Datasets:

OpenLLM-Ro
/

ro_wiki

Dataset card Viewer Files Files and versions Community

Split (3)

train · 123k rows

page stringlengths 33 136k
Gheorghe Zane () a fost un economist român, istoric al gândirii economice românești și membru titular al Academiei Române (din 1974). A publicat lucrări în domeniul istoriei economice și sociale, istoriei gândirii economice, economiei politice, finanțelor publice ș.a. În cercetarea științifică a folosit cu preferință metoda istorică. Gheorghe Zane s-a născut la data de 11 aprilie 1897, în orașul Galați. A absolvit studiile secundare la Liceul „Vasile Alecsandri” din orașul natal, obținând bacalaureatul în anul 1916. A urmat apoi cursurile Facultății de Drept din Iași, devenind licențiat în drept și științe economice în anul 1919. Și-a susținut în anul 1923 teza de doctorat în științe economice la Universitatea din București. După absolvirea facultății a fost angajat bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași (1921-1926). În paralel, începând din 1921, a început să predea cursul de economic politică la Facultatea de Agronomie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași. În anul 1924, după obținerea titlului de doctor în economie, a fost angajat pe postul de conferențiar de economie politică la Facultatea de Științe a Universității din Iași, dedicându-și activitatea pregătirii cursurilor și activității de cercetare științifică. În anul 1929 a fost numit profesor de istoria doctrinelor economice la Facultatea de Drept din Iași, iar în anul următor a devenit profesor de economie politică și finanțe la aceeași facultate, pe care a condus-o până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (1945). După ce timp de un sfert de veac și-a desfășurat activitatea didactică la Universitatea din Iași (1921-1946), Gheorghe Zane s-a transferat ca profesor de economie politică la Institutul Politehnic din București, unde a predat între anii 1946-1948. A lucrat apoi cercetător științific în cadrul Institutului de Istorie al Academiei Române (1949-1952) și în cadrul Institutului de Cercetări Economice al Academiei Române (din 1954), unde a îndeplinit succesiv funcțiile de cercetător principal, șef de sector, șef de secție și membru în consiliul științific. Gheorghe Zane a introdus dimensiuni noi, de amplu orizont, și severa metodică științifică în învățământul economic din România. El a format serii numeroase de economiști și istorici ai economiei mondiale și românești. A editat mai multe cursuri de economie politică și de finanțe, printre care sunt de menționat Cursul de economie politică (Iași, 1937-1938), în care a acordat o atenție deosebită economiei românești. Are contribuții de valoare în diferite domenii ale științelor economice: economie politică, istorie economică, istoria doctrinelor economice, finanțe publice, istorie socială etc.
Petre Andrei s-a născut pe 29 iunie 1891 în orașul Brăila. Urmează cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila, iar în 1910, după ce obține singura bursă disponibilă pentru acel an, începe cursurile Facultății de Litere și Filosofie ale Universității din Iași. Profesorii Dimitrie Gusti și Ion Petrovici sunt impresionați de calitățile tânărului student, oferindu-i acestuia distincția „Magna cum laude” la finalizarea studiilor, în 1913. Obține o nouă bursă pentru continuarea studiilor doctorale și se specializează la Universitatea din Berlin, unde urmează cursul de logică și istoria filosofiei al profesorului Alois Riehl, dar și la Universitatea din Leipzig, unde frecventează cursurile predate de Wilhelm Wundt, Eduard Spranger, Ernst Cassirer, K. Schmidt. Deși era scutit de serviciul militar, fiind orfan de tată și singurul susținător al familiei, se înrolează ca voluntar în Primul Război Mondial. Participă la luptele de la Oituz, Slănic și Valea Cașinului, în care se distinge prin acte de bravură, fiind decorat cu „Steaua României”, „Coroana României” și „Crucea de război cu bare”. Imediat după Primul Război Mondial, obține doctoratul cu teza Filosofia valorii. Devine profesor în învățământul liceal, iar din 1922 este profesor la Catedra de sociologie a Universității din Iași. Ca profesor, se numără printre cei care se opun introducerii politicii în Universitate, fiind, de altfel, de-a lungul întregii sale vieți, un adversar al extremismului, atât fascist, cât și bolșevic. Intră în politică în Partidul Național-Țărănesc, alături de numeroase personalități ale culturii și științei, iar între 1928 și 1933 este deputat, calitate în care se remarcă prin activitatea parlamentară bogată, talentul oratoric și inițiativele legislative. Este numit subsecretar de stat la Departamentul Agriculturii și Domeniilor (1930-1931), subsecretar de stat la Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor (1932-1933) și ministru al Educației Naționale (1938-1940), în această din urmă calitate inițiind, printre altele, o lege de organizare a învățământului superior. Schimbarea regimului politic din România, prin renunțarea la tron a regelui Carol al II-lea și instaurarea regimului legionaro-antonescian (de extremă dreapta), a avut unele urmări pentru Petre Andrei: a fost scos din învățământul superior, urmărit, anchetat și persecutat. În timpul unei percheziții domiciliare pe 4 octombrie 1940, când urma să fie arestat pe nedrept de legionari, pentru a evita situația în care se afla Nicolae Iorga la acea vreme, a ales să își pună capăt zilelor. În același an, Iorga explica: "Când s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională." La o lună după moartea lui Petre Andrei, Nicolae Iorga a fost ridicat de un grup de legionari și asasinat prin împușcare. Iată cum își justifica savantul Petre Andrei gestul ultim în scrisoarea lăsată soției sale:„ Eu, deși complet nevinovat, din nici un punct de vedere, nu pot trăi umilit și disprețuit. Nu pot suporta nici chiar compătimirea. Am trăit demn o viață întreagă și nici în momente grele nu m-am plecat, necum în aceste momente când mi se face o teribilă nedreptate. De aceea trebuie să termin acum când se deschide o perspectivă neagră.” Într-o altă scrisoare, lăsată copiilor săi, Petre Andrei preciza următoarele:„Eu am conștiința împăcată; sângele și moartea să cadă asupra capului celor care mi-au zdruncinat nervii în halul acesta. Am avut altă atitudine politică decât garda de fier, dar nu am prigonit pe nimeni și nu am făcut nici un gest urât. Nu pot să fiu însă umilit și degradat. De ce să fiu arestat? Dacă aș avea pe sufletul meu o cât de mică vină aș suferi orice, căci aș fi meritat. Dar așa? În cărțile scrise de mine apare clar atitudinea și concepția mea. Voi controlați și veți vedea.” Lucrările filozofului Petre Andrei au fost redescoperite după 1970, când a început culegerea și retipărirea operei sale. În 1991 a fost ales post mortem membru al Academiei Române. Decedat la doar 49 de ani, Petre Andrei a reușit să realizeze 15 lucrări, 5 cursuri universitare, peste 40 de studii și articole de specialitate, 25 de recenzii, 35 de conferințe și cuvântări, 3 rapoarte la legi și peste 75 de discursuri și intervenții parlamentare. Savantul este considerat drept unul dintre întemeietorii sistemului științelor sociologice din România. Din principalele sale lucrări științifice se pot enumera: Sociologia cunoașterii și a valorii
A fost compozitor și profesor universitar (1948-1959), apreciat ca unul din creatorii muzicii simfonice și de cameră în România de inspirație folclorică. A compus 10 simfonii, baletele Taină și Luceafărul, muzică de cameră și instrumentală. În 1948 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. A fost distins cu titlul de „Maestru emerit al artei” și cu Premiul de stat. Conform însă unei dispoziții din 21 noiembrie 1959 s-a interzis orice referire publică la persoana sau opera lui . Mihail Andricu a fost victima unei înscenări a Securității prin care i se atribuiau contacte interzise cu diplomați străini.
Din 1901 până la sfârșitul perioadei interbelice, a fost deputat sau senator în toate legislaturile; din ianuarie 1914 a fost membru al guvernului în repetate rânduri; între 1922-1928 și 1933-1937 a fost ministrul instrucțiunii publice. Între 30 decembrie 1933 și 3 ianuarie 1934 a fost primul ministru interimar al României. A fost cel dintâi ministru plenipotențiar al României la Washington, începând cu ianuarie 1918. După cel de al doilea război mondial a prezidat Asociația de prietenie Româno-Americană. Constantin Angelescu s-a născut în 1869 în familia lui Dumitru Angelescu, negustor din Craiova, și a Teodorei, născută Geblescu, a cărei familie era înrudită cu familia Craioveștilor. După anii de învățătură la școala primară Obedeanu și la liceul Carol I din Craiova, el a studiat medicina la Paris. În Franța s-a specializat în chirurgie în 1897. Revenit în patrie, a lucrat în chirurgie la Spitalul Brâncovenesc, apoi la Filantropia, ajungând profesor universitar (1903) și director al Clinicii universitare de chirurgie. Prin căsătoria cu Virginia Constantinescu-Monteoru, fiica milionarului Grigore Monteoru, a devenit proprietarul stațiunii balneare Sărata Monteoru, al unor terenuri petrolifere și bunuri imobiliare din zona Buzău. Intrând în politică în cadrul Partidului Național-Liberal, dr. Angelescu a devenit deputat (1901) și senator, iar mai apoi ministru al lucrărilor publice (1914-1916) și ministru al instrucțiunii publice. Ca ministru al lucrărilor publice în guvernul Ion I.C. Brătianu, a fost însărcinat, în mod deosebit, cu organizarea serviciului sanitar al armatei române, în preajma intrării României în conflagrația mondială. Partizan al aderării la Antantă, a suscitat supărarea primului ministru care l-a destituit cu prilejul formării coaliției de uniune națională. În 1917, în perioada evacuării guvernului și regelui la Iași, Angelescu a trăit pentru scurtă vreme în refugiu la Odesa, apoi a revenit în țară. În ianuarie - martie 1918 a fost numit de Brătianu cel dintâi ministru plenipotențiar al României la Washington. Apoi, în 1918 a fost vicepreședinte al Consiliului Național pentru Unitatea Românilor înființat de Take Ionescu la Paris. Ulterior a fost ministrul instrucțiunii publice în guverne prezidate de Ion I.C. Brătianu, și apoi de I. Duca, timp în care a efectuat reforme însemnate în sensul modernizării învățământului în România, în continuarea celor inițiate în secolul precedent și la începutul veacului al XX-lea de către mentorul și unchiul său, prin alianță, Spiru Haret. Deviza sa era: „Școală cât mai multă! Școală cât mai bună!Școală cât mai românească!” Textul constituțional cu privire la învățământ, așa cum a fost formulat la 29 martie 1923, se baza pe principiile libertății învătământului, a obligativității și gratuității învățământului primar. A contribuit la adoptarea Legii învățământului primar al statului și a învățământului normal-primar din 26 iunie 1924, la uniformizarea sistemului de educație din România mare. În anul 1925 a instituit examene de bacalaureat. Cu timpul, relațiile cu Ion I.C. Bratianu s-au ameliorat, dr. Angelescu fiind alături de acesta în momentele de după tentativa de asasinat din 1904 și în ultimele ceasuri ale vieții în 1927, când a supravegheat în de-aproape tratamentul medico-chirurgical acordat. După asasinarea premierului Ion Duca, a fost vreme de patru zile prim-ministru interimar, nevoit fiind apoi să cedeze locul lui Gheorghe Tătărescu. În cele din urmă a acceptat să fie ministrul educației naționale în cabinetele conduse de Tătărescu. În timpul Dictaturii regale a lui Carol al II-lea, în anii 1938-1940, dr. Angelescu a fost ministru secretar de stat (în guvernul prezidat de patriarhul Miron Cristea) și apoi consilier regal. Este unul dintre membrii Consiliului de coroană prezidat de Carol II care au votat pentru cedarea Basarabiei și nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică în urma ultimatumului dat României la 26 iunie 1940. Împreună cu Dinu Brătianu, s-a împotrivit acceptării Dictatului de la Viena. Dr. Constantin Angelescu a fost vreme de 24 ani președintele Ateneului Român (1923-1947), iar între 1941-1947 a fost președinte al Ligii culturale. La 24 mai 1934 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. După unele surse, în 1943, împreună cu dr. Nicolae Lupu, a propus reacordarea dreptului medicilor evrei la liberă practică, drept ce le fusese luat prin legislația antisemită din anul 1940. În septembrie 1948 a decedat la spitalul francez Vincent de Paul din București. Moartea l-a scutit de arestare și trimitere în închisorile comuniste. Un liceu teoretic la București și un colegiu agricol din Buzău îi poartă numele.
Numele familiei este de timpuriu cunoscut în Principatul Moldovei. Astfel apare un Zota, pârcălab de Hotin într-un document de la 20 iunie 1589. În ziua de 4 august 1645 semnează un Zota de Cernăuți ca martor un contract de achiziție al marelui logofăt și ctitor al mănăstirii Coșula Gavrilaș Mateiaș. Tânărul Sever a absolvit mai întâi studiile secundare la Cernăuți, apoi studiile superioare (dreptul și științele sociale) la Universitatea din Viena. Își ia licența în drept, în București, în 1904, cu teza: Contractul de locațiune în dreptul roman și român. În anul 1909, istoricul a publicat la București piesa istorică în versuri „Vasile Lupu”. În anul 1911, se stabilește la Iași unde se dedică studiilor de genealogie. El fondează revista Arhiva genealogică care apare de la 1 ianuarie 1912, care va fi, cum spunea Zotta, străină luptelor politice și departe de orice tendință snobistă de diferențiere socială. Din păcate după 1913 nu se mai tipărește din cauza lipsei de mijloace materiale ale editorului. Redacția revistei Arhiva Genealogică a fost la Mănăstirea Golia din Iași. La Arhiva Statului din Iași, în ale cărei bogate depozite Zotta începuse să cerceteze odată cu venirea la Iași, devenise vacant postul de șef al Arhivei, prin pensionarea în octombrie 1912 a lui Gheorghe Ionescu-Gion. Dimitrie Onciul, în calitate de Director General al A rhivelor Statului, dorind să dea un impuls activității arhivistice de la Iași, propune forurilor superioare numirea lui Sever Zotta în acest post. Pe 1 octombrie 1912, acesta a fost numit director al Arhivelor Statului din Iași, funcție pe care a menținut-o până în 1934. În această perioadă a convins particularii să depună la arhive documentele pe care le păstrau. În acest mod au ajuns în depozite documente de la prietenul său Pavel Gore (1875-1927). De asemenea, bogata arhivă particulară, creată de Nicolae Rosetti-Roznovanu, a ajuns, pentru un anumit timp, în depozitele Arhivei din Iași. A fost succesorul lui Ioan Tanoviceanu (profesor de drept în Iași, specializat pe genealogia familiei Prâjescu din satul Stolniceni). Devine membru corespondent al Academiei Române din 1919 și membru onorific al „Comisiei Monumentelor Istorice” (la recomandarea lui Nicolae Iorga). În 1921, împreună cu istoricul Gheorghe Ghibănescu au înființat „Societatea de Istorie și Arheologie” din Iași. Zotta a desfășurat o bogată activitate publicistică bazată în primul rând pe tezaurul documentar al țării, adunat în depozitele Arhivelor Statului. Astfel sub egida Societății de Istorie și Arheologie, în luna octombrie a aceluiași an a început să apară la Iași revista Ioan Neculce în care se tipăreau studii și documente elaborate de el, G. Ghibănescu, Teodor Burada, Nicolai Andriescu-Bogdan și alții. În revista Ioan Neculce, în toate numerele care au apărut între 1921-1933, Sever Zotta a publicat studii și comunicări despre trecutul Iașiului, între care se remarcă interesantul studiu istoric despre mănăstirea Golia. În afară de revista Ioan Neculce, Sever Zotta a colaborat la diferite publicații cu caracter istoric: la Arhiva, Revista istorică, Revista arhivelor, Convorbiri literare, Arhiva românească, precum și la unele ziare (Evenimentul, Opinia, Neamul românesc). A întemeiat cea dintâi publicație de specialitate „Arhiva genealogică” (apărută la Iași în 1912-1913). În evoluția științei genealogice românești, apariția revistei Arhiva genealogică a constituit un fapt cu totul remarcabil. Articolul-program Ce voim este o adevărată profesiune de credință:"Scopul revistei de față este de a trezi și a mări în cercurile largi ale societății românești, dincoace și dincolo de hotarele ei politice, interesul pentru istoria, viața și viitorul familiilor, pentru ca din interesul acesta special să profite interesul general pentru istoria, viața și viitorul neamului românesc." Toată arhiva cu lucrările sale se află în Arhivele din București și Iași (secția de genealogie). In Arhivele Naționale ale României din București se găsește fondul personal Sever Zotta , cu numărul de inventar 948. În acest fond se regăsește corespondența purtată de Sever Zotta cu personalitățile vremii, dintre care pot fi menționate scrisorile de la Nicolae Cartojan, Nicolae Docan, Gheorghe Bogdan-Duică, Constantin Giurescu, Pavel Gore, Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul și Radu Rosetti. În afara acestor documente, în fondul personal există studii și note despre genealogia unor familii nobile și documente colecționate de Sever Zotta. Din ultima serie de documente fac parte un fragment din arhiva lui Pavel Gore și a familiei Rosetti-Roznovanu, scrisori de la Costache Negri, A. Morariu ș.a. Apreciat de D. Onciul și Nicolae Iorga pentru erudiția sa deosebită în domeniul studiilor genealogice, Sever Zotta a intrat în istoriografia română ca un genealogist prin excelență. A trăit în Iași până în 1934, când s-a pensionat. Surprins de evenimentele din vara anului 1940 la casa sa din Davideni (județul Storojineț - azi în Ucraina), Sever Zotta a preferat să rămână pe loc, pentru a-și salva biblioteca și colecția de manuscrise. Pe 13 iunie 1941 a fost arestat de comisarii NKVD care nu i-au dat răgaz decât zece minute pentru a-și face bagajul, fiind deportat de sovietici în Ural. A încetat din viață în prizonierat la Orsk, în sudul Uralilor, în octombrie 1943. O mică parte din bogata sa colecție de documente, manuscrise, corespondența Hurmuzacheștilor etc, a ajuns în păstrarea Arhivelor Statului din București și Iași. După 1941, soția sa Margareta von Zotta a revenit la Cernăuți și a recuperat ce s-a putut din colecția genealogistului, donând cu acest prilej, o parte din scrisorile fraților Hurmuzachi, adresate mamei lor Ileana (Ilinca, Elena), istoricului Teodor Bălan. Sever Zotta a fost decorat cu Ordinul național „Steaua României” în rang de cavaler. Institutul Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta” din Iași îi poartă numele, onorând contribuția sa la dezvoltarea acestor ramuri ale științei istorice în România. După numele său a fost denumită „Strada Sever Zotta” în Iași. Apreciat de D. Onciul și N.Iorga pentru erudiția sa deosebită în domeniul studiilor genealogice, Sever Zotta a intrat în istoriografia română ca genealogistul prin excelență. A deschis un drum pe care merg și azi cei care se ocupă de genealogiile familiilor boierești din Moldova. În Buletinul Institutului Român de Genealogie și Heraldică "Sever Zotta" nr. IX, 7-9, Iași, 2007 Andrei Zotta, nepotul de fiu al lui Sever Zotta a făcut cunoscut testamentul genealogistului. Documentul este datat 29 iunie 1940, a fost deci scris în ultimele ore dinaintea închiderii frontierei celei noi...și adus în țară de fiul lui Sever Zotta, ultimul plecat. Conținutul acestui testament este următorul: Pentru cazul morții mele las pe iubitul meu fiu moștenitor universal. Doresc ca biblioteca și arhiva mea să rămână nedespărțite și dacă fiul meu nu va avea moștenitori legitimi să le doneze sau să le vânză unei instituțiuni culturale. Deasemenea doresc ca dacă va dispune de mijloace, să creieze un fond pentru un premiu anual pentru cea mai bună lucrare de genealogie cu preferință națională. Acesta este testamentul meu. Davideni în 29 iunie 1940. Dintre publicațiile sale fac parte: Sever Zotta a publicat în ziarul Allgemeine Zeitung din Cernăuți (2 august 1936) articolul "Franz Liszt in Cernăuți. Reminiszenzen an den Besuch des grossen Musikers" (trad.:Franz Liszt la Cernăuți. Reminiscențe de la o vizită a unui mare muzician),consacrat omagierii celei de-a 50-a aniversări de la moartea celebrului muzician maghiar. Vizita și cele două concerte prezentate de celebrul muzician la Cernăuți au avut loc în mai 1847, când Franz Liszt a petrecut 7 zile la Cernăuți. Victime ale represiunii sovietice
Băile Cojocna sunt o stațiune balneo-climaterică aflată în estul comunei Cojocna în județul Cluj. Stațiunea se află pe versantul stâng al pârâului Valea Sărată, la o altitudine de 340 m. În zonă au existat încă din timpul ocupației romane exploatări de sare, pe locul cărora au fost amenajate mai multe băi calde. Deasupra ocnelor părăsite ale minelor de sare atestate documentar din secolul al XII-lea și folosite din perioada romană până în Evul Mediu s-au format mai multe lacuri saline. Minele s-au transformat în lacuri saline, iar apa acestora a dobândit proprietăți terapeutice. Două dintre lacuri, Toroc și Lacul Mare, au fost transformate în băi, frecventate în timpul verii. În afară de agrement, băile sunt indicate pentru tratarea afecțiunilor reumatismale (artroze, poliartroze, spondiloze, tendinoze), endocrine și ginecologice. Lacul Mare, supranumit și Lacul Băilor are o salinitate de 109,8 g/l măsurată în timpul verii la suprafața apei. Stațiunea a fost modernizată în 2008, în urma unei investiții realizată cu fonduri europene.
Dorel Zugrăvescu () a fost un inginer geofizician român, membru corespondent (1991) al Academiei Române. Începând din 1977 a activat ca profesor asociat în Catedra de Geofizică a Universității București, iar din anul 1990 a devenit conducător de doctorate în ramura Fizică, specialitatea Fizica Globului. Dorel Zugrăvescu este cel care a introdus în România Geodinamica instrumentală, constând din aparatură, senzori, sisteme de achiziție, stocare și prelucrare a datelor, realizând, singur sau în colaborări, inclusiv cu cercetători din Franța, Germania și Japonia, senzori și aparatură complexă destinată urmăririi deformărilor globului terestru. A realizat profile, poligoane și observatoare de geodinamică, echipate inițial exclusiv cu aparatură de construcție proprie și a montat aparatură de geodinamică, inclusiv de construcție proprie, inclusiv în observatoare din străinătate, și anume, în insula Réunion și în Republica Moldova. În cursul activității sale științifice, Dorel Zugrăvescu a publicat un număr impresionant de lucrări în reviste de specialitate (peste 150), respectiv în volume ale unor manifestări științifice internaționale.
Fost student în chimie la Sorbona. Profesor de chimie organică la București. A făcut cercetări în domeniul chimiei coloidale, al solubilității selective a unor substanțe organice și în domeniul cineticii chimice. A desfășurat o largă muncă de popularizare a chimiei în rândul maselor. A elaborat lucrarea cu caracter didactic: „Introducere în chimia fizică ” (1940). Între 1915-1920 studiază la Facultatea de științe a Universității din București. În 1924, la Roma, primește titlul de doctor în chimie. Din 1928 a fost conferențiar de chimie fizică în cadrul Universității București, catedra de chimie agricolă, iar între 1936-1966 profesor de chimie organică la aceeași Facultate. Angelescu a fost membru corespondent al Academiei Române (1939), membru titular (1963) și profesor emerit și membru al Asociației chimiștilor din Franța și Kolloid Gesellschaft din Germania. Ca cercetător a studiat relațiile dintre structura și proprietățile fizico chimice ale compușilor organici, absorbția și solubilitatea selectivă în dizolvanți polari și în amestecuri de dizolvanți. A cercetat și natura combinațiilor moleculare dintre aminele aromatice și acizii alifatici, cinetica unor reacții chimice ale compușilor organici. A elaborat anumite metode chimice și fizico-chimice pentru analizarea și caracterizarea unor compuși organici destinați industriei.
Aparate de măsurat și măsurări electrice uzuale. Ediția a 3-a revăzută și adăugită. București, Editura Tehnică, 1969,235 p. Medalia de aur pentru primul aparat care măsoară puterile active, reactive și deformante - numit PQD-metrul; în 1968 la Târgul internațional de la Nüremberg. Invenția a fost patentată în S.U.A., Marea Britanie, Elveția, Franța.
S-a născut la 18 noiembrie 1856 în familia cântărețului bisericesc din cătunul Similișoara Bogdanei (comuna Bogdana, județul Tutova). A primit la botez numele de Ioan. Din cauza unei boli a fost nevoit să urmeze clasa I primară între anii 1865-1868 în Bogdana și în Chițocul Vasluiului și celelalte clase primare la Școala publică nr. 1, de lângă Biserica Vovidenia din Bârlad, între 1869-1872. Și-a continuat studiile, cu multe greutăți materiale, la Seminarul din Huși (1872-1876) și apoi la Seminarul "Veniamin Costache" din Iași (1876-1879). A fost ales la 26 iunie 1918 ca arhiereu-vicar al Eparhiei Hușilor cu titulatura de "Bârlădeanul".Devine apoi arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei (1921-1923), îndeplinind și funcția de egumen al Bisericii “Sf. Spiridon” din Iași. La 29 martie 1923 a fost ales ca episcop al Dunării de Jos, cu reședința la Galați. Este întronizat la 31 martie 1923, în prezența regelui Ferdinand I al României. La 31 decembrie 1923, episcopul Nicodim Munteanu al Hușilor (viitorul patriarh) se retrage din scaunul episcopal al Hușilor și devine stareț al Mănăstirii Neamț. Ca urmare a faptului că scaunul hușean devenise vacant, episcopul Iacov Antonovici este ales la 19 martie 1924 ca episcop al Hușilor, păstorind acolo până la moarte (31 decembrie 1931). În perioada păstoririi sale au fost alipite la Eparhia Hușilor 12 parohii din cadrul Mitropoliei Basarabiei. Episcopul Iacov Antonovici s-a remarcat printr-un număr mare de realizări ca episcop al Hușilor, dintre care menționăm următoarele:punerea bazelor “Ligii Culturale” la Huși, fiind ales ca președinte de onoare al acesteia. Sub patronajul său, au avut loc la Huși, la 10 ianuarie 1926, mari festivități prilejuite de punerea pietrei de temelie la Seminarul Teologic, Școala Normală de băieți și inaugurarea noii clădiri a Liceului de Fete “Elena Doamna”. A desfășurat o bogată activitate științifică, remarcându-se ca un cercetător al trecutului ținutului natal. A publicat numeroase volume de studii și documente istorice de interes local, printre care și o colecție de "Documente bârlădene", precum și zeci de articole în periodicele vremii. A fost distins cu Medalia de aur și Placheta de colaborator al Expoziției jubiliare din 1906 (la cea de a 40-a aniversare a urcării pe tron a principelui Carol), precum și cu Premiul Academiei Române (1906,1911,1912). A fost ales membru al Societății istorice române (1901), membru al Societății geografice române, membru al Comisiei Monumentelor Istorice din județul Tutova (1914), membru al Societății Internaționale pentru studii istorice și sociologice din Paris și membru de onoare al Academiei Române (7 iunie 1919). Savantul Nicolae Iorga îl considera a fi “ultimul dintre episcopii cărturari și patrioți moldoveni care merg pe urmele lui Melchisedec Ștefănescu”. Episcopul Iacov Antonovici a decedat la 31 decembrie 1931, în orașul Huși, și a fost înmormântat lângă altarul Catedralei Episcopale. De asemenea, a publicat articole și dări de seama în revistele “Biserica Ortodoxă Română“, ”Revista pentru istorie, arheologie și filologie" (editată de Grigore Tocilescu), “Făt Frumos” din Bârlad, “Miron Costin” din Bârlad, “Răzeșul” din Bârlad ș.a.
Întreaga sa carieră a cercetat depozitele neozoice din Transilvania, spre a elucida succesiunea etajelor stratigrafice din bazinul colinar al Târnavelor și de a pune în valoare noi resurse gazeifere. Locul său de muncă a fost la Mediaș, în Centrala Gazului Metan. Aici a avut la dispoziție atât materia primă de cercetare, cât și tehnologia necesară pentru cercetări. În studiul său "Cercetări geologice în regiunea Grebeniș-Dobra", Vancea face o caracterizare geologică detaliată atât a elementelor de suprafață cât și a depozitelor de adâncime, a domurilor gazeifere de la Grebeniș și Dobra. Augustin Vancea a studiat depozite de adâncime și de mare adâncime, prin foraje ce depășeau 790 m. În intervalul 1.600 m - 2.293 m a studiat o zonă marnoasă cu mai multe intercalații de nisipuri subțiri, cu unele strate de sare macrocristaline, albă sau cenușie. O altă lucrare a sa este "Limita miocen-pliocen în bazinul Transilvaniei".Împreună cu L. Ungureanu, A. Vancea este autorul lucrării "Asupra corelării depozitelor mio-pliocene din Bazinul Transilvaniei pe bază de microfaună". Prin această lucrare, pune bazele corelațiilor faciesurilor de aceeași vârstă geologică de pe o mare suprafață sedimentară, cu dovezi de sondă, cu similitudini fosiliere și structurale. Principalelele studii geologice ale lui Augustin Vancea sunt grupate in cunoscuta lucrare "Neogenul din Bazinul Transilvaniei", cu importanță în cercetarea și cunoasterea stratigrafiei și tectonicii depresiunii colinare a Transilvaniei.
Este considerat întemeietorul igienei experimentale în România. A studiat Medicina la Cluj-Napoca, iar în perioada 1936 - 1938, s-a specializat ca igienist în SUA, ca bursier al Fundației Rockefeller. În 1948 a devenit șeful Catedrei de igienă generală și comunală la Facultatea de Medicina din București și ulterior rector al acestui institut.
Studiile universitare, începute la Facultatea de Medicină din București (1920), le continuă la Cluj, unde în 1925 obține licența. Se specializează în oftalmologie la Clinica Oftalmologică din Cluj și începe cariera universitară ca preparator în 1923, ajungând conferențiar în 1938. Este numit profesor la Institutul de Medicină și Farmacie din Iași, unde activează între 1940-1963, și apoi la Institutul de Medicină și Farmacie din București (1963-1969). Petre Vancea a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1963 și al Academiei de Științe Medicale în 1969. A fost, de asemenea, membru al Academia germană de științe Leopoldina din Halle din 1969 și membru în alte societăți științifice internaționale. Scriitori de popularizare a științei
A obținut titlul de doctor în 1956 cu teza Accentul în limba română. A fost numit asistent la Universitatea din București în 1968 și, după ce a obținut titlul de doctor docent în 1969, a fost numit profesor în 1970.În paralel cu activitatea didactică, a desfășurat o activitate de cercetare la Institutul de Lingvistică și la Centrul de Cercetări Fonetice și Dialectale (devenit în 1990 Institutul de Fonetică și Dialectologie „Al. Rosetti” al Academiei Române). A fost visiting professor la Universitatea din Chicago, în perioadele 1964-1965 și 1970-1971, și apoi la Universitatea din Boston, în 1971. După revoluția anticomunistă din 1989, a fost numit decan al Facultății de Litere a Universității din București între 1990 și 1992. Din 1990 până la sfârșitul vieții a condus Institutul de Fonetică și Dialectologie „Al. Rosetti” al Academiei Române. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1991 și membru titular în 1992. S-a preocupat de teoria limbii și filozofia limbajului și a făcut cercetări asupra mai multor aspecte ale limbii române: stabilirea inventarului de foneme ale limbii române, fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, aplicarea regulilor de transformare la sintaxa limbii române, fixarea etapelor din istoria limbii române etc. A promovat în România orientările moderne ale științei limbii: structuralismul (incluzând fonologia Școlii lingvistice pragheze, glosematica hjelmsleviană, descriptivismul american), tehnicile generativ-transformaționale, semantica, lingvistica textului etc. Ca membru al Academiei Române, Emanuel Vasiliu s-a opus revenirii la grafia cu â și sunt, votând împotriva deciziei din 1993. Celălalt lingvist din acea vreme al Academiei, Ion Coteanu, s-a abținut.
Primii ani îi petrece în comuna natală, cu cele două bunici: Melania și Elisabeta. Tot aici a urmat școala primară (1927-1935). Continuă cu Școala Normală de Învățători de la Cernăuți (1935-1940) și apoi Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” de la Rădăuți (1940-1943). În 1947 devine licențiat al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj, cu specializare în istoria literaturii române, estetică literară și istoria românilor. În timpul studiilor universitare a fost membru în comitetul de conducere al societății studențești bucovinene Junimea. În 1952 a fost admis pe unul din cele două locuri pe țară la doctorat pentru istoria literară de la Institutul de Istorie și Folclor al Academiei Române, și l-a avut conducător științific pe George Călinescu. Teza de doctorat cu tema „Ioan Popovici-Bănățeanul și lumea meseriașilor” a fost susținută în 1957. Din 1975 este iar îndepărtat și ajunge la Muzeul Literaturii Române din București, până în anul 2001. Se va retrage în arhive și biblioteci, rezultatul fiind o valoroasă activitate de istoric literar și de editor. Dimitrie Vatamaniuc a continuat opera lui Dumitru S. Panaitescu (Perpessicius), care și-a închinat viața studierii operei poetului Mihai Eminescu. El este cunoscut și apreciat în țară și străinătate pentru cercetarea și publicarea operelor complete ale lui Mihai Eminescu, îndeosebi a celebrelor Manuscrise facsimilate. Păstrate de Titu Maiorescu și donate Academiei Române în 1902, aceste manuscrise au fost legate în 45 de caiete, fără o cronologie strictă și fără o ordine tematică.„Caietele” au fost citite, descifrate, valorificate și reproduse în ediții succesive, timp de un secol, de câteva generații de eminescologi, de la Perpessicius, George Calinescu, la Dimitrie Vatamaniuc și Petru Creția. Sub coordonarea lui Dimitrie Vatamaniuc, un grup de cercetători a publicat, începând cu 1977, proza și publicistica lui Eminescu. În 1993, s-a încheiat publicarea traducerilor din manuscrisele lui Eminescu, texte germane, note de curs. Medalia comemorativă "150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu"Diplomă de Excelență pentru "contribuția deosebită la punerea în valoare a istoriei literare române, precum și verticalitatea morală, la împlinirea vârstei de 90 de ani" din partea Societății Scriitorilor Bucovineni Numeroase alte studii au văzut lumina tiparului și pot fi consultate în biblioteci.
A fost profesor de geologie la universitățile din Iași și București. S-a ocupat cu studierea cutremurelor din România, a contribuit în mod deosebit la îndrumarea cercetărilor geologice referitoare la zăcămintele de petrol și gaze naturale. În colaborare cu academicianul Gheorghe Macovei a elaborat o lucrare de sinteză asupra cretacicului din România. A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 3 iunie 1941.
A fost prim-adjunct al ministrului finanțelor. A fost distins cu Ordinul Tudor Vladimirescu clasa a III-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”. Iulian Văcărel a publicat cursuri universitare în mai multe ediții, numeroase studii de cercetare fundamentală și aplicativă, cu abordare la nivel de întreprindere și de ramură, la nivel macroeconomic și la scară mondială. Finanțe publice (1992,1999) - coautor și coordonator Asigurări și reasigurări (1993,1998) - coautor și coordonator De asemenea, a participat la elaborarea unor lucrări de analiză retrospectivă și prospectivă:
A devenit student al Facultății de Științe din București, avându-i ca profesori pe Spiru Haret și Gheorghe Țițeica. A obținut rezultate excepționale, deschizându-i-se astfel o carieră universitară, printr-o bursă la Universitatea din Göttingen. Lucrarea sa de doctorat Mișcări fluide discontinue cu două linii libere, care corespundea preocupării științifice ale epocii, a atras atenția specialiștilor și a fost des citată în scrierile referitoare la aceste fenomene. Rezultatele sale în legătură cu schema considerată, numită în lucrările de specialitate „schema Vâlcovici-Birkhoff”, au fost expuse în detaliu de Umberto Cisotti, apoi reluate de Garet Birkhoff. Reîntors în țară, Victor Vâlcovici a preluat catedra de matematică la Universitatea din Iași, unde i-a succedat lui Dimitrie Pompeiu. În 1921, în urma înființării Școalei Politehnice din Timișoara, grație stăruințelor lui Traian Lalescu, Vâlcovici devine profesor la Timișoara și este ales rector al noului centru de învățământ superior tehnic. Cu simțul datoriei împlinite, lăsând la Timișoara un institut înfloritor, acesta se stabilește ca profesor de mecanică în 1930 la Universitatea din București activând până în 1962 când a fost ales membru al Academiei Române. În 1965 a devenit membru titular al Academiei. A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 5 iunie 1943. Victor Vâlcovici este considerat creatorul hidrodinamicii și al aerodinamicii teoretice românești și primul mecanician de anvergură pe care l-a dat . Opera sa științifică are peste 150 de lucrări dedicate mecanicii analitice, teoriei elasticității, astronomiei și cosmogoniei. De numele său se leagă importante cercetări asupra problemei la limita mixtă a lui Volterra, asupra teoremelor universale ale mecanicii, asupra principiilor lui D'Alambert și Lagrange, asupra teoriei mișcării lichidelor pe suprafețele Bernoulli, asupra generalizării ecuațiilor lui Ciaplîghin. A întreprins cercetări cu caracter fundamental de mare interes în teoria elasticității, continuând, în special studiile lui Leonhard Euler asupra teoriei flambajului tijelor elastice cu aplicații la tehnica extracției petrolului. De asemenea, a studiat generalizarea legii de recesie a lui Hubble. Și-a încheiat activitatea științifică prin cercetări cosmogonice și asupra extinderii Universului. A avut preocupări și în domeniul istorie și filozofiei științei (formulând principiul aristotelic al relativității) cu articole ca Fundamentele mecanicii sau Mecanica în cadrul științelor pozitive publicate in Studii și cercetări matematice și Memoriul sectiunii științifice a Academiei Române. De la rolul de tehnician, care execută o lucrare conform ordinelor primite, atribuit de fizica clasică matematicii, fizica cuantică promovează matematica la rangul de cercetător direct al adevărului naturii; matematica suplinește de multe ori imaginația fizică în momentele de carență.
Primăria din Turda (Piața 1 decembrie 1918 nr.28) a fost construită între anii 1884-1886 în stil Neo-Renaissance (neorenascentist) și a fost inițial sediul prefecturii comitatului Turda-Arieș. Clădirea și terenul aferent cuprinde toată partea de est a fostei Piețe de Fân din acea epocă (Piața Regina Maria în perioada interbelică, azi Piața 1 decembrie 1918). De fapt, prefectura urma să fie construită în piața centrală a orașului (azi Piața Republicii). Comitatul Turda-Arieș era singurul comitat în acea vreme care n-avea un sediu propriu administrativ, ci închiriase mereu case străine. Se poate, totuși, să fi avut un sediu propriu în vremurile mai îndepărtate, distrus la invaziile tătaro-turcești. În secolul al XVIII-lea județul închiriase clădirea depoului din actuala Piața Romană, iar în anul 1849 Casa Miko (Piața Republicii nr.8). În anul 1884 s-a aprobat cumpărarea intravilanelor (cu clădiri cu tot) din Piața de Fân ale familiilor Weer Farkas și Kemery Farkas, apoi alte 2 intravilane, pe care s-a construit apoi așa-zisul Palat al Județului (Prefectura) de către antreprenorul Gyula Hórvath, după planurile arhitectului Halmai Andor. La 15 noiembrie 1885 clădirea s-a terminat, iar la 13 februarie 1886 s-a dat oficial în funcțiune. După desființarea Comitatului Turda-Arieș, clădirea a fost preluată de Primăria orașului.
Gheorghe Vâlsan a conceput geografia ca o știință a marilor ansambluri teritoriale, privite în întregul lor, prin integrarea elementelor componente în unitatea din care fac parte. Este primul geograf român care, pe baza principiului că fenomenele antropogeografice nu sunt independente de împrejurările istorice, face legătura dintre istorie și geografie. Teza sa de doctorat, „Câmpia Română” (1915), lucrare fundamentală a literaturii geografice românești, este primul studiu al unei mari unități geografice, în bună măsură actual și azi mai ales prin aprecierea rolului pe care l-au avut subsidențele locale în dispunerea rețelei hidrografice ți în evoluția reliefului. Prin această lucrare el a pus, în același timp cu Constantin Brătescu, bazele geomorfologiei moderne în România. Savant de reputație mondială, Vâlsan a reprezentat România în numeroase congrese internaționale de geografie, în care a deținut funcții importante. Este considerat unul din făuritorii entografiei moderne naționale grație operelor sale cu un caracter teoretico-metodologic precum și activități privind orientarea cercetării etnografice atât pe teren cât și în muzee.
A fost profesor de geologie la Universitatea din București. A făcut studii asupra flișului și neogenului din Carpații Orientali și asupra problemei scidienilor din depozitele neogene. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 7 iunie 1942. Învățători și profesori români
A studiat pentru un an matematica la Cluj Napoca, în 1922 (unde i-a avut ca profesori pe Nicolae Abramescu și Gheorghe Bratu), apoi a devenit student al politehnicii din Dresda obținând titlul de inginer electrotehnician în 1928. A obținut titlul de doctor în inginerie la Dresda, 1937 sub indrumarea lui Heinrich Barkhausen cu o teorie a difuzării căldurii în conductoare și contacte. A fost președinte al Comisiei de Automatizări a Academiei Române și un precursor al industriei electronice și a elementelor de automatizare din România. A efectuat cercetări asupra difuziei informației științifice și a tratat noțiune de energie informațională, introdusă de Octav Onicescu. A fost redactor responsabil al revistelor Eletrotehnica și Progresele științei. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 31 mai 1940.
S-a născut în satul Adam, Galați, ca fiu al unui țăran. A efectuat studiile secundare la Bârlad, iar în perioada 1902 - 1905 urmează Facultatea de Științe din cadrul Universității din București. În perioada 1909 - 1914 se specializează la Sorbona (unde îl are ca profesor pe Émile Picard) și își ia doctoratul la București în 1923, cu teza O clasă generală de polinoame trigonometrice și aproximațiunea cu care ele reprezintă o funcțiune continuă. În același an, 1923, în care intră ca profesor titular la cursul de algebră superioară la Universitatea din Cluj, funcție pe care o deține până la pensionare. În 1948 este ales membru de onoare al Academiei Române. A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 7 iunie 1943. În 1963 primește titlul de Om de știință emerit. Theodor Angheluță are contribuții de seamă în domeniul teoriei funcțiilor, al ecuațiilor diferențiale și integrale, al ecuațiilor funcționale și algebrice. Un tip de ecuații funcționale îi poartă numele: "Ecuații funcționale Angheluță". De asemenea, are contribuții în teoria seriilor trigonometrice. Theodor Angheluță a scris peste 90 de lucrări originale, dintre care:
A fost profesor la Institutul Politehnic din București. A adus contribuții în domeniul descărcărilor electrice în gaze și a cercetat spectrele de absorbție a numeroase substanțe. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936.
Nicolae A. Anastasiu () un geolog român, membru corespondent al Academiei Române din 2001 și membru titular din 4 noiembrie 2016. A avut contribuții în evaluarea potențialului României în resurse energetice neconvenționale (shale gas) a prezentat lucrări științifice, a ținut conferințe și a organizat cursuri postuniversitare pe această temă. A fost coautor și coordonator al Raportului CENTGAS: ”Resurse de gaze naturale din zăcăminte neconvenționale - potențial și valorificare”
A obținut titlul de doctor în chimie în anul 1988, conducătoarea tezei fiind reputata chimistă Maria Brezeanu, membră a Academiei Române, după care și-a continuat specializarea post-doctorală la Paris (1991) și la Göttingen (bursier Alexander von Humboldt, 1992-1993). În primii 5 ani, Marius Andruh își desfășoară activitatea în zona de producție și cercetare. Astfel, stagiul de 3 ani ulterior absolvirii facultății (1979-1982) îl efectuează la IPRS-Băneasa, iar următorii doi ani la Institutul de Chimie Fizică din București. Din 1984 începe să desfășoare activitate didactică în cadrul Catedrei de Chimie anorganică a Facultății de Chimie de la Universitatea din București, devenind profesor (1996) și ocupând apoi poziția de Șef de catedră (2004). În paralel, doi ani a fost profesor asociat la Universitatea Québec din Montréal (1994-1996). Este coautor al unor manuale de chimie pentru liceu: Chimie pentru clasa a VII-a, a IX-a, clasa a XII-a (în trei variante) și Problemele de Chimie pentru clasele a IX-a și a X-a. Prin cercetările sale, Marius Andruh a contribuit la dezvoltarea chimiei combinațiilor complexe poli-nucleare, cu realizări în următoarele direcții: materiale moleculare luminescente. a utilizat, pentru prima dată, complecșii heteroleptici bis-oxalato ai cromului (III) ca metalo-liganzi pentru obținerea de sisteme hetero-metalice cu punți oxalato. Este membru sau ocupă poziții de conducere în diverse asociații profesionale, naționale și internaționale, sau în comitete editoriale: membru de onoare al Academiei de Stiinte a Moldovei (2018). Marius Andruh, academician: „Cred cu tărie că practica trebuie făcută bine și cu enormă responsabilitate“, 20 decembrie 2011, Livia Cristescu,
Datorită izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial a fost obligat să întrerupă studiile în Anglia și s-a transferat la Școala Politehnică din București, Facultatea de Electromecanică, unde a luat licența de inginer în anul 1942. După absolvire și până în 1945 a lucrat la Atelierele CFR Grivița și concomitent, începând cu anul 1943, a îndeplinit funcția de asistent la Catedra de motoare cu ardere internă a Institutului Politehnic București. După 1945 s-a consacrat exclusiv activității didactice. A ocupat succesiv funcțiile de șef de lucrări, conferențiar, din 1948, și profesor, din 1951. În 1956, Constantin Aramă a fost promovat șef al Catedrei de motoare cu ardere internă din Institutul Politehnic București, funcție pe care a deținut-o până în 1961. În 1948 a fost numit șeful Secției de Termotehnică din Institutul de Energetică al Academiei Române, funcție pe care a deținut-o până în 1959. Una din cele mai importante contribuții ale academicianului Constantin Aramă la dezvoltarea științei o constituie fundamentarea noii discipline cunoscută sub numele de „Terotehnică”. Primul tratat de Terotehnică a apărut sub semnătura academicianului Constantin Aramă în anul 1976.
Simion Oeriu (Schaefer, membru corespondent al Academiei Române, profesor universitar; în această calitate a elaborat o serie de manuale universitare și politician comunist. A contribuit la dezvoltarea chimioterapiei tuberculozei, preparând substanțe prin care a inhibitat rezistența microbilor la antibiotice. A studiat din punct de vedere biochimic fenomenul îmbătrânirii și al biostimulatorilor. Prof. Oeriu a fost unul dintre participanții la construirea unui sistem sanitar de tip comunist. Dr. Simion Oeriu a fost comisar general al executării armistițiului, având rang de subsecretar de stat (1945-1946) și comisar general al guvernului pentru legătura cu Comisia Aliată de Control (1946-1947), apoi comisar al guvernului pentru aplicarea Tratatului de Pace de la Paris.„Comisia Ministerială pentru executarea Tratatului de Pace” a fost înființată în ședința Consiliului de Miniștri al României, din 26 septembrie 1947, iar Simion Oeriu a fost numit președinte. Atribuțiile „Comisiei” erau de a elabora normele cu caracter general și specific pentru aplicarea Tratatului, programarea și coordonarea lucrărilor în acest sens, repartizarea pe Departamente a obligațiilor, interpretarea clauzelor Tratatului și autorizarea Departamentelor de a încheia aranjamente și convenții necesare executării obligațiilor din Tratat. După 1944 au început presiuni pentru scindarea catedrei de biochimie de la Facultatea de Medicină din București și pentru numirea ca profesor a unui activist comunist, chimistul Simion Oeriu, demnitar important în comisia de armistițiu, numit între timp ministru subsecretar de stat. Acesta l-a șantajat pe titularul catedrei, Profesorul Ciocâlteu, cu vederile legionare ale fiului său, exprimate în adolescență. A obținut de la ministrul Educației, Ștefan Voitec, epurarea Profesorului Ciocâlteu, în februarie 1947, în pofida faptului că o comisie de epurare îi analizase dosarul și îl găsise fără reproș. În calitate de președinte al Comisiei Ministeriale pentru Aplicarea Tratatului de Pace, Simion Oeriu este unul din cosemnatarii "Proclamației guvernului către popor", din 30 decembrie 1947, prin care se aducea la cunoștință abdicarea regelui Mihai. A fost distins cu Ordinul Meritul Științific clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.
Ionel Valentin Vlad () a fost un inginer și fizician român, membru al Academiei Române (membru corespondent din 9 martie 1991, apoi membru titular din 7 iulie 2009). La 27 aprilie 2010 a fost ales vicepreședinte al Academiei Române, iar la 8 aprilie 2014 a fost ales președinte al Academiei Române. După terminarea studiilor a început activitatea de cercetare la Institutul de Fizică Atomică din București, în Laboratorul „Metode optice în fizica nucleară” (condus de prof. Ion Agârbiceanu, membru al Academiei Române), unde a realizat primul laser cu mediu activ solid din România (1968, împreună cu G. Nemeș) și unde a fost atestat cercetător științific. A înființat și a condus Laboratorul de Holografie din cadrul Institutului de Fizică Atomică, Secția Lasere. În 1984 a făcut o vizită academică la TH-Darmstadt, finanțată de Autoritatea germană pentru schimburi academice (DAAD), pentru cercetări în conjugarea optică a fazei. A fost autorul, singur sau împreună cu profesorii, colegii sau studenții săi, a unor rezultate științifice importante: crearea și studiul hologramelor în timp real, înregistrate în absorbanți saturabili (1969), realizarea primelor holograme profesionale din țară (1970), elaborarea primelor aparate de holografie și de prelucrare a imaginilor cu laseri din România (1974, în colab. cu D. Popa), conjugarea optică a fazei în cristale de niobat de litiu și semiconductoare amorfe, folosind impulsuri laser cu durată foarte scurtă (picosecunde) (1981, în colab.), realizarea și studiul unor dispozitive optoelectrice bistabile pentru prelucrarea paralelă a imaginilor (1982-1985, citate de patru ori în tratatul reputatului prof. H. M. Gibbs, Optical Bistability, Academic Press, N.Y., 1985), realizarea unor sisteme originale de prelucrare optică a informației (1984-1989, în colab.), concepția și realizarea unei metode originale de măsurare a vibrațiilor cu amplitudini subatomice (de picometri), folosind generarea unei rețele optice neliniare în GaAs:Cr și un procedeu original de autocalibrare la această scară (în colab. cu S. Stepanov, D. Popa ș.a.; rezultatul este considerat o referință în domeniu), reconstrucția directă spațială a fazei optice din imagini (colab. cu D. Malacara, lucrare invitată în Progress in Optics, ed. E. Wolf, 1994), teoria spectrului Planck discret în cavități cuantice și a spectrelor de fononi discrete în nanostructuri, care corectează legi fizice cunoscute și constante tabelate (colab. cu prof. N. Ionescu-Pallas, 1995-2007), găsirea unor soluții analitice pentru ecuațiile care descriu difuzia stimulată Brillouin (SBS), a formulei analitice pentru reflectivitatea conjugată și utilizarea lor în realizarea unor rezonatori de calitate pentru laserii de mare putere (colab. cu prof. M. Damzen, Imperial College și foștii săi doctoranzi, V. Babin și A. Mocofănescu, 2000-2003), teoria și observarea experimentală a solitonilor optici spațiali, care permit ghidarea luminii prin lumina în zeci de mii de canale de informație paralele ultrarapide (femtosecunde) în cristale de niobat de litiu (colab. cu prof. M. Bertolotti, E. Fazio și fostul său doctorand A. Petriș, 2000-2010, cu rezultate citate de sute de ori în literatura internațională). Rezultatele cercetărilor sale în domeniile holografiei, prelucrării optice a informației, opticii nelineare, opticii cuantice, nanofotonicii și instrumentelor de măsurare cu laseri au fost expuse în peste 175 de lucrări, în peste 220 de lucrări comunicate la manifestări științifice și în trei brevete de invenție, dintre care unul acordat și în S.U.A.A fost editorul a opt volume „Proceedings SPIE”(publicate în S.U.A., 1994-2013) și editor-șef al revistelor „Proceedings Romanian Academy”-Seria A și, din începând cu anul 2000, „Romanian Reports in Physics” (revista cu cel mai mare factor de impact ISI Thomson între revistele Academiei - 2016). Ioan Robu, arhiepiscop romano-catolic de București, a evidențiat la slujba de înmormântare a academicianului Vlad, fapul că acesta și-a practicat religia chiar și în vremea dictaturii comuniste, arătând chiar și înainte de 1989 „că se pot pune în armonie în același univers și credința, și știința.” Slujba de înmormântare a fost oficiată în Catedrala Sfântul Iosif din București. Ca vicepreședinte al Academiei Române, a înființat Școala de studii avansate a Academiei (SCOSAAR) cu o organizare și o structură compatibilă cu școlile doctorale europene, a coordonat evaluarea institutelor de cercetare ale Academiei (având și experiența unor consultări cu Academia de Științe din Paris), a coordonat elaborarea Strategiei pentru cercetare a Academiei și corelarea ei cu Strategia națională pentru cercetare-dezvoltare-inovare și Programul UE “Horizon 2020”, a coordonat activitatea unor secții științifice ale Academiei ș.a.
Publică numeroase tratate și monografii privind bolile infecțioase, unele traduse în alte limbi, precum și diferite cărți la granița dintre medicină și literatură (Medici scriitori, Scriitori medici, De veghe pe frontul vieții sau Arta scrisului medical). A condus revista Viața medicală. S-a stins din viață în 3 iulie 1991, lăsând în urma sa o puternică școală de boli infecțioase, numeroși prieteni și admiratori din lumea medicală, a artelor, a vieții sociale.
A avut contribuții substanțiale în domenii de mare interes ale fiziologiei moleculare integrative: fiziologia imunității, a sângelui, a circulației ș.a. A făcut cercetări în fiziologia sistemului sangvin și în fiziologia muncii. A investigat eritropoieza și sinteza eritropoietinei.
A fost profesor de medicină veterinară la Facultatea de medicină veterinară din București. Este cunoscut prin importante cercetări privind compoziția chimică a materiei vii, metabolismul animal și prin lucrările din domeniul lactologiei.
Între octombrie 1916 - martie 1917 a urmat cursurile Școlii Militare de ofițeri de rezervă din Botoșani, fiind apoi repartizat la Regimentul 51 / 52 Infanterie, cu care participă la Primul Război Mondial. După demobilizare, urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității București, unde-și susține licența în iunie 1922, după care pleacă la specializare în Germania, unde își ia doctoratul în Filosofie la Universitatea din Berlin, în iunie 1926. Ca secretar al Societății Române de Filosofie (1928 - 1940), a întemeiat Editura Filosofică (1930 - 1944) și a devenit secretar de redacție al Revistei de Filosofie (1928 - 1943). A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 6 iunie 1939. În 1943 devine membru corespondent al Academiei Române, titlu care i s-a ridicat (și nu numai lui) de către regimul comunist, în 1948. După pensia de merit (1959), lucrează la revizuirea operei sale, pentru o viitoare reeditare, până la dispariția sa din 21 aprilie 1971. În 1970 fusese ales membru al Academiei de Științe Sociale și Politice. A colaborat la numeroase reviste de specialitate și de cultură din țară și străinătate. Lucrările sale, de proporții, de valoare actuală, au fost elaborate de pe poziții raționaliste. Teoria cunoștiinței, 2 volume, București, Univers enciclopedic, 1995; ( ediții antecedente: 1941; ed. a II-a, 1944), Antologie filosofică. Filosofi străini (1943), alte 3 opere postume, alte 14 lucrări lăsate în manuscris. Teoria cunoștinței - ediția din 1941/1944 - lucrare a Profesorului pe Internet
Cercetări științifice în domeniile compușilor organofosforici și antidotismului acestora, farmacologia radioprotectorilor chimici, farmacologia experimentală și clinică a antihipertensivelor și antiaritmicelor, psihofarmacologia psihotomimeticelor și drogurilor de abuz. Coordonator de studii de bioechivalență și studii clinice de fază I. 20 de volume publicate, peste 290 de lucrări științifice publicate și comunicate. 18 brevete de invenție.
Gheorghe Balș () a fost un inginer și istoric de artă român, membru titular al Academiei Române. A lucrat, printre altele, la construcția podului de la Cernavodă și a portului Constanța, iar în colaborare cu arhitectul Nicolae Ghica-Budești la construirea Institutului de seruri și vaccinuri „L. Pasteur” din București. A publicat studii valoroase de sinteză asupra arhitecturii bizantine, precum și asupra bisericilor și mănăstirilor moldovenești. Gheorghe Balș și-a făcut studiile superioare în Elveția, luându-și bacalaureatul la Lausanne și obținând diploma de inginer la Politehnica din Zürich. Întreprinde călătorii de studii în Bulgaria, Serbia, Grecia, Turcia și Rusia pentru cercetarea influențelor străine în arhitecutra veche românească. Se afirmă în calitate de constructor, colaborând cu Anghel Saligny la realizarea podului de la Cernavodă. Este autorul unor construcții în portul Constanța și a multor construcții spitalicești. Se remarcă mai cu seamă ca cercetător al arhitecturii românești, fiind unul dintre cei mai apreciați istorici ai artei vechi românești. În acest domeniu, a scris lucrările: A făcut parte din comisia monumentelor istorice (din 1923). La 4 iunie 1923 a fost ales membru titular al Academiei Române, între mai 1928 și mai 1931 fiind vicepreședinte al înaltului for. La 9 iunie 1925 a ținut discursul de recepție, vorbind despre începuturile arhitecturii românești din Moldova.
Urmează școala primară și patru clase de liceu la Galați, continuă la Liceul Spiru Haret din București, unde va face și studii de sociologia culturii și etnologie la Facultatea de Litere și Filosofie (1934-1937). A fost profesor de filosofie și drept (1937-1950), de drept și chimie (1950-1957) la Liceul Militar Nicolae Filipescu de la Mănăstirea Dealu, la Giurgiu și București. Sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti, își ia doctoratul în etnologie-sociologie a culturii în 1944 (validat în 1947), cu teza Troița, o problemă de mitologie română, din care va publica prima parte, Coloana cerului, în 1972. Din 1958 a fost cercetător și șef de sector la Institutul de Arheologie din București, cercetător și șef de sector la Institutul de Istoria Artei (din 1960), cercetător și șef al Secției etnografice (din 1967) la Institutul de Etnografie și Folclor, ale Academiei Române. A elaborat lucrări de sociologia și filosofia culturii, mitologie, etnografie, etnologie și folcloristică. O secțiune însemnată a operei sale o constituie studiile de mitologie, numărându-se printre cercetătorii care au făcut pasul important de la mitografie la mitologie. Romulus Vulcănescu afirma că «în fond mitologia este sarea oricărei culturi, expresia creației majore a tuturor experiențelor transculturale. Nu poți cunoaște capacitatea de creație spirituală a unei comunități etnice sau naționale fără să-i cunoști concepția mitică, istoria particulară a viziunii sale seculare despre destinul omului în cosmos, valențele condiției creatoare în ecosistemul din care face parte, aspirațiile etice în contextul spiritual al umanității».
A studiat la Universitatea din Cernăuți și la Universitatea din Viena. A fost profesor la Universitatea din București și director al Arhivelor Statului, a fost primul președinte al Comisiei consultative heraldice. A întemeiat școala critică în istoriografia românească. S-a ocupat de problema originii românilor, demonstrând argumentat formarea poporului român pe o arie întinsă de ambele părți ale Dunării și respingând teoria migrațiunii medievale a românilor din Peninsula Balcanică emisă de unii istorici austrieci ca Franz Josef Sulzer, Eduard Robert Rösler sau Johann Christian von Engel. A demonstrat, pe bază de documente, că formarea statelor feudale românești a fost o urmare firească a dezvoltării vechilor formațiuni politice locale, combătând teoria neștiințifică a „descălecatului”.
După studii liceale la Sibiu și Brașov, a urmat literele la Budapesta, fiind, din 1898, profesor de limba și literatura română și de limba maghiară la gimnaziul român din Brașov. În 1916, în timpul refugiului, va funcționa ca profesor la Liceul „Codreanu" din Bârlad, apoi la licee din Chișinău, revenind în 1918 la Brașov. A editat, între anii 1929 și 1938, „Țara Bârsei", revistă de cultură, și a colaborat și la „Transilvania", „Gazeta Transilvaniei", „Societatea de mâine", „Familia", „Tribuna" (Arad), „Dreptatea" (Brașov), „Românul" (Arad), „Gând românesc".Două sunt în principal laturile scrisului lui Banciu: evocarea unor luptători pentru drepturile românilor transilvăneni - de la unii celebri, ca G. Barițiu, G. Bogdan-Duică, V. Goldiș și Al. Bogdan până la țărani modești, ca Nicolae Oprea - și cultivarea limbii în cadrul rubricii „Din dicționarul greșelilor noastre de limbă și ortografie", apărută în revista „Societatea de mâine". Portretele și evocările au apărut în volumul Morții vii (1938), nota comună surprinsă și reliefată de Banciu în definirea celor despre care scrie fiind dârzenia în apărarea limbii, a tradițiilor și credinței românilor. Cel mai amplu portret, o micromonografie, este conținut de volumul Dr. Alexandru Bogdan (1926), consacrat unui strălucit intelectual transilvă-nean, în Disprețuiții „ciobani valahi" (1944), este evocat curajosul țăran Nicolae Oprea, care, în timpul a trei călătorii întreprinse la Viena, a apărat, cum s-a priceput, ortodoxia în fața oficialilor habsburgici. În descendența demersului lui Titu Maiorescu din Limba română în jurnalele din Austria, Banciu, în lucrarea Cum vorbim și cum ar trebui să vorbim românește (Ardelenisme și alteisme) (1913), pune în discuție numeroase cuvinte și expresii nemțești și ungurești improprii limbii române, semnalând multe anomalii în fonetică, morfologie și sintaxă, lexicologie și locuțiuni.
S-a născut la 1 octombrie 1927 în satul Lozova din județul Lăpușna (Basarabia), în familia răzeșilor Vasile și Vera Vornicescu. Școala primară a făcut-o în satul natal, apoi a urmat seminarul monahal la Mănăstirea Neamț (1946-1948) și seminarul monahal superior la aceeași mănăstire (1948-1951). A urmat Institutul Teologic din București (1951-1955), cursurile de doctorat în teologie la același institut (1955-1958) și cursuri postuniversitare la Bossey și Geneva în Elveția (1969-1970). Doctoratul și l-a luat la București în 1983. Mitropolitul Iustin Moisescu l-a hirotonit arhimandrit la 2 februarie 1962 și de la 25 martie 1966 până la 15 decembrie 1970 a fost stareț al Mănăstirii Neamț. De la 23 aprilie 1978 a devenit mitropolit al Olteniei. A scris numeroase cărți, articole și studii pe teme patristice, istorice și ecumenice. A publicat în țară și străinătate. În 1996 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A murit la 17 mai 2000 la spitalul județean Craiova în urma unui atac de cord. Incercări, posibilități și propuneri în vederea înființării Patriarhatului înainte de 1925, în BOR, an. XCIII, 1975, nr. 11-12, p. 1342-1365, Una dintre primele scrieri ale literaturii române stravechi:Pătimirea Sfinților Epictet și Astion" (de la cumpăna secolelor III-IV), Craiova, 1990,244 + XXII p. (text Român, francez. engleză extras din MO, an. XLI, 1989, nr. 1, p. 20-74).
După terminarea studiilor, s-a stabilit la Brașov, unde, din anul școlar 1890/1891, a ocupat catedra de limba română și latină, la Liceul românesc din localitate, iar în 1894 a fost numit în funcția de director al acestei școli În această calitate, Virgil Onițiu a ridicat școala pe care o conducea la nivelul cerințelor vremii. A inițiat "Masa studenților" pentru elevii săraci, a încurajat excursiile școlare și practicarea sporturilor, construind chiar un patinoar în curtea școlii. A înființat muzeele de numismatică, de arheologie, de filologie, estetică și bibliotecile de clasă, a completat laboratoarele cu aparate noi de fizică. Între 1894-1915 a fost inspector șef al școlilor din Brașov. A inițiat editarea colecției “Biblioteca teatrală” la Brașov și a pus piatra de temelie a localului internatului. A colaborat la diverse publicații, precum Familia, Tribuna. A scris mai multe povestiri, foiletoane satirice, piese de teatru, studii de literatură și folclor. În anul 1902 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
Principalele domenii ale activității de cercetare ale acad. prof. Mircea D. Banciu au fost: chimia sistemelor ciclice și policiclice tensionate, sinteze de compuși ciclofanici, sinteze de compusi cu activitate biologică (printre care inhibitori si activatori de anhidrază carbonică). reacții de piroliză tip „fulger” a unor hidrocarburi policiclice și a unor compuși heterociclici (metodă de studiu a mecanismelor de reacție și de sinteză în chimia organică). reacții stereo-și enantioselective heterogen catalizate, metode fizice in chimia organică, etc. Promotor al cercetării de vârf în chimia organică, academicianul Mircea D. Banciu a desfășurat o foarte susținută activitate de cercetare fundamentală. Este unul dintre creatorii domeniului - amplu și complex - al chimiei compușilor dibenzocicloalcanici, pe care l-a dezvoltat în mod esențial, pe multiple planuri, de la sinteză la piroliză, de la cercetări fizico-chimice la fotolize și transpoziții, de la studii mecanistice la aplicații biologice in vivo. Rezultatele cercetărilor întreprinse de academicianul Mircea D. Banciu si colectivul său de cercetare sunt cuprinse în 150 de lucrări originale, publicate în cărți, tratate și reviste din țară și străinătate (vezi Publications List). În fiecare din domeniile menționate, academicianul Mircea D. Banciu, alături de colaboratorii săi, a obținut rezultate originale deosebite, majoritatea recunoscute pe plan internațional, dintre care merită să fie menționate: Recunoașterea meritelor sale științiifice este atestată de alegerea sa ca membru al mai multor societăți științiifice naționale și internaționale dintre care menționăm: Consiliul Național al Societății Române de Chimie, al Societății Europene de Chimie, al Societății Americane de Chimie, etc. Activitatea academicianului Mircea D. Banciu a fost apreciată și prin acordarea unor premii și distincții:Premiul pentru cercetare științifică (Ministerul Invățământului, 1969), Premiul „Gh. Spacu” al Academiei Române (1982) pentru lucrarea „Sinteze și reacții în clasa dibenzocicloalcanilor” (autor unic),
Pe locul acestei biserici se afla, până la 1852, o mănăstire domnească despre care nu se cunosc prea multe amănunte. Între anii 1852 și 1858 se construiește aici această biserică, care va fi sfințită la 8 noiembrie 1860. Biserica suferă stricăciuni de-a lungul timpului, fiind grav deteriorată în urma cutremurului din 1940 și în urma bombardamentelor din 1944. În timpul ÎPS Justinian au fost executate lucrări de restaurare. În anul 1954, după terminarea lucrărilor de restaurare, a fost sfințită de ÎPS Justinian al României si ÎPS Kiril al Bulgariei și rânduită a fi Paraclis Patriarhal (locul unde au loc hirotoniile episcopilor vicari, intronizările, vizitele la nivel înalt bisericesc, sfințirea Sfântului Mir). În urma cutremurului din 1977, dar mai ales în urma lucrării de construcție a metroului bucurestean, biserica suferă mari pagube și în plus regimul comunist o trece pe lista bisericilor ce aveau sa fie dărâmate. Biserica este și de această dată salvată de ÎPS Teoctist (hirotonit chiar aici, la 5 martie 1950), care rânduiește ca această bserică să fie reparată și înfrumusețată, sfințirea făcându-se în anul 1990. Biserica este construită după un plan arhitectural deosebit, cu o turlă centrală și două turnuri în față. Are 41 de metri în lungime, 14 de metri în lățime și 38 de metri în înălțime. Stilul construcției este eclectic-istorist, cu elemente neoromanice, neogotice și de artă moldovenească. În interior sunt de semnalat coloane de marmură, vitralii colorate artistic, cu scene biblice și sfinți, executate la Viena. În picturile executate de Gheorghe Tattarescu în 1862 se pot observa influențe ale Renașterii. Este clasată ca monument istoric, .
După terminarea studiilor și-a început cariera ca asistent, continuând gradele universitare, între 1970-1990, apoi a continuat ca profesor de compoziție. În 1968 a înființat la Cluj ansamblul „Ars Nova”. Din 1990 este vicepreședintele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. În 1995 înființează și este directorul Festivalului Cluj Modern. Este profesor de compoziție al Academiei de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca și a susținut cursuri în Germania, Israel, Elveția, Statele Unite ale Americii. Preocupările pentru creația lui George Enescu s-au concretizat în teza de doctorat, publicată cu titlul Enescu în conștiința prezentului (1969, Editura pentru Literatură; traducere în franceză: Enesco dans la conscience du présent, 1981, Editura Științifică și Enciclopedică), precum și prin finalizarea, potrivit schițelor originale, a unor lucrări enesciene neterminate: Simfonia nr. 5 (pãrțile I și IV), Caprice roumain pentru vioarã și orchestrã, poemul vocal-simfonic Strigoii pentru sopranã, tenor, bariton, cor și orchestrã, pe versurile lui Mihai Eminescu. În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, al cărei membru titular este din 2012. Pe lângă simfonii și alte lucrări pentru orchestră, a mai compus două opere (Secretul lui Don Giovanni - 1969-1970 și Oreste-Oedipe - 1999-2001), muzică de cameră, muzică pentru cor și lieduri, precum și muzică de film. Grupaj de articole și interviu, sub genericul Cornel Țăranu 80, în:
Constantin Baraschi () a fost un sculptor român, membru corespondent al Academiei Române (1955). Primul contact cu sculptura și cu mesteșugul cioplirii pietrei este reprezentat de înscrierea sa la Școala de Arte și Meserii a meșterilor italieni stabiliți în jurul anilor 1900 la Câmpulung Muscel. În 1921, s-a înscris la Școala de Arte Frumoase din București, la clasa de sculptură a lui Dimitrie Paciurea. A părăsit această școală, în 1925, pentru a urma cursurile Academiei Libere de Arte Plastice. Debutul său public a fost la Salonul Oficial din 1925. În 1926, Baraschi era premiat la aceeași manifestare oficială, iar în 1927 primea o bursă de studii în Franța. Ca și prietenul său Mac Constantinescu, sculptorul studiază la Academia Julian în preajma lui Marcel Bouchard, apoi se îndreaptă și spre cursurile libere ale Academiei “Le Grande Chaumiere”, intrând în atelierul-școală a lui Bourdelle. După debutul expozițional ce se consumă la București în 1928, cariera lui Baraschi va intra pe o traiectorie continuu ascendentă, devenind unul dintre cei mai expresivi maeștri ai artei sculpturale, evidențiat printr-o corectă redare a anatomiei umane. Despre Constantin Baraschi se știa că încă cu câteva luni înainte de Lovitura de stat de la 23 august 1944 ar fi început să modeleze Monumentul ostașului sovietic eliberator, care apoi a fost dezvelit în Piața Victoriei în anul 1946, în prezența regelui Mihai al României. Pentru a cinsti memoria unor ilustre personalități ieșene, Senatul universității din Iași, întrunit la 23 octombrie 1934, a înființat o comisie care avea nobila misiune de a acționa "pentru grabnica înfăptuire a statuilor lui Vasile Conta, Titu Maiorescu și Alexandru D. Xenopol". Executarea lor i-a fost încredințată sculptorului Constantin Baraschi. Din cele trei monumente, s-a păstrat doar statuia lui A. D. Xenopol. Nu se știe ce s-a întâmplat cu statuia lui V. Conta. Statuia lui Titu Maiorescu, amplasată în partea de sus a Universitățtii, a fost demolată într-o noapte a anului 1950.Printre creațiile sale de referință se numără două altoreliefuri pentru Arcul de Triumf, statuia „Nicolae Bălcescu”, dezvelită în 1969 la Pitești și două basoreliefuri pentru fațada Institutului de botanică din capitală. La Câmpulung, în Grădina Publică, se află sculpturile sale "N. Bălcescu" și "Autoportret".Tot în localitate mai sunt "Țăranca din Muscel" și grupurile statuare de la Cimitirul Flămânda și de la intrarea în stadion. Tot în Constanța se află "Satirul și Nimfa", statuie amplasată, în anul 1964, în parcul Teatrului Constanța. Sculptura "Extaz", aflată în muzeu, a fost lucrată din marmură, iar o variantă turnată în bronz este amplasată în stațiunea Mamaia. În Muzeul Județean de Artă Prahova "Ion Ionescu-Quintus"- Ploiești, Constantin Baraschi este prezent, între altele, cu două proiecte de monumente ecvestre inedite ale Regilor Carol I și Ferdinand. Statuia ecvestră a regelui Carol I, din bronz patinat, în format 69x55x20 cm, îl reprezintă pe rege în uniforma militară din timpul Războiului de independență (1877 - 1878). Calul și călărețul sunt înfățișați într-o atitudine oficială, de trecere în revistă a trupelor. Lucrarea este realizată într-o manieră realistă, obișnuită în cazul comenzilor oficiale, dar denotă respect față de limbajul plastic obișnuit. Este bine proporționată și are monumentalitate în ciuda dimensiunilor reduse. În 1936 s-a organizat la București un concurs pentru realizarea monumentelor ecvestre ale regilor Carol I și Ferdinand. Concursul a fost câștigat în ambele cazuri de către Oscar Han dar comanda a fost acordată până la urmă pentru execuție lui Ivan Meštrović, care le-a și realizat. Lucrarea expusă la Ploiești reprezintă proiectul statuii cu care Constantin Baraschi s-a prezentat la concurs. În București, pe Calea Dorobanți, se găsește blocul Zodiac, construit în perioada interbelică, care astăzi este declarat monument istoric. Poartă această denumire datorită celor 16 panouri decorative cu tematică astrologică realizate de Constantin Baraschi. Este singurul sculptor român care a scris un tratat de sculptură ("Tratat de sculptură", 2 vol., Editura Meridiane 1962. Ediția a II-a în 1964). În orașul său natal se găsește Casa memorială Constantin Baraschi. Este construită în stilul artei țărănești în sec. XIX. Pe peretele casei se află o placă memorială care amintește că aici s-a născut și a creat sculptorul Constantin Baraschi (1902-1966). De-a lungul carierei artistice, plasticianul a participat la numeroase expoziții în țară și peste hotare, fiind distins cu:Medalia de Aur, la expoziția internațională de la Paris (1937), Titlul „Maestru emerit al artei” (1951). Aleea Cariatidelor, din Parcul Herăstrău face parte din ansamblul statuar Fântâna Modura, care a fost realizat în 1939 de sculptorul Constantin Baraschi. Cele 20 de cariatide, așezate în două șiruri de câte 10 statui pe fiecare parte a aleii, reprezintă țărănci din Muscel și Mehedinți, îmbrăcate în port popular și purtând pe cap un ulcior. La capăt se află statuia Modura, o femeie despre care legenda spune ca i-a oferit apă lui Carol al II-lea atunci când acesta a aterizat forțat în comuna Vadu Crișului, Bihor. Regele a emis și o monedă înfățișând-o pe Modura. Lucrarea a fost distrusă în anii cinzeci pentru a face loc statuii lui Stalin. Grupul statuar care se află acum la intrarea în Herăstrău este o reconstituire realizată de sculptorul Ionel Stoicescu, în anul 2006, pe baza fotografiilor de epocă și a unei cariatide originale găsite în cimitirul Bellu în 2006 . Cele 4 efigii de bronz, reprezentând capul lui Mihai Viteazul și stema țării din acea vreme, încastrate în pereții podului peste râul Neajlov, construit in epoca regelui Carol al II-lea, reconstituit în anii 1934-1935, în cinstea victoriei asupra turcilor la Călugăreni. Statuia Doctor Petru Groza, situată în Băcia, județul Hunedoara, localitatea natală a lui Petru Groza. Locația inițială a statuii a fost în Centrul vechi al municipiului Deva, pe locul în care a avut loc marea adunare a Frontului Plugarilor. Statuia de bronz, cu înălțimea de 4,5 m, așezată pe un soclu de marmură roșie de Carara, cu înălțimea de 2,3 m, a fost dezvelită la 7 decembrie 1962. După căderea regimului comunist, statuia a fost demontată și dusă într-o curte din spatele prefecturii, unde a zăcut până în anul 2007, când a fost înălțată pe actualul amplasament. Fata pe valuri, sculptură în bronz - fântână arteziană, instalată în anul 1966 în fața magazinului Romarta din Galați. O replică a acestei sculpturi se află la Genova, în colecția Hohn. În Piața centrală din Galați a existat o fântână monumentală, creație a artistului Constantin Baraschi, dar a fost înlocuită, în 1985, cu statuia lui Costache Negri, realizată de sculptorul Ioan Iordănescu în 1912 și reamplasata aici. Zbor, basorelief pe fațada fostei uzine "Tractorul" din Brașov.
A studiat medicina la București, fiind elevul lui Francisc Iosif Rainer. A fost asistent și șef de lucrări de anatomie, între 1932-1948 și profesor de chirurgie la Spitalul Floreasca, între anii 1948-1970. Premiul de stat pentru lucrarea Mica chirurgie fiziopatologică
A fost tatăl lui Daniel Popovici Barcianu. După studiile teologice efectuate la Sibiu a funcționat ca preot militar în armata austriacă. Adunare de istorii morale alese (traducere, 2 vol.), Sibiiu 1846-48 (reed. sub titlul Culegere de istorioare morale, Sibiiu 1876),
În legislatura 1992-1996, Păun Ion Otiman a fost senator CDR de Timiș, fiind membru în Partidul Alianța Civică, iar în legislatura 2000-2004 a fost senator PNL de Timiș. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 2000-2004, Păun Ion Otiman a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu Canada și a inițiat 15 propuneri legislative, dintre care 3 au fost promulgate legi. În legislatura 1992-1996, Păun Ion Otiman a fost președintele comisiei pentru agricultură, silvicultură și dezvoltare rurală. În legislatura 2000-2004, Păun Ion Otiman a fost președintele comisiei pentru învățământ, știință, tineret și sport. Secretarul general al Academiei Române, cercetat penal pentru un prejudiciu de 330.000 de euro
MNA, din 1956, devine secție a noului Institut de Arheologie al Academiei Române, unde Ion Barnea și-a continuat activitatea chiar și după pensionarea forțată la doar 62 ani, în 1975. În 1968 i s-a incredințat conducerea cercetărilor arheologice de la complexul roman Tropaeum Traiani (Adamclisi, jud. Constanța), până în 1987. Între anii 1957-1962 conduce cercetările arheologice de salvare la complexul de biserici bizantine săpate în cretă de la Murfatlar (Basarabi), jud. Constanța. Pentru toate aceste merite a fost ales membru de onoare al Academiei Române și decorat de președintele României în 2002 cu Ordinul Național « Serviciul Devotat »în grad de cavaler.
Exista și câteva exemplare valoroase, unicat: Pe lângă volumele de carte, donația Oțetea cuprinde și 644 periodice, 15 BRV-uri, 26 piese de cartografie și 232 de iconografie. Acest valoros fond de carte este organizat într-un cabinet propriu de studiu care păstrează și mobilierul original din biroul academicianului Andrei Oțetea, având instrumente de informare proprii. Fondul de carte este pus la dispoziția cercetătorilor, doctoranzilor, studenților și tuturor celor interesați de studiul istoriei.
În jurul anului 1877, familia se mută la București unde Ion Alexandru Bassarabescu urmează cursurile colegiului Sfântu Sava (1884-1891) și apoi Facultatea de Litere din București (1891-1897). A fost profesor de geografie în Focșani în 1896 și din 1897 se mută la Ploiești, unde va lucra până la pensie. A scris numai proză scurtă, fiind pus de istoricii literari în rând cu Ion Luca Caragiale sau Alexandru Brătescu Voinești pentru că cultiva schița și momentul. Decese datorate accidentelor de circulație
Ion Pacea () a fost un pictor român, membru de onoare al Academiei Române. Ion Pacea este considerat unul dintre cei mai mari coloriști ai picturii române moderne. Se face cunoscut printr-o serie dedicată genului clasic al picturii: peisaje, naturi moarte, marine, interioare. Cu o bază figurativă solidă ancorată într-o profundă cunoaștere a picturii europene, reușește să creeze o imagistică abstractă. În pânzele sale strălucirea culorii este susținută de o paradoxală alianță între suprafețele aplatizate ale formelor și o tușă liberă, vibrantă, gestuală. Ocazional, a interpretat roluri în câteva filme românești, a avut două roluri principale, unul în Trei ori București, și altul (care a fost cel mai cunoscut) în filmul Bietul Ioanide (1979) al regizorului Dan Pița. Parcursul său a fost încoronat de mai multe premii importante naționale și internaționale, ca premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române (1963), Premiul pentru pictură (1965) și Marele Premiu al UAP (1967). A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”. Valori ale culturii naționale: Ion Pacea - 85 de ani de la naștere, 7 septembrie 2009, Amos News
La școala primară îl are ca învățător pe Vasile Jitaru (tatăl academicianului Petre Jitaru). Copil de caracter, aventurier și voluntar, trece de la unchiul său la o mătușă tot maternă, apoi la altă bunică din Bogdănești, urmând cu succes cursurile la gimnaziu și la liceul Nicu Gane din Fălticeni, unde îi are ca profesori pe Vasile Ciurea și pe Ioan Hudiță. Acesta din urmă, de asemenea profesor universitar, îl recomandă în 1922 la liceul Bogdan Petriceicu Hașdeu din Chișinău, unde o întâlnește pentru prima oară pe viitoarea sa soție, Eliza (originară din Soroca). În 1928 se înscrie la facultatea de Științe Naturale din Iași, unde urmează cursurile profesorilor Ion Borcea și Paul Bujor, fiind, după doi ani, numit preparator la catedra de Morfologie animală. Se specializează în fauna acvatică și marină, îndeobște în crustacei și pești. Dar nu ocolește nici fauna terestră, obținând licența de biologie în 1933 cu teza: "Vipera berus în Moldova și Basarabia". Imediat după licență, obține bursă de doctorat pentru stațiunea zoologică marină de la Agigea, care, ca și cea de la capul Caliacra, aparținea Institutului Bio-oceanografic de la Constanța. Va petrece cinci ani în aceste instituții, obținând în 1938 doctoratul cum laude pe tema: "Mysidaceele din apele românești" (este vorba de un grup de creveți cu mare importanță trofică). Ca urmare, devine șef de lucrări la catedra de Morfologie animală de la Iași, condusă de Paul Bujor. În 1939, recomandat de Paul Bujor și de Emil Racoviță, obține o bursă de studii în Franța. Mihai Băcescu, tânăr savant perfect vorbitor al mai multor limbi, face o excelentă impresie la Muzeul național de Istorie naturală din Paris, la Muzeul oceanografic din Monaco și în diferitele stațiuni de biologie marină pe care le vizitează și unde lucrează. Războiul, însă, îl constrânge să se întoarcă grabnic în țară (încă neutră), unde Grigore Antipa îl susține pentru a deveni șef de secție la Muzeul de Istorie naturală din București și șef de laborator la Institutul de cercetări piscicole, cu gradul de profesor universitar. În 1944 Muzeul este parțial distrus de bombardamentele americane, ruse și germane. După moartea lui Antipa și după război, Mihai Băcescu traversează o perioadă mai dificilă, noul regim comunist ne-având prea multă încredere într-un om "moștenit" de la regimul burghezo-moșieresc, cu mulți prieteni străini. Dar participă la refacerea Muzeului, redeschis în 1948, și capătă treptat stima noilor conducători (care, oricum, aveau nevoie de un savant competent și reputat), fiind în 1949 numit coordonatorul colectivului "Faună" al Academiei R.P.R..În 1954 devine directorul Institutului de cercetări piscicole, iar în 1958 șef al secției de Oceanologie al Academiei și director al Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, post pe care îl va deține necontestat timp de trei decenii, continuând să cerceteze, să publice articole științifice, să predea, să conducă lucrări de muzeologie, de cercetare, de publicare, să călăuzească nu mai puțin de 14 doctoranți în oceanologie, să reprezinte instituțiile pe care le conducea, și însăși România, în numeroase conferințe și simpozioane internaționale. Deși s-a pensionat în 1988, la vârsta de 80 de ani, a rămas activ și apropiat de Muzeu până la ultima suflare. Fiica sa Dr. Pr. Lotus Meșter predă și dânsa Biologia la Facultatea de Biologie din București. Gradul de civilizație al unui colectiv se măsoară cu patru instrumente : starea bibliotecii, starea spațiilor verzi, starea toaletelor, și soarta făcută celor mai modești. o stradă din municipiul Suceava îi poartă numele. Membru al Societății zoologice franceze (din 1942). Membru al Societății limnologice internaționale (din 1955). Membru al Comisiei internaționale pentru explorarea științifică a Mării Mediternane (C.I.E.S.M.M., din 1960; vice-președinte în 1963). Reprezentant al României la Comisia oceanografică interguvernamentală (C.O.I., din 1964 în 1969). Membru al Comitetului internațional al Muzeelor (I.C.O.M., din 1965) și președinte al Comitetului Muzeelor științifice din acest Consiliu (până în 1974). Membru asociat al Muzeului național de Istorie naturală francez și membru pe viață al Comitetului de perfecționare al Institutului oceanografic din Paris (din 1978). Diploma și medalia de onoare a județului Suceava 1998.
A absolvit Facultatea de Litere din București (secția Filologie clasică), urmând o specializare în artă bizantină la Paris (1906-1913) și obținând un doctorat în istorie la Sorbona (1921). Orest Tafrali a fost fondator al revistei Arta și arheologia (1927).
Ioan Tanoviceanu () a fost un academician român, jurist, profesor de drept al epocii moderne, membru corespondent (1897) al Academiei Române, întemeietorul criminologiei românești. A profesat ca magistrat al tribunalului Ilfov și ca profesor de Drept penal și procedură penală la Iași, apoi la București. Principala sa lucrare științifică a fost Cursul de drept penal și procedură penală, editat în trei tomuri în 1912 și 1913. Cursul a fost reeditat în 1924 și 1947, în cinci tomuri .
Scarlat Panaitescu a avut o carieră militară de excepție, fiind șef al Serviciului Geniu al Corpului de Armată Iași până în anul 1898, comandant al regiunii fortificate Focșani-Nămoloasa-Galați din anul 1898, ajungând la gradul de general de armată. În paralel, a predat matematică, astronomie, geodezie, construcții și fortificații la Școala Militară de Artilerie și Geniu din București (1892-1904), topografie la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București (1899-1904) și la Școala Superioară de Război (1904-1912). În anul 1918 s-a retras din armată.
A desfășurat și continuă să desfășoare o intensă activitate didactică în calitate de lector (1976-1994), conferențiar (1994-1999) și apoi ca profesor universitar (din 1999) la Clinica de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice din cadrul Universității de Medicină și Farmacie din București. În anul 2013, conform unor sondaje, Constantin Ionescu-Târgoviște era pe locul al treilea al personalităților medicale în care românii aveau cea mai mare încredere, după Gheorghe Mencinicopschi și Oana Cuzino. Constantin Ionescu-Târgoviște susține că alimentația și exercițiul fizic pot avea, de multe ori, rezultate spectaculoase în tratarea diabetului zaharat de tip II.
El a fost o personalitate academică și culturală proeminentă, distinsă prin modul exemplar în care și-a asumat condiția de dascăl și de intelectual. Deschizător de drum în domenii ca: istoria ideilor, iluminismul românesc, istoria istoriografiei și istoria bisericii, Pompiliu Teodor a excelat și prin proiectele sale instituționale puse în serviciul modernizării Universității Babeș-Bolyai. A cerce-tat mai ales perioada iluminismului, contribuind la reconstituirea cu-ren-telor de idei din secolele XVIII-XIX.Una dintre preocupările constante ale lui Teodor a fost aceea a editării unor lucrări fundamentale ale înaintașilor: Gheorghe Șincai "Învățătură firească spre surparea superstițiilor norodului" (1964), Samuil Micu "Scrieri filosofice" (1966).
sub-domenii sau teme de cercetare: Sisteme și rețele de sisteme neuro-fuzzy Sisteme AI și sisteme informatice pentru medicină peste 20 brevete de invenție naționale și internaționale
Friedrich Teutsch s-a născut în 1852, ca fiu al lui Georg Daniel Teutsch. Studiile primare și secundare le-a efectuat mai întâi la Sighișoara și Sibiu, iar mai apoi - studiile universitare - la Heidelberg, Leipzig și Berlin. Specializat în istorie și teologie, își dă doctoratul la Heidelberg.
S-a născut la 28 iunie 1888, în familia unui ofițer din Bacău care luptase în Războiul de Independență de la 1877. Mama lui era de viță nobilă, descendentă a familiilor Sturdza (după tată) și Rosetti (după mamă). De asemenea, a fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 20 decembrie 1936. A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 8 iunie 1940. Posesor al brevetului nr. 50 de ascensiune pe Mont Blanc. Deposedat de regimul comunist de casa din Domenii, după o decadă de muncă silnică la Canal, a trăit până spre sfârșitul anilor '60 într-un subsol, ajutat de familie și de pensia fostei sale guvernante. În câteva zile regimul i-a repartizat Generalului Teodorescu un apartament în Drumul Taberei și i-a instituit o pensie. Și-a petrecut ultima parte a vieții voiajând foarte mult prin țară, odihnindu-se la Mânăstirea Dintr-un Lemn unde și-a pregătit singur mormântul, și planificând un doctorat în istorie la Universitatea din București. Nu a mai avut timp să-și pună planul în aplicare. Medalia Legiunii de Onoare, dispărută o dată cu confiscarea casei, nu a fost regăsită. Fostul lui conac de la Joița este o ruină.
A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 . Și-a adus o contribuție însemnată la menținerea tradiției matematicii ca obiect de predare de mare importanță în programele școlare, la toate toate nivelele, precum și la menținerea și ridicarea calității Gazetei Matematice și a Olimpiadelor de Matematică (interne). A fost unul din inițiatorii organizării Olimpiadelor Internaționale de Matematică (cunoscută și prin acronimul OIM). De altfel, prima OIM, în organizarea Societatea de Științe Matematice din România a avut loc în România, la Brașov, în 1959. În iunie 1969 i s-a conferit titlul de Om de știință emerit al Republicii Socialiste România „în semn de prețuire a personalului didactic pentru activitatea meritorie în domeniul instruirii și educării elevilor și studenților și a contribuției aduse la dezvoltarea învățămîntului și culturii din patria noastră”.
A absolvit în 1949 Facultatea de Electrotehnică a Politehnicii din București. Cu un an înainte (1948), vechea facultate (Electromecanică) s-a reorganizat în două facultăți distincte, de mecanică și de electrotehnică, oferind studenților posibilitatea de a opta la ce facultate vor continua cursurile. În ultimul an de facultate participă la cursuri de specializare în tehnica radioului organizate de Societatea Română de Radiodifuziune. În 1958, Alexandru Timotin susține teza sa de doctorat, „Proprietățile dinamice ale câmpului electromagnetic macroscopic în medii oarecare”, unde prezintă teoria relativist-invariantă a câmpului electromagnetic considerat ca un sistem fizic distinct de corpurile cu care coexistă și susceptibil de a fi tratat termodinamic, în care rezolvă problema controversată a localizării acțiunilor pondero-motoare exercitate de câmp asupra corpurilor cu proprietăți oarecare. Pentru activitatea științifică depusă după susținerea tezei de doctorat, în 1974 i s-a conferit titlul de Doctor docent în științe. După terminarea facultății continuă să lucreze la Societatea Română de Radiodifuziune, unde făcuse cursurile de radio, până în 1953. În paralel este asistent la catedra de măsurări electrice a Facultății de Electrotehnică din cadrul Politehnicii. Aici se va înscrie în 1953 la un concurs de ocupare a unor locuri de pregătire pentru doctorat, alături de Andrei Țugulea, sub conducerea lui Remus Răduleț, șeful Catedrei de Electrotehnică. Este momentul în care se formează echipa Remus Răduleț - Alexandru Timotin - Andrei Țugulea, cea care va avea un rol important la dezvoltarea școlii românești de electrotehnică. O perioadă este cercetător la Institutul de Energetică al Academiei Române (1965-1969), ocazie cu care participă la diverse stagii la ”Direcția de Studii și Cercetări” a societății ”Électricité de France” (E.D.F.), alături de Andrei Țugulea. Președinte al Departamentului cu predarea în limbi străine al Politehnicii (1990-1995). Domenii de preocupări științifice (în peste 90 de lucrări publicate): electrodinamica macroscopică, energia electromagnetică, procesele tranzitorii de câmp, câmpul cuasi-staționar în conductoare masive, propagarea undelor pe linii cu pierderi, teoria câmpului electrodifuziv, terminologia științifică și structurile ei semantice. A fost redactor la Lexiconul Tehnic Român (1958-1965). Începând din 1984 a coordonat elaborarea structurilor Tezaurului de Concepte al terminologiei C.E.I.
Fiind întâiul român cu acest titlu academic, i se încredințează, începând din anul 1968 - pentru prima dată în România - conducerea științifică a doctoratului în cinci domenii ale muzicii. A fost membru al Academiei de științe sociale și politice (din anul 1970) și membru corespondent al Academiei Române (din martie 1991). Activitatea sa creatoare a fost recompensată cu numeroase distincții (vezi mai jos). În cele trei perioade de creație ale lui Sigismund Toduță, se disting tendințele de apropiere și contopire ale intonațiilor religioase gregoriene și bizantine cu cele folclorice românești și de aplicare a lor pe trunchiul marilor forme ale muzicii europene. Sunt prezente elemente ale unor orientări neorenascentiste și neobaroce (în prima perioadă de creație); pentru ultima perioadă este caracteristică orientarea spre [și spre un
Licențiat al Facultății de Litere din București, a fost o vreme profesor de istorie și filosofie la licee din București și redactor la ziarul socialist Lumea nouă. Cunoscut pentru vederile sale comuniste și pentru introducerea realismului socialist și a stalinismului în literatura română, în 1948 A. Toma a fost ales membru titular al Academiei Române..După aceea, pictorul Jean Steriadi l-a imortalizat pe pânză într-un tablou numit „Academicianul A. Toma”.Unele poezii „realiste" ale lui A. Toma, porneau de la o știre publicată în ziarul Scânteia, din care închega iute, indiferent la inadvertențe, un scurt poem în care faptele sunt conduse și reordonate după nevoia artistică a poetului, într-o flagrantă ignorare a veridicului. În poezia „La inaugurarea librăriei Cartea Rusă”, publicată în revista Veac nou din 10 ianuarie 1945, A. Toma celebra înființarea Editurii și Librăriei ARLUS-Cartea Rusă (decembrie 1944, respectiv ianuarie 1945) drept un act civilizator major. Vladimir Tismăneanu relatează o întâmplare la care a fost martoră jurnalista Tita Chiper: la o vizită a lui A. Toma la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, prin 1953, acesta se bătea cu pumnul în piept atunci când invoca „poemele antifasciste” pe care le-ar fi compus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La întrebarea unui tânar poet despre cum ajungeau acele versuri în rândul poporului, A. Toma a replicat scurt: „Tavarășe, eu nu eram sinucigaș. Le țineam ascunse în sticluțe de Urodonal”.La o săptămână după dispariția lui Iosif Vissarionovici Stalin, în pagina a doua a ediției din 13 martie 1953 a ziarului Scânteia, Alexandru Toma (devenit celebru cu versurile “imperialist american/căde-ți-ar bomba-n ocean!”) a publicat o altă „capodoperă” literară: „Viață dați stalinistului gând!” care se încheia cu versurile: Fii ai muncii, noi azi, sub cernitul drapel Al partidului nostru, - înălțăm jurământ Să dăm iureș prin crâncene stăvili spre țel - Cu acelaș avânt stalinist neînfrânt! Este tatăl lui Sorin Toma care a publicat în ziarul Scînteia un faimos articol ce avea drept scop delegitimarea scriitorului Tudor Arghezi. A existat suspiciunea că ar fi scris acest articol pentru a-l da jos de pe piedestal pe Tudor Arghezi și a-l pune în locul acestuia pe tatăl său, poetul A. Toma. Cântul vieții (prefață de Ion Vitner), apărut în trei ediții între 1950 și 1954. Ediția din 1951 a fost tipărită în 15.000 exemplare Alexandru Toma a publicat și traduceri din literatura clasică franceză, dar și din alți autori: Români cunoscuți sub pseudonimele folosite Scriitori evrei români interziși de regimul Antonescu Scriitori români de literatură pentru copii
Dan Bădărău s-a născut la Iași și a urmat studiile liceale la Liceul Saint Louis din Paris obținând bacalaureatul în 1912. Studiile universitare le-a început la Universitatea din Iași, unde a obținut licența în Drept în 1917, și le-a continuat la Universitatea din Paris (Sorbona) unde a obținut licența (1919) și doctoratul (1924) în filosofie. În studiile sale Dan Bădărău a abordat teme vaste și diferite ale filosofiei între care logica, gnoseologia și istoria filosofiei. A publicat: În paralel cu activitatea publicistică de specialitate, a colaborat la ziarul ieșean Opinia cu diferite studii, articole și recenzii. A fost interesat de istoria Iașului și a scris, împreună cu Ioan Caproșu, cartea Iașul vechilor zidiri. Dan Bădărău a executat serviciul militar între anii 1912-1913 la Școala de artilerie și geniu. A participat la campania din 1913 a Războiului Balcanic precum și la Primul Război Mondial (1916-1918) cu gradul de căpitan-aviator de rezervă și a fost decorat cu următoarele ordine și medalii române și străine:
Grupul Local este un grup de galaxii ce cuprinde și Calea Lactee. Acesta conține peste 100 de galaxii, incluzând și galaxii pitice, centrul gravitațional al grupului fiind undeva între Calea Lactee și galaxia Andromeda. Galaxiile Grupului Local sunt răspândite pe un diametru de 100 milioane de ani-lumină (sau 1 E+22 m). Cele mai masive galaxii din grup sunt Calea Lactee și Andromeda. Fiecare din cele două galaxii spiralate are câte un sistem propriu de sateliți:
A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 28 mai 1938. A participat, la Națiunile Unite, la negocierile financiare și comerciale legate de plata datoriilor României de după al Doilea Război Mondial. Ulterior, a fost arestat și trimis la Închisoarea Sighet, unde a murit în 10 decembrie 1953. După arestare, în 1948 a fost radiat dintre membrii Academiei române. În 1990 a fost reînregistrat, post-mortem. Situația financiară a căilor ferate (1924), Probleme monetare internaționale (1944), Tratat de politică comercială. Comerț exterior și schimburi internaționale (1945). Români decedați în închisorile comuniste
Era adeptul unui stil de viață spartan, auster în relațiile cu fiul său. A îndeplinit și funcția de președinte al Filialei Societății de Matematică și Fizică din fosta regiune Ploiești. Fusese coleg de liceu cu muzicianul Paul Constantinescu. Pe bunicii din partea tatălui, Ioan Tomescu nu a apucat să-i cunoască pentru că muriseră de tifos exantematic în 1918. Familia lor venise din Ardeal și se stabilise la Gornetul Cricov, în valea Cricovului Sărat. Bunicul patern fusese de meserie învățător, încarnând tipul intelectualului satelor din perioada interbelică, el însuși având o ascendență formată tot din învățători și preoți de țară. Mama sa, Virginia, era chimistă și lucra la Uzina Mecanică Plopeni. Mama și tatăl viitorului matematician fuseseră colegi de facultate la Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Științe, secția Fizico-Chimice, unde își făcea de altfel facultatea și Ion Grigore care urma să devină profesor de matematică. Bunicii din partea mamei erau „ploieșteni get-beget”, de vreme ce aveau un act de proprietate datând din 1880, cu sigiliul regal, pentru casa în care au locuit, din strada Regală, mai târziu I.C. Frimu, astăzi Neagoe Basarab. Bunicul matern, Gheorghe Constantinescu, exercitase profesia de exploatator de păduri. Bunica provenea dintr-o familie de macedoneni sârbi, aduși de Mihai Viteazul când a înființat orașul Ploiești.„Am aflat acest lucru de la o rudă a mamei, după ce îmi muriseră deja părinții”. Ioan Tomescu are doi copii: o fată absolventa de ASE (relatii economice internationale), căsătorită cu un cetățean grec, având și domiciliu în România, respectiv un băiat care a absolvit aceeași facultate ca tatăl și bunicii lui paterni; și-a continuat studiile de doctorat în informatică teoretică la Universitatea din Udine, Italia, în prezent cercetător în bioinformatică la Universitatea din Helsinki. Cursurile școlii primare și gimnaziale, Ioan Tomescu le-a urmat în orașul Plopeni (1949-1956), unde era domiciliată familia, tatăl lui fiind profesor de fizică. Este o perioada paradisiacă, de care actualul academician își amintește cu un sentiment de fericită nostalgie: decorul natural în care se afla orașul Plopeni, cu pădurea lui de stejari seculari, oferea un cadru ideal pentru un copil curios și activ. După absolvirea clasei a VII-a, a fost admis la Liceul „Ion Luca Caragiale” din Ploiești, a obținut note maxime la toate disciplinele (1956-1960). Face parte din generația de aur a liceului, generație cu care se mândreau profesorii de atunci și cu care se mai mândresc și cei de acum, pentru performanțele școlare ca și pentru strălucitele cariere științifice sau universitare ale absolvenților lui. Stând în gazdă la bunicii din Ploiești în perioada liceului, avându-l ca profesor de matematică pe Ion Grigore, pe lângă faptul că a fost un elev exemplar, sau poate tocmai de aceea, Ioan Tomescu a obținut premiul întâi și premiul al doilea la olimpiada de matematică, faza națională. Acest concurs școlar a fost reînființat tocmai în perioada respectivă, odată cu promoția 1956-1960, iar elevii ploieșteni ai profesorului Ion Grigore s-au remarcat de la bun început prin faptul că erau nu numai la zi cu tot ce se petrecea din punct de vedere științific la nivel național, ci constituiau un pluton fruntaș, un eșantion reprezentativ al liceenilor din țară.. Au fost situații când Ministerul avea de testat un nou manual (de exemplu manualul de analiză matematică al profesorului universitar Nicolae Dinculeanu) și trimitea fie un inspector, fie pe autor să vadă cum se lucrează cu manualul în cauză în clasele profesorului Grigore; printre rezolvitorii (sau chiar propunătorii) de probleme la Gazeta Matematică, ploieștenii erau nelipsiți și în număr impresionant. Chiar și poetul Nichita Stănescu figurează la loc de cinste printre aceștia. Climatul de muncă și emulație științifică a fost benefic nu numai pentru Ioan Tomescu, ci pentru toată generația lui ca și pentru cele ce au urmat la același liceu. Au urmat studiile universitare. Admis în urma unui concurs de admitere scris și oral la Facultatea de Matematică-Mecanică a Universității din București, Ioan Tomescu urmează specializarea Mașini de Calcul (1960-1965) și, la fel ca la liceu, se distinge prin premiul I și premiul II la fazele naționale ale olimpiadelor studențești de matematică. În 1965 este singurul absolvent de la toate facultățile de matematică din țară cu media de absolvire 10. Este licențiat în matematică la specializarea informatică după ce susține o teză de licență despre Analiza și sinteza multipolilor cu contacte. Patru ani mai târziu, îl găsim din nou la studiu ca tânăr doctorand, orientat tot către specializarea informatică. În 1971 elaborează și susține teza de doctorat Metode combinatorii în teoria automatelor finite, avându-l drept conducător științific pe reputatul profesor Grigore C. Moisil, membru al Academiei Române. În primul an după absolvire am lucrat la Centrul de Calcul al Universității (Moisil voia să știm să programăm bine), am programat în cod mașina, în Fortran etc. și am participat la contracte ale CCUB cu unități economice și de cercetare. Iată așadar o carieră universitară care se anunță foarte promițătoare, având în vedere numele profesorilor care cauționează activitatea tânărului absolvent. Ioan Tomescu devine secretarul de catedră al profesorului Grigore C. Moisil, cel care ajuta la logistica tuturor activităților acestuia ca sef de catedră. Și fără îndoială că a învățat multe, aflându-se în nucleul vieții științifice românești din deceniul al șaptelea al secolului trecut. O viață științifică la care participă activ, nu numai asistând la ceea ce se întâmplă, ci publicând lucrări în diferite reviste din țară și din străinătate (vezi cap. Publicații), implicându-se efectiv în munca de cercetare. Mai întâi ca preparator (1965-1968), apoi ca asistent (1968-1972) la catedra de Masini de Calcul a Universității din București, Ioan Tomescu se ocupă în articolele sale în special de probleme privind funcțiile booleene, automatele finite, optimizări în grafuri și rețele, dar în timp, mai ales după ce obține titlul de doctor în matematică, centrul de greutate al preocupărilor sale se deplasează treptat spre zona combinatoricii, a teoriei grafurilor și a informaticii teoretice. Fiind implicat în multiplele activități ale profesorilor conducători de doctorat (Paul Constantinescu și apoi Grigore C. Moisil), în anul 1971, Ioan Tomescu își susține teza cu titlul: Metode combinatorii în teoria automatelor finite, avându-l ca profesor conducător de lucrare pe academicianul Grigore C. Moisil. Devine lector (1972-1990) în cadrul aceleiași catedre pentru o perioadă lungă de timp, în care publică intens, susține cursuri în țară și în străinătate, participă la viața științifică a țării în multiple ipostaze. Din 1990 devine profesor - fără a mai trece prin gradul intermediar de conferențiar, iar din 2011 este profesor emerit, după ce în anul 2000 fusese ales ca membru corespondent al Academiei Române. Conduce lucrări de doctorat din 1992, având la activ o lungă listă de tineri, atât din țară, cât și din străinătate, cărora le-a ghidat primii pași în activitatea de cercetare. După ce a participat cu succes la etapa națională a olimpiadei de matematică, mai întâi ca elev, apoi ca student, Ioan Tomescu, devenit deja la rândul său profesor, este antrenat în pregătirea și selecția lotului care reprezenta țara în unele competiții internaționale de matematică: Olimpiada Internațională de Matematică și Balcaniada de Matematică. Desigur, n-a îndeplinit singur această misiune , dar pentru o lungă perioadă de timp i-a revenit misiunea de a coordona această echipă (activitate complet benevolă, neretribuită, în interesul invățământului matematic din țară). Și a coordonat-o nu numai la modul formal, oficial, ci inclusiv propunând probleme pentru competițiile internaționale și mai ales păstrând o verticalitate greu de realizat, punându-și în joc uneori cariera și poziția universitară. Pentru că era o vreme când cu greu putea cineva să se opună directivelor venite de sus, directive care cereau ca elevii români să fie primii în orice condiții, chiar cu prețul sacrificării unor principii de confidențialitate privind problemele de concurs și al spiritului de fair play. Așa se face că, după ce a condus cu succes lotul olimpic între 1983 și 1986, refuzând să se conformeze directivelor, Ioan Tomescu este trecut pe linie moartă până la sfârșitul regimului comunist. Redevine conducătorul delegației române atât la OIM, cât și la BM între 1990-1994. Pentru selecția și pregătirea lotului național se organizau tabere de vară și de iarnă cu expuneri de rezolvări de probleme dificile, teoreme celebre de matematică accesibile la nivelul liceului, lucrări, teste. Exista un lot lărgit, din care într-o etapă intermediară era identificat un lot mai restrâns, de 20-25 de candidați. Dintre membrii acestuia erau apoi selectați, în urma a 2-3 teste, cei 6 elevi care în cele din urmă reprezentau România la OIM sau BM. Coordonatorul lotului trebuia să aleagă problemele pe care le propunea în așa fel încât toți să aibă aceleași șanse de reușită, testând în principal creativitatea matematică în fața unor probleme inedite, dar care să aibă soluții pe care cei mai buni concurenți să le găsească în timpul de 4.5 ore alocat în fiecare din cele două zile ale olimpiadei pentru rezolvarea a câte trei probleme, aranjate în ordinea crescătoare a dificultății și traduse în limba nativă a elevilor din fiecare echipă. Această muncă de selectare și pregătire a candidaților este deosebit de delicată pentru că intră în joc nu numai capacitatea lor de a rezolva niște probleme pe baza celor studiate, ci și mai ales de a găsi soluții acolo unde nu au existat modele în perioada de pregătire; și de a testa care dintre candidați va avea un comportament mai productiv și își va adapta cel mai bine strategia în condițiile de stres accentuat pe care le impune miza concursului. Intuiția coordonatorului în selecția problemelor test poate funcționa sau nu. În cazul lui Ioan Tomescu, ea a funcționat, echipa României întorcându-se cu rezultate foarte bune. Iată, spre exemplu, cum se reflectă succesul delegației române la Olimpiada Internațională de Matematică în volumul de Memorii al lui Ion Th. Grigore, profesorul din liceu al academicianului Ioan Tomescu: „Se știe că, în 1985, la Helsinki, echipa de 6 a României s-a clasat pe locul I, devansând substanțial echipa S.U.A., clasată pe locul II. În plus, un singur elev a obținut punctajul maxim (42). Dar de ce este important pentru mine acest succes care este al treilea din istoria olimpiadei internaționale de matematică - prima dată, în 1959, având în frunte pe un elev de-al meu? Pentru că, în 1985, șeful delegației române era fostul meu elev, Ioan Tomescu, aceeași promoție cu premiantul din 1959 care, în patru clase, n-a avut la mine niciodată mai puțin de nota 10, cum a avut și în facultate, ca șef de promoție. Până anul acesta, șeful delegației a fost prof. univ. Ion Cuculescu, dar principalul antrenor al echipei române de cinci, șase ani este același I. Tomescu. Poate că a fost o șansă că, în lipsa lui Cuculescu, Tomescu a fost șeful delegației anul acesta. Unii concurenți români au dat celor șase probleme alte soluții decât cele studiate în prealabil de juriul internațional și deci a fost nevoie de intervenția lui Tomescu care, știind engleza, franceza și rusa, a putut convinge pe profesorii străini de corectitudinea și eleganța soluțiilor originale ale românilor. În primul rând, a fost cazul elevului cu maximum de puncte. Tomescu mi-a descris cu lux de amănunte detaliile acestei lupte. Și când te gândești că acest strălucit matematician, produs al liceului nostru, doctor în matematici din 1970, sub conducerea lui Gr. Moisil, cu lucrări premiate de Academia Română și traduse și în America, factor decisiv în pregătirea succeselor românilor și la olimpiadele din anii trecuți, este și astăzi tot numai lector la Universitatea din București. Notez totuși faptul că el a făcut încă o dată cinste liceului nostru în cadrul echipei naționale ca antrenor și acum și conducător și vajnic apărător, prin competență, nu prin atitudine zgomotoasă și emfatică. Căci lumea știe că a fost elevul liceului nostru, iar specialiștii știu că a fost elevul meu. De altfel, și ca elev publicase în Gazeta Matematică și în revista liceului note despre activitatea cercului de matematică și despre atmosfera creată de mine - seriozitate, dar și momente de destindere”. În cariera sa universitară, Ioan Tomescu a avut următoarele funcții: Preparator, Catedra de informatică, Universitatea din București, din decembrie 1965 până în octombrie 1968. Membru în Comisia Națională de atestare a titlurilor, diplomelor și certificatelor universitare a Ministerului Educației Naționale, din anul 1996 până în anul 2006. Secretar al Comisiei de științe exacte I a C.N.E.A.A., din anul 1994 până în anul 2005. Conducător al echipei României la Olimpiada Internațională de Matematică din iulie 1983 până în iulie 1986 și din iulie 1990 până în iulie 1994. Conducător al echipei României la Balcaniada de Matematică din mai 1990 până în mai 1994. Vicepreședinte,Societatea de Științe Matematice din România, între anii 1996 și 1999 și din anul 2001 până în anul 2008.„Descoperitorul de olimpici” Ioan Tomescu, cetățean de onoare al Ploieștiului
Născut în satul Blăjenii de Sus din județul Bistrița-Năsăud, Nicolae Bălan era primul dintre cei opt copii ai preotului Vasile Bălan și ai Mariei Bălan. A urmat cursurile Facultății de Teologie din Cernăuți, având un bun renume în rândul profesorilor și studenților acestei prestigioase instituții de învățământ superior. A urmat apoi studii de specialitate (teologie) la Universitatea din Breslau, iar la 25 iulie 1905 a obținut titlul de doctor în teologie la Universitatea din Cernăuți. Tot în 1905 a venit la Sibiu, predând teologia la Seminarul andreian, iar în 1909 a devenit profesor titular al Catedrei de teologie sistematică, activând acolo până în anul 1920. În cei 15 ani în care a activat ca profesor în sistemul de învățământ teologic, a publicat numeroase studii și articole. În 1907 a întemeiat primul periodic de cultură teologică academică din Ardeal: Revista Teologică, care a apărut până în anul 1916. În 1911 a înființat Biblioteca Bunului Păstor venind în ajutorul clerului, iar în 1918 a fondat Gazeta poporului, care a menținut trează conștiința înfăptuirii unirii tuturor românilor. La 27 februarie 1920 Nicolae Bălan a fost ales și hirotonit mitropolit al Ardealului, întronizarea oficială având loc în ziua de 30 mai 1920, în Catedrala din Sibiu. În calitate de mitropolit, a contribuit substanțial la întocmirea Statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, aprobat în anul 1925, și a apărat cu tărie autonomia Bisericii. Nicolae Bălan a fost și un important ecumenist. Astfel, în 1925 el a participat la Congresul Ecumenist de la Stockholm, iar în 1926 la Conferința ecumenismului practic de la Berna. În timpul evenimentelor tragice pentru România din vara anului 1940, la ședința Consiliului de Coroană (29-30 august 1940) el a protestat energic împotriva Dictatului de la Viena și s-a pronunțat ferm în vederea reîntregirii teritoriale naționale. Imediat după ocuparea Transnistriei în anul 1941 a vizitat acest teritoriu și a pus bazele Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria. Din acest motiv, în anul 1945, după întoarcerea frontului și ocuparea României de către Armata Roșie, a existat temerea că mitropolitul Bălan va fi înlăturat din funcție alături de ceilalți ierarhi ortodocși activi în Transnistria, precum Tit Simedrea, mitropolitul Bucovinei, respectiv Nifon Criveanu, mitropolitul Olteniei. Acest lucru nu s-a întâmplat întrucât mitropolitul Bălan și-a arătat utilitatea față de sovietici. Decizia generalului Antonescu de a revoca hotărârea inițială româno-germană, și de a nu-i mai deporta pe evreii din Ardealul de sud, Moldova și Muntenia spre lagărele naziste din Polonia ocupată, luată dintr-un complex de motive strategice, s-a datorat, după toate probabilitățile și într-o măsură importantă, intervențiilor Mitropolitului Bălan, ale Familiei Regale și ale corpului diplomatic. La 15 mai 1948 a fost sărbătorit cu mare fast, în prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Petru Groza, centenarul Adunării de la 3/15 mai 1848 de la Blaj. Câmpia Libertății a fost panotată cu portrete ale lui Karl Marx, Friedrich Engels și Lenin, respectiv cu sloganuri purtând inscripții de genul „Trăiască RPR!” În cadrul acestei manifestații mitropolitul Bălan a rostit un discurs de chemare a uniților la ortodoxie, fapt care avea să coincidă cu ofensiva explicită a guvernului Groza împotriva Bisericii Române Unite. Episcopului unit de la Blaj Ioan Suciu nu i s-a îngăduit să vorbească după discursul ofensator al mitropolitului ortodox de la Sibiu. Episcopul ortodox de la Oradea, Nicolae Popoviciu, a refuzat să mai ia cuvântul în momentul în care a văzut că manifestația fusese deturnată de autoritățile comuniste. Episcopul unit Vasile Aftenie, vicar la București, a calificat cuvântarea mitropolitului Bălan din 15 mai 1948 drept „o îndrăzneață nerușinare”.Referindu-se la chemarea „acasă” din 15 mai, episcopul Vasile Aftenie a arătat că „acasă” înseamnă la Blaj și la Roma, „unde este Apusul civilizat, aci ne sunt prietenii care ne-au ajutat să clădim o Românie liberă.” Autoritățile comuniste au interzis imediat orice reacție publică de apărare a Bisericii Române Unite. După ce a condus timp de 35 de ani Mitropolia Ortodoxă a Ardealului, Nicolae Bălan a decedat la 6 august 1955, în reședința mitropolitană de la Sibiu, la vârsta de 73 de ani, în urma unei boli de inimă. În testamentul său, întocmit în urmă cu zece ani, mitropolitul Ardealului își mărturisea dorința de a fi înmormântat la Mănăstirea Brâncoveanu, din Sâmbătă de Sus, ctitorie a sa. Slujba de înmormântare a fost săvârșită în ziua de 9 august 1955, de un sobor de ierarhi și preoți în frunte cu patriarhul Iustinian, locul de înmormântare al lui Nicolae Bălan aflând-se în partea dreaptă a pronaosului bisericii mănăstirii, loc dinainte rânduit.
A fost din 1958 ministru adjunct al Învățământului și Culturii, iar din 23 martie 1963 titularul acestui departament (până în 19 august 1969). Anterior ocupase funcțiile de președinte al Comisiei de Stat a Standardizării, președinte al Comitetului de Stat pentru Tehnică (1952-1955), președinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular București, ministru al Construcțiilor (1956-1958). Între 1965-1969 a fost membru supleant al CC al PCR. Lexiconul Tehnic Român (1949 - 1955) - coordonator și coautor Cromoplasticitatea (1963) - în colaborare Din istoria mecanicii (1966) - în colaborare cu I. Ivanov Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale (1979) - coordonator și coautor
Tatăl său, profesor de liceu la Botoșani, a luptat pe front în Primul Război Mondial. Locotenent, comandant de companie, a fost recunoscut pentru faptele sale de eroism, devenind cavaler al ordinului „Mihai Viteazul“. Moare la Botoșani, după ce îndură sărăcia vremii și mai ales moartea soției. Ca în orice familie, tradiția de profesor trebuia urmată de unul dintre copii. În familia Tufescu aceasta tradiție a fost dusă mai departe de fiica cea mai mare a familiei, Elena, ca profesoară de istorie. Născut într-o familie înstărită și plină de intelectuali, Victor Tufescu a început școala primara de la vârsta de șase ani la Școala nr.3, următoarele clase, datorită războiului, urmându-le în particular. Înzestrat cu talente artistice, dorință de învățare și de muncă, acesta absolvă Liceul „AT.Laurian” din Botoșani, liceu la care tatăl său fusese director, fiind unul din elevii fruntași ai școlii la învățătură și în activitățile artistice. A excelat și în domeniul muzical. A luat lecții de vioară, a lucrat cu Grigore Poslușnicu, a dirijat orchestra școlii, desenul și drumeția fiind alte pasiuni de-ale sale. Studiile universitare le-a făcut la Iași între 1927-1930. Deși inițial se înscrisese la dorința mamei la medicină, renunță după un semestru și se înscrie la științe ale naturii, unde alături de biologie studiază și geografia. Evidențiindu-se încă din anul întâi este luat ca preparator la geografie matematică de Ghe. Panaitescu. În 1930 Victor Tufescu obține licența susținând teza „Depresiunea Jijiei” cu magna cum laude. Satisface un an de stagiu militar intre 1930 și 1931,ca elev al Școlii Militare de Ofițeri din Craiova,participând la război și îndeplinind diferite misiuni,terminând în noiembrie 1931 și cursurile Facultății de Drept,ca în anul 1933 să obțină o a doua licență în drept. Tot în acest an absolvind și seminarul pedagogic universitar necesar carierei didactice. Rezultatele foarte bune ale examenului de capacitate din 1935, i-au adus aprecieri și obținerea unui post la catedra de geografie la Liceul „Dr. Meșotă” din Brașov, în acest interval fiind transferat la Iași pentru a se pregăti și susține doctoratul. Un an mai târziu, Victor Tufescu susține teza de doctorat în geografie la facultatea din Iași cu tema „Dealul Mare-Hârlău”. Teza lui Victor Tufescu a fost condusă de Mihai David și conține observări asupra evoluției reliefului și așezărilor omenești. Victor Tufescu obține pentru un an de zile (1938-1939) de la Academia Română o bursă de specializare în geografie fizică la Sorbona în Paris, unde leagă o strânsă prietenie cu Nănel Orghidan. În Franța, Tufescu se apropie mult de De Martonne, prietenie născută aici fiind păstrată și după izbucnirea războiului și nevoirii întreruperii a studiilor la jumătate din perioada la care ar fi avut drept prin bursa acordată. Își începe cariera universitară în 1941, când este numit conferențiar suplinitor la catedra de geografie a Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București, iar în 1946 devine profesor titular și șef de catedră. Aici a constituit Seminarul de Geografie Economică, împreună cu Nicolae Al. Rădulescu, care avea ca scop dezvoltarea învățământului și a cercetării științifice a problemelor socio-economice. Victor Tufescu se numără printre fondatorii Institutului de Cercetări Geografice ale României, constituit în 1944, unde ocupă funcția de șef al secției de Geografie Fizică până în 1950, precum și printre cei ai Revistei Geografice a ICGR, care a continuat pentru 4 ani activitatea Buletinului Societății Regale Române de Geografie. În 1942, este ales membru al Academiei de Științe, unde ocupa postul de secretar de secție. Între 1947-1958, împreună cu alți geografi cunoscuți, constituie colectivul de geografie a Academiei Române, unde este cercetătorul principal la Proiectul de Sistematizare a Agriculturii din România. Între anii 1952-1955, lucrează ca proiectant principal la Institutul de Proiectări Silvice București, unde realizează cercetări amănunțite asupra torenților și alunecărilor de teren. În 1956 este numit profesor la Academia de Științe Economice din București. Între 1970-1978, este coordonator al Atlasului Național de Geografie al României, publicat sub egida Academiei Române. Pe lângă lucrările cu caracter didactic și unele proiecte de sistematizare, a mai publicat peste 250 de lucrări de geografie. Acestea îi dau titlul de geograf complet, având contribuții esențiale în geografia fizică, regională, umană, precum și în geomorfologie. Dintre aceste contribuții, concepte și idei mai importante sunt: influența ariilor de fundament în diferențierea regională a reliefului studiul geografic al utilizării terenurilor din România În colaborare cu cercetători geografi din colectivele Academiei și apoi de la Institutul de Geografie a abordat probleme ale mărimii medii a satelor. O altă elaborare colectivă în cadrul Institutului de Geografie o constituie realizarea hărții densității populației totale sau a populației agricole la recensămintele din 1956 și 1966. Un domeniu în care contribuția lui Victor Tufescu, alături de ceilalți mari geografi: Simion Mehedinți, Vintilă Mihăilescu, Ion Conea și N.Al. Rădulescu, ai perioadei antebelice, este remarcabilă, deși blamată în deceniile imediat postbelice, îl constituie geografia politică. A fost preocupat și de transferul informației științifice masei cititorilor, redând într-o formă accesibilă publicului larg unele prezentări regionale sau probleme de mare actualitate științifică. În 1942 și 1947 a fost membru al Academiei de Științe din România, secția de Geologie-Geografie, unde a activat și ca secretar de secție timp de doi ani.
Tzigara-Samurcaș s-a născut în București, la 4 aprilie [SV. 23 martie] 1872, și a fost botezat orthodox. Existau zvonuri conform cărora el a fost fiul nelegitim al domnitorului Carol I, viitorul rege al României, căruia Tzigara i-a fost apropiat mai târziu. Istoricul Lucian Boia a acordat credit acestei tradiții orale, și constată că Tzigara, la fel ca Wilhelm și Mite Kremnitz, a avut „o relație neobișnuit de strânsă“ cu familia regală. Cercetătorul Zigu Ornea, care a opinat că e posibil ca Tzigara să fi răspândit zvonul, susținând că: „...Această legendă este în mod natural greu de verificat dar în orice caz, este una posibilă, deoarece Tzigara-Samurcaș s-a născut în anul 1872 iar Carol I se afla la noi, ca domnitor, din 1866."La fel ca Boia, Ornea a constatat că relația strânsă a lui Tzigara cu regele, intervențiile repetate ale regelui în numele lui “... de fiecare dată când [cariera lui Tzigara] se împotmolea” și contactele cu familia Kremnitz (inclusiv cu Mite, presupusa amantă a regelui) au fost niște indicii suplimentare pentru sângele său regal. Istoricul Vasile Docea a criticat părerea lui Ornea, menționând că sursele erau discutabile și că, departe de a îmbrățișa această legendă, Tzigara a vorbit „cu mândrie“ de rădăcinile Tzigara. Potrivit istoricului Lucian Nastasă, Docea efectiv "a respins" zvonul despre descendența regală a lui Alexandru Tzigara-Samurcaș. Mama lui Alexandru și presupusa amantă a lui Carol, a fost Elena Samurcaș, căsătorită cu Toma Tzigara. Cercetările în genealogia maternă a istoricului de artă, au dus la concluzia că el avea descendență nobilă greacă și italo-greacă: presupusul său strămoș a fost Zotos Tzigaras, îngropat la San Giorgio dei Greci (1599). ). Familia Samurcaș a avut sânge aristocratic, fiind legată de nobilimea Țării Românești: pe linie paternă istoricul de artă era rudă cu familiile boierești Kretzulescu, Rallet, Bengescu și Crețeanu. . Activ în perioada revoluției, vornicul Constantin Samurcaș a luat parte la agitația Eteristă, dar mai târziu, fugind în timpul Revoluției țărănești de la 1821, s-a stabilit la Kronstadt (Brașov) pentru a spiona în favoarea austriecilor. Un alt strămoș, postelnicul Alecu Samurcaș, a fost un lingvist cunoscut pentru lucrările sale în limba greacă. Întâlnirea celor două ramuri a fost înregistrată în blazonul lui Tzigara-Samurcaș, arătând spada lui Zotos Tzigaras, alături de un samur și o sprânceană stilizată . La un timp după moartea lui Toma Tzigara, Alexandru a fost adoptat de unchiul său matern, care nu avea copii, Ioan Alecu Samurcaș (Alexandru a luat oficial numele de Tzigara-Samurcaș mai târziu, în 1899); el a fost ajutat în educația sa de către Kremnitz, care l-a învățat germana, l-a introdus în cercurile înalte ale societății și l-a privit ca pe un fiu. Primele sale contacte cu istoria și arta populară au venit prin intermediul familiei sale extinse, care a strâns și a păstrat documente și obiecte de artă. După ce a absolvit liceul Matei Basarab și și-a luat bacalaureatul, el s-a înscris la Facultatea de Litere a Universității din București, Secția Istorie. . Aici, tânărul a fost familiarizat de primii săi mentori: scriitorul-colecționar Alexandru Odobescu și arheologul Grigore Tocilescu, acesta din urmă asigurându-i angajarea lui Tzigara în funcția de custode la Muzeul Național de Antichități. El a fost un critic al subdezvoltării muzeului sub conducerea lui Tocilescu și a scris că, dezorganizată fiind, colecția cuprindea o mumie egipteană, copii ale frescelor de la Biserica Curtea de Argeș, articole din Tezaurul de la Pietroasele și lucrări de artă precolumbiană, alături de o scală model al Turnului Eiffel. Din 1893, tânărul absolvent a studiat la Universitatea din Berlin și la Universitatea Ludwig Maximilian unde și-a luat doctoratul cu o disertație asupra pictorului baroc Simon Vouet. A primit diploma, magna cum laude. Tzigara-Samurcaș s-a întors acasă și, după o dispută cu Tocilescu, și-a dat demisia de la Muzeul Antichităților. Mai târziu s-a specializat în muzeologie la Paris, audiind lecturi la École des Beaux-Arts și a lucrat în muzeele orașului înainte de a se întoarce în Germania, unde a studiat cu proeminentul curator, Wilhelm von Bode. Întors în România, Tzigara a concurat fără succes pentru un post de profesor la Catedra de Arheologie creată la Universitatea din Iași; potrivit teologului și cărturarului Teohari Antonescu, care a obținut postul, concursul a fost falsificat în favoarea sa, chiar dacă Tzigara „avea bunul simț să vină pregătit”. Din 1899, el a fost bibliotecar la Fundațiile Regale și profesor de estetică și istoria artei la Școala Națională de Arte Plastice. După cum Tzigara a recunoscut mai târziu, introducerea sa membrilor familiei regale s-a făcut prin intermediul relației cu familia Kremnitz, vecinii săi de pe strada Polonă din cartierul Dorobanți. În această perioadă a început relația strânsă a lui Tzigara cu Carol, pe care mai târziu istoricul de artă l-a numit "prea generosul meu protector" și "suveranul prin excelență".Primit în cercurile regale, el a fost un confident al reginei și al patronului cultural, Elisabeta de Wied, pe care el a numit-o „animatoarea artei românești”. Pentru un timp, a fost secretarul ei particular, ajutându-o să-și îndeplinească ambițiile literare sub pseudonimul Carmen Sylva. Memoriile lui Tzigara vorbesc cu entuziasm despre operele Elisabetei, precum și despre aversiunea regelui față de interesul ei pentru spiritism și a vorbit despre afecțiunea lui Carol pentru Mite Kremnitz. Pentru a-și susține prelegerile la Școala de Arte Frumoase, Tzigara a început să adune diapozitive fotografice, o colecție care a crescut în dimensiuni în deceniile următoare. Aceasta a inclus imagini de monumente și opere de artă europene, precum și exemple de arhitectură românească (în unele cazuri, singurele imagini supraviețuitoare ale clădirilor demolate) și copii ale hărților. Imaginile vieții locale sunt considerate de o importanță deosebită, deoarece documentează occidentalizarea și modernizarea peisajului României. În timpul perioadei fin de siècle, Tzigara-Samurcaș a început, de asemenea, o colaborare cu Junimea, societatea literară care reprezenta conservatorismul tradițional românesc, și a simpatizat cu nucleul junimist al Partidului Conservator. Istoricul de artă a fost unul dintre tinerii savanți fascinați de personalitatea lui Titu Maiorescu, critic cultural și principalul lider al Junimii, și s-a alăturat unei noi elite critice junimiste care includea și pe Constantin Rădulescu-Motru, Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, P. P. Negulescu etc. Munca lui a fost prezentată, împreună cu textele altor 50 de junimiști în volumul „Lui Titu Maiorescu omagiu, XV februarie MCM” scos la editura Socec. Jurnalele lui Maiorescu manifestă interesul pentru viața privată a lui Tzigara și susțin că savantul era atunci iubitul văduvei mult mai în vârstă Mite Kremnitz, cu care Maiorescu însuși a avut o aventură. Tzigara a participat în 1901 la un eveniment major în societatea junimistă: nunta dintre Nicolae Iorga și Ecaterina, fiica savantului Ioan Bogdan, unde Tzigara a reprezentat neoficial curtea regală. Tzigara a fost nașul cuplului la ceremonia religioasă ținută în afara Regatului României, la Belgerei (Șcheii Brașovului), Transilvania. Pentru o vreme, Iorga și Bogdan au fost amândoi interesați să obțină pentru Tzigara o funcție mai bună la Universitatea din București, dar eforturile lor au fost anihilate de adversarul Junimii aflat la guvernare, Partidul Național Liberal. Înainte de 1903, Tzigara a devenit cronicar literar și de artă la ziarul Epoca, condus în acel timp de Maiorescu. Pe parcursul perioadei, Junimea și-a popularizat cauzele prin Epoca, mai degrabă decât prin principala lor revistă Convorbiri Literare. În jurul anului 1907, munca lui Tzigara fost, de asemenea, prezentată cu regularitate în Convorbiri Literare, editată de elevul lui Maiorescu, Simion Mehedinți. La vremea respectivă, ziarul Răvășul din Transilvania a evidențiat cronica artistică a lui Tzigara și pe cea politică a lui Aurel Popovici ca fiind "bogate" în informație și a menționat că Tzigara și Teohari Antonescu dezbăteau prin jurnal despre caracteristicile caselor fortificate (cule) din regiunea Olteniei. Așa cum notează istoricul literar Tudor Vianu, Tzigara-Samurcaș și arhitectul Aurel Zagoritz și-au concentrat contribuțiile asupra studiului științific al artei populare românești, dar prezența lor a coincis totuși cu declinul Convorbirilor Literare. De asemenea, Tzigara și-a publicat articole în revista tradițională Sămănătorul, condusă de Iorga. În jurul anului 1901, inspirat de Expoziția Universală de la Paris, Tzigara și alți etnografi români au luat în considerare mai întâi înființarea unei colecții etnografice permanente. La fel ca și alți intelectuali români, Tzigara și-a păstrat interesul deosebit față de artizanat, pe care custodele de artă, Isabelle Longuet susține, "a fost ridicat la statutul de 'artă națională'".În termeni asemănători, etologul Ioana Popescu notează: "Colecțiile lui [Tzigara] urmau să devină argumentul și sursa de inspirație pentru ideologia și creația națională". Proiectul său a venit după o încercare similară din partea colecționarului de artă Nicolae Minovici, fondator al muzeului de artă populară Casa Minovici, și a unei arhive de artă textilă sprijinită de Maiorescu (1875). Anul 1906 a marcat începutul activității principale a lui Tzigara în calitate de etnograf. În acest an a fondat "Muzeul de Etnografie și Artă Națională", astăzi Muzeul Țăranului Român (și pe care intenționa să-l numească "Muzeul Poporului Român"), și a servit în calitate de Director al acestuia pentru următorii patruzeci de ani. Acest proiect a primit sprijin din partea ministrului educației Spiru Haret și, dincolo de politică, de la predecesorul lui Haret, Maiorescu. Mai târziu instituția a fost cunoscută sub denumirea de "Muzeul de Etnografie și Artă Națională" sau "Muzeul de Etnografie și Artă Națională Carol I". Locul original a fost clădirea abandonată a Monetăriei Naționale de pe Șoseaua Kiseleff, dar se făceau planuri pentru un nou palat muzeal mai adecvat. În calitate de director, Tzigara-Samurcaș a ordonat organizarea în două secțiuni distincte, dedicate, respectiv, etnografie și artă religioasă (ultima secție a preluat și obiectele religioase păstrate la Muzeul Național de Antichități). O expoziție suplimentară avea să includă metopa Tropaeum Traiani, care atestă dominația Imperiului Roman asupra Dobrogei. Activitatea ulterioară a lui Tzigara în calitate de colecționar și istoric al artei populare a fost foarte apreciată. Un articol din 1914 din revista Luceafărul a declarat: "[El] a reorganizat [muzeul] și l-a transformat într-o adevărată instituție națională. Bogatele colecțiile ale Muzeului sunt datorate muncii domnului Tzigara-Samurcaș."În 2010, criticul de artă populară Mihai Plămădeală a scris că activitatea lui Tzigara "a influențat tot ce a însemnat acest Muzeu în istoria culturii românești". Activitățile de teren ale lui Tzigara s-au concentrat în special asupra creșterii colecției etnografice a muzeului. În special în Oltenia, el a fost, așa cum notează Ioana Popescu, "mai atras de obiecte de decor, colorate, folosite la sărbătoare".În timpul unei astfel de călătorii în județul Gorj, a cumpărat, dezasamblat și transportat înapoi la București "Casa Antonie Mogoș", considerată o capodoperă a sculpturii românești și piesa centrală a muzeului. Este prima astfel de relocare în istoria muzeelor românești. Colecția sa fotografică a fost extinsă cu o serie întreagă de covoare oltenești. În acei ani, Tzigara a fost, de asemenea, inspector și evaluator al lucrărilor colectate de la Mănăstirea Secu și Dieceza din Buzău, devenind atât membru al Societății Regale de Geografie cât și al Societății Arhitecților. Tzigara a fost, de asemenea, reprezentant al curatorilor români în colocviile europene: Congresul de Artă Publică de la Liège, Belgia (1905) și Congresul Braunschweig de Conservare a Artei (1906), unde a prezentat un raport asupra eforturilor de conservare a monumentelor românești. Tot în 1906, Tzigara-Samurcaș a participat la cel de-al 8-lea Congres Internațional de Istorie a Artei. Tzigara a raportat ministrului liberal al Educației, Spiru Haret, despre necesitatea de a reforma sistemul educațional astfel încât să le ofere copiilor de țărani o educație artistică, citând motive morale și economice. În jurul anului 1908, Tzigara a fost implicat și în procesul de catalogare și conservare a operelor lăsate de pictorul român Theodor Aman. Muzeul Aman l-a numit director și, sub conducerea sa, și-a deschis porțile pentru public pentru prima dată. Tzigara a fost, de asemenea, implicat în controverse care au marcat celebrarea celui de-al 40-lea an de domnie al regelui Carol I, atunci când a vorbit împotriva politicianului Ioan Lahovary, acuzat de gestionarea defectuoasă a festivităților din Parcul Carol. Crearea unui departament separat al Universității de Arte din București pentru Tzigara a fost un proiect care a împărțit lumea academică și politică. În centrul unor astfel de dispute a fost Nicolae Iorga, de la Departamentul de Istorie, care a susținut că propriile sale cursuri au acoperit și arta și care, în consecință, a devenit principalul adversar al lui Tzigara. Propunerea de extindere a Universității a fost oprită în Parlament de către Lahovary, președintele Senatului, care era probabil încă ofensat de cometariile din 1906 ale lui Tzigara. Dezbaterile s-au prelungit în anii următori. În anul 1909, Tzigara-Samurcaș, Grigore Tocilescu și George Murnu au concurat pentru Catedra de Arheologie, ceea ce a creat o dispută asupra faptului dacă istorii ale artei se puteau preda la arheologie (în cele din urmă Murnu a câștigat competiția în ciuda faptului că a fost acuzat de plagiat de Tzigara, în articole pentru revista Noua Revistă Română). În același an, el a fost în Suedia, Norvegia și Danemarca, unde a vizitat muzeele în aer liber Skansen, Bygdøy și Lyngby, dar a sugerat că un proiect similar ar fi redundant acasă, argumentând că societatea țărănească din România era prea vizibilă în jurul Bucureștiului. El a fost mult mai impresionat de Muzeul Nordic, care a devenit, probabil, modelul muzeului său din București. În 1911 (sau 1912), Tzigara a devenit în cele din urmă profesor suplinitor de istoria artei la Universitatea din București, participând la Marea Expoziție de artă de la Berlin și, în Italia, la Esposizione internazionale d'arte. A susținut cursuri de artă populară la Kunstgewerbemuseum Berlin și, în Austrio-Ungaria, la Museum für angewandte Kunst. În general, misiunea sa a fost să introducă arta românească unui public internațional, după cum a remarcat Luceafărul: "el a aranjat pavilioanele românești, făcând cunoscute pentru prima dată în istorie creațiile artistice ale poporului nostru. În toate expozițiile el a înregistrat succese". U În sprijinul activităților sale, Tzigara a publicat o succesiune de cărți de artă. În 1906, la București a apărut "Arta publică", în timp ce studiul în limba germană Denkmalpflege in Rumänien ("Conservarea istorică în România") a fost tipărit la Karlsruhe. Mai târziu, Tzigara a contribuit cu înscrieri biografice și critice la ediția din 1907 a Allgemeines Lexicon der bildenden Künstler."Catalogul Muzeului Aman" din 1908 a fost urmat în același an de eseul "Ce se înțelege prin arheologia de azi" și de monografia "Biserica din Filipeștii de Pădure" (împreună cu Nicolae Ghica-Budești și Gheorghe Balș). În 1909, a fost autorul albumului-studiu "Arta în România", cuprinzând colecția sa de eseuri din Convorbiri colectate și editate de editura Minerva, împreună cu o altă monografie, "Muzeul Neamului românesc".Anul următor a apărut "Discuții în jurul arheologiei" și Rumänische Volkskunst ("Artă populară românească"); în 1911, "Casa românească de la Roma"; în 1912, Sonderaustellung Rumäniens (Expoziția specială a României), "Istoria artei și însemnătatea ei", "Muzeul Național din București".Critic de artă pntru Epoca și Convorbiri, Tzigara a devenit unul dintre cei care s-au opus noilor tendințe primitiviste ale grupului "Tinerimea artistică": în 1910, el l-a dojenit pe sculptorul modern Constantin Brâncuși pentru pauza sa cu tradiția și chiar a sugerat ca lucrările lui Brâncuși să fie ascunse de ochii publicului. Astfel de reacții l-au făcut pe Brâncuși să decidă să părăsească România și să-și înceapă cariera internațională. În timp ce era la Roma, lui Tzigara i s-a oferit statutul de membru în Francmasoneria Marele Orient al Franței, căruia îi aparțineau mulți dintre colegii români (vezi Francmasoneria în România). Mai târziu, Tzigara a susținut că oferta a fost făcută de sculptorul Ettore Ferrari și a inclus diverse avantaje și promisiunea că va deveni în curând un Mare Maestru Masonic. Deși se zvonea foarte mult că a primit oferta, Nastasă a scris că Tzigara nu a fost probabil niciodată un francmason. În 1911 el a fost președinte al unei asociații profesionale nou create, Societatea Scriitorilor Români. În 1912 Tzigara a primit medalia Bene Merenti a Regatului României pentru servicii în cultură. Pe parcursul anului, după o campanie de obținere a fondurilor de stat, istoricul de artă a examinat propunerile pentru ca sediul Muzeului de Etnografie sî fie găzduit pe Șoseaua Kiseleff. El și colegii săi au analizat propunerile internaționale, de la Heino Schmieden, Louis Blanc și alții, dar în cele din urmă s-au hotărât pentru un proiect propus de către românul Ghica-Budești. Clădirea cu caracteristici neo-brâncovenești a făcut parte dintr-un efort de planificare urbană mai mare, cu aprobarea lui Carol I și implicarea arhitecților în stil neo-brâncovenesc în nordul și centrul Bucureștiului, cu ridicarea mai multor clădiri publice noi: Palatul de Justiție, Palatul CEC, Muzeul de Geologie, etc. În ciuda aprobării și a plasamentului ceremonial al unei pietre de temelie, construcția a fost remarcabil de lentă sau de subfinanțată. În 1913 Tzigara a participat la evenimentul "Thisonstelling De Vrouw" din Amsterdam, care a inclus și o monografie privind Mănăstirea Curtea de Argeș. În acel an, când România s-a alăturat coaliției celui de-Al Doilea Război Balcanic împotriva Regatului Bulgariei și, deși a fost cruțat de recrutare, Tzigara s-a oferit voluntar în serviciul forțelor terestre române. El a motivat această inițiativă declarând că abilitățile sale erau necesare pentru documentarea războiului și pentru crearea arhivei sale. Tzigara a servit în Corpul 4 al Armatei, sub comanda Printului Ferdinand (succesorul desemnat al regelui Carol I). În 1914 Tzigara a fost numit director al Fundației Carol I. În același timp a început o nouă serie de conferințe în Austro-Ungaria, predând arta în beneficiul românilor din regiunile Transilvania și Banat. Era interesat, de asemenea, de colecția de artefacte românești transilvănene, adăugate la colecția Muzeului București. La Hermannstadt (Sibiu) a fost invitat de ASTRA să vorbească despre 50 de ani de dezvoltare în arta românească. Această conferință conținea crezul artistic a lui Tzigara: el credea că arta este o reflecție obiectivă a dezvoltării sociale și culturale, identificând procesul de occidentalizare, proclamarea Regatului în 1881 și evenimente ulterioare cu o profundă transformare a României. Cu toate acestea, a sugerat Tzigara, aceste eforturi nu au găsit încă un răspuns adecvat în domeniul artistic, adică nașterea unui fenomen artistic specific românesc și conservarea corespunzătoare a moștenirilor artistice: el a deplâns distrugerea vechilor caselor din București și înlocuirea lor cu vile occidentale; a salutat restaurarea mănăstirii Horezu în stilul său original brâncovenesc, dar a criticat pe cei care au introdus elemente de arhitectură neogotică la Tismana, Bistrița sau Arnota. În cele din urmă, și-a exprimat sprijinul pentru stilul "sănătos" neo-brâncovenesc al lui Ion Mincu și l-a criticat pe muralistul Octavian Smigelschi pentru lucrarea sa la Catedrala din Sibiu. Conferința a inclus o laudă amplă pentru Carol I ca patron al conservării. A doua parte a conferinței de la Hermannstadt a lui Tzigara s-a concentrat asupra școlii românești de pictura în ulei. El a acordat un omagiu fondatorului său tradiționalist, Nicolae Grigorescu, și lui Aman, înainte de a rezuma contribuțiile lui Ștefan Luchian, Arthur Verona și Jean Alexandru Steriadi. Partea a treia a evidențiat propria sa cercetare a artei folclorice din Transilvania și a vorbit despre regina Elisabeta a României ca un colecționar de artă populară din zona Sibiului. Tzigara a păstrat aceste principii tot restul vieții sale profesionale, iar temele conferințelor sale au reapărut în memoriile sale de bătrânețe. Acestea au aruncat o lumină asupra rolului arhitectural al lui Carol I și au exprimat aprobarea pentru metoda de restaurare a lui Lecomte de Nouÿ (inclusiv decizia de a dărâma și reconstrui Biserica de la Curtea de Argeș). A criticat din nou picturile lui Smigelschi considerând că reprezentare sfinților în straie naționale era extrem de nepotivită. Activitățile internaționale și științifice ale lui Tzigara au suferit la izbucnirea Primului Război Mondial în vara anului 1914, deși România a rămas neutră până la jumătatea anului 1916. Presupusul său tată, Carol I, a murit în septembrie 1914. Potrivit arhiepiscopului Netzhammer, Tzigara a fost profund afectat de eveniment:"Ca un copil, și-a dezlegat suferința, deplângând în fața mea această pierdere teribilă și neașteptată". Pe atunci Tzigara era prieten cu Ferdinand I, noul rege, și un admirator al soției acestuia, Maria de Edinburgh. El a descoperit că Ferdinand era "blând", "afabil" și, de regulă, modest, "cu totul opus unchiului său" Carol I. În regina Maria, istoricul de artă a recunoscut o femeie politică, mai activă în treburile publice decât Elisabeta lui Carol. Tzigara a împărtășit, de asemenea, gustul artistic al Mariei, inclusiv pasiunea ei pentru opera sculptorilor simbolici români Oscar Späthe și Frederic Storck (pe care, în 1903, lel i-a numit "inovatori ai sculpturii românești"). Spre deosebire de Ferdinand și cercul său francofili, care dorea o alianță românească cu Antanta, de dragul unirii cu Transilvania, Tzigara se opunea oricărei acțiuni împotriva Germaniei. El a reprezentat lobby-ul germanofil în cadrul Universității din București, la același nivel cu un alt profesor suplinitor, Constantin Litzica. De-a lungul timpului, a fost cooptat și în Comitetul de conducere al Societății Scriitorilor Români, dar și-a pierdut locul în 1915 (probabil datorită prezenței sale în rândul minorității scriitorilor germanofili). Campania ulterioară s-a încheiat brusc cu invazia sudului României de către Puterile Centrale (germanii și aliații lor). În noiembrie 1916, cu scurt timp înainte ca regele Ferdinand și guvernul pro-Antanta să se retragă la Iași, Tzigara-Samurcaș a fost numit custode al Coroanei și al Domnilor Regale, însărcinat cu prevenirea actelor de vandalism din partea ocupanților. El a rămas la București și s-a întâlnit cu August von Mackensen, șeful forțelor de ocupație. Ca urmare a acestei întâlniri, germanii i-au cerut lui Tzigara să discute o ofertă de colaborare cu seniorii germanofili ai Partidului Conservator: Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Petre P. Carp. Toți trei au refuzat să se asocieze în mod deschis cu dominația lui Mackensen, dar o administrație civilă marionetă a fost înființată sub conducerea discipolului lui Carp, Lupu Kostaki. Răspunsul lui Carp la propunerea lui Tzigara s-a consemnat ca fiind: "Un astfel de lucru nu mă interesează; este un nonsens și în acest moment contează ca slăbiciune". Relația de deteriorare a lui Maiorescu cu Carp a fost de asemenea un factor: Carp a refuzat să participe la orice întâlnire la care a fost prezent Maiorescu și s-a îndepărtat de ceilalți doi declarând că regele Ferdinand ar trebui să fie înlăturat. Maiorescu însuși a explicat că era o chestiune de principiu: "Tzigara mi-a propus acest lucru, dar nu mi-am dorit. Dacă [Mackensen] mă obligă să plec, să trimită soldați înarmați după mine." La 13 decembrie [S.V. 30 noiembrie] 1916, istoricul de artă a preluat funcția de prefect al Poliției în Bucureștiul ocupat. Aceasta s-a dovedit a fi o decizie extrem de controversată, ale cărei consecințele ar fi adus prejudicii carierei interbelice a lui Tzigara. În timp ce adversarii lui politici au susținut mai târziu că lui Tzigara i s-a acordat numirea prin presiuni germane, el însuși a susținut că Carp și Kostaki i-au cerut să se implice. Potrivit lui Tzigara, numirea lui a rezolvat o problemă practică, deoarece predecesorul său, generalul Alexandru Mustață, nu știa germană. Administrația lui Kostaki l-a inclus în primăvara anului 1917 și pe Litzica, ministrul-marionetă al educației. Tzigara a intervenit personal în selecția altor birocrați. În februarie 1917, l-a adus scriitorul I. A. Bassarabescu în aparatul său de poliție obținând eliberarea sa din arestul german și numirea lui ca șef de divizie. Se spune că a făcut același lucru și pentru filosoful Mircea Florian, care a devenit subordonatul său la Fundația Carol I. După cum a arătat arhiepiscopul Netzhammer, Alexandru Tzigara-Samurcaș a fost deschis și a colaborat în relația sa cu noile autorități și cu comunitatea germană. În septembrie 1917, cărturarul român l-a întâmpinat pe Wilhelm al II-lea, împăratul german, care a vizitat jumătatea ocupată a României. Considerat singurul participant român, el l-a însoțit pe Wilhelm la Biserica Curtea de Argeș, unde amândoi s-au recules la mormântul lui Carol I. Tzigara a fost, de asemenea, oaspete la masa imperială, iar Wilhelm a avut câteva convorbiri lungi cu el în particular. La sfârșitul întâlnirii lor, Tzigara a primit din mâna împăratului un ac de cravată cu monograma imperială în diamante și rubine. Cu toate acestea, Tzigara-Samurcaș a avut o relație complexă cu supervizorii săi germani. El a refuzat să coopereze cu aceștia în mai multe rânduri, opunându-se creării unui Institut german în cadrul Universității, și opunându-se puternic intervențiilor Puterilor Centrale pe teritoriul Palatului Regal București. La sfârșitul anului 1916 și începutul lui 1917, el a fost în corespondență intensă cu Ioan Bianu, un coleg și un germanofil dezamăgit, care s-a plâns de presiunile armatei germane asupra Academiei Române și i-a cerut lui Tzigara să intervină în numele colegilor săi. Cu o ocazie, ca rezultat al cererii lui Bianu, Tzigara a trimis polițiștii săi pentru a împiedica soldații germani să fure rezervele de lemn de foc ale Academiei. Boia argumentează că obiectivul principal al mandatului lui Tzigara, "securitatea oamenilor și a proprietății", a fost îndeplinit în mod competent. Același lucru este remarcat și de Ornea, care avertizează: "rămâne în litigiu faptul nud al colaborării benevole, totuși, cu ocupantul german".Prefectul poliției a fost criticat, de asemenea, de colegii lui mai docili: așa cum a înregistrat Marghiloman în jurnalul lui, Tzigara a fost prezent în octombrie 1917 la gala de la Athénée Palace organizată de feldmareșalul Mackensen, dar a fost iritat să se găsească în compania unor "băiețandri" birocrați simpatizați de germani. Referindu-se la această categorie el l-a inclus și pe poetul Luca Caragiale. În decembrie a aceluiași an, Caragiale l-a înfuriat pe Tzigara trecând peste el: poetul a folosit legăturile germane pentru a obține sergenți care să facă "serviciu de garderobieri la Facultatea de Medicină" pentru o inaugurare, după ce Tzigara a refuzat cererea. În ianuarie 1918, în timp ce autoritățile de la Iași se gândeau la o ieșire din război, Tzigara-Samurcaș și-a înmânat demisia germanilor. În martie-aprilie, noul guvern de unitate națională al lui Marghiloman l-a reînnoit pe Tzigara în funcția de prefect al Poliției. Funcția a fost păstrată până la 14 noiembrie 1918 - adică la trei zile după ce a fost semnat armistițiul cu Germania. În timpul acestui interval, având doar 220 de forțe sub comanda sa, a fost neputincios în fața mișcării de protest a lucrătorilor Căilor Ferate Române. Reîntoarcerea bruscă a României la francofilie a dus la căderea lui Marghiloman, descrisă de Tzigara ca o "adevărată lovitură de stat".Zigu Ornea găsește această expresie a resentimentului deosebit de problematică, deoarece, a susținut el, a însemnat că Tzigara a plasat germanofilia deasupra înființării României Mari: "[el] n-a înțeles mai nimic din realitatea fenomenului politic al războiului". Sfârșitul războiului a însemnat o criză a carierei lui Tzigara. Bijuteria imperială, notează Boia, a devenit un "corpus delicti" pentru cei care îl acuzau pe Tzigara de trădare. Astfel de acuzații au fost expuse amănunțit în eseul "Rătăciri naționale" (1919) al rectorului Ion Atanasiu, la care Tzigara a răspuns cu un pro domo "Mărturisiri silite" (1920) și mai târziu publicat în Memorii. Atanasiu a fost primul care a sugerat că Tzigara trebuie făcut răspunzător pentru comportamentul său din timpul războiului și, în raportul său de la Universitatea, a făcut aluzie la posibilitatea de a-l concedia și pe biologul germanofil Victor Babeș. Ornea descoperă că, în acei ani, Atanasiu și dușmanul tradițional al lui Tzigara, Nicolae Iorga, purtau "un adevărat război împotriva lui Tzigara-Samurcaș". Tzigara a fost omis de la prima epurare a germanofililor universitari, dar, la 29 noiembrie 1919, a fost luat la întrebări de către rectorul Atanasiu, Iorga și consiliul de profesori. După cum și-a amintit mai târziu, tactica sa de apărare a fost să reamintească faptul că, încă din 1906, Iorga însuși a fost privit ca un francofob radical. Deși votul Consiliului Universitar a fost indecis, rectorul a trimis un raport cerând suspendarea lui Tzigara-Samurcaș. Boia spune că acesta a fost o greșeală politică: noul premier Alexandru Vaida-Voevod a pus capăt în Parlament lobby-ului anti-germanofil. În cele din urmă, ministrul educației și zoologul Ioan Borcea a trimis o scrisoare lui Atanasiu, cerându-i să se abțină de la defăimarea lui Tzigara "nimeni nu poate fi jignit în atribuțiile sale fără hotărâre legală", adăugând: "În aceste momente cu deosebire, este nevoie de a se întrona liniștea și armonia pentru bunul mers al Universității". Aceasta și alte înfrângeri morale l-au determinat pe Atanasiu să-și prezinte demisia. În anii următori, Tzigara și-a dus principalii acuzatori, Iorga și jurnalistul Stelian Popescu, în instanță, în ceea ce s-a transformat în două procese răsunătoare. După cum a subliniat criticul literar Dumitru Hîncu, comportamentul din timpul războiului al istoricului de artă nu a fost niciodată criticat de guvernele interbelice. El a fost din nou primit în cercul reginei Maria, care i-ar fi spus: "Iorga-i gelos că te vede venind la noi". În 1921 Tzigara a devenit noul redactor șef al Convorborilor Literare. Potrivit ziarului ASTRA, Transilvania, Tzigara a salvat Convorbiri de la faliment, dar a servit doar unui public de nișă. În 1923, el a fost Inspector General al muzeelor, în timpul cabinetul liberal condus de Ion I.C. Brătianu. În această calitate a revizitat Muzeul ASTRA și i-a acordat 50.000 lei din partea statului. În această perioadă a făcut prima vizită privată la Sovata, orașul balnear din Transilvania. Casa lui din București era o vilă mare pe strada Kogălniceanu, unde locuia împreună cu familia sa. În ciuda confirmării sale la universitate, Tzigara-Samurcaș a fost înlăturat de la Școala de Arte Frumoase din cauza germanofiliei sale. Odată cu recunoașterea diplomatică a României Mari au apărut noi oportunități și, în 1926, Tzigara a plecat în Bucovina, preluând departamentul de istorie a artei de la Universitatea Cernăuți. Tot în acel an, regele Ferdinand l-a făcut Mare Ofițer al Ordinului Steaua României. Din nou în Germania, cu o serie de conferințe (1926), Tzigara a vorbit la Radio Berlin. La 1 noiembrie 1928, Alexandru Tzigara-Samurcaș a ținut prima sa emisiune la Radio România, cu o prelegere specială scrisă în acest scop. Poziția lui Tzigara a fost amenințată în 1930, când fiul detronat al lui Ferdinand, Carol al II-lea, a preluat tronul. Se spune că Iorga, un susținător al noului rege, a cerut ca Tzigara să fie înlăturat de la Fundația regală, dar Carol a declarat că nu este dispus să-l sacrifice pe „unchiul meu”. Iorga era totuși în poziția de a limita accesul rivalului său la mediul academic când, în 1931, a devenit prim-ministrul lui Carol al II-lea. Propunerea sa legislativă, limitând numărul de posturi academice pe care un individ le-ar putea deține, a fost probabil îndreptată în mod special împotriva lui Tzigara și a altor dușmani personali (după cum scrie Ioan Lucian Nastasă, Iorga însuși colectând câteva salarii lunare din activitatea sa cu statul). În același timp, Tzigara a devenit contribuitor la revista literară și științifică oficială, Revista Fundațiilor Regale, și a reluat din nou turul țării cu prelegeri despre arta populară. Cu Simion Mehedinți și Societatea ASTRA, el s-a întors în domeniul activismului public cu controversate prelegeri asupra biologiei națiunii române, care uneori includea o susținere evidentă a eugeniei. Teoria sa rasistă a fost că abstractizarea geometrică a artei țărănești, presupusă a fi fost puternic rezistentă la influența străină, a plasat românii în grupul "rasei alpine" - o idee respinsă atunci de antropologul Henric Sanielevici, care, în mod contrar credea că românii erau din "rasa mediteraneană". În 1933, Tzigara a fost pentru scurt timp afiliat la Partidul Național-Socialist din România și la Institutul Cultural Româno-German. Dincolo de germanofilie, Tzigara a salutat Târgul Mondial de la Bruxelles din 1935, subliniind legătura deosebită dintre România, pe de o parte, și, pe de altă parte, Franța, Belgia și țările francofone. A vorbit la Radio Franța și RTBF (Radio Télévision Belge de la Communauté Française) și a descoperit că serviciile francofone sunt mai relaxante, dar mai puțin organizate decât omologul lor german. În anii '20 și '30, Tzigara a fost gazda mai multor cercetători străini. Profesorul Charles Upson Clark de la Columbia University a numit instituția sa "splendidă", considerând că este în parte responsabilă pentru o "revigorare distinctă" a meșteșugurilor țărănești. El a descris muzeul ca fiind "o revelație a dotării artistice a țăranului român".Arhivarul francez François de Vaux de Foletier a vizitat muzeul în 1934, mai târziu scriind în revista Monde et Voyages, că recomandă "foarte interesantele galerii de etnografie românească". Începând cu anul 1933, Tzigara a fost intervievat de mai multe ori de către Eugen Wolbe, biograful german al regilor români, trimis de Carol al II-lea. Tzigara a revizuit, de asemenea, textele lui Wolbe, inclusiv lucrările sale despre regina Elisabeta (un studiu "slab", în opinia lui Tzigara), și a descris scriitorul ca un amator necredibil: "acel pensionar ex-Gymnasiallehrer avea totuși îndrăzneala să își aleagă așa subiecți auguști, sub pretextul 'câștigării multor noi prieteni pentru frumoasa țară' din România, despre care totuși el știa atât de puțin! " Tzigara a fost supărat să primească o copie a lucrării lui Wolbe din 1937 și a aprobat decizia primului-ministru Gheorghe Tătărescu de a interzice volumul în ediția sa românească (cenzura l-a lăsat pe Wolbe indiferent, fapt consemnat într-una din scrisorile sale către Tzigara). Rivalul lui Tzigara, Iorga, probabil instigat de această controversă și de propria sa lucrare cu Wolbe, a dat cărții o revizuire pozitivă în ziarul său Neamul Românesc, numind măsura guvernului "regretabilă" și primind critici suplimentare din partea lui Tzigara, în Convorbiri. Scriitori români de limbă franceză
Banică Constantin,a murit într-un accident,pe data de 25 decembrie 1991,în urma unei intoxicări cu monoxid de carbon, de la o sobă defectă,la o gazdă din Sinaia. A fost căsătorit cu Manuela Stoia (14 aug 1944 - 25 dec 1991), matematiciană, și împreună au avut doi copii,Valeria și Teodor,matematicieni si ei. Acesta este fiul lui Banică Gheorghe și Chițu Maria, el provenea dintr-o familie cu patru frați (Banică Mihai,Banică Elena,Banică Gheorghe), aceștia fiind originari din Boteni,Câmpulung,Județul Argeș. Studii liceale la Câmpulung Muscel și universitare (Facultatea de Matematică) la București; în 1970 și-a susținut teza de doctorat Dualitate pe varietăți Stein. A fost cercetător științific la Institutul de Matematică al Academiei Române; a predat, ca „visiting professor”, la universități din Bayreuth, Göttingen, München, Nancy, Pisa, Strasbourg. S-a aplecat asupra geometriei complexe, ca și asupra studiului funcțiilor analitice de mai multe variabile complexe, prin metode algebrice și geometrice. Între principalele teme ale activității sale de cercetare s-au numărat: dualitatea analitică pe varietăți Stein, morfismele proprii de spații complexe și variația obiectelor cosmologice într-o deformare de spații analitice complexe, fibrații vectoriali etc. (Teoreme de dualitate pe varietăți Stein și cosmologie cu suport compact; Metode algebrice în teoria globală a spațiilor complexe; Variația extensiei globale în deformările spațiilor complexe; Structuri de multiplicitate pe spații curbe; Conceptul formal al unui spațiu analitic de-a lungul unui subspațiu cu teorema de comparație ș.a.). În 1970 a fost distins cu Premiul Academiei Române pentru cercetările de dualitate analitică pe spații Stein.
Istoricul Șerban Papacostea s-a născut în București, la 25 iunie 1928, el fiind fiul juristului Petru Papacostea care era un descendent al familiei de origine macedo-română Gușu Papacostea, întemeietorul primei școli românești din Macedonia. A urmat cursurile liceului „Dimitrie Cantemir“ din București, pe care l-a absolvit în 1946. A absolvit, în anul 1950, Facultatea de Istorie și Geografie din București. În anul 1968 a obținut titlul de doctor în istorie, cu teza „Oltenia sub austrieci (1718-1739)“, premiată, trei ani mai târziu, de Academia Română. În perioada comunistă a fost deportat într-un lagăr de muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Geneza statului în evul mediu românesc“ (1988, reeditată în 1999),
Cezar face școala primară și liceul în Brăila în perioada 1892 - 1905, cursurile primare în comuna Viziru din județul Brăila, iar pe cele secundare la Brăila, luându-și bacalaureatul în 1905. Se înscrie mai apoi la Facultatea de Litere și Filozofie din București pe care o absolvă în anul 1908, în clasa lui profesorului Iuliu Valaori. După absolvire devine profesor de greacă și latină în liceul din Alexandria (1912) și mai apoi la Seminarul Central din București (1913). În anul 1922, își dă doctoratul cu teza „Tradiție și cugetare în literatura greacă”, avându-l ca îndrumător pe D. Burileanu, în fața comisiei formată din Nicolae Iorga, Iuliu Valaori, D. Evolceanu și R. Ortiz. Din 1923, Cezar Papacostea îndeplinește funcția de profesor de limba și literatura elină din cadrul Universității din Iași unde a avut printre elevi pe Orest Tafrali, Dionisie M. Pippidi, Theofil Simenschy și Niculae I. Herescu. Cezar Papacostea a introdus în România pronunțarea erasmică a limbii grecești. În 1926 a fost împreună cu Iuliu Valaori și D. Evolceanu, fondator al revistei de studii clasice Orpheus. Prin fuzionarea revistei cu Favonius, revista întemeiată de Niculae I. Herescu, se va naște Revista clasică, printre a cărei redactori a fost și C. Papacostea. Din anul 1918, va îndeplini funcția de director general al învățământului secundar și superior, precum și pe aceea de secretar general al Ministerului Instrucțiunii Publice, iar în anul 1935 este ales membru corespondent al Academiei Române. Pe tărâmul politicii, Cezar Papacostea a reușit să ajungă deputat de Dorohoi pe vremea guvernărilor Averescu. Pe lângă bogata creație personală, el a mai semnat în colaborare cu Iuliu Valaori și Gheorghe Popa-Lisseanu ediții din autorii latini (Xenofon, Titus Livius, Vergiliu, etc.), manuale de versificație, crestomanții, gramatici din limba greacă și latină, etc. De asemenea traduce din Platon și Homer. Debutul literar și-l face în anul 1914, cu poezii publicate în „Convorbiri literare". Cezar Papacostea a fost în România unul dintre oamenii de spirit care a aplicat legea fundamentală a dialogului cu Antichitatea. Cu toate că nu a ajuns a fi un filozof, C. Papacostea a avut multe din calitățile unui filozof al culturii. A avut de asemenea acel idealism clasic, propovăduind gustul metafizicii. De altfel, el avea o deschidere generoasă spre istorie, poezie, etică sau psihologie cu toate că nu a scris vreo sinteză în aceste domenii.
Este considerat întemeietorul școlii românești de mașini hidraulice. Între anii 1910-1914 a urmat, împreună cu fratele său, Cornel, școala primară din Porumbacu de Sus, iar apoi, până în anul 1923 gimnaziul și liceul la Blaj și Brașov, fiind în final absolvent al liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. În același an, 1923, a devenit student al Școalei Politehnice din Timișoara, pe care a absolvit-o în 1928. Tot aici își susține în anul 1940 doctoratul, cu teza „Transformatorul hidraulic. Studiu teoretic și experimental”, fiind a doua persoană (după acad. Ștefan Nădășan) căreia Politehnica din Timișoara i-a decernat titlul de doctor inginer, iar subiectul tratat a făcut obiectul unui brevet de invenție. În ultima perioadă a activității a avut dreptul de a conduce doctoranzi, teza de doctorat a viitorului academician Ioan M. Anton fiind elaborată sub conducerea sa. Și-a început activitatea științifică încă de pe băncile școlii, lucrarea sa de diplomă, făcută în colaborare cu Octavian Smigelschi, având ca temă „Studiul unui canal navigabil Cernavodă - Constanța”. Traseul propus este practic traseul actualului canal Dunăre-Marea Neagră. În 1928, Pompiliu Nicolau, care preda disciplinele de Hidraulică, Centrale Hidraulice și Mașini Hidraulice înființează un laborator pe profil, care însă își va începe cu adevărat activitatea în anul 1931, an în care Aurel Bărglăzan va prelua în calitate de conferențiar suplinitor disciplina de Mașini Hidraulice și implicit laboratorul. În acest laborator au fost încercate diverse rotoare pentru mașini hidraulice, care formau temele de diplomă ale studenților, rotoare executate la Atelierele CFR din Timișoara, fiind sprijiniți de cei ce conduceau aceste Ateliere: Ioan Zăgănescu, Marin Bănărescu și Ștefan Nădășan, viitori profesori ai politehnicii timișorene. Rezultatele obținute în acest laborator au permis proiectarea unor pompe și turbine hidraulice realizate la Uzinele și Domeniile Reșița, acestea acumulând astfel experiența necesară producerii după cel de al Doilea Război Mondial a echipamentelor pentru [din
Subotica (pronunțat subotița; în , în , în ) este reședința districtului Bačka de Nord în cadrul Provinciei Autonome Voivodina, Serbia. La recensământul din 2002 au fost înregistrați 148.401 de locuitori. Subotica este un mare nod feroviar, centru industrial și comercial. Conform recensământului din anul 2002 confesiunile sunt reprezentate astfel: Limba sârbă este limba cea mai folosită în viața de zi cu zi, însă limba maghiară este folosită de aproape o treime din populație în conversațiile zilnice. Ambele limbi sunt, de asemenea, utilizate pe scară largă în sigle comerciale și oficiale Din punct de vedere etnic s-au declarat:
Plecat cu tatăl său la Paris, la vârsta de cinci ani, urmează acolo primii doi ani de școală primară. După ce revine în țară, continuă cursurile primare la Școala Comunală nr. 4 din București. După terminarea Liceului Mihai Viteazul din București, în anul 1909, s-a înscris la Școala Națională de Poduri și Șosele București, pe care a absolvit-o în anul 1914, ca șef de promoție. În timpul facultății și-a satisfăcut stagiul militar și a participat la campania de război din Bulgaria (1913) în calitate de ofițer de geniu. După absolvire a fost repartizat inginer constructor la Direcția Generală de Poduri și Șosele a Ministerului Lucrărilor Publice, unde a lucrat până în anul 1920. Între anii 1916-1918, a participat la Primul Război Mondial, în calitate de ofițer al Regimentului de căi ferate, luând parte la restabiliri de căi ferate, reconstrucții și construcții de poduri cum sunt cele peste Siret, la Ionești și Cosmești, și peste Tisa, la Szenta și Szolnok. În anul 1919, a proiectat și condus supra-înălțarea cu două etaje a clădirii Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București - prima lucrare de acest fel din țară. Dintre lucrările mai importante proiectate și executate în prima perioadă (1914-1920), menționăm: Între anii 1920-1948, ca angajat la întreprinderea Tiberiu Eremia și apoi la Societatea Națională de Construcții, a întocmit proiecte și a condus execuția unor construcții din capitală, precum: De asemenea, a coordonat realizarea unor construcții din provincie: alte reconstrucții și consolidări de clădiri după seismul din anul 1940. Începând din anul 1948, prof. Aurel Beleș a participat ca inginer consilier, expert, la mari lucrări de construcții social-culturale, industriale, de artă, poduri și baraje. A proiectat și condus proiectarea unor obiective precum: În paralel cu activitatea tehnică, prof. Aurel Beleș a dus și o prodigioasă activitate didactică. A început activitatea în învățământul superior în anul 1918, predând cursul de Mașini hidraulice la Școala Națională de Poduri și Șosele din București în perioada în care aceasta era dislocată la Iași. În anul 1919, a fost numit asistent la Catedra de mecanică, statica construcțiilor și rezistența materialelor, predând și cursul de Drumuri și topografie. În anul 1925, a fost numit conferențiar la cursul de Mecanică aplicată și rezistența materialelor la Politehnica din București și apoi, în anul 1938, profesor titular la cursul de Construcții și fundații. În anul 1948 a fost numit profesor la Catedra de Rezistența materialelor și teoria elasticității la Institutul de Construcții din București, unde a predat până la pensionare pentru limita de vârstă, în anul 1962. Între anii 1950-1952 a predat cursul de Rezistența materialelor și teoria elasticității și la Institutul de Transporturi din București. Prof. Aurel Beleș este creator de școală românească în domeniul construcțiilor. Dintre foștii săi studenți, mulți i-au rămas colaboratori - la catedră, în institute de cercetare și proiectare sau în producție. Aurel Beleș a publicat, ca autor sau coautor, numeroase cursuri și tratate. Aurel Beleș a manifestat preocupări deosebite și în domeniul cercetării științifice, abordând probleme teoretice dificile cu aplicații directe în practică, contribuind, prin caracterul original, la progresul științei construcțiilor din țara noastră și la afirmarea ei peste hotare. În primele sale lucrări s-a ocupat de stabilirea ecuației diferențiale a axei deformate în studiul stabilității barelor și a studiat influența erorilor de secțiune și de lungime a elementelor asupra valorii reale a reacțiunilor. Printre primii cercetători din lume, a pus în evidență influența variației accelerațiilor asupra acțiunii distructive a mișcării seismice. Aceste variații se constată în accelerogramele intensive prin schimbarea instantanee de semn a accelerațiilor. A stabilit (în colaborare) relațiile analitice ale ecuațiilor generale ale echilibrului în coordonate oblice, pentru suprafețe subțiri de grosime constantă. De asemenea, a dat (în colaborare) o aplicare a metodei plurilocale la calculul stării de membrană a suprafețelor de translație și s-a ocupat de efectele seismelor asupra construcțiilor și proiectarea structurilor și fundațiilor rezistente la acțiunea seismică. Poate fi evidențiată aplicabilitatea practică a studiilor privind fundațiile pe piloți, stabilitatea reazemelor precum și tasările posibile (în colaborare), în special la Combinatul Siderurgic de la Galați. A fost un participant activ la diferite manifestări științifice internaționale și a susținut numeroase conferințe publice în țară și străinătate. Pentru întreaga sa activitate de inginer, profesor și om de știință a fost ales membru corespondent al Academiei Române (2 iulie 1955) și apoi membru titular la 21 martie 1963. De asemenea, a fost ales membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 31 mai 1940. În anul 1963 i s-a decernat Premiul de Stat, iar în anul 1964 a fost distins cu titlul de Om de știință emerit. De asemenea, a fost decorat cu Meritul Științific cl. I. A fost membru în diverse asociații profesionale: A încetat din viață la 10 ianuarie 1976 și a fost înhumat la Cimitirul Bellu, alături de alți academicieni. titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”
Academicianul Grigore Alexandru Benetato s-a născut la 18 noiembrie 1905, la Ialoveni (Basarabia). În 1915-1923 a urmat liceul Alexandru Donici din Chișinău. Studiile superioare le face în 1923-1929 la Facultatea de Medicină din Cluj, iar în 1929 obține titlul de Doctor în medicină și în chirurgie cu teza „Contribuțiuni la studiul metabolismului lipidelor”. În 1931-1932 își aprofundează studiile în Germania, la Berlin și Heidelberg, unde urmează cursuri și lucrări în laboratoare de prestigiu: chimie fiziologică (profesorul P. Rona), lucrări de fiziologie clinică (profesorul H. Zondek) și lucrări de fiziologie animală (profesorul Mangold). În acești ani a studiat fiziologia musculară în laboratorul vestitului fiziolog, deținător al Premiului Nobel, profesorului Otto Meyerhof. În anii de studenție lucrează ca preparator de biochimie (1925-1927), sub conducerea profesorului P. Thomas, și ca asistent (1927-1931) la catedra de fiziologie din Cluj. În perioada 1931-1934 a fost lector la catedra Fiziologie a Facultății de Medicină din Cluj, condusă de profesorul I. I. Nițescu. În perioada 1934-1937 a fost profesor suplinitor, iar intre 1937-1958 a fost profesor titular de fiziologie la aceeași catedră, după prof. dr. I. Nițescu. Între 1958-1972 a fost profesor și șef al catedrei de fiziologiei a Facultății de Medicină din București. Prof. Gr. Benetato a adus numeroase contribuții în domeniul fiziologiei glandelor endocrine, fiziologiei sistemului nervos, fiziologiei clinice și patologice, fiziologiei musculare, conservării sângelui, imunologiei, biochimiei, medicinei sportive, medicinei aerospațiale, fiziologiei muncii, alimentației, senescenței etc. Folosind diverse tehnici experimentale, acad. Gr. Benetato și colaboratorii săi au adus o serie de date privind rolul sistemului nervos central în procesele imunobiologice. În 1946 Gr. Benetato împreună cu Cornel Opriș și Ion R. Baciu, au conceput o tehnică originală „capul bicanin izolat”, bazată pe ideea lui Corneille Heymans (laureat al premiului Nobel), cu ajutorul căreia a făcut numeroase cercetări experimentale. Prin acest experiment Gr. Benetato și Cornel Opriș au uimit lumea științifică internaționala, întrunită la Congresul de Fiziologie din 1956 la Bruxelles. Ca urmare, C. Opriș și Gr. Benetato au fost solicitați în toate marile centre ale lumii să meargă pentru a demonstra valoarea experimentului. Rezultatele cercetărilor profesorului Gr. Benetato din 1944-1962 au o importanță practică medicală, deoarece au demonstrat reglarea nervo-centrală a reacțiilor imuno-biologice. În 1944 el a arătat că reacția de apărare a organismului față de proteinele străine sau cele proprii denaturate, care pătrund în variate condiții în curentul circulator, este un proces, care se desfășoară sub controlul nervos și cel endocrin. Gr. Benetato a adus contribuții valoroase asupra concepției, care confirmă rolul centrilor nervoși din regiunea hipotalamică în declanșarea reacției leucocitare și în activarea sistemului fagocitar, precum și în reacția anamnestică (mobilizarea anticorpilor). În 1957-1971 el a demonstrat rolul hormonilor glicocorticoizi și mineralocorticoizi în menținerea proteinemiei și în sinteza anticorpilor. Gr. Benetato a arătat existența unor neuroreceptori intrahipotalamici sensibili la toxinele microbiene, precizând că aceștia se localizează în porțiunile anterioară și medială ale hipotalamusului. El a elaborat testul fagocitozei provocate pentru explorarea nivelului funcțional al centrilor hipotalamici la om. Componenta nervoasă a mecanismului reglator neuro-endocrin este reprezentată de centrii simpatici ai granulopoiezei din hipotalamus. Stimularea acestora cu unde ultrascurte, în cadrul probei leucocitozei provocate, arătate de prof. Gr. Benetato, determină creșterea cu 1500-2000/mm3 a numărului de leucocite circulante și, în același timp, stimulează fagocitoza. În 1937-1940 prof. Gr. Benetato a arătat că scăderea solubilității proteinelor tisulare și capacității lor de tampon, precum și pierderea de potasiu tisular determină oboseala musculară și senescența. În această perioadă el a demonstrat rolul glandei corticosuprarenale în menținerea edificiului proteic tisular și a stării coloidale a proteinelor din organe. Gr. Benetato a adus contribuții și în fiziologia muncii și medicina sportivă; el a arătat dereglarea metabolismului cerebral în efortul fizic la temperaturi înalte; acțiunea facilitatoare a catecolaminelor; acțiunea hormonului corticotrop. El a demonstrat că efortul fizic solicită suprarenala, vasele și metabolismul proteic, ceea ce obligă la aplicarea unor măsuri de corectare și compensare prin alimentație și regim de muncă corespunzătoare; el a analizat adaptarea la munca mecanizată și automatizată prin înregistrări radiotelemetrice a unor parametri fiziologici. Gr. Benetato a analizat biochimia activității musculare, criteriile alimentației la sportivi, adaptarea aparatului cardiovascular la efort, eliminarea de catecolamine la sportivi. În domeniul educației fizice și al sportului, preocupările sale au vizat rolul educației fizice în dezvoltarea intelectuală și fizică, rolul efortului fizic ca factor sanogen și preventiv și importanța formării sportivilor competitivi. Grigore Benetato a efectuat și anchete privind alimentația muncitorilor și țăranilor. Activitatea prof. Gr. Benetato în medicina aerospațială a fost îndreptată spre studiul proceselor de adaptare în anumite condiții de hipertensiune și accelerare, și ca merit el a fost ales membru al Academiei de Astronautică din Paris. I s-a decernat premiul Oroveanu al Academiei Române pentru lucrarea Elemente de fiziologie medicală (1934); a mai fost distins cu Premiul de Stat în 1953, Crucea „Meritul Sanitar” cl. I în 1942 și ordinul „Meritul Sanitar” clasa a II-a în 1970. O stradă din Cluj-Napoca îi poartă numele. Grigore Benetato a scris tratate, monografii de fiziologie și peste 400 de articole științifice în diferite reviste științifice naționale și internaționale, printre care se remarcă: Metodele bioradiotelemetrice în medicină (1971).
S-a înscris în paralel la Facultatea de Drept și la Facultatea de Filosofie și Litere. În drept își ia licența în 1904, devenind pe urmă profesor suplinitor la Liceul „Institutele Unite”, urmând în continuare cursurile Facultății de Filosofie și Litere (își ia licența în 1905), unde i-a avut ca profesori printre alții pe Titu Maiorescu și Constantin Rădulescu Motru. În 1908 se căsătorește cu Elena Papadopol, fiica unei familii bogate de origine greacă din Galați. În același an cu sprijinul material al soției și însoțit de aceasta pleacă în Germania, la Leipzig pentru a-și continua studiile superioare. Întors în țară a fost numit profesor la Universitatea din Cluj, unde a înființat în anul 1924 Institutul de psihologie experimentală, comparată și aplicată, formând o echipă valoroasă de psihologi experimentaliști. A elaborat o serie întreagă de metode de cercetare științifică, a înființat Editura Institutului de Psihologie, unde a publicat colecția „Studii și cercetări psihologice”. Pentru a face cunoscute cercetările psihologice în țară și străinătate a înființat Revista de Psihologie, care a apărut regulat timp de 12 ani. A abordat probleme de psihologia muncii, psihologia copilului, psihologia deficienților, de orientare profesională, precum și de psihologie socială. A înființat și a condus „Revista de psihologie”, apărută la Cluj între 1938-1949. Este ales în 1932 rector la Universitatea din Cluj, desfășurând din această poziție o frumoasă activitate de organizare inițiind regulamente și legi. S-a dovedit un excelent manager și organizator cu spirit european plin de inițiative și idei. A înființat „Oficiul Universitar” care cuprindea 6 servicii: 1. Serviciul de informații și documentare asupra vieții universitare, 2.Asistență medicală și psihologică a studenților, 3.Asistența socială, 4. Educație fizică, 5. Turism universitar, 6. Orientare profesională academică. A luptat pentru dotarea universității cu laboratoare, săli de lectură, biblioteci, clinici, cămine, cantine, spații de destindere și recreație. A încercat să rezolve probleme legate de sexualitatea în școală, dorea o reformare a învățământului școlar prin instituirea de medici școlari. Între 1935 și 1940, sub coordonarea profesorului Florian Ștefănescu Goangă s-au desfășurat cursuri de perfecționare pentru cadrele didactice care desfășurau activități didactice cu copii care prezentau diferite deficiențe. Testul psihologic Binet-Simon, revizuit și tradus în numeroase rânduri, a fost adaptat în 1916 de L. Terman pentru populația americană, sub denumirea de testul Stanford-Binet. În 1937 acest test a fost din nou revizuit și utilizat în S.U.A. sub denumirea de „scara Terman-Merrill". Florian Ștefănescu-Goangă a revizuit, completat și adaptat în 1940 această variantă a testului pentru populația românească și a pus-o în aplicare. Versiunea românească a testului Binet-Simon, adică scara metrică pentru măsurarea inteligenței cuprindea o fișă de observație a conduitei în timpul examinării pe baza căreia psihologul își putea face o impresie generală și provizorie asupra întregii personalități a subiectului. În cadrul unei campanii mai ample de amenințare la adresa oamenilor politici, câțiva membri ai Mișcării Legionare au încercat să-l asasineze pe profesorul Florian Ștefănescu-Goangă, rectorul Universității din Cluj, în seara zilei de luni, 28 noiembrie 1938, orele 17. Astfel la intersecția străzilor Avram Iancu cu strada Corcheș, trei indivizi necunoscuți, apăr din dosul unui pom și trag 6 focuri de armă. Tentativa de asasinat a eșuat Ștefănescu-Goangă scapă după 4 luni de spitalizare cu viață după ce a fost împușcat de 2 gloanțe, dar agentul de poliție Enache Gruia care se ocupa de protecția rectorului universității a fost ucis pe loc. În urma procesul intentat în februarie 1939 se lasă cu 9 inși condamnați în frunte cu Pop Ion și Lascaianu Aurel, condamnați la moarte. După opt luni de la pronunțarea sentinței acești doi studenți atentatori au fost scoși din celulele lor, duși pe mormântul lui C.Z. Codreanu de la Jilava și împușcați. Trupurile lor rănite au fost aruncate în flăcările crematoriului. Sub regimul comunist, a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 și transportat la Sighet la 7 mai 1950. A fost acuzat ca a făcut parte dintr-un guvern burghez. Încadrat în U.M. conform Deciziei M.A.I. nr. 334 din 1 august 1951 pe o perioadă de 24 luni. Pedeapsa i-a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.S.S. nr. 559 din 6 august 1953. Eliberat la 5 iulie 1955..După încarcerare i-a fost sechestrat apartamentul, i-au fost arse cărțile, manuscrisele, corespondența, multe dintre acestea au intrat în „proprietatea statului”, iar după ieșirea acestuia din închisoare nu i-au fost returnate. A murit la 26 martie 1958 la București. Rămâne o figură luminoasă a universității clujene și un model de dăruire profesională și de slujire a intereselor instituției în care a lucrat.
Din 1872 a desfășurat o intensă activitate diplomatică, funcționând la mai multe legații ale României în străinătate, printre care cele din Belgia, Olanda și Franța (numit prim secretar al Legației din Paris, odată cu venirea lui Vasile Alecsandri ca ministru plenipotențiar al României în Franța, în 1885). A fost delegat (ministru plenipotențiar) al României pe lângă Comisia Europeană a Dunării. Este cunoscut în lumea literară francofonă ca un specialist în Voltaire (studii, bibliografii, ediții). A publicat studii sau cărți pe diverse teme istorice sau politice, între care unele au rămas ca referințe:
Cel ce va rămâne cunoscut cu numele de cleric Melchisedec Ștefănescu se naște la 15 februarie 1823, în familia lui Petru și Ana Ștefănescu, purtând numele de botez Mihail Ștefănescu. Tatăl și bunicul au fost preoți în satul Gârcina, iar mama era fiica preotului Ion Focșa din Negrești. La 7 ani merge la școala din sat, iar la 9 ani este dus în târgul Piatra Neamț și dat la școala de la Biserica Sf. Ion. Episcopul Melchisedec Ștefănescu a avut serie de realizări gospodărești la cele trei eparhii pe care le-a cârmuit. Ca profesor de seminar a publicat numeroase manuale didactică, majoritatea prelucrate după cele rusești. A fost unul dintre istoricii de seamă ai vremii sale și a publicat documente slavone, inscripții și însemnări din bisericile din Moldova, monografii de eparhii, biografiile unor ierarhi etc. La 10 septembrie 1870 a fost ales membru activ al Academiei Române iar la sesiuni a prezentat comunicări, referate și diferite lucrări. Alte manuale au rămas în manuscris. Câteva lucrări de istorie bisericească i-au rămas în manuscris. A tradus din limba germană (după K. J. Hefele) 64 de cuvinte sau predici ale Sf. Ioan Hrisostom orânduite după sărbători și duminici (București, 1883), iar din slavonește și grecește câteva cărți de slujbă. Corespondență publicată mai târziu).
Nume de persoane și nume de animale în Țara Oltului (1936). O tipăritură munteană necunoscută din secolul al XVII-lea: Cel mai vechi Ceaslov românesc. Studiu istoric literar și de limbă (1939). Va semna numeroase alte studii de specialitate, cu predilecție, în „Dacoromania“, dar și în revistele „Transilvania“, “Ephemeris Dacoromana”, „Societatea de mâine”, „Țara Bârsei”, „Gând românesc”, „Studii italiene”, „Langue et littérature”, „Cercetări de lingvistică” ș. a.
Personalitate marcantă a culturii românești din a doua jumătate a secolului XX - specialist în istoria evului mediu și modern. Activitate științifică bogată în variate domenii istoriografice, elaborând opere fundamentale cu privire la evul mediu românesc și la mișcarea pentru libertate și unitate națională. Autor a numeroase cărți, studii, articole, comunicări, prelegeri, manuale privitoare la diverse aspecte ale istoriei medii și moderne a României: Istoricul Academiei Române. 125 de ani de la înființare (1992). Coautor al unor lucrări de sinteză:
Grigoriu Ștefănescu (uneori Grigore, Gregoriu, ) a fost un geolog și paleontolog român, explorator, membru titular (1876) al Societății Academice Române. Împreună cu Grigore Cobălcescu, este întemeietorul școlii române de științele pământului (geologie, mineralogie, paleontologie). A fost primul profesor în acest domeniu al Universității din București, a condus lucrările pentru elaborarea primei hărți geologice a României și este descoperitorul unor rămășițe fosile de importanță deosebită. A absolvit Liceul Sf. Sava din București și a fost student al facultății de științe de la Sorbona (1859-1862). După întoarcerea în România, a fost profesor de științe naturale la liceele Sf. Sava și Matei Basarab (1863) și a scris primul manual de zoologie român (1865). În anul 1864, printr-un decret al lui Alexandru Ioan Cuza, este înființată Universitatea din București unde Grigoriu Ștefănescu este numit profesor la catedra de geologie, paleontologie și mineralogie în cadrul Facultății de Științe (care avea în toamna lui 1864 șase profesori). Aici a organizat un muzeu de geologie și paleontologie cuprinzând exponate rare, unele aduse din călătoriile sale numeroase. A publicat primul tratat român de geologie, Elemente de Geologie, în anul 1890. Pe măsură ce Universitatea a crescut, din catedra sa s-au despărțit o catedră de mineralogie, condusă de Ludovic Mrazec în anul 1894 și în anul 1905 o catedră de paleontologie, condusă de Sabba Ștefănescu. Catedra de geologie a revenit în 1910, lui Sava Athanasiu. Grigoriu Ștefănescu a organizat și condus Biroul Geologic, înființat în 1882 la inițiativa sa, cu sarcina de a alcătui harta geologică a României. Rezultat al eforturilor lui și a mai multor geologi, harta la scara 1/200000 a fost terminată în 1898. A participat la viața politică, fiind pentru scurtă vreme secretar general în Ministerul Instrucțiunii Publice și rector al Universității. În timpul vieții lui s-a bucurat de o apreciere internațională deosebită, fiind membru al mai multor societăți geologice străine.
Școala primară și liceul au fost urmate la Chișinău, iar studiile universitare de matematică la Kiev. Datorită schimbărilor sociale din 1918 a trebuit să se refugieze în România și s-a înscris la Facultatea de Filosofie a Universității din Iași. Și-a susținut doctoratul la Iași în 1936 cu teza Limitele afectivității. În anul 1928 a fost numit asistent la Catedra de Pedagogie a Universității din Iași, tot în același timp și ca profesor de psihologie. În 1942 a obținut postul de conferențiar, apoi prin concurs în 1943 devine profesor titular de psihologie. A fost decan al Facultății de Litere și Filosofie, decan al Facultății de Psihologie și șeful catedrei de Psihologie până la pensionare. În iunie 1969 i s-a conferit titlul de Profesor universitar emerit al Republicii Socialiste România „în semn de prețuire a personalului didactic pentru activitatea meritorie în domeniul instruirii și educării elevilor și studenților și a contribuției aduse la dezvoltarea învățămîntului și culturii din patria noastră”.
Fiu al unui comerciant și vânzător, Vasile Ștefaniuc, Teodor Ștefanelli a urmat școala primară în Siret și liceul la Cernăuți, între 1861 și 1869. În al doilea an de liceu a fost coleg de clasă cu Mihai Eminescu. Între 1869 și 1873, a studiat dreptul la Universitatea din Viena, la care și-a obținut și doctoratul, în 1875. A lucrat în calitate de magistrat și administrator în Câmpulung Moldovenesc, Suceava și Liov. Până să se retragă din activitate, în 1910, a fost consultant imperial la Curtea Supremă din Viena. Ca membru al Societății Școlare Române din Suceava , a fost fondator al unei biblioteci. În 1898, este numit membru corespondent al Academiei Române, devenind membru titular din 1910. Încetează din viață în 1920, fiind înmormântat la Fălticeni. În centrul orașului Siret (unde s-a născut) i s-a înălțat un bust.
A realizat cercetări în sud-estul si centrul Europei despre celți si traco-geți. A fost director al Institutului de Tracologie din București (1948-19?). A fost un Mecena pentru cultură. A ajutat oameni, a sprijinit fundații, reviste și instituții. A sprijinit financiar ridicarea Palatului Culturii din Drobeta-Turnu Severin, unde s-a instalat și biblioteca sa, care îi poartă numele.
Între anii 1921-1926 a studiat la Școala Politehnică din București, unde s-a specializat în inginerie electrică, obținând titlul de inginer electrotehnician. După absolvire, în 1927, s-a angajat la Societatea de Gaz și Electricitate din București, unde a lucrat timp de douăzeci de ani. După 10 ani de activitate a fost numit subdirector tehnic al întreprinderii. Activitatea sa a fost întreruptă în 1940-1944, în intervalul persecuțiilor rasiale, dar inginerul Martin Bercovici a desfășurat în acest timp o amplă activitate ca profesor și director al școlilor evreiești tehnice din România, unice într-o Europă bântuită de fasciști. Școala Tehnică evreiască a luat ființă la 11 decembrie 1940 cu numai patru studenți, dar curând numărul lor s-a ridicat la 16. În 1942, „Școala Bercovici” ajunsese să aibă 50 de profesori și 543 de studenți, ceea ce a fost considerat prea mult de autoritățile antonesciene, care au desființat această Politehnică la 30 iunie 1943. Totuși, Politehnica a mai funcționat până în vara lui 1944. Nimeni nu știe cum a fost obținut acest an „ilegal”, dar este de bănuit că și corupția regimului a jucat un rol. Aceste cursuri de pregătire tehnică pentru tinerii evrei excluși din învățământul superior, au fost ulterior recunoscute de statul român, permițând multor tineri evrei să-și facă studiile inginerești, în ciuda persecuțiilor rasiale. În anul 1944 s-a reîntors la Societatea de Gaz și Electricitate din București, ca subdirector general, desfășurând o amplă activitate de refacere a instalațiilor distruse de al Doilea Război Mondial și de dezvoltare a acestora. Martin Bercovici a participat activ la înființarea Institutului de Studii și Proiectări Energetice (ISPE), în martie 1949, contribuind major la organizarea institutului, în calitate de director general al ISPE și urmărind, în perspectivă, realizarea Sistemului Electroenergetic Național. În anul 1952 a fost promovat director general tehnic în cadrul Ministerului Energiei Electrice. A predat și la Politehnica din București, unde a fost creatorul școlii românești de rețele și sisteme electrice. A fost primul decan al Facultății de Energetică a Politehnicii din București și fondatorul școlii românești de centrale electrice. A efectuat cercetări în domeniul electro-energeticii și a adus importante contribuții în construirea a diverse echipamente electrice. Este autorul teoriei componentelor simetrice și aplicațiilor acesteia în electrotehnică; a soluționat probleme de reglaj al puterii și frecvenței în rețelele electrice, a calculat raza de influență a liniilor de înaltă tensiune asupra rețelei de comunicații și a adus importante contribuții la perfecționarea modului de transmitere la mare distanță în curent alternativ și în curent continuu. A aplicat calculul matricial în studiul regimurilor rețelelor electrice cu ajutorul calculatoarelor electronice, ceea ce a constituit o noutate științifică deosebită la nivelul de dezvoltare a tehnicii anilor '50. La 2 iulie 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române pentru rezultate deosebite obținute în cercetarea electrotehnică. A fost ales președinte al părții române din Comisia Mixtă Iugoslavo-Română în vederea studierii fezabilității proiectelor de amenajare a zonei de constituire a hidrocentralei de pe Dunăre de la Drobeta-Turnu Severin, fiind unicul energetician român care a luat parte la toate etapele de pregătire și construire a hidrocentralei Porțile de Fier I. La 21 martie 1963 i s-a acordat titlul de membru titular al Academiei Române. Lucrările sale, publicate în anii '60, individual sau în colaborare cu alții, sunt considerate lucrări de referință în domeniul energeticii și în special în domeniul rețelelor electrice din literatura tehnică românească. Membru al Societății Politehnice (din 1932) - prima asociație profesională durabilă a inginerilor din România, înființată în 1881. A publicat numeroase lucrări de specialitate dintre care cităm: Rețele electrice (2 volume 1974 , 1981) - lucrare de sinteză, apărută postum. Inginerie energetică este o combinație între abstractul științei și inefabilul artei.
Virgil Șotropa () a fost un profesor român, membru de onoare (1943) al Academiei Române. Virgil Șotropa s-a născut la Sânnicolau Gurghiului (în prezent Gheorgheni), unde tatăl său, Alexandru, era președinte al consiliului de inspecție pentru exploatarea pădurilor și perceptor regesc. La vârsta de doi ani a rămas orfan de mamă. A urmat cursurile gimnaziale (secundare) la Liceul Grăniceresc din Năsăud, cu excepția clasei a IV-a din ciclul inferior 1880/1881, pe care a urmat-o la Liceul Evanghelic din Bistrița. După bacalaureat, în 1885, și-a continuat studiile la Universitatea din Cluj "Franz Josef" , unde a urmat cursurile Facultății de Litere, specialitatea limba și literatura maghiară și germană. În anul școlar 1888-1889 a fost ales profesor suplinitor a liceul năsăudean, unde a predat limba română și limba maghiară la clasele I-IV. În data de 4 decembrie 1896 a fost încadrat ca profesor de limba maghiară și germană la liceul superior (Obergymnasium) din Năsăud. După plecarea fostului director, Ioan Ciocan, ca profesor de limba și literatura română la Universitatea din Budapesta, în anul 1899, dintre cei 6 profesori care au candidat la postul de director, comisia administrativă a fondurilor școlare l-a ales director pe Virgil Șotropa. Ministerul Învățământului de la Budapesta a respins hotărârea comisiei administrative a fondurilor grănicerești năsăudene pe motivul că „Virgil Șotropa este prea mare naționalist român.” În anul 1913 Virgil Șotropa s-a pensionat la cerere. În data de 1 noiembrie 1919 a fost reîncadrat ca profesor la catedra de germană, completată uneori cu: istoria, geografia, limba română și filozofia, unde a profesat până la pensionarea sa definitivă, în anul 1933. În data de 4 iulie 1898 s-a căsătorit cu Rozalia Goldschmidt, fiica unui renumit bijutier năsăudean.
S-a născut la Tecuci într-o familie care făcea parte din mica boierime. Tatăl sau era Eni Șerban, boiernaș, iar mama sa Smaranda. Si-au schimbat numele în Șerbănescu. Theodor Șerbănescu își va desăvârși studiile în orașul natal, la Iași și la București. A debutat cu poezii în „Ateneul român”.Colaboreaza la „Convorbiri literare”, „Albina Pindului”, „Literatura și arta română”.Debutul de publicist este în „Steaua Dunării”.În anul 1868 devine membru al societății „Junimea”. Urmează o carieră militară și în anul 1873 primește gradul de căpitan. Demisionează din armată și se retrage la Tecuci. În anul 1876 este numit prefect al județului Cahul. Reintră în armată în anul 1877 cu gradul de maior și participă la asaltul Plevnei. Scrie poezia „Marșul călărașilor”. Este avansat până la gradul de colonel, dar divergențele cu superiorii și firea sa boemă îl determină să se retragă din armată. În perioada când avea gradul de colonel, Theodor Șerbănescu a fost comandantul Regimenului 10 Dorobanți din Brăila. În anul 1894 devine membru corespondent al Academiei Române. Cu versuri dedicate celor mai nobile sentimente, Theodor Șerbănescu este văzut de către Nicolae Petrașcu drept „un poet sentimental, natural, instinctiv”.
A publicat o serie de volume, emblematice pentru muzicologia românească, serie apărută în totalitate la Editura Muzicală din București: Divertismente pentru cvartet de coarde: Fresce pentru orchestră de coarde:
A absolvit Facultatea de Chimie, secția de Biochimie, a Universității din București și și-a aprofundat studiile de specializare în mai multe centre universitare din străinătate, devenind, în 1963, doctor în chimie și, în 1970, doctor docent. A fost, până în ultima clipă a vieții sale, profesor de biochimie la Facultatea de Medicină Veterinară din București. [ Singur sau în colaborare a publicat peste 300 de lucrări științifice, între care 14 volume monografice - Biochimia contracției musculare; Substanțe biologic active; Biochimie medicală; Biochimie analitică ș.a. - și 280 de articole, multe dintre acestea recenzate și citate în publicații științifice internaționale. Este autorul a 18 brevete de invenții. Membru al numeroase organisme științifice din țară și de peste hotare, acad. Mihail Șerban a susținut conferințe în centre universitare și științifice din străinătate. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1991 și titular în anul 2001.
A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1931-1933. A fost președintele părții române a Comisiei mixte a istoricilor români și bulgari. La 31 octombrie 1978, Mihai Berza a fost omagiat printr-un minut de reculegere ținut înaintea dezbaterii organizate de Institutul de Studii Sud-Est Europene asupra problematicii organizării statale ca regim boieresc în Țara Românească și Moldova, dezbatere relevantă pentru redactarea celui de-a IV-lea volum din Tratatul de Istoria României și la care Berza dorise să participe. Mihai Berza a fost comemorat și în cadrul ședinței din 28 martie 1979 a Comisiei mixte a istoricilor români și bulgari, de către Vasilka Tăpkova-Zaimova și Eugen Stănescu.
Gheorghe Păun () este un matematician, informatician și om de cultură român, membru titular al Academiei Române și membru al Uniunii Scriitorilor. Urmează școala generală în comuna natală (1957-1965), Liceul "Vlaicu Vodă" Curtea de Argeș (1965-1969), Facultatea de Matematică a Universității din București (1969-1974). A obținut doctoratul în matematică la Universitatea din București în anul 1977, cu lucrarea "Simularea unor procese economice cu ajutorul teoriei limbajelor formale", având drept coordonator pe matematicianul român Solomon Marcus. A fost cercetător la Universitatea din București, iar din 1990 până în 2015 când s-a pensionat a lucrat ca cercetător științific principal gradul I la Institutul de Matematică al Academiei Române . Din 2003 până în ianuarie 2013 a lucrat și la Universitatea din Sevilla. A ținut conferințe la peste 120 de universități și a avut numeroase invitații la conferințe internaționale. Principalele sale domenii de cercetare sunt teoria limbajelor formale și aplicațiile sale, lingvistică computațională, calcul bazat pe ADN și calcul celular/membranar. Autor extrem de prolific și complex, a publicat peste 500 de articole științifice multe dintre ele în colaborare cu peste 100 de cercetători din țară și din lume, și peste 50 de cărți: 11 cărți de matematică și informatică, 5 cărți de popularizare a științei, 10 cărți despre jocuri logice, 25 de cărți de literatură (SF, romane, memorii și poezie, eseuri). A editat peste 100 de volume colective de specialitate și cărți de cultură. Multe dintre cărțile sale au fost traduse în limbile japoneză, chineză, rusă, engleză, maghiară, italiană. A fost sau este membru în colectivele editoriale a peste 25 de reviste internaționale și este implicat în comitetele de program și organizare a mai multor conferințe internaționale și workshop-uri. În prezent, este redactorul-șef al revistei lunare de cultură Curtea de la Argeș , sub egida căreia editează Biblioteca Revistei Curtea de la Argeș. În 1997 a fost ales membru corespondent, iar în 2012 a fost ales membru titular al Academiei Române. La 24 octombrie 2012 și-a susținut discursul de recepție cu titlul „Căutând calculatoare în celula biologică. După douăzeci de ani”. Răspunsul la discurs a fost rostit de academicianul Solomon Marcus. Academicianul Gheorghe Păun se bucură de o excepțională vizibilitate și recunoaștere internațională, opera sa având peste 17.000 de citări..În anul 2009 a fost inclus de Thompson Institute for Scientific Information, ISI, în categoria "highly cited researcher".Haina arlechinului/L’habit de l’arlequin, Editura Tiparg, Pitești, 2009 (volum bilingv, româno-francez, selecție din volumele anterioare și traducere de Paula Romanescu). Soluții pentru 50 de jocuri logice solitare, Recoop, București, 1987 (ediția a doua - 1989). Scriitori români de literatură științifico-fantastică
După încheierea studiilor universitare de la Viena, Zenovie Pâclișanu a revenit la Blaj, unde a activat pentru un timp ca profesor la Academia Teologică Greco-Catolică iar între anii 1916-1919 a fost bibliotecar la Biblioteca Arhidiecezană. Papa Pius al XI-lea i-a acordat în perioada interbelică distincția de prelat papal. În 1949, după interzicerea BRU, a fost condamnat sub acuzația de activitate clandestină religioasă greco-catolică și a fost arestat în perioada 1949 - 1953. La 15 iunie 1950 a fost transferat la Închisoarea Sighet, de unde a fost eliberat în anul 1953. Zenovie Pâclișanu a fost arestat din nou în 1957 și a decedat la o săptămâna după ce a fost condamnat la 12 ani de temniță grea.,
Prin cercetările și observațiile sale, Pârvulescu a adus contribuții originale deosebite asupra Căii Lactee, a structurii Universului și în domeniul astronomiei stelare. Numeroase propuneri ale astronomului Pârvulescu, printre care unificarea polului galactic în calculele de astronomie stelară, au fost adoptate de Uniunea Astronomică Internațională.„Calea Lactee, a spus Pârvulescu, este o galaxie simplă, iar galaxiile în general sunt supuse unui proces pulsatoriu...” Asemenea idei, expuse încă din deceniul al treilea al secolului al XX-lea, au deschis noi orizonturi în cercetarea Universului. Opera savantului Pârvulescu se referă la roiurile stelare, supergalactice și globulare, la determinarea orbitelor stelelor duble, la evoluția sistemului solar și a stelelor. În teza sa de doctorat, Pârvulescu a stabilit și analizat cele patru cauze care determină evoluția către faze din ce în ce mai concentrate către centru până la faza finală, când roiul de stele ajunge în așa-numitul regim permanent. El a stabilit o nouă metodă pentru determinarea paralaxei stelelor roiurilor și a tras concluzia că roiurile sunt sisteme stelare bătrâne, exterioare Căii Lactee, idee cu totul nouă și originală la acea dată. Pârvulescu a studiat roiurile de stele prin observații directe, prin studii statistice și metode analitice. El a descoperit steaua pitică albă cu nr. 1.166 din catalogul Van Maanen, cu o densitate superioară de o sută de mii de ori celei a apei. Statistic, Pârvulescu a stabilit legea luminozității și legea densității, folosite de W.M. Smart în lucrarea sa Stellar Dynamics. Metoda Pârvulescu pentru determinarea (evaluarea) densității stelare a roiurilor globulare a fost folosită de astrofizicianul Edwin P. Hubble (1889-1953) în lucrarea acestuia intitulată Evaluation of the density function. Decesul prematur al acestui mare om de știință român a constituit o grea pierdere pentru astrofizică. În onoarea sa a fost denumit asteroidul 2331 Parvulesco.
Provine dintr-o familie de origine aromână. Urmează studiile secundare la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar cele superioare la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, unde își ia licența în filologie clasică în anul 1911. La recomandarea mentorului său, Vasile Pârvan, pleacă la o specializare la Berlin (1915-1916), iar între 1923-1924 la Roma, făcând parte din prima serie de bursieri ai Școlii Române din Roma. Între timp, se refugiase o perioadă, din cauza Primului Război Mondial, în Danemarca, învățând daneza, norvegiana și suedeza. Își susține doctoratul cu teza De Demosthenis in Philippum orationequarta. Numit agregat stagiar încă de la înființarea Universității din Cluj, va deveni profesor titular aici în 1926. Va fi, de asemenea, director al Seminarului de Filologie Clasică, decan al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj (1932-1933) și director al Institutului de Studii Clasice din Cluj (1932-1934). Clasicist de marcă, fin traducător din marii poeți epici și lirici ai clasicismului antic, din filosofii greci și latini, precum și din umaniști reprezentativi, el a contribuit masiv la cunoașterea literaturilor eline, latine și bizantine în România. În 1945 este ales membru corespondent al Academiei Române, fiind exclus abuziv în 1948.
Intre 1938-1942 a făcut studiile de inginerie la Universitatea Politehnica din București, pe atunci cunoscută sub numele de Politehnica din Bucuresti. Dupa terminarea studiilor a lucrat la IREB - Întreprinderea de Rețele Electrice București, unde a avansat până la funcția de inginer șef, tatăl sau fiind Directorul IREB. Din anul 1950 a continuat să funcționeze in sectorul de cercetarea-proiectare a industriei energetice din România, fiind transferat la Institutul de Studii și Proiectări Energetice (ISPE), unde a lucrat din 1950 până în 1962 și unde a promovat până la poziția de inginer șef al grupului de consilieri. In activitatea sa de inginer, Corneliu Penescu s-a distins, în deosebi la ISPE, prin inteligență, inventivitate și o amplă cultură tehnică. Această inventivitate nativă a dus la obținerea unor brevete de invenție cum este cel numit "Releu de distanță de mare selectivitate pentru linii de înaltă tensiune". Incepând cu anul 1950 a fost angajat pe postul de asistent la catedra de Electrotehnică condusă de profesorul Remus Răduleț. Pe lângă activitatea didactică, a continuat să desfășoare o bogată activitate și pe plan practic lucrând la serviciul de automatizări al Institutului de Studii si Proiectări Energetice din Bucuresti. Această activitate practică avea să ducă la elaborarea unei monografii de "Automatica și telemecanica sistemelor energetice", publicată de Editura Academiei, (vol. I - 1959, vol. II - 1960, vol. III-1965). Tot această activitate l-a determinat sa contribuie la conceperea si punerea in practică a unei directii de studii de Automatică in planurile de invătămant superior ale Romaniei. Astfel, fiind Prorector al Institutului Politehnic "Gh. Gheorghiu-Dej" București,incepand cu anul 1960, a creat in anul 1962 in cadrul Facultatii de Energetică,sectia de Automatică, căreia i-a urmat in anul 1963 Catedra de Automatică, la aceeasi facultate, a cărei conducere si-a asumat-o. Tot datorită eforturilor depuse de prof. Penescu, Sectia de Automatică a Facultatii de Energetică a fost transformată in Facultatea de Automatică, in 1967, căreia i-a fost de asemenea decan fondator. Ulterior, datorită procesului de creștere a industriei de informatică din Romania, fapt ce a dus la producerea calculatoarelor Felix sub licența CII, și în consens cu dezvoltările științei și tehnologiei pe plan mondial, Facultatea de Automatică a fost transformată in Facultatea de Automatică și Calculatoare in 1969. De această facultate aparțineau catdrele Automatică I, Automatică II, si Calculatoare. Prin personalitatea sa, prof. C. Penescu a stabilit și a menținut relații cu multe instituții și societăți științifice din țară și străinătate și a participat la numeroase activități și proiecte ale acestora. Pe timpul sederii sale in Germania și Franta a fost invitat să țină seminarii la diverse universități, cum ar fi Technische Universität Darmstadt in care a ilustrat realizările în domeniul Automaticii pe plan național în România. Se poate afirma, în mod justificat, că întreaga evoluție a învățământului de automatică din Romania-cursuri de zi, cursuri postuniversitare și doctorale a fost marcată de personalitatea prof. C. I. Penescu. Pe timpul cat a fost in tara, prof. C. Penescu a colaborat în mod creativ cu membrii catedrei, le-a servit drept model demn de urmat, și i-a stimulat. Aceștia au devenit la rândul lor reputați specialiști și oameni de știință, a căror valoare a fost recunoscută atât in țara cât și in străinătate. Printre ei s-a remarcat prof. Vlad Ionescu, care i-a urmat la conducerea Catedrei de Automatică I.
Principalele sale lucrări sunt Creșterea și dezvoltarea plantelor și Nutriția plantelor. În 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei și a devenit membru titular 1963, fiind vicepreședinte al acesteia între 1974-1978. A fost totodată vicepreședinte al Consiliului Național al Cercetării Științifice, vicepreședinte al Consiliului de Stat (1967-1978) și membru al CC al PCR (1969-1978). A decedat la data de 6 mai 1978 la aeroportul din Mexico City, în urma unui atac de inimă. În iunie 1969 i s-a conferit titlul de Om de știință emerit al Republicii Socialiste România „în semn de prețuire a personalului didactic pentru activitatea meritorie în domeniul instruirii și educării elevilor și studenților și a contribuției aduse la dezvoltarea învățămîntului și culturii din patria noastră”.titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului” Politicieni români de etnie maghiară