihin katsoakseen, että liikearvon verokohtelu oli tässä tapauksessa merkityksellinen viitejärjestelmä. Kuten komissio toteaa, nyt käsiteltävien asioiden olosuhteissa liikearvon kohtelu on täysin samastettavissa rahallisen liikearvon kohteluun. Tältä osin on todettava, että – kuten unionin yleinen tuomioistuin huomautti valituksenalaisen tuomion 68 kohdassa – riidanalaisessa päätöksessä vastauksenaan erityisesti Espanjan viranomaisten viitejärjestelmän yksilöintiä koskeviin väitteisiin komissio sulki nimenomaisesti pois sen, että viitejärjestelmä olisi rajoitettava sellaisen liikearvon verokohteluun, joka seuraa omistusosuuden hankkimisesta muuhun maahan kuin Espanjaan sijoittautuneesta yhtiöstä. Unionin yleinen tuomioistuin korosti näin ollen, että kuten riidanalaisen päätöksen 118 perustelukappaleesta selvästi ilmenee, komissio oli katsonut, että merkityksellinen viitekehys tai -järjestelmä oli Espanjan yleinen yhteisöverojärjestelmä ja tarkemmin ottaen kyseisessä verojärjestelmässä määritetyt rahallisen liikearvon verokohtelua koskevat säännöt. Komissio totesi lisäksi vahvistavansa 28.10.2009 annetussa päätöksessä käytetyn viitejärjestelmän. Viimeksi mainitun päätöksen 89 perustelukappaleessa komissio oli kuitenkin todennut, että riidanalaista toimenpidettä on arvioitava ottamalla huomioon yleiset yhteisöverosäännökset, joita sovelletaan tilanteissa, joissa liikearvon syntyminen johtaa veroetuun. Komissio oli täsmentänyt kyseisessä päätöksessä, että sen näkemys perustuu toteamukseen siitä, että tilanteet, joissa rahallisen liikearvon voi kirjata kuluksi, eivät kata kaikkia rinnastettavassa tosiasiallisessa ja oikeudellisessa tilanteessa olevia veronmaksajia. Tässä yhteydessä on todettava, että – kuten valituksenalaisen tuomion 69 kohdasta ilmenee – viitejärjestelmän yksilöimiseksi unionin yleinen tuomioistuin tukeutui muun muassa komission riidanalaisen päätöksen 28, 29, 123 ja 124 perustelukappaleessa esittämiin toteamuksiin, joiden mukaan viitejärjestelmässä säädettiin liikearvon kirjaamisesta kuluksi vain yritysten yhdistyessä, joten riidanalainen toimenpide oli poikkeus tästä viitejärjestelmästä, koska siinä sallittiin se, että liikearvo, joka olisi kirjattu, jos yritykset olisivat yhdistyneet, kirjataan erikseen jopa ilman yritysten yhdistymistä. Viitatessaan myös riidanalaisen päätöksen 124 perustelukappaleeseen unionin yleinen tuomioistuin tukeutui myös komission näkemykseen, jonka mukaan siltä osin kuin pelkästä omistusosuuksien hankkimisesta johtuvan liikearvon kirjaaminen kuluna oli sallittu ainoastaan rajat ylittävien omistusosuuksien hankkimisten tapauksessa eikä kotimaisten omistusosuuksien hankkimisten tapauksessa, riidanalaisella toimenpiteellä otettiin näin käyttöön kotimaisten ja rajat ylittävien liiketoimien erilainen kohtelu, joten sitä ei voitu pitää itsessään uutena yleisenä sääntönä. Näistä valituksenalaisessa tuomiossa tarkoitetuista riidanalaisen päätöksen kohdista ilmenee yksiselitteisesti, että – kuten unionin yleinen tuomioistuin totesi – kun komissio nimesi viitejärjestelmäksi ”rahallisen liikearvon verokohtelua koskevat säännöt”, se ei ole tarkoittanut viitata ainoastaan sääntöihin, joita sovelletaan erityisesti liikearvon kirjaamiseen kuluna omistusosuuksien hankkimisen yhteydessä, vaan myös Espanjan yleisen yhteisöverojärjestelmän sääntöihin, jotka koskevat liikearvon kirjaamista kuluna yleisesti, koska viimeksi mainitut säännöt ovat ensin mainittujen sääntöjen merkityksellinen arviointikehys. Tästä seuraa, että unionin yleinen tuomioistuin tyytyi valituksenalaisen tuomion 68, 93, 124 ja 141 kohdassa tulkitsemaan riidanalaista päätöstä viitejärjestelmän määrittämisen osalta kyseisessä päätöksessä esitettyjen toteamusten mukaisesti, eikä se näin ollen korvannut kyseisen päätöksen perusteluja omillaan tämän tuomion 70 kohdassa mainitussa oikeuskäytännössä tarkoitetulla tavalla. Näin ollen unionin yleinen tuomioistuin ei tehnyt oikeudellista virhettä viitejärjestelmää määrittäessään. Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen ensimmäisen osan ensimmäinen väite ja Espanjan kuningaskunnan ainoan valitusperusteen ensimmäinen osa on näin ollen hylättävä perusteettomina. 2) Kieltäytyminen katsomasta riidanalaista toimenpidettä itsenäiseksi viitejärjestelmäksi (Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen ensimmäisen osan toinen väite ja Espanjan kuningaskunnan ainoan valitusperusteen toinen osa) i) Perustelujen korvaaminen Valittajien mukaan unionin yleinen tuomioistuin korvasi riidanalaisen päätöksen perustelut omillaan katsoessaan, ettei riidanalainen toimenpide voi muodostaa itsessään viitejärjestelmää. Niiden mukaan on nimittäin itse asiassa niin, että vaikka komissio hylkäsi päätöksessään sen mahdollisuuden, että riidanalainen toimenpide muodostaa itsenäisen viitejärjestelmän, pelkästään sillä perusteella, ettei rajat ylittäville yritysten sulautumisille ole oikeudellisia esteitä, unionin yleinen tuomioistuin esitti valituksenalaisen tuomion 128–141 kohdassa erilaisia perusteluja. Tältä osin on muistutettava, että – kuten tämän tuomion 75 kohdassa todetaan – unionin yleinen tuomioistuin katsoi, että komission näkökulmasta viitejärjestelmä ei voinut rajoittua rahallista liikearvoa koskevaan verokohteluun, joka on otettu käyttöön riidanalaisella toimenpiteellä, koska tämä toimenpide hyödyttää vain yrityksiä, jotka hankkivat omistusosuuksia ulkomailla asuvista yhtiöistä, ja että saman tyyppisiä omistusosuuksia Espanjassa asuvista yhtiöistä hankkiviin yrityksiin kohdistuvan syrjinnän olemassaoloa on arvioitava ottamalla huomioon yleiset yhteisöverosäännökset, joita sovelletaan tilanteissa, joissa liikearvon syntyminen johtaa veroetuun. Näin ollen ei voida todeta, että unionin yleinen tuomioistuin olisi korvannut riidanalaisen päätöksen perustelut omillaan sivuuttaen sen, että komissio todellisuudessa tukeutui siihen, ettei rajat ylittäville yhdistymisille ole esteitä, sulkeakseen pois sen, että riidanalainen toimenpide voisi olla viiteverojärjestelmä. Vaikka – kuten valittajat väittävät – komissio todellakin viittasi 28.10.2009 annetun päätöksen 93–96 ja 117 perustelukappaleessa rajat ylittäviä sulautumisia koskevien oikeudellisten esteiden väitettyyn puuttumiseen, se otti näillä viittauksilla ainoastaan kantaa Espanjan viranomaisten esittämiin huomautuksiin, joilla kyseenalaistettiin muun muassa paitsi viitejärjestelmä, sellaisena kuin se yksilöitiin alustavasti 10.10.2007 tehdyssä muodollisen tutkintamenettelyn aloittamista koskevassa päätöksessä, myös ne vertailu- ja oikeuttamisperusteet, joita voitiin käyttää valikoivuuden arvioinnin toisessa ja kolmannessa vaiheessa. Näin ollen on todettava, ettei – kuten julkisasiamies totesi yhdistetyissä asioissa World Duty Free Group ja Espanja v. komissio ( C-51/19 P ja C-64/19 P , EU:C:2021:51 ) antamansa ratkaisuehdotuksen 65 kohdassa ja toisin kuin valittajat väittävät – se, että komissio olisi jättänyt huomioimatta rajat ylittävien yhdistymisten esteet, ole syynä komission päätelmälle, jonka mukaan riidanalainen toimenpide ei voi olla oikea viitejärjestelmä valikoivuuden arviointia varten, vaan tämä päätelmä perustuu siihen, että komission mielestä kyseistä toimenpidettä oli arvioitava sellaisen laajemman sääntökokonaisuuden valossa, joka sisältää sekä säännöt, joita sovelletaan omistusosuuksien hankinnasta kotimaisista yhtiöistä seuraavan liikearvon kirjaamiseen kuluksi, että periaatteet, joita sovelletaan yleisesti liikearvon kirjaamiseen kuluksi, sillä komission mukaan kyseiset säännöt oli mukautettu näihin periaatteisiin siltä osin kuin niillä sallitaan liikearvon vähentäminen verotuksessa vain siinä tapauksessa, että omistusosuuden hankintaa seuraa yritysten yhdistyminen. Tästä seuraa, että väite, jonka mukaan unionin yleinen tuomioistuin korvasi valituksenalaisen tuomion 128–141 kohdassa komission perustelut omilla perusteluillaan, on perusteeton. ii) Oikeudellinen virhe siltä osin kuin unionin yleinen tuomioistuin kieltäytyi katsomasta riidanalaista toimenpidettä itsenäiseksi viitejärjestelmäksi Valittajat vetoavat toissijaisesti siihen, että unionin yleisen tuomioistuimen päättelyä, jonka mukaan riidanalainen toimenpide ei voi olla itsenäinen viitejärjestelmä, rasittaa oikeudellinen virhe. Valittajat huomauttavat yhtäältä, että riidanalaisen toimenpiteen tavoitteena on varmistaa verotuksen neutraalisuus omistusosuuksien hankinnassa sekä Espanjassa että ulkomailla eikä tämän seurauksena voida sanoa, että sen tarkoituksena olisi vain tietyn erityisongelman ratkaiseminen, kuten unionin yleinen tuomioistuin lausuu virheellisesti valituksenalaisen tuomion 140 kohdassa. Toisaalta valittajat väittävät unionin yleisen tuomioistuimen päättelyn johtavan siihen, että toimenpiteen valikoivuutta arvioidaan eri tavalla sen mukaan, onko kansallinen lainsäätäjä päättänyt ottaa käyttöön erillisen veron vai muuttaa yleistä verotusta, ja näin ollen siitä, mitä sääntelytekniikkaa toimenpiteessä on käytetty. Nyt käsiteltävissä asioissa on todettava, että unionin yleisen tuomioistuimen valituksenalaisen tuomion 96–142 kohdassa esittämällä päättelyllä pyrittiin vastaamaan argumentteihin, joiden mukaan rajat ylittävien yritysten yhdistymisten esteiden vuoksi komission olisi pitänyt yksilöidä riidanalainen toimenpide viitejärjestelmäksi. Valittajat eivät arvostele lainkaan menetelmää, jota sovelletaan viitejärjestelmän määrittämiseen valituksenalaisen tuomion 96–109 kohdassa esitetyssä valikoivuuden arvioinnin ensimmäisessä vaiheessa, mutta ne arvostelevat sitä vastoin unionin yleisen tuomioistuimen suorittaman tutkinnan myöhempiä vaiheita, sellaisena kuin ne esitetään kyseisen tuomion 110–142 kohdassa. Ensinnäkin valituksenalaisen tuomion 110–126 kohdassa esitetty päättely koskee sitä, voidaanko Espanjassa asuvista yhtiöistä omistusosuuksia hankkivien yritysten ja ulkomailla asuvista yhtiöistä omistusosuuksia hankkivien yritysten katsoa olevan komission yksilöimän normaalin järjestelmän päämäärän kannalta toisiinsa rinnastettavassa tosiasiallisessa ja oikeudellisessa tilanteessa. Tällaisella rinnastettavuuden tarkastelulla ei kuitenkaan ole suoraa yhteyttä viitejärjestelmän määrittämiseen, joka on suoritettava valikoivuuden arvioinnin ensimmäisessä vaiheessa, ja näin on huolimatta siitä, että unionin yleinen tuomioistuin totesi valituksenalaisen tuomion 126 kohdassa, että ”näiden kahden vaiheen välillä on yhtymäkohtia ja toisinaan myös – kuten tässä tapauksessa – yhteistä päättelyä”. Näin ollen argumentteja, joita valittajat ovat esittäneet riitauttaakseen viitejärjestelmän päämäärän määrittämisen, arvioidaan myöhemmin tutkittaessa Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen toista osaa ja Espanjan kuningaskunnan ainoan valitusperusteen kolmatta osaa, jotka koskevat virhettä sen päämäärän määrittämisessä, jonka kannalta rinnastettavuutta oli tarkasteltava. Toiseksi unionin yleinen tuomioistuin tutki valituksenalaisen tuomion 127–142 kohdassa, voiko riidanalainen toimenpide muodostaa itsessään itsenäisen viitejärjestelmän, kun otetaan huomioon sen ominaispiirteet, ja siis kaikesta vertailevasta analyysistä riippumatta. Valittajat väittävät tältä osin ensinnäkin virheellisesti, että unionin yleinen tuomioistuin tukeutui ensisijaisesti Espanjan lainsäätäjän valitsemaan sääntelytekniikkaan todetessaan, että riidanalainen toimenpide oli valikoiva. Valituksenalaisesta tuomiosta nimittäin ilmenee, että unionin yleinen tuomioistuin tukeutui kyseisen toimenpiteen päämäärään ja vaikutuksiin eikä pelkkiin muodollisiin seikkoihin. Unionin yleinen tuomioistuin huomautti erityisesti kyseisen tuomion 136 kohdassa, että kyseinen toimenpide oli poikkeus pääsäännöstä, jonka mukaan ainoastaan yritysten yhdistymiset voivat johtaa liikearvon kirjaamiseen kuluna. On totta, että kuten valittajat perustellusti väittivät, oikeuskäytännöstä ilmenee, että tietyn sääntelytekniikan käyttäminen ei voi mahdollistaa sitä, että kansalliset verosäännökset välttyisivät saman tien EUT-sopimuksessa määrätyltä valtiontukia koskevalta valvonnalta, eikä se voi olla riittävää myöskään valikoivuusedellytyksen tarkastelemisen kannalta merkityksellistä viitejärjestelmää määritettäessä, sillä muussa tapauksessa valtion toimenpiteiden muoto olisi ratkaisevalla tavalla tärkeämpi kuin niiden vaikutukset. Näin ollen käytetty sääntelytekniikka ei voi olla ratkaiseva seikka viitejärjestelmää määritettäessä (ks. vastaavasti WDFG-tuomio, 76 kohta ja tuomio 28.6.2018, Andres (Heitkamp BauHoldingin konkurssipesä) v. komissio, C-203/16 P , EU:C:2018:505 , kohta). Tästä huolimatta samasta oikeuskäytännöstä ilmenee, että vaikka käytetty sääntelytekniikka ei ole ratkaiseva seikka verotuksellisen toimenpiteen valikoivuuden osoittamiseksi, joten aina ei ole tarpeen, että toimenpiteellä poikettaisiin yleisestä verojärjestelmästä, sillä seikalla, että toimenpiteellä on kyseistä sääntelytekniikkaa käytettäessä tällainen ominaisuus, on tässä tarkoituksessa merkitystä, jos siitä seuraa, että kaksi toimijoiden ryhmää eli poikkeavan toimenpiteen piiriin kuuluvat ja yleisen verojärjestelmän piiriin jäävät toimijat erotellaan toisistaan ja että niitä kohdellaan a priori eri tavoin, vaikka nämä kaksi ryhmää ovat kyseisellä järjestelmällä tavoitellun päämäärän kannalta toisiinsa rinnastettavassa tilanteessa (tuomio 28.6.2018, Andres (Heitkamp BauHoldingin konkurssipesä) v. komissio, C-203/16 P , EU:C:2018:505 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Tästä seuraa, ettei unionin yleistä tuomioistuinta voida arvostella siitä, että se otti riidanalaisen toimenpiteen valikoivuutta arvioidessaan muiden seikkojen ohella huomioon sen, että riidanalainen toimenpide oli poikkeus. Toiseksi arvostelusta, jonka valittajat ovat esittäneet viittauksesta julkisasiamies Warnerin ratkaisuehdotukseen asiassa Italia v. komissio ( 173/73 , EU:C:1974:52 , s. 708; jäljempänä julkisasiamies Warnerin ratkaisuehdotus), unionin yleinen tuomioistuin totesi perustellusti valituksenalaisen tuomion 136 kohdassa, että riidanalaisella toimenpiteellä ei, kuten komissio toteaa riidanalaisen päätöksen 124 perustelukappaleessa, oteta käyttöön itsessään uutta yleistä sääntöä, joka koskee liikearvon kirjaamista kuluksi, vaan ”poikkeus pääsäännöstä”, jonka mukaan ainoastaan yritysten yhdistymiset voivat johtaa liikearvon kirjaamiseen kuluna, ja Espanjan kuningaskunnan mukaan tämän poikkeuksen tarkoituksena on korjata epäedulliset vaikutukset, joita yleisen säännön soveltamisesta aiheutuu hankittaessa omistusosuuksia ulkomailla asuvista yhtiöistä. Näin ollen valituksenalaisesta tuomiosta ilmenee, että sen päätelmänsä tueksi, jonka mukaan viitejärjestelmä ei voinut rajoittua pelkästään riidanalaiseen toimenpiteeseen, unionin yleinen tuomioistuin ei tukeutunut yksinomaan siihen seikkaan, että kyseisellä toimenpiteellä pyrittiin – kuten asiassa, jossa julkisasiamies Warner antoi ratkaisuehdotuksensa, kyseessä olleella toimenpiteellä – tietyn päämäärän saavuttamiseen ja siten tietyn erityisongelman ratkaisemiseen. Tämän seurauksena valittajien väitteet, joilla ne yhtäältä riitauttavat nyt käsiteltävien asioiden rinnastamisen julkisasiamies Warnerin ratkaisuehdotuksen kohteena olleeseen asiaan ja toisaalta pyrkivät osoittamaan, että riidanalaisen toimenpiteen päämääränä on varmistaa verotuksen neutraalisuuden periaate eikä ratkaista tiettyä erityisongelmaa, eivät ole omiaan tekemään tyhjäksi unionin yleisen tuomioistuimen päättelyä ja ne ovat näin ollen tehottomia. Joka tapauksessa on muistutettava, että pelkästään se seikka, että riidanalainen toimenpide on luonteeltaan yleinen, koska se voi lähtökohtaisesti hyödyttää kaikkia yhteisöverovelvollisia yrityksiä, ei sulje pois sitä, että kyseinen toimenpide voi olla valikoiva. On nimittäin todettava, kuten unionin tuomioistuin on jo todennut riidanalaisen toimenpiteen kaltaisesta kansallisesta toimenpiteestä, jolla myönnetään yleisesti sovellettava veroetu, että valikoivuusedellytys täyttyy, kun komissio pystyy osoittamaan, että tämä toimenpide on poikkeus kyseisessä jäsenvaltiossa sovellettavasta yleisestä tai ”normaalista” verojärjestelmästä ja että toimenpiteen konkreettisena vaikutuksena on se, että otetaan käyttöön erilainen kohtelu toimijoiden välillä, vaikka toimijat, jotka saavat veroedun, ja toimijat, jotka jäävät edun ulkopuolelle, ovat kyseisellä verojärjestelmällä tavoitellun päämäärän kannalta toisiinsa rinnastettavassa tosiasiallisessa ja oikeudellisessa tilanteessa (WDFG-tuomion 67 kohta). Kaiken edellä esitetyn perusteella Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen ensimmäisen osan toinen väite ja Espanjan kuningaskunnan ainoan valitusperusteen toinen osa on hylättävä tehottomina ja joka tapauksessa perusteettomina. 3) Viitejärjestelmän määrittämisen mielivaltaisuus (Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen ensimmäisen osan kolmas väite) Ainoan valitusperusteensa ensimmäisen osan kolmannessa väitteessä Santander ja Santusa katsovat ensinnäkin, että unionin yleisen tuomioistuimen käyttämä viitejärjestelmä on määritetty mielivaltaisesti, sillä on vaikea ymmärtää, minkä nimenomaisen kriteerin perusteella johdonmukainen kehys, johon riidanalainen toimenpide unionin yleisen tuomioistuimen mukaan kuuluu, on yksilöity. Toiseksi Santander ja Santusa väittävät, että unionin yleinen tuomioistuin on yksilöinyt määrittämässään viitejärjestelmässä virheellisesti ja perusteettomasti säännön ja sitä koskevan poikkeuksen. Niiden mielestä unionin yleinen tuomioistuin toteaa virheellisesti valituksenalaisen tuomion 136 kohdassa, että kyseinen säännön mukaan liikearvoa ei ole mahdollista kirjata kuluksi ja että riidanalaisella toimenpiteellä poiketaan kyseisestä säännöstä. Niiden mukaan unionin yleinen tuomioistuin on sekoittanut keskenään säännön ja poikkeuksen, kuten 28.6.2018 annettuun tuomioon Andres (Heitkamp BauHoldingin konkurssipesä) v. komissio ( C-203/16 P , EU:C:2018:505 ) johtaneessa asiassa tapahtui. Ensimmäinen väite, jonka mukaan unionin yleinen tuomioistuin määritteli kyseessä olevan viitejärjestelmän mielivaltaisesti, on hylättävä, koska – kuten tämän tuomion 75–78 kohdasta ilmenee – unionin yleinen tuomioistuin perusteli oikeudellisesti riittävällä tavalla päättelynsä, jonka perusteella se viittasi nyt käsiteltävien asioiden olosuhteissa sääntöihin, joita Espanjan oikeuden nojalla sovelletaan liikearvon verokohteluun yhteisöveroa määritettäessä, ja näin ollen vahvisti riidanalaisessa päätöksessä tältä osin esitetyn arvion. On nimittäin muistutettava, että lähtökohta, johon komissio tukeutui, perustuu unionin yleisen tuomioistuimen vahvistamaan toteamukseen, jonka mukaan Espanjan oikeudessa liikearvon kirjaaminen kuluna edellyttää tavallisesti yritysten yhdistymistä. Myös toinen väite, jonka mukaan unionin yleinen tuomioistuin yksilöi säännön ja poikkeuksen virheellisesti ja perusteettomasti, on hylättävä. Unionin yleisen tuomioistuimen Espanjan verolainsäädännöstä esittämän tulkinnan mukaan on nimittäin niin, että ainoastaan yritysten yhdistyminen mahdollistaa normaalisti liikearvon kirjaamisen kuluna myös silloin, kun kyse on rahallisesta liikearvosta, joka johtuu omistusosuuksien hankkimisesta Espanjassa asuvista yhtiöistä, yhteisöverolain, sellaisena kuin sen koonnos on hyväksytty kuninkaan asetuksella 4/2004, 89 §:n 3 momentin mukaisesti. Näin ollen se, ettei rahallista liikearvoa voida kirjata kuluksi, ei ole se yleinen sääntö, josta riidanalaisella toimenpiteellä poiketaan, vaan yleinen sääntö on se periaate, jonka mukaan kuluksi kirjaaminen on yleensä mahdollista vain yritysten yhdistyessä ja jonka unionin yleinen tuomioistuin on päätellyt säännöksistä, jotka koskevat liikearvon verokohtelua yhteisöveron yhteydessä ja jotka voivat olla säännöksiä, jotka liittyvät liikearvon kirjaamiseen kuluksi yritysostoissa tai sellaisen rahallisen liikearvon kirjaamiseen kuluksi, joka seuraa omistusosuuksien hankkimisesta Espanjassa asuvista yhtiöistä ennen sulautumista. Edellä esitetyn perusteella Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen ensimmäisen osan kolmas väite ja näin ollen kyseisen valitusperusteen ensimmäinen osa kokonaisuudessaan on hylättävä perusteettomana. B Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen toinen osa ja Espanjan kuningaskunnan ainoan valitusperusteen kolmas osa, joiden mukaan sitä päämäärää, jonka kannalta rinnastettavuutta on tarkasteltava, määritettäessä on tehty virhe 1. Asianosaisten lausumat Santander ja Santusa ainoan valitusperusteensa toisessa osassa ja Espanjan kuningaskunta ainoan valitusperusteensa kolmannessa osassa riitauttavat perustelut, jotka esitettiin valituksenalaisen tuomion 144–165 kohdassa, joissa unionin yleinen tuomioistuin yksilöi viitejärjestelmän päämäärän ja vertaili riidanalaisella toimenpiteellä aikaan saadusta edusta hyötyvien ja sen ulkopuolelle jäävien yritysten tilanteita tämän päämäärän kannalta. Santander ja Santusa väittävät ensimmäiseksi, että unionin yleinen tuomioistuin teki oikeudellisen virheen määrittäessään päämäärää, jonka kannalta vertailu oli toteutettava riidanalaisen toimenpiteen valikoivuuden arvioinnin toisessa vaiheessa. Niiden mukaan unionin yleinen tuomioistuin, joka jälleen poikkesi riidanalaisessa päätöksessä esitetystä, tulkitsi virheellisesti oikeuskäytäntöä, joka koskee verotoimenpiteen päämäärän määrittämistä. Santander ja Santusa katsovat, että toisin kuin unionin yleinen tuomioistuin niiden mukaan antaa ymmärtää, unionin tuomioistuimen oikeuskäytäntö ei ole epäjohdonmukainen sen kysymyksen osalta, onko ”kyseessä olevasta toimenpiteestä” hyötyvien yritysten tilannetta ja sen soveltamisalan ulkopuolelle jäävien yritysten tilannetta verrattava toisiinsa kyseisen toimenpiteen päämäärän kannalta vai pikemminkin sen ”järjestelmän” päämäärän kannalta, ”jonka osa kyseinen toimenpide on”. Santanderin ja Santusan mukaan kyseisten päämäärien on oltava samat ja jos näin ei ole, se johtuu siitä, että kansallinen lainsäätäjä on sisällyttänyt verojärjestelmään toimenpiteen, joka ei vastaa sen logiikkaa. Nyt käsiteltävissä asioissa todellinen järjestelmän päämäärä, jonka kannalta vertailu on toteutettava, on niiden mukaan verotuksen neutraalisuus, kuten komissio itse totesi riidanalaisessa päätöksessä. Kyseessä on Santanderin ja Santusan mukaan paljon yleisempi ja loogisempi päämäärä kuin unionin yleisen tuomioistuimen mainitsema vastaavuus liikearvon, jonka yritys saa hankkimalla omistusosuuksia yhtiöstä, kirjanpidollisen kohtelun ja verokohtelun välillä, sillä kaikki yhteisöverot poikkeavat lähtökohtaisesti kirjanppidollisesta tuloksesta. Toiseksi Santander ja Santusa katsovat, että unionin yleinen tuomioistuin totesi virheellisesti valituksenalaisen tuomion 122 kohdassa, että liikearvoa koskevien verosäännösten päämääränä on varmistaa tietty johdonmukaisuus liikearvon verokohtelun ja sen kirjanpidollisen kohtelun välillä. Santanderin ja Santusan mukaan tällainen toteamus on paitsi mielivaltainen myös täysin perusteeton, koska kaikki yhteisöverot poikkeavat lähtökohtaisesti kirjanpidollisesta tuloksesta. Erityisesti liikearvon kirjaamista kuluksi koskevien säännösten osalta Santander ja Santusa väittävät, ettei yhteisöverolaissa, sellaisena kuin sen koonnos on hyväksytty kuninkaan asetuksella 4/2004, tarkoitettujen eri vaihtoehtojen yhteisenä päämääränä ole johdonmukaisuuden varmistaminen liikearvon verokohtelun ja kirjanpidollisen kohtelun välillä, vaan kaksinkertaisen verotuksen välttäminen ja verotuksen neutraalisuuden varmistaminen. Myös Espanjan kuningaskunta väittää, että unionin yleinen tuomioistuin teki oikeudellisen virheen, koska se ei määrittänyt oikein viitejärjestelmän päämäärää eikä toteuttanut oikein WDFG-tuomiossa edellytettyä vertailua. Espanjan kuningaskunta katsoo, että sen lisäksi, että valituksenalaisessa tuomiossa viitejärjestelmä on määritelty eri tavalla kuin riidanalaisessa päätöksessä, unionin yleinen tuomioistuin totesi virheellisesti, että riidanalaisen toimenpiteen päämääränä oli varmistaa johdonmukaisuus liikearvon verokohtelun ja sen kirjanpidollisen kohtelun välillä. Sen mukaan kirjanpitosääntö ja verosääntö eroavat monilta osin toisistaan liikearvon ja jopa sen kuluna kirjaamisen tunnustamisen osalta. Toisin kuin unionin yleinen tuomioistuin katsoi, riidanalaisella toimenpiteellä tavoiteltu päämäärä on sen mukaan verotuksen neutraalisuus, jotta samankaltaiset investointipäätökset eivät perustu verotuksellisiin vaan taloudellisiin näkökohtiin. Komissio vaatii näiden argumenttien hylkäämistä, koska se katsoo, että ne eivät täytä tutkittavaksi ottamisen edellytyksiä ja että ne ovat joka tapauksessa perusteettomia. 2. Unionin tuomioistuimen arviointi asiasta a) Tutkittavaksi ottaminen Komissio katsoo, ettei Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen toista osaa ja Espanjan kuningaskunnan ainoan valitusperusteen kolmatta osaa kokonaisuudessaan voida ottaa tutkittavaksi. Se väittää, ettei esitettyjä argumentteja ole esitetty unionin yleisessä tuomioistuimessa tai ne koskevat tosiseikkoihin liittyviä kysymyksiä, kuten kansallisen oikeuden sisällön ja ulottuvuuden tulkintaa. Komission esittämä ensimmäinen oikeudenkäyntiväite on hylättävä samoista syistä kuin ne, jotka on esitetty tämän tuomion 56–58 kohdassa. Asianosaisella on nimittäin oikeus vedota perusteisiin ja argumentteihin, jotka perustuvat valituksenalaiseen tuomioon itseensä ja joilla pyritään arvostelemaan oikeudellisesti sen oikeellisuutta. Valittajat voivat siis riitauttaa unionin yleisen tuomioistuimen toteamukset riippumatta siitä, etteivät ne esittäneet ensimmäisessä oikeusasteessa argumentteja, joilla pyritään erityisesti riitauttamaan riidanalainen päätös tältä osin. Kun kyse on komission toisesta oikeudenkäyntiväitteestä, jonka mukaan valittajat pyrkivät riitauttamaan tosiseikkoja koskevia toteamuksia, jotka lähtökohtaisesti eivät ole unionin tuomioistuimen valvonnan kohteena, on muistutettava, että vakiintuneen oikeuskäytännön mukaan on niin, että lukuun ottamatta sitä tapausta, että tosiseikat ja näyttö on otettu huomioon vääristyneellä tavalla, näiden tosiseikkojen ja tämän näytön arviointi ei ole sellainen oikeuskysymys, että se sinänsä kuuluisi unionin tuomioistuimen valituksen yhteydessä harjoittaman valvonnan piiriin. Vasta kun unionin yleinen tuomioistuin on määrittänyt asian tosiseikaston tai arvioinut sitä, unionin tuomioistuin on SEUT 256 artiklan nojalla toimivaltainen harjoittamaan tämän tosiseikaston oikeudelliseen luonnehdintaan ja sen pohjalta tehtyihin oikeudellisiin päätelmiin kohdistuvaa valvontaa (tuomio 25.7.2018, komissio v. Espanja ym., C-128/16 P , EU:C:2018:591 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Näin ollen silloin, kun valituksen yhteydessä tutkitaan unionin yleisen tuomioistuimen kansallisesta oikeudesta esittämiä arviointeja – jotka valtiontuen alalla ovat tosiseikkoja koskevia arviointeja – unionin tuomioistuin on toimivaltainen tutkimaan vain sen, onko kyseinen oikeus otettu huomioon vääristyneellä tavalla. Koska sitä vastoin valituksen yhteydessä unionin yleisen tuomioistuimen kansallisesta oikeudesta unionin oikeuden tietyn säännöksen valossa esittämän oikeudellisen luonnehdinnan tarkastelu on oikeuskysymys, se kuuluu unionin tuomioistuimen toimivaltaan (tuomio 28.6.2018, Andres (Heitkamp BauHoldingin konkurssipesä) v. komissio, C-203/16 P , EU:C:2018:505 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Kuten tämän tuomion 70 kohdassa muistutetaan, unionin yleinen tuomioistuin ei myöskään missään tapauksessa voi korvata riidanalaisen toimen toteuttajan perusteluja omillaan, joten unionin tuomioistuin on valituksen yhteydessä toimivaltainen tutkimaan, onko unionin yleinen tuomioistuin toteuttanut tällaisen korvaamisen ja tehnyt siten oikeudellisen virheen. Koska valittajat arvostelevat tämän tuomion 105–108 kohdassa tiivistetysti esitetyillä argumenteilla unionin yleistä tuomioistuinta lähinnä siitä, että se on korvannut omilla perusteluillaan perustelut, joita riidanalaisessa päätöksessä esitettiin sen päämäärän osalta, jonka kannalta riidanalaisen toimenpiteen soveltamisella aikaan saadusta edusta hyötyvien yritysten ja sen ulkopuolelle jäävien yritysten tilanteiden rinnastettavuutta on tarkasteltava, nämä argumentit on otettava tutkittaviksi. b) Asiakysymys Ensinnäkin väite, joka on kohdistettu unionin yleisen tuomioistuimen toteamukseen, jonka mukaan oikeuskäytäntö on epäjohdonmukainen sen kysymyksen osalta, onko vertailu suoritettava tarkasteltavan toimenpiteen päämäärän vai sen järjestelmän päämäärän kannalta, johon se kuuluu, on hylättävä tehottomana. Santander ja Santusa nimittäin ainoastaan toteavat, että valinta näiden päämäärien välillä on yhdentekevä, koska niiden on lähtökohtaisesti oltava samat. Vaikka unionin yleisen tuomioistuimen arvioinnit, jotka koskevat unionin tuomioistuimen oikeuskäytännön ulottuvuutta, olisivat virheellisiä, on näin ollen todettava, etteivät Santander ja Santusa riitauta unionin yleisen tuomioistuimen valituksenalaisen tuomion 157 kohdassa esittämää toteamusta, jonka mukaan rinnastettavuutta koskeva tarkastelu on toteutettava valikoivuuden arvioinnin toisessa vaiheessa nimenomaan sen viitejärjestelmän päämäärän kannalta, johon tarkasteltava toimenpide kuuluu, eikä kyseisen toimenpiteen päämäärän kannalta. Toiseksi valittajat esittävät väitteen, jonka mukaan unionin yleinen tuomioistuin korvasi riidanalaisen päätöksen perustelut, jotka koskevat viitejärjestelmän päämäärän yksilöimistä, omilla perusteluillaan. Niiden mukaan valituksenalaisen tuomion 122 kohdassa mainittu päämäärä ”varmistaa tietty johdonmukaisuus liikearvon verokohtelun ja sen kirjanpidollisen kohtelun välillä” ei saa vahvistusta riidanalaisesta päätöksestä eikä Espanjan kuningaskunnan hallinnollisen menettelyn aikana esittämistä huomautuksista. Santander ja Santusa väittävät lisäksi, että väite, jonka mukaan liikearvoa koskevilla verosäännöksillä pyritään tällaiseen päämäärään, on joka tapauksessa mielivaltainen ja perusteeton. Nyt käsiteltävissä asioissa on todettava, ettei komissio mainitse riidanalaisessa päätöksessä missään vaiheessa, että sen yksilöimän viitejärjestelmän päämääränä olisi tietyn johdonmukaisuuden säilyttäminen liikearvon verokohtelun ja sen kirjanpidollisen kohtelun välillä. On totta, että unionin yleinen tuomioistuin viittaa valituksenalaisen tuomion 118–120 kohdassa tiettyihin riidanalaisessa päätöksessä esitettyihin toteamuksiin ja toteaa, että liikearvon verokohtelu riippuu arviointiperusteesta, joka liittyy siihen, tapahtuuko yritysten yhdistymistä vai ei, ja selittää riidanalaisen päätöksen 28 ja 123 perustelukappaleeseen viitaten, että tämä johtuu siitä, että itsenäisten yritysten omaisuuserien hankinnan tai luovutuksen taikka sulautumisen tai jakautumisen kautta syntyvä ”liikearvo – – kirjataan erillisenä aineettomana omaisuuseränä yhdistymisestä seuraavan yrityksen kirjanpitoon” (valituksenalaisen tuomion 118 kohta). Samoin väite, jonka mukaan liikearvon verokohtelu ”liittyy kirjanpitojärjestelmän logiikkaan” (valituksenalaisen tuomion 117 kohta), on jatkoa eräille komission näkemyksille, jotka sisältyvät riidanalaiseen päätökseen ja erityisesti sen 121–124 perustelukappaleeseen. Unionin yleinen tuomioistuin kuitenkin katsoo itsenäisesti riidanalaiseen päätökseen nähden ja Espanjan oikeuden nojalla sovellettavista vero- ja kirjanpitosäännöistä tekemänsä tulkinnan perusteella, että yhteisöverolakiin, sellaisena kuin sen koonnos on hyväksytty kuninkaan asetuksella 4/2004, sisältyvien rahallisen liikearvon kirjaamista kuluksi koskevien sääntöjen päämääränä oli varmistaa johdonmukaisuus liikearvon verokohtelun ja sen kirjanpidollisen kohtelun välillä ja että espanjalaisiin yhtiöihin investoivien yritysten tilanne on tämän päämäärän kannalta rinnastettavissa ulkomailla asuviin yhtiöihin investoivien yritysten tilanteeseen. Näin ollen unionin yleinen tuomioistuin teki oikeudellisen virheen, kun se korvasi riidanalaisen päätöksen perustelut omillaan. On kuitenkin tutkittava, onko unionin yleisen tuomioistuimen tekemästä oikeudellisesta virheestä huolimatta joka tapauksessa hylättävä Santanderin ja Santusan unionin yleisessä tuomioistuimessa nostaman kanteen ensimmäisen kanneperusteen toinen väite, jossa ne arvostelivat komissiota siitä, ettei tämä ollut osoittanut, että omistusosuuksien hankkiminen Espanjassa asuvista yhtiöistä ja omistusosuuksien hankkiminen ulkomailla asuvista yhtiöistä ovat riidanalaisella toimenpiteellä tavoitellun verotuksen neutraalisuuden päämäärän kannalta rinnastettavissa toisiinsa. Vakiintuneen oikeuskäytännön mukaan on nimittäin niin, että jos unionin yleisen tuomioistuimen tuomion perustelut ovat unionin oikeuden vastaisia, mutta tuomiolauselma on perusteltu muiden oikeudellisten perustelujen vuoksi, tällainen oikeudenvastaisuus ei ole omiaan johtamaan kyseisen tuomion kumoamiseen (tuomio 30.9.2003, Biret International v. neuvosto, C-93/02 P , EU:C:2003:517 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen ja tuomio 14.10.2014, Buono ym. v. komissio, C-12/13 P ja C-13/13 P , EU:C:2014:2284 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Tältä osin on muistutettava, että tämän tuomion 35 kohdassa mainitun oikeuskäytännön, johon unionin yleinen tuomioistuin viittasi perustellusti valituksenalaisen tuomion 146 kohdassa, mukaan rinnastettavuuden tarkastelu, joka on tehtävä valikoivuutta koskevan arvioinnin toisessa vaiheessa, on suoritettava viitejärjestelmän päämäärän eikä riidanalaisen toimenpiteen päämäärän kannalta. Nyt käsiteltävissä asioissa valittajat väittävät, että viitejärjestelmän päämäärä, joka niiden mukaan on sama kuin riidanalaisen toimenpiteen päämäärä, on verotuksen neutraalisuuden säilyttäminen. Ne korostavat, että kun otetaan huomioon tämä tavoite, yritykset, jotka hankkivat omistusosuuksia kotimaisista yhtiöistä, ja yritykset, jotka hankkivat omistusosuuksia ulkomaisista yhtiöistä, ovat erilaisissa tilanteissa yritysten rajat ylittävien yhdistymisten esteiden vuoksi. Kuten unionin tuomioistuin on jo todennut, riidanalaisen toimenpiteen kaltainen toimenpide, jolla suositaan vientiä, voidaan katsoa valikoivaksi, jos se tuottaa hyötyä rajat ylittäviä toimia ja erityisesti investointitoimia toteuttaville yrityksille sellaisten yritysten vahingoksi, jotka ovat kyseisellä verojärjestelmällä tavoitellun päämärän kannalta tosiasiallisesti ja oikeudellisesti rinnastettavassa tilanteessa ja jotka toteuttavat samankaltaisia toimia valtion alueella (WDFG-tuomion 119 kohta). Nyt käsiteltävissä asioissa unionin yleinen tuomioistuin totesi perustellusti valituksenalaisen tuomion 123 kohdassa, että yritykset, jotka hankkivat omistusosuuksia ulkomailla asuvista yhtiöistä, ja yritykset, jotka hankkivat omistusosuuksia Espanjassa asuvista yhtiöistä, ovat liikearvon verokohtelulla tavoitellun päämäärän kannalta toisiinsa rinnastettavassa tosiasiallisessa ja oikeudellisessa tilanteessa. On nimittäin niin, että koska yritykset, jotka hankkivat ulkomaisia vähemmistöosuuksia, voivat olla riidanalaisen toimenpiteen edunsaajia, vaikka yritysten yhdistymisten väitetyt esteet, joihin Santander ja Santusa viittaavat, eivät vaikuta niihin, ei voida väittää, että näiden esteiden vuoksi kyseessä olevan toimenpiteen edunsaajat olisivat erilaisessa oikeudellisessa ja tosiasiallisessa tilanteessa kuin yritykset, jotka kuuluvat normaalin verojärjestelmän piiriin. Edellä esitetyn perusteella on todettava, että huolimatta oikeudellisesta virheestä, jonka unionin yleinen tuomioistuin teki korvatessaan viitejärjestelmän päämäärän määrittämisen tutkinnan yhteydessä riidanalaiseen päätökseen sisältyneet perustelut omilla perusteluillaan, Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen toinen osa ja Espanjan kuningaskunnan ainoan valitusperusteen kolmas osa on hylättävä perusteettomina. C Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen kolmas osa ja Espanjan kuningaskunnan ainoan valitusperusteen neljäs osa, joiden mukaan todistustaakan jakamisessa on tehty oikeudellinen virhe 1. Asianosaisten lausumat Valittajat väittävät, että unionin yleinen tuomioistuin käänsi todistustaakan, kun se ei tutkinut valikoivuutta koskevan arvioinnin ensimmäisessä ja toisessa vaiheessa, mitkä yritykset olivat verotuksen neutraalisuudesta muodostuvan viitejärjestelmän päämäärän kannalta toisiinsa rinnastettavassa tilanteessa, vaan siirsi tämän tutkinnan kolmanteen vaiheeseen. Tältä osin oikeuskäytännöstä ilmenee niiden mukaan, että toimenpiteen valikoivuuden arvioinnin ensimmäisessä ja toisessa vaiheessa komissiolla on todistustaakka siitä, että tilanteet ovat tavoitellun päämäärän kannalta rinnastettavissa toisiinsa. Komissio katsoo, että valittajien argumentit on jätettävä tutkimatta ja että ne ovat joka tapauksessa perusteettomia. 2. Unionin tuomioistuimen arviointi asiasta Ensinnäkin komission valittajien argumenteista esittämä oikeudenkäyntiväite on hylättävä samoista syistä kuin edellä tämän tuomion 56–58 kohdassa on esitetty. Asianosaisella on oikeus vedota perusteisiin ja argumentteihin, jotka perustuvat valituksenalaiseen tuomioon itseensä ja joilla pyritään arvostelemaan oikeudellisesti sen oikeellisuutta. Valittajat voivat siis riitauttaa unionin yleisen tuomioistuimen toteamukset riippumatta siitä, etteivät ne esittäneet ensimmäisessä oikeusasteessa argumentteja, joilla pyritään erityisesti riitauttamaan riidanalainen päätös tältä osin. Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen kolmannen osan ja Espanjan kuningaskunnan ainoan valitusperusteen neljännen osan perusteltavuuden osalta on todettava, että valittajat arvostelevat unionin yleistä tuomioistuinta nimenomaan siitä, että se otti huomioon sen, että kyseisellä toimenpiteellä tavoiteltiin verotuksen neutraalisuutta, vasta riidanalaisen toimenpiteen valikoivuuden arvioinnin kolmannessa vaiheessa eikä kyseisen arvioinnin ensimmäisessä ja toisessa vaiheessa. Valittajien argumentit perustuvat siihen lähtökohtaan, että unionin yleinen tuomioistuin teki oikeudellisen virheen viitejärjestelmän päämäärän määrittämisessä katsoessaan, että viitejärjestelmän päämääränä on verotuksen neutraalisuutta koskevan periaatteen varmistamisen sijasta johdonmukaisuus liikearvon verokohtelun ja sen kirjanpidollisen kohtelun välillä. Tältä osin on riittävää todeta, että – kuten tämän tuomion 116–129 kohdassa esitetyistä seikoista ilmenee – vaikka unionin yleinen tuomioistuin katsoi virheellisesti, että viitejärjestelmän päämääränä oli johdonmukaisuus liikearvon verokohtelun ja sen kirjanpidollisen kohtelun välillä, ei ole osoitettu, että verotuksen neutraalisuuden päämäärä olisi omiaan sulkemaan pois tuen valikoivuuden tätä seikkaa koskevan arvioinnin toisessa vaiheessa. Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen kolmas osa ja Espanjan kuningaskunnan ainoan valitusperusteen neljäs osa on näin ollen hylättävä tehottomina. D Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen neljäs osa, joka koskee suhteellisuusperiaatteen soveltamisessa tehtyä virhettä 1. Asianosaisten lausumat Santander ja Santusa vetoavat lähinnä siihen, että unionin yleinen tuomioistuin teki oikeudellisen virheen arvioidessaan riidanalaisen toimenpiteen oikeasuhteisuutta ilman, että se olisi ensin arvioinut, olivatko kyseessä olevat tilanteet viitejärjestelmän oikein yksilöidyn päämäärän eli verotuksen neutraalisuuden päämäärän kannalta rinnastettavissa toisiinsa. Ne väittävät, että riidanalaisen toimenpiteen tarkastelussa suhteellisuusperiaatteen noudattamisen kannalta valikoivuuden arvioinnin kolmannessa vaiheessa ei ole mitään mieltä eikä se ole perusteltua käsiteltävissä asioissa. Vasta sen jälkeen, kun on tutkittu, kohdellaanko toimenpiteellä eri tavoin tilanteita, jotka ovat toimenpiteen päämäärän kannalta rinnastettavissa toisiinsa, on niiden mukaan tutkittava, onko toimenpide oikeutettavissa sillä, että se kuuluu erottamattomasti sen järjestelmän, jonka osa se on, keskeisiin periaatteisiin ja onko se johdonmukaisuuden periaatteen ja suhteellisuusperiaatteen mukainen. Komissio katsoo, että Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen neljäs osa on tehoton ja joka tapauksessa perusteeton. 2. Unionin tuomioistuimen arviointi asiasta On todettava, että Santanderin ja Santusan argumentit perustuvat siihen olettamaan, että unionin yleinen tuomioistuin teki oikeudellisen virheen siirtäessään riidanalaisen toimenpiteen suhteellisuusperiaatteen mukaisuuden arvioinnin valikoivuuden arvioinnin kolmanteen vaiheeseen. Näitä argumentteja ei kuitenkaan voida hyväksyä, koska kuten oikeuskäytännöstä ilmenee, kysymys siitä, onko valikoiva etu suhteellisuusperiaatteen mukainen, nousee esiin valikoivuuden arvioinnin kolmannessa vaiheessa, jossa tutkitaan, voidaanko mainittu etu oikeuttaa asianomaisen jäsenvaltion verojärjestelmän luonteella tai yleisellä rakenteella. Tässä vaiheessa jäsenvaltiota kehotetaan osoittamaan, että toimenpiteen päämäärästä johtuva erilainen kohtelu on suhteellisuusperiaatteen mukaista, koska sillä ei ylitetä sitä, mikä on tarpeen tämän tavoitteen saavuttamiseksi, ja koska tätä tavoitetta ei voida saavuttaa vähemmän rajoittavilla toimenpiteillä (ks. vastaavasti tuomio 8.9.2011, Paint Graphos ym., C-78/08–C-80/08 , EU:C:2011:550 , kohta). Näin ollen myös Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen neljäs osa on hylättävä. E Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen viides osa, joka koskee oikeudellista virhettä, joka liittyy rajat ylittävien sulautumisten mahdottomuuden ja ulkomaisten yhtiöiden omistusosuuksien hankkimisen väliseen syy–seuraus-suhteeseen 1. Asianosaisten lausumat Santander ja Santusa väittävät lähinnä, että valituksenalaisen tuomion 181–190 kohdassa esitettyjä perusteluja, jotka liittyvät valikoivuuden arvioinnin kolmanteen vaiheeseen, rasittaa oikeudellinen virhe, koska unionin yleinen tuomioistuin vaati Espanjan kuningaskuntaa esittämään näyttöä siitä, että ”ulkomaisten sulautumisten mahdottomuuden ja ulkomaisten omistusosuuksien hankkimisen välillä on syy–seuraus-suhde”. Santander ja Santusa väittävät yhtäältä, että kyseisissä perusteluissa viitataan arviointiperusteeseen, jota ei esitetä riidanalaisessa päätöksessä ja joka jopa on ristiriidassa kyseisen päätöksen pääasiallisen sisällön kanssa, ja toisaalta, että unionin yleisen tuomioistuimen pyytämää näyttöä ei ole mahdollista toimittaa. Komissio vaatii tämän osan hylkäämistä. 2. Unionin tuomioistuimen arviointi asiasta On todettava, että valituksenalaisen tuomion 181–191 kohdassa, joita Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen viides osa yksinomaisesti koskee, unionin yleinen tuomioistuin esitti syyt, joiden vuoksi Espanjan kuningaskunta ei ollut osoittanut, että riidanalaisella toimenpiteellä neutralisoitiin normaalin järjestelmän oletettavasti rankaisevat vaikutukset. Unionin yleinen tuomioistuin jatkoi kuitenkin ylimääräisenä huomautuksena analyysiään sen olettaman perusteella, että tämä olisi osoitettu (valituksenalaisen tuomion 191–199 kohta). Unionin yleisen tuomioistuimen toteamus, jonka mukaan komissio ei tehnyt virhettä katsoessaan, ettei Espanjan kuningaskunta ollut osoittanut riidanalaisella toimenpiteellä käyttöönotettua erilaista kohtelua oikeutetuksi, ei siis perustu ainoastaan Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen viidennessä osassa tarkoitettuihin valituksenalaisen tuomion perusteluihin. Oikeuskäytännön mukaan valituksen yhteydessä peruste, joka koskee valituksenalaisen tuomion jotain perustelua, on tehoton ja se on näin ollen hylättävä, kun kyseisen tuomion tuomiolauselman tueksi on oikeudellisesti riittävällä tavalla muita perusteluja. Nyt käsiteltävissä asioissa on todettava, että vaikka oletettaisiin, että viides osa on perusteltu, se on hylättävä tehottomana siltä osin kuin sen perusteella ei voida kumota valituksenalaista tuomiota, koska sen tuomiolauselma on edelleen perusteltu muiden perustelujen perusteella (ks. vastaavasti tuomio 29.3.2011, Anheuser-Busch v. Budějovický Budvar, C-96/09 P , EU:C:2011:189 , kohta oikeuskäytäntöviittauksineen). Tämän vuoksi Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen viides osa on hylättävä tehottomana. F Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen kuudes osa, joka koskee oikeudellista virhettä tutkittaessa sitä, voidaanko riidanalainen toimenpide jakaa osiin määräysvallan prosenttiosuuden mukaan 1. Asianosaisten lausumat Santander ja Santusa arvostelevat unionin yleistä tuomioistuinta siitä, että tämä hylkäsi niiden kanneperusteen, jonka mukaan komission arvioinnissa ei eroteltu toisistaan vähemmistöosuuksien hankintaa ja enemmistöosuuksien hankintaa. Santander ja Santusa korostavat yhtäältä, että kaikki liiketoimet, jotka ne ovat toteuttaneet riidanalaisella toimenpiteellä luodun järjestelmän yhteydessä, ovat johtaneet määräysvallan saamiseen hankitussa yhtiössä, ja toisaalta, että Espanjan kuningaskunta oli pyytänyt komissiota arvioimaan eriytetysti kyseistä kahta tilannetta. Santanderin ja Santusan mukaan oikeuskäytännöstä ilmenee, että komission on suoritettava tutkittavana olevan toimenpiteen osalta eriytetty arviointi, mikäli asianomainen jäsenvaltio tätä pyytää. Se, että riidanalainen toimenpide voidaan erotella osiin, perustuu komission kyseistä toimenpidettä tarkastellessaan noudattamaan menettelyyn, joka johti Santanderin ja Santusan mukaan kolmeen erilaiseen päätökseen. 2. Unionin tuomioistuimen arviointi asiasta Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen kuudennessa osassa arvostellaan valituksenalaisen tuomion 207–216 kohtaa, joissa unionin yleinen tuomioistuin tutki, oliko komissiolla velvollisuus erotella toisistaan eri liiketoimet, joihin riidanalaista toimenpidettä sovellettiin. Nyt käsiteltävissä asioissa on todettava, että valituksenalaisen tuomion perustelut, jotka on esitetty kyseisissä kohdissa ja joilla pyrittiin vastaamaan Santanderin ja Santusan väitteisiin, joiden mukaan komission oli eroteltava toisistaan määräysvallan saamiseen johtava omistusosuuksien hankkiminen ulkomailla asuvista yhtiöistä ja muut omistusosuuksien hankkimiset voidakseen todeta, ettei riidanalaisen toimenpiteen soveltaminen ensin mainittuihin johtanut siihen, että kyseistä toimenpidettä olisi pidettävä valtiontukena, ovat ylimääräisiä perusteluja. Santanderin ja Santusan väite, jonka mukaan komission oli toteutettava tällainen erottelu, hylättiin ensisijaisesti valituksenalaisen tuomion 206 kohdassa, jossa unionin yleinen tuomioistuin totesi lähinnä, että riidanalaisella toimenpiteellä liikearvon verokohtelussa aikaansaatu epäjohdonmukaisuus olisi saatu aikaan siinäkin tapauksessa, että riidanalaisesta toimenpiteestä voitaisiin hyötyä vain hankittaessa enemmistöosuuksia ulkomailla asuvista yhtiöistä. Kuten tämän tuomion 146 kohdassa muistutetaan, valituksen yhteydessä sellainen peruste, joka koskee valituksenalaisen tuomion ylimääräistä perustelua, on tehoton ja se on näin ollen hylättävä, kun kyseisen tuomion tuomiolauselman tueksi on oikeudellisesti riittävällä tavalla muita perusteluja. Santanderin ja Santusan argumentit, jotka ne esittivät ainoan valitusperusteensa kuudennessa osassa, ovat joka tapauksessa perusteettomia. On totta, että komissiolla on tutkintansa päätteeksi tekemässään päätöksessä mahdollisuus harkintavaltaansa käyttäessään kohdella ilmoitetun tukijärjestelmän edunsaajia eri tavoin niiden tiettyjen ominaisuuksien tai sellaisten edellytysten perusteella, jotka ne täyttävät. Kuten unionin yleinen tuomioistuin korosti perustellusti valituksenalaisen tuomion 207 kohdassa, komission tehtävänä ei sitä vastoin ollut määrätä riidanalaisen päätöksen yhteydessä niistä riidanalaisen toimenpiteen soveltamisedellytyksistä, joiden perusteella se olisi voinut tietyissä tilanteissa olla katsomatta sitä tueksi. Tämä kysymys nimittäin kuuluu Espanjan viranomaisten ja komission välillä kyseistä järjestelmää ilmoitettaessa, minkä olisi pitänyt tapahtua ennen sen käyttöönottamista, käytävään keskusteluun. Nyt käsiteltävissä asioissa Santander ja Santusa arvostelivat ensimmäisessä oikeusasteessa nostamassaan kanteessa komissiota lähinnä siitä, että tämä ei erotellut toisistaan määräysvallan saamiseen johtavia omistusosuuksien hankkimisia ulkomailla asuvista yhtiöistä ja muita omistusosuuksien hankkimisia voidakseen todeta, että riidanalaisen toimenpiteen soveltaminen ensin mainittuihin ei johtanut siihen, että kyseistä toimenpidettä olisi pidettävä valtiontukena. Tältä osin unionin yleinen tuomioistuin muistutti valituksenalaisen tuomion 214 kohdassa, että kyseessä olevalla toimenpiteellä aikaansaadun erilaisen kohtelun perusteltavuuden toteen näyttäminen on kyseessä olevan jäsenvaltion asia ja sen asia on myös muuttaa kyseisen toimenpiteen sisältöä tai soveltamisedellytyksiä, jos ilmenee, että se on perusteltavissa vain osittain. Unionin yleinen tuomioistuin ei kuitenkaan tehnyt oikeudellista virhettä, kun se totesi valituksenalaisen tuomion 216 kohdassa, että vaikka komission muodollisen tutkintamenettelyn aikana tekemästä enemmistöosuuksien hankkimista koskevasta tarkastelusta olisikin komission ja Espanjan kuningaskunnan välillä keskusteltu nimenomaisesti jälkimmäisen esittämien, asiakirjoilla todistettujen pyyntöjen johdosta, Santanderin ja Santusan väite on joka tapauksessa hylättävä nyt käsiteltävien asioiden olosuhteissa. Näin ollen Santanderin ja Santusan ainoan valitusperusteen kuudes osa on hylättävä tehottomana ja joka tapauksessa perusteettomana. Koska yhtäkään valittajien valituksensa tueksi esittämän ainoan valitusperusteen osista ei ole hyväksytty, valitukset on hylättävä kokonaisuudessaan. Oikeudenkäyntikulut Unionin tuomioistuimen työjärjestyksen 184 artiklan 2 kohdassa määrätään, että jos valitus on perusteeton, unionin tuomioistuin tekee ratkaisun oikeudenkäyntikuluista. Kyseisen työjärjestyksen 138 artiklan 1 kohdan mukaan, jota sovelletaan työjärjestyksen 184 artiklan 1 kohdan nojalla valituksen käsittelyyn, asianosainen, joka häviää asian, velvoitetaan korvaamaan oikeudenkäyntikulut, jos vastapuoli on sitä vaatinut. Nyt käsiteltävissä asioissa on niin, että koska komissio on vaatinut valittajien velvoittamista korvaamaan oikeudenkäyntikulut ja ne ovat hävinneet asian, ne on velvoitettava korvaamaan oikeudenkäyntikulut nyt käsiteltävissä muutoksenhakuasioissa ja unionin yleisessä tuomioistuimessa käydyissä menettelyissä. Työjärjestyksen 140 artiklan 1 kohdan mukaan, jota sovelletaan työjärjestyksen 184 artiklan 1 kohdan nojalla valituksen käsittelyyn, jäsenvaltiot, jotka ovat asiassa väliintulijoina, vastaavat omista oikeudenkäyntikuluistaan. Saksan liittotasavallan, joka on ollut väliintulijana unionin yleisessä tuomioistuimessa nostetun kanteen yhteydessä ja joka on osallistunut asian käsittelyyn unionin tuomioistuimessa, on tämän vuoksi vastattava omista oikeudenkäyntikuluistaan. Näillä perusteilla unionin tuomioistuin (suuri jaosto) on ratkaissut asian seuraavasti: 1) Valitukset hylätään. 2) Banco Santander SA, Santusa Holding SL ja Espanjan kuningaskunta vastaavat omista oikeudenkäyntikuluistaan, ja ne velvoitetaan korvaamaan Euroopan komission oikeudenkäyntikulut. 3) Saksan liittotasavalta vastaa omista oikeudenkäyntikuluistaan. Allekirjoitukset ( *1 ) Oikeudenkäyntikieli: espanja.

62004CJ0109

pl

1       Wniosek o wydanie orzeczenia w trybie prejudycjalnym dotyczy wykładni art. 48 WE (obecnie, po zmianie, art. 39 WE). Wniosek ten został złożony w ramach postępowania w sprawie skargi wniesionej przez K. R. Kranemanna, aplikanta, który odbył część aplikacji w Zjednoczonym Królestwie, na odmowę przez Land Nordrhein-Westfalen zwrócenia mu kosztów podróży odbytej poza terytorium niemieckim w celu dotarcia do miejsca odbywania aplikacji. Krajowe ramy prawne 2       Przepisy § 7 ust. 4 akapit czwarty i piąty rozporządzenia w sprawie przyznawania dodatku za rozłąkę (Verordnung über die Gewährung von Trennungsentschädigung, zwanego dalej „TEVO”) wydanego przez Land Nordrhein‑Westfalen z dnia 29 kwietnia 1988 r., w brzmieniu z dnia 27 czerwca 1994 r. obowiązującym w niniejszej sprawie (GVBl. NW 1994, str. 444) stanowi, że w przypadku urzędników służby cywilnej zatrudnionych na czas określony odbywających praktykę za granicą w miejscu przez nich wybranym, dzienna dieta i dodatek mieszkaniowy obliczane są wyłącznie według stawek stosowanych do podróży służbowej na terytorium państwowym. Poniesione koszty podróży zwracane są tylko za odcinek podróży do niemieckiej miejscowości granicznej i z powrotem, regularnym środkiem transportu i w drugiej klasie. 3       Analogiczne uregulowanie na mocy przepisów § 5 ust. 4 w związku z § 7 ust. 7 TEVO stosowane jest do kosztów podróży poniesionych w celu powrotu do miejsca stałego zamieszkania w okresie odbywania praktyki. Postępowanie przed sądem krajowym i pytanie prejudycjalne 4       W trakcie aplikacji obowiązkowo poprzedzającej drugi egzamin państwowy z zakresu prawa K. R. Kranemann jako urzędnik służby cywilnej zatrudniony na czas określony odbył w dniach od 1 sierpnia do 30 listopada 1995 r. praktykę w kancelarii adwokackiej w Londynie (Zjednoczone Królestwo). 5       W tym okresie K. R. Kranemann otrzymał od Land Nordrhein-Westfalen dodatek za rozłąkę w wysokości 1 686,68 DEM obok wynagrodzenia z tytułu aplikacji. Złożony przez niego wniosek o zwrot kosztów podróży w obie strony między jego miejscem stałego zamieszkania, Akwizgranem (Niemcy), a miejscem odbywania praktyki, jak również kosztów podróży do miejsca stałego zamieszkania na weekend, został przyjęty wyłącznie w wysokości 83,25 DEM, odpowiadającej dziennej diecie za kilkudniową podróż służbową oraz dodatkowi mieszkaniowemu. Natomiast z tego powodu, że TEVO ogranicza zwrot kosztów podróży do wysokości niezbędnej do odbycia podróży w dwie strony od miejsca stałego zamieszkania do niemieckiej granicy, a Akwizgran znajduje się na niemieckiej granicy, K. R. Kranemannowi nie zwrócono pozostałych kosztów podróży w wysokości 539,60 DEM. 6       Ponieważ skarga złożona przez K. R. Kranemanna na tę odmowę została oddalona w pierwszej instancji oraz w postępowaniu odwoławczym, wniósł on zatem kasację do Bundesverwaltungsgericht. 7       W postanowieniu odsyłającym sąd ten zauważył, że w orzecznictwie Trybunału nie wyjaśniono dotychczas kwestii, czy pojęcie pracownika w rozumieniu art. 48 traktatu obejmuje urzędników służby cywilnej zatrudnionych na czas określony, odbywających aplikację („Rechtsreferendare” lub „aplikanci”). 8       Ponadto sąd ten stawia pytanie, czy odmowa zwrotu poniesionych kosztów podróży odbytej poza terytorium państwowym stanowi jako taka wystarczająco bezpośrednie ograniczenie swobodnego przepływu osób oraz czy w danym przypadku art. 48 traktatu nakłada obowiązek zwrotu kosztów powrotu do miejsca stałego zamieszkania w okresie odbywania praktyki obok kosztów podróży do i z miejsca odbywania praktyki za granicą. 9       Sąd krajowy stawia wreszcie pytanie, czy ewentualne naruszenie swobodnego przepływu osób może być uzasadnione względami budżetowymi oraz czy takie względy mogą zasadniczo prowadzić do odmowy przyznania aplikantom dodatku za rozłąkę oraz zwrotu kosztów podróży. 10     W tych okolicznościach Bundesverwaltungsgericht postanowił zawiesić postępowanie i zwrócić się do Trybunału z następującym pytaniem prejudycjalnym: „Czy przepis prawa krajowego przyznający aplikantowi, odbywającemu część aplikacji w wybranym przez siebie miejscu znajdującym się w innym państwie członkowskim, prawo do zwrotu kosztów podróży wyłącznie za odcinek podróży odbytej na terytorium państwowym jest zgodny z art. [48 traktatu]?”. W przedmiocie pytania prejudycjalnego 11     Na wstępie należy ustalić, czy sytuacja aplikanta odbywającego część aplikacji w państwie członkowskim innym niż państwo członkowskie jego obywatelstwa wchodzi w zakres art. 48 traktatu. W przedmiocie zakresu stosowania art. 48 traktatu 12     Zgodnie z utrwalonym orzecznictwem pojęcie „pracownika” w rozumieniu art. 48 traktatu ma wymiar wspólnotowy i nie powinno być interpretowane zwężająco. Za „pracownika” należy uważać każdą osobę, która wykonuje czynności rzeczywiste i efektywne, przy czym bez znaczenia są czynności wykonywane na tak niewielką skalę, że można je jedynie uznać za marginalne i pomocnicze. Zgodnie z tym orzecznictwem cechą charakterystyczną stosunku pracy jest to, że przez pewien okres jedna osoba świadczy usługi na rzecz innej osoby pod jej kierownictwem, w zamian za co otrzymuje wynagrodzenie (zob. w szczególności wyroki: z dnia 3 lipca 1986 r. w sprawie 66/85 Lawrie‑Blum, Rec. str. 2121, pkt 16 i 17; z dnia 26 lutego 1992 r. w sprawie C‑3/90 Bernini, Rec. str. I‑1071, pkt 14 oraz z dnia 7 września 2004 r. w sprawie C‑456/02 Trojani, Zb.Orz. str. I‑0000, pkt 15). 13     W odniesieniu do osób odbywających praktykę przygotowawczą Trybunał orzekł, że jeżeli praktyka jest odbywana w warunkach rzeczywistego i efektywnego zatrudnienia, fakt jej uznawania za praktyczne przygotowanie do wykonywania zawodu nie stanowi przeszkody w stosowaniu art. 48 traktatu (ww. wyroki w sprawie Lawrie‑Blum, pkt 19 oraz w sprawie Bernini, pkt 15). 14     Jak stwierdził Trybunał w wyroku z dnia 7 grudnia 2000 r. w sprawie Schnorbus (C‑79/99, Rec. str. I‑10997, pkt 28), aplikacja prawnicza przewidziana w Niemczech stanowi okres szkolenia będący warunkiem koniecznym dostępu do zatrudnienia w sądownictwie lub do innych wyższych stanowisk w służbie cywilnej. 15     W odniesieniu do czynności wykonywanych przez aplikantów z postanowienia odsyłającego wynika po pierwsze, że w ramach aplikacji wymaga się od nich praktycznego wykorzystywania umiejętności nabytych podczas studiów, przez co uczestniczą oni pod kierownictwem osoby prowadzącej aplikację w czynnościach przez nią wykonywanych, a po drugie, że aplikanci otrzymują w trakcie tej praktyki wynagrodzenie w formie zasiłku na utrzymanie. 16     W przeciwieństwie do twierdzenia Land Nordrhein‑Westfalen z zakresu stosowania art. 48 traktatu nie można wyłączyć takiego stosunku pracy tylko na podstawie faktu, że, po pierwsze, wynagrodzenie wypłacane aplikantom stanowi wyłącznie zasiłek na utrzymanie, a po drugie, że przyznanie przez państwo takiego wynagrodzenia aplikantom, którzy odbywają praktykę poza sektorem publicznym, nie może być uznawane za świadczenie wzajemne wobec wykonanych przez nich świadczeń. 17     Z utrwalonego orzecznictwa wynika w istocie, że ani ograniczona wysokość wynagrodzenia, ani pochodzenie środków finansowych, z których jest ono płacone, nie mogą mieć żadnego wpływu na to, czy dana osoba jest czy nie jest pracownikiem w rozumieniu prawa wspólnotowego (zob. wyroki: z dnia 23 marca 1982 r. w sprawie 53/81 Levin, Rec. str. 1035, pkt 16 i z dnia 31 maja 1989 r. w sprawie 344/87 Bettray, Rec. str. 1621, pkt 16 oraz ww. wyrok w sprawie Trojani, pkt 16). 18     Ponieważ aplikanci wykonują czynności w warunkach rzeczywistego i efektywnego zatrudnienia, muszą być zatem uważani za pracowników w rozumieniu art. 48 traktatu. 19     Nie można wyłączyć stosowania art. 48 traktatu na podstawie przewidzianego w ust. 4 tego artykułu wyjątku w odniesieniu do „zatrudnienia w administracji publicznej”. Jeżeli praktykant, jak w tym przypadku, wykonuje część praktyki poza sektorem publicznym, należy przypomnieć, że pojęcie „zatrudnienia w administracji publicznej” nie obejmuje zatrudnienia przez osobę fizyczną lub osobę prawną prawa prywatnego, niezależnie od tego, jakie obowiązki spoczywają na pracowniku (wyrok z dnia 31 maja 2001 r. w sprawie C‑283/99 Komisja przeciwko Włochom, Rec. str. I‑4363, pkt 25). 20     Sytuacja aplikanta, który opuścił państwo członkowskie swojego pochodzenia w celu odbycia części aplikacji w innym państwie członkowskim, nie jest również wyłączona z zakresu zastosowania traktatu jako sytuacja o wymiarze wyłącznie wewnętrznym dla danego państwa członkowskiego. 21     Biorąc pod uwagę powyższe rozważania, należy uznać, że aplikant będący obywatelem jednego państwa członkowskiego, który odbywa część aplikacji w innym państwie członkowskim, jest pracownikiem w rozumieniu art. 48 traktatu, jeżeli wykonuje czynności w warunkach rzeczywistego i efektywnego zatrudnienia. 22     Następnie należy ocenić, czy uregulowania odnoszące się do zwrotu kosztów podróży, jak te zastosowane w postępowaniu przed sądem krajowym, stanowią ograniczenie prawa swobodnego przepływu przyznanego pracownikom w art. 48 traktatu. W przedmiocie ograniczenia swobodnego przepływu pracowników 23     Należy odnotować, że poprzez podporządkowanie zwrotu kosztów poniesionych przez aplikanta wykonującego część aplikacji poza Niemcami stawkom stosowanym do podróży służbowych na terytorium państwowym § 7 TEVO wyklucza zwrot kosztów podróży poniesionych przez tego aplikanta poza terytorium niemieckim. 24     Wynika z tego, że aplikanci odbywający aplikację w miejscu pracy znajdującym się na terytorium Niemiec mają prawo do zwrotu całości poniesionych kosztów podróży niezależnie od odległości pomiędzy ich miejscem stałego zamieszkania a miejscem odbywania aplikacji, natomiast ci, którzy zdecydowali się na odbycie części aplikacji w innym państwie członkowskim, muszą pokrywać koszty poniesione w związku z podróżą odbywaną poza terytorium niemieckim. 25     Pod tym względem należy podkreślić, że Trybunał orzekł wielokrotnie, że postanowienia traktatu odnoszące się do swobodnego przepływu osób mają na celu ułatwienie obywatelom wspólnotowym wykonywanie każdego rodzaju działalności zawodowej na całym terytorium Wspólnoty i stoją na przeszkodzie uregulowaniom mogącym postawić w niekorzystnej sytuacji tych obywateli, którzy chcą wykonywać działalność gospodarczą na terytorium innego państwa członkowskiego (wyroki: z dnia 7 lipca 1988 r. w sprawach połączonych 154/87 i 155/87 Wolf i in., Rec. str. 3897, pkt 13; z dnia 15 grudnia 1995 r. w sprawie C‑415/93 Bosman, Rec. str. I‑4921, pkt 94; z dnia 26 stycznia 1999 r. w sprawie C‑18/95 Terhoeve, Rec. str. I‑345, pkt 37 oraz z dnia 27 stycznia 2000 r. w sprawie C‑190/98 Graf, Rec. str. I‑493, pkt 21). 26     Przepisy krajowe wyłączające lub powstrzymujące pracownika będącego obywatelem państwa członkowskiego od opuszczenia jego państwa pochodzenia w celu skorzystania z prawa do swobodnego przepływu stanowią przeszkodę dla tego prawa nawet wtedy, gdy są stosowane niezależnie od obywatelstwa pracowników, których to dotyczy (ww. wyroki: w sprawie Bosman, pkt 96; Terhoeve, pkt 39 oraz w sprawie Graf, pkt 23 oraz wyroki: z dnia 30 września 2003 r. w sprawie C‑224/01 Köbler, Rec. str. I‑10239, pkt 74 oraz z dnia 2 października 2003 r. w sprawie C‑232/01 van Lent, Rec. str. I‑11525, pkt 16). 27     Wynika z tego, że jeżeli dane państwo członkowskie ustanawia system dostępu do pewnych stanowisk oparty na praktyce przygotowawczej, w której trakcie praktykanci wykonują czynności w warunkach rzeczywistego i efektywnego zatrudnienia, a ponadto dopuszcza jej odbywanie w innym państwie członkowskim, musi zapewnić, aby zasady organizacji tej praktyki nie ograniczały podstawowych swobód zagwarantowanych w traktacie. 28     Jeżeli uregulowania krajowe takie jak TEVO wymagają, aby praktykanci wykonujący praktykę w innym państwie członkowskim ponosili koszty podróży odbytej poza terytorium państwowym, wliczając w to koszty związane z powrotem do miejsca stałego zamieszkania w okresie odbywania praktyki, praktykant odbywający praktykę w innym państwie członkowskim znajduje się w sytuacji mniej korzystnej, ponieważ gdyby wykonywał praktykę w państwie członkowskim swojego pochodzenia, przysługiwałby mu zwrot kosztów podróży. 29     W ten sposób podobne uregulowanie tworzy przeszkodę finansową, która może powstrzymać aplikantów, zwłaszcza tych o ograniczonych środkach finansowych, od odbycia aplikacji w innym państwie członkowskim, niezależnie od tego, czy decyzja o jej odbyciu wynika, jak twierdzi Land Nordrhein-Westfalen, przeważnie z motywów związanych ze specjalizacją aplikanta czy z motywów osobistych, jak chęć zdobycia doświadczenia w innej kulturze prawnej. 30     W konsekwencji uregulowanie zawarte w § 7 TEVO może stanowić ograniczenie swobody przepływu pracowników, co zasadniczo jest zakazane w art. 48 traktatu. 31     Sąd krajowy stawia jednak pytanie, czy takie ograniczenie może być uzasadnione względami budżetowymi. 32     Zdaniem K. R. Kranemanna odmowa zwrotu kosztów podróży wyłącznie aplikantom odbywającym praktykę za granicą nie może być uzasadniona względami budżetowymi, ponieważ okazuje się, że niekoniecznie są one wyższe niż koszty, jakie mogą być poniesione przez aplikantów wybierających miejsce odbywania praktyki w Niemczech. Względy budżetowe mogłyby jego zdaniem doprowadzić najwyżej do ustalenia maksymalnej wysokości kwoty podlegającej zwrotowi. 33     Pod tym względem należy odnotować, że środek ograniczający swobodny przepływ pracowników można dopuścić wyłącznie w przypadku, gdy środek ów dąży do osiągnięcia słusznego, zgodnego z traktatem celu i jest uzasadniony nadrzędną racją interesu ogólnego. W takim przypadku stosowanie takiego środka musi ponadto zapewniać realizację wspomnianego celu i nie może wykraczać poza to, co jest konieczne do jego osiągnięcia (zob. w szczególności wyrok z dnia 31 marca 1993 r. w sprawie C‑19/92 Kraus, Rec. str. I‑1663, pkt 32, jak również ww. wyroki: w sprawie Bosman, pkt 104 oraz w sprawie Köbler, pkt 77). 34     Z utrwalonego orzecznictwa wynika więc, że względy o charakterze wyłącznie gospodarczym nie mogą stanowić nadrzędnej racji interesu ogólnego uzasadniającej ograniczenie podstawowej swobody zagwarantowanej w traktacie (wyroki: z dnia 26 kwietnia 1988 r. w sprawie 352/85 Bond van Adverteerders i in., Rec. str. 2085, pkt 34; z dnia 25 lipca 1991 r. w sprawie C‑288/89 Collectieve Antennevoorziening Gouda, Rec. str. I‑4007, pkt 11; z dnia 5 czerwca 1997 r. w sprawie C‑ 398/95 SETTG, Rec. str. I‑3091, pkt 23; z dnia 6 czerwca 2000 r. w sprawie C‑35/98 Verkooijen, Rec. str. I‑4071, pkt 48 oraz z dnia 16 stycznia 2003 r. w sprawie C‑388/01 Komisja przeciwko Włochom, Rec. str. I‑721, pkt 22). 35     W każdym razie nie można wykluczyć, co zauważyli K. R. Kranemann oraz Komisja Wspólnot Europejskich, że w niektórych przypadkach koszty związane z podróżą odbytą na terytorium Niemiec mogą być wyższe od kosztów poniesionych w celu udania się do innego państwa członkowskiego. 36     Na postawione pytanie prejudycjalne należy więc udzielić odpowiedzi, że art. 48 traktatu sprzeciwia się uregulowaniu krajowemu przyznającemu osobie, która wykonywała w ramach odbywanej praktyki przygotowawczej czynności w warunkach rzeczywistego i efektywnego zatrudnienia w innym państwie członkowskim niż państwo jej pochodzenia, prawo do zwrotu poniesionych przez nią kosztów podróży wyłącznie za część podróży odbytą na terytorium państwowym, podczas gdy zgodnie z tym uregulowaniem zwrotowi podlegałaby całość kosztów podróży, gdyby taka praktyka odbyła się na terytorium krajowym. W przedmiocie kosztów 37     Dla stron postępowania przed sądem krajowym niniejsze postępowanie ma charakter incydentalny, dotyczy bowiem kwestii podniesionej przed tym sądem; do niego zatem należy rozstrzygnięcie o kosztach. Koszty poniesione w związku z przedstawieniem uwag Trybunałowi, inne niż poniesione przez strony postępowania przed sądem krajowym, nie podlegają zwrotowi. Z powyższych względów Trybunał (pierwsza izba) orzeka, co następuje: Artykuł 48 traktatu WE (obecnie, po zmianie, art. 39 WE) sprzeciwia się uregulowaniu krajowemu przyznającemu osobie, która wykonywała w ramach odbywanej praktyki przygotowawczej czynności w warunkach rzeczywistego i efektywnego zatrudnienia w innym państwie członkowskim niż państwo jej pochodzenia, prawo do zwrotu poniesionych przez nią kosztów podróży wyłącznie za część podróży odbytą na terytorium państwowym, podczas gdy zgodnie z tym uregulowaniem zwrotowi podlegałaby całość kosztów podróży, gdyby taka praktyka odbyła się na terytorium krajowym. Podpisy * Język postępowania: niemiecki.

62011CJ0260

lt

Prašymas priimti prejudicinį sprendimą susijęs su 1985 m. birželio 27 d. Tarybos direktyvos 85/337/EEB dėl tam tikrų valstybės ir privačių projektų poveikio aplinkai vertinimo ( OL L 175, p. 40 ; 2004 m. specialusis leidimas lietuvių k., 15 sk., 1 t., p. 248) ir 1996 m. rugsėjo 24 d. Tarybos direktyvos 96/61/EB dėl taršos integruotos prevencijos ir kontrolės ( OL L 257, p. 26 ; 2004 m. specialusis leidimas lietuvių k., 15 sk., 3 t., p. 80), iš dalies pakeistų 2003 m. gegužės 26 d. Europos Parlamento ir Tarybos direktyva 2003/35/EB ( OL L 156, p. 17 ; 2004 m. specialusis leidimas lietuvių k., 15 sk., 7 t., p. 466; toliau – atitinkamai Direktyva 85/337 ir Direktyva 96/61), atitinkamai 10a straipsnio penktos pastraipos ir 15a straipsnio penktos pastraipos išaiškinimu. Šis prašymas pateiktas nagrinėjant ginčą tarp D. Edwards bei L. Pallikaropoulos ir Environment Agency , First Secretary of State bei Secretary of State for Environment, Food and Rural Affairs dėl Environment Agency išduoto leidimo eksploatuoti cemento gamyklą. Prašyme keliamas klausimas dėl to, ar Sąjungos teisę atitinka House of Lords sprendimas, kuriuo iš L. Pallikaropoulos, kurios apeliacinis skundas buvo atmestas kaip nepagrįstas, priteisiamos šalių, prieš kurias paduotas apeliacinis skundas, bylinėjimosi išlaidos. Teisinis pagrindas Tarptautinė teisė Remiantis Konvencijos dėl teisės gauti informaciją, visuomenės dalyvavimo priimant sprendimus ir teisės kreiptis į teismus aplinkosaugos klausimais, patvirtintos Europos bendrijos vardu 2005 m. vasario 17 d. Tarybos sprendimu 2005/370/EB ( OL L 124, p. 1 ; toliau – Orhuso konvencija), preambule: „<...> taip pat pripažindamos, kad kiekvienas asmuo turi teisę gyventi tinkamoje jo sveikatai bei gerovei aplinkoje, privalo ir individualiai, ir kartu su kitais saugoti aplinką ir gerinti jos būklę dėl dabartinių ir būsimų kartų gerovės, manydamos, kad, siekiant sukurti galimybes ginti šią teisę ir atlikti šią pareigą, piliečiai turi teisę gauti informaciją, dalyvauti priimant sprendimus bei galimybę kreiptis į teismus aplinkosaugos klausimais, ir pripažįstant, kad dėl to piliečiams gali prireikti pagalbos jų teisėms įgyvendinti, <...> atsižvelgdamos į tai, kad visuomenei, įskaitant organizacijas, turėtų būti sudaryta galimybė naudotis veiksmingomis teisminėmis priemonėmis ginant jos teisėtus interesus ir vykdant įstatymus, <...>“ Orhuso konvencijos 1 straipsnyje „Tikslas“ numatyta: „Kiekviena Šalis, vadovaudamasi šios Konvencijos nuostatomis, užtikrina teisę gauti informaciją, visuomenei dalyvauti priimant sprendimus bei teisę kreiptis į teismus aplinkosaugos klausimais, kad būtų apsaugota kiekvieno dabartinės ir būsimų kartų žmogaus teisė gyventi palankioje jo sveikatai ir gerovei aplinkoje.“ Šios konvencijos 3 straipsnio „Bendrosios nuostatos“ 8 dalyje numatyta: „Kiekviena Šalis užtikrina, kad asmenys, pasinaudoję šioje Konvencijoje numatytomis teisėmis, nebūtų baudžiami už savo veiklą, persekiojami arba kitais būdais varžomi. Ši nuostata netaikoma nacionalinių teismų įgaliojimams priteisti atlyginti pagrįstas teismo išlaidas.“ Tos pačios konvencijos 9 straipsnyje „Teisė kreiptis į teismus“ numatyta: „<…> 2.   Kiekviena Šalis, vadovaudamasi savo nacionaliniais įstatymais, užtikrina, kad atitinkami visuomenės atstovai a) rodantys pakankamą suinteresuotumą, arba kaip alternatyva, b) manantys, kad buvo pažeista kokia nors jų teisė, kai tai kaip būtina sąlyga numatyta Šalies administracinės procesinės teisės normose, turėtų teisę kreiptis dėl priimtų sprendimų pakartotinio nagrinėjimo [peržiūrėjimo] teisme ir (arba) kitoje, nepriklausomoje ir bešališkoje įstatymų nustatyta tvarka įsteigtoje, institucijoje, siekiant teisiniu ir procesiniu požiūriu užginčyti bet kokio sprendimo teisėtumą, veiksmus arba neveikimą [sprendimo, veiksmų arba neveikimo teisėtumą], nepažeidžiant 6 straipsnio nuostatų ir kai tai reglamentuoja nacionaliniai įstatymai bei nepažeidžiant žemiau pateikiamos 3 dalies, kitų atitinkamų šios Konvencijos nuostatų. <...> 3.   Be to, ir nepažeidžiant 1 ir 2 dalyse minimų pakartotinio nagrinėjimo [peržiūrėjimo] procedūrų, kiekviena Šalis užtikrina, kad visuomenės atstovai, atitinkantys nacionaliniuose įstatymuose numatytus kriterijus, jeigu tokie yra, galėtų administracine arba teismo tvarka kreiptis dėl privačių asmenų arba valstybės institucijų, pažeidžiančių nacionalinių įstatymų nuostatas, susijusias su aplinkosauga, veiksmų arba neveikimo užginčijimo. 4.   Be to, ir nepažeidžiant 1 dalies nuostatų, vykdant 1, 2 ir 3 dalyse nurodytas procedūras, turi būti užtikrintos atitinkamos ir veiksmingos teisinės gynybos priemonės, įskaitant, jei reikia, tokias teisines gynybos priemones kaip teismo įpareigojimas nepažeisti ieškovo teisių ar sustabdyti veiksmus, pažeidžiančius tas teises, ir tos priemonės turi būti teisingos, bešališkos, pasiūlytos laiku ir ne per daug brangios. <...> 5.   Siekdama efektyviau įgyvendinti šio straipsnio nuostatas, kiekviena Šalis užtikrina, kad visuomenei būtų pranešama apie sprendimų pakartotinio nagrinėjimo [peržiūrėjimo] administracine bei teismine tvarka procedūras, ir apsvarsto klausimą dėl atitinkamų mechanizmų, leidžiančių pašalinti arba sumažinti finansines arba kitas kliūtis, trukdančias kreiptis į teismus, sukūrimo.“ Sąjungos teisė Pagal Direktyvos 85/337 10a straipsnį ir Direktyvos 96/61 15a straipsnį: „Valstybės narės užtikrina, kad pagal atitinkamą nacionalinę teisinę sistemą suinteresuotos visuomenės nariai: a) turintys pakankamą interesą, arba alternatyviai; b) pareikšdami apie teisės pažeidimą, jei valstybės narės administracinio proceso teisė reikalauja to kaip išankstinės sąlygos, turėtų teisę į peržiūrėjimą teisme ar kitoje įstatymo nustatytoje nepriklausomoje ir nešališkoje institucijoje, kad užginčytų sprendimų, veikimo ar neveikimo, kuriems pagal šią direktyvą taikomos visuomenės dalyvavimo nuostatos, materialinį ar procesinį teisėtumą. Valstybės narės nustato, kuriame etape sprendimai, veikimas ar neveikimas gali būti ginčijami. Kas yra pakankamas interesas ir teisės pažeidimas, nustato valstybės narės, deramai siekdamos suteikti suinteresuotai visuomenei plačias galimybes kreiptis į teismus. <...> Šio straipsnio nuostatos neatmeta preliminaraus peržiūrėjimo administracinėje institucijoje galimybės ir neturi poveikio reikalavimui išnaudoti administracinio peržiūrėjimo procedūras prieš imantis peržiūrėjimo procedūrų teismo tvarka, jei to reikalauja nacionalinė teisė. Bet kuri tokia procedūra turi būti teisinga, nešališka, savalaikė ir nepernelyg brangi. <...>“ 2011 m. gruodžio 13 d. Europos Parlamento ir Tarybos direktyva 2011/92/ES dėl tam tikrų valstybės ir privačių projektų poveikio aplinkai vertinimo ( OL L 26, p. 1 ) buvo kodifikuota Direktyva 85/337. Direktyvos 2011/92 11 straipsnio 4 dalies antroje pastraipoje numatytos nuostatos identiškos Direktyvos 85/337 10a straipsnio penktos pastraipos nuostatoms. 2008 m. sausio 15 d. Europos Parlamento ir Tarybos direktyva 2008/1/EB dėl taršos integruotos prevencijos ir kontrolės ( OL L 24, p. 8 ) kodifikuota Direktyva 96/61. Direktyvos 2008/1 16 straipsnio 4 dalies antroje pastraipoje numatytos nuostatos identiškos Direktyvos 96/61 15a straipsnio penktos pastraipos nuostatoms. Jungtinės Karalystės teisė 2009 m. Aukščiausiojo Teismo procedūros reglamento ( Supreme Court Rules 2009 ; SI 2009, Nr. 1603) 49 straipsnio 1 dalyje numatyta: „Bylinėjimosi išlaidas išsamiai įvertina du pirmininko paskirti išlaidų klausimą nagrinėjantys pareigūnai ( costs officers ) ir: a) vienas iš jų turi būti costs judge (Aukštesnės pakopos teismų bylinėjimosi išlaidas vertinantis teisėjas, anglų k. Taxing Master of the Senior courts ); o b) antrasis gali būti kancleris.“ Pagrindinė byla ir prejudiciniai klausimai D. Edwards pateikė ieškinį dėl Environment Agency sprendimo išduoti leidimą eksploatuoti Rugby (Jungtinė Karalystė) esančią cemento gamyklą ir deginti atliekas remdamasis aplinkos teise, ypač tuo, kad neatliktas projekto poveikio aplinkai vertinimas. Šiuo tikslu D. Edwards galėjo pasinaudoti teisine pagalba. Kadangi šis ieškinys buvo atmestas, D. Edwards pateikė apeliacinį skundą Court of Appeal , bet galiausiai paskutinę teismo posėdžio dieną pateikto apeliacinio skundo atsisakė. L. Pallikaropoulos prašymu jai buvo leista įstoti į bylą kaip apeliantei siekiant tęsti procesą. Ji neatitiko teisinei pagalbai gauti taikomų reikalavimų, tačiau Court of Appeal sutiko, kad jai tenkančių padengti bylinėjimosi išlaidų suma neviršytų 2000 GBP. Court of Appeal atmetė L. Pallikaropoulos skundą ir nurodė, kad ji turi padengti savo ir šalių, prieš kurias paduotas apeliacinis skundas, bylinėjimosi išlaidas neviršijant nustatytos sumos. L. Pallikaropoulos pateikė apeliacinį skundą House of Lords , kurio ji prašė neįpareigoti pateikti garantijos, susijusios su numatomomis 25000 GBP dydžio bylinėjimosi išlaidomis, kurios jos prašė šis teismas. Šis prašymas buvo atmestas. L. Pallikaropoulos taip pat paprašė priimti nutartį dėl su bylinėjimosi išlaidomis susijusios apsaugos priemonės (anglų k. protective costs order ), kuria būtų apribota jos su bylinėjimosi išlaidomis susijusi atsakomybė, taikymo, jeigu jos skundas nebūtų patenkintas. Šis prašymas buvo atmestas. 2008 m. balandžio 16 d. House of Lords patvirtino Court of Appeal sprendimą atmesti apeliacinį skundą, o tų pačių metų liepos 18 d. nurodė, kad L. Pallikaropoulos turi padengti atsakovių apeliaciniame procese bylinėjimosi išlaidas, kurių dydį, jei šalys nesusitartų, turėtų nustatyti Clerk of the Parliaments . Atsakovės dėl padengtinų išlaidų pateikė dvi sąskaitas, kuriose nurodė 55810 GBP ir 32290 GBP dydžio sumas. House of Lords jurisdikcija buvo perduota 2009 m. spalio 1 d. naujai įkurtam Supreme Court of the United Kingdom . Remiantis 2009 m. Supreme Court procedūros reglamentu, bylinėjimosi išlaidas išsamiai įvertina du šio teismo pirmininko paskirti „costs officers“. Šiuo tikslu tam, kad užginčytų bylinėjimosi išlaidų iš jos priteisimą, L. Pallikaropoulos rėmėsi direktyvomis 85/337 ir 96/61. 2009 m. gruodžio 4 d. sprendimu „costs officers“ nusprendė, kad iš esmės turėjo kompetenciją įvertinti šio argumento pagrįstumą. Šį sprendimą vykstant procedūrai dėl bylinėjimosi išlaidų atsakovės pagrindinėje byloje apskundė Supreme Court of the United Kingdom vienam teisėjui, o savo skunde prašė šio teisėjo perduoti bylą nagrinėti penkių teisėjų kolegijai, kaip galiausiai nuspręsta padaryti. 2010 m. gruodžio 15 d. ši kolegija priėmė sprendimą. Ji nusprendė, kad „costs officers“ negalėjo viršyti 2009 m. Supreme Court procedūros reglamente apibrėžtos jų kompetencijos ribų, taigi turėjo tik apskaičiuoti bylinėjimosi išlaidas. Jos nuomone, į klausimą, ar vykdomas procesas yra pernelyg brangus, kaip tai suprantama pagal direktyvas 85/337 ir 96/61, gali atsakyti tik bylą iš esmės nagrinėjantis teismas, kuris gali priimti sprendimą in limine litis , kai vertina prašymą taikyti su bylinėjimosi išlaidomis susijusią apsaugos priemonę, arba tuo pat metu, kaip priima sprendimą dėl esmės. Ši kolegija taip pat nurodė, kad klausimo, ar atsakovių patirtų bylinėjimosi išlaidų priteisimas iš L. Pallikaropoulos prieštaravo šioms direktyvoms, House of Lords nenagrinėjo, kai sprendė dėl jos prašymo taikyti su bylinėjimosi išlaidomis susijusią apsaugos priemonę. Šiomis aplinkybėmis Supreme Court of the United Kingdom nusprendė sustabdyti bylos nagrinėjimą ir pateikti Teisingumo Teismui šiuos prejudicinius klausimus: „1. Kaip nacionalinis teismas turi spręsti klausimą dėl bylinėjimosi išlaidų priteisimo iš privataus asmens, kurio ieškinys su aplinkos apsauga susijusioje byloje atmestas, atsižvelgiant į Orhuso konvencijos 9 straipsnio 4 dalies, įgyvendintos [Direktyvos 85/337] 10a straipsniu ir [Direktyvos 96/61] 15a straipsniu, reikalavimus? 2. Ar klausimas dėl to, ar bylinėjimasis nėra „pernelyg brangus“, kaip tai suprantama pagal Orhuso konvencijos 9 straipsnio 4 dalį, įgyvendintą [minėtomis] direktyvomis, turėtų būti sprendžiamas remiantis objektyviais kriterijais (atsižvelgiant, pavyzdžiui, į „eilinio“ privataus asmens galimybę padengti bylinėjimosi išlaidas, kurios gali būti jam priteistos), ar subjektyviais kriterijais (atsižvelgiant į konkretaus ieškovu esančio privataus asmens turimas lėšas), ar taikant kartu šiuos dviejų tipų kriterijus? 3. Ar vis dėlto šį klausimą reikia spręsti remiantis tik valstybių narių nacionaline teise su sąlyga, kad būtų pasiektas [minėtose] direktyvose numatytas rezultatas, t. y. kad atitinkamas procesas nebūtų „pernelyg brangus“? 4. Vertinant, ar procesas yra ar nėra „pernelyg brangus“, ar svarbu tai, jog ieškovas faktiškai nebuvo atgrasytas pareikšti ieškinį ar tęsti pradėtą procesą? 5. Ar nagrinėjant a) apeliacinį skundą arba b) antrąjį apeliacinį skundą, šių klausimų atžvilgiu galima laikytis kitokio požiūrio nei tas, kuris būtinas pirmojoje instancijoje?“ Dėl prejudicinių klausimų Šiais skirtingais klausimais, kuriuos reikia nagrinėti kartu, prašymą priimti prejudicinį sprendimą pateikęs teismas prašo Teisingumo Teismo išaiškinti, pirma, Direktyvos 85/337 10a straipsnio penktoje pastraipoje ir Direktyvos 96/61 15a straipsnio penktoje pastraipoje numatytą reikalavimą, kad šiose nuostatose numatytas teismo procesas neturi būti pernelyg brangus, ir, antra, šio reikalavimo vertinimo kriterijus, kuriuos gali taikyti nacionalinis teismas spręsdamas dėl bylinėjimosi išlaidų, bei diskreciją, kurią turi valstybės narės, kai nustato šiuos kriterijus vidaus teisėje. Prašymą priimti prejudicinį sprendimą pateikęs teismas taip pat prašo Teisingumo Teismo išaiškinti, ar kai nacionalinis teismas atlieka vertinimą, ar procesas per brangus, jis turi atsižvelgti į tai, kad šalis, iš kurios gali būti priteistos bylinėjimo išlaidos, faktiškai nebuvo atgrasyta pareikšti ieškinį ar tęsti procesą, ir ar jo analizė gali būti skirtinga, atsižvelgiant į tai, ar jis priima sprendimą užbaigdamas procesą pirmojoje, apeliacinėje ar antrosios apeliacijos instancijoje. – Dėl direktyvose 85/337 ir 96/61 vartojamos sąvokos „nepernelyg brangus“ reikšmės Kaip Teisingumo Teismas jau yra nusprendęs, visų pirma reikia priminti, jog Direktyvos 85/337 10a straipsnio penktoje pastraipoje ir Direktyvos 96/61 15a straipsnio penktoje pastraipoje numatytu reikalavimu, kad teismo procesas nebūtų pernelyg brangus, nacionaliniams teismams nedraužiama nuspręsti dėl bylinėjimosi išlaidų priteisimo (šiuo klausimu žr. 2009 m. liepos 16 d. Sprendimo Komisija prieš Airiją , C-427/07, Rink. p. I-6277 , 92 punktą). Tai aiškiai matyti iš Orhuso konvencijos, su kuria Sąjungos teisės aktai turi būti „tinkamai suderinti“, kaip numatyta Direktyvos 2003/35, kuria iš dalies pakeistos direktyvos 85/337 ir 96/61, 5 konstatuojamojoje dalyje, nes šios konvencijos 3 straipsnio 8 dalyje konkrečiai nurodyta, kad nacionalinių teismų įgaliojimai priteisti atlyginti pagrįstas teismo išlaidas nepaveikiami. Be to, reikia pabrėžti, jog reikalavimas, kad bylinėjimasis nebūtų pernelyg brangus, apima visas finansines išlaidas, patirtas dalyvaujant teismo procese (šiuo klausimu žr. minėto Sprendimo Komisija prieš Airiją 92 punktą). Taigi brangumas turi būti vertinamas visapusiškai, atsižvelgiant į visas atitinkamos šalies patirtas išlaidas. Be to, tiek iš vienodo Sąjungos teisės taikymo, tiek iš lygybės principo reikalavimų matyti, kad Sąjungos teisės nuostatos, kurioje, kai siekiama nustatyti jos prasmę ir apimtį, nėra aiškios nuorodos į valstybių narių teisę, sąvokos visoje Europos Sąjungoje paprastai turi būti aiškinamos autonomiškai ir vienodai, atsižvelgiant į šios nuostatos priėmimo aplinkybes ir ja siekiamą tikslą (žr., be kita ko, 2012 m. vasario 14 d. Sprendimo Flachglas Torgau , C-204/09, 37 punktą). Iš to matyti, kad nei Orhuso konvencijoje, kurios 9 straipsnio 4 dalyje numatyta, kad šio straipsnio 1–3 dalyse nurodytos procedūros neturi būti pernelyg brangios, nei direktyvose 85/337 ir 96/61 konkrečiai nenurodomas būdas, kaip vertinti teismo proceso išlaidas, siekiant išsiaiškinti, ar jos turi būti laikomos pernelyg didelėmis, todėl toks vertinimas nėra vien nacionalinės teisės klausimas. Taigi, kaip aiškiai nurodyta Direktyvos 85/337 10a straipsnio trečioje pastraipoje ir Direktyvos 96/61 15a straipsnio trečioje pastraipoje, Sąjungos teisės aktų leidėjo tikslas yra suteikti suinteresuotai visuomenei „plačias galimybes kreiptis į teismus“. Šis tikslas susijęs su bendresniu Sąjungos teisės aktų leidėjo siekiu išlaikyti, saugoti ir gerinti aplinkos kokybę ir skatinti visuomenę aktyviai dalyvauti siekiant šio tikslo. Be to, reikalavimas, kad „išlaidos nebūtų pernelyg didelės“ aplinkos srityje padeda užtikrinti, kad būtų paisoma Europos Sąjungos pagrindinių teisių chartijos 47 straipsnyje numatytos teisės į veiksmingą teisinę gynybą ir laikomasi veiksmingumo principo, pagal kurį dėl ieškinių, skirtų iš Sąjungos teisės kylančių asmenų teisių apsaugai užtikrinti, pareiškimo procesinių taisyklių naudotis Sąjungos teisės sistemoje nustatytomis teisėmis neturi tapti praktiškai neįmanoma arba pernelyg sudėtinga (žr., be kita ko, 2011 m. kovo 8 d. Sprendimo Lesoochranárske zoskupenie VLK , C-240/09, Rink. p. I-1255 , 48 punktą). Galiausiai, nors 2000 m. Jungtinių Tautų Organizacijos Europos ekonomikos komisijos paskelbtame dokumente „Orhuso konvencija: įgyvendinimo vadovas“ pateikiamas šios konvencijos išaiškinimas nėra privalomas, reikia pažymėti, kad jame aiškiai nurodoma, jog skundo remiantis konvencija ar dėl to, kad būtų taikoma nacionalinė aplinkos teisė, pateikimo išlaidos neturi būti tokios didelės, kad užkirstų visuomenės nariams kelią siekti peržiūros atitinkamais atvejais. Iš to, kas pasakyta, matyti, kad Direktyvos 85/337 10a straipsnio penktoje pastraipoje ir Direktyvos 96/61 15a straipsnio penktoje pastraipoje numatytas reikalavimas, kad teismo proceas neturi būti pernelyg brangus, reiškia, jog šiose nuostatose numatytiems asmenims neturi būti užkirstas kelias pareikšti ieškinį ar tęsti teismo procesą, patenkančius į šių straipsnių taikymo sritį, dėl finansinės naštos, kuri galėtų dėl to atsirasti. Kai nacionalinis teismas turi priimti sprendimą dėl bylinėjimosi išlaidų priteisimo iš asmens, kuris, būdamas ieškovu, bylą aplinkos srityje pralaimėjo, arba – bendresne prasme – kai jis turi, kaip gali būti Jungtinės Karalystės teismų atveju, ankstyvoje proceso stadijoje išdėstyti poziciją dėl galimo išlaidų, kurias padengti gali tekti bylą pralaimėjusiai šaliai, apribojimo, šis teismas turi įsitikinti, kad laikomasi šio reikalavimo, atsižvelgdamas tiek į savo teises siekiančio apginti asmens interesą, tiek į bendrąjį su aplinkos apsauga susijusį interesą. – Dėl reikalavimo, kad „išlaidos nebūtų pernelyg didelės“ vertinimo kriterijų, į kuriuos reikia atsižvelgti Kaip buvo nurodyta šio sprendimo 24 punkte, Supreme Court of the United Kingdom norėtų sužinoti, kokius vertinimo kriterijus privalo taikyti nacionalinis teismas siekdamas užtikrinti reikalavimo, kad proceso išlaidos nebūtų pernelyg didelės, laikymąsi, kai sprendžia dėl bylinėjimosi išlaidų. Jis klausia, be kita ko, ar vertinant reikia remtis objektyviais, ar, atvirkščiai, subjektyviais kriterijais, ir kiek būtina atsižvelgti į nacionalinę teisę. Reikia priminti, kad pagal nusistovėjusią teismo praktiką, jeigu Sąjungos teisei trūksta tikslumo, perkeldamos direktyvą valstybės narės privalo užtikrinti jos veiksmingumą, tačiau pasirinktinų būdų atžvilgiu turi didelę diskreciją (žr., be kita ko, 2006 m. lapkričio 9 d. Sprendimo Komisija prieš Airiją , C-216/05, Rink. p. I-10787 , 26 punktą). Iš to matyti, kad kalbant apie būdus, kuriais galima pasiekti tikslą užtikrinti nepernelyg brangią veiksmingą teisminę apsaugą aplinkos teisės srityje, reikia atsižvelgti į visas atitinkamas nacionalinės teisės nuostatas ir, be kita ko, į nacionalinę teisinės pagalbos sistemą bei su bylinėjimosi išlaidomis susijusį apsaugos režimą, kaip antai aptartus šio sprendimo 16 punkte. Iš tikrųjų reikia atsižvelgti į didelius nacionalinės teisės aktų skirtumus šioje srityje. Be to, kaip nurodyta, nacionalinis teismas, kuriam tenka spręsti dėl bylinėjimosi išlaidų, turi įsitikinti, kad laikomasi šio reikalavimo, atsižvelgdamas tiek į savo teises siekiančio apginti asmens interesą, tiek į bendrąjį su aplinkos apsauga susijusį interesą. Taigi atliekant šį vertinimą turėtų būti atsižvelgiama ne tik į suinteresuotojo asmens ekonominę padėtį, bet ir objektyviai išanalizuojamas bylinėjimosi išlaidų dydis, juolab kad, kaip nurodyta šio sprendimo 32 punkte, asmenys ir visuomeninės organizacijos savaime skatinami aktyviai dalyvauti saugant aplinką. Tokiu atveju proceso išlaidos tam tikrais atvejais neturi pasirodyti objektyviai nepagrįstos. Taigi proceso išlaidos neturi viršyti suinteresuotojo asmens finansinių galimybių ir bet kuriuo atveju neturi būti objektyviai nepagrįstos. Kiek tai susiję su suinteresuotojo asmens ekonominės padėties analize, reikia pažymėti, kad vertinimas, kurį turi atlikti nacionalinis teismas, negali būti atliekamas remiantis vien spėjamomis „eilinio“ ieškovo finansinėmis galimybėmis, nes tokie duomenys gali būti mažai susiję su suinteresuotojo asmens padėtimi. Be to, nacionalinis teismas gali atsižvelgti į atitinkamų šalių situaciją, tai, ar pareiškėjas gali pagrįstai tikėtis, kad jo reikalavimai bus patenkinti, tai, kokio dydžio rizika kyla jam ir aplinkos apsaugai, taikytinos teisės ir proceso sudėtingumą ir į galimą reikalavimų nepagrįstumą atskirose jų nagrinėjimo stadijose (pagal analogiją žr. 2010 m. gruodžio 22 d. Sprendimo DEB , C-279/09, Rink. p. I-13849 , 61 punktą). Reikia taip pat patikslinti, kad vien Supreme Court of the United Kingdom nurodytos aplinkybės, jog suinteresuotajam asmeniui faktiškai nebuvo užkirstas kelias pasinaudoti teise pareikšti ieškinį, nepakanka, jog būtų galima teigti, kad procesas jam nėra pernelyg brangus, kaip tai suprantama pagal direktyvas 85/337 ir 96/61. Galiausiai dėl klausimo, ar vertinimas, ar išlaidos nėra pernelyg didelės, turėtų skirtis, nelygu, ar nacionalinis teismas dėl bylinėjimosi išlaidų sprendžia užbaigdamas procesą pirmojoje, apeliacinėje ar antrosios apeliacijos instancijose, kurį kėlė ir prašymą priimti prejudicinį sprendimą pateikęs teismas, reikia pažymėti, kad toks skirtumas direktyvose 85/337 ir 96/61 nenumatytas, o dėl tokio aiškinimo nebūtų visiškai paisoma Sąjungos teisės aktų leidėjo tikslo užtikrinti dideles galimybes kreiptis į teismus ir padėti gerinti aplinkos apsaugą. Taigi reikalavimo, kad teismo procesas nebūtų pernelyg brangus, nacionalinis teismas negali vertinti skirtingai, atsižvelgiant į tai, ar jis sprendimą priima užbaigdamas procesą pirmojoje, apeliacinėje ar antrosios apeliacijos instancijose. Todėl, reikia pripažinti, kad kai nacionalinis teismas turi priimti sprendimą tokiomis aplinkybėmis, kaip nurodytosios šio sprendimo 41 punkte, dėl to, ar teismo proceso aplinkos srityje išlaidos suinteresuotajam asmeniui yra pernelyg didelės, jis turi atsižvelgti ne tik į šio asmens ekonominę padėtį, bet ir objektyviai įvertinti bylinėjimosi išlaidų dydį. Be to, jis gali atsižvelgti į atitinkamų šalių situaciją, tai, ar pareiškėjas gali pagrįstai tikėtis, kad jo reikalavimai bus patenkinti, tai, kokio dydžio rizika kyla jam ir aplinkos apsaugai, taikytinos teisės ir proceso sudėtingumą ir į galimą reikalavimų nepagrįstumą atskirose jų nagrinėjimo stadijose, taip pat į tai, ar egzistuoja nacionalinė teisinės pagalbos sistema arba su bylinėjimosi išlaidomis susijęs apsaugos režimas. Tačiau vien aplinkybės, kad suinteresuotasis asmuo faktiškai nebuvo atgrasytas pasinaudoti teise pareikšti ieškinį, nepakanka, kad būtų galima pripažinti, jog proceso išlaidos jam nėra pernelyg didelės. Galiausiai šis vertinimas negali būti atliekamas remiantis skirtingais kriterijais, atsižvelgiant į tai, ar jis atliekamas užbaigiant procesą pirmojoje, apeliacinėje ar antrosios apeliacijos instancijose. Dėl bylinėjimosi išlaidų Kadangi šis procesas pagrindinės bylos šalims yra vienas iš etapų prašymą priimti prejudicinį sprendimą pateikusio teismo nagrinėjamoje byloje, bylinėjimosi išlaidų klausimą turi spręsti šis teismas. Išlaidos, susijusios su pastabų pateikimu Teisingumo Teismui, išskyrus tas, kurias patyrė minėtos šalys, nėra atlygintinos. Remdamasis šiais motyvais, Teisingumo Teismas (ketvirtoji kolegija) nusprendžia: 1985 m. birželio 27 d. Tarybos direktyvos 85/337/EEB dėl tam tikrų valstybės ir privačių projektų poveikio aplinkai vertinimo ir 1996 m. rugsėjo 24 d. Tarybos direktyvos 96/61/EB dėl taršos integruotos prevencijos ir kontrolės, iš dalies pakeistų 2003 m. gegužės 26 d. Europos Parlamento ir Tarybos direktyva 2003/35/EB, atitinkamai 10a straipsnio penktoje pastraipoje ir 15a straipsnio penktoje pastraipoje numatytas reikalavimas, kad teismo procesas neturi būti pernelyg brangus, reiškia, jog šiose nuostatose numatytiems asmenims neturi būti užkirstas kelias pareikšti ieškinį ar tęsti teismo procesą, patenkančius į šių straipsnių taikymo sritį, dėl finansinės naštos, kuri galėtų dėl to atsirasti. Kai nacionalinis teismas turi priimti sprendimą dėl bylinėjimosi išlaidų priteisimo iš asmens, kuris, būdamas ieškovu, bylą aplinkos srityje pralaimėjo, arba – bendresne prasme – kai jis turi, kaip gali būti Jungtinės Karalystės teismų atveju, ankstyvoje proceso stadijoje išdėstyti poziciją dėl galimo išlaidų, kurias padengti gali tekti bylą pralaimėjusiai šaliai, apribojimo, šis teismas turi įsitikinti, kad laikomasi šio reikalavimo, atsižvelgdamas tiek į savo teises siekiančio apginti asmens interesą, tiek į bendrąjį su aplinkos apsauga susijusį interesą. Atlikdamas šį vertinimą nacionalinis teismas turi atsižvelgti ne tik į šio asmens ekonominę padėtį, bet ir objektyviai įvertinti bylinėjimosi išlaidų dydį. Be to, jis gali atsižvelgti į atitinkamų šalių situaciją, tai, ar pareiškėjas gali pagrįstai tikėtis, kad jo reikalavimai bus patenkinti, tai, kokio dydžio rizika kyla jam ir aplinkos apsaugai, taikytinos teisės ir proceso sudėtingumą ir į galimą reikalavimų nepagrįstumą atskirose jų nagrinėjimo stadijose, taip pat į tai, ar egzistuoja nacionalinė teisinės pagalbos sistema ar su bylinėjimosi išlaidomis susijęs apsaugos režimas. Tačiau vien aplinkybės, kad suinteresuotasis asmuo faktiškai nebuvo atgrasytas pasinaudoti teise pareikšti ieškinį, nepakanka, kad būtų galima pripažinti, jog proceso išlaidos jam nėra pernelyg didelės. Galiausiai šis vertinimas negali būti atliekamas remiantis skirtingais kriterijais, atsižvelgiant į tai, ar jis atliekamas užbaigiant procesą pirmojoje, apeliacinėje ar antrosios apeliacijos instancijose. Parašai. ( *1 ) Proceso kalba: anglų.

62007TJ0219

fi

Vaatimus kumota 24.4.2007 tehty komission päätös, jolla ilmoitettiin Belgian viranomaisille, että Thaimaasta peräisin olevien diskettien tuontitulli on kirjattava tileihin jälkikäteen eikä kyseisiä tulleja ole peruutettava (asianumero REC 05/02) Ratkaisu 1) Kanne hylätään. 2) DSV Road NV velvoitetaan korvaamaan oikeudenkäyntikulut.

61994CJ0001

en

Grounds 1 By order of 24 April 1992, received at the Court Registry on 4 January 1994, the Consiglio di Stato (Council of State) referred to the Court for a preliminary ruling under Article 177 of the EEC Treaty six questions on the interpretation of Council Regulation (EEC) No 1785/81 of 30 June 1981 on the common organization of the markets in the sugar sector (OJ 1981 L 177, p. 4) and Council Regulation (EEC) No 193/82 of 26 January 1982 laying down general rules for transfers of quotas in the sugar sector (OJ 1982 L 21, p. 3). 2 Those questions arose in proceedings between Cavarzere Produzioni Industriali SpA and Saccarifera del Rendina SpA, companies belonging to Gruppo Saccarifero Veneto (hereinafter "GSV"), and the Ministries of Agriculture and Forestry and of Industry, Commerce and Crafts for the annulment of three ministerial orders on the allocation of sugar production quotas for the 1986/87, 1987/88 and 1988/89 marketing years. Interveners in the proceedings included ISI ° Industria Saccarifera Italiana Agro-Industriale SpA (hereinafter "ISI") and also Eridania ° Zuccherifici Nazionali SpA and Industria Sarda Zuccheri SpA. 3 The common organization of the market in the sugar sector is governed by Regulation No 1785/81. It includes a quota system for sugar production. The regulation distinguishes between three types of quota. The A quota, which represents consumption within the Community, may be freely marketed in the common market and the disposal of A quota sugar is guaranteed by the intervention price. The B quota is the quantity of sugar produced in excess of the A quota but without exceeding a "maximum quota" equal to the A quota multiplied by a coefficient. It may also be freely marketed in the common market, but without an intervention price guarantee, or exported to non-member countries with export aid. Finally, the C quota is the quantity produced in excess of the "maximum quota" (quota A plus quota B). It may be marketed only in non-member countries and no export aid may be granted. 4 Article 24 of Regulation No 1785/81 fixes the A and B basic quantities for each Member State and provides that they are to allocate, under the conditions laid down in the regulation, an A quota and a B quota to each sugar-producing undertaking established in their territory. The quotas relate to a marketing year which runs from 1 July of one year to 30 June of the following year. 5 Under the original version of Regulation No 1785/81, the quota system applied only to the 1981/82 to 1985/86 marketing years. However, it was extended to the 1986/87 to 1990/91 marketing years by Council Regulation (EEC) No 934/86 of 24 March 1986 amending Regulation No 1785/81 (OJ 1986 L 87, p. 1). 6 Article 1(2) of Regulation No 934/86, replacing Article 23 of Regulation No 1785/81, provides that "for the 1986/87 and 1987/88 marketing years, and without prejudice to Article 25, the A and B quotas of sugar-producing undertakings ... shall be those which obtained in the 1985/86 marketing year". Subsequently, Council Regulation (EEC) No 1107/88 of 25 April 1988 amending Regulation No 1785/81 (OJ 1988 L 110, p. 20) similarly fixed the quotas for the 1988/89 to 1990/91 marketing years. 7 Article 25(1) of Regulation No 1785/81 permits Member States to transfer A and B quotas between undertakings, taking into consideration the interests of each of the parties concerned and in particular those of sugar beet or sugar cane producers. 8 The conditions for the exercise of that "power of manoeuvre" are defined by Article 25(2), which reads as follows: "Member States may reduce the A quota and the B quota of each sugar-producing undertaking ... situated in their territories by a total quantity not exceeding, for the period referred to in Article 23(1), 10% of the A quota or of the B quota, as the case may be, fixed for each of them in accordance with Article 24. The limit of 10% referred to in the first subparagraph shall not apply in Italy ... in cases where the transfer of quotas is made on the basis of restructuring plans in the beet, cane and sugar manufacturing sectors in the region concerned and to the extent necessary to permit such plans to be implemented. ..." 9 Under Article 25(3), the withdrawn quantities of A and B quotas are to be allocated by the Member States to one or more other undertakings established in their territory. 10 Finally, Article 25(4) provides that the Council is to adopt general rules for the adjustment of quotas, in particular where that results from the amalgamation or transfer of undertakings. Such rules were introduced by Regulation No 193/82 laying down general rules for transfers of quotas in the sugar sector. 11 Article 7 of Regulation No 193/82 provides that where a Member State applies Article 25(2) of Regulation No 1785/81, it is to allocate the adjusted quotas before 1 March with a view to applying them in the following marketing year. 12 With respect to the 1986/87 marketing year, however, Article 1(1) of Commission Regulation (EEC) No 1662/86 of 29 May 1986 laying down transitional measures on the transfer of quotas in the sugar sector (OJ 1986 L 145, p. 41) provided that, by way of derogation from Article 7 of Regulation No 193/82, Member States were to allocate before 1 July 1986 the quotas adjusted under the first subparagraph of Article 25(2) of Regulation No 1785/81. 13 Article 2 of Regulation No 193/82 lays down the manner in which the A and B quotas are to be adjusted in the event of the merger or transfer of sugar-producing undertakings or the transfer of sugar factories. It provides inter alia that quotas are to be allocated in proportion to the sugar production absorbed by each undertaking. Under Article 6 of the regulation, if the merger or transfer occurs between 1 July of the current year and 31 January of the following year, that allocation is to take effect for the marketing year current during that period. 14 The first of the three ministerial orders at issue in the main proceedings concerns the 1986/87 marketing year. It was adopted jointly by the Minister of Agriculture and the Minister of Industry on 11 August 1986 and published in the Gazzetta Ufficiale della Repubblica Italiana on 19 August 1986. As is clear from the order for reference, that ministerial order adjusted GSV' s sugar production quotas, previously allocated by Ministerial Order of 22 April 1986, taking into account the sale of some of the GSV group' s factories to ISI in July 1986. 15 The second ministerial order, relating to the 1987/88 marketing year, was adopted on 27 February 1987 and published on 16 March 1987. According to the order for reference, that order reduced the production quotas for some producing undertakings and increased them for others, without changing those allocated to GSV for the previous marketing year by the Order of 11 August 1986. 16 The third ministerial order was adopted on 30 June 1988 and published on 10 August 1988. According to the national court, that order allocated the production quotas for the 1988/89 marketing year pursuant to Regulation No 1107/88 and in the exercise of the power of manoeuvre under Article 25(2) of Regulation No 1785/81. On that occasion the quotas allocated to GSV were reduced. 17 The three ministerial orders were challenged by the two GSV undertakings in proceedings before the Tribunale Amministrativo Regionale del Lazio (Lazio Regional Administrative Court) as being contrary to Community law. The Tribunale Amministrativo dismissed the applications against the Ministerial Orders of 11 August 1986 and 27 February 1987, but upheld the application against the Order of 30 June 1988 on the ground that the power of manoeuvre had been exercised after 1 March of that year. That order was thus annulled. 18 Appeals against the judgments of the Tribunale Amministrativo were lodged with the Consiglio di Stato, which joined the cases, stayed the proceedings, and referred the following questions to the Court: "(1) Overall, having regard to the need to maintain a unified approach in Community matters, it may be considered that the date 1 March laid down in Article 7 of Regulation No 193/82 is mandatory, particularly since, in order to suspend the effect of that time-limit, it was considered necessary in 1986 to adopt a specific regulation (Regulation No 1662/86). However, it is still necessary to clarify what effects may arise in a system of that kind where the regulations which determine the quotas are adopted after 1 March. In that case, the question may be asked whether the quotas thus determined are not capable of amendment or, as contended by the Ministries for Agriculture and for Industry, the time-limits for redistribution, having regard to all the other conditions, may be deemed by implication to have been deferred and, as regards the time of adoption of the Community provisions and the commencement of the marketing year (1 July), for how long, in the absence of any time-limit." "(2) Where (as in the present case) undertakings or production plants are disposed of, is it the case that, as regards the allocation of quotas, the provisions which govern such transfers (Article 2 of Regulation No 193/82), based on a strictly proportional division of production capacity, apply exclusively or may the 'power of manoeuvre' in respect of the quotas provided for in Article 25(2) of Regulation No 1785/81 also be exercised? (3) If such a possibility exists, the problem arises ° as it appears to have done in this case ° of the circumstances in which the relevant powers were exercised, it being expressly stated in the Ministerial Order of 11 August 1986 that, in the determination of quotas as between the undertakings no longer within the group, application had been made of 'the criteria' on which the previous allocation was based, laid down by the Ministerial Order of 22 April 1986 for general purposes unconnected with those to be upheld in the apportionment of quotas, in the case of the disposal of undertakings. In that connection, it must be borne in mind that the apportionment of quotas is not subject to time-limits, whereas, by virtue of Article 7 of Regulation No 193/82, the transfers under Article 25(2) may take place, as already indicated, 'before 1 March' of each year. Which, regardless of the mandatory nature or otherwise of the said time-limit, gives the impression that the difference between the aims pursued by the two provisions would make it advisable to adopt different measures for their application. (4) Does the first subparagraph of Article 25(2) allow the 'manoeuvre of quotas' for both quota A and quota B, provided that the limit of 10% of the total allocation is not exceeded or the said 10% constitutes the limit for the individual quotas, or does the adjustment of one of the two quotas preclude adjustment of the second? The text of the provision treats the two quotas as alternatives (cf. 'of the A quota or of the B quota, as the case may be' ). (5) Is the quota that is to be reduced the one indicated in the order making the initial allocation or must it be arrived at by adding to it any supplementary allocations brought forward from previous years or by deducting from it the quantity of sugar not produced? (6) Does the existence of 'restructuring plans' ° which in Italy entails authorization for the limit of 10% to be exceeded ° relate to individual undertakings or to the entire production sector in the country as a whole or in a smaller territorial unit (the Community regulations under review often refer to 'regions' of a smaller area than that of the individual Member State) which includes a number of undertakings? In the first case, the national administrative measure would have no effect on undertakings not covered by the plan; in the second case, there could be repercussions for all the undertakings and it would be necessary to consider whether the power may be exercised several times during the marketing year and how a guarantee could be given to undertakings that their programmes would definitely be implemented. It is therefore necessary to establish the extent of the restructuring 'on the basis' of which the transfer of quotas may be carried out; must it be regarded as linked strictly to a sub-national area (cf. Article 1(4) of Regulation No 934/86)? Is it sufficient for there to exist plans approved by individual undertakings, irrespective of any national or regional plan? Must the existence of a structuring plan (as in the case of ISI, which purchased a number of production units from Cavarzere), 'on the basis' (cf. Regulation No 1785/81) of which the transfer of quotas can be carried out, necessarily have the effect of excluding undertakings that have not yet submitted such plans to the competent authorities, not being under an obligation to do so?" Question 1 19 By its first question the national court essentially asks whether Member States may, for the marketing year starting on 1 July, exercise the power of manoeuvre conferred on them by Article 25(2) of Regulation No 1785/81 after the date of 1 March laid down by Regulation No 193/82, where the Council regulation fixing the quotas and stating that power to be applicable has been adopted after 1 March. 20 To begin with, as the national court considered, the time-limit of 1 March prescribed for the exercise by Member States of their power of manoeuvre is mandatory. 21 As the GSV undertakings, ISI and the Commission observe, that follows in particular from the fact that the time-limit is intended to ensure that operators in the sugar sector will have a period of four months in which to plan their activity, since the marketing year starts on 1 July. They thus need to know, before 1 March, the production quotas they can count on, in order to conclude contracts for the purchase of beet in good time. 22 Moreover, observance of the 1 March time-limit is necessary to ensure the proper functioning of the quota system as a whole. As the Commission notes, Article 30(1) of Regulation No 1785/81 provides that sugar manufacturers are to inform the Member State concerned of the quantities of beet corresponding to the A quota for which contracts have been signed before sowing, which normally takes place in March or April. Article 30(2) provides that where pre-sowing delivery contracts have not been signed, manufacturers are required to pay at least the minimum price for all beet processed into sugar in the undertaking concerned. 23 The mandatory nature of the time-limit is also confirmed by the fact that when the Commission wished to authorize Member States to use their power of manoeuvre after 1 March, it adopted an express derogation in that respect. Thus in 1986 the Council regulation determining the quotas for the 1986/87 marketing year was adopted after 1 March, with the result that, according to information supplied by the Commission, some Member States requested a deferment of the time-limit for that year. The Commission thereupon adopted Regulation No 1662/86 of 29 May 1986, authorizing Member States, by way of derogation from Article 7 of Regulation No 193/82, to exercise their power of manoeuvre before 1 July 1986. 24 The Italian Government does not dispute that the time-limit of 1 March is mandatory. It submits, however, that an implied derogation from that time-limit must be assumed if the determination of production quotas by the Council and the express confirmation of the possibility of using the power of manoeuvre take place after 1 March, as was the case in 1988 in particular. Regulation No 1107/88, fixing the quotas for the 1988/89 to 1990/91 marketing years and declaring the power of manoeuvre to be applicable without restriction, was adopted on 25 April 1988. 25 That argument cannot be accepted. 26 There is nothing to show that by adopting Regulation No 1107/88 the Council intended tacitly to abolish the 1 March time-limit for the 1988/89 marketing year. 27 Contrary to the Italian Government' s view, the fact that Member States did not know before the adoption of Regulation No 1077/88, and hence before 1 March 1988, what quotas were to be allocated or whether they would have a power of manoeuvre, and if so under what conditions, could not in itself enable that power to be exercised after the time-limit. 28 The correct interpretation, by contrast, as submitted inter alia by the GSV undertakings and the Commission, is that while the power of manoeuvre can be exercised by Member States for the 1989/90 and 1990/91 marketing years, it cannot be regarded as applicable to the 1988/89 marketing year, in view of the practical impossibility of complying with the 1 March time-limit. 29 In view of the manner in which the Commission acted when the same situation occurred in 1986, it is hardly conceivable that in 1988 the Council intended tacitly to abolish the time-limit and allow Member States to adjust the quotas with no express time-limit being set. 30 Moreover, the interpretation suggested by the Italian Government would clash with the principle of legal certainty. It follows from that principle that undertakings should be able to rely on the date of 1 March fixed by the Community legislature, so that a derogation from that time-limit, which could have serious consequences for undertakings, cannot be derived from a regulation either tacitly or by implication. 31 The answer to Question 1 must therefore be that Member States may not, for the marketing year starting on 1 July, exercise the power of manoeuvre conferred on them by Article 25(2) of Regulation No 1785/81 after the date of 1 March laid down by Regulation No 193/82, even if the Council regulation fixing the quotas and stating that power to be applicable has been adopted after 1 March, since no Community legislation expressly derogating from that time-limit has been enacted. Questions 2 and 3 32 By its second and third questions the national court essentially asks whether the power of manoeuvre conferred on Member States by Article 25 of Regulation No 1785/81 may be exercised at the same time as an adjustment of quotas pursuant to Article 2 of Regulation No 193/82 following a transfer of undertakings or factories. In this respect the national court rightly observes that those two provisions pursue different objectives and are subject to different rules on time-limits. 33 There is no reason why the power of manoeuvre conferred on Member States by Article 25 of Regulation No 1785/81 cannot be exercised at the same time ° and possibly in the same measure ° as an adjustment of quotas pursuant to Article 2 of Regulation No 193/82, provided however that the specific conditions governing the application of each provision are complied with: in particular, that the allocation of quotas under Article 2 of Regulation No 193/82 is proportional to the quantities of sugar production absorbed by each undertaking, and that transfers pursuant to Article 25 of Regulation No 1785/81 take place before 1 March each year. 34 The answer to Questions 2 and 3 must therefore be that the power of manoeuvre conferred on Member States by Article 25 of Regulation No 1785/81 may be exercised at the same time as an adjustment of quotas pursuant to Article 2 of Regulation No 193/82 following a transfer of undertakings or factories, provided that the specific conditions governing the application of each of those provisions are complied with. Question 4 35 By its fourth question the national court asks whether the 10% margin of manoeuvre laid down by Article 25(2) of Regulation No 1785/81 refers to each of the A and B quotas, or to the total of the two quotas, or whether a reduction of one quota ° even if it is by less than 10% ° prevents the other one from being reduced as well. 36 It follows from Article 25(2), which uses the disjunctive conjunction "or" in the phrase "of the A quota or of the B quota, as the case may be", that the 10% margin of manoeuvre must be calculated for the A quota by reference to the A quantity and for the B quota by reference to the B quantity, and that the exercise of the power of manoeuvre in respect of one of the two quotas does not preclude its exercise in respect of the other. 37 Moreover, that interpretation must prevail, as the Commission has noted, on the basis of a rational and systematic argument, since the A quota has a function which differs from, and is independent of, that of the B quota, as explained in paragraph 3 above. 38 The answer to Question 4 must therefore be that Article 25(2) of Regulation No 1785/81 is to be interpreted as meaning that Member States may reduce the A quota and the B quota by 10% each. Question 5 39 By its fifth question the national court asks whether the quota in respect of which the Member State may exercise the 10% margin of manoeuvre provided for in the first subparagraph of Article 25(2) of Regulation No 1785/81 is that stated in the original allocation order or whether it should be determined by adding thereto any allocations brought forward from preceding years or subtracting therefrom the quantity of sugar not produced. 40 It should first be noted, as the Commission has pointed out, that the 10% margin of manoeuvre applies for the period referred to in Article 23(1) of Regulation No 1785/81, as amended by Regulation No 934/86, in other words for the 1986/87 to 1990/91 marketing years. During that period the Member State may thus reduce the A and B quotas of each undertaking by a total not exceeding 10%. 41 It follows, secondly, from the actual wording of the first subparagraph of Article 25(2) of Regulation No 1785/81 that the A and B quotas in respect of which the Member State may exercise its 10% margin of manoeuvre are those allocated to the undertaking, within the framework of the quota system in force, by a national decision taken by the Member State on the basis of Article 24 of that regulation, sharing out among the undertakings operating in its territory the basic A and B quantities allocated to it. 42 It follows that the margin of manoeuvre does not relate to quotas which have been adjusted under Article 2(6) of Regulation No 193/82 for one or more marketing years where it is established that the sugar-producing undertaking in question can no longer ensure that it meets its obligations towards sugar-beet or sugar-cane producers. Nor is the margin of manoeuvre affected by the carrying forward to the next marketing year, under Article 27 of Regulation No 1785/81, of production in excess of the A quota. 43 The answer to Question 5 must therefore be that the 10% margin of manoeuvre provided for in the first subparagraph of Article 25(2) of Regulation No 1785/81 relates to the A and B quotas allocated to an undertaking, within the framework of the quota system in force, by a national decision taken by the Member State on the basis of Article 24 of that regulation, sharing out among the undertakings operating in its territory the basic A and B quantities allocated to it. Question 6 44 By its sixth question the national court essentially asks whether the term "restructuring plans" within the meaning of the second subparagraph of Article 25(2) of Regulation No 1785/81, which allows quotas to be adjusted in Italy without the 10% limit applying, refers to plans concerning undertakings taken individually or to plans concerning the production sector as a whole at national or regional level. 45 It follows from the second subparagraph of Article 25(2), which refers to "restructuring plans in the ... sectors in the region concerned", that those plans must concern the restructuring of the sugar sector of the Member State in question. That interpretation is confirmed by the fourteenth recital in the preamble to Regulation No 1785/81. 46 Although, as can be seen from Article 24(2), Italy constitutes a "region" for the purposes of the regulation, it is clear that difficult situations may arise in areas which are geographically less extensive that the entire territory of that Member State. The term "restructuring plans" must therefore, as inter alios the GSV undertakings and the Commission propose, be interpreted as also covering plans which apply to the sugar sector at regional level. 47 It follows that exercise of the power of manoeuvre provided for in the second subparagraph of Article 25(2) is conditional on the adoption of a restructuring plan concerning the sugar sector as a whole at national or regional level. Where such a plan has been adopted or approved by the Member State, it can exercise the power of manoeuvre to the extent necessary to enable the plan to be implemented. 48 Specific plans, on the other hand, concerning individual producing undertakings which form part of a sugar sector that also includes other undertakings are neither sufficient nor necessary to enable Member States to exceed the 10% limit. Moreover, the consequences of the submission or non-submission by undertakings of specific plans of that kind are a matter for national law. 49 The answer to Question 6 must therefore be that the term "restructuring plans" within the meaning of the second subparagraph of Article 25(2) of Regulation No 1785/81, allowing quotas to be adjusted in Italy without the 10% limit applying, refers to plans concerning the sugar sector as a whole at national or regional level. Decision on costs Costs 50 The costs incurred by the Italian Government and the Commission of the European Communities, which have submitted observations to the Court, are not recoverable. Since these proceedings are, for the parties to the main proceedings, a step in the action pending before the national court, the decision on costs is a matter for that court. Operative part On those grounds, THE COURT (Fifth Chamber), in answer to the questions referred to it by the Consiglio di Stato by order of 24 April 1992, hereby rules: 1. Member States may not, for the marketing year starting on 1 July, exercise the power of manoeuvre conferred on them by Article 25(2) of Council Regulation (EEC) No 1785/81 of 30 June 1981 on the common organization of the markets in the sugar sector after the date of 1 March laid down by Council Regulation (EEC) No 193/82 of 26 January 1982 laying down general rules for transfers of quotas in the sugar sector, even if the Council regulation fixing the quotas and stating that power to be applicable has been adopted after 1 March, since no Community legislation expressly derogating from that time-limit has been enacted. 2. The power of manoeuvre conferred on Member States by Article 25 of Regulation No 1785/81 may be exercised at the same time as an adjustment of quotas pursuant to Article 2 of Regulation No 193/82 following a transfer of undertakings or factories, provided that the specific conditions governing the application of each of those provisions are complied with. 3. Article 25(2) of Regulation No 1785/81 must be interpreted as meaning that Member States may reduce the A quota and the B quota by 10% each. 4. The 10% margin of manoeuvre provided for in the first subparagraph of Article 25(2) of Regulation No 1785/81 relates to the A and B quotas allocated to an undertaking, within the framework of the quota system in force, by a national decision taken by the Member State on the basis of Article 24 of that regulation, sharing out among the undertakings operating in its territory the basic A and B quantities allocated to it. 5. The term "restructuring plans" within the meaning of the second subparagraph of Article 25(2) of Regulation No 1785/81, allowing quotas to be adjusted in Italy without the 10% limit applying, refers to plans concerning the sugar sector as a whole at national or regional level.

62017TJ0273

bg

Обстоятелствата по спора Лични данни на жалбоподателя Жалбоподателят, г‑н Alessandro Quadri di Cardano, е роден на 19 април 1980 г. в Болоня (Италия), баща му е италианец, майка му белгийка, а той има двойно италианско и белгийско гражданство. Жалбоподателят пребивава в Италия до 2006 г., където завършва основно, средно и висше образование. От 13 септември 2006 г. до 22 юни 2007 г. той прави магистърска програма в Колежа на Европа в Брюж (Белгия). От 21 септември 2007 г. е регистриран в италианското консулство в Брюксел (Белгия). На 6 декември 2008 г. сключва брак в Брюксел с белгийска гражданка, пребиваваща в Брюксел, с която в Брюксел му се раждат три деца през 2010 г., 2013 г. и 2015 г. Съпругата на жалбоподателя работи в Брюксел. От 18 февруари 2009 г. жалбоподателят е вписан в регистъра на населението в Скарбек (Белгия). Професионалният път на жалбоподателя От 2 май до 28 юли 2006 г. жалбоподателят е стажант в Брюксел, в представителството на Provincia Autonoma di Bolzano-Alto Adige (Автономна провинция Болцано-Алто Адидже, Италия) към институциите на Европейския съюз. Жалбоподателят работи в Европейския парламент от 4 септември 2007 г. до 27 август 2008 г. като стажант, а след това, от 28 август 2008 г. до 31 юли 2009 г., като парламентарен сътрудник. От 1 август 2009 г. до 31 януари 2010 г. жалбоподателят работи в Парламента като акредитиран парламентарен сътрудник. От 1 февруари 2010 г. до 31 януари 2013 г. той е назначен в Европейската комисия като договорно нает служител със спомагателни функции в генерална дирекция (ГД) „Научни изследвания и иновации“. Жалбоподателят достига максималния тригодишен срок на длъжност като договорно нает служител съгласно действащите към онзи момент правила. Името на жалбоподателя е включено в списък с договорно наети служители, предложени за работа по договор за временна заетост в ГД „Научни изследвания и иновации“. С писмо от 20 ноември 2012 г. директорът на дирекция R в ГД „Научни изследвания и иновации“ уведомява жалбоподателя, че може да му бъде предложен договор за временна заетост, считано от 1 февруари 2013 г., за първоначален срок от 6 месеца (с прекъсване през м. август). На 29 януари 2013 г. жалбоподателят си създава профил в дружеството R. и подписва с това дружество първия си договор за временна заетост. Всичките договори за временна заетост, сключени между жалбоподателя и дружеството R., обхващат два периода, първият — от 1 февруари до 31 юли 2013 г., а вторият — от 1 до 13 септември 2013 г. (наричани по-нататък общо „периодът на временна заетост“). През периода на временна заетост жалбоподателят работи като нает за временна заетост служител в ГД „Научни изследвания и иновации“. През периода на временна заетост жалбоподателят участва в няколко обучения за служителите на Комисията. През м. август 2013 г. получава европейско обезщетение за безработица, след като му е отказано белгийско обезщетение за безработица. Между 2012 г. и 2013 г. жалбоподателят кандидатства в различни институции, служби и агенции на Съюза, намиращи се извън Белгия. Началникът на отдел R.1 в ГД „Научни изследвания и иновации“ подписва декларация с дата 5 октомври 2016 г., в която удостоверява, че жалбоподателят е бил нает на работа от Комисията в ГД „Научни изследвания и иновации“ и е бил зачислен към отдел RTD.B2 като договорно нает служител за периода от 1 февруари 2010 г. до 31 януари 2013 г. и като нает за временна заетост служител за периодите от 1 февруари до 31 юли 2013 г. и от 1 до 13 септември 2013 г. От 16 септември 2013 г. до 15 май 2014 г. жалбоподателят работи в Парламента като договорно нает служител. От 16 май 2014 г. до 15 юли 2016 г. жалбоподателят работи в Изпълнителната агенция за малките и средните предприятия (EASME) като договорно нает служител. На 16 юли 2016 г. жалбоподателят е назначен като договорно нает служител от Изпълнителната агенция за иновации и мрежи (INEA). Обжалваното решение и други решения относно надбавката за експатриране За периода от 1 август 2009 г. до 31 януари 2010 г. по договора с Парламента в качеството му на акредитиран парламентарен сътрудник, упоменат в точка 7 по-горе, жалбоподателят получава надбавка за експатриране съгласно член 4 от приложение VII към Правилника за длъжностните лица на Европейския съюз (наричан по-нататък „Правилникът“). На 28 октомври 2010 г. мястото на произход на жалбоподателя е установено в Болоня, считано от 1 февруари 2010 г. За периода от 1 февруари 2010 г. до 31 януари 2013 г. по договора в качеството на договорно нает служител със спомагателни функции в ГД „Научни изследвания и иновации“, упоменат в точка 8 по-горе, жалбоподателят получава надбавка за експатриране. За периода от 16 септември 2013 г. до 15 май 2014 г. по договора в качеството на договорно нает служител в Парламента, упоменат в точка 18 по-горе, с решение на Парламента от 24 октомври 2013 г. на жалбоподателя е отказана надбавка за експатриране. Жалбоподателят не обжалва по съдебен ред решението на Парламента, с което е отхвърлена жалбата му по административен ред срещу решението за отказ да му бъде предоставена надбавка за експатриране. За периода от 16 май 2014 г. до 15 юли 2016 г. по договора в качеството на договорно нает служител в EASME, упоменат в точка 19 по-горе, жалбоподателят получава надбавка за експатриране. За периода след 16 юли 2016 г. по договора в качеството на договорно нает служител в INEA, упоменат в точка 20 по-горе, по решение (наричано по-нататък „обжалваното решение“) на Служба „Управление и плащане по индивидуални права“ (PMO) на Комисията от 19 юли 2016 г. на жалбоподателя е отказана надбавка за експатриране. На 17 октомври 2016 г. на основание член 90, параграф 2 от Правилника жалбоподателят подава жалба по административен ред срещу обжалваното решение. С решение от 3 февруари 2017 г. на органа на Комисията, оправомощен да сключва договори (ООСД), подадената по административен ред жалба е отхвърлена по същество, поради това че за жалбоподателя, който има и белгийско гражданство, не можело да се приеме, че не е запазил или не е установил връзка с Белгия през референтния период съгласно член 4, параграф 1, буква б) от приложение VII към Правилника. Действително според ООСД през този период, който се простира от 15 юли 2006 г. до 15 юли 2016 г., жалбоподателят се е установил да живее в Брюксел, където сключва брак и му се раждат три деца. Освен това в продължение на 6 месеца и 2 седмици, между февруари и септември 2013 г., жалбоподателят упражнявал частна професионална дейност в Брюксел като нает за временна заетост служител, а този период на заетост не можел да се счита за работа за международна организация. В допълнение за периода, обхващащ м. август 2013 г., през който жалбоподателят е бил безработен, същият не доказал, че обичайното му местопребиваване е било извън Белгия. На 28 февруари 2017 г. PMO взема решение за възстановяване като неоснователно платена сума на надбавката за експатриране, упомената в точка 25 по-горе, получена от жалбоподателя по договора в качеството на договорно нает служител в EASME. Предложение за договор за временна заетост за някои договорно наети служители На 30 май 2012 г. заместник-председателят на Комисията изпраща меморандум до представителните синдикални и професионални организации, отнасящ се по-специално до законодателния процес за изменения на Правилника, който тогава е в ход, и до „преходните разпоредби, от които биха могли да се ползват договорно наетите служители, които ще достигнат максималната продължителност на служба в Комисията през идните месеци“. В това отношение меморандумът посочва по-специално, от една страна, „невъзможността за дерогиране на действащите правила на правилника“ и от друга, че на службите ще бъде напомнено, че „с предвидените средства за разходи в рамките на общия бюджет [могат] да се финансират и договори за временна заетост при спазване на приложимите национални разпоредби“. С меморандум от 16 октомври 2012 г. генералният директор на ГД „Научни изследвания и иновации“ информира директорите в главната дирекция, че до постигане на окончателно политическо споразумение във връзка с Правилника следва да се предложи длъжност при условията на временна заетост на някои договорно наети служители, чиито договори изтичат през първото тримесечие на 2013 г. и чиято работа е от основно значение за доброто функциониране на генералната дирекция. През 2012 г. и 2013 г. Комисията подготвя редица искания за сключването на договори за временна заетост, включително този на жалбоподателя. Производството и исканията на страните На 8 май 2017 г. жалбоподателят подава настоящата жалба в секретариата на Общия съд. На 17 юли 2017 г. Комисията внася писмена защита в секретариата на Общия съд. На 7 септември и 18 октомври 2017 г. в секретариата на Общия съд са внесени съответно репликата и дупликата. Устните състезания и отговорите на страните на поставените от Общия съд въпроси са изслушани в съдебното заседание, проведено на 10 април 2018 г. Жалбоподателят моли Общия съд: – да отмени обжалваното решение, – да се осъди Комисията да заплати съдебните разноски. Комисията моли Общия съд: – да отхвърли жалбата, – да осъди жалбоподателя да заплати съдебните разноски. От правна страна В подкрепа на жалбата си жалбоподателят изтъква четири основания. С първото се твърди грешка при прилагане на правото, нарушение на белгийските правни разпоредби относно договорите за временна заетост и заобикаляне на закона. С второто се твърди злоупотреба с власт и превишаване на правомощията. С третото се твърди явна грешка в преценката и нарушение на принципа на добра администрация. С четвъртото се твърди нарушение на оправданите правни очаквания на жалбоподателя и на принципите на защита на оправданите правни очаквания, на правна сигурност и на придобити права. Общият съд счита за уместно да разгледа заедно първото и третото основание. По първото и третото основание, с които се твърди грешка при прилагане на правото, нарушение на белгийските разпоредби относно договорите за временна заетост, заобикаляне на закона, явна грешка в преценката и нарушение на принципа на добра администрация С първото и третото основание жалбоподателят твърди по същество, че обжалваното решение е опорочено поради грешка при прилагане на правото, нарушение на белгийските правни разпоредби относно договорите за временна заетост, заобикаляне на закона, явна грешка в преценката и нарушение на принципа на добра администрация. Комисията оспорва доводите на жалбоподателя. В допълнение във връзка с третото основание в дупликата Комисията прави възражение за недопустимост на твърдението за нарушение на принципа на добра администрация. Първото и третото основание могат да се разделят на три части. Първата част е относно изчисляването на десетгодишния референтен период. Втората част е относно определянето на работата на жалбоподателя през периода на временна заетост като нещо различно от изпълнение на задължения в международна организация по смисъла на член 4 от приложение VII към Правилника. Третата е относно обичайното местопребиваване на жалбоподателя в рамките на десетгодишния референтен период. Най-напред следва да се напомни, че според постоянната практика на Съда надбавката за експатриране, предвидена в член 69 от Правилника, цели компенсирането на специфичните разходи и трудности, които понасят длъжностните лица при постъпването си на работа в Съюза, тъй като тези лица са принудени да променят местопребиваването си от държавата по тяхното местожителство в държавата по месторабота и да се интегрират в нова среда. Понятието експатриране зависи също от субективното положение на длъжностното лице, тоест от степента му на интегриране в новата среда в резултат например от обичайното му местопребиваване или упражняването на основна професионална дейност (вж. решение от 24 януари 2008 г., Adam/Комисия, C‑211/06 P , EU:C:2008:34 , т. и цитираната съдебна практика). Следва също да се напомни, че условията за предоставяне на надбавка за експатриране, определени от член 4, параграф 1 от приложение VII към Правилника, се прилагат за временните и договорно наетите служители по силата съответно на член 20 от Правилника и на член 92 от Условията за работа на другите служители на Европейския съюз. Що се отнася по-конкретно до условията за предоставяне на надбавката за експатриране, предвидени в член 4, параграф 1, буква б) от приложение VII към Правилника, длъжностни лица, които са или са били граждани на държавата, на чиято територия се намира мястото им на работа, трябва да докажат, че през последните десет години, изтичащи в деня на постъпването им на служба, са живели извън европейската територия на тази държава по причини, различни от изпълнение на задължения в служба на държава или на международна организация. Освен това за длъжностните лица, които имат гражданство на страната по месторабота, обстоятелството, че са запазили или установили в нея обичайното си местопребиваване, макар и за съвсем кратък срок през десетгодишния референтен период, е достатъчно, за да доведе до загуба или отказ да се предостави надбавка за експатриране (решение от 27 февруари 2015 г., ЕИСК/Achab, T‑430/13 P , EU:T:2015:122 , т. ). По-специално понятието за обичайно местопребиваване е предмет на константно тълкуване в съдебната практика в смисъла на мястото, на което заинтересованото лице е установило постоянния или обичайния център на своите интереси с намерението да му придаде устойчивост. Освен това понятието за местопребиваване, независимо от продължителността на периода, през който лицето е живяло на територията на едната или другата страна, включва не само физическия престой на определено място, но и намерението този престой да бъде продължителен вследствие на придобитите житейски навици и установените обичайни социални контакти (вж. решение от 16 май 2007 г., F/Комисия, T‑324/04 , EU:T:2007:140 , т. и цитираната съдебна практика). Що се отнася до определянето на референтния период, от съдебната практика следва, че с оглед на изключението, предвидено в член 4, параграф 1, буква а) от приложение VII към Правилника, работата за друга държава или за международна организация води до запазване на специална привръзка на заинтересованото лице с тази друга държава или с тази международна организация, което възпрепятства създаването на трайна привръзка с държавата по месторабота и следователно достатъчното интегриране на това лице в нейното общество. След като се презумира, че работата за друга държава или за международна организация препятства създаването на трайни връзки между съответното лице и страната по месторабота, тази презумпция е валидна и по отношение на член 4, параграф 1, буква б) от приложение VII към Правилника, независимо че двете разпоредби са формулирани по различен начин. Поради това при изчисляване на десетгодишния референтен период следва да се вземат предвид периодите, през които заинтересованото лице е изпълнявало задължения в служба на държава или на международна организация. Всъщност подход, състоящ се в неотдаването на никакви последици, що се отнася до очертаването на посочения период, на факта, че е била извършена работа за сметка на държава или международна организация, би нарушил както буквата, така и целта на член 4, параграф 1, буква б) от приложение VII към Правилника, тъй като той на практика би извършил приравняване на тази работа на труд, положен за който и да е друг работодател (вж. решение от 25 септември 2014 г., Grazyte/Комисия, T‑86/13 P , EU:T:2014:815 , т. и цитираната съдебна практика). Във връзка с понятието „международна организация“ следва да се напомни, че дейностите, упражнявани в институциите, службите и агенциите на Съюза, се считат за служба, изпълнена за международна организация по смисъла на член 4, параграф 1 от приложение VII към Правилника (вж. в този смисъл решение от 25 септември 2014 г., Grazyte/Комисия, T‑86/13 P , EU:T:2014:815 , т. и и цитираната съдебна практика). Накрая, в съответствие с трайната съдебна практика заинтересованото длъжностно лице следва да докаже, че условията по член 4, параграф 1 от приложение VII към Правилника са изпълнени (вж. решение от 21 януари 2014 г., Jelenkowska-Luca/Комисия, F‑114/12 , EU:F:2014:3 , т. и цитираната съдебна практика). С оглед на правната уредба и съдебната практика, описани по-горе, следва да се провери основателността на доводите на жалбоподателя в рамките на първото и третото основание. По първата част относно изчисляването на десетгодишния референтен период. С първата част на първото и третото основание жалбоподателят по същество твърди, че в обжалваното решение десетгодишният референтен период е неправилно установен между 2006 г. и 2016 г. В това отношение жалбоподателят уточнява, че не оспорва обстоятелството, че правата му, произтичащи от Правилника, трябва да бъдат отново установени при постъпването на служба в INEA, а обстоятелството, че Комисията изчислява десетгодишния референтен период, без да се неутрализират периодите, през които е изпълнявал задължения в международна организация, и без съответно продължаване на референтния период. Според жалбоподателя началото на десетгодишния референтен период трябва да се установи през 1999 г., а краят му — през 2009 г., тъй като следва да се неутрализира периодът между постъпването му на служба в Парламента (през 2009 г.) и постъпването му на служба в INEA (през 2016 г.). Всъщност местопребиваването му на белгийска територия през целия този период, включително през периода на временна заетост, било обосновано от задълженията му в международна организация. Комисията оспорва доводите на жалбоподателя. В случая жалбоподателят безспорно иска надбавка за експатриране от постъпването си на служба в INEA на 16 юли 2016 г. В допълнение от документите по делото е видно, че жалбоподателят е гражданин на държавата, на чиято територия е местоработата му, а именно Белгия, както и на друга държава членка, а именно Италия. Тъй като жалбоподателят е гражданин на държавата, на чиято територия е местоработата му, положението му попада в хипотезата на служители, „които са или са били граждани на държавата, на чиято територия се намира мястото им на работа“, предвидена в член 4, параграф 1, буква б) от приложение VII към Правилника. Следователно релевантен е референтният период, предвиден в член 4, параграф 1, буква б) от приложение VII към Правилника, тоест „последните десет години, изтичащи в деня на постъпването […] на служба“. Следва също да се отбележи, че жалбоподателят не оспорва необходимостта от установяване на неговите индивидуални права, включително на надбавката за експатриране, към момента на постъпване на служба в INEA. Следователно началото на десетгодишния референтен период е датата на постъпване на жалбоподателя на служба в INEA. За сметка на това, противно на неговите твърдения, за изчисляване на десетгодишния референтен период в случая не се налага „неутрализиране“ на периода на изпълнение на задължения в служба на държава или на международна организация, водещо до съответно продължаване на референтния период. В това отношение следва да се уточни, че съдебната практика, цитирана в точка 49 по-горе, съгласно която при прилагането на член 4, параграф 1, буква б) от приложение VII към Правилника следва да се „неутрализира“, както при прилагането на параграф 1, буква а) от същия член, периодът, през който са били изпълнявани задължения в служба на държава или на международна организация, което дава основание за съответно продължаване на референтния период, не би могла да се приложи в случая (вж. в този смисъл решение от 25 септември 2014 г., Grazyte/Комисия, T‑86/13 P , EU:T:2014:815 , т. ). Всъщност в хипотезата, предмет на тази съдебна практика, „неутрализацията“ на периодите на работа в международна организация и съответното продължаване на референтния период имат за цел да потвърдят, че заинтересованото лице действително е прекарало десет години извън европейската територия на държавата, на която е или е било гражданин, без през тези десет години да е работило в служба на държава или на международна организация (вж. в този смисъл решение от 30 януари 2014 г., Ohrgaard/Комисия, F‑151/12 , EU:F:2014:8 , т. и и цитираната съдебна практика). От това следва, че при прилагането на член 4, параграф 1, буква б) от приложение VII към Правилника само периодите, през които заинтересованото лице е изпълнявало задължения в служба на държава или на международна организация, намиращи се „извън“ държавата по месторабота, могат да обосноват неутрализация. Поради това в случая при изчисляването на десетгодишния референтен период, предвиден в член 4, параграф 1, буква б) от приложение VII към Правилника, не следва да се неутрализират периодите, през които жалбоподателят е изпълнявал задължения в международна организация, намираща се в държавата по месторабота, на която той е гражданин, и да се продължава съответно референтният период. За сметка на това в случая следва изпълнението на задължения в международна организация да се вземе предвид при определяне на обичайното местопребиваване на жалбоподателя, доколкото се презумира, че то препятства създаването на трайни връзки между жалбоподателя и страната по месторабота (вж. в този смисъл решение от 25 септември 2014 г., Grazyte/Комисия, T‑86/13 P , EU:T:2014:815 , т. ). Този въпрос ще бъде разгледан в рамките на третата част, отнасяща се до обичайното местопребиваване. От изложеното следва, че Комисията правилно е установила десетгодишния референтен период от 15 юли 2006 г. до 15 юли 2016 г., като е приела, че същият изтича при постъпване на жалбоподателя на служба в INEA и започва 10 години преди това. По втората част относно определяне на работата на жалбоподателя през периода на временна заетост С втората част от първото и третото основание жалбоподателят оспорва определянето на работата си през периода на временна заетост като нещо, различно от изпълнение на задължения в международна организация по смисъла на член 4 от приложение VII към Правилника. Според жалбоподателя през този период на временна заетост между него и Комисията съществува „пряка правна връзка“, произтичаща по-специално от обстоятелството, че е бил назначен като нает за временна заетост служител, за да осигури собственото си заместване в рамките на ГД „Научни изследвания и иновации“, получавал е разпореждания пряко от Комисията и не е имал предходни отношения с дружеството R. Освен това жалбоподателят сочи, че всички обстоятелства по случая давали основание да се приеме, че през периода на временна заетост негов работодател не е било дружеството за временна заетост R., а самата Комисия, която нарушила белгийската правна уредба относно договора за временна заетост. Поради това според жалбоподателя за целите на прилагане на член 4, параграф 1 от приложение VII към Правилника трябвало да се приеме, че от постъпването си на служба в Парламента през 2009 г. не е имал друга професионална дейност освен тази в полза на институциите на Съюза. Комисията оспорва доводите на жалбоподателя. В случая следва да се установи, видно от точки 8—13 по-горе, че след като работата на жалбоподателя достига тригодишната максимална продължителност относно заемането на длъжност като договорно нает служител в ГД „Научни изследвания и иновации“, името му е било включено в списъка с договорно наети служители, предложени от посочената генерална дирекция за работа по договор за временна заетост. След това жалбоподателят подписва договори за временна заетост с дружеството R. и по силата на същите работи в ГД „Научни изследвания и иновации“ на Комисията в рамките на два периода, първият — от 1 февруари до 31 юли 2013 г., и вторият — от 1 до 13 септември 2013 г. В това отношение, от една страна, следва да се отбележи, че Общият съд вече е постановил, че положението на служителите на дружества за временна заетост, предоставени на разположение на институциите на Съюза, не съответства на обстоятелства, „произтичащи от работа за друга държава или за международна организация“ по смисъла на член 4, параграф 1, буква а) от приложение VII към Правилника (вж. в този смисъл решение от 11 септември 2002 г., Nevin/Комисия, T‑127/00 , EU:T:2002:211 , т. , , , и — ). Всъщност тази временна заетост се характеризира с тристранна връзка между работника, външното дружество и институцията, службата или агенцията на Съюза, която предполага сключването на два договора: първо, между дружеството за временна заетост и институцията или агенцията на Съюза и второ, между наетия за временна заетост работник и дружеството за временна заетост (вж. в този смисъл решение от 11 септември 2002 г., Nevin/Комисия, T‑127/00 , EU:T:2002:211 , т. ). В този смисъл посочената връзка се характеризира с наличието на частно дружество посредник, което генерира печалба, като предоставя работник на разположение на институция на Съюза или като му възлага изпълнението на определени задачи в нея или за нейна сметка. Участието на тези външни дружества като посредници не позволява да се установи съществуването на пряка правна връзка между заинтересованото лице и институцията, службата или агенцията на Съюза (вж. в този смисъл решение от 19 юни 2007 г., Asturias Cuerno/Комисия, T‑473/04 , EU:T:2007:184 , т. ). От друга страна, следва да се напомни, че видно от съдебната практика, с оглед на различните разпоредби на член 4, параграф 1 от приложение VII към Правилника изразът „обстоятелства, произтичащи от работа за друга държава или за международна организация“, съдържащ се в член 4, параграф 1, буква а) от приложение VII към Правилника, има много по-широк обхват, отколкото израза „изпълнение на задължения в международна организация“, съдържащ се в член 4, параграф 1, буква б) от приложение VII към Правилника (решение от 3 май 2001 г., Liaskou/Съвет, T‑60/00 , EU:T:2001:129 , т. ). Цитираната в точка 68 по-горе съдебна практика следователно се прилага в случая, доколкото разглежданият период на временна заетост се характеризира и със съществуването на тристранна връзка между жалбоподателя, външното дружество R. и Комисията. Участието на дружеството R., с което жалбоподателят подписва договори за временна заетост, не позволява да се установи съществуване на пряка правна връзка между жалбоподателя и Комисията през периода на временна заетост. Освен това, както сочи Комисията, в случая цитираната в точка 68 по-горе съдебна практика важи по аргумент за по-силното основание, тъй като положението на жалбоподателя попада под действието на член 4, параграф 1, буква б) от приложение VII към Правилника, в който изразът „изпълнение на задължения в международна организация“ е с по-тесен обхват, отколкото изразът, използван в член 4, параграф 1, буква а) от приложение VII към Правилника, както бе припомнено в точка 69 по-горе. Поради това не би могло да се счита, че периодът на временна заетост, произтичащ от трудови договори между жалбоподателя и частноправно дружество, съответства на изпълнението на задължения „в международна организация“. Тази правна преценка на временната заетост не би могла да се постави под съмнение с оглед на довода на жалбоподателя, в съответствие с който в случая съществувала пряка йерархична връзка между него и Комисията, изведена от незаконосъобразността на договорите за временна заетост в светлината на приложимата белгийска правна уредба и на обстоятелството, че в рамките на тези договори Комисията не била „ползвател“ по смисъла на белгийския закон, а негов „работодател“. В това отношение се налага констатацията, първо, че настоящата жалба изобщо няма за цел да разглежда твърдяната незаконосъобразност на договорите за временна заетост, във връзка с която впрочем жалбоподателят не е сезирал компетентните белгийски юрисдикции, а има връзка единствено с решението на жалбоподателя да бъде отказана надбавка за експатриране при постъпването му на служба в INEA. Поради това следва незабавно да се констатира неприложимостта за целите на отмяната на обжалваното решение на доводите на жалбоподателя относно твърдяната незаконосъобразност на договорите за временна заетост (вж. в този смисъл и по аналогия решение от 9 юни 2009 г., Nardin/Парламент, F‑12/08 , EU:F:2009:57 , т. ). На следващо място, трябва да се отбележи, че при временната заетост връзката между жалбоподателя и Комисията се характеризира като „чисто фактическо“ отношение, тъй като дружеството за временна заетост има правна възможност да упражнява правомощията на работодател спрямо наетия за временна заетост работник и фактически предава на ползвателя упражняването на част от тези правомощия през срока на предоставяне на разположение на работника (вж. в този смисъл решение от 11 септември 2002 г., Nevin/Комисия, T‑127/00 , EU:T:2002:211 , т. ). Обстоятелството, че жалбоподателят се е възползвал от вътрешни за Комисията обучения през периода на временна заетост, не би могло да постави тази преценка под съмнение, тъй като обученията биха могли да се разглеждат единствено на плоскостта на тази фактическа връзка между жалбоподателя и Комисията. Освен това, дори да се приеме, че жалбоподателят получава разпореждания пряко от Комисията, това също е в съответствие с естеството на временната заетост и е съвместимо с тристранната връзка, описана в точка 68 по-горе (вж. в този смисъл решение от 11 септември 2002 г., Nevin/Комисия, T‑127/00 , EU:T:2002:211 , т. ). Също обстоятелството, че Комисията е имала възможност да подбере или одобри именно жалбоподателя и този подбор или одобрение са били предпоставка за наемането му от дружеството за временна заетост, е без значение за правната преценка на временната заетост съгласно приложимото национално право и разглежданите договори, и по-специално не е пречка работодател да бъде юридическото лице, с което е сключен трудовият договор, а не институцията ползвател (вж. в този смисъл решение от 11 септември 2002 г., Nevin/Комисия, T‑127/00 , EU:T:2002:211 , т. и цитираната съдебна практика). С оглед на изложените съображения в тяхната цялост следва да се счита, че през периода на временна заетост жалбоподателят е имал йерархична правна връзка с дружеството за временна заетост, с което е бил обвързан чрез поредица от договори за временна заетост. Следователно не би могло да се приеме, че жалбоподателят се е намирал в положение на „изпълнение на задължения в международна организация“ по смисъла на член 4, параграф 1, буква б) от приложение VII към Правилника. Поради това Комисията правилно приема, че жалбоподателят не е изпълнявал задължения в международна организация по смисъла на член 4, параграф 1, буква б) от приложение VII към Правилника през периода на временна заетост от 1 февруари до 31 юли 2013 г. и от 1 до 13 септември 2013 г. По третата част относно обичайното местопребиваване С третата част на първото и третото основание жалбоподателят поддържа, че Комисията неправилно е приела, че е установил обичайното си местопребиваване в Белгия, където е изградил своя център на интереси за потребности, различни от изпълнението на задължения в международна организация. Според жалбоподателя сключването на брак с белгийска гражданка и раждането на децата му в Брюксел е само последица от установяването му в този град през 2009 г. с цел изпълнение на задължения в рамките на институциите на Съюза за продължителен период от време. Освен това жалбоподателят твърди, че единственият период, през който не е бил на служба в институция на Съюза, е през м. август 2013 г., през който се е регистрирал като безработен. Комисията оспорва доводите на жалбоподателя. Най-напред следва да се отбележи, че както бе припомнено в точка 47 по-горе, след като жалбоподателят е гражданин на страната по месторабота, установяването на обичайното му местопребиваване в нея макар и за съвсем кратък срок през десетгодишния референтен период е достатъчно, за да доведе до загуба или отказ да се предостави надбавка за експатриране. Видно от документите по делото, следва да се констатира, че през десетгодишния референтен период от 2006 г. до 2016 г., на 21 септември 2007 г. в личен план жалбоподателят се регистрира в италианското консулство в Брюксел. На 6 декември 2008 г. той сключва брак в Брюксел с белгийска гражданка, пребиваваща и работеща в Брюксел, с която в Брюксел му се раждат три деца през 2010 г., 2013 г. и 2015 г. От 18 февруари 2009 г. жалбоподателят е вписан в регистъра на населението в Скарбек. Следва също да се констатира, че в професионален план от 1 август 2009 г. до 31 януари 2010 г. жалбоподателят работи в Парламента като акредитиран парламентарен сътрудник, а след това, от 1 февруари 2010 г. до 31 януари 2013 г., в ГД „Научни изследвания и иновации“ в качеството си на договорно нает служител със спомагателни функции. От 1 февруари до 31 юли 2013 г. и от 1 до 13 септември 2013 г. той сключва договори за временна заетост с дружеството R. и работи като нает за временна заетост служител в ГД „Научни изследвания и иновации“. През август 2013 г. жалбоподателят получава обезщетение за безработица. След това, от 16 септември 2013 г. до 15 май 2014 г., работи като договорно нает служител в Парламента, а впоследствие, от 16 май 2014 г. до 15 юли 2016 г., в EASME. Накрая, на 16 юли 2016 г. жалбоподателят е назначен като договорно нает служител в INEA (вж. т. 4, 7, 8, 12, 13 и 18—20 по-горе). Според Комисията фактическите обстоятелства, упоменати в точка 84 по-горе, доказват, че през десетгодишния референтен период жалбоподателят, първо — е установил местоживеенето си в Белгия, второ — е упражнявал частна професионална дейност в Брюксел като нает за временна заетост служител и трето — не е доказал, че през месеца, в който е бил безработен, е установил обичайното си местопребиваване извън Белгия. Тези изводи не могат да се опровергаят от твърденията на жалбоподателя. Действително свързаните с личния живот на жалбоподателя обстоятелства, посочени в точка 84 по-горе, са обективни факти, които доказват наличието на трайни социални връзки между него и страната по местоназначение. С оглед на тези обстоятелства не би могло да се приеме, че жалбоподателят е доказал, че пребиваването му в Белгия през десетгодишния референтен период е било временно или че не е било свързано с трайно преместване на постоянния или обичаен център на интересите му. Освен това обстоятелствата, свързани с личния живот на жалбоподателя, трябва да се вземат предвид във връзка с останалите факти, отнасящи се до професионалния му живот, упоменати в точка 84 по-горе, като в своята съвкупност те позволяват да се направи изводът, че жалбоподателят не е доказал, че през десетгодишния референтен период местопребиваването му е било установено в Белгия поради причини, свързани единствено с изпълнението на задължения към държава или международна организация. Действително, както бе отбелязано в точка 79 по-горе, не би могло да се приеме, че през десетгодишния референтен период жалбоподателят се е намирал в положение на „изпълнение на задължения в международна организация“ по смисъла на член 4, параграф 1, буква б) от приложение VII към Правилника. В допълнение следва да се напомни, че конкретните мотиви, които са накарали жалбоподателя да остане в страната по местоназначение, на която е гражданин, не трябва задължително да се вземат предвид за целите на предоставяне на надбавка за експатриране. Всъщност разглеждането по същество на различните мотиви, които са довели съответното лице до решението да се установи в страната, на която е гражданин, по необходимост би се основавало на субективни по характер преценки, което е несъвместимо както с текста, така и с целите на член 4, параграф 1, буква б) от приложение VII към Правилника (вж. в този смисъл и по аналогия решение от 25 септември 2014 г., Grazyte/Комисия, T‑86/13 P , EU:T:2014:815 , т. — ). В този смисъл субективните причини, които са довели жалбоподателя до решението, от една страна, да сключи брак и да има деца в Белгия, където да живее непрекъснато, и от друга, да приема договори за временна заетост, са ирелевантни при разглеждането на условията за предоставяне на надбавка за експатриране. С оглед на изложеното следва да се направи изводът, че от документите по делото не се установява, че обичайният и основен център на интересите на жалбоподателя е бил извън Белгия през десетгодишния референтен период, като се има предвид, от една страна, че той е белгийски гражданин, живее без прекъсване в Брюксел през целия десетгодишен референтен период, сключил е брак в Брюксел с белгийска гражданка, с която имат три деца, също родени в Брюксел, и от друга страна, че е упражнявал частна професионална дейност в страната през част от този период. Налага се впрочем констатацията, че жалбоподателят не е доказал, че през десетгодишния референтен период местопребиваването му е било установено в Белгия поради причини, свързани единствено с изпълнението на задължения към държава или международна организация. С оглед на това, освен че живее от години в Белгия, жалбоподателят доказва намерението да придаде на това обстоятелства трайността, произтичаща от установяването там на постоянния или обичайния център на неговите интереси. Следователно Комисията правилно е приела, че жалбоподателят не е доказал, че през десетгодишния референтен период е имал обичайно местопребиваване извън държавата по месторабота, а именно Белгия, на която е гражданин. Оттук следва, че обжалваното решение не е опорочено от грешките и нарушенията, твърдени от жалбоподателя в рамките на първото и третото основание. С оглед на изложеното следва първото и третото основание да се отхвърлят по същество, без да е необходимо да се разглежда въпросът за недопустимостта, упоменат в точка 42 по-горе, тъй като съдилищата на Съюза имат право да преценяват според обстоятелствата във всеки конкретен случай дали доброто правораздаване оправдава отхвърлянето по същество на дадено правно основание без предварително произнасяне по неговата допустимост (решение от 11 юли 2014 г., DTS Distribuidora de Televisión Digital/Комисия, T‑533/10 , EU:T:2014:629 , т. ). По второто основание, с което се твърди злоупотреба с власт и превишаване на правомощията С второто основание жалбоподателят твърди по същество, че назначаването му като нает за временна заетост служител, в ГД „Научни изследвания и иновации“ представлява злоупотреба с власт и превишаване на правомощията от страна на Комисията. Според жалбоподателя Комисията е допуснала злоупотреба с власт, тъй като е приложила неправилно белгийското законодателство относно договорите за временна заетост, като е използвала предоставените от него възможности с оглед на причини, различни от тези, които са довели до приемането му. Всъщност целта на Комисията при сключването на договорите за временна заетост с договорните служители със спомагателни функции била да избегне загубата на квалифициран персонал, абсолютно необходим за доброто функциониране на генералните дирекции. Тази цел била в нарушение на белгийската правна уредба и била насочена към замяната на статута на договорно наети служители с нестабилна договорна уредба, но при запазване на същата длъжност, работодател и заплащане. Използвайки този несигурен статут на служителя, за да избегне предоставянето на полагаемите се индивидуални права на жалбоподателя, Комисията допуснала злоупотреба с власт. Освен това жалбоподателят поддържа, че Комисията е превишила правомощията си, като го е принудила да подпише последователни договори за временна заетост, за да изпълнява същите задължения, каквито е изпълнявал по-рано в ГД „Научни изследвания и иновации“ в качеството на договорно нает служител със спомагателни функции, и като използвала тези договори, за да избегне при повторното му назначаване в INEA да му предостави полагаемите се лични права. Подписването на договорите за временна заетост било „задължително“ за жалбоподателя и неговите колеги в същото положение, тъй като, от една страна, то била единствената възможност да не загубят работата си в институциите на Съюза, а от друга страна, им било гарантирано, че след приемането на измененията в Правилника щели да бъдат назначени отново на длъжност като договорни наети служители. Комисията оспорва доводите на жалбоподателя. Следва да се припомни, че съгласно постоянната съдебна практика понятието за злоупотреба с власт се отнася до ситуация, при която административен орган е използвал правомощията си за цел, различна от тази, с оглед на която те са му предоставени. Дадено решение е опорочено от злоупотреба с власт само ако въз основа на обективни, относими и безпротиворечиви индиции е явно, че то е било прието с подобна цел. Освен това в хипотезата на множество преследвани цели, дори ако законните основания за приемане на дадено решение са придружени от неправомерно основание, решението не е опорочено от злоупотреба с власт, щом като основната цел не е засегната (вж. решение от 13 декември 2017 г., Oltis Group/Комисия, T‑497/15 , непубликувано, EU:T:2017:895 , т. и цитираната съдебна практика). В случая се налага констатацията, че няма никаква причинно-следствена връзка между решението за прилагане на договори за временна заетост, от една страна, и решението за определяне на индивидуалните права на жалбоподателя при постъпването му на служба в INEA. Всъщност това са различни решения, взети от различни образувания и на основание на различни правни разпоредби, които преследват свои собствени цели. Освен това в края на периода на временна заетост изобщо не е било сигурно, че жалбоподателят ще бъде назначен като длъжностно лице или служител в институция, служба или агенция на Съюза и следователно че е било необходимо да се вземе решение относно предоставянето на надбавка за експатриране, тъй като при тези обстоятелства не може да се установи никаква връзка между съответните решения. В този смисъл неподкрепените твърдения на жалбоподателя, по-специално относно предполагаемото използване на временната заетост, за да се избегне предоставянето на полагаемите му се лични права при евентуално бъдещо назначаване в институция, орган или агенция на Съюза, не биха могли да се считат за обективни, относими и безпротиворечиви индиции относно вземането на обжалваното решение поради цели, различни от свързаните с определянето на индивидуалните права на жалбоподателя от гледна точка на надбавката за експатриране. Освен това твърдението на жалбоподателя, че Комисията превишила правомощията си, като го принудила да подпише договори за временна заетост, изобщо не е доказано. В това отношение е достатъчна констатацията, видно от точки 11 и 12 по-горе, че както създаването на профил в дружество R., така и подписването на договори за временна заетост с това дружество и тяхното прекратяване на 13 септември 2013 г. са резултат единствено от волята на жалбоподателя и решенията му относно професионалния му живот. Следователно второто основание трябва да бъде отхвърлено по същество. По четвъртото основание, с което се твърди нарушение на оправданите правни очаквания на жалбоподателя и на принципите на защита на оправданите правни очаквания, на правна сигурност и на придобити права С четвъртото основание жалбоподателят по същество твърди, че има придобито право във връзка с прилагането на условията за предоставяне на надбавка за експатриране, тъй като фактическото му положение не се е изменяло след първоначалното му постъпване на служба в институция на Съюза през 2009 г., през цялото време е работил в международна организация и никога не е установявал обичайното си местопребиваване в Белгия, изграждайки там своя център на интереси за потребности, различни от изпълнението на задължения в международна организация. В това отношение жалбоподателят подчертава, че изменяйки изводите си относно правото на надбавка за експатриране, Комисията нарушава придобитите му права относно последиците от договора за временна заетост, сключен от Комисията в интерес на службата към съответния момент. Именно тъй като правата им са били уговорени и е трябвало да бъдат запазени, жалбоподателят и неговите колеги приели срочната работа като служители, наети за временна заетост. Жалбоподателят освен това твърди, че изводите на Комисията относно периода на временна заетост са неправилни, тъй като тя приела, че този период е основание да се изключи получаването на надбавката за експатриране, предвидена в член 4 от приложение VII към Правилника. Въпреки двойното си гражданство, което никога не е крил, въпреки брака и раждането на децата си в Брюксел, той така и не разглеждал Белгия като свое местопребиваване и център на своите интереси с траен характер, освен за изпълнението на задълженията си в рамките на институциите, службите и агенциите на Съюза. Поради това шестте месеца на периода на временна заетост не можели да променят така определеното обичайно местопребиваване. Освен това обстоятелствата, които били доказани, за да му се предостави надбавка за експатриране, били същите, които в момента представлявали предмет на тълкуване във връзка с неговото положение, като Комисията „преобърнала“ анализа на преписката и не отчела съвкупността от обстоятелствата, които оправдали назначаването му в качеството на нает за временна заетост служител. Комисията оспорва доводите на жалбоподателя. Следва да се напомни, че съгласно трайно установената съдебна практика правото да се направи позоваване на принципа на защита на оправданите правни очаквания, предполага, че компетентните органи на Съюза са предоставили на заинтересованото лице конкретни, безусловни и непротиворечиви уверения, произтичащи от оправомощени и достоверни източници (вж. решение от 13 юни 2013 г., HGA и др./Комисия, C‑630/11 P—C‑633/11 P , EU:C:2013:387 , т. и цитираната съдебна практика). В конкретния случай обаче от представените пред Общия съд документи е видно, че изобщо не е могло да се установи конкретно, безусловно и непротиворечиво уверение от страна на институция, орган, служба или агенция на Съюза относно предоставянето на жалбоподателя на правото на надбавка за експатриране. В това отношение е достатъчна констатацията, че обжалваното решение е по-късно от посоченото в точка 24 по-горе решение на Парламента, още с което на жалбоподателя е отказано правото на надбавка за експатриране. Действително от документите по делото е видно, че жалбоподателят е получил надбавка за експатриране преди периода на временна заетост, но след този период правото на такава надбавка му е отказано. По-специално от точки 24—26, 28 и 29 по-горе следва, че надбавка за експатриране му е отказана в рамките на договора с Парламента за периода от 16 септември 2013 г. до 15 май 2014 г., а е взето решение за възстановяване като неоснователно платена сума на надбавката, която му е била предоставена във връзка с договора му с EASME за периода от 16 май 2014 г. до 15 юли 2016 г. Освен това при обстоятелствата по делото, в отсъствието на непрекъснатост на различните договори, упоменати в точки 7, 8 и 18—20 по-горе, между жалбоподателя и институциите, органите и агенциите на Съюза, определянето на имуществените права на жалбоподателя, включително получаването на надбавка за експатриране, трябва да се прави при всяко постъпване на служба (вж. в този смисъл решение от 5 декември 2012 г., Grazyte/Комисия, F‑76/11 , EU:F:2012:173 , т. — ). Следователно референтният период, както и релевантните факти във връзка с разглеждането на условията, предвидени в член 4, параграф 1, буква б) от приложение VII към Правилника, са различни за всеки договор. При това положение при постъпването на служба в INEA жалбоподателят не би могъл да се позовава на предходните решения относно надбавката за експатриране и следователно нито на нарушение на придобити права. От това следва, че обжалваното решение не е опорочено от нарушение на оправданите правни очаквания на жалбоподателя и на принципите на защита на оправданите правни очаквания, на правна сигурност и на придобити права. Следователно четвъртото основание трябва да се отхвърли по същество. Предвид всичко изложено по-горе жалбата трябва да се отхвърли в нейната цялост. По съдебните разноски Съгласно член 134, параграф 1 от Процедурния правилник на Общия съд загубилата делото страна се осъжда да заплати съдебните разноски, ако е направено такова искане. Тъй като жалбоподателят е загубил делото, той трябва да бъде осъден да заплати съдебните разноски в съответствие с искането на Комисията. По изложените съображения ОБЩИЯТ СЪД (втори състав) реши: 1) Отхвърля жалбата. 2) Осъжда Alessandro Quadri di Cardano да заплати съдебните разноски. Prek Schalin Costeira Обявено в открито съдебно заседание в Люксембург на 13 юли 2018 година. Подписи ( *1 ) Език на производството: френски.

62008TJ0331

en

ACTION brought against the decision of the Second Board of Appeal of OHIM of 21 May 2008 (Case R 1679/2007-2) relating to opposition proceedings between Grupo Corporativo Teype, SL and REWE-Zentral AG. Information relating to the case Applicant for the Community trade mark: REWE-Zentral AG Community trade mark sought: The word mark Solfrutta for goods in Classes 29, 30 and 32 Proprietor of the mark or sign cited in the opposition proceedings: Grupo Corporativo Teype, SL Mark or sign cited in opposition: Community trade mark registration No 1687722 of the word mark FRUTISOL for goods in Class 32; Spanish trade mark registration No 2018327 of the word mark FRUTISOL for goods in Class 32 Decision of the Opposition Division: Opposition partially upheld Decision of the Board of Appeal: Appeal dismissed Operative part The Court: 1. Annuls the decision of the Second Board of Appeal of OHIM of 21 May 2008 (Case R 1679/2007-2); 2. Orders OHIM to pay the costs.

62012CJ0298

sk

Návrh na začatie prejudiciálneho konania sa týka výkladu článku 40 ods. 1, 2 a 5 nariadenia Rady (ES) č. 1782/2003 z 29. septembra 2003, ktorým sa stanovujú spoločné pravidlá režimov priamej podpory v rámci Spoločnej poľnohospodárskej politiky a ktorým sa zavádzajú niektoré režimy podpory pre poľnohospodárov a ktorým sa menia a dopĺňajú nariadenia (EHS) č. 2019/93, (ES) č. 1452/2001, (ES) č. 1453/2001, (ES) č. 1454/2001, (ES) č. 1868/94, (ES) č. 1251/1999, (ES) č. 1254/1999, (ES) č. 1673/2000, (EHS) č. 2358/71 a (ES) č. 2529/2001 ( Ú. v. EÚ L 270, s. 1 ; Mim. vyd. 03/040, s. 269), zmeneného a doplneného nariadením Rady (ES) č. 1009/2008 z 9. októbra 2008 (Ú. v. EÚ/ES L 276, s. 1, ďalej len „nariadenie č. 1782/2003“). Tento návrh bol podaný v rámci sporu medzi Confédération paysanne a francúzskym Ministre de l’Alimentation, de l’Agriculture et de la Pêche (ministerstvom pre výživu, poľnohospodárstvo a rybolov) vo veci zákonnosti niektorých ustanovení výnosu z 23. februára 2010, ktorým sa mení a dopĺňa výnos z 20. novembra 2006 o uplatňovaní dekrétu č. 2006‑710 z 19. júna 2006 o zavedení podpory príjmov stanovenej nariadením Rady (ES) č. 1782/2003 z 29. septembra 2003 (JORF z 28. februára 2010, s. 4141, ďalej len „výnos z 23. februára 2010“). Právny rámec Právo Únie Nariadenie č. 1782/2003 Podľa článku 37 ods. 1 nariadenia č. 1782/2003: „Referenčná čiastka predstavuje trojročný priemer celkových čiastok platieb poskytnutých poľnohospodárovi podľa režimov podpory uvedených v prílohe VI, vypočítaná a upravená v súlade s prílohou VII, v každom kalendárnom roku referenčného obdobia podľa článku 38. …“ V zmysle článku 38 tohto nariadenia referenčné obdobie zahŕňa kalendárne roky 2000, 2001 a 2002. Článok 40 uvedeného nariadenia s názvom „Mimoriadne okolnosti“ stanovoval: „1.   Odlišne od článku 37 je každý poľnohospodár, ktorého produkcia bola počas referenčného obdobia vážne ovplyvnená prípadom vyššej moci alebo mimoriadnymi okolnosťami, ktoré nastali pred uvedeným referenčným obdobím alebo počas neho, oprávnený požiadať, aby sa referenčná čiastka vypočítala na základe kalendárneho roku alebo kalendárnych rokov referenčného obdobia, ktoré neboli ovplyvnené prípadom vyššej moci alebo mimoriadnymi okolnosťami. 2.   Ak bolo prípadom vyššej moci alebo mimoriadnymi okolnosťami ovplyvnené celé referenčné obdobie, vypočíta členský štát referenčnú čiastku na základe obdobia 1997 až 1999. … 3.   Prípad vyššej moci alebo mimoriadne okolnosti, ako aj príslušné dôkazy, ktoré sú doložené k spokojnosti príslušného orgánu, oznámi príslušný poľnohospodár písomne príslušnému orgánu v lehote, ktorú každý členský štát stanoví. 4.   Prípady uznané príslušným orgánom ako vyššia moc alebo mimoriadne okolnosti sú napríklad: a) úmrtie poľnohospodára; b) dlhšie trvajúca pracovná neschopnosť poľnohospodárov; c) vážna prírodná katastrofa, ktorá významne zasiahla poľnohospodárske plochy poľnohospodárskeho podniku; d) náhodné zničenie budov poľnohospodárskeho podniku určených na chov zvierat; e) choroba, ktorá postihne časť alebo všetky hospodárske zvieratá poľnohospodárov. 5.   Odseky 1, 2 a 3 tohto článku sa primerane použijú pre poľnohospodárov, ktorí mali počas príslušného obdobia agroenvironmentálne záväzky v súlade s nariadeniami [Rady] (EHS) č. 2078/92 [z 30. júna 1992 o poľnohospodárskych výrobných metódach zlučiteľných s požiadavkami ochrany životného prostredia a so zachovaním krajiny [ neoficiálny preklad ] ( Ú. v. ES L 215, s. 85 )] a (ES) č. 1257/1999 [zo 17. mája 1999 o podpore rozvoja vidieka z Európskeho poľnohospodárskeho usmerňovacieho a záručného fondu (EPUZF) a ktorým sa menia a rušia niektoré nariadenia ( Ú. v. ES L 160, s. 80 ; Mim. vyd. 03/025, s. 391), zmeneným a doplneným nariadením Rady (ES) č. 2223/2004 z 22. decembra 2004 ( Ú. v. EÚ L 379, s. 1 , ďalej len ‚nariadenie č. 1257/1999‘)], na pestovateľov chmeľu, ktorí mali počas toho istého obdobia záväzky v súvislosti s vyoraním v súlade s nariadením [Rady] (ES) č. 1098/98 [z 25. mája 1998, ktorým sa zavádzajú osobitné dočasné opatrenia pre chmeľ ( Ú. v. ES L 157, s. 7 ; Mim. vyd. 03/023, s. 117)], ako aj na pestovateľov tabaku, ktorí sa podieľali na programe odkupovania kvót v súlade s nariadením [Rady] (EHS) č. 2075/92 [z 30. júna 1992 o spoločnej organizácii trhu so surovým tabakom ( Ú. v. ES L 215, s. 70 ; Mim. vyd. 03/013, s. 29)]. V prípade, že opatrenia uvedené v prvom pododseku sa vzťahovali na príslušné obdobie, ako aj na obdobie uvedené v odseku 2, členské štáty určia príslušnú čiastku na základe objektívnych kritérií tak, aby sa zabezpečilo rovnaké zaobchádzanie so všetkými poľnohospodármi a zabránilo deformácii trhu a hospodárskej súťaže, a to v súlade s presnými pravidlami, ustanovenými Komisiou v súlade s postupom uvedeným v článku 144 ods. 2.“ Nariadenie č. 2078/92 Druhé a dvanáste odôvodnenie nariadenia č. 2078/92 zneli: „keďže opatrenia, ktorých cieľom je zníženie poľnohospodárskej produkcie v Spoločenstve, majú mať priaznivé dôsledky v oblasti životného prostredia; … keďže opatrenia, na ktoré sa vzťahuje toto nariadenie, majú podnecovať poľnohospodárov, aby prijali záväzky týkajúce sa poľnohospodárstva zodpovedajúceho požiadavkám ochrany životného prostredia a zachovania krajiny, a tým prispeli k trhovej rovnováhe; a nahrádzať poľnohospodárom príjmové straty spôsobené znížením výroby a/alebo zvýšením výrobných nákladov a tiež odmeniť ich za úlohu, ktorú zohrávajú pri zlepšovaní životného prostredia“ [ neoficiálny preklad ]. Podľa článku 1 písm. a) tohto nariadenia režim podpôr zavedený predmetným nariadením bol určený na „zlepšenie využitia poľnohospodárskych výrobných postupov, ktoré smerujú k obmedzeniu znečisťujúcich dôsledkov poľnohospodárstva, čo prostredníctvom zníženia výroby takisto prispieva k zlepšeniu trhovej rovnováhy [ neoficiálny preklad ]“. Článok 2 ods. 1 uvedeného nariadenia stanovoval: „Pod podmienkou pozitívnych účinkov na životné prostredie a krajinu môže režim pozostávať z podpôr poľnohospodárom, ktorí sa zaviažu: a) výrazne obmedziť používanie hnojív a/alebo prípravkov na ochranu rastlín, zachovať už zavedené obmedzenia alebo zaviesť prípadne zachovať postupy ekologického poľnohospodárstva; b) inými spôsobmi ako sú uvedené v písm. a) pristúpiť k extenzifikácii rastlinnej výroby vrátane krmív, alebo k zachovaniu extenzívnej výroby, alebo k premene ornej pôdy na extenzívne trávnaté plochy; c) znížiť množstvo hovädzieho dobytka alebo oviec v pomere k povrchovej jednotke využívanej na pestovanie krmív; d) využívať iné výrobné postupy zlučiteľné s požiadavkou ochrany životného prostredia, prírodných zdrojov, ako aj zachovaním krajiny a vidieka, alebo chovať miestne plemená zvierat ohrozené vyhynutím; e) udržiavať opustené poľnohospodárske a lesné plochy; f) minimálne na dvadsať rokov vyčleniť poľnohospodársku pôdu na účely jej využitia spojené so životným prostredím, a to najmä s cieľom zriadiť rezervácie biotopov alebo prírodné parky alebo na ochranu vôd; g) sprístupniť pozemky verejnosti a voľnočasovým aktivitám.“ [ neoficiálny preklad ] Nariadenie č. 1257/1999 V zmysle článku 22 nariadenia č. 1257/1999: „Podpora pre poľnohospodárske metódy navrhnuté na ochranu životného prostredia, zachovanie krajiny (agroenvironmentálne opatrenia) alebo zlepšenie životných podmienok zvierat má prispievať k dosiahnutiu cieľov spoločenstva týkajúcich sa poľnohospodárstva, životného prostredia a životných podmienok hospodárskych zvierat. Touto podporou sa podporia: a) spôsoby využívania poľnohospodárskej pôdy, ktoré sú zlučiteľné s ochranou a zlepšovaním životného prostredia, krajiny a jej chrakteristík, prírodných zdrojov, pôdy a genetickej rozmanitosti, b) environmentálne priaznivé rozširovanie poľnohospodárstva [environmentálne priaznivá extenzifikácia spôsobov poľnohospodárskej výroby – neoficiálny preklad ] a manažment pasienkových systémov s nízkou intenzitou, c) ochrana ohrozených poľnohospodárskych prostredí s vysokou prírodnou hodnotou, d) zachovávanie krajiny a historických čŕt poľnohospodárskej pôdy, e) využitie environmentálneho plánovania pri poľnohospodárskych postupoch, f) zlepšenie životných podmienok zvierat.“ Článok 24 ods. 1 prvý pododsek tohto nariadenia stanovuje: „Podpora súvisiaca s agroenvironmentálnym záväzkom alebo so záväzkom spojeným so životnými podmienkami zvierat sa poskytuje každoročne a vypočíta sa na základe: a) ušlého príjmu, b) dodatočných nákladov vyplývajúcich z daného záväzku a c) potreby poskytnúť stimul.“ Francúzska právna úprava Dekrét z 19. júna 2006 Podľa článku 1 deviateho a desiateho odseku dekrétu č. 2006‑710 z 19. júna 2006 o zavedení podpory príjmov stanovenej nariadením Rady č. 1782/2003 z 29. septembra 2003 (JORF z 20. júna 2006, s. 9220) v znení dekrétu č. 2008‑1261 z 2. decembra 2008 (JORF zo 4. decembra 2008, s. 18530, ďalej len „dekrét z 19. júna 2006“): „Na účely uplatnenia článku 40 ods. 5 [nariadenia č. 1782/2003] sa môžu zohľadniť iba agroenvironmentálne záväzky, ktorých zoznam je stanovený výnosom ministra poľnohospodárstva a ktoré viedli v danom prípade k poklesu najmenej o 20 %: — buď čiastky podpôr získanej v dotyčných rokoch v súlade so spôsobom výpočtu stanoveným výnosom, vo vzťahu k čiastke podpory vyplatenej na základe neovplyvnených rokov referenčného obdobia; … Pokiaľ vyššia moc, mimoriadna okolnosť alebo agroenvironmentálny záväzok postihne všetky roky… referenčného obdobia… a vedie… k zníženiu výšky podpôr…, podmienky výpočtu tohto zníženia budú definované výnosom ministra poľnohospodárstva. …“ Výnos z 20. novembra 2006 Článok 5 výnosu z 20. novembra 2006, ktorým sa vykonáva dekrét č. 2006‑710 z 19. júna 2006 (JORF z 25. novembra 2006, s. 17707) v znení výnosu z 23. februára 2010 (ďalej len „výnos z 20. novembra 2006“) stanovuje: „Na vykonanie deviateho odseku článku 1 vyššie uvedeného dekrétu č. 2006‑710 z 19. júna 2006 sa čiastka podpôr získaná v priebehu daného roka rovná súčtu všetkých čiastok získaných za každý z 11 typov podpôr uvedených v článku 1 tohto výnosu.“ Podľa článku 6 ods. 4 a 5 výnosu z 20. novembra 2006: „4.   Referenčná čiastka poľnohospodára vypočítaná v súlade s ustanoveniami odseku 1 článku 40 [nariadenia č. 1782/2003] sa opätovne zhodnotí o čiastku rovnajúcu sa tretine rozdielu medzi priemernou čiastkou podpôr získanou v priebehu rokov referenčného obdobia, ktoré neboli ovplyvnené agroenvironmentálnym záväzkom, a priemernou čiastkou podpôr získanou v priebehu rokov referenčného obdobia, ktoré boli ovplyvnené agroenvironmentálnym záväzkom, pokiaľ pomer medzi: — tretinou rozdielu medzi priemernou čiastkou podpôr získanou v priebehu rokov referenčného obdobia, ktoré neboli ovplyvnené agroenvironmentálnym záväzkom, a priemernou čiastkou podpôr získanou v priebehu rokov referenčného obdobia, ktoré boli ovplyvnené agroenvironmentálnym záväzkom, — a súčtom tretiny tohto rozdielu a referenčnej čiastky, vypočítaným podľa odseku 1 článku 40 [nariadenia č. 1782/2003], — sa rovná alebo prevyšuje 6, 6 %. 5.   Ustanovenia odsekov 3 a 4 sa neuplatnia v prípade, že poľnohospodár v priebehu každého z troch rokov referenčného obdobia mal aspoň jeden z agroenvironmentálnych záväzkov uvedených v článku 3.“ Článok 7 výnosu z 20. novembra 2006 stanovuje: „1.   Ak mal poľnohospodár agroenvironmentálne záväzky definované v článku 3 tohto výnosu počas každého z troch rokov referenčného obdobia, miera poklesu počítaná na účely deviateho odseku článku 1 vyššie uvedeného dekrétu z 19. júna 2006 zodpovedá pomeru medzi: — rozdielom medzi čiastkou podpôr získanou počas posledného roka neovplyvneného agroenvironmentálnym záväzkom a priemerom čiastok podpôr získaných v priebehu referenčného obdobia, — a súčtom tohto rozdielu a referenčnej čiastky vypočítanej v súlade s ustanoveniami článku 37 [nariadenia č. 1782/2003]. V zmysle druhého odseku zodpovedá čiastka podpôr získaná v priebehu posledného roka neovplyvneného agroenvironmentálnym záväzkom čiastke podpôr vypočítanej v súlade s článkom 5 tohto výnosu získanej v priebehu posledného roka neovplyvneného agroenvironmentálnym záväzkom, na ktorú sa uplatňuje koeficient rovnajúci sa pomeru medzi priemerom plochy využívanej poľnohospodárskej pôdy v priebehu referenčného obdobia a plochou využívanej poľnohospodárskej pôdy v priebehu posledného roka neovplyvneného agroenvironmentálnym záväzkom. 2.   Ak miera poklesu vypočítaná v súlade s odsekom 1 dosiahne prah 20 % uvedený v deviatom odseku článku 1 vyššie uvedeného dekrétu z 19. júna 2006, pridá sa k referenčnej čiastke čiastka vypočítaná v súlade s článkom 37 [nariadenia č. 1782/2003]. Čiastka, ktorá sa má doplniť, sa rovná rozdielu medzi čiastkou podpôr získanou v priebehu posledného roka neovplyvneného agroenvironmentálnym záväzkom, vypočítanou v súlade s poslednou vetou odseku 1, a priemerom čiastok podpôr získaných v priebehu referenčného obdobia. 3.   Na účely uplatnenia tohto článku nesmie posledný rok neovplyvnený agroenvironmentálnym záväzkom predchádzať roku 1992.“ Spor vo veci samej a prejudiciálne otázky Dňa 28. apríla 2010 Confédération paysanne podala na Conseil d’État žalobu o zrušenie odsekov 2 až 4 článku 1 výnosu z 23. februára 2010. Na podporu tejto žaloby uvádza dva žalobné dôvody. Na jednej strane Confédération paysanne tvrdí, že napadnuté ustanovenia treba zrušiť, keďže boli prijaté podľa článku 1 deviateho odseku dekrétu z 19. júna 2006. Tento dekrét je v rozpore s článkom 40 ods. 1 a 5 nariadenia č. 1782/2003, lebo podmieňuje nárok na opätovné zhodnotenie referenčnej čiastky poľnohospodárov, ktorí mali agroenvironmentálne záväzky počas celého referenčného obdobia alebo jeho časti, znížením čiastky podpôr, ktorú poľnohospodári získali, a nie znížením ich produkcie. Na druhej strane Confédération paysanne tvrdí, že odseky 2 a 4 článku 1 výnosu z 23. februára 2010 tým, že založili nárok na opätovné zhodnotenie referenčnej čiastky poľnohospodárov, ktorých produkcia bola vážne ovplyvnená z dôvodu agroenvironmentálnych záväzkov, ktoré mali počas celého referenčného obdobia, na porovnaní medzi čiastkou podpôr získanou počas posledného roka neovplyvneného agroenvironmentálnym záväzkom, ktorý môže siahať až do roku 1992, a priemerom čiastok podpôr získaných v priebehu referenčného obdobia, nezohľadňujú požiadavku rovnosti zaobchádzania medzi poľnohospodármi stanovenú v článkom 40 ods. 5 nariadenia č. 1782/2003. Toto nedodržanie rovnosti zaobchádzania vychádza z toho, že čiastka podpôr uvedených v článku 1 výnosu z 20. novembra 2006 v priebehu rokov 1992 až 2000 značným spôsobom vzrástla a v dôsledku toho, pokiaľ ide o poľnohospodárov, ktorí mali agroenvironmentálne záväzky niekoľko rokov pred začatím referenčného obdobia, môže toto porovnanie iba výnimočne vykázať pokles čiastky podpôr dostatočný na vznik nároku na opätovné zhodnotenie referenčnej čiastky. Conseil d’État, ktorá sa domnievala, že odpoveď na žalobné dôvody, ktoré uviedla Confédération paysanne, závisí od výkladu článku 40 ods. 1, 2 a 5 nariadenia č. 1782/2003, rozhodla prerušiť konanie a položiť Súdnemu dvoru tieto prejudiciálne otázky: „1.   Oprávňujú odseky 1 a 5 článku 40 [nariadenia č. 1782/2003] vzhľadom na ich znenie, ale tiež ich účel členské štáty založiť nárok na opätovné zhodnotenie referenčnej čiastky poľnohospodárov, ktorých produkcia bola vážne ovplyvnená z dôvodu agroenvironmentálnych záväzkov, ktoré mali počas celého referenčného obdobia alebo jeho časti, na porovnaní medzi čiastkami priamych platieb získanými počas rokov ovplyvnených takýmito záväzkami a čiastkami priamych platieb získanými počas neovplyvnených rokov? 2.   Oprávňujú odseky 2 a 5 článku 40 [nariadenia č. 1782/2003] členské štáty založiť nárok na opätovné zhodnotenie referenčnej čiastky poľnohospodárov, ktorých produkcia bola vážne ovplyvnená z dôvodu agroenvironmentálnych záväzkov, ktoré mali počas celého referenčného obdobia, na porovnaní medzi čiastkou priamych platieb získanou počas posledného roka neovplyvneného agroenvironmentálnym záväzkom aj v prípade, ak tento rok o osem rokov predchádza referenčné obdobie, a priemernou ročnou čiastkou priamych platieb získanou počas referenčného obdobia?“ O prejudiciálnych otázkach O prvej otázke Svojou prvou otázkou sa vnútroštátny súd v podstate pýta, či sa článok 40 ods. 5 prvý pododsek nariadenia č. 1782/2003 má vykladať v tom zmysle, že členské štáty môžu založiť nárok na opätovné zhodnotenie referenčnej čiastky poľnohospodárov, ktorých produkcia bola vážne ovplyvnená z dôvodu agroenvironmentálnych záväzkov, ktoré mali počas celého referenčného obdobia alebo jeho časti, na porovnaní medzi čiastkou priamych platieb získanou počas rokov ovplyvnených takýmito záväzkami a čiastkou priamych platieb získanou počas neovplyvnených rokov? Na účely odpovede na túto otázku je potrebné najskôr uviesť, podobne ako uviedla generálna advokátka v bode 24 svojich návrhov, že spomedzi jazykových verzií nariadenia č. 1782/2003 pred tým, ako bolo zmenené a doplnené, výlučne francúzska verzia článku 40 ods. 1 tohto nariadenia používa pojem „vážne ovplyvnená“. Španielska, nemecká, talianska, portugalská a fínska verzia tohto ustanovenia totiž ako jedinú podmienku poskytnutia podpory poľnohospodárskym podnikom stanovujú „ovplyvnenie“ produkcie, zatiaľ čo dánska, grécka, anglická, holandská a švédska verzia vyžadujú splnenie podmienky „nevýhodného ovplyvnenia“, pričom nevyžadujú závažné ovplyvnenie produkcie. Podľa ustálenej judikatúry však potreba jednotného uplatňovania, a teda výkladu aktu Únie vylučuje, aby bol tento akt posudzovaný izolovane v jednej zo svojich verzií, ale naopak vyžaduje, aby bol vykladaný podľa skutočnej vôle normotvorcu a ním sledovaného účelu, najmä s prihliadnutím na všetky ostatné úradné jazyky (pozri najmä rozsudky z 3. júna 2010, Internetportal und Marketing, C-569/08, Zb. s. I-4871 , bod 35, ako aj z 9. júna 2011, Eleftheri tileorasi a Giannikos, C-52/10, Zb. s. I-4973 , bod 23). V tejto súvislosti treba uviesť, že ojedinelosť francúzskej verzie článku 40 ods. 1 nariadenia č. 1782/2003 existovala už v texte návrhu nariadenia Rady, ktorým sa stanovujú spoločné pravidlá režimov priamej podpory v rámci spoločnej poľnohospodárskej politiky a ktorým sa zavádzajú režimy podpory pre výrobcov určitých kultúr [KOM(2003) 23 v konečnom znení]. Ďalej je opodstatnené pripomenúť, že článok 40 nariadenia č. 1782/2003 obsahuje odchylnú úpravu, ktorá je určená na prispôsobenie pravidla výpočtu referenčnej čiastky stanoveného v rámci tzv. „historického“ modelu, podľa ktorého poľnohospodári, ktorí v priebehu referenčného obdobia zahŕňajúceho kalendárne roky 2000 až 2002 poberali platbu na základe prinajmenšom jedného z režimov podpory, ktoré sú upravené v prílohe VI tohto nariadenia, majú nárok na podporu vypočítanú na základe referenčnej čiastky dosiahnutej pre každého poľnohospodára z ročného priemeru všetkých platieb poskytnutých na základe uvedených režimov v tomto období. Konkrétne, článok 40 ods. 5 nariadenia č. 1782/2003 v spojení s odsekom 1 uvedeného článku umožňuje poľnohospodárom, na ktorých sa v priebehu referenčného obdobia vzťahovali agroenvironmentálne záväzky podľa nariadení č. 2078/92 a 1257/1999, požiadať, aby sa ich referenčná čiastka vypočítala na základe kalendárneho roka alebo kalendárnych rokov referenčného obdobia, ktoré týmito záväzkami neboli ovplyvnené (pozri rozsudok z 11. novembra 2010, Grootes, C-152/09, Zb. s. I-11285 , bod 60). Normotvorca Únie pri rozšírení mimoriadnych okolností na poľnohospodárov, na ktorých sa v priebehu referenčného obdobia vzťahovali agroenvironmentálne záväzky podľa nariadení č. 2078/92 a 1257/1999, vychádzal z toho, že poľnohospodár, ktorý prijal tieto záväzky, nemôže byť znevýhodnený v rámci neskoršieho podporného režimu Únie práve z dôvodu takých záväzkov, keďže nebol schopný predvídať, že jeho rozhodnutie bude mať dôsledky na budúce priame platby podľa právnej úpravy prijatej neskôr (pozri rozsudok Grootes, už citovaný, body 36 a 44). Tento výklad potvrdzujú aj práce na príprave nariadenia č. 1782/2003 a najmä dokument nazvaný „Režim priamej platby, konkrétne prípady, národná rezerva“ sprístupnený 28. mája 2003 na stretnutí pracovnej skupiny poverenej horizontálnymi poľnohospodárskymi otázkami [(DS 200/03 REV 1] a prevzatý v prílohe IV dokumentu Rady č. 9971/03 z 3. júna 2003], podľa ktorého treba v súlade s rozsudkom z 28. apríla 1988, Mulder ( 120/86, Zb. s. 2321 , bod 24), umožniť, aby sa na poľnohospodárov, ktorí prijali agroenvironmentálne záväzky, mohol uplatniť režim mimoriadnych okolností. Práce na príprave nariadenia č. 1782/2003, ani žiadne ustanovenia tohto nariadenia však nenaznačujú, že zámerom normotvorcu bolo podmieniť uplatnenie uvedeného režimu na týchto poľnohospodárov tým, že ich produkcia musí byť „vážne“ ovplyvnená. Po uvedení tohto spresnenia je na účely odpovede na prvú otázku potrebné uviesť, ako vyplýva z bodu 26 tohto rozsudku, že cieľom normotvorcu bolo zabezpečiť, aby sa poľnohospodári, ktorí počas referenčného obdobia podliehali týmto agroenvironmentálnym opatreniam, nachádzali v rovnakej situácii, v akej by boli, keby sa nezúčastnili na týchto opatreniach. Zo systematiky článku 40 nariadenia č. 1782/2003 okrem toho vyplýva, že skutočnosť, že dotknutý poľnohospodár mal v priebehu referenčného obdobia agroenvironmentálne záväzky podľa nariadení č. 2078/92 a 1257/1999, je sama osebe postačujúca na to, aby mu bol priznaný nárok na výpočet jeho referenčnej čiastky na základe kalendárneho roka alebo kalendárnych rokov uvedeného obdobia, ktoré takým záväzkom nepodliehali, pričom nie je nevyhnutné posudzovať, či produkcia tohto poľnohospodára bola v dôsledku týchto záväzkov ovplyvnená. Ako totiž vyplýva z článku 2 nariadenia č. 2078/92 v spojení s článkom 1 písm. a) a druhým a dvanástym odôvodnením tohto nariadenia, ako aj z článku 22 nariadenia č. 1257/1999, uvedené záväzky, ktoré vyžadujú zavedenie spôsobov poľnohospodárskej výroby, ktoré zahŕňajú najmä obmedzenie používania hnojív a prípravkov na ochranu rastlín, extenzifikáciu poľnohospodárskej výroby, obmedzenie množstva hovädzieho dobytka alebo oviec v pomere k povrchovej jednotke využívanej na pestovanie krmív, ktoré vedie k zníženiu výnosu, vyčlenenie poľnohospodárskej pôdy na účely jej využitia spojené so životným prostredím, alebo sprístupnenie pozemkov verejnosti a voľnočasovým aktivitám, majú nepochybne nepriaznivý vplyv na produkciu poľnohospodára, ktorý tieto záväzky prijal. Navyše pre poľnohospodára, ktorého výrobu ovplyvnilo uplatnenie opatrení vyplývajúcich z agroenvironmentálnych záväzkov, by mohlo byť za určitých okolností ťažké alebo dokonca nemožné stanoviť presný pomer medzi uvedenými záväzkami a znížením svojej poľnohospodárskej výroby. Práve z týchto dôvodov účasť na agroenvironmentálnych opatreniach stanovených v nariadeniach č. 2078/92 a 1257/1999 spôsobuje podľa článku 40 ods. 5 nariadenia č. 1782/2003 pre poľnohospodárov rovnaké dôsledky ako v prípade, že ich produkcia bola nepriaznivo ovplyvnená prípadom vyššej moci alebo mimoriadnymi okolnosťami. Z toho vyplýva, že článok 40 ods. 5 prvý pododsek nariadenia č. 1782/2003 sa má vykladať v tom zmysle, že každý poľnohospodár môže na základe samotnej skutočnosti, že sa na neho v priebehu referenčného obdobia vzťahovali agroenvironmentálne záväzky podľa nariadení č. 2078/92 a 1257/1999, požiadať, aby sa jeho referenčná čiastka vypočítala na základe kalendárneho roka alebo kalendárnych rokov referenčného obdobia, ktoré týmito záväzkami neboli ovplyvnené. O druhej otázke Svojou druhou otázkou sa vnútroštátny súd v podstate pýta, či sa článok 40 ods. 5 druhý pododsek nariadenia č. 1782/2003 má vykladať v tom zmysle, že členské štáty môžu založiť nárok na opätovné zhodnotenie referenčnej čiastky poľnohospodárov, ktorých produkcia bola ovplyvnená z dôvodu agroenvironmentálnych záväzkov, ktoré mali počas celého obdobia rokov 1997 až 2002, na porovnaní medzi čiastkou priamych platieb získanou počas posledného roka neovplyvneného agroenvironmentálnym záväzkom aj v prípade, ak tento rok o osem rokov predchádza referenčné obdobie, a priemernou ročnou čiastkou priamych platieb získanou počas referenčného obdobia. Vzhľadom na odpoveď na prvú otázku treba na druhú otázku odpovedať tak, že článok 40 ods. 5 druhý pododsek nariadenia č. 1782/2003 sa má vykladať v tom zmysle, že každý poľnohospodár môže na základe samotnej skutočnosti, že sa na neho v rokoch 1997 až 2002 vzťahovali agroenvironmentálne záväzky podľa nariadení č. 2078/92 a 1257/1999, požiadať, aby sa jeho referenčná čiastka vypočítala na základe objektívnych kritérií tak, aby sa zabezpečilo rovnaké zaobchádzanie so všetkými poľnohospodármi a zabránilo sa deformácii trhu a hospodárskej súťaže, čo musí overiť vnútroštátny súd. Je potrebné dodať, že v súlade so zásadou lojálnej spolupráce je úlohou vnútroštátnych súdov v rámci svojej právomoci uplatniť článok 40 ods. 5 prvý a druhý pododsek nariadenia č. 1782/2003 a zabezpečiť plný účinok týchto ustanovení a zároveň v prípade potreby z vlastnej iniciatívy neuplatniť akékoľvek odporujúce ustanovenie vnútroštátneho práva, aj keby bolo prijaté neskôr (pozri v tomto zmysle rozsudky z 9. marca 1978, Simmenthal, 106/77, Zb. s. 629 , bod 24, a z 26. februára 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, bod 45). O trovách Vzhľadom na to, že konanie pred Súdnym dvorom má vo vzťahu k účastníkom konania vo veci samej incidenčný charakter a bolo začaté v súvislosti s prekážkou postupu v konaní pred vnútroštátnym súdom, o trovách konania rozhodne tento vnútroštátny súd. Iné trovy konania, ktoré vznikli v súvislosti s predložením pripomienok Súdnemu dvoru a nie sú trovami uvedených účastníkov konania, nemôžu byť nahradené. Z týchto dôvodov Súdny dvor (prvá komora) rozhodol takto: 1. Článok 40 ods. 5 prvý pododsek nariadenia Rady (ES) č. 1782/2003 z 29. septembra 2003, ktorým sa stanovujú spoločné pravidlá režimov priamej podpory v rámci Spoločnej poľnohospodárskej politiky a ktorým sa zavádzajú niektoré režimy podpory pre poľnohospodárov a ktorým sa menia a dopĺňajú nariadenia (EHS) č. 2019/93, (ES) č. 1452/2001, (ES) č. 1453/2001, (ES) č. 1454/2001, (ES) č. 1868/94, (ES) č. 1251/1999, (ES) č. 1254/1999, (ES) č. 1673/2000, (EHS) č. 2358/71 a (ES) č. 2529/2001, zmeneného a doplneného nariadením Rady (ES) č. 1009/2008 z 9. októbra 2008, sa má vykladať v tom zmysle, že každý poľnohospodár môže na základe samotnej skutočnosti, že sa na neho v priebehu referenčného obdobia vzťahovali agroenvironmentálne záväzky podľa nariadenia Rady (EHS) č. 2078/92 z 30. júna 1992 o poľnohospodárskych výrobných metódach zlučiteľných s požiadavkami ochrany životného prostredia a so zachovaním krajiny a nariadenia Rady (ES) č. 1257/1999 zo 17. mája 1999 o podpore rozvoja vidieka z Európskeho poľnohospodárskeho usmerňovacieho a záručného fondu (EPUZF) a ktorým sa menia a rušia niektoré nariadenia, zmeneného a doplneného nariadením Rady (ES) č. 2223/2004 z 22. decembra 2004, požiadať, aby sa jeho referenčná čiastka vypočítala na základe kalendárneho roka alebo kalendárnych rokov referenčného obdobia, ktoré týmito záväzkami neboli ovplyvnené. 2. Článok 40 ods. 5 druhý pododsek nariadenia č. 1782/2003, zmeneného a doplneného nariadením č. 1009/2008, sa má vykladať v tom zmysle, že každý poľnohospodár môže na základe samotnej skutočnosti, že sa na neho v rokoch 1997 až 2002 vzťahovali agroenvironmentálne záväzky podľa nariadenia č. 2078/92 a nariadenia č. 1257/1999, zmeneného a doplneného nariadením č. 2223/2004, požiadať, aby sa jeho referenčná čiastka vypočítala na základe objektívnych kritérií tak, aby sa zabezpečilo rovnaké zaobchádzanie so všetkými poľnohospodármi a zabránilo sa deformácii trhu a hospodárskej súťaže, čo musí overiť vnútroštátny súd. Podpisy ( *1 ) Jazyk konania: francúzština.

62019CJ0119

pl

W odwołaniach Komisja Europejska i Rada Unii Europejskiej żądają uchylenia wyroku Sądu Unii Europejskiej z dnia 4 grudnia 2018 r., Carreras Sequeros i in./Komisja (T‑518/16, zwanego dalej „zaskarżonym wyrokiem”, EU:T:2018:873 ), w którym Sąd Unii Europejskiej stwierdził nieważność decyzji Komisji określających, w odniesieniu do 2014 r., liczbę dni corocznego urlopu wypoczynkowego skarżących w pierwszej instancji, a mianowicie Francisca Carrerasa Sequerosa, Marioli de las Heras Ojedy, Oliviera Maesa, Gabria Marinozziego, Giacoma Miserocchiego i Marca Thieme’a Groena (zwanych dalej łącznie „Carreras Sequeros i in.”), będących urzędnikami lub członkami personelu kontraktowego Komisji (zwanych dalej „spornymi decyzjami”). Ramy prawne Europejska karta społeczna Europejska karta społeczna, podpisana w Turynie w dniu 18 października 1961 r. w ramach Rady Europy i zrewidowana w Strasburgu w dniu 3 maja 1996 r., weszła w życie w 1999 r. Wszystkie państwa członkowskie są stronami tej karty w zakresie, w jakim przystąpiły do jej wersji pierwotnej, wersji zrewidowanej lub obydwu wersji. W wersji zrewidowanej art. 2 Europejskiej karty społecznej stanowi: „W celu zapewnienia skutecznego wykonywania prawa do sprawiedliwych warunków pracy strony zobowiązują się […] zapewnić coroczny, co najmniej czterotygodniowy płatny urlop […]”. Wspólnotowa karta socjalnych praw podstawowych pracowników Punkt 8 Wspólnotowej karty socjalnych praw podstawowych pracowników, przyjętej na posiedzeniu Rady Europejskiej w Strasburgu w dniu 9 grudnia 1989 r., stanowi: „Każdy pracownik we Wspólnocie Europejskiej ma prawo do cotygodniowego odpoczynku oraz do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego, którego długość powinna być stopniowo ujednolicana zgodnie z istniejącymi krajowymi praktykami”. Karta praw podstawowych Unii Europejskiej Artykuł 31 Karty praw podstawowych Unii Europejskiej (zwanej dalej „kartą”), zatytułowany „Należyte i sprawiedliwe warunki pracy”, stanowi: „1.   Każdy pracownik ma prawo do warunków pracy szanujących jego zdrowie, bezpieczeństwo i godność. 2.   Każdy pracownik ma prawo do ograniczenia maksymalnego wymiaru czasu pracy, do okresów dziennego i tygodniowego odpoczynku oraz do corocznego płatnego urlopu”. Dyrektywa 2003/88/WE Artykuł 1 dyrektywy 2003/88/WE Parlamentu Europejskiego i Rady z dnia 4 listopada 2003 r. dotyczącej niektórych aspektów organizacji czasu pracy ( Dz.U. 2003, L 299, s. 9 ), zatytułowany „Cel i zakres”, ma następujące brzmienie: „1.   Niniejsza dyrektywa ustala minimalne wymagania w zakresie bezpieczeństwa i ochrony zdrowia w odniesieniu do organizacji czasu pracy. 2.   Niniejszą dyrektywę stosuje się do: a) minimalnych okresów […] corocznego urlopu wypoczynkowego […] […]”. Zgodnie z art. 7 dyrektywy 2003/88, zatytułowanym „Urlop roczny”: „1.   Państwa członkowskie przyjmują niezbędne środki w celu zapewnienia, by każdy pracownik był uprawniony do corocznego płatnego urlopu w wymiarze co najmniej czterech tygodni, zgodnie z warunkami uprawniającymi i przyznającymi mu taki urlop przewidzianymi w ustawodawstwie krajowym i/lub w praktyce krajowej. 2.   Minimalny okres corocznego płatnego urlopu nie może być zastąpiony wypłatą ekwiwalentu pieniężnego, z wyjątkiem przypadku, gdy stosunek pracy ulega rozwiązaniu”. Artykuł 14 tej dyrektywy, zatytułowany „Bardziej szczegółowe przepisy wspólnotowe”, stanowi: „Niniejszej dyrektywy nie stosuje się, jeżeli inne instrumenty Wspólnoty zawierają bardziej szczegółowe wymagania dotyczące organizacji czasu pracy w odniesieniu do niektórych zawodów lub niektórych rodzajów działalności zawodowej”. Artykuł 23 wspomnianej dyrektywy, zatytułowany „Poziom bezpieczeństwa”, stanowi: „Bez uszczerbku dla prawa państw członkowskich do tworzenia w świetle zmieniających się okoliczności innych przepisów ustawowych, wykonawczych oraz umownych w odniesieniu do czasu pracy, tak długo jak minimalne wymagania przewidziane w niniejszej dyrektywie są spełnione, wprowadzenie w życie niniejszej dyrektywy nie stanowi odpowiedniej podstawy do zmniejszania ogólnego poziomu ochrony przyznanej pracownikom”. Regulamin pracowniczy Regulamin pracowniczy urzędników Unii Europejskiej (zwany dalej „regulaminem pracowniczym”) został ustanowiony rozporządzeniem Rady (EWG, Euratom, EWWiS) nr 259/68 z dnia 29 lutego 1968 r. ustanawiającym regulamin pracowniczy urzędników Wspólnot Europejskich i warunki zatrudnienia innych pracowników Wspólnot oraz ustanawiającym specjalne środki stosowane tymczasowo wobec urzędników Komisji ( Dz.U. 1968, L 56, s. 1 ), zmienionym rozporządzeniem Parlamentu Europejskiego i Rady (UE, Euratom) nr 1023/2013 z dnia 22 października 2013 r. ( Dz.U. 2013, L 287, s. 15 ). Artykuł 1e ust. 2 regulaminu pracowniczego, zawarty w przepisach ogólnych tego regulaminu, mający zastosowanie w drodze analogii do personelu kontraktowego na mocy art. 80 ust. 4 warunków zatrudnienia innych pracowników Wspólnot Europejskich (zwanych dalej „WZIP”), stanowi: „Urzędnikom w okresie aktywnego zatrudnienia zapewnia się warunki pracy zgodne z odpowiednimi normami bezpieczeństwa i higieny pracy, co najmniej na poziomie minimalnych wymagań mających zastosowanie na mocy środków przyjętych w tych dziedzinach zgodnie z traktatami”. Artykuł 57 akapit pierwszy regulaminu pracowniczego, mający zastosowanie w drodze analogii do personelu kontraktowego na mocy art. 16 i 91 WZIP, ma następujące brzmienie: „Urzędnicy uprawnieni są do urlopu corocznego w wymiarze nie mniejszym niż 24 dni robocze oraz nie większym niż 30 dni roboczych w każdym roku kalendarzowym, zgodnie z przepisami przyjętymi w drodze wspólnego porozumienia organów powołujących instytucji Unii, po zasięgnięciu opinii Komitetu ds. Regulaminu Pracowniczego”. Załącznik X do regulaminu pracowniczego zawiera przepisy szczególne i odstępstwa mające zastosowanie do urzędników pełniących służbę w państwie trzecim. Zgodnie z art. 118 WZIP niektóre z tych przepisów stosuje się analogicznie do członków personelu kontraktowego znajdujących się w takiej samej sytuacji. Tak jest w przypadku art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego. Artykuł 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego, w brzmieniu poprzedzającym wejście w życie rozporządzenia nr 1023/2013, w odniesieniu do personelu pełniącego służbę w państwie trzecim stanowił, co następuje: „Urzędnik jest uprawniony do corocznego urlopu w wymiarze trzy i pół dnia roboczego za każdy miesiąc służby w roku kalendarzowym”. Motyw 27 rozporządzenia nr 1023/2013 stanowi: „Należy unowocześnić warunki pracy pracowników zatrudnionych w państwach trzecich i zracjonalizować je pod względem kosztów, uzyskując oszczędności. Należy też dostosować uprawnienia do urlopu corocznego, a także wprowadzić przepisy przewidujące możliwość uwzględnienia szerszego zakresu parametrów przy określaniu dodatku ze względu na warunki życia, bez wpływu na ogólny cel zakładający uzyskanie oszczędności. Należy dokonać przeglądu warunków przyznawania dodatku na zakwaterowanie, aby lepiej uwzględnić warunki lokalne oraz zmniejszyć obciążenie administracyjne”. Od dnia wejścia w życie art. 1 pkt 70 lit. a) rozporządzenia nr 1023/2013, czyli od dnia 1 stycznia 2014 r., art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego (zwany dalej „nowym art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego”) stanowi w odniesieniu do urzędników pełniących służbę w państwie trzecim: „Urzędnik jest uprawniony do corocznego urlopu w wymiarze dwóch dni roboczych za każdy miesiąc pełnienia służby w roku kalendarzowym. Niezależnie od akapitu pierwszego niniejszego artykułu urzędnicy, którzy na dzień 1 stycznia 2014 r. są już oddelegowani do państw trzecich, są uprawnieni do: – trzech dni roboczych od dnia 1 stycznia 2014 r. do dnia 31 grudnia 2014 r., – dwóch i pół dnia roboczego od dnia 1 stycznia 2015 r. do dnia 31 grudnia 2015 r.”. Okoliczności powstania sporu Okoliczności poprzedzające powstanie sporu zostały przedstawione w pkt 1–8 zaskarżonego wyroku. Na potrzeby niniejszego postępowania można je streścić w podany niżej sposób. Carreras Sequeros i in. są urzędnikami lub członkami personelu kontraktowego Komisji. Wszyscy zostali oddelegowani do państw trzecich i przebywali tam już przed dniem 1 stycznia 2014 r. Ze względu na to, że akta osobowe Carrerasa Sequerosa i in. zostały uaktualnione w celu uwzględnienia nowego art. 6 akapit drugi tiret pierwsze załącznika X do regulaminu pracowniczego, tym ostatnim przyznano 36 dni roboczych corocznego urlopu wypoczynkowego w 2014 r. – w porównaniu z 42 dniami w roku wcześniejszym. W okresie od 17 lutego do 13 marca 2014 r. Carreras Sequeros i in. wnieśli zażalenia. Wniesione przez nich zażalenia zostały oddalone, w zależności od przypadku, przez organ powołujący lub organ upoważniony do zawierania umów o pracę decyzjami z dnia 23 maja 2014 r. o tej samej treści. Skarga przed Sądem i zaskarżony wyrok W skardze złożonej przed Sądem Carreras Sequeros i in. wnieśli, w ramach żądania pierwszego – o stwierdzenie niezgodności z prawem nowego art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego, a w ramach żądania drugiego – o stwierdzenie nieważności spornych decyzji w sprawie zmniejszenia liczby dni ich corocznych urlopów wypoczynkowych „od 2014 r.”. Na poparcie skargi Carreras Sequeros i in. podnieśli cztery zarzuty, dotyczące naruszenia, odpowiednio, szczególnego charakteru i celu prawa do corocznego urlopu wypoczynkowego, ogólnej zasady równego traktowania, zasady ochrony uzasadnionych oczekiwań i prawa do poszanowania życia prywatnego i rodzinnego. Przed przystąpieniem do ich analizy Sąd, w pkt 24–26 zaskarżonego wyroku, w pierwszej kolejności uściślił, że przedmiot skargi dotyczy określenia prawa do corocznego urlopu wypoczynkowego Carrerasa Sequerosa i in. jedynie w odniesieniu do 2014 r. i że, w ramach tej skargi, podniesiono niezgodność z prawem nowego art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego. W drugiej kolejności, w pkt 27–39 zaskarżonego wyroku, Sąd dokonał oceny zakresu i dopuszczalności zarzutu niezgodności z prawem podniesionego przez Carrerasa Sequerosa i in. W tym względzie, po przypomnieniu swojego orzecznictwa, w pkt 35 tego wyroku Sąd orzekł, że „[z] uwagi na więź łączącą przepisy przejściowe z ostatecznymi pierwsze z nich nie mogą istnieć bez tych drugich, a uwzględniając brak zakresu swobody właściwego organu, należy stwierdzić, że w niniejszej sprawie istnieje bezpośredni związek prawny pomiędzy [spornymi] decyzjami i nowym art. 6 akapit pierwszy załącznika X do regulaminu pracowniczego i że ten akapit pierwszy wynikający z nowego art. 6 akapit drugi tiret pierwsze załącznika X do regulaminu pracowniczego znajduje przynajmniej pośrednio zastosowanie do tych decyzji w zakresie, w jakim miał on znaczenie dla ich przyjęcia, ponieważ opierają się one głównie na nim, nawet jeśli nie stanowi on formalnie podstawy prawnej tych decyzji”. W konsekwencji, zgodnie z pkt 36 wspomnianego wyroku, „[sporne] decyzje stanowią w stosunku do [Carrerasa Sequerosa i in.] pierwsze zastosowanie nowego art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego, co skutkuje tym, że od 2016 r. przysługuje im nie więcej niż 24 dni urlopu”. W pkt 39 zaskarżonego wyroku Sąd podsumował przeprowadzoną analizę zakresu i dopuszczalności zarzutu niezgodności z prawem, orzekając, że „nawet jeśli od strony formalnej [sporne] decyzje opierają się na przepisie przejściowym dotyczącym jedynie roku 2014, który został zawarty w tiret pierwszym art. 6 akapit drugi załącznika X do regulaminu pracowniczego, [Carreras Sequeros i in.] w drodze wyjątku mogą również kwestionować zgodność z prawem ostatecznego systemu corocznego urlopu wypoczynkowego określonego w akapicie pierwszym tego artykułu”. Następnie Sąd rozpatrzył zarzut pierwszy skargi Carrerasa Sequerosa i in., dotyczący naruszenia szczególnego charakteru i celu prawa do corocznego urlopu wypoczynkowego, i w pkt 113 zaskarżonego wyroku stwierdził, że zarzut ten jest zasadny. W konsekwencji uwzględnił on skargę Carrerasa Sequerosa i in. – bez badania pozostałych zarzutów skargi. Aby dokonać takiego stwierdzenia, Sąd, po pierwsze, w pkt 60–70 zaskarżonego wyrok zbadał, czy – jak podnosili Carreras Sequeros i in. – możliwe było powołanie się wobec prawodawcy Unii na dyrektywę 2003/88. Stwierdzając, że dyrektywa nie wiąże, jako taka, instytucji Unii, w pkt 61 wspomnianego wyroku Sąd zidentyfikował trzy sytuacje, w których instytucje te powinny jednak uwzględnić dyrektywy. W szczególności rozpatrzył on, czy na dyrektywę 2003/88 można powołać się wobec prawodawcy Unii w zakresie, w jakim wyrażono w niej prawo podstawowe – w niniejszym wypadku prawo do corocznego urlopu wypoczynkowego zagwarantowane w art. 31 ust. 2 karty. Opierając się na wyjaśnieniach prezydium konwentu dotyczących karty praw podstawowych ( Dz.U. 2007, C 303, s. 17 ), w pkt 69 i 70 zaskarżonego wyroku Sąd stwierdził, że „[p]onieważ dyrektywa 2003/88 jest konkretnym wyrazem zasady wyrażonej w art. 31 ust. 2 karty […], prawodawca, zobowiązany do przestrzegania tego artykułu, który ma taką samą moc prawną jak traktaty, nie mógł pominąć treści tej dyrektywy”, co skutkowało tym, że nowy art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego nie powinien być stosowany, jeżeli „okaże się on niezgodny z prawem do corocznego urlopu wypoczynkowego, którego charakter i cel wynikają z art. 31 ust. 2 karty interpretowanego w świetle dyrektywy 2003/88”. Po drugie, badając w pkt 72–96 wspomnianego wyroku, czy nowy art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego narusza prawo do corocznego urlopu wypoczynkowego, Sąd uwzględnił brzmienie przepisów dyrektywy 2003/88 oraz zamierzony w niej cel. W pkt 88 i 89 tego wyroku orzekł, że ze swej natury prawo do corocznego urlopu wypoczynkowego, o którym mowa w art. 31 ust. 2 karty, zmierza zasadniczo do wspierania poprawy warunków życia i pracy pracowników oraz że okoliczność, że liczba dni corocznego urlopu wypoczynkowego określona w nowym art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego pozostaje wyższa niż minimum wymagane przez art. 7 dyrektywy 2003/88, nie wystarcza, jak podnosi Komisja, aby stwierdzić, że ten nowy artykuł nie narusza prawa do corocznego urlopu wypoczynkowego. Przeciwnie, w pkt 90–96 zaskarżonego wyroku Sąd stwierdził w istocie, że istotne zmniejszenie liczby dni urlopu urzędników i członków personelu kontraktowego pełniących służbę w państwach trzecich, które w trzy lata obniżono z 42 do 24 dni, nie może być uważane za zgodne z zasadą wspierania poprawy warunków życia i pracy zainteresowanych i zakres dokonanego zmniejszenia liczby dni urlopu nie został złagodzony przez pozostałe przepisy regulaminu pracowniczego i jego załączników – stanowiących kontekst, w jaki wpisuje się nowy art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego. Przepisy te zostały bowiem uznane przez Sąd albo za nieistotne, albo za niewystarczające lub zbyt marginalne, by zrównoważyć zmniejszenie liczby dni corocznego urlopu wypoczynkowego wynikającej z nowego art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego. Po trzecie, Sąd zbadał, czy stwierdzone w ten sposób naruszenie prawa do corocznego urlopu wypoczynkowego może być uznane za odpowiednio uzasadnione, co wykluczył po przeprowadzeniu analizy w pkt 98–112 zaskarżonego wyroku. W szczególności w pkt 109 i 110 wspomnianego wyroku Sąd wskazał, że nie wydaje się, by dokonując ograniczenia corocznego urlopu wypoczynkowego urzędników i pracowników pełniących służbę w państwach trzecich do 24 dni roboczych od 2016 r., prawodawca wziął przy tym pod uwagę okoliczność, że urzędnicy i pracownicy Unii korzystają z urlopu w wymiarze do 30 dni roboczych, w zależności od wieku i grupy zaszeregowania, ani by ten prawodawca zbadał, czy w swojej treści art. 8 akapit pierwszy załącznika X do regulaminu pracowniczego dotyczący urlopu wypoczynkowego gwarantuje wystarczającą ochronę zdrowia i bezpieczeństwa każdemu urzędnikowi i pracownikowi zatrudnionemu w państwie trzecim, gdzie znajduje się on w szczególnie wymagającej sytuacji, podczas gdy przyznany zgodnie z tym przepisem urlop wypoczynkowy powinien mieć charakter wyjątkowy i musi być przedmiotem odrębnej i uzasadnionej decyzji. W pkt 112 zaskarżonego wyroku Sąd stwierdził zatem, że prawodawca Unii nie zbadał, czy nowy art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego nie stanowi nieproporcjonalnej ingerencji w prawo do corocznego urlopu wypoczynkowego urzędników i pracowników pełniących służbę w państwach trzecich. W związku z tym wskazał on, że przyjmując zaskarżone decyzje, Komisja nie mogła ważnie oprzeć się na nowym art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego, i stwierdził ich nieważność. Żądania stron i postępowanie przed Trybunałem W sprawie C‑119/19 P Komisja wnosi do Trybunału o uchylenie zaskarżonego wyroku, przekazanie sprawy Sądowi – aby orzekł w przedmiocie zarzutów od drugiego do czwartego skargi w pierwszej instancji – i rozstrzygnięcie o kosztach w orzeczeniu kończącym postępowanie w sprawie. W sprawie C‑126/19 P Rada wnosi do Trybunału o uwzględnienie odwołania, przejęcie sprawy do rozpoznania, oddalenie skargi w pierwszej instancji jako bezzasadnej i obciążenie Carrerasa Sequerosa i in. kosztami postępowania poniesionymi przez Radę w ramach niniejszego postępowania. Ze swej strony Carreras Sequeros i in. wnoszą do Trybunału o oddalenie odwołań i obciążenie Komisji i Rady kosztami postępowania. Parlament Europejski, interwenient w pierwszej instancji, wnosi o uwzględnienie odwołań przez Trybunał. Zgodnie z art. 54 § 2 regulaminu postępowania przed Trybunałem w dniu 12 marca 2019 r. prezes Trybunału postanowił połączyć sprawy C‑119/19 P i C‑126/19 P do celów pisemnego i ustnego etapu postępowania i wydania wyroku. Zgodnie z art. 133 § 1 i 2 regulaminu postępowania, mającym zastosowanie do odwołania na mocy art. 190 § 1 wspomnianego regulaminu, Komisja i Rada wniosły o rozpatrzenie odwołań w trybie postępowania przyspieszonego. Postanowieniem z dnia 12 marca 2019 r. prezes Trybunału oddalił te wnioski. Ani uzasadnienie dotyczące podnoszonego braku pewności prawa związanego z nowym art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego, co ma wynikać z zaskarżonego wyroku, ani uzasadnienie dotyczące liczby urzędników, których potencjalnie dotyczą skutki wspomnianego wyroku, nie mogą bowiem jako takie stanowić wyjątkowych okoliczności mogących uzasadnić objęcie sprawy postępowaniem przyspieszonym (zob. podobnie postanowienie z dnia 7 kwietnia 2016 r., Rada/Front Polisario, C‑104/16 P , niepublikowane, EU:C:2016:232 , pkt i przytoczone tam orzecznictwo). Identycznie należy ocenić trudności o charakterze administracyjnym dotyczące zarządzania personelem delegowanym do państw trzecich, również powołane na poparcie wniosku Komisji. Jednakże, mając na względzie znaczenie spraw C‑119/19 P i C‑126/19 P dla Unii i jej instytucji, prezes Trybunału postanowił rozpatrzyć te sprawy w pierwszej kolejności, zgodnie z art. 53 § 3 regulaminu postępowania. Pismem złożonym w dniu 30 kwietnia 2019 r. Rada złożyła odwołanie pomocnicze w sprawie C‑119/19 P. Carreras Sequeros i in. wnoszą o oddalenie tego odwołania pomocniczego i obciążenie Rady kosztami postępowania. Pismem złożonym w dniu 20 maja 2019 r. Europejska Służba Działań Zewnętrznych (ESDZ) wniosła o dopuszczenie jej do udziału w charakterze interwenienta w sprawie C‑119/19 P w celu wsparcia żądań Komisji. Postanowieniem z dnia 29 lipca 2019 r., Komisja/Carreras Sequeros i in. ( C‑119/19 P , niepublikowanym, EU:C:2019:658 ) prezes Trybunału oddalił ten wniosek. W przedmiocie odwołań Odwołania oparto w istocie na trzech zarzutach. W przedmiocie zarzutu pierwszego odwołań głównego i pomocniczego Rady, dotyczącego naruszeń prawa wywierających wpływ na zakres właściwości Sądu do rozpatrzenia skargi Zarzut ten dzieli się na dwie części. W przedmiocie części pierwszej, dotyczącej naruszenia prawa związanego z brakiem zmiany kwalifikacji przedmiotu skargi w pierwszej instancji – Argumentacja stron Zdaniem Rady, do której przyłączyła się Komisja w udzielonych odpowiedziach na odwołania główne i pomocnicze Rady, w pkt 26 zaskarżonego wyroku i w jego sentencji Sąd błędnie orzekł, że w spornych decyzjach dokonano nie określenia liczby dni corocznego urlopu wypoczynkowego w odniesieniu do 2014 r., zgodnie z nowym art. 6 akapit drugi tiret pierwsze załącznika X do regulaminu pracowniczego, lecz zmniejszenia liczby dni corocznego urlopu wypoczynkowego. Według Rady to do Sądu należy zaś dokonanie prawidłowej kwalifikacji przedmiotu skargi, do czego jest on właściwy. Brak takiej zmiany kwalifikacji przedmiotu skargi wywołał zdaniem Rady podwójne negatywne konsekwencje. Po pierwsze, brak zmiany kwalifikacji miał skłonić Sąd do nakazania Komisji przywrócenia liczby dni corocznego urlopu wypoczynkowego, do którego mieli prawo Carreras Sequeros i in. przed zmianą regulaminu pracowniczego. Rada przypomina zaś, odnosząc się w szczególności do postanowienia z dnia 26 października 1995 r., Pevasa i Inpesca/Komisja ( C‑199/94 P i C‑200/94 P , EU:C:1995:360 , pkt ), że sąd Unii nie jest właściwy do wydawania nakazów skierowanych do administracji ani do nakazania szczególnego sposobu wykonania wydanego przez siebie wyroku. Ponadto nie istniała już podstawa prawna umożliwiająca Komisji pojęcie środków związanych z wykonaniem sentencji zaskarżonego wyroku, ponieważ art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego w brzmieniu poprzedzającym wejście w życie rozporządzenia nr 1023/2013 został przez to rozporządzenie uchylony. Po drugie, Rada podnosi, że stwierdzenie nieważności spornych decyzji „zmniejszających” w odniesieniu do 2014 r. liczbę dni corocznego urlopu wypoczynkowego skutkuje zmianą liczby dni urlopu, jakie można przyznać zainteresowanym urzędnikom i członkom personelu kontraktowego i, w konsekwencji, samej istoty spornych decyzji. Zaskarżony wyrok zamienia zatem decyzje określające na 36 liczbę dni corocznego urlopu wypoczynkowego, do których mają prawo Carreras Sequeros i in., na inne decyzje, określające tę liczbę, w odniesieniu do 2014 r., na 42. Sąd dokonał zatem zmiany spornych decyzji, co skutkowało przekroczeniem zakresu jego właściwości. Francisco Carreras Sequeros i in. podważają argumentację Rady. – Ocena Trybunału Należy wskazać, że o ile w pkt 25 zaskarżonego wyroku Sąd streścił przedmiot drugiego żądania Carrerasa Sequerosa i in. jako dotyczący stwierdzenia nieważności spornych decyzji, które doprowadziły do „zmniejszenia” przysługującego im prawa do corocznego urlopu wypoczynkowego od 2014 r., o tyle w szczególności z pkt 27 wspomnianego wyroku wynika, że Sąd zakwalifikował sporne decyzje jako „ustalają[ce] wyłącznie liczbę dni corocznego urlopu wypoczynkowego za rok 2014”. Rada dokonuje zatem przynajmniej częściowo błędnej analizy uzasadnienia zaskarżonego wyroku. Ponadto okoliczność, że w pkt 1 sentencji zaskarżonego wyroku stwierdzono nieważność wspomnianych decyzji „o zmniejszeniu” w 2014 r. liczby dni corocznego urlopu wypoczynkowego przysługującego Carrerasowi Sequerosowi i in., nie skutkuje wcale – poza ewentualną niedokładnością formalną tego wyrażenia – naruszeniem przez Sąd przedmiotu rozpatrywanego przez niego sporu lub nakazaniem Komisji szczególnego sposobu wykonania zaskarżonego wyroku. Po pierwsze, co się tyczy przedmiotu sporu, należy bowiem wskazać, że Rada nie kwestionuje dokonanego przez Sąd w pkt 32 i 33 zaskarżonego wyroku stwierdzenia, zgodnie z którym w istocie właściwy organ nie posiada żadnego zakresu swobody w celu określenia liczby dni corocznego urlopu wypoczynkowego w następstwie wejścia w życie w dniu 1 stycznia 2014 r. nowego art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego, co skutkowało – w wypadku Carrerasa Sequerosa i in. – zmniejszeniem o sześć dni okresu przysługującego im corocznego urlopu wypoczynkowego w 2014 r. w porównaniu z 2013 r., zgodnie z nowym art. 6 akapit drugi tiret pierwsze załącznika X do regulaminu pracowniczego. Po drugie, co się tyczy twierdzenia Rady, zgodnie z którym Sąd przekroczył zakres swojej właściwości w zakresie, w jakim wydał wobec Komisji nakazy dotyczące szczegółowych zasad wykonania zaskarżonego wyroku, należy przypomnieć, że gdy Sąd orzeka o nieważności aktu przyjętego przez instytucję, ta ostatnia jest zobowiązana, zgodnie z art. 266 TFUE, do podjęcia środków, które zapewnią wykonanie wyroku Sądu. W art. 266 TFUE nie uściślono jednak charakteru środków, jakie powinna przyjąć dana instytucja w celu takiego wykonania, w związku z czym to ta instytucja powinna je określić (zob. podobnie wyrok z dnia 14 czerwca 2016 r., Komisja/McBride i in., C‑361/14 P , EU:C:2016:434 , pkt , ). Ponadto art. 266 TFUE zobowiązuje instytucję będącą autorem aktu, którego nieważność stwierdzono, jedynie w takim stopniu, w jakim jest to konieczne do zapewnienia wykonania wyroku stwierdzającego nieważność (wyrok z dnia 6 marca 2003 r., Interporc/Komisja, C‑41/00 P , EU:C:2003:125 , pkt ). Wbrew temu zaś, co twierdzi Rada, z zaskarżonego wyroku wcale nie wynika, że z naruszeniem art. 266 TFUE Sąd – poza dokonanym przez niego stwierdzeniem nieważności spornych decyzji – nakazał Komisji zastąpienie owych decyzji nowymi decyzjami przyznającymi w 2014 r. Carrerasowi Sequerosowi i in. liczbę dni corocznego urlopu wypoczynkowego, której mogli oni dochodzić przed zmianą regulaminu pracowniczego dokonaną na mocy rozporządzenia nr 1023/2013. Co więcej, ze względu na to, że Sąd ograniczył się do stwierdzenia nieważności spornych decyzji, nie można mu zarzucać dokonania ich zmiany. Poza tym z pism Komisji oraz Carrerasa Sequerosa i in. wynika, że – bez uszczerbku dla niniejszego postępowania odwoławczego – instytucja ta zidentyfikowała szereg szczegółowych sposobów wykonania zaskarżonego wyroku, w tym ewentualną rekompensatę pieniężną dla Carrerasa Sequerosa i in. Z powyższego wynika, że część pierwszą zarzutu pierwszego odwołań głównego i pomocniczego Rady należy oddalić jako bezzasadną. W przedmiocie części drugiej, dotyczącej naruszeń prawa związanych z dopuszczalnością i zakresem zarzutu niezgodności z prawem podniesionego w pierwszej instancji – Argumentacja stron Rada, wspierana przez Komisję i Parlament, podnosi zarzut szczegółowy, zgodnie z którym Sąd przekroczył zakres swojej właściwości, stwierdzając dopuszczalność zarzutu niezgodności z prawem podniesionego przez Carrerasa Sequerosa i in., który to zarzut dotyczył całego systemu corocznego urlopu wypoczynkowego przewidzianego w nowym art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego, w tym jego ostatecznego etapu mającego zastosowanie od 2016 r. – a nie jedynie przepisu wdrożonego przez sporne decyzje, czyli nowego art. 6 akapit drugi tiret pierwsze wspomnianego załącznika do regulaminu pracowniczego. Zdaniem Rady ze względu na to, że sporne decyzje zostały przyjęte na podstawie art. 6 akapit drugi tiret pierwsze załącznika X do regulaminu pracowniczego, zarzut niezgodności z prawem może dotyczyć jedynie tego przepisu, ponieważ Komisja nie zastosowała w niniejszym wypadku – bezpośrednio ani pośrednio – art. 6 akapit pierwszy wspomnianego załącznika X. W tym względzie Rada wskazuje, że pominięcie art. 6 akapit pierwszy załącznika X do regulaminu pracowniczego, mającego zastosowanie od dnia 1 stycznia 2016 r., nie może wywrzeć wpływu na zgodność z prawem spornych decyzji określających liczbę dni corocznego urlopu wypoczynkowego w 2014 r., które to decyzje stanowią przedmiot skargi o stwierdzenie nieważności. Okoliczność, że dany przepis może, hipotetycznie, znaleźć zastosowanie do urzędnika, nie uzasadnia przyznania temu urzędnikowi możliwości kwestionowania jego zgodności z prawem w trybie art. 277 TFUE – pod rygorem umożliwienia danej stronie kwestionowania możności stosowania jakiegokolwiek aktu o charakterze generalnym w celu wsparcia dowolnej skargi, czego zakazano w orzecznictwie. Sąd przeinaczył zatem znaczenie orzecznictwa dotyczącego dopuszczalności i zakresu zarzutu niezgodności z prawem, które to orzecznictwo przywołał on jednak prawidłowo w pkt 30 i 31 zaskarżonego wyroku. Carreras Sequeros i in. są zdania, że należy oddalić argumenty podniesione przez Radę. – Ocena Trybunału Zgodnie z art. 277 TFUE każda strona może, w postępowaniu dotyczącym aktu o zasięgu ogólnym przyjętego przez instytucję, organ lub jednostkę organizacyjną Unii, podnieść zarzuty określone w art. 263 akapit drugi TFUE, w celu powołania się przed Trybunałem Sprawiedliwości Unii Europejskiej na niemożność stosowania tego aktu. Postanowienie to stanowi wyraz ogólnej zasady zapewniającej każdej ze stron prawo do podważenia w trybie incydentalnym – w celu uzyskania stwierdzenia nieważności skierowanej do niej decyzji – ważności aktów o charakterze generalnym stanowiących podstawę takiej decyzji (zob. podobnie wyroki: z dnia 6 marca 1979 r., Simmenthal/Komisja, 92/78 , EU:C:1979:53 , s. 777, pkt 39; a także z dnia 19 stycznia 1984 r., Andersen i in./Parlament, 262/80 , EU:C:1984:18 , pkt ). Ze względu na to, że art. 277 TFUE nie ma na celu umożliwienia danej stronie podważenia możności stosowania jakiegokolwiek aktu o charakterze generalnym na potrzeby jakiejkolwiek skargi, akt, którego niezgodność z prawem podniesiono, powinien znajdować zastosowanie – w sposób bezpośredni albo pośredni – w sprawie, która jest przedmiotem skargi (zob. podobnie wyrok z dnia 13 lipca 1966 r., Włochy/Rada i Komisja, 32/65 , EU:C:1966:42 , s. 563, 594). W tym kontekście, przy okazji rozpatrywania skarg o stwierdzenie nieważności decyzji indywidualnych, Trybunał przyjął, że przedmiotem zarzutu niezgodności z prawem mogą być przepisy aktu o charakterze generalnym stanowiące podstawę prawną wspomnianych decyzji (zob. podobnie w szczególności wyroki: z dnia 28 października 1981 r., Krupp Stahl/Komisja, 275/80 i 24/81 , EU:C:1981:247 , pkt ; a także z dnia 11 lipca 1985 r., Salerno i in./Komisja i Rada, 87/77, 130/77, 22/83, 9/84 i 10/84 , niepublikowany, EU:C:1985:318 , pkt ) lub pozostające w bezpośrednim związku prawnym z takimi decyzjami (zob. podobnie w szczególności wyroki: z dnia 31 marca 1965 r., Macchiorlati Dalmas/Wysoka Władza, 21/64 , EU:C:1965:30 , s. 227, 245; z dnia 9 września 2003 r., Kik/OHIM, C‑361/01 P , EU:C:2003:434 , pkt ; a także z dnia 28 czerwca 2005 r., Dansk Rørindustri i in./Komisja, C‑189/02 P, C‑202/02 P, od C‑205/02 P do C‑208/02 P i C‑213/02 P , EU:C:2005:408 , pkt ). Trybunał orzekł natomiast, że niedopuszczalny jest zarzut niezgodności z prawem skierowany przeciwko aktowi o charakterze ogólnym, dla którego zaskarżona decyzja indywidualna nie jest środkiem wykonawczym (zob. podobnie wyrok z dnia 5 października 2000 r., Rada/Chvatal i in., C‑432/98 P i C‑433/98 P , EU:C:2000:545 , pkt ). W niniejszym wypadku Rada podnosi, że w pkt 35 zaskarżonego wyroku Sąd, po pierwsze, błędnie zakwalifikował jako „bezpośredni związek prawny” związek istniejący między spornymi decyzjami a nowym art. 6 akapit pierwszy załącznika X do regulaminu pracowniczego, i po drugie, błędnie stwierdził, że ze względu na to, iż ten akapit pierwszy wynika z nowego art. 6 akapit drugi tiret pierwsze wspomnianego załącznika, ma on przynajmniej pośrednie zastosowanie do wspomnianych decyzji. Powyższa argumentacja nie zasługuje na uwzględnienie. Jest oczywiste, że sporne decyzje są oparte na nowym art. 6 akapit drugi tiret pierwsze załącznika X do regulaminu pracowniczego, który stanowi jedynie przepis przejściowy organizujący stopniowe przejście do ostatecznego systemu corocznego urlopu wypoczynkowego ustanowionego w akapicie pierwszym tego artykułu, w szczególności w celu uniknięcia lub złagodzenia skutków nagłej zmiany wcześniejszego systemu dla zainteresowanych członków personelu pełniących już służbę w państwie trzecim w dniu 1 stycznia 2014 r., takich jak Carreras Sequeros i in. Ponieważ samą istotą okresu przejściowego jest zorganizowanie stopniowego przejścia z jednego systemu do drugiego, jak w pkt 34 zaskarżonego wyroku słusznie wskazał Sąd, bez naruszania prawa wywiódł on zatem z powyższego stwierdzenia istnienie związku łączącego te dwa akapity nowego art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego. Okres przejściowy przewidziany w art. 6 akapit drugi załącznika X do regulaminu pracowniczego jest bowiem uzasadniony jedynie przyjęciem ostatecznego systemu ustanowionego w akapicie pierwszym wspomnianego artykułu. W tych okolicznościach Sąd słusznie wywiódł w pkt 35 i 39 zaskarżonego wyroku, że sporne decyzje stanowią środki wykonawcze systemu ustanowionego od dnia 1 stycznia 2014 r. w art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego i utrzymują bezpośredni związek prawny z tym systemem, w związku z czym Carreras Sequeros i in. mogą podnieść zarzut niezgodności z prawem ostatecznego systemu corocznego urlopu wypoczynkowego określonego w art. 6 akapit pierwszy załącznika X do regulaminu pracowniczego. Należy dodać, że wskazywany przez Radę odmienny sposób wykładni skutkowałby – dla celów rozpatrzenia zarzutu niezgodności z prawem systemu corocznego urlopu wypoczynkowego określonego od dnia 1 stycznia 2014 r. – dokonaniem sztucznego podziału na okres ostateczny i okresy przejściowe tego samego systemu. Należy zatem oddalić część drugą zarzutu pierwszego odwołań głównego i pomocniczego Rady jako bezzasadną i, w konsekwencji, zarzut pierwszy w całości. W przedmiocie zarzutu pierwszego odwołania Komisji i zarzutu drugiego odwołań głównego i pomocniczego Rady, dotyczących naruszeń prawa przy wykładni art. 31 ust. 2 karty i dyrektywy 2003/88 i stwierdzeniu naruszenia prawa do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego Na poparcie tych zarzutów, skierowanych przeciwko ocenom Sądu zawartych w pkt 61–97 zaskarżonego wyroku, Komisja i Rada przedstawiły zarzuty, podzielone w istocie na cztery części. W przedmiocie dwóch pierwszych części, dotyczących, odpowiednio, naruszenia prawa w zakresie możności powołania się na dyrektywy przeciwko instytucjom Unii oraz błędnej definicji zakresu prawa do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego przewidzianego w art. 31 ust. 2 karty rozpatrywanym w świetle dyrektywy 2003/88 – Argumentacja stron W części pierwszej Rada zarzuca Sądowi zidentyfikowanie w pkt 61 zaskarżonego wyroku trzech sytuacji, w których dyrektywa skierowana do państw członkowskich może być powołana przeciwko instytucjom Unii, co jej zdaniem narusza zasadę, zgodnie z którą tego rodzaju akt nie może nakładać, jako taki, obowiązków na te instytucje w ich relacjach z personelem – z zastrzeżeniem jedynie aspektu, bardzo względnego, wynikającego z pkt 40 i 46 wyroku z dnia 19 września 2013 r., szczególna procedura kontroli orzeczenia Komisja/Strack ( C‑579/12 RX-II , EU:C:2013:570 ). Zdaniem Rady żadna z tych trzech wspomnianych przez Sąd sytuacji nie może uzasadnić możności powołania się na dyrektywę 2003/88 przeciwko instytucjom Unii. Ponadto z zaskarżonego wyroku nie wynika jasno, do której z sytuacji możności powołania się na dyrektywę Sąd odniósł się w niniejszym wypadku ani w jakim stopniu stwierdzenia zawarte w pkt 61 wspomnianego wyroku wspierają jego sentencję. W odpowiedzi na odwołanie pomocnicze Rady Komisja wskazuje, że trudno jest zrozumieć, czy pkt 61 zaskarżonego wyroku stanowi podstawę stwierdzeń, zgodnie z którymi na dyrektywę 2003/88 można powołać się wobec prawodawcy Unii, a art. 31 ust. 2 karty należy rozpatrywać w świetle wspomnianej dyrektywy. Jednakże jeśli Trybunał uzna, że rozumowanie Sądu co do istoty opiera się na wskazanych w pkt 61 zaskarżonego wyroku przesłankach możności powołania się na dyrektywy przeciwko instytucjom Unii, Komisja uściśla, że kwestionuje również to stwierdzenie – podobnie jak Rada. W części drugiej Komisja i Rada, do których przyłączył się Parlament, podnoszą, że prawodawca Unii nie może być związany, jak błędnie stwierdził Sąd w pkt 69–72 zaskarżonego wyroku, całością treści dyrektywy 2003/88 i nie można tej dyrektywy integrować z prawem pierwotnym. Zdaniem Komisji jedynie istota art. 7 dyrektywy 2003/88, jako norma dotyczącej minimalnej ochrony – a nie całość przepisów tej dyrektywy – może, zgodnie z orzecznictwem Trybunału, być uwzględniona w ramach wpadkowej kontroli zgodności z prawem przepisu regulaminu pracowniczego dotyczącego prawa do corocznego urlopu wypoczynkowego w świetle art. 31 ust. 2 karty. Rada dodaje, że w niniejszym wypadku Sąd przeinaczył zakres art. 52 ust. 7 karty poprzez sofizmat prowadzący do kontroli zgodności z prawem rozporządzenia nr 1023/2013, na mocy którego wprowadzono nowy art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego, w świetle przepisów dyrektywy 2003/88, integrując tę dyrektywę z prawem pierwotnym – z naruszeniem hierarchii norm prawnych. Zdaniem Komisji i Rady to naruszenie prawa jest w szczególności oczywiste w zakresie, w jakim prowadziło ono do zbadania przez Sąd, w pkt 73–83 zaskarżonego wyroku, zgodności z prawem nowego art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego w świetle art. 14 i 23 dyrektywy 2003/88 – podczas gdy przepisy te nie mogą być uwzględnione. W tym względzie Komisja przypomina, że to właśnie w art. 336 TFUE przyznano prawodawcy Unii właściwość do ustanowienia reguł mających zastosowanie w ramach stosunków pracy wiążących personel instytucji Unii z tymi instytucjami. W ten sposób to w samym prawie pierwotnym przyznano tym instytucjom właściwość określenia prawa mającego zastosowanie do ich personelu – bez stosowania do tego personelu innych przepisów prawa wtórnego. Carreras Sequeros i in. podnoszą, że powyższe dwie części zarzutów są nieistotne dla sprawy i, w każdym wypadku, bezzasadne. – Ocena Trybunału Po przypomnieniu w pkt 60 zaskarżonego wyroku, że nie można uznać, iż przepisy dyrektywy 2003/88 jako takie nakładają obowiązki na instytucje w stosunkach z zatrudnionym przez nie personelem, w pkt 61 wspomnianego wyroku Sąd zidentyfikował trzy sytuacje, w których nie można wykluczyć powołania się wobec instytucji „na przepisy lub zasady ustanowione w takiej dyrektywie”. Po pierwsze, wskazał on, że sytuacja taka ma miejsce, gdy te przepisy lub zasady „stanowią jedynie szczególny wyraz podstawowych zasad traktatu i ogólnych zasad prawa, które bezpośrednio obowiązują instytucje”. Po drugie, stwierdził on, że „dyrektywa mogłaby również wiązać instytucję wówczas, gdyby w ramach swojej niezależności organizacyjnej oraz w ramach regulaminu pracowniczego instytucja ta dążyła do wykonania szczególnych zobowiązań określonych w dyrektywie lub gdyby w danym wypadku akt o charakterze generalnym mający zastosowanie wewnętrzne sam wyraźnie odsyłał do przepisów przyjętych przez prawodawcę Unii na podstawie traktatów”. Po trzecie wreszcie, uznał on, że „zgodnie ze spoczywającym na nich obowiązkiem lojalności działające jako pracodawcy instytucje powinny uwzględniać przepisy prawa wydane na szczeblu Unii”. Bez konieczności orzekania w sposób ogólny w przedmiocie prawidłowości dokonanej przez Sąd w pkt 61 zaskarżonego wyroku identyfikacji trzech odrębnych sytuacji, w których można się powołać na dyrektywę przeciwko instytucji Unii, należy przede wszystkim wskazać – w odniesieniu do dyrektywy 2003/88, jedynej rozpatrywanej w niniejszej sprawie – że w pkt 64 tego wyroku Sąd oddalił argument Carrerasa Sequerosa i in., zgodnie z którym art. 1e ust. 2 regulaminu pracowniczego stanowi akt o charakterze generalnym, mający zastosowanie wewnętrzne odsyłający do tej dyrektywy. W ten sposób Sąd wykluczył, jak wynika to wyraźnie z tego pkt 64, powołanie się przez Carrerasa Sequerosa i in. na art. 1e ust. 2 regulaminu pracowniczego i wspomnianą dyrektywę w celu stwierdzenia – w trybie wpadkowym – niemożności stosowania nowego art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego. W konsekwencji o ile Rada podważa wskazanie przez Sąd w pkt 61 zaskarżonego wyroku drugiej ze wspomnianych sytuacji, o tyle związana z tym ocena nie wspiera rozstrzygnięcia zawartego w sentencji tego wyroku, w związku z czym należy oddalić argument Rady jako nieistotny dla sprawy. Następnie – z żadnego elementu uzasadnienia zaskarżonego wyroku nie wynika, by Sąd oparł rozstrzygnięcie na trzeciej sytuacji określonej w pkt 61 rzeczonego wyroku i przypomnianej w pkt 88 niniejszego wyroku. W konsekwencji w zakresie, w jakim odnosi się on do tej trzeciej sytuacji, argument Rady również jest nieistotny dla sprawy. Wreszcie co się tyczy określonej w pkt 61 zaskarżonego wyroku pierwszej z sytuacji, w których można powołać się na dyrektywę 2003/88 przeciwko instytucji Unii, w której dyrektywa ta – rozpatrywana w całości – stanowi szczególny wyraz podstawowych zasad traktatu i ogólnych zasad prawa, sytuacja ta została uwzględniona przez Sąd w szczególności w pkt 69–83 wyroku. Jednakże wystarczy wskazać, że sentencję zaskarżonego wyroku oparto nie na rozważaniach zawartych w pkt 69–83 tego wyroku, lecz na uzasadnieniu wskazanym w pkt 84–113 wspomnianego wyroku, w których Sąd stwierdził istnienie nieuzasadnionego naruszenia prawa do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego Carrerasa Sequerosa i in., wynikającego z naruszenia charakteru i celu tego prawa wskazanego w art. 31 ust. 2 karty. Należy zatem oddalić dwie pierwsze części zarzutu pierwszego odwołania Komisji oraz zarzutu drugiego odwołań głównego i pomocniczego Rady jako nieistotne dla sprawy. W przedmiocie części trzeciej, dotyczącej naruszenia prawa w odniesieniu do charakteru i celu uprawnienia ustanowionego w art. 31 ust. 2 karty – Argumentacja stron Komisja i Rada podnoszą, że stwierdzenie Sądu zawarte w pkt 88 zaskarżonego wyroku, zgodnie z którym prawo do corocznego urlopu wypoczynkowego wskazane w art. 31 ust. 2 karty zmierza do wspierania poprawy warunków życia i pracy pracowników, jest błędne. O takim celu nie wspomniano w tym postanowieniu karty, którego tytuł dotyczy jedynie „[n]ależytych i sprawiedliwych warunków pracy”. Jak przypomniano w orzecznictwie Trybunału przywołanym w pkt 84 zaskarżonego wyroku, celem prawa do corocznego urlopu wypoczynkowego jest, zdaniem tych instytucji, zapewnienie okresu wytchnienia i wolnego czasu. Komisja dodaje, że cel związany z poprawą warunków życia i pracy zainteresowanych nie wynika również z brzmienia art. 31 ust. 2 karty interpretowanego w świetle dyrektywy 2003/88 – jak w pkt 70 zaskarżonego wyroku stwierdził Sąd. Nic bowiem nie uzasadnia zintegrowania z istotą prawa do corocznego urlopu wypoczynkowego zapewnionego na mocy art. 31 ust. 2 karty przepisów dyrektywy 2003/88 innych niż jej art. 7. Zawarte w pkt 85 zaskarżonego wyroku odniesienia do art. 151 i 153 TFUE, które dotyczą wprawdzie celów polityki socjalnej Unii, niczego w tej kwestii nie zmieniają. Przepisy te nie są istotne w niniejszym wypadku, ponieważ chodzi o ocenę zgodności z art. 31 ust. 2 karty aktu prawnego przyjętego na podstawie art. 336 TFUE. Wreszcie stwierdzenie Sądu zawarte w pkt 90 zaskarżonego wyroku, zgodnie z którym zmniejszenie liczby dni corocznego urlopu wypoczynkowego dokonane na mocy nowego art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego nie może być uznane za zgodne z zasadą wspierania poprawy warunków życia i pracy zainteresowanych, również jest błędne – z dwóch przyczyn. Po pierwsze, zdaniem Komisji z żadnego wyroku Trybunału nie wynika, by poprawa warunków życia i pracy stanowiła, sama w sobie, szczególny wyraz podstawowej zasady traktatu lub ogólnej zasady prawa. Przeciwnie, w wyroku z dnia 22 grudnia 2008 r., Centeno Mediavilla i in./Komisja ( C‑443/07 P , EU:C:2008:767 , pkt , ) Trybunał stwierdził, że gdy prawodawca działa na mocy art. 336 TFUE, prawa i obowiązki urzędników mogą zostać w każdej chwili zmienione, nawet jeśli zmienione przepisy są mniej korzystne niż poprzednie. Po drugie, według Rady kwestią do ustalenia nie jest to, czy zmniejszenie liczby dni corocznego urlopu wypoczynkowego jest zgodne z zasadą poprawy warunków życia i pracy, lecz to, czy liczba dni corocznego urlopu wypoczynkowego, do której mają prawo urzędnicy i członkowie personelu kontraktowego Unii, narusza ich prawo do corocznych urlopów wypoczynkowych oraz ich zdrowie i bezpieczeństwo. Zdaniem zaś Komisji i Rady nowy art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego zapewnia poszanowanie istoty prawa do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego, zagwarantowanego w art. 31 ust. 2 karty, ponieważ liczba dni corocznego urlopu wypoczynkowego przyznana z mocy prawa przez ten nowy art. 6, a mianowicie 24 dni od dnia 1 stycznia 2016 r., nadal jest wyższa od minimalnych czterech tygodni – a mianowicie 20 dni – wymaganych zgodnie z art. 7 dyrektywy 2003/88. Zmniejszenie liczby dni corocznego urlopu wypoczynkowego w tym zakresie nie może samo w sobie zostać uznane za niezgodne z prawem – wbrew temu, co orzekł Sąd w pkt 90 zaskarżonego wyroku. Parlament zgadza się z tą analizą. Dodaje, że ze względu na to, iż zainteresowani urzędnicy i członkowie personelu kontraktowego dysponują wystarczającą liczbą dni urlopu – w niniejszym wypadku przekraczającą minimalne wymagania obowiązujące w Unii – nawet po zmianie załącznika X do regulaminu pracowniczego przez prawodawcę Unii prawo podstawowe do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego nie zostało naruszone. Carreras Sequeros i in. wskazują przede wszystkim, że w ramach niniejszych odwołań zainteresowane instytucje nie wyjaśniły jasno, w jakim zakresie ich argumentacja powinna prowadzić do uchylenia zaskarżonego wyroku. Nawet przy założeniu, że art. 31 ust. 2 karty nie ma na celu wspierania poprawy warunków życia i pracy pracowników, zmierza on jednak bezspornie do poprawy ochrony zdrowia i bezpieczeństwa pracowników w rozumieniu art. 153 ust. 1 TFUE. Jak twierdzą, Sąd orzekł, że gdyby prawodawca Unii był upoważniony do znacznego skrócenia okresu corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego bez wykazania, iż faktycznie przeprowadził zrównoważone wyważenie istniejących interesów, doszłoby do naruszenia tej istotnej zasady prawa socjalnego Unii. W konsekwencji zdaniem Carrerasa Sequerosa i in. Sąd prawidłowo stwierdził, że ograniczenie prawa do corocznego płatnego wypoczynkowego członków personelu kontraktowego pełniących służbę w państwie trzecim jest nieproporcjonalne. Carreras Sequeros i in. dodają, że zaskarżony wyrok wpisuje się w nurt orzecznictwa Trybunału (wyrok z dnia 6 listopada 2018 r., Bauer i Willmeroth, C‑569/16 i C‑570/16 , EU:C:2018:871 , pkt – ), zgodnie z którym pracownicy mają prawo do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego, którego długość powinna być stopniowo ujednolicana, właśnie w celu poprawy warunków życia i pracy. Artykuł 31 ust. 2 karty nie może być interpretowany w sposób odmienny niż zasada, którą ma odzwierciedlać. Ponadto instytucje Unii błędnie ich zdaniem wywodzą z zaskarżonego wyroku domniemaną „zasadę nieobniżania”, podczas gdy w pkt 90 wspomnianego wyroku Sąd wyraźnie orzekł odmiennie. Z wyroku tego wynika bowiem, że jedynym ograniczeniem, jakie Sąd nakłada na prawodawcę Unii przy rozpatrywaniu zmniejszenia okresu corocznego urlopu wypoczynkowego, jest przeprowadzenie – co najmniej – zrównoważonego wyważenia istniejących interesów. W niniejszym wypadku zdaniem Carrerasa Sequerosa i in. motywy rozporządzenia nr 1023/2013 w żaden sposób nie odzwierciedlają uwzględnienia szczególnego charakteru i celu prawa podstawowego do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego, w związku z czym Sąd słusznie uwzględnił podniesiony przez nich zarzut niezgodności z prawem. Co więcej, to ograniczenie nałożone na instytucje Unii jest zgodne z obowiązkiem uzasadnienia wskazanym w art. 296 TFUE. – Ocena Trybunału Jak wynika z pkt 84–97 zaskarżonego wyroku, Sąd stwierdził, że przyjmując nowy art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego zmniejszający istotnie liczbę dni corocznego urlopu wypoczynkowego urzędników i członków personelu kontraktowego pełniących służbę w państwach trzecich, prawodawca Unii naruszył prawo do corocznego urlopu wypoczynkowego chronione na mocy art. 31 ust. 2 karty, pomimo że liczba dni corocznego urlopu wypoczynkowego określona w tym nowym art. 6 pozostaje w każdym wypadku wyższa niż przewidziany w art. 7 ust. 1 dyrektywy 2003/88 minimalny okres corocznego urlopu wypoczynkowego w wymiarze czterech tygodni. W tym względzie należy przypomnieć, po pierwsze, że jak wynika z art. 51 ust. 1 karty, adresatami jej postanowień są w szczególności instytucje Unii, które mają zatem obowiązek przestrzegania zawartych w niej praw. Po drugie, ze względu na to, że art. 31 ust. 2 karty ma, zgodnie z art. 6 ust. 1 akapit pierwszy TUE, taką samą moc prawną jak traktaty, prawodawca Unii ma obowiązek jego poszanowania, w szczególności przy wydawaniu aktu takiego jak regulamin pracowniczy na podstawie art. 336 TFUE (wyrok z dnia 19 września 2013 r., szczególna procedura kontroli orzeczenia Komisja/Strack, C‑579/12 RX‑II , EU:C:2013:570 , pkt , ). W art. 31 ust. 2 karty przyznano każdemu pracownikowi prawo do okresu corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego, nie uściślając jego dokładnej długości (zob. podobnie wyroki: z dnia 6 listopada 2018 r., Bauer i Willmeroth, C‑569/16 i C‑570/16 , EU:C:2018:871 , pkt ; a także z dnia 6 listopada 2018 r., Max-Planck-Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften, C‑684/16 , EU:C:2018:874 , pkt ). W konsekwencji, jak wskazała rzecznik generalna w pkt 64 opinii, ustanowione w tym postanowieniu karty prawo podstawowe do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego wymaga normatywnej konkretyzacji – przynajmniej w odniesieniu do długości tego urlopu. W świetle wyjaśnień dotyczących art. 31 karty, które – zgodnie z art. 6 ust. 1 akapit trzeci TUE i art. 52 ust. 7 karty – należy uwzględnić przy wykładni karty, art. 31 ust. 2 karty jest oparty na dyrektywie Rady 93/104/WE z dnia 23 listopada 1993 r. dotyczącej niektórych aspektów organizacji czasu pracy ( Dz.U. 1993, L 307, s. 18 ), która została zastąpiona i ujednolicona dyrektywą 2003/88 (zob. podobnie wyroki: z dnia 19 września 2013 r., szczególna procedura kontroli orzeczenia Komisja/Strack, C‑579/12 RX‑II , EU:C:2013:570 , pkt , , ; a także z dnia 6 listopada 2018 r., Max-Planck-Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften, C‑684/16 , EU:C:2018:874 , pkt , ). W tym kontekście prawo do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego, jako istotna i wiążąca zasada prawa socjalnego ustanowiona w art. 31 ust. 2 karty, zgodnie z tymi samymi wyjaśnieniami ma także swoje źródło w różnych aktach albo opracowanych przez państwa członkowskie na poziomie Unii, takich jak Wspólnotowa karta socjalnych praw podstawowych pracowników, przy których tworzeniu wspomniane państwa członkowskie współpracowały lub do których przystąpiły, takich jak Europejska karta społeczna, której stronami są wszystkie państwa członkowskie, przy czym obydwa te akty wspomniano w art. 151 TFUE (zob. podobnie w szczególności wyroki: z dnia 19 września 2013 r., szczególna procedura kontroli orzeczenia Komisja/Strack, C‑579/12 RX‑II , EU:C:2013:570 , pkt , ; a także z dnia 6 listopada 2018 r., Max-Planck-Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften, C‑684/16 , EU:C:2018:874 , pkt – ). Ściślej – wyjaśnienia dotyczące art. 31 ust. 2 karty przypominają, że postanowienie to oparto na art. 2 Europejskiej karty społecznej i pkt 8 Wspólnotowej karty socjalnych praw podstawowych pracowników, w których potwierdzono prawo każdego pracownika do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego, a w art. 2 Europejskiej karty społecznej zagwarantowano przyznanie takiego urlopu na okres co najmniej czterech tygodni. A zatem z wyjaśnień dotyczących art. 31 ust. 2 karty wynika, że zawarte w tych wyjaśnieniach odniesienie do dyrektywy 2003/88 nie odsyła, jak błędnie przyjął Sąd w pkt 69–83 zaskarżonego wyroku, do tej dyrektywy w całości, która ponadto ma szerszy przedmiot niż prawa określone w art. 31 ust. 2 karty, lecz do tych przepisów tej dyrektywy, w których wyrażono i uściślono prawo podstawowe do corocznego płatnego urlopu – potwierdzone w tym postanowieniu karty. Zgodnie z orzecznictwem Trybunału sytuacja taka ma miejsce w wypadku art. 7 ust. 1 dyrektywy 2003/88, w którym przewidziano prawo do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego w wymiarze przynajmniej czterech tygodni (zob. podobnie wyroki: z dnia 4 października 2018 r., Dicu, C‑12/17 , EU:C:2018:799 , pkt , ; a także z dnia 13 grudnia 2018 r., Hein, C‑385/17 , EU:C:2018:1018 , pkt , ). W tym względzie, jak potwierdzono w art. 1e ust. 2 regulaminu pracowniczego i jak przyznają instytucje Unii w niniejszych odwołaniach, minimalne wymagania określone w art. 7 ust. 1 dyrektywy 2003/88 – w zakresie, w jakim gwarantują one każdemu pracownikowi prawo do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego w wymiarze przynajmniej czterech tygodni – stanowią integralną część regulaminu pracowniczego i powinny, z zastrzeżeniem jego korzystniejszych przepisów, być stosowane do urzędników i członków personelu kontraktowego instytucji Unii (zob. podobnie wyrok z dnia 19 września 2013 r., szczególna procedura kontroli orzeczenia Komisja/Strack, C‑579/12 RX‑II , EU:C:2013:570 , pkt , ). Przepis taki jak art. 7 ust. 1 dyrektywy 2003/88, w którym uściślono – w odniesieniu do prawa Unii – minimalny okres corocznego płatnego urlopu, do którego ma prawo każdy pracownik, uwzględniając w ten sposób okres przewidziany w art. 2 Europejskiej karty społecznej, na którym oparto także prawo podstawowe do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego ustanowione w art. 31 ust. 2 karty, nie może, ze względu na sam swój charakter, stanowić naruszenia tego prawa podstawowego. W art. 7 ust. 1 wspomnianej dyrektywy ograniczono się bowiem do uściślenia tego prawa podstawowego. Z powyższego wynika, że za naruszający prawo podstawowe do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego nie można uznać przepisu prawa Unii, w którym – podobnie jak w nowym art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego – zapewniono pracownikom prawo do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego w wymiarze przekraczającym minimalne cztery tygodnie przewidziane w art. 7 ust. 1 dyrektywy 2003/88. W tym względzie należy podkreślić, że na mocy nowego art. 6 akapit drugi załącznika X do regulaminu pracowniczego liczba dni corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego przyznana urzędnikom i członkom personelu kontraktowego pełniącym służbę w państwach trzecich wynosiła 36 dni w 2014 r., do którego odnoszą się sporne decyzje, i 30 dni w 2015 r. Zgodnie z akapitem pierwszym tego nowego art. 6 liczbę tę obniżono do 24 dni od dnia 1 stycznia 2016 r., przy czym należy uściślić – jak wynika z załącznika do decyzji Komisji z dnia 16 grudnia 2013 r. dotyczącej urlopów, którą przedstawiła ta instytucja w następstwie przyjęcia środka organizacji postępowania przez Sąd – i wbrew temu, co orzekł Sąd w pkt 109 zaskarżonego wyroku – że ci urzędnicy i członkowie personelu kontraktowego korzystają od tej daty, podobnie jak pozostali urzędnicy i członkowie personelu kontraktowego Unii, z prawa określonego w art. 57 regulaminu pracowniczego, zgodnie z którym urzędnik ma prawo do dodatkowych dni urlopu wykraczających poza jego uprawnienia zasadnicze, przy uwzględnieniu jego grupy zaszeregowania i wieku, w wymiarze maksymalnie 30 dni roboczych w roku kalendarzowym. Okoliczność, że od chwili wejścia w życie nowego art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego zainteresowani urzędnicy i członkowie personelu kontraktowego zostali stopniowo pozbawieni określonej liczby dni corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego, nie zmienia wcale stwierdzeń dokonanych w pkt 118 i 119 niniejszego wyroku, ponieważ w okresie obowiązywania tego nowego art. 6 zachowują oni prawo do okresu corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego przekraczającego, w każdym wypadku, okres wynikający z minimalnych wymagań art. 7 ust. 1 dyrektywy 2003/88. Należy dodać, że określając okres corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego przekraczający minimalne cztery tygodnie wymagane zgodnie z art. 7 ust. 1 dyrektywy 2003/88, przepis taki jak nowy art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego może zapewnić realizację podwójnego celu prawa do corocznego urlopu wypoczynkowego, a mianowicie, zgodnie z orzecznictwem Trybunału, umożliwić pracownikowi odpoczynek od wyznaczonych zadań oraz zapewnić mu czas na relaks i rekreację (zob. w szczególności wyroki: z dnia 19 września 2013 r., szczególna procedura kontroli orzeczenia Komisja/Strack, C‑579/12 RX‑II , EU:C:2013:570 , pkt ; z dnia 6 listopada 2018 r., Max-Planck-Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften, C‑684/16 , EU:C:2018:874 , pkt ). Określenie takiego okresu corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego ponad minimalne wymagania wynikające z art. 7 ust. 1 dyrektywy 2003/88 przyczynia się ponadto do poszanowania celu określonego w art. 2 Europejskiej karty społecznej, czego Sąd nie uwzględnił jednak w uzasadnieniu zaskarżonego wyroku, w szczególności w pkt 87 tego wyroku. Z tego postanowienia Europejskiej karty społecznej wynika bowiem, że umawiające się strony tej karty uzgodniły, że minimalny okres corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego w wymiarze czterech tygodni umożliwia „zapewnienie skutecznego wykonywania prawa do sprawiedliwych warunków pracy”. Wreszcie, wbrew temu, co twierdzi Komisja, należy stwierdzić, mając na względzie pkt 8 Wspólnotowej karty socjalnych praw podstawowych pracowników, że – jak stwierdził Sąd w pkt 88 zaskarżonego wyroku – prawo do corocznego urlopu wypoczynkowego przewidziane w art. 31 ust. 2 karty ma co do zasady na celu wspieranie poprawy warunków życia i pracy pracowników. Powyższe stwierdzenie nie oznacza jednak, wbrew temu, co w pkt 89 i 90 zaskarżonego wyroku wskazał w istocie Sąd, że przepis, który – mimo iż skutkuje on zmniejszeniem liczby dni corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego, do którego zainteresowani pracownicy mieli prawo w okresie obowiązywania wcześniejszego przepisu – utrzymuje ten okres ponad minimalne wymagania przewidziane w art. 7 ust. 1 dyrektywy 2003/88, powinien zostać uznany za niezgodny z tym celem, ani też że jest on niezgodny z celem polegającym na poprawie ochrony zdrowia i bezpieczeństwa pracowników, do którego realizacji te minimalne wymagania przyczyniają się bezpośrednio (zob. podobnie wyrok z dnia 19 września 2013 r., szczególna procedura kontroli orzeczenia Komisja/Strack, C‑579/12 RX‑II , EU:C:2013:570 , pkt ). Z powyższego wynika, że wbrew temu, co orzekł Sąd, przepis prawa Unii taki jak nowy art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego, którego przedmiotem jest uściślenie okresu prawa do corocznego urlopu wypoczynkowego przysługującego urzędnikom i członkom personelu kontraktowego pełniącym służbę w państwie trzecim, zapewniający im w każdym wypadku okres przekraczający minimalne wymagania przewidziane w art. 7 ust. 1 dyrektywy 2003/88, nie może być uznany za naruszający charakter i cel ustanowionego w art. 31 ust. 2 karty prawa podstawowego do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego. Ze wszystkich powyższych rozważań wynika, że bez dokonania oceny naruszającej prawo Sąd nie mógł stwierdzić, że przyjmując nowy art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego, prawodawca Unii naruszył wskazane w art. 31 ust. 2 karty prawo podstawowe do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego, podczas gdy określony w tym nowym art. 6 okres corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego urzędników i członków personelu kontraktowego Unii pełniących służbę w państwie trzecim nadal przekracza, w każdym wypadku, minimalny okres czterech tygodni wymagany zgodnie z art. 7 ust. 1 dyrektywy 2003/88. W tych okolicznościach należy uwzględnić trzecią część zarzutu pierwszego odwołania Komisji oraz zarzutu drugiego odwołań głównego i pomocniczego Rady. W konsekwencji należy uchylić zaskarżony wyrok, bez konieczności rozpatrzenia części czwartej tych zarzutów ani pozostałych zarzutów odwołań głównych Komisji i Rady oraz odwołania pomocniczego Rady, które odnoszą się do oceny Sądu dotyczącej uzasadnienia naruszenia prawa do corocznego urlopu wypoczynkowego. W przedmiocie skargi wniesionej do Sądu Zgodnie z art. 61 akapit pierwszy zdanie drugie statutu Trybunału Sprawiedliwości Unii Europejskiej w wypadku uchylenia orzeczenia Sądu Trybunał może wydać orzeczenie ostateczne w sprawie, jeśli stan postępowania na to pozwala. W niniejszym wypadku, mając na względzie w szczególności okoliczność, że skarga o stwierdzenie nieważności złożona przez Carrerasa Sequerosa i in. w sprawie T‑518/16 jest oparta na zarzutach, co do których przeprowadzono kontradyktoryjną debatę przed Sądem i których rozpatrzenie nie wymaga zarządzenia żadnego dodatkowego środka organizacji postępowania lub środka dowodowego, Trybunał jest zdania, że stan postępowania pozwala na wydanie orzeczenia w przedmiocie skargi i że należy wydać orzeczenie ostateczne w sprawie. Skargę tę oparto na czterech zarzutach, dotyczących naruszenia, odpowiednio, charakteru i celu prawa do corocznego urlopu wypoczynkowego, ogólnej zasady równego traktowania, zasady ochrony uzasadnionych oczekiwań oraz prawa do poszanowania życia prywatnego i rodzinnego. W przedmiocie zarzutu pierwszego, dotyczącego naruszenia szczególnego charakteru i celu prawa do corocznego urlopu wypoczynkowego Carreras Sequeros i in. podnoszą w istocie, że przyjmując nowy art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego, prawodawca Unii naruszył szczególny charakter i cel prawa do corocznego urlopu wypoczynkowego. W tym względzie wystarczy jednak stwierdzić, że ze względów wskazanych w pkt 110–127 niniejszego wyroku zarzut ten należy oddalić jako bezzasadny, ponieważ okres corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego –w nowym art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego określony powyżej minimalnych wymagań wskazanych w art. 7 ust. 1 dyrektywy 2003/88 – nie narusza w istocie charakteru ani celu prawa podstawowego Carrerasa Sequerosa i in. do ustanowionego w art. 31 ust. 2 karty rocznego okresu płatnego urlopu. W przedmiocie zarzutu drugiego, opartego na naruszeniu zasady równego traktowania Carreras Sequeros i in. podnoszą, po pierwsze, że zmniejszenie liczby dni ich corocznego urlopu wypoczynkowego narusza zasadę równego traktowania, ponieważ nie uwzględnia ich szczególnej sytuacji, odróżniającej urzędników i członków personelu kontraktowego pełniących służbę w państwie trzecim od personelu zatrudnionego w Unii, co zasadniczo wynika z okoliczności, że żyją oni w trudniejszych warunkach, z ich częstszej okresowej mobilności, a także z konieczności utrzymywania dwóch miejsc zamieszkania – służbowego i rodzinnego. Po drugie, podnoszą oni, że – w odróżnieniu od urzędników i członków personelu kontraktowego zatrudnionych w Unii – prawodawca Unii nie przewidział dla urzędników i członków personelu kontraktowego pełniących służbę w państwie trzecim możliwości skorzystania z dodatkowych dni corocznego urlopu wypoczynkowego, przy uwzględnieniu ich wieku i grupy zaszeregowania, w maksymalnych ramach 30 dni roboczych przewidzianych w art. 57 regulaminu pracowniczego. Komisja, wspierana przez Radę i Parlament, kwestionuje zasadność tego zarzutu. W tym względzie należy przypomnieć, że zasada równego traktowania, która ma zastosowanie do prawa służby publicznej w Unii (zob. podobnie wyrok z dnia 22 grudnia 2008 r., Centeno Mediavilla i in./Komisja, C‑443/07 P , EU:C:2008:767 , pkt ), wymaga, by porównywalne sytuacje nie były traktowane w odmienny sposób, a sytuacje odmienne nie były traktowane w sposób jednakowy, chyba że takie traktowanie jest obiektywnie uzasadnione (zob. podobnie wyroki: z dnia 11 września 2007 r., Lindorfer/Rada, C‑227/04 P , EU:C:2007:490 , pkt ; z dnia 15 kwietnia 2010 r., Gualtieri/Komisja, C‑485/08 P , EU:C:2010:188 , pkt ). W niniejszym wypadku, jeśli chodzi o argumentację Carrerasa Sequerosa i in. wspomnianą w pkt 134 niniejszego wyroku, należy wskazać, że – niezależnie od pozostałych podkreślonych przez Komisję korzyści, z jakich korzystają na mocy art. 5, 10 i 24 załącznika X do regulaminu pracowniczego urzędnicy i członkowie personelu kontraktowego pełniący służbę w państwie trzecim w dziedzinie, odpowiednio, zakwaterowania, dodatku ze względu na warunki życia i dodatkowego ubezpieczenia chorobowego – w chwili przyjęcia nowelizacji z 2014 r. prawodawca Unii utrzymał na rzecz tych urzędników i członków personelu kontraktowego, mając na względzie ich szczególną sytuację, możliwość wnioskowania przez nich na podstawie art. 8 ust. 1 i art. 9 ust. 2 załącznika X do regulaminu pracowniczego o specjalny urlop wypoczynkowy w maksymalnym wymiarze 15 dni roboczych, przy uwzględnieniu stopnia uciążliwości warunków życia w miejscu pełnienia przez nich służby, który powiększa uprawnienia do corocznego płatnego urlopu wypoczynkowego przyznane w regulaminie pracowniczym każdemu urzędnikowi lub członkowi personelu kontraktowego Unii. Co się tyczy argumentacji Carrerasa Sequerosa i in. wskazanej w pkt 135 niniejszego wyroku, należy ją oddalić ze względów przedstawionych w pkt 119 tego wyroku. W związku z tym zarzut drugi należy oddalić jako bezzasadny. W przedmiocie zarzutu trzeciego, dotyczącego naruszenia zasady ochrony uzasadnionych oczekiwań Carreras Sequeros i in. podnoszą, że liczba dni corocznego urlopu wypoczynkowego, do jakiej byli uprawnieni przed dniem 1 stycznia 2014 r., stanowiła istotny i determinujący warunek wśród ich warunków pracy. Co więcej, długi okres, podczas którego instytucje Unii uznawały tę liczbę dni urlopu za niezbędną, zrodził u nich uzasadnione oczekiwanie odnoszące się do możliwości połączenia życia zawodowego i prywatnego w toku ich kariery – zaś prawodawca Unii oczekiwania te udaremnił. Komisja i interwenienci podważają tę argumentację. W tym względzie należy przypomnieć, po pierwsze, że zgodnie z orzecznictwem Trybunału więź prawna między urzędnikami a administracją ma charakter wynikający ze stosunku powołania, a nie ze stosunku umownego. Z powyższego wynika, że prawa i obowiązki urzędników mogą być zmienione przez prawodawcę w każdej chwili (wyroki: z dnia 22 grudnia 2008 r., Centeno Mediavilla i in./Komisja, C‑443/07 P , EU:C:2008:767 , pkt ; a także z dnia 4 marca 2010 r., Angé Serrano i in./Parlament, C‑496/08 P , EU:C:2010:116 , pkt ). Po drugie, należy przypomnieć, że uprawnienie do powołania się na zasadę ochrony uzasadnionych oczekiwań wymaga udzielenia zainteresowanemu przez właściwe organy Unii dokładnych, bezwarunkowych i zgodnych zapewnień, pochodzących z uprawnionych i wiarygodnych źródeł (wyrok z dnia 14 czerwca 2016 r., Marchiani/Parlament, C‑566/14 P , EU:C:2016:437 , pkt i przytoczone tam orzecznictwo). Jak wskazali zaś Komisja i interwenienci – i czego nie kwestionują Carreras Sequeros i in. – Carreras Sequeros i in. nie wykazali istnienia jakiegokolwiek zapewnienia udzielonego im przez właściwe organy Unii w odniesieniu do okoliczności, że art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego nie zostanie nigdy zmieniony. Mając na uwadze powyższe rozważania, zarzut trzeci należy oddalić jako bezzasadny. W przedmiocie zarzutu czwartego, dotyczącego naruszenia prawa do poszanowania życia prywatnego i rodzinnego Carreras Sequeros i in. podnoszą, że nowy art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego uniemożliwia im kontynuowanie, podczas ich corocznego urlopu wypoczynkowego, realizowanych uprzednio zajęć rodzinnych i społecznych. W tym względzie wskazują oni na przykład jednego z nich, który pracuje w Pakistanie, lecz zamieszkuje w Mediolanie (Włochy), i w ostateczności dysponuje tylko szesnastoma dniami w celu utrzymania relacji rodzinnych z córkami zamieszkałymi z matką w Atenach (Grecja). Zdaniem Carrerasa Sequerosa i in. pogorszenie ich warunków pracy, które wywiera wpływ na życie prywatne i rodzinne, jest nieproporcjonalne. Komisja, do której argumentów przyłączają się Rada i Parlament, podważa tę argumentację Carrerasa Sequerosa i in. W tym względzie – bez konieczności orzekania w niniejszym wypadku w przedmiocie powiązania, którego istnienie Carreras Sequeros i in. próbują wykazać, między prawami określonymi, odpowiednio, w art. 7 i art. 31 ust. 2 karty – należy wskazać, że nowy art. 6 załącznika X do regulaminu pracowniczego, którego niezgodność z prawem podnoszą Carreras Sequeros i in., dotyczy wyłącznie liczby dni corocznego urlopu wypoczynkowego przyznanej urzędnikom i członkom personelu kontraktowego pełniącym służbę w państwie trzecim. Jak twierdzi Komisja, wspierana przez Radę i Parlament, ten nowy art. 6 pozostaje bez uszczerbku dla przepisów ogólnych mających zastosowanie do urzędników i członków personelu kontraktowego objętych regulaminem pracowniczym, uwzględniających życie prywatne i rodzinne zainteresowanego – takich jak przepisy dotyczące obliczenia kosztów corocznej podróży i czasu podróży. Co więcej, pozostałe przepisy załącznika X do regulaminu pracowniczego uwzględniają sytuację rodzinną urzędników i członków personelu kontraktowego pełniących służbę w państwie trzecim. I tak art. 18, 20–22, 24 i 25 tego załącznika, dotyczące, odpowiednio, zwrotu kosztów zakwaterowania, podróży, przeprowadzki, tymczasowego dodatku na zakwaterowanie, a także dodatkowego ubezpieczenia chorobowego i ubezpieczenia od następstw wypadków mających miejsce poza Unią, mają zastosowanie zarówno do tych urzędników i członków personelu kontraktowego, jak i do ich rodziny lub osób pozostających na ich utrzymaniu. Wreszcie, co się tyczy wspomnianego w pkt 147 niniejszego wyroku przykładu podniesionego przez Carreras Sequeros i in. na poparcie tego zarzutu, należy przypomnieć, że ocena zgodności z prawem aktu Unii w świetle praw podstawowych nie może w każdym razie opierać się na twierdzeniach dotyczących skutków wywołanych przez ten akt w indywidualnym przypadku (zob. podobnie wyrok z dnia 14 października 1999 r., Atlanta/Wspólnota Europejska, C‑104/97 P , EU:C:1999:498 , pkt ). Z powyższego wynika, że zarzut czwarty również należy oddalić jako bezzasadny. Ze względu na to, że żaden z zarzutów skargi nie został uwzględniony, skargę tę należy oddalić. W przedmiocie kosztów Zgodnie z art. 184 § 2 regulaminu postępowania przed Trybunałem jeżeli odwołanie jest bezzasadne lub jest zasadne i Trybunał wydaje orzeczenie kończące postępowanie w sprawie, rozstrzyga on również o kosztach. Zgodnie z art. 138 § 1 regulaminu postępowania, mającym zastosowanie do postępowania odwoławczego na podstawie art. 184 § 1 tego regulaminu, kosztami zostaje obciążona, na żądanie strony przeciwnej, strona przegrywająca sprawę. Ponieważ w niniejszej sprawie Carreras Sequeros i in. przegrali sprawę, a Rada wniosła o obciążenie ich kosztami postępowania, należy obciążyć ich kosztami poniesionymi przez Radę w związku z niniejszymi postępowaniami odwoławczymi i postępowaniem przed Sądem. Ponieważ Komisja wniosła przed Sądem, lecz nie przed Trybunałem, o obciążenie Carrerasa Sequerosa i in. kosztami postępowania, należy obciążyć ich kosztami poniesionymi przez Komisję w postępowaniu przed Sądem, podczas gdy Komisja pokrywa własne koszty poniesione w związku z niniejszymi postępowaniami odwoławczymi. Zgodnie z art. 140 § 1 regulaminu postępowania przed Trybunałem, mającym zastosowanie do postępowania odwoławczego na podstawie art. 184 § 1 tego regulaminu, państwa członkowskie i instytucje, które przystąpiły do sprawy w charakterze interwenientów, pokrywają własne koszty. Parlament, będący interwenientem w ramach skargi przed Sądem i uczestniczący w postępowaniu przed Trybunałem, pokryje zatem własne koszty. Z powyższych względów Trybunał (wielka izba) orzeka, co następuje: 1) Wyrok Sądu Unii Europejskiej z dnia 4 grudnia 2018 r., Carreras Sequeros i in./Komisja ( T‑518/16 , EU:T:2018:873 ) zostaje uchylony. 2) Skarga złożona przez Francisca Carrerasa Sequerosa, Mariolę de las Heras Ojedę, Oliviera Maesa, Gabria Marinozziego, Giacoma Miserocchiego i Marca Thiemego Groena w sprawie T‑518/16 zostaje oddalona. 3) Francisco Carreras Sequeros, Mariola de las Heras Ojeda, Olivier Maes, Gabrio Marinozzi, Giacomo Miserocchi i Marc Thieme Groen, poza ich własnymi kosztami, pokrywają także koszty poniesione przez Radę Unii Europejskiej w ramach niniejszych odwołań i postępowania przed Sądem Unii Europejskiej, a także koszty poniesione przez Komisję Europejską w ramach postępowania przed Sądem Unii Europejskiej. 4) Komisja pokrywa własne koszty poniesione w ramach niniejszych odwołań. 5) Parlament Europejski pokrywa własne koszty. Podpisy ( *1 ) Język postępowania: francuski.