Datasets:

readerbench

/

ro-stories

like 1

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Palatul de cleştar

Nu se dezmeticise voinicul, şi se trezi dus pe sus într-o cămară cu jeţuri aurite. Acolo îl aştepta, printre sfătuitorii tronului şi jupânesele cu cuconii lor, fata cea mai mică a împăratului. Şi era fragedă şi subţirică din creştet până în bărbie, cu nişte cosiţe ca o beteală de aur – lumină şi dragoste – că bietul om ameţi. Palatul, cu mulţime cu tot, i se învârti sub picioare şi căzu în genunchi şi-i sărută condurul. – Scoală-te, fătul meu, zise împăratul. Şi voi, sfetnici credincioşi, aduceţi năframa, paloşul, stema şi gonaciul, că lui i se cuvin, pe lângă cea mai frumoasă din fetele mele. Dar, în clipa când împăratul vroi să binecuvânteze pe noii stăpânitori ai domniei, cerul se întunecă, norii se posomorâră, cutreierând pacea văzduhului. Vânturile porniră bătaie oarbă, făcând una cu pământul copacii neclintiţi de veacuri întregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii şi împrăştie, care pe unde nimerea, mulţimea norodului. Împăratul şi adunarea înmărmuriră; palatul de cleştar se clăti pe temelie; cutremurul zgudui pământul; mesele, jeţurile şi policandrele căzură zdrobite pe pardoseală; oamenii nu se mai cumpăniră pe picioare. Împăratul, trezit de spaimă şi de mânie, strigă către soră-sa cea mai mare: – Muiere, ce e asta?

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Palatul de cleştar

Ce-ai făcut cu cheile patimilor? Un’ ţi-ai uitat minţile să-ţi fi uitat oasele! Cuvântul lui se înecă într-un vuiet de cutremur. Geamlâcul şi uşile se zguduiră şi săriră din ţâţâni. Tavanul se crăpă drept în două. Pe uşi şi pe ferestre se năpustiră nişte femei despletite, care vărsau, pe nări şi pe gură, fum şi pară de pucioasă. Răcnind ca fiarele, ele aruncară la pământ pe toţi cei de faţă… Şi peste trupurile lor întinseră dansul patimilor… La o nouă zbuciumare, pământul se despică în două. Palatul de cleştar, trosnind, se porni şi se făcu nevăzut într-o prăpastie fără fund. Mânia, Furia şi Nebunia, şi după ele altele, plecară vârtej în alte părţi ale lumii acesteia. Iar la urma urmelor, tocmai la coadă, Prostia, rumenă şi voinică, se târa mulţumită, de-a înboulea… Dar ce-i păsa?… Ca ea nu era nimenea. Şi, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, nici una din celelalte, de-atunci şi până azi, n-a sălăşluit mai fericit în mai multe capete omeneşti.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

– Ba e noroc! Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea - Norocul dracului – Ba nu e noroc! – Ba e noroc, muiere! – Ba nu e, mă omule, nu! – Adică, nu muncesc eu, femeie? – Ba munceşti pentru unul, şi noi suntem opt guri, şi cu Plăviţa, nouă. Şi Plăviţa mugi, şi patru copii mărunţi începură să strige: – Mi-e foame! – Şi mie mi-e foame! – Şi mie! – Şi mie! Omul vărsă un ştergar cu mălai în copăiţa femeii. – Scutură ştergarul. – L-am scuturat. – Copaie plină, copaie pe jumătate, copaie pe sfert, şi azi să lingi fundul copăii. Opt guri, opt, şi cu Plăviţa, nouă! Şi Plăviţa, parc-ar fi înţeles, mugi de după casă, mestecând un cocean uscat, iar copiii începură să plângă. – Că mie mi-e foame! – Şi mie! – Ba şi mie! Omul se uită lung, se scărpină în cap, băgă ştergarul în sân şi plecă zicând: – Ba e noroc, dar n-am eu noroc. Iar femeia din prag îi strigă: – Ba nu e şi nu e, omule! Dacă munceşti, e, dacă nu munceşti, nu e. Şi omul plecă să caute de lucru, dar se tot gândea: "Nu e, zice ea; cum nu e?

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

dacă n-ar fi, n-ar fi lumea cum e. Eu n-am arat, n-am săpat, n-am prăşit, n-am plivit ca ceilalţi? Ba da, şi ogorul meu a ieşit sterp; piatra pe mine m-a bătut; şi, rămas numai cu mâinile, muncesc, şi nimeni nu mă crede; iar când la măsurătoarea muncii, lucrul meu scade, şi făina din copaie scade, şi foamea copiilor creşte". Se duse la arendaş. – Nu e de lucru, omule. Bătu la uşa popii. – Nu e de lucru, omule. Dete pe la un chiabur. – Am destui argaţi, omule. Se opri la cârciumar. – Pe rachiu, ar fi ceva de săpat. – Să fie pe mălai. – Pe mălai nu e. Şi omul, întorcându-se acasă, auzi de departe: – Mamă, eu nu m-am săturat! – Nici eu! – Nici eu! Şi nici Plăviţa, care mugea, colindând bătătura uscată, fără firicel de iarbă verde. În prag, muierea: – Nimic în ştergar? – Nimic. – Copaia goală… – N-am noroc, femeie. – Nu e minte, omule. Omul îşi şterse fruntea de năduşeală cu mâneca cămăşii. Ea se uită la el, el se uită la ea. Ea dete din cap, el dete din cap, apoi se duse după casă, îşi făcu mâna căpătâi şi închise ochii.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

Dar unde să adoarmă? Jos, pământul tare şi rece; sus, întuneric adânc; în casă, copiii adorm plângând; în curte Plăviţa pufăie pe nări a foame; şi el, prigonit de gânduri şi de nenoroc. "Dar mâine? Dacă n-oi avea ce scutura în copaie? Ce mă fac mâine? Dumnezeu e sus, e sus, dar nu pe el îl întâmpină muierea în prag şi nici nu-i zice: "Opt guri, măi omule, şi cu Plăviţa nouă! Dumnezeu e sus, dar de n-oi găsi de lucru, de n-oi avea noroc nici mâine, beau câteva rachiuri şi mă duc la târg… Ei, şi dacă mă duc la târg?… Fie ce-o fi, şi să nu mai aud: "Mamă, mi-e foame!" Mă duc la târg şi fur… ce-oi putea fura"… Omul tresări. Cine-i zisese: – Ce să faci, dacă n-ai noroc! – Tu eşti, muiere? – Eu, socoteam că dormi. – Ai auzit ceva? – Ce s-aud? – Nimic. Şi femeia intră în casă, şi omul închise ochii mormăind: – Ce-o fi să fie!… Să nu mai aud: "Mamă, mi-e foame!" Dar cine i-a zis iar: – Ce să faci, dacă n-ai noroc! – Tu eşti, femeie? Întuneric. Nimeni. – Doar n-o fi dracul! Şi omul adormi mormăind: – Ce-o fi să fie!… Nu se crăpase bine de ziuă, şi o gură mare se auzi: – A venit cu mălai, mamă, că mi-e foame… – Şi eu nici n-am plecat, zise omul sărind drept în picioare.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

Şi plecă fără să se uite îndărăt. Şi tocmai de departe îşi întoarse capul. Casa i se părea în spate, cu gura căscată, adică cu uşa dată de perete. Ce Dumnezeu sfântul, doar nu s-o fi ţinând casa după el! Ş-o luă la picior, iute, mai iute, până la curtea ciocoiului. – Poate mâine, că azi nu e de lucru. La taica părintele. – Poate poimâine, că azi nu e de lucru. – Mâine, poimâine, zise el oftând, dar astăzi cu ce potolesc eu opt guri şi cu a Plăviţei nouă? Ei, de-acum la cârciumar, la târg, ş-apoi, ce-o fi să fie, că cu mâna goală nu mă mai întorc acasă!… La cârciumă arvoni pe Plăviţa şi-i bău aldămaşul: cinci rachiuri unul după altul. Şi glonţ la târg. La târg se uită în dreapta, se uită în stânga, la fasole, la pâine, la peşte, la pastramă, dar nu fu chip. Toţi îşi cuprindeau marfa cu ochiul. Şi negustorii, cum îl vedeau oprindu-se, îl întrebau râzând: – Ce pofteşti, nea Sărăcilă? După ce se învârti toată ziulica, plecă. – Nici la furat n-am noroc! Când să treacă streaja târgului, un creştin, beat mort, îşi târa punga după el. Omul, după ce privi în toate părţile, puse mâna pe pungă, îi rupse băierile, o înfăşură în ştergar, o băgă în sân, şi la picior.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

Când ajunse într-o câmpie, întinsă şi pustie, vru să-şi vadă norocul. Desfăcu ştergarul, întinse gura pungii, ş-odată zvâcni din ea un drac mic, c-o limbuliţă de foc ce-o scotea pe gură şi pe nări. Omul, speriat, aruncă punga şi plecă făcându-şi cruce şi scuipând îndărăt. Nu făcu însă câţiva paşi, şi ştergarul din sân începu să se umfle. Scoase repede ştergarul, îl desfăcu şi se minună văzând punga pe care o aruncase. Deschise punga, şi dracul, ţâşti! tremurând limba în gură ca o văpaiţă albastră. Omul strânse bine punga la gură, o puse jos şi, potrivind călcâiul, îi trase una cu sete, că punga plesni ca o băşică de bou şi un foc pâlpâi sub opincă şi se stinse, risipind un miros de pucioasă. Omul răsuflă. – De-aia a zis cine a zis: să nu furi, că vezi pe dracul! N-apucă să facă zece paşi, şi ştergarul iar se umflă. De astă dată îl trecură năduşelile. Scoase ştergarul; îl pipăi. Punga dracului tot în ştergar. O aruncă, cu ştergar cu tot, şi o rupse de fugă. Cum ajunse acasă, toţi copiii îi ieşiră înainte. – Tată, mi-e foame! – Şi mie! – Şi mie! Omul se uită în sân, îngălbeni ca ceara… Punga în sân, ştergarul nu.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

Şi pe când se închina, femeia îl întreba: – Ce mi te-nchini, mă omule? Ce te uiţi în sân? Ce-ai adus copiilor? – Muiere, zise el, să arzi cuptorul, să-l arzi pân’ s-o face roşu, că am să coc patru pite ş-un purcel. Apoi, mai încet: Acu n-ai să scapi, dimon împeliţat! Duduia focul în cuptor. Omul se închina mereu, iar copiii săreau veseli împrejurul mesei, înghiţeau cu poftă şi ziceau pe rând: – Patru pite ş-un purceil – Patru pite ş-un purcel! Când omul văzu că cuptorul e roşu ca focul, ceru o lopată şi goni pe toţi de lângă dânsul. Puse punga pe lopată, o vârî binişor până-n fundul cuptorului şi o răsturnă, trăgând lopata înapoi. Luă capacul de pământ şi-l potrivi în gura cuptorului şi se dete la o parte, aşteptând sa vadă ce are sa se întâmple. Nu trecu mult, şi-odată s-auzi o pocnitură ca de puşcă. Piatra din creştetul cuptorului sări în sus zbârnâind, şi o limbă albastră de foc ieşi pe gaură, flutură în văzduh şi pieri. – A plesnit purcelul, strigă un copil. – Ba vreo şoimană de pită, zise altul. Un miros de pâine caldă se împrăştie în toată curtea. Femeia zise omului: – Prea am ars cuptorul, să crap niţel capacul.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

– Crapă-l, zise omul, ştergându-şi năduşeala şi tremurând de frică. Femeia se uită pe gura cuptorului şi zise mirată: – Vezi dumneata, a fost prea iute. – Ce să văd, muiere? – Ce să vezi? S-a copt şi purcelul, şi pitele. – S-au copt?… – Dar ce ai, omule, de-ntrebi aşa, ca un copil speriat? – Nimic!… Şi, pipăindu-se, dădu de pungă. Un fior rece îi fulgeră din călcâie şi până în creştetul capului. Apoi, văzând pe cel mai mic dintre copii cum se aşezase pe vine şi sorbea cu lăcomie mirosul cald din gura cuptorului, se uită la nevastă şi îi zise: – Ce-o fi să fie, muiere! S-au copt purcelul şi pitele? – Cum, ce-o fi să fie?! Vezi bine că s-au copt. Şi vârând lopata în cuptor scoase purcelul, apoi cele patru pite. – Omule, dă-mi ştergarul ca să ridic tava. – L-am pierdut, muiere. – Cum l-ai pierdut? – Vezi că ce e al tău se duce şi ce e al dracului rămâne. – Dar asta… ce-o mai fi? Copiii mâncară, se săturară şi adormiră cu feţele în sus, doi pe prispă şi cinci în casă. Omul se dete după casă, puse mâna sub cap şi adormi, visând turme de oi, cirezi de vaci, herghelii de cai… Şi toate ale lui!

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

Şi se făcea că zicea nevestei: "Vezi că e noroc?" Iar ea se făcea că-i zice: "Norocul e de la Diavolul". Se albise luna ca un rotocol de hârtie. O apă de lumină se revărsa de la răsărit. Omul se deşteptă speriat, căci se făcea că n-o să-i fie de-a bună până la isprăvit. "Să mă uit încă o dată în ea, se gândi el, să-l apuc bine pe spiriduş şi să-l strâng de gât pân-o plesni." Scoase punga. Se uită în ea. Ce să vadă? În loc de dimon, bănuţi de aur, ce luminau ca jăraticul. Omul, şi speriat, şi necăjit, aruncă un pumn de bani la răsărit şi altul la apus, zicând: – Duceţi-vă dracului, banii dracului! N-apucă bine să sfârşească cuvântul, şi zări de la răsărit turme albe şi de la apus turme negre ce izvorau din lumină şi din neguri ca nişte ape creţe şi nemărginite. De behăitul lor se deşteptase lumea. Turmele cuprinseră casa, învăluiră curtea, încinseră satul şi nu le mai încăpea locul. Un cioban, cu plete lungi şi cu căciula ca o căldare, se apropie şi zise: – Să trăieşti, jupâne, ale d-tale sunt toate de-aci până unde bate ochiul. – Ale mele? Nu se poate!

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

Eu n-am după ce bea apă! – Ale d-tale, răspunse ciobanul, căci stăpânul lor, murind, ne-a zis nouă: "Porniţi, unii din răsărit şi alţii din apus, şi la casa unde se vor întâlni turma albă cu turma neagră, alei case să le dăruiţi". Omul uită tot de bucurie şi alergă la nevastă. – Fă muiere, tot ce vezi este al nostru! – Ei, minunea dracului! zise muierea. – Minunea cui? Şi omul cu noroc şi-aduse aminte de pungă şi se gândi: "Cum aş scăpa eu de ea şi să rămân cu turmele?" Se uită în sân. Punga, acolo, umflată şi îndesată cu bănuţii de aur pe care îi aruncase el în două părţi ale lumii. Şi frica, frică, dar omul, om. Ce se socoti el? "Dar dacă aş mai scoate ceva din pungă până să scap de ea?" Şi luă banii, şi un pumn îl aruncă spre miazănoapte şi altul spre miazăzi. Şi din miazănoapte porniră cirezi de vaci, şi din miazăzi, herghelii de cai. Când deschisese ochii n-avea un pumn de mălai, când fu să-i închidă, era cel mai bogat om din lume. – Asta trebuie să fie norocul: ba furi, ba te dai dracului!… zise norocosul, şi îl trecură năduşelile.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

– Nu vii în casă, măi creştine de Dumnezeu, că ţi-am aşternut moale şi pernă lângă căpătâi? – Nu, femeie. – Apoi, pe-nserate e răcoare, noaptea se lasă frig şi dimineaţa cade brumă. Vino în casă, măi creştine. – Suflarea oilor e caldă şi clopotele berbecilor m-or deştepta înainte de-a cărunţi bruma pe deasupra turmelor. – Atunci să dorm şi eu cu tine, bărbate, zise femeia veselă, şi-l apucă de mâneca cămeşii. – Nu, femeie… – Ba zău aşa, bărbate, că ce-avem, şapte guri, nimica toată. Zău aşa… să fie cu soţ… că ce-a lăsat Dumnezeu fără pereche? El nu vru. Femeia intră tristă pe uşă, bombănind: "Dar nu mă las, Doamne fereşte, pân’ n-or fi cu soţ… mai bine paisprezece decât şapte!" Omul cu noroc se duse după casă, îşi puse mâna sub cap, închise ochii şi începu a se gândi cum să scape de ăl din sân. Tot gândindu-se, şopti: – Am să sap o groapă adâncă, adâncă. Şi din întuneric auzi: – Adânc… adânc… – Tu eşti, muiere? întrebă omul speriat. În cireadă unele vaci mişcară clopotele: ting-tang-tâng. – E clopotul vacilor. Închise ochii. – Şi după ce-oi săpa o groapă adâncă, adâncă, am s-o arunc în fund, în fund, ş-am să pun tot pământul peste ea, peste ea… Din întuneric se auzi: – Peste ea, peste ea… – Tu eşti, femeie?

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

întrebă omul sărind în sus. Nimeni nu-i răspunse. Din turma neagră se auzi: bea, beaaa. – E behăitul oilor… Omul cu noroc luă cazmaua, sapa şi lopata şi se duse după coşar. Măsură ce măsură, apoi începu să sape. Toată noaptea săpă şi aruncă pământul. Pân’ la genunchi, pân’ la brâu, pân’ la umăr. Până a doua zi de dimineaţă, când veni muierea după el, groapa îi trecuse de cap cu trei palme. Curgea năduşeala din el ca dintr-un burete stors şi izbea mereu pământul umed, ce se desfăcea felii mari şi lucioase. – Ce faci, omule? întrebă femeia mirată. – Sap groapă Dracului, răspunse el fără să ridice ochii. – Toată noaptea n-ai dormit… – Toată noaptea n-am dormit… – Nu te culci? – Nu mi-e somn… – Nu-mbuci ceva? – Nu mi-e foame… – Un pahar de vin? – Nu mi-e sete… – Dar ce faci, mă omule? – Sap groapă Dracului, răspunse el necăjit, şi înfipse cazmaua atât de înverşunat, încât intră în pământ c-o palmă peste limba de fier. Femeia plecă închinându-se. – Să te ferească Dumnezeu de prea mult noroc! Şi omul, încet-încet, se ducea în pământ. Pe seară, femeia se plecă pe groapă şi strigă: – Hei, omule, nu vrei nimic?

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

– Să baţi un ţăruş unde ai tu călcâiul drept, de ţăruş să legi o frânghie, frânghia s-o dai în groapă şi mâine până-n zori să frigi un berbec şi să iei o botă cu vin, c-am să mănânc tot berbecul şi să beau tot vinul dintr-o sorbitură. Glasul lui ieşea ca dintr-un puţ adânc. Femeia bătu un ţăruş, legă de ţăruş o funie, dădu cu piciorul funia în groapă, apoi plecă să îngrijească de vin şi de berbec. Se înnoptă şi nu se mai auzi nimic pe nicăieri. O umbră ieşi din groapă. Câinii începură a urla. Omul cu noroc se lăsă pe brânci şi privi în fundul gropii. Adânc, întuneric. Trase funia. Vârî mâna în sân. Aruncă punga şi ascultă… banii sunară. Omul începu s-arunce pământ. Din fund se auzi strigând: – Mai încet, ce-ai cu norocul tău? Omul, speriat, aruncă mereu. Din fund s-auzi râzând: – Ha, ha, să nu cazi şi tu! Omul căzu pe spate, se sculă repede şi aruncă, aruncă, până nu se mai auzi nimic. La revărsatul zorilor umpluse groapa. Omul plecă urechea pe mormântul adânc şi auzi întunecat un plâns şi un râs năbuşit, ca de pe altă lume. Atunci se repezi vesel în casă.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

– Mi-e foame, mi-e sete, mi-e somn! Femeia aduse berbecul şi bota cu vin. – Sa mănânci, să bei şi să dormi, bărbate, dar să ştii că şapte guri e nimica toată, eu vreau cu soţ, mai bine paisprezece decât şapte! El luă un picior de berbec, îl aduse la gură, dar se opri. Se pipăi. Punga-n sân! Încremeni cu berbecul la gură. – Nu mănânci, măi omule?! zise femeia dându-i ghes. – Nu mi-e foame! – Nu bei? – Nu mi-e sete! – Culcă-te niţel. – Nu mi-e somn! – Ah! ce norocul dracului! zise femeia închinându-se. – De unde ştii? întrebă omul scos din fire. Şi se sculă de la masă şi plecă ca o vijelie pe uşă afară. După ce se descurcă din turmele, cirezile şi hergheliile sale, se gândi, apucând spre biserică: "În foc nu, în groapă nu, am s-o azvârl în altar, doar de-o plesni fierea într-însul". Dar cum puse mâna pe uşa bisericii, se opri tremurând. Cine îl înhăţase de păr şi-l trăgea înapoi? Se uită în toate părţile… Nimeni! – Cine m-o fi oprind, strigă omul, ăl din pungă, sau ăl din biserică? Se întoarse şi apucă câmpii, neştiind încotro s-apuce. Şi-i era foame, şi-i era sete, şi-i era somn, şi se tot ducea prigonit de norocul din sân.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

Hei, departe, întâlni în mijlocul drumului un cerşetor. – Moşule, zise omul, ia uită-te la mine. Moşul îşi ridică sprâncenele cu mâinile şi se uită lung. Omul cu noroc scoase punga din sân. Şi aruncă un bănuţ de aur la răsărit şi altul la apus. Într-o clipă, de la răsărit veni o oaie albă ca zăpada, iar de la apus, o oaie neagră ca tăciunele. – Vrei tu, moşule, să-ţi dau ţie punga asta? – Cum de nu, taică, cum de nu?! Moşul luă punga. Vărsă bănuţii de aur în mână şi aruncă un pumn la răsărit şi altul la apus. La răsărit şi la apus se încolăci două fulgere ca doi balauri, şi cu fulgerele pieriră şi oaia albă, şi oaia neagră. Cerşetorul, speriat, se închină şi zise, lăsându-şi sprâncenele pe ochi: – Piei, demone, bătu-te-ar crucea! – Moşule, strigă omul cu noroc, la tine e punga? – Nu, ducă-s-ar în pustii! – E la mine-n sân, răspunse omul, şi începu să fugă. Tălpile-i crăpaseră de fugă, când dete de o apă repede. Deznădăjduit, îşi făcu vânt şi se aruncă cu capul în jos, în mijlocul ei. La un stânjen mai la vale, apa îl aruncă în sus. Şi pluti ca o băşică umflată.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

– Nici să mă înec n-am parte! Rupt de osteneală, sângerat de drum, înfricoşat de noroc, se întoarse la cârciuma din satul lui. Cum intră pe uşă, bărbaţii îşi scoaseră căciulile, femeile se ploconiră şi un bătrân îi zise: – Cu sănătate şi noroc! – Cu sănătate da, dar norocul… ducă-se dracului! răspunse omul, şi ceru o oca de vin. Cum puse gura pe oală, o sorbi până-n fund, fără a se uita la ceilalţi, care îl priveau cu smerenie, ca pe cel mai bogat om din lume. Mai ceru încă o oca şi o bău şi pe-aia pe nerăsuflate. – Dă la oameni să bea, să bea cât or vrea. – Noroc! zise o femeie bătrână. – Muiere, ducă-se dracului norocul! strigă el, privind-o cu nişte ochi roşii că parc-ar fi picurat sânge din ei. Şi bău, şi bău, şi bău. Abia îl mai ţineau picioarele. Trânti căciula, aruncă zăbunul, scoase punga din sân, îi lărgi gura ş-o puse pe tarabă. Bănuţii de aur sclipeau parc-ar fi fost vii. – Iacă, zise el râzând cu hohote, s-o bem toată… Un flăcău se apropie de pungă. – Uf! ce frumos clipesc, parcă sunt ochi de fată mare! – Aş! mormăi o bătrână cocoşată, banii sunt ochii dracului.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

– De unde ştii? întrebă repede omul cu noroc, scăpând oala cu vin de la gură. Să-mi dea rachiu, o oca de rachiu, mie şi babei, că baba-i calul dracului! – De unde ştii? zise baba, şi din buzele ei negre scoase, ca o gheară de pisică, un dinte ascuţit. Şi bău, şi bău, şi începu să cânte, să dea chiote, să joace, până odată se opri şi privi lung la roata dimprejurul lui. Îi ardea capul. – Măi oameni buni, zise el, aducând mâna la brâu, ştiţi voi una? Să te ferească Dumnezeu de noroc! – Aş! ce vorbă! răspunseră toţi odată. – Măi oameni buni, ştiţi voi una? Eu de-oi vrea să mă înec nu pot, că plutesc ca o băşică! – Ei, aş! – Măi oameni buni, ştiţi voi una? Eu de-oi vrea să-mi tai beregata nu pot, că nu intră cuţitul! – Ei, aş! – Să vedem! zise baba cocoşată, desfăcând o gură pân’ la urechi. Omul trase cuţitul din brâu şi se izbi în beregată. Cuţitul intră ca într-o cârpă, de colo până dincolo. Sângele gâlgâi şi omul căzu, lung şi greu, ca un buştean. Toţi înmărmuriră. Uşa prăvăliei se deschise şi se închise fără să fi ieşit nimeni.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Norocul dracului

Afară s-auzi un râs ascuţit: "Hi, hi, hi!". Apoi, un glas: – Unde e punga? Toţi îngălbeniră şi începură a se închina, şoptindu-şi speriaţi: – Cine-a fi râs? – Unde-a fi punga? – Era aci şi ne pieri din ochi… – Dar baba unde e? – Care babă? – A cu un dinte în gură şi cu cocoaşă în spinare? – Eu am văzut-o – zise un flăcău, şi-i clănţăneau dinţii de frică – a intrat în perete parc-ar fi sorbit-o o vultoare! Un bătrân trase cuţitul din gâtul omului. – E rece ca gheaţa. – A scăpat de noroc. – Şi cui rămân toate bogăţiile lui? – Altora. – Ce, nu ştiţi, zise un moş cu barba până-n brâu, nu ştiţi că nimeni nu are noroc pentru el? Norocul e al dracului: îţi vine ţie ca să folosească altora… Ş-a plâns muierea pe bărbatul său. Dar cu atâtea turme, şi cirezi, şi herghelii curând s-a mângâiat. Şi nu s-a lăsat până n-a ajuns de la şapte la paisprezece, că decât fără soţ… mai bine paisprezece decât şapte…

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

Sub castanii din via părăsită, mai mulţi copilaşi, în cămăşi albe, mă înconjuraseră. Stam pe pământul cald, cu mâinile sub cap, privind adâncul cerului albastru, şi povesteam. Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea - Departe, departe O fetiţă îmi sorbea cuvintele, dând într-o parte şi alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari şi verzi… Departe, departe, era odată un palat de marmură lângă un lac adânc, limpede şi liniştit; şi în lac tremura răsturnat palatul şi grădina lui cu naramzi şi portocali. Şi nici o lebădă nu se lăsa pe lac, nici o privighetoare nu cânta în portocali. Nimic nu se auzea în curte, nimic în palat. Uşile nu se deschideau. Porţile curţii, totdeauna încuiate. Vântul nu bătea pe-aici, oprit de cine ştie cine, departe de aceste locuri în veşnică odihnă. Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind în porţile de stejar. Porţile se deschideau ţipând, ca şi cum ar fi fost vii şi le-ar fi bătut cineva. Cine bătea în porţi la miezul nopţii? Cine deschidea porţile la miezul nopţii? Adormisem la umbra zidului. Pe la miezul nopţii, speriat de nişte lovituri înfricoşate, sării în picioare. O umbră intră pe porţile înalte; şi porţile se închiseră în urma ei.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

Apoi auzii o uşă trântindu-se, şi alta, şi alta, încet, mai încet, mai încet, până nu ştiu bine dacă mai auzeam sau mi se părea. A cui să fie umbra? Vreo stafie? Înăuntru plânge cineva… se roagă, a leşinat… nu se mai aude. E întuneric. Mi se bate inima. De n-ar fi stafie! Şi ameţii pe marginea lacului. A doua zi mă deşteptai. Soarele ardea. În lac tremura răsturnat palatul de marmură cu grădinile sale. Începui să mă închin, fericit că era cald şi lumină… Mă gândeam acasă şi mi-era dor, mi-era dor de mama de nu mai puteam… Săraca, o fi crezând că m-am înecat… şi m-o fi plâns… cât m-o fi plâns, săraca… O rupsei la fugă. Mă uitai îndărăt; văzui palatul mic şi fumuriu; apoi începui să-mi caut drumul cu ochii. Eu ştiam nişte plopi înalţi… aşa venisem, din plop în plop…. unde să fie? Mă uit în toate părţile…nimic, nicăieri… Suisem nişte dealuri… unde să fie? Mă uit în toate părţile… nimic, nicăieri. M-am dus, m-am tot dus, până când palatul de marmură nu se mai vedea decât ca o jucărie de copii. Şi am căutat, am căutat, doar de-oi găsi o cărare umblată de picior omenesc, şi nici o fâşie de drum n-am întâlnit.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

Şi când mi se păru că palatul se şterge de pe faţa pământului, o rupsei la fugă îndărăt, căci ce m-aş fi făcut în aşa pustietate? Şi de ce goneam, de ce palatul se ridica uşor din grădinile fumurii. Lacul e roşu ca sângele. Apune soarele. Mă rezemai de-o salcie scorburoasă şi începui să mă gândesc. Mi-e foame. Ce să mănânc? Mă uitai în apă. Văzui până în fund. În aer, nici o pasăre, în apă, nici un peşte. Să sar zidurile grădinii ca să fur portocale? Dacă m-oi întâlni cu ea, cu umbra pe care o văzusem intrând, la miezul nopţii, în curtea palatului? Şi zidurile sunt aşa de înalte… M-am încercat, dar mi-am întors unghiile pe dos şi mi-am sângerat degeaba buricele deştelor. Stele nu răsar. Nici luna. Şi nu e pic de nor. Ce fel de cer se întinde pe deasupra acestui palat adormit? Unde sunt? De frică, mă hotărâi să mă duc pân’ la porţile mari şi să bat în ele. Dibuind zidul, ocolii grădina şi ajunsei în dreptul porţilor. Să bat sau nu? Dar dacă îmi va deschide ea, umbra pe care o văzusem intrând la miezul nopţii? Întorsei capul. Din întuneric se desfăcură o mulţime de idoli uşurei, care goneau în văzduhul de cerneală.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

Atunci izbii cu pumnul în porţi. Porţile sunară. Sunetul se duse departe, departe, şi în toate uşile palatului mi se păru că aud lovitura mea… – Cine e? Ah! ce glas! – Cine e? – Eu. – Cine, tu? – Nu ştiu. – Cine te-a trimis? – Nimeni. – Ce cauţi? – Nimic. – Ce vrei? – Mi-e frig, mi-e frică, mi-e foame! Porţile se desfăcură în două. O bătrână cu părul alb, galbenă ca ceara, c-o văpaiţă în mână… încolo, nimic. Închisei ochii şi căzui mototol, ca o cârpă. Când mă deşteptai, era ziuă. Ce bine e într-un pat moale şi cald! Pe un scaun, lângă mine, bătrâna răsucea un fir de borangic. Cum mă simţi că deschisesem ochii, începu să mă mângâie. Mână uscată, uşoară, blândă. – Eram cu părul ca păcura de când n-am mai văzut om ca toţi oamenii, şi azi sunt albă ca zăpada, zise bătrâna, şi mă sărută pe frunte. Parcă-mi luase frica cu mâna. Mă întorsei spre ea şi o întrebai: – Cât e de-atunci? – Nu ştiu, bunico, nu ştiu, că pomii nu s-au mai scuturat de frunze şi de rod; păsările au adormit şi nu s-au mai mişcat în frunzişul lor. În palat, de atunci şi până acum, nimeni nu s-a schimbat.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

Afară de mine, care am albit, tot ce vezi aici e ca o cadră pe hârtie: toate stau cum le-a prins ceasul somnului din urmă. Nimeni nu a intrat şi nimeni nu a ieşit pe porţile pe care ai intrat tu, dragul mamei. – Nimeni nu a intrat? – Nimeni. – Nimeni nu a ieşit? – Nimeni. – Dar cine a bătut alaltăieri, la miezul nopţii, în porţile palatului? – Nimeni, răspunse bătrâna, uitându-se în jos. – Cine a deschis porţile palatului alaltăieri, la miezul nopţii? – Nimeni, răspunse bătrâna, şi rupse firul de borangic şi aruncă fusul în fundul odăii. Fusul se învârti în jurul măciuliei. – Dar eu am auzit… – Ţi s-a părut! zise bătrâna, sculându-se în picioare. – Şi am văzut o umbră… – Ti s-a părut! răspunse bătrâna, plimbându-se prin odaie. – Pe urmă, cineva plângea şi se ruga, se ruga… – Taci! zise bătrâna, taci! Ah! ce minut fericit îmi risipişi, dragul mamei… Începui să tremur. Închisei ochii. Mi-era frig. Mi se păru că plutesc în aer. Mama o fi crezând că m-am înecat şi m-o fi plâns… cât m-o fi plâns, săraca? Aş fi crezut că văd nişte ochi roşii de stafie… şi ochii ei erau buni şi mângâietori, ca ai mamei.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

Se aşeză lângă mine, îmi luă mâinile în mâinile ei şi-mi zise: – Tu, dragul mamei, n-ai să te mai întorci de unde ai plecat, e atât de departe de-aici până acolo, că drumul e mai lung ca viaţa ta… Începui să plâng. – Plângi, dragul mamei, plângi. Până mă făcui bine, bătrâna dormi la capul meu pe un jeţ vechi, negru de vechi ce era. Mă dădui jos din pat. Ea mă luă de mână şi-mi zise: – Să-ţi arăt palatul. Ce coridoare lungi şi triste! Prin umbrele lor, săgeţi de lumină. – Ştii, îmi zise bătrâna, că aici nimic nu se mişcă, ci stă aşa cum au apucat să stea. În faţa noastră, o perdea. Vrusei s-o dau la o parte; perdeaua era împietrită; vrusei s-o turtesc de perete; cutele ei, ca nişte drugi de fier. Pusei mâna pe un scaun nalt şi subţirel, degeaba; nu putui să-l mişc. La o scară de marmură mă oprii speriat: un câine mare sta cu ochii ţintă la mine şi cu gura căscată. – Ce, ţi-e frică? zise bătrâna zâmbind. Aşa a rămas, tocmai cum lătra. Bătrâna băgă mâna printre dinţii lui ascuţiţi şi lucioşi. Câinele nu se clinti, uitându-se înainte, lăsat pe picioarele dinapoi.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

În vârful scării, o pisică neagră, cu laba aruncată după un fluture alb cu bobiţe albastre. Fluturele plutea nemişcat în aer, cu aripile întinse. Pisica se uita cu nişte ochi vii şi lacomi. – Câţi, zise bătrâna, nu se asemănă cu pisica asta! – Cum?… – Între ei şi ceea ce vor, încă niţel, încă niţel, şi ăst niţel nu se mai isprăveşte… Bătrâna vorbea şi eu râdeam de pisică: "Prinde-l, motane, ah! ce bun ar fi… ce frumos e… încă niţel, încă niţel, şi aripioarele lui vor curge ca nişte flori mărunte"… – Vrei să vezi masa împăratului? – Masa împăratului? – Da. – Vreau, dar mi-e frică. – De ce ţi-e frică? – Să nu fie oameni… – A, nu! răspunse bătrâna dând din cap. Oamenii au pierit ca fumul, au rămas numai tacâmurile… – Tacâmurile? – Da. Tot este gata. Când s-or umplea locurile goale, cuţitele au să sune şi paharele or să se ciocnească, vinul are să curgă… – Dar cine a întins masa? – Cei care s-au dus. – Şi n-au mâncat tot? – Aşa cred oamenii, c-or mânca tot… Şi, neînţelegând nimic, ajunserăm la nişte uşi poleite. Deasupra lor, o scorpie de aur, cu aripile gata să izbească.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

Cum intrarăm pe uşă, mă minunai de ce-mi văzură ochii. O masă mare. În mijlocul ei, un cerb fript. Fusese cald, căci aburii închegaseră împrejurul lui. O mulţime de furculiţe cu bucăţi de carne şi de pahare cu vin stăteau aplecate în aer, ca şi cum cineva le-ar fi adus la gură. De la un pahar în jos, un şir de picături de vin ca nişte boabe de rubin. – Acolo era locul împăratului. A fost cel din urmă pahar pe care l-a băut, zise bătrâna, făcând cu deştul, capul, mâinile şi trupul împăratului. Şi deştul ei parcă lăsa dungi în aer. Închisei ochii, o apucai de mijloc şi-i zisei tremurând: – L-am văzut! Ea se uită drept în ochii mei şi-mi zise: – Peste zece zile, la miezul nopţii, o să-l vezi şi mai bine. Mă înfiorai. O rugai să ne coborâm în odaia noastră. Se întunecase. În dreptul unor uşi cu lanţuri groase şi cu lacăte cât plosca auzii un oftat lung şi năbuşit. – Cine-a oftat? – Nimeni, răspunse bătrâna, iuţindu-şi paşii, nimeni, ţi s-a părut. Nici vorbă că sărisem înaintea ei. Să mă fi tăiat, nu m-aş fi uitat îndărăt. Mă întinsei în pat. Ea aprinse o feştilă într-o scoică de argint.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

Flacăra galbenă juca în vârful feştilei. În fundul urechilor mi se oprise acel oftat năbuşit. Bătrâna trase jeţul şi se aşeză la capul meu. Încet-încet, mă liniştii. Îi sărutai mâna. Era rece. Vroiam să ştiu unde mă aflam. Ce s-a petrecut în acest palat de marmură? Cine oftase în odaia pecetluită cu lanţuri? – Cine e închis acolo? – Unde? răspunse bătrâna tresărind. – Acolo… – Ţi s-a părut, n-ai auzit nimic. – Atunci, spune-mi unde sunt. Bătrâna se plecă pe capul meu, mă sărută pe frunte şi-mi zise: – Văd eu că nu adormi pân’ nu ţi-oi spune o poveste. Ridicai capul din pernă şi bătrâna începu. A fost odată, când şi pe-aici bătea vântul şi se mişca apa, a fost un împărat mare şi viteaz, dar rău, că moartea de om la el era jucărie. Şi bătrâni, şi femei, şi copii despicase în două. Când ieşea la plimbare, toţi cădeau cu frunţile la pământ îndată ce-l zăreau. Şi mergea cu capul în piept şi c-o mână pe mânerul paloşului. Privirea lui era cruntă şi zalele se scuturau pe el, lucind ca soarele la soare. În palatul de marmură era răcoare, dar când intra el pe toţi îi apucau fiorii.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

Şi avea o împărăteasă frumoasă, frumoasă, şi blândă, blândă, ca un miel plăpând. Doar de-o vedea pe ea se descreţea fruntea împăratului şi i se oprea în mustăţi un surâs de care ţi-era frică. Şi trecu un an, trecură doi de la cununie, şi n-avură copil. Împăratul se posomorî. Chemă pe toţi doctorii şi le zise: – Iacă o pungă cu diamante şi paloşul meu. Căruia o ghici leacul, ca să rămână împărăteasa grea, punga, iar de nu, paloşul. Trei ani de-a rândul izbi cu mâna lui câte zece capete de doftori, şi capetele se rostogoleau pe marmură. Într-o zi era la chef mare. Şi bău, bău, că ochii din cap erau ca două picături de sânge, parcă să pice pe masa de borangic galben. Se ridică în picioare. Trase paloşul şi-l învârti pe deasupra împărătesei. Părul ei se lumină ca de fulger. Şi împăratul, băgând paloşul în teacă, zise: – Muiere, mai aştept un an! Mesenii înmărmuriră. Împărăteasa se făcu albă ca hârtia. Până la isprăvitul mesei, împăratul tăcu şi bău, uitându-se drept înainte. Când se sculă de la masă, se opri în prag, se uită la împărăteasă şi zise: – Un an mai aştept! Împărăteasa oftă. Două lacrimi mari îi picară din amândoi ochii: pic, pic.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

Şi se duse în odaia ei de culcare. Acolo îngenunche la icoane şi se rugă, se rugă, până când adormi în genunchi. Pe la miezul nopţii, trei femei bătrâne intrară la dânsa. Slabe, uscate, deşirate. Se pipăi să vadă dacă visează. Dădu să ţipe, dar nu putu. Babele o întrebară pe rând: – Vrei un copil? – Da, răspunse împărăteasa. – Vrei un copil? – Da. – Vrei un copil? – Da. – Bine! ziseră tustrele, şi ieşiră pe uşă afară. Dar s-au oprit. Vorbesc între ele. Împărăteasa le aude. – Să fie fată. – Să fie. – Să semene mă-sii, că la 16 ani împăratul să creadă că e mă-sa. – Să fie. – Să fie muma ei şi fata ei, şi împăratul bunic fiului şi tată nepotului său… – Numai atunci când fata îi va întinde două mâini, c-o mână… – Şi tot ce-o fi rău să piară şi ce nu o fi rău să-ncremenească, iar el să fie umbră şi veşnic să ceară iertare, şi iertare să nu aibă. Împărăteasa dădu un ţipăt şi căzu leşinată. A doua zi când se deşteptă înmărmuri, văzând pe împărat lângă dânsa. Împăratul începu s-o mângâie, iar ea îi zise plângând: – Oh!

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

Măria-ta, măria-ta, mai bine mi-ai fi tăiat capul decât să te fi culcat lângă mine! Împăratul începu să râdă… şi ce râs! Nu trecu mult, şi toată împărăţia află că împărăteasa rămăsese grea. Eu, de bucurie, îi sărutai mâna şi îi zisei: – Ai scăpat, măria-ta. – De-o fi băiat, am scăpat, da’ vai de mine de-o fi fată… Şi-o podidi plânsul. – Şi dacă ar fi fată?… – Va fi muma ei şi fata ei, şi împăratul bunic fiului şi tată nepotului lui… Şi-mi spuse tot ce vorbise cele trei femei, iar eu mă gândii că femeile grele aiurează. Când îi sosi ceasul, abia apucă să nască, şi întrebă pe împărat: – Ce e, măria-ta, băiat ori fată? – Fată… şi ce fată! răspunse împăratul, şi se întoarse la împărăteasă. Împărăteasa era rece ca gheaţa, cu mâinile încleştate peste amândoi ochii. Împăratul o pipăi. Se căută la cingătoare, şi, văzând că nu are paloşul, strigă de se zgudui palatul de marmură: – Luaţi-o de-aci, că-i turtesc capul! Eu înfăşurai copila într-un cearşaf cald şi fugii cu dânsa. Mă închisei în iatacul acela pecetluit cu lanţuri. Împărăteasa oftă când căzu pământul peste ea. O auziră toţi, afară de împăratul, care privea cu mâna pe mânerul paloşului şi zicea celor care aruncau pământ: "Mai iute!

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

mai iute! "… Şi fata creştea şi nu vedea soarele decât prin gratiile ferestrelor. Trecură zece ani ca zece zile. Părul bălai şi lucios ca mătasea i se învolta în umeri; ochii ei ca smarandul priveau galeş, aşteptând ca din umbra portocalilor să răsară mama ei, de care întreba necontenit. – O să vie? – Da, bunico… – Şi un’ s-a dus? – Departe, departe… – Şi când s-a dus? – Demult, demult… – O să vie? – Vezi bine… – Dar tata? De ce nu mă lasă prin grădină? El e când aud zale zuruind? – El, îi răspunsei eu, şi începui să-i spun câte-n luna şi-n soare, până când o fură somnul cu capul în poala mea, întrebând necontenit prin vis: "0 să vie?" Alţi şase ani, ca şase zile. Împăratul se războise în patru părţi ale lumii. Se întorcea biruitor. Pe zaua lui, stropi de sânge. Mă chemă. Dădui în genunchi şi întrebai, cu fruntea lipită de pardoseală: – Ce porunceşti? – Mi-e dor de fată! N-o văzuse de la naştere. Într-o clipă mă repezii pe scări, deschisei iatacul, o luai de mână şi-i zisei: – Te cheamă împăratul. Cum o văzu, sări în picioare. Scutură zalele, şi de pe ele căzură câteva picături de sânge.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

– Fata mea? Semăna atât de mult… nu semăna… era chiar mă-sa din cap până-n picioare. – Fata mea? zise împăratul, ca şi cum l-ar fi sugrumat cineva. Amândouă încremenirăm. – Ieşiţi! strigă împăratul, şi căzu pe un jeţ de argint. Cum intrarăm în odaie, fata îşi rezemă capul de fereastră şi începu să plângă. Eu mă ghemuii într-un colţ şi mă înfiorai aducându-mi aminte de vorbele împărătesei: "Va fi muma şi fata ei, iar împăratul bunic fiului şi tată nepotului"… Cum mă gândeam, fata tresări şi-mi zise: – Vin’ de vezi… Privii pe geam. Pe malul lacului un cioban cânta din fluier, şi cânta aşa de duios, că oile se strânseseră împrejur şi ascultau, uitând să mai bea apă. – Ce frumos cântă şi ce bine-mi face! Du-te şi-i spune că în fiece zi să cânte sub ferestrele mele. Mă întorceam de la cioban. Pe scări, împăratul, galben ca ceara şi dus pe gânduri. Cum mă văzu, îmi zise: – Ce face fata? Şi, până să-i răspund, se făcuse nevăzut, trântind uşa după dânsul. A doua zi, abia se crăpase de ziuă, şi fata, la fereastră. Ciobanul se zărea în depărtare, într-o ceaţă albastră. Turma, ca un nor târându-se pe pământ.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

Fata îmi petrecu amândouă mâinile pe după gât, mă sărută şi-mi zise plângând: – Ce am, bunico, ce am? Şi ciobanul sosi pe malul lacului; îşi aruncă pălăria; îşi scutură pletele şi începu să cânte aşa de frumos, că oile uitară să mai bea apă. Şi de la picioarele lui în jos, în lacul luminat, un alt cioban ţinea fluierul la gură. Fata se rumeni şi nu mai zise nimic. Într-o zi (tocmai îi desfăcusem coadele ca să o pieptăn) intră pe uşă o roabă, o arăpoaică, şi îi spuse că o cheamă împăratul. Ea începu să tremure şi plecă. Nu trecu mult, şi auzii un ţipăt ascuţit, apoi nişte paşi mărunţi şi repezi. Era ea. Dădu să vorbească şi nu putu. După ce răsuflă bine, îmi zise: – M-a strâns în braţe… o! aşa m-a strâns în braţe… dă-mi niţică apă… aşa m-a strâns… niţică apă, că nu mai pot! Bău şi mă întrebă: – Sunt fata lui? – Da… – Doamne!… Doamne!… Începu să se închine. Se trânti în pat. Mă chemă lângă dânsa şi mă rugă să-i spun adevărat cine a fost mă-sa, cum a sosit ea pe lume şi ce să facă ca să scape de împărat?

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

Îi spusei tot. Cele trei femei, la împărăteasa. Au vorbit la uşă. A rămas împărăteasa grea şi a murit într-o clipă, îndată ce el i-a spus că e fată. Biata domniţă şopti podidită de plâns: "Să fie muma ei şi fata ei, iar împăratul bunic fiului şi tată nepotului"… Unde am apucat amândouă, acolo am rămas până-ntr-un târziu. Aprinsei o văpaiţă. Ea sări din pat. Se uită la icoane. – Cum să-i întind două mâini c-o mână? Ce clipă fericită ar fi aceea în care ar pieri tot ce se mişcă în acest palat de spaimă şi de moarte! Apoi îmi spuse că altă scăpare nu e: să fugă cu ciobanul şi să-şi ia lumea-n cap. A doua zi se sculă, mă sărută şi ieşi din odaie în vârful picioarelor. Nu se luminase bine de ziuă, şi ciobanul era pe malul lacului, şi cânta, cânta să adoarmă apele. Nu ştia el… dac-ar fi ştiut! Pasămite, împăratul nu dormise toată noaptea, frământat de urgia gândurilor. Şi auzind cântecul, deschisese fereastra, ca să vadă de unde vine. Tocmai atunci ajunsese şi domniţa la cioban. I-a văzut! Nu cred ca împăratul la vreun măcel să fi răcnit mai înfiorător. Mie mi s-a lăsat o perdea peste amândoi ochii şi m-am uitat, m-am uitat, dar n-am mai văzut nimic.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

Ca prin vis auzeam un freamăt în tot palatul. Nu-mi era nici frică, nici milă. Nu mai simţeam nimic. Uitasem tot. Pe la prânz mă chemă împăratul. Sta încruntat pe un scaun. Nu-mi aduc aminte dacă am căzut în genunchi. Ştiu că mi-a dat o cheie şi mi-a zis: – Na, şi du-te de-i spune că, de-o vrea să-mi fie soţie, scapă şi ea şi el. Trei zile aştept. Iar de nu, pe el îl tai şi pe ea o zidesc acolo. Doi gealaţi m-au dus la beciul de piatră. Intrai. În întunericul beciului ea plutea ca o lumină. Cum mă văzu, mă pipăi şi începu să plângă de bucurie că trecuseră atâtea ceasuri şi tot trăiam. Apoi mi-arătă un zid şi îmi zise liniştit: – El e aici. La noapte o să cânte. Ascultă cum vorbim. Bătu de trei ori în zid, şi de dincolo se auzi bătând iar de trei ori. – Ce faci tu? – Bine, dar tu? – Bine. – Vrei să cânt? – La noapte, că ne-aud. Şi n-apucă să-i spun porunca împăratului, că ea îi strigă: – Pe tine or să te taie… – Bine, dar pe tine? – Şi pe mine… – Să cânt?

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

– Nu, la noapte, că ne-aud. Începui să plâng, şi ea zise: – Nu, câinele de împărat nu va fi tatăl nepotului şi bunicul fiului său! Când vrusei să plec, îmi spuse la ureche că au început să găurească zidul, ca până în trei zile el să-i sărute mâna ei şi ea pe a lui, ş-apoi… Dumnezeu să ierte păcatele împăratului… Împăratul porunci o masă mare; la mijlocul mesei era să-i aducă, pe tipsie, mâna dreaptă şi capul ciobanului, cu fluierul în gură. Împăratul se puse la masă, împreună cu sfetnicii săi. Mă chemă. Îmi dete o cheie şi o tipsie şi mă trimise, cu doi gealaţi, ca să aduc mâna dreaptă şi capul ciobanului cu fluierul în gură. Împăratul îngălbenise, se uscase, râdea cu hohote, bea mereu, şi de pe barba sa zbârlită curgeau picături de vin roşu ca sângele. Aiurită, mă coborâi cu gealaţii în beciul ciobanului. El, cum mă văzu, zise blând: "Ştiu de ce aţi venit". Şi îngenunche. Frumos şi blând, mai blând ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului. Gealaţii traseră paloşele. În zidul de la mijloc se auzi bătând de trei ori. Gealaţii se opriră. Domniţa începu să vorbească. – Tu eşti bine? – Da, răspunse ciobanul, dar tu?

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

– Şi eu. – Ţie ţi-e dor? – Da, dar ţie? – Şi mie! – Da? ce aud zângănind? – Nimic, ţi se pare. – Nu e nimeni la tine? – Nimeni. – Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte! – Ce? – Se făcea că ne iertase şi ne cununam… – Drăguţa mea, ţi se izbândeşte visul… – Când? – Chiar acum… Gealaţii ridicară paloşele şi îi cerură mâna dreaptă. Eu închisei ochii şi auzii un vâjâit. Mâna îi căzu din umăr pe tipsie, şi tipsia răsună. Sângele ţâşni. – Ce faci tu? întrebă domniţa de dincolo de zid. – Bine, răspunse ciobanul şi se târî în genunchi pân’ la zid. Cu stânga izbi de mai multe ori şi desfundă o gaură şi vârî mâna până-n umăr. Într-o clipă, gealaţii îi tăiară şi mâna stângă, apoi capul i se rostogoli în tipsie bolborosind. Căzusem în genunchi, ş-odată mi se păru că mâna stângă a ciobanului trece prin zid… şi auzii un ţipăt sfâşietor. Domniţa săruta, săruta mereu şi striga: – Spuneţi împăratului, spuneţi-i că vreau, vreau tot ce-o vrea el… să-i fiu tot, să-mi fie tot! Alergai şi spusei împăratului ce zisese domniţa. Împăratul porunci s-o gătesc ca pe-o mireasă şi s-o aduc la masă.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

Fata nu vru să iasă din beci până nu s-o găti şi nu voi s-o ajute nimeni ca să se îmbrace. Eu aşteptam la uşă. Ea îmi ceru un fir lung şi gros de mătase. Îi adusei firul şi rămăsei iar la uşa beciului. Ieşi… luminoasă ca o sfântă… Mâna dreaptă şi-o înfăşurase în cutele rochiei. Mi se păru că ascunde ceva. – Ce ai, o întrebai eu, ţi s-a umflat mâna? – Da, ast-noapte am bătut prea tare în zid, căci el adormise mai greu ca acuma. – Acuma doarme? – Da, acum doarme bine… Când intrarăm în sala de mâncare, toţi se sculară în picioare şi ridicară paharele pline. Împăratul făcu un pas, aduse paharul spre gură şi zise: – Dă-mi să-ţi sărut mâna, fericirea celui mai viteaz dintre împăraţi! Fata se apropie de împărat, scoase mâna dreaptă din cutele rochiei, i-o întinse şi zise: – Na! sărută şi fii fericit! Împăratul îi luă mâna, o aduse la gură, ş-odată începu să tremure. – Sărută! strigă fata. Împăratul scăpă paharul. – Sărută! Împăratul căzu pe scaun. – Sărută! Ca prin minune, toţi pieriră, ca şi cum n-ar fi fost nimic. De pe scaunul împăratului o umbră se ridică cu o coroană neagră în cap şi se făcu nevăzută, văietându-se.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

Şi tot, din palatul de marmură şi dimprejurul lui încremeni, aşa cum le apucă astă clipă din urmă, iar fata căzu jos. Mă apropiai de ea. Parcă era vie… cu ochii deschişi… privea fericit prin două lacrimi, prinse de gene ca două diamante. Când vrusei s-o ridic, o scăpai din braţe… avea două mâini în umărul drept… – Cum avea două mâini în umărul drept? Răsuflarea mi se oprise. – Cu firul de mătase îşi legase de mâna ei mâna ciobanului, răspunse bătrâna. – Şi ştii unde e acum? – Unde? – Nu ţi-aduci aminte de uşa cu lanţuri groase? – Ba da… am auzit un oftat năbuşit… Începui să tremur. – Ei, da… – Cine ofta? – Ea… – Cine… ea?… Capul îmi căzu în pernă. – Ea… n-a murit… – N-a murit? – Nu, doarme, doarme de-a pururi, gătită cu rochia albă de mireasă, întinsă pe o fâşie de catifea neagră. La cap îi ard două lumânări de ceară, adică nu ard, ci au împietrit aşa, cu două flăcări galbene. Şi din când în când se încearcă să ridice mâinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit… – Brrr… ce frig e aici! Mai e mult pân’ să răsară soarele?

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

– Ti-e frig? răspunse bătrâna, şi începu să mă mângâie pe obraji. Mâinile ei erau ca nişte sloi de gheaţă. Aş fi vrut să tac, dar gura mea, nu eu, o întrebă: – Dar umbra împăratului? Ce face umbra pe care am văzut-o intrând aici? – A… da… eu îi deschid. Cum intră, mă ia de mână şi ne ducem împreună până la poarta cu lanţuri. Îndată ce s-apropie, lanţurile cad şi răsună tot palatul. Uşa se deschide. Umbra îngenunche înaintea miresei, şi se roagă, se roagă, şi plânge, şi-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea să ridice mâinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit. Când cântă cocoşii, dinspre ziuă, umbra se repede pe uşă afară, urlând. Uşa se închide, parc-ar trânti-o cineva, şi lanţurile se prind la loc. – Mai e pân’ la ziuă? – S-a făcut ziuă, răspunse bătrâna. Vrei să ne plimbam la soare? Deschisei ochii şi începui să mă închin. Era soare, lumină şi căldură. Ce binecuvântată e lumina după o spaimă aşa de lungă! Mă luă de mână şi plecarăm în grădina cu portocali. Ce miros, ce căldură, ce lumină! Înviorat, începui să mă gândesc la ceva, dar mi-era frică s-o întreb. – Ştiu la ce te gândeşti, zise ea uitându-se la mine.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Departe, departe

– Eu? Nu mă gândesc la nimic. – Ba da, te gândeşti cum de eu n-am pierit ca ceilalţi. – Aşa e… – Dar de unde ştii că nu sunt o umbră? – O umbră? Începu să-mi zvâcnească inima. Eram pe malul lacului. – Da, o umbră… – Nu se poate… nu m-ai mângâiat… nu ţi-am sărutat mâna?… – Vrei să vezi? Şi până să zic "nu", bătrâna mă luă în braţe şi sări cu mine drept în mijlocul lacului… Ah!… privii în sus… o mireasă, ca o năluca albă, se înălţa la ceruri… lumină… îngeri… apoi adânc… întuneric… adânc… Şi de-atunci nu m-am mai întors la palatul de marmură.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poveste

O, poveşti, poveşti… lumea toată este o poveste, căci ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca şi astăzi, şi ce este astăzi va fi odată ca niciodată. Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea - Poveste Câte focuri, câte lumânări şi câte văpaiţe n-ai ars, poveste, şi toate s-au stins, şi multe se vor aprinde ca să se stingă iarăşi, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om… şi numai ăla va şti bine că lumea asta a fost o lungă şi aceeaşi poveste. A fost odată un împărat. Împăratul avea o nevastă. Amândoi aveau o fată. Împărăteasa îşi iubea fata ca luminile ochilor, dar împăratul se prăpădea după ea. Împăratul, bătrân, bătrân, de câte ori o lua pe genunchi, zicea: – Tu mi-ai deschis pleoapele, că, p-aci-p-aci, era să le închid de veci, fata tatei! Iar peste capul fetei cu cosiţe de aur cădea barba lui albă ca nişte şuvoaie de apă. Şi fata, despicând în două barba mai lungă ca ea, scotea capul, ca prin gura cămăşii, şi zicea râzând: – Bau, tată… Şi împăratul plângea de bucurie, şi lacrimile alunecau de-a lungul bărbii până la sfârcuri, şi de-acolo picurau, ca din nişte feştile, pe genunchii goi ai domniţei.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poveste

Iar împărăteasa avea haz, căci începea şi ea, adunându-şi lacrimile în pumni, şi-l certa că prea plânge ca o muiere de fiece şi orişicând. Şi începeau: – Ba iar ai plâns. – Ba n-am plâns. – Ba te-am văzut eu. – Şi eu te-am văzut pe tine. – Ba eu am râs. – Şi eu am râs. Iar domniţa, mică-mică, dar cu ochii în zece, îi da de gol pe amândoi: – Tata a plâns că m-a usturat pe genunchi, şi mama a plâns că are ochii roşii. Acum nu mai aveau ce zice şi începeau să râdă, mormăind, ca să nu se audă unul pe altul. – Ce nătâng (sau ce nătângă), de azi înainte nu mai plâng, că plânsul nu e de-a bună… Aşa au petrecut ei mulţi ani, până când domniţa a început a nu mai fi mică şi barba împăratului de până la brâu i-a trecut peste genunchi. Şi două lucruri necăjeau pe împărat: că nu-l mai răbdau puterile să-şi joace copila pe genunchi ş-apoi că prea se făcuse frumoasă din cale-afară. – Unde să-i găsesc eu potrivă, zicea împăratul toată ziulica, dând cu toiagul de colo-colo o pietricică pe care căşuna în neştire. Şi două lucruri necăjeau pe împărăteasa: că n-o mai ajungeau mâinile pân’ la sfârşitul părului când îşi pieptăna fata ş-apoi… or ţine-o zilele să vadă un nepot şi o nepoată, frumoşi ca domniţa ei?

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poveste

De se întâlneau, ea cu el, fiecare cu focul lui, se înţelegeau din ochi, deşi abia se mai vedeau, şi cu glas uscat se luau iute la harţă, parc-ar fi fost necăjiţi unul pe altul. – Ei, ce mai ai şi astăzi? – Măria-ta ce ai? – Ce să am, ale pustii de bătrâneţi. Nu mă mai ţin genunchii ca să-mi joc copila. Ce n-aş da să-mi mai facă bau prin barbă! – Da’ eu, măria-ta, trebuie să mă sui pe-un scaun ca să-i ajung cu pieptenele în creştet, ş-apoi să mă grămădesc broască la pământ ca să dau de cârlionţii de la sfârcul pletelor. – Ia vezi, nu glumi, să nu-i rupi părul, că te-ai topiiiit! – Bătrâneţile, măria-ta, câteodată… – Ce-ai zis? – Bătrâneţile… uneori îmi rămâne câte un fir lung, ca un fir de beteală, în dinţii pieptenelui… – Nu, nu, să nu-ţi rămână nici unul! Auzitu-m-ai tu, ori nu m-ai auzit? Şi împăratul pleca mânios, tremurând, izbind cu toiagul în pământ. Iar domniţa ajunse fată mare. Când îşi încingea talia cu betelie de aur şi pornea uşor ca o umbră, la toţi ai curţii li se făcea frică ca nu cumva vântul să-i ofilească lumina feţei, ori că mijlocul să se frângă sau că picioruşele, în conduri de argint, să nu-i scapete în crăpăturile pământului.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poveste

Şi când împărăteasa o scălda, căci nu lăsa nici o altă mână s-o atingă, atât se rumenea faţa şi cutele apei, că împărăteasa nu-i mai zicea "ai de te scaldă", ci "ai de fă apa mărgean". Într-o zi, ce-i veni domniţei, că se strecură de lângă mă-sa şi se duse, pe un zăduf de foc, să bea, ea singură, apă de la puţul de piatră, din fundul curţilor împărăteşti. Acolo, o babă bătrână, uscată ca o scândură şi ciuruită în obraji ca un burete, ridica de pe colacul de piatră un ulcior cu apă proaspătă şi rece. – Bunico, zise domniţa, să sorb şi eu o gură de apă pe gurguiul ulciorului, că mult ţâşnesc din el boabe ca de mărgăritar. – Ei, măria-ta, unul scoate şi o mie beau! răspunse baba şi se încruntă. Altul ară şi altul cară; pe cine nu-l pârleşte soarele nu-l degeră nici gerul. Dar ţine şi bea, şi când ăi înghiţi să nu te îneci, că numai flămândul se îneacă la masa sătulului. Baba rânji şi îi întinse ulciorul. Bietei domniţe i se făcu frică; puse mâna pe gâtul ulciorului; mâna îi tremură şi, scăpând ulciorul de pe colacul de piatră, îl făcu praf şi fărâme.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poveste

Domniţa încremeni, iar baba oftă de i se subţie pântecele, se-nnegri ca bozul şi zise: – Răpi-ţi-ar Necuratul minţile cum mi-ai răpit tu bucuria apei, şi orice ai face, orice ai drege, blestemul meu să te-ajungă cum ţi-ajunge umbra ta de călcâiele tale! Aşa o blestemă baba şi, făcând cu mâna în patru părţi, plecă ca o vijelie. Domniţa intră, podidită de plâns, în iatacul ei de cleştar. Se trânti în pat şi adormi cu genele ude şi cu mâinile încrucişate pe piept. Când tresări din somn şi deschise ochii, şi mă-sa şi tată-său se uitau la ea cum se uită bătrânii la icoane. Împărăteasa tăcu, iar împăratul zise încet: – Nu mă lăsa, lumina şi toiagul bătrâneţilor mele! Şi nici o vorbă nu mai scoaseră tustrei, ci se uitară unul la altul până scăpătă soarele. Şi tot acolo adormiră, fără să se mişte, parc-ar fi fost de piatră. Împăratul îngenuncheat pe barbă, împărăteasa c-o tâmplă pe dunga patului, iar domniţa aci fiartă de călduri, aci cutremurată de fiori. A doua zi împăratul adună pe toţi doctorii şi le zise: – Jumătate din împărăţia mea aceluia care-mi va vindeca fata! Şi nici un doctor nu-i ghici leacul. A treia zi adună pe toţi vracii şi pe toate vrăjitoresele şi le zise: – Toată împărăţia mea aceluia care va tămădui pe domniţa!

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poveste

Şi nimeni nu ştiu ce să facă şi ce să zică, numai o babă, uscată ca scândura şi ciuruită ca un burete, zise împăratului rânjind: – Măria-ta, domniţei i-a abătut de măritiş. – Mai ştii minune!… zise împărăteasa. – Da’ unde să-i găsesc potriva? şopti împăratul în urechea împărătesei. Şi pe loc porni vestea pe la toate împărăţiile cu feciori de domn care de mult râvniseră la fata cu păr de aur. Până să s-adune feciorii de împărat, trecu vreme la mijloc, că unii porneau din revărsatul zorilor, alţii tocmai din scăldătoarea soarelui, şi alţii de unde noaptea se ridică ca un zăbranic negru, şi alţii chiar de pe unde pământul e drob şi piftie. În ajun de-a-i trece pe dinainte şirul băieţilor de împărat, domniţa, care nu se mai mişcase din pat, pofti sa se scoale şi să se plimbe, singură-singurică, prin grădina împărăţiei. Frumoasă şi galeşă şi rezemată c-o mână pe umărul împărătesei, iar cu cealaltă petrecută pe după gâtul împăratului, intră în grădină şi, cu toate rugăciunile părinţilor de-a-i lăsa şi pe ei, domniţa le închise binişor uşa în obraz şi-i lăsă cu inima arsă. Cum rămase singură, cutreieră cărările cu naramzi şi chiparoşi, cu luminişuri de smarald şi cu bolţi umbrite şi răcoroase.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poveste

După ce umblă cât umblă, cu ochii pe jumătate închişi, oftă fără să ştie de ce, fără să ştie ce vrea, şi se lungi pe iarbă, la umbra unei perdele de chiparoşi. Cum sta lungită, o apucă o piroteală şi, cum privea într-un adânc fără fund, printre genele lungi, i se păru c-aude un cântec de chitară. Tim, tam, tam, tam, tam, uşor, încet, prelung… o adiere de sunete, o mângâiere dulce, un farmec de pe altă lume… Tim, tam, tim, tam, tam… ca o licărire depărtată care s-apropie, şi iar s-afundă, şi iar se întoarce… Dar cântecul o gâdilă pe obrajii rumeni şi-i furnică din tălpile mititele până în creştetul luminos… Şi i se păru c-aude un glas, un glas fericit care cânta şi vorbea după tremuratul uşurel al chitarei. – Tim, tam… adormi şi rămâi deşteaptă. Tim, tam, tam… care e adevăratul vis, ziua ori noaptea?… Făt-Frumos vine noaptea şi pleacă de cu ziuă… Făt-Frumos este şchiop, da’ nimeni nu cântă ca el şi nimeni nu mângâie şi nu sărută mai dulce ca el… Tim, tam, tam… Şi domniţa simţi nişte buze de foc pe amândoi obrajii. Şi tresări şi, sprijinindu-se într-un cot, privi speriată înainte, pe cărarea îngustă cu stropi de umbră şi de lumină.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poveste

Şi în fund, în fund de tot, văzu pe minunatul cântăreţ, care-i zâmbea şi-i făcea semn să se apropie. La şoldul stâng purta paloş lat, în mâna dreaptă ţinea o chitară cu gât lung şi ochii-i scânteiau ca doi cărbuni aprinşi. Domniţa dădu să ţipe şi nu putu. Sări în picioare, vroi să fugă, da’, ca şi cum ar fi fost prinsă de talie de nişte braţe lungi, începu să păşească spre cântăreţul care o aştepta cu mâinile întinse. Când se apropie de el, deschise braţele şi, voind, fără să vrea, ca să-l strângă în braţe, mâinile îi trecură prin el, apoi simţi un sărutat sub bărbie şi, uitându-se înainte, văzu pe cântăreţ ca o umbră, o umbră şchioapă care se ducea cântând. – Tim, tam, tam, tim, tam, tam… Făt-Frumos este şchiop… şi nimeni nu leagănă mai bine ca el, şi nimeni nu mângâie şi nu sărută mai dulce ca el… Tim, tam, tam… umbra s-a topit, adormi şi rămâi deşteaptă, fată cu plete de aur… Domniţa, dreaptă şi nemişcată ca o făclie, se uită după umbra şchioapă cum se ducea, se tot ducea, mică, mai mică, şi mai mică, până ce se înecă în ceaţa depărtării. Apoi, fără să mai simtă ceva, afară de un vuiet adânc, adânc, în fundul urechilor, intră în iatacul de cleştar, se trânti în pat şi începu să plângă.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poveste

Iar împăratul şi împărăteasa îi culegeau fiece lacrimă în năframele lor ş-o întrebau: – Spune-ne nouă ce vrei, lumina şi toiagul bătrâneţilor noastre! A doua zi, împăratul şi împărăteasa stăteau încremeniţi pe jeţurile lor de sidef presărate cu pietre scumpe. Domniţa bolea, lungită în pat, cu ochii pe jumătate închişi, iar pe dinaintea ei treceau feciorii de împărat, ca să-şi aleagă unul, ea, dorita tuturor. Trecu ăl dintâi, numai în zale de sus până jos, cu chivără de argint; şi când păşea, zalele sclipitoare zuruiau ca şi cum ar fi fost vii. Domniţa nu dădu nici un semn. Voinicul plecă ruşinat. Trecu altul, cu parul lung şi negru corb, cu cămaşa uşoară, albă ca floarea şi cu chenare de găitan aurit, încins pe la mijloc cu un brâu de mătase verde. Şi când păşea, pletele i se legănau pe umeri, iar cutele albe, din şolduri până la călcâie, se îndoiau frumos după legănatul trupului. Domniţa nu se uită nici la el. Şi drăguţul se duse cu inima secată. Trecu al treilea, numai în fireturi şi steme, şi nici pe el nu căzură ochii domniţei. Aşa, până-n deseară, se încheie şi se ruşină lungul şir de feciori de împăraţi. Tocmai la isprăvit, şontâc-şontâc, veni şi un cântăreţ şchiop.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poveste

Pe şoldul stâng purta un paloş lat, în mâna dreaptă ţinea o chitară cu gâtul lung. Împăratul şi împărăteasa, cum îl văzură, se înfiorară. Ce gură mare şi strâmbă! Şi ochii din cap îi scânteiau ca doi cărbuni aprinşi. Nalt, deşirat, c-un picior mai scurt şi cu altul mai lung. Şontâc-şontâc, şi, când ajunse în dreptul patului, domniţa tresări, deschise nişte ochi mari, sări drept în picioare şi-i întinse mâna. Împăratul şi împărăteasa plecară ochii în jos, iar domniţa, dându-le în genunchi, le zise: – Iată mirele meu… nimeni nu cântă ca el… nimeni nu sărută ca el… Împăratul îşi ridică mustăţile cu o mână, şi cu alta apăsându-şi barba, zise, ca şi cum şi-ar fi dat sufletul: – Fie! Împărăteasa se cutremură şi se duse să poruncească de masă. Se puse masă împărătească, dar masă tristă, mai tristă ca întunericul. A doua zi era să fie nunta, şi a treia zi era să fie război mare cu toţi feciorii de împăraţi ruşinaţi de cântăreţul şchiop şi deşirat. În jurul mesei, lângă împărăteasă, se aşeză fie-sa, lângă ea cântăreţul şi, mai departe de cântăreţ, oftă şi stătu bietul împărat. Împăratul nu mai lua ochii de la el şi, dând din cap, îi zise: – Ginere, de ce înghiţi carnea nemestecată?

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poveste

– Mi-e foame, tată, mi-e foame. Aş înghiţi nouă suflete nemestecate. Viu tocmai de la marginea pământului. Aşa răspunse cântăreţul şi mai înghiţi o halcă de carne. – Ginere, da’ de ce-ţi scânteiază şi-ţi dogoresc ochii ca doi cărbuni aprinşi? – În ochii mei vezi stemele măriei-tale, răspunse cântăreţul uitându-se în jos. Împăratul îşi luă coroana de pe frunte şi o aruncă cât colo. – Ginere, de ce c-o mână bagi pâinea în gura şi cu alta o scoţi? Numai carnea îţi place? – Cine-a frământat azima îi mirosea mâinile a ceapă. – Vezi, tată, vezi? zise fata înduioşată. – Ginere, ce-ţi ţăcănesc dinţii şi măselele, ca şi cum ar fi de oţel? – Din greşeală am strâns furculiţa în dinţi, răspunse cântăreţul şi trânti furculiţa pe farfurie. – Ginere, dar de ce-ţi sunt unghiile aşa de lungi şi de ascuţite? – Ce unghii? Şi parc-ar fi fost o pisică, aşa îşi trase unghiile sub piele. Ce unghii, măria-ta? Ieri mi le-am tocit cu gresia, ca să nu zgârii mâinile albe ale drăguţei mele… – Ginere, da’ mult păr ai pe mâna dreaptă, parc-ai fi lup, aşa e de des şi de aspru! Cântăreţul se făcu negru-verde şi răspunse, încheindu-şi banta: – E un semn, un petic de păr, pe care-l avem din moşi-strămoşi, dar încolo sunt alb ca zăpada şi rumen ca răsura.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poveste

– Ginere, mai zise împăratul tremurând, ce ai pe frunte, ca două umflături de berbec tânăr? – Socrule, răspunse el necăjit, într-o parte m-a izbit cu buzduganul un uriaş, şi în alta un zmeu. Ei au crăpat în luptă, iar eu am rămas cu două cucuie. – Vezi, tată, vezi? îngână domniţa şi-şi înghiţi lacrimile, căci mult i se părea tată-său de rău. Cântăreţul se sculă de la masă. – Sunt obosit de-atâta drum. Să mă iertaţi, mă duc să mă culc. – Ginere, se răsti împăratul, dar nu faci barem o cruce după masă? Cântăreţul îşi întoarse faţa, clănţăni din dinţi şi zise: – Eu mă închin la mine, să nu mă vadă nimeni. Şi plecă pe uşă afară. Fata se culcă în iatacul ei de cleştar. Împăratul ceru împărătesei crucea din paraclisul domnesc ca s-o puie sub căpătâi. Împăratul se culcă şi avea la cap două sfeşnice mari de argint şi la picioare alte două, câteşipatru cu făclii aprinse. Trase un somn şi tresări… nimeni… Trase două şi iar tresări… iar nimeni… A treia oară, tresărind şi mai tare, văzu la capul lui o dihanie deşirată, cu păr ca de lup, cu ochii ca doi cărbuni aprinşi, clănţănind din nişte dinţi de oţel mai lungi ca piroanele.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poveste

Împăratul scoase crucea de sub căpătâi şi o ridică deasupra dimonului strigând: – Piei, dimone, ucigă-te-ar crucea! Împăratul văzu atunci ce nu mai văzuse în toată viaţa lui. Dihania se cutremură, se lungi şi se subţie şi, ca şi cum ar fi fost un fir de aţă, se strecură prin gaura broaştei. Dar cât de repede se strecură, împăratul tot văzu că are un picior mai lung cu zece coţi ca celălalt. Şi când împăratul se uită pe jos, văzu o chitară cu gâtul lung şi cu coardele plesnite şi, înhăţând-o, răcni: – El este! Se repezi în iatacul fetei, trântind uşile ca o vijelie. Pipăi patul… Fata nicăieri… Atunci alergă la grajdul murgului care mânca jăratic şi strigă: – Murgule! Într-o clipă murgul rupse ştreangul, dărâmă uşa şi îngenunche înaintea stăpânului său. – Împăratul încălecă şi porunci: – Ca gândul! Şi porni bidiviul mai iute ca vântul, în urma împăratului, barba, despicată în două, îi fâlfâia ca două steaguri albe. Văile şi dealurile i se pierdeau în urmă rotocolindu-se. Codrii îi păreau ca nişte ape tulburi fugind la miazăzi. Vântul pe care-l lăsa în urmă îndoia stejarii, frângându-i ca pe nişte nuiele. Înaintea lor, cântăreţul gonea şi se lungea de ce-l apropiau… cât o beldie, cât un brad, cât un plop, aruncând piciorul ăl lung în văi şi p-ăl scurt în dealuri.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poveste

În cârca lui, domniţa. Când mai trebui o aruncătură până la dihanie, se revărsă de ziuă. Cocoşii cântară de trei ori. Pocitura se opri în loc, se răsuci ca un sfredel şi intră în pământ, lăsând pe iarbă pe domniţa fără simţiri. Murgul îngenunche. Împăratul îşi ridică fata. C-o mână o luă de mijloc şi alta i-o înfipse în păr. Încălecă şi porni. – Încet, Murgule, să n-o deşteptăm. Atât mai zise împăratul şi, dând ochii peste cap, căscă gura şi fălcile îi trosniră din încheieturi, închise ochii, şi două lacrimi îi îngheţară sub gene ca două diamante. Împăratul încremeni pe cal, iar de-a curmezişul, în braţele lui reci, sta leşinată domniţa cu părul de aur, lung până-n pământ, ca o beteală lungă. Peste ea curgea barba albă a împăratului. Încet-încet, îi duse Murgul zile şi nopţi, împăratul sta ţeapăn, cu ochii închişi, iar mâinile domniţei, albe şi moi, se clătinau, bătând uşurel coastele Murgului. Când intrară în curtea palatului, împărăteasa, toţi boierii mari şi toţi curtenii le dădură în genunchi. Iar când Murgul necheză, împărăteasa şi boierii, punând mâna pe împărat şi pe domniţă, înmărmuriră. Împăratul era rece ca gheaţa, domniţa, caldă şi i se bătea inima. Şi voind să ridice pe împărat de pe cal, le-a fost cu neputinţă; şi voind să ia pe domniţă din braţele împăratului, mâna lui nu i se descleştă din creştetul ei.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poveste

Atunci au chemat popi mulţi şi mitropoliţi, câţi erau, şi au început sfintele slujbe ca să dezlege pe împărat din spinarea calului şi creştetul domniţei din mâna rece a împăratului. Şi isprăvindu-se slujba, o babă bătrână, uscată şi ciuruită ca un burete, a zis în gura mare: – Fetele, dacă îmbătrânesc la uşa părinţilor, înnebunesc, dar şi dacă fug, le ia dracu. – Amiiin! zise prelung un diacon care rămăsese în urmă cu slujba. Şi atunci, ca prin minune, împăratul alunecă la vale pe şeile calului şi mâna i se dezlipi din creştetul domniţei. Iar mulţi au auzit un oftat greu când împăratul căzu, lung şi ţeapăn, la pământ. Domniţa deschise ochii, începu să jelească pe tată-său, şi-l jeli ani mulţi, dar de frica dracului nu s-a mai măritat. Cine ştie?… ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca şi astăzi… şi ce este astăzi va fi odată ca niciodată…

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Bunicul

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea - Bunicul Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Enumeră florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar enumeră florile scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile, barba… peste toate au nins anii mulţi şi grei. Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori. Cine trânti poarta? – Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului! Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mâinile lui "tata-moşu". – "Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările? – Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi. – Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară? – Zboară, zise băiatul, dar pe jos. Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat. – O, voinicii moşului!… Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină şi binecuvântare. – Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc? – În ţara cocorilor. – În ţara cocorilor? – Da. – Dar rândunelele un’se duc când se duc? – În ţara rândunelelor. – În ţara rândunelelor?

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Bunicul

– Da. – Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba. – Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete. – Da… hî… hî… poi ce fel… şi mie? Fata se întristă. Bătrânul o mângâie şi zise băiatului: – Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea. – Ţie două şi mie două… nu e-aşa, tată-moşule? – Fireşte, ţie două, lui două şi mie una. – Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie. – Cum de nu?! Mie un scatiu. Ce fericiţi sunt! Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă "Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele"… O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copii tăcură din râs şi bunicul din cântec. E muma lor şi fata lui. Cum îl văzu, începu: – I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap… Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung: – Lăsaţi pe copii să vie la mine!

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Bunicul

– Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!… Femeia intră în casă. – Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul. Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul. Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie. Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului. – Partea asta este a mea. – Şi partea asta, a mea! – Mustaţa asta este a mea. – Şi asta, a mea! La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le: – Pe din două. Şi copii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi. – Jumătate mie. – Şi jumătate mie. Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda. Băiatul: – Mustaţa mea e mai lungă. Fata: – Ba a mea e mai lungă! Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă. Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le: – Amândouă sunt deopotrivă. – Ş-a mea, ş-a ei! – Ş-a mea, ş-a lui! La obraji cearta se aprinse mai tare. – Partea mea e mai frumoasă.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Bunicul

– Ba a mea, că e mai albă! Bunicul zâmbi. – Ba a mea, că e mai caldă! – Ba a mea, că e mai dulce! – Ba a mea, că nu e ca a ta! – Ba a mea, că are un ochi mai verde! – Ba a mea, că are un ochi şi mai verde! Bunicul abia se ţinea de râs. – Ba a mea! – Ba a mea! Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei. Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit: – Ce e asta, viermi neadormiţi! Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei: – Lăsaţi pe copii să vie la mine!

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Bunica

O văz, ca prin vis. Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea - Bunica O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos. Cum deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea: – Ghici… – Alune! – Nu. – Stafide! – Nu. – Năut! – Nu. – Turtă-dulce! – Nu. Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Şi totdeauna sânul ei era plin. Îi sărutam mâna. Ea-mi da părul în sus şi mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii. Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră. – Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica. Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului. – Să spui… Şi niciodată nu isprăvea basmul. Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam; uneori tresăream ş-o întrebam câte ceva; ea începea să spună, şi eu visam înainte.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Bunica

– A fost odată un împărat mare, mare… – Cât de mare? – Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că nu avea copii… – Bunico, e rău să nu ai copii? – Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie. – Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău. Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului. Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi ziceam: – Spune, bunico, spune. – Şi aşa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Şi… nu mai putea de părere de rău că nu are copii… Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot… – Cât era de mic? – Poate să fi fost, aşa, cam ca tine. – Va să zică, nu era mic, mic de tot… – Era mic, da’ nu aşa mic de tot. Şi cum veni îi zise: "Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Bunica

Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămână grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur"… Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră. – De ce nu legau rod, bunico? – Ştiu eu?… Dumnezeu ştie… Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii. Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in. – Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să-i ude mereu; şi i-a udat mereu; alţii ziceau să le dea mai mult soare; şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur. Şi merii înfloreau în fitece săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică… – Ca moşu de mică? – Da, ca moşu… – Atunci nu era mică de tot… – Aşa mică de tot nu era.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Bunica

Şi zise împăratului: "Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre; şi vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă"… – Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei? Tresăream. – A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor… Auzisem prin vis. Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor… Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori. – Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun… – Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul. -… ş-a luat o desagă cu merinde şi a plecaaat… -… ş-a plecaaat… – Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus… -… s-a dus, s-a dus… – Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă… -… întunecoasă… -… de nu se vedea prin ea.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Bunica

Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus desagile căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi… Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul. Dar basmul? Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg. Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus cari mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

I Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea - Hagi-Tudose Dincolo de „Crucea de piatră”, de-a stânga Şoselei Vitanului, se ridică biserica „Sfânta Troiţa”. Mândreţe de biserică. Ce zugrăveli, pe dinăuntru şi pe dinafară, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculţi la troiţeni, mai cu seamă la cei bătrâni, te apucă ameţelile când încep ei să-şi ridice biserica în slava cerului. Mă rog, nu au atâtea degete la amândouă mâinile câte minuni se află în sfântul locaş. Şi când se încurcă, se fac foc bătrânii troiţeni; ba îşi muşcă degetele la numărătoare, căci iată, cum au apucat ei să numere minunile: ridică amândouă mâinile în dreptul ochilor, ţi le vâră sub nas cu degetele răsfirate, apoi la fiece laudă zice „una la mână” şi moaie câte un deget în gură. La înfierbânţeală, uită că degetele sunt ale lor, şi le muşcă, şi vorba se preface în supărare, supărarea în ceartă şi cearta în gâlceavă. Cum să cază ei la învoială?… Fiecare vrea să laude şi să numere numai cum vrea el, iar nu cum laudă şi numără ceilalţi. De cumva nu eşti din partea locului, trei-patru bătrâni – care de obicei ascultă, cu gurile căscate şi cu şepcile pe ceafă, la cântecele copiilor din şcoala vestitului dascăl Nicuţă cum te-or zări, te simt, ca nişte copoi, că eşti străin, că n-ai mai văzut biserica lor.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

Îşi freacă mâinile; tuşesc; îşi dreg glasul; apoi, rara-rara, cu nişte paşi lungi şi semeţi, îţi ies înainte, îţi caută prilej de vorbă, toţi cu aceleaşi cuvinte, cu aceeaşi tărăgănire de glas şi cu capul dat pe spate: – Ei, flăcăule, de pe unde?… Ce vânturi?… Pe la noi… ai?… Şi de ce?… Ce zici de biserica noastră?… Nu, mă rog, ce crezi d-ta, că n-o să-ţi tăiem capul… De te împinge păcatul să spui ceva de sfinţii uscaţi şi drepţi – unii cu suliţe, alţii cu paloşe, unii călări, alţii pe jos şi cu mâinile aşa de încrucişate pe piept, că palmele le ies afară din trup – pe loc bătrânii îşi ridică pulpanele giubelelor în cingătoarea de plisă roşie şi-ţi suflă cuvântul din vârful limbii: – Ei, puişorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot… Am văzut şi noi… am prea văzut cum o dau în păgâneşte şi-ţi toarnă la sfinţi cu ochi de om, cu mâni şi picioare ca şi ale noastre… Da’ de, vezi d-ta, sfinţii ăştia, aşa cum i-am apucat noi, de când am deschis ochii, sunt adevărat sfinţi. Voi, tinerii de astăzi, la legi umblaţi cu şoalda, la scris cu şoalda şi la sfinţi tot cu şoalda…!

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

II Aşa m-au judecat şi pe mine, şi n-oi mai uita mai ales ochii mici şi vărgaţi ai ctitorului, care-mi tălmăcea zugrăvelile, înfigând degetul arătător asupra sfinţilor şi oftând parcă ar fi voit să plângă vremile apuse şi credinţele de odinioară. Erau patru. Trei – cu giubele lungi, cu şepci cu cozoroace de lac, crăpate şi şterse de lustru. Jupân Hagiul purta pe umeri o scurteică de elastic, galbenă, spălăcită, pătată de untdelemn şi picată cu ceară. Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalţi trei îmi râdeau în obraz, ca şi cum mi-ar fi spus: „Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe ş-a păţit şi mai multe”… – Uite, îmi zicea ctitorul mâniat, ce pofteşti? Nu-ţi place Sfântul Gheorghe? Ce vitejeşte stă pe cal! Şi cum omoară balaurul spurcat, parcă ar ucide un vierme, nici nu se sinchiseşte. Iacă şi mucenicul Mina cum îşi bate joc de Necuratul. Dar capul arhiereului Nicolae… ce mândreţe, ce curăţel şi frumos bătrân! Ei, nenişorule, o să trăiţi, şi cu d-alde astea n-o să vă mai întâlniţi! În ziua de astăzi?… vardie naţională cu cozi de cocoş muiate în băcan… şi barabance… şi triu-liu-liu-triu-triu… la dreapta… la stânga… dreeeepţi!… Iar sfintele locaşuri… ruşine!

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

Ctitorul abia răsufla, roşu ca para focului. Mă hotărâsem să tac. În uşa amvonului: draci cu gheare de trei ori mai lungi ca degetele, oameni cu părul vulvoi, îngeri slabi şi lungi şi, mai presus de toţi, bunul Dumnezeu, pe nori cenuşii, rotocolit cu un curcubeu. Ctitorul nu se mai putu stăpâni. Ridică mâinile. Mânecile i s-adunară în umeri şi începu, ascuţindu-şi glasul: – Nu vezi cum s-agaţă dimonii de talerul drepţilor, dar ei tot mai sus, tot mai sus la cântar, căci o faptă bună ridică de la pământ doi draci şi mai bine… Nu vezi că ăştia-şi apasă degetul pe un şir de oameni dezbrăcaţi şi albi ca varul, cari o porniseră spre rai – au fost buni, milostivi, şi n-au râvnit la ale altuia, şi n-au zavistit, şi n-au furat, şi n-au luat numele Domnului în deşert, şi n-au avut nouă băieri la pungă, ca în ziua de azi… Hagiul plecă capul în jos, strângându-şi poalele scurteicii. Doi din bătrâni iar zâmbiră şi iar înţeleseră cu zâmbetul lor şiret: „Bine mai vorbeşte ctitorul! Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul, că te face puzderie!” – Iacă, urmă ctitorul, iacă şi bogaţii nemilostivi cum se duc în focul ghenii cu sacii în spinare, deşelaţi de aur şi de argint!

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

Hagiul tuşi, trase cozorocul şepcii pe ochi şi întoarse spatele „judecăţii d-apoi”. – Strângeţi-vă vouă comori în ceruri… strigă ctitorul, ameninţând cu pumnul pe bogaţii nemilostivi, cari să duceau liniştiţi în iad… strângeţi-vă vouă comori în ceruri, căci mai lesne va trece funia corăbiei prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor! Ctitorul rămăsese cu pumnul încleştat asupra zidului; ceilalţi doi îşi descoperiră capul, îşi făcură cruce, îngânând: „Doamne, Doamne, mare şi milostiv eşti, Doamne!” Jupân Hagiul o şterse binişor-binişor şi se făcu nevăzut. – Fugi Hagiul… fugi… Nu-i vine la socoteală, – începu iar ctitorul – nu dă un sfanţ la cutia bisericii (ctitorul ţinea mult la cutia bisericii), şi acasă – nomol de galbeni bătuţi şi ferecaţi! Îngroapă mereu cazanele, şi n-are decât o nepoată, pripăşită pe lângă dânsul de când a plecat la hagialâc, ca să-i păzească coştoroaba. Şi nu mărită fată mare, nu sleieşte un puţ, nu dăruieşte un crâmpei de salbă iconostasului unde se miruieşte, caiafa de el! Şi vorba se încinse ca focul. – Să dea Hagiu?… Hagiu să dea?… – Dar nu l-aţi văzut cum mişună prin cârciumi şi băcănii? zise ctitorul. Intră într-una, ia binişor o măslină, o aduce la gură ş-o strecoară printre gingii.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

Fol, fol, fol, o mestecă… „E, cum dai măslinele, dragă cutare?…” „Atât”… „Scump, scump de tot la aşa vremuri. Vremuri grele!” Şi pleacă… Intră peste drum. Şterpeleşte icrele de cosac. Rupe o bucăţică, îi face vânt. Pleasc, pleasc… „Cum petreceţi icrele?”… „Atât”… „Scump, scump. Vremuri grele!” Şi pleacă… Se duce la pastramagiul din colţ. „Ia să vedem, vericule, cum ţi-e marfa, că nu mai dau pe la cutare”… Ia o feliuţă, îi face de petrecanie. „Cum o daţi?” „Pe parale şi atât.” „Aş, v-aţi scumpit de tot! S-au dus vremurile alea… Vremuri grele!” Şi pleacă. Îi e sete. Intră într-o bragagerie. „Ei… să gust… ce başbuzuc aveţi?” Suge un fund de tinichea, ghiorţ, ghiorţ, ghiorţ. „Zeamă de aguridă. Cin’ s-o bea? Cin’ s-o plătească? Vremuri”… Şi pleacă. Aşa mănâncă şi se răcoreşte, şi pe el îl dau banii afară din casă. Şi bătrânii – hi-hi, ho-ho, hi-hi – râd cu lacrămi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai şiret la cuvânt şi mai subţire la coada ochilor, răsucindu-şi stropii de mustăţi, întorşi ca nişte colţi albi împotriva nasului. – Carâmbii cizmelor?… De când era flăcău… – I se scâlcie tocurile?… Le bate singur câteva flecuri… – Pe mine, de câte ori mă vede: „Dă-mi o pustie de ţigară, că-mi uitai păpuşa acasă”.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

– Aş! ce-a uitat acasă?… Bea peliniţă. O adună vara, o usucă, o freacă în mâni ş-o aşează în lacră. Bea toată iarna şi tuşeşte să-şi dea sufletul. – Da’ v-aţi uitat pe sub scurteica Hagiului? zise ctitorul, râzând şi ciupindu-şi mustăţile. Nu?… Bine… Să vă spui eu… Într-o zi, după slujbă, stam de vorbă… mai mulţi inşi şi câteva cocoane. Hagiul se uitase într-un jeţ… Pândea o prescură. Paracliserul, un drac şi jumătate, îi arătă, jos, înaintea noastră, o firfirică de paispre’ce şi-i zise: „Jupân Hagiule, mi se pare că dumitale ţi-a căzut la miruială”. Hagiul sări în capul oaselor. Se apropie de firfirică. O ţintui cu ochii, că să-i fi dat cu piciorul n-ai fi mutat-o din loc. Întinse mâna… Când se aplecă de jumătate, pe noi, din spatele lui, bărbaţi şi cocoane, ne bufni un râs straşnic, şi râzi, şi râzi… Hagiul îşi uitase acasă turul pantalonilor… De râsul nostru, neîndrăznind să se aplece până la firfirică, se uită lung la dânsa şi, cu lacrămile în ochi, ieşi din biserică, mormăind: „A mea era!… era a mea!” Paracliserul ştia de la nepoata Hagiului că Hagiul de zece ani taie din turul pantalonilor ca să-i cârpească pe unde se cosesc.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

Scurteica fusese încă p-atât de lungă, dar o scurtase mereu din poale, ca să încăputeze mânecile. III Fum pe coşul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nămeţii până la streşini. Apele să îngheţe tun. Treaba lor! Hagiul nu vrea să ştie de crapă pietrele la gerul Bobotezei, nici dacă în iulie turbează cânii de căldură. Iarna tremură, vara gâfâie. Toată viaţa lui, de câte ori nepoată-sa – trăind aciolată pe lângă dânsul – îi pomenea, la Crăciun, să taie şi ei un porc, ca tot creştinul, bătrânul răspundea: – Îmi face rău, nepoată, s-aud guiţând… Îmi face rău… c-aşa sunt eu… milos… – Cumpără-l, nene, tăiat gata. Dacă aşa îl aducea din cuvânt Leana, înghiţind în sec, cu gândul la şorici, bătrânul răspundea liniştit: – Un porc… carne multă… Se strică… Două guri suntem… Venea Paştele. – Nene, să înroşim şi noi ouă… – Ce prostie!… Ouă roşii?… Nu e mai bine să le mănânci proaspete?… Ouă roşii, ouă stătute… – Să roşim puţintele. – De roşim puţintele, ardem focul degeaba, cumpărăm d-a surda băcanul… Cheltuială zadarnică… Vremuri grele! – Da… o ciozvârtă de miel… – Miel?… Ce fel miel?… Cum miel?… Miroase a oaie… Paştele prea e în vară… – Ce pustia de vară, nene Tudose, nu vezi că plouă şi fulguieşte?

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

!… – Ei, fulguieşte, fulguieşte… tu nu vezi că nu ţine? Unde ţine? Cum cade, se topeşte… Eu mor de căldură… Uf!… uf!… – Şi eu mor de frig… – Mori de frig… crăpi!… Aşa te-am pomenit… lacomă… nemulţumitoare! Leana tace şi înghite în sec. E săracă. N-are pe nimeni. Tace, că bătrânul, de se mânie, strigă, trânteşte uşile, apoi se aruncă în pat şi se vaietă până la miezul nopţii, uitând să-i dea şi de pâine. De mic copil Hagiul fusese copil cuminte şi aşezat. Nu i s-auzea guriţa, nici paşii. Nu rupea pantofii. Nu-şi hărtănea rochiţa. Pe ce punea mâna punea bine. Ajuns calfă la găitănărie, vorbea frumos şi cu patimă în mijlocul tovarăşilor săi. – De când eram d-o şchioapă pricepusem lumea, le zicea el. Înţelesesem bine de tot că o cârpă din gunoi este o muncă de om pe care te faci stăpân dacă o pui deoparte. Şi dacă mama îmi dădea un ban de trei ca să-mi iau un simit, eu mă uitam în ghiozdan: de aveam felia de pâine, sănătate bună, aveam ce mânca. Nu te saturi cu pâine? Ce-ţi trebuie simiţi? Şi puneam banul bine. Şi un ban peste altul fac doi, peste doi dacă pui altul, fac trei… Râdeţi voi… râdeţi… Da’, vânturaţi banii în mâni şi veţi simţi ce răcoare ţine când vă e cald, şi ce cald când vă e frig.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

E destul să te gândeşti ce poţi face cu banii, ca să şi guşti bucuria lucrului pe care nu l-ai cumpărat. Ai simţit bucuria?… De ce să-l mai cumperi?… Râdeţi voi, râdeţi… Ce lucru poate fi mai luminat ca un jeratic de galbeni întinşi pe o masă?… Voi râdeţi… râdeţi cu hohote… Nişte risipitori… În viaţa voastră n-o să gustaţi adevărata bucurie… Într-o zi, o calfă, văzându-l cum tremură şi cum i s-aprind ochii când vorbeşte de bani, i-a zis în glumă: – Strângi tu, băiete, strângi, şi într-o zi… fiut… fiut… p-aci l-e drumul… şi ia-i de unde nu-s… Tudose, la aşa nelegiuire, s-a ridicat în vârful picioarelor, a încleştat pumnii, i-a adus la gură şi a strigat, închizând ochii: – Numai de veţi vârî tot pământul în buzunar… numai atunci veţi fura şi banii mei!… Aşa să ştiţi!… Aşa!… Că n-am bani… N-am chioară lăscaie… P-aşa vremuri nu poţi să ai… În sfârşit, Tudose muncea; strângea; nu bea; nu ochea prin mahala; mânca pâine cu bragă. După zece ani, ajuns la parte, după alţi cinci, tovarăş pe din două cu stăpânul său. În primii ani de tovărăşie slăbise, îngălbenise, îmbătrânise la 30 de ani. De frică şi de griji, bolea pe picioare.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

Fostul său stăpân îl luă la masă la el ca să-l mai îndrepte. Şi ce frumos mânca! Oscior peste oscior şi nimic pe oscior. Se mai întremase. Erau cu toţii pe iarbă verde, sărbătorind şi udând cu pelin ziua de întâi mai. Jupânul i-aduse vorba: – Tudose, nu vrei tu să-ţi găsesc o fată bună, de treabă, cu ceva zestre? Ei, şi ştii, un copil, doi, ai pentru ce trăi. – Nu se poate, jupâne, nu se poate! Femeia, copiii cer demâncare, vesminte, învăţătură… şi n-am de unde… Ce bruma am sunt în negoţ, şi banul din negoţ este al oricui ar voi să te înşele. – Tudose, băiete, nu vorbi cu păcat, să nu vorbeşti într-un ceas rău. Ceas rău? Îşi strânse fermeneaua la piept, apoi mormăi pe gânduri: – Nu se poate, jupâne… copiii cer pâine, îmbrăcăminte, învăţătură, şi femeia… rochii… plimbare… scurteică de tibet… fuste în gherghef… Nu se poate, jupâne… să mă crezi că nu!… IV Oh! ce fericire pe Hagiu când rămase singur stăpân în prăvălie! În prima zi l-apucă căldurile. Obrajii îi ardeau; capul i se încinsese; ochii îl usturau. La ceas, la ceas, ieşea din prăvălie s-o privească pe dinafară. Îi da târcoale. Îi cerceta încăperile şi zidurile cu d-amăruntul.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

Se ridica în vârful picioarelor ca să-şi arunce privirile până peste acoperişul ei. Prăvălia?… Era copilaşul rumen şi frumos. El? Părintele fericit că are pe cine mângâia. Prăvălia? Femeia fermecătoare. El? El, nebunul care-i da în genunchi, cu ochii închişi şi cu inima speriată. I s-a izbândit visul, singurul vis pe lume! A rămas singur. Ale lui sunt sculurile, jurubiţele şi ghemurile de găitane; ale lui războaiele, rodanele şi maldărele de lână; numai el singur deşchide tejgheaua; numai el singur tocmeşte, face preţul şi primeşte, numai în mâna lui, banii frumoşi şi rotunzi. În prima seară, zăvorând uşile şi obloanele, ochii îi jucară în toate părţile, mustrând pe ucenici la fitece mişcare. – Încet, încet, încetinel, că uşile nu sunt de fier! – Ia seama, trândavule, să nu spargi geamurile, că nu sunt de fier! – Nu trânti obloanele, ponivosule, că nu sunt de fier! – Încet, încet cu lacătele, mototolule, că nu sunt… şi dacă sunt?… au broască, au meşteşug, costă parale! De zece ori se întoarse din drum ca să mai privească o dată, încă o dată, prăvălia. La urmă o privi lung, îi surâse, i se umplu ochii de lacrimi şi plecă, mormăind: – Mititica… tristă şi ea… cu obloanele în jos, cu uşa închisă… ca un om care a închis ochii!… Se crapă de ziuă?… Face ochii mari, cât geamurile ei, şi parcă vorbeşte, momind pe trecători să intre, să-i dea o bună-ziuă şi să-i târguiască câte ceva… Linguşitoarea… Cu capul în jos, ciulind mustăţile, ştergându-şi sudoarea de pe frunte, iuţind şi muind paşii, mestecând şi tuşind, se duce acasă.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

Vorbeşte. Se vede în luptă cu ceilalţi: cu ucenicii, cu calfele, cu muşteriii mărunţi şi cu toptangiii. La unii surâde, unora le strânge mâna, cu alţii se ceartă, la urmă se împacă cu toţi, îi atrage, îi momeşte, îi înşeală. Obosit, ajunge acasă. La răspântia din care se desface drumul înspre Calea Vergului, se pituleşte căsuţa Hagiului, în mijlocul unei grădini stufoase. Deschide uşa tinzii; o încuie grabnic; intră într-o odaie mică şi întunecoasă; aprinde o lumânare de seu; se aşează pe pat; îşi ia capul în mâni şi-şi reazemă coatele de genunchi. Păreţii sunt cojiţi şi galbeni; grinzile tavanului, negre şi prăfuite; icoanele, cu sfinţi şterşi; patul de scânduri, acoperit cu o pătură lăţoasă, vărgată cu alb şi vişiniu. Două perne de paie la perete şi una de lână îmbrăcată într-o faţă soioasă. Pe jos, pardoseală de cărămizi reci. Odaie tristă, întunecoasă, un mormânt pe ai cărui ochi de geam, ca un sfert de hârtie, ţar fi frică să priveşti, de frică să nu vezi morţii odihnindu-se cu feţele în sus. Hagiul tresări şi suflă în lumânare. – Costă parale. Mă gândesc eu şi pe întuneric. Oh! Doamne, Doamne, ce bun eşti, ce înţelept eşti! De n-ar fi soare, câte lumânări mi-ar trebui să arz ziua în prăvălie!… Ce cheltuială!… Abia se lungi în pat, şi gândurile începură, întâi blânde, prietenoase, ş-apoi îndoielnice, posomorâte.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

Bine că a rămas singur stăpân în prăvălie! Jupânul era bun, era cinstit, da’ de… două chei la o tejghea… două mâni în parale… douăzeci de degete în firfirici… patru buzunare şi două socoteli… Cine ştie!… Din greşeală… bani sunt mici… uşor îţi scapă printre degete… ba în buzunar… în pungă… în căptuşeala hainei… Stăpânu-său era bun, era cinstit, dar ierta de multe ori pe calfe, pe simbriaşi, pe ucenici, când rupeau şi spărgeau prin prăvălie. Venea un cerşetor, doi, douăzeci: „Să le dăm, că avem copii”. Da, dar el n-avea copii. Da, dar jumătate din acei bani aruncaţi era munca lui, erau banii lui, erau mângâierea şi fericirea lui. Unde pui hainele pe cari i le cumpăra cu d-a sila, lumânările de Paşte, discurile, miruiala, căci îl ducea de guler la biserică… dar cutia bisericii, de care îi era spaimă… Socoteală limpede: masa, creditul şi numele stăpânului său produceau mai puţin ca mila stăpânului, hainele pentru masa stăpânului, evlavia stăpânului şi nepriceperea stăpânului la vânzarea găitanului. Hagiul se rostogoleşte în pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Râde şi oftează. E deştept şi visează. Ce vis! De nu s-ar sfârşi! Dacă aci, în zăduf şi întuneric, ar sta în picioare, şi banii ar creşte, ca o revărsare de apă, de la tălpi în sus până peste creştetul capului… Oh!

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

ce fericit ar fi Hagiul! Înainte să-şi dea sufletul, ar vedea faţa şi vecinicia lui Dumnezeu. Moartea să aibă coasă de aur, el şi-ar înfige amândouă mâinile în tăişul ei! Picături de ploaie bat în geamurile Hagiului. Hagiul tresare. Nimeni. Se şterge pe frunte de năduşeală. Răsuflă greu, ca p-un suiş de deal c-o povară în spinare. Îi bate inima: visul unei morţi fericite i s-a prefăcut într-o viaţă de spaimă. Picături grele izbesc în geamuri. Gândul că ar putea să-l jefuiască cineva îl face să sară din pat. Aprinde lumânarea. E galben ca ceara. Părul, nepieptănat şi lung, i-atârnă în viţioane pe ceafă şi pe frunte. Se uită la icoane. Se închină. Şi-aduce aminte de Dumnezeu. Fireşte că se gândeşte la el! Se gândeşte că suferă pe pământ din cauza leneşilor şi a tâlharilor. Lui nu i-ar fura o băşică cu zece mii de galbeni, îngropaţi sub cărămizile de supat, ci l-ar fura de zece mii de ori, i-ar fura sufletul turnat în fitece galben. El niciodată n-a priceput ce este zece, o sută, o mie. Astea sunt vorbe, sunt numere pe răboj ori pe hârtie. În zece galbeni este inima lui de zece ori; într-o sută, inima lui de o sută de ori; într-o mie, inima lui de o mie de ori.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

În zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci zece mii de copii ai lui, fiecare cu chipul şi cu viaţa lui. Iacă de ce se gândeşte la Dumnezeu. – S-aprind candela, deşi Milostivul ar trebui să vază şi pe întuneric! zise Hagiul şi se ridică, tremurând, în dreptul icoanelor. Scoase binişor paharul din candelă; îl puse pe pat; stoarse şi îndreptă firul de iască; turnă în păhărelul murdar untdelemn dintr-un urcior; măsură cu ochii roata untdelemnului… – Un deşt de untdelemn!… un deşt!… e prea mult… risipă… se revarsă de ziuă… Cum o să mai vază atotştiutorul o limbuliţă gălbuie când soarele o potopi lumea cu lumina lui?… Puse paharul pe un taler de pământ şi turnă apă. Untdelemnul se scurse în taler, rămâind în pahar un rotocol d-o muchie de cuţit. Se vârî în pătură. Candela sfârâi şi trosni. Hagiul, ameţit, mormăi în mustăţi: – De ce-o fi trosnind? Semn rău! Am turnat destul untdelemn… De ce-o fi trosnind?… De nu mi-ar arde prăvălia!… V Aşa petrecu viaţa Hagiul până la bătrâneţe. Un şir necurmat de chinuri fericite, nebăgând nimic în el, nepunând nimic pe el. Fără foc; fără fiertură; neiubind pe nimeni; tresărind când umbra i se încurca în picioare; închizându-se ziua cu zăvorul în casă; robotind nopţile în odaie cu o lumânare de seu în mână, ca o stafie uscată.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

La bătrâneţe, găitănăria nu mai mergea. Desfăcu prăvălia. Vându tot. – M-am ales şi eu c-o pâine, după o muncă câinească de la opt şi până la şaizeci de ani. Dar în acest bătrân, pentru care prietenii, copiii şi nevasta erau banii agonisiţi şi ascunşi, un singur gând, mai presus de orice, îi turbura fericirea: – Dumnezeu vede toate… plăteşte toate. Vede toate!… Cum vede?… N-am furat pe nimeni… N-am luat banul nimănui! „Vede toate, plăteşte toate”. Icoanele şi vorbele din biserică i se deşteptau în minte. Ce strică bogatul nemilostiv dacă nu fură şi nu bate pe nimeni? Dacă bogaţii ar da în fiece zi la săraci, săracii s-ar îmbogăţi şi bogaţii ar sărăci. În ce ar fi D-zeu mai câştigat? Trupul lui n-a vroit femeie; buzele lui n-au avut copil de sărutat; pântecele lui n-au poftit la mâncări grase, şi o vecinicie toată să nu vază faţa luminoasă a idolului său? Într-o zi bătrânul, nemaiputând răbda aceste gânduri, s-a hotărât: – Da, da, am să mă iau bine cu Dum… Să văd locurile sfinte! Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea? Locurile sfinte… lemn sfânt… cei cari nu se duc… se poate vinde lemnul sfânt… p-acolo toate pădurile trebuie să fie sfinte… Şi bătrânul s-a dus la hagialâc şi s-a întors aghios – „hagiu” – sfânt, dar mai soios de cum plecase.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

Şi tuturor, de câte ori îl întrebau cum e p-acolo, strecura vorba de minunile lemnului sfânt. Văzuse el, cu ochii lui, leproşi vindecaţi cu lemn sfânt. Le atingea rănile cu o bucăţică mică, mititică, de lemn, şi rănile se închideau, şi pielea se netezea pe unde fusese carne vie. Un pusnic a trăit zece ani, fără să bage nimic în gura lui, mirosind lemn sfânt. Unui nebun i-a venit minţile la loc cum l-a atins cu lemn sfânt pe frunte. Povestind aşa minunile şi închinându-se, Hagiul a vândut lemn sfânt bătrânilor, babelor şi văduvelor. De multe ori Hagiul, vesel că s-a pus bine cu Dumnezeu şi fericit că şi-a întors paralele cheltuite cu hagialâcul – ba a mai şi câştigat -, bombănea, uitându-se în toate părţile: – Ce negoţ, ce daraveri, ce bănet s-ar face! Lemnul sfânt merge găitan! Acum patruzeci de ani o prăvălie cu lemn sfânt ar fi fost un potop de aur. Astăzi lumea începe să fie rea… credinţă puţină… Doamne! Doamne! Şi Hagiul îşi făcu cruce că lumea să ducea la pieire. Pustiile de bătrâneţi sunt grele. Tusea îl apucă mai des şi-l ţine mai mult; sângele nu mai rabdă gerul; aducerea-aminte se împuţinează. Deseori se ceartă el cu el: – Ba sunt opt mii… – Ba sunt zece!

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

– Ce fel zece? – Atunci, dincolo, sunt opt! – Aş! nu se poate, aseară i-am numărat. Şi auzul îl cam lasă. De vorbeşte mai tare, se aude, se sperie şi se uită în toate părţile… – Na, Hagiule, cap sec, strigi cât te ia gura, parcă cine ştie ce-ai fi având! Iaca, n-ai, n-ai, n-ai, eşti sărac lipit! Iar în mintea lui: „Am, am ceva, dar e mai bine să zic că n-am chioară para”. VI Până la optzeci de ani nu i s-a întâmplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte măcar. I-au căzut toţi de bătrâneţe, pierzându-i pe unii în coajă, pe alţii în miez de pâine. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. Pe geamurile Hagiului înflorise gheaţa cu frunze mari şi groase. Degeaba se încerca nepoată-sa să facă ochiuri în geam. Rotunjea biata fată gura, sufla din toată inima; se croia câte un rotocol, dar se prindea la loc. – Suflă mai cu inimă, Leano, strigă Hagiul, cocoloşit într-un colţ al patului. – Suflu, nene Hagiule, suflu, dar mă taie frigul şi mi-a îngheţat răsuflarea, răspunse nepoată-sa, tremurând c-o cergă în spinare. Ar trebui să-mi dai de lemne, că înlemnim până mâne.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

– Cum?… lemne acum?… pe frigul ăsta? P-aşa frig o cioaclă de lemne costă un galben… un galben! Leana plecă bombănind în odaia d-alături. Hagiul rămase singur. Trist, întuneric şi frig. Vântul se repede pe coş, rece ca gheaţa, şi nu găseşte în vatră nici cărbuni, nici cenuşă. Hagiul tremură şi morfoleşte o bucăţică de pâine. Fiori reci îi trec prin şira spinării. Nu-şi mai simte picioarele din tălpi până la genunchi. Zăpada se ridică până la geamuri. În toată mahalaua nu s-aude nici om, nici câne. Hagiul adoarme, mâhnit că, dacă iarna va ţine tot aşa, n-o mai duce fără lemne. Şi ce scumpe trebuie să fie lemnele. Aşa e, o să iasă din iarnă sărac lipit. A adormit. Se mişcă. Se învârteşte. Toată noaptea visează că se prigoreşte la un foc mare. A doua zi nepoată-sa îl găsi pe jumătate îngheţat. Abia putu să zică: „Leano, foc, că mor”, şi îi întinse un bănuţ de aur, închizând ochii. Îi fu ruşine ca să nu-l vază acel ochi de aur cu câtă uşurinţă îl aruncă în mâinile nemiloase ale lumii. Oftă dureros. Focul pâlpâie în vatră. Mormanul de jeratic dogoreşte şi aruncă un polei cald şi rumen, pe peretele din faţă.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

Tavanul trosneşte şi zidurile asudă. Leana, cu picioarele goale până la genunchi, se părpăleşte în gura sobei. Bătrânul a ieşit din pătură şi-i e cald, şi îl ia cu fiori. Picioarele îi tremură. E lihnit. Îi cere inima o ciorbă, ca niciodată în viaţa lui. – Ce pui atâtea lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? Şi tot mi-e frig… Prea multe lemne!… Mi-e foame… O să dai foc casei!… Ah! pâinea nu mă mai satură… picioarele nu mă mai ţin! – Oi fi bolnav, răspunse Leana. Să chem pe cineva. Lângă spiţerie e un doftor… – Să nu calce nimeni în casa mea! strigă Hagiul. Cât scrie doftorul pe hârtie nu plăteşti cu viaţa toată! Sunt sănătos, voinic, mai bine ca oricând!… Dar, voind să umble, căzu pe pat, zicând: „Oh! da, niciodată n-am fost mai bine!” După trei zile de friguri Hagiul se sculă din pat, uscat şi galben, cu ochii duşi în fundul capului, cu părul lung şi ciufulit. Leana îl întrebă încetişor dacă n-ar vrea ceva. – Aş vrea, răspunse trist Hagiul, aş vrea o ciorbă de găină… cu niţică lămâie… lămâia e scumpă… câteva boabe de sare de lămâie… Şi, vezi, găina să nu fie prea mare… mică şi grea.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

Pe seară, Leana întinse în mijlocul patului un ştergar. Pe ştergar o strachină cu ciorbă caldă. Aburii se ridică din strachină. O aripă galbenă iese din zeama presărată cu steluţe de grăsime. Pe buzele străchinii, o lingură de cositor. Alături clondirul, cu două degete de vin, cu dop de hârtie. Hagiul privi cu lăcomie, se şterse pe frunte şi zise cu o nespusă părere de rău: – Ce poftă de copil!… Se văzu topind, el, cu mâna lui, bulgări de aur, turnându-i în strachină şi sorbindu-i cu lingura. Se apropie de pat. Începu să mănânce. Plescăi; îşi supse gropile din obraji; se încruntă; şi-acoperi ochii cu sprincenele; se răsti la Leana, aruncând lingura: – Una de lemn… asta e coclită!… Leana, râvnind la ciorbă şi înghiţind în sec, ieşi afară şi-i aduse una de lemn. Hagiul începu iarăşi a sorbi zgomotos. Se scutură şi scuipă de mai multe ori. – Ia ciorba d-aci! M-am săturat… Simţ pe gât o cocleală acră… sărată… un miros nesuferit… Ia-o… fugi cu ea… nu vezi?… îmi sorb viaţa! Leana luă strachina şi ieşi. Hagiul îşi trânti capul pe o pernă de paie. Trupul lui, o flacără. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fără fund.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

Şi se ducea adânc, adânc, tot mai adânc. Şi pe gât gustul aurului, sângelui viu al aurului! Nefericit părinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur! Când Leana intră în odaie, el se ridică în coate şi-i strigă: – Stinge focul… să dai cărbunii şi cenuşa înapoi!… Aruncă ciorba… şi să dai fulgii şi bucăţelele înapoi… Vreau banii pe jumătate, dacă nu toţi! Şi începu să plângă în hohote. – Ucigaş!… nebun!… nelegiuit!… în veci n-o să te saturi! Leana, înmărmurită, să uită la el. Tocmai atunci s-auzi miorlăind la uşă cotoiul, tovarăşul ei de foame şi de tremurat, singura fiinţă care o mângâie şi pe care o mângâie. Leana crăpă uşa. Hagiul se uită speriat şi, văzând cotoiul strecurându-se pe uşă, se răsti: – Să-i tai coada!… Să-i tai coada!… O coadă d-un stânjen!… până să intre, se răceşte odaia!… Să cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am să i-o tai eu! Se ridică în picioare. Picioarele tremurară, se îndoiră, trosniră din încheieturi. Hagiul se curmă de mijloc; deschise ochii, mari şi roşii; căscă gura şi căzu pe spate. Leana, speriată, fugi afară, închinându-se. S-a înnoptat. Ea pândeşte la uşă. Tremură şi inima i se bate.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

Ar vrea să intre, şi spaima că e mort or nebun o îngheaţă. Vântul fluieră în straşina casei. Zăpada le-a troienit uşa pe dinafară. În tindă e frig şi întuneric. Pe la miezul nopţii se păru că în odaia Hagiului se târăşte cineva de-a buşilea. Ascultă. Auzi desluşit un sunet de bani. – El e. N-a murit, şopti Leana, banii îi prelungesc viaţa. Săracu nenea Hagiu! Liniştită puţin, dibui pe întuneric clanţa de la odăiţa ei, deschise uşa binişor şi se duse să se culce, tânguind încet pe nen-său Hagiu: – Săracu, ce bogat este! A doua zi, de dimineaţă, Leana, intrând în odaia Hagiului, îl găsi numai în cămaşă, în cămaşa sa petec de petec, trântit cu faţa în jos, pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii închişi. Cum îl văzu, începu să plângă. Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremură. Banii sunară d-a lungul, de la picioare până la frunte. Săltă capul; deschise ochii stinşi şi-i îndreptă, ca nişte sticle reci, asupra Leanei; bolborosi câteva cuvinte nedesluşite; muşcă în vânt cu gingiile albe şi izbuti să slomnească: – Nu te uita… închide ochii… ochii fură… închide ochii!… Căscă gura; limba i se mototoli în gât; capul îi căzu într-o parte; picioarele i se lungiră; mâinile i se înfipseră în bani… şi adormi de veci, cu ochii deschişi şi ţintă asupra Leanei.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Hagi-Tudose

Când l-au scăldat, pe genunchi, pe piept şi pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Şi i-au rupt pleoapele de sus, şi ochii lui spăimântaţi nu s-au închis. Leana l-a îngropat cu alai mare. Zece popi, arhiereu, oranist, colivă, steagul Bisericii Troiţa, flori, lumânări, zăbranice. Leana, privind, zicea: – Ce frumuseţe! Bine de el! La capul lui mergea Leana; după ea, câţiva bătrâni, cu ctitorul la mijloc. Unul din bătrâni întrebă pe ctitor: – Ce bani a lăsat? – Un milion, răspunse ctitorul! – Cât face un milion? – Un milion? De zece ori câte o sută de mii. – Săracu Hagiu! – Dacă ar vedea el cum se cheltuieşte cu înmormântarea lui… – Ar muri! răspunse unul din bătrâni. Şi oranistul, cletănându-şi ceaprazurile de fir, intră în curtea bisericii. Mai multe glasuri s-auziră în depărtare: „Veşnica lui pomenire, veşnica lui pomenire”…

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Sultănica

I Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea - Sultănica D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domneşti, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roşu şi albastru. Pervazurile uşii – curate ca un pahar; prispa din faţă – lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte şi de alta, scârţâie, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, aşezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite şi grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase. Ăst cămin fusese odinioară cu rost pe când trăia jupân Kivu. Fusese chiabur răposatul, dar biata Kivuleasă, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gândul. S-a prăpădit cu firea, că Sultănica ajunsese fată mare. Dar când e să-i meargă rău omului, pe orice-o pune mâna să sparge. De câte ori n-o podideau lacrămile pe biata bătrână, privind acareturile mari, dar pline de sărăcie şi de pustiu… Nu cerea de pomană… da’ şi viaţa de azi până mâine viaţă e, or foc? Doi juncănaşi, o vacă, doi cârlani, zece oi ş-un berbec e sărăcie lucie la o vatră de care alt’dată ţineau opt perechi de boi ungureşti, şase vaci cu ugerul cât căldarea, nouă cai iuţi ş-o turmă de oi, ce umplea valea râului de behăit când coborau dinspre munte.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Sultănica

II E începutul lui decembrie. A dat Dumnezeu zăpadă nemiluită; şi cade, cade puzderie măruntă şi deasă, ca făina la cernut, vânturată de un crivăţ care te orbeşte. Muşcelele dorm sub zăpadă de trei palme. Pădurile, în depărtare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzări şi de corcoduşi. Vuiet surd să încovoaie pe după dealuri şi să pierde în văi adânci. Cerul e ca leşia. Cârduri de corbi, prididite de vânt, croncăie, căutând spre păduri. Viscolul să înteţeşte. Vârtejele trec dintr-un colnic într-altul. Şi amurgul serei se întinde ca un zăbranic sur. Râul Doamnei, umflat, curge repede, cu un vâjâit mânios înecat în glasul vântului, şi izbeşte sloiuri mari de gheaţă şi butuci groşi de meterezele podului. Arar se vede pui de om trecând prin sat. Pârtia e acoperită. Abia se zăresc poteci ca de lăţimea unei lopeţi. Cea mai îngrijită leagă cârciuma de primărie. Lumini gălbui de văpaiţă joacă prin geamurile câtorva case. Vremea rea a amorţit satul, îndeobşte zgomotos. Numai în bătătura Hanului Roşu hămăie răguşit doi dulăi de câini. În cârciumă e arababură mare. Firitiseală nepomenită ţine nea Nicola Grecul, cu fruntaşii satului, de ziua sa. O dată pe an e Sf. Niculae. În uşa prăvăliei stă un ţăran nalt, spătos, cu faţa conabie ca sfecla; uneori scutură din cap, râde şi îndrugă singur.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Sultănica

– Aşa e omul… un ciocan, încă unul ş-al treilea, până ajungi la tinichea… d-acolo-ncolo… Dumnezeu cu mila… torni, parcă torni într-o pârnaie… Dar Sanda ce-o să zică… că mi-a dat Sfântul muiere harnică, dar rea, topenia pământului!… Înlăuntru s-aud ciocneli de pahare, buşeli de călcâie şi zbârnâitul otova al cobzarului. Trăgeau chindia de curgea ţărâna din pod. Apoi, când să mai muia jocul, numai ce-i auzeai pe toţi, care mai de care: – Hai să ne fie de bine, nea Nicola… La mulţi ani cu spor şi sănătate… Cinstit socru mare… – Suge, suge, că doar nu te-a îmbătrânit calea bisericii… – Mai trage-i, părinţele, o leturghie… – Să te văz, logofete, care pe care… Fitecine cu ale lui. La nea Nicola veselie, la alţii obide. Unii abia aşteaptă Ignatul să-şi taie grăsunul cât malul, alţii abia au mălai de gură. Că cine a făcut lumea, cu deşertăciunile ei, la unii tună şi fulgeră, iar pe alţii îi îmbuibă cu norocul, ca pe curcani cu nuci. III Aşa înţelenise, de pustia de vreme, mai tot satul; şi aşa, hangiul venetic, bogat putred, să răsfoia în duhoarea de ţuică şi vin, pe când mama Stanca Kivuleasa stă mâhnită la gura sobei, mângâindu-şi odorul pe obraji.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Sultănica

Sultănica aţipise cu capul în poala mă-sei. Odaia e deretecată de ţi-e drag să te uiţi la ea. Pe pat o scoarţă aleasă în fel de fel de migălituri. Pernele, cu feţe de cuadrilat. Pe lacra de sub icoane, două plapumi groase. Spre răsărit, trei icoane muscăleşti, roşii ca para focului. Toţi sfinţii se aseamănă ca două picături de apă. Toţi au ochii din trei linii, nasul dintr-una şi gura din două. Cât despre sf. Gheorghe, călare p-un cal cu gâtul de cocostârc, tot omoară şi nu mai omoară un balaur de pe tărâmul celălalt. Mai jos de icoane arde candela. Toate cele sfinte sunt înconjurate cu mănunchi de busuioc şi siminoc, din Vinerea Patimilor, strâns legate în vlăstar de salcie de la Florii. Focul pâlpâie. Câteodată pocneşte de-aruncă spuza în sus. Şi Sultănica deschide repede nişte ochi ca pruna de mari. Şi mama Stanca, ferind-o de scântei, îi zice încetinel: "Dormi puiul mamii, dormi!" Sultănica strecură, printre genele ei de catifea, două lacrămi. Una se întinse pe obraz, iar alta îi încreţi gura. Fata Kivului e cum arar se mai află sub soare. Chipul ei parc-ar fi zugrăvit: alb şi cu două răsuri pe obraji. Ochi negri ca mura, frumoşi de pică, dar când îi încruntă, te sperie ca-ntunericul.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Sultănica

Părul lins, cu unde albăstrui. Să poartă cu tâmple. Aşa a apucat de la mă-sa, şi mă-sa de la mă-sa, obicei adus de pe obârşia Ialomiţei, unde nu se ştia de creţuri şi colţişori. Sultănichii îi este dragă curăţenia ca lumina ochilor, că chiar de n-ar avea sprâncenele trase ca din condei şi buze rumene ca bobocul de trandafir, tot n-ar da cu foiţă şi cu muc de lumânare. Când merge, saltă puţin şi se mlădie. Trup omenesc de n-ar fi, s-ar frânge. Multe capete a sucit. Mulţi ochi au jinduit-o. În horă fură toate privirile, şi ea s-aprinde d-ai crede că se topeşte. Şi ce vâlnic, şi ce năframă, şi ce cămaşă de borangic, galbenă ca spicul şi subţire ca pânza păiajenului, încât i se simte tot sânul, pietros ca poama pârguită, cum se bate când abia răsuflă de osteneală. Să crape de căldură, nu-şi sumete mânicuţele în faţa flăcăilor. Să se îmbrebenească ea cu gălbenele şi bujori, cu creiţe şi cu ochiu-boului? Nu scrie la dânsa aşa ţigănie. He, arareori, numai ce-o vezi cu câte-o brânduşe în păr, ori cu doi-trei didiţei între betele ce-i încolăcesc mijlocul de patru ori. La şezători s-a dus o singură dată de când e fată mare, dar de atunci să nu-i mai pomeneşti: "Cui îi arde de zbenguit e săritoare pentru aşa treabă".

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Sultănica

Că până se coace dovleacul în sobă, câţiva flăcăi dau iama prin fete. Le mai ciupesc, le mai sărută de le scot ruji în obraz. Ba unora le ia or betele, or spilca, or năframa, şi duminica, la horă, până să li le dea, le snopesc o toană pe după şura din spatele hanului. Unii mai împeliţaţi numai ce-i auzi: "Sări, cutăriţă, de suflă în ăl foc!" Şi când biata fată stă-n genunchi, suflând din băirile inimii, odată îi dă brânci şi cade pe spate. Sultănica e leită-poleită răposatului. Când se aprinde, nu te poţi apropia cale d-o poştie. Când vrea ceva, vrea, nu se încurcă. De să mânie, nu mai vede înaintea ochilor. Într-o zi, la sapa porumbului, cine ştie ce i-a năzărit, că cu toate rugăciunile mă-sei, n-a voit să mănânce din zori până la amurg şi n-a lăsat sapa din mână până n-a căzut ruptă de osteneală. A dus-o biata bătrână mai mult moartă decât vie acasă. A doua zi, când s-a dezmeticit ş-a văzut pe mama Stanca la capul ei, galbenă ca turta de ceară, cu părul alb şi ciufulit, cu ochii traşi de durere, a sărit la gâtul ei şi, fără să zică nici pis, a început s-o sărute şi p-o parte şi pe alta, pân-a podidit-o un plâns d-a muiat un ştergar întreg-întreguleţ.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Sultănica

Unele mai isteţe din sat au împrăştiat zvonul că ar cam suferi de vrun farmec. De harnică, harnică, n-are cum mai fi! Unde pune mâna, Dumnezeu cu mila! Sare din vârful stogului şi cade ca un fulg. În argea nu i se văd mâinile. Când toarce, mănâncă caierul. De cinstită, nu e obraz mai curat. Când Ioniţă Rotarul, om chipeş şi hazlâu, s-a încercat s-o sărute, a sărit parc-ar fi călcat pe coadă de şarpe şi, în mijlocul flăcăimii, i-a strigat: – Mi-aş tăia obrazul, dar ţi-aş tăia buzele! IV Ce punea satul în nedumirire, şi mai vârtos p-ale ce cată nod în papură, e când apucă lumea în cap şi trece nouă hotare. Numai ce-o vezi, la revărsatul zorilor, că o ia rara-rara, prin fâneaţă. Galbenă, cu cearcăne vinete în jurul ochilor. Merge ce merge, şi să opreşte la vrun deal, la vrun pârâu. Ascultă neclintită un ceas, două. Vântul bate holdele. Izvoarele dau d-a dura pietricelele din matcă şi le sună ca pe nişte zurgălăi auzite din depărtare. Apoi culege flori şi le azvârlă, până ce i se aprind obrajii şi să trezeşte ca dintr-un somn adânc. Ochii îi sclipesc ca oţelul învârtit la soare. Joiţa Baciului ar fi văzut-o la un apus de soare cu capul rezemat de crucea din creştetul muşcelului ce desparte apa Vâlsanii de Râul Doamnei, privind, ca dusă de pe lume, la roşeaţa apusului.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Sultănica

Obosită de gânduri, se întorcea spre casă cu căutătura-n jos, cu un nod în gât, cu gura friptă de sete. Şi de întâlnea vrun izvor, bea până i se oprea răsuflarea. Apoi, făcând mâinile căldăruşe, le umplea cu apă rece ca gheaţa şi limpede ca diamantul, pe care ş-o arunca în obraji. Da’ să te ferească Cel-de-sus de gura satului şi de pizma celor vinovaţi şi răi! N-avea să scoată capul în lume Sultănica, ea, care, de bună ce era, ş-ar fi dat şi dumicatul din gură, că începeau şuşuitul şi ponoasele. Câte-n lună şi-n soare-i scorneau. – Sultănica, frumoasă? Aida-de! Mai bine îşi pune gâtul pe tăietor Ilinca, ciupita de vărsat. – E o fudulă, o luată din Iele, n-are toate sâmbetele. Când umblă, calcă-n străchini. Numai nevastă ca toate nevestele n-o să fie Sultana aia, zicea la fântână, la horă, la şezători fata Ciauşului. Ce are neica de nu i-a primit peţitul? Au nu e voinic? Or e beţiv, stricător de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apă? He, he, fata proastă şi ţâfnoasă dă norocului cu piciorul. Da’ de, om sărac şi cu nasul în sus… Ştie Dumnezeu ce face! Şi flăcăii, mai toţi, o luaseră în nume de rău.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Sultănica

Nu, că de ce să fie aşa de mută? De ce să fugă de toţi parc-ar fi râioşi? O fată mare se mai lasă ba la un sărutat – că d-aia are gură dulce – ba la un giugiulit – că d-aia are sân cu drăgănele. Şi ştii, cum e omul, din una într-alta, se îngroaşe gluma, şi căpătuiala vine, că moş popa ce-aşteaptă? Să dezlege dorul după pofta inimii. Altfel cântă cucul pe fată bătrână şi rămâne moşoroi fără soboli. V S-auzea, în depărtare, chiuit de danţ şi pocnete de pistol la nea Nicola Grecul. Vântul vuia de te lua groaza. Măzărichea răpăia în fereastra mamii Stanchii. Sultănica ridică capul din poala mă-sei. Se alipi de bătrână. O cuprinse pe după gât cu braţele rumenite de dogoarea focului şi privi lung în chipul ofilit al bătrânii. Buzele mamii Stanchii tremurau. Multe îi treceau prin cap şi multe prin inimă când grecoteiul se desfăta. – Mamă, mamă, grăi bătrâna, moş popa, când spune din Vanghelie, cică să rabzi şi iar să rabzi… Aşa e, părinţele… aşa e… că Mieluşelul Domnului a răbdat scuipat, bătaie şi răstignire… Dar când mă gândesc la răposatul ş-auz chiuitul caţaonului, mă podidesc lacrămile, Sultănica mamii, şi blestem din suflet, doară de l-o ajunge mânia Domnului!