TEXT
stringlengths 67
38.5k
| SUBDIALECT
stringclasses 4
values | STATUS
stringclasses 3
values | LABELS
stringclasses 47
values | PERSONAL INCLINATION
stringclasses 28
values |
|---|---|---|---|---|
aveam geamurile aburite cand m am trezit, am dormit in masina // viata nu e nimic mai mult decat o paralizie n somn, mi a zis azi noapte (a.ZI NOAPTE, haha, get it?) demonu din coltu strazii rotunde dupa ce am refuzat sa cumpar angel dust. aveam deja. si tind sa cred ca spune adevaru, ca vanzatorii nu consuma, ca ei stiu ce vand. si io stiu ce vand io si ce vand astia si consum tot de frica de a nu mai avea ce sa ma cac si de posibilitatea de a mi caca matele. nu mi calca matele. cu diacritica pe t. mda. am sange pa ciocan si tine cont ca io nu fut pa ciclu | null | null | literature, art | arts-oriented |
pezie despre Domnul Hristos // ne plimbam in ploaie
picurii curg lagrimi suvoaie
Esti cu mine deviata
de o dimineata
de iubirea Ta divina
inima me plina | null | null | literature, art | arts-oriented |
Invitație concurs de scriere creativă pentru membrii r // amscrisasta Salut, scriitori! Vă invit să luați parte la un concurs de scriere creativă, ce vizează promovarea literației și desigur talentul autorilor. Concursul implică scrierea unui eseu de 1000 de cuvinte inspirat de una dintre cele 12 imagini selectate.
Participarea este gratuită și voluntară. Cele mai bune 11 eseuri vor fi premiate cu câte un iPhone 14 și vor fi publicate în cadrul unui festival de carte în Transilvania. Fondurile strânse din publicare vor sprijini proiecte educaționale selectate de către juriu.
Termenul limită este 1 Mai 2023. Pentru detalii și înscriere, va rog să accesați:
Succes și spor la scris! | null | null | literature, art | arts-oriented |
Salut! Mă cheamă Dan. Sunt rinocer. // Salut! Mă cheamă Dan. Sunt rinocer
și mam mutat recent în cartier.
Fac școala cea de meserii și sper
să mangajez la un salon, frizer;
dar pânatunci lucrez pe șantier –
sunt ucenic pe lângă un dulgher –,
să pun și eu deoparte bani, cămi cer
pentru chirie cât nici nam sofer,
și miau tăiat căldura – stau în ger –,
dar am nădejden Dumnezeu din cer
și,atâta vreme cât noi fi șomer,
eu încam vise pentrun trai prosper,
cum șade bine unui mamifer.
Nui lesne, când crescut ai fost la sat,
să pleci săți faci un rost, dar am plecat;
ai mei, zicând „Deacuma ești bărbat!“,
câțiva bănuți șimbrățișări miau dat.
Apoi, ajuns aici, mam descurcat –
întâi mai greu, cabia ceam aflat
un loc să stau... și cât am căutat!
Dar peste tot era prea piperat.
Ei bine, după mult negociat,
la pensiune iatămăacceptat!
O cameră măruntăam căpătat.
Problema e căi la al doilea cat.
Să vă explic de ce, căci divaghez:
de când mă știu îmi place să dansez.
După serviciu,ades, mă delectez
șio lecție de dans vizionez.
Mie dor de horă, dar menționez
că, neavând pe nimeni, madaptez:
vreau să încep cu step și savansez
spre disco, dans urban... și mai visez
sănvăț cândva și valsul vienez.
De nu dansez, mă demoralizez;
dar mi sa reproșat că deranjez.
Vecinul de sub minei un țestos.
Din prima zi mia spus peun ton tăios
Că, dacăs locatar gălăgios,
Ședereami va fi scurtă... Ce țâfnos!
Apoi, bătând în ușami, furios,
mia spus că se aude până jos
Când țopăi ca – citez – „un păcătos“.
Mam străduit să fiu politicos,
căci nus, din firea mea, un belicos;
el îmi vorbea urât, iar eu frumos.
A început sămi strige că sunt gras,
că îmi aude aude fiecare pas,
când merg, fac duș, gătesc sau mișc vreun vas,
car vrea să plec și, cât mia mai rămas
de stat, aș face bine să mă las
de tot cei displăcea – chiar șial meu glas
i se părea prea tare, prea de bas.
Mă tot privea, scârbit, strâmbând din nas;
a bombănit un timp și sa retras,
Iar eu mă afluntrun real impas.
Mereu mă urmărește – eagasant! –
Șimi bate în podea în mod constant!
Am fost la intendent, căi angoasant,
iam spus că duc un trai foarte stresant,
iar el mia spus: „Așai el, criticant...“
șia ridicat din umeri vag, distant.
A insista mi sa părut riscant,
că poateoricând găsiun nou ocupant.
Sajung pe străzi ar fi chiar deprimant.
Văzândumă, la muncă,așa mâhnit,
colegii, curioși, mau iscodit,
iar eu dea fir a păr leam povestit,
deși, inițial, mam tot codit,
că îmi era rușine să admit
cămi place dansul. Când au auzit
miau fost alături, mau compătimit
și câțiva pași să vadă șiau dorit.
Simțindumă de toți încurajat –
atunci când și patronua insistat –
șiarzând în mine dorul de dansat,
mam pus pe treabă, nam mai așteptat:
rapid, stil după stil leam arătat!
Când am sfârșit, cu toțiiam constatat
casfaltu,o milăn jur, era crăpat.
Deci observând așa deznodământ,
de jenă, mai să intru în pământ!
Dar șefua zis să nu mă mai frământ,
cal meu talent e raiul pe pământ,
apoi mia lămurit al său cuvânt.
De bucurieam început să cânt!
„Să sfarmeatâtasfalt, Dane,ar fi tras
echipa cu picamereleun ceas,
dar după dansul tău, asfaltui ras.
Șiacuma, următorul nostru pas
e sadunăm molozul cea rămas.“
Cu dans și betoniere, pân’ laapus,
Trei străzi le asfaltasem până sus.
Patronul și colegii – toți miau spus
căs cel mai bun la dans... și la distrus.
Acesta sunt eu: Dan, un rinocer,
sunt dansator șiam job pe șantier.
Cândva voi face școala de frizer.
Pășind pe al succesului făgaș,
Fac drumuri și șosele în oraș. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Cârpeli // Cârpeștemi filozofia ca pe niște galbene izmene
Stomacul în continuareși năzuiește pita
În clipocit de versuri nemuritoare și eterne
Cei pasă dânsului dei Domnul Rimă sau Nichita
De la "Mizerabilii" lui Hugo sau de la "Sugeo Ramona"
Ochii mă dor la fel; cum și pe Michelangelo îl doare mâna
Ce mai contează că e David, căi Pieta,
Când vine ziua de salariu și se sfârșește săptămâna?
Râd de cel desculț chiar dacă umblă
Pe unde iarba nu știe cum săl taie
Iar eu, cu umbreluța mea și cu cartela
Mă scald in zoaie prin autobuze
Și cad în fund pe șine de tramvaie
Lasămă in morții mei să mor
Ureazami noapte bună și nesomn ușor
Să nui mai fiu, filozofiei goale, o povară
Ca o uzină a deznădejdii
Întro economie pur agrară | null | null | literature, art | arts-oriented |
Delir // Plouă peste corpuri gri
Cu stropi de noapte și alcool
Rupând pământul în culori,
Țipând tăcut din pieptul gol.
Și stau rănit, ascuns de mine,
Uitat demult în spațiul lor…
Încătușat de mâini meschine
Cu cârpe îmbibate în formol.
Adânc măînclin spre a ceda
În fața verdelui aprins,
Ținând în mâini acel ceva
Ceadânc, mereu, va fi închis | null | null | literature, art | arts-oriented |
Dictatura democratică // Democrația în România este inexistentă de când Iohannis și PNL au ajuns la putere. Avem un guvern fără opoziție, fără transparență, mass media inexistentă și orice încercare de a demasca fraude, acte de corupție, incompetență și injustiție este omorâtă din fașă, împreună cu denunțătorul.
Orice tentativă de a denunța o ilegalitate sfârșește pierdută în tăcere, în coșul de gunoi al istoriei iar cel ce încearcă va fi fie redus la tăcere, linșat public sau pur și simplu neluat în seamă.
Avem un guvern fără opoziție. ATENȚIE!! FĂRĂ OPOZIȚIE!
În timpul mandatului lui Iohannis și al guvernului Ciucă, a fost legiferat faptul că, judecătorii nu mai sunt obligați să ia în considerare Constituția, făcândo pe aceasta nulă de facto.
Dacă PSD sub Dragnea ar fi încercat așa ceva, sar fi ajuns la război civil, sub manipularea poporului prin mass media, promotorul fiind ProTv.
Spitalele ard în timp ce președintele primește medalii de onoare în Germania, medicii nu operează și lasă pacienții să moară fără șpagă, oameni mâncați de vii de câini în Capitală.
Șoselele sunt un fel de ruletă rusească, pleci dar nu știi dacă ajungi, indiferent dacă la destinație sau înapoi acasă.
Facturile la curent șisau gaze sunt mai mari decât salariile. Ratele la creditele bancare se dublează sau triplează după bunul plac al băncilor invocând (sau inventând mai degrabă) termeni precum BOR sau ICCR (îmi mențin părerea oricât de mult sar găsi careva să latre că nu știu eu cum funcționează economia).
Statul încasează aproape jumătate din salariile angajaților, plus TVA 20% pentru fiecare produs pe care îl cumpărați. De accize nu are rost să mai vorbesc pentru că ajungem la peste 5060% din veniturile noastre se duc către stat.
Firmele mici și mijlocii trăiesc sub teroarea ANAFului și sunt nevoite să găsească modalități de a deconta șpăgile ce se dau inspectorilor ANAF care inspectori ar fi capabili să închidă o firmă care funcționează perfect legal din toate punctele de vedere, invocând legi care nu au fost încălcate.
ANAF și alte instituții ale statului au acces și putere NELIMITATE asupra bunurilor și conturilor bancare ale oricărei persoane fizice, aceștia obligând băncile să le ofere acces nerestricționat asupra tuturor tranzacțiilor persoanelor fizice, având de asemenea puterea de a bloca conturile în totalitate sau de a face popriri pe salarii sau sume de bani deținute de către orice cetățean român.
De asemenea, din punct de vedere legal, orice țăran care își înmulțește porcii în bătătură este pasibil de amenzi sau dosare penale, fiind interzisă împerecherea porcilor. Cine vrea să crească trebuie să cumpere de la vânzători autorizați.
Accesarea fondurilor europene este aproape imposibilă și în puținele cazuri în care oameni de rând au accesat, procedeul a fost scump, foarte greu și lent, întinzânduse pe ani întregi, fără a avea garanția că îți va fi aprobat. În schimb, statul și firmele afiliate statului, accesează milioane șisau zeci de milioane de euro în materie de săptămâniluni.
Pacienții în spitale sunt hăituți, umiliți, batjocoriți și flămânziți, puținii doctori, asistente și personal adiacent care încă mai deține decența umană este aproape inexistent, puținele cazuri în care pacienții au fost tratați ca ființe umane devenid virale în mass și social media.
Cât despre drepturi, singurul drept rămas românului de rând (cel puțin deocamdată, sau încă) este filmatul cu telefonul mobil. Singurul mod prin care poate refula este de a arăta și altora o nedreptate pentru că, din păcate, filmarile sau pozele aproape niciodată nu vor reprezenta probă întrun proces deci succes în ați face dreptate, fie că ai fost nedreptățit sau abuzat de un alt civil pe când dacă ai fost hărțuit, umilit, abuzat sau nedreptățit de un reprezentat al statului, sunt șanse ca tot tu să fii scos vinovat.
Daca testul antidrog al Poliției a dat eroare, sau dacă permisul ția fost luat pe nedrept, indiferent dacă poți dovedi că ești nevinovat pe loc sau în câteva orezile, solutionarea cazului va dura între 2 luni și un an. Uneori chiar peste un an. An în care nu ai voie să conduci, în care poate ai pierdut jobul sau singurul mijloc de transport.
Umblatul la ghișee pentru a îți plăti dările este altă umilință, o aventură pe care nu ai cum să o duci la bun sfârșit fără a face naveta între ghișee, clădiri diferite, cozi diferite și aparate xerox pentru ca, la sfârșit, să renunți resemnat și să îți spui că vei rezolva în altă zi.
Înmatricularea unei mașini este la fel de dificilă, greoaie și stresantă, încât cu greu devii proprietarul ei și la fel de greu o vinzi altcuiva.
În România lui Iohannis toată lumea tace și își vede de treabă, la fel cum își văd elevii întro clasă, la o materie care are profesor suplinitor. Fiecare face ce vrea atâta timp cât este liniște. Atâta timp cât știi că dacă taci ai 78 asigurat, nu îți mai pasă.
Liviu Dragnea nici măcar nu a apucat, sau nici măcar nu ia trecut prin cap să anuleze Constituția și a fost linșat. PSD era top la știri cu împrumuturi de ceva miliarde de euro, ca mai apoi, în câteva zile după preluarea puterii, PNL să împrumute la fel, alte câteva miliarde.
Pensiile nesimțit de speciale nu au dispărut, ci din contră. Nimeni, nimic? Tăceți toți?!
Ludovic Orban a fost demis și reinstituit premier de vreo 3 ori?? Cum căcat e posibil?? Demiți un premier și îl propui la loc?! De trei ori???
O biată femeie a îndrăznit să ia caiete pentru copiii ei din AJUTOARE oferite ucranenilor și i sa făcut dosar penal?? Dosar penal pentru că era săracă și a apelat la ajutoare??
Criminali judecați în stare de libertate, pedofili și violatori sunt condamnați cu suspendare
Abuzul în serviciu a fost dezincriminat, corupția imposibil de dovedit. Turismul pus la pământ, hoteluri în perfectă stare închise, și părăsite, stațiuni abandonate, clădiri și locuri istorice făcute una cu pământul.
Și toată lumea tace. Închide ochii, nu îi pasă. La televizor e liniște, pe Facebook e liniște. Toți sunt bucuroși că războiul e în Ucraina și nu la noi, simținduși pacea protejată de mirajul NATO.
Orice furt, orice lipsă, orice japcă și atentare la buzunarul românului nu mai e o problemă. E de la ei. De la război, Rusia e de vină.
Ții cu AUR ești rusofil. Nu ești de acord cu implicarea României în război, la fel. Ții cu rușii și trebuiești exterminat.
Vrei gaze de la ruși în loc să faci frigul? Ștreang
E prea mare prețul la pompă?! Cum adică?! Vrei benzină de la ruși, este? Ars pe rug.
Miliardele peste miliarde date Ucrainei? Nu întreba de ele, că ții cu rușii.
Armele peste arme, tancuri, scuturi anti rachetă, ucrainei cărora le e plătită chiria, școala, sau ajutoare lunare de mii de lei?! Cum adică vrei și tu?? Ții cu rușii, este?
Ar fi spectacol totuși dacă Ucraina, după marea înarmare cu arme UE, SUA și alte țări "aliate" lear întoarce împreună cu Rusia împotriva noastră.
Ce cotă ar avea oare, dacă am putea paria?!
România lui Iohannis. Preferatul tuturor care muie PSD. Care a promis că ne scapă de ciuma roșie. Acum... Rămâne întrebarea: trădător de patrie și popor, sau președintele care a dresat PSDul și a reușit să șil facă din mare rival nu doar aliat, ci subaltern?! Ori cumva amândouă? 🤔
Să închei pe un ton revoltător, e nedrept ce se întâmplă în cazul Tate. Niciodată în istoria României nu sa pus sechestru pe toată averea cuiva, indiferent de acuzațiile ce i sau adus. Becali cu procesul lui, Dragnea la fel. Năstase cu mătușa Tamara, Windows, Pițurcă, Dan Petrescu, Sorin Ovidiu Vântu și tot cazul FMI, Prigoană, pedofili și violatori, criminali etc, Elena Udrea, Mazăre și restul. În cel mai rău caz li sa pus sechestru pe prejudiciul estimat, sau sub care au fost acuzați.
Nu știu cât de vinovați sau nevinovați sunt frații Tate, dar să le pui sechestru pe avere și cumva să îi obligi să își demonstreze nevinovăția întro țară a cărei justiție se vrea pe prezumția de nevinovăție, denotă nivelul democrației țării respective. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Apă vie, apă moartă // Ma săgetat în miazăzi cometă roză în stihii
Un foc de stele suruzând scântei de sânge.
Îmi clocotești în vene...
acum și alte dăți, alene
prin negre nopți strămoșii
teau pictat în stâncă,
dar nu ca Prometeu încătușatăîn nopți și vrăji ești ferecată.
Mișcare lentăn grad de arce mă urmăreșten umbre străvezise nasc din lut și cerșetori li împărațiEi îmi apar stridenți, crispați în întuneric șincuiată suferință.
Tu, astru viu îmi ceri să fiu Pământul gri, un cerc de humă...
însetat țiaș sorbi ploaia, oceanualbastru, nisip sărat,
să tacă în triluți de lumină.
Enlil și Iahve, sacrii tirani au visat a îneca ce suntnu pot vedea în lunga lor în palat de os ședere
cum tremur smucind spațiul îndărătvino aproape, mă răcește
în potop de gheață aprinsă.
Un potop de foc uman să ne lege în tăcere,
puntn rai și punten iad,
să iubim trăind neantul
vieții lege noi să fim.
Ochiți sorb și mă cutrmurțiaș clădi din suflet lumea...
foc divin, îți sunt profet.
Dar profan al fericirii
libertății de dorințe
gravitez spre infinit.
Îți promit, noi suntem soartăApă vie, apă moartă. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Trecut, prezent, viitor // Mie dor de ziua de ieri
Mie dor de ziua de azi
Și tot ce mia mai rămas:
Ziua de mâine șiun ceas.
Mai am doar o foaie șiun pix
De ce totul e așa trist?
Notez, încerc ca prin scris,
Să mai împlinesc încă un vis.
Mie dor de clipa cu tine,
De timpul când erai lângă mine
Mie dor de vremea când noi
Pe stradă mergeam amândoi.
Mie dor de zile ce scad
Îmi vor lipsi zile ceadun
Și tot ce rămâne
Va fi trista ziuă de azi.
În lacrimi se sparge prezentul
Trecutul și viitorul
Cu plânset și gemete moare
Speranța din inimi, se pare.
Lipsivami ziua de mâine,
Lipsivami șiaceea de azi
Tot ce rămâne din mine
E clipa pe care o arzi. | null | null | literature, art | arts-oriented |
teatru de papusi // nota : asta e fever dream, serios
partea stanga a cortinii de un rosu sangeriu este deschisa, nu se deschide, nu se inchide ci **este deschisa** fiind manevrata de mana papusarului, manevrata de dorinta de a manevra.
***teatru de papusi***
*de* ~~siaicitrebuiasafienumeleautorului~~
tu nu te saturi?
de?
tine
de mine?
da
nu
cum de?
cum, ''de?"
ă? eu am intrebat cum de nu te ai saturat de tine.
de de, vezi ca ma cam superi.
de.
de?
tine
nu, dar vezi ca ma cam superi
de?
de cand am inceput sa vorbim
tu nu te saturi?
de
si eu
si tu?
da
de tine?
nu
eu da
de tine?
nu
***cain si abel***
piatra aia e a ta, si aia e a lui.
aia?
da
e a mea?
da
si a lui care e?
aia
aia?
da
si a mea care e?
aia
aia?
da
ai spus c**a** 'pietre din **bel**sug'' doar **c ai n**umarat gresit
*masa, măsa* (**nu e canibalism**)
auzi, mami, ma gandeam..
nu
nu?
da
da?
nu.
auzi mami! ma gandeam!..
nu
nu?
tu nu gandesti
nu?
da
da?
nu
.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟.͟
dupa asta m am trezit. sau m am culcat, nu mai stiu | null | null | literature, art | arts-oriented |
Siliciu metal // Metal vâscos, siliciu fin
De ani turnat, zâmbeștemi violet...
Hazard teaud, un murmur sugrumat
îți scapă roșii de otravă diamante
Metal vâscos, vopsit de timp.
Metal vâscos, fantasmă gri
La cruci de drum îți sapă cruci
Și râd năpastecorbi și țipă surd...
Îmi zici de coase pe câmpi
ce sapăn pântec de argilă
răzor de vânt, vioară plâns
Un râu în valea asfințită...
Metal vâscos, povarăți sunt.
Metal vâscos, îți cântă lupii
O lună verde, smarald de aur.
Tu urci pe treptele uitate
sculptate în nisip de vifor...
Și strigi subit a mea voință,
Metal vâscos, cemi suni arsenic.
Metal vâscos,venin îmi torni
și sângele nil preschimbi în tar...
a lunii rază mov în negru o săruți
Și alb mie trupul de granit,
Metal vâscos, rătăcind prin ȚărideFoc... | null | null | literature, art | arts-oriented |
Ceva ce am scris acum mai mult timp //
Ceva ce am scris acum timp. Experiență reală.
Semi continuare: | null | null | literature, art | arts-oriented |
Am zis sa scriu ceva mai abstract. Sper sa va placa! // Ma numesc S si vreau sa scriu despre faptul ca am pacatuit. Alaltaieri am omorat o femeie. Se numea S.J. Soarele apunea in oras, iar lumea incepea sa iasa din case pentru a profita de ce a mai ramas din sambata, iar eu, eu mam dus sa o caut pe ea. Eram intrun stadiu de ebrietate cand am gandit totul. Nu mai puteam suporta zgomotul de afara, asa ca mam decis sa ies din casa si sa caut pe cineva sa omor, nu stiu de ce, dar asa a fost impulsul. Inca nu imi dau seama de la ce...
Cand am iesit din apartament lam salutat pe paznic si ma intreba ce fac. Nu aveam chef sa vorbesc cu el, asa ca iam raspuns cu un simplu „Ma duc sa o vad pe mama”. „Sa o saluti din partea lui Jean! Nu am mai vazuto demult si mi se pare o femeie simpatica. Mereu vorbeam cu ea despre copiii nostri”. „O sai transmit” iam raspuns eu cu un zambet parca prea fortat, dar ma rog, nu conta cat timp si el la randul lui a zambit, deci a mers cum imi inchipuiam. Mai departe... Strada era dreapta, cu masinile parcate alandala, iar oamenii de pe scara blocului priveau copiii cum se jucau ceva cu mingea. Fotbal, la malai? Nu conta, cat timp ei se simteau bine asta era important pentru ei. Ma indreptam spre tramvai si am decis sa iau autobuzul. Asa imi venise. Oricum unde statea ea se intersectau mai multe sisteme de transport. Odata ajuns acolo mam indreptat spre casa in care locuia. Am sunat la usa si cand mia raspuns cu „Cine e?” nu stiam cum sa ii raspund. Cu vocea tremuranda si vaporii de alcool ce ieseau din gurami spurcata miau iesit cateva cuvinte: „Eu, draga. Am venit acasa.” si asa mia deschis usa. Nu imi venea sa cred ca mia mers bluful si cand sa intru in casa, o vad cum ma primeste cu bratele deschise si cu un sarut dulce pe obraz. Ma primeste in sufragerie, cu o ceasca de cafea deja gata pregatita. Am stat de vorba cu ea si in final imi zice, cu vocea seaca, ochii plini de lacrimi, spunandumi ca nu neam mai vazut de mult si ca nu stia cand ma voi intoarce la ea, mai ales dupa ce am terminat amandoi liceul. Nu stiam ce tot abera acolo. Sa o fi cunoscut in trecut? Nu imi puteam aduce aminte.
Imi batea inima tare, asa de tare ca simteam in mine cum iese o alta persoana chiar din piept. Fata mi se incalzi si ochii incepeau sa tremure, alaturi de maini. Picioarele si intepenise si stomacul miera gol... Cand... brusc si fara a mai gandi, am sarit asupra ei si am inceput sa o sugrum. S.J nu a depus deloc efort in a ma opri. Se uita la mine cu un zambet de parca de abia astepta sa fac asta. Ma uitam la ea de parca incepuse a imi fi familiara. Cu ultima suflare imi spune: „Stiam eu!” si moare. | null | null | literature, art | arts-oriented |
ma rezum la a ma juca cu nisip in pumn // sub un felinar cu luminai palpaind
ma scriu scriind, nepersonal, precum gerunziu
poate am cerut tarziu, si cemi doream fie a fost dat,
a fost luat, sau pur si simplu sa distrus incercand sajunga mai sus..
dar cand in cer e limita, si incearca al imita pe dumnezeu cand e doar
un fariseu, deja am explicat anterior rezultatul, adul pe iisus sai zic eu
cate ceva despre cum e sa bagi in tine cuie, nu e blasfemie, ma refer la
crucificare, frica are orice fiinta care realizeaza ca moare, dar pe mine moartea
nu ma sperie, chiar ma perie, sau ma periaza? nu prea ma intereseaza
cand de la un buton rosu usor se declanseaza un haos, un vacarm vaca armata fiind
la conducere improscand cand sange, cand fulgere, din ale sale ulgere si ne cere
sa bem cat putem sa ducem pana ne rupem sau sa ne rupem ca apoi sa ne ducem..
unde mai exact? la magazin, la un act caritabil sau la ceva ce intra in ideea ei de echitabil
dar cand incearca sasi impuna ideea de bine asupra ta, iti mai vrea binele?bine, le refuz
sfaturile.. oricum, nu fumez, dar in urma mea las scrum, si ma joc in pumn cu nisip r.i.p.
aia de au baut ce le a oferit vaca, sau alpaca, ea din alta tabara, dar prea frica sa dea navala
peste vaca, hai ca deja aberez, am incercat sa ma scald dar apeles reci, dar ma trec toate apele deci intelegi de ce sunt cum sunt, si mi am si facut singur par carunt und' sa ma duc?
sa fiu si eu ca vaca si sa indemn lumea sa bea untdelemn? mnu, mersi, nu ''mersi'' | null | null | literature, art | arts-oriented |
la umbra unui salcâm, sau acul pierdut prin fân // stau la umbra unui salcâm, sub clar de lună,
ține cont că am nasul cârn, deci o poți lua de bună
când spun că urinez pe măsură și urinez.. pe măsură.. ce trec anii mi se tot confirmă că e o lume nebună
iar persoana care te ține de mână și ai impresia că rezonează cu tine, probabil că visează să te amputeze
am pus în teze că sunt solipsist, dar ăștia încă se dau cu lipstick pe buze, nu îmi cer scuze
și tot ei nu știu ce înseamnă solipsism, că nu sa dat pe "TeVe"
pe "2VeCe" mi am lipit un sticker cu altruism, mai exact peste closet
vezi de ce n am prieteni? sunt în capul mesei, nu mersi, nu vreau prieteni
am deja javre căpoase care sar pune în ale lor capete pătrățoase, ca să mă mulțumească, nu neapărat pentru oase
oaseară nau fost pe cer stele, și nici mâine n'are miros de lalele..
oricum poate aș urina și la elen glastră, glas strălucitor am, de parcă e fulger sau cum se numea ăla sonor, că nici nu mai gândesc limpede, un nor negru care mă urmărește, și aș vrea să fiu eu autorul la poveste
sau ce mai este și mizeria asta numită viață, sau asta mi a fost dat mie astenie
sau arsenie.. boca, bocesc calm în acest vacarm, în timp ce stau la umbra unui salcâm.. și sunt mai multe de spus dar mă rezum la | null | null | literature, art | arts-oriented |
Ostilități interne // Nui nicio diferență între cocioaba și vilă
Când însăși chimia creierului ție ostilă
În ocna mea, cu Netflix pe fundal, la relaxare silita
Ce mai contează dei carne sau pâine cu viermi, mucegăită?
Ce mie că mi bați spinarea cu biciul sau câmpii cu gura?
Când din moștenirea Romei miau rămas doar ipotecile și ura?
Cemi spui când taci și de ce taci când îmi spui?
Și cât lai facturat pe Iisus pentru fiecare cui?
Mândru și mut, team slujit, sub lumina tristă de neon
In timp ce îmi spuneai de gloria bunicilor, de Wellington și Napoleon
În zgomot de tastaturi, în miros de presă, șin fum de torțe ilegale
Am pus bazele acestor economii capitaliste, asociale
Te saluta depresiile noastre nevindecabile și permanente
Prin mailuri și prin postări pe Facebook, gramaticalocoerente
Și triști, și goi. Analfabeți. Ascultători. Lipsiți de sens.
Niște bieți poeți ceși improvizează fiecare vers
Sa ieftinit și nihilismul, îl găsesc pe orice tarabă
Răspund cu "nici că mai îmi pasă" cui și când măntreaba
Amorțeala mie singura odihna când beau la vreo terasă
Sfânta mea odihnă veșnică, cu pauză de masă
Din îmbrățișarea ta, prea strânsă și concavă
Am ieșit nu fluture, ci larvă
Resemnat plutesc, în mâzga mea, cu tente cenușii
Cu corporații americane, cu inflație
Și cu aceste poezii... | null | null | literature, art | arts-oriented |
Buna! Am scriso anul trecut. Sper sa va placa. // Viata ca o gluma
Of! ce poti gasi in tara lui Peste!
Va rog, admirati cum se loveste
cu pumnun piept si rosteste
din gurai mare vesti mici,
un bou din trei clici!
In continuare in colt,
un jalnic leu fara de smalt,
iar in centru se inalta sapte pauni.
Doamne, in alb sin negru se misca gargaunii,
zici cas sclavi fara instructiuni,
ei, cei cu zero cununi...
In dreapta, dragi spectatori,
observati in mici stramtori,
trei mari clovni eliberatori!
In stanga, eminente de carbune,
care din trandafiri senili,
au facut ghimpi juvenili!
Undeva in zona cozii, pe la vale,
se ingusteaza luminan bale si tambale
Sa va feriti, dragilor, de acele rituale!
Ce spectacol nebun in sate vasale!
Acum, sa nu va speriati, va rog!
Acolon departare ei se roaga
cu robi si roabe, vechea onoare.
Dar acum nui decat ruina in amploare...
Si ca sancheiem cu rabdare,
Poftiti spre poarta unde pasarele
zboaran stol ca sa rasare
ca o mare umbra catre soare.
Si cand vine frigul, oameni,
se vor intoarce la pomeni,
sau pentru a incremenii
mii de europeni,
ceor deveni
minimartieni... | null | null | literature, art | arts-oriented |
Albastru // Albastră e zarea
Când termini plimbarea
Făcută prin bezna tristeții
Albastră eo soartă
Ceartistul prin artă
Altora vrea so împartă
Albastră e viața
Și moarteai furtuna
Când cerul nu plânge
Dar picurăntruna
Albastru, albastru, albastru…
De ce împresoară, așa de sumară,
Marea iubitul ei astru?
De ce sus pe mal, ascuns și fugar,
Îți văd chipul ca un dezastru?
De ce am vândut, în loc sămprumut,
Sufletul meu peun piastru?
Albastru, albastru, albastru...
Și mareai albastră
Dar lunai albastru | null | null | literature, art | arts-oriented |
Lumea zânelor // Luminile roșii străbăteauAcademiei Zânelor, creând o auroră sclipitoare de proporții masive. Zorii zilei erau pe cale să apară, ceea ce însemna că zânele încă dormeau adânc în camerele lor, tolăninduse pe paturi pufoase de păpădie. Eram trează, așa cum fusesem ieri și cu o zi înainte și în fiecare zi de când am intrat în această gaură a iadului, pentru că tatăl meu vitreg zână sa căsătorit cu mama mea muritoare. Însurătoarea a avut loc după a doua întâlnire, dar cine eram eu să judec.
Mia fost greu să dorm, din cauza coșmarurilor care mă chinuiau în fiecare noapte. Așa că am făcut un joc din asta. Ori de câte ori aveam un coșmar, coboram în camera tatălui meu vitreg, îi furam vinul antic fabricat de elfi și beam o ceașcă pe care o împărțeam cu Gareth, fratele meu adoptat. A fost silit si el sa frecventeze această instituție a groazei. Înainte de a începe lecțiile, ne strecuram în biroul lui, diluam vinul rămas cu apă și scriam o scrisoare frumoasă.
Conținutul misivei menționate nu a fost altceva decât un subterfugiu acompaniat de puțin noroc. Vezi tu, lam învinovăți pe bătăușul academiei, prințul Kayden, care ne făcuse viața un chin de când am venit aici. Din fericire, Gareth a trebuit cândva să facă un proiect cu el și, datorită memoriei sale eidetice, a putut copia destul de bine scrisul prințului.
Am uitat cumva să menționez că bătrânul nostru era directorul Academiei? Da, era jenant și îngrozitor de adevărat. Am încercat săi spun despre hărțuire, dar el ma întrebat dacă am vreo dovadă, apoi ma tratat cu răceală. Cuvintele mele nu meritau cel puțin o investigație? Ar trebui să jur pe Biblie ca săl conving? Probabil că nu, pentru că nu sa deranjat să creadă „fetițele prostuțe” așa cum spunea el. Și, desigur, îl considera pe Gareth un „băiețel prostuț”. Cel puțin a fost consecvent în comportamentul său.
Astăzi, ca de obicei, neam târât ca soldații întro zonă de război spre ușa tatălui nostru vitreg. Unii oameni ar da ochii peste cap din cauza dramatismul nostru, dar cred că cel puțin era distractiv. Pe deasupra, distracția în Lumea Zânelor era foarte greu de găsit.
Puteam mirosi succesul, în timp ce făceam pași mici și comunicam cu Gareth.
\Ai scris missiva? am șoptit, uitândumă la el cu ochii mei căprui ca mierea de hrișcă, căutând un răspuns afirmativ.
\Normal, zâmbi el, ținând scrisoarea în mâini cu mândrie pe față, de parcă miar fi prezentat Sfântul Graal.
\Bine, am spus, frecândumi palmele ca un răufăcător din desenele animate. Câteva șuvițe libere de păr castaniu miau deranjat vederea, așa că leam băgat în spatele urechilor.
\Știi că vom fi pedepsiți pentru totdeauna dacă ne prinde, nui așa? întrebă Gareth, doar de dragul de a întreba. El aștepta cu nerăbdare fiorul aventurii, ochii lui albaștri sclipind veseli în direcția mea.
\E pentru o cauză nobilă, lam asigurat.
Am deschis ușa. A scârțâit ușor, dar Maduka dormea adânc în biroul lui. Am mers pe vârfuri spre depozitele lui de vin, toate acoperite de praf și pânze de păianjen. Biroul lui Maduka contrasta cu acestea, fiecare carte fiind la locul ei, curată și aproape strălucitoare. Era îngrozitor de sanitar înăuntru, ca un spital. Am pus repede scrisoarea lângă depozitele de vin. Conținutul acesteia era: „Eu, prințul Kayden, membru regal al familiei ConNegru, miam luat libertatea de a împrumuta vinul tău făcut de elfi pentru o noapte. Ar trebui să te simți onorat, domnule director”.
Am încercat să ne înăbușim chicotele, conștienți de consecințele zgomotelor. Am cercetat camera pentru ultima dată înainte de a evada. Tatăl vitreg morocănos era adormit la biroul lui, ceasul de bufniță ticăia pe perete, câteva poze cu mama și noi se zăreau prin cameră. Dacă ai ignora depozitul de vin, acest loc era aproape confortabil.
\Hai să ne grăbim, lam îndemnat și aproape că am avut un atac de cord când Maduka sa ridicat și a spus: „Carei graba, copii?”
Fratele meu cu părul galben a țipat și am încercat să fac pe proasta, făcând să pară că am fost vrăjiți să fim aici. De parcă ar fi fost o glumă pusă la cale de una dintre zâne, și anume să mă strecor în biroul directorului și să spun lucruri ridicole.
\Îți funcționează frigiderul? am întrebat, din senin.
\Poftim fetiță? a întrebat Maduka, încruntânduși sprâncenele.
\Stăpânul a zis săți spun să mergi săl prinzi! am strigat, încercând să par supusă, cu capul în nori, vrăjită.
Tatăl meu vitreg sa apropiat, privindumă adânc în ochi. Am încercat să nu mă zvârcolesc, dar nu am reușit. El a zambit.
\Frumoasă încercare, Maude. Dacă ai fi cu adevărat fermecată, pupilele sar fi dilatat.
Iam blestemat capacitatea de a ști totul.
\Am venit aici pentru că ne era dor de tine! a intervenit Gareth, sărindumi în ajutor.Nu te vedem niciodată.
\Ce ciudat, având în vedere că încă mă numiți intrus pe la spatele meu, Gareth, a răspuns Maduka. Ochii lui verzi scânteiau aproape în același mod în care au făcuto ochii lui Gareth cu câteva clipe înainte.
\Eu, astai pentru că... se bâlbâi el.
\Nui treaba ta! am țipat, înfuriată că nea descoperit înșelăciunea.
\Orice lucru carei implică pe copiii mei este treaba mea, a spus cu răceală tatăl nostru vitreg. Lam tras de brațe pe Gareth, încercând să ieșim din cameră, deși nepoliticos
\Copii? Data viitoare când dați vina pe prințul Kayden pentru furtul din depozitele mele de vin, vă voi face să vă rezolvați problemele încuinduvă pe toți trei întro cameră.
El stia. Desigur că știa! Și dacă asta nu era un bun stimulent pentru a nu încerca din nou, atunci ce era? Aș prefera să fiu întro cameră cu un urs grizzly înfometat decât cu prințul Kayden. Ursul ar încerca să mă muște de braț, confundândumă cu mâncarea. Kayden ar încerca să mă convingă sămi tai singură brațul! Mai ales dacă nu aveam nicio crenguță de scoruș la îndemână care săi alunge magia. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Un început de poveste mai vechi // Clinchetul clopoțeilor răsuna în încăperea cu cristale azurii și cărți vechi, iar sunetul bocancilor domnului Grigore, aproape că îl trezea pe bibliotecar. Biblioteca era de obicei închisă la ora aceasta, însă domnul nostru avea proprille sale metode de a intra. O porumbiță imaculat de albă stătea pironită lângă fereastră, de parcă ar fi vrut și ea să vadă, cu nesaț și fervoare, scena repetată de vineri seară.
\Fiule! Fiule! țipa domnul Grigore în timp ce lovea cu mâinile butucănoase în pupitrul bibliotecarului.
Acesta începuse a se trezi, gemând aproape îndurerat din cauza desparțirii de dulcele somn, si a mormăi încet, cu ochii ațintiți către pupitrul pe care îl folosise drept pernă: Obiectele de valoare sunt în al treilea sertar.
Domnul Grigore oftă greu, trase aer în piept și țipă dinnou: Ion!
\Hoțul îmi știe numele? la întrebat nedumerit Ion.
Băiatul era foarte obosit, pe jumătate somnoros și nu voia nici măcar să depună efortul de ași ridica capul pentru a vedea cui i se adresează.
\Sunt tatăl tău. Știi bine asta, ia spus Grigore.
Cu greu, foarte greu, bibliotecarul își îndreptă privirea către tatăl său.
\Tată! Ce faci tu aici? îl întrebă jucăuș Ion.
\Vino înnapoi acasă, fiule. Aceasta faza rebelă trebuie să înceteze! Am venit aici ca să…
\Ai venit să petreci timp cu sărăntocii ca mine? Mă simt special. Dar reîmprospăteazămi memoria taică, nu tu miai zis că sunt renegat?
\Eu, da, dar, începu a zice domnul Grigore, însă fu întrerupt nepoliticos de băiat.
\Și că sunt un pier de vară bun de nimic? Nu miai spus să nu dau ochii cu tine dacă nu devin politician ca dumneata? Oh, vai! Team privit în ochi! exclamă Ion, uitânduse în glumă, în altă parte.
\Am vrut doar să te ambiționez, să îți dau mai mult timp de gândire. De unde era să știu că o să pleci de acasă? Ei bine, teai mai gândit?
\La ce? întrbă Ion pe un ton monoton.
\La ce? La ce?! Băiatul meu, nu face pe indiferentul. Știi bine despre ce vorbesc, doar am avut discuții aprige despre acest ceva timp de trei săptămâni consecutive. Vino acasă și hai să te înscriem la facultate!
\Tată, am o facultate deja, și am ales să fiu bibliotecar. Îmi place meseria mea și independența pe care am căpătato locuind singur. Promit că o să te vizitez când nu mai suntem așa stresați. Acum te rog, dacă nu ai altceva de spus, pleacă.
Domnul Grigore apropape că clocotea de mânie, precum un ceainic chinezesc de porțelan lăsat prea mult timp pe focul încins.
\Crezi că nu știu că ai două slujbe pentru ați plăti chiria? O să mori de foame, băiete!
Afirmația era de fapt, falsă. Ion câștiga destui bani pentru chirie din meseria sa, însă adora limbile străine și mai era chemat câteodată să le traducă. Însă mai rar.
Bibliotecarul începea să regrete brilianta idee de ai face tatălui său o copie după cheia bibliotecii, doar pentru al determina să nu mai bată obsesiv în ușă după ora de inchidere. Aparent era mult prea ocupat ca să îl viziteze la o oră mai decentă. Asta, cât și faptul că nu iar fi plăcut deloc să aibă dea face cu un public atunci când țipa la fiul său. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Ceva ce am scris // Am fost ales acum o zi săi însoțesc pe cavalerii soarelui în regatul umbrelor. Nici măcar nu am fost întrebat dacă voiam să merg, pur și simplu mau împins în centrul cercului sacru și au spus: "Dorești să ai parte de onoarea supremă de ai ajuta pe cavaleri să obțină victoria?"
Pe vremea aceea, consideram că regele Andrei sa țăcănit de tot. În regatul umbrelor? Unde propia populație murea de frig și erau vânați de himere flămânde? Nu mulțumesc. Preferam clima tropicală, și eram foarte atașat de membrele mele, în particular de gât.
\Păi, sincer, nu chiar... am răspuns zâmbind forțat.
\Este decis deci, vei merge la răsăritul soarelui, a spus regele în timp ce lumea țipa despre victoria cavalerilor și singurul meu prieten, Marian mă bătea pe spate. Doar pentru că regele miera frate vitreg nu însemna că putea sămi controleze viața în asemenea hal!
Negăsind o alternativă de a scăpa de povara onoarei, deoare ce dezertorii erau spânzurați, miam calculat șansele de supraviețuire și am hotărât sămi încerc norocul cu himerele. Până la urmă, care era probabilitatea să întânim una? Probabil că nu trebuia să rostesc acele cuvinte.
Eram simbolul regatului, copilul născut în ziua soarelui și ursitoarele spuneau că aduceam noroc. Mă îndoiam profund, având în vedere că lumea pierdea mereu la poker când eram prin preajmă și unicul meu prieten a fost pișcat de un stup de albine fix în ziua când am mers cu el în pădure. Și era alergic.
Pe deasupra nimeni nu credea despre norocul meu. Majoritatea oamenilor mă evitau.
Probabil vă întrebați cum de gradul meu de rudenie cu regele Andrei nu îmi putea oferi anumite, avantaje precum scăpatul de la moartea cumplită prin devenirea desertului himerelor. Fiindcă, firește eram prea slab ca să fiu felul principal, și prea complex ca să fiu un simplu antreu.
Justificam această credință, fiind că mă îndoiam că himerele sar fi uitat în capul meu, să observe anii de ucenicie în zoologie, serile când mă dădeam cu capul de pereți din cauza dorului de părinți sau ziua când am scris un poem unei puștoaice de vârsta mea. Cel din urmă desigur, a sfârșit pe jăratic după ce am fost prea timid ca să il arăt. Avea cinci sute de versuri.
Adevărul era că, Andrei și cu mine eram singurii care au mai rămas din familia noastră, și deși încerca să petreacă timp cu mine, îndatoririle curții îl legeau fedeleș de tron. Odată nu am vorbit timp de o lună întreagă, așa că, atunci când neam văzut pe hol eram extrem de suprinși.
\Unde dispăruseși Irinel? Eram pe punctul să trimit o oaste după tine, a întrebat rânjind Andrei.
\Am fost capturat de un grup de barbari și chestionat întrebări intime despre tine, frate. Nu te teme, leam spus doar că încă mai dormi cu ursulețul de pluș. Sunt sigur că infamii continuă să te considere cutezător, iam răspus, glumind doar.
\Barbari netrebnici! Și al cărui popor aparține aceast grup de nemiloși?
\Poporul Soarelui, iam spus zâmbind. Presupun că ești familiarizat cu ei, doar te cicălesc ziua în amiaza mare și nu ne lasă să mai vorbim.
\Oricare altă persoană ar fi avut limba scoasă pentru insultarea poporului lângă rege, a spus Andrei chicotind.
\Nu sunt oricare altă persoană, lam informat vesel.
Deci, după cum vedeți aveam o relație complicată, dar iubitoare. Andrei a trebuit să mă fi nominalizat pentru aventură nu pentru că purtam un așazis noroc, ci pentru că întrun regat de luptători, abia puteam să ridic o scândură. Dar la ce se aștepta, să vin acasă ridicând brazi?
Probabil se mai gândea că bravii cavaleri o să mă protejeze, doar le încredința des viața sa.
Mai era și faptul că ignorase complet încercarea mea de a dezerta. Altă persoană ar fi fost pedepsită pe loc dacă ar fi spus: Păi, sincer, nu chiar.
Și totuși eram supărat, mâhnit, alarmat. De ce nu a decis pur și simplu să trimită pe altcineva în regatul umbrelor? De ce eu? Era timpul să primesc răspunsuri.
A doua zi de la alegere, stăteam pe pervazul purpuriu al castelului, și admiram iazul cu pești koi viu colorați, aconitele azurii ca cerul senin și verdeața deasă și bogată prin care dănțuiau gâzele energice.
Ca să îmi completeze starea de spirit, ieri a plouat nițel, iar acum un curcubeu majestic se revărsa sclipitor în grădina castelului. Din nefericire, nu existau dubloni aurii la capătul lui, în ciuda poveștilor pe care ni le istoriseau bătrânii.
Atunci lam zărit pe Andrei stând de vorbă cu sfătuitorul. Miam ciulit bine urechile și am auzit:
\Majestatea voastră, sunteți sigur de decizie?
\Mai sigur ca niciodată.
\Are doar treisprezece ani...
\Nu mă sfida.
Eu aveam doar treisprezece ani. Cel mai probabil vorbeau despre mine. Nu auzisem restul conversației așa că, vazând că a mea carieră de spion nu dădea roade, am coborât scările în ziczac până la Andrei, am așteptat să se urnească din loc sfătuitorul, apoi am zis, cu ochii scăldați în lacrimi: "Frate, de ce vrei să plec?"
Mă uitam în ochii lui precum ghinda și la părul negru ca abanosul, și urmăream un semn, o indicație că încă mai ținea la mine. Un zâmbet ar fi fost de ajuns. Părul meu castaniu îmi acoperea ochii verzi ca fisticul, iar privirea mea era orientată spre pământul moale, cafeniu.
Mă așteptam să mă îmbrățișeze, să îmi spună că totul a fost o glumă proastă sau că a pierdut un pariu. Însă mi se făcea pielea de găină datorită tăcerii sufocante, ca de înmormântare iar mâinile mele tremurau de spaimă.
\Iri, fă ce îți spun, mia zis cu o voce gravă. Poporul te urăște și te vrea izgonit. Dacă le dovedești că întradevăr ești deal lor, dacă îi asiști în luptă, așa cum poți, își vor schimba părerea. E pentru binele tău.
\E pentru binele meu să fiu mâncat de o himeră? E pentru binele meu să fiu împuns de lancea unul soldat al umbrelor? Știi că nu știu să mă lupt, am ripostat.
\Poate că a venit timpul să înveți.
\Dar...
\Nu te teme, mia spus blând în cele din urmă. O să fiu acolo cu tine.
\Sincer, în momentul acesta am mai multă încredere în himeră să mă protejeze decât în tine, iam răspuns supărat, îndepărtândumă. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Ciob de Călimară // Mai întâi, ne marcaseră tastaturile, dar oricum, țiam scris
cu un stilou, și când nu miau mai vândut cerneală, cu un pix.
Apoi, cu un creion, neascuțit. Scriind, făceam găuri în coală
și când sau închis librăriile, țiam scris, cu călcâiele, pe plaja goală.
Țiam scris, suflând pe fereastră, în direcții calculate, stropi de ploaie
Iar când mau dus legat în mină, țiam scris cu târnacoapelen noroaie.
Dacaș fi știut în ce direcție locuiești, teaș fi strigat prin baterea de vânt
dar nu miau spus, așa cam continuat să scriu, cu cioturile, pe pământ
Îți scriu și azi, cun ciob de călimară, peun zid nevăruit
scrijelesc adânc în cărămidă că te iubesc și nam murit.
Îl reascult pe Bruce. E Martie iar și iar e primăvară
și te aștept cun teanc de poezii și cu un ciob de călimară. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Poiezie // Trăiesc concomitent in copilăria si în pensia civilizatiei mele
Mănânc noroi uscat șimi spun căi totuși și el, ca mine, praf de stele
Alerg in loc și hamuri de aramă port la gură
Tolba mea de foi eo simplă dar necesară conjunctură
Mă identific alfabetizat și scriu acest poem din simplă foame
În timpul liber codez un Tinder nou, pentru orfani și mame
Trăiesc concomitent declinul și apogeul civilizației mele
Dau din buricul plin de scame, al minții, pe ritmuri de manele
Gândesc, dar tac. Tăcând, par mut. Și mut, vă par mai mult
În zgomotul perpetuu de tramvaie, liniștea doar mă mai ține cult
Mai am organele firești chiar dacă ochiul mie o absurdă decorație
Ce aș vedea oricum, din două unghiuri diferite
Când realitatea are rang de simplă observație
Și mintea mea e cea care mă minte
Trăiesc concomitent depresia, îmi drămuiesc euforia
Inerția mă împinge sămi termin poezia
Sunt nici poet, nam pacea ignoranței
Șiau dispărut de mult iluziile speranței | null | null | literature, art | arts-oriented |
un loc al meu cu un jeț comod // fotoliu, birou
formând un întreg perfect
susur de muște
hai cu | null | null | literature, art | arts-oriented |
sal am scris un fel de poezie // plictisitor
o ușă cu o caracatiță beată pe post de opritor
stau și mă holbez la ceas, are 14 limbi
cred că am murit, sau poate că nu, tot ce contează e că aștept de 55 de ore sămi vină uberu'
să mă ia și să mă ducăntro gară în care sămi beau sufletu'
ce caut aici? de ce căcat mă simt de parcă stau la coadă la mezeluri doar ca să aflu că sunt porc?
exact! nici eu nu știu, dar mie oricum prea silă să aflu sau să mă întorc
orice aș face, tot ajung un pretext să te mai vezi cu rudele alea de care nu ția păsat tot anu'
mătușa ca mătușă... dar ai auzit că sa futut cu un tip de care nu mă interesează, nu?
aș prefera să fiu orb, sau surd, sau să am orice altă deficiență
decâ să mai stau să mă holbez la soare și să ascult foșnetul lipsei de prezență
multă muie cu căcat îți doresc sămi dai
e vina mea că sunt așa, a ta, e că ai stimă de sine și căți consideri căldura ca aparținând de rai
0745 deja sună a clișeu borât
mie dor de tine, nu pleca, skrrrrrt
nu pot sămi scot din minte o bluză neagră mulată pe gât și un futut de evantai
aproape versurile asteas despre tine și tu habar nai
nici nu ar trebui să ai
nu ar conta oricum
un fir de praf pe un parbriz jegos, spălat superficial de o ploaie în luna mai
un debil emoțional, obosit de nimicul pe care il dai
merit tot ce am, fix ce miai oferit
sugi pula și mori
mie prea somn ca să continui și cred că întrun final am orbit | null | null | literature, art | arts-oriented |
Numai tu // Suntem mereu liberi și totuși ne atribuim unii altora. Suntem mereu străini dar tindem să ne împreunăm sufletele. Dar la fel cum acestea se infiripă, la un moment dat se și desfac. De ce mereu le desfacem? Timp, suspine, râsete, șoapte, emoții de abia rostite și de abia ințelese... toate sunt energie risipită in neant. Iar desfacerea bandajului este urmat de alt cost energetic. Acest consum, care apare în urma despărțirii față de tot ce ai avut, văzut, simțit, gândit și iubit până atunci, se realizeaza la o scară atât de mare încat ajungi la limita sufletului. Gânduri sumbre ți se infiripă și mintea îți este bombardată de scenarii negre cu efect devastator pentru propriați viață. Te simți atacat personal de toată această situație, iar ceea ce credeai ca îți e lumina, acum simți ca țio fură.
Desigur, efect al desparțirii nu e doar psihic. Vine la pachet cu o durere fizica, lăuntrică, cu respirație sufocantă sau greu de stăpânit, capul îți vuiește și îți pierzi concetrarea indiferent de ce faci. Ce faci acum nu mai are sens, tu ca si individ nu mai ai sens. Ghearele disperării te cuprind intro strânsoare feroce și o panică de singuratate o resimți prin fiecare por al ființei. „Sunt pierdut, nu vreau asta. Vreau inapoi ce am avut!...”
Aici incepe groteasca obsesie. Încercarea disperată de a te dezbrăca de tot ce însemni tu ca ființă unica, și încercarea scârboasă de a te mula cu scopul de ați recupera lumina pierduta cu un ultim efort. Oricât de nobil ni sar parea, aceasta din urmă, acest consum disperat de energie, nu ne va aduce nimic bun. Tot ce ne va aduce în schimb, e multă mizerie, singuratate și autocompătimire. Ființa descompusă deja, se va descompune cu o viteza tot mai mare, cand de fapt tu trebuia să începi cu procesul invers: reîntregirea ființei. Realizarea că ești un întreg perfect funcțional, după o avalanșa emoțională, precum o despărțire din dragoste, nu e deloc ușoară. Numai că trebuie să ințelegi că tu nu ești făcut pentru lucruri ușoare. Sufletul tău nu e o pâclă de suflu care se răspandește la fiecare vânt al vieții. Ai intrat in lumea asta precum o bucata de metal ,încălzită la temperaturi cosmice, iar acum te afli in perioada de forjare. Nu încerca să scapi de asta, continuă prin a lovi, continuă prin a rezista, încă nu ești gata… | null | null | literature, art | arts-oriented |
Înainte și înapoi // Îți amintești de serile în care,
Transpuși prin lumina clipelor noastre
Ne pierdeam înainte și înapoi;
Totul se termina și începea
Fară a exista un punct fix, repere –
Balans între două sfere.
Luna, pulbere, ne cernea prin ființă
Unind esențe la simpla formare.
De ziele cu soare, îți amintești?
Când clipa era leneșă, agale;
De râsete și plânsete sau momentele goale.
Sete de nori și foame de țărână,
Continuam jocul nebun
Cu ochi ce se pierd în ochii cu vise tândave;
Dar vom uita,
Uitavom amândoi
De cursul vieții
Înainte și înapoi. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Nezi // Sub pleoapa strânsă a amurgului
Stau nuduri cu inimă arsă de soare,
Pete fugare de crini pe sicrie goale.
Atât de inocente și vii făpturi
Refractă esență a portretului nul
Dansând, copite pe urlete sălbatice de mauri.
Lovită repetat, piatră albă de marmura plânge secată.
Ziua în pântecele femeii nu se mai arată. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Omul, România și benzina // 5:35, lunea... foșnetul vântului de afară acoperă tăcerea din încăperea în care stau șimi atârn ochii de ecranul negru al televizorului. Mă ridic și mă uit pe fereastră, jungla urbană împreună cu prezența câtorva etnici, 10 la număr, cu o mașină lângă ei... aspectul mașinii mă duce cu gândul la opulență, la lux pe care nu mil voi putea permite, stau întro garsonieră și am câțiva colegi de cameră pe care nu iam mai pus la număr la întreținere, merge și așa... poliția nu are cum să se autosesizeze, colegii mei vin doar noaptea dintro gură de aerisire neasigurată, nu deranjează pe nimeni decât pe mine. Îmi frec ochii și mă mai uit o dată la scena pitorească parcă scoasă dintrun roman interbelic ce face subiectul bacalaureatului și râd ca prostul, doar îmi imaginez cum zece persoane de calibrul lor șiau făcut loc în mașină. Îmi vin în cap scene din Mr. Bean și scene dintrun film din sfera "americănismelor", foarte vechi, cu clovnii ce intră peste cinci întrun Tico. Mă rog, nu e treaba mea. Îmi beau cafeaua, fumez o cantitate neglijabilă de tutun și mă urc în mașină să plec la muncă. Mă uit în stânga, în dreapta șimi zic "țara e frumoasă, păcat că e populată...". Mam inclus și pe mine în categoria asta, apropo, când arunc ambalajul de la țigări pe stradă, scrumez sau arunc chiștocul și eu contribui la degradarea mediului... îmi place să asimilez ce fac eu, zi de zi, arunc chiștocul pe stradă în văzul lumii cu ce fac politicienii ce au roluri importante în Parlament. Și ei își aruncă părerile în stânga și în dreapta. La fel cum țigara se consumă, "expiră" așa și ei își aruncă părerile după ce sunt consumate, expirate, nu mai sunt bune de nimic. Doar să fie. Fumul tras în piept se poate înlocui, în metafora asta, cu banii cei bagă în buzunar din proiecte. Mă rog, cine sunt eu să comentez? Asta mia trecut prin cap cât dârdâiam lângă mașină, să se încălzească motorul și să plec. Bine, ma ajutat și faptul că mam împiedicat de o groapă ce șia scos colții la câțiva metri de aleea blocului în care locuiesc, recunosc, ma scăpat și o înjuratură. Revenind, mă uit pe internet la prețul carburantului, cât stăteam și îmi clențăneau dinții în gură. Mă cuprinde un fior, un fior pe care nici până în ziua de azi nul pot explica... știți când un film horror nu are jumpscareuri, ci are doar atmosferă specifică unui film de groază și vă captivează... simțiți cum actorul negativ, mascat și urât, vine spre actorul principal al filmului și parcă ar fi și în spatele vostru, în viața reală, în același timp? Așa mam simțit și eu. Mă uit în portofel... parcă mersul cu autobuzul nu e rău. Pe ecranul sictirit al telefonului îmi apare o notificare, șoferii de autobuze au decis să intre în grevă. Neam dus pe pulă... | null | null | literature, art | arts-oriented |
O Infinitate // Ca un bezmetic alergam
Cu ochii închiși, printrun abis
La tine scumpa mea visam
Dar nu știam că tu exiști
Ascuns am stat doar printre oameni
Ascuns de dor și de nevoi
Privind cu ochii stinși în haos
Vedeam un viitor cu noi
Săpam după iubirea noastră
Prin ura ce mă îmbrăca
Și căutam doar prin nimicuri
Să te găsesc, iubita mea!
Treceau fără tine clipe
Adânc în gol mă afundau
Doar orbii mă vedeau cum pic
Doar surzii mă mai auzeau
Și team descoperit pe tine
Am început să te dezleg
Am vrut să te cunosc mai bine
De sufletumi să mi te leg
Orice ar fi pe lumea asta
Și de trăim doar în minciună
Vreau să te am doar pentru mine
Sadorm, pe piept cu a ta mână
Mintemă cu sentimente
Înveleștemă în ură
Condumi inima în haos
Toarnămi otrava ta pe gură
Dar fii a mea ființă vie
Și povesteștemi despre lună
Și orice ar fi de ar fi să fie
Murim ținândune de mână
Autor: Alexei Ivanovici
Info: Poeziile sunt protejate prin copyright, fiind deja publicate. Orice reproducere a acestora fără numele meu menționat este ilegală. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Eu și restul lumii // Entr’acte
Părinții mei
Da, am avut o copilarie frumoasă. Si o familie frumoasă. Si o mahala frumoasă. Si o Gașca pe măsura. Cred ca pe strada noastră a coborit blestemul părinților : toți copiii, unul mai Caiafa ca altul!
Însă aici o sa va povestesc despre părinții mei. Mama este o moldoveancă frumoasă. Va amintiți, cred : asa ia rupt gura maramureșanului. Sa născut in aceeasi casă in care am fost si eu ... expulzat. Si cu doar 20 de ani înainte de mine. Așa era atunci, fetele se măritau repede. Si la fel de repede se dezmeticeau. Glumesc, evident.
A mai avut doi frati : unchiul Lulu si unchiul Costel. Ultimul avea sa îmi devina naș de cununie si apoi nănuțul copilului meu. Din păcate, amândoi au trecut dincolo de orizont. Dar amândoi au fost oameni care miau marcat, as spune chiar format, caracterul si personalitatea. Primul, pentru ca datorită lui am ajuns sa fac Facultatea de Zootehnie dupa un liceu AgroIndustrial, si al doilea pentru ca a fost un sprijin pentru familia noastra cind avea sa vina urgia din anii ‘80. Cu siguranța ii veti regasi in episoadele următoare.
Mama imi povestea multe despre copilăria lor. Fantastic! Puteai spune ca am fi trăit in paralel vremurile copilăriei. Si pe ea tot bunica mea o altoia. He, he! Si tot cu varga din salcâmul din spatele casei. Asa important era acel salcâm, parca facea parte din familie. Insa, cind am aflat asta am avut confirmarea : așchia sigur nu sare departe de trunchi. In cazul ăsta, trunchiul al mai subțire.
A fost apreciată intrun teatru de amatori, la Casa de Cultura, sub indrumarea regizorului Burghelea. “Pigulete si cinci fete sau povestea șorțurilor schimbate”. Imi povestea despre scenele jucate, despre colegi ... Păcat ca nu a rămas pe linia aia, ar fi iesit din ea o actrița adevărată. Dar nu a fost sa fie. Era cam greu, la vremea aia, sa explici unor părinți simpli ca actoria nu e neaparat curvăsăreală. Așa ca a abandonat drumul acela si sa așezat la casa ei.
Avea doi paznici strășnici : unchii mei. In acele vremuri, sa întârzie o fată in oraș, nu seara, dupa amiaza ... era de neconceput. Asa ca aparea cite unul sa ii trimită mesajul : “Daca nu pleci acum acasa te omoara mamaia in bataie!” Sau ... cam așa ceva.
Multe, multe lucruri nea invatat mama. Inclusiv unele chestiuni despre ce si cum sa ne ferim. Cind dăm de fete. Teoretic, asta trebuia sa vină de la tata. Însă, cum vam spus, maramureșanul era putin mai sfios. Asa ca tot mama a fost, cum se spune, la bataie.
De la ea si de la bunica mea am aflat istoria familiei noastre din partea mamei. Si despre familia Tacu, din partea bunicii, si despre matusile ei. Una dintre ele a avut un destin remarcabil, desi tragic. Tanti Mimi. Mimi Codreanu. Al carui copil a fost botezat Corneliu! Va dați seama ce a însemnat asta ... înainte si după. Si nu ar fi fost nimic dacă, înainte de razboi, mătușa si unchiul mamei nu ar fi fost simpatizanti legionari dar care sau dezis de legionari când au vazut încotro se indreptau, dupa toate promisiunile inițiale, cu soarele de pe cer. Erau patrioți dar nu erau inconștienți. Asa ca va Imaginați : întâi te executa legionarii, apoi te arestează Comuniștii pentru ca ai fost simpatizant legionar. Nici unii, nici alții nu au glumit. Primii cu glonțul, cei din urma cu Balta Alba. Pe nenea Codreanu lau lichidat legionarii pentru ca ... ia tradat. Împușcat pe față, in stradă. Pe tanti Mimi au saltato Comuniștii din Barlad pentru ca ... o chema Codreanu si avea un fiu pe nume Corneliu. Cred ca, daca știa povestea asta, Marin Preda siar fi revizuit motivația calvarului trait de Petrini. Pentru nimic ... poti sa primești si un glonț.
Mult timp mama a fost, cum se spunea atunci, casnică. Responsabilitatile erau clar impartite : bărbatul muncește iar femeia are grija de familie. Numai ca, destul de curind, asta nu avea sa ne mai ajungă. Noi creșteam, aveam mai multe nevoi. Așa ca mama a trebuit sa se angajeze. Iar in paralel, statea pina la miezul nopții si impletea flanele pentru madamele din mahala. Un ban in plus nu strica. Si curind, mai cu un ban strins, mai cu un CAR, in casa au aparut dușumele, mobilă noua și … multe cărți!
Chestia asta cu împletitul era o moda la vremea aia. Melana sau lâna , mohair, doua andrele si ... unu’ pe față, doi pe dos. Asa spor aveau ca nu mai scapam de ilice, șosete si flanelute nici eu, nici frate’miu. Bineînțeles ca si noi ne doream cite una din aia tricotată. Dar ne mulțumeam cu ce primeam. Pe lingă asta, mama si bunica lucrau covoare. Din pânza de sac sau ietamina, cu melana de diverse culori si împuns cu acul, ochi cu ochi in cruce, pas cu pas, faceau adevarata arta. Si acum mai am citeva de la ele. Iar in casa noastră, peste tot erau atârnate sau așternute covoare si mileuri. Ca facea si mileuri, din alea croșetate cu acusorul. Pacat ca nu am pastrat mai multe, le dadeau cadouri. Acum ar fi valorat o avere. Desi ma îndoiesc ca cineva lear fi vândut.
Mama a fost si o fire mai bolnăvicioasă. A avut citeva episoade destul de delicate. Insa ... tot raul spre bine. Tot stând prin spital a invatat de toate. Asa ca primul ajutor si injecțiile in caz amigdalite ... mama ni le facea. Imi amintesc cea mai nenorocita faza, când cu campionatul de fotbal din Argentina. Asa o infecție in gât am facut ca miam luat 24 de peniciline si un moldamin in coadă. Si dai Claruta, si impungen fund Caiafa. Una la 6 ore. Chiar daca mama avea asa o mina ușoară de nu simțeai acu’, ei, cu penicilina nu era de glumit. Însă ma salvat campionatul mondial de fotbal din Argentina. Cum? Păi ăștia mai grizonați isi amintesc cum strigau comentatorii atunci : Gooooooooooooooooooool! Ei, asa strigam si eu, cu capul in poala bunicii si cu fundu’ in sus. La seringa! Până intra tot serul. Si simțeam vata cu spirt si mâna mamei, masindumi fesa, sa se împraștie mai repede serul. Ca si eu eram rău de carne. Si dupa vreo zece împunsături nu ma mai puteam lasa pe vine in budă. Așa ca stateam ca un cocostirc, cocoțat pe tron, așteptând sa aud ecoul. In citeva zile mi sa dezumflat gâtul si mi sa umflat fundul. Mult mai tirziu am gasit si explicația. Principiul vaselor comunicante.
Ar mai fi multe de spus despre mama dar mai amintesc de ea pe parcurs, pe măsura ce imi mai amintesc. Din fericire, mama trăiește si este alaturi de noi. Chiar am luato consultant de specialitate pentru aceste scrieri. Pare sa aibă o memorie mai buna decât a mea.
Însă acum e rândul lui tata.
Cum mai spuneam, maramureșan tăcut si sfios. Ca te si miri cum a reusit sa o “aburească” pe moldoveanca miniona si cu ochii codati. Pai a reusit, ca mai frumos ca el numai Alain Delon mai era. Si ala era francez, nu din Sâi, Maramu! Si azi imi spune mama ca sigur cu el seman mai mult. Știe ea ce spune. He, he!
Tata sa născut intrun sat mic de pe linga Baia Mare. Sai. Cu diacritica â. Dintro familie de oameni simpli si muncitori. Pe care iam cunoscut si noi in vacanțele de vară. Numai ca sa născut in vremuri tulburi. 1941. Adica inainte de retragerea nemților si la fix sa vada cu ochi limpezi venirea rușilor. Iar zorii vieții lui au fost împreuna cu familia, fugari in munti. Asta e o poveste interesanta.
Pentru ca numele nostru de familie trebuia sa fie Florian. Nume din partea bunicii si acceptat de bunic. Numai ca, in anii aceia, aproape toata populația satului a fost deportata la muncă forțată in Ungaria. Cumplite vremuri! Uneori stau si incerc sa îmi imaginez cum este sa îți aduni cât poți înghesui in saci si boccele, sa ieși din casă si sa nu știi dacă te mai intorci vreodată acolo. Nu cred ca e posibil.
In Ungaria bunicul meu a facut o boală urâta de piele dupa ce a fost lovit de un cal si purtat prin așternuturi de spital de lagăr. Parcă toata pielea i se usca si se destrama. Un medic Neamț la consultat. La vremea aia erau tratamente simple si eficiente la nemți : zeamă de cartuș. Numai ca bunicul meu a avut norocul sa cunoască un ungur inimos si milos. Care cunoștea un medic ungur, in Pesta, peste Dunare. Lau mutat intro noapte, din Buda, pe semnatura ungurului. Medicul acela avea un tratament al lui. Neomologat. Dar .. a mers. In două saptamâni bunicul meu avea pielea ca de Bebeluș. Păcat ca nu le stiu numele acelor unguri. Ca sa ii pomenesc. Dar oriunde ar fi ei acum, sa ii țină in odihnă si liniște Domnul. Ca mult bine au facut pentru generații intregi. Si ca sa faca toate astea, iau schimbat si actele bunicului. Acum se numea Johanis Mann. Bună treaba. Deocamdată.
Bine, bine! De boala a scapat. Apoi au fost eliberați. Si au plecat spre casa. Numai ca armata germană era in retragere. Iar pe un pod opreau toate trenurile. Iar sub pod impuscau tot ce nu era ungur sau neamt. Pare o scena desprinsă din filme, nui asa? Numai ca asta chiar sa intimplat. Bunicul meu se ridica, le arată actele si spune ca tot vagonul in care erau ei e cu rudele lui. Johanis Mann. Si ca merg sa isi adune avutul si sa se refugieze in Germania. Poate parea absurd, dar a ținut. Bunicul vorbea perfect si germana, si maghiara.
Si asa ajung si ei acasa. Insa satul nu mai era. Fusese ras la temelie. Ani mai tirziu ma dus tata sami arate satul vechi. Si am vazut. Amprentele la sol a caselor care au fost literalmente rase de pe suprafața pământului. Si asta nu era tot. Veneau rușii. Iar rușii lichidau tot ce avea nume nemtesc. Na! Home, sweet home. Si asa crește tatal meu si asa isi petrece primele zile si ani din viața, in păduri, prin peșteri, refugiați. Iar mai apoi “autoritățile” nou instalate in țara nu au avut cum sa ne reconstituie numele. Pentru ca din analele satului nu a mai ramas nimic. Asa ca au taiat un “n” din numele de familie, au acceptat ca Johanis e de fapt Ioan si cu asta, basta.
Mai spuneam undeva : tata se pricepea la orice. Repara orice. Făcuse enorm de multe la viața lui. Si, pentru el, ca trebuia sa schimbe carbunele la aspirator sau sa fixeze imaginea la televizor, ca sa nu mai zburde Sanda Țăranu pe ecran, tot aia era. Sau sa infileteze țeava la suporții care susțineau vita de vie. Pentru ca asta e o poveste care il descrie cel mai bine.
Trebuiau inlocuite țevile care susțineau bolta de vita de vie. Pentru asta trebuiau facute niste bucse, cu filet. Asta se facea cu ceva de se numea tarod sau cam asa ceva. Numai ca se găseau numai in atelier, la el la fabrică, unde era maistru de schimb. De ce nu ar aduce el tarodul ala acasă, ca il duce inapoi a doua zi? Ei, a fost un adevarat chin. De adus la adus. Dar nu a dormit toata noaptea. Ce face daca il gasesc aia in geantă cind il duce înapoi? Ce o sa creadă? Sigur nu il vor crede ca doar la folosit. Si uite asa sa muncit pina a doua zi. Ca la vremea aia, din fabrici scoteau toti ce voiau. Dar la intrare te controla pentru bautura. Va puteți imagina! In viața lui nu a luat de nicăieri nici macar un capat de sârma. Desi unii aveau ateliere in beciuri! Da, maramureșanul era temător de lege. Si de atitea ori nea repetat asta, ca nea intrat adinc in creieri.
Tara a lucrat la turnatorie. Acasa, ne facea figurine din plumb si cositor topit. Toti căluții si indienii aia din plastic, mici figurine, erau reproduse identic. O forma din lut, cu amprenta calutului, plumb topit la flacara de lampă si gata. Facea niste mini furnale fantastice.
Avea un singur punct slab. Daca lua “la bord” un pahar de vin, apoi sa te ții. Vorbea fara întrerupere. Isi amintea de orice. Povestea de toate. Cu o singura condiție : sa nu il întrerupi si sa nu il contrazici. Ca altfel, era jale. Se supăra si nu mai aveai ce discuta cu el.
Si mai erau doua lucruri pe care nu le pot uita. Primul era obsesia lui pentru cărți. La lichidare cumpara cărți. Tot ce prindea la libraria fabricii. Aveam colectii intregi. BPT, Jules Verne, Enigma, Sfinx, romanul de dragoste, ... Karl May, Raimond Chandler, Rodica Ojoc Brasoveanu, ... Venea acasa cu geanta doldora de cărți. De nu mai stia mama pe unde sa le stivuiasca.
Iar al doilea lucru chiar nu il voi uita niciodată. Când pleca la schimbul trei, la fabrică, lua de la “Alimentara” de mincare, pentru pachet. De regula costița afumată, pâine alba, salam. De, era din Maramu’! Odată, scoticind prin casă, dau de geanta lui. O punea in comoda pe care statea televizorul. Si ce gasesc eu acolo? O bucată de pâine si citeva feliuțe de costița afumata. Băi, baiatule! Băi, baiatule, băi! Niciodată nu am mâncat ceva mai bun. Imi amintesc ca leam mincat bucățică cu bucățică ... mestecate lung si înghițite cu măsura. Si se prinde tata de scotoceala mea. Si din acea zi, in fiecare dimineața ... ce sa vezi? In geanta tatii, impachetate in hirtie cerată, strânsă ghem, gaseam citeva feliute de costița si o bucatica de pâine. Cit pentru o gustare. O incredibila gustare.
A murit in 1996 la numai 54 de ani. Se odihnește in deal, in cimitir, chiar pe aleea dinspre biserică. A apucat să mă vadă inginer. Nu a mai apucat sasi vadă al doilea nepot, pe Bogdan, fiul nostru. Pentru ca noi am întârziat cu citeva luni. Sau pentru el timpul a fost mai grăbit decât ar fi meritat. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Eu și restul lumii // Sezonul 1. Episodul 4.
La scoala ... si in vacante
Septembrie 1974 Iunie 1978
Partea I. La scoala)
Am renuntat la preambul ca deja devenea lung si plictisitor. Certe sunt doua lucruri : am fost “recrutat” in a Ia D, dupa o vizita scurta a invatatorului meu la noi acasa si brusc, viata mea se impartea in doua : scoala si ... halunga!
Mie chiar mia placut la scoala. Prieteni noi, teritorii necunoscute, carti ... Daca nu era matematica, eram in stare sa campez in curtea scolii si sami fac temele la lumina focului de tabara. Oricum, vorba mamii : “Poate asa iti mai vine mintea la cap”. Pe dracu! Pai mia venit mintea la cap pina am descoperit, impreuna cu Viorel Oancea, magazia de carbuni. Asa jeg ce adunam sub mansete ... nici la zlatari nu vedeai. Si carbuni bricheta pentru bulgareala ... erau berechet. Bineinteles, nu erau ca bulgarii de zapada. Dar era un bun antrenament pentru zilele de iarna cind asteptam fetele sa le bulgarim. Si sa le mozolim. Ce e aia “mozolit” cu zapada? Las’ ca intra fetele si va explica ele. Ce pot sa mai spun este ca acest mozolit, cu zapada, ani mai tirziu, era un foarte bun pretext ca sa ne alunece mina si putin mai jos de clavicula. Dar cu acest subiect ma opresc aici.
A fost o perioada extraordinara in viata mea. Era o perioada extraordinara in toata tara. Anii ‘70 au fost cei mai frumosi din viata multora. Nimeni, nici macar un minut, nu sia imaginat ce avea sa vina. Dar atunci era bine. Aveam de toate. Alimentara din deal era plina. Imi amintesc de rafturile incarcate cu iepurasi din ciocolata, cutii cu bomboane, conservele si borcanele cu etichete lipite strimb, borcanele alea patrate din care luam stafide la cornet si mirosul de piine rumenita si proaspata, de la raionul din dreapta, cum intrai. Acolo unde tata lua un sfert de piine intermediara si o suta cinzeci de costita afumata, la pachet. Dar cel mai important era chioscul cu inghetata din coltul strazii. Cum o luai in jos de pe strada cimitirului catre bariera. Bai baietilor! Mai fetelor! Inghetata cu vanilie, in borcan din plastic cu lingurite! Sa te ineci cu poftan git! 3 lei bucata. Din momentul acela, toate rugaciunile catre parinti aveau un pret nou : 3 lei. Alaturi de 8 lei masinuta din plastic cu cabina rosie si roti negre, 4.50 lei pistolul de “cauboy” din plastic si, ocazional, tot 4.50 lei biletul la Cinema Victoria. Asa buget ... nu mai vazusem pina atunci. Numai ca la fiecare “rectificare” mama punea pe lista numai o parte dintre ele. Eram departe de perioada cind in virf de cheltuiala puneam Cinema! Inghetata era mai la indemina si oricum Mannix mai avea pina sa se termine.
Interesant era altceva. La vremea aceea laptele proaspat venea dis de dimineata, inainte sa se deschida Alimentara. Erau gratare din sirma, cu sticle din alea cu gura larga. In care intra perfect o moneda de trei lei. Imi amintesc ca, inainte sa plec la scoala, ma trimitea mama in deal, la Alimentara, cu o sticla goala si o moneda in ea. Puneam sticla goala in gratar, luam una plina si veneam acasa. Era un nenea acolo care statea. Insa eu nu lam vazut niciodata treaz. Dar uimitor imi pare acum, privind inapoi la acea vreme, altceva. Nici prin gind nu ne trecea sa nu punem acolo sticla goala si cu pretul in ea si sa luam sticla plina. Toti faceau la fel. Sticla goala cu 3 lei si sticla de lapte. Si, parol d’honor ... 3 lei era o inghetata. Sau sapte Apolonia la cornet de hirtie, de la tutungeria de mai de vale de Alimentara. Dupa caz si persoana.
Si incepe scoala! Se formase un ritual, mostenit de la frate’miu. Ne ducea bunicul la scoala si ne si lua apoi, dupa patru ore. La inceput am fost incintat. Avea cine sa ne duca ghiozdanele. Numai ca lam prins o data cind imi cotroboia prin caiete, prin ghiozdan. Atit a fost de ajuns. Caiafa sa reactivat! Cum vine asta? Sa ma controleze el pe mine? Scandal! Macel! Nea stiut toata mahalaua. Si, de atunci, mam dus singur la scoala. Pe ulita ingusta si ornata cu rahati cu mot, pe asfalt pina la Toma, dincolo de crisma de pe colt si de unde venea miros de vin ieftin si urina depusa in spatele gardului, la dreapta pe trotuar, pina la scoala. Si ... viciversa, la prinz.
Cum spuneam, imi placea la scoala. Si chiar nu intelegeam de ce unii, odata ajunsi in banca, in prima zi, urlau si plingeau ca apucatii. Nu stiau ce pierd. Bastonase, cirje, cerculete ... Ma rog, de astea am trecut usor. Avusese mama grija sa ne arate cite ceva inainte de scoala. Apoi a urmat cel mai important lucru din viata mea : am invatat sa citesc! Extraordinar! Care va sa zica ... aveam casa plina de carti, altceva ce aveam de facut? Bineinteles, asta a insemnat inca o fractura in timpul foarte scurt (he, he) in care eram treaz si umblatoriu. Pentru ca aveam asa : scoala, gasca, citit, filme! Complicat. Dar am reusit sa le impac pe toate. Pentru ca foarte repede am descoperit o metoda simpla. Care urmarea principiul unai una, douas mai multe. Asa ca imediat ce ajungeam acasa de la scoala, mincam si imi faceam lectiile. Apoi eram liber pe strada. Seara, cu toate ironiile rostite ale gastii, ma retrageam spre casa si prindeam toate filmele si serialele de la televizor. Simplu!
Aveam o clasa frumoasa. Ma rog, cel putin asa o vedeam eu. Erau si fete mai frumoase pe la C sau B dar ... ale noastre erau mai frumoase ca ale lor. Na, sic! Eram cam la paritate, asa, baieti cu fete. Dar nu ne plingeam. In clasa aveam si de unele si de altele. In afara de C, la fotbal nu prea ne batea nimeni. Mai ales printra 7a, a 8a, cind il aveam pe Reclaru in echipa. Facea si atletism. Asa ca alerga el pentru toti. Eram buni si la concursuri. Dar asta mai tirziu.
Cum spuneam, frumoasa viata. Cu citeva exceptii. Ca niciodata nu am inteles de ce se difuza Tarzan simbata dimineata, cind noi eram la scoala. Si nici de ce, la premiere, parintii cumparau cartile din premiu. Ca altfel, de Minulescu si Povesti nemuritoare nu mai scapam. Apropo de premii. Cind a fost lansata seria Fratia inelului si Hobbitul miam amintit. Cartea pe care mama a cumparato pentru premiul meu, in clasa a IIa ... ia ghiciti? “O poveste cu un hobbit”!!!! Daca as fi stiut, daca as fi stiut ...
O alta chestie pe care nu o intelegeam erau cadourile de Mos Gerila. Ca la vremea aia Mos Craciun era pe interzis. Se dadeau inainte de vacanta de iarna. Si al dracului, numai izmene si camasi de piele primeam. La baieti. Ca la fete erau la moda gogosarii si budigaii. Nu tu un pulover, o canadiana. Nu. Foarte rar cite un trening. Si, bineinteles, cine primea izmene, cu atentie aratati si rasuciti pe toate fetele de invatator ... apai sa te tii risete!
Il iubeam pe invatator. Aproape tot timpul. Cu o singura exceptie. Era acel obicei, cind era ziua unui copil, se servea clasa cu bomboane la cutie. Da, dar invatatorul primea o ciocolata intreaga. Si, dupa ce noi ingurgitam rapid bomboana, el se aseza la catedra, desfacea tacticos ambalajul, si minca toata ciocolata incet, bucatica cu bucatica, tacticos, cu gura inchisa, politicos, dar cu buzele umede tuguiate. Toata ciocolata, cam in juma’ de ora. Timp in care noi stateam linistiti in banca si ... priveam. Asta e! Sai fie de bine. Asa ca ultima data mam pus rau de tot cu el. Pentru ca, de ziua mea, iam dat doar o bomboana. Si a mestecato la fel de repede ca si noi. Iar ciocolata primita special de la mama, am mincato cu Irina, Mioara si cu Catalin. Pentru ca, nui asa, cu Caiafa nu te pui. Ar mai fi capul spart cu coada clopotelului. Dar pe aia am trecuto repede cu vederea pentru ca am cam meritato. Imi amintesc prima data cind am revazut cicatricea aia mica, in forma de bumerang : cind mau tuns aia chilug in armata. Si cind am avut acea neobisnuita senzatie ca dorm direct cu creierul pe perna. Dar pina colo mai avea sa curga multa apa pe Cacaina.
Si asa au trecut patru ani. Cresteam, am inceput sa citesc si iata ca am descoperit o noua pasiune. Primul meu roman citit a fost “Capitan la 15 ani”. De Jules Verne. Dar adevarata revelatie a fost Winetou si Old Surehand. De Karl May. Apoi Capitan Cassecou, Robur cuceritorul, Doi ani de vacanta. Iar mai tirziu lam descoperit pe D’Artagnan si ai lui muschetari.
Va voi face acum o marturisire. O confidenta. Acele lecturi mau influentat enorm. Toti acei eroi, toate acele principii si conduite. Convingerile lor. In timp am inceput sa cred si apoi am fost convins ca un barbat adevarat este cel care respecta cel mai mult, care este cel mai tolerant si care ajuta cit poate, cind poate si pe cit mai multi. Acesta a fost sentimentul sau convingerea care, apoi, nu ma mai parasit toata viata. Numai ca a venit la pachet cu un efect secundar. Eram foarte slab in confruntari. Imi venea foarte greu ... sa raspund cu aceeasi moneda. Mai ales in adolescenta lucrul asta ma facut sa fiu mai retras si foarte selectiv cu cei cu care socializam. Din fericire, prietenii buni mau gasit ei pe mine. Asa ca am depasit repede acea faza. Dar si azi, cind scriu pe retea, cind apar unii care ma injura ... imi vine foarte greu sa continui conversatia. Asta e! O sechela de la o boala grea : lectura!
Asadar, incepuse scoala. Dar, si vacantele. La sfirsitul carora ma apuca nerabdarea de a ma intoarce din nou in banca, la fata de banca mereu patata de cerneala, la stiloul cu pompita care tot timpul arunca cerneala aiurea, la ascutitoarea care rupea mereu virful creionului, la manualele noi (mai putin cel de matematica, deh), la colegi, la terenul de fotbal din deal de atelier, la careul cu catarg, la bancile cu scaun batant, rindurile de cite doi pe care le faceam dimineata, la intrare, la tabla neagra pe care o spalam cu otet si la parchetul cu miros de petroxin. Asta pina cind am fost selectat in corul scolii. Si nici aia nu mia placut. Pentru ca, in acele zile de gratie, la corul scolii, cind nu cintam cintece patriotice, aveam tot timpul un briu care trecea un riu. “Uite briul, trece riul! Si mindruta, potecuta”. Ieah!
Si ultima amintire urita. Am avut nesansa sa invat bine si sa fiu facut pionier in primul val. Pardon de “val”, ca asta e de actualitate. Atunci era “serie”. Am urit acea zi din tot sufletul. Nu era numai uniforma, camasa care iesea tot timpul din pantaloni, cravata aia idioata, cu inel din plastic sau sticla, pe care il pierdeam tot timpul. Nici salutul ala cretin, de parca ne batea soarele in ochi. Nu. Ci pentru ca noi, cei cu rezultate bune, gifiiam in careu, cu uniforma aia stupida pe noi, in soare, in timp ce auzeam in deal de atelier, pe terenul de forbal, seria doi care bateau mingea. Asta chiar nu am inteles niciodata. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Era ticăloșilor // Capitolul 6
Din nou in întuneric
Anii ‘80. În cea mai mare parte a Europei și chiar în lume, este deceniul considerat emblematic pentru societatea umană de după război. Anii unui avans tehnologic nemaivăzut. Anii în care nivelul de trai crește, economiile se dezvoltă iar lupta pentru drepturile universale ale cetățenilor își arată rezultatele. Se nasc tehnologii noi. Computerele și Internetul prind contur. Programele spațiile ating un climax iar oamenii încep sa viseze la o nouă aselenizare. Chiar cu prețul unor dezastre. Este deceniul civilizației Pop, a generației Pop. Viitorul arată bine. Mai puțin la noi.
In România apăreau semnele a ceea ce avea sa devină una dintre cele mai negre perioade din istoria noastră. Ceaușescu are “geniala” idee de a plăti în avans datoria externa a țării. Un efort total inutil la acea vreme. La asta se adăuga iluzia stupida că ar putea să devină creditor pe piața mondiala. Probabil că economiștii vremii iau explicat ce implicații ar avea un astfel de plan. Creanțele arabe neachitate nu îl ajutau deloc. Era o iluzia de Cash flow. Dar nu cred ca Ceaușescu avea urechi pentru ei. În 1972 România era singura țara esteuropeană membra a FMI și BM. Asta a făcut ca, un an mai târziu sa aibă deja “clauza națiunii cele mai favorizate”. Însemna condiții foarte bune pentru împrumuturi destinate investițiilor, mult mai bune ca cele de pana atunci. Ceea ce sa și întâmplat in anii ‘70. Banii “imperialiștilor” combinați cu o economie centralizată a făcut din România o țara cu un avans economic fără precedent. Până in 1980. Apoi ...
Dar, intoxicați cu lozincile de “independența și neatârnare”, planul este pus in practică. Iar prețul va fi plătit nu numai atunci, de aproape toti românii ci și de martorii și urmașii lor, din momentul lui 1989.
Însă planul nu putea fi aplicat brusc. Populația trebuia pregătită, manipulată. Comuniștii știau că nu pot întinde prea mult coarda. Nu deodată. Iar revolta muncitorilor de la Brasov, din 1987 a demonstrat asta.
Primele manipulări au avut ca sursa televiziunea. Deja in magazine rafturile se goleau de produse de bază. Joia seara era o emisiune, “Reflector”. Acolo se prezentau tot felul de cazuri din seria “Fapt divers”. Numai că, deodată, acolo erau prezentați “cetățeni” care făceau stocuri de alimente și produse de bază. Erau arătate filmări cu beciuri pline de sticle cu ulei, saci cu zahăr și făina, orez, cafea, ... Iată, din cauza unor speculanți ordinari populația cinstită nu găsește aceste produse in magazine. Iată, tovarăși, de ce oamenii cinstiti au început sa stea la cozi la Alimentara. Nimeni nu sa întrebat de ce, dacă aceste produse sunt indestulatoare, câțiva saci dosiți prin beci puteau sa golească rafturile. Și cum se poate face speculă cu produse pe care le găsești oriunde, oricând. Dar atunci toti au crezut povestea cu specula și au sperat ca problema este rezolvată. Însă mai târziu au realizat ca nu era doar o problema. Era un dezastru.
Mașina de propagandă comunista a făcut al doilea pas. Țările capitaliste, imperialiste, vor sa subjuge România. Vor sa o izoleze, sa ii știrbească suveranitatea, independența și integritatea teritorială, geloase pe sistemul performant al comunismului. Vor sa umple țara de droguri, de concepte decadente, de șomaj și vor degradarea omului nou, comunist. Ca și când drogurile și prostituția ar fi fost un mod de viața, nu un simptom al unor societăți imperfecte. Asa ca din nou, la televizor, apar interviuri cu presupuși cetățeni fugiți in occident și care sau întors de acolo, scârbiți de Civilizația “decadenta și coruptă” de care sau lovit. Și care, iata, povesteau despre grozăviile văzute și trăite acolo, in Occident. Multe erau falsuri, Invenții. Altele erau rezultatul unui troc făcut cu SECUritatea. Din nou, mulți romani au crezut. Deși marfa de contrabanda, introdusă de piloți, marinari, studenți străini și șoferii bulgari, demonstra altceva. Iar poveștile celor putini care puteau călători in străinătate spuneau altceva. Până și in alte tari comuniste, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, lucrurile arătau cu totul altfel. Pentru ca multe mărfuri de contrabanda, de bișniță, veneau de acolo. Țigări, băuturi, discuri pentru pick up, cafea, măsline, alune, ciocolata, jucării.
Treptat oamenii sau obișnuit. Puțini mai protestau. Și oricum cei care protestau dispăreau brusc și definitiv. Scrisori deschise, ajunse pe cai întortocheate, erau citite la Europa Liberă. Doina Cornea. Intelectuali. Sau simpli oameni. Oamenii incepeau sa înțeleagă ca nu este vorba despre un efort de scurta durata după care va curge laptele și mierea. Și asta a devenit clar când au început sa fie construite asanumitele “circuri ale foamei”, cantine colective, municipale, unde tovarășii puteau mânca înainte și după schimb, fără sa mai trebuiască sa gătească, deci nemaiavând nevoie de produse de baza. Ei trebuiau sa se concentreze pe munca și pe “construirea societății socialiste multilateral dezvoltate”. Atât. Restul, cu porție și limitat.
Curând avea sa se contureze viața de zi cu zi a oamenilor. Emblematică pentru acea vreme era sacoșa din material textil, de regula cusuta din resturi de materiale. Era un adevărat accesoriu vestimentar. In geanta, pe ghidonul bicicletei, înghesuită in buzunarul canadienelor, sacoșa era oricând la îndemâna. Nu se știa niciodată când treceai pe lângă un magazin unde “se dădea” ceva. Nu conta ce. Important era sa “prinzi” ceva. Orice. Pentru ca a doua zi ... nu se știe daca mai găsești.
“La o Alimentara se formează un rând lung. Un om se oprește și se așează la coadă. După o ora, in spatele lui se mai aduna zece oameni. Intrigat, omul îl întreabă pe cel din fata : “Nu va supărați, ce se dă aici?” Acela raspunde : “Nu stiu. Dar am văzut coada și mam așezat și eu. Vedem noi. Ceva tot se da”.
Bancuri. A fost una dintre reacțiile de rezistența a romanilor. Dar chiar Daca erau adevărate, nu ajutau decât in mică masura pentru ca nu rezolvau nimic. Totuși, pentru moralul colectiv, bancurile au ajutat cumva. Și erau foarte multe. Iar in vocabularul tuturor cuvintele acestea deveneau obișnuite, banale, dar care au creat o adevărată
mentalitate de care nu scăpăm nici azi : sa ni se dea!
Primele care au apărut au fost listele. Totul se punea pe liste de așteptare. Apartamente, butelii, aragaze, frigidere, televizoare. Tinerii căsătoriți aveau prioritate. Apoi cei cu “situație socială”. O aparentă de logica intrun teatru absurd. Uneori pentru o locuința așteptai ani. Pentru o butelie, luni. Și din nou, romanul este salvat de bancuri, chiar după ani : “Inainte aveam bani dar nu aveam ce cumpara. Acum avem ce cumpara dar ... de unde bani? “ (anii ‘90).
Programul televiziunii naționale începe sa fie scurtat treptat și sigur până când ajunge la câteva ore pe zi. Și acelea, cu un program împănat cu discursurile Tovarășului. Treptat totul este raționalizat. Listele erau doar un precursor. Curând apar cele care aveau sa devină o alta emblema a “nivelului de trai in comunism” : cartelele și rațiile. Curentul, cum i se spunea atunci energiei electrice, este și el limitat. Străzile se scufunda in întuneric. Firmele luminoase devin o amintire frumoasa. Benzina se da la bidon. Iar cozile de la asanumitele “PECO” devin loc de socializare : o tabla, un șah, o carte. Era mult de așteptat. Dar ... ce altceva era de făcut.
Cartela alimentara. Nominală și netransmisibila. Mototolită și pătată de ulei. Sau de urme de făina. Cu 30 de căsuțe in care se bifa ratia zilnică. Pentru pâine. Apoi cele pentru zahăr, ulei, oua ... Din nou umorul nativ ne “salvează”. Specialitatea zilei, ciorba de adidași. Adică din copite de porci. Sau cea din “scurmace”. Gheare de pui. Cam atât se găsea “la liber”. Restul pleca in alta parte. Numai ca și umorul incepea sa se termine. Nu poți sa ai simtul umorului ... pe stomacul gol.
O alta emblema a timpului : produse refuzate la export. Erau de calitate, ca pentru standardele vestice, unde se duceau toate pentru achitarea datoriei externe, cea care ne seca și din cauza căreia trăiam asa de prost. Cămăși, pulovere, încălțăminte, chiar și mobila. Unde apăreau, era “bătaie pe ele”. O cămașă mai buna pentru copil, o cizma di piele, o mobila mai buna ... Nunai ca trebuia sa cunosti pe cine trebuie. Și sa dai ceva la schimb.
Și asa structura și valorile societății sau răsturnat. A apărut o clasă nouă : gestionarii! Nu conta unde, la ce fel de magazin. Conta sa ai ceva de dat la schimb. Iar ei aveau. Ei, responsabilii de magazine. Dosite prin spatele magazinelor, in depozite ICRA, mărfurile erau in mâna lor. Oameni cu câteva clase, cu “gura mare” și privirea piezișă, aroganti, prost crescuți, parveniții comunismului ceaușist, “cârnățăresele” lui Marin Preda, erau peste tot. Chirurgul eminent, profesorul de cariera, ingineri și intelectuali de toate felurile, salutau cu respect gestionarii, pe scara blocului, pe strada, in parc, la tejghea. Pentru un post de gestionar se dădea șpagă grasa. Copiii gestionarilor purtau adidași albi și blugi albaștri. “Ce e mama ta? Gestionara la Alinentara”. Ooooo!” Zece. Noua. Premiul unu’. Iar ceilalti priveau și ... înghițeau in sec.
“Toate animalele sunt egale. Dar unele sunt mai egale decât altele!”
George Orwell,
“Ferma animalelor”, 1945.
Atunci sa inventat lanțul șpăgii. Iar corupția, universala și nelipsită in istoria omenirii, este cultivată și aproape instituționalizată. O sămânță veche germineaza, face fruct și se împraștie peste tot. Este o sămânță rezistentă. Aveam sa o vedem înflorind din nou, ani mai târziu, deși in alte forme. Atunci însă ... Eu am unt și cașcaval. Tu ai carne. ElEa are zahăr și ulei. Corupția și mita aveau forme de declinare. Medicii încep sa opereze pentru curcani și cafea. Profesorii dădeau note pe carne și măsline. Este chiar inventat un termen special pentru asta : o atentie! Trebuia sa dai “o atentie, acolo.” Altfel, stăteai la coada. Iar cozile erau foarte lungi.
O alta imagine emblematica pentru acele vremuri : antenele TV. Orizontale, cu mulți elemenți, antenele “sutien”, ... toate ne ajutau sa “prindem” rușii, bulgarii, iugoslavii sau ungurii. Avantaj Transilvania. Semiavantaj in sud. O palida varietate in Moldova.
Banc :
“Un autocar cu ruși oprește lingă un hotel. Turiștii coboară. Apar doi romani. Unul tine in mâna o țeava cu multe chestii sudate pe ea. Primul întreabă : Ce faci cu aia? Al doilea raspunde : Vreau sa prind rușii! Imediat turiștii ruși, îngroziți, se bulucesc in autocarul care pleacă in trombă.” Râdem împreuna. Un râs amar.
In ultimii ani totul devine parca desprins din filme de groaza. Stiu ca fraza are iz de clișeu. Dar atunci chiar așa era. Aproape toti jucam intrun film de groază. Cu întuneric total de la șase la opt. Cu cozi imense la ușa magazinelor. Cu mulți imbecili care “îți râdeau in nas” de după tejghea. Cu scene înfiorătoare in care oamenii se călcau in picioare pentru o ciosvârtă de carne sau o bucata de salam cu soia. Iar invitația la o cafea suna asa : “Hai sa îți dau un Nechezol”. Surogat din năut și alte chestii. Cu iz și gust de cafea. Și un puternic efect Placebo pentru majoritatea.
Ar fi mult mai multe de scris. Despre disperarea unor oameni care nu mai puteau sa suporte lacrimile copiilor. Despre burtile umflate ale “responsabililor de magazine”, atitudinea lor disprețuitoare și unghia degetului mic lunga și bine lustruita. Despre rafturile pline cu “creveți” vietnamezi și “nici o masă fără peste”. Congelat. Despre sticlele murdare de ulei și bere cu gust de sodă. Despre frigul din apartamente și noul ornament de pe pereții blocurilor : burlanele. De la sobele improvizate la interior. Pana și romanele bune se dădeau la “pachet”. Marin Preda și ... cuvântările Tovarășului de la plenara nu stiu care. Pentru “Cel mai iubit dintre pământeni” se dădea un kil de cafea boabe. “Magicianul” lui John Fowless, trei pachete de unt și o rotita de cașcaval. Un disc cu “Smokie” de la Balkan ... juma’ de kil de cafea și un pachet de Kent. Le luai de la bișnițarii de pe trotuarul din fața hotelului.
In Martie 1989, de la tribuna către care erau orientate difuzoare ascunse și care redau urale pentru ca nimeni nu mai aplauda, Ceaușescu anunța achitarea datoriei naționale. Apoi ... nimic. Nu se schimba nimic. Iar cei mai mulți comentatori sunt de acord ca atunci paharul a primit ultima picătura. Cu toții știam deja de zidul Berlinului, de Glasnost și Perestroika, de Cehia, Polonia, Iugoslavia, chiar și Bulgaria. Schimbarea era iminenta și la noi. “Ajutata” din exterior sauși din interior, sa va întâmpla in Decembrie ‘89. Era ticăloșilor lua sfârșit. Oare? | null | null | literature, art | arts-oriented |
Eu și restul lumii // Previous, in “Me and the rest of the world.”
Lumea se imbogateste cu inca un capos. In octombrie ‘67 vede lumina lumii cel care va deveni Caiafa mahalalei din Cartier Deal. Dar greul primilor ani a trecut. In sfirsit, a depasit faza buclelor si pupicilor si incepe sa se contureze ca membru al unei familii care avea de toate : parinti, bunici, un frate, pisici, sobe cu plita, curte si veceu betonat, cu ecou. Ce avea sa urmeze a eliberat un resort ascuns adinc in firea lui : Cataroiul iese in lume. Isi face gasca si incepe sa “demoleze” mahalaua. Traficul la gard se intensifica si descopera cum se trateaza urmele vergilor de salcim : patrunjel mestecat pasta si intins pe virci.
————————————————————
Sezonul 1. Episodul 3.
Eu, bilciul si televizorul
(Iunie 1970August 1974. Partea a IIa)
Treaba mergea bine. Gasca era sudata, incepeau meciurile de fotbal in curba strazii, unde era mai larga, chiar in dreptul gardului lui Vasia. Dupa fiecare meci fluierele picioarelor erau vinete si umflate. Se dadea mult la cotoaie. Iar pe genunchi incepeau sa apara zgancile. Fac o paranteza : tare mult imi placea sa le decojesc! Zgancile, adica.
Numai ca trei eveninente aveau sa ne schimbe total programul si aveau sa ne limiteze putin halunga.
Pentru ca, intro zi, parintii mei au plecat in tirg si, cind sau intors, aveau o cutie mare din carton. Ce sa fie, ce sa fie? Un televizor. Bai, baiatule baiiiiiii! Bai, baiatule! Gata! Neam scos!
Nu stiu daca vor intelege multi ce spun acuma dar, la vremea aia, sa ai un televizor in casa era ca si cum iti parcheaza acum cineva un mertan la poarta! Fara exagerare.
Era un televizor frumos. Avea citeva butoane, un ecran gri, care se lumina greu dupa ce butonul de pornire facea “pac”. Mergea la antena. In sfirsit, se auzeau si la noi in curte mult rivnitele :”Mai la dreapta! Mai la stinga! Stop. Gata, se vede bine.”
Ei, si asa programul meu de joaca sa dat total peste cap. Asa cum se dadea imaginea televizorului uneori. Insa tata, care cum va spuneam, se pricepea la orice, a gasit in spate un surubel care regla imaginea astfel incit Sanda Taranu nu mai facea pe acrobata. Din aceeasi zi factorul postal nu mai punea la cutie numai Scinteia. Punea si programul TV. Ala de trebuia taiat la marginea de sus ca sa il poti deschide. Iar curind am legat o prietenie strinsa cu domnul Sandulescu, cel care locuia mai jos pe ulita si care repara televizoare. Si avea tot timpul in stoc o PL. O lampa care, al dracului, se ardea tocmai cind Mannix isi lua una in ceafa. Si pina venea nea Sandulescu din vale ... nu mai aflam cine la altoit pe Mannix.
Luni seara, roman foileton. Marti seara, teatru TV, miercuri dimineata, “In alb si negru”. Miercuri seara ... eiiii?! “Telecinemateca”. Joi serial stiitific, vineri film, simbata si duminica ... o comoara! Glume, filme, varietati, Bocanet, Toma Caragiu, Mannix, Columbo .... Album duminical si, ceva mai tirziu, fenomenalul Tudor Vornicu. Si perla coroanei : Teleenciclopedia si vocea lui Florian Pitis.
Seara, la film, mama era de serviciu. Citea subtitrarea la filme. Eu si frate’miu inca nu citeam bine, bunica nu vedea scrisu’ asa ca mama tinea discursuri ore intregi. Irina Nistor ar fi crapat de ciuda daca ar fi auzit ce dictie isi formase mama. Cred ca si acum, cind se uita la un film, are asa, o pornire, sa citeasca titlul!
Pentru televizor mama a rezervat o comoda cu vitrina si rafturi. Televizorul era in odaia din vale. Opus lui erau asa : soba de la intrare, un scaun pentru bunicul, unul pentru bunica si un recamier unde se inghesuiau cei cu numele de Man. Invariabil, inaintea fiecarui film, bunica imi aducea un colt de piine cu zahar la mijloc sau coaja de piine alba, tot cu zahar si presarat cu apa. Uneori mama statea pe un scaun, mai in fata. Nu toate filmele aveau titrarea clara si mai era si in alb si negru.
Asa chestie importanta ce devenise televizorul in viata noastra, nu va puteti imagina. Evenimentul nu a mai fost egalat decit cind bunicul a cumparat un radio din ala cu difuzor mare, multe butoane si pick up deasupra. Acela da, a fost la fel de memorabil. Seara nu mai adormeam in liniste. Ne punea mama placi. Riccardo del Turco, Giani Morandi, Cerbul de Aur ... Ehe! Aveam un raft plin cu placi.
Numai ca televizorul a cam tulburat viata de gasca. Nu stiu cum reuseau astia sa se adune la fotbal tocmai cind rula inca un episod din “Pierduti in spatiu”. Dar reuseau. Asa ca a trebuit sa aleg ce fac in dupa amiaza zilelor de duminica. Cu regret, am ales “Pierduti in spatiu”. Si “Planeta gigantilor” sau “Linia maritima Onedin”. Mai ales ca seara induram si cumplita umilinta la care ne supunea mama, chemindune acasa, fix cind se difuzau “O mie si una de seri”. Va dati seama ce comentarii lasam in urma noastra.
Numai ca iata ca vine si al doilea eveniment care ne imbogateste viata. August, cald, senin si ... vine bilciul! Oho, ho! Fratilor! Bilciul vechi, mare, din Obor, pe malul Birladului. Adica riului Barlad. Pai ne pregateam o zi intreaga pentru o seara la bilci. Haine, spalat, pieptanat ... Dupa primul episod de bilci chiar mam intrebat de ce ne mai spala mama, ca veneam acasa cenusii de la praful framintat de sute de oameni in batatura bilciului. Insa important era cum intrai in bilci, nu cum ieseai. Bere, mici, circ ambulant, femeia cu barba, lanturi si ijuri, barci, masinele si calusei. O nebunie.
Numai ca alta “tragedia” sa abatut pe capul meu. Imi cumparase mama sandale noi. Dar nu, nu! La bilci mergi cu alea vechi. Ei, aici Caiafa sia aratat coltii (vezi foto). Era de neconceput. Nu era destul ca ma incalta in sandale, ca pe fete. Dar nici sa nu pasesc in bilci cu sandale noi?! Si dai cu goarna. Pina la urma mam scos. De tot. Ca miau dat sandalele noi dar in bilci am rupt o cordea. Na! Acuma chiar devenisem inamicul familiei nr. 1!
In fine! Televizor, bilci, ... Nu pot sa nu ma gindesc ce diferenta fata de vremurile de azi. Atunci tehnologia ne aduna pe toti la un loc, familii intregi. Azi, fiecare e cu plasma si mobilul lui. Ce sa faci? Nai ce sa faci! Evolutie si civilizatie. Dar asa o civilizatie care sa ne desparta mai bine lipsa si ducase pe pustie. Desi, ar trebui sami musc limba, ca ce scriu acum tot pe telefon scriu. Complicat!
Si vine al treilea eveninent. Era o zi destul de mohorita, de sfirsit de august. Sau inceput de septembrie. La poarta bate cineva. Tata deschide poarta si in curte intra un domn scund, imbracat in costum gri, cu cravata si camasa alba. Se recomanda : Soare Constantin, invatator. Venise cu caietul de inscriere la scoala. Extraordinar. A intrat in casa, sa asezat la masa, a deschis un caiet gros, a dat citeva pagini si gaseste : Man Silviu Marian. Adica eu! Clasa Ia D!
Este foarte greu sa va descriu emotia. Domnul invatator era, cum va spuneam, scund si cam bondoc. Dar eu il vedeam atunci ca un adevarat titan. Pentru ca, in curind, viata mi se va schimba total. Din nou. Incepeam scoala. Iar acolo, alta gasca, alt teritoriu. Si alti oameni care vor avea nesansa sa se intersecteze cu Caiafa, Cataroiul din cartierul din deal. Incepea lungul drum al educatiei mele. 18 ani plus vreo trei supliment in coada. Lumea, asa cum o stiau unii, avea sa se schimbe. Caiafa invata sa citeasca. Si sa scrie. Pentru ca, nui asa, altfel nu mai citeati rindurile astea.
LE Numai ce am vorbit cu mama! Tot eu, fratilor! Tot eu am fost motivul pentru care ai mei au cumparat televizor! Ca nu mai puteau parintii mei sa iasa nicaieri fara sa lase in urma urlete si zbierete. Asa ca bunica mea a pus piciorul in prag si a decretat : “Luati televizor, ca eu cu asta nu mai stau!”😂😂😂 | null | null | literature, art | arts-oriented |
Era ticăloșilor // Entr’acte
Unchiul meu. Unul dintre ei.
Voi scrie aici despre cel care, poate mai mult decât alții, miau marcat destinul si care a fost motivul pentru care am făcut Facultatea de Zootehnie. În deal, in Copou, in Iași.
Pârlog Leonid era copilul mijlociu al bunicilor mei. Sa născut cu puțini ani înaintea mamei, in anii de după război. Îmi spunea bunica nostră ca era foarte bun la școală. Și că avea un vis : să se facă geolog! Avea pasiunea asta. Și încă una, mai ascunsă : caii. Ceea ce a fost destul de nefast, in viața lui de mai târziu.
Dar acum era tânăr si cu mari speranțe. Asa ca învață si se duce la examen, la Geologie, in Iași. Si pică la examenul oral, deși la examenul scris primise o notă mare. Numai ca la publicarea rezultatelor ușa de la comisie ramine deschisă. Si aude cum o loază, fiica secretarului de baza, e trecută deasupra lui, fix pe linie. Îmi povestea bunica mea, care era acolo, cu el, ca a avut o cădere nervoasa. Fusese sigur ca intră. Dar, la acea vreme, unii idioții trebuiau ridicați, pentru ca aveau origine sănătoasă. El nu avea. Bunicul meu fusese polițist, in timpul vechii ocârmuiri. Si a avut pămînt si vie. Asta era de ajuns.
Tot de la bunica mea am aflat că “plângea si învață” pentru sesiunea de toamna. Mai erau locuri la Horticultura, în deal, în Copou. Acolo, progeniturile cu origine sănătoasa nu se înghesuiau. Abia scăpaseră de viața la țara! Comuniștii leau pus în cutii de ciment, cu toaleta albă și colac, în casă. Culmea civilizației. Așa ca, până sa vină urgia anilor ‘80, la Agronomie si Zootehnie nu prea se înghesuiau tinerii.
Și intră la Horticultura, în a doua sesiune, cu note maxime. Avea o consolare. Poate că nu va mai bate munții si peșterile in căutare de roci vulcanice și orizonturi de sol dar avea sa aiba o gospodărie. Si mulți cai. Numai ca asta, acest vis frumos, avea sa se transforme intrun coșmar si avea sa il doboare definitiv, doua decenii mai tirziu.
A terminat facultatea și a fost repartizat aproape de Bârlad, la Balabanesti. Un CAP mic și nenorocit. Pe care însă avea sa îl facă renumit pentru Recoltele mari și animalele frumoase, îngrijite. Venea acasă la noi sâmbăta seara, cu șareta trasă de un cal roșu, frumos. Un murg bine îngrijit, cu potcoave care scoteau scântei pe ulița bătută in piatră de râu. Punea șareta lingă gard si lega murgul de stâlpul porții, împreuna cu un sac de fan pe care bunicul meu îl avea mereu pregătit in podul casei. Plus o coșarcă plină cu mere.
Stătea până a doua zi si citea neîntrerupt. De fapt, de câte ori ne vizita, ani la rând , primul lucru la care se uita era dulapul cu cărți alor mei. Ce ați mai cumpărat? Ce a mai ieșit? Citea orice, oricând. Și avea de unde. La fiecare “lichidare” tata umplea geanta cu cărți, romane, de la librăria fabricii, spre disperarea mamei mele. Colecția “BPT” umplea doua rafturi. Colecția “Enigma” alte doua. Raymond Chandler, Dashiel Hamlet, Dumas tatăl, Dumas fiul, Marin Preda, Vintila Corbul, … De la o anumită zi, cărțile stăteau teanc pe lângă pereți. Până la următorul CAR, când au “primit” o bibliotecă. Iar intro seară, lam auzit rugândo pe mama sa ii împrumute “Căderea Constantinopolului”. Ca este un roman care trebuie citit de zece ori înainte sa îl lași din mâna. Mai ales ca se cunoscuse bine cu autorul romanului.
Are o mica dezamăgire în dragoste, dar o cunoaște pe viitoarea lui soție, își cere transferul si ajunge la CAP Satu Mare, Dornesti, Suceava. Cum spuneam, in Bucovina noastră . Lingă viitoarea nostra mătușa, tanti Domnica. O moldoveancă frumoasă foc, harnică si dintro familie mare de oameni cu stare în Dornesti.
Primește “casa agronomului” pe care o renovează, o repară, face câteva extensii. Avea si mult teren in jur, așa ca tanti Domnica planta porumb si napi, avea o grădina in care era inutil sa cauți ce are, era mai ușor sa vezi ce nu are plantat. Avea o mulțime de păsări, iepuri ... O magazie mare și un adăpost pentru cele două extraordinare iepe : Stela și Emilia. In sfârșit, era liniștit.
Noi veneam in vacanțe la el. Era vară, el era ocupat cu recolta, așa ca mult timp împreună nu prea aveam de petrecut. Însă ne lua pe noi, ăștia micii, in șareta trasa de preferata lui iapă, Emilia si ne ducea pe combină, la treierat. Extraordinar! Să stai colo, pe strapontina aia din fața, lingă nea’ Gheorghe, vecinul unchiului meu și mecanicul lui de încredere, și să te uiți cum valuri de spice dispăreau sub combina, cu o ultima plecăciune în fața cositoarei. Apoi o noapte nedormită de la pleava care se lipea peste sudoare de piele si care, până seara, ne irita si ne făcea roșii ca racii. Dar chiar merita suferința!
Am povestit despre cele doua iepe ale unchiului meu, Stela si Emilia. Era pur si simplu îndrăgostit de cai. Visa să înființeze o herghelie. Sau măcar un adăpost. Și ne povestea seara cum si ce va face, caii, adăposturile, zona de recreere, zona de munca, de pregătire ... Numai bucovineni si lipițani. Semigreul moldovean, vedeta familiei.
Cred ca atunci ma “infectat” grav. Pentru că, ani mai târziu, asta avea să mă determine să intru la un liceu Agroindustrial si apoi la Zootehnie. Nici eu, nici soția mea, nu aveam alt gând decât sa locuim la țara, intro casa frumoasă, lingă o herghelie mare. Însă ... nici pentru noi nu a fost sa fie, deși din alte motive. Dar până atunci mai era.
Însă unii oameni nu sau născut ca să aibă liniște. Parcă îți vine să crezi în ursitoare. Așa că vine prima lovitură pentru unchiul meu. Partidul a hotărât : industrializarea agriculturii, mecanizarea ei și ... lichidarea cailor. Procesul era mai vechi, din anii 60’. Mii de cai au fost transformați in salamuri de către comuniști in ideea asta stupidă, ca totul poate fi înlocuit de mașini. Însă mai rămăseseră mici oaze, pe ici pe colo. Așa ca circulara spunea că jumătate dintre caii de la CAP trebuiau trimiși la “centrele de valorificare”. Adica făcuți salam de Sibiu. Pentru unchiul meu a fost ceva ce nu putea fi acceptat. Și ... a protestat.
Pentru cei mai tineri, dacă citesc aici, vreau sa le explic ce însemna asta pe vremea comuniștilor. Adică sa protestezi. Însemna că din acel moment, oricând si pentru orice motiv, puteai fi arestat si dus la Canal. Vorba lui Petrini : pentru nimic, primești doi ani. Nu ținea nimeni cont că ai familie, că ai o diplomă, că ești onest și corect. Nu. Dacă erai împotriva partidului, erai împotriva poporului. Așadar, un criminal cu idei burgheze si cu intenții clare de a submina efortul de a “construi societatea comunistă, multilateral dezvoltată” in care, nui așa, omul nou urma sa “moară” de fericire si bunăstare. Cum am apucat noi sa “murim” de fericire, cam zececincisprezece ani mai târziu.
De data asta a scăpat ușor. Carnetul de partid retras pentru șase luni. Câteva ședințe în care a fost criticat, mai ales pentru ca el refuza să isi facă autocritica. O nebunie! Însă ușorușor, vremurile sau mai schimbat, comuniștii au lăsato mai moale si cei mai mulți cai au scăpat. Dar au castrat aproape toți armăsarii.
Viața curgea liniștită. Unchiul meu deja depășise cifra de 20 de cununii și botezuri în sat, copiii creșteau și creșteau frumos, venea vara, toamna, iarna, primăvara, din nou vara ... si anii treceau.
Era prin septembrie 84 când bunica mea a primit scrisoarea. Dupa ce a citito sa facut galbenă la fața si sa prăbușit pe pat. Apoi a citit mama, bunicul ... Nu înțelegeam ce se întâmpla! Ce era acolo, in scrisoarea aia, si ii îngrozite in așa hal. Apoi am aflat. Unchiul meu era arestat. Si acuzat de subminarea economiei. În timpul comuniștilor asta însemna, în cel mai bun caz, ani greu de închisoare si munca silnică. Numai ca de multe ori era mai rău. Mult mai rău. Pentru ca dacă prejudiciul era mai mare ... se lasă cu fum de cartuș.
Ce se întâmplase? La vremea aceea recolta adunată era raportată la județ, apoi in capitală. Atâtea tone la hectar, atâtea de grâu , de orz, ovăz, porumb, sfeclă ... Însă raportările trebuiau sa fie întotdeauna peste planul anual, stabilit de la centrală. Pentru ca fără depășirea planului nu se putea. Iar raportarea tovarășului președinte de CAP era puțin ... cosmetizată. Așa ca toți caii si alte animale rămâneau fără tain. Trebuia completată ... raportarea. Venea iarna. Iar soluția era tot centrul de valorificare. Adica abatorul si salamul.
Acuma ... nu stiu la câți lear fi trecut prin cap sa facă ce a făcut unchiul meu. Adică sa spargă o magazie cu ovaz si sa scoată de acolo căruțe cu grâne pentru cai. Si sa le dosească prin saivane si fanare. Bineînțeles ca a fost un gest stupid. Dar ... asta e. Treaba era făcută. În doua zile a fost săltat de securitate si dus la beci, in Radauti.
Au fost zile si ore groaznice. Pe atunci nu vorbeai la telefon oricând si de oriunde. Doar scrisori si telegrame. Atât. Si alea veneau greu. Însă a venit una. Încă una care a semănat groaza si disperarea intre ai mei. O telegrama scurta. “Lulu internat la Socola. Stop. Mama, mergi sa vezi. Stop. Domnica.”
Ce se mai întâmplase? Pai se întâmplase ca, chiar in vremurile alea in care toată lumea turna pe toată lumea, un procuror sia pastrat o bucată de minte întreagă. Il cunoștea pe unchiul meu, aveau prieteni comuni. Asa ca a vorbit cu un medic psihiatru care a “constatat” ca unchiul meu a avut o cădere de moment (ceea ce era adevărat, deși din cu totul alte motive) iar in instanță sa dovedit ca din grânele “furate”, doar 500 de kg au fost consumate iar restul recuperate. Si așa ajunge unchiul meu la Socola, sănătos dar cu certificat de nebun. Iar la scurt timp vine o alta scrisoare care a tulburat iarăși liniștea alor mei : unchiul Lulu este internat la urgențe, la Spiridon, cu ambele picioare rupte! Sărise de la etajul 3, nemaiputând sa suporte situația cumplită si absurdă in care ajunsese. Pentru câteva căruțe de ovaz, pentru caii lui dragi. Numai ca nimerise in vremea si in locul total nepotrivite pentru astfel de gesturi.
Sia revenit greu. A fost mutat la Directia Agricolă din Radauti. Acolo putea fi supravegheat mai ușor. Birourile erau pline de rădăcini SECi. Acum avea un apartament de 60 mp, din pereți de beton, cu ferestre mici care dădeau catre o altă grămada de betoane, intrun oraș in care nu ar fi locuit niciodată. Si o viata infernală, cu amintiri grele si dureroase. Tanti Domnica moare si ea, dupa ani grei si plini de remușcări. Unchiul meu iese la pensie si se mută undeva la țară. Ultima dată lam intilnit la înmormântarea tatalui meu, in 1996. Se îmbolnăvește la ceva timp după asta si moare in 2010.
Lasă o moștenire simpla in urma lui : câteva lăzi pline cu cărți si o poveste despre absurd si suferința, intro lume condusă de ticăloși. Nu a mai avut niciodata caii lui. Cei pe care atât de mult ia iubit încât ar fi fost dispus sa stea chiar si in fața plutonului pentru ei. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Era ticăloșilor // Capitolul 5
O rază de lumină
Anul 1964. Ceaușescu era deja “bine văzut” de clica partidului, acel nucleu dur care lucra in spatele oricărei structuri. Activiști vechi, secretari, oameni cu relații in partid. Se părea ca succesiunea era asigurata. Mai ales ca viziunea lui Ceaușescu era pe placul multor anti sovietici. Era momentul sa se definească un comunism național.
Ceaușescu a avut o copilărie grea. Provenea dintro familie de țărani săraci, cu un tata bețiv și abuziv. Probabil ca asta la determinat sa părăsească școala după numai patru ani și sa fuga la București unde se angajează ajutor de cizmar. Se născuse după primului război mondial iar in 1933, la numai 15 ani, era deja un activist comunist. Și este prima dată arestat. Câțiva ani mai târziu ajunge la Doftana, unde ii cunoaște pe Moghioros, Apostol, Dej ... Intra deja in “lumea bună” a comuniștilor.
Urmează o întreaga suita de arestări și eliberări. Ajunge chiar și la Jilava. Intra în structuri de conducere a partidului in anii războiului iar după 1945 ajunge in aparatul central de conducere pentru ca in 1948 sa fie numit secretar de stat in Ministerul Agriculturii. In 1950 devine general. Un cizmar care nu a făcut nici macar o zi de armată.
Era perioada cooperativizării. Iar Ceaușescu voia sa se afirme. Atunci a început să își încarce conștiința cu viețile și destinele distruse ale țăranilor. Dacă ar fi avut conștiință. Emite ordine directe de reprimare și executare a țăranilor. Este descris ca fiind “conștiincios și pătruns de idealurile comuniste”. Asta avea sa însemne crimă, tortură, persecuții. Acum era rândul lui sai trimită pe alții la închisoare. Și nu are nici o ezitare sa o facă.
În Comitetul Central se “eliberease” un loc prin lichidarea deviaționiștilor. Ana Pauker este mușcată de gura pe care a hrănito cu venin și laturi staliniste. Iar in locul ei se ridica noua speranță a comuniștilor : Ceaușescu. Care era foarte ocupat cu consolidarea noii sale poziții. Reprimă mișcarea de simpatie fața de revoluția maghiara și apoi Răscoala țăranilor de la Vadu Roșca. În numai trei ani, sub conducerea lui Ceaușescu, sunt arestați 80.000 de țărani. 30.000 dintre ei aveau sa ajungă la Gherla și Aiud. Acum închisorile erau, in sfârșit, pline. Comuniștii dormeau mai liniștiti.
Ajunge secretar general, apoi președinte al Comitetului Central care coordona implicit Consiliului de Ministri. Adică guvernul. Numai ca noțiunea de “guvernare” era cam burgheză. Consiliul de Miniștri suna mai bine. Imediat după preluarea puterii, Ceaușescu face o mișcare uimitoare pentru mulți. Începe sa se opună sovieticilor și chiar se retrage de pe poziția activa a României din cadrul CAER. Occidentul, mereu la pândă pentru a găsi o Breșa in blocul comunist, începe sa cultive relația cu Ceaușescu. După Ungaria și Cehoslovacia, politica antisovietică a lui Ceaușescu era o rară oportunitate. Mai ales după momentul 1968.
Primăvara de la Praga ii oferă lui Ceaușescu o ocazie unica. El condamna public acțiunea, refuză sa participe la ea și se declara erou național. In față unei mulțimi de manifestanți, tine un discurs remarcabil. O frază va explica foarte clar ca, de fapt, intențiile lui erau altele.
“Pătrunderea trupelor unei tari socialiste in Cehoslovacia constituie o mare greșeală și o primejdie gravă pentru pacea in Europa, pentru soarta socialismului in lume.”
Pentru soarta socialismului in lume! De fapt, Ceaușescu nu dădea doi bani pe victimele de la Praga si pe mișcarea lui Dubcek. Era doar începutul unei politici duplicitare, naționalistcomuniste, care avea sa ne conducă spre un dezastru național. Dar atunci totul era privit ca ceva inedit. Țările occidentale au judecat simplu : Oare putem avea încredere in el? Încercăm. Nu avem nimic de pierdut.
După discursul sau, Ceaușescu devine extrem de popular. Romanii îl văd ca pe un adevărat patriot, un om al păcii, un naționalist care nu are alta grija decât bunăstarea cetățenilor. Al acelor “Dragi tovarăși și preteni”. Îl ajută foarte mult situația economică a țării. Pentru ca urmează anii ‘70. Investițiile și reformele sociale și culturale, toate menite sa ii întărească popularitatea și imaginea, începeau sa dea rezultate. Chiar dacă au fost facute prin credite păguboase, cu dobânzi uriașe. Ceea ce avea sa sugrume economia, in cele din urmă.
Totuși, anii ‘70 pot fi numărați printre anii cei mai buni ai României. Din totdeauna sau macar din istoria modernă a țării. Cel puțin din perspectiva simplului cetățean. Era pace, economia creștea, rezultat al tehnologizării, al deschiderii către occident, al marilor investiții și a relaxării culturale. România profita de generații noi de oameni de excepție. Învățământul este organizat în sensul alfabetizării poporului, in întregul lui și formarii unei elite științifice, culturale și tehnice. Sa le luăm pe rând.
Ceaușescu aproba un vast program de retehnologizare. Se bazează mult pe importul de tehnologie occidentala. Un singur exemplu : Uzinele Dacia. Realizată in cooperare cu Renault, este lansat un fel de Volkswagen, o mașina a poporului. Dacia. Deși principalul obiectiv era exportul și obținerea de valuta forte, Dacia începe sa circule pe drumurile țării. Se spunea ca in RDG era supranumita “Regina șoselelor”. Normal. Acolo concura cu Trabantul in doi timpi. Special pentru uzina Dacia este construită prima autostradă din România. Comuniștii nu erau proști. Știau ca nici o investiție majora nu va performa fără o infrastructura corespunzătoare. Deja erau uzine de utilaj greu, fabrici de rulmenți, de piese, de abrazivi. Petrochimia se dezvoltase rapid. La fel industriile prelucrătoare, cea a medicamentelor, cea ușoară. Asa ca in foarte scurt timp, principala cale de transport devine cea feroviară. In detrimentul autostrăzilor. O miză greșita pentru viitor dar foarte utila atunci. Produceam propriile locomotive și vagoane. Prima realizare a “Electroputere” Craiova, o locomotiva dieselelectrică, pleca in prima ei cursa de la Brașov. Nu ne rămânea decât sa avem cu ce umple vagoanele.
Apar tractoarele, atelajele, combinele. Agricultura evolua, gratie comasării terenurilor și industrializării. Pământul mustea de sânge. Dar era fertil. Curând irigațiile devin un obiectiv principal. Iar “Magistrala Albastra” nu era departe. Canalul de irigație Siret este deja in proiect. Șantierele navale din Constanța urmau sa producă una dintre cele mai largi flote de pescadoare și petroliere din lume. Pe de alta parte ... Caii sunt transformați in salam iar nucăriile sunt defrișate pentru noua industrie a mobilei. Lemnul de nuc, mai ales prelucrat, avea o mare cautare in vest. Mai apoi au realizat ce greșeală au făcut. Și azi mai este in vigoare legea care nu îți permite sa tai un nuc fără aprobare. Apar hidrocentrale noi, termocentrale, rețele de distribuție. Mineritul devine o componenta vitala a economiei. Și minerii. Cei de atunci ... și cei de mai târziu. Rețeaua de electrificare se extinde in scurt timp in toată țara. Urmată de relee de televiziune și radio. Problema lipsei locuințelor este rezolvată prin standardizarea blocurilor construite modular, prin prefabricate de beton. Cutii din beton, produse pe bandă rulantă. Încă ne mai bucurăm de ele. Unii dintre noi.
Apartamentele erau rapid ocupate, unele dintre ele chiar nefinisate. In câțiva ani, presiunea țăranilor aduși la oraș, pentru a umple golul forței de munca, din noile fabrici, este rezolvată. Chiar cu prețul tragediei unor oameni care își vedeau casele, căminele lor, curțile in care își creșteau copiii și nepoții, rase de buldozerele comuniste. Singura lor vina a fost ca stăteau in calea constructorului. Atunci au apărut primii câini vagabonzi. În disperare de cauză, oamenii leau dat drumul pe strazi. Apartamentele erau prea mici pentru a găzdui și un câine. Iar cultura animalelor de companie era departe.
În zona de cultură, artă și educație, cenzura comunista primește un ordin de retragere parțială. Și aici România vede o generație extraordinară de scriitori, actori, artiști, ... Părea ca natura făcuse un pact cu noi și a eliberat mai multe gene de genii intre oameni. Editurile se dezvoltă fulminant. Literatura de pretutindeni este tradusă și distribuită. Cu o cenzura rezonabila pentru acel timp, in România se putea citi aproape orice. Muzica occidentală pătrunde in toate casele. Concerte și festivaluri se desfășoară ca o clară dovada a deschiderii României către valorile universale. Julio Iglesias se lansează pe scena “Cerbului de Aur” de la Brașov. George Enescu devine un brand de țara. Apar geniile poeziei contemporane. NIchita Stanescu. Și fenomenul “Cenaclul Flacara”. Al lui Adrian Păunescu. Dar doua nume. Și doua exemple perfecte despre atmosfera acelor timpuri. Iar lui Marin Preda i se permite sa critice stalinismul și comunismul timpuriu din România. Ce dovada mai buna despre desprinderea de “greșelile din trecut”? Și toată lumea crede in cenușă stalinistă pusă in capul comuniștilor ceaușiști. Însă tot atunci SEcuritatea, SECU, devine instituție de stat. O întreaga generație de indivizi cu bâte cizelate va crește și va naște pui. Un șarpe crescut la sân de comuniști și care avea sa ii muște in ‘89.
Școala devine obligatorie și gratuită până la sfârșitul ei : zece clase, liceu, profesională, apoi opțională facultatea. Exista un plan clar de cadre necesare care dictau numărul de locuri la toate facultățile. Manualele sunt unice și standardizate. Chiar Daca istoria era trunchiata iar in literatura apar și impostori de tip Sadoveanu (impostori politici, nu literari) școala începe sa genereze valori. Întro discuție cu un prieten am auzit o fraza memorabila : “In acele vremuri numai cine nu voia, nu învață. “ Da. In anii ‘70, numai daca nu voiai nu învățai și nu munceai. Deși cazurile erau puține. Sistemul nu îți permitea asta. Oricine era obligat sa învețe și sa muncească. Chiar daca uneori, munca era doar o scuza penibilă pentru ... retribuție.
In anii ‘70 se construiesc nenumărate spitale, scoli, licee, chiar și teatre sau cinematografe. Apar asanumitele “Casa de Cultura”. Construcții unde puteai face orice, de la simpozioane la discoteca, de la teatru la cinematografie, de la expoziții de arta la spectacole de muzica sau concerte școlare. Acolo, romanii ii puteau vedea pe actori consacrați, ii ascultau pe Dan Spătarul, pe Angela Similea, ii vedeau pe Toma Caragiu, pe Draga Olteanu, pe Jean Constantin. Tot acolo Nichita Stanescu făcea turnee. Acolo se lansau cărți, erau expoziții de pictură și sculptură. Marcel Guguianu devenea cunoscut de întreaga țara. Și tot acolo am primit și eu primul premiu pentru lucrare in tempera : “Strada noastra, iarna.” Iar la etajul Casei de Cultura din Barlad se înființa primul cenaclu de literatura SF. Acolo am ascultat primele lecturi din Vladimir Colin și Horia Arama. Iar Polivalenta devine un simbol pentru toate acestea. Și pentru congresele partidului.
Televiziunea avea sa fie cel mai important vector al culturii și ... propagandei comuniste. Cum spuneam, Comuniștii nu erau proști. Asa ca in scurt timp aproape ca nu era casă fără televizor albnegru, pe lângă radiopick up. La care vedeam filme cu Mannix, cu Columbo, cu Poldark, nemaivăzutul Dallas și ... tezele lui Ceaușescu. Cele legate de revoluția culturală. După vizitele lui in RPC și Corea de Nord. Teze care aveau sa ne coste foarte mult.
In plan politic ... Da, acestea erau formulele comuniștilor. In plan economic, in plan politic, in plan cultural. Asadar, in plan politic și economic, Ceaușescu sau consilierii lui, atunci când încă ii mai avea, au jucat o sceneta abila in fata occidentului. Era vremea in care Ceaușescu și Mănescu participau la conferințe de presa și răspundeau întrebărilor cu o dezinvoltura și o gestica nemaivăzută pana atunci la lideri comuniști. Ceaușescu râde și primește întrebări. Face și glume. Mănescu își trece mâna peste fața și îl întreabă pe Ceaușescu daca raspunde el sau îl lasă pe Ceaușescu. Se fumează, se servește cafea, sub privirile Ziariștilor polonezi. Aveau toate argumentele in buzunar. Iata, in România este egalitate, echitate, prosperitate. Și nimeni nu putea sa ii contrazică. Cu citeva excepții la care nimeni nu dorea sa se gândească, chiar asa era. Cel puțin vitrinele asta arătau.
Clauza națiunii cea mai favorizata nu întârzie sa apăra. Americanii încă sperau sa fi găsit acea breșa din monolitul comunist. Ceaușescu este recunoscut ca lider mondial, fără tăgadă. Formal sau ipocrit, regii Europei îl plimba in caleașca regală, ii fac cadou perechi de Labradori iar la București sosește un președinte american care tine un discurs surprinzător. La Națiunile Unite Ceaușescu lansează celebra butada : “Exista democrații și democrații.” Nimeni nu înțelege declinarea democrației dar ... toti îl aplaudă.
Anii ‘70, cu magazinele pline, cu o populație liniștita, dornică de a învață, de a citi, de a merge la cinema și la teatru, de a se plimba prin grădini publice, cu CAR și CEC din care își puteau lua cele de trebuința, cu televiziune și realizatori remarcabili, cu seri de varietăți marca Bocăneț, ... chiar și cu un groaznic și nemaivazut cutremur. Și cu primul adevărat doliu național. O lume in care, nui asa, fiecare om primea o casă, primea un loc de muncă. Iar la “Alimentara” se “dădea” de toate.
Era ticăloșilor parca nu era așa de rea. Da, au ucis. Da, au distrus destine și vieți. Da, erau niște criminali. “Vocea Americii” și “Europa Liberă” aveau dreptate. Dar acum era bine. Acum era liniște. Noi, atunci, o duceam bine. Mai târziu aveam sa aflam ca aceste doua sintagme, “au primit” și “se dădea”, aveau sa fie descoperite ca esența râului de după bine.
Pentru ca la noi, in România, minunea comunista nu a durat mai mult de 15 ani. Chiar mai puțin, pentru cei care aveau ochi sa vadă și minte sa înțeleagă. Curând adevarul ascuns avea sa fie dezvăluit tuturor. Anii ‘80 erau aproape. Și aveau sa ne ceară înapoi tot binele de până atunci. Cu o dobânda infernală.
Va urma … | null | null | literature, art | arts-oriented |
Eu și restul lumii // Previous, in “Me and the rest of the world”.
Lumea se “imbogateste” cu inca un capos. In octombrie ‘67 vede lumina lumii cel care va deveni Caiafa mahalalei din Cartier Deal. Adica Silviu Man. Dar greul primilor ani a trecut. In sfirsit, a depasit faza buclelor si pupicilor si incepe sa se contureze ca membru al unei familii care avea de toate : parinti, bunici, un frate, pisici, sobe cu plita, curte si veceu betonat, cu ecou. Ce avea sa urmeze a eliberat un resort ascuns adinc in firea lui : Cataroiul iese in lume.
——————————————————Sezonul 1. Episodul 3.
Gasca intra in scena
(Iunie 1970August 1974. Partea I)
Si a fost o toamna, a fost o iarna, o primavara si o vara. Si asa a mai trecut un an.
Multa vreme poarta din lemn cu clanta din fier forjat a fost o bariera de netrecut. Si o mare fascinatie. Ceo fi dincolo de ea? Peste scindurile gardului si printre ele zaream eu cevaceva. Pe madamele care ma umpleau de ruj pe obraji le stiam. In zare se mai vedeau cite unele dar imaginea de ansamblu imi lipsea. Dar a venit si momentul mult astepta. A iesit Caiafan drum. Sa te tii!
Imediat am inteles cum sta treaba. Strada noastra a evoluat cam in acelasi timp si cu aceeasi oameni, cam deo virsta. Sau construit case, sau nascut copii, copiii au crescut si au nascut si ei copii. Asa ca noi, a treia generatie, toti copiii din mahala, aveam cam aceeasi virsta. Aha! Ei, acum intra in scena gasca.
Neam adunat repede. Cum spuneam, parintii nostri erau cam deun leat si neau nascut grupat. Ai fi zis ca sau inteles! Bun. Hai sa facem recensamintul.
Vasia, Marcel, Laurentiu, Bita, Dan, Costelus, Lentu, Dodo, Edi,.... Pfui! Numai unu’ si unu’. Si ce sa vezi? Toti, unul mai Caiafa decit altul. Ceea ce era foarte bine, vorbeam aceeasi limba. Si ne treceau cam aceleasi prostii prin cap.
Vasia era cel mai solid dintre noi. Si cind mergea se vedea asta : parca miza totul pe o singura talpa. Dar era piesa nostra de rezistenta. Cind era in gasca nu se atingea nimeni de noi. Avea Vasia asa o mina grea, ca daca iti scapa una la mir cintai cu porumbeii o ora. Domnul Perju si Madam Perju, parintii lui, aveau o casa mare si o curte cu multi copaci. Dintre care visinul era atractia verii. Si motivul multor boacane. Avea si un veceu in curte. Scindura batrina si putreda. Acolo am cazut noi in ... Dar pina acolo mai e. Avea Vasia si o sora frumoasa. Valentina. O fata bruneta, cu ochii mari, negri si migdalati. Dar destul de retrasa. Citiva ani mai tirziu a devenit pentru mine cea mai buna prietena de ... lectura. Putini oameni am vazut sa citeasca asa mult. Ii imprumutam cite 34 carti deodata. Aveam si de unde. Era casa plina, le punea mama pe linga pereti, pe sifonier ...Cred ca Valentina citea si in somn, ca dupa citeva zile ma striga sa le iau pe alea si sai aduc altele. Stateam “la gard” si vorbeam despre carti ore in sir. Cu siguranta pot spune ca, dupa parintii mei, ea a fost unul dintre motivele pentru care, ani la rind, am citit tot ce imi pica in mina plus un abonament la Stroe Beloescu. Vasia avea si un frate, Marcel. Ciuca bataii. Imi amintesc ca lua numai castane cind suta la poarta dar disloca si prundisul de pe drum. Tot timpul avea tenisi mai mari decit ii trebuiau. Ne razbunam pecel la “Noua pietre”. El era primul vinat de ciorapii umpluti cu nisip. Special pentru cotoaiele lui ... adaugam si putina apa in nisip.
Dan si Costelus erau frati. Cam cum eram eu cu Catalin, adica la vreo 23 ani distanta. Ei, aici mam potrivit bine. Dan avea mai multi draci in Kurdistan decit mine iar eu o imaginatie fara granita de bune sau de rele. Asa ca, impreuna, deveneam cu adevarat o amenintare. Prima prastie el mia facuto. Si primul tir in geamul de la bucataria lui madam Taga ... tot cu el lam exersat. Numai ca, ghinion : madam Taga era matusa lui Vasia iar Marcel, fratele lui Vasia, nea vazut. Si a ciripit. Nu vreti sa stiti ce a urmat. Geaba am bagato noi pe aia, ca trageam dupa gugustiuci. Nu a tinut. Oricum, prima “rasplata” a fost mai grea. Apoi neam obisnuit. Tot Dan mia aratat cum : iei frunze de patrunjel, le mesteci bine, faci pasta, si le intinzi pe vircile de pe fund si de pe coapse. Trece pina a doua zi.
Costelus, fratele lui Dan, era mai scundac. Asa ca sia luat din prima porecla: Nanescu! Normal ca nui placea. Uneori il faceam sa plinga. Dar eram la virsta la care nu simteam durerea celorlalti. Si nici ca, fara sa vrem, ii faceam sa sufere. Ca orice copil. Nu conta decit durerea noastra. Nu si a celorlalti.
Pentru ca erau si ceilalti. Revin la ei mai tirziu. Cert este ca odata gasca adunata, a inceput asa o miscare in mahala de ne si miram de unde vine. Iar miscarea se traducea printrun intens trafic pe la porti si garduri. Madam Perju la gard la noi. Madam Lazar la gard la madam Litu. Madam Litu la gard la madam Perju. S.a.m.d. Dupa fiecare iesire la gard a parintilor nostri, in curti se auzeau urlete si tinguire mare. Stateam la coltul curtii si ascultam. Aha! Acuma sio ia Vasia. Trosc, pleosc. Gata! Lau croit. Aha! Asta se aude de la Bita, ca e mai la deal. Zdrang! Liniste. Acuma e Dan la rind. Insa de la el nu se auzea pleosc pentru ca invatate tehnica mea : fuga in drum pina se lasa seara si se linistesc apele. Apoi ne uitam printre scindurile inguste de la poarta, scincind parsiv dar cu ochii mari, sa vedem daca e liber la intrare. Aveau dreptate, dom’ne : Caiafe!
Da! Dar la el functiona. La mine nu prea. Mama mica mai trecea cu vederea. Dar ce sa fac eu cu mama mare. Ca asa le spuneam noi la bunici : mama mare si tata mare, iar la parinti, mama mica si taticu. Ca mama mare avea experianta : “Stai acolo, Caiafo. Las’ ca te razbeste foamea si intri tu”. Nasol! Nimerisem pe cineva cu mai multa rabdare decit mine. Si foarte perseverenta in a ma educa. Si a ma aduce pe drumul drept in viata. In fine, zdrang vreo doua, tata mare si el “Asa! Mai rau, mai rau! ‘Tus crucea matii az’si’miine!” Apoi liniste, baie, haine curate, la mincare si la serial, la Mannix. Bunica ma inchina din nou. Ca in fiecare seara. Eram din nou iertat si spalat de pacate. Deocamdata. Ai fi zis ca invatam lectia. Ei, da?! Astea sunt boli fara leac, fratilor! A doua zi eram pe banca la Dan. Cine urmeaza? Tanti Lazar? Porumbeii lu’ fi’su?
Tot atunci am descoperit o chestie foarte interesanta : prastiuta cu capse! Mare inventie, dom’le! Si al naibii chestie, aproape toate fetele din mahala aveau fuste scurte. La asa tentatie .... nu puteai rezista. Cablu gros, decupat la capete, elastic, scoabe din plastic. Si sa te tii tir de voie. Atunci a inceput din nou sa se intensifice traficul in mahala. La gard. Si din nou, din curtile noastre, se ridicau in slavi promisiunile false : “Nu mai da mama, ca nu mai fac”! Se vede treaba ca la noi avea efect invers. Pentru ca declansa o reactie ciudata : Da? Bine! Las’ ca vedeti voi miine? Nu o prind eu pe Luminita.
Luminita! Iesea rar din casa dar cind iesea ... se oprea meciul de fotbal. Toti baietii priveau in lungul drumului, de la Madam Partal spre bariera. Luminita se ducea sa cumpere ceva de la Alimentara. Si se imbraca numai in trening mulat. Asa ca prastiuta cu capse nu avea efect si oricum era destul de riscant sa te iei de ea. Era verisoara lui Dan. Si Dan era un membru prea valoros al gastii. Asa ca ne abtineam. La fel cu Valentina, sora lui Vasia. Si ea iesea rar. In plus, purta rochita scurta si ... era la fel de tentanta. Insa va spuneam mai sus. Vasia avea palma grea. Asa ca ne prefaceam ca nu o vedem pe Valentina si ne concentram pe cele care nu aveau frati mai mari.
Frumoase vremuri! Fascinante! Incepeam sa ne largim orizontul. Bariera, cimitir, aerodrom, livada cu ciresi, ripa galbena, sfoara intinsa dea curmezisul drumului cind se intorceau oamenii noaptea, de la schimbul doi, ‘Mnezaii matii, draci de copchii! ... Apa in care ne imbaia mama seara devenea tot mai cenusie si mai tulbure. Si plina de chestii plutitoare. Asa ca tata trebuia sa faca o tura de galeti in plus, la fintina din deal, de la asfalt, unde jucam tenis de picior. Iar vegetatia din curte devenea luxurianta. Normal! La cita apa arunca tata prin curte ... si la cite minerale adunate din praful de pe ulita se regaseau in prima apa ...
Asta a fost perioada cind, in sfirsit, mam consacrat definitiv. “Caiafa” si “Cataroiul” erau fixate in vocabularul bunicii, tata mare insista la mama sa “numi mai caute in coarne, ca o sa vada ea cum o so impung eu mai tirziu”, tata a devenit principalul meu avocat si refugiu iar frate’miu a inceput sa se victimizeze. Recunosc sportiv, ii dadeam destul de multe motive.
De fapt, acum realizez ca toti aveau dreptate. Numai ca in acei ani de gratie, dreptatea mea era mai mare decit dreptatea lor. Si cu asta, basta! | null | null | literature, art | arts-oriented |
3. Era ticăloșilor // Capitolul 3.
Singuri
“Ostași, va ordon : treceți Prutul!”
Mareșal Antonescu
23 August 1944. Anul trădării. Buni sau răi, germanii erau aliații noștri. Am luptat impreuna cu ei împotriva sovieticilor. România era protejata de al treilea Reich. O alianță monstruoasa și sub demnitatea demonstrată de România înainte ca războiul sa se întindă. Unii istorici spun ca era o alianță inevitabila. Chiar necesară. Chiar daca nu avea la baza nici un tratat formal. Însă ...
Momentul Basarabia era foarte proaspăt in amintirea românilor. Iar cuvintele maresalului Antonescu au făcut cariera. Și mulți au crezut ca ne vom opri la Nistru. In schimb, am ajuns până la Stalingrad. Și nu toti soldații romani șiau păstrat onoarea și omenia. Pe unde au trecut, unii “au făcut prăpăd”, după cum sa exprimat bunicul meu, odată. Mai ales când au întâlnit populația rusofona din Basarabia. Apoi pe drumul către Stalingrad.
A fost bine? A fost corect? Aveam și alte opțiuni? Bine cu siguranță nu a fost. Pentru că armata lupta deja intrun război care nu mai era al nostru. Iar corectitudinea este o noțiune relativă în timp de război. Bombardarea Hiroshimei arată asta de o maniera perfectă. Alte opțiuni? Ar fi fost exemplul Poloniei și Cehiei. Dar pe ei nu ia ajutat prea mult. Așa că aveam numai două : sa fim ocupați de naziști sau sa luptăm alături de ei, in speranța unei victorii estice. Apoi al unui armistițiu. Nu sa întâmplat nici una, nici alta.
Momentul 23 August a fost speculat de comuniști atât cât au putut. Au transformat ziua in Ziua naționala a țării. Iar despre “actul” din August au spus ca a fost “întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste”. Un eufemism pentru trădarea unor aliați. Pentru că, ne place sau nu, asta a fost de fapt. Un aliat care a inventat camera de gazare, care a ucis etnii întregi, care a distrus tari întregi, fără mila. Un aliat care dorea eliminarea unor popoare întregi, popoare “inferioare”. Și care a cultivat unii dintre cei mai îngrozitori monștri. Oameni și structuri. Dar, era un aliat. Aparent, singurul care își respecta angajamentele.
Sovieticii contraatacă. Rup frontul la Iași. Noi “întoarcem armele” și schimbam aliații. Și luptam până in Tatra. Apoi suntem trimiși acasă. Stalin nu avea nevoie de aliați când se va împarți “plăcinta”. Avea nevoie de guverne marionetă și de despăgubiri. Și de sovromuri. Soldații romani nu aveau sa strângă mâna unor soldați americani. România nu avea loc la masa învingătorilor.
În țara populația era confuză. Dar … vor veni americanii și vor face ordine. Nu știau când, dar vor veni. Regele încâ este acolo. Chiar Daca era un copil abandonat intre haite de lupi. Lupi care nu mai aveau răbdare, voiau sa sfâșie. Iar americanii nu au mai venit niciodată. Nici nu mai aveau pentru ce.
Noiembrie, 1946. In România se organizează alegeri “libere”. Iar rezultatele demonstrează ce avea sa urmeze : BPD ( Blocul Partidelor Democratice, alcătuit in principal din Partidul Comunist și cel SocialDemocrat) o alianță care camufla partidul comuniștilor, câștiga detașat. 379 de mandate. Adevăratul castigator, PNȚ ia doar 32 de mandate. Iar PNL doar 3. Aliații protestau încă din 1945. După Yalta, la Potsdam, refuzau sa recunoască noua configurație politica. Apoi Regele intra in asanumita Greva regală. Însă Comuniștii fac doua manevre destul de abile : lichidează manifestația pro regalistă deschizând focul asupra manifestanților dar accepta in guvernul impus de sovietici doi miniștri fără portofoliu din, deja, opoziție : un liberal (Mihail Romniceanu) și un țărănist (Emil Hațieganu). Aliații răsufla ușurați. Au un motiv, in sfârșit, sa arunce cartoful fierbinte la București. Și recunosc guvernul Groza. Pentru orice alegeri se vor fi organizat, rezultatele erau clare deja. Iar in 1947 capitolul România era închis. “Cortina de fier” a lui Churchil avea sa devină oficială. La fel ca abandonarea României. Ultimul act, abdicarea și exilarea Regelui sunt simple detalii. Oamenii se adunau prin gări ca sa vadă pentru ultima dată trenul regal. Nu a văzut nimeni vagoane pline cu aur și alte bogății. Dar apoi aproape toti au crezut propaganda comunista. Era mult mai comod asa. Și mai sigur. Pentru cei care nu se aliniau se pregăteau închisori și lagăre. Foarte curind, acestea aveau sa fie pline.
Guvernul și regimul pro sovietic începe să lucreze. Au început cu un buzunar deformat de un revolver. Și cu un șantaj cinic. Apoi au adunat activiști școliți la Moscova, înghesuiți de urgentă intrun cabinet pestriț și cinic. Desființează Senatul, o “forma de reprezentare burgheză” și fac o singura camera. Nu mai era mult până la “Marea Adunare Naționala”.
Primii vizați au fost, in mod paradoxal, țăranii. Erau chiar mai periculoși decât intelectualii “reacționari” și “burghezia” de la orașe. Pentru ca țăranii erau proprietari. Aveau pământ. Iar pentru un petec de pământ, unii erau chiar dispuși sa moara. Asa cum și avea sa se întâmple. Iar planul comuniștilor era simplu. O rețea de închisori și lagăre de munca, cu personal ales dintre cei mai odioși și fanatici acoliți, restructurarea (a se citi epurarea) forțată a structurilor esențiale, armata, poliție, administrație. Lichidarea indivizilor care se încăpățânau sa gândească și sa se exprime. Distrugerea proprietații private. Iar țăranii erau cea mai vie expresie a proprietații private. Și reprezentau peste 75% din populația activa a țării.
“În felul lui, țăranul individual e și azi un mic capitalist, mic burghez”.
Ana Pauker
Atunci sa născut era ticăloșilor noștri. Atunci am început lungul drum al ticalosiei. Cu o scurtă perioada în care o rază de speranță a făcut să credem că nu e totul pierdut. Dar care sa dovedit o falsa speranță. Și din care sa născut un dezastru național. Un deceniu de palidă lumină in mijlocul unor decenii de întuneric. Anii ‘70. Însă până acolo și după aceea, mulți aveau sa plătească cu viața.
Va urma
Capitolul 4.
Întunericul | null | null | literature, art | arts-oriented |
Era ticăloșilor // Capitolul 2.
Pentru ce?
O întrebare ceva mai ușoară. Cu un răspuns mai simplu și mai clar. Deși întins pe mulți ani, decenii ... aproape un secol.
12 Aprilie 1861. Atunci a fost tras primul foc și a fost ucis primul soldat din ceea ce avea sa fie Marele Război Civil. Războiul de Secesiune al Americii. Patru ani mai târziu, peste 620.000 de soldați se numărau ca victime. Peste 325.000 erau dați dispăruți. Nu exista cifre clare despre pierderile din rândul civililor. Sclavia a fost parțial abolită cu prețul a milioane de oameni aduși in pragul sărăciei. Luptele au fost sălbatice, fratricide. Iar reconstrucția care a urmat nu se terminase încă la începutul secolului trecut. Cât despre discriminare ... încă se mai discuta și azi.
Majoritatea istoricilor sunt de acord ca motivația a fost abolirea sclaviei. Că declarațiile lui Abraham Lincoln au pus paie pe foc. La fel politica unionista, federativă a acestuia. Dar sunt și alte voci care spun ca de fapt interesele economice, ale unui Nord industrializat și care privea către Sud ca la un Lebensraum nord american a fost cauza. In Nord, industria se dezvolta. La fel sistemul bancar. Încă o dată, era vorba despre bani. Și, ca in orice război din întreaga istorie, si atunci a fost o cauza și o ocazie. Sau o scuză.
Cum nea influențat pe noi acest moment istoric? Ce relevanța are? Ce legătura are cu expansiunea sovieticilor in Europa, aproape un secol mai târziu? Foarte mult. Foarte mare. Pentru că atunci a fost sădit samburele viitoarei doctrine americane :
Never again on American soil!
Începând de atunci și mai ales odata cu doctrina Wilsoniana, după primul război mondial, americanii au făcut tot ce a fost posibil sa țină războiul departe de țărmurile lor. Cu orice preț. Dacă se poate, cu prețul plătit de alții. Preț care a fost apoi împărțit de coreenii, vietnamezii, irakienii, sirienii, ...
Woodrow Wilson. Al 28lea președinte al SUA (19131921). Primul președinte american in timp de război. El a fost cel care aproape a impus principiul “Never again” prin declarația celor 14 puncte. Baza teoretica a Conferinței de pace de la Paris și a Tratatului de la Versailles (1919). Mai ales punctul 14 : înființarea Națiunilor Unite. Mesajul era clar : Europa trebuie sa își rezolve problemele in Europa. Pe noi ar fi mai bine sa ne lăsați in pace.
“Nu omorî niciodată oamenii care tocmai se sinucid.”
Woodrow Wilson
Numai ca nu era atât de simplu. Franța a plusat, Germania a fost aproape distrusă și umilita cumplit. Zone demilitarizate, despăgubiri de război infernale. Ofițerii francezi pălmuiau germanii care nu arătau respect procesiunilor franceze și refuzau sa se descopere. Armata germana a fost redusă la valori simbolice. Iar Germania trecea printro crunta recesiune, foamete, șomaj și, din nou, umilire. A fost o chestiune de timp până sa apăra un Hitler. Pe care poporul german îl va urma orbește. Scuzele de mai târziu au fost puerile. Aproape toti lau aplaudat. Era greu sa ii învinovățești. Și, in același timp, in est se instalase dictatura lui Stalin. O combinație care avea sa se dovedească infernală. Nazismul și comunismul, la distanta de kilometri, in același timp, pe același continent.
Franklin Delano Roosevelt a fost al doilea președinte american pe timp de război mondial (19331945). America era neutra și își dorea sa rămână neutra. Solutia era aceeași : o defensiva agresiva. Mesajul era același : “Daca ne lăsați in pace, noi nu ne vom amesteca”. Toată lumea își amintea de milioanele de oameni morți in Primul Război. Și de atacurile cu gaze. Și de transee și bolile cumplite. Sau de molima transmisă de soldații reveniți de pe front și care avea sa ucidă mai mulți oameni decât războiul întreg. In plus, America își revenise după Marea Depresie. Economia creștea, nivelul de trai creștea. O pătura “middle class” se forma și creștea și ea. Forța și esența Americii. Se contura ceea ce mai târziu avea sa se numească “modul de viața american”.
Churchil însă avea nevoie de America. Orașele britanice erau spulberate de flota aeriana a lui Goering. Iar Bătălia pentru Anglia începuse prost. Fără ajutorul american, Anglia era pierdută. Mii de tone de ajutoare zăceau pe fundul Atlanticului. Iar “haitele” Uboot zburdau pe liniile de navigație.
Dar ajutorul vine cu totul neașteptat. Japonezii ataca Pearl Harbour. Iar la scurt timp, Germania declara război Americii. Astfel, America nu mai avea nici o scuza. Toate discursurile lui Roosevelt, in fața Congresului, in care confirma și reconfirma intenția de neutralitate a Americii au fost anulate de unul singur și de celebra sintagma, cea a “discursului infamiei”.
“ care va trai in mintea oamenilor in infamie”.
Franklin Delano Roosevelt
Ce a urmat știm cu toții. Începuse in 1933. Apoi 19341936. 1939. 1940. In sfârșit, 1941. Sovieticii rezista și apoi ataca. Lumea afla ce inseamna T34. Îngroziți de viteza cu care se reface Uniunea Sovietica, Aliații grăbesc debarcarea și deschiderea celui deal doilea front. Apoi așteaptă ca tăvălugul sovietic sa macine mașina de război germana. Generalii aliați stiu ca nu aveau mari șanse daca sovieticii nu avansează. Apare un rebel, Patton, care credea ca poate ajunge la Berlin in câteva luni. Și chiar încearcă. Dar este redus rapid la tăcere. Apostrofează un soldat rănit, pe patul de infirmerie. Și toată reputația lui este pusă intre paranteze. Încă o data, la nivelul unui individ, a fost o cauza și o ocazie.
Nu. Nu intram in Germania decât după ce suntem siguri. Viețile soldaților americani, englezi, francezi, canadieni, polonezi ... sunt mai importante decât viețile soldaților sovietici. Sau ale soldaților români. Și decât viețile celor din țările ocupate de suflarea siberiana. Vedem noi mai târziu ce facem. Acum așteptam. Și facem conferințe. Unde promitem orice, oricui. Dar fără sa semnam nimic clar. Pe Rin, stam și privim.
Pentru ce? Pentru ce am rămas noi in iarna sovietica? Pentru ce americanii nu au mai venit niciodată? Pentru ce nimeni nu a protestat decât foarte slab, formal, când au apărut lagărele comuniste? Pentru ce crimele de război ale sovieticilor nu au fost judecate niciodată? Ca de altfel nici cele ale americanilor. De la Hiroshima și Nagasaki. Naziștii ardeau evrei și slavi, țigani și handicapați cu miile, in cuptoare, intro adevărată industrie a morții. Treblinka, Dachau, Buchenwald, Aushwitz. Americani au aruncat doar doua bombe. In timp ce japonezii cereau armistițiu prin canale sovietice. Iar Churchil a întors capul și a ignorat masacrul de la Katyn, din 1940. Pentru ce?
Pentru asta :
“Safe in my yard!”
“Never again on American soil!”
Dar, mai presus de toate, răspunsul cel mai clar a venit de la predecesorul lui Churchil, lordul Chamberlain :
“Coridorul polonez nu merita oasele niciunui grenadier britanic”.
Când pui in balanța oasele noastre cu cele ale altora, chiar cinic, răspunsul este unul singur. Cămașă este întotdeauna mai aproape de corp decât haina. Iar după război, mai ales după 1947, România era doar o haină pierdută.
Putem sa ii învinovățim? Pe cei care nu au mers până la capăt? Pe cei care neau abandonat? Cu greu. In politica, mai ales pe timp de razboi, este o limita. Cea de la care lacrimile unei mame americane sau britanice, sunt cele mai amare. Și cele mai grele.
Dar lacrimile mamelor noastre abia incepeau sa curgă. Și pentru noi ele aveau sa fie cele mai amare. Și cele mai grele.
Va urma
Capitolul 3
Singuri | null | null | literature, art | arts-oriented |
Eu și restul lumii // Eu si restul lumii
Previous, in “Me and the rest of the world” 😂
Silviu Man vede lumina zilei pe 8 octombrie 1967, intro familie din Barlad. Are un frate mai mare, doi parinti, doi bunici si o armata de pisici. Dupa ce suge la sin mai mult de un an incepe sa isi arate adevarata fata : Caiafa manglitarilor, cataroi imputit si ... viitorul “terorist” al mahalalei nu este departe. Norocul familiei era ca locuia la casa, cu o curte mica si multa vegetatie, asa ca are unde sa isi consume energia. Ghinionul vecinilor, pentru ca acea casa este pe o strada mica, din frumosul oras Barlad, undeva in Cartier Deal, aproape de bariera. Si nimeni, absolut nimeni, nu stia ce ii va lovi curind.
———————————————————
Sezonul 1. Episodul 2.
Inceputurile
(Octombrie 1967Iunie 1970)
Pentru mine, urmatorii trei ani de dupa memorabilul moment al expulzarii, reprezinta o perioada confuza, cu frinturi de amintiri, fragmente de scene. Ca la toata lumea, dealtfel. Insa, cu ajutorul alor mei, iata ca pot reconstitui acea perioada.
Se zice ca ziua buna se cunoaste de dimineata. Aiurea! Daca e sa ne luam dupa asta, dimineata vietii mele anunta cu totul altceva. Noroc de institutia rectificarii bugetare, ca asa miam mai revenit si eu.
Primul lucru relatat este acela ca mama tare mult sia dorit sa fiu fata. Toate semnele spuneau asta : pete pe fata, burta rotunda, greturi mai rare decit la precedentul ... Toate vecinele erau sigure : “Tu, Claruta! Fata faci!” Iar mama nu mai putea de bucurie. O fata blonda, miniona, pe care sa o invete cum sasi aranjeze parul, cum sa se imbrace, ... Na! Cind colo, a iesit cu cuc! Ptiu! Alt talaghir. Asta cu talaghiru’ e tot de la bunica mea.
Bun! Na fost sa fie. Numai ca mama nu cedeaza asa usor. Imi lasa parul sa creasca, blondin si cirliontat, imi pune basma rosie si ma urca la gard in fiecare seara. Probabil ca, de mic, tare frumos am fost. Toate vecinele veneau si se minunau, ma scuipau sa nu ma deoache si ma mingiiau pe bucle. Si asa trafic era pe la poarta noastra cind ma aratam eu, si atita mau ferit ei de deochi incit seara, la culcare, nici nu mai trebuiau sa ma spele pe fata. Eram gata lustruit. Cred ca atunci am capatat aversiunea pentru contactul fizic cu persoane straine, de care nu am scapat pina azi. Ca nu le pot uita pe madam Cirjoanu, madam Perju, madam Gradinaru, s.a. Pentru ca, am uitat sa va spun : la acea vreme toate doamnele din mahala erau ... madam!
Acum, norocul meu a fost ca la vremea aia nu auzise nimeni de LGBT, genul fluid, schimbare de sex. Ca probabil ma tineau in beci. Si tot norocul meu a fost ca tata, maramuresanul, a luat atitudine. “Lasati copilul in pace, nu va mai prostiti”. Si harsti! Mau tuns cu breton mic. Adio bucle, bentita rosie si pupaturi pe ambii obrajori. Asa am intrat si eu in rind cu lumea normala si am inceput sa ma spal pe fata inainte de culcare.
Era o perioada destul de dificila. Nu aveam prea multi bani. Tata aducea acasa cam 1400 de lei. Mama nu muncea dar mai scotea un ban impletind flanele pentru madame. Bunicul avea si el o pensie de 501 lei. Fac o paranteza : niciodata nu am inteles de unde vine acel ultim leu! Asa ca nu prea era loc pentru lux. Daca lux se numea sa ai televizor. Gard in gard cu noi era nana si nanul meu, de botez. Si care miau luat din mot. Ei aveau televizor. Asa ca ne invitau la ei destul de des, ca sa vedem seriale sau emisiunile de duminica dupa amiaza. Frumose duminici. Faceam masa impreuna, ne jucam prin curtea lor. Aveau un singur baiat : Octavian. Mai nebun decit mine si frate’miu la un loc. Dar asta avea sa urmeze. Si nu numai asta. Pentru ca viata nu a fost tot timpul asa frumoasa. Dar despre Octavian va povestesc in alta parte si cu mai putin umor. De fapt, fara nici o urma de umor. Insa pina acolo mai sunt vreo 24 de ani. Sa nu ne grabim.
Prima mea amintire clara din acea perioada este o stiva mare de lemne. Pe care mam cocotat. Pentru ca undeva, in virful ei, o cioara a scapat o jumatate de stiulete de porumb. De lapte. Mie numi scapa nimic din ce misca prin curte. Nimic! Iar tentatia era mare. Asa ca am inceput sa urc. Ei, atunci am experimentat un sentiment sublim. Cind mau vazut ai mei pe culmea stivei de lemne, sa dat alarma. Nu puteau sa urce la mine asa ca au inceput sa ma roage sa cobor. Si iata sentimentul de care vorbeam : toata lumea la picioarele mele. Si ... la mina mea! He, he! Nu cobor! Na. Eu iau porumbu’! Si toti se dadeau de ceasu’ mortii si imi promiteau marea cu sarea. Cum spuneam, sublim, unic sentiment. Bineinteles, va imaginati ce a urmat dupa ce am coborit. Cred ca atunci sa inventat discursul electoral si sintagma “Las’ ca te prindem noi”. Nu isi mai amintea nimeni de nici o promisiune dar de prins, mau prins. Insa, surprinzator! Ma asteptam sa mio iau de la bunica mea mai abitir decit de la ceilalti. Nu. Ma luat de mina, ma sters pe fata cu sortul din briu, a luat ciotul de porumb in lapte, la pus intrun ibric, la fiert, la dat cu sare si mi la dat sal maninc. Plingeam si mincam. Iar bunica mea se uita la mine si zimbea. Niciodata nu am mai regasit acel gust de porumb fiert cu sare. Dar nici pe stive de lemn nu mam mai cocotat. Ma rog, o perioada de timp.
O alta amintire puternica era cea din ceasul serii, cind ne culca bunica mea. Noi dormeam cu bunicii, in odaia din deal. Intii ne spala mama. Intro cada din lemn, cu doage si inel din fier, ca la butoaie. Prima apa o aruncau, ca iesea neagra si cu o pelicula cenusie la suprafata, ca o mizga. A doua apa ne scotea buni pentru somn. Ne imbraca in toale curate si ne muta in “dormitor”. Doua paturi cu mindir de paie, in pinza de sac, pistra si cearsafuri. Paturi mari, cu tablii din lemn sculptat, inalte pe picioare groase. Eu dormeam cu bunicul, iar frate’miu, Catalin, cu bunica mea. Cum se spunea, dea picioarele. Lumina se stingea, ne asezam in paturi. Raminea numai lumina de la candela de sub icoana veche, din coltul de rasarit al camerei, palida dar calda ca o raza de soare scapata din nori. Cred ca acea icoana avea cel putin 100 de ani. Bunica mea ingenunchea in fata icoanei si se ruga. Apoi, se ridica si venea la noi. Se apleca asupra noastra si ne inchina. Ne facea trei cruci si soptea ceva. Apoi se facea liniste si adormeam cu ochii pe luminile slabe care se jucau in coltul de rasarit al camerei. Iarna se mai vedeau si luminile de la focul din soba, care se stingeau usor, atirnate pe tavanul din lemn, din scindura supusa si cu grinzi aparente. Mai tirziu, cind am citit scena in care Petrini o loveste peste mina pe mama lui, cind aceasta il inchina, am avut o senzatie ciudata. Eu imi aminteam ca eram fascinat de grija bunicii mele, chiar daca nu intelegeam prea bine semnificatia gestului. Dar intelegeam ca e important pentru ea asa ca stateam smirna si aproape imi tineam respiratia. Era un ritual intim si il primeam cu placere.
A! Iarna se mai intimpla ceva ce nu pot uita. Mama ne culca imbracati cu izmene din alea flanelate la interior. Da, alea pe care daca le purtai o data faceau genunchi pentru totdeauna. Noaptea, nu stiu cum, dar se ridicau cracii izmenelor pina la genunchi. Foarte incomod. Si tot nu stiu cum, dar bunicul meu se trezea, imi tragea cracii izmenelor la loc, imi freca talpile picioarelor reci, ma invelea la loc si se intorcea pe o parte. In citeva minute sforaia din nou. Am urit din totdeauna izmenele alea dar aveau si ele o parte buna. Niciodata nu aveam picioarele reci. Si nici spatele. Caci la coasta mea dormea tot timpul Tutuc, motanul tarcat si cam zbanghiu.
Mai sunt citeva amintiri din acea perioada. Dar, fiind chiar perioada cind creierul alege sa retina doar ce vrea el, amintirile se cam amesteca. Despre asta, mai vorbim in episodul urmator sau cind imi mai amintesc. Important este de retinut ca eram deja pe picioarele mele, scapasem de blestemul buclelor blondine si incepusem sa descopar oportunitatile oferite de mersul biped. Pina la “Caiafa manglitorilor” si “Cataroi imputit” ... mai era putin. Casa era la locul ei, nu pleca nicaieri. Parul batrin din fata casei ... abia astepta locatari. Bunicii mei alta treaba nu aveau decit sa il apere pe frate’miu de pornirile mele despotice. Parintii mei ne iubeau si faceau tot ce puteau sa nu ne lipseasca nimic. Iar pisicile se inmulteau ca iepurii. Asadar, vara si cald sa fie! Ca nici nu va imaginati ce avea sa urmeze. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Eu și restul lumii // Sezonul 1. Episodul 1.
Am ajuns pe lume.
Pe la 6 dimineața. După unii. După alții, era cam 6.30. Ma rog, ce contează juma’ de oră intro viață de om? Se întâmpla cu mult, mult timp in urmă, întrun oraș foarte, foarte frumos. Adică prin ‘67, toamna, in Bârlad.
Martorii oculari spuneau ca am ieșit greu. Adică au trebuit sa tragă de mine. Încă de atunci eram căpos si incapatinat. Cică aveam capul țuguiat de la travaliu si mi la rotunjit moașa. Lipa, lipa ... gata! Numai ca am avut ghinion. Am nimerit o moașa anti talent pentru sculptură. Așa ca mia rămas un mic platou asa, mai spre ceafă. In fine, bine ca nu a netezit ce era in interiorul capului.
Mama zicea ca am fost rău de mic. Făceam multa gălăgie, eram agitat, nu dormeam. O pacoste la casa omului. Însă compensam cu ceva : eram hrănaci. Adica mâncău. Numi amintesc, dar o cred pe cuvânt. Am supt la sân până la un an si două luni. Cred ca de aceea îmi place brânza fermentată. Si acuma, dupa atâțea ani, când trec pe lângă raft, pe la “Berlin” sau Lidl , simt asa, o pornire interioară. Si mai iau una din alea, blue, cu mucegai. Cred ca am cumpărat până acum peste o suta. Uneori nu se gasea dar vânzătoarele au învățat lecția. Acum găsesc tot timpul. La Berlin, la Grădină.
Casa noastră era in cartier deal. Sau in Cartier Deal, nu stiu cum se scrie corect. Pe strada F. Engels, mai la vale de sifonaria lui Molenta. Cu diacritică. Parțial paralela cu Tudor Vladimirescu si cu o uliță de scurtătură, care cobora spre oraș, îngusta si permanent ornata cu cite un rahat cu moț. Asta e. Lumina nu prea era dar erau mulți oameni care se intorceau acasă de la schimbul doi.
Casa noastră era una din vălătuci. Adică din lut galben, paie si balega de cal, amestecate cu apa si claditi pe furci din lemn. De multe ori, cind am mai crescut, ma lua bunicul cu el la “vinatoare” de balega de cal, in deal de barieră, către livada. Lutul asta era fantastic. Ținea si cald si racoare. Asa ca renunțam la plapume prin iunie. Avea prispa din lemn, streașina din rondele de brad, cu model, tavan bătut in scândura supusă, cu grinzi aparente. Grinzile alea erau multifuncționale. Puteai atârna pe ele rufele aduse iarna, țepene, de afară, puteai pune ornamente din hârtie grofată de Crăciun sau banane verzi la copt ... când prindeam banane! Asta chiar imi amintesc bine. Era un chin. Sa stai sa te uiți la banane cum se coc vreo trei zile si sa le mănânci in trei minute. In fine, bine ca nu atârna tata acolo cârnați sau slănina. Ar fi fost o mostră de sadism.
Tata era un maramureșan blând si
înțelegător. Numai ca a lucrat in mina de argint, in turnătorie, la forjă ... Așa ca avea o palmă ca scândura din gard. O singură dată mia atins una in zona dorsocaudală. Anestezie locală totală. Si aia a fost asa, mai in glumă. Ma luat in brațe si sa jurat ca nu se mai atinge de mine. Mișto! Înseamnă ca urletele si tavalitul pe jos au funcționat. De atunci, tata a delegat genul asta de Corecții mamei si bunicii mele. Mai mult bunicii mele, ca ea o știa cel mai bine pe aia cu “bătaia e ruptă din rai”. Iar la ea chestiile astea cu tavalitul pe jos nu prea țineau. As spune chiar ca dimpotrivă. Asa ca am învățat sa deschid clanța de la poartă in zecimi de secundă.
Mama este o moldoveancă frumoasă. Ca te si miri ce la apucat pe un maramureșean sa se stabilească in Barlad. Pai de aia, ca moldovencele sunt cum sunt. In fine, nu a regretat niciodată. Minionă, brunetă ... ia rupt gura maramureșanului.
Bunicii mei erau de prin apropierea Barladului. Țărani veniți la oraș înainte de razboi. Bunicul a fost polițist de cartier. Avea si vie, si pămînt. Până au venit Comuniștii la putere. Dar asta e altă poveste, mai am până acolo. Bunica mea era aprigă. Iubea pisicile si ma vâna pe mine prin curte in fiecare zi. Avea in permanență o vargă lungă, de salcim. Aveam grijă sa nu se usuce dar in spatele casei era un salcâm. Pe ăla nu aveam cum sal fac sa dispară asa ca stocul era plin mereu. La vremea primelor amintiri nu înțelegeam de ce numai eu eram “Caiafa”, “Cataroi împuțit” si de ce “daca ar avea un câine ce am eu in cap, ar turba”! Apoi am înțeles. Nimic nu era in siguranța in curte si pe o raza de zece case cind scăpam afară. Si scăpam destul de des.
Așadar, am văzut lumina lumii si gata, eram la casa mea, cu un frate mai mare, cu doi părinți si doi bunici, un copac bătrân in curte, vreo zece butuci de vită de vie, un beci zidit in cărămida, o buda exterioara cimentată si cu ecou, o armată de pisici, o mahala plina de oportunități si mult timp liber. Printre primele amintiri de care îmi aduc eu aminte (ha,ha) sunt mindirul cu paie pe care dormeam cu bunicul meu si cu doua pisici. Apoi sunetul focului aprins la 5.30 dimineața, duduind in soba cu plită din fontă si cu rola. In fine, desenele de gheață pe ferestrele din lemn, cu sticlă chituita si zavoare la interior. Pe care, mulți ani mai tirziu, scoteam boxele de la magnetofon si puneam Pink Floyd. Tare, ca sa o acoperim pe Marcela Budala ce se rostogolea de peste gard, de la vecinul Arbanas. Dar si asta este o alta poveste, revin la ea mai tirziu, peste vreo 16 ani.
Cam atât deocamdată. Cred ca aveți o imagine destul de clara despre ce urmeaza. Va dau detalii in episoadele următoare. Ma rog, din cât imi amintesc sau miau povestit alții. Pentru ca, in anii de grație 607080, lumea a avut ghinionul sa primească si sa găzduiască in sânul ei pe subsemnatul.
Numele meu este Man.
Silviu Man | null | null | literature, art | arts-oriented |
Era ticăloșilor // Capitolul 1.
De ce? Cine?
“Moartea unui om e o tragedie. Moartea a milioane de oameni reprezintă doar o statistica”.
Iosif Vissarionovici STALIN
Asta credea cel care a invadat Europa, la “invitația” Germaniei naziste. Și, din momentul in care Armata Roșie a trecut dincolo de hotarele Uniunii Sovietice, multe deja depășite prin acorduri criminale, a devenit limpede care urma să fie soarta țărilor ocupate de sovietici. Întro discuție privată cu acoliții lui, Stalin ar fi afirmat că “nu mergem acolo ca să plecam de acolo; mergem ca să rămânem acolo”. Când aliații și țările ocupate au înțeles asta, era prea târziu. 100 de divizii de blindate era prea mult pentru orice alianță. Și pe orice front. Mai ales după atâția ani de război. Iar Stalin știa asta.
Antony Beevor scria, in “Berlin. Căderea 1945” : “ Faptul ca atacul Germaniei naziste asupra Uniunii Sovietice in 1941 adusese comunismul in întreaga Europa Centrală și de SudEst ceea ce toate revoluțiile dintre 1917 și 1921 nu reușiseră sa realizeze era pentru ei un fapt de neînțeles.” O scuza penibila pentru America și Anglia. La conferințele de la Teheran și Yalta condițiile puse de Stalin au fost clare și acceptate. Deși Churchill a insistat pe lângă americani pentru o poziție mai ferma și mai putine concesii, el a scris, pe un șervețel de hârtie, procentele influenței sovietice și occidentale in fiecare țara EstEuropeană. Polonia era prima lui grija. Și Grecia. Restul țărilor au fost trecute la subsol. Încă aveau iluzia unui “gentleman agrement”. Însă, când Stalin a instituit blocada Berlinului, si ultimile iluzii sau năruit. Da. Sovieticii nu au pătruns in Europa ca sa se retragă apoi. Au pătruns ca sa rămâne acolo. Remarca lui Churchill, despre cortina de fier care se lasă peste Europa nu avea decât o valoare literară. Cortina se lăsase de mult.
1 Septembrie 1939. La numai o săptămâna de la semnarea pactului MolotovRibbentrop, Germania, Uniunea Sovietica și Slovacia atacă Polonia. A fost un război scurt. Pe 6 Octombrie, Polonia dispărea ca stat de pe harta Europei. Pentru germani era o etapa dintrun plan. După anexarea Austriei și Regiunii sudete, Cehia era condamnata. Slovacia devenise un stat marioneta. Polonia fusese o țintă clară, motivată de coridorul Dantzig. Dar pentru Stalin, Polonia era un exercițiu. Un test. Care ia întărit convingerea ca se poate. Din acel moment țările EstEuropene au devenit tințele lui. Un fel de Lebensraum comunist. Ceea ce au și devenit, șase ani mai târziu.
A fost perioada în care România încă avea demnitate. Prin asanumitul “cap de pod românesc”, guvernul polonez, tezaurul polonez și numeroși membri ai armatei, au reușit sa se salveze și în final să plece in exil. România încă era neutra. Deși in interiorul ei viermele nazist începuse sa roadă. Aveam să ne dezmeticim când sovieticii eu ocupat Basarabia și Bucovina de Nord. Dar atunci era deja mult prea târziu. Rămânea o singura variantă : o alianță monstruoasa. Care ne va pune in prima linie. Și apoi, in ultima.
Ce sa întâmplat cu Cehoslovacia și Polonia avea sa se repete după război. In 1921 Franța semnează cu Polonia un acord de alianță defensiva. Apoi, in 1924 cu Cehoslovacia, in 1926 cu România iar in 1927 cu Iugoslavia. In 1925 Franța își înnoiește angajamentele fata de Polonia și Cehoslovacia. In 1921 România semnează un tratat de alinată cu Polonia. Mică Antanta (România, Cehoslovacia și Iugoslavia) se definește ca o alianță anti nazista. Britanicii însă rămân sceptici. Și cinici. In 1925, Chamberlain, pe atunci ministrul britanic de externe, afirma ca “asanumitul Coridor Polonez nu merita oasele nici unui grenadier britanic”. In schimb, mai târziu, îl considera pe Hitler “un om cu care te poți înțelege”. Urmează un adevărat vârtej de acorduri de neagresiune. Polonia cu Uniunea Sovietica, Polinia cu Germania, Franța cu Iugoslavia și Uniunea Sovietica. Și Statele Baltice. Nimeni nu va respecta nici macar un procent din toate promisiunile. Churchill preia funcția de prim ministru și are singura reacție “ferma” când Polonia este atacată, declarând război Germaniei. Însă doar declarativ și ignorând al doilea agresor : Uniunea Sovietica. Deși agresiunea sovieticilor era cel puțin egala și la fel de brutală. 1940, masacrul de la Katyn avea sa o dovedeasca. 22.500 de polonezi, majoritatea ofițeri și soldați, au fost executați și îngropați in pădurea de la Katyn de către Sovietici. Sovieticii nu au fost niciodată judecați pentru crime de război. Aliații, mai ales când câștiga razboaiele, nu se judeca intre ei.
Spuneam că istoria se va repeta. Aceeași actori, o scena noua : Yalta. Deși aveam asigurări clare din partea Aliaților vestici, România devenea o Polonie sacrificată. Și atunci, ca și in cazul Poloniei, nimeni nu a protestat. Și, ca o ironie a istoriei, România a fost singura țara care a respectat angajamentele fata de Polonia, asigurând salvarea guvernului polonez, a tezaurului, a unei părți a armatei, a civililor. Atâți cât au reușit sa scape din încleștarea SovietoGermana. Cum spuneam, atunci România încă mai avea demnitate.
Mulți istorici spun ca toate acestea nu puteau fi evitate. Ca oamenii politici vestici au fost înșelați, dezinformați, sau pur și simplu creduli. Este puțin probabil să fi fost așa. Aveau toate informațiile la îndemâna. Știau exact ce urmărește Hitler. Și Stalin. Au recunoscut cu toții, pe rând, mai târziu.
“Un fanatic este cineva care nu poate săşi schimbe opinia şi nu vrea să schimbe subiectul.”
Winston Churchill.
De ce? O întrebare grea. Cine? O întrebare și mai grea. La prima întrebare sunt mai multe răspunsuri. Lebensraum și ideologie dusa la fanatism, de cele mai multe ori. Lasitatea explica alte lucruri. “Safe in my Yard” și “Never again on American soil” au fost cu siguranța unele dintre motive. La a doua întrebare putem pune o lunga listă de nume. Din est și din vest. Însă in 1945 dar mai ales in 1947, pentru noi a fost foarte clar și cine și de ce. Pentru ca, in 1948, la București se ținea deja a doua conferința a Cominform. Era ticăloșilor începuse. Iar ticăloșii erau acolo, toți. Și aveau sa își arate colții. În România, mai mult decât oriunde. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Era ticăloșilor // Prolog
Nu stiu când a început. Poate că odata cu primul om. Sau cu prima crima. Poate au fost mai multe, la rând. Eu am aflat de ea mult mai târziu. Dacă părintele acestei sintagme are dreptate, atunci pentru noi ea a început in 1945. Și cred ca Petrini avea dreptate. Cele mai importante tragedii sunt cele care ating timpul nostru, cât noi trăim și facem umbra pământului. Sute si mii de ani, oamenii, generații întregi, au avut câte o astfel de era. Acum era rândul nostru.
Nu am trăit acele vremuri, de la început. Dar au fost alții care leau trăit. Și care miau povestit. Apoi a venit și rândul meu. Și acele zile, luni și ani chiar leam trăit. Și leam simțit. Copil, adolescent, aproape matur. Apoi matur.
1945, anul in care războiul sa sfârșit. Anul marilor speranțe. Pe strazi, oamenii sărbătoreau. În cele mai multe țări, un imens sentiment de usurare îi făcea pe oameni să danseze, să îmbrățișeze și să sărute străini sau cunoscuți. În sfârșit, noaptea nazistă luase sfârșit. Ce a fost mai rău a trecut. Prețul plătit a fost imens. Cifre cu multe zerouri. Dar iată, a meritat.
Da. Ce a fost mai rău a trecut. Pentru cei mai mulți. Nu și pentru noi. Noi, aici, in România, începeam un nou drum. Dar nu avea sa fie un drum ușor. Scăpasem de naziști. Și de acoliții lor. Dar în locul lor veneau alții. La fel de cinici și brutali. La fel de periculoși. Și care au distrus, in cei mai mulți dintre noi, și restul din ce ne rămăsese : demnitate, credință, iubire. Alături de speranța. Care au sădit noi ciuperci otrăvitoare în sufletul poporului. A celei mai mari părți din el. O molimă roșie de care, iată, nici azi nu am scapat cu adevărat. Malformațiile sufletelor multora, cultivate și moștenite peste ani, încă se văd. Și încă nasc urmași. Ei sunt încă printre noi, ca o boală incurabilă, ereditară. Numai ca acum au alt chip. Care îl ascunde pe cel real. Și adevărat.
Un istoric britanic comenta, intrun documentar : Nu stiu ce a fost mau crud, mai fioros și mai nedrept. Regimul lui Hitler sau cel al lui Stalin. Nazismul sau comunismul. Cert este ca pentru Europa de Est a fost de doua ori mai rău. Polonia, Cehia, Bulgaria, România... Înainte nazism, acum comunism. Nu stiu cum rezistă. (Comentariul este din 1974, de aici timpul prezent pentru ultima frază).
Privesc și acum filme și fotografii vechi. Nu privesc numai poza, de la distanță. Privesc detaliile. Chipuri ale unor oameni care credeau că au scapat de ce este mai rău. Oameni care credeau că viața va fi din nou cea de care își aminteau și toti o vor trăi în liniște. Fiecare cu soarta și speranțele lui. Chiar și cu tragediile lui. Bărbați și femei. Țărani, muncitori, studenți, profesori, proprietari sau funcționari. Dar puțini înțelegeau ce avea să vină. Iar cei mai mulți dintre ei aveau să plătească cu viața. Cu pierderea ei sau cu chinurile ei. Cu ani de temnița grea sau ani de umilința. Cu un glonț în ceafa, cu înfometare și tortură sau cu muncă de ocnaș. Era ticăloșilor incepea atunci, acolo. Și avea sa țină mulți ani. Dintre care 22 ... au fost anii mei.
(Va urma) | null | null | literature, art | arts-oriented |
In continua destramare // Dear fi sa mergem inapoi
Pe a universului timp.
Atom cu atom sa derulam
Aducandui la matca exploziei primordiale
Ca pe niste caini de razboi.
Si am privi filmul si inainte si inapoi.
Am simti oare tot ce am simtit siatunci?
Si am purta in atomii fiintei noastre
Durerea nesaturata a universului la care neo adaugam pea noastra?
Ca micrometrice variatii pe un vinil,
Ca cicatrici de ficati zilnic redeschisi,
Ca dealuri infinite pentru pietre?
Sau luam cu noi tot ce simtim?
Oricat am derula, nimic nu va mai fi la fel,
Oricat am cauta momentul acesta ne va fi si petrecut
Ca o pelicula de lichid amniotic,
Ca un voal de nunta,
Ca un sac negru.
Caci si Dumnezeu intrupat, pe cruce
Sa indoit de propriasi existenta.
Asa si noi trupati ne indoim de existenta lumii.
Si ce parfum imbietor are aceasta indoiala
Cand lumea exista doar in continua destramare. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Cal cal unde te duce? // Cal cal unde te duce?
Unde te duce când zăpada nu se topește
Când iarba nu mai crește
Şi lacrimi însângerate cad din cer
Cal cal mă poti duce undeva fericit
Vreau să plec mai departe
Acolo unde moartea nu mă poate duce
Pentru că șase picioare sub pământ nu mai este suficient de adânc
Cal cal unde te duce... undeva? | null | null | literature, art | arts-oriented |
Povestiri scurte pline de viață // Siteul de mai jos este compus din câteva texte scrise de mine din pură plăcere. Inspirate din momente personale, trecute peste pragul imaginației, alcătuiesc mici deschideri în umbra eului care se transpune în forme, cuvinte. Aștept păreri
# | null | null | literature, art | arts-oriented |
ultima promit (refuz) // sa mai scriu cuvinte fara sens
invartite in roti de piatra dintate
roase pe dinauntru de rugina cainilor.
sentimente, trebuie sa fii prost sa nu le intelegi
sa le legi sa fii primul care scrie si da legi.
curajul unui caine in fata unui burete cu care stergi
anumite nuante colorate in alb, gri de toamna
si negru viu in valente de rosu purpuriu.
Iti las atat, un gand pe care sal urmezi
si eu tot scriu
si sunt tot viu
si da mai stiu
rimez pustiu. | null | null | literature, art | arts-oriented |
ECO // Ecou de voci aud, poate nu, printre cifrele pe care le citesc, zăresc cuvinte care îmi sună cunoscut. Orice patern e bine înmagazinat orice este nou devine patern, sunete care nu au o legătură cu mine, ca un scârțâit de șine de metrou sau o sonerie de telefon care nu îmi aparține. Deschid ochii, în jurul meu oameni, unii merg în aceeași direcție cu mine deși uneori poate eu nu merg în direcția în care trebuie sau chiar dacă merg în direcția care trebuie, poate nu merg pe drumul care trebuie, acum se deschid ușile acum e, atenție se închid ușile, urmează un peron cu coborâre pe una din părți în direcția de mers a metroului. Plouă, scot cartela să intru la metrou. Scot cardul de ratb și apoi cardul de muncă, cardul de ing sau altă bancă îmi da bani în timp ce bonurile de masă au valoare fixă sub o masă (cum trebuie) pe zi. Pot fi trei mese dar cine mănâncă parizer când mai ai și copii de hrănit? Mult zahăr, precum albinele care nu observă parcă schimbarea din propiile case sau poate o colonie de furnici pregătită de război, poate e un cărăbuș sau vreun bondar care trecea sau poate nu doar trece, mai contează? Regele berii rămâne același în România în timp ce la mondiale regele fotbalului e altul. În sud regele e caldul sau dacă e mai jos sau mai sus de tropice parcă vine frigul. Încă un pic și până și cangurii or să își dea seama că până acum au stat cu capul în jos. Diferențe, divergențe, două babe la coadă la pâine în Mega Image. Celelalte imagini erau distruse demult. Mai ții minte? Dacă da, cu ce te ajută? Teai adaptat sau mergi pe același drum doar pentru că nu e neapărat greșit? Ai acceptat schimbarea sau tu ești parte din ea? Ai văzut cu ochii tăi sau crezi ce îți spun ceilalți? Ești acum aici. Pregătit de schimbare fără să schimbi nimic. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Mediocritate // Sa speri ca poti,
Sa vezi ca nu se poate.
Ethos de netoti:
Sa speri ca poti,
Sa vezi ca nu se poate.
Frica de mediocritate
Un pansament bun la toate
Cand sperai dar nu se poate.
Pe speți de giganti infipți
Sa avansezi si sa te infrupti.
Speranta este potenta, poate.
Fara civilism si civilitate
Mi se cere sa canibalizez pe nesaturate
Cadavrul cald al prezentului.
In arderea etapelor
Cenusa se revolta.
Nedreptati sperantelor
Promisiuni ca se poate.
Nasaturari dezvidate,
Ca niste naluce haituie.
Minciuni adevarate.
Coridoarele mediocritatii vuie
De morti nemurite
Si vise nevisate.
Sa speri ca nu se poate.
Terifiat vezi ca orice se poate. | null | null | literature, art | arts-oriented |
aparent si acum 10 ani era tot "3 dimineata", aproape // Doar gânduri, fară public
Sunt rușinoase parcă degeaba
Dacă secunda iți aleargă înainte ramai acolo
Și de acolo ne vezi pe toți
E ok
Dar mai sunt și alte priviri la fel de, sau mai sigure
Care iți spun altceva nu?
Greu.
Mai bine așa, parca nu sar aștepta nimeni la nimic
Ca și cum tot ce trebuie să se întâmple e simplu, natural și normal.
Ultimul rând țil las aici
Ca și cum ar trebui să iți demonstrez ceva sau să explic ceva.
E simlu,
Drumul pe care îl urmezi e singurul.
Pace | null | null | literature, art | arts-oriented |
Poate // E timpul sa ma intorc in nicaieri. Acolo unde nimic nu ma poate atinge. Pana acum am ales ce culori sa las sa ma atinga dar pictorul asta orb si surd coloreaza folosind paharul in care pensula a fost curatata intre culori ca o culoare cu care vrea, dinadins, sa ne arate puterea lui. Apoi am zis ca o sa ascult tot ce poate fi ascultat si desi sunt lucruri pe care niciunul din noi nu le poate auzi am facut un efort sa inteleg tot, dar dirijorul asta insista sa aibe toate notele care pot incapea pe un portativ acolo netinand cont ca muzica este de asemenea si spatiul de liniste dintre note. Am zis, hai sa vad, poate aici se poate face ceva. Desigur soarele mia aratat tot ce se poate vedea, acum vad tot fara sa mai pot vedea nimic pentru ca nui asa, cine are timp sa mai imparta spectrul asta pe cateva culori pe care le putem intelege toti, poftim tata lumina am auzit inainte sa nu mai vad nimic. Noroc cu florile care isi pastreaza mirosul desi de multe ori as dori sa nu simt nimic si vorba aceea cu o floare nu poti acoperi mirosul de tramvai plin vara. Am zis sa ating lucruri dar lucrurile imi arata clar ca nu ma vor, nu au glas sau forma sau miros, sunt doar lucruri egoiste ce isi pastreaza substanta ca pe cine stie ce miracol intrun univers in care insusi substanta este un mister. Poate, zic poate e timpul sa ma intorc in nicaieri. Las aici cateva cuvinte in alb pe negru pentru oricine o vrea sa mai stea pe aici. Eu m am saturat. Va pup. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Emegalcucpatratm // Ahem tandem extrem ne abatem fara sa vrem de la lucrurile la care tinem pentru ca admitem pozitii pe care le aflasem fara sa aducem in discutie locul unde ajungem
Alegem intre lucrurile pe care le apreciem si concepem multe valori pe care le credem avand grija sa nu cadem in lucruri pe care nu le cunoastem
Cuprindem in tot ce compunem lucrurile pe care le cunoastem si le recunoastem prin simpla ratiune de care dispunem
Decidem in functie de ideile pe care le deschidem si le descompunem in alte idei pe care le diferentiem pana atunci cand o sa disparem
Dormisem mult pana aflasem tot ce imi dorisem pas cu pas vazand ce dobandisem
Emitem idei pe care mai apoi le exculdem sa putem mai apoi sa evidentiem existenta noastra dusa la extrem
Facem lucruri pe care le strangem fara sa stim ca de mult gasisem lucruri pe care le imortalizasem
Infigem fara sa injunghiem in jurul nostru lucruri pe care nu le intelegem poate asa ajungem sa le vedem
Mangaiem lucruri pe care le lovisem si mergem fara sa mentinem iluziile pe care le uitasem
Ne nastem sa obtinem lucruri pe care le numarasem pana obosisem
Observasem lucruri pe care le ocolisem si le oprisem la limita pragului pe care nu il mai vazusem
Percepem pareri carora le permitem sa ne defineasca stari fara sa pierdem lucruri pentru care am putea sa plangem
Ne prefacem ca punem pret pe lucrurile pe care le promitem cand gandurile noastre pe care le producem putem sa le vedem mult mai aproape de ceea ce suntem
Radiem ca fiinta dupa ce razbatem lucrurile pe care le recreem pentru a ne fi mai usor sa le obtinem
Scoatem la iveala lucruri pe care le scriem sa satisfacem tot em
Spargem sa putem sa ne speriem de lucruri pe care le includem intrun sistem din care smulgem ideile cu care ne surprindem
Tacem astfel taiem si ucidem orice vis pe care il vedem sperand ca il vindecasem doar dupa ce neam apucat sa il vindem
Vrem sa razbatem si sa zicem toate lucrurile pe care le avem si le tinem in noi pentru ca stiusem de la inceputem cine suntem.
Ps: Stiu ca pers I plural este ram nu m. | null | null | literature, art | arts-oriented |
IN Cant A // Cuvintele zburau ca surprizele Turbo dupa ce te suparai ca pierdeai impotriva mea orice mana de barbut. Nu am putut sa fac prea multe oricum, astea erau doar cuvinte de imprumut. Daca nu ar fi semnalizat rima pe stanga cuvintele astea ar fi durut. Sensul, ca deobicei era giratoriu, intrai cand vroiai dar te uitai in urma cand ieseai ca sa vezi daca pe drumul asta mai merge cineva, spre destinatia ta. Voila ETCÉTERA. | null | null | literature, art | arts-oriented |
is feeling perplexed // ...creierul leagă șiretul craniului în jurul gâtului. Acum vise de import! Totul prefabricat, totul laminat. Căpcăuni plini de griji șușotind la gura focului, aplauze însoțite de palme în toate direcțiile. Cine pula mea a închis asta? Nimic clar, nimic concis, mai jos girafa de la muzeu având un zâmbet ucis. Las fierbinți televizoare marcate de experiențe eșuate pe hamsteri troglodiți. Niște nesimțiți. Steaguri flutură, mâna tremură, cartele de metrou în grevă, cimpanzei hirotonositi. Legi și regului împotriva firi. Moartea sclipiri. Mai sus doi bătrânei împart o banca, jumătate miejumătate țiejumătate hoție. Plâng geamurile ude de ploaie, cauza întrebi? Nimeni nu vrea să știe. Restul doar mizerii adunate peste tot, ca PSDul la protest. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Unei pietre fara viata care era destul de agitata // Tu nu stii sigur cine esti
Si vrei sati fii sosie
Cand clipa mortii o insotesti
Si astepti a ei solie
Te incurci in cuget
Tai un deget
Sari pe cal
Il musti amar
Te intorci sfarsita
Privesti uimita
Mai bei un pic
Mai plangi nimic
Sa razi in vid
Cu hohote surde
De uitare plangand ca nici nui
Maine macar
E
Si trec si ele
Clipele din viata ta
Cand drumul nu exista
Cand fumul inca persista
Ca o petala moale
Intre realitati
Si manji de cai
Nepotcoviti
Netrebnici din nascare
Cu ochii umezi limpeziti
Si rosii de smaralde
Mai mergi un pic
Mai stai un pic
Tentorci in zare
Acolo de unde ai venit
De nui nimic
Nui nimic
Pic, pic, pic... | null | null | literature, art | arts-oriented |
Femei // Imi plac femeile frumoase cu respect de sine scazut. Asta inseamna tarie de caracter. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Hapidum (fara dia critici, am eroarea 404 pe diacritice.ro) // Azi. Planeta. Pamant. Nicaieri mai exact, aproape nicicand daca am vorbi in timpi cosmici. O realitate unica, apasatoare pentru majoritatea oamenilor. Aici fie exista un raspuns pe care nu il accepta nimeni fie exista un raspuns acceptabil pentru fiecare fie paradoxal cumva, amandoua. Desi toata lumea confunda moartea cu finalul si isi turna acolo toate frustrarile, ura si neimplinirile, Hapidum aflase ca prin acceptare, prin iertare, prin uitare, toate mortile astea pot fi trecatoare. Conform logici actuale si a sanselor cosmice oricum niciunul nu ar trebui sa fie capabil sa isi gandeasca propria existenta asa ca ganditul la moarte nu ar trebui sa fie posibil, drept urmare Hapidum sia propus sa nu fie trist pentru niciuna din astea. Resemnarea este pentru cei care au realizat asta dar tot nu o accepta. Resemnarea nu e o acceptare activa si pentru cei care nu pot gandi in termeni pozitivi o situatie negativa resemnarea este o acceptare pasiva. Acestea fiind spuse Hapidum isi puse a doua cravata deoarece felul in care esti imbracat este important pentru fiecare in parte si papion cu o singura cravata nu se mai vazuse pana atunci. Multi spuneau despre el ca se chinuie prea mult altii ca nu se chinuie deloc, Hapidum vroia doar sa treaca neobservat in toate gesturile inutile pe care le facea, precum cel cu cravata deoarece nui asa, e greu sa pari viu intro lume de oameni aproape morti. Pentru Hapidum florile cantau si pasarile miroseau frumos nu doar primavara. Iarna era un sfarsit acceptabil. Atata timp cat o vezi. Hapidum era trist deoarece cineva ii zisese ca altcineva zisese ca fulgii de zapada reprezinta cenusa ingerilor. Acest lucru nefiind posibil pana atunci nici macar in imaginatia lui. Oameni tristi spunand lucruri triste, atat de banal, fiecare era anormal intrun mod cat mai normal si asta il facea pe Hapidum sa fie cel mai banal. Tristetea lui era zambetul nedezlipit de pe fata, privirea mereu trista si vocea calma in orice situatie data. Lui Hapidum ii placea uneori sa stea singur la o masa de patru persoane deoarece putea oricand sa se priveasca in fata sau sa fie la dreapta sau stanga lui in functie de scaunul pe care statea. Lui Hapidum nu ii pasa ca Einstein a spus ca un om nu poate fi in acelasi timp in doua sau mai multe locatii posibile, nu credea in timp si asta il facea sa zambeasca cu si mai multa indarjire. In orice punct al istoriei de pana atunci omenirea nu avusese dreptate cu privire la evenimentele sau descopririle pe care avea sa le faca omenirea pe viitor. Imprevizibilitatea asta fiind singura constanta care il facea sa se simta bine. In timp ce ceilalti oameni se agatau de zei din trecut Hapidum radea de zeii din viitor. Unde aveau sa se termine toate acestea? Nicaieri, pentru Hapidum lucrurile nici nu incepusera inca. Cu un picior pe Big Bang si cu celalalt atarnand agale in gol Hapidum prefera sa mearga decat sa stea acolo. | null | null | literature, art | arts-oriented |
10 Iunie Ziua Eroilor // Scrisoare
Dragii mei, vă zic rămas bun,
Am plecat să fiu carne de tun.
Un război lansat de un nebun,
Se visează un conducător bun.
Dar nu vă faceți griji,
Am ofițeri foarte viteji.
Care nu te lasă baltă,
Nu renunță niciodată.
Am să mă întorc acasă,
Să fie mâncare pe masă.
Pentru că de mine vă pasă,
La inamici nu le cad în plasă.
Astăzi este 10 Iunie, sărbătoare pentru poporul nostru, ziua în care manifestăm stimă și respect pentru cei care au făcut sacrificiul suprem pentru Patria lor. Poezia pe care ați citito a fost scrisă de către mine după ce am citit Scrisoarea veteranilor de război, o găsiți pe siteul atașat Am citit acea scrisoare cu ani în urmă, singura diferență este că numărul afișat scade în fiecare an. Am avut onoarea și privilegiul să stau de vorbă cu Domnul Simion, un Român adevărat, care atunci când Patria La chemat la arme sa prezentat. Deși este Ziua Eroilor, Glorie Eternă Lor pentru ce au realizat și au vrut să realizeze pentru Patrie, orice țară este construită de către veteranii de război. Sfatul meu este dacă știți vreun veteran sau văduvă, faceți o faptă bună și stați la o poveste. O să le faceți ziua mai frumoasă și vă garantez eu din singura mea interacțiune cu un veteran, o să vedeți ce înseamnă un caracter adevărat. Precum iam zis Domnului Simion, eu sunt doar un individ, venit să vă vadă, să își satisfacă curiozitatea, luați aminte, Patria nu va uitat. Nu sunt afiliat Mapn, de carieră sunt Inginer CTC în lumea calculatoarelor, dar tata a ieșit la pensie Colonel, Armată am făcut de când sunt mic dar am vrut altceva de la viață așa că mam armat cu condeiul și am scris. Ca și încheiere, Quintus Horatius Flaccus, poreclit la noi Horațiu a scris:
Dulce et decorum est pro patria mori | null | null | literature, art | arts-oriented |
Salutare // Pentru cei interesați de ce am scris până acuma, 44 de postări (poezii și povești) am să vă rog să intrați pe Ce are poză înseamnă că îi o poveste, vă recomand Domnișoara cu părul de aur, ca și început. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Aproape, vis erotic // O vad acum, lumina e o stea
Ma calca, cioburi strambe privirea mea
Paseste usor pe mine, covor de catifea
Din spate o vad, e diavolul din ea
Picioare dulci, in jurumi catifea
Zambeste dulce, miere in privirea mea
Se misca usor sub mine, e diavolul din ea
Departe in vis, lumina e o stea
Ceva tarziu, lumina a fost o stea
Judecata rece, firori privirea ta
Voma amara, covor de catifea
A ras acum, diavolul en mintea mea. | null | null | literature, art | arts-oriented |
No, am îmbătrânit astăzi (o retrospectivă) // Astăzi conform certificatului de naștere, am împlinit frumoasa vârstă de 32 de ani, toți acești ani locuind în Ardeal și am început cu un sincer no, să evidențiez faptul că mam născut la ClujNapoca.
Deși am copilărit în Deva și facultatea am făcuto în ClujNapoca, decizia de a râmâne în Ardeal a fost a mea, că până la urmă Pâmântul îi mare și cineva trebuie să îl prășească, vorba celor de la Vacanța Mare. La 32 de ani sunt bătrân și dacă anul nașterii îți începe cu 1 și tu ești bătrân, fără supărare menționez, mam născut întro țară care în anul 2021, ca și denumire oficială nu mai există. Dar neamul românesc, a existat înainte de mine și va exista întro formă sau alta mult după ce eu voi părăsi această lume. Deși am împlint 32 de ani, eu voi rămâne mereu copil, copilul lui mama și tata. Dar 32 de ani, reprezintă ultimul an în care copilăria este mai aproape decât pensia, zic asta că la 33 de ani și dacă nu crește vârsta pensionării, pensia îmi este mai aproape decât copilăria. Urmează să citiți o listă, cu ani atinși și ce am realizat la vârsta respectivă. Ani din care îmi amintesc ceva, posibil să fie greșiți ca periode, dar fapte trăite, dar nu întreaga existență pe aceste meleaguri românești.
Scurtă recapitulară:
\3 ani, prima amintire a mea pe această lume, cutremurul din Iulie 1991 în Deva;
\7 ani, primit cheia la gât și mergeam la școală singur și așteptam cu nerăbdare să vină părinții acasă de la muncă, tot singur, chiar dacă după ce a 3 zi de mers la școală, am aflat pe pielea mea cum funcționează un paratrăznet, blocul de lângă mine fiind lovit de trăznet;
\12 ani, am descoperit că dacă prăjești un morcov în ulei acesta devine dulce;
\14 ani, făcut buletinul și încasat prima alocație, primii mei bani munciți din ceea ce privește statul român;
\16 ani, făcut școala de șoferi pentru motocicletă, categoria A1;
\17 ani, am avut bucuria să îl cunosc pe cel care o să îmi devină cel mai bun prieten, apoi am devenit licenţiat (brevetat) ca paraşutist sportiv;
\19 ani, obținut permis de conducere, mia fost furată motocicleta, căzut cu alta și un wheelie accidental, început faculatea și am învățat să iubesc pe cineva;
\20 ani, învățat că dragostea după ce își urmează cursul, se stinge;
\21 ani, inspectat o locomotivă, suit pe ea și văzut pantografrul în acține;
\22 ani, inspectat o hidrocentrală;
\23 ani, băută cu un profesor, pe banii dânsului;
\24 ani, finalizat cursurile facultății;
\25 ani, început cariera ca și inginer CTC;
\26 ani, organizat un eveniment caritabil unde am urcat pe scena Casei Culturale A Studenților din ClujNapoca, șă împărtășesc lumii, comedia, poeziile și clipurile realizate de către mine;
\27 ani, devenit autor publicat prin eforturi proprii, volumul de poezie ia naștere și își găsește culcuș tipărit pe hârtie, obținut diploma de licență de la facultatea la care am studiat;
\28 ani, participat la o petrecere privată cu invitat special, o celebritate, organizat o masă restrânsă și privată doar eu și alte celebrități, părăsit țara pentru un concediu, diagnosticat cu hernie de disc;
\29 ani, primul meul proiect muzical un EP atinge urechile ascultătorilor doritori, plus încă 4 singleuri lansate;
\30 ani până astăzi, pictat, desenat și scris în continuare, trâind viața așa cum trebuie.
Nu că mă laud cu ce am făcut, dar mă laud. Am realizat atâtea lucruri relativ unice dintrun singur motiv, am vrut să le fac și atunci când nu pui banul pe primul loc ești dispus să încerci orice, niciodată nu știi de unde sare iepurele.
Ca și încheiere, dacă vrei să faci ceva, pornim cu ce ne zice Matei în Biblie Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Să ne motivăm, Luchian în versuri ne spune Ochii văd, inima cere și mâna are putere. Iar pentru că lumea este menită celor care visează, Arssura a zis cel mai frumos în melodie Vreau două prietene să mă înțeleagă amândouă Să ies cu una când e soare și cu una când plouă... | null | null | literature, art | arts-oriented |
am scris o poezie // nici călare, nici pe jos
nici cu pula pe la dos
pula pula pula pula
pula pula lu gerula
pula | null | null | literature, art | arts-oriented |
Roman nou // Am început să scriu un roman și am fost inspirat să scriu după 10+ ani de o reclamă de pe Reddit la un forum nou dedicat scriitorilor (nu am nicio legătură cu creatorul acestuia).
Pentru că pe lângă text iubesc formatarea, bold, italic s.a.m.d. și consider parte din tiparul meu de scriere, las direct link. E la început, abia primul capitol. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Reverie // În arca timpului pierdut în clepsidră, călătorind pe câmpul de maci îndoit ca un vechi papirus, corpul i se risipi între catarge urmând lumina Farului din Alexandria.
Precum căderea fluviului înghețat de pe munte între două epoci preistorice, trupul îi rămăsese ca și urșii de peșteră, împietrit în stâncă.
Câinii de coastă dezgroapă altarul, poamele crude se coc între ploi, din paharul cu rouă fermierii extrag melasa, pe piscul cel alb se înalță miraj de ninsori.
Copitele mânjilor sparg liniștea serii și clipele de cristal se încovoaie ca ceara, în liniștea plopilor ninși timpul își descarcă povara. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Eroul // Saluta pe toată lume. Avea barba albă. Făcea plecăciuni ca un veritabil actor la finalul piesei. Purta decorații. Nu știam din câte războaie se întorsese. Mergea clătinat. Umbla prin ploaie și ținea lungi disertațiii în fața coșului de gunoi. Dacă se enerva intra în magazine și înjură pe toată lumea, nu ținea seama. Când îl dădeau afară începea să urle. Se tânguia, striga *Uaaaaaa, uaaaaaa!* ca un fel de sirenă.
Se preumbla prin cartier ca o nălucă, avea sufletul precum pâinea coaptă. Le explica părinților cât de mult reprezentau copiii pentru el. Încercă să îi prindă în brațe și să îi sărute bătrânește pe ochi. Aceștia fugeau din fața lui ca din calea ghionoaiei, cei mai mici începeau a plânge.
Știa limbi străine. Când întâlnea turiști umblând cu rucsacul în spate se ducea de îndată înspre ei săi întâmpine cu căldură și ospitalitate și le spunea *Hello!* și *Heil Hitler!* *No, Heil Hitler no!* îl corectau aceștia.
Obsinuia să intre în transă ca un prooroc. Când zăcea tăvălit pe jos în spatele cârciumii de lângă Hotel Aurora dădea citate din *Mein Kampf*, zicea răspicat și continuu *Maaain, maaain!* Pisicii arondați pe la casele din vecini îl priveau cu mirare, apoi îl înconjurau și încercau să îl prindă în joc.
Avea căile lui acoperite de mister, nimeni nu a încercat vreodată să îl abată. Nu a avut casă și nici stăpâni. Când lau adunat de la marginea drumului iau pus o cruce de metal pe piept și lau învelit întrun sac de rafie. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Monstrul de lac // Nu era om, era ursul de cavernă cu cap de hienă, era monstrul de lac. Te privea cu dispreț așa cum probabil îl priveai și tu pe el, dar încerca să păstreze normele politeții și ale bunei purtări. Râgâia gros și grav, scotea gaz de seră pe gât. Avea numeroase tentacule cu care servea ceaiul. Îți turna și ție în ceașcă înfășurânduți brațele pe după gât, cu o mână punea zahărul cubic, cu alta învârtea cu lingurița, cu alta tăia felii de lămâie, cu alta te mângâia pe ceafă, cu alta te trăgea de păr, cu alta îți băga bețișoare de chibrit înfășurate cu vată în urechi.
Erai dezgustător în ochii lui ca orice om mediocru și ipocrit, te privea cu desconsiderare văzând cum te străduiai să nu tragi un pârț. Te acuza de cabotinaj. Dacă ar fi putut țiar fi dat jos chiloții și tear fi plesnit cu tentaculele peste cur, dar își jurase să păstreze aparențele. Lingea de pe jos marmelada cu limba sa zguroasă și plină de inflamații, apoi scuipa peste tot în jur dâre cleioase și uleioase. În realitate limba sa era fină ca a unu duce, doar tu o vedeai în mod distorsionat, pentru că erai om, o ființă inferioară și vrednică de milă.
Făcea conversații savante, îți vorbea despre Goethe, Kant, Schiller, Hegel, chestii pe care tu nu le înțelegeai. Avea patru ochi, cu unul privea infinitul, cu unul putea vedea mult în viitor, cu altul privea în trecut, iar cu cel de al patrulea rămânea lucid în prezent. Urca pe masă și cânta un fragment dintro operă celebră izbind cu coada în farfuria pentru desert în timp ce tu te chinuiai să îți amintești despre ce lucrare este vorba și cine e autorul. Aveai găuri în șosete, dar purtai pantofi de lux, asta nui plăcea la tine.
Prinse furtunul întro mână și începu să soarbă cu nesaț apă de balta cu lipitori. Îți surprinse cu ochiul său ager privirea dezaprobatoarea și spuse *Am fi putut la fel de bine să fim tu monstru și eu om și nu ar fi fost nicio diferență. Țiaș fi părut la fel de dizgrațios ca om așa cum îți sunt ca monstru, e doar o chestiune de percepție din care nu poți ieși pentru că ești total lipsit de luciditate, o ființă neglijabilă și plictisitoare până la urmă. Data viitoare cum crezi că o să fie? Ori poate ai iluzia infinitului?* Scuipă în nămol apoi se afundă în apa lacului răscolind mâlul și lăsând în urmă bulbuci și o dâră de speranță în calea umanității. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Tigrul cu dinții de sabie // Avea sângele colorat în albastru cu vopsea Galus. Sâmbăta dimineață se ridica din mocirlă, pornea cronometrul, fierbea pentru două minute un ou de pasăre Dodo, își punea cravată și papion. O lua înainte pe Lăpușneanu, printre linile de tramvai. În stație văzu o femeie cu plete blonde purtând o pelerină roșie. Roșu reprezintă sângele vărsat de eroii neamului.
Îi plăcea să hălăduiască prin anticariate cu un pachet sub braț, să caute timbre, clasoare, să adune chiștoace de țigări de pe jos. În pachet avea bomboane de ciocolată cu rom îmbibate cu otravă. I le ducea infamei.
Intră întro galerielibrărie. Era un vernisaj cu lansare de carte, un nou volum de Nusfad Erectus. Îi plăceau lansările de carte, așa încât rămase să asculte. Un bărbat rotofei, mic de statură, cu monoclu și barbișon, îmbrăcat în costum de gală cu pălărie de pai ținea un discurs. La rever purta o garoafă galbenă. Galbenul reprezintă holdele de grâu îmbelșugate treierate și secerate pe întreg cuprinsul patriei noastre.
Bărbatul aflat în mijlocul încăperii spuse:
>*Brațul greu al istoriei lovi din nou cu o forță neîndurătoare. Au căzut mulți. Iau pus în sicrie pe care leau scufundat în câte un pahar cu apă. Celor adormiți li se înaltă întotdeauna ode de glorie. Fețele albe ca varul mâzgălite cu ruj rostesc fraze emfatice pe care nu le pricep. Sunt puse acolo de decor, nu au judecată, privesc în gol, rostogolirea timpului vântură nisipul în clepsidră, șopârlele se avântă grăbit în gaura de peșteră. În jurul lor au construit ziduri curbate de marmură. Deasupra soarele strălucea cu lumină rece de neon. Un violoncelist îmbrăcat în mantie de cașmir schimba acordurile între finit și infinit. Bourul alb privea de pe munte. Ningea cu zăpadă vulcanică.*
Lumea aplaudă și ceru autografe.
Își luă corn franțuzesc cu ciocolată belgiană înainte de a continua drumul. Intră în cartierul muncitoresc. Blocurile gri erau acoperite cu afișe politice. Urcă până la etajul patru și sună la ușă. Deschise infama. Avea pletele lungi, în valuri și ochii albaștri. Albastrul reprezintă cerul senin al patriei noastre privit cu încredere de oamenii muncii care înaintează biruitor spre comunism. Dădu *Bună ziua!*, îi ura *La mulți ani* și îi întinse bomboanele. Aceasta îi mulțumi și îl invită înăuntru, dar el refuză politicos.
Coborî scările în grabă cu mâinile în buzunare. Se duse până la chioșcul de ziare săși cumpere semințe prăjite și ziarul *Tinerama*. *Undeva întro văgăună trebuie să se ascundă tigrul cu dinții de sabie* îi spuse el vânzătorului. Se uită la ceas. Nu trecu mult și se auzi sunetul de sirenă al ambulanței. | null | null | literature, art | arts-oriented |
A șasea meditație despre iubire // Dragostea este aici. Am văzuto chiar eu sub un butuc uscat de plop. La dreapta ei zăceau toporul și un cap viu de rață sălbatică, la stânga, un cotor de măr, o tricicletă ruginită și o legătură de salată. Oamenii din curte nu o puteau vedea, erau prea ocupați cu datul grăunțelor prin râșnită pentru păsări, ori în magazie cu reparatul unei sobe vechi de teracotă.
Era frumos afară: 25 de grade celsius și adiere ușoară de vând, dar dragostea zăcea în continuare pe pământ. Așa cum stătea întinsă la dos, după ploaie se formase o băltoacă, și dacă nu ar fi fost ridicată mai repede, ar fi ruginit, fară doar sau poate. Așa încât mam hotărât a doua zi să o scot de acolo, chiar cu riscul de a mă mușca un șoarece de deget, să o dau la smălțuit și mai apoi la aurit la marii meșteri aurari. Acum, arătând ca nouă, mam gândit să țio ofer ție ca dar de nuntă, împreună cu rochia de mireasă a bunicii și cu o coroniță din flori de dalii și margarete.
La nuntă au venit un bursuc, zgripțuroaica, patru femei cu batic din satul vecin, un saltimbac, un viezure, fierarul și lăutarul. Sa dat mezel, o felie de tort, zeamă de lămâie, vin de cramă și busuioc. A cântat cumătra Lia, au jucat ielele să aducă ploaia. Clovnul ursuz a dat cu zarul. *O să aveți casa plină de copii și noroc cu carul.* | null | null | literature, art | arts-oriented |
RACHETE // Ziua mea e noaptea
O noapte ploioasă de mai
E ziua în care mor copacii
Și ziuan care plouă alb
Mam născut demult, departe
Numele nu îl mai știu
Între câmpuri scrumurii
Și priviri amare, gri
Pe podelele de fag
Lanceput viațami trăiam
Noaptea le cerunstelat
Mă uitam și măn trebam
"Oare punctele de gheață,
Ard ca sufletul din nori?"
"Oare sunt foarte departe,
Sau iun loc și pentru noi?"
Am crescut în case grele
Cun ecran fără culori
Care când se făcea seară
Viața îi sclipea din nou
O fetiță cu pâr gri
Fugea prin păduri de pin
Șiun bătrân cu păr de ață
Prezenta știri despreo rață
Rața se dădea prieten
Și tovarăș și amic
El zicea că ne dă pâine
Și o casă să dormim
La televizor mereu
Auzeai printre aplauze
Un discurs tactil cun ger
Care te marca pe viață
Șin priviri o mai zăreai
Când la coadă așteptai
Și plângea și te rugai
Poate o să plecen iad
În '89 a plecat
În spre iad, cun glonț în cap
Și lau luat șiau preparat
Libertate pentru stat
Între timp am tot crescut
Am fost șoim, grăbit, pierdut
În clase stăteam, visam
La planete tot priveam
Întro clasă la parter
Aveam telescop din fier
Care te ducea departe
Te făcea să zbori pe Marte
Dintre câmpuri am zburat
Șin parc am aterizat
Încă sper să împlinesc
Visul din satul cel vechi
În clădiri pierduten timp
Caut planeten cărți și vin
Zilen biblioteci studiez
Nopți în bar încep să pierd
Nam mai învățat demult
Planete încep să uit
Între sticle mam pierdut
Mintea miai fugit pe culmi
Pierd la poker
Beau un pic
Mă bucur de viață și timp
Când văd sticlele de vin
Am plecat din sat visând
În oraș devin pierdut
Lupt că să devin ceam vrut
Dar vinul e tot mai bun | null | null | literature, art | arts-oriented |
A cincea meditație pe tema iubirii // Precum o ancoră de argint coborâtă din lună pe fir curb de păianjen regal de către doi fii risipitori ai unei nopți cu fildeș roșu, prin pământ și epocă preistorică, tânără fiică a naturii născută din visele unui zeu boem cu pană și liră, cobor acum înspre tine.
Dar dragostea nu este oare asemenea unei herghelii de cai sălbatici în flăcări, alergând prin pădurile dese ori peste întinsele stepe, trecând cu îndrăzneală prin vâltoarea râurilor învolburate, sărind pe deasupra copacilor răsturnați de furtuni, gonind mereu înainte, înspre pășunile verzi încălzite de soare?
*Nu* | null | null | literature, art | arts-oriented |
Voyeur II // O urmăream discret, tu nu ai înțelege, întotdeauna cu doi pași în urma ei îi adulmecam parfumul de fructe al pielii, din părul său se scurgeau petalele florilor. Bărbia ascuțită, fruntea înalta, în chipul său se ascundea căderea de rod a pomilor. Urcam în același autobuz, mă prefăceam că citesc ziarul, în geam i se reflecta chipul ca în oglinda unui lac. Mă ascundeam în spatele copacilor, mă furișam printre frunzele căzute ca un șarpe, de pe tălpile ei se desprindeau petale de lumină.
Avea părul negru căzut până la umeri ale cărui vârfuri se arcuiau fin. Purta strâns pe corp o bluză de mătase de culoarea castanelor cu motive florare ca niște gravuri delicate. Parfumul ei hipnotiza timpul, cădeam în transă ca un șaman, mă gândeam oare cum ar fi săi pun mâinile pe țâțe.
Urcam scările în picioarele goale. Când ajungeam în fața apartamentului său lipeam urechea de ușă ca să aud fiecare țipăt al extazului, trăgeam cu ochiul pe gaura cheii. Pe scara blocului era un ficus tânăr îngrijit de vecina de la ultimul etaj.
Sâmbătă dimineața mă invita înăuntru și mă servea cu ceai cu aromă de cardamom. Ceainicul era decorat cu motive indiene. În sufragerie avea o bibliotecă din lemn de cireș care acoperea un perete și jumătate. Mă duceam la să mă uit la cărți. Îmi alegeam Anaïs Nin, Guillaume Apollinaire și Marchizul de Sade. Pe geamul larg deschis se auzeau vrăbiile cum își făceau cuib. Diminețile de vară aveau farmecul paradisului.
Când suna la ușă mă ascundeam în dulap. Dulapul era făcut din lemn masiv de fag, făcea parte dintrun set de mobilă veche de pe vremea boierilor. Bărbatul avea tatuat pe spate doi balauri care se înfruntă unul pe altul suflând pe nas flacările infernului. Avea o cicatrice adâncă pe gamba stangă și venea întotdeauna la el cu un piton birmanez încolăcit în jurul taliei. Aveam un pumnal turcesc cu care trasam linii curbate în ușa dulapului în timp ce îi priveam.
Mă întorceam acasă prin cartierul industrial, zidurile de plumb ale uzinelor își înfingeau colții în bordura trotuarelor. Intram printro gaură pe teritoriul abandonat. O locomotiva ruginită cu vopseaua crăpată de timp era înghițită de tufe de trandafir sălbatic. Mecanicul avea forma unui schelet cu pielea neagră, mumificată, joben cu garoafă roșie și pipă olandeză de briar.
Zgâriam cu ghiara tabla vagoanelor, cioaburi de sticlă zimțau marginea geamurilor. În sala motoarelor rugina pigmenta fierul în nuanțe tomnatice. Cuiele și șuruburile zăceau întinse pe jos precum niște fructe metalice. Mușcam cu colții din lanțurile grele ce se desprindeau din tavan. Cuțitul era plin de sânge. | null | null | literature, art | arts-oriented |
A patra meditație pe tema iubirii // Bună ziua,
Eu nu știu să citesc în ochi. Eu sunt inginer. Numai Doru Pârv știe să citească în ochi și în stele (clarvăzătorul Doru Pârv, acuzat că a violat o tânără de 19 ani în timpul unui ritual de relaxare, a fost eliberat condiționat după ce aproape șia dus la capăt pedeapsa de patru ani de închisoare la care fusese condamnat).
Mie îmi plac ochii tăi de culoarea simerdalitei. Îmi place să te privesc pe furiș cu binoclul pe fereastră cum te dezbraci și miaș dori să locuim împreună întro colibă pe o insulă exotică. Țiaș prinde flori galbene în păr și teaș plimba cu pluta printre rechini. Ar fi foarte romantic. Seara am cutreiera printre palmieri și arbori de cafea și neam uita la canibali cu pregătesc cina. Poate ne vor invita și pe noi la ospăț. Când fiertura dă în clocot vom cânta cântece pionierești.
Dacă și tu mă iubești vom face o nuntă mare, vom chema taraful care va veni cu bricul Mircea și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți.
Конец | null | null | literature, art | arts-oriented |
Alfred Nobel // Alfred Nobel a fost un băiet de pe la noi de la Blăgești. El era un copil cuminte și sârguincios și lua numai note de 9 și de 10, facândui mândri pe părinți. Întro zi de vară, pe când era afară la joacă, ia venit ideea să bage niște nitroglicerină întrun dop de plută și săl învelească în hârtie de ziar. Pe de o parte și de alta a pus tutun și sa dus la tat'su careși făcea veacul la crâșma *Două steaguri* și ia zis căi trabuc. Tat'su, care era deja amețit bine de tot, a zis: *Cei ăia uăi, ia dăo'ncoace!*, și a dat so aprindă. Șiatunci *Boooooooomm!* toată crâșma a sărit în aer. Și așa a fost inventată dinamita.
Ce bătaie șia luat Nobel a doua zi nici nu mai zic. Iau trebuit trei săptămâni săși revină. Dar apoi, când sa făcut mare, a făcut o grămadă de bani din trafic cu grenade în Irak și Afganistan. La moarte șia lăsat prin testament averea ălora mai deștepți din anii următori cărora leor veni în cap câte o idee la fel de năstrușnică ca a lui care să ducă la progresul umanității pe culmile cele mai înalte ale capitalismului. Obiceiul se păstrează până în ziua de azi.
Fragment din *Istoria secretă a lui Alfred Nobel* de Okaku Nude Magazine | null | null | literature, art | arts-oriented |
Octavian Augustus // Dar nu te îngrijora, sunt și eu conectat la realitate. Am carte de muncă, am job la care mă duc în fiecare dimineață îmbrăcat în costum de ie cu papion mov. Merg și eu prin oraș, mă uit prin magazine la rubrica de reduceri, prin bazare, mă întâlnesc față în față cu oameni pe care încerc să îi tapez de bani. Când întâlnesc pe cineva cunoscut dau *Bună ziua!* dacă e domn și *Saru'mâna!* dacă e doamnă, ca orice băiat politicos. Regulile politeții și ale bunei purtări leam învățat vara pe stadion și iarna în cârciuma de după colț. Am și eu *hobby*\uri la fel că toată lumea: îmi plac animalele preistorice, florile, tiribomba, plantele medicinale, să sparg geamuri, să arunc cu ouă și cu gogoșari de la etaj, să ajut bătrânii să treacă strada și să scrijelesc pereții de pe hol. Când deschid ușa de la debara îi găsesc acolo pe Valerica și Costică ascunși, mănâncă murături direct din borcan și toarnă pe gât alcool. Sunt o persoană sociabilă, am mulți prieteni pe care obișnuiesc să îi vând ca sclavi la Bursa de Mărfuri de la Sibiu.
Altceva despre mine ce pot să îți mai spun? În general folosesc pasta *Colgate dual floruri* pentru a avea dinți albi și sănătoși. Îmi plac *gadget*\urile și folosesc tehnica de vârf. Trimit mesaje în plic prin porumbei zburători conectați direct la satelit. Așa cum am fost învățat la scoală, folosesc cuțitul și furculița pentru a mânca supa de legume din oală, iar oasele din pește le extrag folosind tehnici voodoo și meditația transcedentală.
Cam atât deocamdată. Alte lucruri ți le voi spune altă dată, după ce vom fi mâncat împreună cate un baton de ciocolata și vom fi sorbit răsăritul soarelui așezați lângă o piatră. Acum mă duc în poiată, privesc cloșca cu puii de aur și adun ouăle în covată. Odată, o vacă, lată, un câine latră, iată, iarba mată, iubeam o fată, călare pe roată, o pată vărgată ca o gâscă beată, arată, șatră.
Acum este trimpul să îmi spui și tu despre tine lucruri îngrozitoare și inimaginabile de către mine, ori lucruri delicate și fermecate, de bine. Adunăle pe toate întro scrisoare parfumată și trimitemio dedicată, pe adresa pe care o voi ascunde întrun tort de înghețată.
Și încă ceva, ca să nu uit înainte să mă duc să beau un suc de portocale la cramă: numele meu este Octavian Augustus, precum vestitul împărat din vremea romană. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Stimabilul // În România, în zilele de sfârșit de mai și început de iunie plouă cu ceai parfumat de mentă de culoarea smaraldului, umplând atmosfera cu o aromă ademenitoare, fenomen meteorologic unic în întreaga lume. Stropii parfumați cad lent ca puful de pasăre, iar când ajung pe pământ se izbesc în forță spargânduse în mii de așchii fine precum mărgelele de sticlă lovite cu ciocanul.
Mă întorceam din centru de la o întâlnire importantă cu o curtezană. Pavelele trotuarului erau încă umede de la ploaia caldă de vară care înviorase orașul prăfuit. La un moment dat, pe drumul sinuos printre restaurante, baruri și ceainării, ochii îmi fură furați de silueta unei dame care se întorcea de la gimnastică împreună cu o însoțitoare care ar fi putut săi fie chiar fiică. Femeia purta o pereche de pantaloni crem strânși pe buci cu o noblețe extremă, punândui în evidență detalii pe care numai marii artiști ai renașterii ar fi fost în stare să le înfățișeze în sculpturile lor în marmura de Carrara. Imaginată parcă de un maestru nebun și genial în același timp, această piesă unică de vestimentație oferea cea mai explicită viziune asupra corpului uman de la începutul timpului și până acum, deoarece femeie care o purta părea a se înfățișa în văzul tnostru în genuinitatea frumuseții sale originare. Ei bine, părea goală de brâu în jos, ca să fiu mai specific. Mergând hipnotizat în spatele ei, văd la o masă stradală, în fața unei cafenele, o familie tânără cu un copil.
Bărbatul de la terasă o urmărește indeung defilând feeric în colanții ei grațios strâns pe cur, se întoarce larg de pe scaun, urmândo cu o privire lungă, uimită și fluieră. Doamna de alături, inițial surprinsă, îl privește apoi aprobator și, cu un zâmbet discret, îi spune jovial: *Nesimțitule!*
Mă opresc în fața acestora, îmi scot pălăria de epocă pe care o port numai la ocazii speciale și fac o plecăciune adâncă: *Felicitări, dragul meu domn și stimată doamnă, pentru această atitudine firească pe care o aveți față de frumusețile naturii. Oare ce ar putea fi mai încântător decât acei oameni care știu să se bucure de viață în ciuda tuturor prejudecăților și a ipocriziei acestei societăți?*
În acel moment, cântecul păsărilor păru să se audă mai puternic și mai melodic, depășind sunetele metalice ale străzii, subliniind semnificația acestor cuvinte. Bărbatul se ridica de pe scaun și mă pocni cu pumnul direct în nas. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Oracol // >(sau cum am răspuns eu oracolului Roxanei pe tema iubirii când ni la dat la toți să îl completăm după ce am terminat clasa și am plecat bucuroși în vacanța de vară)
*1. Tatuaje și cercei: Cum ți se par? Ai așa ceva? Care crezi că sunt zonele cele mai interesante?*
Acestea sunt foarte minunate și foarte drăgăstoase, mai ales cerceii din os puși în nas și tatuajele cu Duffy Duck și Bugs Bunny în apropierea zonelor erogene. Zonele cele mai interesante ar fi: zona crepusculară, zona zoster, zona de maximă securitate, zona inghinală, zona parietală, zona occipitală, zona întunecată și, nu în ultimul rând, zona circumvoluțiunilor cerebrale.
*2. Cât de importante sunt stilul și moda în viața ta? Pe unde te situezi în acest domeniu?*
Stilul pentru mine este foarte important, drept urmare eu sunt pe stil nou, nu ca frații noștri de peste Prut care în continuare sărbătoresc pe stil vechi. Moda este importantă, mai ales în situațiile extreme, adică e important să nu aplicăm moda de vară în timpul iernii și invers ca să nu părem demodați și noi, băieții, să nu mai fim pe placul fetelor. În acest domeniu mă situez pe ici pe colea.
*3. Ce melodie sau artiști sunt pe lungimea ta de undă? Ce carte tea impresionat? De ce?*
Pe lungimea mea de undă se află artiștii adevărați, de public apreciați și de critici respectați, artiștii valoroși și cu lumea respectuoși, dar și artiștii cei cuminți careși spală ai lor dinți. Cartea care ma impresionat cel mai mult este *Analiza matematică* (volumele I și II) de Alexandru Neagu din pricina că oricât de atent am citito, nam reușit să înțeleg nimic înafară de titluri, dar și pe acelea leam uitat.
*4. Povestește o amintire din copilăria ta.*
Copchil fiind, bunul Dumnezeu mia dat ocazia să întâlnesc oameni blânzi și minunați, chipuri dragi și prietenoase ce prin iubirea lor nețărmurită și generozitatea lor miau asigurat o viață plăcută și răsfățată, mau ajutat să cunosc valorile moralei și ale credinței adevărate, mau sprijinit în căderile mele, mau îndrumat pe drumul cel bun. Sunt întâmplări cu bunici, cu părinți, cu unchi și mătușe, cu dascăli minunați cu oameni de omenie și nu maș putea opri doar la o singură întâmplare. Ar trebui sămi povestesc întreaga copilărie. Imaginile cu gradina bunicilor cea plină de flori încântătoare, paradisiace parcă, cu bunica ce mă ținea cu dragoste în brațe, cu tata ce mă purta cu sania în întreg orașul, cu barba aspră a bunicului ce îmi săruta obrazul, cu ochii calzi ai mamei ce mă îngrijea când eram bolnav, imagini cu primul răsărit de soare văzut la malul marii plimbanumă împreună cu nea' Petrică îmi sunt mereu vii în minte și în suflet.
*5. Cum tear descrie prietenii cei mai apropiați?*
Om simetric, nerarefiat în spațiu, calm, selenic, neprotoblastic, atenuant, himeric, bun precum pâinea dospită, abstract, dar oare stiu că îmi petrec nopțile în lupanarele din Babilon?
*6. Vezi jumătatea plina sau goală a paharului?*
Eu văd diverse jumătăți ale diverselor pahare, în funcție de starea sufleteasca (nu cred în existența sufletului, sunt materialist dialectic) în care plutesc precum un mânz întrun acvariu cu formol. În ceea ce privește jumătatea plină, miar plăcea să fie plină cu un vinars de Murfatlar sau cu un cocktail de prune amestecat cu legume.
*7. Care e plăcerea ta ascunsă?*
Plăcerea mea ascunsă e de a sta seara în scaunul meu cu leagăn în papuci călduroși de casă ascultând motanul cum toarce la picioarele mele, citind ziarul sau o carte bună (din seria marilor cărți de folosofie ale umanității sau ceva de Harold Robbins), cu o ceașcă de lapte cu cacao pe măsuță la dreapta mea și privindumi din când în când nepoții jucanduse veseli și fară griji în jurul meu. Plăcerea mea ascunsă este visul înțelepciunii, al dragostei de oameni, al apropierii de Dumnezeu. Ma intrebt fiul meu cum arată Dumnezeu. Iam răspuns: E frumos. Are brațul lung, dacă te prinde cu mâna la cuc îți dă câte o castană în cap. Te urmărește oriunde ai fi și orice ai face, îți citește și gândurile. Dacă te prinde că tânjești la vecina de la trei bate isteric cu pumnul în ușă și strigă: *Hopa! Hopa!*
*8. Care sunt cele mai importante trei obiective pe care le ai în viață?*
Cele mai importante obiective ar fi: să îmi clădesc un viitor luminos prin muncă asiduă și perseverentă, dar cu respect față de oamenii acestei patrii multiubite, să devin stăpânul absolut al universului cucerind imperiile galactice rebele formate din clanurile înspăimântătoare ale extratereștrilor albaștri, marțienilor verzui, șmenarilor de cartier, martorilor lui Iehova (sectari! așa cum neau învățat sfinții părinți precum și doamna de religie) și celorlalți dușmani ai unei societăți socialiste și multilateral dezvoltate. În fine, un ultim obiectiv ar fi să aduc înapoi în țară tezaurul României răpit de forțe potrivnice în condiții istorice grele și regretabile.
*9. Dacă teai putea întoarce în timp, ce zi ai vrea să retrăiești și de ce?*
Aș vrea să retrăiesc toate acele zile în care aș fi putut să schimb viitorul țării întrunul mai bun, mai fericit și mai îmbelșugat. Aș vrea să mă întorc în vremea ciumei, a leprei, în zilele negre ale războiului pentru a fi cu atât mai conștient de suferință și boală pentru a mă înălța și a mă eleva, însă, ca orice patriot adevărat, miaș dori să trăiesc zilele glorioase ale Marii Revoluții din Octombrie, ale victoriei și izbăvirii mamei Rusii, țara vecină și prietenă, de sub jugul țarist.
*10. Care e primul lucru pe carel remarcă ceilalți la tine când abia teau cunoscut?*
Am coarne lungi de țap și ochii scânteietori, aruncând lavă, sunt un demon. Am ochi de ciclop, iar deasupra creștetului nisipul deșertic se rotește cu forță, precum o tornadă. Am degetele aspre și noduroase, sunt un monstru care vrea să înghită lumea. Când te surprind cu privirea mea de Beelzebul cazi răpus de spaimă. Atunci știi că a început prigoana împotrivă celor drepți.
*11. Cam ceți dorești de la persoana iubită ca să te facă fericit?*
Miaș dori să fie nici îmbrăcată nici dezbrăcată (dar mai ales dezbrăcată), nici călare nici pe jos (dar mai ales călare), blândă, dar și sălbatică, aprigă și cuminte, drăguță, inspirată, înțelegătoare, însă, în primul rând, să își crească necontenit nivelul.
*12. Te superi sau te deranjează daca cineva țiar spune "Te iubesc"?*
Fată, nam mai văzut o întrebare atât de tâmpită de când mam născut. Dacă aș fi patria iar tu ai fi poprul, îmi spui că mă iubești, pentru că eu țiam dăruit râurile, munții și marea, țiam dat lacurile întinse, piatra, codrii bătrâni și urletul lupilor. Tu miai dat toporul înfipt în trupul mestecenilor, grinzile și sângele vărsat al ostașilor. Tu miai dat sudoarea țăranilor, plugul înfipt, eu țiam dat holdele de grâu și zborul cocorilor. Tu miai dat cetera, eu țiam dat cântul de privighetoare. Dar oare nu asta este dragostea?
*13. Inteligența ți se pare atrăgătoare sau te inhibă?*
Inteligența este la fel de atrăgătoare precum lumea ideilor lui Platon, precum un ardei umplut abstract, sau precum un poem filozofic. Inteligența poate fi a unui tânăr făt frumos, a unei tiere domnițe, a unui bătrân înțelept, a unei opere populare păstrată din an în an, din generație în generație, a unei ființe extraterestre, a unui sfânt sau înțelepciunea infinită a lui Dumnezeu. Toate acestea sunt atrăgătoare, iar chipurile lor îți răscolesc sufletul. Între inteligență și țâțe, intotdauna aș alege țâțele.
*14. Ce țiai dori de ziua ta aniversară?*
De ziua mea miaș dori inima ta înflăcărată. Înafară de asta miaș mai putea dori iluminarea, o lumânare, o cupă de șampanie plină cu Busuioacă de Bohotin, o excursie în gulagul sovietic sau o vacanță în inima junglei să mă întâlnesc cu un trib de canibali (vreau să mănânc canibali), cutia pandorei sau chiar fructul oprit.
*15. Cât de importanți sunt copiii pentru tine?*
Copiii reprezintă viitorul acestei nații, acestei lumi, în ei ne punem speranța și pentru ei încercam să clădim o lume mai bună. De aceea conducerea acestei țări lucrează neîncetat pentru a asigura noii generații un viitor luminos sub îndrumarea înțeleaptă a partidului, fapt pentru care copiii trebuie săi aducă prinosul lor de mulțumire pentru condițiile de viață și viitorul îmbelșugat care le este garantat.
>Doamne, ce gagică era Roxana, păcat că sa combinat cu altul care a duso mai târziu în Italia să o facă damă de companie. | null | null | literature, art | arts-oriented |
A treia meditație asupra iubirii // *Și eu pot să iubesc!* iam spus.
Am învățat iubirea în laminoare, sub metalul încins la miile de grade celsius. Am învățat să fiu bun și generos de la tatăl meu care mergea seara din casă în casă să vadă care dintre gospodării uitaseră să își încuie porțile. Am învățat să fiu blând și înțelept umblând vara în togă și cu toiag printre cerșetori și bolnavi, iar iarna cautândumi drumul pe potecile pustiite ale pustnicilor.
Am învățat să tai pâinea în patru: pentru mine, pentru tine, pentru cerșetorul adormit întro gaură de canal și pentru ziua de mâine. În mine cresc un pom alb și altul roșu, între care țiam construit un hamac. În fiecare duminică mă deghizez în arlechin și umblu în urma ta pe cărare prin parc.
Dar oare care e motivul pentru care te iubesc? Te aștept mâine în hambarul cu fân să te sărut pe buze și să te deschid la bluză. În jurul nostru întregul sat va juca un dans grecesc. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Cumpăna lui Petruț // >*Știi tu oare încotro te îndrepți?*
Camera goală striga agonia timpului pierdut. Coconii de molii atârnau de tavan unul lângă altul ca o plantație răsturnată plină de roade. Patul mirosind a pișat era acoperit cu cărți vechi, îngălbenite. O găleată cu lături și lacrimi de jale zăcea prăvălită pe podea. Pe noptieră o cutie cu marginile rotunjite și înveliș din piele întoarsă adăpostea briciul de ras, o fâșie de glaspapir și pămătuful de bărbierit.
Petruț era la spital. Îl duseseră să stea peste iarnă pentru că nu mai găsiseră pe nimeni săl îngrijească. Ultima oară când am fost pe la el nu se mai putea sprijini în picioare. Se ridica doar la marginea patului. Avea găleata întro parte și masa pentru mâncare în cealaltă. Radioul și cărțile îi țineau companie. După ce le termina de citit pe toate le lua din nou la rând. Cel mai mult îi plăcea Topîrceanu.
Când voiai să ieși îți dădeai seama că ești prins înăuntru ca întro temniță. Toate ușile erau zăvorâte pe dinafară. Priveai pe geam și vedeai lupii cum dădeau târcoale. Din pivniță ieși omul de peșteră. Avea trupul masiv și încovoiat, pielea groasă și crăpată precum pământul uscat, ochii roșii, sticloși și dinții ascuțiți ca jungherele. Când urla se cutremurau pereții și sufletele celor adormiți.
Nu lau mai adus niciodată înapoi. În camera albă de spital privea oamenii venind tânguinduse pe targă și intorcanduse tăcuți, înveliți în cearșafuri. La început șiau făcut speranțe. Își revenise, se ridicase din pat și se plimba prin saloane în toiul nopții, deschidea geamurile pe holurile labirintice ca să fumeze, până întro zi când recele la împuns în spate ca un cuțit. A căzut la pat și nu sa mai putut ridica. Lau scos de acolo prin mai în coșciug. Sau bucurat că au primit ajutor ca săl poată înmormânta creștinește. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Ceasornic fără sens // Mergeam pe stradă. Nu aveam oglindă. Prin mâneci îmi sufla vântul. Din spate venea aerul rece ca o furie. Un bătrân vindea limonadă. Oare ar avea sens să îmi aprind o țigară?
Era seară în acel moment, poate dimineață. Ceasul de la primărie era spart. Era mereu cu orele la zece. Vrăbiile zburau în sensul acelor de ceasornic, ciorile în sens trigonometric. Oare ar avea sens să te ascult cum cânți la mandolină?
Deodata mam oprit în centrul orașului. Nu mai aveam reper. Din cer se scurgeau culori tempera. Mam așezat pe o bancă lângă un vechi hotel. *Atenție, cade tencuiala!* Mam aplecat să ascult glasul pământului printro scorbură de beton. De fiecare dată aceeași poveste. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Râul viselor // >*Care este primul lucru pe carel faci după ce tea părăsit iubita?*
Fundal alb din pânză de iută cu o lună plină pictată in roșu aprins și tulpini de papură brună. În dreapta se află o fântână din marmură încrustată cu motive ornamentale ilustrând stilul art deco, în stânga un cireș înflorit împodobit cu fluturi de sidef. Se aude susurul izvoarelor. O fată cu părul lung până la glezne și nasul cârn extrage compot de pierica din fântână. Pe cer plutesc pălămida de mare, fluturele de smarald, frunza de brusture, pelteaua de gutui. În prim plan un grup de țigănci vesele se îmbăiază în râu. Deodată, din desișurile de trestie își face apariția un june în trupul gol care se îndreaptă înspre acestea în toată splendoarea sa strigând:
*Eu sunt cel ce iese din bobul de grau despicat în măcelărie, sunt litera pictată pe bătaia de clopot de către arhanghelii adormiți în cramă, eu sunt valul zdrobit de inima grea a falezei întrun ciorchine de struguri galbeni și vii. Eu sunt acel ce se ridică din colțul toporului mușcând din viața mesteacănului, cel născut din vis de poet și lapte de mamă.* | null | null | literature, art | arts-oriented |
A doua meditație asupra iubirii // Eu însă te cunosc. Team văzut jucând teatru și plimbândute cu bicicleta prin parc. Team urmărit în fiecare duminică când plecai să cumperi lapte și am stat sub fereastra ta încercând să arunc cu cretă în geam în timp ce tu citeai o carte. Și team iubit, în fiecare zi începând de la ora amiezii și până a doua zi la prânz. Dimineața îmi turnam cafea turcească în care se reflecta chipul tău precum al unei ondine, apoi mă duceam pe faleză și priveam pescarii aruncânduși năvoadele. Ce frumoase erau pletele tale în care împleteam flori de măr. Livada cu caiși îți oferea roadele.
Acum fiecare suntem bunici. Nepoții tăi sunt blonzi, iar ai mei au părul precum castanele coapte. În ochii lor ne putem închipui viitoarele fapte. Eu îmi privesc părul alb în valurile mării, tu, în ceașca de ceai așteptând în grădină. Mâine ar putea fi încă o zi senină. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Recitar // Valurile reci ale fluxului inundă o fabrică părăsită. Dintro conductă spartă curge suc de lămâie și apă uzată. Șoareci de jucările ies din subsoluri și străbat străzile întunecate ale orașului. De la ferestrele unui sanatoriu se aud strigăte disperate, amestecate cu râsete seci și bătăi de ciocan în nicovală. Pe geamuri sunt desenate simboluri demonice.
Drumurile pietruite miros a benzină. Furnalele fornăie spiritele celor care șiau pierdut nădejdea. Blocurile respiră greu prin ferestre. Pe pereți sunt lipite afișe înfățișând lupta proletariatului. Becurile verzi dau cartierului un aspect fosforescent. Se aud tunete, se anunță furtuna.
Scheletul unui cal și armura împrăștiată a unui cavaler stau sprijinite de zidurile unei clădiri luminată de felinare stradale. O poartă ovală din lemn masiv se deschide cu greutate provocând scârțăitul prelung al balamalelor. Un bărbat rotofei, mic de statură, cu barbișon, îmbrăcat în straie negre își face apariția și începe să recite:
*Treci pe lângă mine ca pe lângă o piatră nedesprinsă de stâncă. Corabie ești tu, necufundata încă în învolburatele valuri. Și treci pe laga mine ca pe lângă cântecul mării închis între maluri.*
*Din sânge și venin mă adap. Sunt un cal răvășit de simfoniile lui Beethoven. Cânt "Aleluia", privesc o valiză înfiptă în stâlp sacrificată de dragul electrificării și al luptei de clasă.*
*Întins pe culmea absurdului privesc în lună chipul femeii. Doi ochi desprinși din sâmburii piersicii mă privesc ca pe fluturele capdemort. Oh, tu soartă nemiloasă, doborât în genunchi văd fragmentele tablelor de pe muntele Sinai. Ajutămă, tu plugule tras de tractorul cu puterea miilor de boi!*
*Sunt un însemn nedescifrat înscris în cremene. Amintirea stilului îmi crează obsesii imposibil de dominat. Visez să fiu spintecat de sabia lui Alexandru Macedon. Sublim sacrificiu și nesperată onoare.* | null | null | literature, art | arts-oriented |
Cuvinte ANDAPONA // Nu înseamnă nimic pentru mine, închid ochii, ferestre peste tot, uși se deschid, reflecții și roșu. Am mai fost aici, totul nou, pentru mine tot la fel, câmpii verzi întinse, fluturi, soare, flori. Orașul se topește, clinchete și zurgălăi, cete mari de oameni, fabrici închise, roți mari ce se învârtesc, pereți înnegriți de vreme. Magazine fără oameni, mov, mâncare, otrăvuri, miros fin de cafea, termopane. Bani, ura, totul se învârte, băutură, droguri, bani din nou, salarii și bonuri de masă. Un câine latră, amintiri, balcoane goale, mașinării, copii fugind, mingi ce țin aerul in ele, albastru, două comete. Totul se învârte, perdele, zâmbete, știri, muzică, nebunie. Bani, sânge, crăpături în asfalt, porumbei ce fac sex pe terasă. Două muște adormite, ciorbă de perișoare, bețe de chibrituri arse, copaci înfloriți, garduri vandalizate, reclame, mucuri de țigară, dragoste, mașini, oameni albi, negri, verzi... | null | null | literature, art | arts-oriented |
În stație // Am deschis ziarul la rubrica de anunțuri. Miam amintit de ea, miam amintit că o iubesc, că zboară libelule peste apele lacului, printre petale de mac. Miam amintit un flașnetar bătrân zdrăngănind la manivelă.
Miam amintit cum o așteptam seara pe strada plină de polei, cum cântau ciorile pe stâlpii de telegraf fragmente din Simfonia a IIIa. Miam amintit cum cădeau frunzele pe asfalt, cum cădeau oamenii de pe schele.
Era ceață, răsăritul se amânase până înspre amiază, femeile purtau în brațe prunci de carton. La patefon un cerșetor cânta o melodie de neuitat. În casele de chirpici oamenii curățau cartofii pentru masa de seară.
Era noiembrie pe sfârșite. Urcam scările în zigzag printrun labirint neînchipuit, urme de leșie se întindeau pe pardoseală. Ar fi putut fi un vis dacă prin acoperiș nu ar fi curs stropi de ploaie amară.
Atunci am simțit că a fost sfârșitul timpului, că iepuri albi alergau orbiți în soare. Locomotiva începu să sufle aburi pe nas. Uitandumă la ceas, un glas mia spus că se apropie ora de plecare. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Petruț // Petruț este esența omului posedat de entropie. Sumarul vieții sale povestit de el însuși prin comparație cu taicăsu este următorul: *Tăticu' a fost om gospodar. Singur a construit casa asta de la temelie. Eu am ars tot.*
Dar oare cine să fi fost acest om? Și oare cum de a eșuat atât de teribil?
Neam dus săi facem o vizită cu o sticlă de Bucegi la doi litri și țigări dintre cele mai ieftine, fără timbru. Petruț ședea doborât în șezlongul din fundul curții, suspendat undeva înafara spațiului și al timpului. Nu aștepta pe nimeni. Era doar un martir în bătaia vântului de început de septembrie. Își suflă nasul întro batistă mare de pânză, așa cum se făceau pe vremuri, boțită și închegată cu resturile de noroi și funingine din sufletul omului.
*Călător visător unde vrei să ajungi? Călător visător, clipeles prea lungi.*
Nu există un personaj mai glorios în această lume decât Petruț. El reprezintă gloria deplină a eșecului total, înnobilat de erori și de vicii. Dacă ar mai fi trăit, maicăsă șiar fi amintit de el ca de un băiat isteț, venind de la școală pe fugă cu caietul de notițe băgat sub centură; luase premiul întăi la olimpiada de matematică fără să fi făcut pregătire. Eu mil aminteam în ultimele sale zile, întins neajutorat în patul de spital, răsfoind o revistă veche pentru copii, lipsit de interes pentru lumea absurdă. Nu se mai putea ridica. *Mă cultiv* ne spuse el plictisit.
Petruț traduce sunetul naturii în cuvinte greu de înțeles. Este nemulțumit de chiriașii care nu își respectă acordul, de venitul modest din pensie și de infirmitățile bătrâneții. Se întreabă oare cât timp o mai fi având de trăit, doi sau poate trei ani? Se ridică cu greu din șezlong și se sprijină anevoios în baston. Îl dor picioarele, abia îl mai pot susține. Nervii îi sunt afectați iremediabil de anii lungi de băutura. În ceruri, el va primi răsplata cuvenită celor care au înfruntat povara beției și fumatului fără măsură, însă nu sau lăsat înfrânți. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Iepurele de teracotă // Priveam bocitoarele, purtau broboade negre, aveau chipul pământiu, lacrimile li se scurgeau precum ploaia de toamnă pe pereții salinei. *Ce teatru mai jucați, fetelor!* leam spus din sicriu și am scos limba la ele. Mau ignorat, pentru dumnealor eram mort. *Leam chemat pentru că nu găseam pe nimeni care să te plângă* mia spus o măicuță cu părul alb ca varul și sa uitat la mine strâmb, amenințător.
Babele gârbovite se sprijineau în ciomege. În cameră fumul candelei se ridică făcând o gaura în tavan, apoi plecă în drumul său către desăvârșire. Alături erau doi bătrâni cu fețele verzi, cu bărbiile legate cu tifon ca să nu înghită lumea. Își zâmbeau unul altuia cu subînțeles. Eu eram viu. Așteptam cu ochii închiși în camera de priveghi. Știam că afară nu mai e nimeni decât moartea cu coasa. Se ocupa de curățenie ca o femeie de serviciu, mătura frunzele veștede, oasele morților și speranțele celor vii. Din când în când se mai aseaza pe câte o bancă să se odihnească. Ne asteapta. *Nu fi nerăbdător so cunoști* îmi spuse unul dintre cei doi vecini și își aprinse un Carpați fără filtru. *Uite eu* și arătă cu degetul gaura din piept, *de la prea multe țigări*.
Au înfășurat coșciugele în steagurile alb roșii ale echipei Dinamo. Se trăgea cu tunul. Popa mergea șchiop, avea un picior de lemn. Era veteran de război. Miam pus o mantie sângerie cu motive heraldice și am început să recit litania împotrivă fricii. Eram prinși cu toții ca întro ceață. Ne îndreptam înspre bârlogul matern. Sau auzit tunete. Mam uitat în sus și am văzut cerul cum se despică în două și se revarsă în mare.
Ceasul arăta ora învierii. Iepurele de teracotă și Domnului nostru Iisus Hristos stăteau la stânga și la dreapta Tatălui. Acesta statea picior peste picior și fuma din narghilea. Îi priveam pe toți întro oglindă. În spate răsuna muzică hippie. *Salut*, spuse Iepurele de teracotă. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Imposibila uitare // Mă uit la tine, ești frumoasă. În tine văd Parisul, Ierusalimul, o imposibilă iubire, un strop de rouă, o piatră de rubin tăiată'n două.
Am dat drumul la timp în sens invers, e ora nouă. Mai e puțin și se întorc cocorii de la asfințit. Nu plouă.
Te uiți la mine, un puzzle întrerpt de două linii strâmbe. Pe două linii curbe întrun cub de gheață, la pol, natura a învățat să nască.
Mă uit la tine. Când treci pe piatră, se înfioară. Este trecut de trei, este senin afară. Când mergi pe drum mă uit în zare. În depărtare văd cavaleria călare.
Mă uit la tine pe zăpadă. Vara târzie a început să cadă. Trec râul, se transformă'n ceață. Prin ochii lumii mă trezesc copil, e dimineață. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Sezonul la răpitori // Era de o tristețe nemărginită. Din ochi îi curgea gudron de cărbune. Disperarea nu avea nume. Pe perete privi cu ciudă portretul infamei. Era de o frumusețe răscolitoare. Fapta ei cerea răzbunare.
Privi prin geamul închis în perete. Visele spânzurate atârnau de împietritele cozi ale viperelor, uscate și înnegrite de soarele calm căzut deasupra mormintelor. O văduvă neagra cânta la vioară și se dădea întrun scripete.
Inima îi clocotea de furie. Scoase cuțitul de vânătoare și îl înfipse întro felie de pâine. Luă portretul infamei și îl călcă în picioare, îl zdobi cu barosul, cioburile de sticlă le trase cu aspiratorul. Nu își putea imagina ziua de mâine.
Ținea în mâini toate scrisorile parfumate, în minte i se desfășurau imagini colorate. Iubirea adâncă a stăncii o simțea în picioare și murmurul codrilor vechi mâncați de topoare. Scrâșni din dinți și începu să arunce în foc scrisoare după scrisoare.
Nu se putea gândi decât la răzbunare. Urma să îi execute fară remușcări, din capetele lor vă țâșni sângele că dintro fântână arteziană. Luă toporul și îl ascuți la polizor, săreau scântei în toate direcțiile, vârful său putea despica firul de păr în patru precum sabia de samurai. Scuipă sânge de viperă întro cană.
Deschise ușa. Gazul de seră îi umplu plămânii. Străzile erau invadate cu oratănii, se zbăteau și dădeau zadarnic din aripi. Oamenii purtau măști de gaze, pe cer zburau pterodactilii și zepeline albastre. Hidrogen sulfurat ieșea prin găurile de canal și fum înnecăcios prin ferestre. Începuse sezoul la răpitori. | null | null | literature, art | arts-oriented |
8 Martie // *femeii*
Așa precum zeița pământului ne hrănește în fiecare zi cu roadele sale, ne înconjoară cu susurul izvorului zbuciumat, ne dăruiește cântecul pasărilor și ropotul ploii, ne poartă în zborul cocorilor ori ne adoarme în brațele codrului, la fel și tu, femeie, mă naști în fiecare zi din pântecul tău, mă adormi cu cântecul tău de leagăn, mă zbori în aripile dragostei, îmi dăruiești culorile lumii, mă chemi mereu înspre tine. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Ochiul lui Horus // Purta monoclu, avea fața pătată de cerneală și barbișon. Mergea la restaurant cu o valiză mare din lemn acoperită cu înlocuitor din piele de culoarea cămilei. Primea locul cel mai bun, cu vedere la acvariul de trilobiți. Înainte de a se așeza, deschise valiza și întinse tacticos pe masă o revisată *Săteanca*, o mască de gaze, un compas, un borcan cu formol în care se afla Ochiul lui Horus, un sutien roșu cu cupe mari, un buchet de trandafiri ofiliți, un craniu pe care îl puse pe scaun în celălalt capăt al mesei și un clopoțel din care sună. Chelnerul veni de îndată îmbrăcat în costum de epocă și făcu o plecăciune adâncă înainte de a prelua comanda.
Mușteriul ceru un meniu vânătoresc extravagant, numai cu vietăți din epoca preistorică vaca de mare, rinocerul lânos, ouă de pasăre Dodo și vin aspru, amestecat cu sânge. Ospătarul porni în goană către bucătărie, iar locul său fu luat de o orchestră de lăutari care începură să execute cu virtuozitate ritmuri și metrici medievale. Candelabrele împrăștiau o lumină intensă, violet, iar vocile muzicanților înnobilau muzica sacră.
Așteptând venirea bucatelor, bătrânul scoase o lupă din buzunar și începu să examineze cu meticulozitate sutienul în timp ce rostea fraze în latină și greaca veche. Urcă cu picioarele pe masă și se aplecă asupra dantelei, studiindo cu lupa, ca pe un obiect străvechi de o potențială valoare inestimabilă. Rostea incantații mistice în timp ce mirosea materialul. Îl pipăi mai intâi cu teamă, apoi îl prinse în gură asemenea unui câine.
Ospătarul se întoarse cu două platouri imense cu nuci și castane coapte pe care le servea ca aperitive. Bătrânul reveni pe scaunul său din capul mesei și începu să înfulece cu poftă ca un pater familias degenerat. Craniul din celălalt capăt deschise maxilarele și începu să facă *haphap*, clănțănind din dantura sa stricată în același ritm cu meseanul. În tavan orologiul arăta ceasul al douasprezecelea cu oroare. Din borcanul cu formol Ochiul lui Horus privea mirat toată această minunată întâmplare. | null | null | literature, art | arts-oriented |
zampaksin (Fleischzusatz) // ...nu știu unde sunt, așa începe o călătorie normală, ai plecat de acasă, acum ești departe și drumul pare unica soluție. Departe nori de fum și mii de oameni mecanizați îți fac semne identice cu mâna, naturalețea fiind sistematizată, zâmbetele afișate oricând ai nevoie de ceva. Nu știai? În anul ăsta, nu mai e nevoie să faci nimic, trebuie doar să zâmbești și ai totul. Păcat că nimeni nu mai simte nimic și zâmbetul a ajuns o grimasă atât de prezenta pe fețele oamenilor. Aș vrea să văd oameni plângând, toți par atât de fericiți și niciunul nu știe de unde venim sau unde mergem. Ce înseamnă autoîmplinirea, drumul sau forța trăiri fără trăirea în sine? Asta e tot? Asta a vrut să însemne revoluția spirituală, o adunătură de oameni fericiți? Parcă era mai amuzant înainte, când nimic nu avea sens și nefericiții se bucurau de aceleași drepturi ca și cei fericiți, doar consumul de sentimente fiind important. Doi roboți îmi iau paltonul și pălăria, un altul conducândumă la masa pe care robotul personal, Siri parcă mio recomandase ca urmare a posturilor din ultima luna de pe facebook și a pozelor alese de pe google image. Un alt robot îmi ia comanda, zâmbesc și cer un amestec mai puțin cunoscut de fructe care nu sunt modificate genetic. Nu mai sunt, îmi răspunde robotul, conform legii de anul trecut plantele și tot ce înseamnă natural au fost interzise. Încerc să mă trezesc, știu că este un coșmar, fug de la masă, afară mă așteaptă mașina de la spitalul de reeducare. Halatele astea albe leam mai văzut, mirosul de anestezic...
...nu știu unde sunt, așa începe o călătorie normală, ai plecat de acasă acum ești departe și drumul pare unica soluție. Departe nori de fum și mii de oameni mecanizati îți fac semne identice cu mâna...mai zâmbește cineva pe planeta asta? | null | null | literature, art | arts-oriented |
Calul bălan // Calul bălan intră în cameră cu picioarele din față pășind pe podea și cele din spate mergând pe tavan. Potcoavele sale din fontă și oțel crăpau lemnul vechi rămas acolo din era fanariotă. Necheza cu un glas metalic precum mașinăriile din întreprinderea de prelucrarea a materialului rulant. Mă privi cu ochii săi roșii de flacăra și mușcă din magnetofonul lăsat pe pardoseală. La un metru distanță zăcea un fotoliu dezmembrat, o cizmă din care ieșea abur și o carte roșie cu poezii de Iuliu Roșca Dormidont. Din tavan curgea sângele vărsat de eroii neamului, pereții erau scorojiți, iar geamurile sparte. Țineam în mâna o cheie electrică cu care îmi amenințam vecina care ședea lasciv pe canapea întro cămașă de noapte. Era frumos afară, prin ferestre pătrundea mirosul suav al primăverii, muncitorii ieșiți din tură își cumpărau salam și bere.
Calul înaintă în mijlocul camerei și începu să înfulece dintro vază cu flori uscate, decorative. Purtam bască mov și o vestă cu decorații de tinichea în piept. Femeie așezată provocator mesteca ciungă și făcea baloane roz cu miros de căpșună. Un perete era acoperit cu mucegai și altul cu mușama verde perforată prin care se vedea viitorul. Furnalele evacuau gaz metan și acid sulfuric, din ochiul destinului se scurgeau lacrimi din fier încins și vapori de furtună. Gândurile mele se îndreptau către soldații căzuți pe front la datorie. Vecina se dezbracă și mă privi cu bucurie.
Calul urcă în pod și ieși pe la mansardă. Copitele tropăiau pe acoperiș perforând țigla aprinsă. În cameră femeiea urla de fericire devorând șarpele boa. Chipul său reflecta o epocă glorioasă. Mâine sunt sigur că vă fi o zi la fel de frumoasă. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Vânzătorul de pește // Vânzătorul de pește părea desprins dintrun tablou al marilor clasici. Întregul cartier în care își amplasase taraba căpătase nuanțele unuei picturi, uleios și în culori feerice. Lua peștii din butoaiele cu gheață, îi arunca în aer de trei metri și îi spinteca apoi în cădere cu cuțitul său curbat ca un iatagan. Purta un șorț albastru, cămașă albă și ghete din piele. Era un fost husar în armata imperială, vestit pentru vitejiile sale, avea câte un copil cu fiecare femeie de familie bună din împrejurimi. Era tare iubit și respectat, avea combinațiile sale secrete, aducea pești din toate râurile și lacurile din țară, pe care îi punea la gheață în butoaie multicolore, le scria soiul cu litere caligrafice pe felii de trunchi de copac. Nu negocia prețul decât cu doamnele, pe care, în pauza de după amiază, le invita la câte un pahar de vin roșu încins, intrând pe ușa din spate a magazinului. Cuvintele sale erau balsam pentru suflet, iar mâinile răsfăț pentru trup.
În timpul Festivalului aducea monștri marini pe care îi decapita cu forța sa biruitoare precum un Poseidon modern. Le prindea capetele în câte o mână și le lipea de pereții de piatră ai clădirilor ca pe niște trofee înfricoșătoare. Ei rămâneau încă vii, cu ochii bulbucați privind trecătorii încremeniți, cozile lor izbeau în poloboace, trupurile decapitate se zvârcoleau pe drumurile pietruite, pentru a sfârși pradă câinilor și corbilor. Vopsea roșie se scurgea pe maidane ca un fluviu. La miezul nopții Pestele de Agassiz se înălță deasupra orașului ca o arătare divină, plutind în aer lin, ca și cum ar fi înnotat întrun ocean și incepu să lumineze ca o lampă fosforescentă. Aerul se transformă în apă trandafirie, iar oamenii îmbrăcații în straie de sărbătoare se târâiau domol pe străzile scufundate, precum niște vietăți subacvatice de mare adâncime. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Valerica // De Anul Nou, când mergeam cu uratul, taicămiu mă trăgea să trecem puțin și pe la Valerica. Imediat după ce intram pe ușă, începeam să număr în gând minutele. Porneam de la zece, apoi secundă după secundă în sens descrescător. Puțin la mine însemna zece minute. Intram ca întro peșteră, întro semi obscuritate. Erau becuri puține și mult fum de țigară, ca întro ceață. Nu aveau uși, trecerea dintro cameră în alta se făcea pe sub niște draperii grena. În fiecare an intram întrun antreu sămi arate mașina de cusut ca pe o mare noutate și minune a tehnicii. Costică lipsea întotdeuna, ceea ce era o mare ușurare. Era fie plecat după băutură, ori adormit deja întro încăpere în care nu mai intram, că să nul deranjăm. Fetele era mai tot timpul plecate pe la prietene. Înainte să ne despărțim ne opream în bucătărie la câteva vorbe, iar Valerica îl servea pe tata cu un păhărel de vișinată. Nu avea niciodată bani să îmi plătească urarea.
Costică, bărbat'su, fusese magazionier la uzină. În fiecare zi îl păcăleau să le împrumute câteva piese pe care nu i le mai aduceau înapoi niciodată, până când, la un control, iau găsit lipsuri uriașe pe stoc. A fost scandal mare. Bani cât pentru un apartament au trebuit să dea bătrânii că să nul bage la pușcărie. Intrat în dizgrație, sa apucat de băut. Nul întâlneai mai niciodată treaz. Te trezeai duminică dimineața pe la cinci si jumătate cu el la ușă să ceară bani, până întro zi în care lau găsit prăbușit pe podea stop cardiac. La autopsie au descoperit că avea ciroză.
Era văduvă de puțini ani. Avea vocea scârțâietoare, ca o poartă cu balamalele ruginite. Când suna la ușă, mă depărtam degrabă de vizor în speranța că nu ma observat. Dacă i se deschidea, fugeam repede în ultima cameră și mă gândeam oare cum ar fi să poți trece prin pereți, sau la povestea omului invizibil. Vorbea încâlcit, era greu să pătrund sensul cuvintelor sale, deși citisem *Cerul văzut prin lentilă* și *Zbor în bătaia săgeții* pe sub bancă la orele de religie și dirigenție. Mergea mai mereu împleticit, îi ieșeau aburi pe gură, fum și funingine.
Mii aminteam venind împreună după țuică, ochind când era tata plecat și pretinzând că au nuștiuce răni adânci care trebuie deîndată dezinfectate cu foarte mult alcool, orice găseam prin casă era bun. Când a murit Costică au găsito în pat cu un alt bărbat chiar în ziua inmormântării. Sorăsă, Maria, a intrat peste ei și sa îngrozit. Femeie discretă, a povestit apoi întâmplarea la toată lumea și uite așa ia mers vestea. Nimeni nu a înțeleso, erau oameni închiși la minte. Mult mai târziu am aflat că în unele triburi din Africa este necesar că văduva să se culce cu un alt bărbat pentru a elibera sufletul soțului său care, cred ei, zăbovește încă în jurul dormitorului până când soția vede un alt bărbat de trei ori, abia apoi se poate desprinde de pământ.
Devenise depresivă, de mulți ani dependentă de alcool și tutun. Avea fața buhăită, îi mai rămăseseră doar câțiva dinți în gură. Vânduse casa ca săși acopere datoriile și se mutase întro garsonieră cu igrasie. Nu se mai ajungea cu paralele. A trecut pe la noi să ne spună că vrea să devină asistentă maternală. Auzise ea că așa se mai putea căștiga câte un ban în plus. Taicămiu ia retezato scurt că no so accepte nimeni în halul ăsta de bețivă. *Dar dacă îmi dă copilu', mai beu?* a întrebat ea cu subînțeles. Toți din jur știam că da, dar mai știam că nici întro mie de ani nor săi dea niciun copil.
A făcut cancer la esofag de la atâta fumat și turnat spirt medicinal. După operație a rămas cu o gaură în gât. Umbla tot timpul cu un bol ceramic după ea în care scuipa. Nu mai înțelegea nimeni ce spune, trebuia să lase bilețele. Au internato la paleative și iau lăsat un televizor *Sport* albnegru în cameră. Încă mai prindea *Programul Unu* cu purici. În ultima zi preotul a dezlegato de toate păcatele că să ajungă în rai. Iau făcut o slujbă scurtă cu puțini invitați, apoi au băgato în groapă. Fetele nu au venit la în înmormântare. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Cerere în căsătorie // Vrei să te căsătorești cu mine? Sunt băiat bun, dimineața mă acopăr de rouă, iar seara umblu pe sub plopi cu o pălărie nouă. Nu am buletin, iar certificatul de deces nu mi lam scos încă de la primărie. Vreau să fiu frumos și tânăr pe vecie.
Familia mea este formată din oameni cinstiți și mediocri, mai puțin eu care mă înalț deasupra lor precum un cedru neted. Dansez pe muzică de Brahms în hambarul de lângă căminul cultural, iar atunci când e hram merg la bâlci și dau cu titirezul în gaura din asfalt.
La biserica îmi place să trag de păr femeile așezate înaintea mea la coadă la dat acatiste. Pe bilețel scriu numele lui Brusli, al lui Panțâr și Coroi, prietenii mei din copilărie care obișnuiau să tragă în mine cu praștia și sămi strice castelele de nisip și care astăzi zac în groapa cu noroi.
La începutul toamnei dau autografe pe frunzele care cad din copaci, număr bobocii apoi mă duc pe câmp să culeg bostanii și semințele de floarea soarelui. În copacul din gradină a mai rămas un singur măr copt, roșu și dulce. De îndată ce se lasă seara găinile se duc să se culce.
În timpul iernii cărțile de Hegel și Platon stau printre vreascuri și lemne. După ce vine de afară, bunica le va pune pe foc pentru a încălzi camera, iar pisica se vă întinde cu lene sub cuptor. Două flori de gheață își topesc petalele pe covor.
Acesta sunt eu și ideea de mine. Mam născut astă primăvara prin luna mai, ascultândumi bunicul cum cântă din nai. La stânga mea stă o clepsidră înmuiată în apă, iar la dreapta o sferă spartă. În cameră lumina pătrunde prin sticlă pe pânza pictată.
Așadar, daca vrei să mă cunoști, sunămă neapărat la același număr de telefon sau trimite un țigan să mă cheme la interfon. Dacă sunt la distanță, strigămă, dacă sunt aproape, prindemă de umăr cu ghearele. La nuntă vor cânta lăutarii până va răsari soarele. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Ăl nebun // Eu sunt ăl nebun. Pe mine mă cauți. Îmi place să trag cu praștia după dinozauri și merg până la geamandură pe apa ca Jesus. Când văd la orizont polițiști, arunc în ei cu pietre și scot limba la profii care mau terorizat în liceu. Umblu cu lanțul după gât prin port și caut balene. Dacă aș găsi una aș puneo la afumat și miar ajunge de mâncare jumătate de an. Tatăl meu a fost hamal în port. Ma crescut cum a putut. Dorm pe străzi, iar iarna cobor în gurile de canal și prind șobolani pentru cină.
Când eram mic aruncam cu ouă și mere de la balcon. A fost foarte plăcut până când o vecina ma pârât maicămii. Când am ajuns acasă mama a scos țeava din PVC cu care obișnuiam eu să suflu cornete prin ferestrele vecinilor. Nu am mai putut sta așezat două săptămâni. Ca să mă răzbun, am dat foc la patul pe care dormea bunicămiu.
Da, am avut o coplarie fericită, fară griji. Când am crescut mau dat la școală și mau pus să iau note mari (numai de nouă și de zece) și mau urmărit cu câinii atunci când, împreună cu Paul, am fugit de acasă și am hotărât să ne facem haiduci. *Haiduci vă trebe?* a întrebat tata. *Las că vă fac eu haiduci* a spus el și a scos cureau de la o pereche de pantaloni.
Da, am avut o viață fară de griji. La optsprezece ani căutam prin gunoaie după mâncare iar la douăzeci eram deja la închisoare pentru tâlhărie și vătămare corporală gravă. Stând așa la închisoare, am început să meditez la timp, la spațiu, la univers și la Wittgenstein. Am citit *Tractatus LogicoPhilosophicus* și am învățat că lumea este totul ceea ce este cazul și că nu e bine să dai în cap la oameni.
De atunci am început să învăț carte, am citit *Biblia Catolică* și *Biblia CocaColică* și am învățat despre Isus și despre micuțul CocaColino. Am devenit un om religios și smerit. Am ascultat glasul Domnului și miam făcut o sectă ramura Davidiană și am început să predic despre sfârșitul lumii și alte asemenea aberații și au fost unii care au pus botul. Iam luat pe toți și iam suit pe Mount Carmel și am făcut acolo o așezare liniștită și leam zis că eu sunt Jesus reîntrupat pe pământ și că o să vina sfârșitul lumii. Iam pus pe adepți să se roage și leam spus că de acum încolo femeile nu mai au voie să șio tragă decât cu mine. Totul a fost fain până au venit polițaii cu tot felul de acuzații nefondate de molestare, sex cu minori și alte tâmpenii și a trebuit să ne apăram cu focuri de arme împotriva Antihristului și ai cavalerilor întunericului. În a cincizecisiuna zi a asaltului am fost lovit cu un glonț în cap și mam înălțat la ceruri alături de Sfântul Duh.
E 22:40. La 23:00 începe *Dual Survival*. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Dansatoarea de salsa // Liliana îmi amintea de o dansatoare de salsa.
Eu mă întorsesem de pe șantier cu cutia de chei în mână. Ea avea spectacol în acea săptămână. Mam uitat la ea ca la o himeră a copilăriei. În spate, muzicanții cântau un cântec al bucuriei.
Era târziu, ora cinei trecuse de mult la cantină. Bărbații din jur îi priveau sânii fară nicio vină. Aveam ochii pătrați, modelați de maistru la polizor. Afara, taximetriști somnambuli îmi asigurau fondul sonor.
Mam ridicat în picioare, scaunul arăta ca o menghină. Oamenii aveau câte două capete și suflau fum din furnale. Pe margini, căruțe fără catarge stăteau cu țâțele goale. Dincolo de timonă un bătrân a început să cante ca o privighetoare. Curgea ulei de motor din deal până în vale.
Pe linia de tramvai mecanicul tăia pâinea pe șine. Am ieșit din apa amară însoțit de un câine. Mam uitat pe cer, Dumnezeu turna vin dintrun butoi de brusture. Ochiul câinelui andaluz a început să mă usture.
Ziua împărțită la trei îmi dădea opt ceasuri de odihnă. O așteptam calm în mașină, cenușa atomică îmi cădea pe oglindă. Era atât de frumoasă, încât am căzut peste bruma verde. Din pâlnia de stejar orașul nu se mai vede. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Frumusețe în creștere // Îmi place de tine, ești mândră și frumoasă, ai părul roșu și brațe albastre. Și te iubesc, frumusețea ta de lemn îmi dă fiori repezi pe șira spinării.
Te privesc cum crești cu picioarele albe înfipte adânc în solul brun de pădure și cu brațele întinse în negura vremurilor.
Mă mișc pe sub tine precum un câine, nu am stăpân, îmi este dor de ziua de mâine. Mă uit în sus, prin trupul tău sferic văd cerul întunecat de noiembrie. Din spicul de grâu curge ploaia prea repede.
Latru la lună. Aș vrea să îți cânt o odă, să cântăresc zborul păsării și bătaia de clopot, să împart orbului lapte și lumină, să dorm pe pământ când e ziua senină.
Ești frumoasă, dar nu. Cobor pe scări precum frunzele toamnei se desprind din copaci când șuieră vântul. Cad pietrele albe din zidul de stânca, iar fluviul albastru străbate încă o noapte adâncă. | null | null | literature, art | arts-oriented |
Peștele de Agassiz II // Biserica din marmură albă se înălța impunătoare, în formă de menghină. În camera de rugăciune erau patru obiecte transparente așezate perpendicular, ultimul la distanță mai mare de celelalte. Deasupra tuturor Peștele de Agassiz levita în aer și se învârtea ca un titrez în sens invers acelor de ceasornic. Oamenii mergeau în patru labe, șerpuitor în jurul obiectelor, cu capul în pământ, cu nasul adulmecând urmele celui de dinaintea sa. Preotul, îmbrăcat în haine lungi și ornamentate, cu o pelerină de catifea verde pe umeri, de culoarea frunzei de gutui, clemfăia ca un câine care a mâncat prea mult, în timp ce binecuvânta mulțimea. De fapt, preotul avea capul unui câine de vânătoare.
Procesiunea se numea *Mersul pe sub Aer.* Nu înțelegeam de ce naiba se cheamă așa. Toți cei din încăpere erau oameni nebuni, dar ei ar fi zis că eu sunt cel nebun. *Dacă nu are nicio noimă, cu atât mai bine*, argumentă sacerdotul în predica sa, *Ce să ne mai batem capul să o dezlegăm?* Oamenii scoteau tot felul de sunete, cântau cuprinși de un extaz mistic, le țâșneau lacrimi din ochii, unii săreau ca niște capre, se zbăteau. Câinele îmbrăcat în haine preoțești lătra, scheuna. Afară ningea cu fulgi rari care se topeau când ajungeau pe pământ. Tatăl fuma Kent în fața ușii, la o ușoară depărtare.
Când am ajuns acasă maicămea ma întrebat dacă cred cu forță lăuntrică, din toată ființa mea în Peștele de Agassiz. Avea cancer. Iam spuns că *da*. | null | null | literature, art | arts-oriented |
uităte // Uitămă pe frunza verde a unui trandafir
Cu roua dimineții veșnic să mă ud
Adierea vântului părul să mil spele
Și raze de soare în vârf de degete să simt.
Uitămă în craniul unui corb
Cu viermii vieții frate să ma fac
Apoi pământul lumii săl îmbogățim
Cu numele celor ce vor veni.
Uitămă la poarta ta dendată
Când clopoțelul sună a venit
În mâini de dulci și umede cravate
Să mă înnod cu visul de a fi.
Uitămă cu tot cu nume îndată
Și vei privi în urmă tot ce am scris
Ca fiecare umbră deznodată
În ochii umezi de copil.
De înțelegi, orice în tot uitare
Și de ce dincolo e atât de gol și crunt
Cu gândul tău de dimineață
Să mă tot uiți pe unde sunt.
De sunt în urmă și ție bine
Sunt gândul tău ce va veni apoi
De nu, vei ști în fericire
Să mă tot uiți în lucruri moi.
Pe calea asta am tot mers
Și împreună și înapoi
De unde vine, de ce tot rasună
La poarta ta sunt tot venit.
Chiar dacă printre mii de aștrii
Mă pierzi că să mă prinzi apoi
Eu sunt tot gândul amintirii
Și tu tot uiți cum am venit.
Apleacă dar privirea în fațămi
Închide ochii și tot acolo oi fi
Uitaten față sau în urmă
Eu de venit, tot voi veni.
Și dacă lași tristețea asta
Sa scurgă lacrimi și amar
Ai să mă uiți și știi prea bine
Sunt zâmbetul de pe cleștar. | null | null | literature, art | arts-oriented |