Datasets:

chrisgru

/

ro_wiki_chatml_small

like 0

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți povesti despre [Titlu] BSD?" }, { "from": "assistant", "value": "BSD (Berkeley Software Distribution, uneori numită pe scurt Berkeley Unix) este numele unei distribuții UNIX dezvoltată și distribuită între anii 1977 și 1995 de Computer Systems Research Group (CSRG) de la Universitatea Berkeley din California.\n\nBSD este o ramură directă a sistemului UNIX original dezvoltat de AT&T. În anii 1980 BSD a fost adoptată de o serie largă de vendori și distribuită sub forma unor variante proprietare precum DEC ULTRIX și Sun Microsystems SunOS. Deși aceste derivate proprietare au fost înlocuite în anii 1990 de UNIX System V Release 4 și OSF/1 (ambele incluzând cod sursă din BSD), versiunile BSD ulterioare au constituit o bază pentru o serie de derivate UNIX open-source, precum FreeBSD, NetBSD, OpenBSD. Dezvoltarea acestor sisteme continuă și în ziua de astăzi.\n\nIstorie\n\nPDP-11\nPrimele distribuții Unix de la Bell Labs în anii 1970 includeau cod sursă pentru sistemul de operare, permițând cercetătorilor din universități să-l modifice și să-l extindă. Primul sistem Unix la Berkeley a fost instalat pe un calculator PDP-11 în anul 1974.\n\nO serie de alte universități au fost interesate de acest sistem, astfel încât în anul 1977 Bill Joy de la Berkeley a asamblat și început să distribuie primele benzi magnetice conținând noul sistem numit Berkeley Software Distribution (1BSD). 1BSD era bazat pe Sixth Edition Unix de la AT&T și conținea în plus un compilator Pascal și editorul de text ex.\n\nA doua versiune BSD (2BSD) a apărut în anul 1978, incluzând o versiune îmbunătățită a sistemului, editorul de text vi și C shell.\n\nVersiunea 2.9BSD a apărut în 1983 și a fost bazată pe Version 7 Unix. Cea mai recentă versiune a fost 2.11BSD din 1992. Munca de mentenanță continuă și în ziua de astăzi, ultimul patch a apărut în decembrie 2008.\n\nVAX\nVersiunea 2BSD a fost portată pe un calculator VAX în anul 1979 și a purtat numele de 3BSD. Succesul acesteia a fost un factor major în decizia Defense Advanced Research Projects Agency's (DARPA) pentru a fonda cercetarea grupului Computer Systems Research Group (CSRG) la Berkeley. Scopul acestei cercetări era dezvoltarea unei platforme UNIX standard. Astfel a apărut versiunea 4BSD în octombrie 1980 care aducea în plus capabilități de control al joburilor (job control), csh, delivermail (mai târziu va fi înlocuit de sendmail), un sistem mult îmbunătăți de semnale și biblioteca courses.\n\n4.1BSD a apărut în iunie 1981, fiind urmată doi ani mai târziu (august 1983) de 4.2BSD. În această perioadă este dezvoltată și inclusă în distribuție prima stivă TCP/IP. Tot în această perioadă Bill Joy pleacă de la Berkeley și înființează compania Sun Microsystems. Rolul de leaderi ai dezvoltării distribuției este preluat de Mike Karels și Marshall Kirk McKusick.\n\n4.3BSD\nA apărut în iunie 1986 și marchează acceptarea oficială a variantei BSD a stivei TCP/IP de către agenția DARPA. Tot în această perioadă se renunță la calculatoarele VAX, care sunt înlocuite inițial de platforma Power 6/32 a firmei Computer Consoles Inc. (4.3BSD-Tahoe în iunie 1988). Codul dependent de platforma hardware este izolat în module specifice, deschizând astfel larg porțile portării sistemului pe orice tip de platformă hardware.\n\nÎn iunie 1989 a apărut versiunea Networking Release 1 (Net/1), care a fost prima versiune distribuită gratuit sub Licență BSD și a fost urmată de versiunea 4.3BSD-Reno la începutul anului 1990.\n\nÎn august 2006, revista Information Week a afirmat că 4.3BSD este cel mai bun software scris vreodată (\"Greatest Software Ever Written\").\n\nNet/2 și probleme legale\nVersiunea Net/2 a apărut în iunie 1991 și a cuprins o înlocuire masivă a codului AT&T din distribuție. Procesul de rescriere a durat optsprezece luni, și se estimează că numai un număr foarte mic de fișiere în kernel mai păstrează codul original de la AT&T.\n\nNet/2 a fost baza a două porturi pe platforma Intel 386: 386BSD autor William Jolitz, și o variantă proprietară BSD/386 (redenumită mai târziu BSD/OS) a firmei Berkeley Software Design (BSDi). Deși a avut o viață sucrtă, 386BSD a constituit baza sistemelor NetBSD și FreeBSD unde a fost continuată munca inițial începută în 386BSD.\n\nFirma BSDi a intrat imediat în conflict legal cu AT&T's Unix System Laboratories (USL). Procesul USL vs. BSDi a început în 1992 și a stopat distribuirea sistemului BSDi până când validitatea creanțelor de copyright sunt determinate.\n\nProcesul a stopat sau încetinit dezvoltarea tuturor versiunilor de BSD cu aproximativ doi ani. Ambiguitatea legală creată de proces a fost unul din motivele pentru care Linus Torvalds a început dezvoltarea unui nou sistem UNIX de la zero.\n\n4.4BSD\nProcesul s-a încheiat în 1994 practic în favoarea celor de la Berkeley. Din peste 18.000 fișiere numai trei au fost scoase din distribuție, iar în șaptezeci au fost adăugate notițe de copyright USL. Un alt rezultat al procesului a fost că USL a fost pusă în imposibilitatea de a deschide în viitor procese similare pentru orice distribuitor BSD.\n\nVersiunea 4.4BSD a apărut în iunie 1994 iar ultima distribuție BSD a apărut în 1995 sub numele de 4.4BSD-Lite Release 2. Niciun fel de cod AT&T nu este inclus în aceste versiuni.\n\nPe lângă sistemele de operare derivate direct din BSD, multe alte sisteme includ cod din aceste ultime două versiuni BSD apărute. De exemplu Microsoft Windows include cod TCP/IP și o serie de unelte de networking și comenzi din BSD. De asemenea, MAC OSX de la Apple este un derivativ direct BSD (via 4.4BSD-Lite2 și FreeBSD).\n\nTehnologie\nBSD a fost prima distribuție UNIX care a inclus stiva de protocol TCP/IP. Pentru aplicații, stiva se prezintă sub forma unei biblioteci de sistem care poartă numele de Berkeley sockets. Aceasta integrează punctele de transfer de date (networking sockets) cu sistemul de file descriptors folosit în sistemul de fișiere. Devine astfel foarte ușor pentru o aplicație să trimită sau să primească date din rețea prin simple operații de citire sau scriere similar cu citirea sau scrierea unui fișier.\n\nAstăzi, BSD este folosit în cercetarea universitară unde se testează o serie de tehnologii noi de comunicație și își găsește aplicabilitate în domeniul sistemelor embedded comerciale. Calitatea ridicată a codului și sistemul de documentare (pagini man) plasează distribuția ca un sistem favorit de cercetare și dezvoltare.\n\nNatura permisivă a licenței sub care sistemul este distribuit, permite firmelor să distribuie cod proprietar adăugat sistemului, fără să fie nevoie să publice acest cod. Natura permisivă a licenței permite și dezvoltarea de produse open-source, licența este considerată ca fiind compatibilă cu multe alte licențe open-source.\n\nBSD include și un layer de compatibilitate binară cu alte sisteme și arhitecturi de sistem. Astfel, este posibil să rulezi aplicații scrise și compilate pentru Linux direct pe BSD la viteză mare, fără un layer de emulare.\n\nSistemele BSD curente suportă o serie largă de standarde IEEE, ANSI, ISO și POSIX.\n\nDescendenți principali\n\nBSD a constituit baza unui număr larg de alte sistem precum FreeBSD și NetBSD. Acestea au fost derivate din 386BSD și 4.4BSD-Lite în anul 1993. OpenBSD a fost derivat în 1995 din NetBSD. Din aceste trei sisteme au fost derivate mai târziu o serie largă de alte sisteme precum DragonFly BSD, FreeSBIE, MirOS BSD, DesktopBSD și PC-BSD. Un număr de sisteme comerciale precum SunOS (Sun Microsystems) și Mac OS X (Apple Inc.) sunt bazate pe BSD sau descendenții săi.\n\nMajoritatea descendenților BSD sunt open-source, o excepție notabilă fiind Mac OS X. Alte sisteme proprietare bazate pe BSD sunt Dynix (Sequent), NeXTSTEP (NeXT), Ultrix (DEC) și OSF/1 AXP (astăzi cunoscut sub numele de Tru64 UNIX).\n\nReferințe\n\nLegături externe\n A timeline of BSD and Research UNIX\n UNIX History – History of UNIX and BSD using diagrams\n The Design and Implementation of the 4.4BSD Operating System\n The Slab Allocator: an object-caching kernel memory allocator Bonwick, 1994.\n\nVariante Unix" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi câteva informații de bază despre NetBSD." }, { "from": "assistant", "value": "NetBSD este un sistem de operare complet, liber, sigur și portabil din familia BSD și UNIX, disponibil pe numeroase platforme, de la Opteron pe 64 de biți la cele desktop sau embedded. Structura sa simplă precum și calitatea codului sursă îl face foarte potrivit pentru mediile de producție, cercetare sau sisteme dedicate. Sursele sistemului sunt disponibile oricărui utilizator.\n\nNetBSD dispune de un sistem de pachete, numit pkgsrc, care conține în clipa de față peste 6000 de pachete. Sistemul pkgsrc nu este limitat însă la NetBSD, el putând rula pe Solaris, Linux, Darwin, FreeBSD, OpenBSD, IRIX, BSD/OS, AIX, Interix, DragonFlyBSD și OSF/1. \n\nNetBSD este derivat din sistemele de operare 4.3 BSD (Networking/2) și 386BSD. Între timp au fost încorporate și modificările aduse de 4.4 BSD Lite.\n\nUltima versiune a sistemului este 6.0.1 apărută pe 26 decembrie 2012.\n\nIstorie \nNetBSD este originar din versiunea gratuită Net/2 a 4.3BSD de Computer Systems Research Group de la Universitatea Berkeley din California și din proiectul 386BSD. Proiectul NetBSD a apărut în urma nemulțumirilor comunității 386BSD în privința ritmului și direcției de dezvoltare a sistemului de operare. Cei 4 fondatori ai proiectului, Chris Demetriou, Theo de Raadt, Adam Glass și Charles Hannum considerau că un model de dezvoltare mai deschis ar aduce beneficii proiectului: unul focusat pe cod portabil, curat și corect. Scopul lor a fost producerea unui sistem de operare unificat, multi-platformă, calitativ, bazat pe BSD. Numele \"NetBSD\" a fost sugerat de Theo de Raadt, inspirat din creșterea în importanță a rețelelor la acea vreme, cum ar fi Internetul, și din specificul distribuit și colaborativ al dezvoltării proiectului.\n\nRepozitoriul de cod sursă pentru NetBSD a fost creat pe 21 martie 1993, iar prima versiune oficială, NetBSD 0.8, a fost făcută publică în aprilie 1993.\nPrima versiune multi-platformă de NetBSD, 1.0, a ieșit în octombrie 1994. În același an, din motive controversate, unul dintre fondari, Theo de Raadt, a părăsit proiectul. El a fondat mai târziu alt proiect, OpenBSD, bazat pe o versiune derivată din NetBSD 1.0 la sfârșitul anului 1995.\n\nÎn 1998 NetBSD 1.3 introduce colecția de pachete pkgsrc.\n\nPână în 2004, versiunile NetBSD 1.x erau scoase la intervale aproximativ anuale, cu mici versiuni intermediare de patchuri. De la versiunea 2.0 fiecare versiune majoră de NetBSD primește un număr întreg, de exemplu: 2.0, 3.0, 4.0, 5.0, 6.0 ș.a.m.d. Versiunile minore anterioare au fost împărțite în două categorii: x.y - versiune \"stabile\" de maintenance și x.y.z - versiuni care conțin doar îmbunătățiri critice sau de securitate.\n\nScopul Proiectului \nScopul proiectului NetBSD este acela de a oferi un sistem de operare stabil și rapid, să fie portabil, să interacționeze bine cu celelalte sisteme și să fie compliant cu standardele.\n\nPortabilitate \nNetBSD este cel mai portabil sistem de operare din lume și în clipa de față rulează pe 57 de arhitecturi (cuprinzând 17\ntipuri de procesoare ).\n\nCaracteristici \n Design curat \nNetBSD suportă o gamă largă de hardware datorită codului scris cu foarte mare atenție.\n\nLicență BSD\nChiar dacă NetBSD folosește GCC și alte programe sub licență GPL, kernelul și mai multe utilități din componentele de bază sunt sub licența BSD.\n\nSecuritate\nNetBSD are cel mai mic număr de bug-uri raportate in forumuri publice (cum ar fi bugtraq).\n\nMatur și stabil\nNetBSD este folosit la NASA Numerical Aerospace Simulation pentru că au nevoie de un sistem de operare stabil din care se pot realiza diferite proiecte dedicate.\nNetBSD este folosit pe serverele de la Microsoft, care îl preferă pe acesta decât pe propriul Microsoft Windows Server(informație neverificată).\nNetBSD a fost primul sistem de operare gratuit care a implementat standardul IPv6, suport pentru USB și arhitectura 64biți.\n\nCompatibilitate cu alte sisteme de operare \nLa nivel de cod sursă, NetBSD este aproximativ în întregime compliant cu standardul POSIX.1 (IEEE 1003.1-1990) și cu POSIX.2 (IEEE 1003.2-1992).\n\nGăzduire \nProiectul este găzduit de Internet Systems Consortium Inc, Helsinki University of Technology, și Columbia University.\n\nAlte adrese\n Pagina oficială: http://www.netbsd.org\n NetBSD Wiki: http://wiki.netbsd.se\n NetBSD LiveCD: http://www.jibbed.org\n NetBSD în acțiune: http://www.netbsd.org/gallery/in-Action/ \n NetBSD testimonials: http://www.netbsd.org/gallery/testimonial.html\n NetBSD Internals: http://www.netbsd.org/Documentation/internals/en/\n NetBSD Features: http://www.netbsd.org/Misc/features.html \n Debian GNU/NetBSD: http://www.debian.org/ports/netbsd/\n\nReferințe\n\nNetBSD" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi un rezumat despre OpenBSD." }, { "from": "assistant", "value": "OpenBSD este un sistem de operare de tip Unix derivat din Berkeley Software Distribution (BSD), un sistem de operare pentru cercetare dezvoltat la Universitarea Berkley din California. A fost separat din NetBSD de Theo de Raadt, leaderul proiectului, la sfârșitul lui 1995. Pe lângă sistemul de operare, Proiectul OpenBSD a produs versiuni portabile a numeroase subsisteme, printre care PF, OpenSSH și OpenNTPD, care sunt acum disponibile ca pachete în alte sisteme de operare.\n\nProiectul este bine-cunoscut și pentru insistența dezvoltatorilor pentru cod open-source și documentație de calitate, lipsa de compromisuri referitoare la licențele software și prioritatea acordată corectitudinii codului și securității. Proiectul este coordonat de la domiciliul lui Raadt în Calgary, Alberta, Canada. Logoul și mascota proiectului este un pește balon numit Puffy.\n\nUtilizări\n\nSecuritate\n\nDesktop\n\nCorporații\n\nServer\n\nProiectele componente al OpenBSD\n\nComponente terțe în sistemul de bază\n\nProcesul de dezvoltare și lansare\n\nIstoric și popularitate\n\nOpen-source și documentație deschisă\n\nLicențiere\n\nFinanțare\n\nDistribuție și marketing\n\nBibliografie\n\nVezi și \n\n Hackathon\n pfSense\n\nNote\n\nLegături externe \n Site oficial\n Jurnalul OpenBSD\n Portări pentru OpenBSD\n Căutare în codul sursă OpenBSD\n\nVideo \n Video - Tehnici de diminuare a exploiturilor: o actualizare după 10 ani \n Video - O prezentare OpenBSD de Michael Lucas\n\nOpenBSD\nSoftware criptografic" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații relevante poți oferi despre 386BSD?" }, { "from": "assistant", "value": "386BSD este un sistem de operare gratuit derivat din BSD (Networking/2), din familia UNIX, pentru arhitecturile Intel 80386.\n\nIstorie\n386BSD a fost scris în principal de Lynne Jolitz și William Jolitz. Ambii aveau o experiență considerabilă în dezvoltarea sistemului BSD la Berkeley. Portarea a început în anul 1989, primele urme ale ei pot fi găsite în 4.3BSD Net/2 din 1991. Prima versiune (versiunea 0.0) a sistemului a apărut în martie 1992 și a fost urmată de versiunea 0.1 în 14 iulie 1992. Procesul de portare a fost documentat extensiv în revista Dr. Dobbs Journal începând cu anul 1991, într-o serie de 18 articole. Versiunea 1.0 a apărut la sfârșitul anului 1994, codul fiind distribuit de Dr. Dobbs Journal pe un CD sub numele de \"386BSD Reference CD-ROM\". CD-ul a fost un best-seller timp de trei ani (1994–1997).\n\nDupă apariția versiunii 0.1, un grup de utilizatori au început să dezvolte și întrețină un așa-numit patchkit. Acesta cuprindea bug-fixes și o serie de îmbunătățiri. Datorită diferențelor de opinie dintre autorii originali și autorii patchkit-ului, aceștia din urmă au fundat în 1993 o nouă distribuție UNIX sub numele de FreeBSD pentru a-și continua munca. Tot în 1993, un grup diferit de utilizatori 386BSD au fundat o altă versiune UNIX sub numele de NetBSD. Printre alte versiuni UNIX derivate din 360BSD se numără OpenBSD și Darwin folosit în mod curent de Apple în Mac OSX. Alt sistem UNIX care împrumută masiv din 386BSD este OpenSolaris.\n\nDezvoltarea sistemului a încetat în 1997.\n\nLicență\nCodul 386BSD este gratuit pentru scopuri non-comerciale. Drepturile de autor aparțin în totalitate lui William Jolitz și Lynne Jolitz.\n\nReferințe\n\nBibliografie\n Jolitz, William F. and Jolitz, Lynne Greer: Porting UNIX to the 386: A Practical Approach, 18-part series in Dr. Dobbs Journal, January 1991 - July 1992.\n Jolitz, William F. and Jolitz, Lynne Greer: Operating System Source Code Secrets Vol 1 The Basic Kernel, 1996, ISBN 1-57398-026-9\n Jolitz, William F. and Jolitz, Lynne Greer: Operating System Source Code Secrets Vol 2 Virtual Memory, 2000, ISBN 1-57398-027-7\n\nLegături externe\n www.386bsd.org : Information by William and Lynne Jolitz\n Porting UNIX to the 386: A Practical Approach\n Designing the Software Specification\n Three Initial PC Utilities\n William Jolitz\n Lynne Jolitz\n Memories of 386BSD releases by Lynne Jolitz\n The unknown hackers - Salon.com \n 386BSD Design Notes Professional Video Series \n Frequently asked questions of 386BSD - active Q/A by authors\n www.jolix.com\n Remarks and papers on USL v UC Berkeley by Dennis M. Ritchie. \n Remarks on the history of 386BSD by Lynne Jolitz \n Remarks on the history of 386BSD by Greg Lehey\n\nBSD\nSisteme de operare libere" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile principale despre Darwin (sistem de operare)?" }, { "from": "assistant", "value": "Darwin este un sistem de operare open-source dezvoltat de firma Apple. Sistemul a fost publicat în anul 2000 și este compus din cod dezvoltat de Apple, precum și cod derivat din NeXTSTEP, BSD și alte sisteme UNIX gratuite.\n\nDarwin formează nucleul de componentele de bază pe care Mac OS X, Apple TV și iOS sunt construite.\n\nSistemul este compatibil cu Single UNIX Specification versiunea 3 (SUSv3) și POSIX.\n\nIstorie \nApple a cumpărat firma NeXT în 1997, produsul acesteia (sistemul de operare NeXTSTEP) fiind transformat original în sistemul de operare Rhapsody pe care s-a bazat Mac OS X Server 1.0 în anul 1999. În anul 2000 Rhapsody a fost transformat în Darwin și a fost publicat sub o licență liberă (Apple Public Source License - APSL).\n\nKernel \nDarwin folosește un nucleu hibrid (XUN) bazat pe Mach 3 microkernel, diverse elemente din BSD (administrarea proceselor, stiva de networking, sistemul de fișiere virtual etc.), precum și un API orientat pe obiecte pentru drivere numit I/O Kit. Nucleul folosește formatul binar Mach-O care permite ca un singur executabil (inclusiv nucleul) să funcționeze pe mai multe arhitecturi CPU.\n\nSuport hardware \nDarwin este suportat pe versiunile de 32 de biți și 64 de biți ale arhitecturii Intel x86 (Mac și Apple TV) precum și pe arhitectura de 32 și 64 biți ARM (iPhone, iPod Touch și iPad). Există și un port open-source al nucleului XUN care include și platformele Intel și AMD care nu sunt suportate de Apple.\n\nSuport aplicații \nDarwin nu include multe din elementele care definesc Mac OS X, cum ar fi Carbon și Cocoa API sau Quartz Compositor și interfața Aqua, deci nu poate rula aplicații Mac. Totuși, Darwin suportă un număr de facilități Mac OS X mai puțin cunoscute, cum ar fi mDNSResponder, care este un DNS responder multicast și este una din componentele de bază ale tehnologiei de networking Bonjour, launchd și un framework de service management foarte avansat.\n\nLicență \nSistemul este publicat sub licența Apple Public Source License (APSL) care este considerată o licență liberă de către Free Software Foundation (FSF).\n\nVezi și \n\n GNUstep\n Window Maker\n\nReferințe \n\nSisteme de operare\n\nLegături externe \n Darwin Releases at Apple Developer Connection\n Darwin Build Number List\n Darwin Source Repository at SourceForge\n Hexley, the Darwin mascot\n PureDarwin.org\n\nBSD\nMac OS\nSisteme de operare Apple Inc.\nSisteme de operare libere" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ai despre PC (dezambiguizare)?" }, { "from": "assistant", "value": "PC se poate referi la:\n\n Partidul Conservator, denumire comună în mai multe țări;\n Computer personal (după Personal Computer din engleză, în care caz PC se pronunță , v. AFI);\n Insulele Pitcairn, codul FIPS 10-4 al acestui teritoriu;\n Piacenza, provincie în Italia, codul ISO 3166-2:IT;\n\nVezi și\n Parsec (pc)\n\nLegături externe \n \n „PC” la acronymfinder.com\n\nAcronime de două litere" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi mai multe informații despre Computer personal." }, { "from": "assistant", "value": "Termenul computer personal numit și calculator personal (în engleză: personal computer sau PC, pronunțat , v. AFI) desemnează un anumit gen de computer, relativ mic ca dimensiuni și performanță, pentru uz personal. Se face deosebirea între următoarele semnificații posibile:\n „Home computer” - prima generație de computere de uz personal, tradus „calculator pentru acasă”, nestandardizate, azi învechite, au fost fabricate de diverse companii în diverse modele\n „IBM PC” (PC-urile inițiale) - computere azi învechite de la compania IBM, model \"IBM PC\", cu microprocesor de tip Intel 8088 (un Intel 8086 cu magistrala de date pe 8 biți) sau o versiune ulterioară, construite după arhitectura IA-32 (Intel Architecture 32 bit) numită și x86, cu procesor Intel 80386 pe 32 bit; inițial au fost concepute pentru un singur utilizator. În 2005 compania americană IBM a vândut divizia de PC-uri companiei Lenovo din Beijing, China, și de atunci nu mai fabrică calculatoare personale.\n „PC” propriu-zis - acestea sunt calculatoare actuale dar compatibile cu vechile specificații \"IBM PC\". Se fabrică în prezent de multe companii (dar nu și de IBM). Au în general multe forme constructive. Drept sistem de operare utilizează Microsoft Windows sau o distribuție de Unix.\n „Calculator personal” - un termen generic pentru toate computerele de capacitate, performanță și dimensiuni relativ mici, destinate uzului individual, indiferent dacă e vorba de „PC”-uri propriu-zise sau nu, deci indiferent dacă sunt sau nu compatibile cu \"IBM PC\"-ul de mai sus. Termenul acoperă o multitudine de tipuri de calculatoare electronice, care se deosebesc între ele atât ca principii arhitecturale, dimensiuni, formă fizică sau greutate, cât și ca sistem de operare, software de aplicație, funcționalitate și mod de utilizare.\nAcești 4 termeni de mai sus nu trebuie confundați între ei.\n\nRestul articolului se ocupă numai de calculatoarele actuale de tip „PC” propriu-zis, compatibile cu vechile specificații \"IBM PC\".\n\nCaracteristici \nÎncă din anii 1980 majoritatea calculatoarelor mici sunt PC-uri, deci compatibile din punct de vedere hardware cu PC-urile inițiale ale firmei IBM care se numeau IBM PC. Ele folosesc procesoare fabricate de firmele AMD sau Intel, desigur însă mult mai rapide decât cele folosite inițial de IBM.\n\nO caracteristică distinctivă este modularitatea PC-urilor: chiar fără a fi specialiști, utilizatorii pot modifica, extinde sau schimba cipurile de memorie, placa de bază, plăcile de extensie, discurile dure și chiar și sistemul de operare.\n\nDin punctul de vedere al hardwareului există multe modele și tipuri constructive de PC-uri. Printre modelele constructive actuale de succes (în 2011) se numără de exemplu cele de tip „PC tabletă” (din engleză de la Tablet PC) - v. și articolul Calculator tabletă.\n\nNumărul de PC-uri aflate în uz în lume a depășit pragul de 1 miliard în iunie 2008 .\n\nPrin contrast, există și computere personale mici, portabile, care nu sunt PC-uri (au o altă arhitectură decât calculatoarele personale de tip PC). În ziua de azi ele sunt fabricate de ex. de către companiile Apple (familia de calculatoare Macintosh), Hewlett-Packard, RIM, SGI, divizia Sun Microsystems a companiei Oracle și altele. De asemenea, strict vorbind, nici aparatele „inteligente” de tip smartphone și nici unele computere tabletă ca de ex. iPad, nu sunt PC-uri, deși aparțin marelui domeniu de calculatoare personale.\n\nPiața și vânzările de PC-uri \nÎn anul 2008 piața mondială de calculatoare personale de tip PC a crescut cu 11,6 % până la 299,4 milioane unități.\nÎn 2005 s-au vândut 218,5 milioane de unități PC, față de 189,5 milioane de unități vândute în 2004.\n\nÎn perioada ianuarie-septembrie 2008 asamblatorii locali de PC-uri din România au vândut aproximativ 325.000 de unități.\n\nLa sfârșitul anului 2008 vânzările de laptop-uri le-au depasit pe cele de PC-uri de tip desktop. Până la începutul anului 2011 laptop-urile au ajuns să reprezinte un sfert din vânzările totale de IT, PC-urile de tip desktop rămânând mult in urmă.\n\nVezi și \n Joc de PC\nAll-in-One\nCompatible PC\nCalculator\nLaptop\nNettop\nStick PC\nPersonal digital assistant\nRaspberry Pi\nSistem înglobat\n\nNote\n\nLegături externe" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți să îmi spui despre acest subiect: Listă de programatori?" }, { "from": "assistant", "value": "Aceasta este o listă cu cei mai faimoși programatori sau personalități care au marcat dezvoltarea tehnologiei informației.\n\n Andrei Alexandrescu - modern C++\n Eric Allman - sendmail\n Bill Atkinson - Macintosh Finder, HyperCard\n Donald Becker - drivere pentru plăcile de rețea pe Linux\n Tim Berners-Lee - inventatorul World Wide Web-ului\n Brian Behlendorf - Apache\n Dan Bricklin - a dezvoltat VisiCalc, primul program de calcul tabelar\n Steve Capps - a dezvoltat Macintosh și Newton\n John Carmack - autorul jocurilor Doom si Quake\n Steve Chamberlain - BFD, Cygwin\n Alan Cox - programator al nucleului Linux\n Brad Cox - Objective-C\n Dave Cutler - a conceput Windows NT, VMS\n L. Peter Deutsch - Ghostscript\n Edsger Dijkstra - programator și matematician cu contribuții foarte importante în procesul de dezvoltare a calculatoarelor\n Jay Fenlason - jocul hack, GAS\n Bill Gates - fondator al Microsoft\n John Gilmore - GDB\n James Gosling - limbajul de programare Java, Gosling Emacs, NeWS\n Paul Graham - Yahoo! Store, On Lisp, ANSI Common Lisp\n Andy Hertzfeld - a dezvoltat Macintosh, s-a numărat printre fondatorii General Magic\n Grace Hopper - Navy Mark I computer, COBOL\n Miguel de Icaza - șeful de proiect de la GNOME\n Bo Jangeborg - jocurile ZX Spectrum \n Stephen C. Johnson - yacc\n Lynne și William Jolitz - 386BSD\n Bill Joy - BSD, vi; a fondat Sun Microsystems\n Mitch Kapor - Lotus 1-2-3, a fondat Lotus Development Corporation\n Stan Kelly-Bootle - Manchester Mark I, The Devil's DP Dictionary\n Brian Kernighan - AWK (co-autor)\n Donald E. Knuth - TeX, CWeb, Arta programării calculatoarelor\n Ada Lovelace - prima programatoare (a mașinii lui Babbage)\n Yukihiro Matsumoto - limbajul de programare Ruby\n John McCarthy - limbajul de programare LISP\n Douglas McIlroy - programe pentru UNIX\n Kirk McKusick - BSD\n Bertrand Meyer - limbajul de programare Eiffel, Object-oriented Software Construction, Design by contract\n Jeff Minter - Psychedelic\n Dave Moon - MacLisp, ZetaLisp\n Chuck Moore - limbajul de programare Forth\n Urban Müller - limbajul Brainfuck, 1993\n Kristen Nygaard - SIMULA\n Petrescu Alexandru - elev român medaliat cu aur la Olimpiada Balcanică de Informatică pentru Juniori, 2015\n Eric S. Raymond - fetchmail, The Cathedral and the Bazaar\n Dennis Ritchie - limbajul de programare C, UNIX\n Guido van Rossum - limbajul de programare Python\n Bill Schelter - GNU Maxima, GNU Common Lisp\n Henry Spencer - C-News, Regex\n Richard Stallman - Emacs, GCC, GNU\n Guy Steele - Common Lisp, limbajul de programare Scheme\n Bjarne Stroustrup - C++\n Gerald Jay Sussman - Scheme\n Tim Sweeney - engine-ul Unreal, UnrealScript, ZZT\n Andrew Tanenbaum - Minix\n Avie Tevanian - autorul Mach kernel\n Ken Thompson - UNIX, limbajul de programare B\n Michael Tiemann - GCC\n Linus Torvalds - autorul kernel-ului Linux\n Ingo Molnár - autorul Completely Fair Scheduler din cadrul kernel-ului Linux\n Andrew Tridgell - programul Samba, Rsync\n Paul Vixie - BIND\n Larry Wall - warp, rn, patch, Perl\n Niklaus Wirth - Pascal\n Don Woods - INTERCAL, Colossal Cave Adventure\n Steve Wozniak - Breakout, Apple Integer BASIC, a fondat Apple Inc. (împreună cu Steve Jobs)\n Jamie Zawinski - Lucid Emacs, Netscape, Mozilla, XScreensaver\n\nReferințe \n\nProgramatori\n Listă" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Descrie în detaliu Donald E. Knuth." }, { "from": "assistant", "value": "Donald Ervin Knuth (, ) este profesor emerit la Universitatea Stanford.\n\nEste autorul cărții The Art of Computer Programming [Arta programării calculatoarelor], una dintre cele mai apreciate lucrări în domeniu, și creator al sistemelor TeX și METAFONT.\n\nA primit numeroase premii, printre care: premiul Turing, Medalia națională în științe, medalia John von Neumann și premiul Kyoto.\n\nNote\n\nVezi și \n Programatori celebri\n\nLegături externe \n Pagina personală de la Stanford University: http://www-cs-faculty.stanford.edu/~knuth/ \n\nOameni de știință americani din secolul al XX-lea\nProfesori universitari americani\nInformaticieni americani\nAmericani de origine germană\nSpecialiști în combinatorică\nMembri ai American Mathematical Society\nMembri străini ai Royal Society\nGuggenheim Fellows\nOameni în viață\nMembri ai Academiei Franceze de Științe\nMembri ai Academiei Naționale de Științe a Statelor Unite\nLaureați ai National Medal of Science\nScriitori din statul California\nNașteri în 1938\nProgramatori americani\nMatematicieni americani din secolul al XX-lea\nLaureați ai Premiului Turing\nTeX\nMatematicieni americani din secolul al XXI-lea\nAmericani în viață\nAbsolvenți ai California Institute of Technology\nScriitori de popularizare a matematicii" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce aspecte principale ale [Titlu] poți să-mi împărArta programării calculatoarelor?" }, { "from": "assistant", "value": "„Arta programării calculatoarelor”, în engleză în original: \"The Art of Computer Programming\", este una dintre cele mai faimoase cărți din domeniul informaticii, scrisă de Donald E. Knuth, carte ce se ocupă de toate genurile de algoritmi cu demonstrații matematice riguroase.\n\nDin această carte monumentală prin dimensiuni și conținut au apărut trei volume, toate trei fiind traduse în limba română, iar Knuth a anunțat că vor mai urma alte patru.\n\nPrima ediție în limba română a fost editată sub titlul Tratat de programare al calculatoarelor de către Editura Tehnică\n\n În anul 1974 a apărut primul volum, cu subtitlul Algoritmi fundamentali, traducere a primului volum din limba engleză, după ediția din 1973 (a II-a), cuprinzând capitolele:\n Concepte de bază\n Structura informației\n\n În anul 1976 a apărut al doilea volum, cu subtitlul Sortare și căutare traducere a celui de al treilea volum din limba engleză, după ediția din 1973, cuprinzând capitolele:\n Sortare\n Căutare\n\n În anul 1984 a apărut al treilea volum, cu subtitlul „Algoritmi seminumerici”, traducere a celui de al doilea volum din limba engleză, după ediția din 1981, cuprinzând capitolele:\n Numere aleatoare\n Aritmetica\n\nÎntre anii 1999 - 2001 Editura Teora a reeditat lucrarea sub titlul Arta programării calculatoarelor\n\nVolumul patru este în curs de apariție, structura sa este:\n Enumerare și backtracking\n Grafuri și algoritmi de rețea\n Optimizare și recursivitate\n\nDin volumul 4 au apărut fasciculele preliminare 2, 3 și 4. Fascicula 2 a fost tradusă în limba română sub titlul Generarea tuturor tuplurilor și permutărilor.\n\nBibliografie \n Knuth D. E. Tratat de programare al calculatoarelor, vol.1, Editura Tehnică, 1974\n Knuth D. E. Tratat de programare al calculatoarelor, vol.2, Editura Tehnică, 1976\n Knuth D. E. Tratat de programare al calculatoarelor, vol.3, Editura Tehnică, 1984\n Knuth D. E. Arta programării calculatoarelor, vol.1, Algoritmi fundamentali, Editura Teora, București, 1999. \n Knuth D. E. Arta programării calculatoarelor vol.2, Algoritmi seminumerici, Editura Teora, București, 2000.\n Knuth D. E. Arta programării calculatoarelor, vol.3, Sortare și căutare, Editura Teora, București, 2001. \n Knuth D. E. Generarea tuturor tuplurilor și permutărilor, Editura Teora, București, 2005\n\nLegături externe \n Pagina TAOCP la Universitatea Stanford\n\nProgramare" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații relevante ai despre Bill Gates?" }, { "from": "assistant", "value": "William Henry Gates al III-lea (), cunoscut mai ales ca Bill Gates, este co-fondator, împreună cu Paul Allen, al companiei Microsoft Corporation. A ocupat locul 1 în topul celor mai bogați oameni din lume în anul 2017, și locul 4 în 2021. În timpul carierei sale la Microsoft, el a fost, până în 2014, principalul deținător de acțiuni al companiei.\n\nDate biografice \n\nWilliam Henry Gates III s-a născut la Seattle, Washington, SUA pe 28 octombrie 1955, fiind fiul avocatului William Henry Gates Sr. și al profesoarei universitare și om de afaceri, Mary Maxwell Gates.\n\nÎncepe studiile la Lakeside School, una dintre cele mai cunoscute școli din Seattle în anul 1967. Din anul 1973 urmează cursurile universitare la Harvard, dar în anul III renunță la cursuri și împreună cu Paul Allen, prietenul său din copilărie, înființează compania Microsoft în anul 1975. În anul 1980, Bill Gates realizează prima afacere importantă cu IBM pentru 56.000 dolari. Sistemul de operare MS-DOS este disponibil pe PC-urile produse de IBM.\n\nÎn anul 1985 lansează prima versiune a sistemului de operare Windows. În 1989, lansează Microsoft Office, cea mai populară suită de aplicații de birou.\n\nDin 1986, Microsoft devine companie publică, fiind cotată la bursă. În anul 2000, împreună cu soția sa, înființează fundația de caritate \"Bill and Melinda Gates\".\n\nS-a căsătorit cu Melinda French din Dallas, Texas, la 1 ianuarie 1994. Ei au trei copii: Jennifer Katharine (1996), Rory John (1999) și Phoebe Adele (2002).\n\nÎn anul 2005, regina Marii Britanii îi acordă titlul de \"Cavaler al Imperiului Britanic\".\n\nLa 15 iunie 2006, Bill Gates își anunță retragerea din Microsoft, începând cu iulie 2008.\n\nViața \n\nGates s-a născut în Seattle, Washington, părinții săi sunt William H. Gates și Mary Maxwell Gates. Părinții lui sunt de origine engleză, germană și scoțieni-irlandezi. Tatăl său a fost un avocat proeminent, iar mama sa a servit consiliului de administrație pentru Interstate BankSystem și United Way. Bunicul mamei lui Gates a fost J. W. Maxwell, președintele băncii naționale a Americii. Gates are o soră mai mare, Kristi (Kristianne), și o soră mai mică, Libby. El era al patrulea cu acest nume în familia sa, dar este cunoscut sub numele de William Gates III sau \"Trey\", pentru că tatăl său primise sufixul „II”. Când Gates era mic, părinții lui se gândeau la o carieră juridică pentru el. Familia sa mergea regulat la o biserică a Congregational Christian Churches (Bisericile creștine Parohiale), o confesiune protestantă reformată.\n\nLa 13 ani s-a înscris la Școala Lakeside, o școală exclusivă de pregătire. Când era clasa a opta, a utilizat veniturile Școlii Lakeside să cumpere un Teletype model 33 ASR și un calculator pentru elevii școlii. Gates a avut ca interes programarea sistemului GE în Basic, și a fost scutit de la clasa de matematică ca să-și urmărească interesul său. El a scris primul program pe această mașină:o punere în aplicare a jocului Tic-Tac-Toe, care a permis utilizatorilor să joace împotriva computerului. Gates a fost fascinat de mașină și cum s-ar executa întotdeauna un cod software perfect. Când a reflectat acel moment, el a spus: „Nu a fost doar ceva despre mașină”. După ce donațiile s-au terminat, el împreună cu alți colegi au căutat să își petreacă timpul lucrând la sisteme ca DEC PDP minicomputers. Unul dintre aceste sisteme a fost un PDP-10 ce aparținea celor de la Computer Center Corporation (CCC), ce a interzis patru studenți - Gates, Paul Allen, Ric Weiland și Kent Evans - în vara în care au fost surprinși căutând slăbiciuni în sistemul de operare pentru a primi ore gratuite la computer.\n\nLa sfârșitul interzicerii, cei patru studenți s-au oferit să caute slăbiciuni în soft-ul celor de la CCC în schimbul primirii de ore gratuite la computer. În loc să studieze sistemul prin Teletype, Gates s-a dus la birourile celor de la CCC și a studiat codul sursă a unor programe care rulau sistemul, incusiv programe în FORTRAN, LISP și limbaj de mașină. Înțelegerea cu CCC a continuat până în 1970, când compania a dat faliment. Următorul an, Information Sciences, Inc. a angajat cei patru studenți din Lakeside să scrie un program în COBOL, oferindu-le computere și bani. După ce administratorii au devenit convinși de capabilitățile de programare ale lui Gates, acesta a scris programul școlii pe calculator care stabilea ordinea intrării elevilor în sălile de curs. El a modificat codul în așa fel încât să nimerească în săli cu mai multe fete. A declarat mai târziu că ”a fost greu să mă îndepărtez de o mașinărie la care îmi demonstram abilitățile cu succes.” La 17 ani, Gates a format o alianță cu Allen, numită Traf-O-Data, pentru a face sisteme pentru semafoare bazate pe procesorul Intel 8008. La începutul anului 1973, Bill Gates a servit ca ucenic în Casa Reprezentativilor din Statele Unite ale Americii.\n\nGates a absolvit Liceul Lakeside în 1973. A obținut un punctaj de 1590 din 1600 posibile la examenul SAT și s-a înscris la Universitatea Harvard în toamna anului 1973. În timp ce era la Harvard, l-a întâlnit pe Steve Ballmer, care mai târziu l-a înlocuit la șefia Microsoft.\n\nÎn anul al doilea la Harvard, Gates a creat un algoritm pentru sortarea clătitelor, ca o soluție pentru o serie de probleme nerezolvate prezentate la un curs de combinare de Harry Lewis, unul dintre profesorii săi. Soluția lui Gates a deținut recordul ca fiind cea mai rapidă pentru peste treizeci de ani. Ideea ce a urmat este mai rapidă numai cu un procent. Soluția lui a fost recunoscută mai târziu într-o lucrare scrisă în colaborare cu specialistul IT de la Harvard Christos Papadimitriou.\n\nGates nu a avut un plan definitoriu de studiu cât timp a studiat la Harvard și a petrecut mult timp folosind computerele universității. Gates a păstrat legătura cu Paul Allen și ii s-a alăturat acestuia la Honeywell în vara anului 1974. Următorul an, cei doi au lansat MITS Altair 8800 bazat pe Intel 8080 CPU. Cei doi au văzut această oportunitate ca să își pornească propria companie software. Gates a renunțat la Harvard în acel moment. A discutat această decizie cu părinții săi, care l-au susținut când au văzut cât de mult își dorea Gates să pornească compania.\n\nMicrosoft\n\nBasic \n\nDupă ce a citit în numărul din ianuarie 1975 a revistei Popular Electronics care demonstra capabilitățile lui Altair 8800, Gates i-a contactat pe cei de la Micro Instrumentation and Telemetry Systems (MITS), creatorii noului microcomputer, pentru a-i informa că el împreună cu alte persoane lucrau la un interpretator BASIC pentru platformă. În realitate, Gates și Allen nu aveau un Altair și nici nu scriseseră un program pentru acesta. Ei doar vruseseră să stârnească interesul celor de la MITS. Președintele MITS Ed Roberts a acceptat ca să îi întâlnească la o demonstrație și pe durata următoarelor câteva săptămâni aceștia au creat un emulator pentru Altair care rula pe BASIC. Paul Allen a fost angajat la MITS și Gates a lipsit o perioadă de la Harvard pentru a lucra împreună cu Allen la MITS în Albuquerque în noiembrie 1975. Cei doi și-au numit parteneriatul ”Micro-Soft” și au avut primul sediu în Albuquerque. Într-un an, cratima a fost scoasă și pe data de 26 noiembrie 1976, numele de ”Microsoft” a fost înregistrat la Oficiul Secretariatului din Statul New Mexico. Gates nu s-a întors niciodată la Harvard să își termine studiile.\n\nBASIC-ul celor de la Microsoft a fost foarte popular printre iubitorii de calculatoare dar Gates a descoperit că o copie a fost scăpată pe piața neagră înainte de lansarea oficială și era piratată pe scară largă. În februarie 1976, Gates a redactat o scrisoare deschisă iubitorilor de calculatoare în newsletter celor de la MITS spunând că MITS nu poate continua să producă, să distribuie și să mențină un soft de calitate fără plată. Această scrisoare nu a avut succes printre amatorii de calculatoare dar Gates a insistat că dezvoltatorii de software trebuie să își ceară banii pe programele dezvoltate. Microsoft a devenit independentă față de MITS la sfârșitul anului 1976 și a continuat să dezvolte limbaje de programare pentru diferite sisteme. Compania s-a mutat de la Albuquerque în noua sa casă din Bellevue, Washington pe 1 ianuarie 1979, după ce în trecut îi fusese refuzată aplicația de împrumut.\n\nÎn primii ani ai Microsoft, toți angajații companiei aveau responsabilitate față de afacerile acesteia. Gates avea grijă de toate detaliile afacerilor, dar a continuat de asemenea să dezvolte programe. În primii cinci ani, Gates a citit fiecare linie de cod pe care compania sa o publica și de multe ori rescria unele părți dacă acesta considera că este necesar.\n\nNote\n\nVezi și \n Pirații din Silicon Valley, film semi-documentar\n Windows\n\nLegături externe \n\n Biografie\n Pagina personală de pe situl Microsoft\n Viața fabuloasă a lui Bill Gates, cel mai bogat om din lume, 30 iunie 2014, Corina Vârlan, Gândul\n Cum salvează lumea miliardarul Bill Gates , 6 august 2011, Bogdan Biszok, Capital\n Bill Gates vine in Romania, 22 ianuarie 2007, Bogdan Asaftei, HotNews.ro\n\nNașteri în 1955\nNașteri pe 28 octombrie\nAmericani în viață\nOameni de afaceri americani\nMiliardari americani\nFilantropi americani\nInvestitori americani\nMicrosoft\n \nRomano-catolici americani\nOameni din Seattle" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii ai despre Mihail Sebastian?" }, { "from": "assistant", "value": "Mihail Sebastian (nume real: Iosif Mendel Hechter, alt pseudonim: Victor Mincu; ) a fost un om de litere român, de origine evreu, care a scris romane, dramaturgie și critică literară. A fost de asemenea activ ca publicist, ținând printre altele și cronică muzicală.\n\nMihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Nae Ionescu. Un scandal fulminant în epoca interbelică l-a cauzat prefața antisemită a lui Ionescu la romanul De două mii de ani, prefață pe care Sebastian a publicat-o intactă. Deriva înspre extremismul de dreapta a generației sale și circumstanțele politice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au îndepărtat de maestrul său și de foștii săi prieteni. În această perioadă a ținut jurnal.\n\nDupă moartea lui subită, posteritatea i-a fost asigurată în principal de piesele de teatru, până în 1996, când jurnalul, care rămăsese peste 60 de ani inedit, a fost tipărit pentru prima dată. Cartea a suscitat controverse aprinse în societatea românească, fiind contrară imaginii idealizante a elitei intelectuale interbelice.\n\nBiografie \n\nNăscut cu numele de Iosif Hechter într-o familie evreiască din Brăila, Mihail Sebastian face studii universitare de drept și filozofie la București. Are o tentativă de a-și da doctoratul în drept la Paris, soldată cu un eșec. Lucrează apoi ca secretar la o importantă casă de avocatură din epocă, fiind și avocat pledant. Descoperit de Nae Ionescu, președintele comisiei sale de bacalaureat, a fost invitat de acesta să colaboreze la revista Cuvântul, unde îl cunoaște pe Mircea Eliade, unul din viitorii săi prieteni. Prin legislația antisemită de la începutul anilor '40, i s-a interzis să mai funcționeze ca jurnalist și i se retrage și licența de avocat pledant. Reprezentarea pieselor sale a fost interzisă din cauza faptului că era evreu. Jocul de-a vacanța este interzisă, iar pentru a putea reprezenta piesa Steaua fără nume a folosit un al doilea pseudonim, Victor Mincu. Piesa Ultima oră s-a jucat după moartea lui Sebastian, la Teatrul Național București, sub direcția lui Zaharia Stancu.\n\nMoare în plină tinerețe creatoare, lovit de un camion în 1945, la numai câteva luni după lovitura de stat de la 23 august 1944.\n\nCariera literară \n\nA debutat în literatură în 1932 cu un volum foarte scurt, Fragmente dintr-un carnet găsit, apoi în același an a publicat un volum de nuvele, Femei. A publicat mai multe romane, Orașul cu salcâmi (1935) (roman al adolescenței), Accidentul (1940) (roman de dragoste), influențate de Marcel Proust, Gustave Flaubert și de alți romancieri francezi. În anul 1934 publică un alt roman, De două mii de ani, de această dată despre ce înseamnă să fii evreu în România. Cartea a căpătat o celebritate nedorită, mai ales în urma prefeței semnată de magistrul lui Sebastian și al generației Criterioniste, profesorul Nae Ionescu. Textul lui Nae Ionescu încerca să fundamenteze antisemitismul din perspectivă teologală, conchizând că evreii nu au nici o putință de salvare întrucât sunt evrei. La scurt timp va publica și Cum am devenit huligan, în care adună articolele apărute în presă, care reprezintă un dosar al receptării operei sale. Procedeul foarte modern îl reia pe cel folosit de romancierul André Gide în romanul Falsificatorii de bani (Les Faux Monnayeurs).\n\nSebastian se impune în literatura română ca dramaturg cu piesele de teatru Steaua fără nume, Jocul de-a vacanța, Ultima oră. Piesa Insula a rămas neîncheiată. \n\nManuscrisul inițial al romanului Accidentul, cuprinzând cinci capitole, i-a fost furat lui Mihail Sebastian în Franța, iar autorul nu l-a mai găsit. A fost nevoit să-l rescrie de la zero. \n\nFenomenul receptării lui Sebastian a fost unul dintre cele mai spectaculoase, atât în timpul vieții scriitorului, cât și în posteritate. Scandalul generat de prefața lui Nae Ionescu la volumul „De două mii de ani” (1934) a făcut ca autorul, discret plasat până atunci pe scena literară, unde se impusese mai ales prin foiletoane critice, să ajungă brusc în centrul atenției. Capriciile istoriei nu l-au putut împiedica pe Sebastian să aibă succes și ca dramaturg, încă din timpul vieții. După moartea sa prematură în 1945, la nici 38 de ani, el rămâne în atenția publicului mai ales ca autor de teatru. Piesele i se joacă din când în când, dar tinerii îl ignoră. Atât criticul cât și romancierul din el intră în umbră pentru o jumătate de secol, până când, în 1996 (anul publicării Jurnalului său din perioada 1935-1944), se redeșteaptă interesul cititorilor pentru tot ce a scris Mihail Sebastian. Piesele sale Steaua fără nume, Ultima oră și Jocul de-a vacanța au fost chiar ecranizate, prima dintre ele transformându-se într-o coproducție româno-franceză (Mona, l'étoile sans nom [Mona, steaua fără nume]- 1967), în care rolul principal feminin a fost interpretat de Marina Vlady.\n\nJurnalul intim \n\nJurnalul său intim, ținut în anii unei sălbatice resurecții a antisemitismului, adică în perioada 1935-1944, a fost publicat postum, abia în 1996. Originalul a fost scos din țară prin curier diplomatic de fratele său mai mic, Andrei Benu Sebastian, și a ajuns la Ierusalim. În prezent originalul se găsește la Universitatea din Ierusalim, frații săi aflându-se în posesia unor copii fotografice. Harry From, regizor evreu din Romania care a trăit în SUA, a creat Fundația „Mihail Sebastian”. După mulți ani de insistență, a obținut cele 9 caiete de la familia lui Sebastian ( respectiv dna Beatrice Sebastian, văduva fratelui scriitorului, Beno) și a încheiat un contract între familie și Editura Humanitas. Leon Volovici, istoric și critic literar israelian originar din România, a prefațat ediția publicată la Editura Humanitas, cartea fiind un document de mare valoare istorică care documentează între altele, antisemitismul societății românești în anii războiului (care a dus la masacrarea a între 280.000 și 380.000 evrei cetățeni ai României și ai Ucrainei). Între timp, Jurnalul a fost publicat și în Franța, SUA, Țările de Jos, Cehia și de curând și în Germania și Suedia. Opera sa este pe cale de a fi (re)descoperită atât în țară cât și în străinătate. 2007 fiind anul centenarului nașterii lui Mihail Sebastian, în țara sa și în străinătate au fost publicate noi studii despre scriitor și creația sa.\n\nÎn Germania Jurnalul a fost publicat sub numele Voller Entsetzen, aber nicht verzweifelt / Tagebücher 1935-1944 (Îngrozit, dar nu disperat/ Jurnal) și a apărut în editura Claassen Verlag, Berlin 2005. Pentru acest Jurnal, foarte recent, la 20 noiembrie 2006, lui Mihail Sebastian i s-a conferit postum la München importantul premiu de carte „Geschwister Scholl” pe anul 2006, premiu ce este conferit în fiecare an începând din 1985 de către Börsenverein des Deutschen Buchhandels (Asociația germană a librarilor). Premiul de 10.000 de euro a intrat în posesia celor două nepoate de frate ale scriitorului, Michelle și Dominique Hechter, care locuiesc în Franța și în Israel.\n\nEvoluții controversate: studiul Martei Petreu \nUn recent studiu al Martei Petreu, intitulat Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian, e susceptibil să modifice percepția asupra figurii morale a lui Sebastian în epocă.\n\nSumarizat, cartea afirmă existența unui Sebastian până astăzi necunoscut, care, în prima sa tinerețe, mai exact în vremea colaborării la Cuvântul lui Nae Ionescu, ar fi avut clare simpatii de extremă dreapta și o orientare radical contrară celei cunoscute până acum de public din Jurnalul său.\n\nAlături de mentorul său Nae Ionescu, afirmă autoarea, Sebastian a început prin a fi, în anii 1927-33, antidemocrat, antieuropean, împotriva parlamentarismului, adept al dictaturii, susținător al Anschluss-ului, profascist și admirator declarat al lui Mussolini. Citatele - masive - din numeroase articole semnate de Sebastian în presa vremii par să confirme afirmațiile. Dacă nu e foarte explicit că atitudinea „antiliberală” a lui Sebastian privea sistemul democrației liberale ca atare sau doar partidele omonime ale vremii, ori că admirația pentru „primul” Mussolini, pe atunci personaj mai degrabă de stânga, ar putea fi considerată „fascistă” în sensul pe care-l cuprinde astăzi cuvântul, cartea Martei Petreu repune totuși în discuție, cu sobrietate, argumente și documentație densă, rolul și raportarea lui Mihail Sebastian la epocă, într-o perioadă din trecutul acestuia care rămăsese în general necunoscută.\n\nStudiul a provocat o surpriză redutabilă, reacțiile de uimire și dezamăgire în legătură cu Sebastian alternând cu protestele împotriva autoarei. Până acum, articolele polemice care au urmat în presa culturală (Dilema, Observator cultural, România literară, Cultura etc.) nu par a viza foarte limpede fondul sau teza centrală a cărții, ele reproșând totuși concluziile prea aspre, unele erori de apreciere și tonul general părtinitor.\n\nAstfel, comparând unele pasaje citate de Marta Petreu și textul publicistic semnat de Mihail Sebastian, criticul literar Daniel Cristea-Enache observă că autoarea „a sărit peste pasajele, numeroase, care îi infirmă net teza «extremismului»; le-a rezumat pe altele într-un mod convenabil; și-a reluat cu insistență aceleași câteva fraze bine decupate de restul, pentru a obține un efect reprobator extins asupra întregii gazetării politice a lui Sebastian„, trăgând concluzia: „Cartea ei, cu premise false, analize improprii, rezumate tendențioase și răstălmăciri în toată regula, intră în speța malpraxisului critic” (vezi Idei în dialog, nr. 9/septembrie 2009, nr. 10/octombrie 2009). În pasaje numeroase apărute în revista Tribuna (nr. 171/octombrie - 175/decembrie 2009), se reface cercetarea asupra textelor publicate de Mihail Sebastian în perioada interbelică și e subliniată orientarea democratică, antitotalitară a tânărului evreu. În concluzia sa, Laszlo Alexandru susține că „monografia Martei Petreu despre activitatea interbelică de ziarist a lui Mihail Sebastian reprezintă unul dintre cele mai scandaloase abuzuri din cercetarea literară română contemporană. Un gest descalificant profesional și incalificabil moral”.\n\nAlte luări de poziție critice au apreciat volumul, insistând asupra seriozității cercetării. Textele, consultabile, există și ele au fost scrise de Mihail Sebastian, dificultatea trecerii peste textele autorului însuși fiind de la sine evidentă. Ca distincție formală, reacțiile contra cărții au aparținut în general criticilor literari, iar cele pro, unor gânditori, eseiști, filozofi și antropologi familiarizați cu istoria ideilor politice (V. Tismăneanu, Andrei Cornea ș.a.). \n\nVolumul a fost distins cu premiul „Cartea Anului 2009”, acordat de Asociația Revistelor, Imprimeriilor și Editurilor Literare (ARIEL) în 27 ianuarie 2010.\n\nOpere publicate\n\nProză \n Fragmente dintr-un carnet găsit (1932) \n Femei, nuvele, 1932\n Orașul cu salcâmi (1935), roman\n Accidentul (1940), roman. A fost reeditat la Editura EST-Samuel Tastet Editeur, in 2001\n De două mii de ani. Texte, fapte, oameni (1935), roman, și Cum am devenit huligan, dosarul receptării sale\n\nPiese de teatru \n Jocul de-a vacanța (1939) \n Steaua fără nume (1942)\n Ultima oră\n Insula - text neterminat, a scris doar primele două acte, cel de-al treilea fiind completat de prietenul său Mircea Ștefănescu. Piesa a avut premiera în 17 septembrie 1947, la Teatrul Municipal, în regia lui Mircea Șeptilici.\n\nJurnal intim \n Jurnal, 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omăt. Prefață și note de Leon Volovici, București, Editura Humanitas, 1996;\n\nPublicistică \n Corespondența lui Marcel Proust (1939) \n Cronici. eseuri. Memorial, ediție de Cornelia Ștefănescu, Editura Minerva, 1972\n Opere, vol. I, ediție de Cornelia Ștefănescu, Editura Minerva, 1990\n Jurnal de epocă. Publicistică\n Jurnal indirect, 2006, ediție de Teșu Solomovici\n\nVezi și \n Scriitori evrei interziși în România sub regimul Antonescu\n Afacerea Protar - ecranizare a piesei Ultima oră\n\nNote\n\nBibliografie \n\n Mihail Sebastian, Sebastian sub vremi. Singurătatea și vulnerabilitatea martorului, Editura Universal Dalsi, Caiet cultural nr.(6) al revistei „Realitatea evreiască”, Redactor șef: Dorel Dorian, coordonarea volumului: Geo Șerban\n Mihail Sebastian interpretat de..., antologie, prefață, tabel cronologic și note de Anatol Ghermanschi, Biblioteca critică, Editura Eminescu, 1981 \n Dorina Grăsoiu, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, București, Editura Minerva, Colecția „Universitas”, 1986\n Cornelia Ștefănescu, Mihail Sebastian, Editura Tineretului, 1968\n Aurel Martin, Mihail Sebastian, romancierul. Considerații aproximante, București, Editura Minerva, 1993\n Ion Brăescu, Mihail Sebastian, cercetător al literaturii franceze, București, 1965\n Iulian Băicuș, Mihail Sebastian, proiecții pe ecranul culturii europene, București, Editura Hasefer, 2007\n Romulus Bucur, Mihail Sebastian sau despre inconvenientul de a te fi născut evreu, Brașov, Editura Aula, 2007\n Iulian Băicuș, Mihail Sebastian, sau lăcomia de tragic, București, Editura Corect Books, 2013, e-book\n Grete Tartler, Mihail Sebastian, critic muzical, în: Luceafărul, nr. 4-6/februarie 1997, p. 19\n\nBibliografie suplimentară \n Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Mihai Iovănel, Editura Cartea Românească, București, 2012 - recenzie\n\nLegături externe \n Mihail Sebastian, Steaua fără nume și serviciile secrete\n video: M. Sebastian, „Jurnal”, „Un livre, un jour”, France 3, 11.01.08 (subtitr. în română)\n , Capitolul al treilea din cartea on line Dublul Narcis despre romanele lui Sebastian]\n Mihail Sebastian - precursor al „criticii bogate” de Nicolae Bârna\n , o piesă de teatru scrisă de Dumitru Crudu, Steaua fara... Mihail Sebastian, inspirată de Jurnalul acestuia\n , articol despre doua romane de Mihail Sebastian.\n , Fragment din romanul Accidentul\n , Fragmentele 3 și 8 din Fragmente dintr-un carnet găsit\n Alice Kaplan, The New York Times: Endangered by All His Friends\n Un pact faustic: Despre Mihail Sebastian si Nae Ionescu, 1 iulie 2013, Vladimir Tismăneanu, Evenimentul zilei\n „Figura lui Sebastian a fost mistificată cu premeditare“ - Interviu cu Marta PETREU, Ovidiu Șimonca, Observator cultural - numărul 482, iulie 2009\n Intrebari care isi asteapta raspunsul, Carmen Mușat, Observator cultural - numărul 393, octombrie 2007\n Andrei Oisteanu, “Mihail Sebastian și Mircea Eliade: Cronica unei prietenii accidentate”, “Revista 22”, nr. 49, 4-10 decembrie 2007, pp. 10-11;\n M. Sebastian, înger sau om? , Ion Vianu, România literară - anul 2009, numărul 45, romlit.ro\n Mihail Sebastian, disputat la tribunal, 3 februarie 2010,evz.ro\n Tribunalul București - Informații dosar: Constatarea apartenenței drepturilor de autor de pe urma defunctului autor, Mihail Sebastian, portal.just.ro\n „De două mii de ani”, cartea care a aruncat în aer scena interbelică, Cătălin Olteanu, 21 mai 2016, evz.ro\n\nArticole biografice\n SENATUL EVZ: Extazul demonismului: Nae Ionescu, M. Sebastian și extremismul revoluționar, 5 august 2009, Vladimir Tismăneanu, Evenimentul zilei\n Moartea lui Mihail Sebastian, 11 iunie 2011, Ionela Roșu, Adevărul\n Boema tragică, 4 noiembrie 2011, Rodica Mandache, Jurnalul Național\n Valori ale culturii naționale: 102 ani de la nasterea lui Mihail Sebastian, 18 octombrie 2009, Amos News\n\nNașteri în 1907\nNașteri pe 18 octombrie \nDecese în 1945\nDecese pe 29 mai\nAvangarda artistică românească\nBrăileni\nDecese datorate accidentelor de circulație\nDecese în București\nDramaturgi români\nProzatori români\nRomâni cunoscuți sub pseudonimele folosite\nScriitori cunoscuți sub pseudonimele folosite\nScriitori evrei români interziși de regimul Antonescu" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți detalia informațiile despre Prefixe binare?" }, { "from": "assistant", "value": "Prefixele binare sunt prefixele anexate termenilor bit, octet sau biți pe secundă (bps) pentru a măsura capacități mari de stocare sau și viteze de transfer ale datelor.\n\nAșa cum este de așteptat, aceste prefixe se aseamănă cu cele comune din SI, cu diferența că, deși aproximează valorile din SI în privința cantității, prefixele binare denotă ca valori exacte numai puteri ale lui 2:\n\nPrescurtările sunt similare cu cele din SI, cu unica deosebire a lui \"K\", scris cu minusculă în SI.\n\nMotivul introducerii acestor prefixe provine de la faptul că până nu de mult, un kilobit de date conținea 1.024 de biți, ceea ce reprezenta de obicei o sursă de confuzie datorită convenției generale propagată de SI conform căreia \"ar trebui\" să aibă doar 1.000 de biți. Producătorii de discuri dure folosesc terminologia SI; astfel, pe un disc cu capacitate afișată de 30 GB vor încăpea doar aproximativ 28 x 230 (respectiv 30 x 109) octeți. Unitățile SI se mai folosesc și în telecomunicații, unde o conexiune despre care se spune că suportă transfer de 1 Mbit/s va avea de obicei limita maximă la 106 biți pe secundă.\n\nLogică binară" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți detalia informațiile despre Octet?" }, { "from": "assistant", "value": "Un octet, cu simbolul „o” (literă mică, pentru a nu fi confundat cu cifra zero), este o unitate de măsură a informației echivalentă cu 8 biți de date, putând stoca, la orice moment, una dintr-un total de 256 de valori. În prezent termenul este de cele mai multe ori folosit ca sinonim pentru bait, în , termen ce desemnează cea mai mică unitate de informație adresabilă de către un calculator, fiindcă imensa majoritate a arhitecturilor de calculatoare aflate în prezent în producție prevede adresarea baitului (octetului).\n\nUn bait nu a fost însă întotdeauna egal cu un octet, el fiind definit la început ca numărul de biți necesar reprezentării unui caracter. Au existat arhitecturi de calcul în care un bait avea 4 (nibble), 5, 6, 7 sau chiar 9 biți, de aceea termenul octet este preferat atunci când este posibilă apariția unei confuzii cu privire la numărul de biți.\n\nDetalii \n\nDacă reprezentăm cei opt biți ca un șir orizontal de opt căsuțe, cel mai din stânga bit se numește \"cel mai semnificativ\", iar cel mai din dreapta, \"cel mai puțin semnificativ\". Dacă numerotăm biții cu cifre n între 0 și 7 începând de la cel mai puțin semnificativ (de la dreapta la stânga) și notăm valorile biților respectivi (0 sau 1) cu bn, atunci valoarea octetului este \n\nDoi octeți puși unul lângă altul ca un tot comun (16 biți) pot reține valori între 0 și 65535, și se numesc în mod uzual în limbajul informatic \"un cuvânt\". Patru octeți (32 de biți) se numesc \"cuvânt dublu\".\n\nCum un număr arbitrar de n biți poate stoca valori între 0 și 2n-1, o jumătate de octet (4 biți) poate stoca valori între 0 și 24-1=15. Numerele de la 0 la 15 reprezintă o cifră unică în sistem hexazecimal (numere în baza 16). Astfel, un octet poate fi reprezentat în mod unic, complet și biunivoc de un număr format din două cifre hexazecimale - prima cifră reprezentând jumătatea mai reprezentativă a octetului. Acest sistem de numerotație este atât de comod în acest context încât sistemul de numerotație hexazecimal a luat amploare și este folosit în mod curent în medii informatice.\n\nO convenție alternativă de interpretare a informației dintr-un octet este ca cel mai semnificativ bit să se considere ca fiind \"bit de semn\". În acest fel se pot reprezenta numerele întregi dintre -128 și 127, luându-se în considerare numai biții 0...6 pentru valoare și bitul 7 pentru semn. În acest caz, dacă cel mai semnificativ bit este nul, se ia valoarea ca atare (0..127), iar dacă este nenul, se ia valoarea negativă a complementului binar: toți biții octetului sunt negați, se adaugă 1 la rezultat și valoarea pozitivă rezultată se înmulțește cu -1 (dacă nu s-ar adăuga 1 la valoarea negată binar a octetului, octetul 11111111 negat ar fi 00000000, care chiar înmulțit cu -1 ar dubla inutil valoarea octetului nul). Complementarea unui octet (negarea binară și adăugarea unității) poate fi calculată și ca scăderea valorii octetului din 256. În exemplul din imagine, dacă octetul respectiv este interpretat în acest fel, valoarea lui ar fi -1*((~101101102)+1) = -1*(010010012+1) = -1*(10016-B616) = -1*(256-182)=-74.\n\nMultipli \n\nLa propunerea IEC, IEEE a adoptat standardul IEEE 1541, prin care recomandă folosirea prefixelor din Sistemul internațional de unități (SI) pentru multiplii și submultiplii octetului.:\n\nStandardul recomandă folosirea altor prefixe pentru multiplii construiți pe baza puterilor lui 2, după cum se arată în tabelul de mai jos. Adopția standardului IEEE 1541 este însă extrem de restrânsă, foarte mulți specialiști continuând să folosească doar prefixele din SI pentru multiplii construiți cu puterile lui 2, ignorând complet multiplii zecimali.\n\nReferințe\n\nVezi și \n\n Sistem de numerație binar\n Sistem hexazecimal\n Prefixe binare\n Logică binară\n Mascare binară\n Multipli ai numărului de biți\n Unități care nu fac parte din SI\n\nLegături externe \n\n Diferențiere clară între KB și KiB (în engleză)\n\nUnități de informație" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații concise poți oferi despre Sistem binar?" }, { "from": "assistant", "value": "Un sistem binar este, în general vorbind, un sistem bazat pe 2 elemente, posibilități, aspecte, părți, etape ș.a. Acest articol descrie numai sistemul de numerație binar, care folosește drept bază numărul 2. Pentru alte sisteme de numerație vezi și articolele Sistem de numerație și Sistem de numerație pozițional.\n\nPentru toate genurile de sisteme (care pot fi de numerație sau nu, binare sau nu) vezi Sistem (dezambiguizare).\n\nDescriere generală \nÎn sistemul (de numerație) binar există doar două cifre posibile, 0 și 1. Conform definiției lui Claude Shannon, o cifră binară conține cantitatea de informație de 1 bit. Sistemul binar este în același timp și cel mai natural mod de stocare a informației în domeniul calculatoarelor, deoarece acolo 1 bit (celula de memorie cu capacitate minimă) găzduiește unitatea elementară de informație: valoarea bitului poate fi ori un 0, ori un 1.\n\nÎn orice sistem informatic, conform definiției lui Turing, este nevoie de o memorie fiabilă (sigură în funcționare). Cea mai fiabilă metodă de prelucrare și respectiv de stocare a datelor de calculator se bazează pe sistemul binar: \"celula este magnetizată sau nu este magnetizată\", \"trece curent sau nu trece curent\", \"cartela este perforată sau nu este perforată\" etc. Cea mai apropiată alternativă ar fi fost utilizarea numerației în baza 3 (sistemul ternar), ceea ce ar fi necesitat componente electronice cu trei stări stabile, ducând la o logică trivalentă de genul \"senzorul nu este excitat, senzorul este puțin excitat, senzorul este excitat\", ceea ce, deși induce un nivel mai bun de discernere a informației, reduce, cel puțin în principiu, fiabilitatea potențială a sistemului.\n\nDatorită ușurinței implementării sistemului binar în circuitele electronice, el se folosește practic la toate calculatoarele moderne.\n\nIstorie \nSistemul de numerație binar a început să fie folosit în mod implicit încă din cele mai vechi timpuri, odată cu apariția logicii bivalente: odată definite noțiunile de \"propoziție adevărată\" și \"propoziție falsă\", operațiile care lucreează cu aceste noțiuni sunt operații de tip binar. Folosirea sistemului binar s-a răspândit însă cel mai mult abia recent, odată cu apariția sistemelor informatice, începând de la cele mai rudimentare și până la cele curente.\n\nPrima descriere cunoscută a unui sistem de numerație binar a fost scrisă cândva între sec. VIII și IV Î.Hr. de către matematicianul indian Pingala. Vezi online.\n\nÎn China antică s-au folosit seturi complete de 8 trigrame și 64 hexagrame, corespunzând cu numere cu câte 3 respectiv 6 cifre binare. Și în Africa se cunosc diverse combinații binare antice.\n\nÎn anul 1605 Francis Bacon și-a imaginat un sistem de codificare a literelor alfabetului prin câte o secvență de cifre binare. El și-a dat seama că, pentru codificare, se pot folosi nu numai cifrele binare, dar și orice alte obiecte cu 2 stări, ca de exemplu clopote (bat sau nu bat), lumini, torțe ș.a.\n\nTot în sec. XVII matematicianul german Gottfried Leibniz a descris în articolul său Explication de l'Arithmétique Binaire sistemul binar în întregime, folosindu-se chiar de simbolurile moderne 0 și 1.\n\nÎn anul 1854 matematicianul și filozoful englez George Boole a publicat o lucrare fundamentală care prezintă un sistem logic denumit mai târziu algebra Booleană. Acest sistem s-a dovedit esențial pentru dezvoltarea sistemului binar și implementarea sa în circuitele electronice de mai târziu.\n\nÎn 1937, Claude Shannon, un inginer și matematician american, a pus bazele teoriei informației precum și cele ale proiectării circuitelor electronice digitale.\n\nReprezentarea numerelor în sistemul binar \nÎn texte care conțin numere în mai multe sisteme de numerație, pentru a evita ambiguitățile, după numărul în cauză se adaugă ca subindice și baza sistemului de numerație în paranteze. De exemplu numărul zecimal (obișnuit) 100 se notează 100(10) (în baza zece), spre a-l deosebi de 100(2) (în baza doi), care are valoarea unui 4 obișnuit (în baza zece).\n\nNumerele binare sunt alcătuite din secvențe de cifre binare (\"biți\"), care la rândul lor reprezintă orice entități care au numai 2 stări stabile diferite. De exemplu, numărul zecimal 667(10) poate fi reprezentat în binar prin următoarele șiruri binare:\n\n - cifre binare: 1 0 1 0 0 1 1 0 1 1\n - polarizarea unor magneti, verticala sau orizontala: | - | - - | | - | |\n - tensiune electrica prezenta sau absenta: p a p a a p p a p p\n - da sau nu, afirmatie adevarata (0) sau falsa (1): N D N D D N N D N N\n\nNu este însă necesar ca cifra binară 1 să fie interpretată întotdeauna drept tensiune prezentă iar 0 drept tensiune absentă; la fel de bine poate funcționa și convenția contrară, sau cu două tensiuni diferite H (high) și L (low). De asemenea valorile logice sunt convenționale, ultimul rând din tabela de mai sus este un exemplu în acest sens, unde D-urile echivalează cu 0, iar N-urile cu 1.\n\nCea mai obișnuită reprezentare numerică a cifrelor binare este cea care corespunde cu sistemul cifrelor zecimale, în așa fel încât: \"0\"(2) corespunde lui 0(10), și \"1\"(2) corespunde lui 1(10).\n\nCând se citesc numerele binare, cifrele lor se rostesc una câte una. Ca exemplu, numărul 100(2), care are valoarea zecimală 4, nu se citește \"o sută\", ci \"unu-zero-zero\" sau \"unu-zero-zero în baza 2\".\n\nValoarea numărului binar 1010011011(2) de mai sus se calculează în zecimal în felul următor (de la dreapta spre stânga):\n\n20 + 21 + 23 + 24 + 27 + 29 = 1 + 2 + 8 + 16 + 128 + 512 = 667(10).\n\nPe lângă numerele pozitive și numerele negative pot fi reprezentate în binar. Aceasta se face prin adăugarea unei poziții suplimentare la extrema stângă (cea mai semnificativă) a numărului binar. De asemenea și numerele reale fracționare (cu zecimale) pot fi reprezentate în sistemul binar, și anume folosind o virgulă între partea întreagă și cea fracționară.\n\nNumărarea în sistemul binar \n\nNumărarea în sistemul binar este în bună măsură asemănătoare cu cea din sistemul zecimal obișnuit. Diferența constă în faptul că în binar stau la dispoziție doar două cifre anume 0 și 1, în timp ce în sistemul zecimal există zece cifre, cele de la 0 la 9. Regulile pentru toate sistemele, deci și pentru cel binar, sunt următoarele două:\n Numărarea începe cu o singură poziție, care pornește ca valoare (sau conținut) de la cifra 0 și continuă crescător până la cea mai mare cifră din sistem. Această poziție, cea mai din dreapta a numărului, poartă numele de \"poziția (cifra) cea mai puțin semnificativă\".\n După ce o poziție curentă ajunge la cifra maximă, poziția curentă \"sare\" înapoi la 0, iar poziția din stânga ei trebuie incrementată cu o unitate. Această situație se numește \"depășire\". (Dacă cumva poziția din stânga încă nu există, ea se creează și i se dă mai întâi valoarea 1.) Prin acest procedeu este posibil ca și poziția din stânga să prezinte o depășire. În acest caz se aplică chiar această regulă din nou, altfel spus, în mod recursiv, din ce în ce mai spre stânga, până se întâlnește un 0, care, fără depășire, devine un 1.\n\nPentru numărarea în binar aceasta înseamnă că, după ce o poziție a devenit 1, ea se repune la 0, iar la poziția din stânga ei trebuie adăugat un 1. Rezultatul arată astfel:\n0, 1, 10, 11, 100, 101, 110, 111, 1000 ș.a.m.d.\n\nAritmetica numerelor binare \nCu numerele binare se pot efectua în principiu toate operațiunile aritmetice și algebrice, de exemplu comparația (punerea în relație de ordine prin <, = și >), ridicarea la putere, extragerea de radicali, funcții trigonometrice, logaritmice ș.a.m.d. Mai uzuale sunt însă operațiile aritmetice binare elementare (adunarea, scăderea, înmulțirea și împărțirea), care se aseamănă în bună măsură cu cele obișnuite, zecimale:\n\nAdunarea în binar \nTabla adunării a două cifre binare este următoarea:\n 0 + 0 = 0\n 0 + 1 = 1\n 1 + 0 = 1\n 1 + 1 = 10 (cu \"depășire\")\n\nUltimul rând de mai sus se citește: \"Unu plus unu este egal cu unu-zero (în baza 2)\", valoarea lui 10(2) fiind desigur 2(10).\n\nPe baza tablei de mai sus se pot aduna oricare 2 numere binare A și B. Exemplu (se începe de la dreapta):\n 1 1 1 - 1 <== transporturi, rezultate din depășirea de pe poziția anterioară)\n A 1 1 0 1 <== valoarea lui A este 13(10) (1 + 4 + 8)\n +B 1 0 1 0 1 <== valoarea lui B este 21(10) (1 + 4 + 16)\n ----------------\n =S 1 0 0 0 1 0 <== valoarea sumei este 34(10) (2 + 32).\n\nScăderea în binar \nScăderea în sistemul binar funcționează foarte asemănător cu adunarea binară. Tabla scăderii este:\n 0 - 0 = 0\n 0 - 1 = 1 (cu \"împrumut\")\n 1 - 0 = 1\n 1 - 1 = 0\n\nPe această bază se pot scădea numere binare formate din mai multe 0-uri și 1-uri. Operația se execută poziție cu poziție, de la dreapta la stânga. La nevoie se folosește \"împrumutul\" de la poziția de mai la stânga. De exemplu:\n * * * <== coloanele marcate cu steluțe se folosesc pentru împrumut\n A 1 1 0 0 1 0 1 <== A are valoarea zecimală 1 + 4 + 32 + 64 = 101(10)\n −B 1 1 0 1 1 <== B are valoarea zecimală 1 + 2 + 8 + 16 = 27(10)\n ------------------\n =D 1 0 0 1 0 1 0 <== diferența lor este D = 2 + 8 + 64 = 74(10)\n\nScăderea unui număr binar produce același rezultat cu adăugarea aceluiaș număr dar cu semn schimbat. \nLa calculatoare, pentru a schimba semnul unui număr, se folosește complementul față de 2, o operație binară logică elementară. Aceasta elimină necesitatea de a mai realiza, pe lângă circuitele de adunare, și pe cele de scădere. Altfel spus, scăderea se realizează prin următoarele două adunări:\n A - B = A + not B + 1\n\nÎnmulțirea în binar \nÎnmulțirea în binar se bazează, la fel ca și în sistemul zecimal, pe adunare. Tabla înmulțirii binare este simplă:\n 0 x 0 = 0\n 0 x 1 = 0\n 1 x 0 = 0\n 1 x 1 = 1\nPentru a înmulți numerele binare A și B se fac întâi produsele parțiale ale lui A cu fiecare cifră binară a lui B, luate de la dreapta la stânga, și apoi se adună rezultatele parțiale între ele.\nProdusele parțiale ale fiecărei cifre din B cu A sunt și ele simple:\n Dacă cifra din B este un 0, atunci și produsul parțial este 0, și nu are efect asupra adunării;\n Dacă cifra din B este un 1, atunci produsul parțial al lui A cu 1 este chiar A.\nExemplu 1010(2) x 11011(2):\n 1 1 0 1 1 <== A este egal cu 1 + 2 + 8 + 16 = 27(10) \n × 1 0 1 0 <== B este egal cu 2 + 8 = 10(10) \n ---------\n 0 0 0 0 0\n + 1 1 0 1 1\n + 0 0 0 0 0 \n + 1 1 0 1 1 \n -----------------\n 1 0 0 0 0 1 1 1 0 <== Produsul A x B = 2 + 4 + 8 + 256 = 270(10)\n * * * * <== depășire (la adunare)\n\nÎmpărțirea în binar \nȘi împărțirea binară se aseamănă în bună parte cu cea obișnuită, zecimală. Când numărul A trebuie împărțit la numărul B, A se mai numește \"deîmpărțit\", iar B \"împărțitor\". În general se deosebesc 2 feluri de împărțiri:\n cea exactă, la care interesează și se calculează și cifrele de după virgulă,\n și cea cu rest, când împărțitorul B nu intră exact în deîmpărțitul A; calculele se opresc acolo unde ar urma virgula, dar din deîmpărțit rămâne un rest, care trebuie specificat.\nExemplu de împărțire binară cu rest: 1100111(2) / 101(2) (sau în zecimal, 103 / 5 = 20 rest 3). Se procedează de la stânga la dreapta:\n 1 1 0 0 1 1 1 / 1 0 1 = 1 0 1 0 0 (= 20(10)). Restul se află pe penultima linie, și anume 0 1 1 (= 3(10)).\n - 1 0 1 <== încape și executăm scăderea; trecem un 1 la rezultat;\n = 0 0 1.0 <== \"coborâm\" o cifră din deîmpărțit; \n - 1 0 1 <== nu încape; trecem un 0 la rezultat; \n 0 0 1.0.1 <== mai \"coborâm\" încă o cifră;\n - 1 0 1 <== încercăm să scădem încă o dată, cu o poziție mai la dreapta;\n = 0 0 0.1 <== acum încape exact; trecem un 1 la rezultat, și \"coborâm\" cifra următoare;\n - 1 0 1 <== nu încape; trecem un 0 la rezultat; \n 0 0 0.1.1 <== mai \"coborâm\" o cifră; acesta este restul, deoarece ...\n - 1 0 1 <== ... când încercăm încă o dată, nu încape nici acum; trecem încă un 0 la rezultat;\n acuma însă nu mai există nici cifre de coborât.\n\nÎmpărțirea binară constă într-un șiri de scăderi. De fiecare dată când împărțitorul nu încape în același număr de cifre ale deîmpărțitului (cu alte cuvinte este mai mic), se mai \"coboară\" următoarea cifră spre dreapta din deîmpărțit.\n\nOperații binare logice \nCu numerele binare se pot executa și operații logice sau \"booleene\" (numite așa după matematicianul și filozoful englez George Boole); acestea nu pun accentul pe valoarea aritmetică a numărului binar în cauză, ci pe manipularea numerelor și cifrelor binare conform legilor adevărului și falsului. Vezi articolele Logică binară și Algebră booleană.\n\nSisteme de numărare înrudite\n\nSistemul hexazecimal \nSistemul hexazecimal are baza 16 și utilizează 16 cifre hexazecimale, care se notează astfel:\n0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 A B C D E F.\n\nÎn acest șir de cifre hexazecimale,\n cifrele de la 0(16) la 9(16) au valorile zecimale echivalente, de la 0(10) la 9(10),\n iar cifrele A(16) ... F(16) au valorile zecimale de la 10(10) la 15(10).\n\nPentru reprezentarea valorilor zecimale de la 0 la 15 sunt necesari exact 4 biți, începînd cu 0000 și sfârșind cu 1111. Transformarea unui număr binar într-unul hexazecimal se face pur și simplu prin gruparea biților în grupe de câte 4 biți, de la dreapta la stînga. Exemplu:\n 110110110111001(2) = (0)110 1101 1011 1001 = 6DB9(16).\nTransformarea inversă, din hex în bin, se face prin înlocuirea fiecărei cifre hex prin combinația corepunzătoare de 4 biți.\n\nPentru cei ce sunt familiarizați cu el, sistemul hexazecimal este o metodă comodă pentru afișarea conținutului binar al memoriei sau al fișierelor din calculatoarele actuale, deoarece numerele binare sunt în general foarte lungi, în schimb numerele hexazecimale sunt mai scurte chiar decât cele zecimale cu aceeași valoare. Vezi și articolul Sistem hexazecimal.\n\nSistemul octal \nSistemul octal are baza 8 și utilizează 8 cifre octale, notate de la 0 la 7, care sunt identice ca valoare cu cifrele zecimale de la 0 la 7.\nPentru reprezentarea valorilor octale sau zecimale de la 0 la 7 sunt necesari exact 3 biți, începând cu 000 și terminând cu 111. Transformarea unui număr binar într-unul octal se face pur și simplu prin gruparea biților în grupe de câte 3 biți, de la dreapta la stînga. Exemplu:\n 110110110111001(2) = 110 110 110 111 001 = 66671(8).\nTransformarea inversă, din octal în binar, se face prin înlocuirea fiecărei cifre octale prin combinația corepunzătoare de 3 biți.\n\nSistemul octal nu mai este întrebuințat în zilele noastre aproape deloc.\n\nConversia numerelor binare \nPentru conversia numerelor dintr-o bază în alta în general - vezi articolul Bază de numerație.\n\nConversia din zecimal în binar \nMai întâi se împarte numărul ales la 2; restul reprezintă cifra cea mai puțin semnificativă (cea mai din dreapta) a rezultatului conversiei.\nCâtul se reîmparte la 2, se notează restul, și procedura se repetă cu noul cât (recursiv). Operația se sfârșește când câtul devine nul.\n\nPentru examplificare: conversia numărului 118(10) în binar:\n\n{| class=\"wikitable\"\n!Operație=Cât!!Rest\n|-\n|118 ÷ 2 = 59 ||align=\"center\"|0\n|-\n|59 ÷ 2 = 29 ||align=\"center\"|1\n|-\n|29 ÷ 2 = 14 ||align=\"center\"|1\n|-\n|14 ÷ 2 = 7 ||align=\"center\"|0\n|-\n|7 ÷ 2 = 3 ||align=\"center\"|1\n|-\n|3 ÷ 2 = 1 ||align=\"center\"|1\n|-\n|1 ÷ 2 = 0 ||align=\"center\"|1\n|}\n\nCitind resturile de jos în sus, rezultatul final al conversiei este numărul binar 1110110(2).\n\nAceastă metodă se poate aplica și la conversiunea în alte baze.\n\nConversia din binar în zecimal \nCa exemplu folosim din nou numărul 1110110(2), pe care îl convertim înapoi în baza 10. Se adună puterile lui 2, înmulțite cu cifra binară respectivă. Puterile la care trebuie ridicat 2 încep cu n-1, unde n este numărul de cifre binare, și devin din ce în ce mai mici, de la stânga la dreapta:\n\n Binar: 1 1 1 0 1 1 0\n \n Zecimal: 26×1 + 25×1 + 24×1 + 23×0 + 22×1 + 21×1 + 20×0 = 118\n\nPentru eficiența conversiei, calculul practic se face cu o schemă Horner:\n\n Zecimal: ((((((0 × 2 + 1)×2 + 1)×2 + 1)×2 + 0)×2 + 1)×2 + 1)×2 + 0 = 118\n\nAsta înseamnă dublarea totalului anterior (reprezentat mai jos cu verde) și adunarea acestuia la cifra curentă (reprezentată cu roșu), mergând de la stânga spre dreapta de-a lungul numărului binar. În cazul primei cifre a numărului binar, totalul anterior este zero, deci la fel și dublul său.\n\n 0 × 2 + 1 = 1\n 1 × 2 + 1 = 3\n 3 × 2 + 1 = 7\n 7 × 2 + 0 = 14\n 14 × 2 + 1 = 29\n 29 × 2 + 1 = 59\n 59 × 2 + 0 = 118\n\nTotalul anterior se dublează deoarece numărul de convertit este în baza doi, însă operația se poate aplica conversiilor din orice bază prin înmulțirea totalului anterior cu baza respectivă. Spre exemplu, convertirea unui număr hexazecimal (în baza șaisprezece) se face prin înmulțirea totalului anterior cu 16 (restul operației rămânând neschimbate). Rezultatul va fi mereu în baza zece.\n\nOperatorii binari \nOperatorii binari sunt caractere speciale cu care se notează operații binare, de exemplu cele din cadrul unui algoritm sau program. Notarea lor nu este standardizată. \nSunt de mai multe feluri:\n aritmetici: +; -; *; /\n relaționali: <= sau ≤; >= sau ≥; == sau =; != sau ≠\n logici: && („și”); || („sau”)\n\nVezi și \nSistem ternar\nSistem cuaternar\n Sistem (dezambiguizare)\n Bază de numerație\n Complement față de doi\n Arbore binar\n Logică binară\n Sistem hexazecimal\n Algebră booleană\n\nLegături externe \n Calculator mecanic pentru adunare binară pe 6 biți (Videoclip în l. engleză)\n\nbinar\nLogică binară" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Povestește-mi pe scurt despre Astrofizică." }, { "from": "assistant", "value": "Astrofizica este partea astronomiei și, respectiv a fizicii care se ocupă cu aplicarea legilor fizicii în cadrul fenomenelor observate de către astronomie. Poate fi împărțită în astrofizica teoretică și experimentală.\n\nAstrofizica este o ramură a astronomiei care se ocupă cu fizica universului, în special cu natura corpurilor cerești, în loc să studieze poziția sau mișcarea lor în spațiu. Printre obiectele studiate se găsesc Soarele, alte stele, galaxii, planete extrasolare, mediul interstelar și radiațiile cosmice de fond. Emisiile acestora sunt examinate prin toate părțile spectrului electromagnetic și printre proprietățile examinate se află lumina, densitatea, temperatura și compoziția chimică. Deoarece astrofizica este un subiect foarte larg, astrofizicienii aplică de obicei multe discipline ale fizicii, cum ar fi mecanica, electromagnetismul, termodinamica, mecanica cuantică, relativitatea, fizica nucleară si a particulelor, și fizica atomică și moleculară.\n\nÎn practică, cercetările astronomice moderne implică de multe ori muncă substanțială din domeniile fizicii observaționale si teoretice. Zone foarte evazive de studiu pentru astrofizicieni, care sunt de interes imens pentru public, includ încercările lor de a determina; proprietățile materiei negre, a energiei negre, și a găurilor negre; dacă e posibil sau nu sa călătorești în timp, dacă se pot forma găuri de vierme; originea și soarta finală a universului.\n\nAstronomia Observațională este o ramură a științei astronomice care se ocupă cu datele de înregistrare, în contrast cu astrofizica teoretică, care este în principal preocupată cu aflarea implicațiilor măsurabile de modele fizice. Este practica de a observa obiecte cerești cu ajutorul telescoapelor și alte aparate astronomice. Majoritatea observațiilor astrofizice se fac prin spectrul electromagnetic.\n\nRadio Astronomia studiază radiația cu o lungime de undă mai mare de câțiva milimetri. Exemple de zone de studiu sunt undele radio, de obicei emise de obiectele reci, cum ar fi nori de gaz și praf interstelar; radiația de fond de microunde cosmice care este lumina deplasată spre roșu de la Big Bang; pulsari, care au fost mai întâi detectate la frecvențe de microunde. Studiul acestor unde necesită telescoape radio foarte mari.\n\nTelescopul cu raze infraroșii studiază radiația cu o lungime de undă care este prea lungă pentru a fi vizibilă cu ochiul liber, dar este mai scurtă decât undele radio. Observațiile infraroșii sunt de obicei realizate cu telescoape similare cu telescoapele optice familiare. Obiectele mai reci decât stele (cum ar fi planete) sunt în mod normal studiate la frecvențe infraroșii.\n\nAstronomia optică este cel mai vechi tip de astronomie. Telescoapele asociate cu un dispozitiv cu cuplaj de sarcină sau spectroscopice sunt cele mai frecvente instrumentele utilizate. Atmosfera Pământului interferează oarecum cu observațiile optice, așa că telescoapele optice adaptive și spațiale sunt utilizate pentru a obține imaginii calitative. În acest interval de lungimi de undă, stelele sunt foarte vizibile, și multe spectre chimice pot fi observate pentru a studia compoziția chimică de stele, galaxii și nebuloase.\n\nUltravioletele, razele X și astronomia gamma studiază procese foarte energetice, cum ar fi pulsari binare, găuri negre, magnetari, și multe altele. Aceste tipuri de radiații nu pătrund bine atmosfera Pământului. Există două metode de a observa această parte a spectrului electromagnetic: telescoape spațiale și telescoape terestre Cerenkov (IACT).\n\nAltele decât radiațiile electromagnetice, câteva lucruri mai pot fi observate de pe Pământ care provin de la distanțe mari. Câteva observatoare ale undelor gravitaționale au fost construite, dar undele gravitaționale sunt extrem de dificil de detectat. Observatoare neutrino au fost de asemenea construite, în primul rând, pentru a studia Soarele nostru. Razele cosmice constau din particule foarte mari de energie, care pot fi observate lovind atmosfera Pământului.\n\nObservațiile pot varia, de asemenea pe scala timpului. Cele mai multe observații optice durează minute sau ore, astfel fenomenele care se schimbă mai repede decât aceasta nu poate fi ușor observate. Cu toate acestea, date istorice asupra unor obiecte sunt disponibile si se întind pe secole sau milenii. Pe de altă parte, observațiile radio se pot uita la evenimente la un interval de timp de milisecunde (pulsari milisecunde) sau combina ani de date (studii ale pulsarilor de decelerare).\n\nStudiul propriului nostru Soare are un loc aparte în astrofizica observațională. Datorită distanței imense a Pământului de toate celelalte stele, Soarele poate fi observat mai detaliat decât orice altă stea. Înțelegerea noastră de Soarele nostru servește ca un ghid pentru înțelegerea noastră a altor stele.\n\nSubiectul de schimbare a stelelor, sau evoluție stelară, este adesea modelat prin plasarea tipurilor de stele în pozițiile lor respective pe diagrama Hertzsprung-Russell, aceasta reprezentând starea unui obiect stelar, de la naștere până la distrugere. Compoziția materialului obiectelor astronomice pot fi adesea examinată folosind:\n\n·      spectroscopia\n\n·      radio astronomia\n\n·      neutrino-astronomia\n\nLectură suplimentară \n\n V. Ureche, Astrofizica - azi, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978\n\nLegături externe" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți explica despre Nae Ionescu?" }, { "from": "assistant", "value": "Nae Ionescu (Nicolae C. Ionescu), () a fost un filozof, logician, pedagog, teoretician antisemit și jurnalist român.\n\nFilozofia sa a fost numită trăirism, o variantă românească a vitalismului, incluzând elemente mistice și teologice din tradiția creștin-ortodoxă și axată pe preponderența trăirii asupra intelectului. Cuvântul a fost tradus din limba germană \"Lebensphilosophie\" (filozofia trăirii), de criticul Șerban Cioculescu,\n\nNae Ionescu a adunat în jurul său o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice, a literaturii și gândirii românești, ca Vasile Băncilă, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Petre Țuțea, Constantin Noica și alții. Prin publicistică, mai ales prin intermediul ziarului Cuvântul, s-a implicat în dezbaterea politică, susținând inițial doctrina țărănistă, apoi ideea unei monarhii organice (reprezentate de regele Carol al II-lea), iar din vara anului 1933 a trecut spre fascism, Mișcarea Legionară și antisemitism militant manifestat în ultima parte a vieții sale.\n\nBiografie \nNae Ionescu s-a născut la Brăila pe data de 4 iunie 1890 (pe stil vechi). Urmează studiile primare, gimnaziale și liceale în orașul natal. În timpul liceului, se apropie de cercul socialist și îl cunoaște pe Panait Istrati. Este exmatriculat din Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila în ultimul an de studiu, se spune că pentru republicanism național. Termină studiile medii la alt liceu. Își continuă studiile la Facultatea de Litere și Filosofie din București, ale cărei cursuri le încheie în 1912, cu specializare în filosofie. În anul 1912 este numit profesor la Liceul „Matei Basarab” din București. După o vreme în care colaborează la Studii filosofice sau la Noua Revistă Română, în toamna anului 1913, după logodna cu Elena-Margareta Fotino, pleacă în Germania, la Göttingen, în vederea desăvârșirii studiilor. Revine în România și își satisface stagiul militar la Brăila, iar pe 25 noiembrie 1915 se căsătorește cu Elena Margareta Fotino. În ianuarie 1916 pleacă din nou în Germania, împreună cu soția, pentru continuarea studiilor doctorale. Intrarea României în război, în luna august 1916, îl surprinde acolo. Este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul său fiu, Radu, se naște la începutul anului 1917, iar cel de-al doilea, Răzvan, în luna iunie a anului 1918.\n\nÎn 1919 își susține doctoratul în filosofie la Universitatea din München, cu profesorul Bäumker, cu teza Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik („Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii”). Revine în țară în același an dedicându-se carierei didactice și jurnalistice. Convingerile și apropierile sale de cercuri ostile sau alternative camarilei lui Carol II vor face să fie de mai multe ori arestat și închis. Bolnav de inimă, moare la 15 martie 1940, în vila sa de la Băneasa, în prezența Cellei Delavrancea.\n\nEste cunoscut și pentru legăturile sale intime cu câteva dintre femeile celebre ale vremii, printre care Maruca Cantacuzino-Enescu (ulterior soția muzicianului George Enescu), Elena Popovici-Lupa și pianista Cella Delavrancea.\n\nBiografia sa este legată, printre altele, de casa construită la Băneasa (proprietate construită cu ajutorul financiar al bunului său prieten, industriașul Nicolae Malaxa). După moartea lui Nae Ionescu, vila de la Băneasa a fost confiscată și a servit ca reședință de protocol a lui Ion Antonescu.\n\nCariera didactică \n\nRevenit în țară în 1919, este pentru scurtă vreme profesor, apoi director la Liceul militar de la Mănăstirea Dealu pentru ca, în același an, să fie numit asistent la Catedra de Logică și Teoria cunoașterii a profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Nae Ionescu își inaugurează activitatea universitară cu prelegerea „Funcțiunea epistemologică a iubirii”.\n\nLe-a fost profesor universitar lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Țuțea, Jeni Acterian, Mircea Vulcănescu, Constantin Floru etc.\n\nCursurile sale, litografiate sau păstrate sub formă de stenograme, au fost publicate după moartea sa, la începutul anilor '40, prin grija discipolilor. În perioada comunistă (1945-1989) Nae Ionescu a fost un autor interzis. Publicarea cursurilor sale a fost reluată după 1990.\n\nCariera jurnalistică \n\nÎntre 1911-1916, în calitate de colaborator și apoi de redactor la Noua Revistă Română, condusă de Constantin Rădulescu-Motru, publică mai multe articole și cronici.\n\nÎn perioada 1919-1925, colaborează cu numeroase articole la revista Ideea europeană (director: Constantin Rădulescu Motru), alături de Tudor Vianu, Octav Onicescu, Dimitrie Gusti, Ștefan Nenițescu, Emanoil Bucuța, Cora Irineu, Mircea Florian.\n\nÎn 1922, publică în Gazeta Matematică studiul Comentarii la un caz de intranziență a conceptelor matematice, pentru care obține Premiul de filosofie matematică, în anul 1923.\n\nDin mai 1926 N. Ionescu conduce ziarul Cuvântul, la care a colaborat și grupul de talente adunate în jurul său: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran etc.\n\nA semnat, sub diferite pseudonime, atât în ziarul Cuvântul, cât și în alte periodice în care a scris pe perioada celor patru ani de suspendare a acestuia (1934-1938).\n\nVolume (antume și postume) \n Roza vânturilor în 1937, o culegere de articole gazetărești strânse din inițiativa lui Mircea Eliade, care a și prefațat-o. Este singura carte publicată în timpul vieții (republicată în ediție anastatică la Ed. Roza Vînturilor, 1990).\n Corespondența de dragoste (epistolar cu Elena-Margareta Fotino), 2 volume, Ed. Anastasia, București, 1997.\n Curs de istorie a logicii, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Humanitas, 1993.\n Curs de metafizică, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Humanitas, 1995.\n Curs de filosofie a religiei. 1924 - 1925, ediție îngrijită de Marin Diaconu, prefață de Nicolae Tatu, postfață de Mircea Vulcănescu, Editura Eminescu, 1998. Pe lângă alte numeroase ediții, mai ales ale unor cursuri universitare, operele lui Nae Ionescu au fost strânse într-o ediție completă (20 de volume) și în colecția de „Opere fundamentale” (trei volume) a Academiei Române:\n Nae Ionescu, Opere, vol. I-XV, ediție îngrijită de Marin Diaconu și Dora Mezdrea (la editurile Crater, Istros, Muzeul Literaturii Române), 1999-2018.\n Nae Ionescu, Opere, vol. I-III, ediție îngrijită de Marin Diaconu și Dora Mezdrea, postfață de Eugen Simion, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2020 (volumele I și II conțin Cursuri universitare, iar vol. III studii, prefețe și o selecție de articole și cronici).\n\nRepere biografice \n\nLa 23 ianuarie 1911, la Societatea Studenților în Litere ține conferința Literatura celei de a IV-a proporționale: Sărmanul Dionis de Eminescu - tipărită în Noua Revistă Română la 22 februarie 1911 (debutul publicistic avusese loc, probabil, în 1909).\nLa 23 septembrie 1912 publică în Noua Revistă Română, sub pseudonimul Mihai Tonca, Preocupările filosofice ale geometrului Poincare; ulterior va fi cooptat ca redactor la respectiva revistă. În octombrie susține examenul de licență la Facultatea de Litere și Filosofie din București cu teza Istoria argumentului ontologic (magna cum laude; certificat nr. 152, din 11 decembrie 1912), după care este numit profesor la Liceul Matei Basarab din București. \nÎn septembrie 1913 se logodește la Iași, cu Elena-Margareta Fotino. \nCu recomandarea lui Constantin Rădulescu-Motru primește un ajutor din partea Fundațiunei Universitare Carol I pentru pregătirea tezei de doctorat (privitoare la filosofia lui Kant).\n\nÎn 1924, 29 iunie — 6 iulie, publică art. Cum se pregătește revoluția, în Ideea Europeană (cu semnătura Niculae Ivașcu). În cadrul Cursurilor de vară de la Vălenii de Munte (15 iunie-15 august) ține prelegerea Contribuția latină în filosofie, iar în noiembrie deschide cursul de Istorie a logicii (până în februarie 1925). În anul universitar 1924-1925 propune ca temă de seminar crearea unui dicționar filosofic românesc (încercare de precizare a câtorva noțiuni filosofice fundamentale, precum și a unei terminologii filosofice românești). În noiembrie - în revista Gândirea se publică Individualismul englez - cuvânt introductiv la o traducere din Herbert Spencer Individul împotriva statului (Cultura Națională; trad. I. Olimpiu Ștefanovici-Svensk; reed.1996).\n\nLa 14 februarie 1925 încheie cursul de Istorie a logicii (litografiat; tipărit, 1997). Între 27 februarie-15 mai deschide cursul de Filozofie a religiei (litografiat; tipărit: 1990-1991, 1993, 1994, 1998). În primăvară dă examenul de docență cu Constantin Rădulescu-Motru (președinte), P. P. Negulescu, Dimitrie Gusti și T. Ziegler și din iunie lucrează ca docent universitar de Istoria logicii și Metafizică (adresa Facultății de Litere și Filosofie din București, nr. 259, 12 iunie 1929). În noiembrie deschide cursul de Teoria cunoștinței (predat până în mai 1926) și cel de Metafizică, cu tema Problema salvării în „Faust” al lui Goethe. În Cartea Semicentenarului, Nae Ionescu apare cu art. Filosofia românească.\n\nLa 1 ianuarie 1926 este numit conferențiar definitiv de Istorie a logicii și Metafizică (adresa Ministerului Instrucțiunii nr. 8667, din 1926). 24 ianuarie - conferința Misticii italieni (aula Fundației Universitare Carol I, ciclu organizat de Institutul de Cultură Italiană din București). 18 februarie - conferința Charles Piguy (aula Fundației Universitare Carol I, ciclu consacrat literaturii franceze, organizat de Gruparea „Poesis”). 20 februarie - după șase prelegeri, încheie cursul cu tema Problema salvării în „Faust\" al lui Goethe (litografiat; tipărit in 1996). Ține conferința Filosofia regionalismului cultural la Biblioteca populară „Petre Armencea\", în cadrul Cercului de studii și cercetări locale al orașului și ținutului Brăilei. (Rezumat în „Analele Brăilei\", ianuarie - martie 1936, după presa vremii). În 2 mai începe să colaboreze la ziarul Cuvântul, unde preia rubrica Duminica. Vreme de mulți ani, va scrie zilnic cel puțin un articol. Cele mai multe vor fi semnate cu câteva pseudonime (atât spre a varia semnătura, în același număr sau în zile succesive, cât și întrucât îi plăcea să se ascundă sub diverse înfățișări). La 29 mai încheie cursul de Teorie a cunoștinței (litografiat; tipărit, 1996).\nÎn iunie 1926, ca președinte al Comisiei de bacalaureat la Liceul „N. Bălcescu\" din Brăila (din acest liceu fusese exmatriculat în primăvara lui 1909, cu puțin înaintea bacalaureatului propriu) îl remarcă pe elevul Iosef M. Hechter, viitorul Mihail Sebastian.\n\nLa 1 ianuarie 1930 este numit profesor titular al Catedrei de Psihologie și Pedagogie a Institutului Superior de Educație Fizică (înalt Decret Regal nr. 4456, din 31 decembrie 1929). Îi urmează profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Predă cursuri de psihologie generală și pedagogie teoretică (în cadrul catedrei, Gheorghe Zapan este conferențiar, iar Elena Pușcuța, asistentă benevolă).\n\nLa 1 iunie 1930, la alegerile pentru Camera Deputaților Nae Ionescu candidează la Brăila, din partea Uniunii Naționale și este ales.\n\nÎn anul universitar 1930-1931 predă cursul Istoria metafizicei ca tipologie a culturii - prelegerea inaugurală are ca temă Moda în filosofie (cursul a fost litografiat; tipărit, 1996).\n\nÎn anul universitar 1932-1933 a predat cursul Din metodologia logicei. Analogia și cursul Metoda statistică. Cu aplicație la psihologie, sociologie si pedagogie. (Nu au fost litografiate).\n\nÎn anul universitar 1933-1934 a predat cursul Logica științelor exacte (nu a fost litografiat).\n\n2 ianuarie 1934 - în urma asasinării lui I. G. Duca, Nae Ionescu este arestat la Sinaia; ziarul Cuvântul este suspendat (ultimul număr apărut: 1 ianuarie 1934, cu articolul 1933-1934, scris la Sinaia, în 29 decembrie 1933).\n\nÎn ianuarie 1934 apare: Immanuel Kant, Critica rațiunii practice cu o prefață a lui C. Rădulescu-Motru și o notă introductivă asupra rațiunii practice semnată de Nae Ionescu (Ed. Institutului Social Român; trad. Dumitru Cristian Amzăr și Raul Vișan). Cronici de Petru Manoliu, I. Brucăr ș. a. (Polemică în Revista de filosofie între Mircea Vulcănescu și I. Brucăr.)\n\n7 februarie - eliberat și rearestat în cursul aceleiași zile.\n \n15 martie - este eliberat și își reia cursul (vezi: Mircea Vulcănescu, Ulise printre sirene, 1941).\n\nIn iunie 1934 apare romanul lui Mihail Sebastian, De două mii de ani..., cu o prefață de Nae Ionescu, concepută ca o antiteză la tematica romanului - această prefață încearcă să fundamenteze antisemitismul prin perspective teologice, concluzând că evreii nu au nici o putință de salvare întrucât îl așteaptă încă pe Messia. Timp de câteva luni se duce o amplă și pasionantă polemică în presă în jurul romanului, a prefaței și problematicii puse de autor și prefațator. Dintre polemiști: Tudor Teodorescu-Braniște, Pompiliu Constantinescu, Octav Șuluțiu, Șerban Cioculescu, Mircea Eliade, George Racoveanu, Mircea Vulcănescu, Petre Pandrea, Constantin Noica, Ion. I. Cantacuzino și Mihail Sebastian. În 1935 apare eseul lui Mihail Sebastian Cum am devenit huligan, o replică la respectiva prefață. (romanul și prefața vor fi reeditate în 1946, 1990, 2003, 2006).\n\nÎn anul universitar 1934-1935 predă cursul de Logica generală (litografiat; tipărit: 1943, 1993) și un curs de Logică a colectivelor (3 lecții, predate în ianuarie și martie 1935, s-au păstrat într-un manuscris; au fost tipărite în 1996-1997).\n\n7 ianuarie 1935 - conferința Primejdia spiritului defensiv (aula Liceului „Codreanu\" din Bârlad, sub auspiciile Asociației Studenților Creștini „Alexandru Vlahuță”). (Rezumat în Credința, 10 ianuarie 1935).\n\n11 februarie - ciocnire, vreme de câteva ore, între jandarmi și legionari; aceștia din urmă voiau ca Nae Ionescu să țină o conferință. Conferențiază în sala festivă a primăriei din Oradea, în cadrul „Astrei\", despre unele noțiuni curente în sociologie. (Rezumatul Familia, martie 1935).\n\nÎn anul universitar 1935-1936 predă un curs de Logică a colectivelor (nu a fost litografiat).\n\nÎn anul universitar 1936-1937 predă cursul Probleme de metafizică; ianuarie 1937. (stenografiat și dactilografiat în ianuarie 1937 și editat de Dan Zamfirescu). (ed. 1988, 1990).\n \n22 aprilie - Conferința de Metafizică și Istorie a logicii este transformată în catedră, iar Nae Ionescu este numit profesor agregat (înalt Decret Regal nr. 4059, 1937).\n\n6 iunie - Mircea Eliade, asistent onorific la catedra lui Nae Ionescu, este exclus din Universitate, pentru „scrieri pornografice\". Hotărâtă atitudine împotrivă, în presă: printre cei care protestează (Emil Cioran, Arșavir Acterian, Constantin Noica ș.a.) se află și Nae Ionescu, titularul catedrei.\n\n27 iunie - articolul Sub semnul Arhanghelului, în Buna Vestire (nr. 100). Apare volumul Roza vânturilor. 1926-1933, culegere de articole îngrijită de Mircea Eliade și cu o prefață a lui Nae Ionescu. (Editura „Cultura Națională\"). Cronici semnate de Horia Stamatu, Liviu Teodoru, D. C. Amzăr, George Călinescu, Arșavir Acterian, Const. Gh. Popescu, Vasile Damaschin ș.a. (alte ed. 1990, 1993). Prefață la Vasile Marin, Crez de generație. (Alte ed.: 1937, 1940, 1941, 1977).\n\n21 ianuarie 1938 - reapare ziarul Cuvântul.\n\n10 martie - Senatul Universității București este de acord cu propunerea de schimbare a denumirii catedrei, ocupate de Nae Ionescu, în Catedra de Logică și Metafizică.\n\n17 aprilie - Cuvântul este din nou interzis (ultimul număr apărut: 17 aprilie). Împreună cu o serie de șefi legionari, Nae Ionescu este arestat și depus în lagărul de la Miercurea Ciuc, cu „domiciliu forțat”. Este destituit din Universitate.\nmai - martor în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu.\nConcepe o suită de scrisori, Căderea în Cosmos (1938-1939) (vezi: Introducere la Istoria logicii, 1941). (Cella Delavrancea spunea că le-ar fi distrus; inf. Valeriu Râpeanu).\n\n13 ianuarie 1939 - internat iarăși în lagărul de la Miercurea Ciuc. 24 iunie - eliberat din lagăr bolnav de inimă. Nu își recapătă catedra.\nEste vizitat acasă de o serie de prieteni, printre care Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Ionel Gherea, George Racoveanu.\n\n1940 Lucrează la un Manual de logică (au rămas, în manuscris, fragmente).\n\nVineri 15 martie - moare în vila sa de la Băneasa; de față este Cella Delavrancea. Sunt mai multe versiuni că ar fi fost otrăvit la comanda regelui Carol al II-lea.\n\nDuminică 17 martie - este înmormântat la Cimitirul Bellu din București, sub atenta supraveghere a agenților de poliție. Discursul funebru a fost ținut de Mircea Eliade, deși C. Rădulescu-Motru pregătise și el unul. În asistență: Octav Onicescu, Perpessicius, Dem. Theodorescu, Cella Delavrancea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Ștefan Ion Gheorghe, Dragoș Protopopescu, Vasile Băncilă și, desigur, familia (soția, copiii, sora, cumnatul, generalul Vasile Panaitescu). \nS-au publicat necrologuri semnate de Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Nicolae Tatu, Camil Petrescu, Pamfil Șeicaru ș.a.\n\nVila lui Nae Ionescu de la Băneasa („casa de la Șosea”) \n\nNae Ionescu a fost proprietarul unei vile situate în comuna suburbană Băneasa (azi în cartierul Băneasa din București, bd. Ion Ionescu de la Brad nr. 4, poziție ). Casa a rămas în memoria publică în special prin faptul că este amintită în scrierile elevilor săi (Mircea Vulcănescu ș.a.). Locuința a fost construită de arhitectul G. M. Cantacuzino, sub supravegherea directă a proprietarului.\n\nÎn cartea sa „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, Vulcănescu dedică mai multe pagini descrierii acestei case, în detaliu. Este evocat și faptul că aici se găsea expus un tablou de El Greco, o „Coborâre de pe Cruce”, de care profesorul era foarte mândru. Nae Ionescu a murit chiar în această vilă, la 15 martie 1940, de față fiind prietena sa intimă Cella Delavrancea.\n\nImediat după moartea filozofului statul român rechizitionează clădirea și terenului aferent (4 ha), deoarece nu se respectase destinația inițială a terenului, acesta fiindu-i oferit profesorului cu scopul de a construi o școală cimotehnică și un hipodrom. Tot în 1940, prin intermediul unei societăți anonime de telefonie, statul român despăgubește familia filozofului cu suma de 16 milioane de lei.\n\nVila a servit ca reședință a mareșalului Ion Antonescu (ulterior datei de 6 septembrie 1940). O parte din ședințele Consiliului de Miniștri din acea perioadă (1940-1944) s-au ținut în această clădire.\n\nDupă instalarea regimului comunist, vila a intrat în proprietatea Universității de Agronomie, iar azi este sediul „Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa”.\n\nNote\n\nBibliografie (biografii, monografii și alte scrieri despre Nae Ionescu) \n Dora Mezdrea, Biografia, patru volume, ed. Universal Dalsi (primul volum) și alte edituri, între anii 2000 și 2005. \nDora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia,vol. I-II, ediția a doua, revăzută și adăugită, Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2015\nIon Dur, ”Nae Ionescu. Între metafizică, politică și teologie”, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2022.\nTatiana Niculescu, Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu, Humanitas, București, 2020.\nLiviu Bordaș, Apașul metafizic și paznicii filozofiei, Humanitas, București, 2010.\n Isabela Vasiliu Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Slobozia, 2000.\n Romina Surugiu, Dominante filosofice în publicistica lui Nae Ionescu. De la \"Logos\" la \"Cuvîntul\", Paideia, 2008.\n Dan Ciachir, Ganduri despre Nae Ionescu, editța a 3-a revăzută, Ed. Litera Ortodoxă, Ploiești, 2010.\n Constantin Aslam, Constantin Noica-Spre un model neoclasic de gândire ,Editura Academiei Române, 2011 http://www.caslam.ro/docs/noica.pdf\n Miruna Lepuș - Dru­mu­rile destinului românesc, Editura Vremea, 2011 - recenzie\n Marta Petreu - Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian, Iași, Editura Polirom, 2009\n Dora Mezdrea - Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității: Nae Ionescu, Editura Mica Valahie, 2008\n Mircea Vulcănescu - Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, Humanitas, București, 1992 (nouă ed. Eikon, 2009).\nIon Dur, Hîrtia de turnesol (cap. „Nae Ionescu. Avatarurile căderii în posibil”), Sibiu, Editura Saeculum, 2000, p. 21-123\n\nLectură suplimentară \n Florian Bichir, Când satana îți dă târcoale... George Racoveanu, ucenicul lui Nae Ionescu în Dosarele Securității, Editura Agnos, 2013\n Gh. Al. Cazan, Istoria filosofiei românești, EDP, 1984\nhttps://www.contemporanul.ro/eseu-publicistica/trairea-extatica-la-nae-ionescu.html\n\nLegături externe \n Poziția „vilei de la Șosea”, Băneasa\n SENATUL EVZ: Extazul demonismului: Nae Ionescu, M. Sebastian și extremismul revoluționar, 5 august 2009, Vladimir Tismăneanu, Evenimentul zilei\n Nae Ionescu - un personaj controversat , 13 mai 2010, Ciprian Plăiașu, Historia\n Profesorul, 15 ianuarie 2007, Ilarion Tiu, Jurnalul Național\n Regele si legionarii. Moartea lui Nae Ionescu, 5 noiembrie 2005, Jurnalul Național\n Valori ale culturii naționale - 109 ani de la nașterea lui Nae Ionescu, 16 iunie 2009, Amos News\n Un pact faustic: Despre Mihail Sebastian si Nae Ionescu, 1 iulie 2013, Vladimir Tismăneanu, Evenimentul zilei\n „Nae Ionescu ne-a învățat să gândim“ , 19 iunie 2009, Mihai Grobnicu, Ziarul Lumina\n Casa lui Nae Ionescu, 1938 - arh. G. M. Cantacuzino\n SCDP Băneasa se judecă cu nepoata lui Nae Ionescu pentru „vila de la șosea“\n \n Full text of Ionescu's lectures on the Philosophy of Religion (in Romanian)\n The beguiling Nae Ionescu (in Romanian)\n Nae Ionescu's „Villa on The Road” in Wikimapia\n\nNașteri în 1890\nDecese în 1940\nAbsolvenți ai Universității din Göttingen\nAutori români\nBrăileni\nDeținuți politici români\nFasciști români\nFilozofi români\nFilozofi creștini\nÎnmormântări în Cimitirul Bellu\nLegionari\nLogicieni români\nProfesori universitari români\nScriitori români din secolul al XX-lea\nAntisemitism" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți povesti despre Universitatea din București?" }, { "from": "assistant", "value": "Universitatea din București este o universitate de stat din București și a doua cea mai veche universitate din România. Fondată în 1864, Universitatea din București este a doua universitate modernă a României, după Universitatea din Iași.\n\nUniversitatea este compusă din 19 facultăți, cu 97 de programe de licență, 215 programe de masterat, 9 programe de masterat didactic, 21 de școli doctorale pe domenii specifice și o școală pentru studii doctorale interdisciplinare, având o ofertă educațională care include numeroase arii de studiu: Administrație și Afaceri, Biologie, Chimie, Drept, Filosofie, Fizică, Geografie, Geologie și Geofizică, Istorie, Jurnalism și Științele Comunicării, Limbi și Literaturi Străine, Litere, Matematică și Informatică, Psihologie și Științele Educației, Sociologie și Asistență Socială, Științe Politice, Teologie Ortodoxă, Romano-Catolică și Baptistă.\n\nComunitatea academică include 34.000 studenți, 1.300 de profesori și 580 de cercetători, precum și 1.300 de angajați ca personal administrativ.\n\nIstorie \n\nSubstratul istoric al Universității din București datează din 1694, când a fost fondată Academia Domnească de la București. Aceasta a fost o școală superioară, având ca limbă de predare greaca veche, întemeiată la 1694 de către Constantin Brâncoveanu (domn al Țării Românești între 1688–1714), în clădirile de la Mănăstirea „Sfântul Sava”. Învățământul filosofic se făcea după cursurile lui Teophilos Korydalleus. Reorganizată în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti, Academia Domnească - grecească din București a devenit un important centru de cultură grecească.\n\nÎn 1776, Domnitorul Țării Românești Alexandru Ipsilanti (1774-1782) reformează programa studiilor la Academia Sf. Sava, unde, pe lângă limba latină, se predau acum cursuri de franceză și italiană. Între 1776 – 1779 se construiesc noi localuri pentru Academie.\n\nÎn procesul dezvoltării conștiinței și culturii naționale, și o dată cu începutul luptei pentru un învățământ cu limba de predare română, Academia Domnească de la București s-a destrămat, dar în anul 1818 s-a deschis, în clădirea ei, Școala de la Sfântul Sava, prima instituție superioară de învățământ în limba română, sub conducerea lui Gheorghe Lazăr. \n\nÎn 1832, în urma reformei școlare a lui Petrache Poenaru, la Colegiul Național Sf. Sava sunt create cursuri superioare juridice și științifice.\n\nÎn 1850, are loc reforma învățământului, ocazie cu care sunt dezvoltate cursurile superioare cu caracter juridic și științific de la Colegiul Național Sf. Sava. Anul 1854 marchează prima promoție de juriști. În 1855, Carol Davila creează Școala Națională de Medicină și Farmacie. În 1859, se înființează Facultatea de Drept, iar în 1863 sunt înființate Facultatea de Științe și Facultatea de Litere.\n\nÎn 1857 începe construcția Palatului Universității din București. Aflat în Piața Universității, Palatul a fost proiectat de Alexandru Orăscu, președinte al arhitecților români, după forma și asemănarea universităților occidentale. \n\nÎn 1864, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859–1866) înființează Universitatea din București. Instituția reunește într-un singur corp Facultățile de Drept, Științe și Litere. Înființată prin Decretul nr. 765 din 4 / 16 iulie 1864 al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza și reclamându-se ca succesoare a structurilor de învățământ superior inaugurate de Academia Domnească (1694), Universitatea din București a contribuit și contribuie în mod decisiv la dezvoltarea și modernizarea învățământului, științei și culturii românești.\n\nÎn 1884 este creată Facultatea de Teologie, care este pusă din 1890 sub autoritatea Universității din București.\n\nÎn 1944 începe un lung proces de epurare a corpului universitar, caracterizat prin abuzuri și represalii din partea noilor autorități aflate în orbita partidului comunist.\n\nÎn 1948 este promulgată Legea de Reformă a învățământului și are loc grefarea modelului sovietic de învățământ superior. Drept consecință, începe ampla reorganizare a Universității din București: Facultățile de Teologie, Medicină Umană și Medicină Veterinară se desprind de Universitate. Institutele universitare sunt desființate și se creează institute subordonate Academiei Republicii Populare Române.\n\nÎn 1989, în urma desființării unor catedre și facultăți, Universitatea din București dispune de numai 6 facultăți, cu 8000 de studenți. În 1990 începe procesul de renaștere a Universității din București: se creează noi facultăți, se reorganizează radical învățământul, se înființează noi catedre și centre de cercetare și se mărește semnificativ numărul de studenți și de colaborări internaționale ale Universității din București.\n\nAnul 1996 este marcat de adoptarea Cartei Universității din București.\n\nÎn 2000, Universitatea din București are în componență 18 facultăți, peste 20.000 de studenți și 3000 de posturi didactice.\n\nÎn 2004 se înființează cea de-a 19-a facultate – Facultatea de Administrație și Afaceri.\n\nÎn 2011, Universitatea din București este clasificată de către Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului ca fiind prima universitate de cercetare avansată și educație din România.\n\nÎn 2014, Universitatea din București celebrează cea de-a 150-a aniversare alături de membri importanți ai comunității academice naționale și internaționale.\n\nÎn 2015, cu prilejul aniversării a 151 de ani de la înființarea instituției, Universitatea din București a redeschis ușile Muzeului Universității din București pentru vizitatori, după un an în care au fost efectuate lucrări de renovare, modernizare și reorganizare.\n\nCampus \nDatorită diversității domeniilor de pregătire academică, activitatea didactică în UB se desfășoară în 19 sedii distincte care dispun de 286 de laboratoare pentru studii de licență, 187 de laboratoare destinate cercetării și activității masteranzilor, iar procesul de învățământ se desfășoară în amfiteatre cu 7900 de locuri, 1941 de locuri în săli de curs și 4409 de locuri în săli de seminar. Suprafața medie depășește pe student.\n\nClădirea principală a Universității din București este Palatul Universității, care a dat și numele pieții în care se află. Construcția, înaltă de 6 etaje, a început în data de 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, pe locul fostului colegiu Sfântu Sava, și a fost finalizată la 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate mai târziu, între anii 1912-1926, după planurile arhitectului Nicolae Ghica-Budești.\n\nO altă clădire emblematică a universității este Palatul Facultății de Drept, realizată după planurile arhitectului Petre Antonescu, în stilul Art Deco. Clădirea a fost finalizată în numai 2 ani, între 1934 și 1936. Clădirea a fost ridicată în mijlocul fostului teren de sport Romcomit, devenit un parc cu o vegetație bogată. Corpul central al palatului este dominat de marea sală circulară, Aula Magna, cu un diametru de 28 m și o înălțime de 17 m.\n\nRectoratul Universității a fost mutat în anul 2019 din Palatul Facultății de Drept într-o clădire nou construită de pe Șoseaua Panduri, unde se află și trei dintre facultățile sale.\n\nGrădina Botanică din București este și ea subordonată universității, unul din sediile Facultății de Biologie (Institutul Botanic) aflându-se în incinta sa.\n\nÎnvățământ și cercetare \nÎn anul școlar 2022-2023, Universitatea din București a oferit 97 de programe de licență, 224 programe de masterat, 22 de școli doctorale în cele 19 facultăți ale sale. Structura programelor de studii este compatibilă cu programul Bologna, ceea ce înseamnă studii de licență de 3 ani, master de 2 ani, urmate de 3 ani de doctorat.\n\nFacultăți \n\nOferta educațională a universității este oferită prin intermediul a 19 facultăți, la care se adaugă Departamentul de Educație Fizică:\n Facultatea de Administrație și Afaceri\n Facultatea de Biologie\n Facultatea de Chimie\n Facultatea de Drept\n Facultatea de Filosofie\n Facultatea de Fizică\n Facultatea de Geografie\n Facultatea de Geologie și Geofizică\n Facultatea de Istorie\n Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării\n Facultatea de Limbi și Literaturi Străine\n Facultatea de Litere\n Facultatea de Matematică și Informatică\n Facultatea de Psihologie și Științele Educației\n Facultatea de Sociologie și Asistență Socială\n Facultatea de Științe Politice \n Facultatea de Teologie Baptistă\n Facultatea de Teologie Ortodoxă\n Facultatea de Teologie Romano-Catolică și Asistență Socială\n\nCooperare academică internațională \nDe-a lungul anilor, Universitatea din București a dezvoltat parteneriate cu 152 de universități din întreaga lume și este implicată în 468 de acorduri Erasmus+. Totodată, Universitatea din București este conectată la o serie de rețele universitare naționale, regionale, europene și internaționale, între care se numără: The Network of Universities from the Capitals of Europe (UNICA), The European University Association (EUA), The Balkan Universities Association (BUA), Black Sea Universities Network (BSUN), L’Agence Universitaire de la Francophonie (AUF) și Central European Exchange Program for University Studies (CEEPUS).\n\nÎncepând cu anul 2019, UB face parte din CIVIS – o Alianță Universitară Europeană alături de alte șapte universități europene de prestigiu: Universitatea Aix-Marseille, Universitatea Națională și Capodistriană din Atena, Universitatea Liberă din Bruxelles, Universitatea Autonomă din Madrid, Universitatea Sapienza din Roma, Universitatea din Stockholm, Universitatea Eberhard Karls din Tübingen, cărora li s-au alăturat, în 2021 și 2022, Universitatea din Glasgow, respectiv Universitatea din Lausanne.\n\nRecunoaștere academică \nÎn anul 2020, pentru prima dată, Universitatea din București se regăsește în QS World University Rankings by Subject cu subdomeniul Informatică (Computer Science & Information Systems) ocupând poziția 551- 600.\n\nÎn clasamentul Shanghai Ranking’s Global Ranking of Academic Subjects UB se regăsește cu domeniul Științele pământului (301-400).\n\nClasamentul global al universităților – CWUR World University Rankings 2019/2020 plasează UB pe locul 955 în lume, în Round University Ranking (RUR) UB ocupă poziția 589 (prima poziție la nivel național), iar conform University Ranking by Academic Performance/URAP (2019/2020) Universitatea noastră ocupă locul 907 în lume și poziția a doua la nivel național.\n\nÎn clasamentul URAP Field Based Ranking 2019/2020, UB se regăsește cu cele 5 domenii din anul anterior: Matematică, Fizică, Geologie (prima poziție la nivel național), Științele pământului (singura universitate din România) și Chimie (poziția a doua la nivel național).\n\nÎn clasamentul Worldwide Professional University Rankings, Universitatea din București ocupă prima poziție la nivel național și 546 la nivel mondial\n\nÎn clasamentul Times Higher Education (THE) World University Ranking, UB ocupă poziția 1000+, iar în the Times Higher Education BRICS & Emerging Economies University Rankings ocupă poziția 401-500. În ceea ce privește clasamentul THE pe domenii, UB se regăsește în anul 2020 pe următoarele poziții: 501-600 Științele vieții, 801+ Fizică, 501+ Afaceri și economie, 601+ Științe sociale,  601+ Informatică și 401+ Științe umaniste și arte.\n\nÎn clasamentul mondial al universităților după impactul avut în societate conform obiectivelor ONU – „Times Higher Education University Impact Rankings”, UB ocupă prima poziție la nivel național (201-300), fiind cel mai bine clasată la obiectivele Peace, justice and strong institutions (poziția 74), Reduced inequalities și Gender equality (101-200).\n\n2019 – în clasamentul QS University Ranking, UB se poziționează în seria 801-1000, ocupă poziția 37 în clasamentul internațional QS – Emerging Europe and Central Asia University Ranking și este singura universitate din România clasată în topul QS – Employability, respectiv 301-500 în clasamentul internațional.\n\nÎn topul Quacquarelli Symonds (cunoscut prin The Times Higher Education Supplement), Universitatea din București ocupa în 2013, locul 701-800, Este cea mai înaltă poziție a unei universități românești în topul QS, alături de Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.\n\nConform Metarankingului Universitar – 2021 realizat de Asociația Ad Astra, Universitatea din București ocupă locul 2 din 31, în România, după Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.\n\nAlumni \nMai mulți absolvenți ai Universității s-au afirmat ca personalități de seamă: profesori și cercetători la alte universități din lume, membri ai Academiei Române și ai unor academii din alte țări, scriitori, politicieni (parlamentari, miniștri, prim-miniștri, președinți), diplomați etc.\n\nLegătura cu universitatea este păstrată prin intermediul Asociației Alumni Universității București, înființată în anul 2011.\n\nAsociații studențești \nFiecare din facultățile universității are și o asociație a studenților ce îi reprezintă pe aceștia în relația cu Universitatea, existând și o asociație a tuturor studenților din universitate.\n\nNote\n\nLectură suplimentară \n Universitatea din București 1864-1964, Alexandru Balaci, Ion Ionașcu, Editura didactică și pedagogică, București, 1964\n “O” istorie a Universității din București: 1864 - 2004, Adina Berciu-Drăghicescu, Ovidiu Bozgan, Editura Universității, 2004\n\nVezi și \n Lista rectorilor UniBuc\n Lista universităților din București\n Listă a universităților din România\n FME\n\nLegături externe \n \n Pagina oficială a Universității din București\n \n Start UB - Platforma de educație non-formală a Universității din București \n Media UB - Știrile Universității din București \n TopUB - Revista online a Universității \n Admitere UB - Platforma de admitere la Universitatea din București\n\nFondări în 1864 în România" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți împărtăși despre Sol (zi marțiană)?" }, { "from": "assistant", "value": "Sol sau zi marțiană, denumire mai puțin uzuală a duratei unei rotații a planetei Marte în jurul axei proprii, față de Soare, constând de fapt dintr-o „zi” și o „noapte” marțiană. Valoarea ei este de 24 h 39 min 35,244 s.\n\nAceastă durată este ceva mai lungă decât perioada de rotație siderală (relativă nu la Soare, ci la stelele fixe), care este de numai 24 h 37 min 22,66 s, deoarece la „ziua” solară trebuie ținut cont și de mișcarea orbitală a lui Marte în jurul soarelui, vezi imaginea alăturată.\n\nOamenii de știință de la NASA folosesc solul la indicarea timpului pentru vehiculele ajunse pe Marte.\n\nMarte" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți împărtăși despre Unitate astronomică?" }, { "from": "assistant", "value": "Unitatea astronomică (prescurtat ua, au sau AU) este o unitate de măsură a lungimii și este egală cu distanța Soare-Terra.\n\nDate generale \nEa este definită ca lungimea semiaxei mari a orbitei Pământului în jurul Soarelui. Este egală cu (aproximativ 150 milioane km). Este folosită în exprimarea distanțelor din interiorul și vecinătatea Sistemului Solar (sau a oricărui sistem stelar) și intră în definiția parsecului.\n\nDistanțe în interiorul Sistemului Solar\n\nDistanța medie a planetelor din Sistemul Solar până la Soare\n Mercur: \n Venus: \n Terra / Pământ: \n Marte: \n Jupiter: \n Saturn: \n Uranus: \n Neptun: \n\n(Aceste valori sunt rotunjite la sutimea cea mai apropiată.)\n\nAlte distanțe medii în Sistemul Solar\n Marte - Phobos: \n Pluto - Charon: \n Marte - Deimos: \n Eris - Dysnomia: \n Haumea - Hiʻiaka:\n\nDistanțe de la Soare\n 2005 HC4: de la \n Centura principală: \n 4 Vesta: \n 3 Juno: \n 1 Ceres: \n 2 Pallas: \n Pluto: de la \n Centura Kuiper: de la \n 136108 Haumea: de la \n 136199 Eris: de la \n 136472 Makemake: de la \n Sonda : (la )\n Sonda : (la )\n Norul lui Oort: circa\n\nVezi și \n Unități de măsură în astronomie\n An-lumină\n Parsec\n\nReferințe\n\nLegături externe \nThe IAU and astronomical units\nRecommendations concerning Units (HTML version of the IAU Style Manual)\nChasing Venus, Observing the Transits of Venus\nTransit of Venus \n\nUnități de măsură în astronomie\nUnități de lungime" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi detalii importante despre Parsec." }, { "from": "assistant", "value": "Parsecul (simbol: pc) este o unitate de măsură a lungimii definită ca distanța de la care 1 UA se vede sub unghiul de 1\" sau Pământul are o mișcare de paralaxă de 1\". Este egală cu 3,26163626 ani-lumină, 206 264,806 UA sau 3,08568025 × 1016 m.\n\nDenumirea de parsec provine din expresia „paralaxa unei secunde”. Acesta a fost inventat în 1913, la sugestia astronomului britanic Herbert Hall Turner. Un parsec este distanța de la Soare la un obiect astronomic care are un unghi de paralaxă de o arcsecundă.\n\nNote\n\nLegături externe \n\nUnități de măsură în astronomie\nUnități de lungime" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți povesti despre [Titlu] Marte (planetă)?" }, { "from": "assistant", "value": "Marte este a patra planetă de la Soare și penultima ca mărime din Sistemul Solar. Marte poartă numele zeului roman al războiului și este adesea denumită Planeta Roșie, deoarece oxidul de fier predominant pe suprafața sa îi conferă un aspect roșiatic distinctiv între corpurile astronomice vizibile cu ochiul liber. Marte este o planetă telurică cu o atmosferă subțire, având caracteristici de suprafață care amintesc atât de craterele de impact ale Lunii, cât și de văi, deșerturi și calote glaciare polare ca ale Pământului.\n\nZilele și anotimpurile sunt comparabile cu cele ale Pământului, deoarece perioada de rotație, precum și înclinarea axială în raport cu planul ecliptic sunt foarte similare. Marte găzduiește Muntele Olimp, cel mai mare vulcan și cel mai cunoscut munte de pe orice planetă din Sistemul Solar și Valles Marineris, unul dintre cele mai mari canioane din Sistemul Solar. Bazinul din emisfera nordică acoperă 40% din planetă și poate fi un semn de impact imens. Marte are doi sateliți, Phobos și Deimos, care sunt mici și au o formă neregulată. Este posibil ca aceștia să fie asteroizi captați, similare cu 5261 Eureka, un troian al lui Marte.\n\nMarte a fost explorată de numeroase nave spațiale fără echipaj. Mariner 4, lansat de NASA la 28 noiembrie 1964, a fost prima navă spațială care a vizitat Marte, cea mai mare apropiere de planetă având loc la 15 iulie 1965. Mariner 4 a detectat slaba centură de radiații marțiene, măsurată la aproximativ 0,1% din cea a Pământului și a surprins primele imagini ale unei alte planete din spațiul profund. La 20 iulie 1976, Viking 1 a efectuat prima aterizare de succes pe suprafața marțiană. Deși nava spațială sovietică Marte 3 a avut o amartizare lină în decembrie 1971, contactul a fost pierdut după câteva secunde. La 4 iulie 1997, nava spațială Mars Pathfinder a aterizat pe Marte, iar la 5 iulie, roverul misiunii, Sojourner a devenit primul rover robotic care a operat pe Marte. Pathfinder a fost urmat de roverele Spirit și Opportunity, care au aterizat în ianuarie 2004 și au funcționat până la 22 martie 2010 respectiv 10 iunie 2018. Orbitatorul Mars Express, prima navă spațială a Agenției Spațiale Europene a ajuns pe orbită la 25 decembrie 2003. NASA a aterizat roverul Curiosity la 6 august 2012, ca parte a misiunii sale Mars Science Laboratory de a investiga clima și geologia marțiană. La 24 septembrie 2014, Organizația indiană de cercetare spațială a devenit a patra agenție spațială care a vizitat Marte, când misiunea sa interplanetară Mars Orbiter Mission a ajuns cu succes pe orbită. Emiratele Arabe Unite a devenit a cincea țară care s-a angajat cu succes într-o misiune pe Marte, inserând un orbitator în atmosfera marțiană la 9 februarie 2021 iar China cea de-a șasea țară când misiunea Tianwen-1 a intrat pe orbita planetei la 10 februarie 2021. Roverul Perseverance al NASA a aterizat cu succes pe Marte la 18 februarie 2021.\n\nExistă cercetări în curs de desfășurare care evaluează potențialul de locuibilitate din trecut al lui Marte, precum și posibilitatea existenței vieții. Sunt planificate viitoare misiuni de astrobiologie, cum ar fi roverul Rosalind Franklin al Agenției Spațiale Europene. Apa lichidă nu poate exista pe suprafața planetei Marte din cauza presiunii atmosferice scăzute, care este mai mică de 1% din presiunea atmosferică pe Terra, cu excepția unor mici creșteri pentru perioade scurte. Cele două calote glaciare polare par a fi făcute în mare parte din apă. Volumul de apă din calota glaciară a Polului Sud, dacă este topită, ar fi suficient pentru a acoperi întreaga suprafață planetară până la o adâncime de 11 metri. În noiembrie 2016, NASA a raportat găsirea unei cantități mari de gheață subterană în regiunea Utopia Planitia de pe Marte. Se estimează că volumul de apă detectat este echivalent cu volumul de apă din Lacul Superior.\n\nMarte poate fi observat cu ușurință de pe Pământ cu ochiul liber, la fel și colorarea sa roșiatică. Magnitudinea sa aparentă (strălucire) atinge -2,94, care este depășită doar de Venus, Lună și Soare.\n\nNume \nPlaneta este numită după zeul roman al războiului, Mars, o asociere făcută datorită culorii sale roșiatice care sugerează sângele. În limba greacă, planeta este cunoscută sub numele de Ἄρης Arēs, cu rădăcina inflexională Ἄρε- Are-. De aici rezultă termeni tehnici, precum areologie (geologia lui Marte) și numele stelei Antares.\n\n„Mars” este, de asemenea, baza numelui lunii martie (din latinescul Martius mēnsis „luna lui Marte”).\n\nCaracteristici fizice \nMarte are aproximativ jumătate din diametrul Pământului, cu o suprafață doar puțin mai mică decât suprafața totală a uscatului Pământului. Marte este mai puțin densă decât Pământul, având aproximativ 15% din volumul Pământului și 11% din masa Pământului, ceea ce duce la aproximativ 38% din greutatea suprafeței Pământului. Aspectul roșiatic-portocaliu al suprafeței marțiene este cauzat de oxidul de fier (III) sau de rugină. Alte culori comune de suprafață includ auriu, maro, bronz și verzui, în funcție de mineralele prezente.\n\nStructura internă \nLa fel ca Pământul, Marte a suferit o diferențiere, ceea ce a avut ca rezultat un nucleu metalic dens suprapus de materiale mai puțin dense. Modelele actuale ale interiorului său implică un miez cu o rază de aproximativ 1,794 ± 65 km constând în principal din fier și nichel cu aproximativ 16-17% sulf. Acest miez de sulfură de fier (II) este considerat a fi de două ori mai bogat în elemente mai ușoare decât cel al Pământului.\n\nNucleul este înconjurat de o manta de silicat care a format multe dintre caracteristicile tectonice și vulcanice de pe planetă, dar pare să fie latent. Pe lângă siliciu și oxigen, cele mai abundente elemente din crusta marțiană sunt: fier, magneziu, aluminiu, calciu și potasiu. Grosimea medie a scoarței planetei este de aproximativ 50 km cu o grosime maximă de 125 km. Crusta Pământului are o medie de 40 km.\n\nMarte este activ seismic, InSight înregistrând în 2019 peste 450 de cutremure și evenimente conexe.\n\nGeologie de suprafață \n\nMarte este o planetă telurică alcătuită din minerale care conțin siliciu și oxigen, metale și alte elemente care formează de obicei roca. \n\nSuprafața lui Marte este compusă în principal din bazalt tholeiitic, deși unele părți sunt mai mult bogate în siliciu decât bazaltul tipic și pot fi similare cu rocile andezit de pe Pământ sau cu sticla de siliciu. Regiunile de albedo scăzut sugerează concentrații de plagioclase, regiunile cu albedo scăzut din nord prezintă concentrații mai mari decât cele normale de silicați și sticlă de siliciu. Părți din zonele muntoase din sud includ cantități detectabile de piroxeni cu un conținut ridicat de calciu. S-au găsit concentrații localizate de hematit și olivină. O mare parte a suprafeței este acoperită de praf fin de oxid de fier (III).\n\nDeși Marte nu are dovezi ale unui câmp magnetic global structurat, observațiile arată că părți ale scoarței planetei au fost magnetizate și că inversiunile geomagnetice au avut loc în trecut. Acest paleomagnetism al mineralelor sensibil magnetic este similar cu benzile alternative aflate pe fundul oceanelor Pământului. O teorie, publicată în 1999 și reexaminată în octombrie 2005 (cu ajutorul Mars Global Surveyor), indică faptul că aceste benzi sugerează o activitate tectonică pe Marte în urmă cu patru miliarde de ani, înainte ca dinamul planetar să fi încetat să funcționeze și câmpul magnetic al planetei să se fi stins. \n\nSe crede că, în timpul formării Sistemului Solar, Marte a fost creat ca urmare a unui proces stohastic de acreție a materialului de pe discul protoplanetar care orbita Soarele. Marte are multe caracteristici chimice distinctive cauzate de poziția sa în Sistemul Solar. Elementele cu puncte de fierbere relativ scăzute, cum ar fi clor, fosfor și sulf, sunt mult mai frecvente pe Marte decât pe Pământ; aceste elemente au fost probabil împinse spre exterior de vântul solar energic al tânărului Soare.\n\nDupă formarea planetelor, toate au fost supuse așa-numitului „Marele bombardament târziu”. Aproximativ 60% din suprafața planetei Marte prezintă înregistrări ale impactelor din acea perioadă, în timp ce o mare parte a suprafeței rămase a fost probabil acoperită de bazine imense de impact cauzate de aceste evenimente. Există dovezi ale unui bazin de impact enorm în emisfera nordică a planetei Marte, care are laturi de 10.600 km cu 8.500 km sau de aproximativ patru ori mai mare decât Bazinul Polul Sud-Aitken al Lunii, cel mai mare bazin de impact descoperit până în prezent. Această teorie sugerează că Marte a fost lovit de un corp de dimensiunea lui Pluto acum aproximativ patru miliarde de ani. Evenimentul, despre care se crede că este cauza dihotomiei emisferice marțiene, a creat bazinul neted Borealis care acoperă 40% din planetă.\n\nIstoria geologică a planetei Marte poate fi împărțită în mai multe perioade, dar următoarele sunt cele trei perioade principale:\n Perioada Noachian (denumită după Noachis Terra): Formarea celor mai vechi elemente de suprafață existente pe Marte, în urmă cu 4,5 până la 3,5 miliarde de ani. Crusta planetei formată în această epocă prezintă numeroase cratere de impact, multe dintre ele masive (scară planetară). Se crede că protuberanța Tharsis, o zonă montană vulcanică, s-a format în timpul acestei perioade, cu inundații extinse de apă lichidă la sfârșitul acelei perioade. \n Perioada Hesperian (denumită după Hesperia Planum): acum 3,5 până la 3,3-2,9 miliarde de ani în urmă. Perioada hesperiană este marcată de formarea unor mari câmpii de origine vulcanică.\n Perioada Amazonian (denumită după Amazonis Planitia): acum 3,3-2,9 miliarde de ani până în prezent. Regiunile amazoniene au puține cratere cu impact de meteoriți, dar sunt, altfel, destul de variate. Muntele Olimp s-a format în această perioadă, alături de curgerile de lavă din alte zone de pe Marte.\n\nActivitatea geologică se desfășoară încă pe Marte. Valea Athabasca prezintă urme de curgeri de lavă datate la aproximativ 200 de milioane de ani în urmă. Curgerile de apă în grabenele din Cerberus Fossae au avut loc cu cel mult 20 milioane de ani în urmă, indicând activitate vulcanică cel puțin la fel de recentă. La 19 februarie 2008, imaginile de la Mars Reconnaissance Orbiter au arătat dovezi ale unei avalanșe pornite de pe o stâncă de 700 de metri înălțime.\n\nSol \n\nDatele returnate de landerul Phoenix arată că solul marțian este ușor alcalin și conține elemente cum ar fi magneziu, sodiu, potasiu și clor. Acești nutrienți se găsesc și în solurile de pe Pământ și sunt necesare pentru creșterea plantelor. Experimentele efectuate de lander au arătat că solul marțian are un pH de bază de 7,7 și conține 0,6% perclorat de sare. Aceasta este o concentrație foarte mare și face solul marțian toxic.\n\nPe întreaga suprafață a lui Marte, pe pantele abrupte ale craterelor, canioanelor și văilor, se întâlnesc în mod obișnuit fâșii întunecate care cu timpul devin mai deschise. Uneori, astfel de fâșii încep într-o zonă mică și apoi se întind pe sute de metri. Au fost, de asemenea, observate dungi de-a lungul marginilor de stâncă și alte obstacole naturale de-a lungul cursului inițial. Conform celei mai populare ipoteze, aceste dungi sunt straturi subterane întunecate de sol expuse după avalanșe de praf sau turbioane de praf.\n\nAtmosferă \n\nMarte și-a pierdut magnetosfera în urmă cu 4 miliarde de ani, probabil din cauza numeroaselor impacte cu asteroizi, astfel încât vântul solar interacționează direct cu ionosfera marțiană, scăzând densitatea atmosferică prin eliminarea atomilor din stratul exterior. Atât sonda Mars Global Surveyor cât și Mars Express au detectat particule atmosferice ionizate care scapă în spațiu în urma planetei Marte, și această pierdere atmosferică este studiată de către orbitatorul MAVEN. Față de Pământ, atmosfera lui Marte este foarte subțire. Presiunea atmosferică variază de la un nivel scăzut de 30 Pa pe Muntele Olimp la peste 1.155 Pa în Hellas Planitia, cu o presiune medie la nivelul suprafeței de 600 Pa. Pe Pământ, o astfel de presiune se găsește la o altitudine de 35 km deasupra suprafeței mării. Presiunea medie de suprafață este de doar 0,6% din cea a Pământului. Presiunea în atmosfera lui Marte scade cu altitudinea mai lent decât pe Pământ, scăderea relativă apare aproximativ la fiecare 10,8 km (pe Pământ la aproximativ fiecare 6 km). Acest lucru se datorează accelerației gravitaționale mult mai reduse pe suprafața planetei Marte (aproximativ 38% din cea a Pământului). \n\nAtmosfera de pe Marte este formată din aproximativ 96% dioxid de carbon, 1,93% argon și 1,89% azot împreună cu urme de oxigen și apă. Atmosfera este destul de rarefiată, conținând particule de aproximativ 1,5 µm în diametru, care conferă cerului marțian o culoare opacă când este văzută de la suprafață. Poate căpăta o nuanță roz datorită particulelor de oxid de fier suspendate în atmosferă.\n\nMetan \n\nÎn atmosfera marțiană a fost detectat metan. Concentrația de metan variază de la aproximativ 0,24 ppb în timpul iernii, în nord la aproximativ 0,65 ppb în timpul verii.\n\nMetanul poate exista în atmosfera lui Marte o perioadă limitată de timp până când este distrus - estimările duratei sale de viață variază de la 0,6–4 ani, astfel încât prezența sa indică faptul că o sursă activă de gaz trebuie să fie prezentă. Metanul ar putea fi produs printr-un proces non-biologic, cum ar fi serpentinizarea care implică apă, dioxid de carbon și olivină minerală și care este cunoscut a fi obișnuit pe Marte. Formele de viață microbiană metanogenă sunt printre surse posibile. Chiar dacă misiunile rover ar determina faptul că viața marțiană microscopică este sursa metanului, formele de viață sunt probabil situate cu mult sub suprafață, în afara întinderii roverului.\n\nAurora \nÎn 1994, misiunea Mars Express a Agenției Spațiale Europene a găsit o strălucire ultravioletă provenită de la „umbrele magnetice” din emisfera sudică. Marte nu are un câmp magnetic global care ghidează particulele încărcate care intră în atmosferă. Marte are câmpuri magnetice multiple în formă de umbrelă, în principal în emisfera sudică, care sunt resturi ale unui câmp global care a scăzut în urmă cu miliarde de ani. \n\nLa sfârșitul lunii decembrie 2014, nava spațială MAVEN a NASA a detectat aurore răspândite în emisfera nordică a planetei și a coborât la aproximativ 20-30 de grade latitudinea nordică a ecuatorului lui Marte. Particulele care provoacă aurora au pătruns în atmosfera marțiană, creând aurore sub 100 km deasupra suprafeței (aurorele Pământului variază între 100 km și 500 km deasupra suprafeței). Câmpurile magnetice din vântul solar cad ca niște perdele peste Marte, iar particulele încărcate urmează liniile câmpului magnetic al vântului solar în atmosferă, determinând apariția aurorei în afara umbrelelor magnetice.\n\nLa 18 martie 2015, NASA a raportat detectarea unei aurore care nu este pe deplin înțeleasă și a unui nor de praf neexplicat în atmosfera de pe Marte.\n\nÎn septembrie 2017, NASA a raportat că nivelurile de radiații de pe suprafața planetei Marte au fost temporar dublate și au fost asociate cu o auroră de 25 de ori mai strălucitoare decât oricare observată anterior, din cauza unei furtuni solare masive și neașteptate, la mijlocul lunii.\n\nClimă \nDintre toate planetele Sistemului Solar, anotimpurile de pe Marte sunt cele mai asemănătoare cu cele de pe Terra, datorită înclinării similare a axei de rotație a ambelor planete pe planul orbitei. Lungimile anotimpurilor marțiene sunt de aproximativ două ori mai mari decât cele ale Pământului, deoarece distanța mai mare a lui Marte față de Soare face ca anul marțian să aibă o durată echivalentă cu aproximativ doi ani pe Pământ. Temperatura suprafeței de pe Marte variază de la valori minime de aproximativ -143°C (iarna la calotele glaciare) până la maxime de până la 35°C (vara la ecuator). Intervalul mare de temperaturi se datorează atmosferei subțiri care nu poate stoca multă căldură solară, presiunea atmosferică scăzută și inerția termică scăzută a solului marțian. Planeta este de 1,52 ori mai departe de Soare decât Pământul, rezultând doar 43% din cantitatea de lumină solară.\n\nClima de pe Marte este afectată și de excentricitatea relativ mare a orbitei sale. Marte este aproape de periheliu când este vară în emisfera sudică și iarnă în emisfera nordică și aproape de afeliu când este iarnă în emisfera sudică și vară în nord. Ca urmare, anotimpurile din emisfera sudică sunt mai extreme, iar anotimpurile din nord sunt mai blânde. Temperaturile de vară în sud pot fi mai calde cu până la 30°C decât vara în nord la aceeași latitudine.\n\nMarte are cele mai mari furtuni de praf din Sistemul Solar, atingând viteze de peste 160 km/h. Acestea pot varia de la o furtună pe o suprafață mică, până la furtuni gigantice care acoperă întreaga planetă. Furtunile globale tind să apară atunci când Marte este cel mai aproape de Soare și crește temperatura.\n\nFurtunile de nisip sunt un fenomen foarte periculos în contextul viitoarelor zboruri către Marte. Suprafața planetei devine opacă la razele soarelui și totul este acoperit cu un strat de praf fin. Acest lucru poate avea un efect negativ asupra dispozitivelor mecanice și electronice care operează pe planetă, inclusiv a panourilor solare, ale căror performanțe vor scădea semnificativ. Aceste ipoteze au fost confirmate în timpul furtunii globale de praf din 2007, după care s-a observat o scădere semnificativă a energiei generate de panourile solare instalate la bordul roverului Oportunity.\n\nOrbită și rotație \n\nDistanța medie a lui Marte față de Soare este de aproximativ 230 milioane km, iar perioada orbitală (an marțian) durează cât 687 zile pe Terra. O zi pe Marte (numită sol) este doar puțin mai lungă decât o zi pe Terra: 24 ore, 39 minute și 35,244 secunde. Un an marțian este egal cu 1,8809 ani pe Terra sau 1 an, 320 zile și 18,2 ore.\n\nÎnclinarea axială a lui Marte este de 25,19 grade în raport cu planul său orbital, care este similară cu înclinarea axială a Pământului. Drept urmare, Marte are anotimpuri ca Pământul, deși pe Marte sunt aproape de două ori mai lungi, deoarece perioada sa orbitală este mult mai lungă. În orientarea sa actuală, polul nord al lui Marte indică o direcție similară cu locația stelei Deneb.\n\nMarte are o excentricitate orbitală relativ pronunțată, de aproximativ 0,09; printre planetele Sistemului Solar numai Mercur are o excentricitate orbitală mai mare. Se știe că în trecut, Marte a avut o orbită mult mai circulară. La un moment dat, cu 1,35 milioane de ani în urmă (ani tereștri), Marte a avut o excentricitate de aproximativ 0,002, mult mai mică decât cea a Pământului de astăzi. Ciclul de excentricitate al lui Marte este de 96.000 de ani tereștri, comparativ cu ciclul Pământului de 100.000 de ani. Marte are un ciclu de excentricitate mult mai lung, cu o perioadă de 2,2 milioane de ani tereștri, iar acest lucru suprapune ciclul de 96.000 de ani din graficele de excentricitate. În ultimii 35.000 de ani, orbita lui Marte a devenit ceva mai excentrică din cauza efectelor gravitaționale ale celorlalte planete. Distanța cea mai apropiată între Pământ și Marte va continua să scadă ușor pentru următorii 25.000 de ani.\n\nSateliți \n\nMarte are doi sateliți naturali relativ mici, în formă neregulată, ale căror orbite sunt foarte aproape de planetă: Phobos (diametru de aproximativ 22 km) și Deimos (diametru de aproximativ 12 km). Ei pot fi asteroizi captați sau corpuri formate din materie ejectată de impacturile cu planeta. Ambii sateliți au fost descoperiți în 1877 de Asaph Hall. Numele lor provin de la doi dintre fiii zeului grec al războiului Ares: Phobos („panică”, „frică”) și Deimos („teroare”, „temere”), care în mitologia greacă și-au însoțit tatăl în bătălii. Echivalentul lui Ares în mitologia romană a fost Marte. În greaca modernă, planeta își păstrează numele vechi de Ares (Aris: Άρης).\n\nDe la suprafața lui Marte, mișcările lui Phobos și ale lui Deimos apar diferit de cele ale Lunii. Phobos răsare la vest, apune la est și răsare din nou după doar 11 ore. Deimos, fiind în afara orbitei sincrone - unde perioada orbitală s-ar potrivi cu perioada de rotație a planetei - răsare la est, dar se mișcă lent. Perioada orbitală a lui Deimos (de aproximativ 30,5 ore) depășește ziua solară marțiană (24,5 ore). Pentru un observator aflat la ecuator, de la răsărit până la apus trec 2,7 zile.\n\nDeoarece orbita lui Phobos se află sub altitudinea sincronă, forța mareică de pe planeta Marte îi reduce treptat orbita. În aproximativ 50 de milioane de ani, s-ar putea să se prăbușească pe suprafața lui Marte sau să se despartă într-o structură de inel în jurul planetei. Deimos este mult mai departe de planetă, forța mareică este mică pe ea, dar teoretic, la fel ca Luna Pământului, se îndepărtează lent de planetă. \n\nOriginea celor doi sateliți nu este bine înțeleasă. Până de curând, se credea că, datorită albedo-ul lor scăzut și a compoziției condrit carbonat, acestea erau considerate similare cu asteroizii, susținând teoria capturii. Orbita instabilă a lui Phobos pare să indice o captare relativ recentă. Ambele au însă orbite circulare, în apropierea ecuatorului, lucru neobișnuit pentru obiectele capturate, iar dinamica de captare necesară este complexă. Acreția în istoria timpurie a lui Marte este o altă posibilitate credibilă, care însă nu explică de ce compoziția lor pare să semene cu asteroizi și nu cu Marte. \n\nO a treia posibilitate este implicarea unui al treilea corp sau un tip de perturbare a impactului. Noi dovezi observaționale indică faptul că Phobos are un interior extrem de poros care indică faptul că acesta conține în principal silicate stratificate și alte minerale cunoscute de pe Marte, ceea ce sugerează formarea sa din materialul evacuat prin impactul cu suprafața planetei, care ulterior s-a contopit, similar cu teoria predominantă pentru originea Lunii. Deși spectrele suprafețelor sateliților în lumina vizibilă și în infraroșu apropiat seamănă cu cele ale asteroizilor din centura exterioară, spectrul lui Phobos în infraroșu îndepărtat nu seamănă cu nici un condrit.\n\nExplorare \n\nZeci de nave spațiale fără echipaj, inclusiv orbitatori, landeri și roveri au fost trimise pe Marte de către Uniunea Sovietică, Statele Unite, Europa, India, Emiratele Arabe Unite și China pentru a studia suprafața, clima și geologia planetei.\n\nÎn prezent Marte găzduiește unsprezece nave spațiale funcționale: opt pe orbită — 2001 Mars Odyssey, Mars Express, Mars Reconnaissance Orbiter, MAVEN, Mars Orbiter Mission, ExoMars Trace Gas Orbiter, Hope Mars Mission și Tianwen-1 — și trei la suprafață — Curiosity (rover), InSight (lander) și Perseverance (rover). Publicul poate solicita imagini de pe Marte prin intermediul programului HiWish al Mars Reconnaissance Orbiter. \n\nMisiunea Mars Science Laboratory, numită Curiosity a fost lansată la 26 noiembrie 2011 și a ajuns pe Marte pe 6 august 2012. Roverul are o viteză de mișcare de până la 90 m pe oră. Experimentele includ un laser chimic care poate deduce compoziția rocilor de la o distanță de 7 m. La 10 februarie 2013, Curiosity a obținut primele probe de roci adânci prelevate deja dintr-un alt corp planetar, folosind burghiul său încorporat. În același an, a descoperit că solul lui Marte conține între 1,5% și 3% apă în masă (deși atașat la alți compuși și astfel nu este accesibil în mod liber). Observațiile făcute de Mars Reconnaissance Orbiter au arătat anterior posibilitatea apariției apei în timpul celor mai calde luni de pe Marte.\n\nLa 24 septembrie 2014, Mars Orbiter Mission, lansată de Organizația Spațială Indiană de Cercetare (ISRO), a ajuns pe orbita lui Marte. ISRO a lansat misiunea la 5 noiembrie 2013, cu scopul de a analiza atmosfera și topografia marțiană. Misiunea a folosit o orbită de transfer Hohmann pentru a scăpa de influența gravitațională a Pământului și a fost catapultat într-o călătorie de nouă luni spre Marte. Este prima misiune interplanetară asiatică de succes.\n\nAgenția Spațială Europeană, în colaborare cu Roscosmos, a lansat ExoMars Trace Gas Orbiter și landerul Schiaparelli la 14 martie 2016. În timp ce Trace Gas Orbiter a intrat cu succes pe orbita lui Marte la 19 octombrie 2016, Schiaparelli s-a prăbușit în timpul încercării de aterizare.\n\nÎn mai 2018 a fost lansat landerul InSight al NASA. Misiunea a ajuns pe Marte în noiembrie 2018. InSight a detectat primul cutremur marțian în aprilie 2019.\n\nÎn 2019, nava spațială MAVEN a cartografiat pentru prima dată modelele eoliene la mare altitudine la nivelul întregii planete. S-a descoperit că vânturile care se află la kilometri deasupra suprafeței păstrau informații despre formele de pământ aflate dedesubt.\n\nRoverul Perseverance a aterizat cu succes pe suprafața lui Marte la 18 februarie 2021. Rover-ul va colecta mostre pentru o misiune viitoare de recuperare care le va aduce pe Pământ.\n\nViitor \n\nAgenția Spațială Europeană urma să lanseze roverul Rosalind Franklin în septembrie 2022. Conceptul actual pentru misiunea Mars Sample Return se va lansa în 2026 și va avea un hardware construit de NASA și ESA. Din cauza războiului din Ucraina, programul Rosalind Franklin a fost amânat, cel puțin până în 2024.\n\nAu fost propuse mai multe planuri pentru o misiune umană pe Marte de-a lungul secolului XX și în secolul XXI, dar nici o misiune umană nu a fost lansată încă. Fondatorul SpaceX, Elon Musk, a prezentat în septembrie 2016 un plan pentru lansarea unei misiuni cu echipaj pe Marte în 2024 la un cost estimativ de dezvoltare de 10 miliarde de dolari, dar nu se preconizează că această misiune va avea loc înainte de 2027. Actul de autorizare NASA din 2017 orientează NASA să ducă oameni aproape de sau pe suprafața lui Marte la începutul anilor 2030.\n\nObservații istorice\n\nObservații antice și medievale \n\nVechii sumerieni credeau că Marte era Nergal, zeul războiului și al bolilor. Existența lui Marte ca obiect rătăcitor pe cerul nopții a fost înregistrată de astronomii egipteni antici și, până în 1534 î.Hr., erau familiarizați cu mișcarea retrogradă a planetei. În perioada Imperiului Neobabilonian, astronomii babilonieni făceau înregistrări periodice despre pozițiile planetelor și observații sistematice ale comportamentului lor. Despre Marte, ei știau că la fiecare 79 de ani există 37 de perioade sinodice sau 42 de cicluri zodiacale. Au inventat metode aritmetice pentru a face corecții minore la pozițiile previzionate ale planetelor. În Grecia antică planeta era cunoscută sub numele de Πυρόεις (Pyrόeis).\n\nÎn secolul al IV-lea î.Hr., Aristotel a remarcat că Marte a dispărut în spatele Lunii în timpul unei ocultări, indicând faptul că planeta era mai departe. Ptolemeu, un grec care trăia în Alexandria, a încercat să abordeze problema mișcării orbitale a lui Marte. Modelul lui Ptolemeu și lucrarea sa colectivă asupra astronomiei au fost prezentate în colecția cu mai multe volume Almagest, care a devenit tratatul autoritar asupra astronomiei occidentale pentru următoarele paisprezece secole. Literatura din China antică confirmă faptul că Marte a fost cunoscută de astronomii chinezi nu mai târziu în secolul al IV-lea î.Hr. În culturile din Asia de Est, Marte este denumită în mod tradițional „steaua focului” (chineză:火星 ), pe baza celor cinci elemente.\n\nÎn timpul secolului al XVII-lea, aristocratul danez Tycho Brahe a măsurat paralaxa diurnă a lui Marte pe care Johannes Kepler a folosit-o pentru a face un calcul preliminar al distanței relative față de planetă. Când telescopul a devenit disponibil, paralaxa diurnă a lui Marte a fost din nou măsurată în efortul de a determina distanța Soare-Pământ. Aceasta a fost realizată pentru prima dată de Giovanni Domenico Cassini în 1672. Măsurătorile timpurii de paralaxă au fost împiedicate de calitatea instrumentelor. Singura ocultare a lui Marte de către Venus observată a fost cea din 13 octombrie 1590, văzută de Michael Maestlin la Heidelberg. În 1610, Marte a fost privită de astronomul italian Galileo Galilei, care a fost primul care a văzut-o prin telescop. Astronomul olandez Christiaan Huygens a fost primul care a observat detaliile suprafeței sale și a determinat perioada de rotație a planetei.\n\n„Canale” marțiene \n\nPână în secolul al XIX-lea, rezoluția telescoapelor a atins un nivel suficient pentru identificarea caracteristicilor suprafeței. La 5 septembrie 1877 a avut loc o opoziție perihelică, când Marte a fost deosebit de aproape de Pământ. Astronomul italian Giovanni Schiaparelli a profitat de această situație pentru a crea prima hartă a lui Marte cu ajutorul telescopului său de 22 cm. El a observat niște linii lungi, drepte, pe suprafața lui Marte, pe care le-a numit „canale” (în ). Schiaparelli le-a considerat un fenomen natural și le-a dat nume de râuri cunoscute pe Pământ. Ulterior, nu a fost confirmată existența acestor canale și s-a constatat că a fost doar o iluzie optică.\n\nInfluențat de observații, orientalistul Percival Lowell a fondat un observator care avea telescoape de 30 și 45 cm. Observatorul a fost folosit pentru a observa Marte în 1894 și la următoarele opoziții mai puțin favorabile. A publicat mai multe cărți despre Marte și viața de pe planetă, care au avut un impact mare asupra publicului. Canali au fost descoperite în mod independent de alți astronomi, ca Henri Joseph Perrotin și Louis Thollon Nice, folosind unul dintre cele mai mari telescoape din acea vreme.\n\nSchimbările sezoniere (constând în diminuarea calotelor polare și a zonelor întunecate formate în timpul verii marțiene) în combinație cu canalele au dus la speculații despre viața pe Marte inclusiv credința de multă vreme că Marte conține mări și vegetație vastă. Telescoapele existente atunci nu aveau o rezoluție suficientă pentru a furniza dovezi concludente. Pe măsură ce au fost construite telescoape mai mari, au fost observate linii drepte din ce în ce mai puțin lungi. În timpul unei observații efectuate în 1909 de către Flammarion cu un telescop de 84 cm, au fost observate modele neregulate, dar nu s-au observat canali.\n\nExplorare \n\nÎn 1965 sonda Mariner 4 a ajuns la planetă pentru prima dată. Mariner 9 și Viking au permis realizarea unor hărți mai bune ale planetei Marte folosind datele din aceste misiuni. Un alt salt important a fost misiunea Mars Global Surveyor, lansată în 1996, care a funcționat până la sfârșitul anului 2006 și care a permis hărți complete, extrem de detaliate ale topografiei marțiene, câmpului magnetic și mineralelor de pe suprafața planetei. Aceste hărți sunt disponibile online; de exemplu, pe Google Mars. Mars Reconnaissance Orbiter și Mars Express au continuat să exploreze cu noi instrumente și să sprijine misiunile de debarcare.\n\nNASA oferă două instrumente online: „Mars Trek”, care oferă vizualizări ale planetei folosind date din 50 de ani de explorare și „Experience Curiosity”, care simulează călătoriile pe Marte în 3-D cu Curiosity.\n\nImpact cultural \n\nMarte poartă numele zeului roman al războiului. În diferite culturi, Marte reprezintă masculinitatea și tinerețea. Simbolul său, un cerc cu o săgeată îndreptată spre dreapta sus, este folosit ca simbol pentru sexul masculin.\n\nNumeroasele eșecuri ale sondelor de explorare ale planetei Marte au avut ca rezultat o contra-cultură satirică, dând vina eșecurilor pe un „Triunghi al Bermudelor” Pământ-Marte, un „Blestem al lui Marte” sau un „Mare Vampir Galactic” care se hrănește cu nave spațiale marțiene.\n\n„Marțieni” inteligenți \nIdeea la modă că Marte este populată de marțieni inteligenți a explodat la sfârșitul secolului al XIX-lea. Observațiile „canali” ale lui Schiaparelli combinate cu cărțile lui Percival Lowell, au dus la crearea imaginii lui Marte ca o planetă care era o lume uscată, răcoroasă și pe moarte, cu civilizații antice care construiau canale de irigații.\n\nMulte alte observații și declarații ale unor personalități notabile s-au adăugat la ceea ce s-a numit „Febra marțiană”. \n\nÎn 1899, în timp ce investiga zgomotul radio atmosferic folosind receptoarele sale în laboratorul său din Colorado Springs, inventatorul Nikola Tesla a observat semnale repetitive pe care ulterior și le-a imaginat că sunt comunicații radio de pe altă planetă, eventual de pe Marte. Într-un interviu din 1901, Tesla a spus:\n\nTeoriile lui Tesla au obținut sprijin din partea Lordului Kelvin care, în timp ce vizita Statele Unite în 1902, ar fi spus că el crede că Tesla a preluat semnale marțiene care au fost trimise în Statele Unite. Cu toate acestea, cu puțin timp înainte de a părăsi America, Kelvin a negat cu emfază aceste rapoarte: „Ceea ce am spus cu adevărat a fost că locuitorii de pe Marte, dacă există, or fi putut fără îndoială să vadă New York-ul, în special strălucirea electricității”.\n\nÎntr-un articol din New York Times din 1901, Edward Charles Pickering, directorul Observatorului Harvard College, spunea că a primit o telegramă de la Observatorul Lowell din Arizona, care părea să confirme că Marte încerca să comunice cu Pământul.\n\nUlterior, Pickering a propus crearea unui set de oglinzi în Texas cu intenția de a comunica cu marțienii. \n\nPână și în anii 1960 ideea că Marte era populată era populară; au fost publicate articole despre biologia lui Marte, respingând alte explicații pentru schimbările sezoniere de pe planetă. Publicațiile au conținut chiar și scenarii detaliate ale metabolismului și ciclurilor chimice ale funcționării ecosistemului.. Abia la mijlocul anilor 1960, sondele NASA trimise pe planetă în programul Mariner au risipit aceste mituri despre Marte.\n\nCartografierea de înaltă rezoluție a suprafeței lui Marte a culminat cu misiunea Mars Global Surveyor, lansat în 1996, care arată absența completă a urmelor, însă speculații pseudoștiințifice despre viața inteligentă pe Marte au continuat de la comentatori precum Richard C. Hoagland. Amintind de controversa canali, aceste speculații se bazează pe mici elemente percepute în imaginile navelor spațiale, precum „piramidele” și „Fața de pe Marte”. Astronomul Carl Sagan a scris:\n\nPrezentarea lui Marte în ficțiune a fost stimulată de culoarea sa roșie dramatică și de speculațiile științifice din secolul al XIX-lea potrivit cărora condițiile sale de suprafață ar putea susține nu doar viața, ci și viața inteligentă. Astfel, au apărut un număr mare de scenarii de science fiction, printre care se numără Războiul lumilor de H. G. Wells, publicat în 1898, în care marțienii încearcă să scape de pe planeta lor muribundă invadând Pământul. Orson Welles a făcut o adaptare radio a Războiul lumilor la 30 octombrie 1938 în Statele Unite și a fost prezentat ca o știre live. Episodul a devenit notoriu pentru că a provocat panică publicului larg, când mulți ascultători au confundat povestea cu realitatea.\n\nLucrări influente descriu planeta inclusiv Cronicile marțiene de Ray Bradbury în care exploratorii umani distrug accidental o civilizație marțiană, seria Barsoom de Edgar Rice Burroughs, romanul Departe de planeta tăcută de C. S. Lewis (1938), și povestiri de Robert A. Heinlein înainte de mijlocul anilor '60.\n\nAutorul Jonathan Swift a făcut referire la sateliții lui Marte, cu aproximativ 150 de ani înainte de descoperirea lor reală de către Asaph Hall, detaliind descrieri ale orbitelor lor în capitolul al 19-lea al romanului său Călătoriile lui Gulliver.\n\nO figură comică a unui marțian inteligent, Marvin Marțianul, a apărut în Haredevil Hare (1948) ca un personaj din desenele animate Looney Tunes și a continuat ca parte a culturii populare până în prezent.\n\nDupă ce navele spațiale Mariner și Viking au returnat imagini cu Marte așa cum este într-adevăr, o lume aparent lipsită de viață și fără canale, aceste idei despre Marte au trebuit să fie abandonate și s-a dezvoltat un curent pentru reprezentări corecte și realiste despre colonizarea umană a Marte, cea mai cunoscută dintre ele fiind trilogia Mars a lui Kim Stanley Robinson. Speculațiile pseudo-științifice despre Fața de pe Marte și alte „monumente” enigmatice descoperite de sondele spațiale indică faptul că ideea civilizațiilor antice de pe planetă rămâne o temă populară în science fiction, în special în film.\n\nVezi și \n Explorarea planetei Marte\n Sateliții naturali ai lui Marte\n Lista munților de pe Marte\n Viață extraterestră\n\nNote\n\nReferințe\n\nLegături externe \n\n \n Mars Exploration Program at NASA.gov\n Mars Trek – An integrated map browser of maps and datasets for Mars\n Google Mars and Google Mars 3D, hărți interactive ale planetei\n Geody Mars, mapping site that supports NASA World Wind, Celestia, and other applications\nInteractive 3D visualisation of the Martian system\n\nImagini\n Mars images de la Planetary Photojournal al NASA\n Mars images de la Programul Mars Exploration al NASA\n Mars images de la Malin Space Science Systems\n HiRISE image catalog de la Universitatea Arizona\n\nVideo\n Rotating color globe of Mars de Administrația Națională a Oceanicului și a atmosferei\n Rotating geological globe of Mars prin Studiul Geologic al Statelor Unite\n by The Science Channel (2012, 4:31)\n Flight Into Mariner Valley by Arizona State University\n High resolution video simulare care arată Arabia Terra, Valles Marineris și Tharsis (vezi album pentru mai multe)\n Mars rover captures high-resolution panorama of its home (NASA)" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii îmi poți spune despre An-lumină?" }, { "from": "assistant", "value": "Anul-lumină este o unitate de lungime utilizată pentru a exprima distanțe astronomice și este echivalent cu aproximativ 9,46 trilioane de kilometri (9,46 x 1012 km). Un an-lumină, definit de Uniunea Astronomică Internațională (IAU), este distanța pe care lumina o parcurge în vid într-un an iulian (365,25 zile). Deoarece include cuvântul „an”, termenul an-lumină poate fi interpretat în mod greșit ca o unitate de timp.\n\nAnul-lumină este cel mai adesea folosit atunci când se exprimă distanțe față de stele și alte distanțe pe o scară galactică, în special în publicațiile de popularizare a științei non-specializate. În astrometria profesională, unitatea cea mai frecvent utilizată este parsecul (simbol: pc, aproximativ 3,26 ani-lumină; distanța la care o unitate astronomică subtinde un unghi de un arcsecundă).\n\nDefiniții\nAșa cum este definit de IAU, anul-lumină este definit ca produsul dintre un an iulian (365,25 zile spre deosebire de anul gregorian de 365,2425 zile) și viteza luminii (299.792.458 m/s). Ambele valori sunt incluse în Sistemul de constante astronomice, utilizat din 1984. Din aceasta, pot fi derivate următoarele conversii. IAU recunoaște ca abrevieri pentru an-lumină ly,, deși alte standarde precum ISO 80000 utilizează \"l.y.\" și abrevieri localizate frecvente, cum ar fi „al“ în franceză (de la année-lumière), spaniolă (de la año luz) și italiană (de la anno luce), „Lj” în germană (de la Lichtjahr), etc.\n{|\n|-\n|rowspan=6 valign=top|1 an-lumină   \n|= 9.460.730.472.580.800 metri (valoare exactă)\n|-\n|≈ 9,461 bilioane de kilometri \n|-\n|≈ 63.241,077 unități astronomice\n|-\n|≈ 0,306601 parseci\n|}\n\nÎnainte de 1984, în Sistemul de constante astronomice IAU (1964), utilizat între 1968 și 1983 erau folosite: anul tropic (nu anul iulian) și o viteză măsurată (nu definită) a luminii. Rezultatul lui Simon Newcomb J1900,0 înseamnă anul tropic de 31.556.925,9747 secunde efemeride și o viteză a luminii de 299.792,5 km/s care produceau un an-lumină de 9,460530 × 1015 m (rotunjit la cele șapte cifre semnificative ale vitezei luminii). Această valoare găsită în mai multe surse moderne a fost probabil derivată dintr-o sursă veche, cum ar fi CW Allen din 1973 Cantități astrofizice ca referință de lucru.\n\nAlte valori de înaltă precizie nu sunt derivate dintr-un sistem IAU coerent. O valoare de 9,460536207 × 1015 m găsită în unele surse moderne este produsul unui an gregorian mediu (365,2425 zile) și viteza definită a luminii (299.792.458 m/s). O altă valoare, 9,460528405 × 1015 m, este produsul anului tropic J1900.0 și viteza definită a luminii.\n\nIstoric\n\nUnitatea an-lumină a apărut la câțiva ani după prima măsurare cu succes a distanței față de o stea, alta decât Soarele, de către Friedrich Bessel în 1838. Steaua era 61 Cygni și Bessel a folosit un heliometru de 16 cm proiectat de Joseph von Fraunhofer. Cea mai mare unitate pentru exprimarea distanțelor în spațiu în acel moment era unitatea astronomică, egală cu raza orbitei Pământului (1,50 × 108 km). În acești termeni, calcule trigonometrice pe baza paralaxei 61 Cygni de 0,314 arcsecunde, au arătat că distanța până la stea este de 660.000 de unități astronomice (9,9 × 1013 km). Bessel a adăugat că lumina are nevoie de 10,3 ani pentru a parcurge această distanță. El a recunoscut că cititorii săi se vor bucura de imaginea mentală a timpului aproximativ de tranzit pentru lumină, dar s-a abținut să folosească anul-lumină ca unitate. Este posibil să nu fi exprimat distanțele în ani-lumină deoarece ar fi redus precizia datelor sale de paralaxă din cauza multiplicării cu parametrul incert al vitezei luminii.\n\nViteza luminii nu era încă cunoscută cu precizie în 1838; valoarea sa s-a schimbat în 1849 (Fizeau) și 1862 (Foucault). Nu era încă considerată a fi o constantă fundamentală a naturii, iar propagarea luminii prin eter sau spațiu era încă enigmatică.\n\nUnitatea an-lumină a apărut în 1851 într-un articol german de astronomie populară scris de Otto Ule. Ule a explicat ciudățenia unui nume de unitate de distanță care include „an” comparându-l cu o oră de mers.\n\nO carte astronomică populară germană contemporană a observat, de asemenea, că „an-lumină” este o denumire ciudată. În 1868, un ziar englez a etichetat anul-lumină ca o unitate folosită de germani. Eddington a numit anul-lumină o unitate incomodă și irelevantă, care uneori s-a strecurat din utilizarea populară în investigații tehnice.\n\nDeși astronomii moderni preferă adesea să utilizeze parsecul, anii-lumină sunt, de asemenea, utilizați în mod popular pentru a măsura întinderile spațiului interstelar și intergalactic.\n\nUtilizarea termenului\nDistanțele exprimate în ani-lumină le includ pe cele dintre stele din aceeași zonă generală, cum ar fi cele aparținând aceluiași braț spiralat sau roi globular. Galaxiile în sine se întind de la câteva mii la câteva sute de mii de ani-lumină în diametru și sunt separate de galaxiile și roiurile de galaxii învecinate cu milioane de ani-lumină. Distanțele față de obiecte precum quasarii și Marele Zid Sloan ajung la miliarde de ani-lumină.\n\nNote\n\nReferințe\n\nLegături externe\n \n\nLumină\nUnități de lungime\nUnități de măsură în astronomie\n1838 în știință" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi un rezumat despre Lista universităților din București." }, { "from": "assistant", "value": "Aceasta este o listă completă a universităților din București.\n\nUniversități de stat\n\n Academia de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești” (ASAS)\n Academia de Studii Economice (ASE)\n Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza din București\n Academia Națională de Informații\n Academia Tehnică Militară din București\n Academia Națională de Educație Fizică și Sport (ANEFS)\n Centrul de Cercetare și Consultanță în Domeniul Culturii \n Centrul de Pregătire Profesională în Cultură\n Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA)\n Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar București\n Școala Superioară de Aviație Civilă \n Universitatea din București\n Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu\n Universitatea Națională de Arte\n Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București\n Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București\n Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale (UNATC)\n Universitatea Națională de Muzică Ciprian Porumbescu din București\n Universitatea Politehnica din București\n Universitatea Tehnică de Construcții din București (UTCB)\n Universitatea Națională de Apărare „Carol I”\n\nUniversități particulare\n\nAcreditate\n Institutul de Administrare a Afacerilor\n Institutul Teologic Baptist\n Institutul Teologic Penticostal\n Institutul Teologic Romano-Catolic\n Universitatea „Artifex”\n Universitatea „Athenaeum”\n Universitatea „Bioterra”\n Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”\n Universitatea Ecologică\n Universitatea Financiar-Bancară\n Universitatea „Hyperion”\n Universitatea „Nicolae Titulescu”\n Universitatea Româno-Americană\n Universitatea „Spiru Haret”\n Universitatea „Titu Maiorescu”\n\nAutorizate să funcționeze provizoriu\n Fundația „Pro-Universitate Media”\n Institutul Teologic Creștin după Evanghelie „Timotheus” \n Școala Normală Superioară București\n Universitatea Europei de Sud-Est „Lumina”\n Universitatea Româno-Britanică\n Universitatea de Științe, Arte și Meserii\n Universitatea Wales - România\n\nNote \n\nBucurești \n Lista\nUniversități din București" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Povestește-mi pe scurt despre Voievod." }, { "from": "assistant", "value": "Voievod (termen de origine slavă) este unul din titlurile sub care sunt cunoscute căpeteniile militare slave, ulterior fiind preluat și de vlahii nord-dunăreni. Semnificația acestui termen a variat în funcție de perioada de raportare, cât și de spațiul geografic.\n\nOriginea numelui \nAlte denumiri sunt: Wojwode/Vojvode, Wojwoda/Vojvoda, Woiwod, Воевода/Wojewoda și Войвода/Wojwoda, derivate din cuvintele slave „Войвода”/„Wojwoda”.\n\nIstoric \nTermenul „voievod” se referea, în general, la un guvernator și era folosit în special pentru un rang nobiliar slav, sub un prinț (cneaz) sau pentru un comandant militar. La Granița Militară cu Imperiul Otoman, voievodul era comandantul unei divizii de 50 de bărbați de militari recrutați din populația de frontieră. O astfel de unitate era numită „voievodat”.\n\nTitlul „voievod” era folosit în: Pomerania, Rügen, Polonia, Bosnia, Serbia, Croația, Bulgaria, Macedonia, Rusia, Belarus, Ucraina, de asemenea principatele Moldova și Țara Românească și în Ungaria (Vajda) și Austria. În Principatele Dunărene Moldova și Țara Românească, a fost titlul oficial al hospodarului și, mai târziu, al domnitorului. În Bulgaria și Macedonia au fost numiți, de asemenea, conducătorii cetnici ca voievod. În Austro-Ungaria, împăratul Austriei purta titlul de Mare Voievod al Voievodatului Serbiei.\n\nÎn Țaratul Rusiei, Voevoda (воевода) a fost un titlu militar până la reformele lui Petru cel Mare. Fiecare stat avea unul sau mai mulți voievozi care conduceau garnizoana lor militară. În plus, au existat \"voievozi de uscat\" (полевые воеводы), care au condus diferite părți ale armatei.\n\nÎn Moldova, Țara Românească și Transilvania \nAstfel, titlul de voievod (sau de vodă) avea, în accepțiunea cancelariilor din Țara Moldovei și Țara Românească, sensul de conducător al armatei, spre deosebire de titlul de domn, care se referea la conducătorul administrativ (preluat după terminologia bizantină). \n\nOdată cu cedarea puterii politice și militare Imperiului Otoman, titulatura de voievod se contopește cu cea de domn, pentru ca, din secolul următor să devină un rang nobiliar înalt, echivalent cu cel de pașă, în cadrul structurii organizatorice a Imperiului Otoman.\n\nÎn Transilvania, titlul de voievod este perceput ca un titlu nobiliar echivalent cu cel de principe sau de mare duce, formă care a fost preluată de către cultura occidentală. Termenul se păstrează până la absorbția Transilvaniei în Arhiducatul Austriei în 1691. Ultimul voievod al Transilvaniei a fost Francisc Rákóczi al II-lea, purtând însă numai titlul nominal până în 1711.\n\nTitulatura de voievod este cel mai bine păstrată însă în forma ei incipientă la nobilimea românească din Ardeal, cu precădere din Țara Hațegului și Maramureș, unde titulatura de voievod, alături de cea de cneaz/ chinez, rămâne aceea de nobil, dar și de conducător al unor armate sau miliții locale. \n\nÎntre 1930 și 1940, titlul de „Mare Voevod de Alba Iulia” desemna moștenitorul la tronul regal românesc.\n\nÎn Imperiul Otoman\n\nTitlul de voievod a fost utilizat de asemenea și în cadrul Imperiului Otoman. Un astfel de exemplu a fost titlul de voievod al Atenei, fiind guvernatorul otoman al Atenei otomane.\n\nUtilizarea de astăzi în Republica Polonă \nÎn Polonia titlul de voievod (poloneză: wojewoda) a fost folosit din Evul Mediu târziu pentru a se referi la șeful administrației unui voievodat, adică cel mai înalt district administrativ. Voievodul este reprezentantul guvernului central în voievodat și este numit de premierul polonez.\n\nNote\n\nBibliografie suplimentară \n Voievodul dincolo de sala tronului: scene din viața privată, Dan Horia Mazilu, Editura Polirom, 2003\n\nVezi și \n Lista domnilor Țării Românești\n Lista domnilor Moldovei\n Listă de voievozi ai Transilvaniei\n Istoria României\n Voievodul țiganilor\n Boier\n\nTitluri nobiliare\nTitluri otomane" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Împărtășește-mi câteva lucruri despre Filosofie." }, { "from": "assistant", "value": "Filosofia (din greaca antică: φιλοσοφία, philosophia, „iubire de înțelepciune”), sau filozofia, este studiul întrebărilor generale și fundamentale, precum cele despre existență, cunoaștere, valori, rațiune, minte și limbaj. Astfel de întrebări sunt adesea puse ca probleme care trebuie studiate sau rezolvate. Potrivit tradiției grecești acreditate, Pitagora (c. 570 - 495 î.Hr.) a fost primul care a folosit termenul dându-i o puternică încărcătură etică și religioasă. Metodele filosofice includ interogarea, discuția critică, argumentul rațional și prezentarea sistematică. Inițial, filosofia cuprindea toate corpurile de cunoștințe și un practicant în aceste domenii era cunoscut ca filosof. De pe vremea filosofului grec Aristotel până în secolul al XIX-lea, „filosofia naturală” cuprindea astronomia, medicina și fizica. De exemplu, Principiile matematice ale filosofiei naturale din 1687 a lui Newton a fost abia ulterior clasificată drept carte de fizică.\n\nÎn secolul al XIX-lea, dezvoltarea universităților moderne de cercetare a condus filosofia academică și alte discipline la profesionalizare și specializare. De atunci, diferite domenii de cercetare care au făcut tradițional parte din filosofie au devenit discipline academice separate, cum ar fi psihologia, sociologia, lingvistica și economia.\n\nAstăzi, subdomeniile majore ale filosofiei academice includ metafizica, care se preocupă de natura fundamentală a existenței și a realității; epistemologia, care studiază natura cunoașterii și a credinței; etica, care se referă la valoarea morală; și logica, care studiază regulile inferenței ce permit deducerea concluziilor din premise adevărate. Alte subdomenii notabile includ: filosofia științei, filosofia politică, estetică, filosofia limbajului și filosofia minții.\n\nPrivire de ansamblu istorică\n\nÎn sens general, filosofia este asociată cu înțelepciunea, cultura intelectuală și cu căutarea cunoașterii. În acest sens, toate culturile și societățile alfabetizate pun întrebări filosofice, cum ar fi „cum trebuie să trăim” și „care este natura realității”. Prin urmare, o concepție largă și imparțială a filosofiei găsește o cercetare argumentată în chestiuni precum realitatea, moralitatea și viața în toate civilizațiile lumii.\n\nFilosofia occidentală \n\nFilosofia occidentală este tradiția filosofică a lumii occidentale, datând de la gânditori presocratici care au fost activi în Grecia secolului al VI-lea î.Hr., precum Thales (c.624 - 546 î.Hr.) și Pitagora (c.570 - 495 î.Hr.) care practicau „iubirea de înțelepciune” (latină: philosophia) și erau numiți și „studenți ai naturii” (physiologoi).\n\nFilosofia occidentală poate fi împărțită în trei epoci:\n\n Antică (greco-romană)\n Filosofia medievală (referindu-se la gândirea creștină europeană)\n Filosofia modernă (începând cu secolul al XVII-lea)\n\nEpoca antică \nÎn timp ce cunoștințele noastre despre epoca antică încep cu Thales în secolul al VI-lea î.Hr., se știu puține lucruri despre filosofii de dinaintea lui Socrate (cunoscuți în mod obișnuit sub numele de presocratici). Epoca antică a fost dominată de școlile filosofice grecești. Cele mai notabile dintre școlile influențate de învățăturile lui Socrate, au fost: Academia Platonică fondată de Platon și școala peripatetică, fondată de Aristotel. Printre alte tradiții filosofice antice influențate de Socrate se numără: cinismul, cirenaismul, stoicismul și scepticismul academic. Alte două tradiții au fost influențate de contemporanul lui Socrate, Democrit: pironismul și epicureismul. Subiecte importante acoperite de greci au inclus metafizica (cu teorii concurente precum atomismul și monismul), cosmologia, natura vieții bine trăite (eudaimonia), epistemologia și logosul. Odată cu apariția Imperiului roman, filosofia greacă a fost din ce în ce mai discutată în latină de către romani precum Cicero și Seneca (vezi filosofia romană).\n\nEpoca medievală \nFilosofia medievală (secolele V-XVI) este perioada care a urmat căderii Imperiului Roman de Apus și a fost dominată de ascensiunea creștinismului și, prin urmare, reflectă preocupările teologice iudeo-creștine, precum și păstrarea unei continuități cu gândirea greco-romană. \n\nProbleme precum existența și natura lui Dumnezeu, natura credinței și a rațiunii, metafizica, problema răului au fost discutate în această perioadă. Printre gânditorii medievali importanți se numără: Sfântul Augustin, Toma de Aquino, Boethius, Anselm și Roger Bacon. Filosofia pentru acești gânditori a fost privită ca un ajutor pentru teologie (ancilla theologiae) și, prin urmare, ei au căutat să își alinieze filosofia cu interpretarea lor a scripturilor sacre.\n\nAceastă perioadă a cunoscut dezvoltarea scolasticii, o metodă critică a textului dezvoltată în universitățile medievale bazată pe o lectură atentă și disputarea textelor cheie. În perioada Renașterii s-a pus accentul crescând asupra gândirii clasice greco-romane și asupra unui umanism robust.\n\nEpoca modernă \nFilosofia modernă timpurie din lumea occidentală începe cu gânditori precum Thomas Hobbes și René Descartes (1596–1650). În urma ascensiunii științelor naturii, filosofia modernă s-a preocupat de dezvoltarea unei fundații laice și raționale pentru cunoaștere și s-a îndepărtat de structurile tradiționale de autoritate precum religia, gândirea scolastică și Biserica. Printre filosofii moderni majori se numără: Spinoza, Leibniz, Locke, Berkeley, Hume și Kant. \n\nFilosofia secolului al XIX-lea (uneori numită filosofie modernă târzie) a fost influențată de mișcarea mai largă din secolul al XVIII-lea numită „Iluminism” și include figuri precum Hegel, o figură cheie în idealismul german, Kierkegaard, care a dezvoltat bazele existențialismului, Nietzsche, un renumit anti-creștin, John Stuart Mill, care a promovat utilitarismul și Karl Marx, care a dezvoltat bazele comunismului.\n\nÎn secolul al XX-lea a avut loc despărțirea între filosofia analitică și filosofia continentală și s-au dezvoltat tendințele filosofice precum fenomenologia, existențialismul, pozitivismul logic, pragmatismul și turnura lingvistică (vezi Filosofia contemporană).\n\nFilosofia din Orientul Mijlociu\n\nRegiunile din Cornul abundenței, Iran și Arabia găzduiesc cea mai veche literatură de înțelepciune filosofică cunoscută care astăzi este dominată în cea mai mare parte de cultura islamică.\n\nLiteratura de înțelepciune timpurie din Cornul abundenței a fost un gen care urmărea să instruiască oamenii asupra acțiunilor etice, viața practică și virtutea prin povești și proverbe. În Egiptul antic, aceste texte erau cunoscute sub numele de sebayt („învățături”) și sunt esențiale pentru înțelegerea noastră despre filosofia egipteană antică. Astronomia babiloniană a inclus, de asemenea, multe speculații filosofice despre cosmologie, care e posibil să fi influențat grecii antici.\n\nFilosofia evreiască și filosofia creștină sunt tradiții religio-filosofice care s-au dezvoltat atât în Orientul Mijlociu, cât și în Europa, având în comun texte iudaice timpurii (în special Tanakh) și credințe monoteiste. Gânditori evrei, cum ar fi geonimii Academiilor talmudice din\nBabilonia și Maimonide s-au ocupat cu filosofia greacă și islamică. Mai târziu, filosofia evreiască a intrat sub puternice influențe intelectuale occidentale și a inclus lucrările lui Moses Mendelssohn, care a introdus Haskalah (Iluminismul evreiesc), existențialismul evreiesc și iudaismul reformat.\n\nFilosofia iraniană pre-islamică începe cu opera lui Zoroastru, unul dintre primii promotori ai monoteismului și ai dualismului dintre bine și rău. Acest cosmogonie dualistă a influențat evoluția ulterioară iraniană, cum ar fi maniheismul, mazdakismul și zurvanismul.\n\nDupă cuceririle musulmane, filosofia islamică timpurie a dezvoltat tradițiile filosofice grecești în noi direcții inovatoare. Această Epoca de aur a islamului a influențat evoluțiile intelectuale europene. Cele două curente principale ale gândirii islamice timpurii sunt Kalam, care se concentrează pe teologia islamică și Falsafa, care se baza pe aristotelianism și neoplatonism. Opera lui Aristotel a fost foarte influentă printre falsafa, cum ar fi al-Kindi (secolul al IX-lea), Avicenna (980 - iunie 1037) și Averroes (secolul al XII-lea). Alții precum Al-Ghazali au fost extrem de critici cu privire la metodele falsafa aristotelică. Gânditorii islamici au dezvoltat, de asemenea, o metodă științifică, medicina experimentală, o teorie a opticii și o filosofie juridică. Ibn Khaldun a fost un gânditor influent în filosofia istoriei.\n\nÎn Iran, mai multe școli de filosofie islamică au continuat să înflorească după Epoca de Aur și au inclus curente precum filosofia Iluminaționistă, filosofia sufistă și teosofia transcendentă. În secolele al XIX-lea și al XX-lea a apărut și s-a dezvoltat mișcarea Nahda (care înseamnă literalmente „Trezirea”; cunoscută și sub numele de „Renașterea arabă”), care a avut o influență considerabilă asupra filosofiei islamice contemporane.\n\nFilosofia indiană\n\nFilosofia indiană (în sanscrită: darśana, lit. „punct de vedere”, „perspectivă”) se referă la diversele tradiții filosofice apărute încă din cele mai vechi timpuri în subcontinentul indian. Jainismul și budismul au luat naștere la sfârșitul perioadei vedice, în timp ce diferite tradiții s-au grupat sub numele de hinduism.\n\nHindușii clasifică, în general, tradițiile indiene ca fiind ortodoxe (āstika) sau heterodoxe (nāstika), în funcție de faptul dacă acceptă autoritatea Vedelor și teoriile despre brahman („etern”, „cu conștiință”, „ireductibil”) și ātman ( „suflet”, „sine”, „respirație”). Școlile ortodoxe includ tradițiile de gândire hinduse, în timp ce școlile heterodoxe includ tradițiile budiste și jainiste. Printre alte școli se numără Ajñana, Ājīvika și Cārvāka care au dispărut de-a lungul istoriei.\n\nConcepțiile filosofice indiene importante împărtășite de filosofiile și virtuțile indiene includ:\n\n dhárma („ceea ce susține sau sprijină”);\n karma (kárman, „act”, „acțiune”, „performanță”);\n artha („avere”, „proprietate”);\n kā́ma („dorință”);\n duḥkha („suferință”);\n anitya (din anicca, „nepermanență”);\n dhyāna (sau jhāna; „meditație”);\n saṃnyāsa („renunțare”), renunțare cu sau fără monahism sau asceză;\n saṃsāra („trecere” sau „rătăcire”), diferite cicluri de moarte și renaștere;\n kaivalya („separare”), o stare de mokṣa („eliberare”, „nirvana”) de la renaștere; și\n ahiṃsā („nonviolență”).\n\nFilosofia jainistă \nFilozofia jainistă acceptă conceptul de suflet permanent (jiva) ca unul dintre cele cinci astikaya (categorii eterne, infinite care alcătuiesc substanța existenței). Celelalte patru fiind dhárma, adharma, ākāśa („spațiu”) și pudgala („materie”).\n\nGândirea jainistă separă complet materia de suflet, cu două subtradiții majore: Digambara și Śvētāmbara, împreună cu mai multe tradiții minore, cum ar fi Terapanthi.\n\nAscetismul este o virtute monahală majoră în jainism.Textele jainiste precum Tattvartha Sutra afirmă că credința corectă, cunoașterea corectă și conduita corectă sunt calea spre eliberare. Gândirea jainistă\nsusține că toată existența este ciclică, eternă și necreată. Tattvartha Sutra este cea mai veche\ncompilatie cunoscută, comprehensivă și autoritativă, a filosofiei jainiste.\n\nFilosofia budistă \n\nFilosofia budistă începe cu gândirea lui Gautama Buddha (fl. între secolele al VI-lea și al IV-lea î.Hr.) și este păstrată în primele texte budiste. A luat naștere în India și s-a răspândit mai târziu în Asia de Est, Tibet, Asia Centrală și Asia de Sud-Est, dezvoltând diverse tradiții în aceste regiuni. Formele ramurii Mahāyāna sunt tradițiile filosofice budiste dominante în regiunile din Asia de Est precum China, Coreea și Japonia. Formele ramurii Theravāda sunt dominante în țările din Asia de Sud-Est, cum ar fi Sri Lanka, Birmania și Thailanda. \n\nDeoarece ignoranța față de adevărata natură a lucrurilor este considerată una dintre rădăcinile suferinței (dukkha), filosofia budistă este preocupată de epistemologie, metafizică, etică și psihologie. Textele filosofice budiste trebuie de asemenea înțelese în contextul practicilor meditative care ar trebui să producă anumite schimbări cognitive. Printre conceptele cheie inovatoare se numără cele patru adevăruri nobile, dukkha, anicca (impermanență) și anatta (non-sinele).\n\nDupă moartea lui Buddha, diferite grupuri au început să-și sistematizeze principalele învățături, dezvoltând în cele din urmă sisteme filosofice cuprinzătoare numite Abhidharma. În urma școlilor Abhidharma, filosofii Mahāyāna precum Nagarjuna și Vasubandhu au dezvoltat teoriile śūnyatā („goliciunea tuturor fenomenelor”) și vijñapti-matra („numai apariția”), o formă de fenomenologie sau idealism transcendental. Școala Dignāga de pramāṇa („mijloace de cunoaștere”) a promovat o formă sofisticată de logico-epistemologie budistă. \n\nÎn India au existat numeroase școli, sub-școli și tradiții de filosofie budistă. Potrivit profesorului de filosofie budistă din Oxford, Jan Westerhoff, principalele școli indiene de la 300 î.Hr. până la 1000 d.Hr. erau:\n\n Tradiția Mahāsāṃghika \n Școlile Sthavira care includ: Sarvāstivāda, Sautrāntika Vibhajyavāda (cunoscut mai târziu ca Teravada în Sri Lanka) și Pudgalavāda.\n Școlile Mahāyāna, în principal Madhyamaka, Yogachara, Tathāgatagarbha și Tantra.\n\nFilosofia hindusă \n\nUnele dintre primele texte mistice și filosofice hinduse care au supraviețuit sunt Upanișadele din perioada Vedică tîrzie (1000-500 î.Hr.). Filosofia indiană este grupată în mod obișnuit pe baza relației lor cu Vedele și a ideilor conținute în acestea (în special Ātman și Brahman).\n\nȘcolile care se aliniază la gândirea vedică sunt adesea numite tradiții hinduse „ortodoxe” (āstika) și sunt clasificate în mod tradițional în șase darśanas: Nyaya, Vaisheshika, Samkhya, Yoga, Mīmāṃsā și Vedanta.\n\nVedele ca sursă de cunoaștere au fost interpretate diferit de aceste șase școli de filosofie hindusă, cu diferite grade de suprapunere. Ele reprezintă o „colecție de puncte de vedere filosofice care împărtășesc o conexiune textuală”, potrivit lui Chadha (2015). Ele reflectă, de asemenea, o toleranță pentru o diversitate de interpretări filosofice în cadrul hinduismului, împărtășind în același timp același fundament.\n\nFilosofii hinduși ai celor șase școli ortodoxe au dezvoltat sisteme de epistemologie (pramana) și au analizat subiecte precum metafizica, etica, psihologia (guṇa), hermeneutica și soteriologia în cadrul cunoștințelor vedice, prezentând în același timp o colecție diversă de interpretări. De-a lungul timpului, cele șase școli ortodoxe au condus la ceea ce a fost numit „sinteza hindusă”, după cum este exemplificat în scriptura Bhagavad Gita.\n\nExistă, de asemenea, alte școli de gândire care sunt privite ca „hinduse”, deși nu neapărat ortodoxe (deoarece pot accepta diferite scripturi ca normative, cum ar fi Shaiva Agamas și Tantra), printre acestea numărându-se diferite școli de șavism, cum ar fi Pashupata, Shaiva Siddhanta, șavism tantric non-dual (Trika, Kaula etc.).\n\nTradițiile „hinduse” și „ortodoxe” contrastează cu tradițiile „neortodoxe” (nāstika, literalmente „cei care resping”). Aceste tradiții resping autoritatea Vedelor și deseori resping concepte și idei majore care sunt larg acceptate de școlile ortodoxe (cum ar fi Ātman, Brahman și Īśvara). Aceste școli neortodoxe includ jainismul (acceptă ātman dar respinge Isvara, Vedele și Brahman), budismul (respinge toate conceptele ortodoxe cu excepția renașterii și karma), Cārvāka (materialiști care resping renașterea chiar și karma) și Ājīvika (cunoscut pentru doctrina sorții).\n\nFilosofie africană\nFilosofia africană prezintă concepții, idei și teme africane despre lume, sau filosofie folosind metode filosofice africane distincte. Gândirea modernă africană a fost preocupată cu etnofilosofia, definind însăși semnificația filosofiei africane și caracteristicile sale unice și ceea ce înseamnă a fi african.\n\nÎn secolul al XVII-lea, filosofia etiopiană a dezvoltat o tradiție literară robustă, după cum este exemplificat de Zera Yacob. Un alt filosof african timpuriu a fost Anton Wilhelm Amo (c. 1703–1759) care a devenit un filosof respectat în Germania. Ideile filosofice africane distincte includ Ujamaa, ideea bantu de „Forță”, Négritude , panafricanism și Ubuntu. Gândirea contemporană africană a dezvoltat literatura filosofică a diasporei africane, care include curente precum existențialismul negru al afro-americanilor. Unii gânditori moderni din Africa au fost influențați de marxism, literatura afro-americană, teoria critică, teoria rasială critică, postcolonialism și feminism.\n\nRamuri ale filosofiei \nÎntrebările filosofice pot fi grupate în diferite ramuri. Aceste grupări permit filosofilor să se concentreze pe un set de subiecte similare și să interacționeze cu alți gânditori care sunt interesați de aceleași întrebări.\n\nAceste diviziuni nu sunt nici exhaustive, nici nu se exclud reciproc. (Un filosof s-ar putea specializa în epistemologia kantiană sau în estetica platonică sau filosofia politică modernă). Mai mult, aceste cercetări filosofice se suprapun uneori între ele și cu cercetări precum știința, religia sau matematica.\n\nEpistemologie \n\nEpistemologia (din grecescul ἐπιστήμη, epistēmē 'cunoaștere' și λόγος logos 'vorbire', 'cuvânt') este ramura filosofiei care studiază cunoașterea. Epistemologii examinează surse presupuse de cunoaștere, inclusiv experiența senzorială, rațiunea, memoria și depoziția. De asemenea, ei abalizează întrebări despre natura adevărului, credinței, justificării și raționalității.\n\nScepticismul filosofic, care ridică îndoieli cu privire la unele sau toate pretențiile la cunoaștere, a fost un subiect de interes de-a lungul istoriei filosofiei. A apărut devreme în filosofia presocratică și s-a formalizat cu Pyrrho, fondatorul celei mai vechi școli occidentale de scepticism filosofic. Apare în mod evident în lucrările filosofilor moderni René Descartes și David Hume și a rămas un subiect central în dezbaterile epistemologice contemporane. \n\nUna dintre cele mai notabile dezbateri epistemologice este între empirism și raționalism. Empirismul pune accentul pe dovezile observaționale prin experiența senzorială ca sursă de cunoaștere. El este asociat cu cunoașterea a posteriori, care se obține prin experiență (cum ar fi cunoștințele științifice). Raționalismul pune accentul pe rațiune ca sursă de cunoaștere. El este asociat cu cunoașterea a priori, care este independentă de experiență (cum ar fi logica și matematica).\n\nO dezbatere centrală în epistemologia contemporană este despre condițiile necesare pentru ca o credință să constituie cunoaștere, care ar putea include adevăr și justificare. Această dezbatere a fost în mare parte rezultatul încercărilor de a rezolva probleme de tip Gettier. Un alt subiect comun al dezbaterilor contemporane este problema regresului, care apare atunci când încercăm să oferim dovezi sau justificări pentru orice credință, afirmație sau propunere. Problema este că oricare ar fi sursa justificării, acea sursă trebuie să fie ori fără justificare (caz în care trebuie tratată ca o bază arbitrară pentru credință) ori trebuie să aibă o justificare ulterioară (caz în care justificarea trebuie să fie rezultatul unui raționament circular, ca în coerență, sau rezultatul unei regresii infinite, ca în infinitism).\n\nMetafizică\n\nMetafizica (din grecescul μετά metá, 'după' și φυσικά physiká, 'fizică', adică \"dincolo de cele fizice\") este studiul celor mai generale trăsături ale realității, cum ar fi existența, timpul, obiectele și proprietățile lor, întregul și părțile lui, evenimentele, procesele și cauzalitatea și relația dintre minte și corp. Metafizica include cosmologia, studiul lumii în întregime și ontologia, studiul ființei.\n\nUn punct important de dezbatere este între realism, care susține că există entități ce există independent de percepția lor mentală și idealism, care susține că realitatea este într-un anumit sens construită mental sau că este altfel strâns legată de idei. Metafizica tratează subiectul identității. Esența este ansamblul de atribute care fac din obiect ceea ce este fundamental și fără de care își pierde identitatea, în timp ce accidentul este o proprietate pe care o are obiectul, fără de care obiectul își poate păstra identitatea. \n\nParticularitățile sunt obiecte despre care se spune că există în spațiu și timp, spre deosebire de obiecte abstracte, cum ar fi numerele și universaliile, care sunt proprietăți deținute de mai multe particularități. Tipul de existență, dacă există, a universaliilor și a obiectelor abstracte este o problemă de dezbatere.\n\nÎn istoria filosofiei, metafizica este în primul rând modelată de trei întrebări de bază:\n\n Există feluri de lucruri care sunt fundamentale pentru existența altor tipuri? („Categoriile ” lui Aristotel)\n Există o primă / ultimă cauză de a cărei existență depinde existența tuturor celorlalte? (Aristotel)\n De ce există ceva mai degrabă decât nimic? (după Gottfried Wilhelm Leibniz, declarat de Martin Heidegger ca întrebare de bază)\n\nEtică\n\nEtica (din grecescul ἔθος (sau ἦθος) êthos „caracter”, „comportament”) cunoscută și sub numele de filosofie morală, studiază ceea ce constituie conduita bună și rea, valorile corecte și greșite, Binele și Răul. \n\nInvestigațiile sale principale includ modul de a trăi o viață bună și identificarea standardelor de moralitate. De asemenea, investighează dacă există sau nu este cel mai bun mod de a trăi sau a unui standard moral universal, și dacă da, cum ajungem să învățăm despre el. Principalele ramuri ale eticii sunt: etica normativă, meta-etica și etică aplicată.\n\nCele trei concepții principale în etică despre ceea ce constituie acțiuni morale sunt:\n Consecințialism, care judecă acțiunile pe baza consecințelor lor. Un astfel de punct de vedere este utilitarismul, care judecă acțiunile bazate pe fericirea (sau plăcerea) netă și/sau lipsa de suferință (sau durere) pe care aceste acțiuni o produc.\n Deontologia, care judecă acțiunile pe baza faptului că sunt sau nu în conformitate cu datoria morală a cuiva. În forma standard apărată de Immanuel Kant, deontologia se preocupă dacă alegerea respectă sau nu agentul moral al altor oameni, indiferent de consecințele acesteia.\n Etica virtuții, care judecă acțiunile bazate pe caracterul moral al agentului care le efectuează și dacă acestea sunt conforme cu ceea ce ar face un agent virtuos ideal.\n\nLogică\n\nLogica (din grecescul λογική logikḗ, termen derivat din λόγος lógos „rațiune”, „raționament”, „limbaj”) este studiul raționamentului și al argumentării.\n\nRaționamentul deductiv este atunci când, având în vedere anumite premise, concluziile sunt inevitabil implicate. Regulile de inferență sunt folosite pentru a deduce concluzii precum, modus ponens, unde sunt date „A” și „dacă A atunci B”, atunci „B” trebuie dedus.\n\nDeoarece raționamentul solid este un element esențial al tuturor științelor, disciplinele științelor sociale și umaniste, logica a devenit o știință formală. Printre subdomenii se numără: logica matematică, logica filosofică, logica modală, logica de calcul și logica non-clasică. O întrebare majoră în filosofia matematicii este dacă entitățile matematice sunt obiective și descoperite (realism matematic) sau inventate (antirealism matematic).\n\nAlte subdomenii\n\nMinte și limbaj \n\nFilosofia limbajului explorează natura, originile și utilizarea limbajului. Gottlob Frege și Bertrand Russell au fost figuri esențiale în „turnura lingvistică” a filosofiei analitice. Acești scriitori au fost urmați de Ludwig Wittgenstein (Tractatus Logico-Philosophicus), Cercul de la Viena, precum și pozitiviștii logici și Willard Van Orman Quine. În filosofia continentală, limbajul nu este studiat ca o disciplină separată. Mai degrabă, este o parte indisolubilă a multor alte domenii de gândire, cum ar fi fenomenologia, semiotica structurală, hermeneutica, existențialismul, deconstrucția și teoria critică.\n\nFilosofia minții explorează natura minții și relația acesteia cu corpul, așa cum este caracterizată de disputele dintre dualism și monism. Problema minte-corp, adică relația minții cu corpul, este de obicei privită ca întrebarea centrală a filosofiei minții, deși alte întrebări despre natura minții nu privesc corpul fizic. Conceptul dualist găsit deja la Platon, Aristotel, școli Samkhya și Yoga, a fost formulat în mod specific de către René Descartes în secolul al XVII-lea. Descartes susține că mintea este o substanță nonfizică și, prin urmare, non-spațială. El a identificat clar mintea cu conștiința și conștiința de sine și a deosebit aceasta de creier ca sediul inteligenței. Monismul este poziția conform căreia mintea și corpul sunt entități ontologic indiscernibile. Acest punct de vedere a fost susținut pentru prima dată în filosofia occidentală de Parmenide în secolul al V-lea î.Hr. și mai târziu a fost îmbrățișat în secolul al XVII-lea de raționalistul Baruch Spinoza. În ultimii ani, această ramură a devenit legată de știința cognitivă.\n\nFilosofia științei \n\nFilosofia științei explorează bazele, metodele, istoria, implicațiile și scopul științei. Această disciplină se suprapune cu metafizica, ontologia și epistemologia, de exemplu, atunci când explorează relația dintre știință și adevăr. Filosofia științei se concentrează pe aspecte metafizice, epistemice și semantice ale științei. Multe dintre subdiviziunile sale corespund unor ramuri specifice ale științei. De exemplu, filosofia biologiei se ocupă în mod specific de problemele metafizice, epistemologice și etice din știința biomedicală.\n\nKarl Popper a susținut că proprietatea centrală a științei este falsificabilitatea. Adică, capacitatea ca o afirmație, teorie sau ipoteză să fie contrazisă de dovezi. De exemplu, afirmația „Toate lebedele sunt albe” este falsificabilă, deoarece se poate observa că există lebede negre.\n\nNu există un consens în rândul filosofilor cu privire la multe dintre problemele centrale legate de filosofia științei, inclusiv dacă știința poate dezvălui adevărul despre lucruri neobservabile și dacă raționamentul științific poate fi justificat.\n\nFilosofia politică \n\nFilosofia politică este studiul unor subiecte precum politica, libertatea, justiția, proprietatea, drepturile, legea și aplicarea legilor de către autoritate: ce sunt acestea, dacă sunt necesare, ce anume face ca un guvern să fie legitim, ce drepturi și libertăți ar trebui să protejeze, ce formă ar trebui să ia, ce este legea și ce datorii au cetățenii față de un guvern legitim și când poate fi răsturnat în mod legitim.\n\nTeoria politică abordează întrebări de o amploare mai largă, abordând natura politică a fenomenelor și categoriilor precum identitatea, cultura, sexualitatea, rasa, bogăția, ecologia, religia și multe altele.\n\nPornind de la o înțelegere mecanicistă a ființelor umane și a pasiunilor lor, Thomas Hobbes descrie cum ar fi viața fără guvernare, o condiție pe care el o numește starea naturii. În acel stat, fiecare persoană ar avea dreptul la orice în lume. Acest lucru, susține Hobbes, ar duce la un „război al tuturor împotriva tuturor”.\n\nFilosofia religiei\n\nFilosofia religiei se ocupă de întrebări care implică religia și ideile religioase dintr-o perspectivă filosofică neutră (spre deosebire de teologia care începe de la convingerile religioase). În mod tradițional, întrebările religioase nu au fost privite ca un domeniu separat de filosofia propriu-zisă, ideea unui domeniu separat a apărut abia în secolul al XIX-lea.\n\nProblemele includ existența lui Dumnezeu, relația dintre rațiune și credință, întrebări de epistemologie religioasă, relația dintre religie și știință, modul de interpretare a experiențelor religioase, întrebări despre posibilitatea unei vieți de apoi, problema limbajului religios și existența sufletelor și răspunsuri la pluralismul și diversitatea religioasă.\n\nTermenul de filosofie a religiei nu a intrat în uz general în Occident decât în secolul al XIX-lea, și cele mai multe lucrări filosofice premoderne și moderne timpurii au inclus un amestec de teme religioase și întrebări filosofice nereligioase.\n\nMetafilosofie \nMetafilosofia explorează scopurile filosofiei, limitele și metodele sale. Astfel, în timp ce filosofia pune întrebări despre natura ființei, realitatea obiectelor, posibilitatea cunoașterii, natura adevărului și așa mai departe, metafilosofia este cercetarea autoreflexivă asupra naturii, scopurilor și metodelor activității care fac aceste tipuri de cercetări, întrebând ce este filosofia însăși, ce fel de întrebări ar trebui să pună, cum ar putea să le pună și să le răspundă și ce poate realiza în acest sens.\n\nMulte sub-discipline ale filosofiei au propria ramură a „metafilosofiei”, exemple fiind meta-estetica, meta-epistemologia, meta-etica și meta-metafizica (meta-ontologia).\n\nNote\n\nReferințe\n\nBibliografie\n\nLectură suplimentară \n Gheorghe Vlăduțescu, O istorie a ideilor filosofice, Editura Științifică, 1990.\n\nVezi și \n Glosar de filozofie\n\nLegături externe \n\n Listă de filozofi în ordine alfabetică\n Linie temporală a filozofilor\n Istoria filozofiei românești\n Vox Philosophiae - biblioteca online de filozofie \n The Internet Encyclopedia of Philosophy\n Stanford Encyclopedia of Philosophy\n The Basics of Phylosophy\n\n \nEponime ale asteroizilor" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ai despre Nicolae Iorga?" }, { "from": "assistant", "value": "Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga, n. 5 iunie 1871, Botoșani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, cel de-al 34-lea prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.\n\nDupă studii elementare și gimnaziale în Botoșani, a urmat Liceul Național din Iași în 1888. A absolvit Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma magna cum laude, apoi a continuat studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani.\n\nA fost cofondator al partidului Partidul Naționalist-Democrat în 1910, membru al Parlamentului, președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru, și, pentru o scurtă perioadă, prim-ministru. Copil minune, polimat și poliglot, cu o activitate științifică prolifică, Iorga a scris 1003 volume, 12755 articole și studii și 4963 recenzii, aceasta culminând cu Istoria României, în zece volume. A predat la Universitatea din București, la cea din Paris și la alte instituții de învățământ academice și a fondat Congresul Internațional de Studii Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est Europene (ISSEE). A transformat orașul Vălenii de Munte într-un centru academic și cultural.\n\nÎn paralel cu contribuțiile sale științifice, Nicolae Iorga a fost un activist de centru-dreapta, ale cărui orientări politice au inclus elemente ale conservatorismului, naționalismului și agrarianismului. Deși în ultima parte a liceului a intrat sub influența marxismului, Nicolae Iorga a depășit acest episod în timpul universității, având să adere pentru scurt timp la grupul literar conservator Junimea. Nicolae Iorga a fost o figură centrală a Sămănătorului, revistă populistă și a fondat reviste conservatoare ca Neamul Românesc, Drum Drept, Cuget Clar și Floarea Darurilor. A militat în cadrul Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor.\n\nA fost o figură proeminentă în tabăra pro-Antanta în timpul Primului Război Mondial, datorită susținerii cauzei românilor din Austro-Ungaria și a avut un rol politic important în România Mare în perioada interbelică. A inițiat campanii pentru a apăra cultura României. A stârnit controverse datorită retoricii antisemite. A fost adversar al Partidului Național Liberal și al Partidului Național Român.\n\nS-a opus grupării fasciste Garda de Fier și, după o perioadă de cumpănire, s-a hotărât să îl susțină pe rivalul acesteia, Regele Carol al II-lea, intrând după dizolvarea tuturor celorlalte partide în partidul unic, de sorginte corporatistă și autoritaristă, Frontul Renașterii Naționale. Pentru că fusese implicat într-o dispută personală cu liderul Gărzii, Corneliu Zelea Codreanu, contribuind astfel fără voie la uciderea sa, Iorga și-a atras antipatia legionarilor. A rămas o voce independentă a opoziției după ce Garda a instaurat Statul Național-Legionar, fiind în cele din urmă asasinat de un comando legionar. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.\n\nBiografie\n\nCopil minune \n\nNicolae Iorga s-a născut în Botoșani la 5 iunie 1871, așa cum apare în registrul pentru cei născuți în anul 1871. În unele lucrări apare în mod greșit ca dată a nașterii 17 ianuarie 1871. Confuzie apărută, cel mai probabil, din cauza faptului că istoricul era sărbătorit și pe data de 17 iunie, după stilul vechi. Tatăl său, Nicu Iorga (avocat) și mama Zulnia (născută Arghiropol) erau ortodocși. Strămoșii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului, deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie. Probabil din cauza luptelor balcanice nesfârșite de a revendica acest popor și istoria lui, istoricul a manifestat o reținere în a-și însuși apartenența etnică explicit, însă în cartea auto-biografică „O viață de om așa cum a fost” scriitorul neagă subtil legătura cu grecii și se mândrește că provine pe linie maternă din aristocrația bizantină și după tată direct din munții Pindului, pe care orice istoric îi acceptă ca vatra veșnică a macedonilor aromani. Totuși, detalii despre originile îndepărtate ale familiei rămân incerte: se zvonea că Iorga are rădăcini grecești; zvonul, încă susținut de istorici, a fost infirmat de Iorga, prin declarația: „Tatăl mieu era dintr’un neam de negustori români mai târziu boieriți, din Botoșani, iar mama mea ieste fiica scriitoarei române Elena Drăghici, nepoata de soră a cronicarului Manolachi Drăghici și nepoata de fiică a lui Iordachi Drăghici, mare Vornic al Moldovei. Cu tot numele de Arghiropol, tatăl mamei mele, dintr’o familie venită din Rusia, din Basarabia, era fiul unei Miclește din Ținutul Tartarei, rudă cu Mitropolitul Sofronie Miclescu la care a și locuit într’un timp, și cu Mitropolitul Calinic.” \nÎntr-o altă declarație a recunoscut că Arghiropolii ar fi fost greci bizantini. Iorga a primit statutul de boier din partea tatălui, acesta permițându-i să acceadă în politică. Alte declarații ale sale în care afirma că este înrudit cu alte famili nobile ca familia Cantacuzino și Craioveștii este pusă sub semnul întrebării de alți istorici.\n\nÎn 1876, la vârsta de treizeci și șapte sau treizeci și opt de ani, tatăl moare din cauze necunoscute, lăsându-i pe Nicolae (născut în 1871) și pe fratele său mai mic George orfani; o pierdere pe care istoricul o va aminti în scrieri, cuprins de imaginea pe care o avea despre copilăria sa. În 1878, a fost admis la Școala Marghian Folescu, unde excela la mai multe materii, profesorii permițându-i la vârsta de nouă ani să le predea colegilor istoria României. Profesorul său de istorie, un polonez refugiat, i-a trezit interesul în cercetare, devenind polonofil. Iorga a afirmat că această perioadă de formare i-a modelat viziunile despre limba și cultura română: „Am învățat româna [...] așa cum era vorbită în acele zile: clar, frumos și mai ales fermă și colorată, fără intruziuni din ziare și cărțile cele mai bine vândute.” Și-a format preferințele literare după ce a citit scrierile lui Mihail Kogălniceanu, opere care tratau regimul lui Napoleon Bonaparte și diferite publicații franceze precum romanele „Evenor et Leucippe” de Alphonse de Lamartine sau „Dramele Parisului” de Ponson du Terrail. \n\nA făcut gimnaziul și liceul (după 1881) la Colegiul Laurian din Botoșani, unde a obținut rezultate excelente, și, din anul 1883, a început să ofere meditații colegilor pentru a crește veniturile familiei. La vârsta de treisprezece ani, în timpul unei vizite la unchiul matern Emanuel „Manole” Arghiropol, și-a făcut debutul în presă în ziarul celui din urmă, Romanul, unde publica anecdote și editoriale despre politica în Europa. Anul 1886 a fost descris de Iorga ca fiind „catastrofa vieții mele de școlar în Botoșani”, deoarece a fost eliminat temporar pentru că nu salutase un profesor. Iorga alege să părăsească orașul și să se înscrie la Colegiul Național din Iași, fiind admis, primind bursă și fiind lăudat de director, filologul Vasile Burlă. Tânărul vorbea deja fluent franceza, italiana, latina și greaca, mai târziu referindu-se la studiile grecești ca fiind „cea mai rafinată formă a rațiunii umane”,însă o contribuție importantă în dezvoltarea sa multilingvistică a primit-o din partea unor profesori specializați precum Alexandru Philippide (limba română), Alexandru Șuțu (limba franceză), Octav Teodorescu (limba germană) sau Xenofont Gheorghiu (limba latină). \n\nLa vârsta de șaptesprezece ani, Iorga a devenit mai rebel. Devenise interesat în activități politice, dar are convingeri cu care mai târziu va fi puternic împotrivă: auto-declarat marxist, Iorga a promovat revista de extremă stânga Viața Socială și a ținut prelegeri despre Capitalul. Văzându-se în pensionul „urât și dezgustător” al Colegiului Național, a încălcat regulile și a fost suspendat pentru a doua oară, pierzând bursa. Pentru a-și putea ajuta în continuare familia cu bani se reapucă de dat meditații. A fost din nou suspendat pentru că citea în timpul unei ore. Iorga a fost unul din cei mai buni absolvenți (cu media 9,24).\n\nUniversitatea din Iași și episodul Junimist \n\nÎn 1888, Nicolae Iorga a trecut examenele Facultății de Litere a Universității din Iași, acordându-i-se mai târziu o bursă. La terminarea primului an, a primit o dispensă de la Ministerul Educației al Regatului României, care i-a permis să dea examenele pentru cel de-al treilea, pe care le-a și trecut. La sfârșitul anului a dat examenul de licență pe care l-a luat cu magna cum laude, prezentând o disertație pe tema literaturii grecești, o realizare care l-a consacrat în rândurile academicienilor și a opiniei publice în mod special datorită tratării inedite și veridice a unei teme mai puțin cercetate în acea perioadă sub coordonarea lui A. D. Xenopol. Ziarele din acea vreme au scris despre el, iar profesorul A. D. Xenopol îl considera „o minune de om”. Iorga a fost onorat de facultate cu un banchet special. Trei academicieni (Xenopol, Nicolae Culianu, Ioan Caragiani) au vorbit cu reprezentanți ai Ministerului Educației și i-au propus un program sponsorizat de stat care le permitea celor cu rezultate excelente la învățătură să studieze în străinătate.\n\nA fost contribuitor la Junimea, celebrul club literar condus de Titu Maiorescu și afiliat curentului conservator. În 1890, criticul literar Ștefan Vârgolici și promotorul cultural Iacob Negruzzi au publicat eseul lui Iorga despre poeta Veronica Micle în revista Convorbiri Literare. A participat la înmormântarea scriitorului Ion Creangă și a ținut un discurs public împotriva defăimării unui alt mare scriitor, dramaturgul Ion Luca Caragiale, acuzat nejustificat de plagiat de jurnalistul Constantin Al. Ionescu-Caion. A început să publice din ce în ce mai mult ca jurnalist de opinie în publicații locale și naționale de mai multe orientări, de la cele socialiste Contemporanul și Era Nouă la Revista Nouă a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. În această perioadă a debutat ca poet socialist (în Contemporanul) și critic (în Lupta și Literatură și Știință).\n\nÎn 1890 s-a căsătorit cu Maria Tasu, de care a divorțat în 1900. Avusese anterior o relație cu Ecaterina C. Botez dar, după mai multe ezitări, a decis să se căsătorească cu fiica lui Vasile Tasu, mult mai bine situat în societate. Xenopol, care a fost pețitorul lui Iorga, a încercat să-i obțină un post de profesor la Universitatea din Iași. Alți profesori s-au opus acestei încercări, din cauza vârstei fragede și a orientării sale politice. Iorga a primit un post de profesor de latină la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, actualul Colegiu Național „Ion Luca Caragiale” din același oraș, după ce a trecut de concursul jurizat de scriitorul Alexandru Odobescu, deși a avut posibilitatea de a deveni profesor de latină atât la Botoșani, cât și la Focșani. Timpul pe care l-a petrecut acolo i-a oferit ocazia să își lărgească cercul de cunoștințe și prieteni, întâlnindu-se cu scriitorii Caragiale și Alexandru Vlahuță, istoricii Hasdeu și Grigore Tocilescu și teoreticianul marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea.\n\nStudiile în străinătate \n\nA studiat pentru prima dată în străinătate în Italia (aprilie și iunie 1890), apoi în Franța, unde a urmat cursurile École pratique des hautes études. A contribuit la Encyclopédie française, recomandat personal de slavistul Louis Léger. Reflectând asupra trecutului, a menționat: „Nu am mai avut niciodată atât de mult timp la dispoziție, atât de multă libertate de spirit, atâta bucurie de a învăța de la acele mari figuri ale omenirii [...] ca atunci, în vara anului 1890.”. În timp ce se pregătea pentru a-și lua a doua diplomă, Iorga a devenit și mai interesat în filologie, învățând engleza, germană și bazele altor limbi germanice. În 1892, a fost în Anglia și în Italia, căutând surse istorice pentru teza în limba franceză despre Philippe de Mézières, un francez care a participat la Cruciada Alexandriană. Între timp, a devenit contribuitor al Revue Historique, un jurnal academic francez.\n\nOarecum nesatisfăcut de educația în Franța, Iorga și-a prezentat disertația și, în 1893, a plecat în Imperiul German, pentru a se înscrie la programul de doctorat al Universității din Berlin. Lucrarea sa despre Thomas III Marquis de Saluces nu a fost primită pentru că Iorga nu a studiat trei ani înainte, așa cum se cerea. Ca alternativă, a spus că lucrarea este în întregime propria sa muncă, dar afirmația sa a fost invalidată tehnic, considerându-se că lucrarea sa a fost redactată de un mai bun vorbitor de limbă germană, ale cărui intervenții nu au modificat esențialul lucrării. I s-a permis să-și dea doctoratul la Universitatea din Leipzig; pentru lucrarea sa, revizuită de o comisie formată din trei savanți germani (Adolf Birch-Hirschfeld, Karl Lamprecht și Charles Wachsmuth), i s-a acordat diploma în august. Pe 25 iulie, Iorga a mai primit și diploma de la École pratique pentru munca anterioară depusă la Philippe de Mézières, analizată de o comisie formată din Gaston Paris, Charles Bémont și alții. Și-a petrecut timpul chestionând surse istorice din arhivele din Berlin, Leipzig și Dresden. Între 1890 și sfârșitul lui 1893, a publicat trei scrieri: debutul în poezie (Poezii, Poeme), primul volum al seriei Schițe din literatura română (1893; al doilea în 1894) și lucrarea din Leipzig, tipărită în Paris ca Thomas III, marquis de Saluces. Étude historique et littéraire.\n\nTrăind în condiții precare (așa cum relata cărturarul care l-a vizitat, Teohari Antonescu), dar rămânându-i încă un an din cei patru, Nicolae Iorga decide să-și petreacă timpul rămas în străinătate, cercetând mai multe arhive orășenești din Germania (München), Austria (Innsbruck) și Italia (Florența, Milano, Napoli, Roma, Veneția etc.). Se concentra pe figurile istorice din Moldova și Țara Românească printre care se aflau domnitorul Petru Șchiopul, fiul său Ștefăniță, și Mihai Viteazul S-a împrietenit și a colaborat cu istorici din mai multe țări europene: editori ai Revue de l'Orient Latin, care au publicat pentru prima dată studiile lui Iorga în Notes et extraits („Note și extrase”) și Frantz Funck-Brentano, alături de care a publicat în Revue Critique. Articolele lui Iorga au mai fost publicate în două reviste românești din Austro-Ungaria: Familia și Vatra.\n\nÎntoarcerea în România \n\nIorga s-a întors în țară în octombrie 1894 la București. Și-a schimbat reședința de mai multe ori, până s-a stabilit în zona Grădina Icoanei. A fost de acord să participe la o societate de dezbateri, intervențiile sale fiind publicate de-abia în 1944. A candidat pentru un post la catedra de istorie medievală a Universității din București, ținând o disertație în fața unei comisii de examinare care cuprindea istorici și filozofi (Caragiani, Odobescu, Xenopol, Aron Densușianu, Constantin Leonardescu și Petre Râșcanu), dar a obținut o medie de 7 care i-a permis doar obținerea unui post de profesor suplinitor. Repusă în context, această reușită este remarcabilă pentru o vârstă de doar 23 de ani.\n\nPrima prelegere pe care a ținut-o în acel an a fost o părere personală despre metodica istoriei, Despre concepția actuală a istoriei și geneza ei. A plecat din nou în străinătate în 1895, vizitând Țările de Jos și, din nou, Italia, în căutarea unor documente, publicând prima parte a colecției Acte și fragmente cu privire la istoria românilor, o conferință ținută la Ateneul Român despre rivalitatea lui Mihai Viteazul cu condotierul Giorgio Basta și debutul în literatura de călătorie cu Amintiri din Italia. În următorul an, este numit curator și editor al colecției de documente istorice a fraților Hurmuzachi, post acordat de Academia Română la propunerea lui Xenopol, dar cu obligația de a ceda orice drepturi de autor care ar fi rezultat din contribuțiile sale. A publicat a doua parte din Acte și fragmente și ediția tipărită a studiului despre Mézières (Philippe de Mézières, 1337–1405). După o reexaminare care a avut loc în octombrie 1895, i s-a acordat un post de profesor titular de istorie universală la Universitatea din București (cu media 9,19).\n\n1895 a fost anul în care Iorga a început colaborarea cu cadrul universitar și agitatorul politic A.C. Cuza, alături de care a fondat grupul Alianței Antisemite Universale, făcând astfel primii pași în politica antisemită. În 1897, după ce a fost ales membru corespondent al Academiei Române, s-a întors în Italia și a cercetat mai multe documente în Regatul autonom Croația-Slavonia, la Dubrovnik. A îngrijit publicarea celui de-al zecelea volum Hurmuzachi, grupând rapoarte diplomatice despre regatul Prusiei din cele două Principate Dunărene (din perioada 1703-1844). După ce și-a petrecut mare parte din anul 1898 în cercetarea mai multor subiecte și, după ce a prezentat rezultatele Academiei, a mers în Transilvania, cea mai mare subregiune a Austro-Ungariei locuită de români. A cercetat arhivele din Bistrița, Brașov și Sibiu, a făcut un progres major prin stabilirea adevăratului autor a cronicilor valahe nesemnate, Stolnicul Cantacuzino, un literat și agitator politic din secolul al XVII-lea, ale cărui cronici au servit ca surse istorice primare pentru mult timp. A publicat mai multe cărți în 1899: Manuscrise din biblioteci străine (două volume), Documente românești din arhivele Bistriței și o carte în limba franceză despre cruciade, intitulată Notes et extraits pour servir à l'histoire des croisades (două volume). Xenopol și-a propus elevul pentru a primi calitatea de membru al Academiei, pentru a-l înlocui pe Odobescu care s-a sinucis, dar propunerea sa nu a fost susținută.\n\nTot în 1899, Nicolae Iorga a contribuit pentru prima dată la ziarul bucureștean de limbă franceză L’Indépendance Roumaine, publicând articole polemice despre activitatea colegilor săi și provocând în consecință un lung scandal. Țintele articolelor erau adesea savanți mai bătrâni care, fiind susținători sau activiști ai Partidului Național Liberal, se opuneau Junimii și Partidului Conservator al lui Titu Maiorescu; printre aceștia, mai vechii săi prieteni Hasdeu și Tocilescu, precum și V. A. Urechia și Dimitrie Sturdza. Episodul, descris de Iorga însuși ca un debut furtunos dar patriotic în treburile publice, a avut drept consecință cereri pentru excluderea din Academie pentru comportament nedemn. Tocilescu s-a simțit insultat de acuzațiile ce i se aduceau, provocându-l pe Iorga la un duel, dar prietenii săi au intervenit ca să-l tempereze. Un alt om de știință care s-a confruntat cu acuzațiile lui Iorga a fost George Ionescu-Gion. Iorga avea să recunoască mai târziu că în cazul acestuia argumentele sale fuseseră exagerate. În aceste polemici, printre principalii susținători ai lui Iorga au fost Dimitrie Onciul, N. Petrașcu și, din afara României, lingvistul german Gustav Weigand.\n\nOpinions sincères și chemarea Transilvaniei \nTânărul polemist s-a mutat de la L'Indépendance Roumaine la nou formata România Jună, colaborare întreruptă un timp pentru călătorii în Italia, Țările de Jos și Galiția și Lodomeriei. În 1900, a publicat articolele polemice în Opinions sincères. La vie intellectuelle des roumains en 1899 („Opinii sincere. Viața intelectuală a românilor în 1899\") și Opinions pérnicieuses d'un mauvais patriote („Opiniile pernicioase a unui rău patriot”). Activitățile de cercetare s-au concretizat într-o a doua călătorie în Transilvania care i-a permis să studieze din nou arhivele din Bistrița și a scris al unsprezecelea volum Hurmuzachi și două lucrări despre istoria modernă timpurie a României: Acte din secolul al XVI-lea relative la Petru Șchiopul și Scurtă istorie a lui Mihai Viteazul. Atitudinea sa publică controversată a atras o interdicție oficială asupra rapoartelor date Academiei, astfel fiind scos și din competiția pentru premiul național al Academiei (unde a propus Documente românești din arhivele Bistriței). În această perioadă a avut loc o răcire a relației lui Iorga cu Xenopol.\n\nÎn 1901, la puțin timp după divorțul de Maria, s-a căsătorit cu Ecaterina (Catinca), sora prietenului și colegului Ioan Bogdan. Celălalt frate al ei era istoricul cultural Gheorghe Bogdan-Duică, al cărui fiu, pictorul Catul Bogdan, va fi ajutat de Iorga să devină cunoscut. Cuplul a fost în luna de miere la Veneția, unde Iorga a primit oferta lui Karl Gotthard Lamprecht de a scrie o istorie a românilor care să apară într-o lucrare de specialitate care să cuprindă istoria întregii lumi. Iorga, care l-a convins pe Lamprecht să nu-i acorde această sarcină lui Xenopol, a mai terminat Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea. A fost prezentată Academiei, care a respins-o, făcându-l pe istoric să demisioneze în semn de protest. Pentru a primi imprimatur, Iorga a apelat la prietenii intelectuali, reușind să-și asigure sprijinul familiei Callimachi.\n\nÎnainte de sfârșitul anului, familia Iorga se afla în Budapesta, unde istoricul stabilește legături strânse cu alți intelectuali români originari din Transilvania care susțineau Memorandumul Transilvaniei, prin care solicitau pentru populația română drepturi etnice egale cu cele ale populației maghiare, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare. Interesat de recuperarea contribuțiilor române despre Istoria Transilvaniei, în principal al rolului de precursor al lui Mihai Viteazul în Unirea Principatelor, Iorga și-a petrecut timpul cercetând, copiind și traducând documente din limba maghiară, fiind ajutat de soția sa. În timpul celei de-a 300-a comemorări a morții lui Mihai Viteazul, pe care studenții români au transformat-o într-un protest împotriva restricțiilor Austro-Ungariei în ceea ce privește învățământul, Iorga s-a adresat mulțimii și a fost primit cu brațele deschise de liderii protestatarilor, poetul Octavian Goga și preotul ortodox Ioan Lupaș. În 1902, a publicat noi tratate pe tema Transilvaniei și a Țării Românești: Legăturile Principatelor române cu Ardealul, Sate și preoți din Ardeal, Despre Cantacuzini, Istoriile domnilor Țării Românești.\n\nPrin publicarea cărții Sate și preoți din Ardeal, Nicolae Iorga și-a propus să reconstituie pe baza valorificării unui bogat material arhivistic cercetat în arhivele și bibliotecile transilvănene și budapestane viața clerului și a țărănimii românești din Evul Mediu și până în contemporaneitatea sa și, mai ales, rolul pe care l-a jucat promovarea cărților religioase vechi de către preoții din satele ardelene în formarea intelectuală, morală a țărănimii. Totodată, a reprezentat apelul istoricului asupra conștientizării necesității solidarității naționale în vederea propășirii Marii Uniri Naționale de la Alba Iulia.\n\nIorga a devenit interesat de naționalism cultural și didacticism, conform unei scrisori deschise adresate revistei lui Goga, Luceafărul, cu sediul în Budapesta. După mai multe intervenții ale lui Goga și ale lingvistului Sextil Pușcariu, Luceafărul a devenit principalul mijloc de exprimare din afara României. S-a întors la București în 1903, unde a urmat sugestiile lui Lamprecht și s-a concentrat pe scrierea primei sale priviri de ansamblu a istoriei României, cunoscută în țară ca Istoria românilor. A mai fost implicat într-un proiect de cercetare a arhivelor din Moldova și Țara Românească și, după ce a restabilit politica naționalistă a poetului junimist Mihai Eminescu, l-a ajutat pe acesta în alegerea și publicarea creațiilor sale.\n\nSămănătorul și scandalul din 1906 \n\nÎn 1903, Nicolae Iorga a devenit unul dintre conducătorii revistei Sămănătorul. Din acest moment s-a distanțat de influența lui Maiorescu, renunțând la Junimism și afiliindu-se curentelor etno-naționalist și neoromantic pe care le promova revista. Școala Sămănătorulului era formată din foști sau actuali junimiști, iar retragerea treptată a lui Maiorescu din viața literară a putut duce la crearea unei legături cu Convorbiri Literare: noul său editor, Simion Mehedinți, era însuși un susținător al tradiționalismului. Un cerc de junimiști care susțineau varianta lui Maiorescu de conservatorism au reacționat formând propria revistă, Convorbiri Critice, editată de Mihail Dragomirescu.\n\nÎn tandem cu întoarcerea deplină în cultură și jurnalism politic, care includea dezbateri lungi cu istorici „vechi” și junimiști, Iorga încă se ocupa de cercetarea istorică. În 1904, a publicat lucrarea de geografie istorică intitulată Drumuri și orașe din România și, până la cererea specială venită din partea ministrului de educație național-liberal Spiru Haret, a dedicat o carte lui Ștefan cel Mare, publicată până la a 400-a aniversare de la moartea sa în Istoria lui Ștefan cel Mare. Iorga a mărturisit că opera a făcut parte din agenda didactică a lui Haret, și se dorea „distribuirea în toate colțurile țării în 1000 de exemplare”. Ajută la descoperirea romancierului Mihail Sadoveanu, numind anul 1904 „anul Sadoveanu”, cel care a fost pentru o perioadă figura principală a literaturii sămănătoriste.\n\nÎn 1905, anul în care istoricul Onisifor Ghibu îi devine prieten apropiat și discipol, a scris 23 de titluri distincte, printre care două volume din Geschichte des Rümanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen („O istorie o românilor în contextul formării naționale”) în germană, Istoria românilor în chipuri și icoane, Sate și mănăstiri din România (\"Villages and Monasteries of Romania\") și eseul Gânduri și sfaturi ale unui om ca oricare altul. I-a mai vizitat pe românii din Bucovina, pe vremea aceea teritoriu austriac, și pe cei din Basarabia, teritoriu al Imperiului Țarist, și a scris despre lupta pentru cultură în Neamul romănesc în Basarabia. Aceasta se referea la autocrația țaristă ca sursă de „întunecime și sclavie”, pe când despre regimul mai liber din Bucovina a spus că e „lanț de aur”.\n\nNicolae Iorga a candidat la alegerile din 1905 și a câștigat un loc de deputat. A rămas independent până în 1906, când s-a alăturat Partidului Conservator, încercând pentru ultima oară să schimbe cursul Junimii. Mutarea sa a fost contracarată de un grup de naționaliști de extremă-stânga din facțiunea poporanistă, care au intrat în Partidului Național Liberal, și, la scurt timp după aceea, au intrat în conflict deschis cu Iorga. Deși făcea parte din aceeași familie culturală ca Sămănătorul, teoreticianul poporanist Constantin Stere a fost desființat în articolele lui Iorga, deși Sadoveanu a încercat să rezolve această problemă.\n\nCampania naționalistă a lui Iorga a cunoscut vârful în acel an: profitând de un val de francofobie în rândul populației urbane tinere, Iorga a boicotat Teatrul Național, obligând actorii să pună în scenă o piesă în întregime în limba franceză, și perturbând liniștea publică. Conform unuia din tinerii discipoli ai lui Iorga, viitorul jurnalist Pamfil Șeicaru, starea de spirit era în atât de puternică încât Iorga ar fi putut da cu succes o lovitură de stat. Aceste evenimente au avut mai multe consecințe politice. Siguranța Statului a deschis un dosar despre istoric, informându-l pe prim-ministrul român Sturdza despre agitația naționalistă. Percepția că Iorga era xenofob i-a adus critici din partea unor cercuri moderat-tradiționaliste, în special în săptămânalul Viața Literară. Ilarie Chendi și tânărul Eugen Lovinescu au ridiculizat afirmația conform căreia Iorga se credea superior; Chendi a criticat în special refuzarea scriitorilor pe criterii etnice și nu pe baza meritelor (Iorga însuși având rădăcini grecești).\n\nNeamul Românesc, Răscoala țăranilor și Vălenii de Munte \n\nIorga s-a despărțit în cele din urmă de Sămănătorul în 1906, punând bazele propriei publicații Neamul Românesc. Schisma a venit ca rezultat direct al conflictelor cu alte cercuri literare, și au dus la o scurtă colaborare a lui Iorga cu jurnalistul de la revista Făt Frumos, Emil Gârleanu. Noua revistă, ilustrată cu portrete ale țăranului român în ipostaze idealiste, care era populară printre învățații de la țară (pentru care era distribuită gratuit), promovând teorii antisemite și aducând oprobriul autorităților și a presei urbane.\n\nTot în 1906, Iorga a mers în Imperiul Otoman, unde a vizitat Istanbulul, și a publicat o altă colecție de volume—Contribuții la istoria literară, Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească, Negoțul și meșteșugurile în trecutul românesc etc. În 1907, a început să publice un al doilea periodic, revista culturală Floarea Darurilor, publicată de Editura Minerva (al doilea volum în 1908, al treilea în 1909). A mai publicat un studiu în engleză despre Imperiul Bizantin. Acasă, el și discipolul Vasile Pârvan au fost implicați într-un conflict cu istoricul Orest Tafrali, oficial din cauza unei teorii arheologice, dar și din cauza unui conflict regional în Academie: București și Transilvania contra Iașului lui Tafrali.\n\nUn moment de cotitură în cariera politică a lui Iorga a avut loc în timpul Răscoalei Țărănești din 1907, începută în timpul cabinetului Conservator și reprimată cu multă violență de cel liberal. Nicolae Iorga însuși considera dealtfel că țărănimea română era cea mai primitivă din toată Europa, și că nici măcar în Turcia această clasă n-a fost lăsată atât de mult în urmă ca aceea din regatul român. Această revoltă sângeroasă l-a făcut pe istoric să scrie pamfletul Dumnezeu să-i ierte, publicat în Neamul Românesc. Textul, împreună cu programul de conferințe despre agricultură și programul pentru ajutorarea victimelor l-a făcut din nou adversar al Partidului Național Liberal, care îl făceau pe Iorga instigator. Istoricii și-au amintit de Stere, care a fost numit în postul de prefect al Iașului împotriva intereselor partidului, a inaugurat o colaborare informală cu Iorga și poporaniștii. Clasa politică în ansamblu a fost destul de reticentă privind relațiile lui Iorga cu Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor și politica iredentistă, din cauza căreia aveau de suferit relațiile cu Austro-Ungaria care ocupa Transilvania și Bucovina. Totuși, popularitatea lui Iorga era în creștere, fiind reales ca deputat la alegerile din același an.\n\nIorga și noua sa familie s-a mutat de mai multe ori, închiriind o casă în cartierul bucureștean Gara de Nord (Buzești). După ce și-a manifestat dorința de a deveni profesor al Universității din Iași, dar nu a reușit, a decis, în 1908, să se mute din centrele urbane la o vilă din orașul Vălenii de Munte (situat în zona deluroasă a Județului Prahova). În ciuda acuzații de agitator atribuită de Sturdza, a primit sprijin de la Ministrul Educației Spiru Haret. Odată stabilit, a fondat o școală de vară, propria editură, o tipografie și suplimentul literar al Neamului Românesc, dar și un azil condus de scriitorul Constanța Marino-Moscu. În același an a publicat încă 25 de lucrări, printre care volumul introductiv în limba germană (Geschichte des Osmanischen Reiches, „Istoria Imperiului Otoman”), Istoria bisericii românești, și o antologie despre romantismul român. În 1909, a urmat un volum de discursuri parlamentare, În era reformelor, o carte despre Unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859 (Unirea principatelor), și o carte de critică în legătură cu poeziile lui Eminescu. În timpul unei vizite la Iași pentru jubileul Unirii, Iorga și-a cerut scuze în public lui Xenopol pentru criticile aduse în deceniul precedent..\n\nEșecurile din 1909 și crearea PND-ului \n\nÎn această perioadă a vieții, Iorga a devenit membru onorific al Societății Scriitorilor Români. A încercat să publice creațiile sale în Sămănătorul și Neamul Românesc, dar a scris împotriva sistemului lor de taxe. Odată eliberată de restricțiile guvernamentale în 1909, școala sa din Văleni a fost transformată într-un centru studențesc, auto-finanțat din vânzarea de cărți poștale. Succesul său a creat panică în Austrio-Ungaria: ziarul Budapesti Hírlap a descris școala lui Iorga ca fiind un instrument pentru a radicaliza românii din Transilvania. A încercat să înstrăineze principalele organizații românești din Transilvania: Partidul Național Român (PNR) s-a temut de propunerea sa de a boicota Dieta Ungariei, din moment ce liderii PNR erau loiali proiectului Statele Unite ale Austriei Mari.\n\nIorga a avut de suportat consecințele în mai 1909, atunci când nu i s-a permis să intre în Bucovina, fiind declarat persona non grata,\nși exilat de pe sol austriac (în iunie, li s-a interzis prin lege profesorilor bucovineni să ia parte la discursurile lui Iorga). După o lună, Iorga l-a întâmpinat în București pe istoricul englez R.W. Seton-Watson. Critic al Austro-Ungariei, a devenit prietenul lui Iorga, și l-a ajutat să-și facă cunoscute ideile în anglosferă.\n\nÎn 1910, anul în care a făcut turul Vechiului Regat în care a ținut mai multe conferințe, Nicolae Iorga s-a raliat din nou cu A. C. Cuza pentru a constitui Partidul Naționalist-Democrat. Parțial constituit pe baza componentelor antisemite ale revoltelor din 1907, doctrina sa descria comunitatea evreiască din România și evreii în general ca fiind un pericol pentru dezvoltarea României. La începuturile sale, partidul folosea ca simbol svastica (卐), promovată de Cuza ca simbol mondial al antisemitismului și, mai târziu, al „rasei ariene”. De asemenea cunoscut ca PND, a fost primul grup românesc care a reprezentat mica burghezie, intervenind între cele două partide care s-au aflat la putere timp de trei decenii.\n\nÎn 1910, Iorga a mai publicat încă treizeci de lucrări, printre care se numără și Viața femeilor în trecutul românesc, Istoria armatei românești și Ștefan cel Mare și mănăstirea Neamțului. Activitatea sa academică a dus la un alt conflict cu istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaș, naș și fost prieten, care obiecta crearea obiectului Istoriei artelor ca obiect separat la Universitate.\n\nReinclus în Academie și făcut membru cu drepturi depline, a ținut un discurs în mai 1911 pe tema Filozofia istoriei intitulat Două concepții istorice, prefațat de Xenopol. În luna august a aceluiași an, se afla din nou în Transilvania, la Blaj, unde a adus omagii Societății Culturale ASTRA. Și-a adus prima contribuție la drama românească cu o piesă numită după și al cărui personaj principal era Mihai Viteazul, una din cele douăzeci de titluri din acel an pentru aforismele strânse (Cugetări, \"Musings\") și memorii asupra vieții sale în cultură (Oameni cari au fost). În 1912, a publicat, printre altele, Trei drame, grupând Mihai Viteazul, Învierea lui Ștefan cel Mare și Un domn pribeag. În plus, Iorga a scris primele studii despre geopolitica balcanică în contextul războaielor balcanice (România, vecinii săi și chestia Orientală). A mai adus contribuții notabile etnografiei, cu Portul popular românesc.\n\nIorga și criza din Balcani \n\nÎn 1913, Iorga a mers în Londra la Congresul Internațional de Istorie, unde a propus noi moduri de abordare a medievalismului și o lucrare despre efectele sociale ale Căderii Constantinopolului în Moldova și Țara Românească.\nApoi a vizitat Regatul Serbiei, fiind invitat de Academia din Belgrad, unde a prezentat o disertație despre relațiile româno-sârbe și Declinul Imperiului Otoman.\n\nIorga a fost chiar chemat sub arme în al Doilea Război Balcanic, în timpul căruia România a luptat alături de Serbia împotriva Regatului Bulgariei. Deposedarea Bulgariei de Cadrilater, susținută de Maiorescu și conservatori, a fost văzută de Iorga ca o mișcare imperialistă.\n\nInteresul lui Iorga în criza balcanică a fost redat în două din cele patruzeci de cărți pe care le-a publicat în acel an: Istoria statelor balcanice și Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani. A mai făcut un studiu despre domnia de la începutul secolului al XVIII-lea a lui Constantin Brâncoveanu (Viața și domnia lui Constantin vodă Brâncoveanu). A publicat primul număr al revistei Drum Drept, care apărea lunar, și care mai târziu a fuzionat cu revista sămănătoristă Ramuri. În 1914 a primit distincția Bene Merenti din partea statului român, și a inaugurat Institutul de Studii Sud-Est Europene sau ISSEE (fondat prin eforturile sale), cu un discurs pe tema istoriei Albaniei.\n\nDin nou invitat în Italia, a vorbit la Ateneo Veneto despre relațiile dintre Republica Veneția și Balcani, și din nou despre cultura Settecento. S-a concentrat asupra albanezilor și Arbëreshëlor — Iorga a descoperit cel mai vechi document istoric scris în albaneză, Formula e pagëzimit (1462). În 1916, a fundat jurnalul academic bucureștean Revista Istorică, un echivalent românesc al Historische Zeitschrift și al The English Historical Review.\n\nProfil antantist \n\nImplicarea lui Nicolae Iorga în dispute politice și cauza iredentistă au devenit caracteristice în viața sa în timpul Primului Război Mondial. În 1915, în timp ce România era încă neutră, a trecut de tabăra predominant naționalistă, francofilă și pro-Antanta, cerând purtarea unui război împotriva Puterilor Centrale pentru a recupera Transilvania, Bucovina și alte regiuni deținute de Austro-Ungaria; pentru a-și atinge scopul, a devenit un membru activ al Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, și a organizat personal mari manifestații pro-Antanta în București. Un prudent anti-austriac, Iorga a adoptat agenda intervenționistă fără întârziere. Ezitările sale au fost ridiculizate de militantul pro-transilvănean dar anti-război Eugen Lovinescu, lucru care l-a costat pe Iorga postul din Liga Culturală. Istoricul a mărturisit mai târziu că, la fel ca premierul Ion I. C. Brătianu și cabinetul Național Liberal, a așteptat cel mai bun moment de atac. În final, eforturile sale „antantiste” au fost susținute puternic de persoane publice ca Alexandru I. Lapedatu și Ion Petrovici, dar și de grupul Acțiunea Națională a lui Take Ionescu. Iorga a făcut parte și din cercul privat de prieteni al tânărului Rege, Ferdinand I, pe care îl găsea bine intenționat, dar lipsit de voință. Iorga este uneori creditat ca tutore al Prințului Carol (viitorul Rege Carol al II-lea), care frecventa cursurile școlii din Vălenii.\n\nÎn polemica sa cu Vasile Sion din octombrie 1915, un fizician germanofil, Iorga și-a justificat suspiciunile avute despre germanii din România și i-a felicitat pe românii care plecau din armata austriacă. Antantiștii care doreau Transilvania înapoi s-au întors împotriva poporaniștilor, care deplângeau soarta românilor din Basarabia, regiune aflată sub opresiunea Imperiului Rus cu consimțământul aliaților. Teoreticianul poporanist Garabet Ibrăileanu, editor al publicației Viața Românească, l-a acuzat pe Iorga că nu a venit deloc în sprijinul basarabenilor.\n\nIorga a reflectat asupra temelor politice în raportul predat Academiei în 1915, intitulat Dreptul la viață al statelor mici și în multe din cele 37 cărți pe care le-a publicat în acel an: Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Politica austriacă față de Serbia etc. Tot în 1915, Iorga și-a terminat tratatul în istorie economică, Istoria comerțului la români, dar și un volum despre istoria literaturii și a filozofiei românești, Faze sufletești și cărți reprezentative la români. Înainte de vara anului 1916, a făcut naveta între București și Iași, pentru a-l suplini pe Xenopol, bolnav fiind, la Universitatea din Iași. A finalizat colecția de Studii și documente, care cuprinde comentariile sale despre 30000 de mii de documente individuale în 31 de volume.\n\nRefugiul la Iași \n\nLa sfârșitul verii anului 1916, odată cu stabilirea alianței cu Antanta de către guvernul Brătianu, Iorga și-a exprimat bucuria într-o piesă numită Ceasul: „A sosit un ceas pe care-l așteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre.\" Totuși, campania românească a fost un eșec, forțând Armata Română și întreaga administrație să evacueze zonele din sud, inclusiv Bucureștiul, pentru a se adăposti de ocupația germană. Casa lui Iorga din Vălenii de Munte s-a numărat printre proprietățile lăsate în urmă și ocupate de inamici, și, conform lui Iorga, a fost vandalizată de Armata Germană.\n\nÎncă membru al Parlamentului, Iorga s-a alăturat autorităților în capitala provizorie Iași, dar s-a opus planurilor de relocare a guvernului în afara Moldovei asediate în Republica Rusă. Acest argument a făcut subiectul unui discurs parlamentar, tipărit ca pamflet și distribuit militarilor: „Fie ca câinii acestei lumi să se înfrupte din noi mai repede decât ne-am găsi bucuria, calmul, și prosperitatea acordată de străinul ostil.” Totuși a permis stocarea unora din caietele sale în Moscova, împreună cu Tezaurul României, și și-a adăpostit familia în Odesa.\n\nIorga, care a republicat Neamul Românesc în Iași, și-a oprit temporar activitatea la Universitatea din Iași și a început să lucreze la cotidianul de propagandă de război România, contribuind totodată și la publicația internațională a lui R.W. Seton-Watson The New Europe (). A mai publicat în acel an mai multe broșuri dedicate menținerii moralului printre soldați și civili: Războiul actual și urmările lui în viața morală a omenirii, Rolul inițiativei private în viața publică, Sfaturi și învățături pentru ostașii României etc. A tradus din engleză și a tipărit Țara mea, un eseu patriotic scris de Regina Maria.\n\nCriza tot mai puternică l-a făcut pe Iorga să lanseze apeluri împotriva defetismului și să republice Neamul Românesc din Iași, explicând: „Am realizat acum ce suport moral ar putea servi aceasta pentru miile de oameni descurajați și deziluzionați și împotriva trădătorilor care se strecură peste tot.” Scopul a fost din nou reflectat în prelegerile ce au urmat (unde a discutat despre „principiul național”) și în alte lucrări; acestea contemplau asupra angajamentului Aliaților (Relations des Roumains avec les Alliès, „Relațiilor românilor cu Aliații; Histoire des relations entre la France et les roumains, „Istoria relațiilor dintre Franța și România”), caracterului național (Sufletul românesc) sau împotriva scăderii moralului (Armistițiul). Idealul lui de regenerare morală în timpul războiului a fost completat de dorința unei reforme agrare. Brătianu nu s-a opus propunerii, deși se temea că deținătorii de pământuri se vor răscula. Iorga i-a răspuns sarcastic: „așa cum ai împușcat țăranii pentru ca boierii să prospere, atunci vei împușca boierii pentru ca țăranii să prospere.”\n\nÎn mai 1918, România a cedat cerințelor germane și a semnat Tratatul de la București, considerat de Iorga drept un armistițiu umilitor („Strămoșii noștri ar fi preferat moartea”); a refuzat să reprimească catedra de la Universitatea din București. Autoritățile germane din București au reacționat, operele sale fiind interzise.\n\nRomânia Mare și conducerea Senatului \n\nIorga s-a întors la București doar după ce România a reluat contactele cu Aliații, iar armata germană a părăsit țara. Incertitudinea politică a luat sfârșit la sfârșitul toamnei, când victoria Aliaților de pe Frontul de vest a dus la înfrângerea Germaniei. Celebrând Armistițiul Compiègne, Iorga a scris: „Nu poate exista o zi mai mare ca aceasta pentru întreaga lume”. A mai remarcat că Bucureștiul a devenit „un iad murdar sub conducerea cerurilor.” Atunci a avut loc și premiera piesei sale, Învierea lui Ștefan cel Mare, la Teatrul Național din capitală, care a continuat să găzduiască puneri în scenă a textelor sale dramatice în mod regulat, până în cca. 1936.\n\nA fost reales în camera inferioară în alegerile din noiembrie 1918, devenind președinte al acesteia, fiind totodată prima persoană care a deținut acest post în cadrul României Mari. În acest an a participat la a 360-a aniversare de la nașterea lui Mihai Viteazul. Pe 1 decembrie, mai târziu sărbătorită ca Ziua Națională a României, Iorga a participat la Unirea cu Transilvania, fiind doar unul din miile de români care s-au adunat în Alba Iulia pentru a cere pe unirea pe baza dreptului de autodeterminare. A fost ignorat de Regele Ferdinand, și s-a bazat doar pe Brătianu pentru suport. Deși nu a fost invitat la Conferința de Pace de la Paris, a susținut-o pe Regina Maria în rolul ei de negociator informal pentru România, lucru care a dus la o mai strânsă prietenie.\n\nLa puțin timp după formarea României Mari, Iorga a expus public colaboratorii inamicilor din război. Subiectul a fost dezbătut într-un discurs din 1919 pe care l-a ținut în fața membrilor Academiei, unde a fost criticat de academicienii germanofili, opunându-se primirii calității de membru a poporanistului Constantin Stere. Nu a obținut sprijin în demersul de a scăpa de profesori germanofili de la Universitate, demers care a reaprins conflictul dintre el și Alexandru Tzigara-Samurcaș, care a făcut parte din administrația numită de germani după ocuparea Bucureștiului. Cei doi cărturari au continuat disputa la tribunal și, până la moartea lui Iorga, a prezentat exclusivități din istoria politică recentă. Deși nu era în cele mai bune relații cu poetul germanofil încarcerat Tudor Arghezi, Iorga a venit în ajutorul său pe lângă Ferdinand.\n\nDupă alegerile din 1919, Iorga a devenit membru al Senatului, reprezentând democrat-naționaliștii. Deși nu susținea votul universal și adoptarea simbolurilor electorale care promovau analfabetismul politic, PND-ul a folosit o siglă reprezentând două mâini strânse (înlocuită mai târziu cu un steag negru cu o seceră). Alegerile păreau să nu urmeze tiparul politicii vechi: partidul lui Iorga era al treilea, urmat de două formațiuni noi, PNR și Partidul Țărănesc (PȚ), cu care a format Blocul Parlamentar cu un cabinet de miniștri condus de Alexandru Vaida-Voevod. Această uniune a fostelor rivale arătau suspiciunile tot mai mari pe care le avea Iorga despre Brătianu, care se temea că intenționa să includă PND-ul în PNL, și l-a acuzat de crearea unei mașini politice. El și discipolii si erau cunoscuți ca politicianiști, care-și exprimau dezamăgirea față de noul context politic.\n\nTot în 1919, Iorga a fost ales președinte al Ligii Culturale, unde a ținut un discurs despre „drepturile românilor asupra teritoriului țării”, a fost numit la conducerea Comisiei Monumentelor Istorice, și s-a întâlnit cu mai mulți academicieni din delegația trimisă de Franța în România (Henri Mathias Berthelot, Charles Diehl, Emmanuel de Martonne și Raymond Poincaré, pe care i-a întâmpinat cu un discurs despre români și oamenii din Europa latină). Împreună cu eroul francez din Primul Război Mondial Septime Gorceix, a întocmit Anthologie de la littérature roumaine („O antologie a literaturii române”). În același an, statul francez i-a acordat lui Iorga cea mai mare distincție a sa, Legiunea de onoare.\n\nCa președinte fondator al Asociației Bibliotecilor publice din România, Iorga a ținut legătura cu mai tinerii intelectuali transilvăneni: a luat parte la reorganizarea Universității Franz Joseph, reușind să înlocuiască predarea în limba maghiară cu cea în limba română, unde i-a întâlnit pe cărturarii Vasile Pârvan și Vasile Bogrea (care l-au primit cu apelativul „geniul nostru protector”), și a publicat o laudă la adresa poetului tradiționalist Lucian Blaga. A ținut corespondența cu intelectualii din toate regiunile, și este românul căruia i s-au trimis cele mai multe scrisori în istoria Poștei Române În timpul unei călătorii în jurul României, a mai scris 30 de cărți, printre care Histoire des roumains de la Peninsule des Balcans („Istoria românilor din Peninsula Balcanică”: aromânii, istroromânii și meglenoromânii), Istoria poporului francez, Pentru sufletele celor ce muncesc și Istoria lui Mihai Viteazul. I-a fost acordat titlul de doctor honoris causa de către Universitatea din Strasbourg, iar scrierile sale despre Albania, strânse de poetul Lasgush Poradeci, au devenit Brève histoire de l'Albanie („Scurta istorie a Albaniei”). În București, Iorga a primit cadou de la admiratori o nouă casă în București pe Bulevardul Bonaparte (Bulevardul Iancu de Hunedoara).\n\nPolitica anilor '20 \n\nCoaliția s-a destrămat la sfârșitul lunii martie a anului 1920, când Ferdinand a dizolvat Parlamentul. În timpul alegerilor din vara anului 1920, Iorga a fost invitat de jurnalistul Sever Dan să candideze pentru un loc de deputat în Transilvania, dar a participat și câștigat locul în colegiul din Județul Covurlui. Iorga critica PNR-ul pentru guvernul regional din Transilvania, și PȚ-ul pentru dorința de a reprezenta toți țăranii români. În martie 1921, Iorga a avut un nou conflict cu Stere. Ultimul a fost iertat pentru poziția avută în război, fiind decorat pentru negocierea Unirii Basarabiei cu România, și ales pe listele PȚ din Județul Soroca. Discursul lui Iorga, „Trădarea lui Stere”, a reatras atenția spre germanofilia lui Stere (cu citate scoase din context) și a cerut invalidarea sa; dezbaterea care a urmat a fost tensionată și emoționantă, dar un nou vot în Cameră l-a confirmat pe Stere ca deputat din partea Județului Soroca.\n\nCele mai multe voturi le-a adunat Partidul Poporului, un partid radical, eclectic și anti-PNR, condus de generalul și eroul de război Alexandru Averescu. Iorga, al cărui PND a format alături de PȚ și alte partide mai mici Federația Națională pentru democrație, a fost lăsat perplex de sui-generis-ul lui Averescu și de cultul personalității, scriind: \"Totul [în acel partid] era despre Averescu.” Partenerul său A. C. Cuza și o parte a PND-ului susțineau PP-ul, astfel amenințând stabilitatea partidului. Iorga devine progresiv mai puțin antisemit, proces la sfârșitul căruia Cuza a părăsit democrat-naționaliștii pentru a stabili Liga Apărării Național-Creștine (1923). Sugestiile lui Iorga privind venirile din Transilvania și Basarabia au devenit un clișeu și au dus la dispute cu fostul prieten Octavian Goga, care s-a alăturat partidului lui Averescu.\n\nActivitatea sa publicistică a continuat în acel an într-un ritm alert, prezidând pentru prima dată Școala Românească din Fontenay-aux-Roses; a publicat Histoire des roumains et de leur civilisation („Istoria Românilor și civilizația lor”) în două volume și trei tomuri din Istoria românilor prin călătorii, Ideea Daciei românești, Istoria Evului Mediu și alte lucrări științifice. Studiile sale biografice se concentrau asupra predecesorului său Mihail Kogălniceanu. A mai scris două drame: una centrată în jurul voievodului moldovean Constantin Cantemir (Cantemir bătrânul), și alta dedicată, și numită după Brâncoveanu. A ținut discursuri în orașele transilvănene, și s-a implicat în proiecte pentru a organiza centre culturale populare prin orașe, prin care intenționa să răspândească un mesaj cultural unitar. În acest an moare și A. D. Xenopol, Iorga fiind prezent la înmormântare.\n\nÎn 1921 și 1922 a ținut cursuri în străinătate, cele mai importante la Universitatea din Paris, stabilind și o școală românească în capitala franceză și Accademia di Romania din Roma. În 1921, când aniversarea vârstei de 50 de ani s-a ținut la nivel național, Iorga a publicat un număr mare de volume, incluzând un studiu bibliografic despre Revoluția de la 1821 și liderul său Tudor Vladimirescu, un eseu pe tema istoriei politice (Dezvoltarea așezămintelor politice), Secretul culturii franceze, Războiul nostru în note zilnice și lucrarea în limba franceză Les Latins de l'Orient. Interesul pentru Vladimirescu și rolul său istoric a apărut și în drama cu același nume, publicată cu un volum de poezii.\n\nÎn politică, Iorga obiecta împotriva ținerii puterii de către PNL, denunțând alegerile din 1922 pe motiv de fraudă electorală. A reluat colaborarea cu PNR, urcând rapid în funcțiile partidului pentru a încerca contracararea acestui monopol. În 1923, și-a donat reședința din Bulevardul Bonaparte și colecția sa Ministerului Educației, pentru a servi ca beneficiu cultural și universitar studenților. A mai primit un doctorat honoris causa de la Universitatea din Lyon, după care a urmat o încercare de reconciliere cu Tudor Arghezi, căruia i-a adresat laude publice. Au lucrat împreună la ziarul Cuget Românesc, dar tot nu s-au înțeles, deoarece Iorga începuse să critice modernismul literar și „criza spirituală a lumii”.\n\nPrintre lucrările sale publicate în acel an se numără Formes byzantines et réalités balcaniques („Formularistica bizantină și realități balcanice”), Istoria presei românești, L'Art populaire en Roumanie („Arta populară în România”), Istoria artei medievale și Neamul românesc din Ardeal. A terminat mai multe drame: Moartea lui Dante, Molière se răzbună, Omul care ni trebuie și Sărmală, amicul poporului.\n\nInițiative internaționale și călătoria în America \n\nUn moment important în cariera europeană a lui Iorga a avut loc în 1924, când a ținut în București primul Congres Internațional al Studiilor Bizantine, la care au luat parte cei mai importanți experți în domeniu. A mai predat la Institutul italian Ramiro Ortiz din București. Tot atunci, Iorga a fost numit profesor emerit de Universitatea din Paris, primind onoarea de a găzdui studenți străini la școala Vălenii de Munte, și a publicat un număr de lucrări științifice și eseuri, ca: Brève histoire des croissades („O scurtă istorie a cruciadelor”), Cărți reprezentative din viața omenirii, România pitorească și un volum adresat comunității româno-americane. În 1925, când a fost ales membru al Academiei din Cracovia, Polonia, Iorga a ținut conferințe în mai multe țări europene, incluzând Elveția (unde a vorbit în fața Ligii Națiunilor despre starea minorităților din Romania). Bibliografia sa din anul 1925 include 50 de titluri. Și-a mărit averea, construind vile în două orașe turistice: în Sinaia (arhitect: Toma T. Socolescu) și, mai târziu, Mangalia. Mai controversată a fost decizia sa de a folosi fonduri în exces de la Congresul Internațional pentru a-și îmbunătăți tipografia din Văleni.\n\nIorga a fost din nou în străinătate în 1926 și 1927, ținând discursuri pe mai multe teme la reuniuni din Franța, Anglia, Italia, Elveția, Danemarca, Spania, Suedia și Regatul Iugoslaviei, multe dintre lucrările sale fiind traduse în franceză, engleză, germană și italiană. În 1926 a scris primul din cele patru volume ale Essai de synthèse de l'histoire de l'humanité („Eseuri despre sinteza istoriei lumii”), urmat în 1927 de Istoria industriei la români, Originea și sensul democrației, un studiu al contribuțiilor române la Războiul Ruso-Turc (1877-1878) (Războiul de independență) etc. Acasă, PND-ul a fuzionat cu PNR, lucru acceptat de Iorga, căruia i s-a propus să devină președintele uniunii. Liderul în exercițiu al PNR, Iuliu Maniu, a reușit să țină de scaun cu succes, și cele două partide au avut dispute în ceea ce privește această problemă.\n\nÎn 1927 a fost pentru un timp lider al mișcării pan-europene, creată internațional de Graf Coudenhove-Kalergi. Ca doctor honoris causa al Universității din Genova, și-a deschis cursurile de la Universitatea din Paris cu lectură publică despre politica Levantistă (1927) și, în timpul anului 1928, a fost din nou invitat să țină prelegeri în Spania, Suedia și Norvegia. Lucrările publicate în acea perioadă cuprind eseurile politice Evoluția ideii de libertate, noi studii istorice și variante tipărite ale conferințelor sale: Istoria învățământului, Patru conferințe despre istoria Angliei, Țara latină cea mai îndepărtată din Europa: Portugalia. În afara postului de la Facultatea de Istorie a Universității din București, Iorga a luat și postul de profesor de istorie a literaturii la aceeași instituție.\n\nNumit rector al universității în 1929, a urmat un nou set de conferințe în Franța, Italia sau Spania, și a publicat 40 de cărți pe tema folclorului românesc și a istoriei Scandinaviei. Pentru o perioadă a ținut și cursurile de literatură, înlocuindu-l pe profesorul Ion Bianu. S-a împrietenit cu cercetătorul Constantin C. Giurescu, fiul istoricului Constantin Giurescu, care a fost rivalul lui Iorga.\n\nIorga a pornit în 1930 într-o călătorie lungă: a ținut din nou prelegeri în Paris în luna ianuarie, apoi a plecat în Genova și, de acolo, în Statele Unite, unde a vizitat 20 de orașe, fiind întâmpinat de comunitatea româno-americană și unde s-a întâlnit cu Președintele Herbert Hoover. A fost oaspete onorabil al Universității Case Western Reserve, unde a ținut un discurs în engleză. Întorcându-se în Londra pentru a lua parte la Congresul Internațional de Istorie, Iorga a fost făcut doctor honoris causa de Universitatea din Oxford (cu un discurs introductiv despre Titus Livius și Plinius cel Bătrân). A fondat și institutul Casa Romena din Veneția. A scris America și românii din America și Priveliști elvețiene și piesele Sfântul Francisc („Francisc de Assisi”) și Fiul cel pierdut. În 1931-1932, a fost făcut doctor honoris causa de alte patru universități (Universitatea din Paris, La Sapienza, Stefan Batory, Comenius), a fost primit în Accademia dei Lincei și Accademia degli Arcadi, și a publicat peste 40 de titluri pe an.\n\nPrim-ministru \n\nIorga a devenit Prim-ministrul României în aprilie 1931, la cererea lui Carol al II-lea, care s-a întors din exil pentru a-și înlocui fiul, Mihai I. Relațiile sale cu monarhul autoritarist s-au îmbunătățit simțitor în timpul vizitelor pe care cel din urmă le făcea la vila din Vălenii de Munte în iulie 1930. Un istoric contemporan, Hugh Seton-Watson (fiul lui R.W. Seton-Watson), a confirmat prin documente că politica agrară de confiscare pe care o ducea Carol al II-lea era în beneficiul propriu, notând: „Vanitatea imensă a profesorului Iorga l-a propulsat în mâinile regelui.” Ambiția imprudentă a lui Iorga este menționată de istoricul cultural Z. Ornea, care îl enumeră, printre alții, pe Iorga, în rândul celor care se opuneau invalidării lui Carol. În scurt timp, sprijinul lui Iorga pentru monarhul controversat a dus la ruperea coaliției cu PNR și PȚ. Uniunea lor agrară, Partidul Național-Țărănesc (PNȚ), s-a distanțat de politicile lui Carol, deși Iorga avea ca prioritate monarhismul „Carlist”. Momentul a agravat disputele fondatorului PND cu Iuliu Maniu, dar Iorga îl avea de partea sa chiar pe fratele lui Maniu, avocatul Cassiu Maniu, care refuza politica regionalistă a PNR-ului.\n\nOdată reconfirmat pe tron, Carol a făcut experimente tehnocratice, împrumutând profesioniști din mai multe partide politice, și apropiind pe Iorga de Ministrul Administrației și Internelor Constantin Argetoianu. Iorga a rezistat alegerilor din iunie, după care a condus o coaliție a uniunii naționale, cu sprijin primit din partea rivalilor, național-liberalii. În timpul scurtului mandat, a călătorit în toată țara, vizitând în jur de 40 de orașe și municipii, și a fost într-o vizită de stat în Franța, primit acolo de prim-ministrul Aristide Briand și de aliatul său André Tardieu. În semn de recunoaștere a meritelor sale ca albanolog, Regatul Albaniei i-a acordat lui Iorga o proprietate în orașul Saranda, în care a creat un Institut Român de Arheologie.\n\nPrincipalul conflict al lui Carol din mandatul lu Iorga era cel cu Garda de Fier, o organizație fascistă a cărei popularitate era în creștere. În martie 1932, Iorga a semnat un decret prin care scotea mișcarea în afara legii, decret care a reprezentat începutul conflictelor de interese cu fondatorul Gărzii Corneliu Zelea Codreanu. În același timp, noua lege a educației oferea universităților autonomie, pentru care Iorga milita încă din anii '20, a fost văzută ca fiind nerealistică de Florian Ștefănescu-Goangă, care presupunea că aceasta doar încuraja agitatorii politici să se deplaseze în afara țării. Fiind de asemenea și Ministrul instrucțiunii publice, cultelor și artelor, a dat avizul prin care elevii puteau să ia parte la cursurile universitare fără să fi luat bacalaureatul. A fost lăudat pentru mișcarea de tineret Micii Dorobanți, fiind totodată și susținător oficial al mișcării de cercetași din România. A mai fondat o altă școală de vară populară, în stațiunea turistică Balcic, Dobrogea de Sud.\n\nMarea problemă cu care se confrunta Iorga era criza economică, parte a Marii crize economice, neavând succes în a contracara-o. Cabinetul a încercat să implementeze ștergerea datoriilor cultivatorilor faliți în dauna piețelor financiare, și a semnat un acord cu Argentina, un alt exportator de produse agricole, în vederea limitării deflației.\n\nAdministrarea proastă a problemelor economice l-au făcut pe istoric ținta batjocurilor și indignării în rândul publicului larg. A fost redus deficitul bugetar prin măsuri drastice precum tăierile salariilor tuturor bugetarilor sau concedieri, ducând la deziluzionarea clasei mijlocii, care începuse să sprijine și mai mult Garda de Fier. Alte aspecte controversate au fost probabil favoritismul și nepotismul: văzut ca o figură centrală în mediul academic, Iorga a ajutat familia lui Gheorghe Bogdan-Duică și Pârvan, promovându-l pe tânărul istoric Andrei Oțetea și numindu-l pe cumnatul său Colonel Chirescu (c. Florica Iorga în 1918) în postul de prefect al județului Storojineț. Mandatul său a mai ieșit în evidență prin tensiunile crescânde între PND în București și foștii aliați din Transilvania: Iorga a ajuns la putere după lansarea unor zvonuri conform cărora PNȚ ducea o „conspirație transilvăneană”, cabinetul lui Iorga neincluzând nici un politician transilvănean. Totuși, a fost deschis sașilor, Iorga creând un minister al minorităților etnice.\n\nNicolae Iorga și-a prezentat demisia din funcție în mai 1932, întorcându-se la viața academică. Aceasta a urmat după o neînțelegere între Carol al II-lea și o facțiune de dreapta a PNȚ-ului, care l-a impus pe Alexandru Vaida-Voevod ca premier. PND-ul, candidând cu o sigla pătrat în pătrat (回), a devenit rapid o minoritate politică. A supraviețuit prin alianțe cu național-liberalii sau cu Averescu, în timp ce Argetoianu a plecat din partid pentru a stabili un mic grup agrar. Iorga a scris memorii, publicate cu titlurile Supt trei regi, cu ajutorul cărora intenționa să contreze ostilitatea politică. A fondat și Muzeul Artelor Sacre, găzduit de Palatul Crețulescu.\n\nConflictele de la mijlocul anilor '30 \n\nConflictele politice s-au reflectat în viața sa academică: s-a opus puternic unei noi generații de istorici, care îi includea pe Giurescu cel tânăr, P. P. Panaitescu și Gheorghe Brătianu. La mijloc a fost o dispută științifică: toți cei trei istorici, care colaborau la noua Revista istorică română, au găsit studiile lui Iorga drept speculații, politizare sau material didactic inutil. Discrepanța politică a fost evidențiată de suportul mai radical pe care îl manifestau pentru Regele Carol al II-lea. În următorii ani, Iorga a avut divergențe de opinie cu discipolul transilvănean Lucian Blaga, încercând în van să oprească primirea lui Blaga în rândurile Academiei din cauza diferendelor din filozofie și a preferințelor literare. De partea lui Blaga a fost psihologul Basil Munteanu; corespondența sa cu Blaga includea remarci ostile la adresa „vulgarității” lui Iorga și a culturii politice.\n\nPe drum spre un congres pan-european, Iorga a stârnit și mai multe controverse luând parte, în Roma, la a zecea aniversare a Marșului asupra Romei din 1923, care sărbătorea Italia Fascistă. Nu a mai participat la conferințe în 1933, în schimb, a revizitat Franța și și-a reluat postul de la Universitatea din București; a mai publicat încă 37 de cărți și, în august 1933, a participat la Congresul de Istorie de la Varșovia. Noul său proiect a fost o variantă a Alianței polono-române, lucrând împreună cu poetul și diplomatul Aron Cotruș pentru a crește gradul de conștientizare a țării sale și a publicat în presa poloneză.\n\nÎn 1934, Iorga a condamnat public Garda de Fier, după ce nicadorii l-au asasinat pe premierul național-liberal Ion G. Duca. În timpul anchetelor desfășurate în rândul legionarilor, Iorga a intervenit pentru eliberarea filozofului fascist Nae Ionescu, și l-a invitat pe poetul legionar Radu Gyr pentru a ține o cuvântare la Văleni. În același timp, critica moderniștii în Istoria literaturii românești contemporane și poezia lui Arghezi în presă. Tot în 1934, Iorga a publicat o carte în care relata punctul său de vedere despre România la începutul perioadei moderne — Byzance après Byzance („Bizanț după Bizanț”), și trei volume din Histoire de la vie byzantine („O Istorie a vieții bizantine”). A urmat volumul de memorii Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost, și a contribuit la Revista Fundațiilor Regale.\n\nIorga a călătorit din nou prin Europa, ținând mai multe conferințe sub auspiciile Ligii Culturale, invitându-l pe istoricul Franz Babinger să țină un discurs la ISSEE. Aflat din nou în Iași, istoricul a participat la aniversarea lui Dimitrie Cantemir, ale cărui rămășițe au fost recuperate din Uniunea Sovietică pentru a fi îngropate în România. În 1935 a publicat o nouă variantă a volumului Istoria lui Mihai Viteazul, Originalitatea lui Dimitrie Cantemir, Comemorarea unirii Ardealului și două volume de Memorii. Celelalte eseuri erau despre cariera celebrilor intelectuali ai secolului al XVII-lea Antim Ivireanul, Axinte Uricariul și Constantin Cantacuzino). Împreună cu fiica sa, Liliana, a lansat și un ghid al Bucureștiului.\n\nÎn 1936 a predat la Universitatea din Paris, și a ținut o conferință la Société des études historiques, înainte de a găzdui Comitetul Internațional al Istoricilor de la București. A mai fost în Țările de Jos, unde a ținut un discurs despre istoria socială a Imperiului Bizantin: L'Homme byzantin („Omul bizantin”). La întoarcere, dorind să-și reînnoiască campania împotriva moderniștilor, Iorga fondează revista neo-sămănătoristă Cuget Clar.\n\nȘi-a exprimat public temerile privind dorința de expansiune a Regatului Ungariei, care dorea să recucerească Transilvania, avertizând totodată publicul de pericolul pe care îl prezintă Germania Nazistă și dorința sa de revanșă. Într-un mod asemănător și-a exprimat opinia despre pericolul sovietic și soarta românilor din Uniunea Sovietică, colaborând cu refugiatul anti-comunist Nichita Smochină. O parte din acestea au fost difuzate la radio, în emisiunea Sfaturi pe întuneric (publicată și ca broșură). A mai terminat câteva volume: Dovezi despre conștiința originii românilor, eseul polemic Lupta mea contra prostiei, și primele două volume din Istoria românilor.\n\nRetragerea din 1937 și procesul Codreanu \n\nNicolae Iorga a fost onorat de inaugurarea Muzeului Bucureștean de Istorie a Lumii de către Carol al II-lea, dat în grija ISSEE-ului. Amenințările cu moartea primite de la Garda de Fier l-au făcut să se retragă de la Universitate. S-a retras în Vălenii de Munte, dar a rămas activ pe scena academică, ținând un discurs despre „dezvoltarea spiritului uman” la Institutul Mondial de Istorie, și devenind membru corespondent al Academiei de Istorie din Chile. L-a avut ca discipol pe Eugen Wolbe, care a strâns date despre regii români. Această contribuție a fost dublată de o scurtă participare la viața politică. Iorga a luat parte la Congresul Ligii Culturale din Iași, unde a cerut public scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier, pe motiv că servea intereselor naziste, și a mai ținut discursuri despre pericolul de război la Vălenii de Munte și conferințe radiofonice. A continuat lupta contra modernismului cu discipolul N. Georgescu-Cocoș la Neamul Românesc, trimițând la Academie și un raport special despre „pornografia” moderniștilor (vezi Pulă (revistă)).\n\nÎn 1938, s-a alăturat guvernului lui Miron Cristea. Din postura de consilier regal nu a arătat prea mult sprijin partidului Frontul Renașterii Naționale, unicul partid de stat, creat de Carol al II-lea, partid pro-fascist, dar anti-legionar (vezi Constituția României din 1938). Iorga a fost deranjat de impunerea purtării uniformelor de către toate oficialitățile, numind-o drept o „tiranie”, și i-a ridiculizat în particular pe cei care au format noua constituție, dar s-a conformat schimbărilor. În aprilie, Iorga a fost în mijlocul unui scandal care a dus la arestarea lui Codreanu și la uciderea acestuia. Până atunci, istoricul atacase politica Gărzii de a înființa mici firme comerciale și acțiuni de caritate. Acestea l-au făcut pe Codreanu să i se adreseze cu o scrisoare deschisă, în care îl făcea „necinstit” și „incorect”. Premierul Armand Călinescu, care a cerut interzicerea activităților legionare, a răspuns cererii lui Iorga, ordonând judecarea lui Codreanu pentru conspirație. O consecință neașteptată a acestei decizii a fost demisia în semn de protest a generalului Ion Antonescu din postul de ministru al Apărării.\n\nIorga a refuzat să ia parte la proces; în scrisorile pe care le-a adresat judecătorilor, a cerut retragerea acuzației de calomnie, și a avertizat că Corneliu Zelea Codreanu ar trebui să urmeze un program de reabilitare psihică. Iorga s-a concentrat pe alte activități: a fost comisar la Bienala Internațională de Artă de la Veneția în 1938 și a sprijinit încercările de a stabili o școală românească de genealogi.\n\nÎn 1939, după ce campania de condamnare a Gărzii a degenerat în terorism, Iorga a apărut la tribuna Senatului pentru a cere încetarea violențelor. A lipsit din țară, predând din nou la Paris. A publicat alte câteva volume din Istoria românilor, și a terminat de lucrat la alte cărți: în 1938, Întru apărarea graniței de Apus, Cugetare și faptă germană, Hotare și spații naționale; în 1939 Istoria Bucureștilor, Discursuri parlamentare, Istoria universală văzută prin literatură, Naționaliști și frontiere, Stări sufletești și războaie, Toate poeziile lui N. Iorga și două volume intitulate Memorii. Tot în 1938, Iorga a inaugurat teatrul în aer liber din Vălenii de Munte cu una din creațiile sale dramatice, Răzbunarea pământului. A publicat 45 de titluri, incluzând o piesă despre Cristina a Suediei (Regele Cristina) și un ciclu de poeme anti-război. Câteva dintre eseurile anglofile au fost incluse de Mihail Fărcășanu în Rumanian Quarterly, a cărui scop era păstrarea relațiilor anglo-române.\n\nIorga a fost din nou mandatar la Bienalul de la Veneția din 1940. Dezvoltarea rapidă a politicii l-a determinat să se concentreze pe activitățile de militant și jurnalist. A ținut mai multe conferințe și a dedicat mai multe articole păstrării granițelor României Mari și cauzei anti-legionare: Semnul lui Cain, Ignoranța stăpâna lumii, Drumeț în calea lupilor etc. Iorga se temea de izbucnirea Al Doilea Război Mondial și a fost întristat de urmările Bătăliei Franței, evenimente care au făcut subiectul eseului Amintiri din locurile tragediilor actuale. A lucrat la o variantă a Prometeu încătușat, o tragedie care reflecta îngrijorările față de România, aliații ei, și viitorul politic nesigur.\n\nAsasinarea lui Iorga \n\nÎn anul 1940 regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit. Neașteptata cedare a Basarabiei și Bucovinei de nord sovieticilor a șocat societatea românească și l-a revoltat pe Iorga. La două ședințe ale Consiliului de Coroană ținute la 27 iunie, a fost unul din cei șase membri (din totalul de 21) care s-au opus ultimatului impus de URSS, cerând cu insistență apărarea armată a Basarabiei. Mai târziu, Dictatul de la Viena a cedat Ungariei Transilvania de Nord, astfel agravându-se criza politică și morală, care a dus la instaurarea Statului Național-Legionar cu Ion Antonescu în rol de Conducător, sprijinit de un guvern legionar. Iorga a decis să suspende apariția gazetei Neamul Românesc, explicând că „... s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională”. Văzut vinovat pentru uciderea lui Codreanu, a primit noi amenințări de la Garda de Fier, prin scrisori de ură, atacuri în presa mișcării legionare (Buna Vestire și Porunca Vremii) și tirade de la sediul legionar din Văleni. S-a opus noului guvern susținându-și atașamentul față de regele care fusese obligat să abdice.\n\nNicolae Iorga a fost obligat să părăsească domiciliile din București (unde deținea o casă nouă în cartierul Dorobanți) și din Vălenii de Munte din cauza cutremurului din noiembrie 1940. S-a mutat la vila sa din Sinaia, str. Codrului, unde a terminat Istoriologia umană. A fost ridicat de un grup de legionari, (cel mai cunoscut dintre aceștia și conducătorul grupului format din Ion Tucan (secretar general al Institutului Național al Cooperației), Ștefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ștefan Iacobete (șofer INC) și Tudor Dacu (informator al Poliției Legionare fiind inginerul agronom Traian Boeru), în după-amiaza zilei de 27 noiembrie 1940, și ucis lângă Strejnicu. Grupul de legionari a fost constituit din 7 indivizi. A fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm. Asasinarea lui Iorga este des menționată în paralel cu cea a politicianului țărănist Virgil Madgearu, răpit și omorât de legionari în aceeași noapte, și cu Masacrul de la Jilava (în care aparatul administrativ al lui Carol al II-lea a fost decimat). Aceste acte de răzbunare, puse în legătură cu descoperirea și reîngroparea rămășițelor lui Codreanu, au fost făcute de legionari din propria inițiativă, ducând la tensiuni între ei și Antonescu. Membrii Gărzii de Fier îl considerau responsabil de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, când în urma unei scrisori deschise adresate de Codreanu către Iorga, acesta fiind și consilier regal, i-a intentat proces și liderul legionarilor a fost condamnat pentru calomnie. Cu toate că Iorga a adresat câteva scrisori instanței în care a cerut suspendarea procesului, procedura juridică nu a fost oprită. \n\nMoartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. Discursul funerar a fost ținut de istoricul francez exilat Henri Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane”. În țară, Garda de Fier a interzis plângerea sa în public, exceptând un necrolog în cotidianul Universul și o ceremonie ținută la Academia Română. Un ultim omagiu a fost adus de filozoful Constantin Rădulescu-Motru, care-l numea, în termeni asemănători celor folosiți de Focillon, „curajosul intelectual al națiunii”, „toată înțelepciunea și originalitatea unui geniu român”, „... a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt...”.\n\nTrupul lui Iorga a fost îngropat la cimitirul Bellu din București, în aceeași zi cu funeraliile lui Madgearu. Cei prezenți, printre care se aflau politicieni și diplomați străini, au sfidat interdicția Gărzii de fier cu prezența lor. Ultimele texte ale lui Iorga, recuperate de tânărul său discipol G. Brătescu, au fost ținute de criticul literar Șerban Cioculescu și publicate la o dată ulterioară. Gheorghe Brătianu a preluat postul lui Iorga de la Institutul de Studii Sud-Europene și Institutul de Istorie a Lumii (reintitulat din 1941 Institutul Nicolae Iorga).\n\nConcepții politice\n\nConservatorism și naționalism \n\nViziunea lui Iorga asupra societății și politice se afla la punctul de întâlnire al conservatorismului tradiționalist, naționalism etnic și conservatorismul național. Această fuziune a fost găsită de analistul politic Ioan Stanomir ca o mutație a ideologiei Junimii, contrară conservatorismului liberal al lui Titu Maiorescu, dar asemănătoare cu ideologia lui Mihai Eminescu. Un Junimist neconformist, Eminescu a adăugat viziunii conservatoriste a contemporanilor un naționalism puternic, cu tentă reacționară, rasistă și xenofobă, pentru care a primit atenție post-mortem în timpul vieții lui Iorga. Descris de cercetătoarea Ioana Both ca „mitul Eminescian”, Iorga l-a considerat un poet cu idei sănătoase despre rasă și care era „expresia integrală a sufletului românesc”, mai degrabă decât un artist melancolic. Această sursă ideologică a modelat atitudinea Sămănătoriștilor, slăbind influența Junimii și redefinind conservatorismul românesc pentru o generație. O definiție dată de cercetătorul politic John Hutchinson îl plasează pe Iorga printre cei care au îmbrățișat „naționalismul cultural”, opusul „naționalismului politic” ce urmărea modernizarea statului.\n\nÎmprumutând teoria lui Maiorescu despre deschiderea României spre occident, care erau „forme fără fond” (însemnând că unele obiceiuri moderne au înlocuit tradițiile locale), Iorga era împotriva stabilirii liberalismului, dar i-a dat o expresie mai radicală. Un punct important de continuitate între junimism și Iorga a fost noțiunea celor două clase „pozitive”, ambele opunându-se burgheziei: clasa inferioară reprezentată de țărănime și cea aristocrată, a boierilor. La fel ca Maiorescu, Iorga a criticat Constituția României din 1866. O altă viziune care corespundea cu cea junimistă era cea despre Revoluția Franceză — conform autorului René Girault românul era un excelent cunoscător al acestei perioade. Experiența revoluționară a fost, din punctul de vedere a lui Iorga, traumatizantă, în timp ce liberalii sau moștenitorii iacobini erau apostrofați pentru stricarea echilibrului tradițional. A lăudat Revoluția Americană, dând-o ca exemplu pozitiv pentru construirea unei nații.\n\nCa junimist, conservatorismul lui Iorga nu se baza în general pe religie. Secularist printre tradiționaliști, nu a dat o mare importanță valorilor creștine, și, lăudând forța creativă a omului, vedea ascetismul ca pe un fenomen negativ. Totuși, se identifica puternic cu Biserica Ortodoxă Română și isihasmul din cugetul românilor, marginalizând Biserica Greco-Catolică și Școala Ardeleană. Respingând individualismul pur, Iorga a reacționat împotriva venerării moderne a democrației ateniene sau a reformei protestante, dând ca modele Sparta, Macedonia și orașele-state italiene. Conform analistului politic Mihaela Czobor-Lupp, aceasta era o „alternativă” la perspectiva rațională, și o contragreutate la studiul lui Max Weber pe Etica protestantă. Teoria sa denumea omul ca fiind o „entitate naturală [cu] propria viață organică”, și uneori justifica dreptul de cucerire când noile civilizații le înlocuiau pe cele decăzute; conflictul era între Heracles și Trimalchio. În viața privată dar și publică, Iorga avea remarci sexiste: ca Maiorescu, Iorga credea că femeile erau înzestrate pentru creșterea copiilor și ajutarea bărbaților în treburile publice.\n\nDeconectat de cultura germană după șocul provocat de Primul Război Mondial, Iorga a avut păreri puternice despre Adolf Hitler, Germania Nazistă și nazism în general, luând în vedere nerespectarea Tratatului de la Versailles, dar și politica represivă. A rezumat asta în Sfaturi pe întuneric: „Feriți-vă oamenii mei de marile pericole care vă pândesc... Granițele sunt atacate, mutate, distruse, îngustate. [...] Aceste fuziuni, în cele mai crude forme, vechea teorie în care statele mici nu aveau dreptul la independență și la spațiu vital [...]. Nu pot uita trecutul și nu pot ajunge la un acord cu dictatura lui Hitler, fiind un om care prețuiește libertatea de gândire”. Compara Protectoratul Boemiei cu un „behemoth”, referindu-se la anexare ca un act „preistoric”. Textele anti-război din 1939 au răspuns la suspiciunile care spuneau că va urma un nou conflict armat care va dăuna vitalității naționale, și, în timpul Invaziei Poloniei, și-a exprimat solidaritatea față de Polonia — polonofilia lui Iorga a fost remarcată și de naziști ducând la relații tensionate între Berlin și București. Conservatorul Iorga înclina să simpatizeze cu alte forme de totalitarism sau corporatism, și, din anii '20, vedea cu respect fascismul italian. Și-a exprimat dezamăgirea față de regimul italian care era aliat al Ungariei, dar a aplaudat invazia Etiopiei din 1935, și considera că o alianță cu Italia era una mai sigură decât cea cu Mica Antantă.\n\nAntisemitism \n\nO componentă importantă și controversată a viziunii politice a lui Iorga, prezentă în aproape întreaga carieră, a fost antisemitismul. Istoricul cultural William O. Oldson apreciază că „lista impresionantă de realizări” a lui Iorga în alte domenii i-a permis să „dea antisemitismului o eleganță irezistibilă în România”, pentru că Iorga credea că toți bunii naționaliști erau antisemiți. Ideile sale pe problema evreiască au fost des însoțite de limbaj violent, care a lăsat urme în activitatea sa jurnalistică (deși nu recurgea la glume rasiale). În 1901, când l-a blocat pe lingvistul evreu Lazăr Șăineanu în a obține un post de profesor, Iorga a scris că evreii aveau o „pasiune pentru laude mărețe și câștiguri multiple”; trei ani mai târziu, în Sămănătorul, a afirmat că Iașiul era ”poluat” de o comunitate de „afaceriști păgâni și ostili”. A mai exprimat păreri similare în jurnalele de călătorie, văzând ca de înțeles pogrom-urile împotriva evreilor bucovineni și basarabeni.\n\nVenind din aceeași familie ideologică ca și mișcarea „Democrației Naționale” din Polonia,; PND-ul, fiind de părere că evreii locali sufocau clasa mijlocie românească și trebuiau să fie expulzați, folosea lozinci precum Evreii în Palestina. Programul PND-ului a fost criticat de la bun început de Constantin Rădulescu-Motru, prietenul naționalist și pro-junimist al istoricului, care spunea că rațiunea economică din spatele acestor lozinci era greșit înțeleasă. Conform lui Oldson, părerea conform căreia evreii erau „vampiri” ai economiei era în întregime nefondată, chiar ipocrită: „[Iorga a fost] un moldovean complexat de sărăcia din provincie.”\n\nConcepția conservatoare personală a fost adoptată și în doctrina partidelor, care pretindeau că evreii erau factori de rezistență împotriva autorităților politice și culturale ale Românilor. Iorga nu a optat niciodată pentru un antisemitism religios în locul celui rasial, crezând că originea civilizației „iudeo-creștine” se trage din dialectica între valorile creștine și iudaism. A mai sugerat că antisemitismul românesc era conjunctural, defensiv, și mai degrabă segregaționist decât destructiv, și în mai multe rânduri, că xenofobia nu făcea parte din identitatea națională românească, idee apreciată de Oldson ca fiind un „antisemitism uman”. Oldson estimează ca un paradox, atitudinea lui Iorga (și a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu) da a „avea stimă pentru o mică elită evreiască, disprețuind restul evreilor.”\n\nExaminând impactul acestor idei, criticul literar William Totok consideră Neamul Românesc ca fiind „cea mai importantă platformă de agitație antisemită dinaintea Primului Război Mondial”. Adesea revista acuza ziarele evreiești Adevărul și Dimineața că duceau la iudaizarea mediului intelectual românesc. Erau criticați românii prietenoși cu evreii, unul dintre aceștia fiind Ion Luca Caragiale (criticat pentru contactele cu Șăineanu, cu dramaturgul Ronetti Roman și alți evrei). Caragiale i-a răspuns cu ironie: „crește înalt, dar strâmb”.\n\nCând, în perioada interbelică, temele antisemitismului european modern din versiunea lui Nicolae Iorga și a lui A. C. Cuza, și din propaganda Sămănătorului, au devenit surse de inspirație pentru Garda de Fier în primii săi ani, atât Iorga, emoționat de primirea călduroasă a comunității evreiești de români-americani în 1930 cât și Cuza, au început să-și modereze discursurile și să le facă mai tolerante, îndeosebi după 1934, în lucrările din Adevărul. Iorga l-a lăudat pe mecena evreu Aristide Blank și pe măsura acestei evoluții, Iorga și Cuza au început să fie judecați „jidoviți” de către cercurile cele mai naționaliste. Așa cum susținea cercetătorul George Voicu, discursul antisemit se întorcea acum împotriva lor. Mai târziu totuși, Iorga s-a mai întors ocazional la retorica antisemită europeană: în 1937-1938, a susținut că evreii determinau românii să plece din țară, și considera necesară „despăducherea” României prin colonizarea evreilor într-o țară proprie.\n\nGeopolitică \n\nIorga oscila între sentimentele date de extremele: francofilie și francofobie. Istoricul a explicat în detaliu de ce îi displăcea peisajul social și politic din A Treia Republică Franceză. Și-a reamintit că, în anii 1890, a fost șocat de lipsa de respect și cosmopolitismul societății studențești franceze. Într-un discurs din 1906, Iorga amintea că elita francofonă și diglosia urbană distrugeau încetul cu încetul fibra morală a societății, creând o breșă între clase în ceea ce privește limba. De asemenea, Neamul Românesc susținea Action Française și dreapta reacționară franceză în conflictul cu a Treia Republică. La puțin timp după începerea primului război mondial, în timpul Bătăliei Frontierelor, Iorga și-a exprimat public noile sentimente de apreciere pentru Franța, susținând că era angrenată într-un război pur defensiv; în numele panlatinismului a criticat Spania pentru rămânerea în neutralitate.\n\nAcoperirea culturii europene și a problemelor continentale de către Iorga a deschis punți spre alte domenii culturale, în special în perioada interbelică. Așa cum nota istoricul Lucian Boia, Iorga vedea Europa ca o comunitate de națiuni, și, în felul său, respingea izolaționismul sau xenofobia primitivă. Conform academicianului Francesco Guida, activitățile educaționale și politice ale lui Iorga arătau o „mare deschidere spre lumea exterioară”, chiar dacă, în Franța anilor '30, opinia publică se întorsese împotriva lui. Drept răspuns, Iorga s-a afirmat ca promotor al culturii engleze, depunând eforturi apreciabile în definirea și răspândirea caracteristicilor principale în rândul publicului român. În acel timp, chiar dacă cocheta cu naționalismul Pan-european, era împotriva lui Iuliu Maniu care nu arăta simpatie pentru proiectele Confederației Dunărene, crezând că este timpul să ascundă revanșismul Ungariei.\n\nMoștenire\n\nUn patriarh al culturii române \n\nIorga devine în 1893, la numai 23 de ani, membru corespondent al Academiei Române. În 1894, la 24 de ani, obține prin concurs catedra de istorie la Universitatea din București. Din 1911 este membru activ al Academiei Române. Începând din 1908 ține cursuri de vară la Vălenii de Munte, județul Prahova.\n\nDotat cu o memorie extraordinară, cunoștea istoria universală și în special pe cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental. În timpul regimului comunist, opera sa istorică a fost în mod conștient ignorată, istoria României fiind contrafăcută în concordanță cu vederile regimului de către persoane aservite acestuia. Iorga a fost autor al unui număr uriaș de publicații și cel mai mare poligraf al românilor: circa 1250 de volume și 25 000 de articole.\n\nOpera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Câteva din publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria românilor, în 25 volume (1901-1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume (apărută în limba germană: Geschichte des osmanischen Reiches, 1908-1913), Istoria românilor în 10 volume (1936-1939). Ca literat, Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice (Învierea lui Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Assisi și altele), volume memorialistice (Oameni cari au fost, O viață de om, așa cum a fost). În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul. Ca istoric literar, a publicat: Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (vol. I-II, 1901);\nIstoria literaturii religioase a românilor până la 1688 (1904);\nIstoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte. În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului (vol. I, 1907, vol. II, 1908, vol. III, 1909);\nIstoria literaturii românești (vol. I, 1925, vol. II, 1926, vol. III, 1933);\nIstoria literaturii românești contemporane (1934);\nIstoria literaturii românești. Introducere sintetică (1929).\nCa om politic, a fost co-fondator al Partidului Naționalist-Democrat, în anii 1931-1932 Prim-ministru și Ministru al Educației Naționale. Membru al parlamentului în mai multe legislaturi, Iorga era un reputat orator, temut de adversarii săi politici.\n\nContribuții \n \nNicolae Iorga a fost fondatorul (1920) și director al Școlii Române din Paris („Fontenay-aux-Roses”). A editat și condus numeroase ziare și reviste („Neamul românesc”, „Revista istorică”, „Revue Historique du Sud-Est-Européen”, „Floarea darurilor” etc.). Unul dintre doctrinarii sămănătorismului (a condus revista „Sămănătorul” în perioada 1905-1906).\n \nA întocmit numeroase volume de izvoare, documente (Notes et extraits pour servir à l'histoire des Croisades au XV-e siècle, 6 vol., Studii și documente cu privire la istoria românilor, 31 vol. ș.a.). Deși structural refractar subordonării faptului istoric unui sistem filosofic, a îmbogățit gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual și întemeiată pe unele \"permanențe\", coordonate ale dezvoltării istorice. În domeniul istoriei naționale, a elaborat monografii și sinteze de mare valoare (Istoria lui Mihai Viteazul, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, Istoria armatei românești, 2 vol., Istoria comerțului românesc, 2 vol., Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen, 2 vol., Istoria românilor, 10 vol. ș.a.) și a integrat istoria României în istoria universală (La place des Roumains dans l'histoire universelle, 3 vol.), relevând originalitatea culturii românești și interdependența istoriei poporului român cu istoria altor popoare. Contribuția la cercetarea istoriei universale (Geschichte des Osmanischen Reiches, 5 vol., Cărți reprezentative în istoria omenirii, Histoire de la vie Byzantine, 3 vol.), la cercetarea istoriei literaturii române, ca și vastitatea operei și preocupărilor sale, îl situează între marii istorici ai lumii.\nÎmpreună cu un grup de profesori, ofițeri, ziariști, oameni de litere și politicieni a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii României.\n\nIstoriografie \n\nActivitățile științifice ale lui Iorga reflectă credințele sale de-o viață. Fiind un naționalist moderat și un apărător al tradiționalismului țărănesc (aspect observabil și din asocierea sa cu Sămănătorul), Iorga a devenit interesat în documentarea istoriei domeniilor rurale din vechea Valahie și Moldova. Constatând lipsa de surse privind istoria română din Evul Mediu și încercând să descrie procesul de tranziție de la Dacia romană la un popor vorbind o limbă romanică (vezi Originile românilor), Iorga și-a concentrat eforturile în direcția cercetării modului în care au fost păstrate obiceiurilor romane în zonele rurale.\n\nUrmași \n\nNicolae Iorga a avut peste zece copii, dar mulți din ei au murit la vârste fragede. Fiicele sale cunoscute sunt Florica Chirescu, Magdalina, Liliana și Alina. Magdalina, care se bucura de o carieră de succes în pictură, și-a stabilit familia în Italia. Singurul copil care s-a axat pe domeniul istoriei, cunoscută pentru reeditarea cărților tatălui ei și pentru contribuțiile ca sculptor, a fost Liliana Iorga. Ea s-a măritat cu istoricul Dionisie Pippidi în 1943. Alina a devenit soția unui jurist argentinian, Francisco P. Laplaza. Unul din fii, Mircea, s-a căsătorit cu una din fiicele familiei Știrbei, apoi cu Mihaela Bohățiel, o aristocrată transilvăneană, descendentă a clanului Lemeni și a magnatului medieval Johannes Benkner. De profesie inginer, Mircea Iorga a fost directorul Colegiul Tehnic Energetic din București la sfârșitul anilor '30. Un alt fiu, Ștefan N. Iorga, a fost scriitor, susținător al mișcării Cuget Clar, și mai târziu medic. Nepoata lui Iorga, Micaella Filitti, care a lucrat ca funcționar public în anii '30, a fugit din România Comunistă și s-a stabilit în Franța.\n\nPrintre descendenții săi se numără Andrei Pippidi, fiul lui Dionisie, principalul editor al scrierilor lui Iorga. Pippidi a prefațat și colecții ale corespondenței lui Iorga, și a publicat o sinteză biografică despre bunicul său. Andrei Pippidi este căsătorit cu politologul Alina Mungiu, sora regizorului Cristian Mungiu.\n\nMemorii și corespondență \n Supt trei regi\n Scrisori către Catinca\n Oameni cari au fost\n O viață de om - așa cum a fost\n\nÎn cultura populară\n Drumeț în calea lupilor, film de Constantin Vaeni\n\nNote\n\nBibliografie \n\n Nation and National Ideology. Past, Present and Prospects. Proceedings of the International Symposium Held at the New Europe College , Center for the Study of the Imaginary & New Europe College, București, 2002, p. 117-121. ISBN 973-98624-9-7; See:\n Irina Livezeanu, \"After the Great Union: Generational Tensions, Intellectuals, Modernism, and Ethnicity in Interwar Romania\", p. 110-127\n Sorin Alexandrescu, \"Towards a Modern Theory of Romanian Nationalism in the Interwar Period\", p. 138-164\n Paul Blokker, \"Romania at the Intersection of Different Europes: Implications of a Pluri-civilizational Encounter\", in Johann P. Arnason, Natalie J. Doyle, Domains and Divisions of European History, Liverpool University Press, Liverpool, 2010, p. 161-180. ISBN 978-1-84631-214-4\n Lucian Boia,\n Istorie și mit în conștiința românească, Humanitas, București, 2000. ISBN 973-50-0055-5\n „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Humanitas, București, 2010. ISBN 978-973-50-2635-6\n Ioana Both, \" 'Mihai Eminescu – Poète National Roumain.' Histoire et Anatomie d'un Mythe Culturel\", in The New Europe College Yearbook 1997-1998 , New Europe College, București, 2000, p. 9-70. ISBN 973-98624-5-4\n G. Brătescu, Ce-a fost să fie. Notații autobiografice, Humanitas, București, 2003. ISBN 973-50-0425-9\n Lucian T. Butaru, Rasism românesc. Componenta rasială a discursului antisemit din România, până la Al Doilea Război Mondial , Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2010. ISBN 978-606-526-051-1\n George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva, București, 1986\n Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei: primul val, Cartea Românească, București, 2007. ISBN 978-973-23-1911-6\n George Ciprian, Mascărici și mîzgălici. Amintiri, Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1958. \n Marcel Cornis-Pope, John Neubauer (eds.), History of the Literary Cultures of East-Central Europe, Vol. II, John Benjamins, Amsterdam & Philadelphia, 2004. ISBN 90-272-3453-1; See:\n Monica Spiridon, \"On the Borders of Mighty Empires: Bucharest, City of Merging Paradigms\", p. 93-105\n John Neubauer, Marcel Cornis-Pope, Sándor Kibédi-Varga, Nicolae Harsanyi, \"Transylvania's Literary Cultures: Rivalry and Interaction\", p. 245-283\n R. J. Crampton, Eastern Europe in the Twentieth Century – and after, Routledge, Londra, 1997. ISBN 0-415-16423-0\n Ovid Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Vol. I, Editura Minerva, București, 1972. \n Mihaela Czobor-Lupp, \"The Tension between Philosophy, History and Politics in Forging the Meaning of Civil Society in Romanian Philosophical Culture\", in Magdalena Dumitrana (ed.), Romania: Cultural Identity and Education for Civil Society. Romanian Philosophical Studies, V. Cultural Heritage and Contemporary Change, Series IVA, Eastern and Central Europe, Volume 24, Council for Research in Values and Philosophy, Washington, 2004, p. 91-134. ISBN 1-56518-209-X\n Dennis Deletant, Hitler's Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania, 1940-1944, Palgrave Macmillan, Londra, 2006. ISBN 1-4039-9341-6\n Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Humanitas, București, 1995. ISBN 973-28-0523-4\n Vasile Drăguț, Vasile Florea, Dan Grigorescu, Marin Mihalache, Pictura românească în imagini, Editura Meridiane, București, 1970. \n Dan Grigorescu, Istoria unei generații pierdute: expresioniștii, Editura Eminescu, București, 1980. \n Francesco Guida, \"Federal Projects in Interwar Romania: An Overvaulting Ambition?\", in Marta Petricioli, Donatella Cherubini (eds.), For Peace in Europe: Institutions and Civil Society between the World Wars, Peter Lang AG, Brussels, 2007, p. 229-257. ISBN 978-90-5201-364-0\n Victor Iova, \"Tabel cronologic\", in N. Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Vol. I, Editura Minerva, București, 1979, p.xxvii-lvi. \n Traian D. Lazăr, \"O parte a 'clanului Iorga' \", in Magazin Istoric, June 2011, p. 41-44\n\n Lucian Nastasă,\n Intelectualii și promovarea socială (pentru o morfologie a câmpului universitar), Editura Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2003; e-book version at the Romanian Academy's George Bariț Institute of History\n \"Suveranii\" universităților românești. Mecanisme de selecție și promovare a elitei intelectuale, Vol. I, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007. ISBN 973-726-278-3; e-book version at the George Bariț Institute of History\n John Neubauer, \"Conflicts and Cooperation between the Romanian, Hungarian, and Saxon Literary Elites in Transylvania, 1850–1945\", in Victor Karady, Borbála Zsuzsanna Török (eds.), Cultural Dimensions of Elite Formation in Transylvania (1770–1950), Ethnocultural Diversity Resource Center, Cluj-Napoca, 2008, p. 159-185. ISBN 978-973-86239-6-5\n Stejărel Olaru, Georg Herbstritt (eds.), Vademekum Contemporary History Romania. A Guide through Archives, Research Institutions, Libraries, Societies, Museums and Memorial Places, Romanian Institute for Recent History, Stiftung für Aufarbeitung der SED-Diktatur, Berlin & București, 2004\n William O. Oldson, A Providential Anti-Semitism. Nationalism and Polity in Nineteenth-Century Romania, American Philosophical Society, Philadelphia, 1991. ISBN 0-87169-193-0\n Z. Ornea,\n Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995. ISBN 973-9155-43-X\n Junimea și junimismul, Vol. II, Editura Minerva, București, 1998. ISBN 973-21-0562-3\n Ovidiu Pecican, Regionalism românesc. Organizare prestatală și stat la nordul Dunării în perioada medivală și modernă, Editura Curtea Veche, București, 2009. ISBN 978-973-669-631-2\n Sorin Radu, \"Semnele electorale ale partidelor politice în perioada interbelică\" , in the National Museum of the Union Apulum Yearbook , Vol. XXXIX, 2002, p. 573-586\n Mihai Sorin Rădulescu, \"Sur l'aristocratie roumaine de l'entre-deux-guerres\", in The New Europe College Yearbook 1996-1997 , New Europe College, București, 2000, p. 339-365. ISBN 973-98624-4-6\n Tom Sandqvist, Dada East. The Romanians of Cabaret Voltaire, MIT Press, Cambridge, Massachusetts & Londra, 2006. ISBN 0-262-19507-0\n Stefano Santoro, L'Italia e l'Europa orientale: diplomazia culturale e propaganda 1918-1943, FrancoAngeli, Milan, 2005. ISBN 88-464-6473-7\n Hugh Seton-Watson, Eastern Europe between the Wars, 1918-1941, Cambridge University Press, Cambridge, 1945. \n Hugh Seton-Watson, Christopher Seton-Watson, The Making of a New Europe. R.W. Seton-Watson and the Last Years of Austria-Hungary, Methuen Publishing, Londra, 1981, p. 114-115. ISBN 0-416-74730-2\n Kenneth Setton, The Papacy and the Levant, 1204-1571. Volume II: The Fifteenth Century, American Philosophical Society, Philadelphia, 1997. ISBN 0-87169-127-2\n Ioan Stanomir,\n Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga, Editura Curtea Veche, București, 2008. ISBN 978-973-669-521-6\n „Un pămînt numit România”, in Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc, Polirom, Iași, 2008, p. 261-328. ISBN 973-681-794-6\n Nicolae-Șerban Tanașoca, \"Aperçus of the History of Balkan Romanity\", in Răzvan Theodorescu, Leland Conley Barrows (eds.), Studies on Science and Culture. Politics and Culture in Southeastern Europe, UNESCO-CEPES, București, 2001, p. 94-170. ISBN 92-9069-161-6\n Maria Todorova, Imagining the Balkans, Oxford University Press, Oxford etc., 2009. ISBN 978-0-19-538786-5\n Petre Țurlea, \"Vodă da, Iorga ba\", in Magazin Istoric, februarie 2001, p. 43-47\n Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier, 1919–1941: Mistica ultranaționalismului, Humanitas, București, 1993. ISBN 973-28-0392-4\n Tudor Vianu, Scriitori români, Vols. I-III, Editura Minerva, București, 1970–1971. \n George Voicu, \"The 'Judaisation' of the Enemy in the Romanian Political Culture at the Beginning of the 20th Century\" , la Universitatea Babeș-Bolyai Studia Judaica , 2007, p. 138-150\n Alexandru Zub, \"Istoricul în fața duratei imediate: aportul ego-istoriei\", în Istoria recentă în Europa. Obiecte de studiu, surse, metode etice ale studiului istoriei recente. Lucrările simpozionului internațional organizat de Colegiul Noua Europă , New Europe College, București, 2002, p. 33-51. ISBN 973-85697-0-2\n\nLectură suplimentară \n Ștefan Meteș, Activitatea istorică a lui Nicolae Iorga, București, Editura Pavel Suru, 1921\n Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, București, Editura Tineretului, 1968\n Biografia șolarǎ a lui N. Ioraga: studiu și documente, Barbu Theodorescu, Editura didacticǎ si pedagog., 1970\n Nicolae Grigoraș, Gheorghe Buzatu, C. Gh. Marinescu, Nicolae Iorga: omul și opera, Iași, Editura Junimea, 1971\n Moartea unui savant, N. Iorga, Mihai Stoian, Editura Eminescu, 1975\n Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga (1871-1940). Biobibliografie, București, Editura Enciclopedică Română și Editura Militară, 1976\n Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare, ediție îngrijită și tabel cronologic de Victor Iova, București, Editura Minerva, 1978\n Hristu Cândroveanu, Un veac de poezie aromână, Editura Cartea Românească, 1985\n Petre Țurlea, Nicolae Iorga, o viață pentru neamul românesc, București, Editura Pro Historia, 2001\n Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga: 1940-1947, 2 vol., București, Editura Gramar, 2001-2002\n Ion Șt. Baicu, Nicolae Iorga și Partidul Naționalist Democrat în viziunea presei și a documentelor de arhivă prahovene: 1890-1948, București, Editura Academiei Române, 2005\n Victor Crăciun, Nicolae Iorga, scriitorul, București, Editura Semne, 2005\n Pamfil Șeicaru, Nicolae Iorga, București, Editura Tritonic, 2005\n Nicolae Iorga in arhivele vieneze si ale sigurantei regale (1903-1914), Cornelia Bodea, Radu Stefan Vergatti, Editura Mica Valahie, 2012\n\nLegături externe \n\n Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – I\n Nicolae Iorga (1871 - 1940), avocatura.com\n Nicolae Iorga, un nume sinonim cu erudiția, 26 noiembrie 2010, Florin Mihai, Jurnalul Național\n Personalități marcante ale neamului - Nicolae Iorga , un proiect Moldova lui STEFAN\n Nicolae Iorga, oratorul «pe întunerec», 30 ianuarie 2012, Alexandru Zaharia, Adevărul - articol Historia\n Nicolae Iorga, executat într-un conflict care nu mai era al său, 28 noiembrie 2010, Florin Müller, Adevărul - articol Historia \n Mărturii despre Nicolae Iorga (Radu Mija), 31 mai 2011, Toma Roman Jr, Jurnalul Național\n Nicolae Iorga, o viață de om la Vălenii de Munte, 6 august 2009, Cătălin Pruteanu, Jurnalul Național\n Nicolae Iorga, un nume sinonim cu erudiția, 26 noiembrie 2010, Florin Mihai, Jurnalul Național\n Antonescu știa că legionarii vor să-l ucidă pe Iorga! FOTO , 25 noiembrie 2010, Cristian Troncotă, Historia\n 65 de ani dupa Iorga, 26 noiembrie 2005, Daniela Cârlea Șontică, Jurnalul Național\n 70 de ani de la plecarea lui Nicolae Iorga , 27 noiembrie 2010, Arhim. Mihail Daniliuc, Ziarul Lumina\n Nicolae Iorga. „Profetul național“ despre Biserică și neam , 19 ianuarie 2010, Dr. George Enache, Ziarul Lumina\n Profesorul Iorga , 21 februarie 2010, Oana Rusu, Ziarul Lumina\n Scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu către Nicolae Iorga, ebooks.unibuc.ro\n Cum a murit Nicolae Iorga - Cum a murit Nicolae Iorga? L-au luat din fața soției, l-au împușcat de nouă ori și l-au aruncat într-un șanț, articol scris de Claudiu Petrișor, apărut la 22 iulie 2020, pe platforma online shtiu.ro\n\n \n\nNașteri în 1871\nNașteri pe 5 iunie\nDecese în 1940\nDecese pe 27 noiembrie" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți explica despre Astrometrie?" }, { "from": "assistant", "value": "Astrometria este o ramură sau o sub-disciplină a astronomiei definită ca fiind o știința interdisciplinară care se ocupă de studierea mișcărilor, pozițiilor și distanțelor dintre diferite obiecte astronomice. Informațiile obținute din măsurătorile astrometrice furnizează indicii privitoare la cinematică și la originea fizică a Sistemului Solar și a galaxiei noastre, Calea Lactee.\n\nIstoric \nIstoria astrometriei este legată de istoria catalogului stelar, care a dat astronomilor puncte de referință pentru obiectele de pe cer, astfel încât aceștia le-au putut urmări mișcările. Acest fapt datează dinaintea lui Hiparh care, în jurul anului 190 î.Hr., a folosit catalogul predecesorilor săi, Timocharis și Aristillus, pentru a descoperi precesia Pământului. În acest sens, el a dezvoltat, de asemenea, scara de luminozitate, încă în uz astăzi. Hiparh a compilat un catalog cu cel puțin 850 de stele și pozițiile lor. Succesorul lui Hipparchus, Ptolemeu, a inclus un catalog de 1022 stele în opera sa, Almagest, dând locația, coordonatele și luminozitatea.\n\nÎn secolul al 10-lea, Abd al-Rahman al-Sufi a efectuat observații cu privire la stele și le-a descris poziția, magnitudinea și culoarea, desenând fiecare constelație în cartea sa intitulată Cartea stelelor fixe. Ibn Yunus a observat mai mult de 10.000 de intrări pentru poziția Soarelui un timp de îndelungat, folosind un astrolab mare, cu un diametru de aproape 1.4 metri. Observațiile sale asupra eclipselor au fost folosite și secole mai târziu, în cadrul investigațiilor Simon Newcomb privind mișcarea Lunii, în timp ce alte observații ale sale au inspirat Oblicitatea elipticii și Inequalities of Jupiter and Saturn. În secolul al 15-lea, astronomul timurid Ulugh Beg a compilat Zij-i-Sultani, în care a catalogat 1.019 stele. La fel ca în cataloagele lui Hiparh și Ptolemeu, catalogul lui Ulugh Beg este estimat să fi fost precis la termen de aproximativ 20 de minute de arc.\n\nÎn secolul al 16-lea, Tycho Brahe a utilizat instrumente îmbunătățite, inclusiv instrumente murale de mari dimensiuni, pentru a măsura pozițiile stelelor mai precis decât în trecut, cu o precizie de 15-35 arcsec. Taqi al-Din a măsurat ascensiunea dreaptă a stelelor la observatorul din Istambul, folosind \"ceasul de observatie\" inventat de el însuși. Când telescoapele a devenit un lucru obișnuit, cercurile de stabilire au accelerat măsurătorile.\n\nJames Bradley a încercat, mai întâi, să măsoare paralaxele stelare în 1729. Mișcarea stelară s-a dovedit prea nesemnificativă pentru telescopul său, dar el a descoperit în loc aberația luminii și nutația axei Pământului. Catalogarea lui de 3222 stele a fost îmbunătățită în 1807 de Friedrich Bessel, părintele astrometrie moderne. El a făcut prima măsurare a paralaxei stelare: 0.3 arcsec pentru star binar 61 Cygni.\n\nFiind foarte dificil de măsurat, aproximativ doar 60 de paralaxele stelare au fost obținute la sfârșitul secolului al 19-lea, cea mai mare parte prin utilizarea micrometrului filar. Astrografii, folosind plăci fotografice astronomice, au accelerat procesul în secolul al 20-lea. Mașinile automate de măsurat plăcuțe și tehnologii mai sofisticate ce țin de calculator ale anilor 1960 au permis compilarea mai eficientă de cataloage stele. In 1980, dispozitivele cuplate de sarcină (CCD-uri) au înlocuit plăcile fotografice și au redus incertitudinile optice la un milisecundă. Această tehnologie a făcut astrometria mai puțin costisitoare, deschizând câmpul pentru un public amator.\n\nÎn anul 1989, prin satelit Agenția Spațială Europeană Hipparcos a luat astrometria pe orbită, unde ar putea fi mai puțin afectată de forțele mecanice ale Pământului și de distorsiunile optice ale atmosferei. Operate între anii 1989-1993, Hipparcos a măsurat unghiuri mari și mici pe cer, de mai mare precizie decât orice telescoape optice anterioare. În timpul funcționării sale de 4 ani, pozițiile, paralaxele și moțiuni adecvate de 118,218 stele au fost determinate cu un grad fără precedent de precizie. Un nou \"catalog Tycho\" a adunat o bază de date de 1058332 la termen de 20-30 de mas (milliarcseconds). Cataloage suplimentare au fost compilate pentru 23,882 stelele multiple / duble si 11,597 de stele variabile, de asemenea, analizate în timpul misiunii Hipparcos. \n\nAstăzi, catalogul cel mai des folosit este USNO-B1.0, un catalog all-sky (cer complet), care urmărește mișcări corecte, poziții, magnitudini și alte caracteristici pentru peste un miliard de obiecte stelare. Pe parcursul ultimilor 50 de ani, 7,435 de plăci camera Schmidt au fost folosite pentru a finaliza mai multe anchete pe cer care fac datele din USNO-B1.0 cu o precizie de 0,2 arcsec.\n\nUtilizări \nÎn afară de funcția fundamentală a oferi astronomilor un cadru de referință pentru a raporta observațiile lor, astrometria este, de asemenea, fundamentală pentru domenii cum ar fi mecanica cerească, dinamica stelară și astronomia galactică. În astronomia observațională, tehnicile astrometrice ajută la identificarea obiectelor stelare prin mișcările lor unice. Este esențial pentru păstrarea timpului; în UTC este, în principiu, timpul atomic sincronizat cu rotația Pământului prin intermediul unor observații exacte. Astrometria este un pas important pe scara distanță cosmică, deoarece stabilește estimări la distanță de paralaxă pentru stelele din Calea Lactee.\n\nAstrometria a fost, de asemenea, utilizată pentru a sprijini cererile de detectare a planetei; prin măsurarea extrasolară a deplasării planetelor propuse provoacă în poziție de aparentă steaua lor mamă pe cer, din cauza orbitei lor reciproce în jurul centrului de masă al sistemului. Cu toate că, începând cu anul 2009, niciuna dintre planetele extrasolare detectate de astrometrie de sol nu a fost verificată în studii ulterioare, astrometria este de așteptat să fie mai precisă în misiunile spațiale, care nu sunt afectate de efectele de denaturare ale atmosferei Pământului. \n\nMisiunea Space Interferometry (SIM PlanetQuest) planificată de NASA (acum anulată) a fost cu scopul de a utiliza tehnica astrometrică pentru a detecta planete terestre care orbitează sau cele mai apropiate stele de tip solar. Agenția Europeană Spațială a lansat, în 2013, Misiunea Gaia, care va aplica tehnicile astrometriei în recensământul stelar.\n\nMăsurătorile astrometrice sunt utilizate de către astrofizicieni pentru a constrânge anumite modele în mecanica cerească. Prin măsurarea vitezelor pulsarilor, este posibil să se pună o limită pe asimetria exploziilor supernovelor. De asemenea, rezultatele astrometrieii sunt utilizate pentru a determina distribuția materiei întunecate în galaxie.\n\nAstronomii folosesc tehnici astrometrice pentru urmărirea obiectelor din apropierea Pământului. Astrometria este responsabilă pentru detectarea mai multor obiecte din sistemul solar record. Pentru a găsi astfel de obiecte utilizând astrometria, astronomii folosesc telescoape pentru a studia cerul și camere de luat vederi pentru a face fotografii la diferite intervale de timp determinate. Prin studierea acestor imagini, se pot detecta obiecte din sistemul solar prin mișcările lor în raport cu stelele din fundal, care rămân fixe. Odată ce se observă o mișcare pe unitate de timp, astronomii compensează paralaxa cauzată de mișcarea Pământului în acest timp și distanța heliocentrică la acest obiect este calculată. Cu ajutorul acestei distanțe și al altor fotografii, pot fi obținute mai multe informații despre obiect, inclusiv despre elementele sale orbitale.\n\n50000 Quaoar și 90377 Sedna sunt două obiecte din sistemul solar descoperite în acest fel de Michael E. Brown și alții la Caltech folosind telescopul lui Samuel Oschin de 48 inci (1,2 m) și camera CCD-suprafață mare Palomar-Quest. Capacitatea astronomilor de a urmări pozițiile și mișcările acestor corpuri cerești este crucială pentru înțelegerea Sistemului Solar, trecutul, prezentul și viitorul său.\n\nStatistici \nUn aspect fundamental al astrometrie este corectarea erorilor. Diverși factori introduc erori în măsurarea pozițiilor stelare, inclusiv condițiile atmosferice, imperfecțiunile instrumentelor etc. Se adaugă erorile cauzate de către observator sau mijloacele sale de măsurare. Multe dintre aceste erori pot fi reduse prin diverse tehnici, cum ar fi prin îmbunătățirea instrumentelor și compensarea datelor. Rezultatele sunt apoi analizate cu ajutorul metodelor statistice pentru a calcula estimările de date și intervalele de eroare.\n\nNote" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații concise poți oferi despre Mercur (planetă)?" }, { "from": "assistant", "value": "Mercur este planeta cea mai apropiată de Soare, înconjurându-l o dată la fiecare 88 de zile pământene. Luminozitatea sa variază între -2,0 și 5,5 în magnitudine aparentă, dar nu este ușor de văzut fiindcă cea mai mare separare unghiulară (cea mai mare elongație) față de Soare este de doar 28,3°, însemnând că se poate vedea doar imediat după apusul Soarelui. În perioada 1974 - 1975, Mercur a fost studiată cu ajutorul sondei Mariner 10, care a cartografiat doar 40 - 45 % din suprafața planetei. Începând din 2011, sonda spațială MESSENGER orbitează în jurul planetei pentru a studia compoziția chimică, geologia și câmpul magnetic.\n\nÎn baza datelor furnizate de MESSENGER, Paul K. Byrne și Christian Klimczak (Carnegie Institution for Science – Washington) au realizat o hartă detaliată care arată că Mercur s-a contractat substanțial pe măsură ce s-a răcit. Conform cercetătorilor, Mercur și-a micșorat raza cu până la 7 km, față de maxim 1 – 2 km cum se credea până acum, în prezent planeta având o rază de 2440 km.\n\nFizic, planeta Mercur este similară în aparență cu Luna, fiind împânzită de cratere. Ea nu are sateliți naturali și nici o atmosferă mai densă. Planeta are un nucleu mare de fier care generează un câmp magnetic de circa 100 de ori mai slab decât cel al Pământului. Temperatura la suprafața planetei Mercur variază de la aproximativ 90 K până la 700 K, punctul subsolar fiind cel mai fierbinte și fundul craterelor de lângă poli fiind punctele cele mai reci.\n\nObservații înregistrate ale planetei Mercur datează din vremea sumerienilor, în al treilea mileniu înaintea erei noastre. Romanii au numit planeta după zeul mesager Mercur (în Grecia Hermes, în Babilonia Nabu), probabil datorită mișcării aparent rapide pe cerul crepuscular. Simbolul astronomic pentru Mercur este o versiune stilizată a capului zeului având o pălărie cu aripi, pe un caduceu, un antic simbol astrologic. Înainte de secolul 5 î.Hr. astronomii greci credeau că planeta e formată din două obiecte separate: una vizibilă doar la răsărit și cealaltă vizibilă doar la apus. În India planeta a fost denumită Budha, dupa fiul Chandrei (al Lunii). Culturile chineză, coreană, japoneză și vietnameză fac referiri la planeta Mercur sub denumirea de „Steaua apei”, denumire bazată pe cele Cinci Elemente.\n\nMercur și-a lăsat numele în denumirea zilei săptămânii care urmează după marți, și anume miercuri, din sintagma latină: Mercurii dies / Mercuris dies.\n\nDate \n Raza ecuatorială = 2.440 km (38,25 % din raza Pământului)\n\n Înclinare ecuatorială = 36 \"\n Masa = 3,28 × 1023 kg (5,5 % din masa Pământului)\n Densitate medie = 5.400 kg/m3\n Perioada de rotație = 58 de zile și 14 ore\n Distanța medie a orbitei = 57.909.400 km (0,3871 ua)\n Perioada orbitală = 88 de zile\n Excentricitatea orbitei = 0,206\n Înclinarea orbitei = 7 °\n Nr. de sateliți = 0\n\nStructura internă: nucleu, manta și crustă \nMercur este una din cele patru planete telurice, însemnând că este un corp pietros, ca și Pământul. Este cea mai mică dintre cele patru, cu un diametru de 4.879 km la ecuator. În compoziție are aproximativ 70 % metale și 30 % silicați. Ca densitate Mercur este pe locul doi în Sistemul Solar, cu 5.430 kg/m3, densitate cu puțin mai mică decât cea a Pământului.\n\nDensitatea mare a planetei Mercur poate fi utilizată pentru a descoperi detalii despre structura sa internă. În timp ce densitatea mare a Pământului rezultă parțial din comprimarea nucleului, Mercur este mult mai mic și regiunile sale interne nu sunt atât de comprimate. Așadar, ca să aibă o densitate atât de mare, nucleul său trebuie să fie mare și bogat în fier. Geologii estimează că nucleul planetei Mercur ocupă aproximativ 42 % din volumul său (nucleul Pământului ocupă aproximativ 17 % din volumul său).\n\nDeasupra nucleului este mantaua care are 600 km grosime. Se crede că în trecutul planetei Mercur, un impact catastrofal a avut loc, fiind lovită de un corp cu diametrul de câteva sute de kilometri care a catapultat o mare parte din mantaua originală, rezultând o manta relativ subțire în comparație cu nucleul ei mare, dar există și teorii alternative care sunt discutate mai jos.\n\nSe crede că planeta Mercur are o crustă în jur de 100–200 km grosime. O trăsătură distinctivă a planetei Mercur este că are foarte multe rifturi, unele extinzându-se pe sute de kilometri. Se crede că acestea s-au format în timp ce nucleul și mantaua planetei s-au răcit și s-au contractat după ce crusta s-a solidificat.\nPlaneta Mercur are un conținut de fier mai mare decât oricare altă planetă majoră din sistemul nostru solar. Mai multe teorii au fost propuse pentru a explica metalicitatea mare a planetei. Cea mai acceptată dintre teorii este cea conform căreia Mercur avea de la început o proporție a metalo-silicaților similară cu meteoriții de condrită și o masă de aproximativ 2,25 de ori mai mare decât masa curentă, dar la începuturile istoriei sistemului solar, planeta Mercur a fost lovită de un planetoid având aproximativ 1/6 din masa sa. Impactul ar fi îndepărtat o mare parte din crustă și manta, lăsând nucleul în urmă. O teorie similară a fost propusă pentru a explica formarea Lunii.\n\nO altă teorie spune că Mercur s-ar fi format din nebuloasa solară înainte ca energia eliberată de Soare să se stabilizeze. Planeta ar fi avut inițial de două ori masa prezentă. Dar protosteaua s-a contractat, temperaturile în preajma planetei Mercur puteau să ajungă la 2.500-3.500 K, posibil chiar să fi ajuns la 10.000 K. O mare parte din rocile de la suprafață ar fi putut să fie vaporizate la astfel de temperaturi, formând o atmosferă de „vapori de rocă” care ar fi putut să fie duși mai departe de vântul solar.\n\nO a treia teorie sugerează că nebuloasa solară a cauzat o forță de frecare cu particulele din care se făcea acreția planetei Mercur, ceea ce înseamnă că particulele mai ușoare s-au pierdut din materialul de acreție. Fiecare din aceste teorii prezice o altă compoziție a suprafeței planetei și două viitoare misiuni spațiale, Messenger și BepiColombo vor face observații și vor testa teoriile.\n\nSuprafața \n\nSuprafața planetei Mercur este foarte similară în aparență cu cea a Lunii, pe ea existând câmpii întinse gen „mare” (numele de mare a fost dat de observatorii din antichitate care credeau că petele negre de pe suprafața Lunii sunt mări și oceane iar părțile luminoase sunt continente) și cratere numeroase, indicând că planeta este geologic inactivă de miliarde de ani. Numărul mic de misiuni fără echipaj spre Mercur dovedesc că geologia acestei planete este cea mai puțin înțeleasă dintre planetele terestre.\n\nÎn timpul și la scurt timp după formarea planetei Mercur, ea a fost puternic bombardată de comete și asteroizi pentru o perioadă care s-a sfârșit acum 3,8 miliarde de ani. În timpul acestei perioade de intensă formare a craterelor, planeta a primit impacturi pe toată suprafața sa, aceste impacturi fiind facilitate de lipsa unei atmosfere care să încetinească acele corpuri. În acest timp planeta a fost activă vulcanic, bazine cum ar fi Bazinul Caloris au fost umplute cu magmă din interiorul planetei, care a produs câmpii similare cu mările găsite pe Lună.\n\nCraterele de pe Mercur variază în diametru de la câțiva metri până la câteva sute de kilometri în diametru. Cel mai mare crater cunoscut este gigantul Bazin Caloris, cu un diametru de 1.300 km. Impactul care a dat naștere Bazinului Caloris a fost atât de puternic încât a cauzat erupții de lavă și a lăsat un inel concentric de peste 2 km înălțime înconjurând craterul de impact. La antipodul Bazinului Caloris este o regiune întinsă stranie și deluroasă numită „Terenul Straniu”. Se crede că valurile de șoc de la impact au călătorit în jurul planetei și, când s-au întâlnit la antipodul bazinului (180°, pe partea cealaltă), tensiunile mari au cauzat fracturi extensive ale suprafeței. Alternativ, s-a sugerat că acest teren s-ar fi putut forma ca rezultat al convergenței materialului expulzat la antipodul bazinului.\n\nCâmpiile planetei Mercur au două vârste distincte: câmpiile mai tinere sunt mai puțin craterate și probabil au fost create când râuri de lavă au îngropat terenul de timpuriu. O trăsătură neobișnuită a suprafeței planetei este existența cutelor de compresie care se intersectează pe câmpii. Se crede că în timp ce interiorul planetei se răcea, s-a contractat și suprafața sa a început să se deformeze. Cutele pot fi văzute deasupra altor trăsături, cum ar fi cratere și câmpii mai netede, indicând că ele sunt mai recente. Suprafața planetei Mercur este de asemenea îndoită de bombările mareice cauzate de Soare – mareele provocate de Soare pe Mercur sunt cu aproximativ 17% mai puternice decât cele provocate de Lună pe Pământ.\n\nCa și suprafața Lunii, suprafața planetei Mercur a suferit efectele proceselor de eroziune cosmică. Vântul solar și impacturile cu micrometeoriți pot sa mărească albedoul și să altereze proprietățile reflectorizante ale suprafeței.\n\nTemperatura medie la suprafața planetei Mercur este de 452 K (179 °C), dar variază între 90 K (-183 °C) și 700 K (427 °C), din cauza lipsei atmosferei; în comparație, temperatura pe Pământ variază cam 80 K. Lumina solară pe suprafața planetei Mercur este de 6,5 ori mai intensă decât pe Pământ, cu o valoare a constantei solare de 9,13 kW/m2.\n\nExplorarea planetei Mercur \nPrima sondă spațială care a vizitat planeta Mercur este Mariner 10 produsă de NASA (1974-1975). Sonda a folosit gravitația lui Venus pentru a-și ajusta viteza orbitală (pentru a încetini în acest caz) cu scopul unei manevre reușite în jurul lui Mercur. Mariner 10 a fost prima sondă spațială care a folosit acest efect de \"praștie gravitațională\" (folosirea gravitației diferitelor planete pentru a accelera sau încetini o sondă spațială) și de asemenea prima sondă care a vizitat mai multe planete. Mariner ne-a oferit primele imagini de aproape cu suprafața lui Mercur, acoperită în abundență de cratere de impact dar și alte caracteristici geologice cum ar fi povârnișuri abrupte care au fost explicate prin efectul de micire al planetei ca urmare a răcirii miezului de fier.\n\nDin nefericire, din cauza duratei sale orbitale, Mariner 10 nu putea să observe decât o singură față a planetei care era luminată la trecerea sa. Din această cauză explorarea ambelor părți a fost imposibilă și ca urmare Mariner a cartografiat mai puțin de 45% din suprafața mercuriană. Sonda Mariner a efectuat 3 manevre de apropiere, cea mai apropiată fiind la 327 km de suprafața planetei. În timpul primei manevre instrumentele au detectat câmp magnetic spre marea surpriză a planeto-geologilor pentru că rotația lui Mercur este prea înceată ca să poată genera un însemnat efect de dinam.\n\nA doua apropiere a fost folosită în special pentru imagini dar la a treia manevră au fost obținute numeroase date despre magnetism. Datele indică un câmp magnetic similar cu cel al Pământului care deviază vântul solar în jurul planetei. Originea câmpului magnetic de pe Mercur rămâne încă subiectul câtorva teorii concurente.\n\nÎn data de 24 martie 1975, la doar 8 zile după ultima sa manevră de apropiere, sonda Mariner a rămas fără combustibil. Din cauză că mișcarea orbitală nu mai putea fi controlată cu precizie, controlorii misiunii au decis s-o oprească. Se crede că Mariner 10 încă orbitează în jurul Soarelui și trece aproape de Mercur o dată la câteva luni.\n\n Sonda spațială Messenger\n\nAceastă sondă este produsă de NASA și se află momentan în orbită în jurul planetei Mercur. Sonda are 485 de kilograme și a fost lansată la bordul unei rachete Delta 2 în august 2004 pentru a studia compoziția chimică, geologia și câmpul magnetic al planetei Mercur. Este a doua misiune către Mercur, prima fiind Mariner 10 în 1975. Sonda a fost lansată în 3 august 2004 de către NASA de la Cape Canevral Air Force Station Florida.\n\nPlaneta Mercur și relativitatea generală\nConform relativității generale, curbura spatiu- timpului produce un avans suplimentar al periheliului planetei. Deplasarea periheliului in decursul a 100 de ani a constituit subiectul unor discuții intense in mediul fizicienilor - relativisti, in epoca afirmării teoriei relativității generale. Totuși, întrucât observarea directă a planetei Mercur prezintă dificultăți serioase, din cauza apropierei acesteia de către Soare și a acoperirii acesteia de către radiația luminoasă a Soarelui, pentru determinarea experimentală a deplasării periheliului planetei se folosește o metoda indirectă, anume tranzitul planetei pe discul solar. Durata tranzitului diferă în cazul tranziturilor de toamna și primăvara și aceasta permite verificarea predicțiilor teoriei relativității cu valoarea observabilă ( astronomică) a deplasării periheliului. Conform Relativității generale deplasarea calculată a periheliului/secol alcătuiește 43,03\", in timp ce deplasarea observată ( astronomică) este egală cu 43,11\"±0,45\" într- un secol, ceea ce corespunde perfect cu valoarea calculată în limita erorii observației. Alte efecte minore, cum ar fi deplasarea suplimentara a periheliului, datorata turtirii soarelui, contribuie mai puțin de 1% la valoarea calculată în cadrul relativității generale\n\nVezi și\n Tranzitul lui Mercur\n\nNote\n\nBibliografie \n Albert Dauzat, Jean Dubois, Henri Mitterand, Nouveau dictionnaire étymologique et historique par..., quatrième édition revue et corrigée, Librairie Larousse, Paris, 1977. ISBN 2-03-020210-X\n Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române, Ediția a doua, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2007. ISBN 978-973-675-307-7\n Dictionnaire de l`Astronomie, Encyclopaedia Universalis, Albin Michel, ISBN 2-226-10787-8\n P. Humbert, De Mercure à Pluton, planète et satellites, Albin Michel, Sciences d'Aujourd'hui (1941)\n Isaac Asimov, Mercure, la planète rapide, Flammarion, coll. « Bibliothèque de l'univers », 1990 ISBN 2-08-161461-8\n Peter Frances (éditeur en chef), Le ciel et l'univers, ERPI, 2006, 512 p. ISBN 2-7613-1966-4\n John Duncan, L'astronomie, Parragon, 27 mars 2007, 256 p. ISBN 978-1-4054-8914-0\n\nLegături externe \n\n Planeta Mercur este mai mică decât se credea\n Planeta Mercur, total diferită de „suratele” din Sistemul Solar la Jurnalul Național, Adus la 17 iunie 2011. Imaginile de înaltă rezoluție transmise de sonda spațială MESSENGER au arătat pe suprafața lui Mercur foarte multe depresiuni care conțin depozite foarte bogate de sulf, ceea ce sugerează că originea lui Mercur este diferită de cea a planetelor-surori, inclusiv Pământul." } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ai detalii despre Soare?" }, { "from": "assistant", "value": "Soarele este steaua din centrul Sistemului Solar. Este o sferă aproape perfectă din plasmă fierbinte, ținută de gravitație și modelată de un câmp magnetic. Este de departe cea mai importantă sursă de energie pentru viața de pe Pământ. Diametrul său este de aproximativ 1,39 milioane de kilometri (sau este de 109 ori mai mare decât al Terrei), iar masa sa este de aproximativ 330 000 de ori mai mare decât a Terrei. Reprezintă aproximativ 99,86 % din masa totală a Sistemului Solar. Aproximativ trei sferturi din masa Soarelui este formată din hidrogen (&approx;73 %); restul este în mare parte heliu (&approx;25 %), cu cantități mult mai mici de elemente mai grele, inclusiv oxigen, carbon, neon și fier.\n\nSoarele este o stea cu secvență principală de tip G (G2V). Ca atare, este denumită în mod informal și nu complet exact o pitică galbenă (lumina ei este mai aproape de alb decât de galben). S-a format cu aproximativ 4,6 miliarde de ani în urmă din colapsul gravitațional al materiei într-o regiune a unui nor molecular mare. Cea mai mare parte a acestei materii s-a adunat în centru, în timp ce restul s-a aplatizat într-un disc orbitant care a devenit Sistemul Solar. Masa centrală a devenit atât de fierbinte și densă încât în cele din urmă s-a inițiat fuziunea nucleară în nucleul său. Se crede că aproape toate stelele se formează prin acest proces.\n\nÎn prezent, Soarele fuzionează aproximativ 600 de milioane de tone de hidrogen în heliu în fiecare secundă, transformând 4 milioane de tone de materie în energie. Această energie, care poate dura între 10 000 și 170 000 de ani să scape din nucleul său, este sursa luminii și a căldurii Soarelui.\n\nCând fuziunea hidrogenului din nucleu se va diminua până la punctul în care Soarele nu mai este în echilibru hidrostatic, nucleul său va suferi o creștere însemnată a densității și temperaturii în timp ce straturile sale exterioare se extind, transformând în cele din urmă Soarele într-o gigantă roșie. S-a calculat că Soarele va deveni suficient de mare pentru a încorpora orbitele actuale ale lui Mercur și Venus și va face Pământul de nelocuit – dar după aproximativ cinci miliarde de ani. După aceasta, își va revărsa straturile exterioare și va deveni un tip dens de stea în răcire cunoscută sub numele de pitică albă și nu va mai produce energie prin fuziune, dar va continua să strălucească și va elibera căldură din fuziunea sa anterioară.\n\nEfectul enorm al Soarelui pe Pământ a fost recunoscut încă din timpurile preistorice, iar Soarele a fost considerat în unele culturi o zeitate.\n\nCaracteristici generale\nSoarele este o stea cu secvență principală de tip G care cuprinde aproximativ 99,86 % din masa Sistemului Solar. Are o magnitudine absolută de +4,83, și se estimează că este o stea mai strălucitoare decât aproximativ 85 % din stelele din Calea Lactee, majoritatea fiind pitice roșii. Soarele este o stea de populație I sau o stea bogată în elemente grele.\n\nFormarea Soarelui ar fi putut fi declanșată de unde de șoc de la una sau mai multe supernove din apropiere. Acest lucru este sugerat de o abundență mare de elemente grele în Sistemul Solar, cum ar fi aurul și uraniu, în raport cu abundența acestor elemente în stelele de Populație II, sărace în elemente grele. Elementele grele ar putea fi cel mai plauzibil produse prin reacții nucleare Reacția endotermice în timpul unei supernove sau prin transmutarea prin absorbție de neutroni în cadrul unei stele masive de a doua generație.\n\nSoarele este de departe cel mai strălucitor obiect de pe cerul Pământului, cu o magnitudine aparentă de -26,74. Aceasta este de aproximativ 13 miliarde de ori mai strălucitoare decât următoarea stea ca strălucire, Sirius, care are o magnitudine aparentă de -1,46. O unitate astronomică (aproximativ 150 000 000 km) este definită ca distanța medie de la centrului Soarelui până la centrul Pământului, deși distanța variază pe măsură ce Pământul se deplasează de la periheliu în ianuarie la afeliu în iulie. La această distanță medie, lumina călătorește de la orizontul Soarelui la orizontul Pământului în aproximativ 8 minute și 19 secunde, în timp ce lumina din cele mai apropiate puncte ale Soarelui și Pământului durează cu aproximativ două secunde mai puțin. Energia acestei lumini solare susține aproape toată viața de pe Pământ prin fotosinteză, și controlează clima și vremea Terrei.\n\nSoarele nu are o graniță certă, cum au de exemplu planetele telurice, dar în straturile sale exterioare, densitatea gazului scade exponențial pe măsură ce crește distanța de centrul său. Pentru a putea fi măsurat, raza Soarelui este considerată a fi distanța de la centrul său până la marginea fotosferei, suprafața vizibilă aparentă a Soarelui. Prin această măsură, Soarele este o sferă aproape perfectă, cu o aplatizare estimată la aproximativ 9/1000000, ceea ce înseamnă că diametrul său polar diferă de cel ecuatorial cu doar 10 kilometri. Efectul mareic al planetelor este slab și nu afectează în mod semnificativ forma Soarelui. Deoarece Soarele este format dintr-o plasmă care nu este un solid, diversele sale părți se pot roti cu viteze diferite; acest comportament este cunoscut sub numele de rotație diferențială. Într-un cadru de referință definit de stele, perioada de rotație este de aproximativ 25,6 zile la ecuator și 33,5 zile la poli. Cu toate acestea, datorită schimbării constante a punctului de observare a Pământului, pe măsură ce orbitează în jurul Soarelui, rotația aparentă a Soarelui la ecuatorul său este de 28 de zile.\n\nInteriorul Soarelui nu este direct observabil, iar Soarele însuși este opac radiațiilor electromagnetice. Cu toate acestea - la fel cum seismologia folosește undele generate de cutremure pentru a studia structura internă a Pământului - helioseismologia folosește undele de presiune (infrasunete) care trec prin interiorul Soarelui pentru a studia și vizualiza structura internă a stelei. Modelarea computațională este de asemenea folosită ca instrument pentru a testa compatibilitatea modelelor teoretice ale straturilor sale mai profunde cu observațiile.\n\nStructură\n\nNucleu\n\nSe crede că nucleul Soarelui se extinde de la centru până la aproximativ 20–25 % din raza solară. Are o densitate de până la 150 g/cm3 (de aproximativ 150 de ori mai mare decât densitatea apei) și o temperatură de aproximativ 15 milioane de grade Kelvin. În schimb, temperatura suprafeței Soarelui este de aproximativ 5.800 K. Analiza recentă a datelor misiunii SOHO favorizează o viteză de rotație mai rapidă în nucleu decât în zona de radiație de deasupra. De-a lungul vieții Soarelui, energia a fost produsă prin fuziunea nucleară în regiunea de bază printr-o serie de reacții nucleare numite lanțul p-p (proton-proton); acest proces transformă hidrogenul în heliu. Doar 0,8 % din energia generată de Soare provine dintr-o altă secvență de reacții de fuziune numită ciclul CNO, deși se preconizează că această proporție va crește pe măsură ce Soarele va îmbătrâni.\n\nNucleul este singura regiune din Soare care produce o cantitate apreciabilă de energie termică prin fuziune; 99 % din putere este generată în 24 % din raza Soarelui, iar la o distanță de 30 % față de centru, fuziunea s-a oprit aproape în întregime. Restul stelei este încălzit prin căldură transferată din nucleu către exterior.\n\nSoarele emite 384,6 yottawați (3,846 × 1026 W) energie, ceea ce corespunde la 9,192 × 1010 megatone TNT pe secundă. Această energie este echivalentă cu 4,26 milioane tone.\n\nRata de fuziune în nucleu este într-o stare de echilibru: o rată ușor mai mare de fuziune ar determina nucleul să se încălzească mai mult și să se extindă ușor în ciuda presiunii straturilor exterioare, iar acest lucru ar reduce rata de fuziune, corectând perturbarea; iar rată ușor mai mică ar face ca nucleul să se răcească și să se contracte ușor, care ar duce la creșterea ratei de fuziune și revenirea la viteza actuală.\n\nZona radiativă\n\nÎn straturile aflate la mai mult de 25 % din raza solară plecând din centrul Soarelui, practic nu există o transformare nucleară a elementelor și generarea de căldură, ci doar conducerea căldurii din nucleu, motiv pentru care se utilizează termenul înveliș în raport cu aceste straturi. Materia solară este suficient de fierbinte și densă pentru a permite transferul de căldură din centru spre exterior prin radiații termice. \n\nConvecția termică nu are loc în această zonă; deși temperatura din această zonă scade pe măsură ce distanța de nucleu crește (de la aproximativ 7 000 000 K la 2 000 000 K), gradientul de temperatură este mai mic decât gradientul adiabatic plasmatic, nepermițând apariția convecției. Transferul de energie are loc prin interacțiunea radiațiilor de căldură cu particulele care formează plasma; ionii de hidrogen și heliu emit fotoni care parcurg doar o scurtă distanță înainte de a fi reabsorbiți de alți ioni. În zona radială, densitatea scade de 100 de ori, de la 20 g/cm3 la 0,2 g/cm3.\n\nTahoclina\nZona radiativă și zona convectivă sunt separate printr-un strat de tranziție numit tahoclină. Aceasta este o regiune în care mișcarea de rotație generală a Soarelui (rotație diferențială datorită naturii gazoase) și convecție produc un câmp de viteze care forțează plasma să se scurgă printre liniile de forță ale câmpului magnetic local.\nAcestă trecere între cele două regimuri distincte de rotație este destul de bruscă și se produce la baza zonei convective. Estimarea grosimii acestui strat variază între 0,016–0,038 raze solare.\n\nÎn prezent, se consideră ipoteza că un dinam magnetic din acest strat generează câmpul magnetic al Soarelui.\n\nZona convectivă\n\nZona de convecție a Soarelui se extinde de la 0,7 raze solare (500 000 km) până aproape de suprafață. În acest strat, plasma solară nu este suficient de densă sau suficient de caldă pentru a transfera energia termică a interiorului spre exterior prin radiații - cu alte cuvinte, nu este suficient de opacă. În schimb, densitatea plasmei este suficient de mică pentru a permite curenților convectivi să dezvolte și să mute energia Soarelui în exterior spre suprafața sa. Materialul încălzit în tahoclină ridică căldura pe care nu o poate radia către straturile superioare, se extinde, ceea ce-i reduce densitatea și îi permite să crească. Ca urmare, se dezvoltă o mișcare ordonată a masei în celulele termice care transportă cea mai mare parte a căldurii spre exterior, până la fotosferă. Când materia se răcește difuziv și radiat chiar sub suprafața fotosferică, densitatea acesteia crește și se scufundă până la baza zonei de convecție, unde din nou ridică căldură din partea de sus a zonei radiative și ciclul convectiv se repetă. În fotosferă, temperatura scade la 5700 K și densitatea la 0,2 g/m3 (aproximativ 1/6000 densitate de aer la nivelul mării).\n\nColoanele de materie fierbinte care se ridică în zona de convecție formează o urmă pe suprafața Soarelui, oferindu-i un aspect granular numit granulație solară la cea mai mică scară și supergranulație la scări mai mari. \n\nConvecția turbulentă în acest strat exterior a interiorului solar creează o acțiune dinamică „la scară mică” care generează câmpuri magnetice locale cu propriii poli nordici și sudici împrăștiați pe întreaga suprafață a Soarelui. Coloanele de materie fierbinte ale Soarelui sunt celule Bénard și iau forma prismelor hexagonale.\n\nFotosfera\n\nStratul de suprafață al Soarelui, vizibil cu ochiul liber, se numește fotosferă. În acest strat, cei mai mulți fotoni părăsesc Soarele prin atmosfera solară transparentă de deasupra lui și devin radiații solare, lumina solară. Fotosfera are o grosime de zeci până la sute de kilometri, deși acest strat este o mică parte din raza stelei, fenomene importante apar în ea, iar proprietățile materiei pe care o construiește se schimbă semnificativ. În acest strat temperatura scade de la 7610 la 4465 K. Deoarece partea superioară a fotosferei este mai rece decât partea inferioară, imaginea Soarelui apare mai strălucitoare în centru decât pe margine, într-un fenomen cunoscut sub numele de întunecarea marginii. Spectrul luminii solare are aproximativ spectrul unui corp absolut negru care radiază la 5777 K, intersectat cu linii de absorbție atomică din straturile diluate de deasupra fotosferei. \n\nFotosfera are o densitate a particulelor de &approx;1023 m−3 (aproximativ 0,37 % din numărul de particule pe volumul atmosferei Pământului la nivelul mării, adică fotosfera este puțin mai transparentă decât aerul curat de pe Pământ). Acest strat nu este complet ionizat - gradul de ionizare este de aproximativ 3 %, lăsând aproape tot hidrogenul în formă atomică.\n\nÎn timpul studiilor timpurii ale spectrului optic al fotosferei, s-au descoperit câteva linii de absorbție care nu corespundeau nici unui element chimic cunoscut pe Pământ. În 1868, Norman Lockyer a emis ipoteza că aceste linii de absorbție erau cauzate de un element nou pe care l-a numit heliu, după zeul grec al Soarelui, Helios. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, heliul a fost izolat pe Pământ.\n\nAtmosfera\n\nPărțile Soarelui situate în afara fotosferei sunt denumite colectiv atmosfera solară. Există cinci zone principale în afara fotosferei: stratul de temperatură minimă, cromosfera, regiunea de tranziție, coroană și heliosferă. Aceste straturi pot fi observate cu telescoape care operează în întregul spectru electromagnetic de la unde radio, lumină vizibilă, până la razele gamma.\n\nZona cea mai rece a Soarelui este stratul de temperatură minimă care se extinde până la circa 500 km deasupra fotosferei, unde temperatura scade la aproximativ 4100 K. Această parte a Soarelui este suficient de rece pentru a permite existența unor molecule simple, cum ar fi monoxidul de carbon și apa, care pot fi detectate prin spectrele lor de absorbție.\n\nCromosfera, regiunea de tranziție și coroana sunt mult mai fierbinți decât suprafața Soarelui. Motivul nu este bine înțeles, dar dovezile sugerează că undele Alfvén pot avea suficientă energie pentru încălzirea coroanei.\n\nDeasupra stratului de temperatură minimă este un start de aproximativ 2000 km grosime în spectrul căruia domină liniile de emisie și absorbție. Se numește cromosferă din grecescul χρώμα (croma), care înseamnă „culoare”, deoarece cromosfera este vizibilă ca un flash colorat la începutul și la sfârșitul eclipselor solare totale. Temperatura cromosferei crește treptat odată cu altitudinea, până la aproximativ 20 000 K în partea superioară a stratului. În partea superioară a cromosferei, heliul devine parțial ionizat. \n\nDeasupra cromosferei există un strat de tranziție subțire (aproximativ 200 km), în care temperatura crește brusc de la aproximativ 20 000 K în cromosfera superioară la aproape 1 000 000 K. Creșterea temperaturii este facilitată de ionizarea completă a heliului în regiunea de tranziție, ceea ce reduce semnificativ răcirea prin radiație a plasmei. Stratul de tranziție nu are loc la o altitudine strict definită, ci este mai degrabă un fel de „halo” în jurul manifestărilor activității cromosferice, cum ar fi spicule și protuberanțe, și este în continuă mișcare haotică. De pe suprafața Pământului este dificil de observat stratul de tranziție, dar este ușor de observat din spațiu prin instrumente sensibile la ultraviolete extreme. \n\nCoroana este următorul strat al atmosferei Soarelui. Coroana joasă, aproape de suprafața Soarelui, are o densitate a particulelor în jur de 1015 m−3 până la 1016 m−3. Temperatura medie a coroanei și a vântului solar este de aproximativ 1 000 000–2 000 000 K; în cele mai calde regiuni este de 8 000 000–20 000 K. Deși nu există încă o teorie completă care să explice temperatura coroanei, cel puțin o parte din căldura sa este generată de reconectarea magnetică. Coroana este atmosfera extinsă a Soarelui, care are un volum mult mai mare decât volumul conținut în fotosferă. Fluxul de plasmă de pe suprafața exterioară a coroanei, care se propagă aleatoriu și mai departe de Soare în spațiul interplanetar, este numit vânt solar.\n\nHeliosfera - cea mai rarefiată regiune exterioară a atmosferei Soarelui - este plină cu plasma vântului solar. Limita sa internă este definită de zona în care fluxul vântului solar devine mai rapid decât viteza undelor Alfvén, la aproximativ 20 de raze solare (0,1 au). Turbulența și forțele dinamice din heliosferă nu pot afecta forma coroanei solare din interior, deoarece informațiile (deformările) pot circula doar cu viteza undelor Alfvén. Vântul solar călătorește continuu prin heliosferă, formând câmpul magnetic al Soarelui într-o formă spiralată, până când ajunge la heliopauză, la peste 50 au de Soare. În decembrie 2004, sonda Voyager 1 a trecut printr-un front de șoc care se crede că face parte din heliopauză. La sfârșitul anului 2012, Voyager 1 a înregistrat o creștere marcantă a coliziunilor cu raze cosmice și o scădere accentuată a particulelor cu energie mai mică din vântul solar, ceea ce a sugerat că sonda a trecut de heliopauză și a intrat în mediul interstelar.\n\nHeliosfera se extinde cu mult peste planetele Sistemului Solar și orbitele obiectelor centurii Kuiper precum Pluto. Heliopauza stabilește limita influenței Soarelui, dincolo de care se extinde mediul interstelar . Câmpul gravitațional al Soarelui domină asupra unei zone mai mari, menținând norul Oort și extinzându-se cu mult peste limita heliosferei.\n\nActivitate magnetică\n\nSoarele este o stea magnetică activă, are un câmp magnetic puternic și în schimbare, care variază de la an la an și schimbă polaritatea în jurul unui maxim de unsprezece ani. Câmpul magnetic al Soarelui provoacă numeroase efecte, care sunt numite colectiv activitate solară, inclusiv pete pe suprafața Soarelui, erupții solare și variații ale vântului solar. Atât ejecțiile de masă coronală, cât și fluxurile de mare viteză ale vântului solar transportă plasmă și câmp magnetic spre exterior, în Sistemul Solar. Impactul activității solare pe Terra este manifestat, printre altele, în apariția aurorelor la latitudini temperate și înalte, întreruperea comunicațiilor radio și a energiei electrice. Se crede că activitatea solară a jucat un rol important în formarea și evoluția Sistemului Solar.\n\nPetele solare sunt regiuni cu activitate magnetică intensă unde convecția este inhibată de un câmp magnetic puternic, reducând transferul de căldură din interiorul fierbinte la suprafață. Ca urmare, petele solare sunt ușor mai reci decât fotosfera înconjurătoare, astfel încât par întunecate. Numărul de pete vizibile pe Soare nu este constant, se schimbă într-un ciclu de 11 ani, cunoscut sub numele de ciclu solar. La un minim solar obișnuit, petele sunt greu vizibile, uneori deloc, iar cele care apar la latitudini heliografice mari. Pe măsură ce ciclul solar progresează spre maximul său, numărul de pete solare crește iar ele tind să se formeze mai aproape de ecuatorul solar, fenomen cunoscut sub numele de legea lui Spörer. Petele solare apar de obicei în perechi cu polaritate magnetică opusă. Cele mai mari pete solare pot avea zeci de mii de kilometri în diametru.\n\nCiclul solar are un impact mare atât asupra vremii spațiale, cât și asupra climei Pământului, deoarece luminozitatea Soarelui este direct legată de activitatea magnetică. Minimele activității solare par a fi corelate cu temperaturi mai scăzute pe Pământ, iar ciclurile solare deosebit de lungi se corelează cu perioadele mai calde. Se pare că în secolul al XVII-lea ciclul solar s-a oprit complet câțiva ani. În această epocă, cunoscută sub denumirea de Minimul lui Maunder sau Mica eră glaciară, Europa a cunoscut temperaturi excepțional de scăzute. O teorie recentă susține că instabilitățile magnetice din nucleul Soarelui provoacă fluctuații în perioade de 41 000 sau 100 000 de ani. Acestea pot oferi o explicație pentru glaciațiuni ca alternativă la ciclurile Milankovic.\n\nToată materia din Soare este sub formă de gaz și plasmă la temperaturi ridicate. Datorită acestui lucru, Soarele se poate roti mai repede la ecuator (aproximativ 25 de zile) decât la latitudini heliografice mai mari (aproximativ 35 de zile lângă poli). Rotația diferențială a Soarelui determină o răsucire a liniilor câmpului său magnetic, creând bucle ale câmpului magnetic care se ridică de la suprafața Soarelui și provoacă pete solare și protuberanțe. Această mișcare conduce dinamul solar și ciclul de 11 ani al activității solare.\n\nCâmpul magnetic solar se extinde cu mult peste Soarele însuși. Plasma solară de vânt transportă un câmp magnetic în spațiul interplanetar, formând ceea ce se numește câmp magnetic interplanetar. Într-o aproximare cunoscută sub numele de magnetohidrodinamică ideală, particulele de plasmă se mișcă numai de-a lungul liniilor câmpului magnetic. Drept urmare, vântul solar care curge spre exterior întinde în exterior câmpul magnetic interplanetar, forțându-l într-o structură aproximativ radială. Deoarece câmpurile de la nord și de sud ale ecuatorului solar au poli diferiți, cu vectorul de inducție îndreptat spre soare sau invers, în planul ecuatorial al soarelui există un strat limită subțire de-a lungul căruia curge un curent slab. La o distanță mai mare, rotația Soarelui transformă câmpul magnetic și acest strat în forma unei spirale a lui Arhimede, creând o structură numită spirală Parker. Câmpul magnetic interplanetar este mult mai puternic decât componenta dipol a câmpului magnetic solar, care pe suprafața fotosferei are o inducție de 50 până la 400 μT și scade cu inversul cubului distanței de la Soare la aproximativ 0,1 nT pe orbita Pământului. Conform observațiilor sondelor spațiale, câmpul magnetic interplanetar de lângă Pământ are o valoare de 5 nT. Diferența este cauzată de câmpurile magnetice generate de curenții electrici care curg în plasma care înconjoară Soarele.\n\nEtapele evoluției \n\nSoarele este astăzi aproximativ la jumătatea celei mai stabile părți din viața sa. Ea nu s-a schimbat dramatic de peste 4 miliarde de ani, și va rămâne destul de stabilă pentru mai mult de cinci miliarde de ani. Totuși, după ce fuziunea de hidrogen din nucleul său se va opri, Soarele va suferi modificări dramatice, atât intern, cât și extern.\n\nFormare\n\nSe presupune că Soarele s-ar fi format în urmă cu aproximativ 4,6 miliarde de ani ca urmare a prăbușirii unei părți dintr-un nor molecular uriaș format în mare parte din hidrogen și heliu și care a dat naștere probabil la multe alte stele. Această vârstă este estimată folosind modele computerizate de evoluție stelară și prin nucleocosmoincronologie. Rezultatul este în concordanță cu datarea radiometrică a celui mai vechi material din Sistemul Solar, cu o vechime de 4,567 miliarde de ani. \n\nCercetările asupra meteoriților au scos la iveală urme de izotop fiică stabil, derivați din descompunerea izotopilor cu viață scurtă, cum ar fi fier-60 care poate fi format natural numai prin explozia stelelor de scurtă durată. Aceasta indică faptul că una sau mai multe supernove trebuie să fi explodat în apropierea locului unde s-a născut Soarele. O undă de șoc provenită dintr-o supernovă din apropiere ar fi declanșat formarea Soarelui prin comprimarea materiei în cadrul norului molecular și determinând anumite regiuni să se prăbușească sub propria lor gravitație. Principiul conservării momentului cinetic a determinat rotirea mai rapidă a fragmentului de nor care s-a prăbușit. Cea mai mare parte a masei s-a concentrat în centru, formând o protostea, în timp ce restul s-a aplatizat, formând un disc protoplanetar, din care s-au format ulterior planetele și alți sateliți ai Soarelui. Compresia materiei din nucleul protostelei a generat cantități mari de căldură, care s-a mărit pe măsură ce gazul s-a accelerat pe discul înconjurător, până la reacțiile de fuziune din centru. La 10 milioane de ani după ce norul a început să se prăbușească, s-a născut Soarele, o stea cu un diametru de aproximativ 1,33 ori mai mare decât azi și o temperatură de suprafață de 4500 K. Vântul solar intens a îndepărtat resturile nebuloasei solare. După aproximativ 17 milioane de ani, Soarele a atins echilibrul hidrostatic și s-a alăturat stelelor din secvența principală, începând cea mai lungă etapă din evoluția sa.\n\nSecvența principală\n\nSoarele este aproape la jumătatea etapei sale de stea din secvența principală, timp în care reacțiile nucleare de fuziune din nucleul său fuzionează hidrogenul în heliu. În fiecare secundă, peste patru milioane de tone de materie sunt transformate în energie în nucleul Soarelui, producând neutrino și radiații solare. În acest ritm, Soarele a transformat până acum de aproximativ 100 de ori masa Pământului în energie, aproximativ 0,03 % din masa totală a Soarelui. Soarele va petrece în total aproximativ 10 miliarde de ani ca stea din secvența principală. \n\nSecvența principală este cea mai lungă și mai stabilă perioadă din viața Soarelui, dar, această perioadă evoluează. Modificările apar în principal ca răspuns la modificarea concentrației componentelor cauzată de conversia hidrogenului în heliu. Soarele se află în echilibru hidrostatic, în care presiunea internă echilibrează presiunea straturilor exterioare ale stelei. Într-o stea de mărimea Soarelui, în acest stadiu al vieții sale, presiunea este cauzată în principal de particule de plasmă. Materia nucleului se comportă ca un gaz perfect, presiunea depinde de temperatură și de numărul de particule pe unitate de volum. Conversia hidrogenului în heliu cvadruplică numărul de particule din nucleu. Aceasta, la rândul său, crește densitatea nucleului și eliberează energie gravitațională, din care jumătate este emisă la exterior și jumătate crește temperatura nucleului (Teorema virialului). \n\nTemperatura mai ridicată a nucleului și o emisie mai mare de energie fac ca straturile exterioare să se extindă ușor, iar steaua devine mai strălucitoare. Pe plan intern, schimbările din Soare sunt mai semnificative, dar efectele lor nu sunt foarte vizibile din exterior, atât timp cât steaua arde în continuare hidrogenul din nucleu.\n\nSoarele devine treptat mai fierbinte în timpul său în secvența principală, nucleul se micșorează, permițând straturilor exterioare ale Soarelui să se apropie mai mult de centru și să experimenteze o forță gravitațională mai puternică, conform legii pătratului invers. Această forță mai puternică crește presiunea asupra nucleului, care este contrabalansată de o creștere treptată a vitezei la care se produce fuziunea. Acest proces se accelerează pe măsură ce nucleul devine treptat mai dens. Se estimează că Soarele a devenit cu 30 % mai luminos în ultimii 4,5 miliarde de ani. În prezent, crește în luminozitate cu aproximativ 1 % la fiecare 100 de milioane de ani.\n\nDupă epuizarea nucleului de hidrogen\n\nSoarele nu are suficientă masă pentru a exploda ca supernovă. În schimb, va ieși din secvența principală în aproximativ 5 miliarde de ani și va începe să se transforme într-o gigantă roșie. Ca gigantă roșie, Soarele va crește atât de mare încât va cuprinde Mercur, Venus și, probabil, Pământul.\n\nChiar înainte de a deveni o gigantă roșie, luminozitatea Soarelui se va dubla aproape, iar Pământul va primi la fel de multă lumină solară cât primește astăzi Venus. Odată ce nucleul de hidrogen va fi epuizat în 5,4 miliarde de ani, Soarele se va extinde într-o fază subgiantă și se va dubla lent în dimensiuni în aproximativ jumătate de miliard de ani. Se va extinde apoi mai rapid în aproximativ o jumătate de miliard de ani până va fi de peste două sute de ori mai mare decât astăzi și de câteva mii de ori mai luminos. Apoi va începe faza de gigantă roșie în care Soarele va sta în jur de un miliard de ani și va pierde aproximativ o treime din masa sa.\n\nCompoziție chimică\n\nSoarele este compus în principal din două elementele chimice: hidrogen și heliu; acestea reprezintă 74,9 % și 23,8 % din masa Soarelui. Toate elementele mai grele, numite metale în astronomie, reprezintă 1,33 % din masă: oxigen (aproximativ 1 % din masă), carbon (0,3 %), neon (0,2 %) și fier (0,2 %).\n\nCompoziția chimică originală a Soarelui a fost moștenită din mediul interstelar din care s-a format. Inițial ar fi conținut aproximativ 71,1 % hidrogen, 27,4 % heliu și 1,5 % elemente mai grele. Hidrogenul și cea mai mare parte a heliului din Soare ar fi fost produse de nucleosinteza Big Bang în primele 20 de minute ale Universului, iar elementele mai grele au fost produse de nucleosinteza stelară în generații de stele care și-au completat evoluția stelară și au răspândit materia în mediul interstelar înainte de formarea Soarelui.\n\nDe la formarea Soarelui, procesul principal de fuziune a implicat fuziunea hidrogenului în heliu. În ultimii 4,6 miliarde de ani, cantitatea de heliu s-a schimbat treptat. În interiorul nucleului, proporția de heliu a crescut de la aproximativ 24 % la aproximativ 60 % din cauza fuziunii, iar o parte din heliu și elementele grele s-au așezat din fotosferă spre centrul Soarelui din cauza gravitației. În actuala fotosferă fracția de heliu este redusă, iar metalicitatea este de doar 84 % din ceea ce a fost în faza protostelară (înainte de a începe fuziunea nucleară în nucleu). În viitor, heliul va continua să se acumuleze în nucleu, iar în aproximativ 5 miliarde de ani această acumulare treptată va determina Soarele să părăsească secvența principală și să devină o gigantă roșie.\n\nCompoziția chimică a fotosferei este considerată în mod normal reprezentativă pentru compoziția Sistemului Solar primordial. Conținutul elementelor grele solare este măsurat prin spectroscopia fotosferei Soarelui și comparat cu compoziția meteoriților, care nu au fost niciodată încălziți până la punctul lor de topire. Se crede că acești meteoriți păstrează compoziția Soarelui protostelar și, prin urmare, nu sunt afectați de scufundarea elementelor mai grele. \n\nÎn anii 1970, multe cercetări s-au concentrat pe abundența elementelor din grupul de fier din Soare. Deși s-au făcut cercetări semnificative, până în 1978 a fost dificil să se determine abundența unor elemente din grupul fierului (de exemplu cobalt și mangan) prin spectrografie din cauza structurilor lor hiperfine. În 1978, a fost determinat conținutul de atomi ionizați individual din elementele grupului de fier.\n\nMișcare și amplasare\n\nSoarele se află aproape de marginea interioară a Brațului Orion a Căii Lactee, în cadrul Norului Interstelar Local sau a Centurii Gould, la o distanță de 7,5–8,5 kpc (25 000–28 000 de ani- lumină) de Centrul Galactic. Soarele este inclus în Bula Locală, un spațiu cu gaz fierbinte diluat, creat probabil de rămășița supernovei Geminga, sau multiplele supernove din subgrupul B1 al grupului Pleiadelor. Distanța dintre brațul local și următorul braț, Brațul Perseu, este de aproximativ 6500 de ani-lumină. Soarele, și deci Sistemul Solar, se găsește în ceea ce oamenii de știință numesc zonă locuibilă galactică.\n\nApexul solar este direcția pe care Soarele se deplasează în raport cu alte stele din apropiere. Această mișcare este spre un punct din constelația Hercule, lângă steaua Vega.\n\nÎntr-o distanță de 32,6 ani-lumină de Soare există 315 stele cunoscute în 227 sisteme, inclusiv 163 stele singure. Se estimează că încă 130 de sisteme din acest interval nu au fost încă identificate. Într-o distanță de până la 81,5 ani-lumină pot exista până la 7500 de stele, dintre care aproximativ 2600 sunt cunoscute. Numărul de obiecte substelare din volumul respectiv este de așteptat să fie comparabil cu numărul de stele. Din cele 50 de sisteme stelare cele mai apropiate în interiorul unui interval de 17 ani-lumină de Pământ (cel mai apropiat fiind pitica roșie Proxima Centauri la aproximativ 4,2 ani-lumină), Soarele se clasează pe locul patru după masa sa.\n\nOrbita în Calea Lactee \nSoarele orbitează centrul Căii Lactee și se deplasează în prezent în direcția constelației Lebăda. Un model simplu al mișcării unei stele în galaxie are coordonatele galactice , și ca:\n\nunde , și sunt vitezele respective în raport cu standardul local de repaus, și sunt constante Oort, este viteza unghiulară a rotației galactice pentru standardul local de repaus, este „frecvența epiciclică”, iar ν este frecvența de oscilație verticală. Pentru Soare, valorile actuale ale , și sunt estimate ca km/s, iar estimările pentru celelalte constante  = 15,5 km/s/kpc,  = −12,2 km/s/kpc, κ = 37 km/s/kpc, și ν=74 km/s/kpc. Luăm și ca fiind zero și estimat a fi 17 parseci. Acest model implică faptul că Soarele circulă în jurul unui punct care se învârte în jurul galaxiei. Perioada de circulație a Soarelui în jurul punctului este , care, folosind echivalența cu care un parsec este egală cu 1 km/s de 0,978 milioane de ani, ajunge la 166 milioane de ani, mai scurt decât timpul necesar pentru a merge în jurul galaxiei. În coordonatele () Soarele descrie o elipsă în jurul punctului, a cărei lungime în direcția este\n\nși a cărui lățime în direcția este \n\nRaportul dintre lungimea și lățimea acestei elipse, același pentru toate stelele din vecinătatea noastră, este Punctul în mișcare este în prezent la\n\nOscilația în direcția ia Soarele\n\ndeasupra planului galactic și aceeași distanță sub el, cu o perioadă de sau 83 de milioane de ani, aproximativ 2,7 ori pe orbită. Deși este de 222 milioane de ani, valoarea lui în punctul în care circulă Soarele se află\n\ncare corespunde cu 235 de milioane de ani și acesta este timpul necesar pentru a orbita o dată galaxia. Alte stele cu aceeași valoare a au nevoie de aceeași perioadă de timp pentru a ocoli galaxia ca Soarele și astfel să rămână în aceeași vecinătate generală ca Soarele.\n\nOrbita Soarelui în jurul Căii Lactee este probabil aproximativ eliptică, cu adăugarea de perturbații din brațele spiralate ale galaxiei și distribuția de masă neuniformă în Calea Lactee. S-a susținut că trecerea Soarelui prin brațele în spirală cu densitate mai mare coincide adesea cu extincțiile în masă pe Pământ, probabil din cauza evenimentelor de impact crescute. Turul complet al Centrului galactic (anul galactic) durează aproximativ 225-250 milioane de ani, astfel încât se crede că până în prezent Soarele a finalizat 20-25 de orbite. Viteza orbitală a Sistemului Solar în jurul centrului Căii Lactee este de aproximativ 251 km/s. Cu această viteză, Sistemul Solar are nevoie de aproximativ 1190 de ani pentru a parcurge o distanță de 1 an lumină sau 7 zile pentru a călători 1 AU.\n\nCalea Lactee se deplasează în raport cu radiația cosmică de fond (CMB) în direcția constelației Hidra cu o viteză de 550 km/s, iar viteza rezultată a Soarelui în raport cu CMB este de aproximativ 370 km/s în direcția Cupei sau a Leului.\n\nMișcarea în Sistemul Solar\n\nMișcarea Soarelui față de centrul de masă al Sistemului Solar este foarte complexă datorită perturbațiilor planetare. Când Jupiter și Saturn (cele două planete cu cea mai mare masă) sunt de aceeași parte a Soarelui, centrul de greutate al Sistemului Solar este dincolo de suprafața Soarelui; atunci când sunt pe laturi opuse ale stelei și alte planete sunt pe orbitele lor, baricentrul poate fi foarte aproape de centrul Soarelui. La fiecare 179 de ani (de nouă ori perioada sinodică a lui Jupiter și Saturn), modelul se repetă mai mult sau mai puțin, dar rotit cu aproximativ 24°.\n\nProbleme teoretice\n\nÎncălzirea coroanei\n\nSuprafața vizibilă a Soarelui (fotosfera) are o temperatură de aproximativ 6000 K, în timp ce temperatura coroanei ajunge la 1 000 000–2 000 000 K. Temperatura ridicată a coronei arată că este încălzită cu altceva decât conducerea directă a căldurii din fotosferă.\n\nSe crede că energia necesară pentru încălzirea coroanei este asigurată de mișcarea turbulentă din zona de convecție de sub fotosferă și au fost propuse două mecanisme principale pentru a explica încălzirea coronală. Primul este încălzirea prin unde, în care undele sonore, gravitaționale sau magnetohidrodinamice sunt produse de turbulența din zona de convecție. Aceste unde se deplasează și se disipă în coroană, eliberând energie în gaz sub formă de căldură. Al doilea mecanism este încălzirea printr-un câmp magnetic: energia magnetică este acumulată continuu prin mișcarea fotosferei și eliberată prin reconectare magnetică sub formă de raze solare mari și o mulțime de evenimente similare, dar mai mici.\n\nÎn prezent nu este clar dacă undele sunt un mecanism eficient de încălzire. Toate undele, cu excepția undelor Alfvén, s-au dovedit a se disipa sau a se refracta înainte de a ajunge la coroană. În plus, undele Alfvén nu se disipează cu ușurință în coroană. Prin urmare, cercetarea actuală s-a orientat către mecanisme de încălzire prin arderi cu intensitate bruscă.\n\nProblema Soarelui slab timpuriu\n\nModelele teoretice ale dezvoltării Soarelui sugerează că acum 3,8 până la 2,5 miliarde de ani, în timpul eonului Arhaic, Soarele avea o luminozitate de doar aproximativ 75 % din cea din prezent. O astfel de stea slabă nu ar fi fost capabilă să susțină apa lichidă pe suprafața Pământului și, astfel, viața nu ar fi trebuit să se dezvolte. Cu toate acestea, registrul geologic demonstrează că Pământul a rămas la o temperatură destul de constantă de-a lungul istoriei sale și că tânărul Pământ a fost ceva mai cald decât în prezent. O teorie în rândul oamenilor de știință este că atmosfera tânărului Pământ conținea cantități mult mai mari de gaze cu efect de seră (cum ar fi dioxidul de carbon, metanul) decât astăzi, care au prins suficientă căldură pentru a compensa cantitatea mai mică de energia solară care ajungea pe planetă.\n\nCu toate acestea, examinarea sedimentelor din Arhaic pare incompatibilă cu ipoteza unor concentrații mari de seră. În schimb, intervalul de temperatură moderat poate fi explicat printr-un albedo de suprafață mai scăzut. Acest lucru ar fi dus la o absorbție crescută a energiei solare, compensând astfel puterea redusă de energie solară.\n\nIstoricul observațiilor\nEfectul enorm al Soarelui pe Pământ a fost recunoscut încă din timpurile preistorice, iar Soarele a fost considerat în unele culturi ca o zeitate.\n\nÎn Antichitate\n\nSoarele a fost un obiect de venerație în multe culturi de-a lungul istoriei umane. În cea mai de bază înțelegere, Soarele este un disc luminos pe cer, a cărui prezență deasupra orizontului creează zi și a cărui lipsă provoacă noapte. În multe culturi preistorice și antice, Soarele era considerat un zeu sau un fenomen supranatural. Cultul Soarelui a fost centrul vieții religioase a mai multor civilizații, cum ar fi Egiptul antic, Imperiul Inca din America de Sud și aztecii a ceea ce este astăzi Mexic. În unele religii, cum ar fi hinduismul, Soarele este încă considerat un zeu. În preistorie, oamenii au creat numeroase monumente pentru a observa fenomene legate de Soare; de exemplu, megaliții au fost folosiți pentru a marca cu precizie solstițiile de vară sau de iarnă (astfel de megaliți se găsesc în Nabta Playa, Egipt; Mnajdra, Malta și Stonehenge, Anglia); Newgrange, un munte construit de oameni preistorici în Irlanda, a fost conceput pentru a identifica cu exactitate ziua solstițiului de iarnă; piramida lui El Castillo la Chichén Itzá din Mexico a fost construită astfel încât, în timpul echinocțiului de primăvară și toamnă, umbrele de pe pereții piramidei să ia forma unor șerpi înfiorători. \n\nVechii egipteni l-au înfățișat pe zeul Ra ca fiind condus prin cer într-o barcă solară, însoțit de zei mai mici, iar la greci, zeul Helios, personificarea Soarelui, era purtat de un car tras de cai de foc. Din timpul domniei împăratului roman Elagabalus, ziua de naștere a Soarelui a fost sărbătorită ca Sol Invictus (literalmente „Soare neînvins”), la scurt timp după solstițiul de iarnă, care ar fi putut fi un antecedent al Crăciunului. În fiecare an, Soarele părea că se mișcă pe fundalul stelelor fixe de-a lungul eclipticii, prin semnele zodiacului; din acest motiv, astronomii greci au recunoscut că aceasta este una dintre cele șapte planete (greacă πλανήτες, planetes, înseamnă „rătăcitor”); denumirea zilelor săptămânilor după cele șapte planete datează din epoca romană.\n\nDezvoltarea înțelegerii științifice\n\nLa începutul primului mileniu î.Hr., astronomii babilonieni au observat că mișcarea Soarelui de-a lungul eclipticii nu este uniformă, deși nu știau de ce; astăzi se știe că acest lucru se datorează mișcării Pământului într-o orbită eliptică în jurul Soarelui, Pământul mișcându-se mai repede atunci când este mai aproape de Soare la periheliu și mai lent când este mai departe, la afeliu.\n\nUnul dintre primii oameni care a oferit o explicație științifică sau filosofică pentru Soare a fost filosoful grec Anaxagoras. El l-a considerat o bilă gigantică de metal arzător, chiar mai mare decât țara Peloponnesului și că Luna reflecta lumina Soarelui. Întrucât acest lucru era în mod clar contrar descrierii religioase a Soarelui drept carul zeului Helios, el ar fi fost închis pentru predicarea ereziei și condamnat la exil sau la moarte, deși ulterior a fost eliberat datorită intervenției lui Pericle. Eratostene a estimat distanța dintre Pământ și Soare în secolul al III-lea î.Hr. drept „stadii numeroase 400 și 80000”, a cărui traducere este ambiguă, implicând fie 4.080.000 de stadii (755.000 km), fie 804.000.000 de stadii (148 la 153 milioane de kilometri); ultima valoare fiind aproximativ corectă. În secolul I d.Hr., Ptolemeu a estimat distanța ca fiind de 1.210 ori mai mare decât raza Pământului, aproximativ 7,71 milioane de kilometri.\n\nTeoria conform căreia Soarele este centrul în jurul căruia orbitează planetele a fost propusă pentru prima dată de grecul Aristarh din Samos în secolul al III-lea î.Hr., iar ulterior a fost adoptat de Seleucus din Seleucia (vezi Heliocentrism). Această viziune a fost dezvoltată într-un model matematic mai detaliat al unui sistem heliocentric din secolul al XVI-lea de către Nicolaus Copernicus.\n\nObservațiile petelor solare au fost înregistrate în timpul dinastiei Han (206 î.Hr. - 220 d.Hr.) de către astronomii chinezi, care au păstrat înregistrări ale acestor observații timp de secole. Averroes a oferit și o descriere a petelor solare în secolul al XII-lea. Inventarea telescopului la începutul secolului al XVII-lea a permis observarea detaliată a petelor solare de către Thomas Harriot, Galileo Galilei și alți astronomi. Galileo a emis ipoteza că petele solare se găseau pe suprafața Soarelui și nu erau obiecte mici care treceau între Pământ și Soare.\n\nÎn Evul Mediu, astronomia s-a dezvoltat în țările musulmane. Al-Battani a descoperit că direcția apogeului Soarelui se schimbă. (În termeni moderni heliocentrici, acest lucru este cauzat de o mișcare treptată a afeliului orbitei Pământului). Ibn Yunus a observat mai mult de 10.000 de măsurători pentru poziția Soarelui timp de mai mulți ani folosind un astrolab mare.\n\nDintr-o observație a tranzitului planetei Venus în 1032, astronomul și polimatul persan Ibn Sina (Avicenna) a ajuns la concluzia că Venus este mai aproape de Pământ decât de Soare. În 1672, Giovanni Cassini și Jean Richer au determinat distanța față de Marte și au putut astfel să calculeze distanța până la Soare.\n\nÎn 1666, Isaac Newton a observat lumina Soarelui folosind o prismă și a arătat că este alcătuită din mai multe culori. În 1800, William Herschel a descoperit infraroșu - radiații în afara părții roșii a spectrului luminii solare. În secolul al XIX-lea, s-au înregistrat progrese mari în studiile spectroscopice ale Soarelui; Joseph von Fraunhofer a înregistrat peste 600 de linii de absorbție în spectrul solar; cele mai puternice sunt încă numite linii Fraunhofer. În primii ani ai erei științifice moderne, sursa de energie a Soarelui a fost un mare mister. Lord Kelvin a sugerat că Soarele este un corp lichid care se răcește treptat, care radiază căldura internă. Kelvin și Hermann von Helmholtz au propus un mecanism de contractare gravitațională pentru a explica producția de energie, dar estimarea de vârstă rezultată a Soarelui a fost de doar 20 de milioane de ani, prea scurtă pentru durata de cel puțin 300 de milioane de ani sugerată de unele descoperiri geologice ale acelor timpuri. În 1890, Joseph Lockyer, care a descoperit heliu în spectrul solar, a propus o ipoteză meteoritică pentru formarea și evoluția Soarelui.\n\nPână în 1904 nu a fost oferită o soluție documentată. Ernest Rutherford a sugerat că puterea radiației solare poate fi susținută de surse interne de căldură și a sugerat degradarea radioactivă ca sursă. Un indiciu esențial cu privire la sursa de energie solară a fost adus de lucrările lui Albert Einstein, care a arătat echivalența masei și a energiei în relația . În 1920, Sir Arthur Eddington a emis ipoteza că presiunile și temperaturile din nucleul Soarelui ar putea produce o reacție de fuziune nucleară care conectează protonii de hidrogen în nucleele de heliu, ceea ce duce la eliberarea de energie asociată cu un deficit de masă al nucleului de heliu. Preponderența hidrogenului în Soare a fost confirmată în 1925 de Cecilia Payne folosind teoria ionizării dezvoltată de Meghnad Saha. Conceptul teoretic al fuziunii a fost dezvoltat în anii 1930 de astrofizicienii Subrahmanyan Chandrasekhar și Hans Bethe. Hans Bethe a calculat detaliile celor două reacții nucleare producătoare de energie care alimentează Soarele. În 1957, a fost publicată o lucrare colectivă intitulată „Sinteza elementelor în stele” (autori: Margaret Burbidge, Geoffrey Burbidge, William Fowler și Fred Hoyle), care a demonstrat convingător că majoritatea elementelor din Univers au fost formate în procese de fuziune în stele, unele precum Soarele.\n\nMisiunile spațiului solar \n\nPrimii sateliți destinați observării Soarelui au fost sondele americane ale Programului Pioneer: Pioneer 6, 7, 8 și 9 care au fost lansate între 1959 și 1968. Aceste sonde au orbitat Soarele de la o distanță similară cu cea a Pământului și au făcut primele măsurători detaliate ale vântului solar și ale câmpului magnetic solar. Pioneer 9 a funcționat o perioadă deosebit de lungă, transmitând date până în mai 1983. În anii ’70, două nave spațiale Helios și Apollo Telescope Mount a lui Skylab au furnizat oamenilor de știință date semnificative noi despre vântul solar și coroana solară. Sondele Helios 1 și 2, care au fost rodul cooperării americano-germane, au studiat vântul solar de pe orbita al cărui periheion se încadra pe orbita lui Mercur. Stația spațială Skylab, lansată de NASA în 1973, a inclus un modul de observare solar numit Apollo Telescope Mount care a fost operat de astronauți rezidenți în stație. Skylab a oferit informații despre stratul de tranziție al atmosferei solare și a înregistrat emisiile ultraviolete din coroana solară. Printre descoperiri s-au inclus primele observații ale ejectărilor de masă coronală și ale găurilor coronale, care sunt cunoscute în prezent ca fiind strâns legate de vântul solar.\n\nÎn 1980, NASA a lansat misiunea Solar Maximum. Acest satelit a fost proiectat pentru a observa raze gamma, raze X și raze UV în erupțiile solare din timpul activității solare ridicate. La doar câteva luni de la începutul misiunii, o eroare a electronicelor a determinat satelitul să intre în regim de așteptare și nu a funcționat în următorii trei ani. În 1984, naveta Challenger a interceptat satelitul și l-a reparat, după care satelitul a revenit pe orbita Pământului. Solar Maximum Mission a finalizat aproximativ 240.000 de fotografii ale coroanei înainte de a intra în atmosfera Terrei în iunie 1989.\n\nLansat în 1991, satelitul japonez Yohkoh („Rază de soare”) a observat sclipiri solare la lungimile de undă ale razelor X. Datele misiunii au permis oamenilor de știință să identifice mai multe tipuri diferite de sclipiri și să demonstreze că coroana este mult mai dinamică decât se credea anterior. Yohkoh a observat un întreg ciclu solar, dar a intrat în regim de așteptare când o eclipsă inelară din 2001 l-a determinat să piardă controlul asupra poziției Soarelui. Satelitul a fost distrus prin reintrarea în atmosferă în 2005. \n\nUna dintre cele mai importante misiuni solare până în prezent a fost Observatorul Solar și Heliosferic, construit în comun de Agenția Spațială Europeană și NASA și lansat la 2 decembrie 1995. Planificat inițial să îndeplinească o misiune de doi ani, aceasta a fost extinsă până în 2012 și apoi până în 2016. Sonda a fost plasată în Punctul Lagrange L1 între Pământ și Soare și a monitorizat constant Soarele la mai multe lungimi de undă. Pe lângă observarea directă a Soarelui, a dus și la descoperirea a unui număr mare de comete, în principal comete mici care au fost distruse când au trecut pe lângă Soare. Observatorul SOHO s-a dovedit a fi atât de util încât în februarie 2010 Observatorul Dinamicii Solare (SDO) a fost trimis să continue misiunea. \n\nToate aceste sonde au observat Soarele din planul ecliptic, care permite observații detaliate doar în regiunea ecuatorială. Sonda spațială Ulysses a fost lansată în 1990 pentru a studia regiunile polare ale Soarelui. Mai întâi a călătorit la Jupiter, astfel încât asistența gravitațională a planetei să-i permită ieșirea cu mult deasupra planului eclipticii. În mod neașteptat, sonda a fost la locul și timpul potrivit pentru a observa coliziunea Cometei Shoemaker-Levy 9 cu Jupiter în 1994. Când Ulysses se afla pe orbita planificată, a început să observe vântul solar și forța câmpului magnetic la latitudini heliografice mari, descoperind că vântul solar din latitudini înalte călătorește cu aproximativ 750 km/s, mai lent decât se aștepta și că undele magnetice mari emise din latitudinile heliografice mari împrăștie razele cosmice galactice.\n\nConținutul de elemente din fotosferă este bine cunoscut datorită studiilor spectroscopice, dar compoziția din interiorul Soarelui este cunoscută mult mai puțin. O misiune de retur cu mostre de vânt solar, Genesis, a fost proiectată pentru a permite astronomilor să măsoare direct compoziția materialului solar. Genesis s-a întors pe Pământ în 2004, dar parașuta sondei nu s-a deschis în timpul zborului prin atmosferă și landerul s-a prăbușit. În ciuda deteriorărilor grave, unele probe au fost recuperate din capsula spartă și sunt analizate.\n\nMisiunea STEREO (Solar Terrestrial Relations Observatory) a fost lansată în octombrie 2006. Două sonde spațiale identice au fost lansate pe orbite, unde o sondă se află înaintea Terrei, iar cealaltă o urmărește, în spatele Terrei. Aceasta permite imagini stereoscopice ale Soarelui și fenomenelor solare, cum ar fi ejecțiile de masă din coroană. \n\nSonda spațială Parker a fost lansată în 2018 și urmează să efectueze observații în interiorul coroanei solare pentru a explica mecanismele de încălzire a coroanei și accelerarea vântului solar. Se va apropia de Soare la o distanță minimă de 2,3 milioane de kilometri în 2025. În februarie 2020, ESA în cooperare cu NASA au lansat sonda Solar Orbiter pentru a investiga modul în care Soarele creează și controlează comportamentul heliosferei. Misiunea este planificată să dureze 7 ani. Organizația indiană de cercetare spațială a programat lansarea unui satelit de 100 kg, denumit Aditya-L1 pentru sfârșitul anului 2022. Principalul instrument va fi un coronagraf pentru studierea dinamicii coroanei solare.\n\nObservații și efecte\n\nLumina Soarelui poate provoca durere atunci când o privești cu ochiul liber; dacă se face pentru o perioadă scurtă de timp și cu ochii pe jumătate închiși, nu este periculos pentru ochii normali. Privirea directă a Soarelui provoacă orbire parțială temporară. În timpul acestei acțiuni, aproximativ 4 miliwati de lumină lovesc retina, încălzind-o ușor, ceea ce poate provoca deteriorarea ochilor. Expunerea la ultraviolete determină îngălbenirea treptată a lentilelor oculare de-a lungul anilor și contribuie la formarea cataractei, dar aceasta depinde de expunerea generală la radiațiile solare UV și nu dacă privim direct la Soare. Vizionarea de lungă durată a Soarelui direct cu ochiul liber poate provoca leziuni provocate de radiații solare la nivelul retinei după aproximativ 100 de secunde, în special în condițiile în care lumina UV de la Soare este intensă și bine focalizată. Efectele sunt mai puternice dacă soarele este aproape de zenit sau observat la altitudini mari; de asemenea, ochii tineri și implanturile de lentile (în special din generațiile mai vechi) nu filtrează lumina ultravioletă la fel de eficient ca ochii îmbătrâniți în mod natural.\n\nVizualizarea Soarelui prin instrumente optice care concentrează lumina, cum ar fi binoclul fără un filtru adecvat care blochează radiațiile UV și întunecă semnificativ lumina Soarelui, poate duce la deteriorarea permanentă a retinei. Pentru observație, utilizați filtre special concepute. Unele filtre improvizate care permit trecerea razelor ultraviolete sau infraroșii pot deteriora ochiul la niveluri de luminozitate ridicate. Binoclul fără filtre poate furniza energie de sute de ori mai mult decât atunci când privești direct Soarele, și poate provoca daune imediate. Chiar și o scurtă privire a Soarelui, la prânz, printr-un telescop fără filtru, poate provoca leziuni permanente ale ochilor.\n\nEclipsele solare parțiale sunt periculoase pentru observatori, pentru că pupila ochiului nu este adaptată la contrastul vizual neobișnuit de mare: pupila se dilată sau se îngustează în funcție de cantitatea totală de lumină din câmpul vizual, nu de luminozitatea celui mai strălucitor obiect. În timpul eclipselor parțiale, cea mai mare parte a luminii solare este blocată de Luna care trece în fața Soarelui, dar părțile expuse ale fotosferei au aceeași luminozitate ca în timpul unei zile normale. Atunci când cantitatea totală de lumină este redusă, pupila se extinde de la &approx;2 mm la &approx;6 mm, iar fiecare celulă retiniană expusă la lumina soarelui primește de până la zece ori mai multă lumină decât atunci când privește Soarele care nu este eclipsat. Pericolul este insidios pentru observatorii neexperimentați și pentru copii, deoarece nu există percepția durerii: nu este imediat evident că vederea cuiva este distrusă.\n\nÎn timpul răsăritului și apusului, lumina solară este atenuată, iar Soarele este uneori suficient de slab pentru a fi privit confortabil cu ochiul liber sau în siguranță cu utilizarea instrumentelor optice (cu condiția să nu existe riscul de luminozitate bruscă, de exemplu, printr-o pauză între nori). Ceața, praful din atmosferă și umiditatea ridicată contribuie la atenuarea luminii.\n\nLa scurt timp după apusul Soarelui sau înainte de răsărit, poate apărea un fenomen optic rar, cunoscut sub denumirea de rază verde. Flashul este cauzat de lumina Soarelui care vine chiar sub orizont, fiind curbată (de obicei prin inversarea temperaturii) către observator. Lumina de lungimi de undă mai scurte (violet, albastru, verde) este curbată mai mult decât cea a lungimilor de undă mai lungi (galben, portocaliu, roșu), dar lumina violetă și albastră este mai difuză, lăsând lumină care este percepută drept verde.\n\nLumina ultravioletă de la Soare are proprietăți antiseptice și poate fi folosită pentru igienizarea uneltelor și a apei. De asemenea, provoacă arsuri solare și are alte efecte biologice, cum ar fi producerea de vitamina D și bronzarea solară. Este cauza principală a cancerului de piele. Lumina ultravioletă este puternic atenuată de stratul de ozon al atmosferei Pământului, astfel încât cantitatea de UV variază foarte mult cu latitudinea și a fost parțial responsabilă pentru multe adaptări biologice, inclusiv variații ale culorii pielii umane în diferite regiuni ale Pământului.\n\nNote explicative\n\nNote\n\nVezi și\n\nLegături externe \n\n Nasa SOHO (Solar and Heliospheric Observatory) satellite\n National Solar Observatory\n Astronomy Cast: The Sun\n A collection of spectacular images of the Sun from various institutions (The Boston Globe)\n Satellite observations of solar luminosity \n Sun|Trek, an educational website about the Sun\n The Swedish 1-meter Solar Telescope, SST\n An animated explanation of the structure of the Sun (Universitatea din Glamorgan)\n Animation – The Future of the Sun\n Solar Conveyor Belt Speeds Up – NASA – imagini\n NASA 5-year timelapse video of the Sun\n Sun in Ultra High Definition NASA 11 ianuarie 2015\n\n \nStele\nStele pitice\nStele de tip spectral GV\nDiscuri circumstelare" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți spune pe larg despre Sistemul solar?" }, { "from": "assistant", "value": "Sistemul solar (scris și Sistemul Solar) este format din Soare împreună cu sistemul său planetar (care cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor naturali) și alte obiecte non-stelare.\n\nÎn afară de cele opt planete, oamenii de știință au emis ipoteza existenței unei alte planete, denumită provizoriu A noua planetă. Această ipotetică planetă gigantă s-ar afla la marginea Sistemului Solar. Existența planetei ar explica configurarea orbitală neobișnuită a unui grup de obiecte transneptuniene (OTN). La 20 ianuarie 2016, cercetătorii Konstantin Batygin și Michael E. Brown de la Institutul de Tehnologie din California au anunțat că există dovezi suplimentare indirecte privind existența unei a noua planete dincolo de orbita planetei Neptun. Aceasta ar orbita în jurul Soarelui între 10.000 și 20.000 de ani. Conform studiului publicat în Astronomical Journal, „Planeta Nouă” ar avea o masă de aproximativ 10 ori mai mare decât Terra și s-ar afla la minim 200 UA.\n\nSistemul este situat într-unul dintre brațele exterioare ale galaxiei Calea Lactee (mai precis în Brațul Orion), galaxie care are cca. 200 de miliarde de stele.\n\nEl s-a format acum 4,6 miliarde de ani, ca urmare a colapsului gravitațional al unui gigant nor molecular. Cel mai masiv obiect este steaua centrală - Soarele, al doilea obiect ca masă fiind planeta Jupiter. Cele patru planete interioare mici, Mercur, Venus, Pământul și Marte, numite planete terestre / planete telurice, sunt compuse în principal din roci și metal. Cele patru planete exterioare, numite giganți gazoși, sunt mult mai masive decât cele telurice. Cele mai mari două planete, Jupiter și Saturn, sunt compuse în principal din hidrogen și heliu; cele două planete mai îndepărtate, Uranus și Neptun, sunt compuse în mare parte din substanțe cu o temperatură de topire relativ ridicată (comparativ cu hidrogenul și heliu), numite ghețuri, cum ar fi apa, amoniacul și metanul. Ele sunt denumite „giganți de gheață” (termen distinct de cel de „gigant gazos”). Toate planetele au orbite aproape circulare dispuse într-un disc aproape plat numit plan ecliptic.\n\nSistemul solar prezintă câteva regiuni unde se află diferite obiecte mici. Centura de asteroizi, situată între Marte și Jupiter, este similară din punct de vedere al compoziției cu planetele terestre, deoarece o mare parte dintre obiecte sunt compuse din rocă și metal. Dincolo de orbita lui Neptun se află centura Kuiper și discul împrăștiat; multe dintre obiectele transneptuniene sunt în mare parte compuse din ghețuri. Printre aceste obiecte, de la câteva zeci până la mai mult de zece mii de obiecte pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de propria gravitație. Astfel de obiecte sunt denumite planete pitice. Planetele pitice identificate până în prezent includ asteroidul Ceres și obiectele transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea și Makemake. În plus, în aceste două regiuni se află diferite alte corpuri mici, cum ar fi comete, centauri și materie interplanetară. Șase planete, cel puțin trei planete pitice și multe alte corpuri mici au sateliți naturali care se rotesc în jurul lor. Fiecare planetă exterioară este înconjurată de inele planetare alcătuite din praf și alte obiecte mici.\n\nVântul solar (un flux de plasmă de la Soare) creează în mediul interstelar o bulă cunoscută ca heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. La limita sa exterioară se află Norul lui Oort, care reprezintă doar un câmp de resturi rămase după crearea planetelor, fiind considerat a fi sursa pentru cometele cu perioadă lungă. El se întinde până la o distanță aproximativ de o mie de ori mai mare decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea vântului solar este egală cu presiunea opusă a vântului interstelar.\n\nDescoperire și explorare \n\nTimp de câteva mii de ani umanitatea, cu puține excepții, nu a recunoscut existența sistemului solar. Oamenii credeau că Pământul se află în centrul Universului și este cu totul diferit de celelalte obiecte divine și eterice care se mișcă pe cer. Deși filozoful grec Aristarh din Samos a speculat despre reorganizarea heliocentrică a cosmosului, Nicolaus Copernicus a fost primul astronom care a dezvoltat un sistem matematic heliocentric predictiv. Succesorii săi din secolul al XVII-lea (Galileo Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton) au avut o înțelegere a fizicii care i-a condus la admiterea graduală a ideii că Pământul se rotește de fapt în jurul Soarelui și că celelalte planete sunt guvernate de aceleași legi ale fizicii care guvernează și Pământul. În plus, inventarea telescopului a condus la descoperirea unor planete și sateliți noi. În timpurile mai recente, îmbunătățiri ale telescoapelor și folosirea navelor spațiale fără echipaj au deschis drumul studierii fenomenelor geologice din sistemul solar (studiul munților și craterelor de impact) și a fenomenelor meteorologice sezoniere de pe unele planete (cum ar fi norii, furtunile de nisip și calotele de gheață).\n\nStructură și compoziție \n\nComponentul principal al sistemului solar este Soarele, o stea de tip G2 din secvența principală ce conține 99,86 % din masa cunoscută a sistemului și îl domină din punct de vedere gravitațional. Cele mai mari patru corpuri ce orbitează în jurul Soarelui, giganții gazoși, constituie circa 99 % din masa rămasă, Jupiter și Saturn deținând împreună mai mult de 90 %.\n\nMajoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp ce orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu ecliptica destul de mari. Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în aceeași direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de ceasornic, privit de deasupra polului nordic solar). Există excepții, cum ar fi cometa Halley.\n\nStructura generală a regiunilor cartografiate ale sistemului solar constă din: steaua centrală – Soarele, patru planete interioare relativ mici înconjurate de o centură de asteroizi din rocă și, alți patru giganți de gaz – înconjurați la rândul lor de centura Kuiper și alte obiecte înghețate. Sistemul Solar interior include primele patru planete terestre și centura de asteroizi. Sistemul solar exterior se află dincolo de centura de asteroizi, incluzând cei patru giganți gazoși (cunoscuți și ca planete joviene). După descoperirea centurii Kuiper, zonele mărginașe ale sistemului solar sunt considerate a fi o regiune distinctă, aflată dincolo de orbita planetei Neptun.\n\nMajoritatea planetelor din sistemul solar posedă un sistem secundar propriu, fiind orbitate de obiecte planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care două sunt mai mari decât planeta Mercur) sau, în cazul giganților gazoși, de către inele planetare (benzi subțiri de particule mici care gravitează în jurul planetei la unison). Majoritatea celor mai mari sateliți naturali se află în rotație sincronă cu perioada lor de revoluție, una dintre fețele lor fiind totdeauna îndreptată către planeta orbitată.\n\nLegile lui Kepler cu privire la mișcarea planetară descriu orbitele obiectelor din jurul Soarelui. Urmând legile lui Kepler, fiecare dintre aceste obiecte se mișcă de-a lungul unei elipse, într-unul dintre focarele acesteia aflându-se Soarele. Obiectele mai apropiate de Soare (cu o semiaxă majoră mai mică) se deplasează mai repede, fiind influențate mai puternic de către gravitația Soarelui. Pe o orbită eliptică, distanța unui corp față de Soare variază de-a lungul perioadei sale de revoluție (denumită „an”). Cel mai apropiat punct față de Soare de pe orbita unui obiect este numit periheliu, în timp ce punctul cel mai îndepărtat se numește afeliu. Orbitele planetelor sunt aproape circulare, dar multe comete, asteroizi și obiecte din cadrul centurii Kuiper au orbite foarte eliptice. Pozițiile corpurilor în sistemul solar pot fi prezise folosindu-se modele numerice.\n\nDeși Soarele domină sistemul prin masa sa, el măsoară doar 2 % din momentul cinetic, datorat rotației diferențiale din interiorul Soarelui gazos. Planetele, dominate de Jupiter, măsoară cea mai mare parte din restul momentului cinetic datorat combinației dintre masele, orbitele și distanțele lor față de Soare, cometele având cel mai probabil și ele o contribuție semnificativă la total.\n\nDatorită distanțelor vaste implicate, multe reprezentări ale sistemului solar arată orbitele la aceeași depărtare. În realitate cu cât o planetă sau o centură este mai departe de Soare, cu atât distanța dintre ea și orbita precedentă este mai mare, existând totuși și unele excepții. De exemplu, Venus se află la aproximativ 0,33 unități astronomice (UA) mai departe de Soare decât Mercur, în timp ce Saturn se află la 4,3 UA depărtare de Jupiter, iar Neptun la 10,5 UA de Uranus. Au fost făcute încercări pentru a determina relația dintre aceste distanțe orbitale (de exemplu, legea Titius–Bode), dar nu a fost acceptată nicio teorie de acest fel.\n\nSoarele – ce cuprinde aproape toată materia din sistemul solar – este compus în proporție de aproximativ 98 % din hidrogen și heliu. Jupiter și Saturn, care cuprind aproape întreaga materie rămasă, au în compoziția atmosferei circa 98 % din aceleași elemente. Există un gradient al compoziției în sistemul solar, determinat de căldura și presiunea de radiație a luminii care provin de la Soare; obiectele care sunt mai apropiate de Soare, sunt mult mai afectate de căldură și presiunea luminii, fiind compuse din elemente cu temperaturi de topire ridicate. Obiectele care sunt mai depărtate de Soare sunt compuse în mare parte din materiale cu temperaturi de topire mai mici. Granița din sistemul solar, dincolo de care aceste substanțe volatile se pot condensa este cunoscută sub numele de linia de îngheț și se află la aproximativ 5 UA de la Soare.\n\nObiectele din sistemul solar interior sunt compuse în mare parte din roci, materiale ce conțin compuși cu puncte de topire ridicate cum sunt silicații, fierul sau nichelul, care au rămas în stare solidă în aproape toate condițiile din nebuloasa protoplanetară. Jupiter și Saturn sunt compuși în mare parte din gaze, materiale cu puncte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori mare, cum ar fi hidrogenul molecular, heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în fază gazoasă în nebuloasa inițială. Ghețurile, ca apa înghețată, metanul, amoniacul, hidrogenul sulfurat și dioxidul de carbon, au puncte de topire de până la câteva sute de grade Kelvin, în timp ce stările lor depind de presiunea și temperatura ambiante. Ele pot fi găsite sub formă de gheață, lichide sau gaze, în diferite locuri din sistemul solar, în timp ce în nebuloasa inițială ele erau fie în stare solidă, fie în stare gazoasă. Substanțe înghețate se găsesc în compoziția majorității sateliților planetelor gigante, precum și în cea a planetelor Uranus și Neptun (așa-numiții giganți de gheață) și în numeroase obiecte mici care se află dincolo de orbita lui Neptun. Împreună, gazele și ghețurile sunt cunoscute și ca volatile.\n\nUn număr de modele ale sistemului solar de pe Pământ au încercat să redea la scară relativă obiectele sistemului solar, dar în mediul antropic. Unele astfel de modele sunt mecanice - cunoscute și ca planetarii - în timp ce altele se pot extinde de-a lungul mai multor orașe sau regiuni. Cel mai mare model la scară, Sistemul Solar Suedez, folosește arena Ericsson Globe de 110 metri amplasată în Stockholm drept Soare și, respectând scara, un Jupiter de 7,5 metri la Aeroportul Internațional Arlanda, de la 40 km depărtare, în timp ce cel mai depărtat obiect, Sedna, este o sferă de 10 cm din Luleå, de la 912 km depărtare.\n\nGeneză și evoluție \n\nSistemul solar s-a format acum 4,568 miliarde de ani, în urma colapsului gravitațional al unei regiuni din cadrul unui vast nor molecular. Acest nor inițial avea un diametru de mai mulți ani-lumină și a dat naștere, probabil, mai multor stele. La fel ca și majoritatea norilor moleculari, acesta era constituit, în principal, din hidrogen, mai puțin heliu și cantități mici de elemente mai grele formate în generațiile anterioare de stele. Când regiunea care avea să devină sistemul solar, denumită și nebuloasă pre-solară, a suferit un colaps, conservarea momentului cinetic a determinat-o să se rotească mai repede. Centrul, unde s-a concentrat cea mai mare parte a masei, a devenit din ce în ce mai fierbinte în raport cu discul din jur. Nebuloasa în contracție, rotindu-se tot mai repede, a început să se aplatizeze și a luat forma unui disc protoplanetar cu un diametru de aproximativ 200 UA, având o protostea fierbinte și densă în centru. Protoplanetele formate în urma acreției din acest disc de praf și gaz interacționau gravitațional, formând - prin contopire - corpuri din ce în ce mai mari. Sute de protoplanete au putut exista în sistemul solar timpuriu, dar acestea fie au fuzionat, fie au fost distruse, formând planete și planete pitice, iar resturile devenind obiecte minore.\n\nDin cauza punctului lor de fierbere foarte mare, numai metalele și silicații au putut rezista în sistemul solar interior fierbinte, aproape de Soare, iar acestea au format planetele de rocă Mercur, Venus, Terra și Marte. Deoarece elementele metalice constituiau doar o fracțiune foarte mică din nebuloasa solară, planetele terestre nu au putut deveni foarte mari. Giganții gazoși (Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) s-au format mai departe de Soare, dincolo de linia de îngheț: punctul dintre orbita lui Marte și a lui Jupiter începând de la care materia este suficient de rece pentru a permite compușilor volatili să rămână solizi. Ghețurile care formau aceste planete au fost mai numeroase decât metalele și silicații, care formau planetele terestre interioare, permițându-le să devină destul de masive pentru a capta atmosfere mari de hidrogen și heliu, elementele cele mai ușoare și mai abundente. Resturile care nu au devenit planete s-au concentrat în regiuni ca centura de asteroizi, centura Kuiper și norul lui Oort. Modelul de la Nisa este o explicație a creării acestor regiuni, precum și a modului în care planetele exterioare s-au putut forma în poziții diferite și au migrat, ajungând să aibă orbitele lor actuale prin diverse interacțiuni gravitaționale.\n\nDupă 50 de milioane de ani, presiunea și densitatea hidrogenului din centrul protostelei au devenit suficient de mari pentru ca să înceapă fuziunea termonucleară. Temperatura, viteza de reacție, presiunea, precum și densitatea au crescut până când a fost atins echilibrul hidrostatic: presiunea termică a egalat forța gravitațională. În acel moment, Soarele a devenit o stea din secvența principală de stele. Vântul solar a creat heliosfera și a măturat gazul și praful rămase din discul protoplanetar în spațiul interstelar, punând capăt procesului de formare a planetelor.\n\nSistemul solar va rămâne aproximativ așa cum îl știm astăzi până când hidrogenul din nucleul Soarelui va fi complet transformat în heliu, eveniment ce va avea loc peste 5,4 miliarde de ani. Acest lucru va pune sfârșit perioadei principale de viață a Soarelui. În acel moment, nucleul Soarelui va suferi un colaps, iar energia produsă va fi mult mai mare decât în prezent. Straturile exterioare ale Soarelui se vor extinde, diametrul ajungând de circa 260 de ori mai mare decât în momentul actual și Soarele va deveni o gigantă roșie. Din cauza faptului că suprafața sa va crește foarte mult, ea va fi considerabil mai rece decât va fi fost în perioada principală a vieții lui (cu maximum 2600 K). În urma măririi Soarelui, Mercur și Venus se vor vaporiza iar planeta Pământ va deveni nelocuibilă, zona locuibilă mutându-se la orbita lui Marte. În cele din urmă, nucleul nu va mai fi suficient de fierbinte pentru fuziunea heliului; Soarele va arde heliul pentru o fracțiune a timpului în care a ars hidrogenul din nucleu. Soarele nu este destul de masiv pentru a începe fuziunea elementelor mai grele, și reacțiile nucleare din nucleu vor scădea. Straturile sale exterioare vor fi ejectate în spațiu, lăsând în urmă o pitică albă, un obiect extraordinar de dens, având jumătate din masa inițială a Soarelui (de mărimea Pământului). Atunci când Soarele va deveni o pitică albă, radiația emisă va fi destul de puternică pentru a epuiza atmosferele planetelor Jupiter, Saturn și Uranus. Straturile exterioare ejectate vor forma ceea ce este cunoscut sub numele de nebuloasă planetară, împrăștiind în mediul interstelar unele din materialele din care s-a format Soarele, dar și elemente mai grele, cum ar fi carbonul, create în Soare.\n\nSoarele \n\nSoarele este steaua sistemului solar și de departe cel mai important component al acestuia. Masa sa mare (egală cu 332.900 de mase terestre) produce în nucleul său temperaturi și densități suficient de ridicate ca să susțină fuziunea nucleară, care eliberează o cantitate enormă de energie, din care cea mai mare parte radiază în restul sistemului sub formă de radiații electromagnetice, cu vârful situat în spectrul de 400-700 nm al luminii vizibile.\n\nSoarele este clasificat ca fiind o pitică galbenă de tipul G2, dar acest nume poate induce în eroare, din moment ce comparativ cu majoritatea stelelor din galaxia noastră, Soarele este mai mare și mai luminos. Stelele sunt clasificate cu ajutorul diagramei Hertzsprung–Russell, o diagramă care reprezintă grafic luminozitatea stelelor împreună cu temperatura de la suprafața lor. În general, stelele mai fierbinți sunt mai luminoase. Stelele care satisfac această relație sunt denumite stele din secvența principală, iar Soarele se află chiar în mijlocul acestei secvențe. Totuși, stelele mai luminoase și mai fierbinți decât Soarele sunt rare, în timp ce stelele cu mult mai fade și mai reci, cunoscute și ca pitice roșii, sunt comune, reprezentând 85 % din totalul stelelor din galaxie.\n\nUnele dovezi sugerează că poziția Soarelui în secvența principală poate înseamnă că acesta se află la mijlocul ciclului de viață al unei stele, pentru că nu și-a consumat încă rezerva de hidrogen folosit pentru fuziunea nucleară. Soarele devine tot mai luminos; mai devreme în evoluția sa, luminozitatea era doar 70 % din cea actuală.\n\nSoarele face parte din populația I de stele; a luat naștere în faza târzie a evoluției universului și astfel conține mai multe elemente mai grele decât hidrogenul și heliul (numite „metale”, în context astronomic) decât stelele mai vechi ce fac parte din populația a II-a. Elementele chimice mai grele decât hidrogenul și heliul s-au format în nucleele stelelor vechi care au explodat, așadar prima generație de stele a trebuit să dispară pentru ca universul să se poată îmbogăți cu aceste elemente. Stelele mai vechi conțin mai puține metale, în timp ce stelele născute mai târziu conțin mai multe. Se crede că acest conținut mai bogat în metale a fost crucial pentru ca Soarele să dezvolte un sistem planetar, deoarece planetele se formează prin acreția „metalelor”.\n\nMediul interplanetar \n\nÎmpreună cu lumina, Soarele radiază un flux continuu de particule încărcate (plasmă) cunoscute ca vânt solar. Acest flux de particule se răspândește spre exterior, cu o viteză de aproximativ 1,5 milioane de kilometri pe oră, creând o atmosferă fragilă (heliosfera) care pătrunde în sistemul solar până la cel puțin 100 UA (vezi heliopauză). Această materie extrem de rarefiată este cunoscută sub numele de mediu interplanetar. Activitatea de pe suprafața Soarelui, cum ar fi erupțiile solare și ejecția masei coronale, perturbă heliosfera, generând vremea cosmică și cauzând furtuni geomagnetice. Cea mai mare structură din cadrul heliosferei este stratul de curent heliosferic, în formă de spirală, creat de acțiunea câmpului magnetic rotativ al Soarelui asupra mediului interplanetar.\n\nCâmpul magnetic al Pământului împiedică atmosfera sa de a fi deposedată de vântul solar. Venus și Marte nu au câmp magnetic și ca rezultat, vântul solar face ca atmosferele lor să se împrăștie treptat în spațiu. Ejecțiile masei coronale și alte fenomene similare aruncă în spațiu un câmp magnetic și cantități imense de materie de pe suprafața Soarelui. Interacțiunea acestui câmp magnetic și a materialelor cu câmpul magnetic al Pământului provoacă apariția de particule încărcate în atmosfera superioară a Pământului, unde interacțiunea lor creează aurorele observabile în apropierea polilor magnetici.\n\nRadiațiile cosmice provin din afara sistemului solar. Heliosfera și câmpurile magnetice planetare (pentru planetele care le au) apără parțial sistemul solar de particulele interstelare cu înaltă energie care formează razele cosmice. Densitatea razelor cosmice în mediul interstelar și puterea câmpului magnetic al Soarelui se schimbă în perioade lungi de timp, astfel încât nivelul de penetrare a radiațiilor cosmice în sistemul solar variază, deși este necunoscut cât de mult.\n\nMediul interplanetar conține cel puțin două regiuni în formă de disc alcătuite din praf cosmic. Prima, norul de praf zodiacal, se află în sistemul solar interior și cauzează lumina zodiacală. Probabil ea s-a format în urma coliziunilor din centura de asteroizi provocate de interacțiunea cu planetele. Cea de-a doua se întinde de la aproximativ 10 UA până la aproximativ 40 UA și a fost creată, probabil, de coliziuni similare din cadrul centurii Kuiper.\n\nSistemul solar interior \nSistemul solar interior este numele tradițional pentru regiunea care cuprinde planetele terestre și asteroizii. Obiectele din această regiune sunt compuse în mare parte din silicați și metale, fiind relativ aproape de Soare; raza întregii regiuni este mai mică decât distanța dintre orbitele lui Jupiter și Saturn.\n\nPlanete interioare \n\nCele patru planete interioare sau telurice / terestre au o compoziție densă, de roci, cu puțini sau chiar fără sateliți și fără sisteme de inele. Ele sunt compuse în mare parte din minerale refractare, cum ar fi silicații, care formează scoarțele și mantalele planetelor, și metale ca fierul și nichelul, care formează nucleele planetare. Trei din cele patru planete interioare (Venus, Terra și Marte) au o atmosferă destul de densă pentru a genera vremea; toate au cratere de impact și caracteristici tectonice de suprafață, cum ar fi rifturi și vulcani. Termenul de „planetă interioară” nu trebuie confundat cu termenul de „planetă inferioară”, care desemnează planetele mai apropiate de Soare decât Pământul (adică Mercur și Venus).\n\nMercur \n Mercur (0,4 UA de la Soare) este cea mai apropiată planetă de Soare și cea mai mică planetă din Sistemul Solar (0,055 mase terestre). Mercur nu are niciun satelit natural, iar singurele caracteristici geologice cunoscute, în afara craterelor de impact, sunt crestăturile din scoarță, care cel mai probabil se datorează unei perioade timpurii de contracție din trecutul său. Atmosfera planetei Mercur este aproape neobservabilă și este formată din atomi desprinși de pe suprafața sa de către vântul solar. Apariția nucleului său de fier relativ mare și mantaua subțire nu au fost încă suficient explicate. Ipotezele includ faptul că straturile exterioare au fost dezagregate în urma impactului cu un obiect gigantic și că acreția completă a fost împiedicată de energia Soarelui tânăr.\n\nVenus \n Planeta Venus (0,7 UA de la Soare) este asemănătoare ca mărime cu Pământul (0,815 mase terestre) și, la fel ca și Terra, are o manta subțire de silicat deasupra unui nucleu de fier, o atmosferă substanțială și indicii ale unei activități geologice interne. Totuși, planeta este mult mai uscată decât Pământul iar atmosfera sa este de nouăzeci de ori mai densă. Venus nu are niciun satelit natural. Este cea mai fierbinte planetă, temperaturile de la suprafață depășind 400 °C, cel mai probabil din cauza cantității de gaze cu efect de seră din atmosferă. Nu a fost detectată nici o dovadă definitivă a unei activități geologice la momentul actual pe Venus, dar planeta nu are un câmp magnetic care să prevină epuizarea atmosferei sale substanțiale, ceea ce sugerează că aceasta este încontinuu alimentată de către erupțiile vulcanice.\n\nPământ \n Pământul (de asemenea și Terra; 1 UA de la Soare) este cea mai mare și cea mai densă planetă interioară, singura despre care se cunoaște la momentul actual că este geologic activă și singurul loc din Sistemul Solar unde se cunoaște că există viață. Hidrosfera sa lichidă este unică printre planetele terestre, iar Terra este singura planetă unde au fost observate plăci tectonice. Atmosfera Pământului diferă radical față de cea a altor planete, fiind schimbată de prezența vieții și conținând aproximativ 21 % de oxigen liber. Planeta Pământ are doar un satelit natural, Luna, care este singurul satelit mare al unei planete telurice din Sistemul Solar.\n\nMarte \n Marte (1,52 UA de la Soare) este mai mic decât Terra și Venus (are 0,107 mase terestre). Planeta posedă o atmosferă formată în mare parte din dioxid de carbon, cu o presiune la suprafață de 6,1 milibari (aproximativ 0,6 % din presiunea atmosferică de la suprafața Pământului). Suprafața sa, brăzdată de vulcani vaști ca Olympus Mons și rifturi cum ar fi Valles Marineris, reprezintă o dovadă a activităților geologice care au persistat până relativ recent, cu două milioane de ani în urmă. Culoarea sa roșiatică provine de la oxizii de fier (rugină) din sol. Marte are doi sateliți naturali foarte mici (Deimos și Phobos) despre care se crede că au fost asteroizi capturați de gravitația planetei.\n\nCentura de asteroizi \n\nAsteroizii sunt obiecte mici din Sistemul Solar, compuse în mare parte din roci refractare și minerale metalice, la care se mai adăugă gheața.\n\nCentura de asteroizi se află între planetele Marte și Jupiter, la o distanță cuprinsă între 2,3 și 3,3 UA de la Soare. Se crede ea e alcătuită din resturile rămase în urma formării Sistemului Solar, care nu au reușit să se unească din cauza interferenței gravitaționale a lui Jupiter.\n\nMărimea asteroizilor variază de la câteva sute de kilometri până la mărimi microscopice. Toți asteroizii, cu excepția celui mai mare, Ceres, sunt clasificați ca obiecte mici ale Sistemului Solar.\n\nCentura de asteroizi conține zeci de mii, posibil milioane, de obiecte ce au un diametru mai mare de un kilometru. Cu toate acestea, masa totală a centurii de asteroizi măsoară în jur de o miime din masa terestră. În centura de asteroizi, obiectele sunt foarte rarefiate; navele spațiale au trecut cu ușurință prin aceasta fără niciun incident. Asteroizii cu diametre între 10 și 10−4 metri sunt denumiți meteoroizi.\n\nCeres \nCeres (2,77 UA de la Soare) este cel mai mare asteroid, o protoplanetă și o planetă pitică. Are un diametru puțin mai mic de 1000 km și o masă destul de mare pentru ca propria gravitație să-i confere o formă sferică. Când a fost descoperită în secolul al XIX-lea, Ceres a fost considerată o planetă, dar a fost reclasificată ca asteroid în anii 1850, când observațiile mai ample au dezvăluit existența altor asteroizi asemănători. În anul 2006 a fost clasificată ca planetă pitică.\n\nGrupuri de asteroizi \nAsteroizii din centura de asteroizi sunt divizați în grupuri de asteroizi și familii de asteroizi, în funcție de caracteristicile orbitale pe care le au. Sateliții asteroidali sunt asteroizii care orbitează în jurul unor asteroizi mai mari. Ei nu sunt distinși atât de clar ca și sateliții planetari, câteodată fiind la fel de mari ca și asteroidul în jurul căruia gravitează. Centura de asteroizi conține de asemenea și comete de centură principală, care se poate să fi fost sursa de apă a Pământului.\n\nTroienii lui Jupiter sunt localizați în punctele Lagrange L4 sau L5 ale lui Jupiter (regiuni stabile din punct de vedere gravitațional care precedă sau urmează planeta pe orbita sa); termenul de troian este folosit de asemenea pentru a desemna corpuri mici din orice punct Lagrange al unei planete sau unui satelit. Asteroizii din familia Hilda sunt într-o rezonanță de 2:3 cu planeta Jupiter; aceasta înseamnă că ei orbitează în jurul Soarelui de trei ori la fiecare două orbitări ale lui Jupiter.\n\nÎn Sistemul Solar interior există de asemenea asteroizi hoinari, mulți dintre ei traversând orbitele planetelor interioare.\n\nSistemul solar exterior \nRegiunea exterioară a sistemului solar este locul unde se află giganții gazoși și sateliții lor. Multe comete cu perioadă scurtă, inclusiv centaurii, orbitează de asemenea în această regiune. Din cauza distanței foarte mari de la Soare, obiectele solide din sistemul solar exterior conțin o proporție mai mare de substanțe volatile cum ar fi apa, amoniacul și metanul, decât planetele de roci din sistemul solar interior, deoarece temperaturile mai reci permit menținerea acestor compuși în stare solidă.\n\nPlanetele exterioare \n\nCele patru planete exterioare sau giganții gazoși (uneori numite planete joviene), dețin împreună 99 % din masa care orbitează în jurul Soarelui. Jupiter și Saturn au, fiecare, o masă de zeci de ori mai mare decât cea a Pământului și sunt formate preponderent din hidrogen și heliu; Uranus și Neptun sunt mai puțin masive (având sub 20 de mase terestre) și sunt compuși mai mult din ghețuri. Din această cauză, mulți astronomi cred că ei fac parte dintr-o categorie aparte, „giganții de gheață”. Toți cei patru giganți gazoși au inele, deși doar sistemul de inele al lui Saturn este ușor de observat de pe Pământ. Termenul de planetă exterioară nu trebuie confundat cu cel de planetă superioară, care desemnează planete din afara orbitei Pământului și include, astfel, atât planetele exterioare cât și pe Marte.\n\nJupiter \n Jupiter (5,2 UA), cu o masă de 318 ori mai mare ca cea a Pământului, este de 2,5 mai masiv decât toate celelalte planete din sistemul solar laolaltă. El este compus în mare parte din hidrogen și heliu. Căldura sa internă destul de mare creează un număr de caracteristici semi-permanente ale atmosferei sale, cum ar fi benzile de nori și Marea Pată Roșie.\n Jupiter are 67 de sateliți cunoscuți. Cei mai mari patru sateliți, Ganymede, Callisto, Io și Europa prezintă similarități cu planetele terestre, cum ar fi vulcanismul și încălzirea internă. Ganymede, cel mai mare satelit din sistemul solar, este mai mare decât planeta Mercur.\n\nSaturn \n Saturn (9,5 UA), care se distinge prin sistemul său de inele ușor de observat de pe Pământ, este asemănător cu Jupiter din punctul de vedere al compoziției atmosferice și al magnetosferei. Deși Saturn are 60 % ​​din volumul lui Jupiter, el are mai puțin de o treime din masa acestuia (95 de mese terestre), fiind cea mai puțin densă planetă din sistemul solar. Inelele lui Saturn sunt alcătuite din particule mici de rocă și gheață.\n Saturn are 62 de sateliți confirmați; doi dintre ei, Titan și Enceladus, poartă semne de activitate geologică, deși aceștia sunt în mare parte alcătuiți din gheață (criovulcani). Titan, al doilea satelit ca mărime din sistemul solar, este mai mare decât Mercur și singurul satelit din sistemul solar care posedă o atmosferă substanțială.\n\nUranus \n Uranus (19,6 UA), de 14 ori mai masiv ca Pământul, are masa cea mai mică dintre toate planetele exterioare. Este singura planetă care orbitează în jurul Soarelui înclinată „pe o parte”; înclinația axei de rotație este de peste nouăzeci de grade față de normala la ecliptică. Planeta are un nucleu mult mai rece decât ceilalți giganți gazoși și cantitatea de căldură radiată în spațiu este foarte mică.\n Uranus are 27 de sateliți cunoscuți, cei mai mari fiind Titania, Oberon, Umbriel, Ariel și Miranda.\n\nNeptun \n Neptun (30 UA), deși este puțin mai mic decât Uranus, este mult mai masiv (aproximativ 17 mase terestre) și prin urmare, mult mai dens. El radiază mai multă căldură internă, dar nu la fel de multă ca Jupiter sau Saturn.\n Neptun are 13 sateliți cunoscuți. Cel mai mare, Triton, este geologic activ, având probabil gheizere de azot lichid. Triton este singurul satelit mare cu o orbită retrogradă. Neptun este însoțit pe orbita sa de o mulțime de planete minore, numite troienii lui Neptun, care au o rezonanță orbitală de 1:1 cu el.\n\nCentauri \n\nCentaurii sunt obiecte de gheață asemănătoare cometelor, cu o semiaxă mare mai mare decât cea al lui Jupiter (5,5 UA) și mai mică decât cea a lui Neptun (30 UA). Cel mai mare centaur cunoscut, 10199 Chariklo, are un diametru de aproximativ 250 km. Primul centaur descoperit, 2060 Chiron, a fost, de asemenea, clasificat drept cometă (95P) deoarece acesta dezvoltă o coadă ca și cometele, atunci când se apropie de Soare.\n\nComete \n\nCometele sunt obiecte mici din sistemul solar, de obicei cu dimensiuni de doar câțiva kilometri, compuse în mare parte din gheață volatilă. Au orbite puternic excentrice și în general periheliul lor se află între orbitele planetelor interioare iar afeliul, la mare distanță dincolo de planeta pitică Pluto. Când o cometă intră în sistemul solar interior, apropierea sa de Soare cauzează sublimarea și ionizarea suprafeței sale înghețate, creându-se astfel o coamă, urmată de o coadă lungă de gaz și praf care este adesea vizibilă cu ochiul liber.\n\nCometele de perioadă scurtă au perioada orbitală mai scurtă de două sute de ani, iar cele de perioadă lungă au perioade orbitale de ordinul miilor de ani. Se crede că cometele de perioadă scurtă își au originea în centura Kuiper, în timp ce cele de perioadă lungă (cum ar fi Hale–Bopp), în norul lui Oort. Multe grupuri de comete, ca Kreutz Sungrazers, s-au format prin fragmentarea unei comete-părinte. Unele comete cu orbite hiperbolice pot să provină din afara sistemului solar, dar determinarea precisă a orbitelor lor este dificilă. Cometele bătrâne, care și-au consumat mare parte a materialului volatil datorită încălzirii solare, sunt categorisite de obicei ca asteroizi.\n\nRegiunea transneptuniană \nZona de dincolo de Neptun sau „regiunea transneptuniană” este în mare parte neexplorată. Ea conține o mulțime de lumi mici (cea mai mare având un diametru de doar o cincime din cel al Pământului și o masă mult mai mică decât cea a Lunii), compuse în principal din roci și gheață. Această regiune este uneori cunoscută sub numele de „sistemul solar exterior”, deși alții folosesc acest termen pentru a desemna regiunea de dincolo de centura de asteroizi. În literatura astronomică internațională, corpurile cerești situate în regiunea transneptuniană sunt abreviate, de obicei, ca TNO (Trans-Neptunian Object).\n\nCentura Kuiper \n\nCentura Kuiper este un inel mare, plin cu resturi, similar cu centura de asteroizi, în el fiind în principal obiecte care sunt compuse în primul rând din gheață. Aceasta se întinde între 30 și 50 UA de la Soare. Deși se consideră că conține zeci de planete pitice, ea este compusă în principal din corpuri mici ale sistemului solar. Multe dintre obiectele mai mari din centura Kuiper, ca Quaoar, Varuna și Orcus, pot fi recunoscute ca planete pitice dacă vor fi date suplimentare despre ele. Se estimează că acolo sunt peste 100.000 de obiecte cu un diametru mai mare de 50 km, dar masa totală a centurii Kuiper se consideră a fi doar o zecime sau chiar o sutime din masa Pământului. Multe obiecte din centura Kuiper au mai mulți sateliți, iar cele mai multe au orbite care le duc în afara planului ecliptic.\n\nCentura Kuiper poate fi împărțită în centura clasică și rezonantă. Obiectele rezonante au o orbită legată de cea a lui Neptun (de exemplu, orbitează în jurul Soarelui de două ori pentru fiecare trei orbitări ale lui Neptun, sau o dată la fiecare două). Prima rezonanță are loc în orbita lui Neptun. Centura clasică constă în obiecte care nu au rezonanță cu Neptun, și se întinde de la aproximativ 39,4 UA până la 47,7 UA. Obiectele din centura clasică Kuiper se clasifică ca cubewano, după ce a fost descoperit primul obiect de acest fel, , și până acum au o orbită asemănătoare cu orbita lor inițială care avea o excentricitate mică.\n\nPluto și Charon \n\nPlaneta pitică Pluto (distanța medie de la Soare: aprox. 39 UA) este cel mai mare obiect cunoscut din centura Kuiper. Când a fost descoperit în 1930, era considerat a noua planetă; această clasificare s-a schimbat în 2006, când s-a adoptat o definție formală mai riguroasă a unei planete. Pluto are o orbită relativ excentrică, înclinată la 17 grade față de planul eclipticei, iar distanța sa față de Soare variază între 29,7 UA la periheliu (situat în interiorul orbitei lui Neptun) și 49,5 UA la afeliu.\n\nCharon, cel mai mare satelit al lui Pluto, este câteodată descris ca alcătuind un sistem binar cu Pluto, deoarece cele două corpuri orbitează în jurul unui baricentru gravitațional comun situat deasupra suprafețelor lor (aceasta înseamnă că ele par a se „orbita reciproc”). În afară de Charon, sunt cunoscuți alți patru sateliți mai mici care orbitează în jurul planetei Pluto, și anume: P5, Nix, P4, și Hydra.\n\nPluto are un raport de rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun, aceasta însemnând că Pluto efectuează două revoluții complete în jurul Soarelui la fiecare trei revoluții complete ale lui Neptun. Obiectele din centura Kuiper care posedă aceeași rezonanță orbitală sunt cunoscute ca obiecte obiecte plutino.\n\nMakemake și Haumea \nPlaneta pitică Makemake (distanța medie de la Soare: 45,79 UA), deși este mai mică decât Pluto, este cel mai mare obiect cunoscut din centura Kuiper clasică (adică el nu prezintă un raport confirmat de rezonanță orbitală cu Neptun). Makemake este cel mai luminos obiect din centura Kuiper după Pluto. A fost denumită și desemnată ca planetă pitică în 2008. Orbita sa este mult mai înclinată decât cea a lui Pluto, la 29°.\n\nHaumea (distanța medie de la Soare: 43,13 UA) are o orbită similară cu cea a lui Makemake, cu excepția faptului că prezintă o rezonanță orbitală de 7:12 cu Neptun. Este de aproape aceeași mărime ca și Makemake și are doi sateliți naturali. O rotație rapidă, cu o perioadă de 3,9 ore, îi conferă o formă alungită și aplatizată. A fost denumită și desemnată ca planetă pitică în 2008.\n\nDiscul împrăștiat \n\nDiscul împrăștiat, ce se suprapune peste centura lui Kuiper dar se extinde mult în afara acesteia, este posibila sursă a cometelor de perioadă scurtă. Se crede că obiectele din discul împrăștiat au fost transformate în obiecte neregulate datorită influenței gravitaționale a migrației timpurii a lui Neptun. Multe astfel de obiecte au periheliul undeva în centura Kuiper dar afeliul mult în afara sa (unele obiecte au afeliul și la 150 UA depărtare de Soare). Orbitele obiectelor din discul împrăștiat sunt de asemenea foarte înclinate față de planul eclipticei, și adesea sunt chiar perpendiculare pe acesta. Unii astronomi consideră discul împrăștiat a fi pur și simplu o altă regiune a centurii Kuiper, iar obiectele discului împrăștiat sunt considerate „obiecte împrăștiate din centura Kuiper”. Unii astronomi de asemenea clasifică centaurii ca obiecte împrăștiate de interior ale centurii Kuiper împreună cu obiectele împrăștiate din discul împrăștiat.\n\nEris \nEris (68 UA distanță medie față de Soare) este cel mai mare obiect cunoscut din discul împrăștiat și a provocat incertitudini în ceea ce privește definirea unei planete, deoarece este cu 25 % mai masiv decât Pluto și are aproximativ același diametru. Este cea mai masivă dintre planetele pitice cunoscute. Are un singur satelit, Dysnomia. Ca și în cazul lui Pluto, orbita sa este foarte excentrică, cu periheliul situat la 38,2 UA (aproximativ distanța de la Pluto la Soare) și afeliul la 97,6 UA, fiind de asemenea puternic înclinată față de planul eclipticei.\n\nRegiuni mai îndepărtate \nPunctul în care se încheie sistemul solar și începe spațiul interstelar nu este definit cu precizie, deoarece granițele sale exterioare sunt modelate de două forțe distincte: vântul solar și gravitația Soarelui. Limita exterioară a influenței vântului solar este de aproximativ de patru ori distanța de la Pluto la Soare; această heliopauză este considerată începutul mediului interstelar. Cu toate acestea, sfera lui Hill a Soarelui, raza efectivă de dominație gravitațională a sa, se crede că se extinde până la o mie de ori mai departe.\n\nHeliopauză \n\nHeliosfera este împărțită în două regiuni distincte. Vântul solar călătorește cu o viteză de până la aproximativ 400 km/s până când se ciocnește cu vântul interstelar; un flux de plasmă în mediul interstelar. Coliziunea are loc la încetarea șocului, care este aproximativ de 80-100 UA de la Soare din direcția opusă vântului mediului interstelar și aproximativ 200 UA de la Soare din direcția vântului. Aici vântul încetinește dramatic, se condensează și devine mai turbulent, formând o structură ovală mare cunoscută sub numele de helioînveliș. Această structură se crede că arată și se comportă foarte mult ca coada unei comete și se extinde în exterior până la 40 UA în partea direcției opuse vântului, dar coada este de mai multe ori că distanța decât distanța direcției vântului; dar probele de pe Cassini și nava spațială Interstellar Boundary Explorer sugerează că aceasta este, de fapt, forțată într-o formă de bule sub acțiunea de constrângere a câmpului magnetic interstelar. Voyager 1 și Voyager 2 au raportat că au trecut încetarea șocului și au intrat în helioînveliș, la 94 UA și respectiv 84 UA de la Soare. Limita exterioară a heliosferei, heliopauza, este punctul în care vântul solar în cele din urmă se termină și începe spațiul interstelar.\n\nForma și marginea exterioară a heliosferei sunt probabil afectate de dinamica fluidelor a interacțiunilor cu mediul interstelar precum și de câmpuri magnetice solare existente la sud, de exemplu este direct modelat de emisfera nordică care se extinde cu 9 UA mai departe decât emisfera sudică. Dincolo de heliopauza, în jurul valorii de 230 UA, se află arcul de șoc, o „urmă” de plasmă lăsată de Soare când acesta călătorește prin Calea Lactee.\n\nNici o navă spațială încă nu a depășit heliopauza, așa că este imposibil să cunoaște condițiile din spațiul interstelar local. Se așteaptă ca nava spațială Voyager NASA va trece în următorul deceniu heliopauza și va transmite date valoroase privind nivelurile de radiații și vântul solar ce se întoarce spre Pământ. Cât de bine Heliosfera apără sistemul solar de razele cosmice este încă rău cunoscut. O echipă finanțată de NASA a dezvoltat un concept de „Misiune Viziune”, care are scopul de a trimite o sondă spre heliosferă.\n\nSedna \n90377 Sedna (525,86 UA mediu) eu un obiect mare, roșiatic, cu o orbită eliptică care este de aproximativ 76 UA la periheliu și 928 UA la afeliu și care durează 12.050 de ani. Mike Brown, omul care a descoperit acest obiect în 2003, afirmă că acest obiect nu poate face parte din discul împrăștiat sau centura Kuiper astfel cum periheliu este prea îndepărtat ca să poată fi afectat de migrația lui Neptun. El și alți astronomi consideră că acest obiect este de un tip cu totul nou, în care mai poate fi inclus obiectul , care are un periheliu de 45 UA și un afeliu de 415 UA, și o perioadă orbitală de 3.420 de ani. Brown denumește această populație ca „norul lui Oort interior”, așa cum este posibil să se fi format printr-un proces similar, deși este mult mai aproape de Soare. Sedna este foarte asemănătoare cu o planetă pitică, deși forma sa încă nu este determinată.\n\nNorul lui Oort \n\nNorul lui Oort este un nor ipotetic de formă sferică cu până la un trilion de obiecte de gheață, care este considerat a fi sursa pentru toate comete de lungă durată și înconjoară sistemul solar la o distanțată de aproximativ 50.000 UA (în jur de 1 an-lumină (al)), și posibil până la 100.000 UA (1,87 al). Acesta este considerat a fi compus din comete care au fost aruncate din sistemul solar interior de interacțiunile gravitaționale cu planetele exterioare. Obiectele din norul lui Oort se mișcă foarte încet, și pot fi perturbate de evenimente rare, cum ar fi coliziunile, efectele gravitaționale ale unei stele în trecere sau mareea galactică, o forță mareică exercitată de către Calea Lactee.\n\nLimite \n\nO mare parte din sistemul solar este încă necunoscut. Câmpul gravitațional al Soarelui este estimat să domine forțele gravitaționale ale stelelor din apropierea de 2 ani-lumină (125.000 UA). Estimările mai mici pentru raza norului lui Oort, ca contrast, nu-l pun mai departe de 50.000 UA. În ciuda descoperirilor cum ar fi Sedna, regiunea dintre centura Kuiper și norul lui Oort, o zonă cu raza de zeci de mii de UA, este încă practic necunoscută. Există, de asemenea, studii în curs de desfășurare ale regiunii dintre Mercur și Soare. Mai pot fi descoperite obiecte în regiunile neexplorate ale sistemului solar.\n\nÎn noiembrie 2012, NASA a anunțat că Voyager 1 a abordat zona de tranzit cu limita exterioară a sistemului solar, instrumentele sale detectând o intensificare bruscă a câmpului magnetic. Nici o schimbare în direcția câmpului magnetic n-a avut loc, ceea ce oamenii de știință din NASA interpretează în a indica că Voyager 1 nu a părăsit sistemul solar.\n\nContextul galactic \n\nSistemul solar este localizat în galaxia Calea Lactee, o galaxie spiralată cu un diametru de aproximativ 100 000 de ani-lumină, ce conține în total circa 200 de miliarde de stele. Ca localizare generală, Soarele se află în cadrul uneia dintre brațele (sau spiralele) exterioare ale Căii Lactee, cunoscut ca Brațul Orion, sau „Pintenul Local”. Soarele se află la aproximativ 25 000 și 28 000 de ani lumină distanță de Centrul Galactic, iar viteza sa în raport cu galaxia este de aproximativ 220 de kilometri pe secundă, astfel completează o revoluție galactică odată la 225-250 de milioane de ani. Această revoluție este cunoscută în limbajul științific ca an galactic al sistemului solar. Apexul solar, punctul spre care Soarele se deplasează în mișcarea lui prin Calea Lactee, se află în apropierea stelei strălucitoare Vega, dar la zona mărginașă dintre constelațiile Lira și Hercule. Planul eclipticei se află la un unghi de aproximativ 60° față de planul galactic.\n\nLocalizarea sistemului solar în galaxie este factorul care a determinat evoluția vieții pe Pământ. Orbita sa este aproape circulară, și vitezele orbitale din apropierea Soarelui sunt aproape la fel de rapide ca și cele ale brațelor spirale. Prin urmare, Soarele tranzitează brațele galaxiei foarte rar. Deoarece în zona orbitală a Soarelui (adică în zona brațelor spirale) există mai puține supernove, instabilități gravitaționale și radiații care ar putea distruge sistemul solar, astfel Pământul a avut lungi perioade de stabilitate în care viața a putut să prospere. De asemenea, sistemul solar se află poziționat cu mult în afara zonelor foarte aglomerate cu stele ale centrului galactic. În apropierea centrului, forțele gravitaționale venite de la alte stele ar putea smulge obiectele afla în Norul lui Oort și să trimită multe comete înspre sistemul solar interior, producând coliziune cu probabile implicații catastrofale pentru viața de pe Pământ. Radiațiile intense ale centrului galactic ar putea, de asemenea, să perturbe evoluția formelor de viață complexe. Chiar și pentru localizarea curentă a sistemului solar, unii savanți au presupus ca acum 35 000 de ani, unele supernove să fi afectat negativ viața de pe Pământ, prin aruncarea unor fragmente de nucleu stelar spre Soare sub forma unor fire de praf radioactive și chiar obiecte mai mari, asemănătoare cometelor.\n\nVecinătate \nÎn imediata vecinătate galactică a sistemului solar se află Norul Local Interstelar, un nor astronomic dens dintr-o altă regiune împrăștiată cunoscută ca Bula Locală, o cavitate în formă de clepsidră din mediul interstelar de cel puțin 300 de ani lumină în lungime. Bula este saturată cu plasmă de temperatură înaltă ceea ce sugerează că a fost produsă recent de unele supernove.\n\nSunt relativ câteva stele aflate la mai puțin de zece ani lumină (95 de trilioane de km) de Soare. Cel mai apropiat este sistemul triplu stele Alfa Centauri, din constelația Centaurul, aflat la 4,4 ani lumină distanță și compus dintr-o pereche de stele (Alfa Centauri A și B) asemănătoare Soarelui, în jurul cărora gravitează la o distanță de 0,2 ani-lumină pitica roșie Alfa Centauri C, de o luminozitate relativ mică. Aceasta din urmă este steaua cea mai apropiată de Soare, la o distanță de 4,24 ani-lumină, motiv pentru care mai este numită „Proxima Centauri”. Următoarele cele mai apropiate stele față de Soare sunt piticele roșii Steaua lui Barnard (la 5,9 ani lumină), Wolf 359 (7,8 ani lumină) și Lalande 21185 (8,3 ani lumină). Cea mai mare stea din lista celor mai apropiate este de departe Sirius, o stea luminoasă din secvența principală de stele a cărei masă este asemănătoare cu cea a Soarelui și orbitată de către o pitică albă denumită Sirius B. Se află la aproximativ 8,6 ani lumină distanță. Celelalte sisteme stelare mai apropiate de zece ani lumină sunt sistemul binar Luyten 726-8 dintre două stele pitice albe și roșii (la 8,7 ani lumină) și pitica roșie solitară Ross 154 (9,7 ani lumină). Cea mai apropiată stea solitară asemănătoare Soarelui este Tau Ceti, localizată la 11,9 ani lumină depărtare. Ea are aproximativ 80 % din masa Soarelui, dar doar 60 % din luminozitatea sa. Cea mai apropiată planetă extrasolară de sistemul solar se află în preajma stelei Alpha Centauri B. Una dintre planetele confirmate ale acesteia, Alpha Centauri Bb, are cel puțin 1,1 din masa Pământului și orbitează steaua la fiecare 3,236 zile.\n\nSistemul Solar în imagini \nCâteva exemple vizuale ale celor mai apropiate obiecte din Sistemul Solar, selectate după mărime și detalii și sortate după volum. Soarele este de aproximativ 10 000 de ori mai mare și de 41 de trilioane de ori mai voluminos decât cele mai mic obiect prezentat (Prometeu). Listele mai includ: lista obiectelor din Sistemul Solar după mărime, listă de sateliți naturali, lista planetelor minore și listă de comete.\n\nNote\n\nReferințe\n\nBibliografie \n Martin Rees, Universul, ghid vizual complet, coordonator [...], Traducere din limba engleză de Ana-Maria Negrilă-Chisega, Liana Stan, Enciclopedia RAO 2008, București, 512 de pagini. ISBN 978-973-717-319-5\n\nLegături externe \n\n Turul multimedia al Sistemului Solar \n Sistemul nostru Solar \n Sistemul Solar\n Cele mai înspăimântătoare locuri din Sistemul Solar, 13 decembrie 2010, Descoperă\n O calatorie in interiorul planetelor, 4 septembrie 2008, Georgiana Fefea, Descoperă\n Noua hartă 3D a celor mai apropiate 100.000 de stele (Google), 15 noiembrie 2012, Descoperă\n Sistemul Solar - Descopera Universul tau, 15 aprilie 2015, Descopera Universul\n\nVezi și \n\n Cerul înstelat\n Marele bombardament târziu\n Planetarium\n Sondă spațială\n Sistem (dezambiguizare)\n Sistem stelar" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți detalia informațiile despre 17 ianuarie?" }, { "from": "assistant", "value": "17 ianuarie este a 17-a zi a calendarului gregorian. Mai sunt 348 de zile până la sfârșitul anului (349 de zile în anii bisecți).\n\nEvenimente \n\n 395: În urma decesului împăratului Teodosiu I, Imperiul Roman este împărțit definitiv în Imperiul Roman de Răsărit sub Arcadius, și Imperiul Roman de Apus sub Honorius.\n 1258: Hanul mongol Hulagu ocupă Bagdadul, punând capăt califatului condus de dinastia Abbasizilor.\n 1377: Papa Grigore al XI-lea mută papalitatea înapoi la Roma de la Avignon.\n 1562: Franța recunoaște Hughenoți prin Edictul de la Saint-Germain.\n 1595: În timpul Războaielor religioase din Franța, regele Henric al IV-lea al Franței declară război Spaniei.\n 1749: Domnitorul Țării Românești Grigore Ghica dă hrisovul prin care reorganizează învățământul din Țara Românească. Hrisovul stabilește și bugetul Academiei Domnești din București.\n 1773: Căpitanul James Cook conduce prima expediție care navighează la sud de Cerc polar antarctic.\n 1821: A fost redactat \"Cererile norodului românesc\", document cu caracter constituțional. În cele peste 30 de puncte ale acestui act, se evidenția scopul revoluției de la 1821, ca fiind acela de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile interne ale țării, ca și realizarea unor reforme.\n 1893: Comitetul Cetățenesc de Siguranță Publică, condus de Lorrin Thurston, a răsturnat guvernul reginei Liliʻuokalani din Regatul Hawaii.\n 1904: Piesa de teatru Livada de vișini de Anton Pavlovici Cehov a fost interpretată în premieră la Moscova.\n 1906: În baza legii asupra brevetelor de invenții, se înființează Oficiul român de invenții, care înregistra atât invenții românești, cât și \"brevete de importații\".\n 1912: Robert Falcon Scott, capitan în armata britanică, atinge Polul Sud, la o lună după norvegianul Roald Amundsen. Marșul de întoarcere prin Antarctica către tabăra de bază se termină fatal pentru expediție.\n 1913: Raymond Poincaré este ales președinte al Franței. Își va începe mandatul ca cel de-al 10-lea președinte al Franței la 18 februarie.\n 1917: SUA plătește Danemarcei 25 de milioane de dolari pentru Insulele Virgine Americane.\n 1933: România: Noua reducere a salariilor și a pensiilor cu 10-12,5% (a treia \"curbă de sacrificiu\"), aprobată de Parlament la 13 februarie 1933\n 1945: Eliberarea orașului Varșovia de sub ocupația germană.\n 1946: Consiliul de Securitate al ONU se întrunește pentru prima dată, la Londra, în palatul Westminster, și adoptă principiile de funcționare ale acestui organism internațional.\n 1949: Se încheie, cu 11 condamnări la cîte 5 ani de închisoare, procesul conducerii Partidului Comunist din SUA\n 1957: URSS și R.P.Chineză au emis o declarație comună prin care condamnau \"Doctrina Eisenhower\".\n 1966: Simon și Garfunkel lansează al doilea lor album, Sounds of Silence.\n 1975: Bob Dylan lansează \"Blood on the Tracks\", considerat unul dintre cele mai bune albume ale lui\n 1991: Helmut Kohl este reales în funcția de cancelar de către primul parlament al Germaniei unite.\n 1991: Harald al V-lea devine rege al Norvegiei la moartea tatălui său, Olav al V-lea.\n 1992: În timpul vizitei din Coreea de Sud, prim-ministrul japonez, Kiichi Miyazawa, cere scuze pentru forțarea femeilor coreene în sclavie sexuală în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.\n 1995: Un cutremur de 7,3 grade pe scara Richter care a avut loc în apropiere de Kobe, Japonia a provocat 6.433 victime umane și a produs pagube materiale.\n 1998: Președintele american Bill Clinton, acuzat de hărțuire sexuală de catre Paula Jones, este audiat sub jurămînt timp de cinci ore. Este pentru prima dată în istoria SUA cînd un președinte în exercițiu depune mărturie în calitate de acuzat, în cadrul unei proceduri judiciare.\n 1999: A cincea mineriadă: Ultimatumul greviștilor din Valea Jiului: dacă nu le vor fi satisfăcute cel puțin două dintre revendicări, minerii vor veni la București. Ministrul Industriilor, Radu Berceanu, refuză.\n\nNașteri \n 1463: Friedrich al III-lea, Elector de Saxonia (d. 1525)\n 1504: Papa Pius al V-lea (d. 1572)\n 1600: Pedro Calderón de la Barca, dramaturg spaniol (d. 1681)\n 1652: Claude-Guy Hallé, pictor francez (d. 1736)\n 1706: Benjamin Franklin, om politic, diplomat, om de știință, filozof, profesor și inventator american (d. 1790)\n 1732: Regele Stanisław August Poniatowski al Poloniei (d. 1798)\n\n 1820: Anne Brontë, scriitoare britanică (d. 1849)\n 1831: Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria (d. 1903)\n 1852: Louis Béroud, pictor francez (d. 1930)\n 1860: Anton Pavlovici Cehov, scriitor rus (d. 1904)\n 1860: Douglas Hyde, primul președinte al Irlandei între 1938 și 1945 (d. 1949)\n 1863: David Lloyd George, prim-ministru britanic (d. 1945)\n 1895: Grigore Nandriș, filolog, lingvist și memorialist român, profesor la Cernăuți, București, Londra și Oxford (d. 1968).\n 1899: Al Capone (supranumit Cicatrice), gangster american (d. 1947)\n 1911: George Joseph Stigler, economist american, laureat Nobel (d. 1991)\n 1922: Betty White, actriță americană (d. 2021)\n 1924: Radu Theodoru, scriitor român\n 1933: Dalida (Jolanda Gigliotti), cântăreață franceză de origine italiană (d. 1987)\n 1935: Emil Dumitrescu, amiral român (d. 2019)\n 1939: Arhiepiscopul Christodoulos al Atenei (d. 2008)\n\n 1940: Mircea Snegur, politician moldovean, primul președinte al Republicii Moldova (1990–1997) (d. 2023)\n 1942: Muhammad Ali (nume original Cassius Marcellus Clay) boxer american profesionist (d. 2016)\n 1947: Anton Șuteu, compozitor român (d. 2010)\n 1948: Mick Taylor, muzician britanic (The Rolling Stones)\n 1954: Stela Furcovici, actriță română (d. 2000)\n 1962: Jim Carrey, actor și comedian canadiano-american\n 1964: Michelle Obama, politiciană, avocată și autoare americană, fostă primă doamnă a Statele Unite\n 1976: Mircea Muraru, handbalist român\n 1994: Pascal Ackermann, ciclist german\n 1996: Victor Lafay, ciclist francez\n\nDecese \n 395: Teodosiu I, împărat roman (n. 347)\n 1468: Skanderbeg, erou național, conducătorul poporului albanez împotriva dominației otomane (n. 1405)\n 1751: Tomaso Albinoni, compozitor și violonist italian (n. 1671)\n 1834: Giovanni Aldini, fizician italian (n. 1762)\n 1893: Rutherford B. Hayes, cel de-al 19-lea președinte al SUA (n. 1822)\n 1861: Lola Montez, curtezană irlandeză (n. 1821)\n 1868: Horace Vernet, pictor francez (n. 1789)\n 1908: Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana (n. 1835)\n 1936: Mateiu I. Caragiale, scriitor român (n. 1885)\n 1945: István Réti, pictor maghiar (n. 1872)\n\n 1946: Jenny Nyström, pictoriță suedeză (n. 1854)\n 1961: Patrice Lumumba, om politic din Republica Democratică Congo (asasinat) (n. 1925)\n 1985: Sorin Titel, prozator și eseist român (n. 1935)\n 1991: Regele Olav al V-lea al Norvegiei (1957-1991) (n. 1903) \n 1993: Niculae Frânculescu, scriitor român (n. 1925) \n 2000: Ion Rațiu, vicepreședinte al PNȚCD, candidat al partidului la alegerile prezidențiale din 1990, deputat de Cluj (n. 1917)\n 2002: Camilo José Cela, scriitor spaniol, laureat al Premiului Nobel (n. 1916)\n 2008: Bobby Fischer, jucător american de șah (n. 1943)\n 2019: Emil Dumitrescu, amiral român (n. 1935)\n 2020: Oswald Oberhuber, pictor, sculptor și grafician austriac (n. 1931)\n 2021: Ruxandra Garofeanu, critic de artă și realizatoare de emisiuni radio-tv (n. 1944)\n\nSărbători \n\n Sf. Cuv. Antonie cel Mare (calendar creștin-ortodox; greco-catolic; romano-catolic) \n Sf. Cuv. Antonie cel Nou din Veria, Sf. Cuv. Ahila (calendar creștin-ortodox)\n\nNote\n\n \n! 17\n! 01 17" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți descrie [Titlu] p1871?" }, { "from": "assistant", "value": "\n1871 (MDCCCLXXI) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o zi de duminică.\n\nEvenimente\n\nIanuarie \n\n2 ianuarie: Amadeus I devine rege al Spaniei.\n18 ianuarie: Este fondat Imperiul German.\n 18 ianuarie: Wilhelm I al Germaniei devine primul împărat german.\n28 ianuarie: Asediul Parisului - capitulare franceză în fața coaliției germane formată din Prusia, Baden, Bavaria și Württemberg. Guvernul francez ajunge la un compromis cu armata prusacă în privința încheierii unui armistițiu.\n\nMartie \n\n11 martie: Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu, membri ai locotenenței, insistă ca domnitorul Carol I să renunțe la planul de abdicare. Carol acceptă cu condiția să i se prezinte un guvern capabil să treacă prin Cameră legea bugetului și cea a finanțelor.\n21 martie: Prințesa Louise a Regatului Unit, al șaselea copil al reginei Victoria a Regatului Unit și a prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha se căsătorește cu John Campbell, marchiz de Lorne, al cărui tată, Ducele de Argyll, a fost secretar de stat pentru India.\n28 martie-28 mai: Comuna din Paris. Insurecție a locuitorilor Parisului împotriva guvernului francez.\n\nAprilie \n\n6 aprilie: Este dată în folosință calea ferată Timișoara–Arad.\n\nIulie \n\n20 iulie: Columbia Britanică se alătură confederației Canada.\n\nAugust \n\n31 august: Adolphe Thiers devine președinte al Republicii Franceze.\n\nOctombrie \n8 octombrie: Este fondată compania Continental AG, în Imperiul German, la Hanovra, producătoare de componente auto.\n\nNoiembrie \n\n10 noiembrie: Pe malul de răsărit al lacului Tanganyika, ziaristul Henry Stanley, plecat din Zanzibar în căutarea exploratorului David Livingstone, despre care nu se știa nimic de mai bine de trei ani, fiind considerat pierdut în teritoriile centrale ale Africii, găsește un călător istovit și fără provizii. Stanley rostește întrebarea devenită vorbă istorică: \"Doctor Livingstone, I presume?\" (Dr. Livingstone, presupun?). Ulterior cei doi vor explora împreună nordul Lacului Tanganyika, apoi ziaristul se va întoarce în Anglia, Livingstone îndreptându-se spre Zambia.\n\nNedatate \n\n Apar primele cercuri socialiste în București dar și în alte orașe.\nGuvernul liberal condus de Ion Ghica demisionează. Lascăr Catargiu își ia răspunderea noului guvern.\n Guvernul Lascăr Catargiu dizolvă Parlamentul.\nRăzboiul franco–prusac: Parisul capitulează în fața armatelor prusace\n\nArte, științe, literatură și filozofie \nArthur Rimbaud publică Illuminations și Bateau Ivre.\nBucurești. Premiera operei Aida de Verdi.\n Se înființează Societatea filarmonică din Timișoara.\n\nNașteri \n\n 4 februarie: Friedrich Ebert, președinte al Republicii de la Weimar (1919-1925), (d. 1925)\n 3 martie: Constantin Argetoianu, om politic, diplomat (d. 1955)\n 5 martie: Rosa Luxemburg, politiciană germană (d. 1919)\n 27 martie: Heinrich Mann (Ludwig Heinrich Mann), romancier german (d. 1950)\n11 aprilie: Theodor Pallady, pictor român (d. 1956)\n 16 aprilie: John Millington Synge, dramaturg irlandez (d. 1909)\n 6 mai: Christian Morgenstern, poet, scriitor și traducător german (d. 1914)\n10 mai: Costin Petrescu, pictor român (d. 1954)\n 23 mai: Garabet Ibrăileanu, critic, istoric și teoretician literar român (d. 1936)\n 27 mai: Georges Rouault, artist plastic francez (d. 1958)\n 5 iunie: Nicolae Iorga, istoric și om politic român (d. 1940)\n 10 iulie: Marcel Proust, scriitor francez (d 1922)\n 9 august: Leonid Andreev, scriitor rus (d. 1919)\n 14 august: Guangxu, împărat al Chinei (1871-1908), (d. 1908)\n 27 august: Theodore Dreiser, scriitor american (d. 1945)\n 29 august: Albert Lebrun, politician francez (d. 1950)\n 30 august: Ernest Rutherford, fizician neo-zeelandez (d. 1937)\n 31 august: Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg (d. 1955)\n 27 septembrie: Grazia Deledda, scriitoare italiană, laureată a Premiului Nobel (d. 1926)\n 30 octombrie: Paul Valéry, poet francez (d. 1945)\n\nDecese \n\n 7 februarie: Prințesa Leopoldina a Braziliei (n. Leopoldina Teresa Francisca Carolina Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga), 23 ani, fiica împăratului Pedro al II-lea (n. 1847)\n 20 februarie: Paul Kane, 60 ani, pictor canadian (n. 1810)\n 18 martie: Augustus De Morgan, 64 ani, matematician britanic (n. 1806)\n 23 martie: Robert Cock, 69 ani, explorator britanic (n. 1801)\n 30 martie: Louise a Olandei (n. Wilhelmina Frederika Alexandrine Anna Louisa), 42 ani, regină a Suediei și Norvegiei (n. 1828)\n 4 mai: Arhiducesa Maria Annunciata (n. Maria Annunziata Isabella Filomena Sabasia), 28 ani, mama Arhiducelui Franz Ferdinand (n. 1843)\n 18 octombrie: Charles Babbage, 79 ani, matematician englez și inventator de mașini de calcul (n. 1791)\n 10 noiembrie: Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis, 69 ani (n. 1802)\n 8 decembrie: Prințesa Therese de Nassau-Weilburg, 56 ani (n. 1815)\n 16 decembrie: Willibald Alexis (n. Georg Wilhelm Heinrich Häring), 73 ani, scriitor german (n. 1798)\n\nVezi și \n Listă de conducători de stat din 1871\n\n1871" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ai detalii despre 27 noiembrie?" }, { "from": "assistant", "value": "27 noiembrie este a 331-a zi a calendarului gregorian și a 332-a zi în anii bisecți. Mai sunt 34 de zile până la sfârșitul anului.\n\nEvenimente \n\n 43 î.Hr.: Al doilea triumvirat, încheiat între Octavian, Marc Antoniu și Lepidus.\n 511: Moartea fondatorului Dinastiei Merovingiene Clovis I conduce la divizarea Imperiului Franc sub cei partu fii ai lui Theuderic, Chlodomer, Chlodomer und Childebert.\n 602: Regele bizantin Mauriciu și fii lui sunt uciși de soldații lui Focas Tiranul, cel care va urma la tron.\n 1095: Papa Urban al II-lea declară Prima Cruciadă la Conciliul de la Clermont.\n 1308: Henric al VII-lea este ales rege al romanilor.\n 1640: Lege emisă de domnitorul Matei Basarab, prin care era limitată posibilitatea de închiriere a mânăstirilor de la Muntele Athos sau a altor locuri sfinte.\n 1895: Alfred Nobel (1833-1896) a creat Premiile Nobel. Primele recompense au fost decernate în anul 1901. Premiile se decernează în fiecare an la 10 decembrie, data decesului lui Alfred Nobel.\n 1919: Prin Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine, Bulgaria pierde teritoriul trac de la granița cu Grecia, teritoriul din vest este atribuit Statului sârb și sudul Dobrogei cu Silistra, României.\n\n 1940: Masacrul de la Jilava: 64 de deținuți politici, dintre care 5 foști oficiali și susținători ai regelui abdicat Carol al II-lea al României, sunt uciși de Garda de Fier. \n 1940: Istoricul Nicolae Iorga este asasinat de legionari la Strejnic.\n 1940: Asasinarea lui Virgil Madgearu în pădurea Snagov.\n 1945: Un cutremur de 8.2 în Iran a provocat circa 4.000 morți.\n 1963: La prăbușirea unui DouglasDC-8F al companiei Trans-Canada din Montréal, Canada, au murit toți cei 118 pasageri.\n 1971: Sonda spațială sovietică Marte 2 aflată pe orbita planetei Marte lansează modulul de coborâre. Acesta funcționează defectuos și se prăbușește, însă este primul obiect făcut de om care ajunge pe suprafața planetei Marte.\n 1978: A fost fondat Partidul muncitorilor din Kurdistan, (PKK).\n 1983: Un avion Boeing 747 se prăbușește în apropierea aeroportului Barajas din Madrid, omorând 181 de oameni.\n 1989: Revoluția de Catifea: Are loc o grevă generală de două ore, în toate sectoarele economiei, pe tot cuprinsul Cehoslovaciei.\n 1998: A avut loc la București premiera filmului „Terminus Paradis\", în regia lui Lucian Pintilie, care a fost distins cu Marele Premiu Special al Juriului la Festivalul de la Veneția.\n 2000: În Norvegia se deschide Tunelul Laerdal, cel mai lung tunel rutier din lume, de 24,5 km lungime, între Aurland și Laerdal. Astfel, se creează un drum continuu de la Oslo la Bergen.\n 2019: Parlamentul European confirmă Comisia von der Leyen, care își va începe mandatul de cinci ani la 1 decembrie.\n\nNașteri \n\n 1635: Françoise de Maintenon, metresă a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței (d. 1719)\n 1701: Anders Celsius, astronom suedez (d. 1744)\n 1729: Jean-Baptiste-Henri Deshays, pictor francez (d. 1765)\n 1798: Rafael Tegeo, pictor spaniol (d. 1856)\n 1818: Aron Pumnul, lingvist și istoric literar român, fruntaș al Revoluției de la 1848 în Transilvania, profesor al lui Mihai Eminescu (d. 1866)\n 1833: Mary Adelaide de Cambridge, mama reginei Mary a Regatului Unit (d. 1897)\n 1865: Petre Greceanu, general al Armatei României din Primul Război Mondial\n 1867: Grigore Antipa, biolog, ihtiolog, zoolog și oceanolog român, membru al Academiei Române (d. 1944)\n 1867: Charles Koechlin, compozitor francez (d. 1950)\n\n 1857: Charles Scott Sherrington, fiziolog britanic, Premiul Nobel pentru Medicină 1932 (d. 1952)\n 1870: Juho Kusti Paasikivi, ministru al Finlandei (d. 1956)\n 1874: Chaim Weizmann, președinte israelian (d. 1952)\n 1884: Vasile Voiculescu, poet român (d. 1963)\n 1885: Liviu Rebreanu, academician, prozator și dramaturg român (d. 1944)\n 1892: Prințul Oleg Constantinovici al Rusiei, strănepot al Țarului Nicolae I (d. 1914)\n 1894: Konosuke Matsushita, industriaș japonez (d. 1989)\n 1895: Pierre-Paul Grassé, zoolog francez (d. 1985)\n 1896: Giovanni Battista Angioletti, scriitor italian (d. 1961)\n 1903: Lars Onsager, chimist american (d. 1976)\n 1912: Dina Cocea, actriță română de teatru și film (d. 2008)\n 1913: Nineta Gusti, actriță română de teatru și film (d. 2002)\n 1918: Boris Paton, fizician ucrainean, membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei (d. 2020)\n 1921: Alexander Dubček, om politic slovac (d. 1992)\n 1924: Nina Cassian, poetă și eseistă română (d. 2014)\n 1929: Vladimir Țopa, fizician român (d. 1996)\n 1936: Glynn Lunney, inginer american la NASA (d. 2021)\n 1939: Laurent-Désiré Kabila, președinte de stat congolez (d. 2001)\n 1939: Nicolae Manolescu, critic literar român\n 1940: Bruce Lee, actor, maestru în arte marțiale, fondator al stilului Jeet Kune Do (d. 1973)\n 1940: Ioan Scurtu, istoric român \n 1942: James Marshall „Jimi\" Hendrix, chitarist, muzician american (d. 1970)\n 1944: Gregory Hoblit, regizor american\n 1946: Jerome Clark, scriitor american\n 1951: Kathryn Bigelow, regizor american\n 1955: Leonid Bujor, politician moldovean (d. 2021)\n 1955: Constantin Niță, politician român\n 1956: William Fichtner, actor american\n 1956: Mariana Simionescu, jucătoare română de tenis\n 1957: Kenny Acheson, pilot irlandez de Formula 1\n 1960: Iulia Timoșenko, politiciană ucraineană, prim-ministru al Ucrainei în perioada 2007-2010\n 1961: Ekaterina Andreeva, jurnalistă rusă\n 1962: Mike Bordin, muzician american\n 1963: Roland Nilsson, fotbalist suedez\n 1964: Dan Gîju, scriitor, cercetător și jurnalist militar\n 1964: Roberto Mancini, antrenor italian, fost fotbalist\n 1965: Rachida Dati, politician francez, MdEP\n 1965: Anvar Ibraghimov, scrimer sovietic și rus\n 1967: Sorin Lavric, scriitor, traducător român\n 1971: Victoria Lungu, cântăreață moldoveană\n 1974: King ov Hell, basist norvegian\n 1977: Ivar Bjørnson, muzician norvegian\n 1978: Mike Skinner, rapper britanic\n 1981: Bruno Alves, fotbalist portughez\n 1982: Aleksandr Kerjakov, fotbalist rus\n 1983: Professor Green (Stephen Paul Manderson), rapper, actor și compozitor britanic\n 1983: Miloš Pavlović, fotbalist sârb\n 1984: Sanna Nielsen, cântăreață suedeză\n 1992: Sanja Premović, handbalistă muntenegreană\n 1994: Andreea Părăluță, jucătoare română de fotbal\n\nDecese \n 8 î.Hr.: Quintus Horatius Flaccus, poet roman (n. 65 î.Hr.)\n 511: Clovis I, primul rege al francilor (n. cca 466)\n 784: Virgil de Salzburg, benedictin irlandez, astronom, episcop de Salzburg (n. 700)\n 1763: Isabella Maria de Parma, fiică a regelui Ludovic al XV-lea al Franței (n. 1741)\n 1852: Ada Lovelace, matematiciană, scriitoare engleză (n. 1815)\n 1875: Richard Carrington, astronom englez (n. 1826)\n\n 1885: Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (n. 1814)\n 1895: Alexandre Dumas fiul, scriitor francez (n. 1824)\n 1925: Roger de La Fresnaye, pictor francez (n. 1855)\n 1940: Gheorghe Argeșanu, general și om de stat român (n. 1883)\n 1940: Gabriel Marinescu, general și om politic român (asasinat) (n. 1886)\n 1940: Mihail Moruzov, șeful Serviciului Secret al Armatei, asasinat de legionari la închisoarea Jilava (n. 1887)\n 1940: Nicolae Iorga, istoric, scriitor, publicist și om politic român (asasinat) (n. 1871)\n 1940: Virgil Madgearu, ministru de finanțe din partea PNȚ (asasinat) (n. 1887)\n 1953: Eugene O'Neill, dramaturg american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (n. 1888)\n 1972: Victor Eftimiu, poet, prozator și dramaturg român, membru al Academiei Române (n. 1889)\n\n 1986: Cezar Lăzărescu, arhitect român (n. 1923)\n 2005: Jocelyn Brando, actriță americană (n. 1919)\n 2010: Irvin Kershner, regizor american (n. 1923)\n 2013: Nílton Santos, fotbalist brazilian (n. 1925)\n 2014: P. D. James, scriitor britanic (n. 1920)\n 2017: Cristina Stamate, actriță română (n. 1946)\n\nSărbători \n\n Sfanta Fecioara Maria a Medaliei Miraculoase (calendar romano-catolic)\n Sf. Mare Mucenic Iacov Persul; Sf. Cuvios Natanael; Sf. Cuvios Pinufrie (calendar creștin-ortodox)\n Sf. Iacob Persanul (calendar greco-catolic)\n Sf. Virgil (calendar romano-catolic)\n\nNote\n\n \n! 27\n! 11 27" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Descrie în detaliu 1940." }, { "from": "assistant", "value": "\n1940 (MCMXL) a fost un an bisect al calendarului gregorian, care a început într-o zi de luni.\n\nEvenimente\n\nIanuarie \n 8 ianuarie: Al Doilea Război Mondial: Bătălia de la Suomussalmi. Armata finlandeză învinge a 44-a Divizie Sovietică de Asalt.\n 8 ianuarie: Sunt instituite rațiile de alimente în Marea Britanie.\n\nFebruarie \n 10 februarie: Al Doilea Război Mondial: Prima din patru deportări majore ale populației poloneze către Siberia. Sunt trimiși aproape 220.000 de funcționari publici, oficiali guvernamentali, mici fermieri și pădurari.\n\nMartie \n 5 martie: Al Doilea Război Mondial: Stalin decide aplicarea \"soluției capitale\" pentru prizonierii de război din închisorile Kozielsk, Starobielsk și Ostaszkow, cât și celor 11.000 de oameni închiși în Ucraina și Belarus. Execuțiile au început în aprilie 1940 și s-au concretizat în Masacrul de la Katyn.\n 18 martie. Al Doilea Război Mondial: Adolf Hitler și Benito Mussolini se întâlnesc la Brenner pentru a decide o alianță împotriva Franței și a Marii Britanii. \n 29 martie: Comisarul poporului la Externe, Molotov, a ținut în Sovietul Suprem al URSS, un discurs asupra raporturilor cu România. Molotov a explicat că există o chestiune litigioasă, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS.\n\nAprilie \n 3 aprilie: Al Doilea Război Mondial: Primul grup de 62 prizonieri de război polonezi, sunt duși de la Kozielsk la Katyn, unde sunt executați de către NKVD și aruncați într-un mormânt comun.\n 7 aprilie: La București, a avut loc deschiderea oficială a Institutului Cultural German.\n 8 aprilie: Al Doilea Război Mondial: Submarinul polonez Orzeł, aflat sub comandă britanică, scufundă nava germană, Rio de Janeiro, conținând materiale pentru ocuparea Norvegiei.\n 9 aprilie: Al Doilea Război Mondial: Germania invadează Danemarca și Norvegia.\n 13 aprilie: Al Doilea Război Mondial: Al doilea val din patru deportări majore ale polonezilor către Siberia. Sunt aleși 230.000 de membrii ai familiilor celor care-au scăpat de arestările trecute, care fugiseră în străinătate, negustori și fermieri.\n 27 aprilie: Al Doilea Război Mondial: Heinrich Himmler ordonă construirea lagărului de exterminare de la Auschwitz.\n\nMai \n\n 4 mai: Al Doilea Război Mondial: Distrugătorul polonez, Grom, este scufundat în apropiere de Narvik.\n 8 mai: Al Doilea Război Mondial: Brigada poloneză, Podhalanska, parte a forțelor Aliaților, aterizează pe insula norvegiană, Hinnoy, și se pregătește să atace Narvik, ocupat de Germania.\n 10 mai: Winston Churchill devine prim-ministru al Marii Britanii în urma demisiei premierului Neville Chamberlain.\n 10 mai: Al Doilea Război Mondial: Germania invadează Franța, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg.\n 11 mai: Al Doilea Război Mondial: Ultimii 50 de prizonieri de război polonezi sunt transportați de la Kozielsk la Katyn, unde sunt executați. Din totalul de 4.200 de prizonieri de la Kozielsk, 245 sunt cruțați. În total, 27.000 de polonezi ai trupelor Aliaților sunt uciși la ordinele lui Stalin.\n 14 mai: Al Doilea Război Mondial: Rotterdam este bombardat de aviația germană; Țările de Jos se predă Germaniei.\n 17 mai: Al Doilea Război Mondial: Germania ocupă orașul Bruxelles, Belgia. \n 26-31 mai: Al Doilea Război Mondial: Distrugătorul polonez Blyskawica ia parte la evacuarea Trupei Adiționale britanice din Dunkirk.\n 27 mai: Al Doilea Război Mondial: Acord economic româno–german (Olwaffen Pakt, \"pactul petrolului\"), care adâncește dependența economiei naționale române față de Germania. România renunță la declarația de neutralitate din 7 septembrie 1939.\n 28 mai: Al Doilea Război Mondial: Belgia se predă Germaniei. \n 29 mai: Al Doilea Război Mondial: Trupele Aliate Adiționale recuceresc Narvik din mâinile germanilor.\n\nIunie \n\n 3 iunie: Al Doilea Război Mondial: Se încheie bătălia de la Dunkirk, cu victoria germanilor. \n 8 iunie: Al Doilea Război Mondial: Submarinul Orzel este scufundat în apele norvegiene, având la bord un echipaj de 6 ofițeri și 49 marinari.\n 10 iunie: Al Doilea Război Mondial: Italia declară război Franței și Marii Britanii.\n 10 iunie: Al Doilea Război Mondial: Canada declară război Italiei.\n 10 iunie: Al Doilea Război Mondial: Norvegia se predă Germaniei.\n 14 iunie: Al Doilea Război Mondial: Armata germană ocupă Paris, și-l declară „oraș deschis”.\n 14 iunie: Al Doilea Război Mondial: Primii 728 de prizonieri polonezi sunt aduși la Auschwitz. \n 17 iunie: Al Doilea Război Mondial: URSS invadează Estonia, Letonia și Lituania cu o jumătate de milion de soldați. Sute de mii de cetățeni sunt deportați în Siberia.\n 17 iunie: Al Doilea Război Mondial: Radiodifuziunea Franceză transmite discursul mareșalului Philippe Pétain, președintele Consiliului de Miniștri francez, în care acesta cere poporului francez să predea armele și să înceteze rezistența contra armatei naziste: „Cu inima strânsă, vă spun astăzi că trebuie să încetăm lupta”.\n 18 iunie: Al Doilea Război Mondial: Celebrul discurs al Generalului francez, Charles de Gaulle, la postul de radio BBC, în care cere compatrioților săi să continue lupta contra Germaniei naziste cotropitoare.\n 18 iunie: Al Doilea Război Mondial: Prima Divizie poloneză de Grenadieri apără sectorul său într-o bătălie de două zile împotriva Germaniei la Lagarde, Franța.\n 19 iunie: Al Doilea Război Mondial: Pe măsură ce Franța se pregătește să capituleze, generalul polonez Sikorski anunță că Polonia va continua lupta. Trupele poloneze trec în Marea Britanie, Elveția și Africa.\n 20 iunie: Al Doilea Război Mondial: Majoritatea membrilor Diviziei a II-a poloneze, 14.000 de soldați trec de bariera dintre Franța și Elveția, după căderea Franței.\n 20-21 iunie: Al Doilea Război Mondial: 378 de prizonieri polonezi de la închisoarea Pawiak sunt executați de către naziști în apropiere de Palmiry.\n 22 iunie: Al Doilea Război Mondial: Noul guvern francez, condus de Pétain, semnează cu Germania armistițiul de la Rethondes.\n 23 iunie: Al Doilea Război Mondial: A III-a din patru deportări masive a polonezilor către Siberia. Sunt aleși 240.000 dintre cei ce scăpaseră trupelor naziste, mici comercianți, doctori, profesori și jurnaliști.\n 28 iunie: Al Doilea Război Mondial: În urma pactului Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietică ocupă Basarabia și Bucovina de Nord.\n\nIulie \n 1 iulie: Are loc Pogromul de la Dorohoi, care declanșează în toată România și alte atacuri împotriva populației evreiești.\n 1-12 iulie: Al Doilea Război Mondial: Gestapo deportează către Auschwitz 80 de avocați ai Baroului polonez, care refuzau să excludă avocații evrei din Barou.\n 10 iulie: Al Doilea Război Mondial: Începe bătălia Marii Britanii.\n 26 iulie: La Salzburg, Austria are loc o întrevedere între Ion Gigurtu, prim-ministru al României și Mihail Manoilescu, ministru de externe, pe de o parte, și Adolf Hitler și Joachim von Ribbentrop, de cealaltă parte. Guvernului român i s-a cerut să răspundă pozitiv, prin propuneri și negocieri directe, revendicărilor teritoriale ale Ungariei.\n\nAugust \n 5 august: Al Doilea Război Mondial: Aviația poloneză este reconstituită în Marea Britanie ca parte din Royal Air Forces - RAF.\n 7 august: Al Doilea Război Mondial: A fost încheiat acordul dintre Churchill și De Gaulle privind organizarea Forțelor Franceze Libere.\n 14 august: Al Doilea Război Mondial: Escadrila (poloneză), RAF 302 Poznan, intră în luptă. \n 16 august: Al Doilea Război Mondial: Începerea tratativelor româno-maghiare de la Turnu Severin. Eșecul acestora, a dus la Dictatul de la Viena din 30 august 1940.\n 21 august: Lev Troțki, creatorul Armatei Roșii și colaborator al lui Lenin în Revoluția bolșevică, a fost asasinat din ordinul lui Stalin în locuința sa din Mexic, unde se exilase pentru a se eschiva urmăririi lui Stalin.\n 30 august: Al Doilea Război Mondial: A fost încheiat al doilea protocol al Dictatului de la Viena. România a cedat Ungariei Transilvania de Nord, inclusiv orașul Cluj.\n 30 august: Al Doilea Război Mondial: Escadrila „RAF 303 Kosciuszko”, intră în război, odată cu doborârea de către un pilot polonez a unui bombardier german în timpul unui zbor de antrenament. Escadrila va fi creditată cu 126 de victime: cea mai mare în comandamentul aviatic.\n\nSeptembrie \n\n 4 septembrie: Generalul Ion Antonescu devine prim-ministru al României.\n 5 septembrie: Regele Carol al II-lea suspendă Constituția din februarie 1938 și-i cedează lui Ion Antonescu principalele prerogative regale.\n 6 septembrie: Sub presiunea lui Antonescu, Regele Carol al II-lea abdică în favoarea fiului său, Mihai. Începe cea de-a doua domnie a lui Mihai I (1940-1947), sub dictatura Conducătorului Ion Antonescu.\n 7 septembrie: Al Doilea Război Mondial: Tratatul de frontieră dintre România și Bulgaria, prin care, sub presiunea Germaniei, jumătatea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul, adică județele Durostor și Caliacra) sunt cedate Bulgariei.\n 7 septembrie: Al Doilea Război Mondial: Germania lansează Blitzkrieg-ul, o serie de bombardamente surpriză asupra orașelor britanice, mai ales, asupra Londrei.\n 9 septembrie: Au loc asasinatele din comuna Treznea, județul Sălaj. Au fost uciși sau răniți, de către armata maghiară, împreună cu localnicii maghiari din Transilvania de Nord, 263 de români. Drama populației românești din Transilvania de Nord-Est a continuat și în celelalte zile, în perioada 1 septembrie 1940 - 1 septembrie 1942, fiind asasinați 991 de români (în comuna Ip, Sălaj, au fost asasinați, în noaptea de 13-14 septembrie 157 de români).\n 13 septembrie: Al Doilea Război Mondial: Italia invadează Egiptul.\n 14 septembrie: Antonescu se autodeclară „Conducătorul” statului român și președinte al Consiliului de Miniștri. Horia Sima este numit ministru secretar de Stat și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Prin Decret regal, semnat de Regele Mihai I, România este proclamată „Stat Național-Legionar”.\n 16 septembrie: Antonescu s-a autopromovat la gradul de general de corp de armată.\n 20 septembrie: A început procesul de evacuare a populației românești din teritoriul cedat Bulgariei (Cadrilaterul) în urma tratatului de la 7 septembrie 1940, proces încheiat la 1 octombrie 1940.\n 27 septembrie: Al Doilea Război Mondial: Este încheiat, la Berlin, Pactul Tripartit dintre Germania, Italia și Japonia, unde cele trei țări își promit ajutor multilateral pentru instaurarea unei noi ordini mondiale.\n\nOctombrie \n 28 octombrie: Grecia intră în Al Doilea Război Mondial: Începutul războiului greco-italian și a bătăliei Greciei. Dictatorul grec Ioannis Metaxas a respins ultimatumul dat de Mussolini, răspunzând cu celebrul „όχι“ („nu“, Ziua Ohi), drept care Italia cu ajutorul Albaniei invadează Grecia.\n\nNoiembrie \n\n 14 noiembrie: Al Doilea Război Mondial: Avioanele germane bombardează și devastează orașul britanic, Coventry. \n 20 noiembrie: Al Doilea Război Mondial: România, Ungaria și Slovacia se alătură Axei. \n 26 noiembrie: Al Doilea Război Mondial: 400.000 de evrei sunt puși la zid și executați în ghetoul din Varșovia. Naziștii numesc 2.500 de evrei în \"Poliția evreiască\" (Judenrat).\n 28 noiembrie: Ion Antonescu a emis un decret-lege privind „reprimarea infracțiunilor în contra ordinei publice și intereselor statului”.\n 27 noiembrie: Nicolae Iorga este asasinat de un comando legionar, la Strejnic, în județul Prahova.\n 30 noiembrie: Au loc, la București, funeraliile fondatorului și liderului Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, și a celor 13 legionari (Nicadorii și Decemvirii), uciși în anul 1938, la ordinul regelui Carol al II-lea.\n\nDecembrie \n 4 decembrie: Este semnat, la Berlin, „Protocolul asupra colaborării româno-germane la realizarea unui plan de 10 ani pentru refacerea economiei românesti”, unul din principalele instrumente pentru punerea economiei române sub control german, România devenind furnizor de materii prime și cel mai mare furnizor de produse agricole al Germaniei. \n 5 decembrie: Într-o scrisoare adresată lui Antonescu, Dinu Brătianu îi cere Conducătorului să pună capăt dezordinii create de legionari, care amenința independența țării.\n 5 decembrie: Antonescu emite un decret care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care „instigau la rebeliune”.\n\nNedatate \n mai: Al Doilea Război Mondial: Începutul \"programului german de pacificare\" Aktion AB, destinat exterminării rezistenței și intelectualității poloneze. Acțiunea este coordonată simetric cu eforturile URSS-ului în același sens.\n iunie: Al Doilea Război Mondial: În cursul a 10 luni de la invazia Germaniei asupra Poloniei, generalul polonez, Wladyslaw Sikorski, organizează în Franța o armată formată din 85.000 de refugiați polonezi pentru a lupta împotriva Germaniei.\n iunie: Regimul de la Vichy (Statul Francez), fost regimul politic al Franței din 1940 - septembrie 1944.\n\nArte, științe, literatură și filozofie \n 11 ianuarie: Are loc premiera baletului \"Romeo și Julieta\" de Serghei Prokofiev, la Leningrad.\n 6 mai: John Steinbeck este laureatul premiului Pulitzer pentru romanul său Fructele mâniei.\n Constantin Noica publică Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou.\n Emil Cioran publică Amurgul gândurilor.\n\nNașteri\n\nIanuarie \n\n6 ianuarie: Doina Badea, cântăreață română de muzică ușoară (d. 1977)\n 6 ianuarie: Ion Lazu, jurnalist român\n 7 ianuarie: Vladica Kovačević, fotbalist sârb (d. 2016)\n 8 ianuarie: Nicolae Dunca, politician român\n 15 ianuarie: Nicolae A. Anastasiu, geolog român, membru corespondent al Academiei Române\n17 ianuarie: Mircea Snegur (Mircea Ion Snegur), om politic, primul președinte al R. Moldova (1990-1997) (d.2023)\n 18 ianuarie: Ion Ciocanu, scriitor din R. Moldova (d. 2021)\n 23 ianuarie: Ileana Mălăncioiu, poetă și eseistă română, membru corespondent al Academiei Române\n 24 ianuarie: Joachim Gauck, politician german\n 26 ianuarie: Grigore Zanc, jurnalist român\n 27 ianuarie: Petru Lucinschi, politician, al 2-lea președinte al R. Moldova (1997-2001)\n 30 ianuarie: Miguel Ángel Martínez Martínez, politician spaniol\n\nFebruarie \n\n 6 februarie: Russell Streiner, actor american\n 7 februarie: Toshihide Maskawa, fizician japonez (d.2021)\n 8 februarie: Avram Filipaș, politician român (d. 2006)\n 9 februarie: J.M. Coetzee (John Maxwell Coetzee), scriitor sud-african, laureat al Premiului Nobel (2003)\n 16 februarie: Iosif Costinaș, jurnalist român (d.2002)\n19 februarie: Maria Butaciu, interpretă română de muzică populară (d. 2018)\n 19 februarie: Mircea Radu Iacoban, scriitor, dramaturg, prozator și scenarist român\n 19 februarie: Saparmurat Niyazov, președinte al Turkmenistanului (1985-2006), (d. 2006)\n 20 februarie: Clive Hirschhorn, scriitor sud-african\n 21 februarie: Bruno Bolchi, fotbalist italian (d. 2022)\n 21 februarie: Peter Gethin, pilot britanic de Formula 1 (d. 2011)\n 23 februarie: Peter Fonda, actor american (d. 2019)\n24 februarie: Jean-Marie Cavada, politician francez\n24 februarie: Denis Law, fotbalist scoțian (atacant)\n 24 februarie: Nicolae Martinescu, luptător român (d. 2013)\n 26 februarie: Mihai Olos, pictor român, sculptor și desenator (d. 2015)\n 26 februarie: Alexandru Repan, actor român\n 27 februarie: Monica Racoviță Moisescu, artistă decoratoare română\n 28 februarie: Radu Deac, medic chirurg român\n\nMartie \n 2 martie: Sanda Golopenția-Eretescu, lingvistă, folcloristă, eseistă și memorialistă română\n 3 martie: Ștefan Petreuș, solist român de muzică populară, cofondator ansamblu Frații Petreuș (d. 2022)\n 6 martie: Philippe Herzog, politician francez\n 8 martie: Jaime Valdivielso de Cué, politician spaniol (d. 2016)\n 8 martie: Richard Williamson, preot catolic britanic\n 10 martie: Slavco Almăjan, poet, romancier, eseist și publicist din Voivodina (Serbia)\n 10 martie: Chuck Norris (n. Carlos Ray Norris), actor, artist în arte marțiale, producător de film și scenarist american\n 10 martie: Daniel Walther, scriitor francez (d. 2018)\n 13 martie: Dragomir Horomnea, scriitor român\n 14 martie: Masahiro Hamazaki, fotbalist japonez (d. 2011)\n 16 martie: Bernardo Bertolucci, regizor și scenarist italian (d. 2018)\n 20 martie: Mary Ellen Mark, fotografă americană (d. 2015)\n 22 martie: Michael, Prinț al Prusiei, scriitor german (d. 2014)\n 22 martie: Fausto Bertinotti, politician italian\n 23 martie: Michel Hansenne, politician belgian\n 23 martie: Crișan Demetrescu, fizician român\n 25 martie: Anita Bryant (Anita Jane Bryant), cântăreață americană\n 25 martie: Claude Karnoouh, antropolog francez (d.2021)\n 26 martie: Nancy Pelosi (Nancy Patricia D'Alesandro), politiciană americană\n 26 martie: Fiona Kidman, scriitoare neozeelandeză\n 26 martie: James Caan (James Edmund Caan), actor american (d.2022)\n 27 martie: Traian Stănescu, actor român (d. 2022)\n 29 martie: Octavian Nemescu, compozitor român (d.2020)\n 29 martie: Graham Booth, politician britanic (d. 2011)\n 31 martie: Barney Frank (Barnett Frank), politician american\n\nAprilie \n 1 aprilie: Alexander Falconer, politician britanic (d. 2012)\n 10 aprilie: Adrian Cristescu, medic neurochirurg român (d. 2008)\n 12 aprilie: Mircea Martin, critic literar, teoretician literar și eseist român\n 13 aprilie: Jean-Marie Gustave Le Clézio, scriitor francez, laureat al Premiului Nobel\n 13 aprilie: Vladimir Cosma, violonist, compozitor și dirijor francez\n13 aprilie: Max Mosley (Max Rufus Mosley), pilot britanic de Formula 1, avocat (d. 2021)\n 15 aprilie: Jeffrey Archer (Jeffrey Howard Archer), politician și scriitor englez\n 16 aprilie: Rolf Dieter Brinkmann, poet german (d. 1975)\n 16 aprilie: Bazil Dumitrean, politician român (d.2015)\n 18 aprilie: Emanoil-Dan Barbaresso, politician român\n 20 aprilie: Olga Cicanci, paleografă română și istoric (d. 2013)\n 22 aprilie: Marie-José Nat (n. Marie-José Benhalassa), actriță franceză (d. 2019)\n 24 aprilie: Sue Grafton, scriitoare americană (d. 2017)\n 25 aprilie: Al Pacino (Alfredo James Pacino), actor și regizor american, laureat al Premiului Oscar (1993)\n 26 aprilie: Horia Florescu, politician român\n 27 aprilie: Nicolae Mătcaș, politician din R. Moldova\n 28 aprilie: Elena Cosma, pianistă română (d. 2001)\n 29 aprilie: Ștefan Staicu, inginer român, membru corespondent al Academiei Române (din 2016)\n 30 aprilie: Burt Young, actor american de film (d. 2023)\n\nMai \n 1 mai: Colette Avital, diplomată israeliană\n 2 mai: Ernesto Cortázar II, compozitor mexican (d.2004)\n 2 mai: Mircea Costache II, handbalist și antrenor de handbal român (d. 2016)\n 3 mai: Dumitru Moțpan, politician din R. Moldova (d. 2018)\n 4 mai: Anton Cosma, critic și istoric literar român (d. 1991)\n 5 mai: Lance Henriksen (Lance James Henriksen), actor american\n 6 mai: József Annus, politician maghiar (d. 2005)\n 9 mai: Constantin Prut, istoric român (d.2023)\n 9 mai: Griguță-Augustin Botiș, politician român\n 10 mai: Wayne Dyer, psiholog și scriitor american (d.2015)\n 13 mai: Mircea Ciobanu (n. Mircea Sandu), poet, romancier și eseist român (d. 1996)\n 15 mai: Isai Cârmu, pictor din R. Moldova (d. 2015)\n 15 mai: Proinsias De Rossa, politician irlandez\n 17 mai: Valeriu Pantazi, pictor, poet și scriitor român (d. 2015)\n 19 mai: Michael McGowan, politician britanic\n 21 mai: Radu Varia, istoric al artei român\n 21 mai: Ildikó Pécsi, actriță maghiară (d. 2020)\n 22 mai: Tănase Mureșanu, scrimer român (d. 2007)\n 23 mai: Gheorghe Vâlceanu, politician român\n 23 mai: Lone Dybkjær, politiciană daneză (d. 2020)\n 24 mai: Iosif Brodski (Иосиф Александрович Бродский), poet, eseist și dramaturg rus laureat al Premiului Nobel (d. 1996)\n 28 mai: Hiroshi Katayama, fotbalist japonez\n 28 mai: Wilfried Baasner, actor german (d. 2006)\n 29 mai: Faruk Ahmad Khan Leghari, politician pakistanez (d. 2010)\n 30 mai: Koldo Gorostiaga Atxalandabaso, politician spaniol\n\nIunie \n 1 iunie: Kip Thorne (Kip Stephen Thorne), fizician american laureat al Premiului Nobel\n 3 iunie: Anatol Ciocanu, poet din R. Moldova (d. 2012)\n 4 iunie: Ioan Igna, fotbalist și arbitru român\n 8 iunie: Nancy Sinatra (Nancy Sandra Sinatra), cântăreață americană\n 10 iunie: Jacques Rancière, filosof francez\n 12 iunie: Nathaniel Popp, preot român\n 15 iunie: Aristide Ghiță, fotbalist român (d. 2005)\n 16 iunie: Melania Ursu, actriță română de teatru și film (d. 2016)\n 16 iunie: William Yeager, matematician și inginer american\n 17 iunie: Virgil Ogășanu, actor român\n 17 iunie: Vasile Avram, scriitor român (d. 2002)\n 19 iunie: Efstratios Korakas, politician grec\n22 iunie: Abbas Kiarostami, regizor și scenarist iranian (d. 2016)\n24 iunie: Ioan-Paul Cojocaru, politician român\n25 iunie: A. J. Quinnell (n. Philip Nicholson), scriitor britanic (d. 2005)\n25 iunie: Shozo Tsugitani, fotbalist japonez (d. 1978)\n25 iunie: Aureliu Leca, politician român (d. 2015)\n26 iunie: Rogelio R. Sikat, scriitor filipinez (d. 1997)\n27 iunie: Eugen Ciceu, pianist german (d. 1997)\n28 iunie: Toma Csiha Ernestin, politician român\n28 iunie: Petru Gherghel, episcop catolic român\n\nIulie \n\n 2 iulie: Christopher Awdry, scriitor britanic\n 3 iulie: Jerzy Buzek, politician polonez, prim-ministru al Poloniei (1997-2001) și președinte al Parlamentului European (2009-2012)\n 3 iulie: Oya Baydar, scriitoare turcă\n 3 iulie: Mihai Adam, fotbalist român (d. 2015)\n 4 iulie: Nursultan Nazarbayev, președinte al Kazahstanului (1991-2019)\n 7 iulie: Ringo Starr (n. Richard Starkey), muzician britanic (The Beatles)\n 16 iulie: Tiberiu Ceia, interpret român de muzică populară din zona Banatului (d.2023)\n 17 iulie: Melania Herdeanu, cântăreață română de operă (d. 2017)\n 17 iulie: Faisal Husseini, politician palestinian (d. 2001)\n 18 iulie: Alexandru Cecal, chimist român, profesor la Facultatea de Chimie Iași\n 20 iulie: Dan Voiculescu, compozitor român (d. 2009)\n 20 iulie: Vasile Brescanu, regizor de film din Republica Moldova (d. 2010)\n 20 iulie: Constantin Dracsin, scriitor român (d.1999)\n 23 iulie: Daniel Goldin, inginer american\n 26 iulie: Monica Ghiuță, actriță română (d. 2019)\n 26 iulie: Nae Cosmescu, regizor român de teatru și televiziune (d. 2016)\n 30 iulie: Constantin Vremuleț, jurnalist si scriitor român\n\nAugust \n 3 august: Martin Sheen (n. Ramón Antonio Gerardo Estévez Phelan), actor american\n 5 august: Raimon Obiols, politician spaniol\n 7 august: Jean-Luc Dehaene, politician belgian (d. 2014)\n 10 august: Laurențiu Panaitopol, matematician român (d. 2008)\n 10 august: Peter Atkins, chimist britanic\n 11 august: Simion Popescu, luptător român\n 13 august: Nicolae Esinencu, scenarist și scriitor român, născut în R. Moldova (d. 2016)\n 14 august: Arthur Laffer, economist american\n 15 august: Gudrun Ensslin, teroristă germană (d. 1977)\n 17 august: Cornel Hațegan, fizician român\n 18 august: Stanley Johnson, politician britanic\n 19 august: Vlada Barzin, poet sârb (d. 2006)\n 19 august: John Leslie Marshall, politician britanic\n 20 august: Corneliu Turianu, jurist român (d. 2016)\n 22 august: Yambo Ouologuem, scriitor malian (d. 2017)\n 23 august: Galen Rowell, fotograf american (d. 2002)\n 25 august: Mihai Pelin, istoric român (d. 2007)\n 26 august: Ioan Dumitrache, inginer și profesor universitar român\n29 august: Alexandru-Vladimir Ciurea, medic neurochirurg român\n 31 august: Carmel Bird, romancieră australiană\n\nSeptembrie \n 1 septembrie: Annie Ernaux, scriitoare franceză\n 3 septembrie: Emil Șimăndan, ziarist, publicist și scriitor român\n 3 septembrie: Eduardo Galeano, scriitor uruguayan (d. 2015)\n 4 septembrie: Giulietto Chiesa, politician italian (d. 2020)\n 5 septembrie: Raquel Welch (n. Jo Raquel Tejada), actriță americană (d.2023)\n 8 septembrie: Marioara Tănase, interpretă română de muzică populară și romanțe (d. 1970)\n 13 septembrie: Óscar Arias Sánchez (Óscar Rafael de Jesús Arias Sánchez), politician, președinte al Republicii Costa Rica (1986-1990; 2006-2010), laureat al Premiului Nobel (1987)\n 15 septembrie: Jürgen Schröder, politician german\n 18 septembrie: Abbas El Fassi, politician marocan\n 19 septembrie: Natalia Gliga, interpretă română de muzică populară din zona Mureșului (d. 2018)\n 20 septembrie: Taro Aso, politician japonez\n 21 septembrie: Ilie Gheorghe, actor român (d. 2018)\n 22 septembrie: Anna Karina, actriță, cântăreață franceză, de etnie daneză (d. 2019)\n 25 septembrie: Umberto Pirilli, politician italian\n 29 septembrie: Richard Falbr, politician ceh\n 29 septembrie: Nicola Di Bari, cântăreț italian\n 29 septembrie: Joan Vallvé, politician spaniol\n\nOctombrie \n 2 octombrie: Nanni Galli, pilot italian de Formula 1 (d. 2019)\n2 octombrie: Gheorghe Gruia, handbalist român (d.2015)\n2 octombrie: Liviu Maior, istoric român\n 2 octombrie: Constantin Năsturescu, fotbalist român (d. 2021)\n 3 octombrie: Silvia Constantinescu, jurnalist și scriitor român\n 3 octombrie: Leni Dacian (Elena Dacian), balerină și coregrafă română\n 3 octombrie: Ion Mocioi, politician român\n 5 octombrie: Milena Dravić, actriță sârbă (d. 2018)\n 7 octombrie: Sergiu Cioiu, actor și cântăreț român\n 8 octombrie: Gabriel Josipovici, scriitor britanic\n 9 octombrie: John Lennon, muzician, cântăreț, scriitor și compozitor britanic, unul dintre fondatorii trupei britanice The Beatles (d. 1980)\n 14 octombrie: Cliff Richard (n. Harry Rodger Webb), cântăreț britanic de muzică pop\n 16 octombrie: Valentin Timaru, compozitor și muzicolog român\n 17 octombrie: Mihai Coșcodan, politician din R. Moldova (d. 2016)\n 19 octombrie: Michael Gambon, actor irlandez (d.2023)\n 21 octombrie: Dumitru Tinu, jurnalist român (d. 2003)\n 23 octombrie: Pelé (n. Edison Arantes do Nascimento), fotbalist brazilian (d.2022)\n 26 octombrie: François Duprat, politician francez (d. 1978)\n26 octombrie: John Horgan, politician irlandez\n 29 octombrie: Manfred Reichert, fotbalist german (d. 2010)\n 31 octombrie: Walderez de Barros, actriță braziliană\n\nNoiembrie \n 3 noiembrie: Dieter Acker, compozitor german (d. 2006)\n 4 noiembrie: Magda Kósáné Kovács, politiciană maghiară (d. 2020)\n 5 noiembrie: Luisa Morgantini, politiciană italiană\n 5 noiembrie: Elke Sommer, actriță germană\n 6 noiembrie: Mihai Zamfir, roman literar istoric, scriitor, eseist\n 7 noiembrie: Dorina Lazăr, actriță română\n 10 noiembrie: Tudor Mărăscu, regizor de film român (d. 2012)\n 11 noiembrie: Ioannis Koukiadis, politician grec\n 12 noiembrie: Jürgen Todenhöfer, politician german\n 13 noiembrie: Saul Kripke, filosof american (d.2022)\n 13 noiembrie: William Taubman, istoric american\n 16 noiembrie: Ion Marin Almăjan, jurnalist român\n 21 noiembrie: Gojko Đogo, scriitor sârb\n 22 noiembrie: Ioannis Patakis, politician grec (d. 2009)\n 22 noiembrie: Andrzej Żuławski, regizor de film, polonez (d. 2016)\n 26 noiembrie: Gianni De Michelis, politician italian (d. 2019)\n 27 noiembrie: Bruce Lee (n. Lee Jun-fan), actor de film, instructor de arte marțiale, filosof, regizor, producător și scenarist american de origine chineză, întemeietorul categoriei de artă marțială cunoscută sub numele de Jeet Kune Do. (d.1973)\n 30 noiembrie: Ion Monea, boxer român (d. 2011)\n\nDecembrie \n 1 decembrie: Richard Pryor, actor american (d. 2005)\n 2 decembrie: Cornel Fugaru, cântăreț român (d. 2011)\n 5 decembrie: Nicolae Viorel Oproiu, inginer român\n 13 decembrie: Christina Christodoulou-Todea, publicistă și traducătoare română\n 15 decembrie: Barbara Valentin, actriță austriacă (d. 2002)\n 17 decembrie: Nicolae Lupescu, fotbalist român (d. 2017)\n 22 decembrie: Cristina Deleanu, actriță română de film, radio, televiziune, teatru și voce\n 23 decembrie: Valeriu Graur, politician din R. Moldova (d. 2012)\n 24 decembrie: Constantin Oțet, fotbalist român (d. 1999)\n 26 decembrie: Teruki Miyamoto, fotbalist japonez (d. 2000)\n 26 decembrie: Edward Prescott, economist american (d.2022)\n 26 decembrie: Vintilă Ivănceanu, editor austriac (d. 2008)\n 27 decembrie: Willi Görlach, politician german\n 29 decembrie: Magdalene Hoff, politiciană germană (d. 2017)\n 31 decembrie: Dieter Pildner, sculptor italian\n\nDecese \n 7 ianuarie: Grigore Trancu-Iași, 65 ani, om politic, economist, avocat, profesor universitar, scriitor și memorialist român (n. 1874)\n 12 ianuarie: Ion T. Costin, 52 ani, politician din R. Moldova (n. 1887)\n 18 ianuarie: Kazimierz Przerwa-Tetmajer, 74 ani, scriitor polonez (n. 1865)\n 21 ianuarie: Einar Benediktsson, 76 ani, poet islandez (n. 1864)\n29 ianuarie: Nedo Nadi, 45 ani, scrimer italian (n. 1894)\n 1 februarie: George de Bothezat (Gheorghe Botezatu), 57 ani, inginer american de origine română (n. 1882)\n 17 februarie: Waldemar Christofer Brøgger, 88 ani, mineralog și geolog norvegian (n. 1851)\n 26 februarie: Nicolae Tonitza, 54 ani, artist plastic român (n. 1886)\n\n 1 martie: Anton Hansen Tammsaare, 62 ani, scriitor estonian (n. 1878)\n 3 martie: Sergiu Niță, 57 ani, politician român (n. 1883)\n 10 martie: Mihail Bulgakov, 48 ani, scriitor rus (n. 1891)\n 15 martie: Nae Ionescu (n. Nicolae C. Ionescu), 49 ani, filosof, logician, pedagog și jurnalist român (n. 1890)\n 15 martie: Nicolae C. Ionescu (aka Nae Ionescu), 49 ani, filosof, profesor universitar, jurnalist și politician român (n. 1890)\n 16 martie: Selma Lagerlöf (n. Selma Ottilia Lovisa Lagerlöf), 81 ani, scriitoare suedeză, laureată a Premiului Nobel (1909), (n. 1858)\n 24 martie: Gheorghe conte Wassilko de Serecki, 76 ani, politician austro-român, membru ereditar al Camerei Superioare al imperiului austriac și mareșal al Ducatului Bucovinei (n. 1864)\n 24 martie: Édouard Branly (Eugène Édouard Désiré Branly), 95 ani, fizician francez (n. 1844)\n 25 martie: Ioachim Miloia, 42 ani, istoric român (n. 1897)\n 25 martie: Ion Nonna Otescu, 51 ani, compozitor român (n. 1888)\n 5 aprilie: Józef Marcinkiewicz, 30 ani, matematician polonez (n. 1910)\n 15 aprilie: Alexandru Plămădeală, 51 ani, sculptor din R. Moldova (n. 1888)\n 18 aprilie: Lajos Ady, 59 ani, scriitor, istoric literar și pedagog maghiar (n. 1877)\n 15 mai: Elena Pop-Hossu Longin, 77 ani, scriitoare, jurnalistă și militantă româncă pentru drepturile femeilor (n. 1862)\n 20 mai: Verner von Heidenstam (Carl Gustaf Verner von Heidenstam), 80 ani, scriitor suedez, laureat al Premiului Nobel (1916), (n. 1859)\n 20 mai: Jozef Gregor-Tajovský, 65 ani, scriitor slovac (n. 1874)\n 1 iunie: Jan Celliers (Jan François Elias Celliers), 75 ani, poet sud-african (n. 1865)\n 12 iunie: William Lashly, 72 ani, explorator britanic (n. 1867)\n 21 iunie: Hendrik Marsman, 40 ani, scriitor din Țările de Jos (n. 1899)\n 21 iunie: Édouard Vuillard (Jean Édouard Vuillard), 71 ani, pictor francez (n. 1868)\n 29 iunie: Paul Klee, 60 ani, artist elvețian (n. 1879)\n 3 iulie: Nicolae Bivol, 58 ani, politician din R. Moldova (n. 1882)\n 4 iulie: Józef Pankiewicz, 73 ani, pictor polonez (n. 1866)\n 8 iulie: Ferenc Márton, 55 ani, artist maghiar (n. 1884)\n 21 iulie: Traian Bratu, 64 ani, germanist, rector al Universității A. I. Cuza din Iași (n. 1875)\n 21 august: Lev Troțki (n. Leib Bronștéin), 60 ani, revoluționar rus de etnie evreiască (n. 1879)\n 30 august: Joseph John Thomson, 83 ani, fizician englez, laureat al Premiului Nobel (1906), (n. 1856)\n 8 septembrie: Constantin Gheorghe Banu, 67 ani, scriitor, jurnalist și politician român (n. 1873)\n 10 septembrie: Nikola Ivanov, 79 ani, ofițer bulgar (n. 1861)\n 26 septembrie: Walter Benjamin (Walter Bendix Schoenflies Benjamin), 48 ani, scriitor, critic și filosof german (n. 1892)\n 27 septembrie: Julius Wagner-Jauregg, 83 ani, medic neurolog austriac, laureat al Premiului Nobel (1927), (n. 1857)\n 4 octombrie: Petre Andrei, 49 ani, filosof, sociolog și politician român, membru al Academiei Române (n. 1891)\n 17 octombrie: Florence Scovel Shinn, 69 ani, scriitoare americană (n. 1871)\n 26 octombrie: Olga Boznańska (Olga Helena Karolina Boznańska), 75 ani, pictoriță poloneză (n. 1865)\n 8 noiembrie: Andrei Petrovici Kiselev, 87 ani, matematician rus (n. 1852)\n 9 noiembrie: Neville Chamberlain (n. Arthur Neville Chamberlain), 71 ani, politician britanic, prim-ministru al Marii Britanii (1937-1940), (n. 1869)\n 14 noiembrie: Albert Kahn, 80 ani, bancher francez (n. 1860)\n 18 noiembrie: Ion C. Inculeț (Ion Constantin Inculeț), 56 ani, om politic român (n. 1884)\n 18 noiembrie: Ivane Jahahișvili, 64 ani, istoric georgian (n. 1876)\n 20 noiembrie: Ioan Moța, 71 ani, preot și publicist român (n. 1868)\n 26 noiembrie: Victor Iamandi, 49 ani, politician român (n. 1891)\n 26 noiembrie: Lordul Rothermere (Harold Sidney Harmsworth), 72 ani, politician britanic (n. 1868)\n 26 noiembrie: Gheorghe Argeșanu (Gheorghe Argeșeanu), 57 ani, politician român (n. 1883)\n 27 noiembrie: Nicolae Iorga (n. Nicu N. Iorga), 69 ani, critic literar, dramaturg, enciclopedist, istoric, memorialist, profesor universitar și scriitor român, prim-ministru al României (1931-1932), (n. 1871)\n 27 noiembrie: Virgil Madgearu (n. Virgil Traian N. Madgearu), 53 ani, economist și politician român (n. 1887)\n 19 decembrie: Kyösti Kallio, 67 ani, politician finlandez (n. 1873)\n 21 decembrie: F. Scott Fitzgerald (n. Francis Scott Key Fitzgerald), 44 ani, scriitor american (n. 1896)\n 30 decembrie: Gjergj Fishta, 69 ani, scriitor albanez (n. 1871)\n\nPremii Nobel \n\n Fizică: O treime din premiul in bani a fost alocat Fondului Principal, iar celelalte două treimi au fost alocate Fondului Special aferent acestei categorii\n Chimie: O treime din premiul in bani a fost alocat Fondului Principal, iar celelalte două treimi au fost alocate Fondului Special aferent acestei categorii\n Medicină: O treime din premiul in bani a fost alocat Fondului Principal, iar celelalte două treimi au fost alocate Fondului Special aferent acestei categorii\n Literatură: O treime din premiul in bani a fost alocat Fondului Principal, iar celelalte două treimi au fost alocate Fondului Special aferent acestei categorii\n Pace: O treime din premiul in bani a fost alocat Fondului Principal, iar celelalte două treimi au fost alocate Fondului Special aferent acestei categorii\n\nVezi și \n Listă de conducători de stat din 1940\n\nNote \n\n1940" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți să îmi spui despre acest subiect: Sistemul astronomic de unități?" }, { "from": "assistant", "value": "Sistemul astronomic de unități, denumit din 1976 de UAI Sistemul de constante astronomice (în System of Astronomical Constants, iar în Système de constantes astronomiques), este un sistem de unități dezvoltat de UAI pentru astronomie, în care se folosesc unități de măsură specifice.\n\nIstoric\nA fost adoptat de Uniunea Astronomică Internațională (UAI) în 1976și a fost actualizată, într-un mod notabil, în 1994 și 2009.\n\nTimp\nUnitatea astronomică pentru timp este ziua, definită ca valorând de secunde. 365,25 de zile constituie un an iulian. Simbolul zilei în sistemul astronomic de unități este „D” (cu majusculă, în timp ce „d” este simbolul zilei în Sistemul internațional de unități).\n\nDistanță\nImensitatea spațiului necesită exprimarea distanțelor astronomice folosind unități de măsură mari. Astfel, în cadrul sistemului nostru solar se folosește unitatea astronomică (ua), aproximativ egală cu distanța de la Pământ la Soare. Pentru distanța între stelele unei galaxii, dimensiunile galaxiilor sau distanțele dintre galaxii se folosesc unități mai mari: anul-lumină (distanța parcursă de lumină într-un an) și parsecul (distanța până la un obiect văzut cu o paralaxă de o secundă de arc). \n\n 1 unitate astronomică: cca 150 milioane de kilometri (149,598×109 m)\n 1 an-lumină: cca 9,5 trilioane de kilometri (9,461×1015 m)\n 1 parsec: cca 31 trilioane de kilometri (30,857×1015 m)\n\nMagnitudine\nPentru obiectele cerești se definesc următoarele unități de măsură care servesc la exprimarea intensității luminoase:\n\n magnitudine aparentă: intensitatea luminoasă a sursei, dependentă de distanța până la Pământ;\n magnitudine absolută: intensitatea luminoasă integrală emisă de sursă, indiferent de distanța de observare.\n\nMasă\nUnitatea astronomică pentru masă este masa solară. Simbolul masei solare în acest sistem este „S” sau M☉ (unde M este simbolul pentru masă, iar ☉ fiind simbolul Soarelui), acesta din urmă fiind mult mai folosit.\n\nNote\n\nLegături externe\nThe IAU and astronomical units\n\"2014 Selected Astronomical Constants \" in .\n\nVezi și\n Parametrul gravitațional standard\n Unități de măsură folosite în aviație" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți împărtăși despre Marte (dezambiguizare)?" }, { "from": "assistant", "value": "Marte poate fi:\n\n Marte (zeu) - Zeul războiului la romani.\n Marte (planetă) - A patra planetă de la soare." } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți descrie [Titlu] pPascal (dezambiguizare)?" }, { "from": "assistant", "value": "Pascal nume de familie sau prenume masculin\npoate fi:\n\n Blaise Pascal (1623 - 1662), matematician, fizician și filosof francez\n Olivia Pascal (n. 1957), actriță germană\n Pascal (unitate de măsură)\n Limbajul de programare Pascal\n\nNume\nPrenume masculine" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi câteva informații de bază despre Mercur (dezambiguizare)." }, { "from": "assistant", "value": "Mercur poate fi:\n Mercur (element), elementul chimic cu simbolul Hg și număr atomic 80\n Mercur (planetă), o planetă din sistemul solar, cea mai apropiată de soare\n Mercur (zeu) - zeul comerțului la romani\n\nVezi și\nMercury" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații ai disponibile despre Județul Alba?" }, { "from": "assistant", "value": "Alba (în , în maghiară Fehér Megye) este un județ al României situat în Transilvania. A fost înființat în anul 1968 prin reorganizarea teritorială a regiunilor Cluj, Hunedoara, Brașov și Mureș-Autonomă Maghiară (din raioanele Alba Iulia, Sebeș, Câmpeni, Aiud și anumite părți a raioanelor Târnăveni și Mediaș). Cea mai mare parte a teritoriului județului de azi a făcut parte mai devreme din județele (interbelice) Alba și Sibiu, din comitatele (antebelice) Alba de Jos și Sibiu, respectiv din Scaunul Secuiesc al Arieșului și Scaunul Săsesc al Sebeșului. Din punct de vedere al culturii tradiționale, actualul județ este alcătuit din părți a mai multor zone etno-folclorice distincte: Țara Moților, Țara Mocanilor, Secuimea și Pământul crăiesc. Reședința județului este municipiul Alba Iulia cu 63.536 de locuitori. Județul are o suprafață de 6.242 km² și populație de 373.710 de locuitori. Se învecinează cu județele Cluj și Mureș la nord, Sibiu la est, Hunedoara la sud-vest, Vâlcea la sud și Arad și Bihor la nord-vest.\n\nIstorie \nDescoperirile arheologice din județul Alba datează din perioada neolitică, cunoscută sub numele de „Cultura Petrești”. Denumirea regiunii provine din cuvântul latin albus, -a, -um însemnând alb.\n\nÎn timpul stăpânirii romane a fost întemeiată, datorită zăcămintelor miniere din regiunea Apuseni, o serie de așezări ca de exemplu Apulum (astăzi Alba Iulia), Ampelum (Zlatna), Apulon (Piatra Craivii) și colonii Aurelia Apulensis, Nova Apulensis, Alburnus Maior (Roșia Montană) și Brucla (Aiud).\n\nDupă retragerea romanilor de pe teritoriul Daciei nordice, urmează o perioadă controversată de unii istorici. În cadrul statului maghiar întemeiat în 1000 de regele Ștefan I, apare „Principatul Transilvaniei” cu capitala la Alba Iulia (Gyulafehérvár, „Cetatea Albă (a lui) Gyula”. Capitala Alba Iulia a jucat în Evul Mediu un rol important în dezvoltarea economică, culturală și politică a regiunii.\n\nDenumirea județului este legată de prima atestare la 1097, când este menționat primul comite, care avea atribuții administrative și în afara cetății orașului Alba Iulia.\n\nPe teritoriul actual al județului s-au format de-a lungul timpului mai multe centre de cultură și învățământ. În secolul al XV-lea exista la Sebeș o mănăstire dominicană. Unul din studenții școlii aferente mănăstirii, Georgius de Septemcastris, a fost deportat în Turcia, unde a trăit între 1438-1458. A redactat lucrarea „Tractatus de moribus, condictionibus et nequicia Turcorum”, publicată la Roma în 1481 și difuzată ulterior în spațiul de limbă germană. La sfârșitul secolului al XVI-lea iezuiții au deschis un colegiu la Alba Iulia, nucleul învățământului superior din oraș. Principii protestanți Gabriel Bethlen și Mihai Apafi I au sprijinit de asemenea învățământul superior, deschizând un colegiu calvin la Alba Iulia, care ulterior și-a mutat sediul la Aiud (în prezent Colegiul Național Bethlen din Aiud).\n\nPrincipele protestant Gheorghe Rákóczi I a inițiat traducerea și publicarea Noului Testament în limba română, demers sprijinit de mitropolitul Simion Ștefan și concretizat în Noul Testament de la Bălgrad (1648).\n\nDupă stabilirea conducerii Bisericii Române Unite cu Roma la Blaj, acest oraș a devenit un centru spiritual al românilor transilvăneni. Episcopul Petru Pavel Aron a deschis în anul 1754 la Blaj prima școală elementară cu predare în limba română („școala de obște”). Tot el a pus bazele Liceului din Blaj, inițial cu predare în latină și germană.\n\nGeografie\n\nÎncadrare \nJudețul, situat în partea centrală a României, cu o suprafață de 624.167 hectare (2,6% din suprafața României), are 416.000 locuitori. Se învecinează cu județul Cluj la nord, cu județul Bihor și județul Arad la vest, cu județul Hunedoara la sud-vest, cu județul Vâlcea la sud, iar cu județul Sibiu și județul Mureș în est.\n\nCapitala județului, Alba Iulia, este situată pe malul drept al Mureșului (la 220-250 metri altitudine), la confluența cu râurile Ampoi și Sebeș, si are o populație de 69.000 de locuitori.\n\nMunții Apuseni se află în vest și nord-vest, fiind caracterizați printr-o structură geologică complexă cu resurse de minereuri neferoase (cupru, plumb, zinc) și metale prețioase (aur, argint). Solul fertil al regiunii a determinat apariția, încă din trecutul îndepărtat, a așezărilor omenești. Valea Mureșului, cu afluenții săi, Arieș, Sebeș, Cugir și regiunile învecinate au constituit zone agricole favorabile creșterii animalelor, exploatării forestiere, îndeosebi agriculturii (cereale, legume și fructe) și viticulturii.\n\nPoziționarea văii Mureșului cu afluenții săi a înlesnit construirea de drumuri rutiere și feroviare favorizând un trafic intens. Dacă în nord-vest și vest sunt Munții Apuseni, Munții Sebeșului se află în sudul județului, iar 25% din suprafața județului este ocupată de podișul Târnavelor cu podgorii renumite, precum și resurse de gaze naturale.\n\nRelief \nPredomină regiunile înalte de podiș, deal și munte, în est cu Munții Metaliferi (M. Trascăului cu \"Muntele Mare\") în sud, Munții Șureanu, în nord-vest Munții Bihorului, Munții Parâng. Județul Alba este acoperit la est de Podișul Târnavelor și Podișul Secașelor, iar la vest de Munții Apuseni. Munții Șureanu, străbătuți de Valea Sebeșului limitează sudul județului, precum și o mică parte din Munții Cindrelului. Nordul si nord-vestul sunt străjuite de Muntele Mare și Munții Bihor.\n\nÎn vest Valea Sebeșului, și o parte mică din Munții Cindrel.\n\nZona de podiș și deal este alcătuită din: Podișul Secașelor, Podișul Târnavelor, depresiunile montane Zlatna, Abrud, Câmpeni, și depresiunile joase de câmpie Alba Iulia, Turda, Orăștie. Culoarul Mureșului separă Munții Apuseni de Podișul Târnavelor (400–500 m altitudine).\n\nRețeaua hidrografică alcătuită din: cursul mijlociu al Mureșului care colectează pe malul drept: Arieșul, Aiud, Geoagiu, Valea Teiului, Galda, Cricăul, Ampoiul, Vintul etc. iar pe malul stâng: Târnava (Mare si Mică), Secașul, Sebeșul, Pianul, Cugirul etc. În zona Munților Apuseni mai important este râul Arieș cu afluenții Arieșul Mare și Mic.\n\nInfrastructura\n\nCăi rutiere \nPrin județul Alba trec două importante drumuri naționale europene, respectiv E81 (DN 1), care face legătura între sudul României și nord vestul țării, și E68 (DN7), ce asigură tranzitul dintre sudul și vestul Transilvaniei. În viitorul apropiat se prevede construirea unei autostrăzi (parte din coridorul IV european), care să lege România cu Ungaria.\n\nTot prin județul Alba trec și două autostrăzi: A1, care intră în județ în zona localității Cunța și iese din județ în zona localității Șibot, și A10, care se intersectează cu A1 în zona municipiului Sebeș.\n\nCăi feroviare \nAcest județ este traversat la sud de magistrala 200, care face legătura între municipiul Brașov și județul Arad. Pe sectorul cuprins între Coșlariu și Șibot această magistrală este parte din coridorul IV european. Județul Alba este traversat de Magistrala CFR 300 (București - Brașov - Blaj - Războieni - Cluj - Oradea), dar și de calea ferată Războieni - Târgu Mureș - Deda și Alba Iulia - Zlatna.\n\nPopulația \nConform Recensământului din 2021, populația județului era de 325.941 locuitori. Dintre locuitorii care și-au declarat apartenența etnica, 91,36% (268.753) sunt români, 3,91% (11.494) maghiari, 4,43% (13.041) romi, 0,18% (544) germani, 12% (329) alte etnii.\n\nOrașe principale sunt: Alba Iulia, Aiud, Sebeș și Blaj, urmate de orașe mai mici ca: Abrud, Baia de Arieș, Câmpeni, Cugir, Ocna Mureș, Teiuș și Zlatna, ponderea mai mare a populației fiind în regiunea urbană.\n\nPopulația după religie\nLa recensământul din martie 2002 a fost înregistrată următoarea structură confesională la populației județului Alba: 86,2% ortodocși, 3,9% reformați, 3,6% greco-catolici, 1,9% penticostali. Pentru 4,4% din locuitori nu a putut fi stabilită apartenența confesională.\n\nÎn municipiul Alba Iulia își are sediul Arhidieceza de Alba Iulia, cea mai veche episcopie catolică de pe teritoriul României. La Blaj își are sediul mitropolitul greco-catolic, care este întâistătătorul Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică).\n\nLa Alba Iulia există de asemenea Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia.\n\nÎn trecut zona municipiului Sebeș era dominată de evanghelici-luterani, de limbă germană, iar zona municipiului Aiud de reformați-calvini, de limbă maghiară.\n\nÎnvățământul \nLista școlilor românești din județul Alba apare în cartea „Învățământul primar în județul Alba”, scrisă în 1932, de revizorul Marian Sasu. Administrația românească a funcționat în județ de la data de 1 ianuarie 1919, școlile primare fiind preluate trei luni mai târziu. Înainte de acest moment, administrația austro-ungară a încercat să reducă pe cât posibil educația în limba română. Primul liceu românesc din Transilvania, după unirea de la 1 decembrie 1918, a fost înființat la Alba Iulia, având inițial numele „Mihai Viteazul”, fiind redenumit în 1960 în „Liceul Horea, Cloșca și Crișan”.\n\nTurism \nJudețul este bogat în atracții turistice naturale, având în granițe o parte din Parcul Natural Apuseni, cât și arhitecturale, precum Cetatea Alba Carolina din Alba Iulia. Printre atracțile etno-culturale se numără portul popular al Buciumanilor, dansul popular \"Țarina de la Abrud\" sau Târgul de fete de la Găina.\n\nJudețul Alba este al patrulea de pe traseul turistic Via Transilvanica, care începe în Județul Mehedinți, străbate Munții Carpați și Podișul Transilvaniei, și se încheie la Mânăstirea Putna din Județul Suceava.\n\nMonumente \n Catedrala catolică și biserica ortodoxă din Alba Iulia\n Sala Unirii și cetatea din Alba Iulia\n Clădirile medievale din Abrud\n Muzeul Minelor din Roșia Montană\n Cetatea din Sebeș și cetatea din Aiud.\n Mocănița, trenul cu aburi care circulă pe cale ferată îngustă, cu haltele Abrud, Roșia Montană (Gura Roșiei), Câmpeni, Bistra, Lupșa, Baia de Arieș, Brăzești, Sălciua, Ocoliș, Vidolm (declarat monument istoric).\n\nSituri naturale \n\nComplexul carstic Scărișoara - Munții Bihorului\n Peștera Huda lui Papară, o peșteră în Apuseni (Munții Trascăului) \n Cheile din Valea Râmeț, Cheile Albacului, Cheile Ampoiței, Cheile Găldiței și Turcului, Cheile Gălzii, Cheile Gârdișoarei, Cheile Glodului, Cheile Ordâncușei, Cheile Întregalde, Cheile Pociovaliștei, Cheile Poșăgii, Cheile Râmețului, Cheile Runcului, Cheile Văii Cetii, Cheile Văii Morilor.\n Defileul Arieșului.\n „Detunatele” (1200 m) (cu două vârfuri mai importante din bazalt \"Detunata Goală\" și \"Detunata Flocoasă\") la 20 km de Abrud și la o oră de Bucium (DN 76/74 Oradea-Ștei-Câmpeni-Abrud-Bucium) sau DN 75/74 (Cluj-Turda-Câmpeni-Abrud-Bucium).\n\nPolitica \nJudețul Alba este administrat de un consiliu județean format din 32 consilieri. În urma alegerilor locale din 2020, consiliul este prezidat de de la , iar componența politică a Consiliului este următoarea:\n\nDiviziuni administrative \n\nJudețul este format din 78 unități administrativ-teritoriale: 4 municipii, 7 orașe și 67 de comune.\nLista de mai jos conține unitățile administrativ-teritoriale din județul Alba.\n\nNote\n\nBibliografie \n „Județul Alba. Istorie, cultură, civilizație“, 2013\n Mărculeț I., Culoarul Mureșului între Arieș și Strei. Studiu geomorfologic, Editura Samuel, Mediaș, 2013\n\nLectură suplimentară \n Repertoriul arheologic al Județului Alba, Vasile Moga, Horia Ciugudean, Muzeul Național al Unirii, 1995\n Ghidul personalităților din județul Alba, Alba Iulia, Editura ALTIP, 2003\n\nLegături externe \n\n Listă coduri poștale din județul Alba\n Consiliul Județean Alba\n Prefectura Județului Alba \n Date demografice conform recensământului din anul 2002 \n Institutul de Memorie Culturală a României - CIMEC (Rapoarte arheologice) \n Județul Alba , clubromania.ro\n\nIstorie\n Județul Alba la 45 de ani de existență: cum s-a înființat și ce evenimente marchează aniversarea, 16 februarie 2013, Dorin Timonea, Adevărul\n De la Belgrad, la Fehervar și Karlsbug: de unde provine denumirea județului Alba și a orașului Alba Iulia , 11 ianuarie 2013, Dorin Timonea, Adevărul\n Alba de la comitat la județ. Ce denumiri a purtat orașul Alba Iulia în istoria de peste 2000 de ani, 28 mai 2013, Dorin Timonea, Adevărul\n Economia județului Alba în Epoca de Aur: primul export de încălțăminte și de mașini de cusut la târguri din străinătate, 20 mai 2013, Dorin Timonea, Adevărul\n\nEtnografie\n Muzeul virtual al monumentelor etnografice în aer liber din România (zona etnografică Alba)\n\nTurism\n Trasee turistice în județul Alba\n Harta Turistica a județului Alba\n\nVezi și \n\n Județele României\n Județele interbelice ale Regatului României\n Listă de localități din județul Alba\n Listă de comune din județul Alba\n Lista monumentelor istorice din județul Alba\n Lista rezervațiilor naturale din județul Alba\n Galeria de steme și steaguri ale județului Alba\n Listă de publicații din județul Alba" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Împărtășește-mi câteva lucruri despre C++." }, { "from": "assistant", "value": "C++ (pronunțat ca în engleză ) este un limbaj de programare general, compilat. Este un limbaj multi-paradigmă, cu verificarea statică a tipului variabilelor ce suportă programare procedurală, abstractizare a datelor, programare orientată pe obiecte. În anii 1990, C++ a devenit unul dintre cele mai populare limbaje de programare comerciale, rămânând astfel până azi.\n\nBjarne Stroustrup de la Bell Labs a dezvoltat C++ (inițial denumit C cu clase) în anii 1980, ca o serie de îmbunătățiri ale limbajului C. Acestea au început cu adăugarea noțiunii de clase, apoi de funcții virtuale, suprascrierea operatorilor, moștenire multiplă (), șabloane () și excepții. Limbajul de programare C++ a fost standardizat în 1998 ca și ISO 14882:1998, versiunea curentă fiind din 2003, ISO 14882:2003. Următoarea versiune standard, cunoscută informal ca C++0x, este în lucru.\n\nIstoricul C++ \n\nStroustrup a început să lucreze la C cu clase în 1979. Ideea creării unui nou limbaj a venit din experiența de programare pentru pregătirea tezei sale de doctorat. Stroustrup a descoperit că Simula avea facilități foarte utile pentru proiecte mari, însă era prea lent, în timp ce BCPL era rapid, însă nu era de nivel înalt și era nepotrivit pentru proiecte mari. Când a început să lucreze pentru Bell Labs, avea sarcina de a analiza nucleul UNIX referitor la calcul distribuit. Amintindu-și de experiența sa din perioada lucrării de doctorat, Stroustrup a început să îmbunătățească C cu facilități asemănătoare Simula. C a fost ales deoarece era rapid și portabil. La început facilitățile adaugate C-ului au fost clase, clase derivate, verificare a tipului, inline și argumente cu valori implicite.\n\nÎn timp ce Stroustrup a proiectat C cu clase (mai apoi C++), a scris de asemenea și Cfront, un compilator care genera cod sursă C din cod C cu clase. Prima lansare comercială a fost în 1985.\n\nÎn 1982, numele limbajului a fost schimbat de la C cu clase la C++. Au fost adaugate noi facilități, inclusiv funcții virtuale, supraîncărcarea operatorilor și a funcțiilor, referințe, constante, alocare dinamică, un control al tipului mai puternic și noua variantă de comentariu pe un singur rând (liniile care încep cu caracterele '//').\n\nÎn 1985 a fost lansată prima ediție a cărții \"The C++ Programming Language\" (Limbajul de programare C++), oferind informații importante despre limbaj, care încă nu era un standard oficial. În 1989 a fost lansată versiunea 2.0 a C++. Au apărut acum moștenirea multiplă, clase abstracte, funcții statice, funcții constante și membri protected. În 1990 o altă carte a fost lansată, oferind suport pentru standarde viitoare. Ultimele adăugări includeau template-uri, excepții, spații de nume (namespace-uri) și tipul boolean.\n\nO dată cu evoluția limbajului C++, a evoluat și o bibliotecă standard. Prima adăugire a fost biblioteca de intrări/ieșiri (I/O stream), care oferea facilități pentru a înlocui funcțiile tradiționale C cum ar fi printf și scanf. Mai târziu, printre cele mai semnificative adăugari la biblioteca standard a fost STL (Standard Template Library) (Biblioteca de formate standard).\n\nDupă ani de lucru, un comitet ANSI-ISO a standardizat C++ în 1998 (ISO/IEC 14882:1998).\n\nExemple \nProgram care afișează textul \"Hello World\":\n\n#include <iostream>\n\nusing namespace std;\n\nint main() {\n cout << \"Hello World\" << endl;\n return 0;\n}\n\nAlgoritm pentru aflarea celui mai mare divizor comun (algoritmul lui Euclid):\n\n#include<iostream>\n\nusing namespace std;\n\nint main() {\n int a, b, r;\n\n cin >> a;\n cin >> b;\n\n r = a % b;\n while(r) {\n a = b;\n b = r;\n r = a % b;\n }\n\n cout << b << endl;\n return 0;\n}\n\nCitirea și afișarea unei matrici:\n\n#include<iostream>\n\nusing namespace std;\n\nint main() {\n\tint a[10][10], i, j, n, m;\n\tcout << \"Dați numărul de linii: \";\n\tcin >> n;\n\tcout << \"Dați numărul de coloane: \";\n\tcin >> m;\n\tfor(i = 0; i < n; i++) {\n\t\tfor(j = 0; j < m; j++) {\n\t\t\tcout << \"Dați numerele: \";\n\t\t\tcin >> a[i][j];\n\t\t}\n\t}\n\tcout << endl;\n\tcout << \"Matricea este: \";\n\tcout << endl;\n\tfor(i = 0; i < n; i++){\n\t\tfor(j = 0; j < m; j++)\n\t\t\tcout << a[i][j] << ' ';\n\t\tcout << endl;\n\t}\n\treturn 0;\n}\n\nAlternativa citirii și afișării unei matrici folosind while:\n\n#include <iostream>\n\nusing namespace std;\n\nint main() {\n\tint n,m,i=1,j;\n\tcout << \"Dați numărul de linii: \"; \n\tcin >> n;\n\tcout << \"Dați numărul de coloane: \";\n\tcin >> m;\n\t\n\tint *mtrx_ptr = new int[(n+1)*(m+1)];\n //Putem folosi o matrice falsa\n\t\n\twhile(i <= n) {\n\t\tj=1;\n\t\twhile(j <= m) {\n\t\t\tcout << \"Dați numerele: \";\n\t\t\tcin >> mtrx_ptr[i*n+j];\n\t\t\tj++;\n\t\t}\n\t\ti++;\n\t}\n\t\n\tcout << endl;\n\tcout << \"Matricea este: \";\n\tcout << endl;\n\t\n\ti=1;\n\twhile(i <= n) {\n\t\tj=1;\n\t\twhile(j <= m) {\n\t\t\tcout << mtrx_ptr[i*n+j] << ' ';\n\t\t\tj++;\n\t\t}\n\t\tcout << endl;\n\t\ti++;\n\t}\n\treturn 0;\n}Sortarea unui vector crescator si descrescator utilizand functii din STL: #include <vector>\n#include <iostream>\n#include <algorithm>\nusing namespace std;\nvector<int>v;\nint main(){\n int n,x;\n cin >> n;\n for(int i = 0; i < n; i++){\n cin >> x;\n v.push_back(x);\n }\n sort(v.begin(),v.end());//hlt-jmk-mat\n for(auto i : v){\n cout << i << \" \";\n }\n cout << endl;\n sort(v.rbegin(),v.rend());\n for(auto i : v){\n cout << i << \" \";\n }\n return 0;\n}Aflarea celui mai mare divizor comun prin scăderi repetate:\n\n#include<iostream>\n\nusing namespace std;\n\nint main() {\n int a, b, c;\n cin >> a >> b;\n while(a != b) {\n if(a > b)\n a = a - b;\n else\n b = b - a;\n c = a;\n }\n cout << c << endl;\n return 0;\n}\n\n Listă alfabetică de limbaje de programare\n\nNote\n\nBibliografie \n Doina Logofătu: Algoritmi fundamentali in C++. Aplicații, Ed. 1, Editura Polirom, Iași, 2007, ISBN 9734600939.\n\nLimbaje de programare" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi detalii importante despre Constantin Coandă." }, { "from": "assistant", "value": "Constantin Coandă (n. 4 martie 1857, Craiova – d. 30 septembrie 1932, București) a fost un general român, fost profesor de matematici la Școala națională de poduri și șosele din București și, pentru o scurtă perioadă (24 octombrie - 29 noiembrie 1918), cel de-al 26-lea președinte al Consiliului de Miniștri și ministru de externe al României.\n\nFiu al lui Mihalache Coandă și al Theodorei Coandă (născută Theodoris), fiica unui armator grec care făcea comerț pe Dunăre, spre Calafat, Constantin Coandă era fratele amiralului Ion Coandă. Printre cei 7 copii ai săi (5 băieți și 2 fete) s-a numărat și celebrul Henri Coandă. Constantin a fost primul fiu al familiei, fiind urmat de Ion, Petre, Zoe, Alina și Aneta.\n\nA fost secretar general al Ministerului Apărării (1902-1904).\n\nÎn atentatul din Senatul României, din 8 decembrie 1920, pus la cale de către un grup terorist de extremă stângă, Constantin Coandă, președintele în funcțiune al Senatului, a fost rănit.\n\nFuncții militare\n comandant de pluton în Regimentul 1 artilerie (1877-1883)\n funcții în învățământul militar la Școala de ofițeri de artilerie, geniu și marină București și la Școala Superioară de Război\n funcții de comandă și de stat major\n comandant al Regimentului 2 artilerie\n comandant al Corpului 5 armată\n secretar general al Ministerului de Război\n comandant al Cetății București\n atașat militar la Berlin, Viena și Paris\n director al Direcției artilerie din Ministerul de Război\n șef secție în Marele Stat Major\n inspector general al artileriei\n\nAlte funcții\n\n profesor la Școala de poduri și șosele București\n delegat la Conferința Internațională de la Haga\n atașat militar și diplomatic pe lângă Cartierul țarului Nicolae al II-lea (1916-1918)\n ministrul industriei (20 martie-14 iulie 1926)\n ministru secretar de stat (10 august 1926-4 iunie 1927)\n\nScrieri\n Curs de Artilerie - (1884-1885)\n Projectile și Focoase - (1884).\n\nNote\n\nLectură suplimentară \n Generalul Coandă: cuvântări la moartea sa, 1932\n Vasile Popa, Ion Cerăceanu, Vasilica Manea, Misiunea generalului Coandă la Kiev: (1917 - 1918), Editura Militară, 2012.\n Vasile Popa, Misiunea generalului Coandă la Stavka, 1916-1917. Muzeul Militar Național \"Regele Ferdinand I\", Editura Militară, 2010.\n\nNașteri în 1857\nDecese în 1932\nGenerali români\nPedagogi români\nPoliticieni români\nPrim-miniștrii României\nMiniștri de externe ai României\nConflicte militare\nRomâni din secolul al XIX-lea\nPreședinți ai Senatului României\nPoliticieni români din secolul al XX-lea" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile principale despre Aerodină?" }, { "from": "assistant", "value": "Aerodina este un vehicul aerian „mai greu decât aerul” (de fapt, mai greu decât volumul aerului dislocat), care se menține în atmosferă datorită mișcării lui de înaintare, fiind construit pe principiul zborului mecanic. Aerodinele desemnează toate mașinile aeriene capabile de zbor, dar care nu sunt aerostate (care nu se bazează pe principiul plutirii corpurilor).\n\nClasificare \nAerodinele se împart în trei categorii: \nornitoptere (au aripi batante)\nelicoptere (au aripă rotativă)\ngirodine (au aripă rotativă acționată de motor și elice de propulsie)\nautogire (au aripă rotativă cu rotație liberă și elice de propulsie)\naeroplane (au aripă fixă), categorie subîmpărțită în:\navioane (au aripă fixă și motor) (Monoplan, Biplan)\nplanoare (au aripă fixă, dar nu au motor)\nUn tip intermediar sunt convertiplanele, care au atât aripă fixă, cât și cea rotativă.\n\nReferințe\n\nVezi și \nAeronavă\n\nAviație\nVehicule aeriene" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ar trebui să știu despre Henri Coandă?" }, { "from": "assistant", "value": "Henri Marie Coandă () a fost un academician și inginer aeronautic român, pionier al aviației, fizician, specialist în aerodinamică și mecanica fluidelor, inovator, inventator și descoperitor al efectului care îi poartă numele.\n\nA fost fiul generalului Constantin Coandă, general de carieră și prim-ministru al României în 1918, și nepot al amiralului Ion Coandă.\n\nBiografie\n\nFamilie, anii timpurii \nHenri Coandă s-a născut în București, la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui a fost generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematică la Școala națională de poduri și șosele din București și fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp, în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania (Morlaix, Finistère).\n\nÎncă din copilărie viitorul inginer și fizician era fascinat de miracolul vântului, după cum își va și aminti mai târziu.\n\nHenri Coandă a fost mai întâi elev al Școlii Petrache Poenaru din București, apoi al Liceului Sf. Sava 1896 unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iași 1899. Termină liceul în 1903 primind gradul de sergent major și își continuă studiile la Școala de ofițeri de artilerie, geniu și marină din București.\n\nMilitar \nDetașat la un regiment de artilerie de câmp din Germania 1904, este trimis la Technische Hochschule (Universitatea Tehnică) din Berlin-Charlottenburg. Pasionat de probleme tehnice și mai ales de tehnica aviaticii, în 1905 Coandă construiește un avion-rachetă pentru armata română. Între 1907-1908 a urmat de asemenea cursuri universitare în Belgia, la Liège, și la Institutul tehnic Montefiore. În 1908 se întoarce în țară și e încadrat ofițer activ în Regimentul 2 de artilerie. Datorită firii sale și spiritului inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut și obținut aprobarea de a părăsi armata, după care, profitând de libertatea recâștigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan - Teheran - Tibet. La întoarcere pleacă în Franța și se înscrie la Școala superioară de aeronautică și construcții, nou înființată la Paris 1909, al cărei absolvent devine în anul următor 1910, ca șef al primei promoții de ingineri aeronautici.\n\nAvionul Coandă 1910 \n\nCu sprijinul inginerului Gustave Eiffel și savantului Paul Painlevé, care l-au ajutat să obțină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile și a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni un avion fără elice, numit convențional Coandă-1910, pe care l-a prezentat la al doilea Salon internațional aeronautic de la Paris 1910.\n\nCoandă a susținut după 1956 că în timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experiență, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare și a luat foc. Deocamdată nu au fost găsite surse contemporane evenimentului care să coroboreze această narațiune.\n\nÎntre 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviație din Bristol, Anglia și a construit avioane cu elice de mare performanță, de concepție proprie. În următorii ani se întoarce în Franța, unde a construit un avion de recunoaștere 1916 foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacție, primul tren aerodinamic din lume și altele. În 1934 obține un brevet de invenție francez pentru Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, care se referă la fenomenul numit astăzi „Efectul Coandă”, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentația aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet și altele.\n\nHenri Coandă revine definitiv în țară în 1969, ca director al Institutului de creație științifică și tehnică (INCREST), iar în anul următor, 1970, devine membru al Academiei Române. Henri Coandă a murit la București, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani.\n\nInvenții și descoperiri \n\nDincolo de pasiunea fundamentală pentru aviație, Henri Coandă, a abordat, de-a lungul vieții, multe alte domenii științifice, astfel încât forța sa creatoare s-a materializat în domeniul construcțiilor, artistic, transporturilor, în domeniul ecologic sau în cel medical.\n\n 1910: Dispozitiv pentru măsurători de portanță și rezistență la deplasarea în aer a diferitelor tipuri de suprafețe portante (profile de aripă) cu posibilitatea înregistrării valorilor pe diagrame pentru posibilitatea comparației și stabilirii profilului ideal - Dispozitivul era montat pe un vagon în fața unei locomotive, iar experimentele se desfășurau în mișcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin. Ulterior a putut face aceste determinări folosind un tunel de vânt cu fum, și o cameră fotografică specială, de concepție proprie. Datorită acestor experimente a stabilit un profil de aripă funcțional pentru viitoarele sale aparate de zbor.\n\n 1911: Aparat de zbor bimotor cu o singură elice - În Reims, Henri Coandă prezintă un aparat de zbor cu două motoare cuplate ce acționau o singură elice, unul putând fi oprit în timpul zborului.\n\n1911: Sania cu reacție - Henri Coandă realizează într-un atelier de construcție de bărci și folosind un motor Gregoire de 30 CP, o sanie echipată cu motor cu reacție, sanie care, în luna decembrie, a fost botezată Perce Neige (Ghiocelul), printr-o ceremonie oficiată de către un sobor de preoți ai Bisericii Ortodoxe Ruse, la care a participat și Marele Duce Cyril. Sania a fost dusă, apoi, în Rusia și a participat în ianuarie-februarie 1911 la concursul de sănii cu motor de lângă Sankt Petersburg.\n\n 1911-1914: Aparatele de zbor Bristol-Coandă - În calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coandă proiectează mai multe aparate de zbor \"clasice\" (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele câștigă premiul întâi la Concursul internațional al aviației militare British Military Aeroplane din Anglia.\n\n 1914-1918: Aeronava Coandă-1916 - Henri Coandă lucrează la \"Saint-Chamond\" și \"SIA-Delaunay-Belleville\" din Saint Denis. În această perioadă proiectează trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a și participat.\n\n1921: Bois ciment (ciment cu aspect de lemn - Invenția unui nou material de construcție, folosit pentru decorațiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iași, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă). \n\n 1926: Dispozitiv de detecție a lichidelor în sol - În România, Henri Coandă pune la punct un dispozitiv de detecție a lichidelor în sol. E folosit în prospectarea petroliferă.\n\n 1927: Cisterna din beton - Pe fondul lipsei metalului, a realizat pentru companiile franceze în Golful Persic vagoane, rezervoare și șlepuri-cisternă din beton granitat pentru depozitarea petrolului. \n\n1928: Blocuri-piramidă - Alături de arhitectul francez J. Dupre, a realizat un proiect de imobil de locuințe civile de case multicelulare metalice și modulare conceput în forma unei piramide cruciforme. Imobilul avea 700 de apartamente, 100 m înălțime și 220 de m latura la bază și ar fi trebuit să fie realizat în estul Parisului.\n\n1930: '\"Efectul Coandă'\" - Primele observații le face cu ocazia studierii primului avion cu reacție din lume, Coandă 1910. După ce avionul decola, Henri Coandă observă că flăcările și gazul incandescent ieșite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj. Abia după 20 de ani de studii ale lui și ale altor savanți, inginerul român a formulat principiul din spatele așa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral. Cu ajutorul acestui fenomen a inventat „ajutajele Coandă” numite și acum și „ejectoare Coandă”. \n\n1935: Aerodina lenticulară - La baza efectului Coandă, a stat construirea aerodinei lenticulare, un aparat în formă de lentilă capabil să decoleze și să aterizeze pe verticală, să se mențină în aer într-un punct fix și să zboare cu viteze orizontale mari. \n\n1954: Sistem de desalinizare a apei de mare cu ajutorul energiei solare – Sistemul a fost testat în sudul Franței, la Londe-les-Maures, în 1954. A produs 1.600 de litri de apă potabilă provenită din apă de mare cu ajutorul energiei solare, în doar 12 ore, folosind 6 metri pătrați de oglinzi solare. \n\n1960: Sistem de transport în tub - Sisteme pentru deplasarea substanțelor solide containerizate. Aceste containere sunt ca niște pistoane aflate într-un cilindru-conductă, pistoane care se etanșează cu pereții conductei și care sunt puse în mișcare printr-o diferență de presiune între față și spate, prin crearea unei depresiuni în față. Asta face containerele să se deplaseze cu viteze fantastic de mari întrucât nu mai întâmpină frecare din partea aerului, fiind propulsate de presiunea din spate care poate fi chiar presiunea obișnuită a aerului. Se preconiza, astfel, ajungerea la viteze de 300, 400, 500 sau chiar 700 de km/h în tuburi. Acest sistem ar fi permis și transportul de persoane, de exemplu între București și Ploiești, în doar 6 minute. Ideea a fost reluată de proiectul Hyperloop, transportul de mare viteză prin tuburi vidate al lui Elon Musk.\n\nCinstirea memoriei\nNeavând copii, cu dorința de a-i purta cinvea numele, în februarie 1969, Henri Coandă îi cere lui George Coandă să pună numele Henri fiului său, care avea să se nască o lună mai târziu.\n\nNumele Aeroportului Internațional Otopeni a fost schimbat (în mai 2004) în „Aeroportul Internațional Henri Coandă București.\n\nÎn municipiile București (sectorul 1), Constanța, Timișoara, Iași, Oradea, Sibiu, Brașov, Alba Iulia, Galați, Bacău, Râmnicu Vâlcea, Dej, Câmpina, există străzi care poartă numele lui Henri Coandă.\n\nFilatelie\nÎn 1978, cu prilejul Zilei aviației, Poșta Română a pus în circulație o marcă poștală cu valoarea de 10 lei care reprezintă portretul lui Henri Coandă, avionul creat de acesta în 1910, precum și data de 16 decembrie 1910, când acesta \nÎn 1986, Poșta Română a pus în circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 2 lei, care reprezintă portretul lui Henri Coandă.\nÎn anul 2000, serviciile poștale ale Republicii Moldova au pus în circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 25 de bani, care reprezintă portretul lui Henri Coandă.\n\nNumismatică \n La 10 august 2001, Banca Națională a României a pus în circulație o emisiune comemorativă de trei monede de argint, dedicată unor pionieri ai aviației românești, Traian Vuia, Henri Coandă și Elie Carafoli. Fiecare din cele trei monede au valoarea nominală de 50 de lei, au titlul de 999‰, cântăresc câte 15,551 grame, au formă octogonală, iar raza cercului circumscris este de 14,5 mm, fiind emise de calitate proof într-un tiraj de câte 500 de exemplare. Marginea monedelor este netedă.\n La 11 octombrie 2010, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la primul zbor, în lume, a unui aparat de zbor cu reacție creat de Henri Coandă, Banca Națională a României a pus în circulație, cu scop numismatic, o monedă de argint, comemorativă, într-un tiraj de 1.000 de exemplare, cu valoarea nominală de 10 lei. Moneda este rotundă, are diametrul de 37 mm, este realizată din argint având titlul de 999‰, de calitate proof și are greutatea de 31,103 g. Marginea monedei este zimțată. «Monedele din argint, din emisiunea numismatică „Aniversarea a 100 de ani de la construirea primului aparat de zbor cu reacție de către Henri Coandă”, au putere circulatorie pe teritoriul României.»\n\nNote\n\nBibliografie \n Petru Costinescu, Nicolae M. Mihăilescu, Mihai Olteneanu, Inventatori români, edițiile I și a II-a, editurile AGIR și OSIM, București, 1999 și 2000.\n\nVezi și\nListă cu primele zboruri\nMuzeul Tehnic Dimitrie Leonida\n\nLegături externe \n\n Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – C\n Henri Coanda, precursorul aviatiei cu reactie de Daniel Antoneac, fundația Aspera Proedu, Brașov, 2003\n Banca Națională a României: Pionieri ai aviației române - set de monede\n Banca Națională a României: Emisiune numismatică: 100 de ani de la construirea primului avion cu reacție de către Henri Coandă\n Uimitoarele invenții ale lui Henri Coandă - de milioane în SUA, abandonate de români, 19 decembrie 2010, Dan Arsenie, Evenimentul zilei\n Cum i-au venit lui Coandă ideile pentru primele sale invenții , 29 mai 2012, Cristinel C. Popa, Jurnalul Național\n Coanda, copilul indragostit de vant, 3 mai 2004, Aniela Nine, Jurnalul Național\n Henri Coandă, omul care a revoluționat transportul: de la primul avion cu reacție la trenul tubular, 7 iunie 2015, Playtech.ro\nUimitoarele invenții ale lui Henri Coandă – de milioane în SUA, abandonate de români \n\nInterviuri\n Coandă, ultimul interviu. \"Poate că multe dintre ideile pe care le-am sprijinit vor da primul rod peste mai mulți ani. La urma urmei, nici pomii nu dau rod în primul an\" , 18 iunie 2012, Jurnalul Național\n\nNașteri în 1886\nNașteri pe 7 iunie\nDecese în 1972\nDecese pe 25 noiembrie\n \nMembri titulari ai Academiei Române\nBucureșteni\nConstructori de avioane români\nDecese în București\nFizicieni români\nIngineri aeronautici\nIngineri aerospațiali români\nInovatori români\nInventatori din domeniul aviației\nInventatori din secolul al XX-lea\nInventatori români\nMilitari români\nOameni de știință români\nPiloți români de aviație\nPionieri ai aviației români\nRomâni pe mărci poștale din Republica Moldova\nRomâni pe mărci poștale românești\nRomâni pe monede și bancnote românești\nSpecialiști în aerodinamică\nSpecialiști în mecanica fluidelor\nUniversitatea Tehnică din Berlin" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi un rezumat despre Sol (dezambiguizare)." }, { "from": "assistant", "value": "Sol se poate referi la:\n Sol (zi marțiană)\n Sol (zeu)\n Sol (strat al Pământului)\n Sol (trimis), mesager\n Sol (gimnastică artistică)\n Sol (notă) - a cincea notă muzicală \n Sol (monedă) franceză\n Elementul Pământului (al solului), elementul Xiaolin al călugărului Clay Bailey, personaj major în serialul de animație Confruntarea Xiaolin, televizat pe Cartoon Network." } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți povesti despre Sol (strat al Pământului)?" }, { "from": "assistant", "value": "Solul este partea superioară, afânată, a litosferei, care se află într-o continuă evoluție sub influența factorilor pedogenetici, reprezentând stratul superficial al Pământului în care se dezvoltă viața vegetală. Stratul fertil al solului conține nutrienți și este alcătuit din humus și din loess. El poate proveni și din mulci. Un sol lipsit de o cantitate suficientă de nutrienți se numește oligotrofic.\n\nȘtiința care studiază geneza, evoluția, structura și distribuția solurilor se numește pedologie.\n\nSolul înghețat permanent sau temporar se numește gelisol. Partea de dedesubt, ce rămâne înghețată permanent, se numește pergelisol sau permafrost. Partea de la suprafață, care se dezgheață vara, se numește molisol. Zonele de pe glob care sunt afectate profund de îngheț formează criolitozona. \n\nÎn zonele cu pergelisol gros, procesul repetat îngheț-dezgheț dă naștere la un microrelief dispus anarhic (similar carstului) numit criocarst sau termocarst.\n\nDe studiul gelisolului se ocupă geocriologia.\n\nAlte tipuri de soluri sunt:\n sol aluvionar - Tip de sol cu o structură foarte variată ce apare pe luncile inundabile. Sunt soluri foarte productive, bogate în nutrienți. \n sol azonal - Soluri de evoluție incipientă, fără orizonturi distincte, formate pe depozite recente, răspândite pe mici areale. \n sol calcimorfic - Tip de sol aflat deasupra unui strat bogat în calciu. \n sol hidromorfic - Tip de sol ale cărui procese pedologice sunt dominate de prezența unei cantități abundente de apă.\nde tundră (se găsesc în zona de tundră, și sunt sărace în humus)\ncenușii (se găsesc în puținele locuri din deșert în care vegetația este prezentă, grosime foarte mică)\nroșii (se găsesc în zonele subecuatoriale unde se dezvoltă savanele, ele au o fertilitate bună dar se degradează repede)\nlaterice (se găsesc în zonele ecuatoriale, sărace în humus, culoare roșie)\n\nTipuri de sol \n\nÎn anul 2003 Institutul de Cercetări pentru Pedologie a adoptat o nouă clasificare a solurilor SRTS (Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor) \n\nConform SRTS există următoarele clase și tipuri de sol:\n\nProfilul de sol denumit și profil pedogenetic este constituit dintr-o succesiune de orizonturi pedogenetice de la suprafața terenului până la roca de solificare. Solul apare structurat în straturi paralele și mult paralele. Aceste straturi s-au format în decursul procesului de formare a solului și sunt denumite orizonturi pedogenetice. \nPrincipalii indicatori sunt: orizontul pedogenetic, grosimea orizontului, textura, culoarea, prezența scheletului, structura, umiditatea, plasticitatea, neoformațiuni, tipul de humus și volumul edafic util.\n\nProfilele pedogenetice se deosebesc între ele prin gradul de dezvoltare a profilului estimat după numărul de orizonturi, intensitatea de bioacumulare; după gradul de diferențiere; după gradul de individualizare apreciat.\n\nGalerie de imagini\n\nLegături externe \n\n Clasificarea solurilor \n Harta solurilor din România\n\nGeologie\nStructura Pământului" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații relevante ai despre Eric Allman?" }, { "from": "assistant", "value": "Eric Allman (n. 2 septembrie 1955) este un programator american, co-fondator al \"Sendmail, Inc.\" și autorul programului sendmail, primul program de transmis mesaje electornice. Alte programe făcute de Eric Allman mai sunt: syslog, tset, treku.\n\nVezi și \nListă de programatori\n\nNote\n\nLegături externe \n http://www.sendmail.org/~eric/ Pagina personală:\n\nProgramatori americani" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt lucrurile esențiale despre Berber (dezambiguizare)?" }, { "from": "assistant", "value": "Berber se poate referi la:\n\n Berber, membru al unui popor indigen din Magreb (imazighen)\n Berber (cal), rasă de cai originară de la berberi\n\nVezi și \n Limbi berbere, grup de limbi hamitice cu sistem de scriere tifinagh (păstrat de tuaregi)\n Berbera, oraș din Somalia" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații relevante poți oferi despre Marte (zeu)?" }, { "from": "assistant", "value": "Marte (în latină Mars) era zeul roman al războiului.\n\nEtimologia\n\nCaracterizare \nMarte provine dintr-o fuziune a zeului agrar și războinic Mavors, dintr-un vechi cult umbric, cu zeul etrusc Maris și cu zeul grec al războaielor, Ares. Până la cristalizarea acestui sincretism caracteristic mitologiei romane, Mavors era invocat ca protector al muncilor câmpului și chiar mai târziu, când se consolidează cultul lui Marte, noua divinitate e venerată mai ales tot ca ocrotitoare a activităților agricole, personificând totodată renașterea periodică a naturii. Problemele de delimitare a terenurilor agricole și de apărare a gospodăriilor și recoltelor contra incursiunilor de prădăciune îl învestesc pe același zeu cu atributul nou al patronării războiului, dar inițial aceste atribute se înrudeau strâns: preoții zeiței agrare Ceres, Arvales, îl invocau pentru ocrotirea ogoarelor și pe Marte, numindu-l Marmar, Marmor, Berber. Iar Cato lansase odată îndemnul de a se aduce sacrificii speciale lui Marte ca să aibă grijă de cirezile de boi.\n\nEpitete \nPrintre vechile epitete ale zeului, două erau caracteristice: Rusticus și Silvanus. Când Marte devine, în epoca imperială, un zeu mai complex și în primul rând simbolul forței militare romane, începe să fie considerat fiul cuplului Jupiter-Iuno. Numit Mars Ultor (Marte Pedepsitorul) și Marspiter (Mars Pater, Tatăl), este inclus în triada protectoare a Romei, împreună cu Jupiter și Quirinus.\n\nAtribute\n\nMitologie \nMarte era considerat tatăl gemenilor Romulus și Remus, fondatorii tradiționali ai Romei.\n\nVenus a fost repudiată de soțul său Vulcan, după ce acesta a surprins-o în brațele lui Marte. Din unirea celor doi (Venus și Marte) a rezultat nestatornicul Cupidon (Amor). \nMai mulți pictori au abordat tema momentului în care zeul Vulcan îi surprinde pe Venus și Marte (Hendrick de Clerck, Jacopo Tintoretto, Paris Bordone și Willem Key).\n\nCultul lui Marte\n\nRăspândire geografică\n\nÎn cultură\n\nFilm și televiziune\nPentru rolurile lui Ares, vezi Ares în film și televiziune\nPersonajul Marte a apărut de numeroase ori în film și televiziune, printre care:\n 1914: The Story of Venus, William Scott\n 1918: The Triumph of Venus, Karl Dane\n 1928: Vamping Venus, Guinn 'Big Boy' Williams\n 1961: Romulus and the Sabines, Jean Marais\n 1962: Vulcan, Son of Giove, Roger Browne\n 1962: Mars, Son of Giove, Roger Browne\n 1973: Orpheus in der Unterwelt (TV), Franz Grundheber\n 1974: Orpheus in der Unterwelt (TV), Werner Senftleben \n 1976: Remo e Romolo (Storia di due figli di una lupa), Maurizio Arena\n 1991: Castor et Pollux (TV), Bernard Deletré (ca Marte)\n 2001: Jason and the Heroes of Mount Olympus, S. Scott Bullock\n 2004: The Venus Project, Xavier Decis\n\n 2012: Seinto Seiya: Omega, 6 episoade, Hidekatsu Shibata\n 2016: Jupiter, Anthony Deleon\n\nVaria \nNumele planetei Marte provine de la acest zeu roman.\n\nNote\n\nBibliografie \n Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989\n Anca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă si romană, Editura Mondero, București, 1992, ISBN 973-9004-09-2\n George Lăzărescu, Dicționar de mitologie, Casa Editorială Odeon, București, 1992, ISBN 973-9008-28-3\n\nVezi și \n Mitologie romană\n Listă de zei\n Listă de zei romani\n Listă de zei (pe zone geografice)\n Martin\n Câmpul lui Marte (Roma)\n\nLegături externe \n \n Dicționar mitologic \n Marte, forța brutã a Romei , 8 noiembrie 2011, Irina-Maria Manea, Historia\n\nMitologia romană\nZei romani\nPersonaje citate în Divina Comedie (Infernul)\nZei ai războiului\nEponime ale planetelor sistemului solar" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Povestește-mi pe scurt despre Ceres (zeiță)." }, { "from": "assistant", "value": "Ceres sau Demetra este zeița romană a recoltei și grâului.\n\nCeres provine din sincretismul dintre o veche divinitate italică agrară și zeița greacă Demeter. În epoca imperială patronează simbolic pâinea albă. După izvoarele latine, sabinii numeau ceres pâinea și grânele. Romanii o serbau în festivalurile Ludi Cereris sau Cerealia, între 12-19 aprilie, venerând-o drept creatoarea recoltelor; în acest sens, era invocată de Frații Arvali, fiind cea care-i învață pe oameni detaliile tehnice ale agriculturii: semănatul, secerișul etc. Astfel devine zeița întregii lumi vegetale, dar și divinitatea htonică a morților. La ceremoniile consacrate zeiței, femeile nu puteau asista decât dacă erau curate. Mai târziu, Ceres face parte dintr-o triadă a plebei, împreună cu Liber Pater și Libera.\n\nÎn artă și ficțiune\nPentru reprezentări ale Demetrei, vezi Demetra în artă și ficțiuneÎn literatură, Atena participă la mitul răpirii Persefonei în versiunea relatată de poetul Claudian (cca. 395 d.Hr.) în Cartea a II-a, De raptu Proserpinae, care a inspirat numeroase ulterioare reprezentări ale mitului.\n\nÎn perioada postclasică apare adesea:\n\n În Actul 4 al Furtunii (1611) lui Shakespeare, Iuno i se alătură, garantând bunăstarea mariajului lui Ferdinand cu Miranda.\n Tabloul de Jacob Jordaens, Ofrandă pentru Ceres (c. 1620, acum în Madrid).\n A apărut pe câteva bancnote de zece și douăzeci de dolari ale Statelor Confederate ale Americii.\n Ca Ceres, apare pe emblema New Jersey ca un simbol al prosperității.\n\nFilm și televiziune\n Pentru rolurile Demetrei, vezi Demetra în film și televiziune\nDemetra a apărut de numeroase ori în film și televiziune, printre care:\n The Tempest (1980) (TV), Elizabeth Gardner\n Proserpin (1981) (TV) Played by Birgit Nordin\n The Tempest (1983) (TV) Played by Loreena McKennitt\n The Tempest, Act IV (1984) (TV) Played by Rochelle Rose\n The Tempest (2001) Played by Colette Divine\n Rome in a Day (2008) Played by Amber Reich\n The Tempest (2010/IV) Played by Claire Lautier\n\nNote\n\nBibliografie \n Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989\n Anca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă si romană, Editura Mondero, București, 1992, ISBN 973-9004-09-2\n George Lăzărescu, Dicționar de mitologie, Casa Editorială Odeon, București, 1992, ISBN 973-9008-28-3\n\nVezi și \n Mitologie romană\n Listă de zei\n Listă de zei (pe zone geografice)\n\nLegături externe \n Dicționar mitologic \n\nMitologia romană\nZeițe romane\nZeițe ale agriculturii\nZeițe ale naturii\nEponime ale asteroizilor" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ar trebui să știu despre Ceres (dezambiguizare)?" }, { "from": "assistant", "value": "Ceres poate avea 2 sensuri:\n Ceres (zeiță), zeița romană a recoltei și grâului\n Ceres (planetă pitică), o planetă pitică din centura de asteroizi, considerată până de curând asteroid\n Ceres, Africa de Sud, oraș din Provincia Western Cape, Africa de Sud" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Împărtășește-mi câteva lucruri despre Liber Pater." }, { "from": "assistant", "value": "Liber Pater (din = a stropi, a jertfi, a gusta) este un vechi zeu italic al sporului, al înmulțirii (de obicei asociat cu zeița Libera, ambele fiind divinități plebee).\n\nSărbătorile consacrate lui se numeau Liberalia. Un sanctuar roman de pe Aventin era închinat unei triade adorate preferențial de plebei: Ceres, Liber, Libera. Mult mai târziu Liber Pater a fost identificat cu Bacchus, iar Libera cu Proserpina.\n\nBibliografie\nVictor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989\nAnca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă si romană, Editura Mondero, București, 1992, ISBN 973-9004-09-2\nGeorge Lăzărescu, Dicționar de mitologie, Casa Editorială Odeon, București, 1992, ISBN 973-9008-28-3\n\nVezi și\nMitologie romană\nListă de zei\nListă de zei romani\nListă de zei (pe zone geografice)\nBacchus\n\nLegături externe\nDicționar mitologic \n\nMitologia romană\nZei romani\nZei ai agriculturii" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți împărtăși despre Quirinus?" }, { "from": "assistant", "value": "Quirinus a fost un zeu roman războinic.\nA fost preluat din mitologia sabină, identificat ulterior fie cu Marte (a cărui dublură a fost inițial), fie cu Ianus, iar după moartea lui Romulus, supranume acordat acestui rege legendar. Mai târziu a fost inclus în marea triadă supremă romană (alături de Jupiter și Marte). La origine, quirinus a însemnat „mânuitor de lance”, deși romanii arhaici îl adoraseră ca geniu al vegetației de primăvară. După ce este suprapus cultural lui Romulus, i se consacră sărbătorile anuale Quirinalia.\n\nBibliografie \n\n Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989\n Anca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă si romană, Editura Mondero, București, 1992, ISBN 973-9004-09-2 \n George Lăzărescu, Dicționar de mitologie, Casa Editorială Odeon, București, 1992, ISBN 973-9008-28-3\n\nVezi și \n Mitologie romană\n Listă de zei romani\n Listă de zei (pe zone geografice)\n\nLegături externe \n Dicționar mitologic \n\nMitologia romană\nZei romani" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți relata pe scurt despre Maris?" }, { "from": "assistant", "value": "Maris, zeu etrusc agrar, identificat de romani în epoca arhaică cu Marte și în mitolgia greacă cu Ares, care nu avea încă atribute războinice.\n\nLegături externe \n Etruscan Deities\n\nMitologia etruscă" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți să-mi dai detalii despre Jupiter (dezambiguizare)?" }, { "from": "assistant", "value": "Jupiter poate avea următoarele sensuri:\n Jupiter (planetă)\n Jupiter (zeu)\n Stațiunea Jupiter" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Împărtășește-mi câteva lucruri despre Bendis." }, { "from": "assistant", "value": "Bendis (Béndis, Mendis) este o zeiță din mitologia dacică adorată ca zeiță a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopții și poate ca zeiță magiciană. Unele reprezentări plastice (precum bustul de bronz de la Piatra Roșie) o arată cu sâni proeminenți, ceea ce conduce la presupunerea că era o zeiță adorată în primul rând de femei de aceea este probabil să fi fost patroana dragostei și maternității.\nHerodot menționează zeița Bendis ca fiind împrumutată de traci de la daci.\n\nZeiță a căsătoriei care veghea asupra legăturilor matrimoniale. Numele ei este derivat din indo-europeanul *bhendh-, „legătură”.\n\nDin secolul al V-lea a. C., Bendis era obiectul unui cult statal în Atena. În ceremonii numite Bendideia aveau loc două procesiuni, una formată din atenieni, alta din tracii bogați din Pireu. Templul zeiței, Bendideion, era situat pe dealul Munychia. La începutul secolului al II-lea a. C., un templu consacrat lui Bendis sau Mendis exista pe țărmul vestic al Hebrului. Ulterior, alt templu este menționat lângă Ptolemais, în Egipt. De asemenea, cultul ei este atestat în Asia Mică, în Bithinia\n\nPe reliefuri și statuete mici, Bendis este reprezentată purtând veșminte trace și cu un coif ascuțit (frigian). Adesea are o suliță în mâna stângă și o cupă sacrificială în mâna dreaptă. Însă pe diverse monezi ea apare fie ținând două sulițe și un pumnal, fie purtând două torțe sau o torță și o patera.\n\nA fost identificată cu Artemis sau cu Hecate. Cultul Dianei la soldații romani din Dacia și din sudul Dunării nu are în mod necesar vreo legătură cu Bendis.\n\nZeități asemănătoare\nAtenienii s-ar fi putut amesteca cultul lui Bendis cu povestile tragice ale lui Kotys, la fel de dionisiace, mentionate de Aeschylus. Cifrele fictive arhaice descoperite în Tracia sau Bulgaria sunt identificate cu Bendis. \n\nVârful Bendida pe Peninsula Trinity din Antarctida este numit după zeiță.\n\nNote\n\nBibliografie\n Ioan Petru Culianu, Cicerone Poghirc, \"Bendis\" în Ioan Petru Culianu, Cult, magie, erezii, Polirom, Iași, 2003, pp. 54–55\n Robert Garland, The Piraeus: From the Fifth to the First Century B.C., Cornell University Press, 1987\n Robert B. Parker, Polytheism And Society At Athens, Oxford University Press, 2005\n Simon Price, Religions of the Ancient Greeks, Cambridge University Press, 1999\n Ivan Duridanov, \"Thracian onomastics. Names of deities\", The language of the Thracians, An abridged translation of Ivan Duridanov, Ezikŭt na trakite, Nauka i izkustvo, Sofia, 1976\n\nMitologia tracică\nZeițe dacice\nZeițe selenare\nZeițe ale naturii\nZeițe ale nopții\nZeițe magiciene\nZeițe ale dragostei și dorinței\nZeițe ale maternității" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații concise poți oferi despre Bacchus?" }, { "from": "assistant", "value": "Baciusuci sau Bacus, a fost un zeu roman de importanță secundară, al vinului, viței-de-vie și al beției.\nMai era numit:\nBimater - întrucât Semele l-a purtat în pântec, iar Jupiter în coapsă;\nNyctelius (Nocturnul) - deoarece orgiile sau nycteliile ținute în cinstea lui se desfășurau noaptea.\n\nImaginea lui culturală era însoțită de preotesele bacante (Bacchantes) la sărbătorile Bacchanalia, desfășurate toamna, la culesul viilor. Bacantele - îmbrăcate în piei de cerb, purtând torțe aprinse și agitând un thyrs - în timpul orgiilor scoteau strigătul evoe!, fiind poreclite evantes (cele care răcnesc). Bacanaliile au fost interzise de Senat în 186 î.Hr.\n\nÎn varianta greacă, Bakhos, născut în Teba, a fost crescut de nimfe pe muntele Nysa (India). La maturitate, a cutreierat lumea până a poposit în Paphlagonia, unde și-a celebrat întâia oară misterele.\n\nBibliografie\nVictor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989\nAnca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă si romană, București, Editura Mondero, 1992, ISBN 973-9004-09-2\nGeorge Lăzărescu, Dicționar de mitologie, București, Casa Editorială Odeon, 1992, ISBN 973-9008-28-3\nJean-Claude Belfiore, Dictionnaire de mythologie grecque et romaine, Paris, Larousse, 2003, , (réédition sous le titre Grand dictionnaire de la mythologie grecque et romaine, Éditions Larousse (2010) )\n\nVezi și\nMitologie romană\nListă de zei\nListă de zei romani\nListă de zei (pe zone geografice)\nDionis\n\nLegături externe \n \n Dicționar mitologic \n VIP-uri care au ridicat din greu paharul , 27 decembrie 2006, Revista Magazin\n\nMitologia romană\nZei romani\nZei ai agriculturii" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți să îmi spui despre acest subiect: Oradea?" }, { "from": "assistant", "value": "Oradea, mai demult Oradea Mare, (în , în , în , în ) este municipiul de reședință al județului Bihor, Crișana, România. Se află în vestul României, pe râul Crișul Repede, în imediata apropiere a frontierei cu Ungaria.\n\nTotodată, Oradea este și cel mai important oraș din regiunea istorică Crișana. La recensământul din 2002 municipiul avea 206.614 de locuitori. Zona metropolitană, care include și 11 comune învecinate, avea, în anul 2002, o populație de 249.746 locuitori, dintre care 68,2 % români, 28,7 % maghiari ș.a. În perioada interbelică, 20,6 % din populația orașului era alcătuită din evrei, fiind consemnate, de asemenea, comunități de germani, slovaci, ucraineni etc. (vezi județul Bihor interbelic).\n\nStațiunile balneare Băile Felix și Băile 1 mai se află la o distanță de 8 km, respectiv 4 km de oraș. Pe lângă apele termale recunoscute pe plan internațional pentru efectele terapeutice, în această zonă se găsește o formațiune carstică spectaculoasă, mai exact, un aven cu o adâncime de 86 de metri, denumit în zonă „Craterul de la Betfia”, precum și Pârâul Peța, cu o vegetație tropicală unică în Europa.\n\nDe secole, municipiul Oradea a reprezentat un punct important de referință pentru zonă, fiind cel mai important centru cultural și comercial. În Evul Mediu, în Cetatea Oradei exista un observator astronomic, iar astronomii care lucrau acolo foloseau meridianul Oradei ca meridian de 0°.\n\nTurismul orădean începe să se dezvolte, Oradea participând, alături de Băile Felix, la Târgul de Turism de la Viena din ianuarie 2015.\n\nIstorie\n\nCetatea Oradei\nOradea este menționată pentru prima dată cu numele latinesc Varadinum la 1113, într-o diplomă a abației benedictine din Zobor, în care apare numele episcopului Sixtus Varadiensis și al comitelui Saul de Bychar. De-a lungul Evului Mediu, cetatea a devenit loc de conviețuire pentru un mozaic etnic care a contribuit la stabilirea componenței etnice de astăzi al Oradei: români, maghiari, austrieci, slovaci, evrei, ruteni și turci.\n\nOradea sub regele Ladislau I\nCetatea Oradei, ale cărei vestigii se pot vedea și astăzi, este menționată întâia oară în 1241, cu ocazia efectuării unor reparații grabnice pentru a face față unui iminent atac tătaro-mongol. Construirea cetății este atribuită regelui Ladislau I (1077-1095), în onoarea căruia la 27 iunie 1191, Papa Celestin al III-lea emite un act prin care are loc sanctificarea regelui. Conform Cronicii Pictate de la Viena (Chronicon pictum Vindobonense), tot regele Ladislau I a fost cel care a hotărât să ridice „în locul numit Várad”, adică la Oradea, o mănăstire în cinstea Fecioarei Maria. Această mănăstire a constituit leagănul episcopiei romano-catolice de Oradea, al cărei întemeietor și patron spiritual a fost regele Ladislau I.\n\nInvazia mongolă\nInvazia mongolă din 1241 a fost descrisă în „Carmen miserabile” de Rogerius, călugăr italian din Spalato, stabilit la Oradea, contemporan cu evenimentele.\n\nOradea medievală - un mare centru cultural\nÎn timpul regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342) și a fiului său Ludovic I al Ungariei (1342-1382) care au adus din patria lor italiană gustul pentru rafinament al acestei culturi, Oradea cunoaște ca oraș și sediu episcopal catolic o perioadă de înflorire. \nEpiscopul italian Andrea a fost considerat ca o perfectă încarnare a spiritului renascentist, zidind capele, ridicând altare, împodobindu-le cu cele mai luxoase decorații. \nCea mai impresionantă personalitate a Renașterii din Europa Centrală a acestei vremi a fost episcopul maghiar de origine croată Ioan Viteaz de Sredna (în maghiară Vitéz János). Oradea devine cunoscută în anii lui Ioan Viteaz ca un centru de mare importanță al culturii renascentiste. \nCu ajutorul lui Ioan Viteaz, și-a înălțat la Oradea primul observator astronomic din Europa (înaintea celui din Nürnberg) vestitul fizician al Universității din Viena, Georg von Peuerbach, folosind locația Oradei drept meridianul de 0 în lucrarea sa Tabula Varadiensis (în română: Tabelul orădean), publicată în 1464. Toate hărțile terestre și maritime ale lumii din acea vreme menționau acest fapt. În prezent numai unele hărți maritime mai păstrează acest reper.\n\nRăscoala lui Doja și ocupația turcească\nÎn 1514 are loc în Transilvania răscoala condusă de nobilul covăsnean Gheorghe Doja (Dózsa György), care a cuprins și Bihorul. În 1541 s-a constituit pașalâcul de la Buda, care cuprindea Ungaria Centrală. Transilvania a devenit principat autonom în cadrul căruia era înglobat și Bihorul. În 1660 turcii ocupă Oradea și întreg ținutul pe care-l vor stăpâni până în anul 1692.\n\nOradea de partea împăratului\n\nÎn anul 1703 izbucnește o mișcare anti-habsburgică condusă de Francisc Rákóczi al II-lea. Târgurile din jurul cetății au devenit câmpuri de bătălie între garnizoana imperială din interiorul fortificației și răsculații lui Rákóczi. Meritele orădenilor în sprijinirea garnizoanei imperiale din timpul mișcării rakocziene au fost recunoscute oficial la 27 noiembrie 1712 chiar de Împăratul Carol al VI-lea. Viața economică orădeană a fost caracterizată de înflorirea ramurilor neagricole: meșteșugurile și comerțul, negustorii constituind cea mai activă categorie socială din oraș.\n\nÎn această perioadă au fost edificate Catedrala Romano-Catolică din Oradea și Palatul Baroc. Între 1757 și 1763, înainte de a fi chemat la Salzburg, muzician al catedralei romano-catolice din Oradea a fost compozitorul Michael Haydn, fratele lui Joseph Haydn și prieten apropiat al lui Wolfgang Amadeus Mozart.\n\nPapa Pius al VI-lea a înființat în anul 1777 Episcopia Greco-Catolică de Oradea Mare. Unul din corifeii Școlii Ardelene a fost episcopul greco-catolic orădean Ignațiu Darabant. Promotor al emancipării spirituale a românilor bihoreni a fost și urmașul său, episcopul Samuil Vulcan, întemeietorul liceului românesc din Beiuș, care astăzi îi poartă numele.\n\nLa 19 iunie 1836 un puternic incendiu, care a durat trei zile, a avut urmări catastrofale pentru locuitorii Oradei. Focul a izbucnit în centrul orașului și a cuprins clădirea primăriei, fabrica de mătase, fabrica de bere, hotelul „Vulturul Negru”, depozitul de sare, fabrica de cărămidă și câteva biserici, inclusiv Biserica cu Lună, principala biserică ortodoxă din acea vreme. Acestea au fost distruse parțial sau în totalitate. Pe lângă acestea focul a mistuit și 414 case cu clădirile anexe, întinzându-se până la zidurile cetății, cuprinzând și cartierul Velența.\n\nRevoluția pașoptistă\nAnul revoluționar 1848-1849 și-a făcut simțită prezența și la Oradea. La 21 mai 1848, la Pesta, s-au întrunit sub președinția lui Emanuil Gojdu, circa 40 de deputați români din Crișana și Banat, printre reprezentanții orădeni numărându-se Nicolae Jiga, Ioan Dragoș, Gheorghe Fonai și Ioan Gozman. Chiar dacă revoluția a fost înfrântă, tradiția revoluționară a anilor 1848-1849 a marcat decisiv conștiința publică orădeană, efectele ei pe termen lung simțindu-se, mai ales după 1867, când participanții la revoluție care au scăpat cu viață au putut să se manifeste în viața politică locală. A urmat o înăsprire a ocupației austriece, caracteristică întregului Imperiu. În războiul pentru cucerirea independenței (1877-1878) participă și românii din Bihor în lupta împotriva turcilor.\n\nEliberarea Transilvaniei\n\nLa 12 octombrie 1918 în casa dr. Aurel Lazăr a fost redactată o declarație care a proclamat dreptul românilor transilvăneni la autodeterminare. La 3 noiembrie s-a constituit Comitetul Național Român, compus din Aurel Lazăr (președinte), Roman Ciorogariu, Coriolan Pop, Iacob Radu, etc. Tot acum se înființează Consiliul Militar Român. La 1 decembrie 1918, un număr mare de delegați ai județului Bihor participă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, într-o dorință unanimă de a consfinți Marea Unire cu Regatul României. A doua zi, Aurel Lazăr a fost numit șeful resortului Justiție în Consiliul Dirigent, instituit pentru a conduce treburile Transilvaniei până la preluarea administrației de către statul român.\n\nÎn perioada dintre cele două războaie mondiale, Oradea s-a menținut ca un puternic centru industrial și comercial. La fel ca și în cazul altor orașe mari din Vestul Transilvaniei, eforturile s-au îndreptat spre transformarea Oradei într-un puternic centru cultural românesc.\n\nSub Ungaria horthystă. Ghetoul evreiesc\nÎn contextul celui de-al doilea război mondial, în vara anului 1940, acțiunile militare și revizioniste ale Ungariei horthyste, sprijinită de statele fasciste - Germania nazistă și Italia lui Mussolini - au fost completate de activități de tip terorist pe teritoriul românesc, activități menite a pregăti o eventuală intervenție armată. În perioada desfășurării tratativelor dintre guvernul român și cel maghiar, pe teritoriul României au fost organizate numeroase grupuri teroriste. Centrul lor coordonator se afla la Oradea, dar întrucât organele românești de resort au procedat, la mijlocul lunii august, la arestarea principalilor organizatori și participanți, misiunea lor n-a putut fi dusă la îndeplinire.\n\nÎn 30 august 1940, în urma celui de al doilea Dictat de la Viena, România a trebuit să cedeze Ungariei o parte din teritoriul Transilvaniei, teritoriu în care intra și Oradea. Imediat au început relocări masive ale celor două comunități, română și maghiară și o exacerbare a persecuției evreilor. În vara anului 1941, a avut loc deportarea din Oradea a evreilor care înainte de 1919 nu au avut pașaport maghiar, sau care erau apatrizi. Aceștia precum și alți evrei de pe teritoriul Ungariei, unii aleși întâmplător sau din exces de zel, au fost deportați și uciși în Masacrul de la Camenița-Podolski, primul masacru de peste 10.000 de evrei din timpul războiului (23.300 de evrei uciși în 3 zile!).\n\nPersecuția antisemită s-a întețit treptat și mai ales după ocuparea Ungariei de către Germania și instalarea unui guvern maghiar extremist cooperant în primăvara anului 1944. Apogeul a fost atins la 30 aprilie 1944, când secretarul de stat Endre László, dispune mutarea tuturor evreilor din Oradea și împrejurimi (33 000, o treime din populația de atunci a orașului) în cele două Ghetouri din Oradea - în zona Sinagogii Ortodoxe și pe malul Crișului și împrejmuirea acestora cu un gard înalt de sârmă ghimpată.\n\nArticol principal: Ghetoul Oradea\n\nO relatare cutremurătoare a acestui episod tragic o găsim în Jurnalul Evei Heyman, (supranumită și Anna Frank de Oradea), o fetiță evreică maghiară care a fost deportată la Auschwitz, unde Josef Mengele a trimis-o la camera de gazare.\n\nDupă ce evreii au fost jefuiți de absolut toate bunurile lor, între 23 mai - 27 iunie 1944, a avut loc operațiunea întreprinsă de autoritățile colaboraționiste și unitățile de jandarmerie maghiare, de deportare a populației evreiești în lagărele de exterminare hitleriste, conform obligațiilor luate de guvernul pro-nazist al Ungariei față de planificatorii naziști germani ai genocidului. Circa 90 % din evreii din Oradea au pierit în aceste lagăre, în special în cele de la Auschwitz și Dachau. (Din cei 33 000 s-au mai întors 2000).\n\nA doua eliberare\nLa 12 octombrie 1944 a avut loc atacul decisiv asupra Oradei; trupele ungare și germane s-au retras din oraș, lăsând în urmă doar grupuri mici, cu misiunea de a distruge clădirile mai importante. Ocuparea orașului s-a făcut de către trupele sovietice și române.\n\nPerioada dictaturii comuniste\n\nO dată cu reinstaurarea administrației civile românești, la 9 martie 1945, conducerea administrativă și politică a Oradei a fost preluată de elemente comuniste locale, a căror ascensiune la putere a fost facilitată de administrația militară sovietică. Regimul comunist a determinat schimbări esențiale în ansamblul vieții publice orădene, pervertind și încetinind funcțiile organismului social. Istoria Oradei în anii dictaturii comuniste poartă amprenta specifică fiecăreia dintre etapele evoluției acestui regim la scară națională. Anii 1944-1947 au corespuns etapei cuceririi puterii politice de către forțele comuniste.\n\nModelul stalinist a dominat întreaga viață politică, social-economică și culturală între anii 1948-1960, perioada 1960-1965 aducând o relativă îndepărtare de Moscova. Regimul Ceaușescu (1965-1989), practicând o oarecare destindere și liberalizare în primii ani (1965-1971), a instaurat treptat un regim dictatorial, punându-se accent pe cultul personalității. Paralel cu lupta pentru cucerirea puterii politice, autoritățile comuniste au declanșat acțiunea de reprimare a tuturor elementelor necolaboraționiste, a unui număr impresionant de persoane prezente în campania de rezistență împotriva comunismului și a luptei pentru victoria partidelor democratice. La momentul oportun aceștia trebuiau înlăturați de pe scena vieții politice. În cursul anilor '50, arestările și condamnările politice au atins culmi nebănuite. Deosebit de violentă a fost represiunea asupra diferitelor biserici și culte, episcopii și preoții constituind una dintre cele mai numeroase categorii de deținuți politici.\n\nÎn ciuda vicisitudinilor de ordin politic și ideologic, viața economică a Oradei a cunoscut, în anii dictaturii comuniste, o incontestabilă dezvoltare. Începând din 1949-1950, după naționalizare, întreprinderile și-au desfășurat activitatea în conformitate cu planurile cincinale, caracteristice vremii. Accentul dezvoltării industriale a fost pus pe ramurile constructoare de mașini, energetică, siderurgică și chimică, dar industria ușoară și alimentară a fost, de asemenea, reprezentativă. Urmare a acestor evoluții economice, populația Oradei a crescut semnificativ, sporului natural adăugându-i-se și o importantă componentă de mișcare a populației către zonele mai dezvoltate. S-au înregistrat progrese și în domeniul serviciilor publice, transport, sănătate. De asemenea, turismul a constituit o preocupare pentru autoritățile vremii, în acest sens Băile Felix și Băile 1 mai, ale căror resurse de apă termală cu efecte curative aveau o reputație constituită încă din Antichitate, dar mai ales din secolul XVI, au fost aduse la standardele vremii.\n\nÎncepând cu anii 1970, efectele negative ale politicii de industrializare forțată s-au făcut simțite și în Oradea, ca și la nivelul întregii țări. Concentrarea aproape a întregii producții industriale și agricole pentru export, în vederea obținerii resurselor financiare necesare pentru a plăti toată datoria externă a României, a adus populația în situația de a se confrunta cu numeroase lipsuri și greutăți. Nivelul de trai al orădenilor, a fost, însă, relativ suportabil comparativ cu situația locuitorilor din alte centre urbane românești, având în vedere poziția privilegiată, de oraș de frontieră.\n\nOradea în prezent\nEvenimentele revoluționare din decembrie 1989 au determinat mutații profunde în structurile politice, sociale și economice românești, fiind percepute imediat și în Oradea. De remarcat, pentru perioada post-decembristă, la nivelul Oradei, este întoarcerea acesteia la vechea sa tradiție universitară. Începând cu 2 mai 1990, prin hotărâre de guvern, ia ființă Universitatea Tehnică din Oradea, care devine, un an mai târziu Universitatea din Oradea. În anii care au urmat, instituția a cunoscut o continuă dezvoltare, fiind actualmente unul dintre cele mai însemnate centre universitare din zona de vest a țării.\n\nNumele și stema\n\nEtimologia toponimului Oradea \nOradea și Orade (în graiul bihorean) sunt variantele de rostire pe românește a toponimului maghiar Várad (mai târziu Nagyvárad „Oradea Mare”). Várad este, împreună cu várda, o derivare și, totodată, variantă a cuvântului (indoeuropean, înrudit cu germanul wehr-) vár (cetate, fortăreață), prin sufixarea cu sufixele circumstanțiale de loc (foarte productive la generarea toponimelor maghiare) -ad și -da. (Város „oraș” este de asemeni derivat din vár prin sufixarea cu -oș.) Denumirile Várad, Várda, Varadia, însemnând pur și simplu „cetate, cetățuie” sau echivalând cu toponimul românesc „Cetățeni”, există în alte câteva ținuturi ale fostului regat Ungaria. De obicei, acest tip de toponime au primit echivalentul german Wardein (excepție notorie fiind Varașdinul: Warasdin/Waraschdin, astăzi în Croația).\n\nÎn diplomele regale și alte documente medievale de cancelarie, numele localității era latinizat sub formele ´Waradinum, Uaradinum, Varadinum și atestat din secolul XI, când regele Ladislau I al Ungariei a ctitorit în localitate o mănăstire (regele, supranumit Sf. Ladislau, a fost înmormântat la Oradea). I-a crescut notorietatea după ce Rogerius, canonicul catolic, de origine italiană, al Oradei, a scris Carmen miserabile, o cronică a invaziei mongole din 1241 în Bihor.\n\nSe pare că prima consemnare a formei românești a toponimului a fost făcută de cronicarul Miron Costin în Letopisețul Țărîi Moldovei (la mijlocul secolului XVI).\n\nPrima carte tipărită la Oradea în limba română - cert atestată - figurează ca fiind tipărită în 'Urbea Mare'. Este vorba de volumul Biografiile celor vestiți români și române, din 1859, de preotul Ioan Munteanu. Cea mai veche hartă în care orașele transilvane au nume românești consemnează Varadia Mare, nu Oradea Mare, Varadia fiind un nume de localitate mai comun, existent și în alte regiuni (vide supra). Atât Urbea Mare, cât și Varadia Mare reprezintă originalul premaghiar și nu adaptarea denumirii maghiare Nagy-Varád (Nagyvárad) , Aradul Negru, Orașul Capitală/Izvor al Blakilor/Oulahlor lat. Blacus Fortum Radix.\n\nStema și steagul municipiului \nStemele orășenești sunt printre însemnele heraldice românești cu cea mai mare vechime. Ele au apărut, în primul rând, datorită necesității autentificării unor acte emise de sfatul orășenesc. Primul sigiliu cunoscut al orașului Oradea datează din anul 1470 și era format dintr-un cap încoronat.\n\nStema actuală a Oradei conține un scut, deasupra căreia se află coroana argintie în formă de cetate cu 7 turnuri. Scutul este despărțit în două sectoare: partea superioară ocupă două treimi, este de culoare albastră și prezintă două figuri heraldice: Sfântul Arhanghel Mihail în stânga și un leu încoronat în dreapta, ce susțin o cruce creștină albă; partea inferioară ocupă o treime din scut, este de culoare roșie și conține o figură heraldică reprezentând Cetatea Oradei, cu o carte deschisă în mijloc. Stema a fost aprobată de către Comisia Națională de Heraldică, Genealogie și Sigilografie, din cadrul Academiei Române.\n\nSteagul Oradei, adoptat de Primărie, este realizat din mătase, partea superioară ocupă trei sferturi și este de culoare roșie, iar partea inferioară este de culoare albastră. În mijlocul lui se află, pe ambele fețe, stema municipiului.\n\nGeografie\n\nLocalizare \n\nSituat la numai 13 km de granița de vest a României, municipiul Oradea, reședința administrativă a județului Bihor, ocupă o poziție central-europeană privilegiată, constituind un important nod de comunicații, aflat la o distanță sensibil egală de capitalele regiunii: București (651 km), Viena (518 km), Budapesta (248 km), Praga (676 km).\n\nLatitudinea nordică de 47 03' și longitudinea estică de 21 55' plasează Oradea pe cursul Crișului Repede într-o zonă deluroasă aflată în prelungirea Munților Apuseni. La altitudinea medie de 126 m deasupra nivelului mării, Oradea se găsește la deschiderea Văii Crișului Repede spre câmpie, într-o zonă de contact între prelungirile Munților Apuseni și Câmpia Banato-Crișană, arie de trecere de la relieful deluros (Dealurile Vestice, Dealurile Oradei, Dealurile Gepișului) către cel de câmpie.\n\nEste accesibil cu automobilul/autobuzul, trenul sau avionul. În apropierea sa se găsesc localitățile-stațiuni Băile Felix și Băile 1 mai. În procesul de dezvoltare, Oradea a înglobat în structura sa satele Episcopia Bihor și Seleuș, în prezent urmărindu-se înglobarea comunelor din jurul orașului, prin crearea Zonei Metropolitane Oradea.\n\nHidrografie \n\nPrin municipiul Oradea trec râul Crișul Repede, râul termal Peța, precum și pârăirile Pasteur, Sălbatic, Adona, Crișul Mic, toți afluenți ai Crișului Repede. Acesta străbate orașul chiar prin centru, creând o luncă în centrul istoric. În anii 1980, în dreptul satului Tileagd s-a construit primul hidrobaraj pe Crișul Repede.\n\nFloră și faună \nFlora municipiului nu diferă de cea a județului. În numeroase zone ale orașului cresc arbori de magnolii, iar în apropiere de Oradea există o pădure relativ întinsă de foioase. Râul Crișul Repede a creat în mai multe zone o luncă, unde vegetația este tipică acestui relief.\n\nAnimalele sălbatice lipsesc aproape în totalitate, existând totuși grupuri de rozătoare și mamifere mici, precum și căprioare, în pădurea Felix de lângă oraș. Dar sunt și unele reptile cum ar fi șopârla și șarpele de apă care se află îndeosebi pe malurile Crișului Repede. Dintre mamifere putem aminti și vidra. În Crișul Repede trăiesc, de asemenea, mai multe specii de pești, cum ar fi :\navat, biban, caras, crap, lin, păstrăv, roșioară, somn, șalău, știucă, clean ș.a.\n\nClimă \nClima orașului este determinată de Vânturile de Vest, fiind, așadar, o climă temperat continentală, cu o temperatură medie anuală de 10,3 °C, pentru luna iulie media nedepășind 21 °C, în timp ce în ianuarie se înregistrează o medie de -1,7 °C. Precipitațiile înregistrează o medie anuală de 585,4 mm, destul de ridicată pentru o zonă de câmpie similară.\n\nTemperatura medie anuală\n\nTemperaturi extreme\n\nTemperatura minimă absolută înregistrată este -29,2 °C, pe 24 ianuarie 1942, valoare mai ridicată cu 10,3 °C față de minima absolută la nivelul României.\nTemperatura maximă absolută înregistrată este 41,9 °C, în 20 iulie 2007, valoare mai coborâtă cu 2,6 °C față de maxima absolută la nivelul României.\n\nDemografie \n\nConform recensământului efectuat în 2021, populația municipiului Oradea se ridică la 183.105 locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2011, când fuseseră înregistrați 196.367 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (67,52%), cu o minoritate de maghiari (18,21%), iar pentru 12,87% nu se cunoaște apartenența etnică. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (53,2%), cu minorități de reformați (11,43%), romano-catolici (7,41%), penticostali (4,82%), baptiști (3,24%) și greco-catolici (2,47%), iar pentru 14,43% nu se cunoaște apartenența confesională.\n\nConform datelor furnizate de Institutului Național de Statistică (INS), la 1 ianuarie 2015 populația stabilă a municipiului Oradea era de 223.237 de locuitori, menținându-se creșterea numărului de locuitori față de data recensământului efectuat în 2011, o creștere de aproximativ 12 %.\n\nPopulație istorică \n\nDate oficiale cu privire la populația orașului există doar începând cu secolul XVIII. Înainte de această perioadă există doar estimări vagi. Din punct de vedere demografic, Oradea s-a dezvoltat cel mai mult în secolul XX, populația orașului crescând de peste patru ori, în decursul a cca. 100 ani.\n\nConform recensământului maghiar din anul 1910, Oradea a avut 64.169 de locuitori, din care 58.421 aveau ca limbă maternă limba maghiară (91%), 3604 româna (5,6%), 1416 germana (2,2%), 279 slovaca (0,4%) și 159 poloneza (0,2%). Față de recensământul anterior, populația ce a declarat maghiara ca limbă maternă crescuse cu 30%, pe când populația vorbitoare de română crescuse cu 8%; celelalte limbi nu au cunoscut evoluții semnificative.\n\nStructura pe etnii \nConform ultimului recensământ, în 2011 Oradea a avut 196.367 locuitori, în scădere cu 4,95 %. Etnic, orădenii se împart în:\n\nStructura confesională \nDupă religia declarată la recensământul din 2011, orădenii sunt:\n\nComunități minoritare\n\nComunitatea germană \n\nComunitatea germană din Oradea datează din secolul XVIII, fiind compusă în mare parte din șvabi și sași, dar și austrieci. La sfârșitul secolului XIX aici trăiau circa 1400 de germani, însă numărul acestora s-a diminuat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, când în teritoriile aflate sub influență sovietică etnicii germani au fost deportați în regiunea Uralilor, din Uniunea Sovietică.\n\nLa Colegiul Național Mihai Eminescu și Gimnaziul Dacia există secții cu predare în limba germană, iar la nivel politic germanii de aici sunt reprezentați prin filiala locală a Forumului Democrat German. De asemenea, Oradea are si un liceu german „Friedrich Schiller”, unde toate materiile sunt predate in limba germana. Lângă Oradea, în satul Palota, se află Biserica Sfântul Anton de Padova, ridicată de Contele Johann Maria Frimont, generalul austriac de renume european. Contele practic a construit această localitate de șvabi, investindu-și întreaga avere aici. Acesta a fost înmormântat în lăcașul de cult, într-o criptă în formă de cruce.\n\nComunitatea evreiască \n\nChevra Kadisha (Societatea Sfântă de servicii funebre) a fost fondată în 1735, prima sinagogă în 1803, iar o școală în 1839. De-abia la începutul secolului al XIX-lea evreilor li s-au permis să-și deschidă afaceri în orice parte a orașului, și chiar și atunci erau obligați să se retragă la lăsarea întunericului în propriul cartier. Din 1835 li s-au permis să trăiască oriunde în oraș. În anul 1870 comunitatea evreiască din Oradea s-a divizat în Congregația Ortodoxă și cea Neologă (o formă de reformă foarte moderată a iudaismului). Deși membrii Congregației Neologe și-au păstrat locul în Chevra Kadisha, începând cu 1899 au început să folosească propriul cimitir.\n\nLa începutul secolului al XX-lea evreii au urcat în ierarhia socială; existau industriași evrei, negustori, medici, agricultori; șeful Poliției din 1902 era evreu. Astfel și în Consiliul Local evreii erau reprezentați proporțional. Comunitățile evreiești au ajuns să mai dețină un spital, o Asociație a Femeilor Evreice, două licee, o școală industrială, yeshiva, o cantină socială, etc. Comunitatea evreiască orădeană a fost una din cele mai active atât din punct de vedere comercial cât și cultural din întreg Imperiul Austro-Ungar.\n\nÎn 1944 la cererea Germaniei hitleriste, care a invadat Ungaria aliată în martie, autoritățile colaboraționiste pro-naziste din Ungaria și din oraș au organizat în Oradea două ghetouri: unul în care au fost înghesuiți 27 000 de evrei orădeni, iar al doilea, sub cerul liber, destinat adunării a 8000 de evrei din alte localități ardelene. 25,000 din toți aceștia au fost deportați între 23 mai - 27 iunie 1944 în lagăre de concentrare și exterminare, unde au fost nimiciți în marea lor majoritate. Dintre evreii din Oradea au supraviețuit și s-au întors circa 2000. În cursul anilor majoritatea supraviețuitorilor au emigrat în Israel. Astăzi mai trăiesc circa 300 de evrei în Oradea.\n\nÎn centrul orașului, dominând celelalte clădiri din zonă, se găsește sinagoga sau Templul Neolog „Sion”, clădit în 1878. Sinagoga, cu neobișnuita formă cubică, cu o cupolă centrală mare, este una din cele mai mari sinagogi din România. Înăuntrul ei se află o grandioasă orgă și decorații din stuc. În 1891 Comunitatea Ortodoxă a mai construit un complex de clădiri, inclusiv două sinagogi și un centru comunitar.\n\nExistă de asemenea un proiect pentru construirea unei școli rabinice la Oradea (din 2021).\n\nComunitatea maghiară \n\nÎn Oradea trăiesc aproximativ 45.000 de maghiari, fiind astfel a treia comunitate minoritară maghiară urbană ca număr din România, după Târgu Mureș și Cluj-Napoca. Aici funcționează Universitatea Creștină Partium, prima universitate privată din România, cu predare în limba maghiară. De asemenea există 3 licee de prestigiu cu predare în limba maghiară: Liceul Teologic Romano-Catolic „Szent László”, Liceul Teoretic Reformat „Lórántffy Zsuzsanna” și Liceul Teoretic „Ady Endre”.\n\nUna dintre cele mai proeminente personalități a comunității maghiare orădene a fost poetul și gazetarul Ady Endre, care a trăit și a scris operele cel mai semnificative la Oradea. Viața culturală a maghiarilor este una din cele mai active din țară. În acest sens, Teatrul de Stat, Teatrul Arcadia și Filarmonica de Stat au secții maghiare. După religie, maghiarii orădeni sunt în cea mai mare parte romano-catolici sau reformați. Printre cele mai importante edificii religioase sunt Bazilica Romano-Catolică, Biserica „Sfântul Ladislau” și Biserica Reformată „Olosig”.\n\nÎn ceea ce privește mass-media, există mai multe ziare în limba maghiară, precum Reggeli Újság și Bihari Napló. Totodată, postul de radio Partium emite în limba maghiară, iar postul de televiziune local TVS Oradea are câteva emisiuni dedicate acestei comunități.\n\nAdministrație\n\nÎmpărțirea administrativă \nÎnainte de 1848 Oradea era formată din patru târguri separate: Oradea Nouă (Villa Nova, Várad-Újváros, anterior, medieval, Vicus Zombathely = Szombathely), Olosig (Villa Latinorum Varadiensium, Várad-Olaszi), Velența (Vicus Venetia, Várad-Velence), Subcetate (Civitas Waradiensis, Várad-Váralja). Numele Vicus Venetia, Villa Latinorum, Vicus Bolognia, Vicus Padua și altele se referă la locuitorii francezi, valoni și italieni stabiliți aici în secolul al XIII-lea.\n\nCartiere \n\nÎntre anii 1991 și 2011 Oradea a fost împărțită în 11 cartiere, dispuse circular în jurul Centrului Civic, vechiul centru al orașului:\n\nÎncepând cu ianuarie 2011, datorită dezvoltării și extinderii orașului, Consiliul Local, reprezentanții Instituției Arhitectului Șef din cadrul Primăriei Oradea, împreună cu cei ai Direcției de Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Bihor au stabilit delimitarea cartierelor din Municipiul Oradea în număr de 30, precum și denumirea acestora:\n\nZona Metropolitană Oradea \n\nZona metropolitană Oradea include municipiul Oradea și 11 comune suburbane: Biharia, Borș, Cetariu, Cheresig, Girișu de Criș, Ineu, Nojorid, Oșorhei, Paleu, Sânmartin, Sântandrei și Toboliu. Suprafața totală este de 72.226 ha. Populația totală a zonei metropolitane era în 2002 de 249.746 locuitori, din care 68,2 % români, 28,7 % maghiari, 2 % țigani, 1,1 % alte etnii.\n\nAsociația urmărește, prin aplicarea strategiei de dezvoltare durabilă, ca teritoriul zonei metropolitane Oradea să devină, în perspectivă, un spațiu urbanistic comun integrat. Zona metropolitană Oradea este membră în rețeaua europeană a regiunilor și zonelor metropolitane METREX.\n\nPolitică\n\nPrimăria și Consiliul Local \n\nPrimăria municipiului Oradea, ca autoritate publică locală, a luat ființă în anul 1870. Primăria municipiului este instituția publică cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire, efectiv, hotărârile Consiliului Local și soluționează problemele curente ale colectivității locale.\n\nMunicipiul Oradea este administrat de un primar și un consiliu local compus din 27 consilieri. Primarul, , de la , este în funcție din . Începând cu alegerile locale din 2020, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:\n\nRelații internaționale\n\nOrașe înfrățite \nOrașul Oradea este înfrățit cu următoarele orașe din Europa, cât și din Israel:\n , din 1992\n , din 2005\n , din 2005\n , din 2005\n , din 2008\n , din 2020\n\nConsulate \n Consulatul onorific al Slovaciei\n\nEconomie \n\nOradea a fost dintotdeauna unul din cele mai prospere orașe ale României și unul dintre cele mai semnificative centre economice, în mare parte datorită proximității față de frontiera cu Ungaria, devenind astfel o poartă înspre Occident. PIB-ul per cap de locuitor este aproximativ 150 % din media din România. După 1989, datorită numărului mare de consumatori, Oradea a cunoscut o revigorare economică, nu atât în sectorul industrial, cât în cel de servicii.\n\nRata șomajului din Oradea este de 6 %, ceva mai mică decât media pe țară, dar mult mai mare decât media pe județul Bihor, de aproximativ 2 %. Municipiul Oradea are o economie a cărei structură cuprinde majoritatea domeniilor și realizează 63 % din producția industrială a județului: construcții de mașini, prelucrarea lemnului și mobilier, pielărie, blănărie și încălțăminte, confecții, tricotaje și lohn, chimie, industrie alimentară, materiale de construcții, confecții metalice și plastice, piese de schimb, electronică, etc.\n\nMunicipiul Oradea dispune de o rețea de instituții și servicii de interes public general: transport, proiectare, construcții, instalații, turism, activitate hotelieră, import-export. Toate activitățile economice sunt sprijinite de asistența indispensabilă a peste 26 de bănci cu filiale în oraș și județ.\n\nPiața imobiliară orădeană a cunoscut în ultimii ani o creștere accelerată, ajungând la cote relativ identice cu piețele imobiliare din București, Brașov și Timișoara. Trendul ascendent s-a accelerat odată cu invitația primită de România de a adera la structurile euro-atlantice.\n\nTransport\n\nTransporturi externe \n\n Oradea dispune de Aeroportul Internațional Oradea, ce deservește companii aeriene interne și externe, fiind principala poartă de intrare în țară din zona nord-vestică. În prezent de pe Aeroportul Internațional Oradea compania Tarom efectuează zboruri interne zilnice către Aeroportul Internațional Henri Coandă București.\n\nTraficul aerian de pasageri derulat pe aeroportul orădean a depășit 36.000 de pasageri în anul 2005. Traficul aeroportului este în continuă creștere înregistrându-se o rată constantă de 11 % total pasageri. Ponderea pasagerilor externi a crescut constant în ultimii doi ani cu o rată de 17 % în pofida scăderii traficului intern.\n\nAeroportul Internațional Oradea a înregistrat în anul 2017 un trafic aerian de 162.902 pasageri față de 41.867 pasageri înregistrați în anul 2016 (creștere de 289,09 %) iar numărul mișcărilor de aeronave în anul 2017 a fost de 2.857 față de 1.823 în anul 2016 (creștere de 56,72 %).\n\nRecordul de trafic pentru o zi în anul 2017 a fost înregistrat în data de 30.12.2017 când aeroportul a fost tranzitat de 1.320 pasageri.\n\n In domeniul transportului feroviar, Oradea aparține de Regionala CFR Cluj, care administrează județele Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu Mare și Sălaj, fiind unul din cele mai importante noduri feroviare din nord-vestul țării, tranzitat de Magistrala Principală 300 București-Oradea. Pe lângă această magistrală, din Oradea mai pornesc liniile 310 spre Arad și Timișoara, 314 spre Băile Felix și 402 spre Satu Mare și 312 spre Gyoma cu punctul de frontieră în Cheresig.\n\nÎncă de la sfârșitul veacului al XIX-lea, Oradea a avut alte două gări în afară de cea centrală, anume Gara Velența, care a servit tot mai mult ca triaj pentru traficul de marfă, și Gara Ioșia.\n\nAstăzi municipiul dispune de 4 gări:\n Oradea - Gara Centrală (trafic intern și internațional de călători)\n Oradea Est - Velența (stație de triaj și transport călători-navetiști)\n Oradea Vest - Ioșia (stație de triaj și transport călători-navetiști)\n Episcopia Bihor - (punct de trecere a frontierei și transport călători-navetiști)\nLegături zilnice cu Intercity se fac către destinațiile:\n\nLegături zilnice internaționale se fac către destinațiile:\n R Corona: Brașov - Budapesta Est (și retur)\n IC Ady Endre: Cluj Napoca - Budapesta Est (și retur)\n\nPe teritoriul României ambele trenuri circulă în regim și la tarif de tren rapid. De asemenea, se află în circulație și o pereche de trenuri personale spre Debrețin.\n\nDatorită situării orașului lângă granița de vest a României, și având legături rutiere cu Ungaria prin vama Borș, Oradea dispune de mai multe proiecte de infrastructură. În viitor este preconizat ca tronsonul Cluj-Napoca – Oradea al autostrăzii Transilvania să fie terminat. Astfel cu continuarea acesteia în Ungaria, respectiv autostrada M35, va exista o legătură rutieră directă cu Europa de Vest. De asemenea, există planuri ca autostrada M4 să fie prelungită de la Budapesta până la Oradea. Sunt în faza de proiect două drumuri expres care să facă legătura cu Satu Mare și Arad (autostrada A1). Centura de ocolire a municipiului este și ea reabilitată și lățită la 4 benzi.\n\nDrumurile naționale si europene care trec prin Oradea sunt: DN1, DN76, DN79, E60, E79, și E671.\n\nTransporturi interne \n\nTramvaiele orădene sunt una dintre cele mai longevive lucrări comunitare din România. Această utilitate publică a fost dată în folosință pentru orădeni la 25 aprilie 1906, fiind, în continuare, un serviciu public de care beneficiază locuitorii din Oradea. La 25 aprilie 2006, Regia Autonomă de Transport Oradea O.T.L. a celebrat centenarul tramvaiului orădean prin lansarea ediției a doua a cărții „De la o stație la alta”, scrisă de Liviu Borcea, Mihai Apan și Gabriel Moisa. În 2010, Oradea era singurul oraș din România în care circulau tramvaie Siemens ULF.\n\nRețeaua de transport public este condusă de Regia Autonomă OTL. Regia operează cu 5 linii de tramvai (1N, 1R, 2, 3N, 3R) și 17 linii de autobuz (10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, ROHU), plus o linie de tramvai ce deservește Zona Industrială de Vest (Linia Pod CFR - Sinteza, care operează ca o prelungire a liniilor 1R,1N). Flota regiei este în prezent formată din: 5 tramvaie Tatra T4, 15 tramvaie Tatra T4D, 6 tramvaie Tatra T4DM, 3 tramvaie Tatra T4D-MT, 6 tramvaie T4D-MS, 5 tramvaie Tatra B4DM (toate cumpărate de la MVB Magdeburg), 10 tramvaie Siemens ULF A1, 10 autobuze cu podea joasă Solaris Urbino, 12 autobuze cu podea joasă (parțial) Volvo Alfa Localo, 20 autobuze Mercedes Conecto O345, 11 autobuze Liaz 5256, 6 autobuze Ikarus 260, 5 autobuze Rocar de Simon U412, 3 autobuze Renault PR100 și 2 microbuze Rocar. In 2016 a fost adăugată o noua linie de tramvai, Linia 4R care circulă doar la orele de vârf și are ca și capete de linie stațiile Nufărul - Podul Rutier CFR.\n\nTramvaie \nTraseele tramvaielor din Oradea, cu punctele de reper cele mai importante:\n\nOrarul autobuzelor si tramvaielor din Oradea le puteți găsi direct pe siteul OTL .\n\n|width=\"20%\" valign=\"top\"|\n\n|}\n|width=\"20%\" valign=\"top\"|\n\n|}\n|width=\"20%\" valign=\"top\"|\n\n|}\n|width=\"20%\" valign=\"top\"|\n\n|}\n|-\n|}\n\nAutobuze \nTraseele autobuzelor din Oradea, cu punctele de reper cele mai importante:\n Linia 10: Str. Seleușului (Complex Velența) - Piața Devei - Henrik Ibsen >> Henrik Ibsen - Piața Devei - Str. Seleușului (Complex Velența)\n Linia 11: Gara Centrală - Gara Episcopia >> Gara Episcopia - Gara Centrală\n Linia 12: Nufărul - Piața Unirii >> Piața Unirii - Nufărul\n Linia 13: Aleea Gojdu - Parc 1 decembrie - Spit. Județean - Gh. Doja >> Gh. Doja - Spit. Județean - Parc 1 decembrie - Aleea Gojdu\n Linia 14: Universitate C.L. - Piața Unirii - Podului >> Podului - Piața Unirii - Universitate C.L.\n Linia 15: Parc 1 decembrie - Podgoria >> Podgoria - Parc 1 decembrie\n Linia 16: Piața 1 decembrie - Romeur - Metro >> Metro - Romeur - Piața 1 decembrie\n Linia 17: Pod C.F.R. - B-dul Dacia - Maternitate - Complex Seleusului >> Complex Seleusului - C.Civic - B-dul Dacia - Pod C.F.R.\n Linia 18: Gara Centrală - Bihorului Pod >> Bihorului Pod - Gara Centrală\n Linia 19: Carrefour Era - Dacia Pasaj >> Dacia Pasaj - Carrefour Era\n Linia 20: Nufărul - Auchan >> Auchan - Nufărul\n Linia 21N: Auchan - Cazaban - St.cel Mare - B-dul Dacia - Transilvaniei - B-dul Decebal - Calea Aradului - Auchan\n Linia 21R: Auchan - Calea Aradului - B-dul Decebal - B-dul Dacia - St. cel Mare - Cazaban - Auchan\n Linia 22: Gara Centrală - Real II >> Real II - Gara Centrală\n Linia 23: Carrefour Era - Piața Cetății >> Piața Cetății - Carrefour Era\n Linia 24: Pod C.F.R. - Macon >> Macon - Pod C.F.R.\n Linia 25: Piata Cetatii - Cartier Grigorescu >> Cartier Grigorescu - Piata Cetatii\n Linia 26: B-dul Dacia - Calea Borsului - str.Ion Mihalache\n Linia 27: B-dul Dacia - Calea Borsului - str. Ghe.Mardarescu - str.Petre Carp\n Linia 28: Emanuil Gojdu - Aeroportul Oradea - Emanuil Gojdu\n Linia 30: Ogorului (Leroy Merlin) - Dacia Zig-Zag\n Linia 31: Bumbacului - EurobusinessPark 11\n Linia 32: Maresal Averescu - EurobusinessPark 11\n Linia 511: Oradea - Baile Felix - Oradea\n Linia 512: Oradea - Baile 1 Mai - Oradea\n Linia 513: Oradea - Baile Felix - Cordau - Oradea\n Linia 514: Oradea - Baile 1 Mai - Betfia - Oradea\n Linia 531: Oradea - Cihei - Oradea\n Linia 612: Oradea - Bors - Santaul Mare - Bors - Oradea\n Linia ROHU: Oradea - Biharkeresztes - Oradea\n\nCultură și educație \nOradea este un important centru istoric-cultural, primul centru al umanismului din Transilvania. Zidurile vechii cetăți sunt dovada istoriei îndelungate, viața culturală a orașului în prezent fiind reprezentată de spectacole, concerte, expoziții și târguri. Oradea găzduiește, de asemenea, și cea mai dinamică universitate din țară. Baza materială în domeniul educației, atât în sectorul public, cât și în cel privat, este asigurată de 45 de școli elementare, gimnazii, licee și 5 universități.\n\nAlături de clădiri reprezentative, orașul trăiește și prin evenimentele de cultură și de divertisment pe care spațiile dintre acestea le adăpostesc de-a lungul anului, începând din primăvară, când în luna mai se desfășoară „Festum Varadinum”, continuând în toiul verii cu Târgul Meșterilor Populari și Serbările Cetății, în luna iulie, și încheind cu toamna, când au loc „Festivalul Toamna Orădeană” și „Săptămâna Teatrului Scurt”, în lunile septembrie-octombrie.\n\nInstituții teatrale și de muzică\n\nTeatrul Regina Maria\n\nPrintre cele mai importante instituții de cultură din Oradea este Teatrul de Stat. Clădirea Teatrului de Stat este una dintre cele mai însemnate edificii de patrimoniu din Oradea. Proiectul a fost întocmit de renumita firmă de arhitecți Fellner și Helmer din Viena, iar realizarea lui, care a durat doar 15 luni, din 10 iulie 1899 până în 15 octombrie 1900, s-a derulat sub asistența arhitecților orădeni Rimanóczy Kálmán, Guttmann József și Rendes Vilmos.\n\nÎn 9 și 10 octombrie 1927 se inaugurează prima stagiune românească la teatrul denumit atunci Regina Maria, cu reprezentațiile Teatrului Național din Cluj, al cărui director era poetul și dramaturgul Victor Eftimiu.\nÎn 29 ianuarie 1928 se constituie Asociația „Vestul Românesc” cu scopul predilect de a întemeia un teatru stabil și un cotidian românesc. Sub direcția Comitetului Central al Asociației, în 18 septembrie 1928, ia ființă Teatrul Asociației Vestul Românesc, primul teatru românesc stabil din Oradea.\n\nTeatrul pentru Copii și Tineret Arcadia \n\nTeatrul de Stat pentru Copii și Tineret Arcadia, (fostul Teatrul de Păpuși) a luat ființă în anul 1950 la inițiativa unui grup format din entuziaști iubitori ai genului.\n\nÎn decursul anilor, Teatrul Arcadia s-a afirmat datorită producțiilor sale ca fiind una dintre cele mai de seamă instituții de profil din România, aici desfășurându-și activitatea mari creatori și artiști de talie internațională: regizorul artistic Kovacs Ildiko, Paul Fux (care a revoluționat scenografia spectacolelor destinate celor mai mici), Francisca Simionescu (creatoarea unor spectacole de respirație europeană), actorii Isabela Bombora, Mioara și Petru Diaconu, Ioan Moldovan, Magda Thalmainer, Seres Ludovic, etc.\n\nClădirea în care funcționează teatrul datează din anul 1760 când aici era inaugurat cu mare pompă hanul „Arborele verde” în proprietatea Capitlului Romano-catolic. În secolul XVIII hanul nu a avut decât două camere, o cafenea și o cârciumă. În această clădire au locuit funcționarii Capitlului, dar a funcționat și o temniță. În timpul marelui incendiu din 1836 s-a distrus și acest han, după care a fost reconstruit păstrând zidurile existente.\n\nÎn anul 1877 era o clădire cu două etaje acoperită cu țiglă având 87 camere de oaspeți, cafenea, berărie, cârciumă, o sală mare și una mai mică. După 20 de ani hanul a fost modernizat și transformat într-un hotel de categoria I-a cu 40 de camere, o sală de bal luxoasă, restaurant, cafenea. Nu se știe cu exactitate când a trecut din proprietatea Capitlului în proprietatea municipiului, însă în 1908 Adorjan Emil și Kurländer Ede, arhitecții care au construit complexul Vulturul Negru au cumpărat clădirea hotelului Arborele Verde, tot în acel an transformând-o în forma actuală.\n\nHotelul a fost desființat, camerele de la etaj au fost transformate în locuințe și birouri, iar restaurantul în magazie, proiectantul și executantul fiind Sztarill Ferencz. Pentru a asigura o ieșire a pasajului Vulturul Negru și spre strada Vasile Alecsandri s-a demolat casa scării exterioare a fostului hotel și s-a construit o nouă scară în interiorul clădirii, actuala intrare la Teatrul Arcadia. Fosta sală mare a fost transformată în localul Cabaretului „Bonbonniere”, astăzi sala de spectacole a instituției. La parter s-au amenajat o serie de magazine și cinematograful „Urania”, primul cinematograf din Oradea, deschis de către și în proprietatea lui Székely Jenő. Având în vedere vechimea, istoria arhitectura sa, care intersectează trei stiluri: baroc târziu, eclectic și secession, este o clădire de patrimoniu, protejată de UNESCO.\n\nFilarmonica de Stat \n\nViață muzicală orădeană a devenit intensă începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când un tânăr muzician, Johann Michael Haydn (1737-1806), fratele mai mic al lui Joseph Haydn, a fost numit organist și dirijor în curtea episcopului Adam Patachich între anii 1760-1762. Haydn a fost urmat între 1764-1769 de Carl Ditters von Dittersdorf (1739-1799). Cei doi muzicieni sunt considerați ca fondatori ai vieții muzicale orădene. Trebuie însă remarcat încă un important muzician de rang european, Wenzel Pichl (1741-1805), care, de asemenea, a activat și a compus în acest oraș, fiind pentru o perioadă concertmaistrul orchestrei episcopale. În timpul lui Dittersdorf orchestra era formată din 34 de instrumentiști, veniți din Viena și Praga, orchestra de la Oradea fiind în perioada respectivă una dintre cele mai însemnate din Europa.\n\nLa 5 ianuarie 1888 are loc primul „concert filarmonic” din Oradea, sub conducerea dirijorului Schnitzl J., orchestra interpreta Uvertura la opera Tancred de Rossini, Serenada nr. 3 de Wolkmann, Variațiuni pentru corn de Ekhard și Simfonia nr. 40 în sol minor de Mozart. În 1890 se constituie Asociația Prietenilor Muzicii din Oradea Mare, printre scopurile ei fiind înscrise educația în domeniul muzicii culte, organizarea de concerte și spectacole și înființarea unei școli de muzică. Sub patronajul acestei instituții se inaugurează pe lângă teatru, o secție de operă.\nÎn 1949 Societatea Filarmonică devine instituție de stat, desfășurând o bogată activitate muzicală in țară și peste hotare.\n\nMuzee și case memoriale\n\nMuzeul Țării Crișurilor \n\nAnul 1872 a însemnat începutul activității Societății de Arheologie și Istorie a Comitatului Bihor, care și-a propus inclusiv crearea unui muzeu al Bihorului. Sprijinirea acestui demers de către autoritățile orădene și nu numai a avut drept consecință inaugurarea, în iunie 1896, a primului muzeu în Oradea, adăpostit într-o clădire eclectică, special construită în acest scop, finalizată în 1895 de către arhitectul Rimanóczy Kálman senior. În cele nouă încăperi destinate expoziției de bază, s-au etalat obiecte de arheologie, istorie și etnografie. Totodată, acest cadru instituționalizat a făcut posibilă dezvoltarea colecțiilor, precum și impunerea unor măsuri de conservare și depozitare a obiectelor de arheologie, de artă și de etnografie. La 1918 muzeul a ajuns să aibă un patrimoniu de 17.640 de piese muzeale, din care 1377 aparțineau Colecției episcopului romano-catolic Ipolyi Arnold.\n\nStatul român a acordat o atenție specială așezămintelor de acest tip după înfăptuirea României Mari. Pe lângă o susținere financiară firească s-a trecut, inclusiv pentru Oradea, la o revizuire a inventarelor rămase după război, știut fiind că între 1916 și 1918 colecția episcopului romano-catolic Ipolyi și alte obiecte de patrimoniu au fost transportate la muzeele din Budapesta și Strigoniu. În funcție de noua realitate a fost gândită dezvoltarea colecțiilor, respectiv îmbogățirea lor mai cu seamă cu piese reprezentative pentru arta populară românească, și reorganizarea muzeului, care s-a redeschis publicului din anul 1921. Cu acest prilej s-a tipărit și primul ghid, în română și maghiară, al muzeului orădean.\n\nDupă restaurarea Palatului Baroc, construit între 1762-1776 de arhitectul Franz Anton Hillebrandt pentru a fi reședință a Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, s-a inaugurat la Oradea Muzeul Țării Crișurilor, în ziua de 17 ianuarie 1971.\n\nAstăzi muzeul, după 110 ani de existență continuă, se află în curs de mutare în Palatul fostei Garnizoane de la Oradea, în urma retrocedării Palatului Baroc Episcopiei Romano-Catolice.\n\nMuzeul Militar Național \n\nMuzeul Militar Național joacă un rol important în cunoașterea tradițiilor istorice ale Oștirii române. Înființat în 1923 printr-un decret semnat de Regele Ferdinand I al României, această instituție s-a bucurat de-a lungul timpului atât de atenția binevoitoare a Casei Regale, care a făcut numeroase donații, cât și de sprijinul unor personalități importante ca Radu Rosetti, Vasile Pârvan, Alexandru Tzigara-Samurcaș, Nicolae Iorga, etc.\n\nMuzeul Militar Național din Oradea se află într-o clădire în stilul secesiunii vieneze de pe strada Armatei Române. Edificiul a fost construit în 1895 pentru armata ungară.\n\nFestivitatea de deschidere a punctului muzeistic militar Oradea a avut loc la 26 decembrie 1971, deși aceasta trebuia să aibă loc cu doua luni înainte, la 25 octombrie.\n\nPatrimoniul muzeului este alcătuit din documentele și obiecte donate de veterani ai Diviziei 11 Infanterie (fosta Divizie 11 Mecanizată din Oradea) și de familiile acestora, precum și din exponate aduse de la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” din București.\n\nMuzeul Memorial Iosif Vulcan \n\nIosif Vulcan a fost un publicist și scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române, fondatorul revistei culturale „Familia”. El este considerat a fi „nașul literar” al poetului național Mihai Eminescu. Tatăl său, Nicolae Vulcan, a fost nepotul de unchi al reputatului episcop-cărturar Samuil Vulcan, întemeietorul școlii românești de la Beiuș, care azi îi poartă numele.\n\nMuzeul Memorial dedicat cărturarului bihorean este înființat în anul 1965, cu prilejul organizării festivităților de aniversare a unui secol de la apariția revistei „Familia” în Oradea. Muzeul este situat în centrul orașului, pe strada „Iosif Vulcan”, foarte aproape de parcul în care se află și statuia acestuia. Clădirea care adăpostește muzeul este o casă familială, nu foarte mare, cu trei camere mari la fațadă, situată la capătul actualei străzi losif Vulcan nr.16, la intersecția cu strada Libertății, cu vedere atât în lungul străzii, către Piața Teatrului, cât și spre malul Crișului. A fost construită pe la sfârșitul secolului al XIX-lea și a fost sediul revistei culturale. Arhitectonic nu prezintă elemente deosebite, fiind una cum au fost multe ale protipendadei orădene din perioada ce a premers Primului Război Mondial.\n\nMuzeul Memorial Ady Endre \n\nClădirea muzeului – fosta Café Müller - situată în Parcul Traian, a fost menită sa fie un loc de destindere între trei instituții sobre: Prefectura, Tribunalul și Penitenciarul. Cafeneaua cu terasă a fost construită în anul 1868 de către Müller Samuel. Clădirea în sine nu prezintă o valoare arhitectonică deosebită, ea este importantă însă prin rolul pe care l-a jucat in viața social-culturală a orașului.\n\nÎn această cafenea, vara pe terasă și iarna în sala cochetă, își petrecea timpul gazetarul și poetul Ady Endre, compunându-și poeziile și scriindu-și reportajele. Poetul s-a stabilit în Oradea în anul 1900, fiind, inițial, colaborator al ziarului Szabadság, apoi la Nagyváradi Napló.\nMuzeul memorial a fost înființat în anul 1957. În fața muzeului se află statuia lui Ady Endre. Pe acest postament înainte se afla statuia de bronz „Ridicarea în ceruri a Mariei” care, la ora actuală se află în grădina bisericii romano-catolice din Olosig.\n\nCasa Memorială Dr. Aurel Lazăr \n\nZiua de 12 octombrie 1918 reprezintă pentru casa dr. Aurel Lazăr intrarea în istoria românilor ardeleni, încă din ziua precedentă au început să sosească aici persoane necunoscute orădenilor care erau însă de mare prestanță politică între români. Comitetul Național Român a ținut o ședință aici, la care au participat: Teodor Mihali, Alexandru Vaida, Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, loan Suciu, Gheorghe Popovici, Gheorghe Crișan, Nicolae Ivan, loan Ciordaș, Nicolae Comșa, loan Nedelcu, Gheorghe Dobrin, Petru Corneanu. În urma ședinței s-a semnat „Declarația de la Oradea”.\n\nAceastă clădire se pare că a fost ridicată la sfârșitul veacului al XIX-lea pe strada care se numea atunci Ursula, actualmente strada dr. Aurel Lazăr. Casa de la numărul 13, nu reprezintă din punct de vedere arhitectonic o realizare deosebită. Cu un singur nivel, ridicat pe un demisol înalt, spațioasă, cu nenumărate încăperi ce dau cu ferestrele spre stradă și spre curte, este tipul de clădire orădeană zidită de oameni cu stare. A fost restaurată în repetate rânduri, ultima oară între cele două războaie mondiale.\n\nAlte instituții de cultură\n\nCentre culturale\n\nEdituri și tipografii\n\nEducație \n\nOradea este unul din principalele centre educaționale din România. Aici se află Universitatea din Oradea, una din cele mai mari și moderne universități din țară. Universitatea din Oradea se află în top 20 al celor mai prestigioase universități din România, ocupând locul 8, la egalitate cu alte universități din țară. Câteva facultăți din cadrul universității sunt cotate cele mai bune din țară. De asemenea există și universități private, precum Universitatea Agora, o instituție academică modernă fondată în anul 2000, și Universitatea Emanuel, o școală academică baptistă, fondată în anul 2002. Tot la Oradea se găsește una din cele mai vechi universități private din România, Universitatea Creștină Partium (fostul Colegiu Reformat Sulyok Istvan), fondată în 1990. Este, totodată, singura instituție educațională superioară cu predare în limba maghiară din Oradea.\n\nÎnvățământul preuniversitar este reprezentat prin 45 de școli și licee.\n\nUniversități în Oradea\n\nLicee\n\nFestivaluri\n\nToamna Orădeană \n„Toamna Orădeană” este un festival de divertisment și cultură, organizat în fiecare an între jumătatea lunii Septembrie și 12 octombrie, ziua orașului. Prima ediție a festivalului a fost în anul 1991. Pe parcursul celor 3-4 săptămâni au loc diverse manifestări culturale, artistice, sportive și de divertisment, în mai multe locații: Cetatea Oradei, Parcul Nicolae Bălcescu, Piața Unirii, Teatrul de Stat, Arena Antonio Alexe, Casa de Cultură a Sindicatelor, Galeria de Arte Vizuale, etc.\n\nTradițional, festivalul începe cu „Alaiul Toamnei”, o defilare tematică. Tot în prima zi a festivalului se țin teatre de stradă, expoziții fotografice și concerte în aer liber.\n\nAlte manifestări importante: Festivalul Berii, Festivalul Vinului, Târgul Pălincarilor, Expo Varadinum, diverse întreceri sportive dotate cu Cupa „Toamna Orădeană”.\n\nZiua orașului, 12 octombrie, marchează ultima zi a festivalului. Această zi are o dublă semnificație istorică: redactarea Declarației de la Oradea din 1918, document ce proclama dreptul la independență și autodeterminare a românilor din Transilvania, și eliberarea oficială a Oradei de sub regimul horthyst în 1944, o dată cu intrarea în oraș a trupelor sovieto-române. În această zi are loc Defilarea cu Torțe și se țin concerte de anvergură în aer liber.\n\nSerbările Cetății: Festivalul Medieval Oradea \nÎn fiecare vară, începând cu anul 2000, se organizează „Serbările Cetății”, redenumita din 2018 „Festivalul Medieval Oradea - FMO”, o manifestare cultural-artistică menită să readucă în centrul atenției leagănul istoric al urbei. Toate evenimentele se țin în incinta și în curtea Cetății Medievale a Oradei.\n\nÎn cele două zile de desfășurare au loc concerte de muzică clasică, populară, ecumenică și medievală, spectacole de teatru medieval, expoziții de artă plastică, concursuri sportive medievale și concerte de muzică ușoară.\n\nAlte sărbători \n Zilele Sfântului Ladislau\n Zilele Culturii Slovace\n Sărbătoarea Recoltei\n\nAlte festivaluri \n\n Festivalul Internațional de Teatru Oradea\n Festivalul de Teatru Scurt\n European Music Open\n Festum Varadinum\n Festivalul „Poimâine” (HUF)\n Infinite Dance Festival\n Festivalul Internațional de Folclor\n Festivalul „Serile de vară” Szigligeti\n Festivalul Luminii\n Colours Festival\n\nPresă \n\nPrimul ziar profesionist din Oradea, Bihar, a apărut în anul 1862, sub patronajul lui Ottó Hügel și al redactorului Gyula Győrffy. Între 1868 și 1870 același Ottó Hügel a înființat alte două ziare, Nagyváradi lapok („Foile orădene”) și Nagyvárad („Oradea Mare”), punând astfel bazele presei scrise orădene.\n\nLa 17 iunie 1874 Ármin Laszky a înființat ziarul Szabadság, la care din anul 1900 va scrie poetul Endre Ady.\n\nAnul 1880 marchează începutul presei în limba română din Oradea, odată cu tipărirea revistei culturale Familia, a lui Iosif Vulcan, revistă ce există și astăzi (în serie nouă). Până în perioada interbelică au luat ființă alte peste 20 de ziare locale, în limbile maghiară și română. Dintre cele mai importante: Nagyváradi napló („Jurnalul orădean”; 1898), Tavasz („Primăvara”; 1919), Cele trei Crișuri (revistă de cultură înființată de colonelul Bacaloglu).\n\nÎn ianuarie 1945 este înființat ziarul Viața nouă, publicație în limba română susținută de Administrația sovietică a Ardealului de Nord. Ziar de propagandă comunistă, în paginile sale era reflectată atât situația de pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial, cât și eforturile administrației locale de a normaliza viața orădenilor după eliberarea de sub ocupația ungurească fascistă. Pe 6 martie 1946 cotidianul Viața nouă este denumit Crișana, sub acest nume continuând să existe de-a lungul întregii perioade comuniste, dar și după 1989. Astfel, Crișana este cel mai vechi cotidian românesc din această parte de țară. În 45 de ani de regim comunist, presa a fost o unealtă propagandistică a PCR, puține articole și ziare fiind realmente profesioniste și libere. Imediat după căderea regimului dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu, presa românească a început din nou să înflorească. Vechile reviste literare și cotidiene precum Familia și Jurnal Bihorean s-au reînființat. Astăzi presa orădeană este reprezentată prin peste 13 cotidiene și reviste locale, două agenții de presă, 5 posturi locale de televiziune și 8 posturi de radio.\n\nSănătate \n\nFiind centrul Crișanei și al Bihorului, Oradea dispune de aproape toate serviciile medicale. La dispoziția populației stau 6 spitale de stat, printre care cele mai importante sunt Spitalul Clinic Județean, Spitalul Clinic Municipal „Dr. Gavril Curteanu” cu cea mai mare secție de pediatrie din județ, Spitalul Militar, Spitalul Clinic de Neurologie și Psihiatrie, primele două dispunând și de servicii de urgență. Pe lângă spitalele de stat sunt autorizate multe dispensare și cabinete medicale, un centru de recoltare și conservare a sângelui, Serviciul de Ambulanță, Spitalul și Centrul de Diagnostic și Tratament „Pelican”, Spitalul „Arsmed”, etc. Policlinicile și farmaciile întregesc sistemul sanitar local, iar multe dintre ele au programe permanente. Un loc deosebit de important ocupă stațiunile Băile Felix și Băile 1 mai, care au o reputație internațională în tratamentul afecțiunilor aparatului locomotor, respirator, ale sistemului nervos central și periferic, precum și al unor boli asociate, prin utilizarea resurselor de apă termală, folosite în scopuri curative.\n\nSport \n\nOradea s-a remarcat mai ales prin calitatea echipelor de polo, municipiul fiind reprezentat în Campionatul Național de Crișul Oradea, și de deținătoarea titlului pe anul 2008, C.S. Leonardo. De asemenea, C.S. Shogunul Oradea deține multe cupe la competițiile de kata și kumite, printre care Cupa Națională de Karate „Shogunul”, Cupa Națională de Karate a ”Palatului Oradea”.\n\nÎn Oradea își are sediul și una din puținele federații din afara Bucureștiului: Federația Română de Karate Kyokushin. În Oradea, acest sport este reprezentat de CS Gym Oradea, club care a dat mai mulți campioni europeni la karate kyokushin.\n\nÎnsă nici fotbalul nu a fost neglijat în urbea de pe Criș, în acest sens Oradea având o tradiție de peste 100 de ani de fotbal, reprezentată azi de echipa-fanion a orașului, FC Bihor fondată în anul 1958, urmașa mult mai titratei echipe C.A. Oradea, fondată în 1902 - campioana Ungariei horthyste în 1944 și a României în 1949, câștigătoarea Cupei României în 1956.\n\nÎn 2003 a fost înființată și echipa de baschet CSM Oradea. Echipa a promovat în Divizia A în 2005, unde a rămas până în prezent. Cea mai notabilă performanță atinsă de CSM Oradea este câștigarea titlului de campioană națională la finalul sezonului 2015-2016.\n\nArhitectură și turism \nPână în 1918, Oradea a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar, din partea imperiului guvernată de Budapesta. Dezvoltarea orașului, activitățile economice, arhitectura etc. au evoluat în acest context statal. Oradea a fost un oraș cosmopolit, cu populație eterogenă, cu mare varietate culturală și religioasă. La sfârșitul anului 1914, Oradea avea 69.949 de locuitori. Structura confesională a populației orașului a fost dominată de trei mari confesiuni: romano-catolică, reformată (calvină), israelită. Dacă în partea sud-estică a Comitatul Bihor românii erau clar majoritari, în Oradea erau minoritari.\n\nConcepția administrației municipale privind rolul ei în dezvoltarea orașului și construirea de imobile s-a schimbat în timp. În perioada 1860-1890, dezvoltarea urbană a Oradei a fost lentă, lipsind adevăratele elemente ale unei vieți urbane. În timpul mandatului primarilor Jószef Bulyovszky (1897-1901) și Károly Rimler (1901-1919), concepția despre dezvoltarea urbană și rolul primăriei s-a schimbat. Administrația orașului a promovat o politică de dezvoltare urbană accelerată, realizându-se mari clădiri publice și infrastructura. În perioada 1900-1914, orașul a fost dotat cu toate elementele urbane moderne.\n\nÎn Oradea, la începutul secolului al XX-lea, au activat câțiva dintre cei mai importanți arhitecți budapestani. Curentul de inspirație lechneriană este reprezentat prin Marcell Komor și Dezső Jakab, Zoltán Bálint și Lajos Jámbor. Din generația de tineri arhitecți, a grupării Tinerii, a activat la Oradea, Valér Mende. Frigyes Spiegel, aflat inițial sub înrâurirea Art Nouveau-ului occidental (cunoscut și ca Secesiunea vieneză și Jugendstil), a realizat importante clădiri rezidențiale. Arhitectura premodernă, cu influențe vieneze, este prezentă prin lucrările fraților László și József Vágó. Amprenta arhitecturii vieneze se poate constata și la Palatul Ullmann, construit de Franz Löbl.\n\nMonumente și clădiri\n\nEvul Mediu \n Cetatea Oradea, construită în secolul XI și devenită o adevărată emblemă a orașului. Caracteristica principală e forma pentagonală, realizată în stilul strategic din secolele 16-17.\n\nSecolul al XVII-lea \n Biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, a fost mutată în 1994 din satul Corbești\n Biserica Sf. Brigita (1693), prima biserică romano-catolică construită după eliberarea orașului de sub ocupație otomană\n\nSecolul al XVIII-lea \n Biserica Sfântul Ladislau (1720 - 1741), cel mai vechi altar în uz din Oradea\n Biserica Romano-Catolică Sfânta Treime din Oradea (1727), construită pe ruinele unei biserici medievale distruse de turci\n Biserica romano-catolică din Olosig (1732 - 1743), construită de călugării franciscani în vechiul cartier italian\n Biserica Ordinului Premonstratens (1741 - 1766)\n Biserica de lemn Sf. Arhangheli, a fost mutată în anul 1991 din satul Letca\n Bazilica romano-catolică (1752 - 1779), catedrala Diecezei de Oradea Mare. Împreună cu Șirul Canonicilor și Palatul Baroc, constituie cel mai mare ansamblu baroc de pe teritoriul României\n Biserica Mizericordienilor (1754 - 1760)\n Șirul Canonicilor (1758 - 1875)\n Spitalul Mizericordienilor (1760 - 1770)\n Palatul Episcopiei Romano-Catolice (1762 - 1777), a găzduit între anii 1971 și 2006 Muzeul Țării Crișurilor. Împreună cu Șirul Canonicilor și Bazilica romano-catolică din Oradea, constituie cel mai mare ansamblu baroc de pe teritoriul României\n Complexul Ursulinelor (1765 - 1774)\n Biserica Ortodoxă Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril (1768 - 1779)\n Biserica cu Lună (1784 - 1790), construită în stil baroc, este una dintre puținele biserici ortodoxe din România edificate în acest stil. Un mecanism din turla bisericii arată cu exactitate fazele lunii\n\nSecolul al XIX-lea \n Catedrala Sfântul Nicolae (1800 - 1839), catedrala Eparhiei Greco-Catolice de Oradea\n Biserica Seminarului (1858)\n Biserica romano-catolică Neprihănita Zămislire (1858 - 1862)\n Gara Centrală din Oradea (1868 - 1870)\n Muzeul Memorial Ady Endre (1869), se află în incinta fostei cafenele Müller\n Muzeul Memorial Aurel Lazăr (1870)\n Sinagoga Neologă Zion (1877 - 1878), a fost inspirată după Marea Sinagogă din Nürnberg\n Muzeul Memorial Iosif Vulcan (1887)\n Sinagoga Ortodoxă Hevra Sas (1890)\n Hotelul și Băile Rimanóczy (1890 - 1900)\n Palatul Poștelor din Oradea (1894 - 1909)\n Muzeul Militar din Oradea (1895)\n Palatul Copiilor (1895 - 1896), a servit inițial ca sediu pentru Societatea de Arheologie și Istorie\n Școala Reală Superioară de Stat (1896), sediul actual al Colegiului Național Emanuil Gojdu, una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ preuniversitar din județ\n Palatul de Justiție (1898)\n Clădirea Bazarului (1899)\n Palatul Finanțelor (Policlinica 2) (1899 - 1900)\n Teatrul Regina Maria (1899 - 1900)\n\nSecolul al XX-lea \n Casa Füchsl (1902)\n Palatul Sztarill (1902)\n Palatul Primăriei Oradea (1902 - 1903), construit pe fostul amplasament al episcopiei romano-catolice din secolul XVIII\n Spitalul de neuropsihiatrie (1902 - 1903)\n Hotelul Parc (1903)\n Hotelul Pannónia (1903 - 1904)\n Palatul Episcopiei Greco-Catolice din Oradea (1903 - 1905)\n Palatul Stern (1904 - 1906)\n Palatul Moskovits (1905)\n Palatul Rimanóczy Sr. (1905), este o replică a palatului Ca' d'Oro din Veneția\n Palatul Rimanóczy jr. (1905), găzduiește astăzi sediul Episcopiei Ortodoxe din Oradea\n Casa Vágó (1905)\n Casa Deutsch (1906 - 1910)\n Casa Poynár (1907)\n Palatul Vulturul Negru din Oradea (1907 - 1908), cea mai importantă clădire în stil secession din Transilvania\n Clădirea Baroului (1908 - 1909)\n Casa de Economii a Județului Bihor (1910)\n Casa Fodor (1910)\n Casa Goldstein (1910)\n Casa Darvas-La Roche (1910 - 1911), primul muzeu Art Nouveau din România\n Casa Markovits-Mathézer (1911)\n Vila Okányi-Schwartz (1912)\n Casa Roth (1912)\n Școala de jandarmi (1912 - 1913), găzduiește în prezent facultățile Universității din Oradea\n Palatul Apollo (1912 - 1914)\n Palatul Ullmann (1913), construcție semnificativă și reprezentativă a comunității evreiești din Oradea\n Biserica romano-catolică „Sfântul Iosif” din Oradea (1962)\n Mănăstirea Sfintei Cruci (1992)\n\nViață de noapte \n\nViața de noapte în Oradea este cât se poate de activă. Centrul istoric al orașului abundă în terase, cafenele, restaurante și cluburi. Majoritatea acestora se află în clădiri-monument.\n\nTerasele, cluburile și cafenelele sunt deschise până la orele 03-05 a.m., dar majoritatea restaurantelor sunt închise înainte de miezul nopții. Însă multe pizzerii și restaurante tip fast-food sunt deschise non-stop.\n\nPrintre localurile cele mai renumite: Green Pub, Black Eagle, Lord's, Steam Bar, Edison Pub, Window Pub, Columbus Cafe, Cafe Frei, Semiramis Cafe, Yellow Submarine, Sahara, restaurantul Old Mill, restaurantul Queen's, restaurantul Cyrano, restaurantul Romanada, restaurant-pizzerie Bridge.\n\nÎn împrejurimi \n\nLa câțiva kilometri de Oradea se află renumitele stațiuni balneare Băile Felix și Băile 1 Mai. Printre obiectivele turistice de aici:\n Lacul cu nuferi din Băile 1 Mai, rezervație naturală care ocrotește trei specii naturale protejate: Nymphaea Lotus Thermalis (varietate unică în Europa, relicvă a erei terțiare), peștele „Roșioara lui Racoviță” (specie endemică, denumită după naturalistul român Emil Racoviță) și melcul Melanopsis Parreyssi (supraviețuitor al ultimei ere glaciare);\n Fenomenul carstic de pe Dealul Șomleului, Avenul de la Betfia, supranumit „Hudra Bradii” (numit și „Craterul de la Betfia”). Are o adâncime de 86 de metri, puțul având o cădere aproape verticală de 54 metri);\n Ștrandul Venus din Băile 1 Mai;\n Rezervația de nuferi din Băile Felix;\n Ștrandul cu valuri din Băile 1 Mai (cel mai vechi din România - aprox. 107 ani);\n Ștrandul cu apă termală „Apollo” din Băile Felix.\nÎn prezent, în ambele stațiuni sunt multe pensiuni și vile, precum și hoteluri de trei și patru stele, cu confort deosebit, și se situează la nivelul turismului internațional.\n\nHoteluri și pensiuni \nÎn Oradea există peste 21 de hoteluri, din care unul de cinci stele, șase sunt de patru stele, cel mai important fiind Continental Forum Oradea, opt de trei stele și trei hoteluri de două stele. Momentan, nu mai există hoteluri funcționale de o stea.\n\nMajoritatea pensiunilor din regiune se află în Băile Felix și Băile 1 Mai, însă nici Oradea nu duce lipsă de asemenea unități de cazare. Există 20 pensiuni, majoritatea de două și trei stele, precum și trei moteluri de trei stele și vile turistice.\n\nParcuri \n\nÎn secolul XIX, deși industria era incomparabil mai mică decât astăzi, poluarea era mult mai mare, din cauza folosirii cărbunelui pentru producerea energiei. Astfel necesitatea existenței unor vaste spații verzi s-a făcut simțită tot mai mult, ca mijloc de a contrabalansa efectele negative ale unei industrializări puternice.\n\nPrimele parcuri se leagă de vastele spații lipsite de clădiri din jurul cetății, terenuri care în Evul Mediu au fost folosite în strategia de apărare. Astfel a apărut Piața 1 Decembrie sau Piața Mare, unde, o dată pe săptămână, se ținea târgul de vite și care, în anii ’50, a fost transformată într-un parc mare, cu numele Parcul 23 August.\n\nÎn secolul XIX, cu destinația specială de spațiu verde și de recreere, s-au construit numai două parcuri, grădina Rhédey și actualul parc Petőfi, care a făcut parte din marele spațiu verde din jurul Complexului Baroc.\n\nLa începutul secolului XX, pe un teren mlăștinos de pe malul drept al Crișului Repede până sub dealuri, s-a construit Parcul Orășenesc, numit ulterior Parcul Muncitoresc, iar în prezent Parcul Ion C. Brătianu. Este cel mai mare parc al orașului, sub care există câteva izvoare de apă termală care alimentează ștrandul municipal din apropiere. Pe același mal, la sfârșitul secolului XIX, pe lângă strada Libertății s-a amenajat un parc, care în perioada dualistă a avut numele de Parc Milenar, iar în perioada interbelică numele lui Mihai Eminescu.\n\nDupă cel de-Al Doilea Război Mondial, s-au creat Parcul Nicolae Bălcescu, Parcul Dendrologic din șanțurile Cetății și numeroase alte parcuri mai mici în noile cartiere.\n\nÎn prezent, Oradea este unul din puținele orașe din România cu multe spații verzi. Pe lângă micile și marile parcuri și zone verzi din cartierele rezidențiale ale orașului, există și câteva zone de promenadă în cartierele vechi și centrale.\n\nPersonalități\n\nNăscuți în Oradea\n\n Péter Váradi, arhiepiscop de Kalocsa (cca. 1450) \n Petrus Pázmány, cardinal primat al Ungariei, cu sediul la Nagyszombat (1570-1637)\n Sigismund Báthory, principe al Transilvaniei (1572-1613)\n Gabriel Báthory, principe al Transilvaniei (1589-1613)\n Francisc Rhédei, principe al Transilvaniei (1610-1667)\n , cancelar al Transilvaniei (1634-1690)\n Zaharia Carcalechi, ziarist și tipograf (1784-1856)\n Ödön Beöthy, comite al comitatului Bihor (1796-1854)\n Lajos Tisza, vicecomite și comite al comitatului Bihor\n Emanuil Gojdu, avocat și patriot român de origine aromână, (1802-1870), a lăsat moștenire întreaga sa avere Fundației Gojdu\n József Nagysándor, general, unul din martirii de la Arad (1803-1849)\n Ede Szigligeti, dramaturg (1814-1878)\n Lajos Mezey , pictor și fotograf (1820 - 1880)\n Lucreția Suciu-Rudow, poetă (1859-1900)\n Kálmán Rimanóczy (fiul), unul din cei mai importanți arhitecți orădeni (1870 - 1912)\n Zoltán Bálint, arhitect (1871-1939)\n Aurel Lazăr, avocat și primar orădean, participant la Marea Unire (1872 - 1930), deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia 1918\n Emil Adorján, avocat, scriitor (1873 - 1944)\n László Vágó, arhitect (1875 - 1933)\n József Vágó, arhitect (1877 - 1947)\n Ákos Dutka, poet și jurnalist (1881 - 1972)\n Géza Tabéry, scriitor și jurnalist (1890 - 1958)\n Jenő Elefánt, pictor expresionist (1899 - 1945)\n Endre Kabos, scrimer (1906 - 1944)\n József Bíró, istoric de artă (1907 - 1945)\n Ernő Grünbaum, pictor, litograf și grafician (1908 - 1945)\n Iuliu Baratky, fotbalist român, supranumit „Minunea blondă” (1910-1962)\n Brúnó Straub (1914-1996), președinte al Ungariei \n Francisc Spielmann, fotbalist (1916 - 1974)\n Miklós Hubay, dramaturg (1918 - 2011)\n Thurzó Sándor, muzicolog (1920 - 2009)\n Roman Mottl, pictor și grafician (1921 - 1991)\n Nándor Wagner, sculptor și pictor (1922 - 1997)\n Ferenc Bencze, actor (1924 - 1990)\n Ovidiu Cotruș, pseudonim Ovidiu Sabin, poet și critic literar (1924 - 1977)\n Mircea Malița, matematician, eseist, academician, diplomat (ambasador în SUA și director al Bibliotecii române din New York), ministru de externe, profesor universitar (1927 - 2018)\n Ioan Pop de Popa, profesor doctor docent, medic cardiolog, specialist în chirurgie cardio-vasculară, a efectuat prima operație pe cord deschis din România, senator, (n. 1927 - d. 2021)\n Mircea Zaciu, critic și istoric literar, membru de onoare al Academiei Române (1928 - 2000)\n Titus Popovici, fost scriitor și scenarist român (1930 - 1994)\n Éva Heyman, victimă a Holocaustului, fetiță de 13 ani, supranumită Anne Frank de Oradea, a trăit în ghetoul orădean, ținând un jurnal despre ororile trăite. (1931 - 1944)\n Liviu Borcea, istoric și medievist (1939 - 2006)\n Romulus Guga, scriitor (1939 - 1983)\n Iosif Demian, regizor de film (n. 1941)\n Anna Széles, actriță (n. 1942)\n Șerban-Dan Costa (1955), ginecolog și obstetrician \n Béla Kamocsa, instrumentist și cântăreț\n Adriana Babeți (n. 1949), critic literar, romancieră și eseistă \n Ion Simuț (n. 1953), critic și istoric literar \n Călin Pop (n. 1960), muzician și lider al trupei Celelalte Cuvinte \n AG Weinberger (n. 1965), muzician, producător radio \n Cristian Tabără (n. 1967), jurnalist și prezentator de televiziune \n Orlando Balaș (n. 1971), scriitor \n Ciprian Danșa (n. 1976), arbitru \n Cosmin Bărcăuan (n. 1978), fotbalist \n Erik Lincar (n. 1978), fotbalist \n Kálmán Kádár (n. 1979), jucător de polo \n Mihai Neșu (n. 1983), fotbalist \n Gabriella Szűcs (n. 1984), handbalistă \n Claudiu Keșerü (n. 1986), fotbalist \n Emil Rengle (n. 1990), dansator și coregraf\n\nAu trăit în Oradea \n Rogerius, călugăr italian (1201/1205 - 1266)\n Andrea Scolari, episcop romano-catolic (sec. XIV - 1426)\n Ioan Viteaz, (1408 - 1472), episcop, a înființat la Oradea primul observator astronomic din sud-estul Europei\n Gheorghe Martinuzzi, episcop romano-catolic (1482 - 1551)\n Zsuzsanna Lorántffy, principesă-consoartă a Transilvaniei, soția lui Gheorghe Rákóczi I\n Johann Michael Haydn, compozitor austriac (1737 - 1806), a debutat ca dirijor principal la Oradea și este considerat unul dintre fondatorii vieții muzicale orădene\n Ignațiu Darabant, episcop greco-catolic (1738 - 1805)\n Carl Ditters von Dittersdorf, compozitor austriac (1739 - 1799), este considerat unul dintre fondatorii vieții muzicale orădene\n Wenzel Pichl, violonist și dirijor (1741 - 1805)\n Samuil Vulcan, episcop greco-catolic (1758 - 1839)\n Nicolae Jiga, comerciant și filantrop (1790/1792 - 1870)\n Alexandru Roman, publicist și membru fondator al Academiei Române (1826 - 1897)\n Mihail Pavel, episcop greco-catolic (1827 - 1902)\n Francisc Hubic, preot greco-catolic, compozitor și dirijor (1883 - 1947)\n Rimanóczy Kálmán (tatăl), arhitect (1840 - 1908)\n Iosif Vulcan, publicist și scriitor, a fondat revista culturală Familia (1841 - 1907)\n Roman Ciorogariu, episcop ortodox (1852 - 1936)\n Demetriu Radu, episcop greco-catolic (1861 - 1920)\n Valeriu Traian Frențiu, episcop greco-catolic (1875 - 1952)\n Endre Ady, poet maghiar (1877 - 1919)\n Alfred Macalik, pictor, desenator și grafician austriac (1888 - 1979)\n Emőd Tamás, poet și jurnalist (1888 - 1938)\n István Sulyok, episcop reformat (1895 - 1944)\n Iosif Fekete, sculptor (1903 - 1979)\n Imre Horváth, poet (1906 - 1993)\n Leon Alex, pictor (1907 - 1944)\n Iuliu Bodola, fotbalist (1912 - 1993)\n Traian Blajovici, filolog și profesor universitar (1919 - 1988)\n Radu Enescu, eseist și critic literar (1925 - 1994)\n Coriolan Hora, pictor (1924 - 1991)\n Ion Mâinea, actor (1929 - 2008)\n Anna Marossy, biolog (1931 - 2015)\n Mircea Bradu, scriitor și jurnalist (n. 1937)\n Emeric Ienei, fost jucător și antrenor de fotbal (n. 1937)\n Valentin Chifor, critic literar, istoric literar și eseist (n. 1939)\n Alexandru Colpacci, regizor de teatru (n. 1945)\n Ioan Moldovan, poet și eseist (n. 1952)\n Traian Ștef, poet și eseist (n. 1954)\n Lucian Scurtu, poet (n. 1954)\n Victor Ioan Frunză, regizor de teatru (n. 1959)\n Alexandru Darie, regizor de teatru (1959 - 2019)\n Antonio Alexe, baschetbalist (1969 - 2005)\n Sandu Lungu, luptător de arte marțiale mixte (n. 1974)\n\nRegi înmormântați la Oradea \n 1096 - Ladislau I al Ungariei\n 1131 - Ștefan al II-lea al Ungariei\n 1235 - Andrei al II-lea al Ungariei\n 1295 - Fenenna, soția lui Andrei al III-lea al Ungariei\n 1319 - Beatrix de Luxemburg, soția lui Carol Robert de Anjou\n 1367 - Elisabeta, nepoata lui Basarab I al Valahiei\n 1395 - Maria de Ungaria\n 1437 - Sigismund de Luxemburg\n\nNote\n\nBibliografie \n Gheorghe Gorun, Gabrile Moisa,Tereza Mozes și Liviu Borcea, Istoria orașului Oradea, editura Arca, 2008\n Aurelia Florina Dumiter, Clima și topoclimatele orașului Oradea, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2007\n Borcea Liviu, Mihai Apan și Moisa Gabriel, De la o stație la alta, Editura Arca, Oradea, 2006\n Dezso Schon, The City of Yesterday - Oradea Yizkor Book, Grosswardein Society in Israel, Tel-Aviv, 1981\n Ioan Mărculeț (coordonator), Superlativele României. Mică enciclopedie, Editura Meronia, București, 2010\n Ioan Mărculeț (coord.), Dicționarul așezărilor urbane din România, București, 2013.\n Tereza Mozes, Evreii din Oradea, Editura Hasefer, București, 1997\n Mircea Pașca, Habitatul orădean la începutul secolului al XX-lea, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2008\n Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei Medievale, Center for Tranylvanian Studies, Cluj-Napoca, 2005\n Mihai Manea, Bogdan Teodorescu, Istoria Românilor de la 1821 până în 1989, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996\n Jewish Encyclopedia, 1901-1906, New York\n\nVezi și \n\n Aeroportul Internațional Oradea\n Crișana\n Crișul Repede\n Gara Centrală din Oradea\n Istoria fondării tramvaielor orădene\n Județul Bihor (interbelic)\n Județul Bihor\n Lista cluburilor sportive din Oradea\n Listă de clădiri din Oradea\n Lista episcopilor greco-catolici de Oradea Mare\n Lista fabricilor din Oradea\n Lista locurilor în Oradea\n Lista monumentelor istorice din județul Bihor\n Lista primarilor municipiului Oradea\n Lista spitalelor din Oradea\n Lista școlilor din Oradea\n Listă de cartiere din Oradea\n Listă de personalități din Oradea\n Parcuri din Oradea\n Populația istorică a Oradiei\n Presa din Oradea\n Regiunea de dezvoltare Nord-Vest\n Zona Metropolitană Oradea\n\nLegături externe\n\nSite-uri oficiale \n Site oficial\n Zona metropolitană Oradea\n Pagina oficială de promovare a orașului Oradea. Include informații legate de turismul cultural și de patrimoniu, posibilități de cazare și promovare\n\nCultura orădeană \n Filarmonica de Stat\n Muzeul Țării Crișurilor\n Biblioteca Județeană Gheorghe Șincai\n Revista Culturală Familia\n Casa de Cultură a Sindicatelor\n Oradea - Tur Virtual \n Circuit turistic Punți crișene\n Ghid Local Oradea\n\nPresa orădeană \n Cotidianul Jurnal Bihorean\n Cotidianul Crișana\n Digi24 Oradea \n infoOradea\n\nHărți \n Harta Oradea \n Tur virtual al orasului\n\nReportaje \n Rogerius și castraveții bulgarilor, 12 octombrie 2006, Evenimentul zilei\n\nOradea\nOradea" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi un rezumat despre Listă de biografii." }, { "from": "assistant", "value": "\n\nListe de biografii \nLista interpretilor de muzica clasica români\n Listă a interpreților de muzică populară\n Listă de medici (alfabetică)\n Listă de medici veterinari (alfabetică)\n Lista celor mai importanți români\n Lista celor mai importanți scandinavi\n Listă de chimiști\n Listă de fizicieni\n Listă de geografi\n Listă de ingineri români\n Listă de instrumentiști străini\n Listă de inventatori\n Listă de istorici\n Listă de juriști români\n Listă de matematicieni\n Listă de oameni de știință arabi\n Listă de profesori români\n Listă de scriitori\n Lista oamenilor de știință în tehnologia informației\n Lista de terapeuți straini\n Lista de terapeuți romani\n Lista de artiști români\n Listă de actori români\n\nVezi și\n\nSubgenuri ale genului biografic \n Autobiografie \n Carnete de călătorie\n Corespondență\n Documente literare\n Jurnal zilnic\n\nLegături externe \n Biografii dezacordate, 9 septembrie 2005, Andrei Bacalu, Jurnalul Național\n\nBiografii" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi tot ce știi despre Columna lui Traian." }, { "from": "assistant", "value": "Columna lui Traian este un monument antic din Roma construit din ordinul împăratului Traian, pentru comemorarea victoriei sale în Dacia, care s-a păstrat până în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere - la nord - de Forul roman. Terminată în 113, columna are exteriorul prevăzut cu un faimos basorelief sculptat, în formă de spirală, care reproduce artistic sub o formă epică războaiele dintre romani și daci purtate de Traian pentru cucerirea Daciei.\n\nColumna are o înălțime de aproximativ 40 de metri și conține 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântărind 40 de tone.\n\nÎn anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al III-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu 1558. În anul 1587, în locul statuii lui Traian, aflată inițial în vârful columnei, dar topită în Evul Mediu, a fost așezată din ordinul Papei Sixt al V-lea o statuie a Sfântului Petru.\n\nDescriere\nColumna a fost ridicată atât pentru a comemora victoriile lui Traian, fiind o adevărată istorie gravată în piatră, cât și pentru a servi ca mausoleu (după deces, cenușa împăratului a fost depusă în încăperea de la baza columnei). \n\nÎn total, sunt prezentate, în cele 155 scene de pe columnă, 2662 de figuri omenești, de circa 60-75 cm înălțime. Împăratul Traian este prezent de 58 de ori.\n\nO inscripție de la intrarea în interiorul columnei, oarecum criptică, deoarece o parte a textului a dispărut, are următorul cuprins:\nSenatus populusque Romanus imp. Caesari divi Nervae f. Nervae Traiano Aug. Germ. Dacico pontif. Maximo trib. pot. XVII imp. VI p.p. ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tant[is oper]ibus sit egestus.\n\nDimensiuni\n Înălțimea bazei:1,70 m\n Înălțimea arborelui: 26,92 m\n Înălțimea blocurilor: 1,521 m\n Diametrul arborelui: 3,695 m\n Înălțimea statuii: 1,16 m\n Înălțimea totală a columnei: 29,78 m\n Înălțimea scărilor elicoidale: 29,68 m (aproximativ 100 de picioare romane)\n Înălțimea columnei, cu excepția plintei: 28,91 m\n Înălțimea piedestalului, inclusiv plinta: 6,16 m\n Înălțimea columnei deasupra solului: 35,07 m\n\nBasorelieful\n\nBasorelieful prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101-102 (în partea de sus a columnei) și 105-106 (în partea de jos). Soldații romani și daci sunt prezentați în timpul bătăliei.\n\nAtingând apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei și care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele dacice (De bello dacico), prin caracterul lor de document istoric, constituie un adevărat \"act de naștere\" al poporului român.\n\nPolicromia columnei \nÎn Antichitatea romană monumentele arhitecturale și statuile erau reprezentate artistic în culori. Acest mod de percepere vizuală în societatea romană a avut probabil ca inspirație arta greacă care utiliza culorile pentru propriile monumente arhitecturale și artistice.\n\nMetoda fluorescenței razelor X a demonstrat științific că scenele de pe Columna lui Traian au fost pictate în Antichitate. Capacitatea spectrometriei fluorescenței X a determinat prezența infinitezimală a elementelor cu greutatea atomică care au putut recunoaște substanțele colorate ale tegumentelor marmurei, ajutând la reconstituirea fotografică a scenelor Columnei în aspectul lor inițial și colorizat.\n\nO reconstituire colorată a scenei XXXII- \"Asaltul dacilor împotriva unei fortărețe romane\" a fost prezentată în anul 1986 la Academia de Artă din Veneția, într-o expoziție care a avut ca tematică „Arta și știința”.\n\nReplici ale columnei \nCopii în gips ale columnei se găsesc expuse public la următoarele instituții:\n Muzeul Național de Istorie a României, București, Calea Victoriei 12\nEmil Panaitescu a adresat numeroase memorii Academiei Române, Ministerului Instrucțiunii Publice, Ministerului de Finanțe și Parlamentului pentru a realiza o copie a Columnei care să fie expusă în România. Eforturile sale au fost încununate de succes în 1939 când statul român a comandat copia, aceasta fiind terminată în 1943. Copia a fost executată din ciment alb armat, amestecat cu praf de marmură, și respectă proporțiile monumentului. Din cauza războiului mulajele au fost depozitate în diverse locuri în Roma (Muzeul Lateran, Forul lui Traian, Palatul Expozițiilor) și doar în 1967 au fost aduse în România. Din 1972, copia la scară naturală a bazei Columnei lui Traian și copii ale scenelor reprezentate pe acest monument sunt expuse într-o sală a Muzeului Național de Istorie a României.\n “Museo della Civilta Romana” Roma (Italia)\n ”Victoria and Albert Museum” Londra (Anglia)\n ”Römisch-Germanisches Zentralmuseum“ Mainz (Germania)\n\nVezi și \n Forurile Imperiale\n\nGalerie\n\nReferințe\n\nLegături externe \n\n Imagini cu columna desfășurată la Roma\nColumna lui Traian (PDF)\n Imagini ale columnei (în italiană)\n Trajan’s Column (în engleză)\nColumna lui Traian \nFigurile dacilor de pe columna \n A Description of the Trajan Column (în engleză)\n Trajanssäule (în germană)\n\nColoane\nArhitectură romană antică\nEpigrafie latină\nClădiri și structuri din Roma antică\nFondări în 107\nClădiri și structuri din secolul al II-lea\nDacia romană\nTraian" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți povesti despre Menrva?" }, { "from": "assistant", "value": "Menrva, zeiță sapiențială din triada etruscă supremă (împreună cu zeul Tinia / Tin și zeița Uni). \n\nPreluată de romani, din mitologia etruscă, devine Minerva. Este totodată versiunea etruscă a zeiței grecești Atena, apărând portretizată la fel (cu coif, suliță și scut). \n\nCa și Atena, Menrva s-a născut din capul unui zeu, dar în cazul său era vorba de zeul Tinia. O altă deosebire față de Atena constă în faptul că aceasta era virgină, în timp ce Menrva promova căsătoria și nașterea de copii.\n\nLegături externe\nMenrva - The Goddess of Wisdom and The Arts\nEtruscan Deities\n\nMitologia etruscă" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Cum ai descrie Atena?" }, { "from": "assistant", "value": "Atena (în greaca modernă Αθήνα, Athina [singular], în greaca clasică Ἀθῆναι, Athēnai [plural]) este capitala Greciei. Atena a cunoscut o evoluție glorioasă, mai ales în Grecia Antică, fiind locuită de oameni încă din Epoca Bronzului și guvernată până în jurul anului 1000 î.Hr. de regi ionieni.\n\nAtena domină regiunea Attica și este unul dintre cele mai vechi orașe din lume, istoria sa atestată durând peste 3,400 de ani iar cea mai timpurie prezență umană a fost între mileniile 11 și 7 î.e.n.\n\nAtena clasică a fost un puternic oraș-stat a cărui apariție a avut legătură cu dezvoltarea portului maritim Pireu. Centrul al artelor, studiului și filozofiei, casa Academiei lui Platon și a Liceului lui Aristotel, este numită adesea leagănul civilizației occidentale și loc de naștere al democrației, în mare parte din cauza impactului său cultural și politic asupra continentului european și, de asemenea, asupra romanilor. În timpurile contemporane, Atena este o mare metropolă cosmopolită și centru al vieții economice, financiare, industriale, maritime, politice și culturale din Grecia. \n\nAcropola din Atena a fost înscrisă în anul 1987 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.\n\nEtimologie \n\nÎn Grecia Antică, numele Atenei era Ἀθῆναι , la plural, fiind legat de numele zeiței Atena (în dialectul atic, Ἀθηνᾶ și în cel ionic, Ἀθήνη ), cu înțelesul „atenienii”. În greaca folosită de Homer, numele orașului apărea în forma de singular (Ἀθήνη) apoi a luat forma de plural, ca și Θῆβαι (Thēbai), Μυκῆναι (Mukēnai) și Δελφοί (Delphoi).\n\nPrintre atenienii antici circula o legendă care explica felul în care și-a luat orașul numele, legendă care a stat la baza sculpturii de pe frontonul vestic al Parthenonului. Conform acestei legende, atât Atena cât și Poseidon au cerut să fie patroni ai orașului și să-i dea numele lor, astfel că s-au întrecut pentru a obține onoarea, fiecare oferind un dar orașului. Poseidon a creat un izvor de apă sărată lovind pământul cu tridentul său, pentru a simboliza puterea mării. Atena a creat, în schimb, măslinul, simbolizând pacea și prosperitatea. Atenienii, conduși de Cecrops, au acceptat măslinul și au botezat orașul Atena.\n\nÎn secolul al XIX-lea, Ἀθῆναι a fost readoptat ca nume al orașului. După ce varianta katharevousa a limbii grece a fost abandonată în anii 1970, în greaca demotică modernă numele oficial al orașului a devenit Αθήνα (Athína, ).\n\nIstorie \n\nCea mai veche prezență umană în Atena este atestată la peștera Schist, datată a fi în preajma mileniilor al IX-lea–al VII-lea î.e.n. Atena este locuită permanent de cel puțin 7000 de ani.\n\nPână la 1400 î.e.n., așezarea devenise un centru important al civilizației miceniene, iar Acropola a fost locul unei mari cetăți miceniene ale cărei ruine pot fi recunoscute ca secțiuni ale unor ziduri ciclopiene caracteristice acestei civilizații. Spre deosebire de alte centre miceniene, cum ar fi Micene și Pylos, nu se știe dacă Atena a suferit vreo distrugere în preajma anului 1200 î.e.n., eveniment adesea atribuit unei invazii doriene, iar atenienii au susținut mereu că sunt ionieni „puri”, fără influență dorică. Atena a intrat însă într-o perioadă de declin, ca și multe alte așezări ale epocii bronzului, timp de 150 de ani după aceasta.\n\nÎnhumările din Epoca Fierului, ale căror rămășițe au fost găsite la Kerameikos și în alte locuri, demonstrează că, începând cu 900 î.e.n., Atena a devenit unul dintre principalele centre comerciale din regiune, ca și Lefkandi în Euboea și Knossos în Creta. Această poziție ar fi putut să fie și rezultatul poziției sale centrale în lumea greacă, al cetății sale solide de pe Acropolă și a ieșirii la mare, care îi dădea un avantaj natural față de alte orașe rivale de pe uscat, cum ar fi Teba și Sparta.\n\nAtena clasică a devenit principalul oraș al Greciei antice în secolul al V-lea î.e.n., realizările sale culturale punând bazele civilizației occidentale. El a fost depășit în cele din urmă de orașul-stat rival Sparta. Până la sfârșitul antichității târzii, orașul a decăzut, după care și-a revenit în a doua jumătate a perioadei bizantine medii (secolele al IX-lea–al X-lea e.n.), și a fost relativ prosper în timpul Cruciadelor, profitând de pe urma comerțului cu orașele italiene. În 1453 a fost cucerit de Imperiul Otoman și a intrat într-o lungă perioadă de declin.\n\nDupă războiul de independență al Greciei, Atena a fost ales capitală a noii Grecii independente în 1834, în mare parte din motive istorice și sentimentale. La acea vreme, era un orășel modest construit la poalele Acropolei. Regele Otto al Greciei a cerut arhitecților Stamatios Kleanthis și Gustav Schaubert să proiecteze un oraș modern demn de a fi capitală de țară.\n\nPrimul plan al orașului modern era format dintr-un triunghi definit de Acropolă, de cimitirul antic Kerameikos și de noul palat al regelui (care astăzi este sediul parlamentului grec), pentru a evidenția continuitatea între Atena antică și cea modernă. Neoclasicismul, stilul internațional al epocii, a fost stilul arhitectural prin care arhitecți bavarezi, francezi și greci, cum ar fi Hansen, Klenze, Boulanger și Kaftantzoglou, au proiectat primele clădiri publice importante ale noii capitale. Vechile moschei (Moscheea Fethiye, Moscheea Tzistarakis etc.) au fost închise și lăsate în paragină.\n\nÎn 1896 Atena a găzduit primele Jocuri Olimpice moderne. În anii 1920 mai mulți refugiați greci, evacuați din Asia Mică în urma războiului greco-turc, au dus la creșterea populației Atenei; cu toate acestea, abia după al Doilea Război Mondial, după anii 1950 și 1960, populația orașului a explodat, iar Atena a început să se extindă treptat în toate direcțiile. În anii 1980 a devenit clar că poluarea fabricilor și creșterea numărului de automobile, precum și lipsa spațiului suficient deveniseră principalele probleme ale orașului. Mai multe măsuri anti-poluare au fost luate de autorități în anii 1990, fiind combinate cu o îmbunătățire substanțială a infrastructurii orașului (inclusiv autostrada Attiki Odos, extinderea Metroului din Atena, și noul aeroport internațional), care împreună au ameliorat poluarea și au transformat Atena într-un oraș mult mai funcțional.\n\nAșezarea geografică și relieful \nAtena se întinde de-a lungul Câmpiei centrale din regiunea Attica, cunoscut și ca un bazin. Este înconjurată de Muntele Aegaleo în vest, Muntele Parnitha în nord și nord-est, Muntele Penteli Hymettos la est și de Golful Saronic în sud-vest. Atenei îi este dificil să se extindă în continuare din cauza barierelor geografice menționate mai sus, deși suburbiile metropolei sunt în expansiune continuă.\n\nCapitala este străbătută de către râul Kifissos care mai apoi se varsă în Golful Salonic și Faliro.\n\nSolul este stâncos și nu este foarte fertil, dealurile sunt din mase de calcar.\n\nClima \nClima din Atena este semiaridă, uscată (Köppen: BSh). Are o umiditate scăzută pe tot parcursul anului. Precipitațiile medii anuale sunt de 380 mm. Precipitațile sunt în special din luna octombrie și până în luna aprilie. Primavara și toamna sunt considerate anotimpurile ideale pentru activitățile exterioare.\n\nPopulația \nAtena avea în anul 2001 o populație de 745,514 locuitori la o suprafață de 39 km². Aria metropolitană are o suprafață de 412 km², iar numărul locuitorilor în 2001 era de 3,130,840. Zona metropolitană a Atenei era a XII-a în Uniunea Europeană, conform Eurostat.\n\nDar numărul locuitorilor din Atena este mai ridicat datorită numeroșilor emigranți care provin din țări ca Albania, România, Republica Moldova, Pakistan și unele țări africane dar și din alte țări. Expansiunea Atenei, începută în anii 1950 - 1970, continuă și în prezent, iar capitala a înghițit multe localități din nord și est. Se mai poate spune ca în antichitate orașul port Pireu nu făcea parte din Atena.\n\nDiviziuni administrative \nAtena din punct de vedere administrativ este împărțită în câteva zone :\n\n Omonia\n Psiri și Gazi\n Syntagma\n Plaka, Monastiraki și Thission\n Kolonaki\n Exarcheia\n\nMajoritatea locuitorilor din Atena se află în suburbii, unde de altfel se găsește și Complexul Olimpic. Lângă capitală se află și numeroase plaje. Din metropola Atena face parte și orașul port Pireu, unul din cele mai tranzitate din Grecia.\n\nTransportul \nAtena beneficiază de un transport bine pus la punct, în care se regăsesc toate mijloacele de transport : autobuze, troleibuze, tramvaie, metrou și trenuri suburbane.\n\nMetrou \nRețeaua de metrou din metropolă este bine dezvoltată. Compania de transport (în greacă : Αττικό Mετρό), deține două din cele trei linii de metrou. Liniile au fost construite în cea mai mare parte în anii 1990, numărul de pasageri care au circulat zilnic cu metroul a fost de 550.000. Dar rețeaua de metrou este într-o continuă expansiune.\n\nRețeaua de transport electric din Atena (ISAP) operează, în special, pe linia de metrou Pireu - Kifisia cu 22 de stații și o lungime de 26 kilometri.\n\nCăi ferate suburbane \nAceastă linie conectează Aeroportul Venizelos cu orașul Corint și este o altă linie de metrou de suprafață.\n\nAutobuze \nÎn Atena, actualmente, sunt aproximativ 300 linii de autobuze, rețeaua fiind prezentă în toată metropola.\n\nTramvaie \nCompania care este responsabilă cu acest mijloc de transport are o flotă de 35 de vehicule, cu care circulă zilnic 65.000 pasageri. Rețeaua de tramvaie are o lungime de 27 kilometri.\n\nCăile ferate, șosele, transportul maritim \nÎn momentul actual, Atena este centrul sistemului național de căi ferate, șosele, autostrăzi și al transportului maritim din Grecia. Atena are legături feroviare cu Salonic, dar și cu Sofia, pe lângă cele naționale. De asemenea, în Atena se reunesc majoritatea autostrăzilor din Grecia, dar în Atena sunt șosele și autostrăzi care asigură legătura cu suburbiile din oraș. Prin intermediul portului Pireu, aflat în partea sud-vestică a metropolei, se realizează legătura cu feribotul cu majoritatea insulelor grecești, dar și cu alte țări din Europa. În Pireu tranzitează și multe vase de croazieră. De menționat că în anul 2007 prin acest port au trecut peste 20.000.000 de pasageri.\n\nAeroportul Internațional Venizelos \nAcest aeroport este cel mai important din Grecia, cu un trafic total de pasageri în anul 2007 de 17.000.000, și un număr de 560 zboruri pe zi. Acesta este localizat la o distanță de 35 km.\n\nCultura \nAtena este unul dintre principalele centre mondiale în ceea ce privește cercetarea arheologică. Sunt câteva instituții principale care se ocupă cu cercetarea și valorificarea vestigiilor istorice, printre care Universitatea din Atena și Societatea de Arheologie, care cuprinde câteva muzee. În același timp, orașul deține câteva laboratoare, printre care și Laboratorul Demokritos pentru Arheometrie.\n\nAtena este cunoscută în întreaga lume și ca un pilon al diferitelor conferințe și seminarii pe teme de cercetare.\n\nCel mai important obiectiv cultural din Atena îl reprezintă Acropola, având ca punct principal de atracție Partenonul.\n\nOlimpism \nJocurile Olimpice moderne au avut loc pentru prima dată în vara anului 1896.\n\nÎntre 13 și 29 august 2004 Atena a găzduit a XXVIII-a ediție a Jocurilor Olimpice de Vară.\n\nPersonalități marcante\nZeta Makripoulia, fotomodel și actriță Elena Ghica, scriitoare de origine româno-albaneză în aprilie 1867, prin Camera deputaților din Atena i se acordă în unanimitate și printr-o lege specială calitatea de cetățean de onoare al Atenei;\n Christos Papadimitriou (n. 1949), informatician american.\n\nOrașe înfrățite\n\nNote\n\nVezi și \n Locuri din patrimoniul mondial\n Republica ateniană antică\n\nLegături externe \n\n Site-ul oficial al Orașului Atena\n „breathtaking Athens” — site-ul oficial al turiștilor\n 10 lucruri de știut despre ... Atena , 7 mai 2010, Simona Deleanu, Historia\n 10 atracții ale orașului Atena, 11 decembrie 2010, Descoperă - Travel\n Atena de la înălțimea Acropolei , 10 octombrie 2007, Revista Magazin\n\n \n \n\nCapitale din Europa\nOrașe din Grecia Antică\nOrașe din Grecia\nPatrimoniul mondial în Grecia\nOrașe gazdă ale Jocurilor Olimpice de vară\nAtena" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Povestește-mi pe scurt despre Tuchulcha." }, { "from": "assistant", "value": "Tuchulcha (sau Tulchulca) definește un zeu nefast etrusc, cu atribute demonice, sau poate chiar zeul infernal regent. Imaginea lui culturală, necunoscută până în vara anului 1974, când a fost dezgropată, în Italia, o statuie a sa (la Cerveteri, aproape de Roma), pare să confirme atributele presupuse: nas gros, urechi lungi, frunte teșită, gură cu buze cărnoase și o mică barbă conică.\n\nLegături externe\nEtruscan Deities\n\nMitologia etruscă" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Descrie în detaliu Turan." }, { "from": "assistant", "value": "Turan a fost zeița dragostei, frumuseții și gingășiei feminine, din mitologia etruscă, soția zeului Laran.\n\nTuran a fost identificată cu zeița dragostei, Venus, din mitologia romană și cu Afrodita din mitologia greacă. Era zeița patroană a localității Vulci.\n\nAvea ca semne distinctive o lebădă și o porumbiță, ambele albe. Alt atribut al său au fost pomii în floare. \n\nÎn reprezentările artistice apărea cu aripi. Imaginea aceasta a fost reprodusă pe multe oglinzi. Pe o oglindă expusă la British Museum apare și cu aripioare la picioare.\n\nLegături externe\nEtruscan Deities\nTuran\n\nMitologia etruscă" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți să-mi dai detalii despre Uni?" }, { "from": "assistant", "value": "Uni, zeiță principală etruscă, partenera zeului suprem Tinia, asimilată de romani cu Iuno. Uni era ocrotitoarea căsniciei și a fecundității.\n\nLegături externe \n Etruscan Deities\n\nMitologia etruscă" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații concise poți oferi despre Venus (dezambiguizare)?" }, { "from": "assistant", "value": "Venus poate avea următoarele sensuri:\n Venus (planetă)\n Venus (zeiță)\n Venus, Constanța\n Venus, Stadion\n Figurine Venus\n\nVezi și \n Muntele lui Venus" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt lucrurile esențiale despre Tages?" }, { "from": "assistant", "value": "Tages (Tarchies) este un zeu htonic și sapiențial etrusc, având și atribute mesianice.\n\nTages este reprezentat cu aspect de copil și înțelepciune de bătrân. Mitul spune că un țăran etrusc, arându-și ogorul, a asistat la apariția lui Tages de sub o brazdă; strigând speriat și adunând o mare mulțime de oameni din Etruria, a devenit, împreună cu compatrioții săi, beneficiarul revelației. Tages le-a dictat știința auspiciilor (divinația după ficatul animalelor sacrificate) și i-a învățat să clădească orașe. Știința comunicată de Tages a fost înscrisă în cărțile numite de romani Libri haruspicini; apoi zeul a dispărut sub pământ.\n\nPe ogorul țăranului, numit Tarchon, s-a construit primul oraș etrusc: Tarquinia. În mormintele orașului arheologii au găsit lespezi pe care sunt gravate elementele mitului: un cap infantil ieșit din pământ și înconjurat de preoți cu tăblițe scrise în mâini, iar în fața capului un grup de țărani gata să primească tăblițele.\n\nLegături externe\nEtruscan Deities\n\nMitologia etruscă" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi câteva informații de bază despre SI." }, { "from": "assistant", "value": "Termenul „SI” se poate referi la:\n\n Siegen-Wittgenstein, număr de înmatriculare auto al districtului rural german\n Siena, număr de înmatriculare auto al provinciei italiene\n Sistemul internațional de unități (în franceză: Système international d'unités), sistem de unități de măsură\n Skalica, număr de înmatriculare auto al districtului slovac\n Slovenia, codul ISO 3166-1, codul FIPS 10-4 și codul OTAN al acestei țări\n\nŠI poate fi:\n Šid, număr de înmatriculare auto a municipiului sârbesc\n\nSi poate fi:\n Si, notă muzicală din solfegiu\n Siliciu, simbolul chimic al elementului chimic\n\nsi poate fi:\n .si, domeniu de internet de nivel superior (TLD) pentru Slovenia\n Limba singaleză, codul ISO 639-1\n\nLegături externe \n \n „SI” la acronymfinder.com" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații relevante ai despre Histerezis?" }, { "from": "assistant", "value": "Histerezisul (în greacă υστέρησις hysterēsis, rămînere în urmă) este fenomenul prin care starea unui sistem indusă de o anumită cauză nu depinde numai de mărimea cauzei respective ci și de stările precedente prin care a trecut sistemul. Termenul se folosește mai ales în fizică, de exemplu pentru a descrie comportamentul unor materiale magnetice, la care magnetizarea la un moment dat depinde atât de câmpul magnetic aplicat cât și de stările de magnetizare anterioare. Fenomene similare se întîlnesc în domeniile:\n\n fizică:\n electricitate\n elasticitate\n tranziția lichid-solid\n automatizare\n economie\n psihologie etc.\n\nMagnetism \n\nÎn procesul de magnetizare a materialelor feromagnetice histerezisul se manifestă prin „rămînerea în urmă” a densității fluxului magnetic (mărime notată cu B) față de intensitatea cîmpului magnetic aplicat din exterior, H. Graficul alăturat arată cele două mărimi, măsurate într-un experiment de magnetizare în cîmp magnetic oscilant. Se observă că atunci cînd cîmpul magnetic scade pînă la zero, fluxul magnetic în oțel are o valoare nenulă, notată BR; acest fenomen se numește remanență magnetică. Pentru a anula acest flux remanent trebuie aplicat un cîmp magnetic invers, de o valoare notată în grafic cu HC, cîmpul magnetic coercitiv.\n\nAu aplicații importante atît materialele cu un histerezis mare cît și cele cu unul foarte mic. De exemplu magneții permanenți au proprietatea de a rămîne magnetizați tocmai datorită histerezisului. În absența acestuia materialul ar reveni la fluxul magnetic zero imediat ce s-ar înlătura cîmpul magnetic exterior, deci nu ar avea proprietățile care îl caracterizează. În același fel, peliculele magnetice folosite pentru înregistrări audio, video și de date (casete audio, benzi de magnetofon, dischete de calculator, hard-discuri, cărți de credit etc.) se bazează pe fenomenul de remanență magnetică — deci pe histerezis — pentru a memora cîmpul magnetic aplicat la înregistrare. În sistemele de calcul vechi celulele de memorie funcționau pe același principiu al histerezisului magnetic.\n\nÎn schimb, aplicațiile care cer conservarea energiei necesită un efect histerezis cît mai slab. De exemplu un transformator electric al cărui miez magnetic are histerezis va avea pierderi de energie (manifestate prin încălzirea miezului) cu atît mai mari cu cît remanența magnetică și cîmpul coercitiv sînt mai mari. Pentru a minimiza acest efect se folosesc materiale speciale, ca de exemplu aliajul de nichel și fier (uneori și molibden) numit Permalloy.\n\nAutomatizare \n\nÎn sistemele de automatizare histerezisul este introdus din design, ca o marjă asumată de eroare a unui automat, cu scopul de a reduce numărul de opriri/porniri ale unui dispozitiv.\n\nÎn aproape orice sistem mecanic, de departe cele mai solicitante faze de funcționare ale acestuia sînt oprirea, dar mai ales pornirea. Orice mecanism de orice natură este optimizat pentru starea de funcționare în sarcină, cu toate implicațiile (o anumită temperatură de funcționare, o anumită stare de lubrifiere, etc). Astfel, momentul pornirii unui mecanism este un moment instabil, în care solicitările fizice sunt atipic de mari pe unitatea de timp față de solicitările asumate în funcționare normală. De aceea prin proiectare se evită pe cît posibil pornirea și oprirea repetată a oricărui mecanism.\n\nPentru a se evita pornirile repetate în intervale scurte de timp în cazul mecanismelor automate, se introduc în mod deliberat o anumită eroare în măsurările automatului, numită histerezis. Un exemplu reprezentativ este o pompă de apă care este proiectată să păstreze o anumită presiune într-un recipient. În graficele alăturate, presiunea este menținută în interiorul unui anumit interval, ales astfel încît presiunea nominală să determine limita superioară (figura de sus) sau media (jos) în timp a presiunii din incintă. În lipsa unui astfel de interval pompa ar trebui să intre în funcțiune imediat ce presiunea scade cu o valoare infinitezimală sub valoarea nominală. Histerezisul însă permite o variație a presiunii, micșorînd frecvența punerilor în funcțiune ale pompei.\n\nÎn general, cele mai flexibile sisteme automate permit utilizatorului reglarea valorii nominale și a abaterilor maxime într-un sens și cealalt față de aceasta.\n\nAcelași principiu se aplică și în alte sisteme de automatizare, cum ar fi termostatele (de exemplu fierul de călcat, frigiderul, aparatul de aer condiționat), rezervoare de apă etc.\n\nImplementare \n\nÎn sistemele de stabilizare cu comandă electronică, histerezisul se introduce în bucla de reacție inversă care determină pornirea și oprirea dispozitivului (pompă, rezistor de încălzire, motor). Mărimea care trebuie stabilizată (presiune, temperatură), transformată în semnal electric, este mai întîi „contaminată” cu un semnal care reflectă starea actuală a dispozitivului (oprit / pornit) și abia apoi trimisă la etajul de comparare. Ieșirea acestuia din urmă, avînd două stări posibile, comandă pornirea și oprirea dispozitivului.\n\nÎn acest mod se produce o reacție inversă pozitivă (dar neliniară), care generează oscilația de la o stare la cealaltă a dispozitivului.\n\nÎn sistemele automate electro-mecanice (folosite în unele modele de fiare de călcat sau frigidere) histerezisul este produs prin utilizarea unui întrerupător cu bimetal (material alcătuit din două metale cu coeficienți de dilatare termică foarte diferiți și care se deformează mult la variația temperaturii). În acest întrerupător starea actuală a sistemului și informația de temperatură sînt „combinate” mecanic.\n\nMecanică\nMagnetism" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile principale despre François Truffaut?" }, { "from": "assistant", "value": "François Truffaut () a fost un critic de cinema, regizor de film, scenarist și actor francez. Este unul din inițiatorii mișcării denumite Noul val francez.\n\nFilmografie selectivă \n 1955: O vizită (Une visite), film de scurtmetraj de 16 mm considerat dispărut\n 1957: Ștrengarii (Les mistons), scurtmetraj cu Gérard Blain und Bernadette Lafont\n 1958: O poveste cu apă (Une histoire d'eau), scurtmetraj co-regizor cu Jean-Luc Godard, cu Jean-Claude Brialy\n 1959 Cele 400 de lovituri (Les quatre cents coups), cu Jean-Pierre Léaud\n 1960 Trageți în pianist (Tirez sur le pianiste), cu Charles Aznavour, Marie Dubois\n 1962 Jules și Jim (Jules et Jim), cu Jeanne Moreau, Oskar Werner, Henri Serre\n 1962 Dragostea la 20 de ani (L'amour à vingt ans) \n 1964 Pielea catifelată (La Peau douce), cu Jean Desailly, Françoise Dorléac\n 1966 Fahrenheit 451 cu Oskar Werner, Julie Christie\n 1968 Sărutări furate (Baisers volés), cu Jean-Pierre Léaud, Claude Jade\n 1968 Mireasa era în negru (La mariée était en noir), cu Jeanne Moreau\n 1969 Sirena de pe Mississipi (La Sirène du Mississipi), cu Catherine Deneuve\n 1970 Copilul sălbatic (L’enfant sauvage), cu Jean-Pierre Cargol, François Truffaut\n 1970 Domiciliul conjugal (Domicile conjugal), cu Jean-Pierre Léaud, Claude Jade\n 1971 Cele două englezoaice și continentul (Les deux anglaises et le continent), cu Jean-Pierre Léaud, Kika Markham\n 1972 O fată frumoasă ca mine (Une belle fille comme moi), cu Bernadette Lafont\n 1973 Noaptea americană (La nuit américaine), cu Jacqueline Bisset\n 1975 Obsesia dragostei (L’histoire d'Adèle H.), cu Isabelle Adjani\n 1976 Bani de buzunar (L'Argent de poche), cu Philippe Goldmann\n 1977 Afemeiatul (L’homme qui aimait les femmes), cu Charles Denner\n 1978 Camera verde (La chambre verte), cu François Truffaut, Nathalie Baye\n 1979 Dragoste pe fugă (L'Amour en fuite), cu Jean-Pierre Léaud, Claude Jade\n 1980 Ultimul metrou (Le Dernier métro), cu Catherine Deneuve, Gérard Depardieu\n 1981 Femeia de alături (La femme d'à côté), cu Gérard Depardieu, Fanny Ardant\n 1983 De-ar veni odată duminica!'' (Vivement dimanche!), cu Fanny Ardant, Jean-Louis Trintignant\n\nReferințe\n\nVezi și \n Marie Dubois\n\nLegături externe \n \n\nNașteri în 1932\nNașteri pe 6 februarie\nDecese în 1984\nDecese pe 21 octombrie\nActori francezi\nActori de film francezi\nCâștigători ai premiilor BAFTA\nDecese cauzate de cancer\nRegizori de film francezi\nPremiul BAFTA pentru cel mai bun regizor" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți împărtăși despre Sărutări furate?" }, { "from": "assistant", "value": "Sărutări furate (Baisers volés) este un film francez din 1968 în regia lui François Truffaut.\n\nPrezentare\n\nAntoine Doinel (Jean-Pierre Leaud) este îndrăgostit de Christine Darbon (Claude Jade). Proaspăt ieșit din armată, își ia tot felul de job-uri la care fie renunță repede, fie este concediat. Paznic de noapte la un hotel, el renunță după ce ajută un detectiv particular să descopere un caz de adulter și se angajează la o agenție de detectivi. Dar cum nu prea e talentat în arta spionajului, directorul agenției îi oferă un post la magazinul de pantofi al domnului Tabard, unde Antoine se îndrăgostește nebunește de doamna Tabard. Reangajat din nou, Antoine este depanator tv. Și cea care sună la aceasta firmă este chiar Christine... Acest film este bazat pe instabilitate și tema provizoriului, ceea ce se vede chiar de la începutul filmului unde Antoine este demis din armată, până la sfârșit, când omul care o urmărea pe Christine pune la îndoială fericirea ei cu Antoine.\n\nDistribuția\n\nReferințe\n\nLegături externe \n \n\nFilme franțuzești\nFilme din 1968\nFilme de comedie din anii 1960\nFilme regizate de François Truffaut\nFilme din Noul val francez" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile importante despre Claude Jade?" }, { "from": "assistant", "value": "Claude Jade () a fost o actriță franceză cunoscută mai ales pentru rolurile sale în filmele lui François Truffaut (Sărutări furate, Domiciliul conjugal, Dragostea pe fugă). A mai jucat în Topaz de Alfred Hitchcock, precum și în filme belgiene, italiene, japoneze și sovietice.\n\nBiografia \nLa vârsta de 15 ani, Claude Jade a urmat cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din Dijon, orașul său natal. În 1964 a avut primul ei turneu de teatru cu piesa \"Școala femeilor\" de Molière. A primit \"Prix de comédie\" în 1966. În 1967 a plecat la Paris. A urmat cursuri de actorie la Théâtre Edouard VII. Și-a făcut debutul în seriale de televiziune. La sfârșitul anului 1967, a fost descoperită la teatru într-o reprezentație a piesei Henric al IV-lea de Luigi Pirandello, de François Truffaut. Truffaut i-a încredințat rolul principal în filmul său Sărutări furate, în care Christine Darbon, partenera lui Jean-Pierre Léaud în rolul lui Antoine Doinel. A devenit celebră peste noapte. \n\nAcum a filmat în întreaga lume în SUA, unde a interpretat-o pe Michèle, fiica agentului, în thriller-ul Topaz (1969), al lui Alfred Hitchock. De asemenea, a câștigat popularitate cu filmul Unchiul meu Benjamin, în rolul partenerei lui Jacques Brel. A apărut din nou alături de Francois Truffaut în anii 1970 în Domiciliul conjugal și în 1979 în Dragostea pe fugă. De asemenea, a apărut în trei filme italiene și trei filme belgiene, dintre care Casă, dulce casă a fost difuzat și în cinematografele din România. În 1976 a jucat în rolul călugăriței Marie-Therese în filmul japonez \"Kita no misaki\", în rolul lui Evelyn în filmul german \"Întâlnire la Paris\", iar la începutul anilor 1980 a jucat și în două filme sovietice: în rolul teroristei Francoise din Teheran 43 și în rolul Inesei Armand din Lenin în Paris. Claude Jade a filmat mult și pentru televiziune. Unul dintre cele mai faimoase roluri ale sale la televiziune este cel de eroină a serialului \"Insula celor treizeci de sicrie\": în rolul lui Véronique d'Hergemont, ea se confruntă cu profeții înfiorătoare pe o insulă misterioasă.\nÎn anii '90 a apărut mai rar în cinematografie (\"Tableau d'honneur\", Musafirul de seară, \"Le radeau de la Méduse\") și mai mult pentru televiziune, inclusiv în rolul principal al Annei Chantreuil în serialul zilnic \"Cap des Pins\", din 1998 până în 2000. \n\nPe lângă numeroasele sale filme, Claude Jade a jucat continuu la teatrele din Paris, Lyon, Nantes și Dijon. Ultimul ei rol a fost în 2006, în rolul lui Célimène din \"Célimène și Cardinalul\". A activat până în august 2006, după care s-a retras în urma unui cancer și a murit la 1 decembrie 2006.\n\nPremii\nClaude Jade a primit \"Prix révélation de la nuit du cinéma\" în 1971. În 1975 a primit \"Prix orange\" la Cannes. Contribuția sa la cultura franceză a fost recunoscută în 1998, când a fost numită Chevalier de la légion d'honneur (Cavaler al Legiunii de Onoare, una dintre cele mai înalte distincții civile din Franța). În 2000, a primit Premiul New Wave la Festivalul Internațional de Film de la Palm Beach pentru rolul său de referință în cinematografia mondială.\n\nFilmografie\n 1968 Sărutări furate, (Baisers volés) regia François Truffaut\n 1968 Sub semnul lui Monte Cristo (Sous le signe de Monte Cristo), regia André Hunebelle\n 1968 Topaz, regia Alfred Hitchcock\n 1969 Martorul (Le témoin) regia Anne Walter\n 1969 Unchiul meu Benjamin (Mon oncle Banjamin), regia Édouard Molinaro\n 1970 Domiciliul conjugal (Domicile conjugal), regia François Truffaut\n 1971 Barca pe iarbă, regia Gérard Brach\n 1971 Shéhérazade de Pierre Badel : Shéhérazade\n 1972 Les feux de la chandeleur, regia Serge Korber\n 1973 Casă, dulce casă, regia Benoît Lamy\n 1973 Number one, regia Gianni Buffardi\n 1973 Fata din via Condotti, regia German Lorente\n 1973 Preoți interzisi, regia Denys de La Patellière\n 1975 Plăcerea malefică, (Le malin plaisir) regia Bernard Toublanc-Michel\n 1975 Prea mult este prea mult, regia Didier Kaminka\n 1975 Alegere, regia Jacques Faber\n 1976 Capul de Nord (Kita no misaki), regia Kei Kumai\n 1977 O spirală de ceață, regia Eriprando Visconti\n 1977 Nebun ca François, regia Gérard Chouchan\n 1978 Le Pion, regia Christian Gion\n 1979 Dragostea pe fugă (L'amour en fuite) , regia François Truffaut\n 1979 L'île aux trente cercueils, regia Marcel Cravenne\n 1980: Peștera lupului, regia Bernard Toublanc-Michel\n 1980 Teheran 43, regizat de Alexandre Alov și Vladimir Naumov\n 1981 Lenin în Paris, regia Serghei Iutkevici\n 1981 Lise și Laura, regia Henri Helman\n 1982: Rendezvous din Paris, regia Gabi Kubach\n 1984 O fetiță în floarea-soarelui regia Bernard Férié\n 1987 Omul care nu era acolo, regia René Féret\n 1992 Tableau d'honneur regia Charles Némès\n 1994 Musafirul de seară, regia Jean-Pierre Mocky\n 1995 Dispărut în acțiune, regia Jacques Richard\n 1998 Pluta Meduzei, regia Iradj Azimi\n 1998-2000 Cap des Pins (serial TV)\n 2004 Sanremo (À San Remo), regia Julien Donada (scurtmetraj)\n 2006 Célimène și cardinalul (Film de teatru), regia Jacques Rampal\n\nVezi și \n Listă de filme străine până în 1989\n\nLegături externe \n\nFilmele cu Claude Jade regielive ro\n\nNașteri în 1948\nDecese în 2006\nActrițe franceze\nNașteri pe 18 octombrie\nDecese pe 1 decembrie" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt lucrurile esențiale despre Logică binară?" }, { "from": "assistant", "value": "Logica binară este cea mai simplă și cea mai comună formă de structurare a operațiilor logice. Logica binară pornește de la premiza că o propoziție poate avea numai unul din două rezultate posibile: adevărat sau fals. În sens abstract, se pot folosi și valorile binare 1 și respectiv 0 pentru a reprezenta cele două alternative.\n\nOperații de bază \nOperațiile binare de bază sunt și (AND), sau (OR) și negație (NOT). Dintre acestea, primele două sunt operații binare iar a treia este o operație unară.\n\nÎn tabela de mai sus, \"1\" este interschimbabil cu \"Adevărat\" (A), iar \"0\" cu \"Fals\" (F).\n\nMerită observată analogia grafică a simbolurilor logice de mai sus cu cele din operațiile cu mulțimi: ∧ arată similar cu ∩ ce reprezintă operația de intersecție a mulțimilor (totalitatea elementelor care se află și într-o mulțime și în cealaltă), iar ∨ seamănă cu ∪, reuniunea mulțimilor (elementele ce se află sau într-o mulțime sau în cealaltă).\n\nPropoziții logice generice \nPropozițiile în logică binară se formează pornind de la elemente de bază care pot avea valori nedeterminate, înlănțuite folosind operatori logici. Astfel, dacă P și Q sunt doi astfel de operatori, \"P ∨ Q\" înseamnă \"P sau Q\"; cu alte cuvinte, valoarea de adevăr a acestei propoziții este A (adevărat) dacă măcar unul dintre elementele P sau Q este evaluat ca A sau F (fals) altfel. În acest fel se pot scrie propoziții complexe de logică binară, folosind și parantezele pentru a delimita prioritățile operațiilor. De pildă \"(P ∨ Q) ∧ ¬(P ∧ Q)\" este evaluat ca fiind A dacă și numai dacă una dintre P și Q este A și cealaltă F. Întâmplător, acesta este operatorul derivat \"sau exclusiv\" explicat mai jos.\n\nUn exemplu mai concret: să spunem că P înseamnă \"ai 14 ani sau mai mult\" iar Q înseamnă \"nu ai buletin\". Neștiind nici dacă aveți 14 ani și nici dacă v-ați făcut deja buletin, propoziția logică \"R = P ∧ Q\", unde R înseamnă \"ar trebui să vă faceți buletinul\" este validă în mod predeterminat. Astfel se pot abstractiza o multitudine de concepte logice în propoziții valide cu care se poate opera în continuare în mod abstract, fără a cunoaște a priori valoarea concretă de adevăr a elementelor de bază inițiale.\n\nPropoziții logice în programare \nÎn programare se folosesc exact aceleași operații de logică binară ca și cele de mai sus, cu o singură diferență: notația. Astfel, exemplul mai complex de mai sus s-ar scrie \"(P || Q) && !(P && Q)\". Atât rezultatele cât și scopul acestor operații sunt identice cu cele ale logicii generale: pentru a permite programatorilor să creeze un sistem valid de decizii logice pe baza unor date necunoscute la momentul creării algoritmului.\n\nOperații binare în programare \nSimilare conceptual cu operațiile logice binare, operațiile pur binare permit combinarea într-un anumit mod a numerelor binare. Astfel, operația binară AND între doi octeți produce ca rezultat tot un octet, în care fiecare bit este stabilit a fi 1 dacă ambii biți corespunzători ai celor doi operanzi sunt 1, și în rest 0. Aceasta se întâmplă și la operația de mascare binară, în care primul operand este o variabilă, iar celălalt este o valoare stabilă folosită ca „mască” sau „sită” pentru a „cerne” biții primului: biții măștii cu valoare nulă vor corespunde în rezultat unor valori nule, în timp ce cei cu valoarea 1 vor corespunde în rezultat cu valoarea bitului respectiv din primul operand.\n\nOperații binare derivate \nÎn afară de operațiile de bază din tabela de mai sus, de obicei se mai folosesc și alte operații derivate, în special în domeniul informatic. Acestea sunt derivate din operații binare de bază, însă datorită frecvenței utilizării lor au fost preprogramate în procesoare pe baza unor tabele de adevăr ca cea de mai sus, cu scopul de a fi executate într-un singur ciclu de operare. Acestea sunt:\n NICI (nor): rezultatul este adevărat dacă și numai dacă ambii operatori au valoarea de adevăr F (\"P nor Q\" este echivalent cu \"¬(P ∨ Q)\")\n SAU EXCLUSIV (xor): rezultatul este adevărat dacă și numai dacă unul dintre operanzi este A iar celălalt F (\"P xor Q\" este echivalent cu \"(P ∨ Q) ∧ ¬(P ∧ Q)\")\n\nEste interesant de observat că cei trei operatori de bază sunt deja ne-canonici, în sensul că folosind unul dintre ei și negația se poate evalua celălalt:\n P ∧ Q = ¬(¬P ∨ ¬Q)\n P ∨ Q = ¬(¬P ∧ ¬Q)\n\nVezi și\n cod Gray\n diagramă Karnaugh\n Algebră booleană\n Sistem binar\n\nLogică binară" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii interesante poți oferi despre Continent?" }, { "from": "assistant", "value": "Continentul este o vastă întindere de uscat înconjurată total sau aproape total de oceane sau de mări, cuprinzând și unele insule sau arhipelaguri vecine. Formează învelișul uscatului, totalizând 27 % din suprafața totală a Pământului. \n\nContinentele sunt cele mai întinse suprafețe de uscat terestre, inclusiv insulele aferente lor.\n\nCele 7 continente ale Pământului sunt:\n Africa\n America de Nord \n America de Sud\n Antarctida (a nu se confunda cu Antarctica, marea zonă sudică a Pământului)\n Asia\n Australia\n Europa\n\nO altă interpretare este că Europa și Asia, despărțite prin munții Ural, formează împreună un singur continent, numit atunci Eurasia. America de Nord și America de Sud pot fi, de asemenea, grupate împreună pentru a forma America.\n\nExistă, de asemenea, Afro-Eurasia, care este cu totul Africa, Europa și Asia, cunoscut și ca lumea veche.\n\nGranița unui continent se extinde până la limita platformei continentale care poate fi la sute de kilometri în largul oceanului.\n\nInteriorul fiecărui continent, v. mai jos secțiunea Masa continentală, conține o zonă de roci vechi (din Precambrian) cunoscută drept „scut”. Aceste regiuni sunt foarte stabile geologic și fără altitudini importante.\n\nRusia trece peste granița dintre Europa și Asia și nu recunoaște o limită formală între acestea. Există însă un hotar politic care trece prin partea estică a Uralilor și pe granița Kazahstanului.\n\nEtimologie și semantică \n\n Africa - numită de romani după cuvântul arab afar - „praf” sau „pământ”.\n America - numită după exploratorul Amerigo Vespucci, latinizat apoi în Americus.\n Antarctida înseamnă „opus Arcticii”. Arktikos este numele grecesc al constelației Ursa Mare de deasupra Polului Nord.\n Asia - în asiriană „soare răsare”, sau în sanscrită usa = „răsărit”.\n Australia - de la terra australis incognita însemnând „teritoriu sudic necunoscut”.\n Europa - de la cuvântul fenician ereb - „toate lucrurile” sau „vest”; sau de la prințesa Europa din mitologia greacă.\n\nComparații între continente \n\nAsia deține cea mai mare întindere de uscat, iar Oceania cea mai mică. În Africa este cel mai cald, pe când în Antarctida este cel mai rece. Cea mai lungă coastă este cea a Asiei, iar cea mai scurtă cea a Africii. Cel mai populat continent este Asia, pe când cel mai puțin populat (excluzând Antarctida) este Australia. Cele mai multe state le are Africa (53). Cel mai nordic punct de uscat este Insula Oodaq, în largul ținutului numit „North Peary Land” din Groenlanda. Cea mai veche rocă descoperită până acum este zirconul din Australia de Vest, 4,4 miliarde de ani (pentru comparație, Pământul are cca 4,57 miliarde de ani).\n\nMasa continetală \n\nVechile scuturi precambriene apar în mijlocul continentelor. Scutul e, de obicei, acoperit de roci sedimentare, mai tinere, uneori poate fi și expus. Lanțurile muntoase de la marginile continentelor se formează prin ciocnirea plăcilor continentale cu cele oceanice. Munții cutați din centrul continentelor marchează locul unde s-au ciocnit 2 plăci continentale și s-au sudat.\n\nAfrica \n\nSuprafață: 30.293.000 km² sau 20,2 % din masa totală de uscat a Pământului.\n Granița dintre Asia și Africa e considerată a fi canalul Suez, nu granița dintre Egipt și Israel.\n Africa se întinde de la Marea Mediterană până la Capul Bunei Speranțe.\n Zonele climatice includ savane, deșert și junglă.\n Până la construirea canalului Suez era legată de Asia.\n\nAmerica de Nord \n\nSuprafață: 25.349.000 km² sau 16,1 % din totalul maselor de uscat de pe Pământ.\n Inclusiv Groenlanda, America Centrală, precum și majoritatea insulelor caraibiene. Din punct de vedere politic Groenlanda ține însă de Danemarca și deci de Europa. Tot așa și arhipelagul Hawaii face parte fizic din Oceania, dar politic de Statele Unite ale Americii. \n Zone climatice: numeroase, de la pădure tropicală și până la junglă sau deșert.\n Regiunea „Great Plains” („Marile Câmpii”) desparte munții de pe coasta de est și cea de vest.\n\nAmerica de Sud \n\nSuprafață: 17.611.000 km² sau 12,1 % din totalul masei de uscat de pe Pământ.(TERRA)\n Hotarul de nord al continentului e granița între Columbia și Panama.\n Punctul cel mai sudic e Capul Horn, pe insula Horn. Pe uscat cel mai sudic punct e capul Froward, din sudul Chileului.\n Formațiunile geologice cele mai importante sunt munții Anzi, bazinul fluviului Amazon și podișul Patagonia.\n\nAntarctida \n\nEste un continent acoperit aproape în întregime de gheață veșnică. Aici se află Polul Sud al Pământului.\n\nAsia \n\nSuprafață: 44.493.000 km² sau 29,6 % din masa totală de uscat de pe Pământ.\n Se întinde de la Cercul Arctic până la cca 10° sub Ecuator.\n Granița dintre Europa și Asia din munții Ural din Caucaz este disputată.\n Pădurile nordice (taiga) sunt cele mai întinse regiuni acoperite de păduri din lume.\n În Asia se află cel mai înalt pisc din lume, muntele Everest.\n\nAustralia \n\nEste formată din marele teritoriu de uscat Australia și insule și grupuri de insule din sudul Oceanului Pacific: Tasmania, Polinezia (inclusiv Noua Zeelandă), Melanezia, Micronezia și altele.\n\nEuropa \n\nSuprafață: 10.245.000 km² sau 6,8 % din masa totală de uscat de pe Pământ.\n Lanțurile muntoase din Scandinavia și Alpii din sudul Europei sunt separați de o câmpie care acoperă Rusia europeană și se întinde spre vest, în Țările de Jos.\n Cea mai mare parte a Turciei se află în Asia. Principalul său oraș este Istanbul, împărțit între Europa și Asia.\n\nVezi și \n\n Subcontinent\n Supercontinent\n\nReferințe\n\nLegături externe \n\n Supercontinentele viitorului: cum va arăta Pământul peste 200 de milioane de ani?, 24 iunie 2013, Mihaela Stănescu, Descoperă" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații concise poți oferi despre Statele Unite ale Americii?" }, { "from": "assistant", "value": "Statele Unite ale Americii (sau abreviat S.U.A.), Statele Unite sau America (în respectiv USA, United States sau America) este numele unei republici constituționale federale, constând din 50 de state și un district federal (Districtul federal Columbia sau D.C.). Republica este situată aproape integral în continentul America de Nord, între Canada (la nord) și Mexic (la sud), respectiv Oceanul Atlantic (la est) și Oceanul Pacific (la vest). Statul Alaska este situat în extremitatea nord-vestică a Americii de Nord, între Canada la est și strâmtoarea Behring la vest. Statul Hawaii este un arhipelag din Oceanul Pacific, situat la circa 3.200 km sud-vest față de sud-vestul statului California. Țara posedă, de asemenea, câteva teritorii în Pacific, respectiv în Caraibe.\n\nLa o suprafață totală de peste 9,83 milioane km2 (sau circa 3,79 milioane mile pătrate), dintre care circa 85% reprezintă teritoriul Statelor Unite continentale (în sau adesea \"The Lower 48\"), suprafața Statelor Unite este de aproximativ 40 de ori mai mare decât suprafața României, ele fiind a treia țară ca mărime din lume (după Rusia și Canada). Partea sa continentală măsoară peste 5.000 de kilometri de la Oceanul Atlantic (la est) până la Oceanul Pacific (la vest) și peste 2.000 de kilometri de la granița canadiană (la nord) până la cea mexicană (la sud).\n\nCu o populație de peste 312 milioane de persoane, conform recensământului din anul 2010, Statele Unite mai sunt și a treia țară a lumii, luată după populație. Statele Unite sunt, în același timp, și una dintre țările lumii cele mai diverse din punct de vedere etnic și cultural din lume, întrucât oameni din toate țările lumii au emigrat cândva sau continuă să emigreze în Uniune.\n\nLa o valoare a produsului intern brut (cunoscut și sub acronimul PIB) de 15,2 trilioane de dolari, economia Statelor Unite este cea mai mare a lumii, reprezentând circa 22 % din PIB-ul nominal global și peste 19 % din PIB-ul nominal global, considerând ajustările determinate de paritatea puterii de cumpărare. Statele Unite este o țară foarte dezvoltată, ce se poziționează foarte bine în clasamente internaționale precum dezvoltare umană, PIB pe cap de locuitor, nivelul salariului mediu, productivitatea muncii, cercetare științifică, educație, competitivitate și calitatea vieții, având, de asemenea, un nivel scăzut de corupție. Deși are doar 4.3% din populația mondială, SUA deține 33.4% din toată bogăția lumii, cea mai mare pondere de bogăție concentrată într-o singură țară.\n\nIstoria Statelor Unite ale Americii\n\nPreistorie \nIstoria Americii a început cu sosirea primilor imigranți din Asia peste strâmtoarea Bering, cu aproximativ 14.000 de ani în urmă, urmărind turme de animale pentru vânătoare, în America. Acești indieni americani au lăsat urme ale existenței lor prin petroglife și alte materiale arheologice. Este estimat că 2,9 milioane de oameni au locuit pe teritoriul care astăzi aparține Statelor Unite, înainte de diminuarea lor numerică ca urmare a epidemiilor cauzate de boli infecțioase, care au sosit în America prin intermediul călătorilor europeni (cu toate că există dubii despre numărul lor exact). Au existat și societăți avansate, de exemplu din sud-vest, sau Indienii de Păduri (Woodland), care au construit centrul Cahokia, situat lângă St Louis, care a avut o populație de 40.000 în anul 1200 î.e.n.\n\nColonizarea europeană \nVizitatori străini au sosit și în trecut, dar doar după călătoriile lui Cristofor Columb, în secolele XV și XVI, au început națiunile europene să exploreze și să creeze locuințe permanente pe acest continent. Vezi Colonizare.\n\nÎn secolele XVI și XVII, spaniolii au ocupat sud-vestul Statelor Unite și Florida. Prima colonie engleză care a avut succes a fost Jamestown în Virginia, în 1607. Pe parcursul următoarelor decenii au apărut unele colonii olandeze, ca New Amsterdam (predecesorul orașului New York), pe teritoriul ocupat actualmente de New York și New Jersey. În 1637, suedezii au creat o colonie numită (în Delaware), dar au trebuit să cedeze colonia, în 1655, Olandei.\n\nAceste evenimente au fost urmate de colonizarea intensivă a coastei de est de către Marea Britanie. Colonizatorii din Marea Britanie au fost lăsați în pace de către patria lor de origine până la Războiul de Șapte Ani, când Franța a cedat Canada și regiunea Marilor Lacuri Marii Britanii. Atunci metropola (Marea Britanie) a impus impozite asupra celor 13 colonii pentru a strânge fonduri pentru război. Mulți colonizatori nu au acceptat impozitele deoarece ei considerau că nu aveau o reprezentare adecvată în Parlament. Tensiunile între Marea Britanie și colonizatori au crescut și cele 13 colonii au început o revoluție de eliberare de sub controlul Marii Britanii.\n\nCrearea națiunii americane \n\nÎn 1776, cele 13 colonii și-au declarat independența față de Marea Britanie, izbucnind Revoluția Americană (1775 - 1783) care a creat Statele Unite.\n\nStructura administrativă inițială a țării a fost o confederație, fondată în 1777 (în 1781 fiind ratificată baza sa) - Articles of Confederation. După dezbateri îndelungate, acest document a fost înlocuit de către Constituția Statelor Unite ale Americii, în 1789, care a creat un sistem politic mai centralizat.\n\nExpansiunea \n\nPe parcursul secolului al XIX-lea, națiunea s-a extins rapid, adăugând multe state noi. Destinul Manifest a fost o filosofie care a încurajat extinderea Statelor Unite înspre vest: deoarece populația statelor din est creștea și imigranți noi intrau în țară, mulți oameni se mutau continuu înspre vest.\n\nCa urmare a acestui proces, SUA a ocupat teritoriile amerindienilor. Aceste acțiuni continuă să aibă implicații politice astăzi, deoarece unele triburi cer aceste pământuri înapoi. În unele locuri, populațiile indigene au fost distruse sau grav reduse de boli infecțioase aduse de către europeni și astfel colonizatorii din SUA au acaparat ușor aceste teritorii goale. În alte situații, Indienii americani au fost mutați forțat de pe teritoriile lor tradiționale, unii fiind duși în rezervații. Cu toate că unii declară că Statele Unite nu a fost o putere colonială până ce a acaparat teritorii străine în Războiul Spaniol-American, controlul exercitat asupra pământurilor în America de Nord de către SUA a fost, esențial, de o natură colonială.\n\nTeritoriile unora din statele care intră în componența SUA au fost cumpărate de la vecini sau de la alte puteri coloniale: Louisiana a fost cumpărată de la Franța în 1803, Florida de la Spania în 1809, iar Alaska de la Rusia în 1867.\n\nÎn această perioadă, țara a devenit o mare putere industrială și un centru pentru inovație și dezvoltare tehnologică.\n\nRăzboiul Civil \n\nDin perioada colonială, a existat un deficit de lucrători, un fapt care a încurajat sclavia. Până la mijlocul secolului 19, conflictele asupra drepturilor statelor și sclavajului negrilor au continuat să crească în intensitate și au început să domine politica internă a Statelor Unite.\n\nStatele nordice au început să se opună sclaviei, însă statele sudice considerau că acest sistem era necesar pentru continuarea cu succes a agriculturii lor bazate pe bumbac și doreau să introducă sclavia și în teritoriile de vest. Unele legi federale au fost trecute prin Congres pentru a atenua conflictul (de exemplu, Compromisul Missouri și Compromisul din 1850).\n\nDisputa a explodat într-o criză în 1861, când șapte state sudice au părăsit Statele Unite și au format Statele Confederate ale Americii, o acțiune care s-a terminat cu Războiul Civil American. Imediat după începutul războiului, încă patru state sudice au intrat în confederație.\n\nÎn timpul războiului, Abraham Lincoln a proclamat eliberarea tuturor sclavilor în statele rebele, prin Proclamația de Emancipare, cu toate că emanciparea completă a sclavilor a avut loc doar în 1865, după sfârșitul confederației, odată cu adoptarea Amendamentului al 13-lea al Constituției SUA. Războiul civil a răspuns și la întrebarea despre dreptul statelor de a părăsi Uniunea și e considerat un moment crucial în istoria țării, când guvernul național a acaparat puteri noi și extinse.\n\nSecolul al XX-lea \n\nSecolul XX a fost, uneori, numit \"Secolul American\" din cauza influenței exercitate de către această țară asupra întregii lumi. Influența sa relativă a fost mare, în special datorită faptului că Europa, care, anterior, a fost cel mai important centru de influență, a suferit grav în ambele războaie mondiale.\n\nStatele Unite au luptat în Primul și Al Doilea Război Mondial de partea Aliaților. În perioada interbelică, cel mai important eveniment a fost Marea Depresiune (1929 - 1939), efectul căreia a fost intensificat de Dust bowl, o secetă gravă. Ca și restul lumii dezvoltate, SUA au ieșit din această criză economică în urma mobilizării pentru Al Doilea Război Mondial.\n\nRăzboiul a adus pagube enorme majorității participanților la el, însă SUA au suferit relativ puțin din punct de vedere economic. În 1950, mai mult de jumătate din PIB-ul global aparținea SUA.\n\nÎn Războiul Rece, SUA au fost un participant-cheie în Războiul din Coreea și Războiul Vietnamez, și, pe lângă URSS, a fost considerată una din cele două superputeri. Această perioadă a coincis cu o mare expansiune economică. Odată cu încetarea existenței Uniunii Sovietice ca entitate juridică, SUA au devenit un centru mondial economic și militar cu o pondere sporită.\n\nÎn deceniul 1990 - 2000, Statele Unite au participat la mai multe misiuni de poliție și de menținere a păcii, așa cum ar fi cele din Kosovo, Haiti, Somalia, Liberia, și Golful Persic.\n\nSecolul al XXI-lea \nDupă atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, executate asupra complexului World Trade Center și a Pentagonului de organizația teroristă Al-Qaida, condusă de Osama bin Laden, Statele Unite ale Americii, cu ajutorul altor națiuni, au declarat război contra terorismului, care a inclus acțiuni militare în Afganistan și Irak.\n\nGeografie \n\nDin punct de vedere geografic, țara se împarte în trei regiuni principale: Munții Stâncoși (Rocky Mountains) - la vest, zona de podiș și de munte a Apalașilor - la est, și câmpiile întinse de prerie (Great Plains) - în partea centrală. În secolul 19, preriile imense au devenit simbolul valorificării de noi teritorii și al vieții în libertate a coloniștilor. Caracteristice pentru America de Nord sunt și marea diversitate a climei și bogăția lumii vegetale.\n\nRelief \nRelieful Statelor Unite ale Americii este variat, format din munți înalți (ex. Munții Stâncoși, Munții Coastei, Munții Cascadelor, Munții Alaskăi, Munții Mauna Loa, Munții Mauna Kea, Munții Apalași etc.) formați prin orogeneză alpină, podișuri (Colorado, Preriilor, Nevada etc.) și câmpii (Cp. Mississippi).\n\nHidrografie \n\nPrincipala apă curgătoare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii este Mississippi, cel mai mare fluviu, cu cei mai mulți afluenți. În S.U.A. sunt fluvii și lacuri uriașe. Rețeaua fluvială se numără printre cele mai întinse de pe Glob, fiind alimentată atât de apa ploilor, cât și de cea a zăpezilor și ghețarilor care acoperă masivele înalte. Scurgerea râurilor este dirijată de relief, în câteva direcții principale.\n\nMississippi este un fluviu uriaș, care, împreună cu Missouri, este de 2 ori și jumătate mai lung decât Dunărea, având mărimea de 3950 km. Izvorăște la Vest de Lacul Superior, la 518 m altitudine, străbate tot teritoriul S.U.A. de la Nord la Sud și se varsă în Golful Mexic printr-o deltă mlăștinoasă. Bazinul fluviului Mississippi cuprinde 55 de afluenți navigabili. Ca volum de apă ocupa locul al III-lea în lume.\n\nFloră și faună \nPăduri de foioase, păduri de conifere în zona de munte și în Alaska. Vegetație de stepă și vegetație mediteraneană - în Florida și California, deșertică - în Nevada, în pădurile tropicale și Hawaii.\n\nClimă \nClima este predominant temperată (exemplu: temperat oceanică - pe țărmul Oceanului Atlantic; temperat continentală - în centrul țării; subtropicală - în Florida și California). În Alaska, clima este rece subpolară, în Nevada este temperată și în Hawaii este tropicală umedă. Temperatura variază în iulie între 18 °C în Seattle și 28 °C în New Orleans, iar în ianuarie, între -10 °C la Minneapolis și 13 °C la Los Angeles. Cantitatea de precipitații variază de la peste 100 cm pe coasta de est și de sud, la 50 cm în bazinul fluviului Mississippi și mai puțin de 25 cm în zonele muntoase din Vest. Precipitațiile sunt foarte abundente în apropierea coastei de vest, în Washington și Oregon 80 cm în zonele joase și 100–150 cm în zonele muntoase. Coborând însă spre California, precipitațiile devin tot mai rare, ajungând la o cantitate medie de 25 cm în Los Angeles.\n\nDemografie \n\nStatele Unite ale Americii este o țară diversificată rasial și etnic. Sunt recunoscute șase rase: rasa albă, rasa indiană din America, rasa nativă din Alaska, rasa asiatică, negrii sau afroamericani, hawaieni nativi și alte rase insulare din Pacific. Americanii sunt, clasificați ca fiind de origine iberică sau latino-americană și ne-iberici sau ne-latinoamericani, latino-americanii și ibericii din SUA sunt o etnie diferită care constituie cel mai mare grup minoritar din această țară.\n\nAmericanii Albi (inclusiv ibericii și latino-americanii americani albi) sunt o majoritate rasială, cu o cotă de 72,4% din populația SUA, în estimările oficiale din Programul de Estimare a Populației (PEP), sau 75% în Sondajele Comunitații Americane (ACS). Spaniolii și latino-americanii din SUA (de orice rasă) reprezintă 16,3% din populație. Afroamericanii sunt cea mai mare minoritate rasială, reprezentând 12,4% din populație.\n\nAmericanii albi sunt majoritari în fiecare regiune, atingând cel mai înalt prag al populației în centrul, vestul și nordul Statelor Unite: 82% pe PEP, sau 80% pe ACS. 78% din această regiune central vestică sunt albi, cea mai mare rată de răspândire din toate regiunile. Cu toate acestea, 35% dintre americanii albi (dacă toți americanii de culoare albă sau non-hispanici/latini) trăiesc în Sud, mai mult ca în orice regiune. Sudul este, de asemenea, regiunea unde populația de culoare este cel mai des întâlnită sau afro-americanii sunt cel mai des întâlniți, cu o proporție de 55%. O pluralitate sau majoritate a fiecărui grup minoritar rămas rezident în Vest: Regiunea este locul a 42% hispanici și latini americani, 46% americani asiatici, 48% indieni americani și nativii din Alaska, 68% nativii hawaieni și alte rase insulare din Pacific, 37% sunt catalogați \"Două sau mai multe rase\" populație (Americani multirasiali), și 46% dintre oamenii din \"altă rase\".\n\nPopulația rurală a scăzut în ultimul secol de la 72% în 1910 la 16% în 2010.\n\nReligie \nPotrivit unui studiu realizat în 2014 de către Pew Research Center, 71% dintre americani sunt creștini (47% protestanți și 21% catolici), 23% nu au religie și 6% practică alte religii (iudaism - 1,9%, islam - 0,9% budism - 0,7%, hinduism - 0,7%, alte religii - 1,8%).\n\nStatistici \n American Religious Identification Survey\n Table 75. Self-Described Religious Identification of Adult Population: 1990, 2001, and 2008\n\nÎn 2021 a devenit clar că SUA sunt o țară majoritar seculară: doar 47% din americani fac parte dintr-o biserică, sinagogă sau moschee. Este prima oară în istoria SUA când se întâmplă acest lucru. Datele sunt din anul 2020. Conform The Guardian, cauza este alergia americanilor la impunerea religiei (normelor și valorilor religioase) prin politică.\n\nLimba oficială \nDeși Statele Unite ale Americii apar în statistici cu limba engleză ca limbă oficială, în fapt din cele 50 de state componente, numai 31 au, prin lege, ca limbă oficială engleza (în paranteze anul legiferării), și anume:\n\nAlabama (1990); Alaska (1998); Arizona (2006); Arkansas (1987); California (1986); Colorado (1988); Florida (1988); Georgia (1986, 1996); Hawaii (1978); Idaho (2007); Illinois (1969); Indiana (1984); Iowa (2002); Kansas (2007); Kentucky (1984); Louisiana (1807); Massachusetts (1975); Mississippi (1987); Missouri (2008), Montana (1995); Nebraska (1920), New Hampshire (1995); North Carolina (1987); North Dakota (1987); Oklahoma (2010); South Carolina (1987); Tennessee (1984); Utah (2000); Virginia (1981, 1996); Wyoming (1996).\n\nEducație\n\nAglomerări urbane\n\nPolitică\n\nGuvernul Statelor Unite ale Americii \n\nGuvernul federal american, numit Administrație, este condus de Președintele Statelor Unite. Președintele este ales o dată la 4 ani, aceeași persoană putând deține maximum 2 mandate. Deciziile executive sunt luate de președinte, iar membrii Cabinetului sunt oficial considerați consilieri ai președintelui pe domeniile legate de responsabilitățile oficiilor lor. Cabinetul include vicepreședintele și 15 șefi ai departamentelor executive. Aceștia sunt secretarii pentru Agricultură, Comerț, Apărare, Educație, Energie, Sănătate și Servicii Umane, Securitatea Patriei, Locuințe și Dezvoltare Urbană, Interne, Muncă, de Stat, Transport, Finanțe, Afacerile Veteranilor, și Justiție.\n\nDepartamentele pot fi create doar prin legi organice, astfel încât președintele nu poate schimba numărul lor fără a trece printr-un proces legislativ intens. Ultima dată aceasta s-a întâmplat ca urmare a atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, când a fost creat Departamentul pentru Securitatea Patriei (Homeland Security). Precedentul departament (al Energiei) a fost creat cu 50 de ani în urmă. Secretarul pentru Justiție este numit în engleză Attorney General (literal Avocatul General), el fiind responsabil de numirea și suspendarea procurorilor federali, precum și de reprezentarea legală a Statelor Unite. Departamentul de Stat are aceeași funcție ca Ministerele de Externe în alte țări. Departamentul Securității Patriei are unele prerogative similare celor ale Ministerelor de Interne din alte țări. De exemplu, FBI (poliția federală) este, formal, parte din acesta. Departamentul de Interne și cel al Educației au prerogative destul de diferite și mai mici decât ministerele cu aceleași nume din alte țări. Spre deosebire de alte țări, în SUA nu se folosește cuvântul minister.\n\nȘeful de Cabinet al Președintelui (White House Chief of Staff, adică șeful angajaților Casei Albe), are, de asemenea, rang de membru al Cabinetului (Administrației). Sub președintele George W. Bush, alți patru oficiali au primit rang de membri ai Cabinetului. Aceștia sunt Administratorul Agenției de Protecție a Mediului, Directorul Oficiului pentru Organizare și Buget, Directorul Oficiului Național de Control al Medicamentelor și Negociatorul-șef pentru Comerț al Statelor Unite (U.S. Trade Representative).\n\nActualul președinte american este Joe Biden.\n\nCongresul Statelor Unite ale Americii \n\nCongresul este o instituție bicamerală formată din Senat, camera superioară, și Camera Reprezentanților, cea inferioară.\n\nJustiția în Statele Unite ale Americii \nStatele Unite ale Americii au o singură curte supremă numită \"Supreme Court of the United States of America\", membrii ei fiind desemnați de Președintele SUA, cu acordul Senatului. Nu este fixat constituțional câți judecători pot fi membri ai Curții Supreme, de tradiție recentă fiind 9, număr fixat de legislativ. Curtea Supremă este curtea de ultimă instanță pentru toate cazurile privind Constituția SUA și, în anumite cazuri limitate, este curtea de jurisdicție de primă instanță . Curtea Supremă supraveghează direct toate celelalte curți civile și criminale și, indirect, și sistemul militar de justiție.\n\nStatele Unite ale Americii ca federație \nStatele Unite ale Americii sunt un stat federal. Fiecare stat deține suveranitate legală, are propriul parlament (în general numit adunare - assembly), adesea bicameral, guvernator ales prin vot direct de populația statului, guvern condus de acesta și sistem juridic propriu, inclusiv curte supremă de justiție.\n\nFoarte multe responsabilități (de exemplu, poliția, justiția civilă și criminală, educația), care, în alte țări, sunt prerogativa autorităților centrale, în SUA sunt de prerogativa statelor. Fiecare stat are și sistem fiscal propriu. Impozitul pe venit plătit de fiecare american este de două tipuri, federal și de stat. Unele state aleg să nu perceapă impozit pe venit, preferând să aducă la buget bani din impozitul pe vânzări (sales tax). În SUA nu există TVA. Totuși, veniturile bugetelor statelor sunt adesea insuficiente și autoritățile federale alocă statelor sume pentru anumite destinații. Alocarea acestora este adesea condiționată de îndeplinirea anumitor condiții, în acest fel autoritățile federale asigurându-se, indirect, că statele urmează în acele domenii politica pe care o vrea guvernul federal. Sunt și cazuri când unele state refuză aceste alocări și își mențin o politică economico-socială independentă. Statele adesea pendulează între a duce o politică proprie și a primi suplimentar fonduri federale.\n\nRelațiile externe\n\nOrganizare administrativ-teritorială \n\nStatele Unite cuprind 50 state și un district federal.\n\nMulte din aceste nume de state provin din limbile populației băștinașe - ale așa-numiților indieni.\n\nArmată \n\nStatele Unite ale Americii sunt pe primul loc în lume în termeni de cheltuieli militare cu 661 de miliarde de dolari în 2009, adică 43% din totalul mondial.\nPe locurile următoare se află China cu 100 miliarde dolari și Franța cu 63,9 miliarde dolari. Statele Unite deține și primul loc la numărul de soldați, care este de 1,4 milioane și este urmată de Federația Rusă, care este de 1 milion, însă Federația Rusă are mai multe tancuri și artilerii, în timp ce Statele Unite au mai multe submarine, arme nucleare , forțe de uscat, apă si aer.\n\nEconomie \n\nDatorită condițiilor naturale propice și a sporului demografic (inițial mai ales prin imigrație din Europa - între 1800 și 1913 sosind în total cca. 50 milioane de oameni), industria s-a dezvoltat într-un ritm rapid, ceea ce a permis SUA să ocupe o poziție de frunte pe arena internațională. Totodată, statul este considerat simbolul economiei libere de piață. Datorită abundenței bogățiilor naturale (cărbune, petrol, gaze naturale, hidroenergie), el este mai puțin dependent de importul de energie decât majoritatea celorlalte state industrializate. Un alt avantaj al său îl constituie culturile agricole: America este privită drept grânarul globului, iar o parte importantă a producției agricole este exportată în lumea întreagă.\n\nConform datelor oferite de Biroul de Statistică a Muncii din cadrul Departamentului Muncii al Statelor Unite, în anul 2008, în economia SUA erau ocupate 134.354.250 de persoane, dintre care:\n\nȚara cunoaște în ultimele decenii o accentuare a polarizării sociale, fapt care o face să afișeze inegalitatea veniturilor cea mai mare dintre toate democrațiile industriale avansate, din acest punct de vedere S.U.A, fiind comparabilă cu state gen Ghana, Nicaragua sau Turkmenistan, fapt economic și social care, după părerea politologului Robert C. Lieberman, atacă însăși fibra democrației. Economistul Thomas Sowell, pe de altă parte, citând studiul Departamentului Trezoreriei \"Mobilitatea Venitului în S.U.A. din 1996 până în 2005\", remarcă gradul de mobilitate socială în S.U.A., arătând că veniturile celor care în 1996 reprezentau cei mai bogați 1% au scăzut cu 26% până în 2005.\n\nAgricultură\n\nIndustrie\n\nServicii\n\nTransport\n\nTurism\n\nCultură \nStatele Unite este casa multor culturi și a unei varietăți largi de grupări etnice, tradiții și valori. În afară de populațiile de amerindieni, și , aproape toți americanii sau strămoșii lor s-au stabilit sau au imigrat în ultimele cinci secole. În general, cultura americană este o cultură occidentală în mare măsură derivată din tradițiile imigranților europeni, cu influențe din multe alte surse, precum tradițiile aduse de sclavi din Africa. Imigrările mai recente din Asia și mai ales din America Latină s-au adăugat, formându-se un amestec cultural ce a fost descris drept un și un eterogen, în care imigranții și descendenții lor păstrează caracteristici culturale distinctive.\n\nMiezul culturii americane a fost stabilit de coloniștii britanici protestanți și a fost modelat în timpul procesului de stabilire la frontieră, având trăsături derivate transmise mai departe descendenților, iar apoi imigranților de mai târziu prin asimilare. Americanii sunt caracterizați în mod tradițional de o puternică etică a muncii, competivitate și individualism, precum și de o credință unificatoare într-un „crez american” ce pune accent pe libertate, egalitate, proprietate privată, democrație, supremația legii și preferința pentru un guvern limitat. Americanii sunt extrem de caritabili la standarde globale. Potrivit unui studiu britanic din 2006, americanii dau 1.67% din PIB pe caritate, mai mult decât orice altă națiune studiată, de două ori mai mult decât britanicii, aflați pe locul doi, cu 0.73%, și de douăsprezece ori mai mult decât cifrele franceze de 0.14%.\n\nBucătăria \n\nÎn general, bucătăria americană este asemănătoare cu cele ale altor țări occidentale. Grâul este principala cereală, în jur de trei sferturi din produsele cereale fiind din făină de grâu, iar pentru multe feluri de mâncare sunt utilizate ingrediente indigene, precum curcanul, cerbul, cartofii, cartofii dulci, porumbul, dovlecelul sau siropul de arțar, ce erau consumate nativii americani și de rezidenții europeni timpurii. Aceste alimente domestice sunt parte a meniului național împărtășit la una dintre cele mai populare sărbători americane: , când diferiți americani gătesc mâncăruri tradiționale pentru a sărbători.\n\nFeluri caracteristice precum plăcinta cu mere, găina prăjită, pizza, hamburgerii și hot dogurile derivă din rețetele diferitor imigranți. Cartofii prăjiți francezi, feluri mexicane precum burrito și alivanca cu carne și felurile de paste modelate liber după surse italiene sunt consumate pe scară largă. Americanii beau de trei ori mai multă cafea decât ceai. Comercializarea de către industriile SUA este în mare măsură responsabilă pentru producerea de sucuri de portocale și de băuturi din lapte pentru micul dejun ce pot fi găsite oriunde.\n\nObieciurile alimentare americane datorează mult rădăcinilor lor britanice, cu anumite variații. Cu toate că pe pământurile americane au crescut legume noi, inexistente pe sol britanic, cei mai mulți coloniști nu au mâncat din aceste noi alimente până au fost acceptate de europenii rămași pe continent. Cu timpul, alimentația americană s-a schimbat până la punctul în care criticul alimentar a afirmat în 1972: „Părinții noștri fondatori au fost cu mult superior actualilor noștri lideri politici în ce privește calitatea alimentației lor, după cum era și calitatea prozei și a inteligenței lor”.\n\nIndustria fast food americană, cea mai mare din lume, a inițiat formatul în anii 1940. Consumul de fast food a atras îngrijorări legate de sănătate. În timpul anilor 1980 și 1990, rația calorică a americanilor a crescut cu 24%; prânzirea frecventă la localurile de fast food este asociată cu ceea ce oficialii de sănătate publică numesc „obezitate epidemică” americană. Băuturile răcoritoare foarte îndulcite sunt foarte populare, iar băuturile îndulcite cu zahăr răspund de nouă procente din rația calorică americană.\n\nLiteratura, filosofia și artele vizuale \n\nÎn secolul 18 și la începutul secolului 19, arta și literatura americană și-au luat cele mai multe directive din Europa. Scriitori ca Nathaniel Hawthorne, Edgar Allan Poe și Henry David Thoreau au exprimat o voce literară americană distinctă pe la mijlocul secolului 19. Mark Twain și poetul Walt Whitman au fost figuri majore în a doua jumătate a secolului; Emily Dickinson, practic necunoscută în timpul vieții sale, este în prezent recunoscută drept un poet american esențial. O lucrare cunoscută drept reprezentare a unor aspecte fundamentale a experienței și a caracterului național—precum Moby Dick (1851) de Herman Melville, Aventurile lui Huckleberry Finn (1885) de Twain, Marele Gatsby (1925) de F. Scott Fitzgerald și Să ucizi o pasăre cântătoare (1960) de Harper Lee—ar putea fi foarte bine numită „Marea Nuvelă Americană”.\n\nDoisprezece cetățeni americani au primit Premiul Nobel pentru Literatură, cel mai recent Bob Dylan în 2016. William Faulkner, Ernest Hemingway și John Steinbeck sunt adesea numiți printre cei mai influenți scriitori ai secolului 20. Genuri literare populare precum ficțiunea occidentală și s-au dezvoltat în Statele Unite. Scriitorii generației beat au deschis căile unor noi abordări literare, exemple fiind autori postmoderni precum John Barth, Thomas Pynchon și .\n\nTranscendentalii, sub îndrumarea lui Thoreau și Ralph Waldo Emerson, au înființat prima mișcare filosofică amricană de importanță majoră. După Războiul Civil, Charles Sanders Peirce, iar apoi William James și John Dewey au fost lideri în dezvoltarea pragmatismului. În secolul 20, lucrările lui W. V. O. Quine și Richard Rorty, iar mai târziu ale lui Noam Chomsky, au adus filosofia analitică pe un loc de frunte în academia filosofică americană. John Rawls și Robert Nozick au determinat o renaștere a filosofiei politice. și Judith Butler au dirijat o tradiție continentală în cadrul academiei filosofice americane. Economiști ai școlii din Chicago precum Milton Friedman, James M. Buchanan și Thomas Sowell au afectat variate domenii din filosofia politică și socială.\n\nÎn ce privește artele vizuale, a fost o mișcare apărută la mijlocul secolului 19 în cadrul tradiției naturalismului european. Picturile realiste ale lui Thomas Eakins sunt în prezent apreciate pe scară largă. În 1913, Armory Show din New York City, o expoziție a artei moderniste europene, a șocat publicul și a transformat decorul artistic american. Georgia O'Keeffe, și alții au experimentat noi stiluri individualiste. Mișcări artistice importante precum expresionismul abstract a lui Jackson Pollock și Willem de Kooning, sau pop art a lui Andy Warhol și Roy Lichtenstein s-au dezvoltat pe scară largă în Statele Unite. Curentul modernismului, iar apoi al postmodernismului a adus faimă unor arhitecți americani precum Frank Lloyd Wright, Philip Johnson și Frank Gehry. Americanii au avut o implicare semnificativă în mediul artistic al fotografiei, cu fotograți importanți ca , și Ansel Adams.\n\nUnul dintre primii promotori de seamă ai a fost impresarul P. T. Barnum, care a început să opereze un complex de divertisment în Manhattanul de jos în 1841. Echipa a produs o serie de comedii a muzicale populare începând cu sfârșitul anilor 1870. În secolul 20, forma muzicală modernă s-a manifestat la Broadway; cântecele compozitorilor teatrului muzical precum Irving Berlin, Cole Porter și au devenit . Dramaturgul Eugene O'Neill a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1936; alți dramaturgi aclamați americani sunt diferiți câștigători ai Premiului Pulitzer precum Tennessee Williams, Edward Albee și .\n\nCoreografii Isadora Duncan și Martha Graham au ajutat la crearea dansului modern, iar George Balanchine și au fost reprezentanții baletului secolului 20.\n\nPatrimoniu mondial UNESCO \nPână în anul 2011 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 21 obiective din această țară.\n\nCinematografie \n\nHollywood, district din nordul Los Angelesului, California, se află în topul producătorilor de imagini mișcătoare. Prima expunere comercială de imagini mișcătoare din lume a avut loc în New York City în 1894, utilizându-se kinetoscopul lui Thomas Edison. Următorul an a fost martorul primei ecranizări al unui film proiectat, de asemenea în New York, iar Statele Unite au fost în fruntea dezvoltării filmului sonor în următoarele decenii. De la începutul secolului 20, industria filmului din SUA și-a pus bazele în mare măsură în jurul Hollywoodului, deși în secolul 21 un număr din ce în ce mai mare de filme nu se mai fac aici, iar companiile de filme au fost supuse forțelor de globalizare.\n\nDirectorul D. W. Griffith, producător de filme american de top în perioada filmului mut, a avut o importanță capitală în dezvoltarea , iar producătorul/antreprenorul Walt Disney a fost lider atât în filmul animat cât și în merchandisingul filmului. Directori precum John Ford au redefinit imaginea Vestului Sălbatic American și a istoriei și, asemenea altora precum John Huston, au extins posibilitățile cinematografului prin filmarea locației, având o mare influență asupra directorilor ulteriori. Industria s-a bucurat de anii săi de aur, fiind vorba de ceea ce este numit în mod obișnuit „Epoca de aur a Hollywoodului”, de la începutul perioadei sonore până la începutul anilor 1960, cu actori filmați ca John Wayne și Marilyn Monroe devenind figuri emblematice. În anii 1970, directori de film ca Martin Scorsese, Francis Ford Coppola și Robert Altman au fost o componentă vitală a ceea ce a devenit cunoscut drept „Noul Hollywood” sau „Renașterea Hollywoodului”, fiind vorba de filme curajoase influențate de picturile realiste franceze și italiene ale perioadei postbelice. De atunci, directori precum Steven Spielberg, George Lucas și James Cameron au devenit renumiți pentru filmele lor de mare succes, caracterizate adesea prin mari costuri de producție, iar în schimb, de mari câștiguri la casa de bilete, filmul Avatar (2009) a lui Cameron câștigând mai mult de $2 miliarde.\n\nPrintre filmele notabile din topul AFI 100 realizat de Institutul American de Film sunt Cetățeanul Kane (1941) al lui Orson Welles, care este frecvent numit cel mai bun film al tuturor timpurilor, Casablanca (1942), Nașul (1972), Pe aripile vântului (1939), Lawrence al Arabiei (1962), Vrăjitorul din Oz (1939), Absolventul (1967), Pe chei (1954), Lista lui Schindler (1993), Cântând în ploaie (1952), O viață minunată (1946) și Bulevardul amurgului (1950). Premiile Academiei, cunoscute ca Oscaruri, se dau anual de către Academy of Motion Picture Arts and Sciences din 1929, iar Premiile Globul de Aur se înmânează anual din ianuarie 1944.\n\nMuzică \n\nDeși au fost puțin cunoscut în timpul vieții, opera lui din anii 1910 l-a fixat în postura de prim compozitor american de tradiție clasică, pe când experimentaliști precum Henry Cowell și John Cage au creat o abordare americană distinctă față de compoziția clasică. Aaron Copland și George Gershwin au dezvoltat o nouă sinteză a muzicii populare și clasice.\n\nStilurile ritmice și lirice ale muzicii afro-americane au influențat profund muzica americană pe scară largă, dându-i un specific propriu în raport cu tradițiile europeană și africană. Elemente ale idiomurilor de muzică folk precum blues și ceea ce este în prezent cunoscut drept au fost adoptate și transformate în genuri de consum cu audiențe globale. Jazzul a fost dezvoltat de inovatori precum Louis Armstrong și Duke Ellington la începutul secolului 20. Muzica country s-a dezvoltat în anii 1920, iar rhythm and blues în anii 1940.\n\nElvis Presley și Chuck Berry au fost printre pionierii de la mijlocul anilor 1950 ai rock and roll-ului. În anii 1960, Bob Dylan s-a ivit din curentul de renaștere a folkului pentru a deveni unul dintre cei mai celebri compozitori, iar James Brown a stat în fruntea dezvoltării funkului.\n\nPrintre creațiile mai recente americane sunt hip hop și muzica house. Staruri pop americane precum Prince, Michael Jackson și Madonna au devenit celebrități globale.\n\nSport \n\nFotbalul american este cel mai popular sport; National Football League (NFL) are cea mai mare prezență medie a spectatorilor din toate ligile sportive din lume, iar Super Bowl este privit de milioane de oameni. Baseball este considerat sport național american de la sfârșitul secolului 19, Major League Baseball (MLB) fiind liga de top. Baschetul și hocheiul pe gheață sunt următoarele două sporturi profesioniste de echipă de top, ligile lor de top fiind National Basketball Association (NBA) și National Hockey League (NHL). Aceste patru sporturi majore, când sunt jucate profesionist, fiecare dintre ele sunt jucate în perioade diferite ale anului, care însă interacționează. și atrag largi audiențe. În ce privește soccerul, țara a găzduit Campionatul Mondial de Fotbal 1994, iar echipa națională de soccer masculin s-a calificat în zece Campionate Mondiale, iar echipa de fotbal feminin a câștigat de trei ori Campionatul Mondial de Fotbal Feminin; Major League Soccer este cea mai mare ligă de sport din Statele Unite (la care participă 19 echipe americane și 3 canadiene). \nCererea pentru sporturi profesioniste în Statele Unite este de aproximativ $69 miliarde, cam cu 50% mai mult decât în toată Europa, Orientul Mijlociu și Africa combinate.\n\nOpt ediții ale Jocuri Olimpice au avut loc în Statele Unite (Jocurile Olimpice din 2028 vor marca al nouălea eveniment olimpic din SUA). În 2017, Statele Unite au obținut 2,522 de medalii la Jocuri Olimpice de vară, mai mult decât orice altă țară, și 305 la Jocurile Olimpice de Iarnă din 2018, fiind pe locul doi după Norvegia.\nÎn timp ce cele mai importante sporturi de seamă din SUA precum baseballul și fotbalul american s-au dezvoltat din practici europene, baschetul, voleiul, și snow-boardul sunt invenții americane, unele dintre care au devenit populare pe plan mondial. Lacrosse și surfingul provin din activități ale nativilor americani și ale nativilor hawaieni ce preced contactul cu europenii. Cele mai vizionate sporturi individuale sunt golful și automobilismul, în special cursele NASCAR. este considerat sportul cu cea mai rapidă creștere din SUA, jucătorii înregistrați numărând de la 115,000+ până la peste 1.2 milioane de participanți.\n\nȘtiință și tehnologie \n\nSUA este lider în inovația tehnologică de la sfârșitul secolului XIX și în cercetarea științifică de la jumătatea secolului XX. Metodele de producere a au fost dezvoltate de Arsenalul Federal al Departamentului de Război al SUA în timpul primei jumătăți a secolului XIX. Această tehnologie, precum și înființarea unei industrii a , a permis Statelor Unite să aibă o puternică fabricație de mașini de cusut, biciclete și alte lucruri la sfârșitul secolului XIX, fenomen ce a devenit cunoscut drept sistemul american de fabricație. Electrificarea fabricilor la începutul secolului XX și introducerea liniei de asamblare și a altor tehnici care fac economie de muncă au creat sistemul numit producție în masă.\n\nÎn 1876, Alexander Graham Bell a fost premiat cu primul patent american pentru telefon. Laboratorul de cercetare a lui Thomas Edison, unul dintre primele de acest fel, a dezvoltat fonograful, primul bec incandescent și prima cameră de filmat viabilă. Ultima a dus la apariția industriei mondiale a divertismentului. La începutul secolului XX, companiile de automobile și Henry Ford au popularizat . Frații Wright au fost, la rândul lor, pionieri ai aviației.\n\nApariția fascismului și a nazismului în anii 1920 și 1930 i-a făcut pe mulți savanți europeni, inclusiv Albert Einstein, Enrico Fermi și John von Neumann, să imigreze în Statele Unite. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, proiectul Manhattan a dezvoltat arme nucleare. Cursa Spațială a produs înaintări rapide în tehnica rachetelor teleghidate, știința materialelor și aeronautică.\n\nInventarea tranzistorului în anii 1950, componenta activă cheie a practic toate dispozitivele electronice moderne, a dus la multe evoluții tehnologice și la o expansiune semnificativă a industriei tehnologice a SUA. Aceasta, în schimb, a dus la înființarea multor companii noi de tehnologie și regiuni tehnologice de-a lungul țării, precum Silicon Valley în California. Progresele companiilor americane de microprocesoare precum Advanced Micro Devices (AMD) și Intel precum și al companiilor de software și hardware cum sunt Adobe Systems, Apple Inc., IBM, Microsoft și Sun Microsystems, au creat și popularizat computerul personal. ARPANET s-a dezvoltat în anii 1960 pentru a corespunde cerințelor Departamentului Apărării și a devenit prima dintr-o serie de rețele ce au evoluat în Internet.\n\nAceste evoluții au condus la o mai mare personalizare a tehnologiei pentru uzul individual. În 2013, 83.8% din gospodăriile americane aveau cel puțin un computer, iar 73.3% aveau serviciu de internet cu mare viteză. De asemenea, 91% din americani aveau un telefon mobil în mai 2013. Statele Unite sunt clasate destul de sus în ce privește libertatea de utilizare a internetului.\n\nÎn secolul XXI, aproximativ două treimi din fondurile pentru cercetare și dezvoltare provin din sectorul privat. SUA este lider mondial la articole de cercetare științifică și la factorul de impact.\n\nSănătate \n\nStatele Unite au o speranță de viață de 79.8 de ani la naștere, mai mult decât 75.2 ani cât erau în 1990. Speranța de viață se întinde de la 81.3 ani în Hawaii la minimul de 73.4 în Samoa Americană. Rata mortalității infantile de 6.17 per o mie plasează țara pe locul 56 în rândul celor celor mai mici rate ale mortalității infantile din 224 de țări.\n\nCreșterea ratei obezității în Statele Unite a contribuit la scăderea rangului țării la speranța de viață de la locul 11 în lume în 1987 la locul 42 în 2007. Rata obezității s-a dublat în ultimii 30 de ani și este cea mai mare din lumea industrializată, precum și una dintre cele mai mari din lume. Aproximativ o treime din populația adultă este obeză, iar încă o treime este supraponderală. Forma de diabet pusă în legătură cu obezitatea este considerată epidemică de specialiștii în sănătate.\n\nÎn 2010, boala arterială coronariană, cancerul pulmonar, accidentul vascular cerebral, bronohopneumopatia obstructivă cronică și accidentele în trafic au cauzat cele mai mult pierderi de ani din viață din SUA. Durerile lombare, depresia, , durerile de gât și anxietatea au cauzat cele mai multe pierderi de ani în favoarea dizabilității. Cei mai vătămători factori de risc au fost dieta săracă, fumatul de tutun, obezitatea, hipertensiunea arterială, cantitatea mare de zahăr în sânge, inactivitatea fizică și consumul de alcool. Boala Alzheimer, abuzul de droguri, bolile rinichilor, cancerul și căderile au provocat cei mai mulți ani de viață suplimentari pierduți în funcție de ratele pe cap de locuitor ajustate în funcție de vârstă din 1990. În SUA, ratele sarcinilor la adolescenți și ale avorturilor sunt substanțial mai mari decât la alte națiuni occidentale, în special printre negri și hispanici.\n\nSUA este lider mondial la inovații medicale. America singură a dezvoltat sau a contribuit semnificativ la 9 din top 10 cele mai importante inovații medicale începând cu 1975, potrivit clasamentului făcut în 2001 de un sondaj în care au fost chestionați fizicieni, în timp ce Uniunea Europeană și Elveția împreună au contribuit la cinci. Din 1966, mai mulți americani au primit Premiul Nobel în Medicină decât tot restul lumii luat la un loc. Din 1989 până în 2002, de patru ori mai mulți bani au fost investiți în companiile private de biotehnologie din America decât în Europa. Sistemul de sănătate al SUA orice altă națiune în ce privește cheltuielile pe sănătate, atât în PIB/loc. cât și în procentul din PIB total.\n\nNote\n\nVezi și \n Locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO\n Lista orașelor din Statele Unite ale Americii după populație\n\nLegături externe \n\n \n\nGuvern\n Official U.S. Government Web Portal Poarta de acces la site-urile guvernamentale\n House Site-ul oficial al Camerei Reprezentanților din Statelor Unite\n Senate Site-ul oficial al Senatului Statelor Unite\n White House Site-ul oficial al Președintelui Statelor Unite\n\nSinteze și date\n \n InfoUSA Portalul de informare despre resursele Agenției SUA\n Library of Congress Site-ul oficial al Biblioteca Congresului SUA\n The 50 States of the U.S.A. Colecție de link-uri informaționale pentru fiecare stat\n United States Encyclopædia Britannica intrare\n \n U.S. Census Housing and Economic Statistics O gamă largă de date de la U.S. Census Bureau\n U.S. Citizenship and Immigration Services Site-ul oficial guvernamental\n State Fact Sheets Populație, servicii, venituri, și de date agricole din SUA de la \n State Energy Profiles Economie, mediu, și date despre energie fiecărui stat SUA de la \n Category:USA în Creative Commons. Site-uri și proiecte pentru utilizare liberă sub o licență Creative Commons.\n Key Development Forecasts for the United States de la \n Ziua Națională a Statelor Unite ale Americii, 4 iulie 2011, Amos News\n\nIstorie\n Historical Documents Colectate de Centrul Național pentru Cercetarea Politicilor Publice\n U.S. National Mottos: History and Constitutionality Analiza efectuată de Ontario Consultants privind toleranța religioasă\n USA Link-uri despre date istorice\n\nHărți\n National Atlas of the United States Hărți oficiale de la Departamentul de Interne\n United States Vedere din satelit de la WikiMapia (nu este afiliat cu Wikipedia/Wikimedia)\n Economia țărilor dezvoltate\n\nAltele\n Simbolistica elementelor de pe steagul Statelor Unite \n\n \nFoste colonii britanice\nState membre ale Organizației Națiunilor Unite\nNațiunile G20\nFondări în 1776" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți relata pe scurt despre Ludwig van Beethoven?" }, { "from": "assistant", "value": "Ludwig van Beethoven (; ) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii.\nEste considerat un compozitor de tranziție între perioadele clasică și romantică ale muzicii. El a lăsat posterității opere nemuritoare, printre care:\n 9 simfonii (a 3-a Eroica, a 5-a a Destinului, a 6-a Pastorala, a 9-a cu finalul Odă bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, text tradus integral în limba română de Christian W. Schenk, adoptată ca imn oficial al Uniunii Europene)\n 5 concerte pentru pian și orchestră (remarcabile al 4-lea și al 5-lea Imperialul)\n Un concert pentru vioară și orchestră\n Missa solemnis\n 32 Sonate pentru pian (printre care a 8-a Patetica, a 14-a Sonata Lunii, a 23-a Appassionata)\n Sonate pentru vioară și pian (mai cunoscută Sonata Kreutzer)\n 16 cvartete pentru coarde\n Opera Fidelio\n\nBiografie \nLudwig van Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă și al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787). Până relativ recent ziua de 16 decembrie este considerată, în multe lucrări de referință, ca fiind data de naștere a lui Beethoven deoarece se știe că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezați la o zi după naștere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală.\n\nMediul familial nu îi era tocmai favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, un cântăreț de curte mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său, acesta a încercat să facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune, asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart. Beethoven a început să ia lecții de muzică, în jurul vârstei de 10 ani, cu organistul, compozitorul și dirijorul Christian Gottlob Neefe, sub tutela căruia în 1783 a fost publicată pentru prima dată o lucrare a sa, un set de variațiuni pentru pian. Acesta recunoaște dotarea muzicală excepțională a tânărului Beethoven și, cu sprijinul arhiepiscopului Maximilian Franz, îi facilitează în 1787 o călătorie la Viena. Aici ia câteva lecții cu Mozart, dar trebuie să se întoarcă după scurt timp la Bonn, datorită înrăutățirii stării de sănătate a mamei sale, care suferea de tuberculoză și care moare pe 17 iulie 1787. În următorii patru ani lucrează cu capela curții arhiepiscopale și cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-și îmbogățească cunoștințele muzicale cu operele aflate în circulație în acel timp. În 1790 compune o cantată cu ocazia morții împăratului Iosif al II-lea, fratele arhiepiscopului Maximilian Franz, binefăcătorul său și o cantată cu ocazia încoronării lui Leopold al II-lea (foarte probabil ambele având texte scrise de Severin Anton Averdonk).\n\nCând în iulie 1792 Joseph Haydn, pe drumul său de întoarcere din Anglia la Viena se oprește la Bonn, este stabilită o nouă călătorie de studii la Viena. Astfel în noiembrie 1792 Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine elevul lui Joseph Haydn, iar din 1794 studiază cu Johann Georg Albrechtsberger și cu Antonio Salieri. În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reușește să câștige favorurile aristocrației vieneze prin concerte private, cu această ocazie căpătând faima de virtuoz pianist și de compozitor. Grație acestor relații și a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele compoziții, Beethoven reușește să dobândească o independență, pe care și-a dorit-o cândva și Mozart.\n\nÎn martie 1795 apare pentru prima dată în fața publicului vienez executând primul său concert pentru pian și orchestră. Urmează o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin și Preßburg (Bratislava). După primele sonate pentru pian - printre care sonata op. 13 \"Patetica\" - , Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune și prima lui simfonie, în Do-major. În același timp apar primele semne ale scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate. În celebrul \"Testament de la Heiligenstadt\" (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat de surzenia sa tot mai accentuată. Totuși, tocmai în acești ani, Beethoven compune o serie de opere desăvârșite ale stilului clasic de maturitate, cum sunt cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-a \"Eroica\", apoi sonata pentru pian op. 57 \"Appassionata\", concertul pentru vioară și orchestră, simfoniile a V-a (a \"Destinului\") și a VI-a (\"Pastorala\"). În aceste compoziții se observă deosebirile față de operele compuse în primii săi ani în Viena: orchestra devine principalul \"instrument\" al lui Beethoven, chiar și operele compuse pentru instrumente soliste au un caracter orchestral.\n\nPrin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu interlocutorii erau \"caietele de conversații\", în care aceștia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt însă creația artistică, în 1819 compune \"Variațiile-Diabelli\" pentru pian, în 1820 se execută prima versiune a \"Missei Solemnis\", realizează ultimele sale sonate pentru pian și cvartetele de coarde, în sfârșit, Simfonia a IX-a. În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiție a Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluționar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăși familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve. Simfonia a dezlănțuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe scenă cu fața la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în picioare striga și își agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe Beethoven cu fața la public, putând astfel să-și trăiască triumful.\n\nTot mai bolnav, fiind țintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26 martie 1827, în urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimintirul Währinger au luat parte mii de locuitori ai Vienei, cuvântul de adio l-a rostit poetul Franz Grillparzer. A fost ulterior de două ori exhumat și reîngropat în Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.\n\nEvoluția stilului muzical \n\nProducția muzicală a lui Beethoven este considerată în mod tradițional ca o punte între Clasicism și Romantism și se poate împărți în trei perioade:\n\n Prima perioadă (1790-1802), cuprinzând compozițiile din tinerețe de la Bonn și primii ani în Viena, reprezintă continuarea stilului lui Haydn și Mozart, și desăvârșesc clasicismul vienez ajuns la maturitate. Un exemplu îl constitue cvartetul de coarde în La-major op. 18, foarte apropiat de compozițiile similare ale lui Mozart.\n\n A doua perioadă (1807-1812), așa zisul \"ciclu eroic\", cuprinde compoziții ca simfonia III-a (Eroica), concertele pentru pian și orchestră nr. 4 și 5 (Imperialul), Egmont, sonata pentru pian Appassionata. În toate aceste opere se remarcă profunzimea temelor, contrastele dramatice și noutățile armonice, neîntâlnite încă la predecesorii săi, Beethoven fiind supranumit din aceste motive „Titanul din Bonn”.\n\n A treia perioadă se profilează din anul 1813. Compozițiile din această perioadă nu mai pot fi grupate pe cicluri, fiecare din ele se prezintă cu o proprie și puternică individualitate, eliberate de convențiile tradiționale. În muzica instrumentală introduce recitative și arii, în fugi, variațiuni și elemente lirice, mereu în căutare de noi moduri de expresie. Cele două opere importante din această ultimă perioadă, a 9-a și Missa solemnis, se depărtează complet de genul tradițional: astfel în finalul simfoniei se introduce o partitură pentru soliști vocali și cor, în timp ce Missa solemnis iese din tiparele messelor liturgice, devenind o confruntare subiectivă cu divinitatea.\n\nMoștenirea artistică \n\nImportanța lui Beethoven în muzică este semnificativă și din perspectiva transformării rolului compozitorului în societate. De la compozitorul medieval, artizan dependent (și de cele mai multe ori umil) aflat în serviciul Bisericii sau al aristocrației, compozitorul devine, odată cu prezența lui Beethoven, un artist care creează dintr-o necesitate interioară și nu la comandă. Influența sa asupra compozitorilor care l-au urmat a fost enormă. Admirat deschis, de la Franz Schubert, Felix Mendelssohn Bartholdy, Robert Schumann, Johannes Brahms, până la Richard Wagner și Arnold Schoenberg, ca întemeietor al unei ere noi în muzică, marele compozitor german este considerat până astăzi ca o figură cardinală în evoluția muzicii tuturor timpurilor, recunoscut și în limbajul și tehnica muzicii contemporane. Beethoven este revoluționarul întemeietor al unei noi generații de muzicieni și al unei alte atitudini față de creațiile compozitorilor.\n\nSimfoniile compuse de Beethoven \n- Simfonia nr.1 în Do major, op.21 (1799/1800), premieră 2 aprilie 1800\n- Simfonia nr.2 în Re major, op.36 (1802), premieră 5 aprilie 1803\n- Simfonia nr.3 în Mi bemol major op.55 (“Eroica”), (1803/1804), premieră 7 aprilie 1805\n- Simfonia nr.4 în Si bemol major, op.60 (1806), premieră 15 noiembrie 1807\n- Simfonia nr.5 în Do minor (“Simfonia Destinului”), op.67 (1800-1808), premieră 22 decembrie 1808\n- Simfonia nr.6 în Fa major, op.68 (“Pastorala”) (1807/1808), premieră 22 decembrie 1808\n- Simfonia nr.7 în La major, op.92 (1811/1812), premieră 8 decembrie 1813\n- Simfonia nr.8 în Fa major, op.93 (1811/1812), premieră 27 februarie 1814\n- Simfonia nr.9 în Re minor, op.125 (1815–1824), premieră 7 mai 1824\n\nSimfonia a 10-a \nDin fragmente de partituri rămase de la Beethoven, muzicologul englez Barry Cooper a reconstituit prima parte de 15 minute, în tempo Andante – Allegro – Andante, a Simfoniei a 10-a în Mi bemol major (E flat major), pe care compozitorul nu a mai apucat să o finalizeze. Nu se poate dovedi că toate aceste partituri au fost scrise în acest scop de Beethoven, dar există un consens între specialiști că el intenționa să mai compună o simfonie.\n Beethoven Symphony No. 10, 1st mov (Part 1)\n Beethoven Symphony No. 10, 1st mov (Part 2)\n Beethoven symphony no. 10 in E flat major \"Unfinished\" (Part 1 of 2)\n Beethoven symphony no. 10 in E flat major \"Unfinished\" (Part 2 of 2) \n Beethoven 10th Symphony II.Andante\n\nNote\n\nBibliografie \n Romain Rolland: Beethoven, les grandes époques créatrices. 1928-1945\n Carl Dahlhaus: Beethoven und seine Zeit. Laaber 2002\n Jost Hermand: Beethoven - Werk und Wirkung. Köln 2003\n\nVezi și\n Josephine și Therese Brunsvik\n\nLegături externe \n\n Site: Ludwig van Beethoven \n L. van Beethoven: Biografie cu catalogul operelor majore\n Beethoven la Viena\n Beethoven Scores + audio & MIDI.\n Karajan - Beethoven Simfonia Nr.5, partea I\n Casa Beethoven , 22 martie 2012, Irina Stoica, Revista Magazin\n Întoarcerea la Beethoven, 24 iunie 2009, Costin Tuchilă, Amos News\n\nNașteri în 1770\nNașteri pe 16 decembrie\nDecese în 1827\nDecese pe 26 martie\n \nEponime ale asteroizilor\nEponime ale craterelor de pe planeta Mercur\nOameni din Bonn" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Cum ai descrie Sonata pentru pian nr. 14 (Beethoven)?" }, { "from": "assistant", "value": "Sonata pentru pian nr. 14, op. 27 nr.2 în do diez minor de Ludwig van Beethoven, este sonata cunoscută cu numele de Sonata lunii (\"Mondscheinsonate\", \"Clar de lună\"), denumită de fapt de Beethoven \"Sonata quasi una Fantasia\".\n\nBeethoven a compus această sonată în 1801 și a dedicat-o elevei lui, Contesei Giulietta Guicciardi, de care era îndrăgostit. \nÎn 1832, poetul german Ludwig Rellstab a întreprins o călătorie nocturnă pe lacul Vierwaldstättersee din Elveția unde a comparat melodia acestei sonate cu lumina lunii reflectată pe lac. De atunci piesa este cunoscută ca „Sonata lunii“.\n\nSonata are trei mișcări:\n{| class=\"wikitable\" style=\"margin: 1em auto 1em auto\"\n|-\n! 1. ||Adagio sostenuto (attacca)|| \n|-\n! 2. ||Allegretto || \n|-\n! 3. ||Presto agitato || \n|-\n|}\n\nLegături externe \n Sonata lunii (www.all-about-beethoven.com) \n\nSonate pentru pian de Ludwig van Beethoven" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ar trebui să știu despre Sistem hexazecimal?" }, { "from": "assistant", "value": "Sistemul hexazecimal (numit și sistemul hexadecimal) este sistemul de numerație în baza 16, scris de obicei cu ajutorul simbolurilor (cifrelor hexazecimale) 0-9 și A-F. Sistemul este întâlnit mai ales în domeniul informatic, unde este folosit intens deoarece conținutul unui octet se poate exprima prin exact două cifre hexazecimale.\n\nEchivalențe \nTabelul următor prezintă echivalențele între sistemele binar, hexazecimal și zecimal (notat uzual dec de la cuvântul decimal din engleză):\n\n bin hex dec \n 0000 = 0 = 0\n 0001 = 1 = 1\n 0010 = 2 = 2\n 0011 = 3 = 3\n 0100 = 4 = 4\n 0101 = 5 = 5\n 0110 = 6 = 6\n 0111 = 7 = 7\n 1000 = 8 = 8\n 1001 = 9 = 9\n 1010 = A = 10\n 1011 = B = 11\n 1100 = C = 12\n 1101 = D = 13\n 1110 = E = 14\n 1111 = F = 15\n 10000 = 10 = 16\n 10001 = 11 = 17\n 00010010 = 12 = 18\n ... ... ... \n\nUrmează numere de 8 cifre binare, numite octeți sau bytes, care întotdeauna corespund la 2 cifre hexazecimale:\n\n bin hex dec\n 10100111 = A7 = 167\n 11001101 = CD = 205\n 11111111 = FF = 255\n\nUrmează numere de 9 cifre binare, ș.a.m.d.:\n\n bin hex dec\n 100000000 = 100 = 256\n 100000001 = 101 = 257\n ... ... ...\n\nPentru a arăta că un număr este hexazecimal se folosesc mai multe notații:\n în matematică, baza de numerație se notează cu un subindice, de exemplu 5A3(16).\n în C, Java și alte limbaje de programare similare, prefixul hexazecimal este \"0x\", de exemplu 0x5A3.\n în Pascal și Delphi, prefixul hexazecimal este \"$\", de exemplu $5A3.\n în HTML, prefixul hexazecimal este caracterul special \"#\" (hash), de exemplu #5A3.\n în diferite variante de Assembler, numerele hexazecimale sunt notate cu sufixul \"H\": 5A3H.\n\nAplicații \nSistemul hexazecimal a fost folosit la unitatea de calcul în virgulă mobilă a sistemelor de calcul franceze IRIS (Informatique et Réseaux pour l'Industrie et les Services) ale cărui clone au fost fabricate și în România sub numele de Felix C. La aceste calculatoare incrementarea exponentului cu un bit determina deplasarea mantisei cu 4 biți (echivalentul unei cifre hexazecimale), fapt care oferea o lărgire a ordinului de mărime a cifrelor reprezentabile, cu prețul unei pierderi de precizie de ordinul unei cifre zecimale.\n\nNote\n\nBibliografie \n Al. Teodorescu, I. Catona, C. Popescu Sistemul FELIX C-256 - limbajul ASSIRIS, Editura Academiei, București, 1974.\n\nVezi și \n Sistem binar\n\nhexazecimal\nLogică binară" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi un rezumat despre Epigramă." }, { "from": "assistant", "value": "Epigrama (din , prin ) este o specie a poeziei lirice, de proporții reduse, de obicei catren, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații etc. și se termină printr-o poantă ironică, mușcătoare, la adresa unui personaj, a unui fapt etc.\n\nEpigrama este o formă fixă de poezie, cu un conținut satiric, umoristic, aforistic sau poetic, ce ține de ascuțime și de arta ingeniozității, având o structură binară ce-i conferă simetrie și opoziție între argument și contrargument. Printr-un mecanism epigramatic, această structură naște o tensiune numită „epigramatică”, descărcată printr-o „scânteie”, o surpriză ce poartă numele de poantă.\n\nEpigramele constituie o modă a literaturii Epocii Luminilor, prin care autorul satirizează defecte morale, mai puțin fizice, ale individului. În special, se dezaprobă lăcomia, ipocrizia și alcoolismul, prin versuri cu un caracter etic, al căror model este preluat din Antichitate.\n\nÎn literatura universală s-au evidențiat epigramiști ca Simonide (Grecia), Voltaire (Franța), Lessing (Germania), Pușkin (Rusia) ș.a., iar în literatura română George Topîrceanu, George Ranetti, Cincinat Pavelescu, Radu D. Rosetti, Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel), Tudor Arghezi, Alexandru Clenciu și mulți alții.\n\nStructura epigramei\nIndiferent de mărimea sau întinderea ei, epigrama are două părți constitutive distincte:\ntitlul epigramei, care poate fi:\ntitlu funcțional, nelegat organic de strofa epigramică,\ntitlu conceptual, legat organic de strofa epigramică.\nstrofa epigramică propriu-zisă\nLa rândul ei, strofa epigramică, funcțional vorbind, este compusă și ea din două părți:\ntema,\npoanta (condiție esențială a epigramei de azi).\n\nO epigramă este limitată la o strofă în care un anumit aspect al vieții este prezentat pe scurt și apoi pus în legătură cu ceva care stârnește hilaritatea. Aspectul respectiv este caracterizat pregnant și imprimat în memoria cititorului prin poanta conținută de obicei în ultimul vers.\n\nEpigrama - definiție epigramatică\nCincinat Pavelescu arăta că o epigramă bună cuprinde două părți: una care excită așteptarea, ațâță curiozitatea, descriind în culori vii un subiect oarecare, și cealaltă, care, printr-un vers neașteptat, dă soluția acestui fel de problemă, sau, cum o definea Girel Barbu, Epigrama este o floare cu trei petale și un spin. \n\nÎn volumul Definiții epigramatice - dicționar culegere, publicat în 2000 de Ion Bratu, autorul ilustrează acest principiu, definind astfel epigrama:\nE o cobră care mușcă,\nDar și arma ce rănește,\nÎn trei versuri te ochește\nȘi-n al patrulea te-mpușcă.\n\nPe de altă parte, Al. O. Teodoreanu (Păstorel) le atrăgea atenția confraților săi epigramiști că epigrama nu este un gen la îndemâna oricui:\nLe amintesc un mic refren\nDe care-i rog să țină seamă:\nDe-i epigrama un catren,\nNu tot catrenu-i epigramă!\n\nVezi și\nListă de epigramiști români\n\nNote\n\nLegături externe\nCincinat Pavelescu: Ce este o epigramă și cum se face?\nGeo Olteanu despre structura epigramei" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii interesante poți oferi despre Coca-Cola?" }, { "from": "assistant", "value": "Coca-Cola este o băutură răcoritoare, carbogazoasă, produsă de The Coca-Cola Company, cu sediul în Atlanta, Georgia. Este vândută în magazine, restaurante și aparate în peste 200 de țări. Pe continentul american este denumită simplu, Coke (o marcă a The Coca-Cola Company în Statele Unite ale Americii din 27 martie, 1944) sau (în Europa și America) cola sau popular Coca-Cola a fost inventată la sfârșitul secolului al XIX-lea (1886) de John Pemberton, un farmacist din Atlanta. Inițial a fost brevetată ca medicament. Mai târziu, licența a fost cumpărată de omul de afaceri, Asa Griggs Candler. Tacticile de marketing folosite de acesta au condus produsul spre dominarea pieței băuturilor răcoritoare în secolul al XX-lea.\n\nAroma distinctivă de „cola” provine în principal din amestecul de zahăr, ulei de portocală, ulei de lămâie și vanilie, restul ingredientelor având doar contribuții minore. Firma producătoare, Coca-Cola Corporation, este cel mai mare consumator de extract natural de vanilie din lume.\n\nCompania produce concentrat, care este apoi vândut la diverși îmbuteliatori de Coca-Cola licențiați, din întreaga lume. Îmbuteliatorii, care dețin contracte teritoriale exclusive cu societatea, fabrică produsul finit în cutii și sticle, din concentrat în combinație cu apă filtrată și îndulcitori. Îmbuteliatorii apoi vând, distribuie și comercializează Coca Cola în cutii și sticle în magazinele de vânzare cu amănuntul și prin mașinile automate de vânzare. Coca-Cola Company vinde de asemenea concentrat pentru vânzări la dozator, către marile restaurante și distribuitorii de servicii alimentare.\n\nCoca-Cola Company a introdus și prezentat ocazional și alte băuturi de tip cola sub numele brandului Coke. Cea mai comună dintre acestea este Diet Coke. Cu toate acestea, există și altele, inclusiv Diet Coke Caffeine-Free, Cherry Coke, Coca-Cola Zero, Vanilla Coke și edițiile speciale cu lămâie și chiar cu cafea.\n\nÎn toate țările în care este prezentă, compania funcționează în cadrul unui „Sistem Coca-Cola”. Acesta este format, pe de o parte, din The Coca-Cola Company, iar, pe de altă parte, din mai mulți îmbuteliatori care au exclusivitate pe o anumită arie geografică în privința îmbutelierii și distribuției produselor finale.\n\nÎn România, Sistemul este reprezentat de Coca-Cola România (filială a The Coca-Cola Company) și Coca-Cola HBC România, care asigură îmbutelierea, distribuția, vânzarea și marketing-ul operațional pentru produsele Coca-Cola. Coca-Cola HBC România este membră a Grupului Coca-Cola Hellenic, unul dintre cei mai mari îmbuteliatori la nivel global din cadrul Sistemului.\n\nÎn Republica Moldova, Sistemul este reprezentat de Coca-Cola Îmbuteliere Chișinău, care asigură importarea, distribuția și vânzarea pentru produsele Coca-Cola, producerea și îmbutelierea fiind realizate de fabricile din România și Ucraina, după închiderea fabricii din Chișinău în anul 2014.\n\nCoca-Cola a lansat, exclusiv în România, Coca-Cola Specialty. Cu o combinație de arome de fructe și extracte de plante: caise și pin, mure și ienupăr, mere și soc. Cele trei băuturi au ambalaj de colecție, prin readucerea pe piață a sticlei folosite pentru îmbuteliere acum mai bine de un secol, la începutul anilor 1900.\n\nIstorie \n\nPrima rețetă Coca-Cola a fost inventată în Columbus, Georgia, de către John Stith Pemberton, inițial ca un cocawine numit Pemberton's French Wine Coca în 1885. El se poate să fi fost inspirat de succesul formidabil al cocawine-ului creat de europeanul Angelo Mariani, vinul Mariani.\n\nPrimele vânzări au fost la Jacob's Farmacy din Atlanta, Georgia, pe 8 mai 1886. A fost vândută inițial ca un medicament brevetat pentru cinci cenți. Pemberton a susținut că băutura Coca-Cola a vindecat multe boli, inclusiv dependența de morfină, dispepsia, neurastenia, durerile de cap și impotența. Pemberton a publicat prima reclamă pentru băutură pe 29 mai a aceluiași an, în Atlanta Journal. În primele opt luni doar nouă băuturi au fost vândute zilnic.\n\nÎn 1888 au existat pe piață trei versiuni de Coca-Cola vândute separat de trei firme. Astfel, Griggs Candler a preluat compania lui Pemberton în 1887 și a încorporat-o în 1888 în Coca Cola company. În același an, din cauza dependenței de morfină, Pemberton își vinde drepturile a doua oară altor patru afaceriști: J.C. Mayfield, A.O. Murphey, C.O. Mullahy și E.H. Bloodworth. În același timp, fiul alcoolic al lui Pemberton, Charley Pemberton a început să vândă propria versiune a produsului.\n\nCoca-Cola a fost vândută în sticle, pentru prima dată pe 12 martie 1894. Cutiile de Coke au apărut pentru prima dată în 1955. Prima îmbuteliere de Coca-Cola a avut loc în Vicksburg, Mississippi, la Biedenharn Candy Company în 1891. Proprietarul acesteia era Joseph A. Biedenharn. Sticlele originale au fost sticlele Biedenharn, foarte diferite de modelul „hobble-skirt” de mai târziu, care este acum atât de familiar.\n\nÎncepând cu 1989, când a început să fie promovată și în România, campaniile Coca-Cola au fost:\n 1989 - You can't beat the real thing\n 1993 - Întotdeauna Coca-Cola\n 2000 - Savurează\n 2001 - Viața are gust\n 2002 - Make it real\n 2006-2009 - Sete de viață\n 2009-2016 - Deschide și savurează fericirea\n 2016 - Taste the feeling\n\nNote\n\nLegături externe \n\n Coca-Cola - Site web oficial\n Pagina de Internet a brandului Coca-Cola \n Sistemul Coca-Cola \n Coca-Cola HBC Romania\n Rețeta Coca-Cola\n Coca-Cola, de la farmacie la Moș Crăciun , 9 aprilie 2010, Ciprian Plăiașu, Historia\n Farmacia succesului: Coca-Cola, 12 septembrie 2007, Descoperă\n STATISTICILE Coca-Cola. Ce NU știai despre una dintre cele mai vândute băuturi carbogazoase, 13 martie 2013, Mihai Schiau, Gândul\n Când aud de cultură… (III). Coca-Colonizarea, 7 octombrie 2010, Alexandru Ciolan, Ziarul de Duminică\n\nBăuturi răcoritoare\nBucătărie americană\nFondări în 1886" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți să îmi spui despre acest subiect: Tinia?" }, { "from": "assistant", "value": "Tinia, zeul suprem din mitologia etruscă, element prim în triada maximă, împreună cu Uni și Menrva (identificată de romani cu triada Jupiter-Iuno-Minerva).\nTinia este în primul rând zeu al cerului (cerul fiind, în concepția etruscă, divizat în 16 zone, fiecare locuită de câte un zeu); după Pliniu cel Bătrân, în Istoria Naturală, triada făcea parte dintr-o eneadă care avea mai ales menirea lansării fulgerelor, acesta fiind și atributul principal, alături de conducerea universului, a lui Tinia. În ceea ce numiseră romanii disciplina etruscă, un rol principal în magia religioasă îl aveau cărțile fulgurante (atribuite nimfei Vegoe) cuprinzând principiile divinatorii ale interpretării, dar se pare și ale producerii fulgerelor și trăsnetelor. Cicero scrie: Etruscii au observat fulgerele și trăsnetele și au explicat multe fenomene și miracole ale naturii. (Despre divinație)\n\nLegături externe\nEtruscan Deities\n\nMitologia etruscă\nZei ai cerului și vremii\nZei ai fulgerului\nZei ai tunetului\nZei ai timpului și destinului" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce aspecte principale ale [Titlu] poți să-mi împărSoftware?" }, { "from": "assistant", "value": "Prin software (/'sʌf ' tué:r/), soft sau rareori și „logicial” se înțelege un sistem de programe pentru calculatoare incluzând procedurile lor de aplicare, sistem furnizat odată cu calculatorul respectiv sau creat ulterior de către utilizator sau și cumpărat din comerț de-a gata. Prin contrast, cuvântul hardware desemnează partea fizică a calculatorului sau a sistemului informatic respectiv. În general, pentru a funcționa, un sistem informatic are nevoie de ambele componente, în plus și de datele care trebuiesc prelucrate. Uneori și aceste date sunt considerate a face parte din software.\n\nComponenta software poate include toată gama de produse de programare, uzual formată din sistem de operare, drivere și programe de aplicație. În anumite cazuri speciale părți din software se înglobează din construcție în hardware - prin folosirea de circuite integrate preprogramate.\n\nÎn unele domenii, prin software se înțeleg în primul rând datele cu care lucrează aparatele sau calculatoarele, cum ar fi imaginile digitalizate, sunete și piese muzicale, jocurile pentru calculator, filme digitalizate, clipuri video și multe alte date asemănătoare. În caz extrem, până și purtătorii fizici de date sau \"mediile\" sunt considerate a fi \"software\", ca de exemplu discurile optice de tip CD și DVD, casetele video VHS și miniDV, casetele audio ș.a.\n\nUn termen înrudit dar distinct este firmware-ul, numit și microprogram sau microcod.\n\nPirateria de software \nPirateria de software se referă la copierea programelor de calculator fără respectarea drepturilor de autor. În România, pirateria software a scăzut în ultimii ani, de la 74% în 2004, la 68% în 2008. Doar valoarea licențelor ilegale de sisteme de operare Windows din România este de peste 150 milioane dolari (decembrie 2008).\n\nNote\n\nVezi și \n Proiectare de program\n Program (informatică)\n Listă de companii de software\n Software liber\n Jocuri video\n Inginerie software\n Listă de tipuri de software\n Instalare de software\n\nLegături externe \n Cat costa bug -urile. Vezi un top al erorilor software care au dus la pierderi de vieti si miliarde de dolari, 5 august 2012, wall-street.ro" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Cum ai descrie Județ?" }, { "from": "assistant", "value": "Județul este o unitate administrativ-teritorială în România, iar din 1998 până în februarie 2003 și în Republica Moldova (. Județul își trage denumirea de la jude (din cuvântul latinesc judicium) și era specific Țării Românești. Județele sunt creații domnești, juzii fiind numiți de voievozi. Prin înființarea acestora, domnii au urmărit înlăturarea oricărei autonomii politice a cnezatelor. Județele sunt conduse, în prezent, de un prefect, care este reprezentantul guvernului.\n\nȚara Românească \nExistența județelor este atestată documentar în Țara Românească încă din 1385 primul atestat fiind județul Jaleș într-un hrisov al domnitorului Dan I. Inițial, în secolele XV-XVI, acestea erau circumscripții fiscale în care erau trimiși pentru colectarea taxelor dregători de la curtea domnească sau de la cea a marelui ban. Județul, ca referință geografic-administrativă, începe să fie folosit doar spre 1570, devenind uzual abia în secolul al XVII-lea. \n\nFranco Sivori menționează, în memoriile sale, că Țara Românească avea în acea perioadă 16 județe, fiind primul care precizează numărul exact al acestora. Deși nu sunt menționate explicit ele se pot stabili cu probabilitate pentru acest timp. Astfel, lista include în realitate 17 județe: Mehedinți, Jiul de Sus, Jiul de Jos, Gilort, Vâlcea, Argeș, Muscel, Prahova, Săcuieni, Pădureți, Buzău, Râmnic, Brăila, Ialomița, Ilfov, Vlașca, Teleorman. Pe lângă acestea, mai apar județele Olt și Romanați atestate documentar din secolele XV-XVI. Lista este extinsă până la 23 de județe dintre care doar 16-17 sunt menționate în mod constant.\n\nÎn baza atestărilor documentare ale termenului județ din documentele muntenești până la domnia lui Petru Cercel, acestea sunt: Jaleș, Vâlcea, Motru, Elhov, Prahova, Brăila, Romanați, Mehedinți, Jiul de Sus/Gorj, Pădureților, Vlașca, Olt, Gilort, Teleorman, Buzău, Jiul de Jos/Dolj, Râmnicu Sărat, Saac și Ialomița. Dintre aceste 19 județe, Jaleș, Motru și Gilort nu mai apar în documente după 1502 și se poate presupune că cele rămase sunt județele la care a făcut referire Franco Sivori. \n\nLa sfârșitul secolului al XVI-lea, puterea domnească exercită un control mai strict asupra întregului teritoriu al Țării Românești. Județele nu mai au rol de circumscripție financiară, ci devin unități administrativ-teritoriale. Astfel, după întemeierea județelor Argeș și Dâmbovița și desființarea județului Brăila de definitivează organizarea administrativă a Țării Românești în 17 județe.\n\nMoldova \nÎn Moldova, unitățile administrative erau ținuturile.\n\nTransilvania și Banat \nÎn Transilvania și Banat, diviziunea teritorială tradițională a fost megieșul.\n\nRomânia \nDupă unirea din 1918, împărțirea pe județe a fost extinsă la întreg teritoriul Regatului Român. Într-o primă fază, o comisie condusă de geograful Simion Mehedinți a propus o organizare administrativă bazată pe 48 de județe mari cu o populație de aproximativ 300.000-400.000 locuitori, grupate în 9 regiuni. În urma protestelor venite din partea autorităților locale față de acest proiect, au fost constituite, în final, 71 de județe, de mărimi variabile. Astfel, județul Suceava (1.309 km²) avea în perioada interbelică o întindere de 6,6 ori mai mică decât județul Tulcea (8.628 km²), iar județul Făgăraș (86.461 locuitori, în 1930) o populație de aproape 6 ori mai mică decât județul Timiș-Torontal (500.416 locuitori, în 1930).\n\nDupă instaurarea regimului comunist în România, legea reformei administrative adoptate pe 6 septembrie 1950 după model sovietic a desființat județul, ca unitate administrativ-teritorială. La următoarea reformă administrativă majoră, care a avut loc în anul 1968 (17 februarie), autoritățile comuniste au revenit la împărțirea pe județe, întinderea acestora fiind însă diferită față de cea din perioada interbelică. Această lege a suferit unele modificări pe: 19 decembrie 1968, 1 august 1979 și 23 ianuarie 1981. Cu acea ocazie, unele județe istorice nu au fost reactivate, cum ar fi județele: Făgăraș, Turda, Someș, Târnava Mică, Târnava Mare, Trei Scaune, Fălciu, Tutova, Roman, Putna, Muscel, Romanați etc.\n\nTeritoriul României este împărțit, în prezent, în 41 de județe, plus municipiul București.\n\nJudețele sunt (în ordine alfabetică):\n\nVezi și \n Județele României\n Județele interbelice ale Regatului României\n\nRepublica Moldova \n\nÎn 1998, Republica Moldova a fost împărțită în 9 județe, un municipiu și două unități teritoriale:\n\n Bălți\n Cahul\n Chișinău (municipalitate)\n Județul Chișinău\n Edineț\n Găgăuzia (unitate teritorială autonomă)\n Lăpușna\n Orhei\n Soroca\n Stânga Nistrului (unitate teritorială)\n Tighina\n Ungheni\n\nÎncepând cu anul 2003, Republica Moldova a revenit la sistemul sovietic de împărțire administrativă în raioane (a se vedea articolul: Raioanele Republicii Moldova).\n\nNote\n\nNote\n\nLegături externe \n Propunerile Comisiei centrale de partid și de stat cu privire la organizarea județelor și municipiilor, 14 ianuarie 1968, la Wikisursă" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile principale despre Japonia?" }, { "from": "assistant", "value": "Japonia (în , , sens literal: „originea soarelui”) este o țară insulară din Asia de Est, situată pe un lanț de insule aflate între Oceanul Pacific și Marea Japoniei, la est de Peninsula Coreeană. Denumirea oficială este 日本国 Nipponkoku, textual „Țara de la originea soarelui.” Este cunoscută în românește și sub numele de Țara Soarelui Răsare. Potrivit legendei, Japonia a fost creată de către zei care au înfipt o sabie în ocean, la scoaterea ei formându-se patru picături ce au devenit insulele principale, precum și o multitudine de insule mici (peste 6000).\n\nJaponia este un stat membru al ONU, OCDE, G7 și G20, și este considerată o mare putere. Japonia este a treia cea mai mare economie a lumii (conform PIB-ului nominal) și al cincilea cel mai mare exportator și importator. Țara beneficiază de o forță de muncă înalt calificată și este printre cele mai educate țări din lume, unde marea parte a cetățenilor săi dețin studii superioare. Deși Japonia a renunțat oficial la dreptul său de a declara război împotriva altor țări, aceasta menține o forță militară modernă, având al optulea cel mai mare buget militar din lume, ce este folosit pentru auto-apărare și pentru misiuni de menținere a păcii. Japonia este o țară dezvoltată, ce are un nivel foarte ridicat de dezvoltare umană, speranță de viață ridicată, infrastructură avansată și un nivel scăzut de corupție. Japonia este cunoscută la nivel mondial pentru contribuțiile sale în știință și tehnologie.\n\nIstorie \n\n \n\nConform legendelor și documentelor japoneze, Țara Soarelui Răsare are o istorie de aproximativ două milenii și jumătate. Pe teritoriul actual al Japoniei au trăit oameni încă din paleolitic și neolitic. Există un consens aproape unanim că poporul ainu, de origine necunoscută (studii genetice recente sugerează legături cu populațiile tungusice, altaice și uralice din Siberia), a locuit din cele mai vechi timpuri în insulele arhipelagului nipon, iar japonezii sunt rezultatul amestecului dintre aceștia și diferite populații malaeziene, provenite din insulele Pacificului, din Sud, cât și a unor rase mongoloide venite de pe continentul asiatic, din Coreea, China sau Mongolia.\n\nÎn secolul al V-lea î.e.n. s-au constituit mici unități statale în insula Kyushu și în regiunea Kinki (Kyoto-Osaka). Pe la mijlocul sec al VI-lea e.n. începe să se exercite influența chineză asupra Japoniei, atât în organizarea statului și a societății, cât și în domeniul artelor și modului de viață. Specialiștii japonezi susțin că istoria culturală propriu-zisă a Japoniei a început odată cu preluarea valorilor spirituale din China - filozofia budistă, diverse arte și motive artistice, pe care japonezii le-au adaptat, impregnându-le cu spiritul local și dându-le strălucire de-a lungul secolelor.\n\nIstoria modernă a Japoniei începe cu epoca Meiji (1867-1921), când are loc restaurarea puterii imperiale. Edo primește numele de Tokyo și devine capitala statului. Are loc o puternică dezvoltare a economiei, o perioadă de modernizare, depășind rapid structurile feudale. Devine un stat capitalist dezvoltat, care, pe plan extern, promovează o politică expansionistă, ce marchează trecerea la imperialism. Restaurarea Meiji nu a fost o revoluție socială, ci a fost o revoluție de sus Ca urmare, Japonia nu a devenit o democrație ci era condusă de o elită politică. Împăratul nu mai era doar un simbol al statului ci lua parte activă la luarea hotărârilor cu ajutorul unui consiliu imperial, așa-numitul Genrōin. În 1902, Japonia semnează un tratat de alianță cu Marea Britanie, fapt care îi va fi de folos în iminentul Război Ruso-Japonez.\n\nCâștigând războaiele cu China (1894-1895, obține insulele Formosa și Penghu) și cu Rusia țaristă (1904-1905, obține partea de sud a insulei Sahalin) Japonia devine încetul cu încetul o mare putere care nu mai putea fi ignorată de puterile occidentale. După instituirea protectoratului asupra Coreei (1905), Japonia o anexează în 1910.\n\nÎn Primul Război Mondial (1914-1918) Japonia participă alături de puterile Antantei, ocupând împreună cu Regatul Unit și Australia coloniile germane din Asia de Est și Oceanul Pacific\n(Qingdao, Nauru, Papua Noua Guinee, etc). Economia continuă să se dezvolte în ritm accelerat, concomitent cu pregătirile pentru război. În 1931 Japonia ocupă Manciuria, iar în 1937 declanșează războiul pentru cucerirea Chinei. Însă aventura militaristă a Japoniei, care a suferit pentru prima dată în lume efectele dezastruoase ale exploziilor nucleare de la Hiroshima și Nagasaki, a avut ca deznodământ capitularea necondiționată la 2 septembrie 1945.\n\nEnergiile concentrate spre refacerea întregii țări și dezvoltarea susținută a economiei au permis Japoniei să devină o putere economică de o importanță recunoscută, cu o intensă viață culturală.\n\nGeografie \n\nJaponia este localizată în Asia de Est, în nordul Oceanului Pacific, fiind formată din 4 insule importante, ce reprezintă un procent de aproximativ 95% din teritoriul Japoniei: Honshu \n(227414 km2), Hokkaido (78411 km2), Kyushu (42600 km2) și Shikoku (17800 km2), plus numeroase insule mici.\n\nInsulele nipone sunt formate la îmbinarea plăcilor tectonice: placa Pacificului și placa Filipinelor se scufundă sub placa Euroasiatică din vest. Japonia este situată deasupra zonei de scufundare, pe placa Eurasiatică. La îmbinarea plăcilor tectonice crusta pământului este instabilă, ceea ce explică numărul mare de vulcani din Japonia (50 activi și circa 200 inactivi) precum și numărul mare de cutremure (circa 1500 pe an). Cu toate acestea, se susține că aceste lucruri contribuie la frumusețea peisajului din Japonia. Izvoarele termale sunt larg răspândite, atât în zonele de munte, cât și în apropierea zonelor de țărm. Totuși, lava și cenușa rezultate în urma erupțiilor vulcanilor au avut, de-a lungul timpului, efecte dezastruoase asupra populațiilor care trăiesc în zona apropiată vulcanilor activi.\n\nÎn cea mai mare parte arhipelagul are un relief muntos și colinar (peste 80%), de vârstă relativ recentă, în cadrul căruia se deosebesc regiuni formate în urma cutărilor terțiare și terțiar-cuaternare. 25 de vârfuri depășesc 3000 m, altitudinea maximă este Fuji Yama/Fuji-san 3776 m.\n\nFloră \n\nFlora din Hokkaido este caracterizată de păduri de conifere specifice zonei montane (brad, molid și larice), la altitudini mari, și de păduri de arbori nordici cu lemn de esență tare combinați, la altitudini mai joase. În Honshu, întâlnim o floră de tip temperat formată din: chiparos, pin umbrelă (coconar), brad hemlock (tsuga), tisă și pin alb. În zonele depresionare întâlnim stejarul și arborele de camfor și arbori de bambus. Insulele Shikoku și Kyushu sunt vestite pentru vegetația lor perenă. Trestia de zahăr și citricele se găsesc în zonele depresionare restrânse, arborii cu frunza lată la altitudini mai mari.\n\nVegetația se încadrează în subregiunea floristică chino-japoneză. Caracteristic pentru această zonă sunt pădurile temperate umede și cele umede subtropicale. Cele temperate sunt reprezentate prin păduri de conifere, de foioase etc, iar cele subtropicale prin magnolii, bambuși, liane, etc. Aproximativ 66% din suprafața Japoniei este acoperită de păduri.\n\nFaună \n\nÎn Japonia sunt identificate în jur de 140 de specii de animale. Singura specie de primată este macacul japonez ce poate fi întâlnit și în nord. Există 32 de specii de carnivore, printre care: ursul brun, hermina, nurca, ratonul, vulpea, lupul, morsa și foca. În ape se găsesc crabi și creveți. Mari grupuri de pești migratori sunt direcționate spre Japonia de către Curentul Japoniei și Curentul Kuril. Speciile de insecte sunt variate și în număr mare. Aici trăiesc peste 250 de specii de păsări și 8 specii de reptile.\n\nFauna aparține subregiunilor euro-siberiană și chino-manciuriană (ursul japonez, maimuța japoneză, cocoșul japonez). Diversitatea și unicitatea peisajului arhipelagului japonez a determinat considerarea a numeroase regiuni drept parcuri naționale.\n\nClimă \n\nJaponia este situată la limita nord-estică a zonei climatice aflate sub influența musonului asiatic, care aduce o cantitate mare de precipitații pe teritoriul țării. Vremea are o dublă influență: una a sistemului climatic siberian și a doua, a tipului climatic din zona sudică a Pacificului. Clima este influențată de prezența Curentului Japoniei (Kuroshio), un curent cald iar nordul este dominat de Curentul Kuril (Oyashio), un curent rece, care acționează în estul insulei Hokkaido și la nord de Honshu. Zona intersecției celor doi curenți este una propice pescuitului. Curentul Tsushima, un braț al Curentului Japoniei, transportă apă caldă către nord, până în Marea Japoniei. Umiditatea este destul de ridicată tot timpul anului, cu precipitații ce variază, în medie, de la 1000 la peste 2500 mm. Temperatura medie variază de la 17°C, în porțiunile sudice, la 9°C, în extremitatea nordică. Hokkaido se confruntă cu ierni vitrege și îndelungate, în timp ce restul țării se bucură de vreme mai blândă în regiunile sudice, care au un climat subtropical. Zona Ryukyu este încălzită de prezența Curentului Japoniei și are un climat tropical. Shikoku și Kyushu au un climat subtropical. Sezonul taifunurilor începe din mai până în octombrie și de obicei, în fiecare an, câteva taifunuri, caracterizate de vânturi puternice și ploi abundente lovesc insulele.\n\nClima variază mult, de la temperată-rece în nord, cu ierni aspre, la subtropicală în sud.\n\nCalamități naturale \n(taifunuri, vulcani, tsunami, cutremure)\n\nLa 11 martie 2011 în Pacific, nu departe de orașul Sendai de pe coasta de est a Japoniei, a avut loc cutremurul din Tōhoku (2011), un cutremur de magnitudinea 8,9, cel mai mare cutremur măsurat vreodată în Japonia. Seismul a fost urmat de un tsunami distrugător.\n\nDemografie \n\nJaponia are o populație de aproximativ 127 milioane de locuitori. Principalele grupuri etnice sunt: japonezi 99%, alții (coreeni, chinezi, brazilieni, filipinezi,etc) 1%. Rata fertilității în Japonia este de 1,4 copii născuți/femeie. Rata natalității este de 9,37% iar rata mortalității este 9,17%. Îmbătrânirea populației este o problemă pe termen lung. În Japonia se află cea mai mare zonă urbană din lume. Conform statisticilor publicate de ONU, aglomerarea metropolitană din jurul capitalei nipone se află pe primul loc în lume ca număr de locuitori, începând din anii 1950, și se preconizează că va ocupa acest loc și în deceniile următoare. În anul 2005 zona metropolitană Tokyo avea aproximativ 35 de milioane de locuitori, depășind zonele Ciudad de México și New York, amândouă cu aproximativ 19 milioane de locuitori.\n\nÎn prezent (mai 2010) în Japonia există circa 1,7 milioane de imigranți.\n\nReligie \n\nPrincipalele religii din Japonia sunt budismul și șintoismul. Totuși, majoritatea japonezilor nu sunt adepții unei singure religii, ci încorporează în viața lor de zi cu zi caracteristici din ambele religii, într-un proces numit sincretism. Învățăturile budiste și șintoiste sunt adânc încorporate în viața zilnică din Japonia. În general, este dificil pentru cei necunoscători să separe religia „adevărată” japoneză de superstițiile și ritualurile de zi cu zi, iar majoritatea japonezilor nu își pun problema să le separe.\n\nCreștinismul din Japonia are o tradiție din secolul al XVII-lea, cu perioade de persecuție și interdicție.\n\nUnele studii au sugerat faptul că doar 30% din populația Japoniei se consideră ca aparținând unei religii.\nPotrivit unui studiu din 2000 condus de ziarul Yomiuri Shimbun, 76,6% din japonezii chestionați au declarat că nu cred într-o anumită religie. Un studiu de Yomiuri Shimbun, din 2005 a arătat că 72% din japonezi nu au nicio afiliere religioasă, 25% cred în religie și doar 20% au spus că practică o religie.\nPotrivit lui Steve Heine (2011), mai puțin de 15% dintre japonezi cred în Dumnezeu.\n\nÎntr-un alt studiu, studenții din Universității Tokio au fost rugați să-și numească religiile. Răspunsurile au fost după cum urmează: budiști 50; creștini 60; atei 1.500, agnostici 3.000.\n\nEducație \n\nSistemul educației obligatorii a fost introdus în Japonia în anul 1872, ca rezultat al restaurării Meiji. Din 1947, educația obligatorie constă în școala primară și gimnaziu, care durează 9 ani, (de la vârsta de 6 la 15 ani). Aproape toți copiii își continuă educația la un liceu, care durează trei ani, iar 96% din absolvenții de liceu merg mai departe la universitate, studii post liceale, școli de meserii sau alte instituții de învățământ superior.\n\nLimbă \n\nLimba japoneză face parte din familia limbilor aglutinante și reflectă structura ierahică a societății japoneze, cu forme verbale și cuvinte specializate în vocabule care indică statutul social al vorbitorului sau ascultătorului. Lingviștii nu au căzut de acord dacă japoneza e o limbă altaică, o rudă a limbii coreene sau o limbă izolată.\n\nJaponeza încorporează multe elemente străine. Sistemul japonez de scriere folosește caracterele chinezești kanji și două seturi de silabare, pornind de la forme simplificate ale unor caractere chinezești. Deși unele cuvinte sunt native, altele au fost împrumutate sau derivate din chineză. În perioada modernă, limba japoneză a împrumutat masiv cuvinte din mai multe limbi europene, din limba engleză, în special .\n\nAglomerări urbane\n\nSocietate \n\nÎn prezent (2007), în Japonia sunt 75 de închisori .\n\nGuvern și politică \n\nÎn studiile academice, Japonia este, în general, considerată o monarhie constituțională, bazată în mare parte pe sistemul britanic și având puternice influențe ale unor țări din Europa continentală legea civilă, cum ar fi Germania și Franța. De exemplu, guvernul japonez a stabilit Codul Civil, Minpo, făcând referință la Codul Civil francez din 1896. Împreună cu modificările din al Doilea Razboi Mondial, codul rămâne valabil chiar și în ziua de azi în Japonia.\n\nParlament \n\nConstituția Japoniei specifică faptul că \"cel mai înalt organism de putere în stat\" este parlamentul bicameral, Dieta Japoniei. Dieta constă din Camera Reprezentanților (Camera inferioară sau Shūgi-in) cu 480 de locuri, aleasă prin vot popular, la fiecare patru ani sau la dizolvare, și o Cameră a Consilierilor (Camera superioară sau Sangi-in) de 242 de locuri, ai cărei membri aleși popular au mandate de șase ani. Există vot universal pentru adulți (peste 20 de ani), cu vot secret pentru toate oficiile elective.\n\nCabinetul este compus dintr-un Prim Ministru și miniștri de stat, și răspunde direct Dietei. Primul Ministru trebuie să fie membru al Dietei și este desemnat de colegii săi. Primul Ministru are puterea de a numi sau demite miniștri, majoritatea acestora fiind, obligatoriu, membri ai Dietei, toți membrii cabinetului trebuind să fie civili. Partidul Liberal Democrat (PLD) a fost la putere între 1955- 2009, cu excepția unui guvern de coaliție, format de partidele de opoziție în 1993; Din septembrie 2009 Partidul Democrat din Japonia, de orientare liberal-socială este la guvern, în coaliție cu „Partidul Social-Democrat” și cu „Noul Partid al Poporului”.\n\nFamilia Imperială \n\nCasa Imperială a Japoniei este condusă de Împăratul Japoniei. Constituția Japoniei definește împăratul ca \"simbol al statului și al unității poporului\". El execută datorii ceremoniale și nu are putere reală, nici măcar în situații de urgență. Suveranitatea este pusă în mâinile poporului japonez prin constituție. Deși statutul său oficial este disputat, la ocazii diplomatice, împăratul tinde să se comporte (doar dacă are susținere publică) ca și cum ar fi șef de stat. În 2006, Japonia este singura țară din lume condusă de un împărat. Floarea familiei imperiale japoneze este crizantema. Între anii 794-1868, Kyoto a fost capitala imperială a Japoniei. În mod oficial, împăratul Hirohito și-a renegat genealogia divină în 1946, la sfârșitul războiului dar în multe rituri el, împăratul îndeplinește încă o funcție sacerdotală. Actualul împărat este Naruhito.\n\nRelațiile externe \nJaponia este stat membru ONU și un membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU. De asemenea, și-a câștigat și statutul de membru permanent al grupului G-7 (Grupul celor Șapte Națiuni).\n\nOrganizare administrativ-teritorială \n\nJaponia este o țară insulară, fiind alcătuită din aproximativ 3000 de insule, dintre care cele mai mari (de la nord la sud) sunt: Hokkaido, Honshu, Shikoku și Kyushu. Japonia are un relief muntos, aproximativ 80% din suprafață este ocupată de munți cu vârfuri înalte, uneori depășind 3000 metri, fiind înconjurați de văi adânci, care formau în trecut bariere împotriva cotropitorilor.\n\nAdministrativ, Japonia se împarte în următoarele 47 de prefecturi, care împreună formează așa numitul sistem :\n\nPrefecturile sunt, mai departe, împărțite în , și . Unele prefecturi, cum ar fi Hokkaido, sunt divizate în . Municipiile mai mari sunt împărțite în , și tot în sectoare (23 la număr) este divizată porțiunea de est a zonei metropolitane Tokyo. În zonele rurale mai există o diviziune administrativă, .\n\nArmată \n\nJaponia este angajată în câteva dispute teritoriale cu vecinii săi: cu Rusia asupra Insulelor Kurile, cu Coreea de Sud asupra Stâncii Liancourt, cu China și Taiwan asupra Insulelor Senkaku, și cu China asupra ZEE din jurul Okinotorishima.\n\nAșa cum Articolul 9 al Constituției Japoniei interzice țării să aibă o armată propriu-zisă și să participe la războaie internaționale, Japonia are ”doar” o structură numită Forțele de auto-apărare ale Japoniei. Acestea sunt conduse de Ministerul Apărării și sunt formate din forțele terestre, forțele maritime și forțele aeriene.\n\nPentru anul 2013 în Forțele de auto-apărare ale Japoniei slujeau 247.450 de persoane, dintre care 151.350 în forțele terestre, 45.500 în forțele maritime și 47.100 în forțele aeriene.\n\nForțele de auto-apărare ale Japoniei se suplinesc în mod benevol.\n\nJaponia are unul din cele mai mari bugete alocate pentru segmentul militar dintre toate țările lumii.\n\nJaponia este cea mai bine clasată țară asiatică după Indicele Global al Păcii.\n\nEconomie \n\nCooperarea dintre guvern și industrie, o etică profesională solidă, înalta tehnologie și un segment de apărare redus(1% din PIB) au ajutat Japonia să avanseze cu mare rapiditate la rangul de a doua țară din lume sub aspect tehnologic(după SUA) și a treia la nivelul parității de cumpărare(după SUA și China). O caracteristică notabilă a economiei este modul în care producătorii, furnizorii și distribuitorii lucrează împreună, în grupuri numite \"keiretsu\". O a doua caracteristică importantă este garantarea angajării pe viață pentru o mare parte din populația activă de la orașe. În prezent, aceste caracterisitici sunt în declin. Japonia este puternic dependentă de importul de materiale de construcții și carburanți. Micul sector agricol este masiv subvenționat și protejat, cu producții agricole printre cele mai mari din lume(valoare la hectar). De obicei cu rezerve suficiente de orez. Japonia trebuie să-și importe 60% din alimente, sub aspect caloric. Japonia menține una dintre cele mai mari flote de pescuit oceanic, realizând 15% din pescuitul de pe glob. Timp de trei decenii, Japonia a avut o creștere economică rapidă: 10% în anii 1960, 5% în anii 1970 și 4% în anii 1980. Datoria publică este de 17% din PIB.\n\nSectoare economice: -agricultură: 1.6%; -industrie: 25.3%; -servicii: 73.1%.\n\nSectoare agricole și zootehnice: orez, sfeclă de zahăr, legume, fructe, carne de porc și pasăre, lactate, ouă, pește.\n\nIndustrie: motoare, construcții de mașini, echipamente electronice, oțel și neferoase, nave. chimicale, textile, procesare alimentară.\n\nProduse exportate: echipament de transport, motoare de vehicule, nave, chimicale, textile, procesare alimentară, echipamente electronice.\n\nAgricultură \nAgricultura asigură ¾ din necesitățile populației în produse alimentare. Japonia trebuie să-și importe 60% din alimente, sub aspect caloric.\nAgricultura japoneză dispune de puține terenuri arabile, care însă sunt lucrate cu multă grijă. Ramura principală este cultura plantelor.\nPrincipala cultură este orezul, care se cultivă în micile câmpii litorale, irigate, precum și pe pantele munților. Datorită selecției, chimizării și muncii insistente a țăranului japonez, se obțin recolte bogate de orez la hectar. Dintre celelalte culturi, mai importante sunt: bumbacul, citricele, trestia de zahăr, tutunul, ceaiul, grâul, cartoful, sfecla de zahăr, soia și diverse legume. Este foarte răspândit dudul (numit și agud), ale cărui frunze sunt folosite la creșterea viermilor de mătase, deoarece aceștia se hrănesc numai cu astfel de frunze și nimic altceva. Japonia, alături de China, este principalul producător de mătase naturală.\n\nÎn ultimii ani se înregistrează o creștere substanțială a suprafețelor plantate cu pomi fructiferi, caracteristici pentru zona temperată, și citruși.\n\nÎn sectorul zootehnic preponderent se cresc bovine și porcine. O îndeletnicire a japonezilor este pescuitul organizat în baza uneia dintre cele mai dezvoltate flote de pescuit din lume, cu un număr impresionant de porturi specializate (peste 600). Japonia ocupă locul 3 în producția mondială de pește după China și Peru.\n\n Agricultura: cultura plantelor: orez, trestie, ceai, legume, pomi fructiferi \n \n Sericicultura: creșterea viermilor de mătase\n\nIndustrie \n\n Industria construcții de mașini: autoturisme, nave maritime\n \n Industria siderurgică\n \n Industrie chimică: ciment, textilă \n \n Pescuitul\n \n Transporturile: foarte dezvoltate, rutiere, legătura dintre cele 4 insule se realizează prin tunele submarine (cel mai mare tunel are 54 km lungime), cele mai dezvoltate companii aeriene din Asia.\n\nJaponia are o industrie complexă și cu un înalt nivel tehnologic(deține 60% din roboții industriali din lume), ce antrenează peste o pătrime din populația activă și contribuie doar cu ceva mai puțin la PIB. Ocupă locuri fruntașe pe glob în metalurgia feroasă(fontă, oțel) și neferoasă(mai ales aluminiu și plumb), electronică, constr. navale(circa o treime din tonajul lăsat la apă), autovehicule(cel mai mare producător de autoturisme, fiind depășită doar de SUA), prelucrarea lemnului, petrochimie, celuloză și hârtie, textile, etc. Marile concentrări industriale sunt Keihin, Hanshin, Chukyo, Kitakyushu, dar ind. este bine reprezentată în mai toate centrele urbane. Cele mai importante companii sunt: Sony, Toshiba, Fujitsu, Nikon, Panasonic și Canon la producția de electronice; Toyota, Honda, Nissan și Mitsubishi la producția de automobile; Hitachi în industria IT.\n\nTransport și infrastructură \nTransporturile reprezintă un domeniu important al activității economico-sociale pentru că prin intermediul lor se efectuează deplasarea în spațiu a bunurilor și oamenilor în scopul satisfacerii necesităților materiale și spirituale ale societății omenești. Dezvoltarea, diversificarea și modernizarea transporturilor au fost determinate de extinderea și intensificarea producției și a circulației mărfurilor, de adâncirea diviziunii internaționale a muncii. Având în vedere necesitatea realizării legăturilor dintre producție și consum, transporturile sunt acelea care deplasează bunurile obținute în celelalte ramuri ale producției materiale din locul în care au fost produse la cel în care urmează a fi consumate în cadrul pieței interne și internaționale.\n\nActivitatea de transport poate fi definită ca acțiunile prin care se organizează și se realizează deplasarea călătorilor și mărfurilor în spațiu și timp.\n\nEvoluția transporturilor a fost impusă de dezvoltarea mereu ascendentă a factorilor de producție. Multe din cuceririle științei și tehnicii, mai mult sau mai puțin spectaculoase la vremea respectivă, au fost puse în slujba dezvoltării și modernizării bazei tehnico-materiale a transporturilor care, la rândul ei, a fost capabilă să asigure oamenilor o gamă variată de servicii într-un timp din ce în ce mai redus. Sporirea necontenită a volumului producției materiale, necesitatea schimbului de mărfuri, nevoia de deplasare la distanțe mari a bunurilor și oamenilor au constituit factori promotori ai dezvoltării ascendente a transporturilor, ai adâncirii viziunii muncii și în cadrul acestei activități.\n\nJaponia are o rețea eficientă de transport public, mai ales în zonele metropolitane și între marile orașe. Transportul public din Japonia se caracterizează prin punctualitate, prin servicii de calitate, precum și prin faptul că este utilizat de un număr foarte mare de oameni.\n\nTransportul feroviar\n\nCele mai mari patru insule ale Japoniei, Honshu, Hokkaido, Kyushu și Shikoku sunt acoperite de o vastă rețea de căi ferate. Trenurile sunt o modalitate foarte convenabilă pentru vizitatori de a călători în jurul Japoniei. Circa 70 la suta din rețeaua de căi ferate japoneze este deținută și operată de către Căile Ferate Japoneze (JR), în timp ce restul de 30 la sută aparține zecilor de companii private de cale ferată fondate fie de guverne regionale, fie de societăți private în colaborare cu guvernele regionale, în special în jurul zonelor metropolitane. În Japonia, căile ferate reprezintă principalul mijloc de transport folosit de călători, în special pentru transportul în masă și pentru transportul de mare viteză între marile orașe, precum și pentru transportul care face legătura între zonele metropolitane.\n\nTrenurile japoneze sunt renumite pentru că ajung întotdeauna în timpul prevăzut. Cinci stații (Shinjuku, Ikebukuro, Shibuya, Umeda și Yokohama) au fiecare în medie 2 milioane de călători pe zi, Japonia fiind țara cu cel mai mare grad de folosire a căilor ferate pe cap de locuitor din lume. Lungimea totală a rețelei de căi ferate este de 23.670,7 km din care 2.893,1 km de rețea în totalitate electrificată cu ecartament normal de 1 435 mm 89,8 km cu ecartament îngust de 1 372 mm. Restul de of 20.656,8 km cu ecartament de 1 067 mm și 40 km cu ecartament de 762 mm sunt de asemenea electrificate.\n\nMajoritatea locuitorilor Japoniei călătoreau pe jos până în ultima parte a secolului XIX. Prima cale ferată a fost construită între Tokyo și Yokohama în 1872. În momentul de față, Japonia are una dintre cele mai dezvoltate rețele de transport din lume.\n\nTurism \nDupă numărul de vizitatori străini, Japonia este a 16-a țară destinație din lume și a 5-a din Asia. În 2015 peste 19 milioane de turiști străini au vizitat Japonia, devenind primul an când numărul de turiști străini care vizitează Japonia a depășit numărul de turiști japonezi care vizitează țări străine. Principalele țări surse de turiști străini sunt China, Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong și SUA.\n\nJaponia este cea mai populară destinație pentru călătorii externe pentru coreenii de sud și taiwanezi. În ultimii ani, Japonia a devenit destinație turistică de iarnă pentru mulți vizitatori din țările învecinate și australieni, care merg de exemplu la schiat la Niseko în Hokkaidō. Cele mai vizitate orașe sunt Tokyo și Yokohama.\n\nCultură \n\nCultura japoneză a evoluat foarte mult de-a lungul secolelor de la forma ei originară, cultura Jomon la un hibrid contemporan, care combină influențe din țări din Asia, Europa și America.\n\nInițial, China și Coreea au avut o influență puternică asupra dezvoltării culturii Yayoi începând cu anul 300 Î.H. și culminând cu introducerea culturilor de orez, ceremonialului funerar, a olăritului, picturii, scrisului, poeziei, etichetei de curte, a limbii chineze scrise și a budismului Mahayana până în secolul VII A.D.\n\nÎn lunga ei eră medievală, Japonia și-a dezvoltat o cultură unică, printr-o diversificare treptată a tuturor artelor (ikebana, origami, ukiyo-e), meșteșuguri (păpuși, articole lăcuite, oale), dans tradițional, teatrul (kabuki, Noh, bunraku, rakugo), tradiții diverse (onsen, sentō, ceremonia ceaiului, arhitectură, grădini, săbii Katana), și bucătărie.\n\nvezi și articolul Festivaluri tradiționale japoneze\nvezi și articolul Literatura japoneză\n\nPatrimoniu mondial \n\nÎntre 1993-2013 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 17 obiective culturale sau naturale din Japonia.\n\nGastronomie \n\nIngredientele principale ale bucătăriei japoneze tradiționale sunt: peștele și alte produse marine, zarzavaturile și orezul. Peștele este deseori servit crud, ceea ce necesită ca el să fie foarte proaspăt și să fie tăiat cu un cuțit bine ascuțit. Abundența produselor marine în apele care înconjoară Japonia și religia budistă (care este împotriva uciderii animalelor) au făcut ca japonezii să folosească carne, produse lactate, grăsimi animale etc. în mod mai redus.\n\nCondimentele principale sunt produse din soia (sosul soia și miso - pastă de fasole soia - sau orez (sake, oțet din orez, mirin- un sake dulce). Pentru a menține gustul original al ingredientelor, bucătăria japoneză nu prea folosește condimente iuți, ci mai mult plante aromatice sau wasabi (hrean japonez), yuzu, ghimbir, myōga (tot un fel de ghimbir), kinome (lujeri ai plantei sanshō (Zanthoxylum piperitum) sau semințe uscate și măcinate ale aceleiași plante sanshō.\n\nExistă trei feluri de mâncăruri japoneze tradiționale (meniu complet) care se servesc tot anul (deci nu de sărbători): honzen ryōri (servită la banchete oficiale), chakaiseki ryōri (servite uneori înaintea ceremoniei ceaiului), și kaiseki ryōri (servite la petreceri sau la restaurantele ryōtei- restaurante care servesc numai mâncăruri japoneze). Alte tipuri de mâncăruri sunt osechi ryōri (servite de Anul Nou) sau shōjin ryōri (mâncăruri budiste vegetariene)\n\nMuzică \n\nOdată cu mijlocul secolului al XIX-lea au început să prevaleze influențele vestice, cea americană devenind dominantă după cel de-al Doilea Război Mondial (1945). Aceste influențe sunt vizibile în cultura populară japoneză contemporană, care combină influențele asiatice, europene și, începând cu 1950, americane. Deopotrivă, în țară sau în străinătate, japonezii au cucerit recunoașterea internațională în domeniul modei, cinematografiei, literaturii, al programelor de televiziune, al jocurilor video sau pe computer, dar și al muzicii. Muzica japoneză este de două feluri: muzica tradițională și modernă. Muzica japoneză modernă este constituită din două genuri muzicale: J-pop(engleză : Japanese Pop) și J-rock(engleză : Japanese Rock).\n\nPrincipalele posturi de televiziune din Japonia sunt NHK, ANN, FNN și TXN, prima dintre ele este televiziunea națională japoneză. Aceste posturi de televiziune au regizat filme și seriale care se bucură de succes chiar și pe plan internațional. Postul de televiziune NHK, produce filme și seriale istorice, care poartă denumirea de \"Taiga drama\". Postul de televiziune Animax este dedicat copiilor și tineretului.\n\nSport \n\nÎncă din perioada preistorică, la ceremonii șintoiste, au avut loc meciuri de sumo, ca întreceri de forță, iar începând cu secolul al VIII-lea, erau ținute ca parte a ceremoniilor de la palatul imperial japonez. De la începutul erei Edo, sumō este un sport profesionist. În perioada Heian (794-1185), pe lângă sumō, curtenii imperiali se delectau cu vizionatul vânătorii de șoimi și kemari.\n\nOriginile artelor marțiale moderne pot fi găsite în tehnici de luptă dezvoltate în perioada Muromachi (1333-1568), anume kenjutsu (actualmente, kendō), jūjutsu (actualmente, judō), kyūjutsu (actualmente, kyūdō).\n\nDupă Restaurația Meiji (1868), sporturi occidentale, precum baseball și atletism, au fost introduse în Japonia din Europa și din Statele Unite ale Americii. Odată cu creșterea naționalismului de la începutul secolului al XX-lea, sporturi precum judō-ul și kendō-ul au fost introduse ca parte a educației militare în programul de studii în școli. După cel de Al Doilea Război Mondial, sporturile tradiționale au fost interzise pentru o anumită perioadă de timp de către ocupanții americani, deoarece credeau că încurajează militarismul. După terminarea ocupației americane în 1952, au fost din nou practicate din ce în ce mai mult.\n\nListă cu sporturi tradiționale:\n judo\n kendō\n karate\n aikidō\n kemari\n kyūdō\n sumo\n\nSărbători naționale\n\nVezi și \n Locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO\n\nNote\n\nBibliografie \n S. N. Eisenstadt, Japanese Civilization: A Comparative View, University of Chicago 1995. (ISBN 0-226-19558-9)\n Japan a Profile of Nation, Kodansha International, 1999. (ISBN 4-7700-2384-7)\n The Cambridge Encyclopaedia of Japan, Cambridge Univ. Press, 1993 (ISBN 0-521-40352-9)\n De Mente, The Japanese Have a Word For It, McGraw-Hill, 1997 (ISBN 0-8442-8316-9)\n Henshall, A History of Japan, Palgrave Macmillan, 2001 (ISBN 0-312-23370-1)\n Jansen, The Making of Modern Japan, Belknap, 2000 (ISBN 0-674-00334-9)\n Japan At A Glance, Kodansha, 1998 (ISBN 4-7700-2080-5)\n Johnson, Japan: Who Governs?, W.W. Norton, 1996 (ISBN 0-393-31450-2)\n Lionel Lambourne: Japonisme. Cultural Crossings between Japan and the West, Berlin: Phaidon Verlag 2005, (ISBN 0-7148-105-6), recenzie în limba germană de Hannelore Dreves online\n Lonely Planet Japan, Lonely Planet Publications, 2003 (ISBN 1-74059-162-3)\n Reischauer, Japan: The Story of a Nation, McGraw-Hill, 1989 (ISBN 0-07-557074-2)\n Sugimoto et al., An Introduction to Japanese Society, Cambridge Univ. Press, 2003 (ISBN 0-521-52925-5)\n Totman, A History of Modern Japan, 2d ed., Blackwell, 2005 (ISBN 1-4051-2359-1)\n Van Wolferen, The Enigma of Japanese Power, Vintage, 1990 (ISBN 0-679-72802-3)\n\nCărți în limba română \n Ioan Timuș, „Japonia”, cu 2 volume: Japonia, viața și obiceiurile și Japonia, arta, femeia, viața socială, Editura Casa Școalelor 1924-1925\n Ioan Timuș, „Ogio-san”, două ediții (Editura Cugetarea, 1938, iar a doua - Editura Dacia din Cluj-Napoca, 1984)\n Ioan Timuș, „Basme Japoneze\", Editura Cugetarea, 1940\n Ioan Timuș, „Japonia de ieri și de azi”, Editura Universul București, 1942 premiată de Academia Româna în 1943 cu Premiul Năsturel\n Ioan Timuș, „Caracterele civilizației japoneze”, 1942, premiată de Societatea pentru Relații Internaționale din Tokio \"Kokusai Bunka Shinkokai\"\n Ioan Timuș, „La transcription dans la langue roumaine du systhème phonetique japonais”, revista Studia et Acta orientalia vol. II 1959\n Ioan Timuș, „Poezia japoneză” studiu, revista literară Secolul XX nr 9, 1963\n Florea Țuiu, „Japonia, un miracol?”, Editura Politică, 1975, reportaje de călătorie\n Florea Țuiu, „Niponism, Teorie și acțiune”, București, Editura Politică, 1987, eseu economic\n Octavian Simu, „Dicționar de literatură japoneză”, București, Editura Albatros, 1994\n Mihnea Voicu Șimăndan, „Spiritul Japoniei medievale – The Spirit of Mediaeval Japan”, ediție bilingvă (română-engleza), Editura Nipponica, București, 1999.\n A.D., „Koto - muzică japoneză” „Studii nipone” (An II, nr.2, ianuarie - februarie 2001)\n Constantin Bușe, Zorin Zamfir, „Japonia un secol de istorie 1853-1945”, Editura Humanitas, București, 1990.\n Vadime și Danielle Elisseeff, „Civilizația japoneză”, Editura Meridiane, București, 1996.\n Mihnea Voicu Șimăndan, „Restaurația Meiji (1868-1912)”, în „Jurnal studențesc” (An V, nr. 5, septembrie 2000)\n Mihnea Voicu Șimăndan, „Incursiune în istoria Japoniei”, în „Cetatea culturală” (Cluj, mai 2000)\n Claudia Golea, „Planeta Tokyo”, Editura Polirom, 2005\n Claudia Golea, „Tokyo by Night. Planeta Tokyo 2”, Editura Polirom, 2005\n Neculai Amălinei, Jack Halpern, „Dicționar japonez-român de Gakushū Kanji”, Editura Polirom, Iași, 2008\n Octavian Simu, „Civilizația japoneză tradițională”, Editura Herald, 2011\n George Moise, „Iertați-mă că nu sunt japonez”, Editura Curtea Veche, București, 2011.\n Neculai Amălinei, Jack Halpern, „Dicționar japonez-român”, Editura Polirom, Iași, 2013\n\nLectură suplimentară \n Radu Șerban, „Japonia după Fukushima - o economie în refacere” (270 pagini), Ed. Tribuna Economică, 2016\n\nLegături externe \n Asociatia Japan Culture Shop\n Japonia - un miracol, de la nimic la o putere internațională , 22 februarie 2011, Raisa Dobrescu, Historia\n\nSituri oficiale \n Courts.go.jp - Official site of the Japanese Supreme Court\n Kantei.go.jp - Official prime ministerial and cabinet site\n Kunaicho.go.jp - Official site of the Imperial family.\n Links to Ministries and other Organizations\n Ministry of Foreign Affairs - Detailed papers on Japan's foreign policy, education programs, culture and life.\n Sangi-in.go.jp - Official site of the House of Councillors\n Shugi-in.go.jp - Official site of the House of Representatives\n Stat.go.jp - Statistics Bureau Home Page (English)\n\nMedia \n NHK Online \n Crisscross News Japan \n Kyodo News \n 3Yen (News blog)\n\nAlte situri \n\n CIA World Factbook - Japan \n Congressional Research Service (CRS) Reports regarding Japan \n electronic journal of contemporary japanese studies \n Guardian Unlimited - Special Report: Japan\n Library of Congress - Country Study: Japan data as of January 1994\n Japonia Blog - Imagini si scurte articole despre Japonia\n\nReportaje \n Japonia, marginea lumii unde Pacificul se unește cu cerul, 25 aprilie 2014, Alexandra Tătaru, Adevărul\n\n \nState insulare\nState membre ale Organizației Națiunilor Unite\nMonarhii\nȚări din Asia de Est\nEponime ale elementelor chimice\nEponime ale asteroizilor" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Cum ai descrie Drapelul Japoniei?" }, { "from": "assistant", "value": "Steagul național al Japoniei este rectangular, de culoare albă cu un disc roșu în centru. Numele discului roșu, și prin extensie numele drapelului, este 日の丸 hi no maru (lit. discul soarelui).\n\nIstorie \n\nLegenda spune ca în secolul al XIII-lea, când mongolii veneau să invadeze Japonia (anii 1274 și 1281), preotul budist Nichiren i-a oferit shogunului un steag asemănător cu cel de astăzi. Shogunatul Tokugawa (1603-1867) a adoptat steagul pentru navele sale la începutul secolului al XVII-lea, iar în secolul al XIX-lea a decretat ca toate navele japoneze să arboreze steagul alb cu disc roșu. Guvernul Meiji a desemnat oficial folosirea steagului de către toate navele comerciale și militare ale Japoniei. Deși a fost folosit multe secole de facto ca steag național, adoptarea oficială s-a făcut doar recent, pe 13 aprilie 1999.\n\nSteagul în care discul roșu are 16 raze a fost folosit de Marina Japoneză până la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial și este folosit astăzi de Forțele de Autoapărare Maritime; el este un steag militar și nu trebuie confundat cu steagul național.\n\nReglementări \n\nÎn 1870 erau în vigoare două legi privitoare la dimensiunile steagului: în cazul navelor militare proporția laturilor era de 2:3 cu discul exact în mijloc (decretul Nr. 651 din 3 octombrie 1870), iar pentru navele comerciale proporția era de 7:10 cu discul deplasat spre bățul steagului cu 1/100 din lungime, pentru ca împreună cu grosimea bățului să apară în centru (decretul Nr. 57 din 27 ianuarie 1870).\n\nSteagul folosit astăzi, conform decretului Nr. 127 din 13 aprilie 1999, se execută după următoarele specificații:\n\n suportul rectangular este alb și are proporția de 2:3;\n discul are diametrul egal cu 3/5 din latura mai scurtă și se dispune exact în centru;\n culoarea discului este 紅色 beni-iro, un roșu intens.\n\nCuloarea beni-iro se extrage în mod tradițional din petalele de 紅花 beni-bana (Carthamus tinctorius), o specie de șofrănel. Numele beni-iro este de asemenea folosit pentru a desemna culoarea rujului de buze (口紅 kuchi-beni). Prin comparație, roșul de pe steagul României are altă nuanță:\n\n     pe steagul României,\n     pe steagul Japoniei.\n\nVezi și \n\n Listă de steaguri\n\nLegături externe \n Steagul Japoniei la \"Flags of the World\" (lb. engleză)\n\nJaponia\nJaponia" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații relevante poți oferi despre Secolul al XIX-lea?" }, { "from": "assistant", "value": "Secolul al XIX-lea este o perioadă din istoria omenirii, cuprinsă între 1801 și 1900, caracterizată prin importante fenomene politice, ideologice și culturale. În timp ce portughezii, spaniolii și Sfântul Imperiu Roman se prăbușeau, Imperiul Britanic, cel German și America au cunoscut o dezvoltare rapidă. Conflictele militare au răvășit Europa, dar au și încurajat cercetarea științifică și explorarea.\n\nDupă războaiele napoleoniene, Marea Britanie a devenit cea mai importantă putere mondială, controlând un sfert din populația globului și o treime din suprafața teritoriilor de pe uscat. “Pax Britannica” a condus la un comerț mai eficient și a diminuat pirateria. Secolul al XIX-lea a fost o perioadă a inovației și a descoperirilor, cu rezultate notabile în matematică, fizică, chimie, biologie, electricitate și metalurgie, ce au constituit baza evoluției tehnologice din secolul XX. De asemenea, a început Revoluția Tehnologică în Europa și Era Victoriană, ce a fost cunoscută pentru angajarea copiilor în fabrici și mine.\n\nAvansul în medicină, mai buna înțelegere a anatomiei umane, dar și a bolilor au fost parțial responsabile pentru creșterea rapidă a populației în lumea vestică. Populația Europei s-a dublat în secolul al XIX-lea, de la 200 de milioane până la aproape 400. Introducerea căilor ferate a fost o schimbare majoră în modul în care oameni trăiau și obțineau bunuri, alimentând mișcări de urbanizare majore în diferite locuri de pe glob. Londra a devenit cel mai populat oraș din lume, mărindu-și populația de la 1 milion, în 1800, până la 6.7 milioane, un secol mai târziu. Ultimele teritorii din centrul Africii și Asiei au fost descoperite, iar cu excepția zonelor extreme – arctice și antarctice, au fost realizate cartografieri detaliate și exacte ale globului. În același timp, liberalismul a devenit principala mișcare de reformă în Europa.\n\nSclavia a fost redusă considerabil pe glob: Urmând o revoltă încheiată cu succes a sclavilor din Haiti, Marea Britanie a obligat pirații conduși de Barbarossa să oprească răpirile și transformarea europenilor în sclavi, punând astfel capăt comerțului global cu oameni. Marea Britanie a abolit sclavia în 1843. Cel de-al 13-lea amendament al Americii ce a urmat războiului civil a pus capăt sclaviei în 1865. În Brazilia sclavia a fost abolită în 1888. Similar, iobăgia a luat sfârșit în Rusia.\n\nSecolul XIX a fost remarcabil prin larga răspândire și formarea a noi fundații de așezări care în particular au fost create în America de Nord și Australia. În această perioadă 70 de milioane de europeni au părăsit continentul. În același timp și organizațiile sportive au cunoscut o perioadă înfloritoare în Anglia și America: Comitetul Olimpic Central și federațiile de fotbal, baschet, rugby, baseball și volei au fost fondate. Imperialismul și “la Belle Époque” sunt și ele importante pentru bătrânul continent.\n\nPersonalități notabile ale secolului au fost Abraham Lincoln, cel de-al 16-lea președinte al Statelor Unite ale Americii, filantropul și omul de afaceri John D. Rockefeller, Geronimo, liderul apașilor, dar și infamul Jack Spintecătorul.\n\nArtă \n\nÎn artă, realismul și romantismul de la începutul secolului au lăsat mai apoi loc impresionismului și postimpresionismului în a doua jumătate a secolului, Parisul fiind capitala mondială a artei. În America școala de pe râul Hudson era proeminentă. Nume importante din pictura secolului al XIX-lea includ: Paul Cezanne (Franța, postimpresionism), Eugène Delacroix (Franța, romantism), Paul Gauguin (Franța, postimpresionism, pictor), Vincent van Gogh (Țările de Jos, postimpresionism), Claude Monet (Franța, realism, impresionism), Renoir (Franța, impresionism), Rodin (Franța, modernism, sculptor).\n\nMuzică \n\nForma sonatei s-a maturizat în timpul epocii clasice pentru a deveni principala formă de compoziție instrumentală pe tot parcursul secolului al XIX-lea. O mare parte din muzica din secolul al XIX-lea a fost menționată ca fiind în stil romantic. Mulți mari compozitori au trăit în această epocă, din care îi putem enumera pe Ludwig van Beethoven (Germania, Clasic, Romantic), Georges Bizet (Franța, romantic), Brahms (Germania, romantic), Frédéric Chopin (Polonia, romantic) Franz Liszt (Ungaria), Niccolò Paganini (Italian), Franz Schubert (Austria), Piotr Ilici Ceaikovski (Rusia, romantic) Giuseppe Verdi (Italia, romantic), Richard Wagner (Germania, clasic).\n\nLiteratură \n\nPe frontul literar, noul secol este deschis de romantism, o mișcare care s-a răspândit în Europa ca reacție a raționalismului din secolul al XVIII-lea și se dezvoltă, mai mult sau mai puțin, de-a lungul liniilor revoluției industriale, cu tendința de a reacționa împotriva schimbărilor dramatice asupra naturii cauzate de motorul cu aburi și de calea ferată. William Wordsworth și Samuel Taylor Coleridge sunt considerați inițiatorii noii școli din Anglia, în timp ce pe continent curentul german Sturm und Drang (Furtună și Stres) își răspândește influența până în Italia și Spania.\n\nArta franceză fusese îngreunată de războaiele napoleoniene, dar ulterior s-a dezvoltat rapid, începând modernismul.\n\nFrații Goncourts și Emile Zola în Franța și Giovanni Verga în Italia, produc unele dintre cele mai bune romane naturaliste. Romanele naturalistului italian sunt importante îndeosebi deoarece dau o hartă socială a Italiei unificate pentru un popor care, până atunci, fusese abia conștient de diversitatea etnică și culturală. Pe 21 februarie 1848, Karl Marx și Friedrich Engels publică Manifestul comunist.\n\nLiteratura a prosperat în secolul al XIX-lea. Unii dintre cele mai renumiți scriitori îi includ pe rușii Lev Tolstoi, Anton Cehov și Fiodor Dostoievski; englezii Charles Dickens, John Keats, și Jane Austen; scoțianul Sir Walter Scott; irlandezul Oscar Wilde; americanii Edgar Allan Poe, Ralph Waldo Emerson și Mark Twain, și francezii Victor Hugo, Honoré de Balzac, Jules Verne și Charles Baudelaire.\n\nȘtiință \n\nSecolul al XIX-lea a dat naștere științei ca profesie. Termenul \"om de știință\" a fost inventat în 1833 de către William Whewell. Printre ideile cel mai influente din acest secol au fost cele ale lui Charles Darwin, care în 1859 a publicat cartea Originea speciilor, ce a introdus ideea de evoluție prin selecție naturală. Louis Pasteur a conceput primul vaccin împotriva rabiei, și a făcut, de asemenea, multe descoperiri în domeniul chimiei, inclusiv asimetria de cristale. Thomas Alva Edison a dat lumii un bec practic ce putea fi folosit în viața de zi cu zi. Karl Weierstrass împreună cu alți matematicieni au aritmetizat analiza. Dar cel mai important pas în știință, pentru acest moment, a fost ideile formulate de către Michael Faraday și de James Clerk Maxwell. Munca lor a schimbat fața fizici și a făcut posibil ca noua tehnologie să devină realitate.\n\nSe pot adăuga ca trăsături principale ale acestui secol și perfecționarea învățământului, eforturile pentru reducerea analfabetismului, constituirea de asociații culturale, academii naționale, manifestările expoziționale și preocuparea pentru urbanism ce a permis avântul arhitecturii.\n\nAstfel, secolul al XIX-lea reprezintă unul de mare însemnătate pentru cultură și a lăsat o moștenire bogată secolelor ce-i vor urma.\n\nEvenimente \n 1804: Francisc al II-lea fondează Imperiul Austriac\n 1806: Sfântul Imperiu Roman este dizolvat ca o consecință a Tratatului de la Lunéville\n 1808-09: Rusia cucerește Finlanda de la Suedia\n 1809: Este fondată Universitatea din Berlin și deschisă în 1810\n 1812-15: Războiul din 1812 dintre Statele Unite și Marea Britanie\n 1815 - Congresul de la Viena redesenează harta Europei\n Napoleon cucerește o mare parte a Europei, dar este în cele din urmă înfrânt (1814). Mai sigur, 18 iunie 1815, în bătălia de la Waterloo\n 1816: Anul 1816 este cunoscut drept \"Anul fără vară\"\n 1819: Simon Bolivar proclamă, la congresul de la Angostura, republica Marea Columbie, alcătuită din Columbia și Venezuela, la care se va adăuga Ecuador în 1821. \n 1821: Mișcarea revoluționară din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu\n 1821-27: Grecia devine independentă față de Imperiul Otoman după Războiul Grec de Independență\n 1825: Răscoala decembriștilor. Un grup de ofițeri din armata țarului care încearcă să-l îndepărteze pe țarul Nicolae I\n 1834: Sfârșitul Inchiziției Spaniole\n 1848: Revoluții în Europa\n 1854-56: Războiul Crimeii dintre Marea Britanie, Franța, Imperiul Otoman pe de o parte și Rusia pe de altă parte\n 1856: Prima rafinărie de petrol din lume se deschide în România\n 1859: Cele două principate române, Moldova și Țara Românească, se unesc sub același domnitor, Alexandru Ioan Cuza\n 1859: Charles Darwin revoluționează biologia cu a sa teorie a evoluției \n 1861: Italia a devenit republică\n 1861-65: Războiul Civil American\n 1870-71: Războiul franco-prusac\n 1871: Otto von Bismarck a format Imperiul German și a devenit primul cancelar al Germaniei\n 1877: Principatele Unite își proclamă independența, sub conducerea domnitorului Carol I\n 1878: Tratatul de la San Stefano a confirmat independența României, Serbiei și Muntenegrului\n 1879-84: Războiul din Pacific dintre Peru, Bolivia și Chile\n 1885: Unificarea Bulgariei\n\nImperiul lui Napoleon\n 1801-Tratatul de la Lunéville\n 1802-Napoleon devine consul pe viață\n 1802-Înființarea Legiunii de onoare\n 1803-Tentativa de asasinare a lui Napoleon\n 1804-Napoleon este încoronat împărat\n 1804-Codul Civil a lui Napoleon\n 1804-Execuția ducelui de Enghien\n 1805-Bătălia de la Trafalgar\n 1805-Bătălia celor trei împărați de la Austerlitz\n 1805-Tratatul de la Pressburg\n 1806-Execuția lui Johann Phillipp Palm\n 1806-Impunerea blocadei economice continentale\n 1806-Bătălia simultană de la Jena și Auerstaedt\n 1807-Tratatul de la Tilsit\n 1809-Bătălia de la Wagram\n 1810-Răscoala de la Tirol\n 1812-Napoleon invadează Austria\n 1812-Bătălia de la Borodino\n\nDezmembrarea Sfântului Imperiu Roman\n 1803-Criza finală a Dietei imperiale\n 1806-Bavaria și Württemberg devin regate\n 1806-Baden, Hesen-Darmstadt și Berg devin ducate\n 1806-Războiul celei de-a Patra Coaliții\n 1806-Abdicarea Sfântului Împărat Roman\n 1806-Bătăliile de la Jena și Auerstaedt\n 1806-Pacea de la Posen\n 1807-Bătălia de la Eylau\n 1807-Friedland învinge Imperiul Rus\n 1807-Pacea de la Tilsit\n\nRazboaiele Napoleoniene\n 1812-Convenția de la Tauroggen\n 1813-Tratatul de la Kalisz\n 1813-Declarația de război Franței\n 1813-Bătălia Națiunilor de la Leipzig\n 1814-Ocuparea Parisului\n 1814-Abdicarea lui Napoleon. Este exilat pe Insula Elba\n 1814-Primul tratat de la Paris\n 1814-1815-Congresul de la Viena\n 1815-Napoleon ajunge la Cannes\n 1815-Semnarea Actului Confederației\n 1815-Bătălia de la Waterloo: Napoleon este înfrânt și este exilat pe insula Sf. Elena\n 1821-Napoleon moare\n\nEpoca post-napoleoniana\n 1814-Începutul Congresului de la Viena\n 1815-Înființarea Confederației Germane\n 1815-Înființarea societăților germane de duel ale studenților\n 1815-Semnarea Sfintei Alianțe\n 1817-Festivalul de la Wartburg\n 1819-Decretele de la Karlsbad interzic societățile de duel\n 1820-Actul Confederației devine legea de baza a Confederației Germane\n 1827-Bătălia de la Navarino\n 1830-Revoluția din Iulie de la Paris\n 1830-Carol al X-lea abdică\n\nRevoluțiile din 1848 în Europa\n februarie - Întrunirile Banchetelor Reformei, declarate în afara legii în Franța\n Insurecția din Paris, Ludovic-Filip abdică\n martie - Revolte în Austria, Boemia, Ungaria și Italia\n Lupte de strada în Berlin\n Revoluția Română\n mai - Adunarea Națională Germană\n iunie - Răscoalele muncitorilor din Paris\n noiembrie - Înfrângerea insurecției de la Roma\n decembrie - Napoleon al III-lea este ales președinte al Franței și, ulterior, este încoronat împărat\n\nStatele germane: Austria și Prusia\n 1807-Edictul de reforma prusac\n 1809-Școli de gramatică înființate în Prusia\n 1810-Universitatea Frederic Wilhelm înființată la Berlin\n 1813-Școala militară fondată la Berlin\n 1813-Mobilizarea militară introdusă în Prusia\n 1815-Aprobarea actului Confederației\n 1815-Congresul de la Viena\n 1817-Festivalul de la Wartburg\n 1819-Decretele de la Karlsbad\n 1820-Constituirea Confederației Germane\n 1832-Festivalul de la Hambach\n 1833-Atacul asupra poliției din Frankfurt\n 1837-Cei șapte de la Gottingen sunt expulzați din Universitate\n 1848-Primul Congres Slav de la Praga\n 1848-Cancelarul austriac, Klemens Wenzel von Metternich, demisionează\n 1848-Ferdinand I abdică\n 1849-Introducerea Sistemului Bach\n 1850-Restaurarea Confederației Germane\n 1851-Decretul de Anul Nou respinge constituția\n 1852-Formarea Partidului Central\n 1855-Concordatul\n 1857-Criza economică\n 1861-Manifestul din februarie\n 1862-Bismarck devine cancelar al Prusiei\n 1863-Dieta prinților de la Frankfurt\n 1864-Războiul cu Danemarca pentru Schleswig și Holstein\n 1866-Războiul de 7 săptămâni\n 1866-Tratatul de la Praga\n 1870-Bătălia de la Sedan\n\nAustro-Ungaria\n 1866-Războiul german\n 1867-Uniunea personală a Ungariei și Austriei\n 1867-Proclamarea constituției\n 1875-1890: Maghiarizarea din Ungaria\n 1879-Dubla alianță\n 1880-Ceha este declarată limba oficială în Boemia\n 1882-Înființarea Universității de la Praga\n 1882-Tripla Alianță\n 1883-Majoritatea cehă în Parlamentul provincial\n\nImperiul German\n 1871-Wilhelm I este proclamat împărat german\n 1871-Constituirea Reichului\n 1873-Prăbușirea Bursei vieneze\n 1873-Lupta celor Trei împărați\n 1878-Abolirea social-democrației\n 1878-Congresul de la Berlin\n 1879-Dubla alianță cu Austria\n 1881-Reînnoirea Ligii celor trei Împărați\n 1882-Tripla Alianță\n 1883-1889-Liga securității sociale\n 1887-Alianța Mediteraneană\n 1887-Tratatul de reasigurare cu Rusia\n 1888-Wilhelm al II-lea este proclamat kaiser\n 1890-Bismarck este demis\n 1890-Leo von Caprivi devine cancelar al Imperiului German\n 1890-Expirarea tratatului de reasigurare\n 1890-Expirarea legii antisocialiste\n 1890-1891-Legi de protecție a muncitorilor\n 1894-Alianța franco-rusă\n 1896-Telegrama Kruger \n 1898-Începutul programului de dezvoltare navală\n\nFranța post-Napoleon\n 1814-\n 1818-Congresul de la Aachen\n 1824-Carol al X-lea devine rege al Franței și al Navarrei\n 1830-Revoluția din Iulie\n 1830-Carol al X-lea abdică\n 1830-Ludovic-Filip devine rege al Franței până în 1848\n 1831-Răscoala țesătorilor din Lyon\n 1834-Anexarea Algeriei\n 1847-Cucerirea Algeriei\n 1848-Revoluția din februarie\n 1848-Răscoala din Iunie de la Paris\n 1848-Adoptarea noii constituții\n 1848-Napoleon al III-lea este ales președinte al Franței și, ulterior, este încoronat ca împărat\n 1859-Războiul Franco-Sardinian\n 1859-Bătălia de la Solferino\n 1870-Al Doilea Imperiu Francez\n 1870-1871-Războiul franco-prusac\n 1871-Adolphe Thiers devine prim-ministru\n 1871-Comuna din Paris\n 1875-Proclamarea celei de-A Treia Republică Franceză\n 1890-1906-Afacerea Dreyfus\n 1892-1893-Scandalul Panama\n\nMarea Britanie\n 1802-Se aproba Legea fabricărilor\n 1815-Legea cerealelor\n 1819-Interzicerea muncii copiilor în fabricile de bumbac\n 1819-Masacrul de la Peterloo\n 1824-Introducerea dreptului la grevă\n 1824-Aprobarea decretului de degrevare romano-catolic\n 1832-Proiect de reformă\n 1835-Legea corporațiilor municipale\n 1837-Carta poporului\n 1837-Incoronarea reginei Victoria\n 1838-Înființarea Ligii împotriva legii cerealelor\n 1839-Raportul Durham\n 1839-1842-Războiul Opiului\n 1844-Lansarea Mișcării Cooperatiste\n 1845-1849-Foametea în Irlanda\n 1846-Scindarea Partidului conservator\n 1851-Expoziția Universală de la Londra\n 1858-Răscoala Sipailor\n 1868-Congresul sindicatelor\n 1862-Egiptul devine protectoratul britanic\n 1887-Confederația colonială\n 1889-Greva docherilor din Londra\n 1898-Criza din Fashoda\n 1900-Fondarea Partidului Laburist\n\nȚările de Jos\n 1815-Willem I este încoronat rege al Țărilor de Jos\n 1830-Revoltă la Bruxelles\n 1830-Revoluția din Septembrie din Belgia\n 1830-Belgia își declară independența\n 1831-Constituția liberală în Belgia\n 1867-Conferința de la Londra\n 1885-Conferința Congoului de la Berlin\n 1890-Luxemburg obține independența\n 1890-Wilhelmina a Țărilor de Jos devine regină a Țărilor de Jos\n\nItalia\n 1849-Proclamarea republicii romane\n 1859-Bătălia de la Solferino\n 1860-Expediția celor O Mie condusă de Giuseppe Garibaldi\n 1870-Roma este ocupată de trupele italiene\n 1871-Roma devine capitala oficială a Italiei\n 1878-Se înființează organizația Italia Irredenta\n 1892-Înființarea primului partid socialist italian\n 1896-Războiul împotriva Absiniei\n 1900-Asasinarea regelui Umberto I\n\nPortugalia și Spania\n 1822-Independența Braziliei\n 1828-Independența Uruguayului\n 1834-Maria a II-a revine la tron\n 1846-1847:Revolta populară\n 1847-1874:Războaiele carliste\n 1876-Noua Constituție în Spania\n 1892-Falimentarea Portugaliei\n 1895-Răscoala din Cuba\n 1898-Războiul hispano-american\n\nScandinavia\n 1814-Tratatul de la Kiel\n 1815-Norvegia a obținut administarea proprie\n 1821-Desființarea marii nobilimi\n 1848-1850-Primul Război Germano-Danez\n 1864-Al Doilea Război Germano-Danez\n 1898-Sufragiul universal în Norvegia\n 1899-Manifestul din Februarie\n\nRusia\n 1806-1812-Războiul Ruso-Turc\n 1807-Tratatul de la Tilsit\n 1813-Războiul cu Persia\n 1825-Răscoala decembriștilor\n 1829-Tratatul de la Adrianopol\n 1830-Răscoala din Polonia\n 1853-1856-Războiul Crimeii\n 1854-Începutul asediului Sevastopolului\n 1855-Cucerirea Sevastopolului\n 1856-Tratatul de la Paris\n 1863-Răscoala din Polonia\n 1861-Abolirea iobagiei\n 1864-Introducerea serviciului militar obligatoriu\n 1867-Alaska este vânduta Statelor Unite\n 1876-Răscoala sârbilor și muntenegrilor\n 1877-Al optulea război ruso-turc\n 1878-Tratatul de la San Stefano\n 1878-Tratatul de la Berlin\n\nBalcani\n 1821-Răscoală condusă de Alexandru Ipsilanti Eteristul\n 1827-Bătălia de la Navarino\n 1828-1829-Războiul ruso-turc\n 1833-Otto de Bavaria devine rege al Greciei\n 1859-Unirea Țării Românești cu Moldova\n 1885-Serbia declară război Bulgariei\n\nImperiul Otoman\n 1826-Desființarea corpului ienicerilor\n 1829-Grecia își câștigă independența\n 1830-Franța ocupă Algeria\n 1841-Egiptul își câștigă independența\n 1875-Imperiul Otoman dă faliment\n 1877-Crearea Parlamentului\n 1875-1878:Criza din Balcani\n 1881-Tunisia devine protectorat francez\n 1896-Răscoala și masacrul din Armenia\n\nEgipt\n 1803-Retragerea francezilor din Egipt\n 1811-Sfârșitul dominației mamelucilor\n 1827-Bătălia navală de la Navarino\n 1839-Pierderea Siriei\n 1854-Concesionarea construirii Canalului Suez\n 1881-Răscoala lui Arabi-Pașa\n 1881-Răscoala lui Al-Mahdi\n 1882-Britanicii ocupă zona canalului\n\nPersia și Afghanistan\n 1813-Tratatul de la Golstan\n 1826-Cucerirea Kabulului\n 1828-Tratatul de la Turkmanchay\n 1838-1842:Primul Război Anglo-Afgan\n 1852-Tentativa de asasinare a lui Nasir ad-Din Shah Qajar\n 1855-Tratatul de la Peshawar\n 1878-1880-Al Doilea Război Anglo-Afgan\n 1893-Tratatul de la Durand\n\nIndia\n 1849-Anexarea Punjabului de către britanici\n 1857-1858-Răscoala șipailor\n 1858-Este desființată Compania Indiilor Orientale\n 1858-Britanicii ocupă India\n 1877-Regina Victoria devine Împărăteasă a Indiei\n 1885-Înființarea Congresului Național Indian\n\nChina\n 1839-1842-Primul Război al Opiului\n 1842-Tratatul de la Nanking\n 1851-Răscoala de la Taiping\n 1856-1860:Al Doilea Război al Opiului\n 1858:Tratatul de la Tianjin\n 1864-1878:Răscoalele musulmanilor din Yunnan\n 1860-Tratatul de la Beijing\n 1865-Imperiul Turc Musulman la Sinkiang\n 1884-1885-Războiul Sino-Francez\n 1894-1895-Războiul Sino-Japonez\n 1900-Ocuparea Beijingului\n\nJaponia\n 1854-Tratatul de la Kanagawa\n 1863-Atac european la Kagoshima\n 1864-Atac european la Shimonoseki\n 1868-Ocuparea palatului imperial de la Kyoto\n 1871-Abolirea structurii feudale\n 1877-Desființarea samurailor\n 1877-Revolta de la Satsuma\n 1895-Tratatul de la Shimonoseki\n\nAsia de Sud-Est\n 1802-Înlăturarea dinastiei Tay Son de Nguyen Anh\n 1824-Primul război anglo-birmanez\n 1845-Acordul dintre Siam și Vietnam\n 1855-Tratatul de supunere a Birmaniei\n 1863-Stabilirea Protectoratului Franței asupra Cambodgiei\n 1867-Francezii cuceresc Cambodgia\n 1868-1910-Domnia lui Somdetch Phra Paramindr Maha Chulalongkorn\n 1895-Birmania devine colonie britanică\n 1885-Pierderea zonei de est a Mekongului\n\nAfrica\n 1814-1815:Comerțul de sclavi este interzis la Congresul de la Viena\n 1822:Întemeierea Liberiei\n 1828-Asasinarea regelui Shaka Zulu\n 1838-Marea Migrație a burilor\n 1839-Înființarea Republicii Natal\n 1847-Independența Liberiei\n 1853-Reinfiintarea Imperiului Abisiniei\n 1869-Deschiderea canalului suez\n 1877-Anexarea Transvaalului de către britanici\n 1878-Belgienii înființează statul liber Congo\n 1881-Franța anexează Tunisia\n 1884-1885:Conferința de la Berlin\n 1891-Togo și Camerunul sunt colonizate de germani\n 1896-Bătălia de la Aduwa\n 1896-Pacea de la Addis Abeba\n 1898-Criza Fashoda\n 1899-Războiul Burilor\n\nStatele Unite ale Americii\n 1801-Thomas Jefferson devine al treilea președinte \n 1803-Achiziția Louisianei\n 1812-SUA declară război Angliei\n 1823-Doctrina Monroe\n 1829-Andrew Jackson devine președinte\n 1830-Actul de strămutare a amerindienilor\n 1836-Independența Texasului\n 1845-James K. Polk devine președinte\n 1845-Texasul este admis\n 1846-1848-Războiul Mexicano-American\n 1848-Tratatul de la Oregon\n 1860-Abraham Lincoln este ales președinte\n 1860-Carolina de Sud iese din uniune\n 1861-Izbucnirea Războiului de Secesiune\n 1861-Jefferson Davis devine președintele Statelor Confederate ale Americii\n 1863-Bătălia de la Gettysburg\n 1865-Lincoln este asasinat\n 1865-Sfârșitul Războiului de Secesiune\n 1865-Eliberarea sclavilor \n 1865-Înființarea Ku Klux Klan-ului\n 1869-Terminarea căii ferate transcontinentale\n 1870-Înființarea Standard Oil Company\n 1873-Dezvoltarea industriei oțelului\n 1886-Rebeliunea din piața Haymarket\n 1890-1897-Mărirea taxelor vamale de import cu 50%\n 1890-Masacrul de la Wounded Knee\n 1898-Declarația de război Spaniei\n\nAmerica Latină\n 1816-Provinciile Unite Rio de la Plata\n 1817-Bătălia de la Chacabuco\n 1817-Independența Venezuelei\n 1818-Chile obține independența\n 1819-Înființarea Gran Columbiei\n 1821-Peru obține independența\n 1824-Bătăliile de la Junin și Ayacucho\n 1828-Santa Cruz preia puterea\n 1830-Declinul Gran Columbei\n 1831-Guvernarea lui Prieto în Chile\n 1852-Căderea dictaturii lui Rosas în Argentina\n 1879-1880-Cucerirea deșertului\n 1881-Ocupația chiliană a Limei\n 1879-1883-Războiul Salpetrului\n 1883-Tratatul de la Ancon\n\nMexic și Brazilia\n 1810-Începe lupta pentru independența în Mexic\n 1821-Declarația oficială de independență a Mexicului\n 1825-1827:Războiul dintre Brazilia și Argentina\n 1825-Independența Braziliei\n 1828-Pacea de la Montevideo\n 1840-1848:Războiul dintre Statele Unite și Mexic\n 1848-Tratatul de la Guadalupe Hidalg\n 1864-Maximilian I este încoronat împărat al Mexicului\n 1867-Maximilian I al Mexicului este executat\n 1876-Lovitura de stat a lui Porfirio Díaz\n 1888-Sclavia este abolită în Brazilia\n 1889-Brazilia devine republică\n\nOameni importanți \n\n Carol I, domnitor și primul rege al României din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen\n Pierre Curie, fizician francez, pionier în studiul radioactivității\n Ion Luca Caragiale, scriitor, poet, dramaturg, nuvelist, director de teatru, comentator politic și ziarist român\n Charles Baudelaire, poet francez\n Ludwig van Beethoven, compozitor german\n Titu Maiorescu, critic român\n Otto von Bismarck, cancelar al Germaniei\n Napoleon Bonaparte, împărat al Franței\n Johannes Brahms, compozitor german\n Charles Darwin, biolog englez\n Charles Dickens, scriitor englez\n Fiodor Dostoievski, scriitor rus\n Mihai Eminescu, poet român\n Johann Wolfgang von Goethe, scriitor german\n Thomas Alva Edison, inventator american\n Vincent van Gogh, pictor neerlandez\n Georg Wilhelm Friedrich Hegel, filosof german\n Victor Hugo, scriitor francez\n Ion Creangă, scriitor român\n Søren Kierkegaard, filosof danez\n Karl Marx, filosof german\n John Stuart Mill, filosof englez\n Friedrich Nietzsche, filosof german\n Nicolae Bălcescu, istoric, scriitor, revoluționar român\n Louis Pasteur, biolog francez\n Edgar Allan Poe, poet american\n Arthur Schopenhauer, filosof german\n Lev Tolstoi, scriitor rus\n Giuseppe Verdi, compozitor italian\n Jules Verne, scriitor francez\n Richard Wagner, compozitor german\n Walt Whitman, poet american\n Oscar Wilde, scriitor englez\n Nicolae Iorga, istoric român\n Franz Kolb, inventator de plastilina\n Otto Lilienthal, pionier al aviației, german\n Alexandru al II-lea, împărat al Rusiei, rege al Poloniei\n Clara Barton, asistentă medicală, pionier al Crucii Rosii americane\n Sitting Bull, un lider de Lakota\n John Burroughs, naturalist, conservator, scriitor\n Benito Juárez, președintele mexican\n Davy Crockett, regele a frontierei sălbatic , erou popular , Frontiersman , soldat și politician\n Jefferson Davis, președintele Statelor Confederate\n William Gilbert Grace, englez cricket\n Baronul Haussmann, civică Planificatorul\n Franz Joseph I al Austriei, împărat al Austriei și fratele împăratului mexican\n Șef Joseph, un lider de Nez Perce\n Ned Kelly, erou popular australian și haiduc\n Elizabeth Kenny, asistentă australiană, a găsit un tratament inovator de poliomielita\n Korosi Csoma Sándor, explorator al culturii tibetane\n Abraham Lincoln, președintele Statelor Unite\n Fitz Hugh Ludlow, scriitor și explorator\n John Muir, naturalist, scriitor și preservationist\n Florence Nightingale, asistentă medicală, pionier\n Napoleon I, prim-consul și împărat francez\n Charles Stewart Parnell, lider politic irlandez\n Commodore Perry, comandant US Naval\n José Rizal, filipinez polymath, medic, romancier naționalist, eliberator și poet\n Sacagawea, consilier important pentru Lewis & Clark\n Ignaz Semmelweis, adept al practicilor de igienă\n Dr. John Snow, fondatorul de epidemiologie\n Fred Spofforth, jucător australian de cricket\n Victoria I, regină a Regatului Unit\n William Wilberforce, aboliționist și filantrop\n Hong Xiuquan, inspirat din China Revolta Taiping, poate cel mai sângeros război civil din istoria omenirii\n Karl Marx, a scris Manifestul Comunist\n Nikola Karev comandant și lider al Revoltei Ilinden otoman în Macedonia\n Phineas Taylor Barnum, om de afaceri american\n David Belasco, actor, dramaturg și producător de teatru\n Sarah Bernhardt, actriță\n Edwin Booth, actor\n Dion Boucicault, dramaturg\n Doamna Patrick Campbell, actriță\n Anton Cehov, dramaturg\n Buffalo Bill Cody \n Baptiste Deburau\n Serghei Diaghilev, critic de artă, impresar de balet, fondator de Mir iskusstva și Ballets Russes\n Eleonora Duse, actriță\n Henrik Ibsen, dramaturg\n Edmund Kean, actor\n Charles Kean, actor\n Lillie Langtry, actriță, monden\n Frederick Lemaître, actor\n Jenny Lind, cântăreață de operă numită Nightingale suedez\n Celeste Mogador, dansator\n Lola Montez, dansatoare exotice\n Adelaide Neilson , actriță\n Vladimir Nemirovich-Danchenko, dramaturg, regizor de teatru, co-fondator al Teatrului Artă din Moscova\n Annie Oakley\n Alexander Ostrovski, dramaturg\n Lillian Russell, cântăreață și actriță\n George Bernard Shaw, dramaturg\n Constantin Stanislavski, actor, regizor de teatru, co-fondator al Teatrului Artă din Moscova\n Edward Askew Sothern, actor\n Ellen Terry, actriță\n Maria Yermolova, actriță\n Cap Anson, jucătorul de baseball\n Gentleman Jim Corbett, boxer la categoria grea\n Big Ed Delahanty, jucător de baseball\n Bob Fitzsimmons, boxer la categoria grea\n PUD Galvin, jucător de baseball\n Dr. William Gilbert\n Peter Jackson, boxer la categoria grea\n James J. Jeffries, boxer la categoria grea\n Ivan Poddubny\n Vechi Hoss Radbourn, jucător de baseball\n Tom Sharkey, boxer la categoria grea\n John L. Sullivan, boxer la categoria grea\n John Montgomery Ward, jucător de baseball\n Evangelis Zappas, fondator Internațional al Jocurile Olimpice Moderne\n John Jacob Astor III\n Andrew Carnegie, industriaș și filantrop\n Jay Cooke\n Henry Clay Frick, industriaș și colecționar de artă\n Jay Gould, dezvoltator de cale ferată\n Meyer Guggenheim\n Daniel Guggenheim \n EH Harriman\n O. Henry Havemeyer \n George Hearst \n James J. Hill \n Savva Mamontov, industriaș și filantrop\n Andrew W. Mellon, industriaș, filantrop și colecționar de artă\n JP Morgan \n Savva Morozov, om de afaceri și filantrop\n George Mortimer Pullman\n Ludvig Nobel\n Charles Pratt, fondator al Institutului Pratt\n Cecil Rhodes \n John D. Rockefeller\n Levi Strauss, producător de îmbrăcăminte\n Pavel Tretiakov, om de afaceri, colecționar de artă, filantrop, fondator al Galeria Tretiakov\n Cornelius Vanderbilt\n Nikolay Vtorov, industriaș, bancher, cel mai bogat om din Imperiul Rus \n William Chapman Ralston, om de afaceri, finantator, fondatorul Bank din California\n William Bonney, haiduc\n John Wilkes Booth\n James Bowie \n Jim Bridger\n John Brown \n Kit Carson \n Cochise\n George Armstrong Custer \n Wyatt Earp \n Pat Garrett \n Charles J. Guiteau \n Jack Ripper, criminal în serie a cărei identitate rămâne necunoscută\n Geronimo \n Wild Bill Hickock \n Doc Holliday\n Crazy Horse\n Ignacy Hryniewiecki , asasinul țarului Alexandru al II-lea al Rusiei\n Frank James\n Jesse James\n Calamity Jane\n Bat Masterson \n Allan Pinkerton, spion, a fondat agenția Pinkerton, agenție de detectivi în Statele Unite ale Americii\n William Poole \n Belle Starr \n Nat Turner \n Charles Darwin\n Churchill Babington\n Adolph Francis Alphonse Bandelier \n Franz Boas \n Charles Étienne Brasseur de Bourbourg \n Louis Agassiz Fuertes \n George Bird Grinnell \n Joseph LeConte \n Nicholai Miklukho-Maklai \n Clinton Hart Merriam \n Lewis H. Morgan \n Etienne Jules Joseph Quicherat \n Robert Ridgway \n Edward Burnett Tylor \n Karl Verner \n Roald Amundsen \n Samuel Baker \n Thomas Baines \n Heinrich Barth \n Henry Walter Bates \n Faddey Bellingshausen \n Jim Bridger \n Richard Francis Burton \n Lewis & Clark \n Frederick Samuel Dellenbaugh \n Percy Fawcett \n Vladimir Gilyarovsky \n Horace Greeley \n Peter Jones \n Adoniram Judson \n Sir John Kirk \n Sir Joseph Dalton Hooker\n Sir William Jackson Hooker\n Otto von Kotzebue \n Piotr Kozlov \n Mikhail Lazarev\n Meriwether Lewis \n David Livingstone \n Stepan Makarov \n Thomas Nast \n Robert Peary \n Marcelo H. del Pilar\n Nikolai Przhevalsky \n Frederick Selous\n Piotr Semyonov-Tyan-Shansky \n John Hanning Speke\n Henry M. Stanley\n John Stuart McDouall \n John L. O'Sullivan \n Chokan Valikhanov \n Ferdinand von Wrangel \n Ottomar Anschütz \n Matthew Brady \n Edward S. Curtis\n Louis Daguerre \n Thomas Eakins\n George Eastman \n Hercule Florența \n Auguste și Louis Lumiere \n Étienne-Jules Marey\n Eadweard Muybridge \n Nadar aka Gaspard-Félix Tournachon\n Nicéphore Niépce \n Louis Le Prince \n Serghei Prokudin-Gorsky \n William Fox Talbot \n Ivan Aivazovsky\nCarl Auer von Welsbach, om de știință, inventator și antreprenor austriac.\n Leon Bakst\n Albert Bierstadt\n William Blake\n Arnold Bocklin\n Rosa bonheur\n Mary Cassatt\n Camille Claudel\n Paul Cézanne\n Frederic Edwin Biserica\n Thomas Cole\n John Constable\n Camille Corot\n Gustave Courbet\n Honoré Daumier\n Edgar Degas\n Eugène Delacroix\n Thomas Eakins\n Caspar David Friedrich\n Paul Gauguin\n Théodore Géricault\n Vincent van Gogh\n Francisco Goya\n Ando Hiroshige\n Hokusai\n Winslow Homer\n Jean Auguste Dominique Ingres\n Isaac Levitan\n Edouard Manet\n Claude Monet\n Gustave Moreau\n Berthe Morisot\n Edvard Munch\n Mikhail Nesterov\n Camille Pissarro\n Pierre-Auguste Renoir\n Ilya Repin\n Auguste Rodin\n Albert Pinkham Ryder\n John Singer Sargent\n Valentin Serov\n Georges Seurat\n Ivan Shishkin\n Vasily Surikov\n James Tissot\n Henri de Toulouse-Lautrec\n Joseph Mallord William Turner\n Viktor Vasnetsov\n Mikhail Vrubel\n James Abbott McNeill Whistler\n Tsukioka Yoshitoshi\n Mily Balakirev\n Ludwig van Beethoven\n Hector Berlioz\n Georges Bizet\n Alexander Borodin\n Johannes Brahms\n Anton Bruckner\n Frédéric Chopin\n Claude Debussy\n Antonín Dvořák\n Mikhail Glinka\n Edvard Grieg\n Scott Joplin\n Gustav Mahler\n Franz Liszt\n Felix Mendelssohn\n Modest Mussorgsky\n Jacques Offenbach\n Niccolò Paganini\n Nikolai Rimsky-Korsakov\n Anton Rubinstein\n Camille Saint-Saëns\n Antonio Salieri\n Franz Schubert\n Robert Schumann\n Gilbert and Sullivan\n Piotr Ilyich Tchaikovsky\n Giuseppe Verdi\n Richard Wagner\n Leopoldo Alas\n Hans Christian Andersen\n Machado de Assis\n Jane Austen\n Gertrudis Gómez de Avellaneda\n Gustavo Adolfo Bécquer\n Elizabeth Barret Browning\n Anne Brontë\n Charlotte Brontë\n Emily Brontë\n Georg Büchner\n Ivan Bunin\n Lord Byron\n Rosalía de Castro\n François-René de Chateaubriand\n Anton Chekhov\n Kate Chopin\n Samuel Taylor Coleridge\n James Fenimore Cooper\n Stephen Crane\n Eduard Douwes Dekker\n Emily Dickinson\n Charles Dickens\n Arthur Conan Doyle\n Alexandre Dumas\n José Maria Eça de Queirós\n George Eliot\n Ralph Waldo Emerson\n Gustave Flaubert\n Margaret Fuller\n Elizabeth Gaskell\n Johann Wolfgang von Goethe\n Nikolai Gogol\n Juana Manuela Gorriti\n Brothers Grimm\n Henry Rider Haggard\n Ida Gräfin Hahn-Hahn\n Thomas Hardy\n Francis Bret Harte\n Nathaniel Hawthorne\n Friedrich Hölderlin\n Heinrich Heine\n Henrik Ibsen\n Washington Irving\n Henry James\n John Keats\n Caroline Kirkland\n Jules Laforgue\n Giacomo Leopardi\n Mikhail Lermontov\n Stéphane Mallarmé\n Alessandro Manzoni\n José Martí\n Clorinda Matto de Turner\n Herman Melville\n Friedrich Nietzsche\n Manuel González Prada\n Marcel Proust\n Aleksandr Pushkin\n Fritz Reuter\n Arthur Rimbaud\n John Ruskin\n George Sand\n Mary Shelley\n Percy Shelley\n Stendhal (Marie-Henri Beyle)\n Robert Louis Stevenson\n Bram Stoker\n Harriet Beecher Stowe\n Alfred, Lord Tennyson\n Henry David Thoreau\n Leo Tolstoy\n Ivan Turgenev\n Mark Twain\n Paul Verlaine\n Jules Verne\n Lew Wallace\n HG Wells\n Walt Whitman\n Oscar Wilde\n William Wordsworth\n Émile Zola\n José Zorrilla\n Amedeo Avogadro\n Johann Jakob Balmer \n Henri Becquerel, fizician\n Alexander Graham Bell\n Ludwig Boltzmann \n János Bolyai \n Louis Braille \n Robert Bunsen \n Marie Curie \n Gottlieb Daimler , inginer, designer industrial și industriaș\n Christian Doppler , fizician, matematician\n Thomas Edison , inventatorul\n Michael Faraday , om de știință\n Léon Foucault , fizician\n Gottlob Frege , matematician, logician și filozof\n Sigmund Freud , parintele psihanalizei\n Carl Friedrich Gauss , matematician, fizician, astronom\n Iosia Willard Gibbs , fizician\n Ernst Haeckel , biolog\n William Rowan Hamilton , fizician și matematician\n Oliver Heaviside , inginer electric, matematician fizice\n Heinrich Hertz , fizician\n Alexander von Humboldt , naturalist, explorator\n Robert Koch , medic, bacteriolog\n Justus von Liebig , chimist\n Nikolai Lobachevsky , matematician\n James Clerk Maxwell , fizician\n Wilhelm Maybach , auto-motor și de designer de automobile și industriaș\n Ilya Mechnikov , biolog\n Gregor Mendel , biolog\n Dimitri Mendeleev , chimist\n Samuel Morey , inventatorul\n Alfred Nobel , chimist, inginer, inventator\n Louis Pasteur , microbiolog și chimist\n Ivan Pavlov , fiziolog\n Santiago Ramón y Cajal , biolog\n Bernhard Riemann , matematicianul\n William Emerson Ritter , biolog\n Vladimir Shukhov , inventatorul\n Nikola Tesla , inventatorul\n William Thomson , Lord Kelvin, fizician\n Mirza Ghulam Ahmad a fondat Ahmadiyya mișcarea islamică din India.\n Bahá'u'lláh fondat Credinței Bahá'í în Persia\n Mihail Bakunin , anarhist\n William Booth , sociale reformator, fondatorul Armatei Salvării\n Auguste Comte , filosof\n Mary Baker Eddy , lider religios, fondator de Stiinta Crestina\n Friedrich Engels , filosof politic\n Georg Wilhelm Friedrich Hegel , filosof\n Allan Kardec , sistematizer a doctrinei spiritiste\n Søren Kierkegaard , filosof\n Peter Kropotkin , anarhist\n Karl Marx , filozof politic\n Pierre Joseph Proudhon , mutualiste anarhist\n John Stuart Mill , filosof\n Krste Petkov Misirkov , filozof și istoric\n William Morris , sociale reformator\n Friedrich Nietzsche , filosof\n Nikolai (Nicolae) din Japonia , lider religios, introdus de Est Ortodoxia în Japonia\n Ramakrishna Paramahamsa , mistic hindus\n Claude Henri de Rouvroy, Comte de Saint-Simon , fondatorul francez socialismului\n Arthur Schopenhauer , filozof\n Joseph Smith, Jr. și Brigham Young , fondatorii de Mormonism\n Vladimir Soloviov , filosof\n Lev Tolstoi , anarhist\n Ayya ​​Vaikundar , inițiator al sistemului de credinta Ayyavazhi\n Ellen White autor religioase și co-fondator al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea\n John Adams , de stat american, avocat, și președintele\n John Quincy Adams , congresmanul, avocat, și președintele\n Alexandru I al Rusiei\n Alexandru III al Rusiei\n Susan B. Anthony , femeile din SUA, drepturile copilului avocat\n Piotr Bagration , general rus\n Otto von Bismarck , cancelarul german,\n Napoleon Bonaparte , franceză generală, prim-consul și împărat\n John C. Calhoun , senator american\n Henry Clay , SUA de stat, \"Compromiser Mare\"\n Jefferson Davis , președinte al Statelor Confederate ale Americii , chiar înainte și în timpul Războiului Civil American .\n Benjamin Disraeli , romancier și politician\n Frederick Douglass , purtătorul de cuvânt al SUA abolit pedeapsa cu moartea\n Ferdinand al VII din Spania\n Joseph Fouche, politician francez \n John C. Fremont , Explorer, guvernator de California\n Giuseppe Garibaldi , unificator de Italia și Piemont soldat\n Alexander Gorceakov , cancelarul rus\n Isabella II-lea al Spaniei\n Gojong de Joseon , coreeană împărat\n William Lloyd Garrison , Statele Unite lider abolitionist\n Mihail Loris-Melikov , de stat rusă\n William Ewart Gladstone , prim-ministru britanic\n Ulysses S. Grant , Statele Unite general și președinte\n George Hearst , senatorul american și tatăl de William Randolph Hearst\n Theodor Herzl , fondatorul moderne politice sionismului\n Andrew Jackson , SUA, general și președinte\n Thomas Jefferson , de stat american, filozof, și președintele\n Ioannis Kapodistrias , de stat rusă și greacă\n Lajos Kossuth , guvernatorul Ungariei, lider al războiului de independență\n Mihail Kutuzov , generalul rus\n Robert E. Lee , Confederate generală\n Libertadores , din America Latină eliberatori\n Abraham Lincoln , presedintele Statelor Unite, a condus națiunea în timpul Războiului Civil American\n Sir John A. Macdonald , Canada, primul prim-ministru al Canadei\n Klemens von Metternich , cancelarul austriac\n Mutsuhito , împăratul japonez\n Pavel Nakhimov , amiral rus\n Napoleon III\n Karl Nesselrode , cancelarul rus\n Nicolae I al Rusiei\n Pedro al II-lea din Brazilia\n Cecil Rhodes\n Theodore Roosevelt , Explorer, naturalist, viitorul presedinte al Statelor Unite\n William Tecumseh Sherman , Uniunea general, în timpul Războiului Civil American\n Fulwar Skipwith , primul președinte și numai de scurtă durată a Republicii West Florida\n Mihail Skobelev , general rus\n Leland Stanford , guvernator de California, SUA senator, antreprenor\n István Széchenyi , aristocrat, liderul mișcării de reformă ungar\n Charles Maurice de Talleyrand , om politic francez\n Harriet Tubman , afro-american abolit pedeapsa cu moartea , umanitar , a jucat un rol în subteran de cale ferată\n William M. Tweed , alias Tweed Boss , influent politician din New York City, șeful de Tammany Hall\n Regina Victoria , monarh britanic\n Arthur Wellesley, primul duce de Wellington , generalul britanic și prim-ministru\n Serghei Witte , de stat rusă\n Hong Xiuquan , revoluționar, auto-proclamat Fiul lui Dumnezeu\n Aleksey Yermolov , general rus\n Tokugawa Yoshinobu , Shogun (ultimul Shogun)\n\nInvenții, descoperiri\n\nAnii 1800\n\nAnii 1810\n\nAnii 1820\n\nAnii 1830\n\nAnii 1840\n\nAnii 1850\n\nAnii 1860\n\nAnii 1870\n\nAnii 1880\n\nAnii 1890\n\nDecenii și ani\n\nNote" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi câteva informații de bază despre Pierre Curie." }, { "from": "assistant", "value": "Pierre Curie () a fost un fizician francez, pionier în studiul radioactivității, laureat (împreună cu Antoine Henri Becquerel și Marie Curie) al Premiului Nobel pentru Fizică în 1903.\n\nPrintre alte contribuții științifice remarcabile, Pierre Currie a descoperit, împreună cu fratele său, Jacques Curie, efectul piezoelectric, în 1880.\n\nMotivația juriului Nobel\n\nDate biografice \nTatăl său, Eugen Curie, era un medic generalist interesat de asemenea de cercetare. Încă din copilărie, Pierre încerca să explice fenomenele cu care se întâlnea zilnic. La 16 ani și-a luat bacalaureatul și la 18 ani licența. De la 19 ani a fost luat ca preparator la Sorbona, astfel încât a putut să se dedice cercetării științifice. Împreună cu profesorul Desains a studiat lungimile de undă ale radiaților calorice, iar împreună cu fratele său mai mare, Jacques, a descoperit efectul piezoelectric. În 1882, Pierre a părăsit Sorbona pentru a deveni șef de lucrări la Școala de fizică și chimie din Paris. Și-a dat teza de doctorat din cercetările asupra magnetismului.\n\nNote\n\nLegături externe \n\n Biografie pe site-ul premiului Nobel\n „«Dinastia» Curie” (11 octombrie 2007). Jurnalul Național.\n\nNașteri în 1859\nNașteri pe 15 mai\nDecese în 1906\nDecese pe 19 aprilie\nPierre\nAbsolvenți ai Universității din Paris\nAtei francezi\nChimiști francezi\nChimiști din secolul al XIX-lea\nChimiști din secolul al XX-lea\nDescoperitori de elemente chimice\nEponime ale craterelor de pe Lună\nEponime ale elementelor chimice\nFizicieni din secolul al XIX-lea\nFizicieni din secolul al XX-lea\nFizicieni francezi\nÎnmormântări la Panthéon, Paris\nLaureați ai Premiului Nobel pentru Fizică\nLaureați francezi ai Premiului Nobel\nMembri ai Academiei Franceze de Științe\nOameni din Paris\nPersonalități care au refuzat Légion d'honneur\nRadioactivitate\nVictime ale otrăvirii radiologice\nEponime ale mineralelor" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ai detalii despre Piezoelectricitate?" }, { "from": "assistant", "value": "În 1880, Jacques si Pierre Curie au observat ca aplicarea de presiune asupra unui cristal de cuarț rezultă în apariția unei sarcini electrice în cristal. Cei doi fizicieni au denumit efectul observat piezo de la verbul grecesc piezein (a presa).\n\nVezi și\n Efect piezoelectric\n\nFizica materiei condensate\nTransductori" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți relata despre Sydney Boys High School?" }, { "from": "assistant", "value": "Sydney Boys High School (Liceul de Băieți Sydney) este un liceu de băieți situat în Sydney, Australia. Liceul este selectiv academic și se intră numai pe bază de examen public în engleză, matematică și cunoștințe generale.\n\nLiceul a fost fondat în 1888 și este situat în Moore Park, o zonă lângă centrul orașului Sydney.\n\nInstituții de învățământ" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Descrie în detaliu Deșteaptă-te, române!." }, { "from": "assistant", "value": "{{Infocaseta Imn\n|titlu = Deșteaptă-te, române!\n|titlu_alt = Un răsunet\n|imagine = National Anthem of Romania (page 3).png\n|subtitlu = Foaie de muzică și versuri\n|sufix = național\n|țară = României Moldovei (1991-1994) R.D.Moldovenești (1917-1918)\n|autor = Andrei Mureșanu\n|dată_versuri = 1848\n|compozitor = Anton Pann\n|dată_muzică = 1848\n|adoptat = 1990 - 1991 - 1917 - R.D.Moldovenească\n|până_în = 1994 - 1918 - R.D.Moldovenească\n|sunet = Desteapta-te, romane!.ogg\n|titlu_sunet = Deșteaptă-te, române! (Instrumental)\n}}\n\n„Deșteaptă-te, române!” () este imnul național al României, începând cu 1990. Pentru o vreme, a fost de asemenea imn național al Republicii Democratice Moldovenești (1917 - 1918) și al Republicii Moldova (1991 - 1994). \n\nPoezia Răsunet (în manuscris Unu răsunetu) a fost publicată în numărul 25 din 21 iunie 1848 al revistei „Foaie pentru minte, inimă și literatură” avându-l ca autor pe Andrei Mureșanu. Se presupune că este un ecou, un răspuns, o replică la poezia Către români a lui Vasile Alecsandri, publicată în numărul 21 din 24 mai 1848 al aceleiași reviste.\n\n Istorie \n\nÎncepând din 1848, „Deșteaptă-te, române!” a fost un cântec foarte drag românilor datorită mesajului de patriotism și de libertate pe care îl poartă în el. A fost cântat cu ocazia fiecărui conflict în România, insuflându-le curaj în momentele cruciale ale istoriei, cum ar fi Războiul de independență (1877 - 1878), Primul și Al Doilea Război Mondial. Mai ales în timpul crizei după lovitura de stat de la 23 august 1944, acest imn a fost cântat în mod spontan de toți și emis pe toate stațiile radio.\n\nÎn ziua revoltei de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, muncitorii de la uzinele de Autocamioane au început să cânte această melodie, mulți dintre ei nemaiștiind versurile. Cu toate acestea melodia a continuat fără întrerupere.\n\nPe 22 decembrie 1989, în timpul Revoluției române din 1989, imnul s-a înălțat pe străzi, însoțind uriașele mase de oameni, risipind frica de moarte și unind întregul popor în sentimentele nobile ale momentului. Astfel, instituirea sa ca imn național a venit de la sine, impunându-se generalizat, fără șovăială, sub formidabila presiune a manifestanților și înlocuind vechiul imn „Trei culori”.\n\nTimp de câțiva ani „Deșteaptă-te, române!” a fost și imnul național al Republicii Moldova, dar a fost înlocuit în 1994 cu „Limba noastră”.\n\nPrima înregistrare a melodiei s-a făcut pe disc, în 1900, în S.U.A., în interpretarea solistului Alexandru Pascu. Abia în 1910, fanfara Batalionului 2 Pionieri din București reunită cu fanfara Regimentului Ștefan cel Mare din Iași au realizat cea dintâi înregistrare instrumentală. În același an, corul „Ion Vidu” din Lugoj a înregistrat pentru prima dată pe disc varianta corală.\n\n Autor \n\nCu privire la autorul real al partiturii muzicale sunt mai multe ipoteze. Una dintre ele îl consideră ca autor tot pe Andrei Mureșanu care a realizat o variantă în măsura de 6/8 cântată mai mult în Ardeal.. În numărul 10 din 1894 al revistei „Musa Română“ este făcută mențiunea:Autorul poeziei, cât și al melodiei imnului «Deșteaptă-te, Române» este Andrei Mureșanu. Armonizată a fost însă de un muzicant boem, la dorința autorului, și s-a publicat într-un caiet intitulat «Flori române» împreună cu alte jocuri naționale pe la anul 1860. Melodia originală se vede în «Musa Română», anul 1888, numărul 2, la începutul Putpuriului românesc.Dumitru Georgescu Kiriac a transformat melodia lui Mureșanu într-o variantă mai energică și mai ritmată, în măsură de 4/4, care a circulat în Regat.\n\nO altă ipoteză îl menționează ca autor pe Gheorghe Ucenescu, elev și colaborator al lui Anton Pann, care a fost rugat de Mureșanu, la o petrecere de Cireșe, în curtea bisericii, să cânte câteva melodii printre care și Din sânul Maicii mele (care poate fi ascultata aici) pentru a găsi o idee de imn. În acest fel, deși avea 14 ani la acea vreme și abia studia muzica bisericească, Ucenescu s-a considerat „autorul moral” al melodiei. \n\nAnton Pann este considerat oficial autor al muzicii imnului, dar melodia pe care Andrei Mureșanu a pus versurile sale avea deja o largă circulație în epocă. El nu a făcut decât să culeagă muzica.Surse afirma ca Ucenescu a fost doar interpretul melodiei, acesta fiind elev al lui Anton Pann, nu și compozitorul acesteia - \"Muzica imnului național al României a fost compusă de Anton Pann, cântec intitulat, „Din sânul maicii mele”, fiind adoptata ca melodie religioasă, interpretata de corurile bisericești. A avut o circulație folclorică, pentru ca în anii Revoluției pașoptiste să fie preluată de poetul Andrei Mureșanu, ca suport sonor pentru versurile poeziei ”Un răsunet”, publicată în numărul 25 din 21 iunie 1848 al „Foii pentru minte, inimă și literatură” sub titlul „Răsunet”. - Călinescu, G. Istoria literaturii române de la origini până în prezent„Încă din anul 1844, subscrisul, aflându-mă învățător și cantor la Biserica Sfintei Treimi de pe Tocile, care este comuna Bolgarsechiului [Șcheiului] de sus, în Brașov. Poetul Andrei Mureșanu, ca rude­nie cu Parohul Vonifatie Pitiș, venea vara des la grădinile parohului pentru aer și pentru cerașe. Sosind furiosul an 1848, poetul căuta o melodie după care să compună un sonet care să se cânte între amicii ce era să se adune în grădina parohului pentru petrecere de seară, cu mâncări și băuturi, în onoarea cerașelor. Am cântat multe cântece de probă, iar sosind la următorul cânt, «Din sânul maicii mele» și cântându-l, a rămas po­etul pe lângă această melodie, obligân­du-mă ca, pe Duminica viitoare, să mă aflu și eu împreună cu oaspeții invitați la grădină ca să cânt după melodia aleasă poezia ce o va compune până atunci. În Duminica hotărâtă, iată că vine poetul împreună cu 4 Domni români și șezând cu toții pe iarbă verde și cu cerașe înainte — îmi dete D. Andrei Mureșan poezia făcută ‘Deșteaptă-te Române’, îi probăm puține rânduri și văzând în tot melosul este o minune potrivit, l-am cân­tat cu vocea mea tânără și puternică până la fine. Mai repetându-l odată, toți Domnii învățând melodia din auz, cântau împreună, mulțămind și urând multă viață și sănătate marelui poet. Din ziua aceia cântul ‘Deșteaptă-te Române’ s-au făcut cel mai plăcut și fa­miliar, iar eu eram poftit în toate părțile ca să-l cânt și să învăț tinerimea a-l cânta mai bine și regulat”, nota George Ucenescu.\"\n\nTot Ucenescu afirma \"Anton Pann a fost însă cel care a pus pe muzică versurile poeziei „Un răsunet”, scrisă de Andrei Mureșanu prin 1842. Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann și unul din admiratorii acestuia, ne relatează cum în casa poetului Andrei Mureșanu din Brașov, unde se întâlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac și Vasile Alecsandri, cu toții fiind în căutarea unei melodii pentru poezia „Un răsunet”, cel care a găsit melodia „veche, tărăgănată”, dar devenită atât de vibrantă în posterioritate, a fost Anton Pann.\" \n\nPe de alta parte, profesorul Raisa Radu, Ph.D, ASE, susține in lucrarea sa \"Anton Pann si muzica imnului \"Deșteaptă-te române!\"\" următoarea teză: \"Melodia „Deșteaptă-te, române!”, actualul nostru imn de stat, a fost compusă de Anton Pann. În anul revoluționar 1848, guvernul provizoriu a hotărât ca, în fiecare județ, populația să fie convocată pentru a depune jurământul pe Constituție. Documentele consemnează că la 29 iulie 1848, la Râmnicu-Vâlcea s-a organizat o manifestație solemnă. Funcționarii administrației de district, garda națională și locuitorii s-au întâlnit pe câmpia de la marginea orașului. Pe o tribună, special amenajată, s-a citit textul Constituției, iar comisarul extraordinar, D. Zăgănescu, a ținut un discurs. Printre cei care au depus jurământul pe acest act fundamental a fost și Anton Pann. În raportul său, D. Zăgănescu scrie: „În acest pompos constituțiu, aflându-se dumnealui Anton Pann, profesor de muzică, împreună cu câțiva cântăreți de profesie au alcătuit o muzică vocală cu niște versuri prea frumoase puse pe un ton plin de armonie și triumfal cu care au adus entuziasmul de patrie în inimile tuturor cetățenilor” [4, f. p.]. Anton Pann citise, în „Foaia pentru minte, inimă și literatură”, marșul revoluționar „Un răsunet” scris de Andrei Mureșanu. Impresionat de poezie, a compus o melodie solemnă , pe măsura versurilor. Cântecul a ajuns, până la noi, sub denumirea de „Deșteaptă-te, Române!” - aducand insprijinul acesteotr afirmatii documente precum \"Anton Pann, Studii și comunicări, Comitetul pentru cultură și artă, Vâlcea, 1969\" si Speranția, Th. „Anton Pann”, Revista Nouă, nr.10, noiembrie 1889, București, Pann, A. Opere alese, vol. I, București, Editura Cugetarea, Georgescu Delafras, 1943. \n\nNOTA:„Raportul nr. 10 al Comisarului extraordinar al districtului Vâlcea, D. Zăgănescu, către Ministerul trebilor din Lăuntru al Țării Românești”, a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 14, 1848, din 26 august\n\nDespre paternitatea melodiei vorbește și Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei care, într-o convorbire pe care a avut-o cu muzicianul Gavriil Musicescu, mărturisește că în perioada în care era diacon în cadrul Episcopiei din Buzău, Episcopul Chesarie l-a trimis la București pentru a-i asculta pe „maeștrii cântărilor bisericești din acele vremuri”. Aici l-ar fi întâlnit pe Anton Pann; „Instalandu-mă în mitocul Episcopiei Buzeului - continuă Mitropolitul -, a venit la mine reposatul Anton Pann, cu care am facut cunostință și prietenie. În una din zilele lunei Septembrie 1839, el mi-a scris cu mâna lui acest cântec în notațiunea psaltichiei. Manuscriptul original îl păstrez și azi”. Dupa un timp, Gavriil Musicescu primeste manuscrisul menționat, alături de următoarea notă de subsol: „Poesia de față, „Din sânul maicei mele”, este scrisă de însusi mâna răposatului Anton Pann, care mi-a dat-o mie când am făcut cunostință cu el întâia dată, în anul 1839, la încpeutul lunei septembrie în București, unde mersesem pentru oarecare trebuință din Buzeu, aflându-mă atunci diacon la Episcopie”. - doxologia.ro\"Afirmația că nu se cunoaște autorul melodiei \"Deșteaptă-te, române\" este falsă, antiștiințifică. Se știe cine este autorul melodiei în discuție din studiile publicate într-un timp ce depășește o sută de ani, studii semnate de autorități ale istoriei, ale istoriei literaturii și ale muzicii românești: Nicolae Bălcescu (1852), Gavriil Musicescu (1895), Nicolae Iorga (1908), Ion Popescu – Pasărea (1912), Mihail Poslușnicu (1924) și (1928), Sterie Stinghe (1933), Ilarion Cocișiu (1940)34, George Călinescu (1941), George Breazul (1943), Octavian Lazăr Cosma (1972), Viorel Cosma (1978), Gheorghe Ciobanu (1979), Vasile D. Nicolescu (1979), mitropolitul Antonie Plămădeală (1981), Mircea Ștefănescu (1984), Vasile Vasile (1995), (1996), (2017), Ioan - Aurel Pop etc. Toate studiile menționate consideră, în forme explicite, sau implicite, că melodia actualului imn național este cea datorată lui Anton Pann și fiecare adaugă elemente importante pentru urmărirea evoluției lui.\" - Vasile Vasile, in studiul \"Deșteaptă-te, române - de la practica folclorică la Imn Național - imn al identității și unității românești (I)\", Revista MUZICA Nr. 7 / 2018, p.70-71. ATESTATORII: Bălcescu, Nicolae – Mișcarea românilor în Ardeal la 1848; în: Junimea română, An I, nr. 2, 1852, pp. 11 – 13, cu titlul „Discursul cetățeanului Bălcescu\"; Republicat în: Opere, vol. 1, Studii și articole, Editura Academiei, București, 1953 Muzicescu, G(avriil) - Relativ la Deșteaptă-te, române; în: Arta, Iași, An IV, nr. 1, ianuarie 1895, pp. 45 – 50; Notiți Aria lui Deșteaptă-te, române; în: Arhiva, organul societatii istorice și literare din Iași, An VI, nr. 1 și 2, ianuarie - februarie 1895, pp.223 – 226; Iorga, Nicolae - Istoria literaturii românești în veacul al XIXlea. De la 1821 înainte, în legătură cu dezvoltarea culturală a neamului, vol. II - Epoca lui M. Kogălniceanu (1840 - 1848), București, 1908, p. 262; P(opescu) – Pasărea, (Ion) - Origina melodiei cântecului național „Deșteaptă-te, române\"; în: Cultura, București, An 11, nr. 4, aprilie 1912, pp. 78 - 81; Poslușnicu, Mihail Gr. – Deșteaptă-te, roâne; în: Revista Profesorilor de Muzică, (Botoșani), An I, nr. 4/ 1924, p. 1; Poslușnicu, Mihail Gr. - Istoria musicei la romani, București, Cartea Românească, 1928, p. 406. Stinghe, Sterie – Deșteaptă-te, române - în forma lui originala și Din sânul maicii mele; în Țara Bârsei, Brașov, An V, nr. 6, noiembrie - decembrie 1933, pp. 519 – 522; Cocișiu, Ilarion - Sorcova; în: Axa, București, An IX, nr. 44, 28 decembrie 1940:; Călinescu, G. – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941; Breazul, George - Cronica muzicala Sub zodia lui „Deșteaptă-te, române\"; în: „Gândirea\", București, An XXII, nr. 7, august - septembrie 1943, pp. 416 – 421; studiu apărut postum, în formă trunchiată, în: Breazul, George - Pagini din istoria muzicii romanești,vol. II, Ediție îngrijită și prefațată de Gheorghe Firca, București, Editura muzicală, 1970, pp. 249-251; Cosma, Octavian Lazar - Codex moldovenesc din 1824; în: Muzica, București, An XXII, nr. 5, mai 1972, p. 13. Cosma, Viorel - De la Cântecul zaverei la Imnurile unității naționale, Timișoara, 1978; Ciobanu, Gheorghe - Cântece revoluționare și patriotice din perioada anului 1848; în: Muzica, București, An XXIII, nr. 7, iulie 1973, p. 19; republicat în: Studii de etnomuzicologie și bizantinologie, vol. II, București, 1979, p. 200; Nicolescu, Vasile D. - Manuscrisul Ucenescu - Cânturi, București, Editura muzicală, 1979, cu piesele muzicale transcrise în notatie guidonică. Plămădeală, Antonie – Andrei Mureșanu, „poetul unei singure poezii” – dar nemuritoare; în: Plămădeală, Antonie -Dascăli de cuget și simțire românească, București Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,1981; Ștefănescu, Mircea - Cântecul revoluționar și patriotic românesc, București, 1984, pp. 125 - 135; Vasile, Vasile– Vârstele imnului Deșteaptă-te române;.Vasile, Vasile – Anton Pann personalitate complexă a muzicii și a culturii românești, București, Editura Academiei Române, 2017; Pop, Ioan – Aurel – Identitatea românească, București, Editura Contemporanul, 2017.\n\n Semnificație \n\nTitlul „Deșteaptă-te, române!” este în același timp social și național; social, deoarece impune o permanentă stare de a asigura tranziția către o lume nouă; național, deoarece alătură această deșteptare tradiției istorice. Imnul conține acest sublim „acum ori niciodată”, prezent și în alte imnuri naționale, de la „paion”-ul cu care grecii au luptat la Marathon și Salamina până la „Marseilleza” Revoluției franceze.\n\n Versuri \n\nImnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe. La ocazii festive se interpretează strofele 1, 2, 4 și 11.\n\nDeșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,\nÎn care te-adânciră barbarii de tirani!\nAcum ori niciodată, croiește-ți altă soarte,\nLa care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.\n\nAcum ori niciodată să dăm dovezi la lume\nCă-n aste mâni mai curge un sânge de roman,\nȘi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume\nTriumfător în lupte, un nume de Traian!      \n\nÎnalță-ți lata frunte și caută-n giur de tine,\nCum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;\nUn glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stâne,\nBătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!      \n\nPriviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,\nRomâna națiune, ai voștri strănepoți,\nCu brațele armate, cu focul vostru-n vine,\n\"Viața-n libertate ori moarte!\" strigă toți.      \n\nPre voi vă nimiciră a pizmei răutate\nȘi oarba neunire la Milcov și Carpați!\nDar noi, pătrunși la suflet de sfânta libertate,\nJurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!      \n\nO mamă văduvită de la Mihai cel Mare\nPretinde de la fii-și azi mână d-ajutori,\nȘi blastămă cu lacrămi în ochi pe orișicare,\nÎn astfel de pericul s-ar face vânzători!      \n\nDe fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,\nOricare s-ar retrage din gloriosul loc,\nCând patria sau mama, cu inima duioasă,\nVa cere ca să trecem prin sabie și foc!      \n\nN-ajunse iataganul barbarei semilune,\nA cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;\nAcum se vâră cnuta în vetrele străbune,\nDar martor ne e Domnul că vii nu o primim!      \n\nN-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,\nAl cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;\nAcum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,\nSă ne răpească limba, dar morți numai o dăm!      \n\nRomâni din patru unghiuri, acum ori niciodată\nUniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!\nStrigați în lumea largă că Dunărea-i furată\nPrin intrigă și silă, viclene uneltiri!      \n\nPreoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină,\nDeviza-i libertate și scopul ei preasfânt.\nMurim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,\nDecât să fim sclavi iarăși în vechiul nost' pământ!\n\nNote\n\nBibliografie \n Legea nr.75 din 16 iulie 1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice , cdep.ro\n Lege privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice, Monitorul oficial nr. 237 /26 august 1994\n\nLegături externe \n\n Pagina oficială a președintelui României cu imnul național (domeniu public)\n VIDEO Imnul Național al României, cântat pentru prima oară în anul 1848, 29 iulie 2011, Valentina Grigore, Adevărul\n \"Este imn național, nu șlagăr\", 29 iulie 2009, Vlad Stoicescu, Dan Arsenie, Evenimentul zilei\n Istoria Imnului Național al românilor , 30 noiembrie 2011, Dumitru Manolache, Ziarul Lumina\n Din sânul maicii mele, cântec religios vechi interpretat de C. Scurtu la festivalul de muzică bizantină, 2012\n\nAudio\n WAV file al imnului național, presidency.ro\n Deșteaptă-te, române - MP3 download \n Deșteaptă-te, române - YouTube\n Deșteaptă-te, române - Fanfara Armatei Române\n\nRomânia\nIstoria României\nSimbolurile naționale ale României\nSimbolurile naționale ale Republicii Moldova\nCântece patriotice românești" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ai despre Uniunea Europeană?" }, { "from": "assistant", "value": "Uniunea Europeană (UE) este o uniune politică și economică a 27 de state membre situate în principal în Europa. Are o suprafață de 4.233.262 km2 și o populație estimată de aproximativ 447 milioane. UE a dezvoltat o piață unică internă printr-un sistem standardizat de legi care se aplică în toate statele membre. Politicile UE vizează asigurarea liberei circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor în cadrul pieței interne, adoptarea legislației în domeniul justiției și afacerilor interne și menținerea unor politici comune privind comerțul, agricultura, pescuitul și dezvoltarea regională. Pentru călătoriile în spațiul Schengen, controlul pașapoartelor a fost eliminat. O uniune monetară a fost înființată în 1999, a intrat în vigoare în 2002 și este compusă din 19 state membre ale UE care utilizează moneda euro.\n\nCetățenia UE și cea europeană au fost înființate odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht în 1993. Uniunea Europeană își are originea în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și în Comunitatea Economică Europeană (CEE), înființate în 1951 prin Tratatul de la Paris, respectiv în 1957 prin Tratatul de la Roma. Membrii inițiali ai Comunității Europene au fost: Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și Germania de Vest. În anii următori Comunitatea s-a lărgit prin aderarea unor noi state membre și și-a crescut puterea prin adăugarea de domenii economice, sociale și politice în competența sa. Tratatul de la Maastricht a înființat Uniunea Europeană sub prezenta denumire în 1993. Cea mai recentă modificare majoră a bazei constituționale a UE, Tratatul de la Lisabona, a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Regatul Unit a semnalat intenția de a părăsi Uniunea în urma unui referendum din iunie 2016. Astfel, pe 31 ianuarie 2020 Regatul Unit a părăsit definitiv Uniunea Europeană.\n\nAcoperind 7,3% din populația lumii UE a generat în 2017 un produs intern brut nominal (PIB) de 19.670 miliarde de dolari SUA, reprezentând aproximativ 24,6% din PIB nominal global și 16,5% măsurată în termeni de paritate a puterii de cumpărare. În plus, toate cele 27 de țări ale UE au indicele dezvoltării umane foarte ridicat conform Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. În 2012 UE a primit Premiul Nobel pentru Pace. Prin politica externă și de securitate comună, UE a dezvoltat un rol în relațiile externe și apărare. Uniunea întreține misiuni diplomatice permanente în întreaga lume și este reprezentată în cadrul Națiunile Unite, Organizația Mondială a Comerțului, G7 și G20. Datorită influenței sale globale Uniunea Europeană a fost descrisă ca o superputere emergentă.\n\nIstoric\n\nÎnceputurile ideii europene (1945-1952) \n\nDupă Al Doilea Război Mondial, integrarea europeană a fost văzută ca un antidot al naționalismului extremist care a devastat continentul. Într-un discurs ținut la 19 septembrie 1946 la Universitatea din Zürich, Elveția, Winston Churchill a mers mai departe și a promovat apariția Statelor Unite ale Europei. Congresul de la Haga din 1948 a reprezentat un moment esențial în istoria federală europeană, deoarece a dus la crearea Mișcării Europene și a Colegiului Europei, unde viitorii lideri ai Europei vor trăi și vor studia împreună.\n\nDe asemenea, a condus direct la înființarea Consiliului Europei în 1949, primul mare efort de a aduce împreună națiunile Europei, inițial zece dintre ele. Consiliul s-a concentrat în primul rând pe valori - drepturile omului și democrația - mai degrabă decât pe probleme economice sau comerciale și a fost întotdeauna considerat un forum în care guvernele suverane ar putea alege să colaboreze fără autoritate supranațională. Aceasta a generat mari speranțe de integrare europeană și au existat dezbateri aprinse în cei doi ani care au urmat în privința modului în care acest lucru ar putea fi atins.\n\nDar în 1952, dezamăgit de ceea ce au văzut ca lipsă de progres în cadrul Consiliului Europei, șase națiuni au decis să meargă mai departe și au creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, care a fost declarată a fi \"un prim pas către o Europă federală\". Oameni vizionari precum Alcide De Gasperi din Italia, Jean Monnet și Robert Schuman din Franța și Paul-Henri Spaak din Belgia au înțeles că oțelul și cărbunele erau cele două industrii esențiale pentru ducerea unui război și că prin legarea industriilor naționale, un viitor război între națiunile lor ar fi fost imposibil. Acești bărbați și alții sunt oficial creditați ca părinți fondatori ai Uniunii Europene.\n\nTratatul de la Roma (19571992)\n\nÎn 1957, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Țările de Jos și Germania de Vest au semnat Tratatul de la Roma, care a creat Comunitatea Economică Europeană (CEE) și a stabilit o uniune vamală. De asemenea, au semnat un alt pact de creare a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom) pentru cooperarea în dezvoltarea energiei nucleare. Ambele tratate au intrat în vigoare în 1958. CEE și Euratom au fost create separat de CECO. CEE a fost condusă de Walter Hallstein (Comisia Hallstein), iar Euratom a fost condusă de Louis Armand (Comisia Armand) și apoi de Étienne Hirsch.\n\nÎn anii '60, au început să apară tensiuni, Franța urmărind să limiteze puterea supranațională. În 1965, s-a ajuns la un acord și la 1 iulie 1967 Tratatul de fuziune a creat un singur set de instituții pentru cele trei comunități, denumite colectiv Comunitățile Europene. Jean Rey a prezidat prima comisie fuzionată (Comisia Rey).\n\nÎn 1973, Comunitățile au fost extinse pentru a include Danemarca (inclusiv Groenlanda, care ulterior a părăsit Comunitățile în 1985, ca urmare a unui litigiu privind drepturile de pescuit), Irlanda și Regatul Unit. Norvegia a negociat să se alăture în același timp, însă alegătorii norvegieni au respins aderarea prin referendum. În 1979, au avut loc primele alegeri directe în Parlamentul European.\n\nGrecia s-a alăturat în 1981, Portugalia și Spania au urmat în 1986. În 1985, Acordul Schengen a pregătit calea pentru crearea frontierelor deschise fără controale de pașapoarte între majoritatea statelor membre și unele state ne-membre. În 1986, steagul european a început să fie utilizat de CEE, și a fost semnat Actul Unic European.\n\nÎn 1990, după căderea Blocului de Est, fosta Germanie de Est a devenit parte a Comunităților ca parte a unei Germanii reunite. Încercările de a rezolva problemele și de a face o UE mai eficientă și mai coerentă au avut un succes limitat.\n\nTratatul de la Maastricht (19922007) \n\nUniunea Europeană a fost înființată în mod oficial când Tratatul de la Maastricht — al cărui principali arhitecți au fost Helmut Kohl și François Mitterrand — a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.\nTratatul a dat EEC denumirea de Comunitatea Europeană, chiar dacă a fost menționată ca atare înaintea tratatului. Odată cu extinderea planificată pentru a include fostele state comuniste din Europa Centrală și de Est, precum și Cipru și Malta, criteriile de la Copenhaga pentru aderarea la UE au fost convenite în iunie 1993. Extinderea UE a introdus un nou nivel de complexitate și dezacorduri. În 1995, Austria, Finlanda și Suedia au aderat la UE.\n\nÎn 2002, bancnotele și monedele euro au înlocuit monedele naționale în 12 state membre. De atunci, zona euro a crescut și cuprinde 20 de țări. În 2004, UE a înregistrat cea mai mare extindere când Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia au aderat la Uniune.\n\nTratatul de la Lisabona (2007prezent)\n\nÎn 2007, România și Bulgaria au devenit membre ale UE. În același an, Slovenia a adoptat moneda euro, urmată în 2008 de Cipru și Malta, de Slovacia în 2009, de Estonia în 2011, de Letonia în 2014 și de Lituania în 2015.\n\nLa 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, care a reformat multe aspecte ale UE. În special, a schimbat structura juridică a Uniunii Europene, reunind sistemul de trei piloni al UE într-o entitate juridică unică, prevăzută cu personalitate juridică, a creat un președinte permanent al Consiliului European, primul dintre ei fiind Herman Van Rompuy și a consolidat poziția Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.\n\nÎn 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru că \"a contribuit la promovarea păcii și reconcilierii, a democrației și a drepturilor omului în Europa\". În 2013, Croația a devenit cel de-al 28-lea membru al UE.\n\nDe la începutul anilor 2010, coeziunea Uniunii Europene a fost testată de mai multe aspecte, inclusiv o criză a datoriilor în unele țări din zona euro, creșterea migrației din Orientul Mijlociu și retragerea Regatului Unit din UE. Un referendum a avut loc în 2016 în Regatul Unit privind apartenența la Uniunea Europeană, 51,9% dintre participanți votând pentru părăsirea Uniunii. La 29 martie 2017, Regatul Unit a notificat în mod oficial Consiliul European decizia sa de a părăsi UE inițiind procedura oficială de retragere, angajând Regatul Unit să părăsească UE la 29 martie 2019. În urma votului negativ al Parlamentului britanic față de Acordul negociat între UE și guvernul condus de Theresa May, această dată a fost extinsă până la 31 octombrie 2019. Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană la 31 ianuarie 2020, ora 23:00 (CET).\n\nÎn contextul conflictului ruso-ucrainean, pe 1 martie 2022 Ucraina a depus cererea de aderare în Uniunea Europeană. Cererea este justificată de necesitatea de ajutor economic și social în timpul războiului. \n\nPe 3 martie 2022, din același context menționat mai sus, Republica Moldova a depus și ea cererea de aderare în UE. Față de Ucraina, Republica Moldova a avut un lung proces de europenizare care a reușit să marcheze anumite criterii cerute de Uniune. Contextul conflictului a încurajat și mai mult R. Moldova să depună o cerere de aderare în Uniunea Europeană. România a fost important ajutor pentru Republica Moldova în procesul de europenizare.\n\nDate demografice\n\nPopulație \n\nLa 1 ianuarie 2016, populația Uniunii Europene era de aproximativ 510,1 milioane de persoane (6,9% din populația lumii). În 2015, în UE-28 s-au născut 5,1 milioane de copii, ceea ce corespunde unei rate de natalitate de 10 la 1000, o rată sub media mondială. Pentru comparație, rata natalității în UE-28 a fost de 10,6 în anul 2000, de 12,8 în 1985 și de 16,3 în 1970. Rata de creștere a populației a fost pozitivă la o valoare estimată de 0,23% în 2016.\n\nÎn 2010, 47,3 milioane de persoane care au trăit în UE s-au născut în afara țării lor rezidente. Aceasta corespunde cu 9,4% din totalul populației UE. Dintre acestea, 31,4 milioane (6,3%) s-au născut în afara UE și 16,0 milioane (3,2%) s-au născut într-un alt stat membru al UE. Cel mai mare număr absolut de persoane născute în afara UE au fost în: Germania (6,4 milioane), Franța (5,1 milioane), Spania (4,1 milioane), Italia (3,2 milioane) și Țările de Jos (1,4 milioane).\n\nUrbanizare\n\nUE cuprinde aproximativ 40 de zone urbane cu populații de peste un milion, inclusiv un megaoraș (oraș cu o populație de peste 10 milioane de locuitori), Paris. În plus față de aglomerările mari, UE include și câteva regiuni urbane policentrice dens populate, care nu au un singur nucleu, dar au ieșit din conectarea mai multor orașe și acum cuprind o mare metropolă. Cea mai mare dintre aceste metropole policentrice include Rin-Ruhr cu aproximativ 11,5 milioane de locuitori (Köln, Dortmund, Düsseldorf și altele), Randstad cu aprox. 8,2 milioane (Amsterdam, Rotterdam, Haga, Utrecht și altele), Frankfurt-Rin-Main cu aproximativ 5,8 milioane (Frankfurt, Wiesbaden și altele), Diamantul Flamand cu aproximativ 5,5 milioane de locuitori (Anvers, Bruxelles, Leuven, Gent și altele), Silezia Superioară cu cca. 5,2 milioane (Katowice, Ostrava și altele) și Regiunea Øresund cu aproximativ 4 milioane (Copenhaga, Malmö).\n\nLimbile \n\nUniunea Europeană are 24 de limbi oficiale: bulgară, cehă, croată, daneză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, maghiară, neerlandeză, italiană, irlandeză, letonă, lituaniană, malteză, poloneză, portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă și suedeză. Documentele importante, precum legislația sau tratatele, sunt traduse în fiecare dintre cele 24 de limbi oficiale. Parlamentul European asigură traducerea în toate limbile a documentelor în sesiunile plenare. Datorită numărului mare de idiomuri oficiale, majoritatea instituțiilor folosesc doar câteva limbi ca limbi de lucru. Comisia Europeană își desfășoară activitatea internă în trei \"limbi procedurale\": engleză, franceză și germană. În mod similar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene folosește limba franceză ca limbă de lucru, în timp ce Banca Centrală Europeană își desfășoară activitatea în principal în limba engleză.\n\nChiar dacă politica lingvistică este responsabilitatea statelor membre, instituțiile UE promovează multilingvismul în rândul cetățenilor săi. Engleza este cea mai răspândită limbă din UE, fiind înțeleasă de 51% din populația UE atunci când se numără atât vorbitorii nativi cât și vorbitori non-nativi. Limba germană este cea mai răspândită limbă maternă (vorbită de 16% din populația UE). Mai mult de jumătate (56%) dintre cetățenii UE pot să se angajeze într-o conversație într-o altă limbă decât limba lor maternă.\n\nCele mai multe limbi oficiale ale UE aparțin familiei limbilor indo-europene, reprezentate de ramurile balto-slavice, italiene, germane, elenice, și celtice. Unele limbi ale UE, în special maghiara, finlandeza, estona (toate trei limbi uralice), basca (vasconică) și malteza (semitică) nu aparțin limbilor indo-europene. Cele trei alfabete oficiale ale Uniunii Europene (latin, chirilic, și grec modern), toate derivă din alfabete grecești arhaice.\n\nPe lângă cele 24 de limbi oficiale, există aproximativ 150 de limbi regionale și minoritare, vorbite de până la 50 de milioane de persoane. Catalana, galiciana, basca, galica scoțiană și galeza nu sunt limbi oficiale recunoscute ale Uniunii Europene, dar au statut semioficial: traducerile oficiale ale tratatelor sunt făcute și în aceste limbi iar cetățenii au dreptul de a coresponda cu instituțiile UE în aceste limbi. Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare ratificată de majoritatea statelor UE, oferă orientări generale pe care statele le pot urma pentru a-și proteja patrimoniul lingvistic. Ziua Limbilor Europei este organizată anual la 26 septembrie și vizează încurajarea învățării limbilor europene.\n\nReligie\n\nUE nu are nici o legătură formală cu nici o religie. Articolul 17 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene recunoaște \"statutul dreptului național al bisericilor și asociațiilor religioase\", precum și \"organizațiile filosofice și neconfesionale\".\n\nPreambulul Tratatului privind Uniunea Europeană menționează \"moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei\". Discuțiile asupra proiectelor de texte ale Constituției europene și mai târziu Tratatul de la Lisabona au inclus propuneri de a menționa creștinismul sau Dumnezeu sau ambele în preambulul textului, însă ideea s-a confruntat cu opoziție și a fost abandonată.\n\nCreștinii din Uniunea Europeană sunt împărțiți între membrii catolicismului (Ritul Răsăritean și Roman), numeroase denominațiuni protestante (Anglicani, Luterani și Reformați care formează cea mai mare parte a acestei categorii) și Biserica Ortodoxă Răsăriteană. În 2009, UE avea o populație musulmană estimată la 13 milioane și o populație evreiască estimată la peste un milion. Celelalte religii mondiale: budismul, hinduismul și sikhismul sunt, de asemenea, reprezentate în populația UE.\n\nConform unor sondaje despre religiozitate în Uniunea Europeană făcute în 2015 de Eurobarometru, creștinismul este cea mai mare religie din Uniunea Europeană, reprezentând 71,6% din populația UE. Catolicii sunt cel mai mare grup creștin, reprezentând 45,3% din populația UE, în timp ce protestanții reprezintă 11,1%, ortodocșii reprezintă 9,6%, iar ceilalți creștini reprezintă 5,6%.\n\nEurobarometrul Eurostat din 2005 a arătat că 52% din cetățenii UE cred într-un Dumnezeu, 27% „într-o forță sau spirit” și 18% nu cred în nici o forță spirituală. Multe țări au simțit o scădere a participării religioase în ultimii ani.\n\nȚările unde sunt cei mai puțini credincioși sunt: Estonia (16%) și Republica Cehă (19%). Cele mai religioase state sunt: Malta (95%, predominând romano-catolici), România și Cipru (ambele predominant ortodoxe, cu aproximativ 90% din cetățeni care cred într-un Dumnezeu). În UE, credința religioasă este mai mare în rândul femeilor, a oamenilor în vârstă, cu o educație de bază și care se poziționează politic de dreapta.\n\nState membre \n\nPrin intermediul extinderilor succesive, Uniunea Europeană a crescut de la cele șase state fondatoare (Belgia, Franța, Germania de Vest, Italia, Luxemburg și Țările de Jos) la cele 27 de state actuale. Țările care au aderat la Uniune au devenit parte la tratatele fondatoare, supunând astfel la privilegiile și obligațiile aderării la UE. Acest lucru presupune o delegare parțială a suveranității instituțiilor în schimbul reprezentării în cadrul acestor instituții, o practică numită adesea \"împărțirea suveranității\"..\n\nPentru a deveni membru, o țară trebuie să îndeplinească criteriile de la Copenhaga, definite la reuniunea din 1993 a Consiliului European de la Copenhaga. Acestea necesită o democrație stabilă care respectă drepturile omului și statul de drept, o economie de piață funcțională și acceptarea obligațiilor de membru, inclusiv a legislației UE. Evaluarea îndeplinirii criteriilor de către o țară este responsabilitatea Consiliului European. Regatul Unit s-a retras din Uniunea Europeană la data de 31 ianuarie 2020 iar Groenlanda (o provincie autonomă a Danemarcei) s-a retras în 1985. Tratatul de la Lisabona conține acum o clauză în temeiul articolului 50, care prevede că un membru poate să părăsească UE.\n\nExistă șase țări candidate la aderare: Albania, Islanda, Macedonia, Muntenegru, Serbia și Turcia. Islanda a suspendat negocierile în 2013 iar Bosnia și Herțegovina a depus o cerere de aderare.\n\nCele patru țări care formează Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) nu sunt membre ale UE, ci s-au angajat parțial la politicile și reglementările economice ale UE: Islanda, Liechtenstein și Norvegia, care fac parte din piața unică prin Spațiul Economic European și Elveția, care are legături similare prin tratate bilaterale. UE are de asemenea relații cu micro-statele europene Andorra, Monaco, San Marino și Vatican, care folosesc moneda unică și cooperează în unele domenii.\n\nUrmătoarele 27 de state suverane (ale căror hărți prezintă doar teritorii situate în și în jurul Europei) constituie Uniunea Europeană:\n\nGeografie\n\nStatele membre ale UE acoperă o suprafață de 4.423.147 kilometri pătrați. Cel mai înalt vârf al UE este Mont Blanc, în Alpii Graici, care măsoară 4.810,45 metri deasupra nivelului mării. Cele mai joase puncte din UE sunt Lammefjorden (Danemarca) și Zuidplaspolder (Țările de Jos) la 7 m sub nivelul mării. Peisajul, clima și economia UE sunt influențate de coastă, care are o lungime de 65.993 kilometri.\n\nIncluzând teritoriile de peste mări ale Franței, care sunt situate în afara continentului european, dar care sunt membre ale Uniunii, UE are cele mai multe tipuri de climă de la cel arctic (Europa de Nord-Est) până la cel tropical (Guyana Franceză), mediile meteorologice pentru UE fiind lipsite de sens. Majoritatea populației trăiește în zone cu climă maritimă temperată (Europa de Nord-Vest și Europa Centrală), climatul mediteraneean (Europa de Sud) sau climatul cald continental (Balcanii de Nord și Europa Centrală).\n\nPopulația UE este extrem de urbanizată, având în jur de 75% locuitori în zonele urbane începând cu anul 2006. Orașele sunt răspândite în mare parte în întreaga UE, deși cu o grupare mare în și în jurul Beneluxului.\n\nSistemul politic\n\nUE operează printr-un sistem hibrid de luare a deciziilor supranaționale și interguvernamentale și în conformitate cu principiul atribuirii (care spune că UE poate acționa numai în limitele competențelor care îi sunt atribuite de către țările UE în tratate pentru atingerea obiectivelor stabilite în acestea). Legile formulate de instituțiile UE sunt adoptate într-o varietate de forme. În general, ele pot fi clasificate în două grupuri: cele care intră în vigoare fără a fi necesare măsuri naționale (regulamente) și cele care necesită în mod specific măsuri naționale (directive).\n\nUniunea Europeană are șapte organe principale de decizie, instituțiile sale: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană și Curtea Europeană de Conturi. Competența în examinarea și modificarea legislației este împărțită între Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European, în timp ce sarcinile executive sunt îndeplinite de Comisia Europeană și într-o capacitate limitată de către Consiliul European (să nu se confunde cu Consiliul Uniunii Europene). Politica monetară a zonei euro este determinată de Banca Centrală Europeană. Interpretarea și aplicarea legislației UE și a tratatelor sunt asigurate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Bugetul UE este examinat de Curtea de Conturi Europeană. Există, de asemenea, o serie de organisme auxiliare care oferă consiliere UE sau operează într-un anumit domeniu.\n\n Consiliul European, care stabilește direcțiile și prioritățile politice generale ale Uniunii prin adunarea șefilor de stat/guvern ai statelor membre. Concluziile summiturilor sale (ținute cel puțin trimestrial) sunt adoptate prin consens.\n Comisia Europeană, \"Gardianul tratatelor\", constă dintr-un cabinet executiv al funcționarilor publici, condus de un președinte ales în mod indirect. Acest colegiu de comisari gestionează și conduce serviciul public permanent al Comisiei. El transformă obiectivele consensuale ale Consiliului European în propuneri legislative.\n Consiliul Uniunii Europene reunește miniștrii departamentelor guvernelor statelor membre. Ea formează partea superioară a legislativului esențial bicameral al UE, iar aprobarea sa este necesară pentru orice propunere de adoptare a legii.\n Parlamentul European este alcătuit din 751 de reprezentanți aleși în mod direct, care formează camera inferioară a UE a legislaturii sale bicameral. Împarte cu Consiliul UE competențele legislative de modificare, aprobare sau respingere a propunerilor Comisiei pentru majoritatea domeniilor legislației UE. Competențele sale sunt limitate în domeniile în care suveranitatea statelor membre este de interes primar (adică apărare). Alege președintele Comisiei, trebuie să aprobe Colegiul comisarilor și poate vota pentru a-i îndepărta colectiv din funcție.\n Curtea de Justiție a Uniunii Europene asigură aplicarea uniformă a legislației UE și soluționează litigiile dintre instituțiile UE și statele membre și împotriva instituțiilor UE în numele persoanelor.\n Banca Centrală Europeană este responsabilă pentru stabilitatea monetară în statele membre.\n Curtea Europeană de Conturi investighează buna gestionare a finanțelor atât în ​​cadrul entităților UE, cât și finanțarea UE acordată statelor membre. Pe lângă faptul că oferă supraveghere și consiliere, aceasta poate să adreseze Curții Europene de Justiție chestiuni nerezolvate pentru a arbitra orice presupuse nereguli.\n\nPolitica UE este, în general, promulgată de directivele UE, care sunt apoi implementate în legislația internă a statelor membre și de reglementările UE, care sunt imediat aplicabile în toate statele membre. Lobby-ul la nivelul UE de către grupurile de interese speciale este reglementat pentru a încerca să echilibreze aspirațiile inițiativelor private cu procesul decizional de interes public.\n\nParlamentul European\n\nParlamentul European formează cealaltă jumătate a legislaturii UE. Cei 751 de deputați europeni sunt aleși direct de cetățenii UE la fiecare cinci ani, pe baza reprezentării proporționale. Deși deputații europeni sunt aleși la nivel național, aceștia se grupează mai degrabă în funcție de grupurile politice decât de naționalitatea lor. Fiecare țară are un număr stabilit de locuri și este împărțită în circumscripții subnaționale, în cazul în care acest lucru nu afectează caracterul proporțional al sistemului de vot.\n\nParlamentul European și Consiliul Uniunii Europene adoptă legislația în comun în aproape toate domeniile în cadrul procedurii legislative ordinare. Acest lucru se aplică și bugetului UE. Comisia Europeană este răspunzătoare în fața Parlamentului, solicitându-i aprobarea de a prelua mandatul, trebuie să-i raporteze și să facă obiectul unor moțiuni de cenzură din partea acestuia. Președintele Parlamentului European (în prezent, David Sassoli) îndeplinește rolul de vorbitor în Parlament și îl reprezintă pe plan extern. Președintele și vicepreședinții sunt aleși de deputații europeni la fiecare doi ani și jumătate.\n\nConsiliul European\n\nConsiliul European dă o direcție politică UE. Se întrunește cel puțin de patru ori pe an și este alcătuit din președintele Consiliului European (în prezent Charles Michel), președintele Comisiei Europene și un reprezentant al fiecărui stat membru (fie șeful de stat, fie șeful guvernului). Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (în prezent, Josep Borell) participă, de asemenea, la reuniunile sale. Consiliul European a fost descris de unii ca fiind \"autoritatea politică supremă\" a Uniunii. El este implicat activ în negocierea schimbărilor tratatelor și definește agenda și strategiile politice ale UE.\n\nConsiliul European își folosește rolul de conducător pentru a soluționa disputele dintre statele membre și instituții și pentru a rezolva crizele politice și dezacordurile privind problemele și politicile controversate. Acționează în exterior ca \"șef de stat colectiv\" și ratifică documente importante (de exemplu, acorduri și tratate internaționale).\n\nPreședintele Consiliului este ales cu majoritate calificată, de către membrii Consiliului European pentru un mandat de 2 ani și jumătate, care poate fi reînnoit o singură dată. Atribuțiile președintelui Consiliului European sunt asigurarea reprezentării externe a UE, ajungerea la consens și soluționarea divergențelor dintre statele membre, atât în ​​timpul reuniunilor Consiliului European, cât și în perioadele dintre acestea.\n\nConsiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul Europei, o organizație internațională independentă de UE cu sediul la Strasbourg.\n\nConsiliului Uniunii Europene\n\nConsiliul Uniunii Europene (denumit și \"Consiliul\" sau \"Consiliul de Miniștri\", fostul său titlu) formează o jumătate din legislativul Uniunii Europene. Este alcătuit dintr-un ministru guvernamental din fiecare stat membru și se întâlnește în diferite compoziții, în funcție de domeniul de politică abordat. În ciuda diferitelor configurații, este considerat un singur organism. Pe lângă funcțiile sale legislative, Consiliul exercită și funcții executive în relațiile cu politica externă și de securitate comună.\n\nPreședinția Consiliului este rotativă între fiecare stat membru iar mandatul fiecărei președinții durează 6 luni. Continuitatea dintre președinții este asigurată de un acord între trei prezidenții consecutive, cunoscută ca \"triumviratul prezidențial\".\n\nÎn unele politici, există mai multe state membre care se aliază cu partenerii strategici din cadrul Uniunii. Grupul de la Visegrád, Benelux, Adunarea Baltică, Consiliul Nordic sau Grupul de la Craiova.\n\nComisia Europeană\n\nComisia Europeană acționează ca un braț executiv al UE și este responsabilă de inițierea legislației și de funcționarea zilnică a Uniunii. De asemenea, Comisia este văzută ca motorul integrării europene. Funcționează ca un cabinet guvernamental, cu 27 de comisari pentru diferite domenii de politică, câte unul din fiecare stat membru, deși comisarii sunt obligați să reprezinte interesele UE în ansamblu, mai degrabă decât interesul statul lor de origine.\n\nUnul dintre cei 27 de membri este președintele Comisiei Europene (în prezent Ursula von der Leyen) numit de Consiliul European. După președinte, cel mai proeminent comisar este Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care este ex-officio vicepreședinte al Comisiei și este, de asemenea, ales de Consiliul European. Ceilalți 26 de comisari sunt ulterior numiți de Consiliul Uniunii Europene, de comun acord cu președintele desemnat. Cei 27 de comisari, în calitate de organism unic, fac obiectul unui vot de aprobare din partea Parlamentului European.\n\nÎn special, Comisia are datoria de a se asigura că tratatele sunt respectate și chiar de a obliga statele membre sau alte instituții să respecte legislația și tratatele prin Curtea de Justiție a Uniunii Europene. În acest rol este cunoscută neoficial drept „gardian al tratatelor”.\n\nPreședintele Comisie este numit de Consiliul European și ales în mod oficial de Parlamentul European, pentru un mandat de cinci ani, care poate fi reînnoit o singură dată.\n\nBuget\n\nUniunea Europeană a avut un buget convenit de 120,7 miliarde € pentru anul 2007 și 864,3 miliarde € pentru perioada 2007-2013, reprezentând 1,10% și 1,05% din venitul național brut estimat pentru perioada respectivă. În 1960, bugetul Comunității Economice Europene de atunci era de 0,03% din PIB.\n\nÎn bugetul pentru 2010, de 141,5 miliarde €, cel mai mare element de cheltuieli unic a fost \"coeziune și competitivitate\", cu aproximativ 45% din bugetul total. Urmează \"agricultura\" cu aproximativ 31% din total. \"Dezvoltarea rurală, mediul și pescuitul\" ocupă aproximativ 11%. \"Administrația\" reprezintă aproximativ 6%. \"UE ca partener global\" și \"Cetățenie, libertate, securitate și justiție\" cu aproximativ 6% și, respectiv, 1%.\n\nCurtea de Conturi are obligația legală de a furniza Parlamentului și Consiliului \"o declarație de asigurare privind fiabilitatea conturilor, legalitatea și regularitatea operațiunilor subiacente\". De asemenea, Curtea oferă avize și propuneri privind legislația financiară și acțiunile antifraudă și emite rapoarte pentru fiecare an financiar către Consiliu și Parlamentului European. Parlamentul folosește acest lucru pentru a decide dacă să aprobe gestionarea de către Comisie a bugetului.\n\nÎn raportul din 2009, auditorii au constatat că cinci domenii ale cheltuielilor Uniunii, ale agriculturii și ale fondului de coeziune au fost afectate în mod semnificativ de erori. În 2009, Comisia Europeană a estimat că efectul financiar al erorilor a fost de 1,863 milioane de euro. S-a subliniat faptul că majoritatea erorilor au loc la nivel național.\n\nCompetențe\nStatele membre ale UE își mențin toate puterile și atribuțiile care nu au fost acordate expres Uniunii Europene. În anumite domenii, UE se bucură de o competență exclusivă. Acestea sunt domenii în care statele membre au renunțat la capacitatea de a emite legislație. În alte domenii, UE și statele sale membre împart competența de a legifera. În timp ce ambele pot legifera, statele membre nu pot legifera decât în măsura în care UE nu a făcut-o. În alte domenii politice, UE poate coordona, sprijini și suplimenta acțiunile statelor membre, dar nu poate adopta legislație în scopul armonizării legislațiilor naționale.\n\nFaptul că un anumit domeniu de politică intră într-o anumită categorie de competențe nu indică neapărat ce procedură legislativă este utilizată pentru adoptarea legislației în acest domeniu de politică. Diferitele proceduri legislative sunt utilizate în cadrul aceleiași categorii de competențe și chiar în același domeniu de politică.\n\nDistribuirea competențelor în diferite domenii de politică între statele membre și Uniune este împărțită în următoarele trei categorii:\n\nSistemul juridic\n\nUniunea Europeană se bazează pe o serie de tratate. Acestea au înființat inițial Comunitatea Europeană și ulterior Uniunea Europeană și apoi s-au făcut amendamente la aceste tratate fondatoare. Tratatele stabilesc obiective generale de politică și înființează instituții cu competențele legale necesare pentru punerea în aplicare a obiectivelor. Aceste puteri legale includ capacitatea de a adopta legi care pot afecta în mod direct toate statele membre și locuitorii lor. UE are personalitate juridică, cu dreptul de a semna acorduri și tratate internaționale.\n\nÎn temeiul principiului supremației, instanțele naționale sunt obligate să pună în aplicare tratatele pe care statele membre le-au ratificat și, prin urmare, legile adoptate în temeiul acestora, chiar dacă acest lucru le cere să ignore legea națională contradictorie și chiar (în limite) prevederile constituționale.\n\nCurtea de Justiție\n\nPuterea judiciară a UE - denumită oficial Curtea de Justiție a Uniunii Europene - este formată din două instanțe: Curtea de Justiție și Tribunalul. Curtea de Justiție se ocupă în primul rând de cererile de hotărâre preliminară adresate de instanțele naționale și de anumite acțiuni în anulare și recursuri și este alcătuită din câte un judecător din fiecare stat membru UE plus 11 avocați generali. Tribunalul se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice, firme și, în anumite cazuri, de guvernele UE și este alcătuit din 47 de judecători. În 2019, numărul acestora va crește la 56 (câte 2 judecători din fiecare țară a UE).\n\nCurtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) se asigură că legislația UE este interpretată și aplicată în același mod în toate țările UE. De asemenea, Curtea garantează că țările și instituțiile UE se supun dreptului european. Pentru fiecare caz care se judecă se desemnează un judecător („judecătorul raportor”) și un avocat general iar cazurile sunt evaluate în două etape: etapa scrisă și etapa orală cu audiere publică.\n\nDrepturi fundamentale\nTratatele declară că Uniunea Europeană însăși este \"bazată pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept și respectării drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparținând minorităților... într-o societate în care pluralismul, nediscriminarea, toleranța, justiția, solidaritatea și egalitatea între femei și bărbați prevalează\".\n\nÎn 2009, Tratatul de la Lisabona a acordat putere juridică Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Carta este un catalog al drepturilor fundamentale împotriva cărora acțiunile UE pot fi judecate. Acesta consolidează numeroase drepturi recunoscute anterior de Curtea de Justiție și provin din \"tradițiile constituționale comune ale statelor membre\". Curtea de Justiție a recunoscut de mult timp drepturile fundamentale și, uneori, a invalidat legislația UE bazată pe neîndeplinirea acestor drepturi fundamentale.\n\nDeși semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO) este o condiție pentru aderarea la UE, anterior, UE nu a putut să adere la Convenție, deoarece nu este nici stat, nici nu are competența de a adera. Tratatul de la Lisabona și Protocolul 14 CEDO au schimbat acest lucru: primul obligă UE să adere la Convenție, în timp ce Protocolul îi permite în mod oficial.\n\nDeși UE este independentă de Consiliul Europei, ei împărtășesc scopuri și idei, în special în ceea ce privește statul de drept, drepturile omului și democrația. Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Carta Socială Europeană, sursa legislației Cartei drepturilor fundamentale, sunt create de Consiliul Europei. UE a promovat, de asemenea, chestiuni legate de drepturile omului în întreaga lume. UE se opune pedepselor cu moartea și a propus abolirea la nivel mondial. Abolirea pedepsei cu moartea este o condiție pentru aderarea la UE.\n\nActe juridice\nActele juridice principale ale UE se prezintă în trei forme: regulamente, directive și decizii. Regulamentele devin lege în toate statele membre în momentul intrării lor în vigoare, fără a exista necesitatea implementării de măsuri naționale și au automat prioritate față de legislația națională. Directivele impun statelor membre să obțină un anumit rezultat, lăsând la latitudinea lor modul de implementare. După expirarea termenului de punere în aplicare a directivelor, acestea pot, în anumite condiții, să aibă un efect direct în legislația națională a statelor membre.\n\nDeciziile oferă o alternativă la cele două moduri de legislație de mai sus. Acestea sunt acte juridice care se aplică numai persoanelor, companiilor sau unui anumit stat membru. Ele sunt cele mai des folosite în dreptul concurenței sau în deciziile privind ajutoarele de stat, dar sunt, de asemenea, utilizate frecvent pentru chestiuni procedurale sau administrative în cadrul instituțiilor. Regulamentele, directivele și deciziile au o valoare juridică egală și se aplică fără o ierarhie formală.\n\nJustiție și afaceri interne\n\nÎncă de la înființarea din 1993, Uniunea Europeană și-a dezvoltat competențele în domeniul justiției și afacerilor interne; inițial la nivel interguvernamental și ulterior prin supranaționalism. În consecință, Uniunea a adoptat legislații în domenii precum extrădarea, dreptul familiei, dreptul de azil, și justiția penală. Interdicțiile împotriva discriminării sexuale și a naționalității au o lungă durată în tratate. În ultimii ani, acestea au fost completate de competențe de a legifera împotriva discriminării bazate pe rasă, religie, dizabilitate, vârstă și orientare sexuală. În virtutea acestor competențe, UE a adoptat legislația privind discriminarea sexuală la locul de muncă, discriminarea pe motive de vârstă și discriminarea rasială.\n\nUniunea a înființat agenții de coordonare a controalelor poliției, a procuraturii și a imigrației în statele membre: Europol pentru cooperarea forțelor de poliție, Eurojust pentru cooperarea dintre procurori și Frontex pentru cooperare între autoritățile de control al frontierelor. De asemenea, UE gestionează Sistemul Informatic Schengen, care oferă o bază de date comună autorităților polițienești și de imigrare. Această cooperare a fost dezvoltată în principal prin Acordul Schengen pentru a evita trecerile ilegale a frontierelor.\n\nRelații externe\n\nCooperarea în domeniul politicii externe între statele membre datează de la înființarea Comunității în 1957, când statele membre au negociat ca un bloc în cadrul negocierilor comerciale internaționale sub Politica Comercială Comună. Pașii pentru o coordonare mai amplă în relațiile internaționale au început în 1970 prin înființarea Politicii Europene de Cooperare care a creat un proces de consultare informală între statele membre cu scopul de a crea o politică externă comună. Totuși, abia în 1987, Politica Europeană de Cooperare a fost introdusă în mod oficial prin Actul Unic European. Politica de Cooperare Europeană a fost redenumită în Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) prin Tratatul de la Maastricht.\n\nObiectivele PESC sunt promovarea atât a intereselor proprii ale UE, cât și a intereselor comunității internaționale în ansamblu, inclusiv promovarea cooperării internaționale, respectarea drepturilor omului, a democrației și a statului de drept. PESC cere unanimitate între statele membre cu privire la politica adecvată de a urmări o anumită problemă. Unanimitatea și problemele dificile tratate în cadrul PESC conduc uneori la dezacorduri, cum ar fi cele care au avut loc în timpul războiului în Irak.\n\nCoordonatorul și reprezentantul PESC în cadrul UE este Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate care vorbește în numele UE în probleme de politică externă și apărare și are sarcina de a rosti clar pozițiile exprimate de statele membre pe aceste domenii de politică într-o aliniere comună. Înaltul Reprezentant conduce Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE), un departament unic al UE care a fost pus în aplicare oficial și funcțional de la 1 decembrie 2010, cu ocazia primei aniversări a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. SEAE servește drept un minister de externe și un corp diplomatic pentru Uniunea Europeană.\n\nPe lângă politica internațională emergentă a Uniunii Europene, influența internațională a UE este resimțită și prin extindere. Beneficiile percepute din calitatea de membru al UE acționează ca un stimulent atât pentru reforma politică, cât și pentru cea economică, în statele care doresc să îndeplinească criteriile de aderare ale UE și sunt considerate un factor important care contribuie la reforma țărilor europene foste comuniste. Această influență asupra afacerilor interne a altor țări este în general menționată ca \"soft power\", spre deosebire de \"hard power\" militară.\n\nUniunea Europeană a încheiat acorduri de liber schimb și alte acorduri cu o componentă comercială cu multe țări din întreaga lume și negociază cu multe altele.\n\nForțe militare\n\nPredecesoarele Uniunii Europene nu au fost create ca o alianță militară puternică, deoarece NATO a fost considerată ca fiind adecvată și suficientă pentru scopuri de apărare. 22 de state ale UE sunt și membri ai NATO, în timp ce statele membre rămase urmează politici de neutralitate. Uniunea Vest-Europeană, o alianță militară cu o clauză de apărare reciprocă, a fost desființată în 2010, rolul acesteia fiind transferat către UE.\n\nPotrivit Institutului Internațional de Cercetare a Păcii de la Stockholm (SIPRI), Marea Britanie a cheltuit 61 miliarde dolari în domeniul apărării în 2014, plasând-o pe locul cinci în lume, în timp ce Franța a cheltuit 53 miliarde de dolari, plasându-se pe locul șase. Împreună, Marea Britanie și Franța reprezintă aproximativ 40% din bugetul de apărare al țărilor europene și 50% din capacitatea lor militară.\nAmbele sunt state recunoscute oficial pentru armele nucleare și dețin locuri permanente în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite.\n\nÎn urma războiului din Kosovo din 1999, Consiliul European a fost de acord că \"Uniunea trebuie să aibă capacitatea de acțiune autonomă, susținută de forțe militare credibile, mijloacele de a decide să le folosească și disponibilitatea de a răspunde unor crize internaționale fără a fi necesară asistența NATO”. În acest scop, s-au făcut mai multe eforturi pentru a spori capacitatea militară a UE, cel mai important fiind Procesul „Helsinki Headline Goal”. După multe discuții, rezultatul cel mai concret a fost inițiativa grupurilor de luptă a UE, fiecare dintre acestea fiind planificată să poată desfășura rapid aproximativ 1500 de persoane.\n\nForțele UE au fost dislocate în misiunile de menținere a păcii din Africa până în Balcanii de Vest și în Orientul Mijlociu. Operațiunile militare ale UE sunt susținute de un număr de organisme, inclusiv de Agenția Europeană de Apărare, Centrul European pentru Observații prin Satelit și Statul Major al Uniunii Europene. Frontex este o agenție a UE creată pentru a gestiona cooperarea dintre polițiștii de frontieră naționali care asigură frontierele externe ale UE. Scopul său este de a detecta și a opri imigrația ilegală, traficul de ființe umane și infiltrarea teroristă. În 2015, Comisia Europeană a prezentat propunerea pentru o nouă Agenție Europeană de Frontieră și Coastă, care are un rol și un mandat mai puternic, împreună cu autoritățile naționale pentru gestionarea frontierelor. Într-o UE formată din 27 de membri, cooperarea substanțială în materie de securitate și apărare se bazează din ce în ce mai mult pe colaborarea între toate statele membre.\n\nAjutor umanitar\n\nDepartamentul European pentru Ajutor Umanitar și Protecție Civilă sau \"ECHO\" oferă ajutor umanitar din partea UE țărilor în curs de dezvoltare. În 2012, bugetul său se ridica la 874 de milioane de euro, 51% din buget s-a alocat Africii, 20% Asiei, Americii Latine, Caraibe și Pacific și 20% Orientului Mijlociu și zonei mediteraneene.\n\nAjutorul umanitar este finanțat direct de către buget (70%), ca parte a instrumentelor financiare pentru acțiune externă, precum și de Fondul European de Dezvoltare (30%). Finanțarea UE pentru acțiunea externă este împărțită în instrumente \"geografice\" și \"tematice\". Instrumentele \"geografice\" oferă ajutor prin Instrumentul de Cooperare pentru Dezvoltare (16,9 miliarde €, în perioada 2007-2013), care cheltuiește 95% din bugetul său pentru asistența oficială pentru dezvoltare și din Instrumentul de Parteneriat și Vecinătate European, care conține câteva programe relevante. Fondul european de dezvoltare (22,7 miliarde € în perioada 2008-2013) este alcătuit din contribuțiile voluntare ale statelor membre, dar există presiuni de a fuziona FED-ul într-un instrument bugetar pentru a încuraja creșterea contribuțiilor statelor și a permite Parlamentului European să aibă o supraveghere mai bună a banilor.\n\nÎn anul 2016, media dintre țările UE a fost de 0,4%, iar cinci dintre ele au îndeplinit sau depășit ținta de 0,7%: Danemarca, Germania, Luxemburg, Suedia și Regatul Unit.\n\nInfluență regională și globală\n\nDatorită capacității sale de a formula reguli și norme la nivel mondial, precum și încercările sale de a influența țările vecine, Uniunea Europeană a fost numită o superputere emergentă sau potențială de către profesori și academicieni precum T.R. Reid, Andrew Reding, Andrew Moravcsik, Mark Leonard, Jeremy Rifkin, John McCormick, și unii politicieni precum Romano Prodi și Tony Blair, Ei cred că UE este o superputere sau va deveni una, a secolului XXI, în timp ce constată că, pentru ei, conceptul de \"superputere\" s-a schimbat în \"soft power\" mai degrabă decât în ​​superputerile dure (militare) ale secolului XX.\n\nUE utilizează instrumente de relații externe, cum ar fi Politica Europeană de Vecinătate, care urmărește să lege acele țări cu estul și sudul teritoriilor europene ale UE. Aceste țări, în special țările în curs de dezvoltare, includ pe unele care încearcă într-o bună zi să devină fie un stat membru al Uniunii Europene, fie un stat aproape de integrarea în UE. Uniunea oferă asistență financiară țărilor din vecinătatea europeană, atâta timp cât acestea îndeplinesc condițiile stricte de reformă guvernamentală, reformă economică și alte probleme către o transformare pozitivă. Acest proces este, în mod normal, susținut de un plan de acțiune, așa cum s-a convenit atât de către Bruxelles, cât și de țara țintă.\n\nCriticii conceptului de UE ca o superputere emergentă indică lipsa unei armate europene puternice sau a unei politici externe unificate a UE.\n\nEconomia \n\nCele 10 cele mai mari economii ale lumii si UE ca entitate după PIB (2011)\n\nUniunea Europeană a stabilit o piață unică pe teritoriul tuturor statelor membre. O uniune monetară, zona euro este formată din 17 state membre care folosesc moneda unică euro. În 2010, UE a generat un procent estimat de 26% (16.242 miliarde de dolari) din produsul intern brut la nivel mondial, astfel UE are cea mai mare economie a lumii. Este cel mai mare exportator, cel mai mare importator de bunuri și servicii și cel mai mare partener comercial pentru multe țări precum China, India și Statele Unite ale Americii.\n\nDin 500 cele mai mari corporații după venituri (Fortune Global 500 din 2010), 161 au sediul în Uniunea Europeană. În noiembrie 2011, șomajul în UE era de 9,8%, investițiile erau de 20,3% din PIB în noiembrie 2011, inflația de 3,4% iar deficitul public era de 6.6% în octombrie 2011.\n\nExistă o variație semnificativă între veniturile per capita între statele membre, acestea sunt între 11.000 de euro și până la 70.000 de euro. Regiunile cu venit inferior mediei europene sunt în special în estul Europei, în noile state care au aderat după 2004. Câteva fonduri acordă ajutor de urgență, suport pentru statele candidate pentru a le aduce la standardele UE (PHARE, ISPA și SAPARD) precum și ajutor pentru Comunitatea Statelor Independente (fostele state parte a URSS).\n\nPiața internă \n\nDouă dintre obiectivele fundamentale inițiale ale Comunității Economice Europene au fost dezvoltarea unei piețe comune, redenumită ulterior piața unică, și o uniune vamală între statele membre. Piața unică implică libera circulație a mărfurilor, capitalurilor, persoanelor și serviciilor în cadrul UE, iar uniunea vamală implică aplicarea unui tarif extern comun pentru toate mărfurile care intră pe piață. Odată ce mărfurile au fost admise în piață ele nu pot fi supuse taxelor vamale, taxelor discriminatorii sau cote de import. Statele non-UE, Islanda, Norvegia, Liechtenstein și Elveția sunt parte a pieței unice, dar nu și în uniunea vamală. Jumătate din comerțul din UE este reglementat de legislația armonizată de către UE.\n\nLibera circulație a capitalurilor permite circulația investițiilor, cum ar fii achizițiile de proprietăți și cumpărarea de acțiuni între țări. Libertatea de circulație a capitalurilor este unică în lume în măsura în care este egală și statelor non-membre.\n\nLibertatea de mișcare a persoanelor permite cetățenilor UE să circule liber între statele membre pentru a rezida, lucra, studia sau pentru a ieși la pensie într-o altă țară. Acest lucra a necesitat o reducere a formalităților administrative și recunoașterea calificărilor profesionale între statele membre.\n\nLibera circulație a serviciilor permite lucrătorilor independenți să se deplaseze între statele membre pentru a presta servicii în mod temporar sau permanent. În timp ce serviciile reprezintă 60-70% din PIB, legislația nu este la fel de dezvoltată ca în alte domenii. Această lacună a fost abordată de directiva recent adoptată privind serviciile în cadrul pieței interne, care are ca scop liberalizarea prestării serviciilor transfrontaliere. În conformitate cu tratatele, prestarea de servicii este o libertate reziduală care se aplică numai în cazul în care nici o altă libertate nu este exercitate.\n\nCompetiția \n\nUE duce o politică de concurență destinată să asigure o concurență corectă în cadrul pieței unice. Comisia, ca autoritatea de reglementare a competiției pentru piața unică este responsabilă pentru problemele antitrust, aprobare a fuziunilor, dezmembrarea cartelurilor, lucrează pentru liberalizarea economică și pentru prevenirea ajutoarelor de stat.\n\nComisarul pentru Concurență, în prezent Joaquin Almunia, este unul dintre cei mai importanți și influenți comisari din cadrul Comisiei, cunoscut pentru capacitatea de a afecta interesele comerciale ale societăților transnaționale. De exemplu, în 2001, Comisia a împiedicat pentru prima dată o fuziune între două societăți cu sediul în Statele Unite ale Americii (GE și Honeywell), care fusese deja aprobată de autoritatea națională. Un alt caz cunoscut este cel al Microsoft, care a dus la aplicarea unei amenzi de 777 milioane euro de către Comisie după 9 ani de acțiuni în justiție.\n\nUniunea monetară \n\nAdoptarea unei monede europene care să înlocuiască vechile monede naționale a avut o extraordinară valoare simbolică, mentală, financiară și economică. Decizia că moneda europeană să poarte numele de \"euro\" a fost luată la Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995. \nProcesul adoptării și extinderii uniunii monetare europene este destinat armonizării politicilor economice și monetare ale statelor membre. \nÎn 1972 a fost propus Șarpele Monetar, un sistem care să permită monezilor statelor să fluctueze într-un tunel, între limitele ±2,25%. S-a dovedit a fi un eșec. \nÎn 1979, Sistemul Monetar European a devenit element central, având că etalon comun moneda teoretică: European Currency Unit, având aceeași fluctuație ca Șarpele Monetar. A fost creat Fondul European de Cooperare Monetară, având fond de rezervă comun pentru susținerea temporară a devizei slabe, obținându-se rezultate pozitive. \nÎn 1989 a fost creată Uniunea Economică și Monetară și se prevedea implementarea acestuia în trei faze: \n 1990- eliminarea controlului de schimburi și acceptarea liberei circulații a capitalurilor \n 1994- convergență politicilor economice și monetare de stabilizare a prețurilor și crearea Institutului Monetar European care va fi înlocuit de Banca Centrală Europeană în 1998. \n 1999- fixarea irevocabilă a cursului de schimb și introducerea monedei unice virtuale de cont\n\nDe la 1 ianuarie 2002, bancnotele și monezile euro au fost lansate în 12 state membre UE, în prezent fiind 19 state membre care utilizează euro ca moneda unică.\n\nBanca Centrală Europeană este o instituție care are rolul de a emite și administra moneda unică. \nSistemul European al Băncilor Centrale este compus din Banca Centrală Europeană și băncile naționale ale statelor membre, având ca rol menținerea stabilității prețurilor și făcând un raport anual privind politică monetară.\n\nBugetul UE a fost constituit inițial din contribuțiile financiare ale statelor membre. În 1970, comunitatea obține autonomie financiară. \nSe merge pe trei principii: \n Unitate: ansamblul veniturilor și cheltuielilor într-un singur document \n Anualitate: operațiile bugetare sunt raportate la exercițiul anual \n Echilibru: cheltuielile nu pot depăși veniturile\n\nMoneda Euro a asigurat stabilitate coerentă și a oferit dinamism economiei europene.\n\nCriza datoriilor suverane \n\nÎncepând cu sfârșitul lui 2009, temerile investitorilor cu privire la criza datoriilor suverane și creșterea datoriei publice guvernamentale la nivel mondial, împreună cu un val de deteriorare a ratingului datoriilor suverane a câtorva state europene. Preocupările sau intensificat la începutul lui 2010 și ulterior, a devenit din ce în ce mai dificil sau chiar imposibil ca datoria unor state ca Grecia, Irlanda și Portugalia sa fie refinanțate.\n\nLa 9 mai 2010, miniștrii de finanțe din Uniunea Europeană au aprobat un pachet de salvare în valoare de 750 miliarde de euro care urmărea asigurarea stabilității financiare în Europa prin crearea Fondului European de Stabilitate Financiară (FESF). În octombrie 2011, liderii zonei euro au convenit asupra unui alt pachet de măsuri menite să prevină prăbușirea economiilor statelor membre. Aceasta a inclus un acord cu sistemul bancar care a acceptat o reducere cu 50% a datoriei grecești datorată creditorilor privați, creșterea FESF la aproximativ 1000 de miliarde de euro și solicitarea ca băncile europene să își crească capitalul cu 9%. Pentru a restaura încrederea în economia europeană, liderii UE au inițiat demersurile pentru crearea unei uniuni fiscale comune în zona euro, cu reguli stricte și executorii încorporate în tratatele Uniunii.\n\nÎn timp ce creșterile datoriei suverane au fost mai pronunțate doar în câteva tări din zona euro, acestea au fost percepute ca un întreg la nivelul Uniunii. Cu toate acestea, moneda europeană a rămas stabilă cu tendință de scădere. La jumătatea lunii noiembrie 2011, tranzacțiile intrnaționale cu cei mai importanți parteneri comerciali ai blocului euro a fost chiar mai mare decât la începutul crizei economice. Cele trei țări cele mai afectate, Grecia, Irlanda și Portugalia, colectiv reprezintă doar 6% din produsul intern brut (PIB) al zonei euro.\n\nLa finele anului 2011 și începutul anului 2012, Banca Centrală Europeană a luat o serie de măsuri pentru a ajuta la reducerea volatilității financiare pe piețe și pentru a îmbunătății lichiditățile băncilor. \nLa 30 noiembrie 2011, Banca Centrală Europeană, Rezerva Federală a Statelor Unite, Băncile Centrale ale Canadei, Japoniei, Marii Britanii și Elveției au acordat piețelor financiare internaționale lichidități pentru a putea acoperi economia reală. Băncile centrale au fost de acord să scadă costul dolarului (valută de swap) cu 50 de puncte de bază și care a intrat în vigoare la 5 decembrie 2011. Ele si-au acordat de asemenea, una alteia lichidități din abundență pentru a asigura lichiditate băncilor comerciale în alte monede.\n\nÎn 21 decembrie 2011, BCE a început cea mai mare infuzie de credit în sistemul bancar european din istoria monedei euro de 13 ani. BCE a împrumutat la 523 de bănci suma de 489 miliarde euro pe o perioadă excepțional de lungă de 3 ani la o rată a dobânzii de doar un procent. Astfel BCE s-a asigurat că băncile au destule lichidități pentru a plăti debite în valoare de 200 de miliarde de euro ajunse la maturitate în primele 3 luni din 2012, precum și a asigura împrumuturi pentru firme astfel încât limitarea creditării să nu afecteze creșterea economică. Se speră de asemenea ca băncile să cumpere titluri de stat guvernamentale, astfel încât să ușureze criza datoriilor suverane.\n\nLa 2 martie 2012, 25 de state membre a UE (cu excepția Marii Britanii și Republica Cehă) au semnat Tratatul de Stabilitate Fiscală, un tratat interguvernamental prin care statele semnatare se obligă să îndeplinească și să respecte anumite criterii economice și financiare. În cazul în care un stat semnatar nu va respecta prevederile tratatului vă fi sancționat cu 0,1% din PIB de către Curtea Europeană de Justiție. Tratatul va intra în vigoare la 1 ianuarie 2013 dacă până la acea dată va fi ratificat de minim 12 state ale zonei euro.\n\nEnergie \n\nÎn 2006, cele 27 de state membre ale UE avea un consum de energie în cuantum total de 1.825 milioane tone de petrol. În jur de 46% din energia consumată este produsă în statele membre iar 54% este importată. În aceste statistici, energia nucleară este tratată ca energie primară produsă în UE, chiar dacă sursa este uraniul, care este produs în cuantum de mai puțin de 3% în UE.\n\nUE a avut puterea legislativă în domeniul politicii energetice de-a lungul întregii sale existențe. Aceasta provine de la Comunitatea Europeană a Oțelului și Cărbunelui. Introducerea politicii energetice europene obligatorii a fost aprobată în Consiliul European din octombrie 2005, iar primul draft al politicii în ianuarie 2007.\n\nÎn acest moment, UE importă 82% din necesarul de petrol, 57% din necesarul de gaz și 97,48% din necesarul de uraniu. Există îngrijorări față de dependența europeană față de energia din Rusia care poate pune în pericol Uniunea și statele membre. Uniunea încearcă să își diversifice sursele de energie.\n\nInfrastructura \n\nUE depune eforturi pentru îmbunătățirea infrastructurii transfrontaliere, de exemplu prin intermediul rețelelor transeuropene (TEN). Proiectele din cadrul TEN includ Tunelul de sub Canalul Mânecii , LGV Est, tunelul feroviar Frejus, Podul Oresund și tunelul Brenner. În 2001 s-a estimat că până în 2010 rețeaua va acoperi: 75.200 km de drumuri, 78.000 km de căi ferate, 330 de aeroporturi, 270 de porturi maritime și 210 porturi interne.\n\nPoliticile europene de dezvoltare a rețelelor de transport vor crește presiunea asupra mediului înconjurător în numeroase regiuni ale uniunii. În țările membre care au aderat după 2004, problema majoră constă în congestionarea traficului și poluare . După recenta extindere, noile state care au aderat începând cu 2004 au adus în plus și problema transportului de zi cu zi a călătorilor. Rețeaua poloneză de drumuri, în special, se afla în condiții deficitare: la aderarea Poloniei, 4600 de drumuri necesitau lucrări de amenajare și consolidare în conformitate cu standardele și prevederile Uniunii Europene, cu un cost total de aproximativ 17 miliarde de euro.\n\nUn alt proiect de infrastructură este sistemul de poziționare globală Galileo, o propunere de navigație globală prin satelit, care urmează să fie construit de către Uniunea Europeană și lansat de către Agenția Spațială Europeană (ESA), putând să fie operațional până în 2010. Proiectul a fost lansat parțial pentru a reduce dependența față de Statele Unite ale Americii (care deține sistemul Global Positioning System), dar, de asemenea, și pentru a oferi o acoperire mai completă la nivel mondial și pentru a permite o precizie mult mai mare, dată fiind vechimea sistemului GPS. Inițiativa a fost însă criticată din cauza costurilor, a întârzierilor, precum și din cauza lipsei de utilitate, având în vedere existența actualului sistem GPS.\n\nAgricultura \n\nPolitica Agricolă Comună este una dintre cele mai vechi politici ale Comunității Europene și a fost unul dintre obiectivele sale principale. Politica are ca obiective creșterea producției agricole, oferirea întreprinderilor certitudinea aprovizionării cu alimente, asigurând o înaltă calitate a vieții pentru agriculturi, stabilizarea piețelor și asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori. Acesta a fost până de curând, operat printr-un sistem de subvenții și de intervenție în piață. Până în 1990, politica a reprezentat peste 60% din bugetul Comunității Europene, apoi anual a scăzut până la 34% în prezent.\n\nPolitica de control a prețurilor și intervențiile în piață au dus la supra-producție considerabilă, ducând la așa numiții „munții de unt” și „lacurile de vin”. Acestea erau depozite de produse cumpărate de Comunitate pentru a menține un preț la un nivel minim. Pentru a renunța la acest excedent, de multe ori erau vândute pe piața mondială la prețuri sub nivelul prețurilor garantate în comunitate sau fermierii ofereau subvenții pentru a putea exporta produsele înafara comunității. Acest sistem a fost criticat că submina fermierii dinafara Europei, în special pe cei din zonele în curs de dezvoltare.\n\nPolitică socială\nUE a încercat de mult timp să atenueze efectele piețelor libere prin protejarea drepturilor lucrătorilor și prevenirea dumpingului social și ecologic. În acest scop, a adoptat legi care stabilesc standarde minime de ocupare a forței de muncă și de mediu. Acestea includ Directiva privind timpul de lucru și Directiva privind evaluarea impactului asupra mediului. De asemenea, UE a căutat să coordoneze sistemele de securitate socială și de sănătate ale statelor membre pentru a facilita exercitarea drepturilor de liberă circulație a persoanelor și pentru a se asigura că își mențin capacitatea de a accesa serviciile de securitate socială și de sănătate din alte state membre.\n\nMediu\n\nÎn 1957, când a fost înființată CEE, nu a existat nici o politică de mediu. În ultimii 50 de ani, a fost creată o legislație din ce în ce mai densă, care a cuprins toate domeniile protecției mediului, inclusiv poluarea aerului, calitatea apei, gestionarea deșeurilor, conservarea naturii și controlul substanțelor chimice, al pericolelor industriale și al biotehnologiei. Potrivit Institutului pentru Politica Europeană de Mediu, legislația de mediu cuprinde peste 500 de directive, regulamente și decizii, făcând politica de mediu un domeniu central al politicii europene.\n\nFactorii de decizie europeni au creat inițial capacitatea UE de a acționa în ceea ce privește problemele de mediu prin definirea acesteia drept o problemă comercială. Barierele comerciale și denaturările concurențiale pe piața comună ar putea apărea din cauza diferitelor standarde de mediu din fiecare stat membru. În anii următori, mediul a devenit un domeniu politic formal, cu actori politici, principii și proceduri proprii. Baza legală pentru politica de mediu a UE a fost stabilită odată cu introducerea Actului Unic European în 1987.\n\nInițial, politica de mediu a UE s-a axat pe Europa. Mai recent, UE și-a demonstrat poziția de lider în domeniul guvernării globale de mediu, de ex. rolul UE în asigurarea ratificării și a intrării în vigoare a Protocolului de la Kyoto, în ciuda opoziției din partea Statelor Unite. Această dimensiune internațională este reflectată în cel de-al șaselea program de acțiune al UE privind mediul, care recunoaște că obiectivele sale pot fi atinse numai dacă acordurile internaționale principale sunt susținute în mod activ și implementate în mod corespunzător atât la nivelul UE, cât și la nivel mondial. Legislația UE a jucat un rol semnificativ în îmbunătățirea protecției habitatelor și speciilor în Europa, contribuind la îmbunătățirea calității aerului și a apei și a gestionării deșeurilor.\n\nReducerea schimbărilor climatice este una dintre prioritățile principale ale politicii de mediu a UE. În 2007, statele membre au convenit că, în viitor, 20% din energia utilizată în UE trebuie să fie regenerabilă, iar emisiile de dioxid de carbon trebuie să fie mai mici în 2020 cu cel puțin 20% față de nivelurile din 1990. UE a adoptat un sistem de comercializare a emisiilor pentru a încorpora emisiile de carbon în economie. Capitala Verde a Europei este un premiu anual acordat orașelor care se concentrează asupra mediului, a eficienței energetice și a calității vieții în zonele urbane pentru a crea un oraș inteligent.\n\nEducație și știință\n\nÎnvățământul de bază este un domeniu în care rolul UE se limitează la sprijinirea guvernelor naționale. Pentru învățământul superior, politica a fost dezvoltată în anii 1980 cu programe care susțin schimburile și mobilitatea. Cel mai vizibil dintre acestea a fost Programul Erasmus, un program de schimburi universitare care a început în 1987. În primii 20 de ani, a susținut oportunități de schimb internațional pentru peste 1,5 milioane de studenți universitari și colegi și a devenit un simbol al vieții studențești europene.\n\nExistă programe similare pentru elevi și profesori, pentru cursanți în educație și formare profesională și pentru cursanți adulți în \"Programul de învățare pe tot parcursul vieții 2007-2013\". Aceste programe sunt concepute pentru a încuraja o cunoaștere mai largă a altor țări și pentru a răspândi bunele practici în domeniile educației și formării în întreaga UE. Prin susținerea Procesului Bologna, UE sprijină standarde comparabile și grade compatibile în întreaga Europă.\n\nDezvoltarea științifică este facilitată prin programele-cadru ale UE, dintre care prima a început în 1984. Obiectivele politicii UE în acest domeniu sunt coordonarea și stimularea cercetării. Consiliul european pentru cercetare alocă fonduri UE unor proiecte de cercetare europene sau naționale. Programele UE de cercetare și de cadru tehnologic se ocupă de o serie de domenii, cum ar fi energia în care scopul este de a dezvolta un amestec divers de energie regenerabilă pentru a ajuta mediul înconjurător și pentru a reduce dependența de combustibilii importați.\n\nSănătatea\n\nDeși UE nu are competențe majore în domeniul sănătății, Articolul 35 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene afirmă că \"Un nivel ridicat de protecție a sănătății va fi asigurat și implementat în toate politicile și activităților Uniunii“. Direcția Generală pentru Sănătate și Consumatori a Comisiei Europene urmărește să alinieze legile naționale privind protecția sănătății oamenilor, drepturile consumatorilor, siguranța produselor alimentare și a altor produse.\n\nToate țările europene și multe alte țări europene oferă cetățenilor lor un card european de asigurări de sănătate gratuit care, pe bază de reciprocitate, asigură servicii medicale de urgență în timpul vizitei într-o altă țară europeană participantă. O directivă privind asistența medicală transfrontalieră vizează promovarea cooperării în domeniul asistenței medicale între statele membre și facilitarea accesului pacienților europeni la asistență medicală transfrontalieră sigură și de înaltă calitate.\n\nCultura \n\nCooperarea culturală între statele membre a reprezentat o preocupare a UE de la includerea acesteia în competența comunității prin Tratatul de la Maastricht. Prin politica culturală comună, UE dorește să „contribuie la înflorirea culturilor statelor membre, respectând diversitatea națională și regională și, în același timp, moștenirea culturală comună“.\n\nDin 1996 până în 1999, angajamentul cultural al UE s-a reflectat prin programele Caleidoscop (promovarea activităților artistice și culturale), Ariane (promovarea cărții, sectorul de lectură și traducere) și Raphael (promovarea patrimoniului cultural de importanță europeană). Între anii 2000 și 2004, au fost cheltuite în total 167 de milioane de euro pentru proiecte care vizează un spațiu cultural comun, \"Cultura 2000\", Cultura 2000 a fost extinsă pentru doi ani în 2004 și a fost apoi înlocuită cu Programul de finanțare a culturii 2007-2013. Cea mai mare parte a fondurilor UE pentru cultură, de aproximativ 80%, provine din fondurile structurale ale UE, dar reprezintă doar aproximativ 3% din totalul fondurilor structurale. Printre alte activități culturale promovate de UE se numără: evenimentul \"Luna culturală europeană\".\n\nUn alt proiect cultural comunitar este cel al Orchestrei de tineret a Uniunii Europene. Reunește tineri muzicieni talentați din Uniunea Europeană, împreună cu profesori recunoscuți pe plan internațional, pentru a forma o orchestră de renume la scară internațională. \n\nUn accent deosebit este pus pe programul \"Capitală Europeană a Culturii\". Acest titlu a fost acordat anual începând cu anul din 1985 în unul sau două orașe europene, care găzduiesc numeroase evenimente culturale în cursul anului. Orașele cărora li sa acordat o astfel de distincție se bucură de o atenție sporită. Începând cu anul 2007 programul a cuplat câte un oraș din țările Europei occidentale cu altul din țările central și est-europene. În 2019, orașele Matera (Italia) și Plovdiv (Bulgaria) au avut acest statut.\n\nPremiile Academiei Europene de Film se acordă anual la peste 20 de categorii și este susținut de fonduri UE. Premiul de film LUX a fost creat în 2007 ca simbol al angajamentului Parlamentului European pentru industria de film europeană. Filmele selectate pentru Premiul LUX aruncă o privire asupra vieții europenilor, a convingerilor sau îndoielilor lor.\n\nSport\n\nFotbalul este de departe cel mai popular sport din Uniunea Europeană după numărul de jucători înregistrați. Alte sporturi cu cei mai mulți participanți la cluburi sunt: tenis, înot, atletism, golf, gimnastică, echitație, handbal, volei și navigație.\n\nSportul este responsabilitatea individuală a statelor membre sau a altor organizații internaționale, mai degrabă decât a UE. Cu toate acestea, există câteva politici ale UE care au impact asupra sportul, cum ar fi libera circulație a lucrătorilor, care a fost centrul regulii Bosman ce interzice ligilor naționale de fotbal să impună cote pe jucătorii străini cu cetățenie europeană. \n\nTratatul de la Lisabona prevede că orice aplicare a normelor economice trebuie să tină seamă de caracterul specific al sportului și de structurile sale bazate pe voluntariat.\n\nLobbyul făcut de organizații care reglementează sportul precum Comitetul Internațional Olimpic și FIFA a dus la un decalaj din ce în ce mai mare între cluburile bogate și cele sărace.\n\nSimboluri \n\nConform Tratatului de la Lisabona, simbolurile Uniunii Europene sunt drapelul Uniunii, moneda, imnul european, ziua Europei și deviza europeană.\n\nDrapelul \nDrapelul Europei este folosit atât de Uniunea Europeană cât și de Consiliul Europei. Este format dintr-un cerc din 12 stele (galbene) pe un fundal albastru. Albastrul reprezintă vestul, numărul de stele reprezintă perfecțiunea iar faptul că sunt în cerc reprezintă unitatea. Stelele nu variază în funcție de numărul statelor membre a nici uneia dintre organizații pentru că reprezintă oamenii din Europa, inclusiv cei dinafara Uniunii.\nImnul \nImnul European este bazat pe un preludiu al „Odei Bucuriei” al lui Ludwig van Beethoven. Având în vedere numărul mare de limbi din Europa, imnul este doar în versiunea instrumentală, iar versurile germane nu au nici un statut oficial. \nA fost adoptat de liderii Comunităților Europene în 1985. Acesta nu înlocuiește imnurile naționale, dar este destinat să celebreze valorile comune. Este cântat în ocazii oficiale atât de Consiliul Europei cât și în Uniunea Europeană.\n\nZiua Europei \n\n„Ziua Europei” este o sărbătoare în Europa ținută anual în 5 și 9 mai din cauza diferențelor dintre Consiliul Europei și Uniunea Europeană. 9 mai 1950 a fost data la care Robert Schuman a făcut istorica „Declarație Schuman” prin care propunea ca industriile de oțel și cărbuni ale Germaniei de Vest, Franței și a altor state trebuie să se unească pentru a evita un nou război. Acesta moment este considerat ca fiind fondator pentru ceea ce astăzi este Uniunea Europeană și a fost aleasă ca Zi a Europei de Consiliul European de la Milano din 1985. \nConsiliul Europei a fost fondat pe 5 mai 1949 si astfel a ales să sărbătorească la această dată înființarea sa.\n\nDeviza\nDeviza „Unitate în Diversitate” a fost adoptată de Uniunea Europeană la 4 mai 2000 după ce a fost organizat un concurs numit „O deviză pentru Europa”. Este inspirată din deviza latină a premiatului Nobel Ernesto Teodoro Moneta: „In Varietate unitas!„\nDeviza a fost tradusă în toate cele 24 de limbi oficiale în 2004.\n\nEuro \nEuro nu a fost unul dintre simbolurile originale create de către Consiliul Europei și aparține doar UE, dar a devenit un simbol din anul 2002, când a înlocuit 12 monede naționale din UE. În acest moment este folosită de cei mai mulți membri ai UE și a devenit unul dintre cele mai tangibile simboluri ale unității europene pentru cetățenii din Uniunea Europeană.\n\nNote\n\nLegături externe\nOficial:\n EUROPA – official web portal\n Instituții\n Consiliul European\n Comisia Europeană\n Consiliul\n Parlamentul European\n Banca Centrală Europeană\n Curtea de Justiție a Uniunii Europene\n Curtea de Conturi\n Agenții\n EUR-Lex – EU Laws\n Arhivele istorice ale Uniunii Europene\n\nPrezentări generale și date:\n Eurostat – Statisticile Uniunii Europene explicate\n Seturi de date referitoare la UE privind CKAN\n \n British Pathé – Arhiva online a revistei de știri din secolul XX\n Căutați lista de sancțiuni financiare din UE\n Uniunea Europeană: întrebări și răspunsuri Serviciul de cercetare al Congresului\n \n \n\nȘtiri și interviuri:\n \n Der Spiegel interviu cu Helmut Schmidt și Valery Giscard d’Estaing\n\nResurse educaționale:\n European Studies Hub – instrumente și resurse interactive de învățare pentru a ajuta studenții și cercetătorii să înțeleagă și să se angajeze mai bine cu Uniunea Europeană și cu politica sa.\n\nUniunea Europeană\nFondări în 1993 în Olanda\nConfederații\nNațiunile G20\nNațiunile G7\nOrganizații internaționale cu sediul în Europa\nOrganizații politice internaționale\nOrganizații cu sediul la Bruxelles" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii îmi poți spune despre Lista țărilor după populație?" }, { "from": "assistant", "value": "Aceasta este o listă a țărilor după populație. Lista include țările independente și teritoriile dependente locuite permanent, fiind bazată în principal pe standardul ISO 3166-1. De exemplu, Regatul Unit este considerat o entitate unică, în timp ce țările componente ale Regatului Țărilor de Jos sunt considerate separat. În plus, această listă include anumite state cu recunoaștere limitată care nu se regăsesc în ISO 3166-1. Populația fiecărei țări este, de asemenea, dată în procente în comparație cu populația lumii, pe care Națiunile Unite o estimează la ora actuală la 8 miliarde.\n\nNotă: Toate teritoriile dependente sau țările constitutive care sunt părți ale statelor suverane sunt afișate cu caractere italice și nu au atribuit un rang numerotat.\n\nO poziție numerotată este atribuit celor 193 de state membre ale Națiunilor Unite, plus cele două state observatoare la Adunarea Generală a Națiunilor Unite. Teritoriilor dependente și țărilor constitutive care sunt părți ale statelor suverane nu li se atribuie o poziție numerotată. În plus, statele suverane cu recunoaștere limitată sunt incluse, dar nu li se atribuie o poziție numerică.\n\nReferințe\n\nVezi și \n Lista statelor lumii\n Lista capitalelor lumii\n Lista țărilor după continent\n Lista țărilor după densitatea populației\n Lista țărilor după suprafață\n Listă de țări în funcție de PIB\n Listă de monede după țară\n\n Populație\n Țări" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți spune despre Germania?" }, { "from": "assistant", "value": "Republica Federală Germania (în ), acronim RFG, colocvial, Germania (în ; ), este un stat în Europa Centrală. Face parte din organizații internaționale importante, precum: Consiliul Europei (1951), OCDE, Uniunea Vest-Europeană (1954), NATO (1955), Uniunea Europeană (1957), ONU (1973), OSCE, și din zona euro. Se învecinează: la nord - cu Marea Nordului, Danemarca și Marea Baltică; la est - cu Polonia și Republica Cehă; la sud - cu Austria și Elveția; iar la vest - cu Franța, Luxemburg, Belgia și Țările de Jos. Teritoriul Germaniei acoperă 357.021 de kilometri pătrați (137.847 mile pătrate), într-o zonă cu climat temperat. Germania are cea mai mare populație dintre statele membre ale Uniunii Europene (82 de milioane de locuitori). \n\nDiferite triburi germanice au ocupat nordul Germaniei încă din antichitate. În timpul epocii migrațiilor triburile germanice s-au extins spre sud. Începând din secolul al X-lea teritoriile germane au format o parte centrală a Sfântului Imperiu Roman. În secolul al XVI-lea, regiunile germane din nord au devenit centrul Reformei protestante.\n\nCreșterea pan-germanismului în interiorul confederației germane, care a fost ocupată de Franța, a dus la unificarea majorității statelor germane în 1871 în Imperiul German. După Primul Război Mondial și Revoluția germană din 1918-1919, imperiul a fost înlocuit de Republica de la Weimar. Înființarea celui de-al treilea Reich în 1933 a dus la al doilea război mondial și a Holocaustului. După 1945 Germania a pierdut o parte din teritoriul său și a fost împărțită în două state, Germania de Est și Germania de Vest. În 1990, la scurt timp după revoluțiile care au dus la căderea comunismului în Germania de Est și în restul Europei de Est, Germania a fost reunificată.\n\nGermania este o republică federală parlamentară alcătuită din 16 state numite Landuri (în limba ). Capitala federală și cel mai mare oraș este Berlin. Industria germană este una din cele mai dezvoltate din lume. Germania este unul din principalele state exportatoare, deține o poziție-cheie în Uniunea Europeană și menține o multitudine de parteneriate strânse la nivel global. Cercetarea științifică și tehnologică din Germania este recunoscută ca cercetare de vârf, la nivel mondial.\n\nGermania a fost un membru fondator al Comunităților Europene în 1957, care a devenit Uniunea Europeană în 1993. Acesta face parte din Spațiul Schengen, și a devenit un co-fondator al zonei euro în 1999. Germania este membru al Organizației Națiunilor Unite, NATO, G8, G20 și OCDE. Cunoscută pentru istoria și cultura sa bogată, Germania a produs numeroși artiști, filozofi, muzicieni, antreprenori, oameni de știință și inventatori.\n\nEtimologie \nCuvântul „Germania” în limba română, provine de la cuvântul din limba latină „Germania”. Numele „Germania” a fost utilizat după ce Iulius Cezar l-a adoptat dintr-un termen galic pentru popoarele din partea de est a Rinului care ar fi însemnat „vecin”.\n\nIstorie\n\nTriburi germanice \n\nSe consideră că etnogeneza triburilor germanice a avut loc pe durata Epocii Nordice a Bronzului, sau, cel mai târziu, pe durata Epocii de fier Pre-Romane. Pornind din sudul Scandinaviei și nordul Germaniei, triburile și-au extins teritoriul spre sud, est și vest, în secolul I î.Hr., ajungând în contact cu triburile celtice din Galia, precum și cu triburi iraniene, baltice și slave, în Europa de Est. Nu se cunosc prea multe despre începuturile istoriei germanicilor, avem la dispoziție doar scrieri ale autorilor romani, cercetări etimologice și descoperiri arheologice.\n\nPe timpul domniei lui Cezar August, generalul roman Publius Quinctilius Varus a început invazia Germaniei (Germania era numele dat de romani teritoriilor de dincolo (la est) de Rin până la munții Ural). În această perioadă, triburile germanice au început să se familiarizeze cu tacticile de război romane, menținându-și, însă, apartenența tribală. În anul 9 d.Hr., în cadrul bătăliei de la Pădurea Teutoburg, triburi germanice conduse de Arminius au înfrânt trei legiuni romane conduse de Varus. O mare parte din Germania de astăzi, anume partea de la est de Rin și la nord de Dunăre, a rămas, astfel, în afara Imperiului Roman. Spre anul 100 d.Hr., pe când Tacitus scria lucrarea sa Germania, triburi germanice s-au stabilit de-a lungul Rinului și Dunării (Limes Germanicus), ocupând mare parte din aria Germaniei moderne. În secolul III s-au afirmat mai multe triburi vest-germanice: alamanii, francii, chatii, saxonii, frizonii, sicambrii și turingii. În jurul anului 260 d.Hr., multe triburi germanice au trecut de limes și de frontiera de pe Dunăre, ajungând în teritorii controlate, pe atunci, de romani.\n\nSfântul Imperiu Roman (962-1806) \n\nCarol cel Mare a fondat la 25 decembrie 800 Imperiul Carolingian, care avea să fie divizat în 843. Imperiul medieval (Sfântul Imperiu Roman) s-a format din partea estică rezultată din această divizare, și a continuat să existe, sub diverse forme, din anul 962 până în 1806. Teritoriul său se întindea de la râul Eider la nord, până la coasta mediteraneană la sud. Numit, inițial, Sfântul Imperiu Roman, a fost redenumit, oficial, Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicæ (Sfântul Imperiu Roman al Națiunii Germane) începând cu 1448, pentru ca titulatura să corespundă cu teritoriul ocupat, devenit, între timp, mai restrâns.\n\nPe timpul dinastiei începute de Otto I, între anii 919 și 1024, s-au consolidat ducatele Lorenei, Saxoniei, Franconiei, Șvabiei, Turingiei și Bavariei, iar regele german a fost numit Împărat romano-german al acestor regiuni în 962. Pe timpul domniei împăraților salici (1024-1125), Sfântul Imperiu Roman (Imperiul romano-german) a cucerit nordul Italiei și Burgundia, dar împărații și-au pierdut din putere în urma unei controverse privind învestitura. Pe timpul împăraților Hohenstaufen (1138-1254), prinții germani au căutat să se extindă spre sud și est, ajungând să controleze teritorii locuite de slavi înainte ca germanii să trimită coloniști în aceste pământuri, și chiar mai la est (ceea ce s-a numit Ostsiedlung). Orașele din nordul Germaniei s-au dezvoltat, făcând parte din Liga Hanseatică. Cu toate acestea, în urma Marii Foamete din 1315 și Morții Negre din 1348-50, populația Germaniei a scăzut considerabil.\n\nEdictul Bulei de Aur din 1356 a conferit imperiului o constituție a căror principii de bază aveau să dureze până la destrămarea imperiului. Aceasta codifica alegerea împăratului de către șapte principi electori, care controlau unele din cele mai puternice principate și arhiepiscopii. Începând cu secolul al XV-lea, împărații au fost aleși, aproape fără excepție, din cadrul dinastiei austriece de Habsburg.\n\nCălugărul Martin Luther și-a publicat cele 95 de Teze în 1517, prin care ataca unele practici ale Bisericii Catolice, începând, astfel, Reforma Protestantă. O confesiune distinctă, luterană, a devenit religie oficială în mai multe teritorii germane, după 1530. Conflictul religios a dus la Războiul de treizeci de ani (1618-1648), care a devastat ținuturile germane, populația fiind redusă cu 30%. Pacea Westfalică din 1648 a pus capăt războaielor religioase dintre statele germane, dar imperiul a fost împărțit de facto în numeroase principate independente. Din 1740 monarhia austriacă de Habsburg și Regatul Prusiei au dominat istoria germanilor. În 1806 Imperiul a fost dizolvat, ca urmare a Războaielor Napoleoniene.\n\nRestaurație și revoluție (1814-1871) \n\nÎn urma căderii lui Napoleon Bonaparte, a fost organizat, în anul 1814, Congresul de la Viena și a fost fondată Confederația Germană (Deutscher Bund), o ligă formată din 39 de state. Dezacordul cu ideile politice ale restaurației a dus la întărirea mișcărilor liberale, care cereau unitate și libertate. Aceste cereri, însă, au fost urmate de noi măsuri de represiune din partea omului de stat austriac Metternich. Zollverein, o uniune tarifară, a contribuit hotărâtor la unificarea economică a statelor germane. În această perioadă, mulți germani erau influențați de principiile Revoluției Franceze, iar naționalismul era o forță în creștere, în special printre tinerii intelectuali. Pentru prima dată, culorile negru-roșu-galben au fost alese pentru a reprezenta mișcarea, aceste culori devenind, mai târziu, culorile drapelului german.\n\nÎn contextul unei serii de mișcări revoluționare în Europa, care au avut drept rezultat proclamarea republicii în Franța, intelectualii și oamenii de rând au adus revoluția de la 1848 și în Confederația Germană. Speriați, monarhii au acceptat, în primă instanță, cererile revoluționarilor. În aceste împrejurări, regelui Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei i s-a oferit titlul de împărat, dar, întrucât trebuia să renunțe la o parte din puterea politică deținută anterior, acesta a refuzat coroana și a respins constituția propusă, ceea ce, pe atunci, a fost un pas înapoi pentru mișcare. Conflictul dintre regele Wilhelm I al Prusiei și Parlament, care era din ce în ce mai influențat de ideile liberale, a izbucnit pe fondul discuțiilor privind reformele militare din 1862, iar regele l-a numit pe Otto von Bismarck nou prim-ministru al Prusiei. Bismarck a purtat, în 1864, un război împotriva Danemarcei, ieșind victorios. Victoria prusacă în cadrul războiului austro-prusac din 1866 i-a permis să creeze o Federație Nord-Germană (Norddeutscher Bund) și să împiedice Austria, care înainte era cel mai puternic stat german, să se mai amestece în politica celorlalte state germane.\n\nImperiul German (1871-1918) \n\nStatul cunoscut cu numele Germania a fost unificat ca stat-națiune modern în 1871, când Imperiul German a fost înființat împreună cu Regatul Prusiei, ca element constitutiv. După înfrângerea francezilor în Războiul franco-prusac, Imperiul German a fost proclamat la Versailles, în 18 ianuarie 1871. Dinastia Hohenzollern a Prusiei a guvernat noul imperiu, al cărui capitală era Berlin. Imperiul era o unificare a tuturor statelor dezmembrate ale Germaniei, cu excepția Austriei (Kleindeutsche Lösung sau „Germania de Jos”). Începând din 1884, Germania a început un proces de colonizare a câtorva state în afara Europei.\n\nÎn perioada Gründerzeit, după unificarea Germaniei, politica externă a împăratului Wilhelm I asigura poziția Germaniei ca o mare națiune prin alianțe, izolând Franța prin mijloace diplomatice, precum și evitarea războiului. Cu toate acestea, sub conducerea lui Wilhelm al II-lea, Germania, ca toate puterile europene, a avut un curs imperialist care a dus la neînțelegeri cu țările vecine. Majoritatea alianțelor din care făcea parte și Germania nu au fost reînnoite, iar noile alianțe au exclus-o. În mod specific, Franța a stabilit relații noi prin semnarea tratatului numit Antanta cu Regatul Unit și asigurarea legăturilor cu Imperiul Rus. În afară de relațiile sale cu Austro-Ungaria, Germania a devenit din ce în ce mai izolată.\n\nImperialismul Germaniei s-a extins până în afara granițelor statului și s-a alăturat celorlalte puteri europene, cerând partea lor din Africa. Conferința Congoului de la Berlin (1884-1885), mediată de Bismarck, a împărțit Africa între puterile europene. Profitând de o situație politică favorabilă (prietenie cu Austro-Ungaria, Italia și Rusia, înțelegere cu Franța), Germania a întemeiat următoarele protectorate: Africa Germană de Sud-Vest (1884), Togo și Camerun (1884), Africa Germană de Est (1885), inclusiv coloniile germane din Mările Sudului: Kaiser Wilhelmland (achiziționată, în 1880, de la Noua Guinee), Arhipelagul Bismarck, Insula Marshall. Cearta între puterile imperialiste pentru dominația Africii și altor teritorii a provocat continue tensiuni între Marile Puteri, care, prin acumulare, au fost una dintre cauzele care au contribuit la declanșarea Primului Război Mondial.\n\nAsasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, la data de 28 iunie 1914, a constituit pretextul pentru declanșarea Primului Război Mondial. Ca stat inițiator și principala forță a Triplei Alianțe (Puterile Centrale), Germania a dus greul războiului contra Puterilor Aliate (Antantei) și a suferit pierderi grele într-unul dintre cele mai sângeroase conflicte ale tuturor timpurilor, numărând aproximativ 5.989.758 de victime germane (1.773.700 morți și 4.216.058 răniți). \n\nÎn toamna anului 1918, situația grea de pe front și mișcările revoluționare interne l-au determinat pe împăratul Wilhelm al II-lea să abdice și să plece în exil, în Țările de Jos. Socialiștii au preluat puterea și au proclamat republica. Pentru a împiedica invadarea țării, aceștia au semnat, la 11 noiembrie, armistițiul cu Puterile Aliate, care a pus capăt războiului iar, ulterior, Tratatul de la Versailles, în iunie 1919, atrăgându-și ostilitatea naționaliștilor care refuzau să recunoască înfrângerea din Primul Război Mondial. Tratatul a fost perceput în Germania ca o continuare umilitoare a războiului prin alte mijloace, iar asprimea sa este, de obicei, considerată ca având un rol important în nașterea și creșterea ulterioară a curentului revanșist și nazismului în țară.\n\nRepublica de la Weimar (1919–1933) \n\nLa începutul revoluției germane, Germania a fost proclamată republică, iar monarhia abolită. Cu toate acestea, lupta pentru putere a continuat, comuniștii radicaliști de stânga ajungând la putere în Bavaria, dar eșuând să preia controlul din întreaga Germanie. Revoluția s-a sfârșit în august 1919, când Republica de la Weimar a fost înființată oficial. La 11 august 1919, Constituția Weimar a intrat în vigoare odată cu semnarea acesteia de către președintele Friedrich Ebert.\n\nSuferind din cauza crizei economice, a condițiilor aspre de pace dictate de Tratatul de la Versailles, precum și a succesiunii unor guverne mai mult sau mai puțin stabile, poporul Germaniei s-au lipsit din ce în ce mai mult de identificarea cu sistemul lor politic și cu „Înființarea Partidelor” în parlamentul lor democratic. Acest lucru a fost agravat pe scară largă de extrema dreaptă (monarhism, völkisch și nazism) Dolchstoßlegende, care promova ideea că Germania a pierdut Primul Război Mondial datorită eforturilor și influenței celor care doreau să răstoarne guvernul. Cea mai mare acuzație adusă guvernului de la Weimar a fost trădarea națiunii germane, prin semnarea Tratatului de la Versailles, în timp ce comuniștii radicaliști de stânga, precum Liga Spartakistă (Grupul Spartakist), doreau o revoluție având drept țintă principală abolirea capitalismului în favoarea unui Räterepublik.\n\nCu toate acestea, nemulțumirea față de noul guvern de la Weimar a provocat creșterea Partidul Comunist din Germania. Mulți conservatori au fost atrași de revoluționarea în spirit revanșard a dreptei politice, în special Partidul Muncitoresc German Național-Socialist - Partidul nazist. Până în 1932, aceste două partide au controlat majoritatea parlamentului, (296 de scaune parlamentare până în iulie 1932). După câteva serii de cabinete de scurtă durată, președintele Paul von Hindenburg a luat o decizie crucială: având puține alternative și presat de consilierii de dreapta, la 30 ianuarie 1933, von Hindenburg l-a numit pe Adolf Hitler cancelar al Germaniei, îndeplinind cererea lui Hitler.\n\nAl Treilea Reich (1933–1945) \n\nÎn aproape toată această perioadă statul german a purtat denumirea oficială Deutsches Reich (Imperiul German); denumirea colocvială a fost Drittes Reich (Al Treilea Reich) sau și Nazi-Deutschland (Germania nazistă).\n\nLa 27 februarie 1933, sediul Reichstagului (parlamentului german de pe atunci), aflat în clădirea numită și până astăzi Reichstag, a fost incendiat, aceasta constituind pretextul pentru decretele de urgență ce au abrogat drepturile cetățenești de bază. O hotărâre a parlamentului i-a dat lui Hitler putere legislativă nerestricționată. Doar Partidul Social Democrat SPD a votat împotriva acesteia, în timp ce membrii comuniști ai parlamentului au fost încarcerați. Folosindu-și puterea de a distruge orice rezistență actuală sau potențială, în decurs de câteva luni, Hitler a pus bazele unui stat centralizat totalitarist. Industria a fost revitalizată prin producția masivă de armament, de fapt, interzisă Germaniei după pierderea Primului Război Mondial. În 1935 Germania a redobândit controlul asupra ținutului istoric Saar, iar în 1936 controlul militar al ținutului Rin, amândouă fiind pierdute în urma Tratatului de la Versailles. Susținând, în paralel, campania agresivă a dezvoltării masive a producției de armament, politica externă a Germaniei a devenit mai agresivă și expansionistă, împingând, voit, omenirea spre Al Doilea Război Mondial. În 1938 și 1939, Austria și Cehoslovacia au fost aduse sub controlul Germaniei și a fost pregătită invazia Poloniei (Pactul Hitler-Stalin, Operațiunea Himmler). La 1 septembrie 1939 armata Germaniei a lansat războiul „fulger” (blitzkrieg) asupra Poloniei, care a fost rapid ocupată de trupele Germaniei și de Armata Roșie Sovietică, marcând începutul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Regatul Unit și Franța au declarat război Germaniei și, întrucât războiul s-a extins, Germania și aliații săi au căpătat controlul asupra unei mari părți din Europa continentală.\n\nLa 22 iunie 1941, Germania a încălcat Pactul Hitler-Stalin și a invadat Uniunea Sovietică. În același an, Japonia a atacat baza americană de la Pearl Harbor din Oceanul Pacific, iar Germania, în calitate de aliat al Japoniei, a declarat război și Statelor Unite. Deși armata germană a avansat în Uniunea Sovietică destul de rapid, Bătălia de la Stalingrad a marcat punctul de turnură al acestui război. În consecință, armata germană a început să se retragă de pe Frontul de Est. În septembrie 1943, Italia, aliata Germaniei, a capitulat, obligând forțele Wehrmact-ului să deschidă un alt front pentru păstrarea acestei regiuni nord-mediteraneene în sistemul de apărare german. Operațiunea Neptun a marcat un alt punct de turnură în acest război, deschizând frontul vestic. La 6 iunie 1944, Forțele aliate anglo-americane au debarcat pe Coasta Normandiei din Franța ocupată și s-au îndreptat spre teritoriul german, astfel că foarte curând, la 8 mai 1945, după ce Armata Roșie a cucerit Berlinul, iar Hitler s-a sinucis în bunkerul său, Germania nazistă a fost silită să capituleze necondiționat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au murit aproximativ 7 milioane de civili și soldați germani (inclusiv etnicii germani din Europa de est).\n\nÎn timpul celui de-al Treilea Reich, guvernul german nazist a aplicat politici împotriva minorităților și multor dizidenți, ceea ce, mai târziu, avea să fie cunoscut sub denumirea de Holocaust. În timpul acestuia au fost uciși aproximativ 17 milioane de oameni, inclusiv circa 6 milioane de evrei și un număr important de țigani, polonezi și alți slavi, prizonieri de război sovietici, bolnavi mintali, homosexuali și membri ai opoziției politice. Cel de-al Doilea Război Mondial și genocidul nazist au fost responsabili pentru mai mult de 40 de milioane de morți în Europa. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, s-au desfășurat, la Nürnberg, procesele criminalilor de război germani.\n\nIstoria modernă \n\nComunitatea și limba germană au apărut cu mii de ani în urmă, însă, ca stat, Germania a apărut abia în 1871, când, sub conducerea cancelarului Otto von Bismarck, s-a format Imperiul German, înglobând partea de nord a Germaniei actuale - Confederația Germană de Nord (dominată de Prusia, în germană: Preußen), apoi Bavaria (în germană: Bayern) precum și diferite alte regiuni, excluzând, însă, părțile vorbitoare de germană din Austria. Acesta a fost cel de al doilea Reich german, tradus de obicei ca „imperiu”. Primul Reich — cunoscut timp de multe secole sub denumirea Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană — provenea din divizarea Imperiului Franc în 843, existând sub diverse forme până în anul 1806. Cel de-al Treilea Reich (și ultimul) a fost cel al naziștilor; el a durat doar 12 ani (din 1933 până în 1945).\n\nGermania, devenită una dintre marile puteri europene, s-a implicat în Primul Război Mondial (1914 - 1918) alături de aliatul ei, Austro-Ungaria. La începutul conflagrației, Germania a invadat Belgia și a pătruns în Franța, până aproape de Paris, nereușind, însă, să obțină o victorie hotărâtoare, deoarece războiul a devenit unul de uzură, care i-a secat resursele materiale și umane. Războiul s-a încheiat în 1918 și, drept urmare, împăratul Germaniei a fost forțat să abdice. În Tratatul de la Versailles, încheiat după război, Germania a fost considerată responsabilă pentru provocarea conflagrației.\n\nUnii politicieni consideră condițiile grele impuse Germaniei prin Tratatul de la Versailles din 1919, precum și problemele economice datorate crizei economice mondiale începute în 1929 ca fiind factori care au permis partidului nazist al lui Hitler (NSDAP) să obțină un procentaj mare din sufragii și, în cele din urmă, să formeze, la 30 ianuarie 1933, un nou guvern cu Adolf Hitler în funcția de cancelar. Istoricii, fără a respinge implicarea certă a factorilor de natură conjuncturală (precum obligația de a despăgubi statele agresate de către Germania în Primul Război Mondial pentru imensele pierderi provocate, sau criza mondială cu punct de plecare în crahul bursier din SUA) subliniază importanța istoriei recente a țării (perioada din timpul și după unificarea Germaniei, când tendința liberală a fost brutal marginalizată sau doar cooptată de tendințele politice naționaliste) în ascensiunea nazismului; în primul volum al trilogiei sale dedicate fenomenului, istoricul britanic Richard J. Evans, de exemplu, găsește originea derivei naziste în caracteristicile evidente ale societății germane, precum: militarismul, prevalența valorilor și instituțiilor aristocratice (în contrast cu valorile liberale și democratice care se răspândiseră cu mai mult succes în țări precum Franța sau Marea Britanie), precum și moștenirea conservatorismului politic al \"cancelarului de fier\" Otto von Bismarck și influența durabilă a acestuia asupra mentalului colectiv (anume dorul intens pentru un leader puternic care să conducă națiunea ca un părinte sever, dar inspirat). Plecând de la faptul că rădăcinile derivei naziste sunt adânc înfipte în istoria țării, cel puțin cât să ajungă până la jumătatea secolului XIX, alți istorici (precum francezul Georges Bensoussan) subliniază și ei faptul plin de semnificații că națiunea germană a fost strânsă laolaltă în 1871 de niște politicieni, și așa s-a întâmplat, de altfel, întotdeauna în istoria laxelor forme statale federalizatoare pe teritoriile germanofone, neexistând așa, cum s-a întâmplat în Franța, de exemplu, un moment de simbolism național unificator și egalizator, precum revoluția: națiunea n-are ce celebra ca moment în care s-a unificat \"de jos\" (cum e 14 iulie 1790 în Franța, cu \"la Fête de la Fédération\"), căci ea a fost unificată \"de sus.\" De aceea, în Germania secolului al XIX-lea, referința-far este un politician, birocrat și chiar militar aristocrat, precum von Bismarck, nu cum se întâmpla în Franța aceluiași secol, unde referința-far a fost un scriitor popular (prin naștere, dar și dedicare), anume Victor Hugo. Faptul că unificarea a trebuit să fie câștigată prin război contra străinilor (francezi, de exemplu) și aceasta i-a făcut pe germani naționaliști, marcați profund și durabil de mentalitatea asediatului)) și ținând cont de valorile pe care Franța le încarna pe continent la acel moment, ostilitatea străinilor la unificarea națiunii i-a făcut pe nemți și antilberali, de unde una dintre explicațiile eșecului liberalilor în timpul revoluției de la 1848 pe teritoriile germanofone și, mai ales, la Berlin.\n\nÎn 1934 Hitler a preluat tot controlul, devenind șeful statului și scăpând de opoziție prin violență. În 1935, antisemitismul a devenit o politică oficială de stat în Germania, justificată, formal, prin Legile de la Nürnberg (Nürnberger Gesetze). Un moment important în istoria Germaniei îl reprezintă unirea cu Austria. Evenimentul, cunoscut sub numele de Anschluss („alipire”), s-a petrecut la 12 martie 1938 și reprezintă unul din pașii importanți ai regimului nazist din Germania spre război. Germania făcut, apoi, o alianță cu Italia și Japonia, numită Axa Berlin-Roma-Tokio.\n\nLa 23 august 1939 Hitler a încheiat chiar și cu Stalin un tratat de neagresiune, cu urmări importante asupra lumii și României, numit Pactul Ribbentrop-Molotov. În virtutea acestui pact, politica lui Hitler de a anexa țările vecine a culminat, la 1 septembrie 1939, prin cotropirea Poloniei și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.\n\nÎn prima parte a războiului, Germania a avut succese militare fulgerătoare, câștigând controlul asupra principalelor teritorii din Europa, unei mari părți a URSS și a nordului Africii. În 1941 naziștii au pus în aplicare Holocaustul ca politică de stat, bazată pe argumente și pretexte rasiste, de exterminare în masă a milioane de evrei și alte naționalități. Între 1942-1943, balanța în război s-a schimbat, succesele trecând de partea Aliaților împotriva Germaniei, printre care URSS, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. La finele lunii aprilie 1945, Hitler și-a recunoscut eșecul total și s-a sinucis. La 8 mai 1945, Germania a capitulat necondiționat.\n\nÎn urma cererilor făcute de Stalin la conferințele de la Ialta și Potsdam, provinciile germane de până atunci situate la est de râurile Odra (Oder) și Neisse (Neiße) - Pomerania, Silezia, orașul hanseatic Danzig (astăzi Gdansk în Polonia), Prusia Răsăriteană, Prusia Apuseană și Țara Sudeților (Sudetenland) - au fost alipite la Polonia, URSS și Cehoslovacia. Începând cu ofensiva Armatei Roșii de la 12 ianuarie 1945 și până în 1948, cei mai mulți locuitori germani ai acestor regiuni, aproximativ 12 milioane înainte de război, au fost expulzați spre vest sau și spre Siberia, în condiții brutale. În jur de 2 milioane dintre aceștia și-au pierdut viața în război și în cadrul procesului de expulzare („Vertreibung”).\n\nÎn urma războiului, teritoriul Germaniei de azi a fost împărțit în patru „zone de ocupație”, controlate de puterile aliate Franța, URSS, Regatul Unit și Statele Unite. Berlinul a fost, de asemenea, divizat în patru sectoare controlate de aceste puteri. Scindarea a culminat prin constituirea, în 1949, pe teritoriul Germaniei de azi a două state germane: partea de apus s-a numit Republica Federală Germania, RFG sau Germania de Vest (germană: Bundesrepublik Deutschland), iar partea de răsărit, orientată spre URSS, s-a numit Republica Democrată Germană, RDG, Germania de Est sau de Răsărit (germană: Deutsche Demokratische Republik sau DDR). Germania de Vest și-a recuperat rapid nivelul de dinaintea războiului, devenind o putere economică importantă a Europei.\n\nGermania unificată și integrarea în UE (1990–prezent) \nVezi și articolele: Istoria Germaniei postbelice, Zonele aliate de ocupație din Germania, Expulzarea germanilor după al doilea război mondial.\n\nÎn 1990, după căderea comunismului în Europa, cele două state germane s-au reunificat, prin aceea că în fosta RDG au fost înființate landuri (așa cum existau deja în RFG), landuri care, ceva mai târziu, au aderat oficial la RFG, adoptând și constituția RFG numită Grundgesetz. Tratatul care a definit această reunificare se numește Tratatul doi plus patru (a fost încheiat de către cele două state germane și cele patru puteri care dețineau suveranitatea asupra întregii Germanii: SUA, Regatul Unit, Franța și URSS). Prin semnarea acestor acte, Republica Democrată Germană a încetat să mai existe.\n\nConform Actului Bonn-Berlin, adoptat de Parlament la data de 10 martie 1994, Berlin a devenit, încă o dată, capitala Germaniei Întregite, în timp ce Bonn a obținut statutul unic de Bundesstadt (oraș federal), păstrând câteva ministere federale. Remutarea guvernului a fost finalizată în 1999.\n\nDupă reunificare, Germania a luat un rol tot mai activ în Uniunea Europeană și NATO. Germania a trimis forțe de menținere a păcii pentru a asigura stabilitatea din Balcani și a trimis o forță militară germană în Afganistan, ca parte din efortul NATO pentru a stabili securitatea în această țară după eliminarea talibanilor. Aceste desfășurări au fost controversate, deoarece, după război, Germania a fost obligată să trimită trupe cu scopuri de apărare. Evenimentele din teritoriile străine au fost percepute ca fiind acoperite fără asigurare defensivă; cu toate acestea, votul parlamentului în această problemă a legalizat, în mod efectiv, participarea într-un context de menținere a păcii.\n\nStatul german reunit este acum una dintre cele mai importante țări din Uniunea Europeană și din lume.\n\nEvenimente politice recente, prezentate sumar \n\nDin 1998 și până în iulie 2005 cancelar federal a fost Gerhard Schröder (SPD), în fruntea unui cabinet de coaliție între social-democrați (SPD) și verzi (Bündnis 90 / Die Grünen). La 21 iulie 2005 președintele federal Horst Köhler a dizolvat Bundestagul, ca urmare a votului de neîncredere pe care l-a primit cancelarul Schröder.\n\nLa 18 septembrie 2005 au avut loc alegeri federale anticipate, în urma cărora a venit la putere marea coaliție, între fracțiunile parlamentare CDU/CSU (așa-numita „Uniune Creștină”) și SPD, cu Angela Merkel (CDU) drept cancelar.\n\nLa alegerile federale din 2009 social-democrații au scăzut în preferința electoratului, așa încât creștin-democrații au format o coaliție cu liberalii (FDP), coaliție supranumită „negru-galben”. Al 17-lea Bundestag al Germaniei s-a constituit la 28 octombrie 2009. Norbert Lammert (CDU) a fost reales președinte al Bundestagului. Angela Merkel și-a numit apoi noul cabinet, format din 16 persoane (de la CDU, CSU și FDP), cu Guido Westerwelle (FDP) vicecancelar și ministru de externe.\n\nLa alegerile prezidențiale din 30 iunie 2010, Adunarea Federală (Bundesversammlung) l-a ales în al 3-lea scrutin pe Christian Wulff (CDU) drept nou președinte al Germaniei, pentru o perioadă de 5 ani. Acesta a fost învestit în funcție la 2 iulie 2010. La 17 februarie 2012 Wulff a fost nevoit să demisioneze, după ce procuratura din Saxonia Inferioară l-a învinuit că ar fi primit foloase necuvenite în perioada cât a fost prim-ministru al landului Saxonia Inferioară.\n\nLa 18 martie 2012 Adunarea Federală (Bundesversammlung) l-a ales pe fostul disident anticomunist Joachim Gauck (independent), din primul tur de scrutin, drept președinte al Germaniei.\n\nGeografie \n\nTeritoriul Germaniei acoperă 357,021 km², dintre care 349223 km² sunt terenuri, relieful fiind preponderent muntos, iar 7798 km² sunt ape. Se plasează, după suprafață, pe locul șapte în Europa și pe locul 63 la nivel global. Altitudinea variază de la altitudinile Munților Alpi (cel mai înalt punct: Zugspitze la 2962 metri) în sud, până la țărmurile Mării Nordului (Nordsee), în nord-vest și Marea Baltică (Ostsee), în nord-est. Între acestea se află zonele de munte împădurite din Germania Centrală și terenurile joase din nord (cel mai jos punct: Wilstermarsch la 3.54 metri sub nivelul mării), traversate de câteva fluvii ale Europei, precum Rinul, Dunărea și Elba.\n\nGermania are cele mai multe granițe cu țările europene, decât oricare alt stat din Europa. Se învecinează în nord cu Danemarca, în est cu Polonia și Republica Cehă, în sud cu Austria și Elveția, în sud-vest cu Franța și Belgia iar în nord-vest cu Țările de Jos. Capitala Germaniei este Berlin.\n\nClimă \nGermania are o climă temperată, cu o temperatură medie anuală de 9 °C. Temperatura medie în ianuarie variază de la -6 °C până la +1 °C (în funcție de localitate și altitudinea ei), în timp ce temperatura medie a lunii iulie variază între 16 și 20°C. Precipitațiile sunt mai mari în sud, unde se înregistrează 1.980 mm pe an, majoritatea sub formă de zăpadă.\n\nMajoritatea Germaniei are o climă temperată, în care predomină vânturile vestice umede. Clima este moderată de Curentul Atlanticului de Nord, care este extinderea nordică a Curentului Golfului. Această apă caldă afectează zonele riverane Mării Nordului, inclusiv zona de-a lungul Rinului, care se varsă în Marea Nordului. În consecință, în partea de nord și nord-vest, clima este oceanică; ploile cad pe parcursul întregului an, cu un maxim în timpul verii.\n\nIernile sunt blânde, iar verile tind să se răcească, deși temperaturile pot depăși 30° C (86° F) pentru perioade prelungite. În zonele estice, clima este mai mult continentală; iernile pot fi foarte reci, verile pot fi foarte calde, iar adesea sunt consemnate perioade de secetă. Germania centrală și de sud sunt regiuni de tranziție, care variază de la o temperatură moderat oceanică la continentală, iar temperaturi pot depăși 30°C (86°F) pe timp de vară.\n\nBiodiversitate \n\nDin punct de vedere fitogeografic, Germania este partajată între provinciile Atlanticului European și Europei Centrale a Regiunii Circumboreale în cadrul Regatului Boreal. Teritoriul Germaniei poate fi subdivizat în două ecoregiuni: pădurile montane mixte ale Mediteranei europene și reciful marin ale Atlanticului nord-estic. Majoritatea Germaniei este acoperită fie din teren arabil (33%), fie silvicultură și regiune păduroasă (31%). Numai 15% este acoperit de pășuni constante.\n\nPlantele și animalele sunt, în general, comune celor din perioada medievală. Fagi, stejari, și alte esențe de foioase constituie o treime din păduri; pădurile de conifere sunt în creștere ca urmare a reîmpăduririlor. Molidul și bradul predomină în munții de sus, în timp ce pinul și laricele se găsesc în sol nisipos. Există multe specii de ferigi, flori, ciuperci, și mușchi. Peștii abundă în râuri și în Marea Nordului. Printre animalele sălbatice, se găsesc cerbul, mistrețul, muflonul, vulpea, bursucul, iepurele, și un număr mic de castori. Diverse păsări migratoare străbat Germania primăvara și toamna.\n\nParcurile naționale ale Germaniei includ Parcurile naționale Wattenmeer, Parcul național Jasmund, Parcul național Vorpommersche Boddenlandschaft, Parcul național Müritz, Parcul național Unteres Odertal, Parcul național Harz, Parcul național Sächsische Schweiz și Bayerischer Wald.\n\nGermania este cunoscută pentru numeroasele sale grădini zoologice, parcurile faunei sălbatice, acvarii, și parcuri de păsări, mai mult de 400 de grădini zoologice și parcuri de animale sunt administrate în această țară, număr care o plasează pe primul loc în lume Gradină zoologică de la Berlin este cea mai veche grădină zoologică din Germania și deține cea mai numeroasă colecție de specii din lume.\n\nMediul încojurător \n\nCea mai mare fermă eoliană și a capacității de energie solară din lume este instalată în Germania. Germania este cunoscută pentru conștiința propriului mediu înconjurător. Mulți germani consideră cauzele antropice a fi un factor semnificativ la încălzirea globală. Germania participă, în cadrul Protocolului de la Kyoto și în alte tratate de promovare a biodiversității, aplicând riguros standardele de emisii scăzute, programele de reciclare și utilizare a energiei regenerabile și sprijinind dezvoltarea durabilă la nivel global.\n\nGuvernul german a inițiat numeroase activități pentru reducerea emisiilor iar totalul emisiilor țării sunt în descreștere. Cu toate acestea, emisiile de dioxid de carbon pe cap de locuitor din Germania sunt printre cele mai ridicate din UE, deși ele sunt semnificativ mai mici decât cele din Australia, Canada, Arabia Saudită și Statele Unite. Emisiile provenite din industrie și utilitățile de ardere a cărbunelui contribuie la poluarea aerului. Ploile acide care rezultă din emisiile de dioxid de sulf devastează pădurile. Poluarea din Marea Baltică a apelor reziduale și a reziduurilor industriale de la râuri din fosta Germanie de Est au fost reduse. Guvernul cancelarului Schröder a anunțat intenția de a pune capăt utilizării energiei nucleare pentru producerea energiei electrice. Germania lucrează pentru respectarea angajamentelor UE pentru a identifica zonele de conservare a naturii, în conformitate cu Directiva de Habitat a Uniunii Europene privind flora și fauna. Ca urmare a încălzirii globale, ultimii ghețari din regiunea alpină a Germania se topesc. Pericole naturale sunt inundațiile de primăvară și vijeliile furtunoase care au loc în toate regiunile.\n\nGuvernul și politica de stat \n\nDin punct de vedere constituțional, Germania este o democrație republicană federală reprezentativă. \n\nForma de guvernământ este parlamentară, în care șeful guvernului (cancelarul) este ales de către parlament, numit bundestag, și confirmat de către președintele statului. Deși cancelarul deține cele mai puternice competențe politice din stat, în ierarhia protocolară el se află abia pe locul 3, după președintele statului și președintele Bundestagului.\n\nCancelarul, actualmente Olaf Scholz, este șeful guvernului și exercită puterea executivă, similar cu rolul de prim-ministru, în alte democrații parlamentare. Cancelarul este ales cu majoritate absolută de către parlament (Bundestag) pe o perioadă de 4 ani și are dreptul de a numi și elibera din funcție pe miniștri, precum și dreptul numit „competența liniilor directoare” (Richtlinienkompetenz), prin care formulează, în linii mari, sarcinile fiecărui ministru din cabinet (guvern). Puterea federală legislativă este învestită în parlament, compus din Bundestag (Parlamentul Federal) și Bundesrat (Consiliul Federal), care, împreună, formează un tip unic de corp legislativ. Bundestagul este ales, prin alegeri directe, prin reprezentare proporțională. Membrii Bundesrat reprezintă guvernele celor șaisprezece landuri și sunt membri ai cabinetelor de stat. Guvernele respective de stat au dreptul de a numi și de a-și elimina reprezentanții în orice moment.\n\nGuvernul federal al Germaniei (Bundesregierung) constă din cancelar (prim-ministru) și miniștri. Actualul cabinet, numit cabinetul Scholz I, a fost format în urma alegerilor federale din 2021 și este format din politicieni ai partidelor SPD, Alianța 90/Verzii și FDP.\n\nPreședintele este șeful statului împuternicit, în primul rând, cu responsabilitățile și competențele reprezentative. El este ales de către Bundesversammlung (Adunarea Federală), o instituție formată din membri ai Bundestagului și un număr egal de delegați de stat. A doua funcție importantă în ordinea de prioritate germană este Bundestagspräsident (Președintele Bundestagului), care este ales de Bundestag și responsabil pentru supravegherea sesiuni de zi cu zi a corpului. Cea de a treia funcție importantă și șef al guvernului este cea de cancelar, care este numit de către Bundespräsident, după ce a fost ales de către Bundestag. Cancelarul poate fi îndepărtat printr-o mișcare constructivă de neîncredere de către Bundestag, în cazul în care implică constructiv faptul că Bundestagul alege, simultan, un succesor.\n\nDin 1949, sistemul de partide a fost dominat de Uniunea Creștin-Democrată și Partidul Social Democrat din Germania, toți cancelarii, până în prezent, fiind membri ai unuia dintre cele două partide. Cu toate acestea, Partidul Liberal Democrat (care are membri în Bundestag încă din 1949) și Bündnis 90/Die Grünen (care erau cei mai numeroși în Parlament după 1983) au jucat, de asemenea, un rol important, deoarece acestea sunt, de regulă, parteneri mai mici ai unui guvern de coaliție.\n\nComponența actuală a guvernului \nDin 25 aprilie 2022:\n\nParlament \n\nMembrii parlamentului sunt aleși de către cetățeni la fiecare patru ani printr-un vot proporțional personalizat. La acest sistem de vot, alegătorii dispun de 2 voturi, care pot fi date și la partide diferite. Cu primul vot se hotărăște după un sistem majoritar care anume candidat să reprezinte circumscripția electorală respectivă în parlament (candidat ales direct); cu al doilea vot se alege, după un sistem proporțional, partidul dorit în parlament.\n\nUn candidat ales direct capătă, în orice caz, un loc în parlament (mandat); acest fapt poate duce la depășirea numărului de locuri care s-ar cuveni unui partid conform numai votului al doilea. Situația se numește Überhangmandat (mandat suplimentar). Această situație a avut loc la fiecare alegere federală din 1949 încoace. Totuși, în 2008, Curtea Constituțională Federală, Bundesverfassungsgericht, a decis că acest procedeu contravine constituției federale (Grundgesetz), deoarece așa se poate încălca reprezentarea proporțională democratică necesară, și i-a impus legislativului să corecteze legea alegerilor până cel târziu în 2011.\n\nAlte organe ale statului german \nUn alt organ constituțional german important (legislativ) se numește „Bundesrat” (Consiliul Federal) și este format din membrii guvernelor celor 16 landuri (țări constituente ale federației). Pe câteva domenii de activitate (de exemplu, învățământ, poliție), Bundestag-ul trebuie să coopereze cu Bundesratul.\n\nPuterea judiciară are ca organ superior Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungsgericht), care poate să declare un act legislativ sau de administrație drept anticonstituțional, caz în care actul trebuie revizuit.\n\nOrganizarea politico-administrativă \n\nÎn constituția germană, numită Grundgesetz (lege fundamentală), Germania (Deutschland) este definită ca fiind o republică federală (Bundesrepublik) formată din următoarele landuri (țări ale federației):\n\nIerarhia administrativă (reprezentare simplificată) \n\n Pe treapta administrativă cea mai înaltă se află Bund (Federația germană, Germania)\n Pe a doua treaptă de sus se află Bundesländer ( landurile Germaniei), grupate în 2 categorii:\n Flächenländer (13 landuri „cu suprafață”);\n Stadtstaaten (3 orașe-stat: Berlin, Brema și Hamburg); deci, în total, 16 landuri.\n Sub landurile cu suprafață stă scris (Regierungsbezirke) (ceea ce semnifică faptul că unele din aceste landuri dispun de o treaptă intermediară de regiuni administrative de tip Regierungsbezirk).\n Landurile cu suprafață, indiferent dacă dispun sau nu de Regierungsbezirke, sunt subîmpărțite în districte rurale (numite Landkreis sau Kreis, în funcție de land) și districte urbane, numite kreisfreie Stadt (orașe care nu țin de vreun district rural).\n Districtele rurale sunt și ele subîmpărțite și mai fin, în diverse moduri, în funcție de landul în care se află. Unele districte rurale se subîmpart în subunități numite Amt. În sfârșit, districtele, și acolo unde există și subunitățile Amt, se subîmpart, mai departe, în subunități numite Gemeinde (comune). În unele landuri există și unitățile de tip Verbandsgemeinde, o grupare de comune.\n\nDupă cum se vede, subdivizarea administrativă a Germaniei nu este foarte unitară, datorită diversității de tradiții istorice din regiunile țării.\n\nLegislație \n\nSistemul judiciar al Germaniei este autonom față de ramura executivă și cea legislativă. Germania are un statut civil sau sistem de lege care se bazează pe dreptul roman, cu unele referiri la legislația germană. Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională Federală), cu sediul în Karlsruhe. În Germania, Curtea Supremă este responsabilă pentru probleme constituționale, cu o putere de control jurisdicțional. Aceasta acționează ca cea mai înaltă autoritate legală și se asigură că practica legislativă și judecătorească este conformă cu Legea fundamentală pentru Republica Federală Germania (Legea de bază). Aceasta acționează în mod independent de alte organe de stat, dar nu poate acționa în numele său propriu.\n\nSistemul Curții Supreme a Germaniei, numit Oberste Gerichtshöfe des Bundes, este specializat. Pentru cazurile civile și penale, cea mai înaltă instanță de recurs este Curtea Federală de Justiție, situată în Karlsruhe și Leipzig. Stilul sălii de ședință este inchizitorial. Alte tribunale federale sunt Curtea Federală a Muncii din Erfurt, Curtea Federală Socială din Kassel, Curtea Federală a Finanțelor din München și Curtea Federală Administrativă de la Leipzig.\n\nDreptul penal și dreptul privat sunt codificate la nivel național în Strafgesetzbuch și, respectiv, Bürgerliches Gesetzbuch. Obiectivul Sistemului Penal German este reabilitarea criminalului; al doilea este protecția publicului. Pentru a realiza acest din urmă obiectiv, un criminal condamnat poate fi închis preventiv (Sicherungsverwahrung), în cazul în care este considerat a fi o amenințare la adresa publicului. Völkerstrafgesetzbuch reglementează consecințele de crime împotriva umanității, genocid și crime de război. Acesta oferă instanțelor germane competență universală în cazul urmăririi penale de către o instanță din țara în care infracțiunea a fost comisă, sau nu este posibilă de către o instanță internațională.\n\nLegislația \n\nPuterea legislativă este împărțită între federație și stat (land). Legea fundamentală presupune că toată puterea legislativă rămâne la nivel de stat, cu excepția dacă este desemnată de către însăși Legea fundamentală.\n\nOrice lege federală are prioritate față de dreptul de stat, în cazul în care puterea legislativă se află la nivel federal. Un exemplu celebru este cazul oferit de prevederea din legislația landului Hessa privind pedeapsa cu moartea, care, nefiind în conformitate cu Legea fundamentală, a fost infirmată. Bundesratul este organul federal prin care landurile participă în legislația națională. Participarea landurilor la legislația federală este necesară în cazul în care legea intră în zona de putere legislativă concurentă, cerând landurilor să administreze regulamentele federale, astfel cum sunt ele desemnate de Legea fundamentală. Fiecare land are propria curte constituțională. Amtsgerichte, Landgerichte și Oberlandesgerichte sunt instanțe de stat cu competență generală. Ele sunt competente dacă acțiunea este bazată pe legea federală sau de stat.\n\nMulte dintre problemele fundamentale de drept administrativ rămân în jurisdicția statelor, deși majoritatea landurilor își pun bazele pe propriile reglementări din acea zonă, conform Verwaltungsverfahrensgesetz din 1976 (Legea conten­ciosului administrativ), acoperind puncte importante de drept administrativ. Oberverwaltungsgerichte sunt cel mai înalt nivel administrativ de competență privind administrațiile de stat, cu excepția cazului în care problema se referă la dreptul legislației federale sau dreptul de stat identic cu legea federală. În astfel de cazuri, este posibil recursul final la Curtea Federală de administrație.\n\nParticularități ale regulilor de circulație \nÎn cazul unui blocaj pe autostradă, autovehiculele se deplasează spre stânga și spre dreapta pentru a facilita trecerea. Vehiculele mai lente sunt obligate să dea posibilitatea vehiculelor din spate să le depășească. Au prioritate autobuzele care pleacă din stație și, uneori, tramvaiele. Lumina verde a semafoarelor este precedată de galben. În estul Germaniei mai există semafoare care arată două culori odată: galben și verde înseamnă \"liber\", galben și roșu semnifică \"stop\". Luminile de ceață pot fi folosite numai dacă este ceață sau ninsoare cu vizibilitate sub 50 m. Iarna, vehiculul trebuie să fie dotat cu pneuri corespunzătoare - universale sau de iarnă, cu adâncimea striațiilor de cel puțin 4 mm, iar spălătorul de parbriz trebuie să conțină un amestec antigel. Vehiculele parcate pe drumurile publice în afara zonelor construite trebuie să fie luminate în față și în spate. Noaptea, remorcile parcate trebuie să fie întotdeauna luminate. Este valabil certificatul de invalid gradul III (însoțitor), împreună cu pictograma căruciorului pe fond albastru. În rulotă sau în automobilul locuibil este permisă înnoptarea la marginea drumurilor doar în cazuri inevitabile și doar în refugii. În aceste cazuri, trebuie respectate regulile locale.\n\nRelații externe \n\nGermania a jucat un rol important în Uniunea Europeană încă de la începuturile sale și a menținut o alianță puternică cu Franța de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Alianța a fost foarte apropiată spre sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, sub conducerea lui Helmut Kohl, președintele Uniunii Creștin-Democrate, și a lui François Mitterrand, președintele Partidului Socialist. Germania se află în fruntea statelor europene care doresc să avanseze crearea unor sisteme politice defensive și de securitate mult mai unite ale UE. Timp de câteva decenii după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Republica Federală Germania a avut o putere redusă în relațiile internaționale, datorită istoriei recente și a ocupației acesteia de către puterile externe.\n\nÎn perioada Războiului Rece, divizarea Germaniei de către Cortina de Fier a făcut-o un simbol al tensiunilor dintre occident și orient, și un câmp de luptă politic în Europa. Cu toate acestea, conceptul de Ostpolitik, înființat de Willy Brandt, a fost un factor cheie de destindere în anii 1970. În 1999, pentru prima dată după Al Doilea Război Mondial, guvernul cancelarului Gerhard Schröder a definit o nouă bază pentru politica externă germană, fiind de acord să participe la războiul NATO împotriva Iugoslaviei și să trimită acolo trupe germane combatante \n\nGuvernele din Germania și Statele Unite sunt aliate politice apropiate. Planul Marshall, inițiat în 1948, prin care SUA au sprijinit masiv procesul de reconstrucție a Republicii Federale a Germaniei după Al Doilea Război Mondial, precum și legăturile culturale puternice au creat o legătură puternică între cele două țări, deși opoziția lui Schröder în problema Războiului din Irak a sugerat încheierea Atlantismului și o ușoară răcire a relațiilor germano-americane. De asemenea, din punct de vedere economic, cele două țări sunt interdependente: 8,8% din exporturile germane au legătură către SUA, și 6,6% din importurile germane provin din SUA. Viceversa, SUA exportă 8,8% din producția sa de nave către Germania și 9.8% din importurile americane provin din Germania. Alte dovezi ale legăturilor strânse între cele două țări includ continuitatea pozițiilor de vârf deținute în toate domeniile de americanii de origine germană - cel mai mare grup etnic din SUA și existența pe teritoriul Germaniei a celei mai mari comunități militare americane din străinătate - Ramstein Air Base (aproape de Kaiserslautern).\n\nAjutor pentru dezvoltare \nPolitica de dezvoltare a Republicii Federale Germania este o zonă independentă de politica externă germană. Aceasta este formulată de către Ministerul Federal pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (BMZ) și este pusă în aplicare de către organizațiile și instituțiile specifice. Guvernul german consideră politica de dezvoltare ca o responsabilitate comună a comunității internaționale.\n\nAjutoarele umanitare și pentru dezvoltare oferite de Germania în anul 2007 s-au ridicat la 8,96 miliarde de euro (12,26 miliarde de dolari), o creștere cu 5,9 la sută față de 2006. Astfel, Germania a devenit al doilea mare donator de ajutoare după Statele Unite. Germania a cheltuit 0,37 la sută din produsul său intern brut (PIB) pe dezvoltare, care se situează sub obiectivul guvernului de creștere a ajutorului la 0,51 la sută din PIB până în 2010. Nici obiectivul internațional de 0,7% din PNB nu a fost atins.\n\nArmata \n\nBundeswehr, armata Germaniei, este o forță militară alcătuită Heer (Armată), Marine (Forțele navale), Luftwaffe (Forțele Aeriene), Zentraler Sanitätsdienst (Centrul de Servicii Medicale) și Streitkräftebasis (Serviciul Comun de Sprijin). Începând cu 1 iulie 2011, serviciul militar obligatoriu a fost suspendat (fără să se modifice constituția) și înlocuit cu un serviciu voluntar. Înainte de această dată, refuzul unui tânăr de a se înrola era, în anumite cazuri, acceptat, de exemplu, pe motive de convingeri pacifiste, în care caz serviciul militar era înlocuit cu o perioadă de serviciu prestat în domenii sociale (fără armă). Și acest domeniu a fost înlocuit de un serviciu social voluntar. Există, însă, temeri că pe bază de voluntariat nu se va întruni un număr suficient de persoane pentru a acoperi nevoile și a atinge scopurile Bundeswehr-ului. Conform statisticilor din 2003, cheltuielile militare constituie 1,5% din PIB al țării. Pe timp de pace, Bundeswehr-ul este comandat de Ministrul Apărării, actualmente Ursula von der Leyen. Însă dacă Germania intră în război, care conform constituției îi este permis numai pentru scopuri de apărare, comandatul suprem al Bundeswehr-ului este cancelarul.\n\nBundeswehr-ul are 200500 de soldați profesioniști, 55000 de recrutați pentru serviciul militar având vârste între 18-25 de ani care servesc pentru cel puțin nouă luni, în conformitate cu normele actuale, și 2500 de rezerviști activi la un moment dat. Aproximativ 300000 de rezerviști sunt disponibili pentru forțele armate și de a participa la exerciții de apărare, precum și dislocări în străinătate. Din 2001, femeile pot servi în toate funcțiile de serviciu, fără restricții, dar acestea nu sunt supuse serviciului militar obligatoriu. În prezent, există aproximativ 14500 de femei și un număr de rezerviști de sex feminin care iau parte la toate obligațiile, inclusiv misiunile de menținere a păcii și alte operațiuni. Până în prezent, doi ofițeri medici de sex feminin au fost promovați la rangul de general.\n\nÎncepând din noiembrie 2009, armata germană avea în jur de 8300 de militari încadrați în trupele staționate peste hotare, ca parte a diferitelor forțe internaționale de menținere a păcii, inclusiv cei 2470 de militari ai Bundeswehr-ului în Kosovo, 4520 de trupe germane în cadrul forței ISAF conduse de NATO în Afganistan și Uzbekistan și 450 de militari sub drapel UNIFIL în Liban.\n\nÎn 2009, ministrul apărării, Karl-Theodor zu Guttenberg a afirmat că, în Afganistan, condițiile au fost „ca un război”, în timp ce, în prealabil, au fost menționate ca „stabilizare și reconstrucție civilă”, evitând cuvântul „război”.\n\nDemografie \n\nCu o populație de 82 de milioane de locuitori, Germania este cea mai populată țară din Uniunea Europeană. Rata fertilității este una din cele mai scăzute din Europa, cu doar 1,41 de copii pentru fiecare femeie. Germania are numeroase orașe mari, cele mai populate fiind Berlin, Hamburg, München, Köln, Frankfurt și Stuttgart. Cea mai mare conurbație este regiunea Rhein-Ruhr (12 milioane), inclusiv Düsseldorf (capitala Renaniei de Nord-Westfalia) și orașele Köln, Essen, Dortmund, Duisburg și Bochum.\n\nCa suprafață Republica Federală Germană este cu puțin mai mare ca suprafață decât Polonia, însă, după numărul populației, o depășește de aprox. 2,1 ori. La 1 noiembrie 2011, în Germania locuiau 81.859.000 locuitori. Ca și în multe state dezvoltate, natalitatea Germaniei este mai scăzută decât mortalitatea. În 2011 la 1000 de locuitori au revenit 8,0 nașteri și 10,4 decese. Numărul populației rurale constituie 9%, și relativ 91% populație urbană.\n\nDupă Al Doilea Război Mondial, 15 milioane de etnici germani au fost expulzați sau s-au refugiat din teritorii din est ale Germaniei, teritorii care fac parte, astăzi, din Polonia, Cehia, Lituania și Rusia. Într-un număr mai mic au fost strămutate sau s-au refugiat în timpul războiului și imediat după terminarea lui etnici germani din Iugoslavia, Ungaria, România. Această populație strămutată a fost integrată în cele două state germane înființate în 1949, RFG și RDG.\n\nÎn deceniile ulterioare din țările est-europene au mai imigrat valuri de etnici germani, cele mai importante fiind din URSS, Polonia și România. Astfel, începând cu din 1960, etnicii germani din Polonia și URSS (în special din Kazahstan, Uzbekistan, Rusia și Ucraina) s-au strămutat în Germania Occidentală. Nu puțini, pentru a-și ușura emigrarea, se mutau din republicile central asiatice în republici situate în vest, între care RSS Moldovenească. Începând din decembrie 2004, aproximativ șapte milioane de cetățeni străini au fost înregistrați în Germania și, astfel, 19% din locuitorii țării au origini străine. În această situație, tinerii au, mult mai probabil, origini străine decât bătrânii. 30% dintre germani au o vârstă de 15 ani iar cei sub această vârstă au cel puțin un părinte născut în străinătate. În orașele mari, 60% din copii au o vârstă de peste 5 ani, iar cei sub 5 ani au cel puțin un părinte născut în străinătate.\n\nConform statisticilor din 2007, cel mai mare grup (2,7 milioane) este din Turcia, precum și o majoritate din rest sunt din state europene, cum ar fi Italia (761000) și Polonia (638000).\n\nFondul ONU pentru Populație a listat Germania ca gazdă deținând cel de-al treilea mare număr de imigranți la nivel mondial, adică 5% sau 10 milioane din totalul de 191 de milioane de imigranți sau aproximativ 12% din populația Germaniei. Ca o consecință a restricțiilor impuse legilor azilului și imigrării din Germania (odinioară, aproape fără restricții), numărul imigranților care caută azil, afirmându-și etnicitatea germană (majoritatea din fosta Uniune Sovietică) a scăzut permanent, începând cu anul 2000.\n\nNumeroase persoane care au origini germane se găsesc în Statele Unite (50 de milioane), Brazilia (5 milioane) și Canada (3 milioane). Aproximativ 3 milioane de „aussiedler” (refugiați germani, în special din Europa de Est și fosta Uniune Sovietică) s-au restabilit în Germania din 1987.\n\nReligie \n\nCreștinismul este cea mai numeroasă confesiune religioasă din Germania, cu 52 de milioane de practicanți (64%). 26,5 de milioane sunt protestanți (32,3%) iar 25,5 de milioane sunt catolici (31,0%). A doua religie numeroasă este Islamul cu 4,3 milioane de adepți (5%) urmată de Budism și Iudaism, amândouă având aproximativ 200.000 de credincioși (c. 0,25%). Hinduismul are 90.000 de credincioși (0,1%) iar Sikismul 75.000 (0,09%). Celelalte comunități religioase din Germania au mai puțin de 50.000 (sau mai puțin de 0,05%) de practicanți. Aproximativ 24,4 de milioane de germani (29,6%) nu și-au declarat religia.\n\nProtestantismul este concentrat în nord și est, iar Romano-Catolicismul în sud și vest. Papa emerit Benedict al XVI-lea, care a renunțat la funcție în data de 28 februarie 2013, s-a născut în Bavaria. Persoanele non-religioase, inclusiv ateii și agnosticii, alcătuiesc 29,6% din populație, din care numeroși sunt, în special, din fosta Germanie de Est și zone metropolitane majore.\n\nDin cei 4,3 milioane de musulmani, majoritatea sunt sunniți și aleviți din Turcia, dar există și un număr restrâns de șiiți. 1,7% din populația totală a țării se declară creștini ortodocși; sârbii și grecii fiind cei mai numeroși. Germania este a treia țară din Europa, cu cea mai numeroasă populație evreiască (după Franța și Regatul Unit). În 2004, mulți evrei din fostele republici sovietice s-au stabilit în Germania (de două ori mai mulți ca în Israel), totalul populației evreiești ajungând la mai mult de 200.000, în comparație cu 30.000 înainte de reunificarea Germaniei. Orașele mari cu importante populații evreiești includ Berlin, Frankfurt și München. Aproximativ 250.000 de budiști locuiesc în Germania, 50% dintre ei sunt imigranți din Asia.\n\nConform sondajului Eurobarometru 2005, 47% din cetățenii germani sunt de acord cu afirmația „Cred că există un Dumnezeu”, unde 25% sunt de acord cu afirmația „Cred că există un fel de spirit sau forță de viață” iar 25% susținea „Nu cred că există nici un fel de spirit, Dumnezeu, sau forță de viață”.\n\nPapi germani \n\nÎn total, au existat opt papi germani:\n Grigore al V-lea (996-999) (numele laic: Bruno von Kärnten);\n Clement al II-lea (1046-1047) (Suidger, Graf von Morsleben und Hornburg). Este îngropat în Domul din Bamberg;\n Damasus al II-lea (1048) (Poppo von Brixen);\n Leon al IX-lea (1049-1054) (Bruno Graf von Egisheim-Dagsburg). A contribuit la declanșarea Marei Schisme din 1054;\n Victor al II-lea (1055-1057) (Gebhard Graf von Dollnstein-Hirschberg);\n Ștefan al IX-lea (1057-1058) (Friedrich Herzog von Lothringen);\n Adrian al VI-lea (1522-1523) (Adriaan Florisz Boeyens);\n Benedict al XVI-lea (2005-2013) (Joseph Alois Ratzinger).\n\nLimbi \n\nGermana este limba oficială și predominant vorbită în Germania. Este una din cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene, precum și una din cele trei limbi de lucru ale Comisiei Europene, alături de engleză și franceză. Limbile native minoritare recunoscute sunt daneza, sorabele, romani și frizonele. Acestea sunt protejate oficial de Carta Europeană a Limbilor Minoritare sau Regionale. Cele mai utilizate limbi de imigranți sunt turca, polona, limbile balcanice și rusa.\n\nFondul principal de cuvinte (standardul german) este un limbaj vest-germanic și este strâns legat și clasificat alături de engleză, neerlandeză, precum și limbile frizone. Într-o măsură mai mică, este, de asemenea, legat de cel estic (dispărut) și de limbile scandinave. Mare parte din vocabularul german provine din ramura germanică (aparținând familiei de limbi indo-europene). Minorități semnificative de cuvinte sunt derivate din latină și greacă, cu o cantitate mai mică din limba franceză și, cel mai recent, din limba engleză (cunoscut sub numele de Denglisch). Germana se scrie folosind alfabetul latin. În plus, față de cele 26 de litere standard, germana are trei vocalele cu treme, și anume ä, ö, și ü, precum și esțet sau scharfes S (s ascuțit) care este scris „ß”.\n\nDialectele germane se deosebesc de limba germană standard. Dialectele germane sunt limbile tradiționale locale și provin de la diferite triburi germane. Multe dintre ele nu sunt ușor de înțeles de cineva care cunoaște doar standardul german, deoarece, adesea, acestea diferă - din punct de vedere lexical, fonologic și sintactic - de standardul german .\n\nLa nivel mondial, limba germană este vorbită de aproximativ 100 de milioane de vorbitori nativi și, de asemenea, aproximativ 80 milioane nu sunt vorbitori nativi. Germana este limba principală a aproximativ 90 de milioane de oameni (18%) din UE. 67% dintre cetățenii germani pretind a fi capabili să comunice în cel puțin o limbă străină, 27% în cel puțin două alte limbi decât ale lor.\n\nOrașe\n\nEconomie \n\nGermania are cea mai mare economie națională din Europa, a patra din lume ca PIB nominal, și a cincea din lume în funcție de paritatea puterii de cumpărare, conform datelor din 2008. De la începuturile erei industriale, Germania a fost un lider, inovator și beneficiar al unei economii din ce în ce mai globalizate. Germania este lider mondial în exporturi, exportând bunuri în valoare de 1,133 trilioane de dolari în 2006 (incluzând țările din zona Euro), și generează un surplus comercial de 165 de miliarde. Succesul economiei germane este cu atât mai meritoriu, dacă ținem cont de faptul că aceste rezultate pozitive se obțin în condițiile în care doar în Europa există șase economii mai performante decât cea germană, în timp ce muncitorii germani - care nu excelează în termeni de productivitatea muncii când îi compari cu alți muncitori ai lumii dezvoltate (OCDE) - muncesc cel mai puțin când îi compari cu muncitorii celorlalte economii ale OCDE-ului (mai puțin Țările de Jos), în timp ce copiii germani petrec mai puțin timp la școală decât copiii celor mai mulți dintre vecini. În opinia unor analiști, succesul recent al Germaniei stă în moneda comună, euro, care a făcut produsele germane mai ieftine decât erau înainte de adoptarea monedei comune europene. Sectorul servicii contribuie cu aproximativ 70 % la PIBul total, sectorul industrie cu 29,1 % și sectorul agricultură cu 0,9 %. Majoritatea produselor sunt din domeniul ingineriei, în special: automobile, instalații mecanice, metalurgice și produse ale industriei chimice. Germania este cel mai mare producător de turbine eoliene și de tehnologi de exploatare a energiei solare din lume. Cele mai mari târguri și congrese internaționale de comerț din fiecare an au loc în orașe germane, cum ar fi Hanovra, Frankfurt și Berlin.\n\nÎn topul celor mai mari 500 de companii din lume listate la bursă, top organizat în funcție de veniturile companiilor, există 37 de companii cu sediul în Germania. În 2007 cele mai mari dintre acestea erau Daimler, Volkswagen, Allianz (compania cea mai profitabilă), Siemens, Deutsche Bank (a doua companie ca rentabilitate), E.ON, Deutsche Post, Deutsche Telekom, Metro Cash & Carry, și BASF . Printre companiile cu cei mai mulți angajați se numără Deutsche Post, Robert Bosch GmbH și Edeka . Companii și, în același timp, mărci de produse germane renumite pe tot globul sunt Adidas, Audi, BMW, Mercedes Benz, Nivea, Porsche, SAP, Volkswagen și multe altele .\n\nGermania este o susținătoare a integrării economice și politice europene, iar politicile ei comerciale sunt, din ce în ce mai mult, determinate de acordurile dintre membrii Uniunii Europene și de legislația europeană privind piața comună. Germania a adoptat moneda europeană unică euro, iar politica ei monetară este stabilită de Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt pe Main. După reunificarea Germaniei din 1990, nivelul de trai și veniturile anuale au rămas sensibil mai mari în fosta Germanie de Vest. Modernizarea și integrarea economiei din estul Germaniei de azi continuă să fie un proces de lungă durată și se prevede că acesta va dura până în 2019, transferurile anuale de la vest la est fiind până acum de aproximativ 80 de miliarde de dolari, în total. Rata șomajului a scăzut începând cu 2005, ajungând la una foarte scăzută: 3,8 % în iulie 2011. Acest procentaj diferă, însă, între fosta Germanie de Vest și fosta Germanie de Est. Guvernul cancelarului Gerhard Schröder a inițiat, la începutul anilor 2000, o serie de reforme privind piața forței de muncă și instituțiile legate de bunăstarea publică, în timp ce guvernele următoare (negru-roșu și negru-galben) au adoptat o politică fiscală restrictivă și au redus numărul de locuri de muncă din sectorul public.\n\nÎn intervalul 1990 – 2009 Germania a primit Investiții străine directe (ISD) de 700 de miliarde de dolari. În anul 2009 investițiile străine directe în Germania au fost de 36 miliarde dolari. Totodată, Germania a generat ISD pentru alte state în valoare de 62,7 miliarde de dolari în 2009.\n\nInfrastructură \n\nGermania este un punct central de transport important, datorită poziției sale centrale. Acest lucru poate fi observat în rețelele numeroase și moderne de transport. Rețeaua extinsă de autostrăzi (Autostradă) care se plasează pe locul trei la nivel mondial după lungimea totală și este caracterizată prin lipsa de limită a vitezei pe majoritatea drumurilor.\n\nGermania a construit o rețea policentrică a trenurilor de mare viteză. InterCityExpress sau ICE este categoria cea mai avansată de servicii Deutsche Bahn și operează în orașele germane majore, precum și în destinații spre țările vecine. Viteza maximă a trenului variază între 160 km/h și 300 km/h. Conexiunile sunt oferite la fiecare 30 de minute sau la intervale de două ore.\n\nGermania este al cincilea mare consumator de energie, iar două treimi din energia primară a fost importată în 2002. În același an, Germania a fost cel mai mare consumator de electricitate din Europa, în valoare totală de 512.9 terawatt-ore. Politica guvernului promovează conservarea energiei și dezvoltarea surselor de energie regenerabilă, precum energia solară, eoliană, biomasă, hidroelectrică, precum și geotermică. Ca urmare a măsurilor de economisire a energiei, eficiența energetică a fost îmbunătățită de la începutul anilor 1970. Guvernul a stabilit obiectivul de a obține din surse regenerabile, până în 2050, jumătate din cererile de energie ale țării.\n\nÎn anul 2000, guvernul și industria nucleară germană au fost de acord să elimine, până în 2021, progresiv, toate centralele nucleare. Energia regenerabilă încă joacă un rol tot mai modest în consumul de energie. În 2006, consumul de energie a fost îndeplinit de către următoarele surse: petrol (35,7%); cărbune, inclusiv lignit (23,9%); gaze naturale (22,8%); nucleare (12,6%); hidroelectrică și eoliană (1,3%); și altele (3,7%). Cu toate acestea, ponderea energiei regenerabile în furnizarea de energie electrică a crescut rapid, atingând 14% în 2007. Guvernul german a stabilit un nou obiectiv de a crește, până în 2020, acest procent la 27% .\n\nCultură \nContribuțiile germane la cultura mondială sunt numeroase. Germania a fost locul de naștere al unor renumiți compozitori, precum Ludwig van Beethoven, Johann Sebastian Bach, Johannes Brahms și Richard Wagner; poeți precum Johann Wolfgang von Goethe și Friedrich Schiller; filosofi ca Immanuel Kant, Georg Hegel, Karl Marx sau Friedrich Nietzsche.\n\nO mică selecție de aspecte culturale specifice:\n Muzica Germaniei\n Bundesliga - liga întâia de fotbal a Germaniei\n Oktoberfest\n\nȘtiință \n\nGermania este una din țările cu cei mai cunoscuți cercetători în diverse domenii științifice. Premiul Nobel a fost înmânat celor 103 laureați germani. Munca lui Albert Einstein și Max Planck a fost decisivă pentru fondarea fizicii moderne, pe care Werner Heisenberg și Max Born au dezvoltat-o ulterior. Aceștia au fost precedați de fizicieni precum Hermann von Helmholtz, Joseph von Fraunhofer și Gabriel Daniel Fahrenheit. Wilhelm Conrad Röntgen a descoperit razele X, care sunt denumite în limba germană Röntgenstrahlen (Razele Röntgen). Această realizare l-a făcut primul câștigător al Premiului Nobel pentru Fizică în 1901.\n\nInginerul Wernher von Braun a construit prima rachetă spațială iar, mai târziu, a fost un membru remarcabil în NASA, construind racheta lunară Saturn V, care a pavat calea spre succes a programului american Apollo. Lucrarea lui Heinrich Rudolf Hertz în domeniul Radiației electromagnetice a fost importantă pentru dezvoltarea telecomunicației moderne. Datorită construirii primului său laborator de la Universitatea din Leipzig, în 1879, Wilhelm Wundt a fost creditat cu fondarea psihologiei ca știință empirică independentă. Lucrarea lui Alexander von Humboldt, ca om de știință și explorator, a fost fundamentală în biogeografie.\n\nNumeroși matematicieni celebri s-au născut în Germania, dintre care: Carl Friedrich Gauss, David Hilbert, Bernhard Riemann, Gottfried Leibniz, Karl Weierstrass și Hermann Weyl. Germania are mulți inventatori și ingineri faimoși, precum sunt: Johannes Gutenberg, care este acreditat pentru inventarea imprimantei de tip portabil în Europa; Hans Geiger, creatorul contorului Geiger; și Konrad Zuse, care a construit primul calculator complet digital. Inventatori, ingineri și fabricanți germani, precum Contele Ferdinand von Zeppelin, Otto Lilienthal, Gottlieb Daimler, Rudolf Diesel, Hugo Junkers și Karl Benz au ajutat la dezvoltarea tehnologiei moderne de transporturi auto și aeriene.\n\nInstituții importante de cercetare din Germania sunt Societatea Max Planck, Helmholtz-Gemeinschaft și Societatea Fraunhofer. Acestea sunt conectate, în mod independent sau extern, la sistemul universitar și ajută, într-o măsură considerabilă, la randamentul științific. Premiul Gottfried Wilhelm Leibniz este acordat la zece oameni de știință și academicieni în fiecare an. Cu un maxim de 2,5 milioane € pe premiu, este una dintre cele mai înalte distincții de cercetare din lume.\n\nSport\n\nPeste 27 milioane de persoane fac parte dintr-un club sportiv. Fotbalul este cel mai important și practicat sport.\n\nSărbători publice\n\nNote\n\nLectură suplimentară \n Statele Uniunii Europene. Mică enciclopedie, Ioan Mărculeț (coord.), ISBN 978-973-0-16211-0, București, 2014 (online)\n\nLegături externe \n\n www.deutschland.de - portal actual și multilingv despre Germania\n Informații despre Germania (de la Ministerul de Afaceri Externe al Germaniei)\n Informații turistice referitoare la Germania (de la Oficiul Național German de Turism)\n Ambasada Germaniei la București\n Români in Germania\n Ziua Națională a Germaniei, 3 octombrie 2008, Amos News\n Ziua Unificării Germane, 9 octombrie 2010, Amos News\n\nVezi și \n Locuri din patrimoniul mondial UNESCO\n Limba germană\n Strămutarea germanilor după al doilea război mondial\n Evacuarea Prusiei Răsăritene\n Deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică\n Președinții Germaniei\n Cancelar federal al Germaniei\n Republică federală\n\n \nȚări din Europa\nNațiunile G20\nState membre ale Organizației Națiunilor Unite\nG8\nEponime ale elementelor chimice" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi câteva informații de bază despre Insulă." }, { "from": "assistant", "value": "O insulă este o întindere de uscat mai mică decât un continent, care este înconjurată complet de ape.\nCele mai mari cinci insule de pe glob sunt:\n\n Groenlanda (2.180.000 km²) - diviziune administrativă autonomă a Danemarcei \n Noua Guinee (800.000 km²) - statul Papua Noua Guinee și o parte din Indonezia\n Borneo (745.000 km²) - statul Brunei și părți din Indonezia și Malaysia\n Madagascar (590.000 km²)\n Insula Baffin (510.000 km²) - parte din Canada\n\nVezi și\n Listă de insule\n Listă de insule în România\n Insulă artificială\n\nLegături externe \n\n Cele mai frumoase insule ale lumii (FOTO), 7 mai 2010, Descoperă - Travel\n Cele mai frumoase insule private, 30 noiembrie 2013, Radu Eremia, Adevărul\n Destinații pentru romantici: Insulele pustii, 13 ianuarie 2011, Cecilia Stroe, Descoperă - Travel\n Top 10 - Insule de vânzare, 3 septembrie 2008, Andrada Fiscutean, Descoperă\n Top 7 cele mai periculoase și mai izolate insule din lume, 20 februarie 2013, Marius Comper, Descoperă - Travel\n Cât costă să-ți închiriezi o insulă ori să-ți petreci o noapte la închisoare. Topul celor mai excentrice locuri de vacanță, 22 noiembrie 2011, Corina Vârlan, Gândul\n\nForme de relief costale și oceanice\nForme de relief fluvial" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi detalii importante despre Fluviu." }, { "from": "assistant", "value": "Un fluviu este o apă curgătoare mare (atât în debit, cât și în întinderea propriu-zisă de apă) și care se varsă într-o mare sau într-un ocean. Diferența dintre fluviu și râu este atât în dimensiune, cât și în faptul că râurile se varsă de obicei într-un fluviu, într-un alt râu sau într-un lac. Fluviile sunt navigabile cel puțin în porțiunea lor finală. La vărsare, din cauza interacțiunii dintre apa sărată a mării sau a oceanului cu apa dulce a fluviului, se formează o deltă sau un estuar. \n\nÎn Europa, cele mai lungi fluvii sunt Volga și Dunărea.\n\nCele mai lungi fluvii\n\nVezi și \n Listă de fluvii după lungime\n Listă de fluvii\n Râu\n\nBibliografie suplimentară \n Fluviile Terrei, Petre Gâștescu, Editura Sport-Turism, 1990" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Descrie în detaliu Africa." }, { "from": "assistant", "value": "Africa este al doilea continent ca mărime de pe Terra și cel mai populat după Asia. În Africa se găsește Nilul, cel mai lung fluviu din lume și Sahara, cel mai mare deșert din lume. Cel mai înalt punct al continentului este muntele Kilimandjaro din Tanzania (5.895 m), iar cel mai jos punct este lacul Assal situat în micuța țară Djibouti (156 m sub nivelul mării). Africa are o suprafață de 30.244.050 km² incluzând și insulele adiacente, ocupă 20,3% din suprafața terestră a planetei. Cu peste 1,34 miliarde de locuitori în 54 de țări, Africa este gazdă a unei șeptimi din populația totală de pe glob.În Africa își are originea rasa umană, de-a lungul văii Marelui Rift African ce traversează Etiopia și Kenya fiind descoperite cele mai vechi schelete ale înaintașilor oamenilor de azi.\n\nNumele Africa a fost introdus în vocabularul vestic de către romani, care foloseau denumirea Africa terra - \"pământul Afri-lor\" (plural, sau \"Afer\" singular) - pentru partea nordică a continentului, provincia Africa, cu capitala la Cartagina, localizată în Tunisia contemporană în nordul Saharei.\n\nEtimologie \nOriginea cuvântului Afer poate proveni din:\n feniciană, `afar (praf);\n Afri, un trib - posibil berber - din nordul Africii, în apropiere de Cartagina;\n cuvântul grecesc aphrike (fără frig)\n sau din cuvântul latin aprica (însorit).\n\nClimă\nAfrica este continentul cu cea mai caldă climă de pe glob, cu o zonă ecuatorială (cu temperaturi medii anuale având variații sezoniere reduse și cantități mari de precipitații), două zone subecuatoriale, două zone tropicale cu precipitații extrem de reduse (între 50 și 150 mm anual) și două zone subtropicale (cu două sezoane opuse, ploios și secetos). Temperatura cea mai ridicată (58°C) s-a înregistrat la Aztztyah (Libia) la 13 septembrie 1922. Valorile termice de peste 40°C sunt frecvente în întreaga Sahară.\n\nContraste \n\nAfrica este un continent al contrastelor:\n\n- al pădurii ecuatoriale, luxuriante și de nepătruns, dar și al întinselor pustiuri, în care nu întâlnești, pe zeci și sute de km pătrați, niciun arbore și în care nu cade, ani în șir, nici o picătura de ploaie;\n\n- al unora dintre cele mai mari bogății de pe glob, dar și a celor mai multe țări împovărate, cu un nivel de trai al populației necorespunzător;\n\n- continent care se înscrie în aria antropogenezei (cu cele mai vechi fosile cunoscute ale strămoșilor omului) și unde au apărut câteva dintre cele mai vechi și strălucite civilizații ale antichității (egipteană, nubiană, axumită, feniciană, ș.a.), dar și ultimul care a devenit liber, cele mai multe țări africane dobândindu-și independența abia în ultimele decenii ale secolului al-XX-lea.\n\n- continentul care a plătit cel mai scump tribut sclaviei, dar care în prezent are cea mai puternică forță de regenerare, înregistrând cea mai ridicată pondere a tinerilor în totalul populației.\n\nAfrica este singurul continent situat simetric față de Ecuator. După realizarea canalului Suez, continentul african este înconjurat numai de ape. Țărmurile continentului sunt puțin crestate măsurând circa 28.000 km.\n\nSever Pleniceanu a fost primul român care a ajuns în inima Africii și unul dintre primii europeni care a ajuns în regiunea ecuatorială locuită de pigmei.\n\nCaracteristici fizico-geografice \n\n Deșertul Sahara\n\nÎntinzându-se pe mai mult de o treime din continent, Sahara este cel mai mare deșert din lume, cu aproximativ 9.065.000 km² suprafață totală. Topografia sa include zone pietroase, zone cu dune de nisip și numeroase oceane de nisip. Are înălțimi de la sub 80 de metri sub nivelul mării până la peste 3.350 m în munții Ahaggar și Tibesti. Sahara este împărțit în următoarele regiuni: deșertul libanez, deșertul nubian și deșertul vestic din Egipt, chiar la vest de Nil. Deșertul este lipsit de aproape orice fel de precipitații, singurele zone izolate irigate de râurile subterane ce izvorăsc din Munții Atlas fiind oazele. În est, apa Nilului face pământul fertil pe porțiuni restrânse. Denumirea Sahara provine din limba arabă - „Sahara” în dialectul Tuareg înseamnă „deșertul de nisip”. O altă ipoteză este aceea că provenința expresiei ar fi „sahraa” sau „es-sah-ra” ce înseamnă sterp, steril. Romanii au numit ținutul din sudul provinciei Cartagina „Deserta” ca ținut nelocuit, părăsit. În Evul Mediu era numit pur și simplu „Marele Deșert”, iar în secolul al XIX-lea a primit denumirea de azi - „Sahara”. Arabii denumesc Sahara „Bahr bela ma” ce ar însemna „Mare fără apă”. Nordul Saharei dispune de numeroase bogății naturale. Petrolul și gazele naturale sunt extrase din Algeria, Libia și Tunisia, iar fierul și fosforitele, din Mauritania și Sahara Occidentală. Alte zăcăminte existente: sare, cărbuni, cupru, mangan, uraniu, plumb, wolfram, titan și zinc.\n\n Deșertul Kalahari\n\nAre o suprafață de circa 259.000 km² acoperind mare parte din Botswana, regiunea de S-V a Africii de Sud și vestul Namibiei. Pe platoul deșertului se încrucișează șanțuri formate de râurile acum secate și arbori piperniciți. Aici se ridică și câțiva munți cu înălțimi reduse (Karas, Huns). În Africa de Sud, lângă granița cu Namibia se află Parcul Național Kalahari Gemsbok, unde trăiesc grupuri mari de animale sălbatice.\n\nBazinul Fluviului Congo, situat în Africa centrală, domină peisajul Republicii Democratice Congo. \n Bazinul Fluviului Congo în Angola, Camerun, Republica Africa Centrală și Zambia. Bazinul fertil are 3.600.000 km² suprafață și conține aproape 20% din întreaga pădure tropicală. Fluviul Congo este al doilea ca lungime din Africa.\n\n Munții Atlas\n\nAcest lanț muntos se întinde din sud-vestul Marocului, de-a lungul coastei mediteraneene până la marginea estică a Tunisiei. Cel mai înalt vârf este Toubkal, în vestul Marocului (4.167 m).\n\n Fluviul Nil\n\nCel mai lung fluviu din lume (curge spre nord), ce izvorăște din ținutul muntos al Africii de SE și se întinde pe 6.693 km, ca în final să se verse în Marea Mediterană.\n\n Sahel\nSahel este o întindere mare de pământ ce trece prin nordul Africii, până la marginea sudică a deșertului Sahara. Această regiune de graniță reprezintă trecerea de la zona uscată din nord și zonele tropicale din sud. Nu are prea multe precipitații (12–16 cm pe an) și majoritatea vegetației este o savană cu iarbă și arbuști rari.\n\nLacuri \n\n Lacul Albert\n\nEste cel mai nordic dintre Marile Lacuri ale Africii de Est, toate fiind situate în Marele Rift Estic. Bazinul hidrografic este de origine tectonică.\n\nLacul a fost botezat de exploratorul englez Samuel White Baker, cel care l-a descoperit în 1864, pe când căuta izvoarele Nilului, dându-i numele Albert în onoarea prințului-consort al reginei Victoria. Numele reginei fusese dat deja celui mai mare lac african.\n\nLacul Albert este situat în Republica Democratică Congo (fosta Zair), la granița cu Uganda. Suprafața: 5347 km². Lungime: 160 km. Lățime: până la 30 km. Adâncime maximă: 51 m. Altitudine: 615 m. Volumul de apă: 280 km cubi. Temperatura apei la suprafață: 30 °C. Clima: ecuatorială. Temperatura medie multianuală: 26 °C. Cantitatea multianuală de precipitații: 940 mm.\n \nCei mai mari afluenți ai lacului: Semliki (care izvorăște din Lacul Edward, situat la sud de Lacul Albert), Nkusi (își adună apele de pe teritoriul Ugandei) si Nilul Victoria (ce izvorăște în Lacul Victoria).\n\nDin Lacul Albert izvorăște Nilul Albert, ce se varsă apoi în Nilul Alb. Nilul Alb primește din Podișul Etiopiei Nilul Albastru, formând Nilul, cel mai lung fluviu al planetei.\n\nLacul Albert oferă condiții optime de viață unei faune bogate, redusă simțitor în ultimele decenii printr-un braconaj nesăbuit.\n\n Lacul Ciad\n\nSituat în centrul Depresiunii Ciad, un bazin vast din centrul Africii, în locul în care se întâlnesc granițele a 4 state: Ciad, Camerun, Nigeria și Niger.\n \nSuprafața: în medie 1.500 km pătrați, variind în funcție de cantitatea de precipitații. Nivelul apelor este mai ridicat în decembrie și ianuarie și mai scăzut în iulie. Lacul pierde o mare parte din apă prin infiltrație în sol și prin evaporare sub soarele african fierbinte. În ultimele decenii, datorită încălzirii globale a climei, volumul de apă al Lacului Ciad a scăzut. Lacul și-a redus atât suprafața cât și adâncimea. În prezent, adâncimea medie este de 4 m, iar cea maxima este de 10 m. In nord-vest adâncimea medie este de numai 1 m, iar în sud, de 6 m. Apa Lacului Ciad provine în proporție de 90% din râul Chari și doar în proporție de 10% direct din precipitații.\n\nLacul Ciad de astăzi este un rest al unei mări interioare africane care ocupa în urmă cu 6000 de ani o suprafață de 400.000 km pătrați.\n\nLacul este al 4-lea rezervor de apă dulce ca mărime din Africa după lacurile Victoria, Tanganika si Malawi. În jurul lacului și pe numeroasele insule din partea sa estică trăiesc 7 milioane de oameni din triburi cu stiluri de viață și culturi diferite și o faună bogată: păsări diverse, hipopotami, crocodili, elefanți.\n\nClima: tropical-uscată. Temperatura apei: între 17 °C și 32 °C. Cantitatea de precipitații medie multianuală este de 200–400 mm, descrescând spre nord.\n\n Lacul Victoria \n\nEste situat între Uganda, Kenia și Tanzania. Este un lac tectonic, cel mai mare lac ca suprafață al Africii.\n\nPuncte extreme continentale \n\n Nord: Capul Blanc\n Sud: \n Vest: Capul Verde\n Est: Capul Hafun\n\nEconomie\n\nAgricultura \n\tÎn aproape toate țările din Africa agricultura continuă să fie cea mai importantă activitate economică, în ciuda expansiunii industriei si serviciilor si a importantei din ce în ce mai mari a acestor activități. Agricultura este o ramură cu un caracter dualist, utilizând atât tehnici rudimentare, tradiționale, cât și tehnici moderne, de mare randament. În Africa există un amestec de forme de proprietate si de sisteme de exploatare a terenurilor, determinate de condițiile naturale, dar si de cele sociale. Coexistă în acest continent sistemul citemené (agricultura itinerantă) cu plantațiile intensive sau păstoritul nomad cu fermele zootehnice moderne.\n\n\tAgricultura însumează aproximativ 1/6 din produsul intern brut al Africii, în timp ce industria însumează cam 1/3 și serviciile in jur de jumătate.\n\n\tÎn ciuda faptului că este continentul cu cel mai mare procent din populația activă ocupată în agricultură, Africa nu produce destul pentru a își hrăni populația. Motivele sunt multiple, unul din cele mai importante este sporul natural mare, alt motiv este pierderea forței de muncă din agricultură datorată exodului rural, populația fiind atrasă de orașele mari. Exportul de produse agricole nu are prioritate mare și investițiile în tehnologie agricolă modernă lipsesc. Multe țări din Africa trebuie să importe alimente de bază și necesită ajutoare.\n\n\tCele mai importante recolte exportate sunt: de cafea, bumbac, boabe de cacao, arahide, palmieri de ulei, tutun.\n\n\tCerealele sunt mai puțin cultivate în Africa decât în celelalte continente, pentru că cer agrotehnici mai pretențioase. Meiul este cultivat mai ales în Africa mediteraneeană nordică și în Sahel, dar productivitatea sa este slabă (200–300 kg/ha). În unele zone a fost înlocuit cu porumbul. Sorgul ocupă areale din Sahel, dar este cultivat și în zonele ecuatoriale și în Câmpia Mozambicului. Porumbul și grâul au o importanță mai redusă în Africa, fiind cultivate cu precădere în zona australă a continentului. Orezul valorifică mai bine câmpiile fluviale și zonele litorale ecuatoriale și tropicale, dar este mai puțin prezent în delte unde ar avea condiții optime de dezvoltare. Accentuarea salinizării solurilor din unele zone de cultură a orezului (Gambia) a determinat reducerea suprafețelor cultivate, viitorul acestei culturi fiind incert. Se prevede extinderea suprafețelor cultivate cu orez in deltele fluviilor Niger si Zambezi. Deosebit de avantajoase se dovedesc a fi deltele fluviului Niger, unde apele prezintă două creșteri de nivel la intervale ce corespund perioadei de maturizare a orezului, favorizând obținerea destul de facilă a două recolte pe an. Eleusina este o cereală bogată în minerale și care se poate stoca și o perioadă de patru ani. Are un areal de răspândire situat mai ales în nordul continentului.\n\n\tDintre plantele cu tuberculi, în Africa se cultivă cu precădere maniocul și ignamele, în timp ce batatele și taro, aduse din America, nu dau rezultate prea bune. Maniocul este tuberculul Africii negre, cultivându-se pe mai bine de 4 milioane hectare. Are o productivitate mare, putând ajunge și la 100 t/ha, dar în mod obișnuit recoltele sunt mai slabe, 10-20 t/ha. După uscare se obține făina numită tapioca. Din 10 tone de manioc recoltate la un hectar cu productivitate redusă se obțin 2,2 tone de tapioca. De pe aceeași suprafață se obțin în mod obișnuit 400–500 kg de porumb, dar un kg de porumb valorează nutritiv cât 3,5 kg de tapioca. De la manioc se consumă și frunzele, care sunt mai bogate în proteine decât tuberculii. Este o plantă pretențioasă la regimul termic, nu suportă frigul, dar se cultivă și sub 500 mm și sub 5000 mm precipitații, iar tuberculii se păstrează ușor. Ignamele constituie hrana de bază pentru unele triburi ale Africii negre. Ciclul vegetativ al acestor plante durează zece luni condiționând existența unei singure recolte pe an. Este ușor perisabilă, uneori tuberculii se degradează în sol necesitând recultivarea unor terenuri.\n\n\tPalmierul de ulei este cultivat în plantații în Câmpia Mozambicului, pe litoralul Golfului Guineii și în areale disjuncte în cuveta zaireză. Randamentul este slab, 300–400 kg/ha (în Malaysia se obțin 5000 kg/ha).\n\n\tNumeroase plante de cultură aparțin focarului abisiniano – yemenit (cafea, varietăți de grâu, mei, orz, eleusină) sau celui ecuatorial african, dar au fost introduse și plante alohtone, care s-au adaptat bine la condițiile climatice africane.\n\n\tSunt cultivați în Africa numeroși alți arbori fructiferi. În zona mediteraneeană sunt plantații intensive de plante citrice și de măslin, iar în zonele ecuatoriale și subecuatoriale se cultivă cocotierul, bananierul, mango, avocado, papaya, goyave ș.a. În multe zone ale Africii se practică sistemul monoculturilor pentru export, mai ales de arahide, ananas, cafea, cacao, susan sau mirodenii.\n\n\tAfricanii utilizează mult pentru alimentație frunzele unor plante: dovleac, amarant, iută, bazelă, batale, manioc, taro, gambo.\n\n\tCu toate că are la dispoziție o diversitate mai mare de plante de cultură, populația rurală africană suferă încă de malnutriție, atât datorită lipsei cantităților necesare de hrană, cât și datorită monoalimentației. Sărăcia țăranului african este determinată de câteva trăsături ale agriculturii practicate în cea mai mare parte la un nivel tehnologic rudimentar. Practica sistemului citemené, pârlogirea îndelungată (uneori 7-10 ani), slaba utilizare a animalelor de tracțiune, lipsa îngrășămintelor, a surselor de investiții, preponderența femeii în muncile câmpului (la grupul bamenda bărbatul lucrează în agricultură 10 zile pe an, iar femeia 160 zile), lipsa specialiștilor sunt câteva din cauzele care determină obținerea unor randamente agricole slabe, deși efortul fizic este mare. Beneficiile foarte reduse ale țăranilor africani, care formează majoritatea populației active, nu pot susține bugetele statelor prin impozite pe venitul agricol.\n\n\tPe ansamblul Africii un hectar hrănește în medie 3-4 persoane. Depinde și de planta de cultură. Astfel, un hectar cultivat cu manioc poate întreține 15 persoane cu 20 tone tuberculi, în timp ce un hectar cultivat cu mei, cu 500 kg, întreține doar două persoane. În nordul Zambiei, datorită sistemului citemené promovat de triburile Lala, densitatea populației nu poate depăși 2,5 loc./km². Se defrișează 24 hectare pentru a asigura cenușa necesară cultivării unui hectar cu eleusină și se obține o recoltă de 3600 kg. Un om are nevoie anual de 270 kg de eleusină, deci 24 hectare hrănesc 13 persoane. Dar această tehnică presupune o pârlogire de 22 de ani și cele 13 persoane au nevoie de fapt de 310 hectare. Dacă se ia in calcul și topografia terenului, suprafața necesară ajunge la 500 de hectare.\n\n\tTehnica citemené presupune efectuarea unor lucrări dificile. Parcela destinată defrișării este aleasă după aspectul vegetației, regimul hidric, aspectul și gustul solului și topografia terenului. Se aplică criteriile de partaj funciar, apoi urmează defrișarea și incendierea resturilor. În cenușa împrăștiată se practică găuri pentru semințe sau tuberculi, cu o simplă săpăligă. Recolta este permanent protejată contra păsărilor, maimuțelor, antilopelor si rozătoarelor. Recoltatul se face manual, treieratul este rudimentar, iar transportul se realizează tot manual.\n\n\tSunt și triburi care utilizează tehnici intensive. Insula Ukala din lacul Victoria are o densitate de 250 loc./km². Cei 74 km² ai insulei hrănesc peste 20.000 de oameni prin culturi duble și chiar cu 5 recolte la doi ani. Există amenajări funciare de tipul îndiguirilor și terasărilor. Se cresc peste 10.000 de bovine, dar nu pentru consumul laptelui, ci pentru utilizarea gunoiului drept îngrășământ. Pe insula vecină, Ukerewe, densitățile sunt mult mai mici deoarece nu se practica sistemul vecinilor din insula Ukala.\n\n\tÎn zonele cu densități mari culturile de câmp sunt, uneori, foarte amestecate, rezultând peisaje rurale puternic antropizate. Astfel, în vestul Ghanei, pe o suprafață de 30 ha, sunt juxtapuse 10 tipuri de peisaje diferite: pădure primară, pădure secundară, zonă proaspăt defrișată, pârloagă, tufișuri, câmpuri cultivate, pădure înmlăștinată, plantații de cacao, plantații abandonate și vatră de sat.\n\n\tAgricultura intensivă, de mare randament, se practică doar în Republica Africa de Sud, pe Valea Nilului, parțial în țările Maghrebului și în câteva puncte izolate de pe coasta Guineei sau din estul continentului.\n\nSectorul zootehnic \n\nSectorul zootehnic ocupa un loc modest în Africa. Se cresc 189 milioane bovine și 205 milioane ovine și caprine, efective mult sub posibilitățile cadrului natural.\n\n\tLa sud de Sahara există mari densități de mamifere în rezervații (de exemplu, în parcul Serengeti). Africanii preferă vânatul și nu au îmblânzit animale. Cele domestice crescute în prezent au fost introduse de europeni sau de asiatici, deși fondul faunistic al continentului oferă specii care s-ar putea preta la îmblânzire (antilopa eland sau bivolul african).\n\n\tÎn foarte puține zone ale continentului animalele sunt utilizate pentru tracțiune. Carnea și laptele nu intră printre preferințele alimentare ale băștinașilor. La Lomé se consumă 19 kg de carne/an/loc., la Conakry 16 kg, iar la Niamey doar 13 kg. Laptele este și mai puțin agreat, consumându-se numai 2–3 kg/an/loc. Triburile lélé (Kasai) consideră consumul de carne de animal domestic nedemn și cel de lapte și de ouă infect. În aproape toată Africa neagră femeile nu au voie să consume ouă.\n\n\tConsumul de calorii in Africa este la nivelul cel mai redus de pe Glob: 2261 cal./zi/loc. Nici porcul nu este un animal agreat, astfel că în întreg continentul se cresc doar 13 milioane porcine.\n\n\tÎn schimb, creșterea vitelor este pentru negri o problemă de prestigiu. Triburile nandi și massai (Kenya), peul (Ciad) sau pendi (Transvaal) au crescători de vite foarte legați afectiv de ele, încât se ajunge uneori la divizarea animalelor sau la practicarea unei tezaurizări în vite și folosirea lor drept mijloc de schimb.\n\n\tO activitate destul de rentabilă este și exploatarea animalelor din rezervațiile cu efective mari. Sistemul zootehnic al fermelor moderne, în stil intensiv, este în extindere în Africa de Sud, Kenya, Zambia, Zimbabwe etc.\n\n\tÎnainte ca Africa să fie colonizată, africanii cultivau și păstoreau fără să se îngrijoreze cu privire la proprietăți. Pământul era împărțit de clanuri, comunități sau grupuri etnice și uneori era împărțit și între grupuri. Un grup putea să cultive o porțiune de pământ pentru o parte a anului, alt grup putea să ducă animalele la păscut pe acel pământ restul anului, după ce culturile au fost strânse. Conceptul de proprietate privată a fost introdus de coloniști, care, în multe zone, au luat cele mai bune terenuri pentru culturi ce urmau să fie exportate. Zonele mai puțin fertile au fost lăsate indigenilor care le cultivau în parcele mici, fragmentate. Acest proces a fost preluat de multe guverne africane care au luat în posesie terenurile comune pentru folos privat, corporativ sau guvernamental. Terenurile mici rămase au fost divizate în fragmente mai mici pentru a fi împărțite la familii. Perioadele în care pământul era lăsat necultivat, esențiale pentru menținerea fertilității solului, s-au redus din ce în ce mai mult pentru că tot pământul disponibil era cultivat. În plus, mulți oameni, nesiguri de viitorul terenurilor, având în vedere că puteau fi confiscate de stat, au început culturile pe termen scurt. Astfel, ei au abandonat practicile tradiționale de rotație a culturilor – cereale care epuizau pământul de resurse și legume care refăceau resursele pământul, plantate una după cealaltă. Multe terenuri au devenit infertile, reducând și mai mult terenurile disponibile pentru cultivare. Aceasta împreună cu seceta periodică au dus la o penurie a alimentelor în mare parte din Africa subsahariană. Multe guverne africane au în vedere necesitatea unei reforme agrare. În unele țări, reforma agrară și proiectele de dezvoltare rurală inițiate imediat după independență au dat fermierilor drepturi asupra terenurilor pe care le lucrau până atunci. Multe guverne africane au recurs la naționalizarea pământurilor declarând ca scop împărțirea mai bună a terenurilor între cei care nu aveau. În unele țări, de exemplu în Etiopia, reforma agrară a fost manipulată în scopuri politice și managementul prost și corupția au dăunat producțiilor agricole. În alte țări, de exemplu în Zimbabwe, cele mai bune terenuri au rămas la coloniștii europeni și nu au fost redistribuite după independență.\n\t-Oferta cadrului natural al Africii nu justifică penuria alimentară a acestui continent. Climatul cu favorabilitate ridicată, solurile productive, ca și lipsa marilor proprietăți sunt atú-uri în favoarea agriculturii africane, dar randamentul slab este legat de tehnicile rudimentare utilizate, de unele tradiții restrictive și de ignoranță. Totuși, au fost tendințe încurajatoare pentru agricultura africană la începutul secolului XXI. Cu excepția țărilor care au avut probleme politice în anii '90, mare parte din Africa, inclusiv țările cu populații mari, cum ar fi Nigeria, Ghana, Tanzania și Zimbabwe au avut creșteri impresionante în producția agricolă. Profiturile de pe urma agriculturii au crescut semnificativ în anii '90, întrecându-le pe cele din deceniul precedent. Există temeri cu privire la creșterea demografică, care ar putea depăși creșterea producției agricole dar tendințele actuale indică un scenariu mai optimist pentru rezervele de hrană ale Africii.\n\nIstorie \n\nAfrica este cel mai vechi teritoriu locuit de pe pământ, rasa umană avându-și originea pe acest continent. Începând cu secolul 19, dar mai ales pe parcursul secolului 20, diverși antropologi au descoperit fosile și alte dovezi ce atestă prezența în Africa a unor specii umanoide acum 7 milioane de ani. De-a lungul perioadei preistorice, în Africa nu au existat state organizate, continentul fiind locuit de grupuri de vânători/culegători, organizate în structuri tribale, precum Khoi și San (cunoscuți și sub numele de boșimani). Majoritatea urmașilor de azi ai boșimanilor trăiesc în Botswana și Namibia, iar limba vorbită de ei, limba N/U, este considerata cea mai veche limbă ce a supraviețuit până azi.\n\nÎnregistrarea scrisă a istoriei începe în Africa în jurul datei de 3300 î.Hr, odată cu dezvoltarea civilizației egiptene. Alte civilizații puternice ce apar în Africa în această perioadă sunt Imperiul Axumit din Etiopia, regatul Nubian, Cartagina, regatele Sahel-ului (Ghana, Mali, Songhai) și Marele Zimbabwe.\n\nPrimele avanposturi comerciale europene sunt înființate în Africa de către portughezi începând cu 1482, principalele mărfuri comercializate fiind aurul, fildeșul, mirodeniile și sclavii. Odată cu descoperirea Americii, comerțul cu sclavi ia avânt, această practică barbară fiind abolită abia în secolul XIX.\n\nTot atunci începe o cursă febrilă de colonizare a Africii de către națiunile europene, cea mai mare parte a continentului (cu excepția Etiopiei) intrând sub stăpânirea Angliei, Franței, Țărilor de Jos și a celorlalte puteri coloniale.\n\nStatele africane încep să-și câștige suveranitatea la mijlocul secolului XX, astfel că azi în Africa se găsesc 54 de state recunoscute (precum și alte teritorii), ale căror granițe au fost însă trasate în perioada colonială.\n\nȚări ale continentului Africa\n\nNote \n Regiuni după UN categorisations/map.\n Burundi: Gitega este capitala administrativă, iar Bujumbura este capitala economică, începând cu 4.2.2019.\n Ceuta: Exclavă spaniolă în Maroc.\n Egipt este o țară transcontinentală în Africa de Nord și Asia de Vest; populația este doar pentru partea africană, la vest de Canalul Suez.\n Melilla: Exclavă spaniolă în Maroc.\n Sahara Occidentală: Teritoriul Saharei Occidentale este aproape în întregime ocupat de către Maroc, situație care nu este recunoscută de ONU.\n Sahara Occidentală: El Aaiún este ocupat de Maroc. Tindouf în Algeria este capitala de facto.\n Africa de Sud: Bloemfontein este capitala juridică, Cape Town capitala legislativă, iar Pretoria capitala administrativă.\n Eswatini: Mbabane este capitala administrativă, iar Lobamba capitala legislativă.\n Benin: Cotonou este capitala administrativă, iar Porto Novo capitala de jure.\n Coasta de Fildeș: Abidjan este capitala administrativă, iar Yamoussoukro capitala de jure.\n\nReferințe\n\nBibliografie \n Hârjoabă I., Rusu E. (1995) – Geografia continentelor: Africa, Edit. Didactică și Pedagogică, București\n Newman L., - Africa\n\nVezi și \n Listă de fluvii din Africa\n Lista țărilor africane\n Lista celor mai mari orașe din Africa\n\nLegături externe \n\n Continentul african are resurse uriașe de apa în subteran - Terra, 20 aprilie 2012, I. R., HotNews.ro\n Pe continentul african s-ar putea crea un nou ocean, in viitor, 5 nov 2009, apropo.ro\n Alexandru RUȘI: Internet mon amour: Spectrul foametei!, 3 aprilie 2011, Amos News\n 50 de curiozități despre Africa, și date interesante\n\nGeografie\n Cartography: The true true size of Africa , 10 noiembrie 2010, The Economist - Daily Mail, 5 October 2013\n\n \nEponime ale asteroizilor" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații relevante poți oferi despre America de Nord?" }, { "from": "assistant", "value": "America de Nord este un continent din emisfera nordică, situat aproape în exclusivitate în emisfera vestică, mărginit la est de Oceanul Atlantic, la vest de Oceanul Pacific, la nord de Oceanul Arctic și la sud de Marea Caraibelor și de America de Sud. America de Nord are o suprafață de 24.709.000 km², care reprezintă aproximativ 4,8% din suprafața Terrei, sau 16,5% din uscat. Populația continentului a fost estimată în iulie 2008 la aproape 529 de milioane de oameni. Este al treilea continent ca suprafață, după Asia și Africa și al patrulea ca populație după Asia, Africa și Europa.\n \nDacă se consideră continentul american ca un întreg, cuprinzând atât America de Nord și Centrală (în emisfera nordică a planetei noastre), cât și America de Sud (care este situată în emisfera sudică a Terrei), atunci America are o suprafață totală de peste 42.000.000 km2, care este foarte apropiată de cea a Asiei. Ambele Americi sunt situate în emisfera vestică a planetei noastre.\n\nEtimologie \nTeoria care se bucură de cea mai largă acceptare este aceea conform căreia Americile au fost denumite astfel după exploratorul italian Amerigo Vespucci, de către cartografii germani Martin Waldseemüller și Matthias Ringmann. Amerigo Vespucci, după ce a explorat America de Sud între 1497 și 1502, a sugerat ca Americile sunt de fapt un nou continent, fiind primul european care a realizat că acestea nu sunt Indiile de Est, așa cum susținea Cristofor Columb. În cinstea sa, ca unul dintre cei mai mari navigatori ai Noii Lumi continentul descoperit îi poartă numele, începînd din anul 1507.\n\nIstorie \n\nAmerica de Nord era cunoscută din timpuri vechi, de către locuitorii din nord-estul Eurasiei și cei din America de Sud. Primii europeni care au atins țărmurile Americii de Nord, acum o mie de ani au fost vikingii. Mai târziu, pe 12 octombrie 1492, expediția condusă de Cristofor Columb ajunge la o insulă din Arhipelagul Bahamas și o numește Salvador. În anul 1497 John Cabot descoperă insula Terra Nova și țărmul Peninsulei Labrador.\n\nGeografie \n\nÎn partea sa nordică, America de Nord are două mari lanțuri muntoase: Munții Stâncoși în vest și Apalași în est. Între ei se întind câmpii fertile brăzdate de Mississippi. Între Canada și SUA există Marile Lacuri.\n\nCele mai mari chei ale lumii, Marele Canion, din sud-vestul SUA, constituie una din minunile naturale ale Americii de Nord.\n\nFaună \nContinentul nord-american reprezintă un mediu propice pentru numeroase specii de animale. În zonele umede, care includ lacuri, râuri și mlaștini se găsesc păsări de apă și mamifere semiacvatice. Fauna pădurilor de conifere include porci spinoși, iepuri sălbatici, lupi, râși.\n\nDemografie\n\nȚări și teritorii\n\nNote \n1 Suprafața și populația sunt luate din The 2008 World Factbook care utilizează date valabile în iulie 2008.\n2 Din punct de vedere geografic sud-american, dar din punct de vedere istoric este considerat nord-american.\n3 După erupția vulcanică din 1995 de pe Muntele Soufriere, orașul a fost devastat și abandonat. Sediul guvernului este acum în Brades.\n4 Teritoriul este revendicat de Haiti.\n5 Țară transcontinentală; o parte fiind în America de Sud.\n6 Include statul Hawaii, care se află în Oceania.\n\nVezi și \n Listă de fluvii din America\n Pasajul de nord-vest\n\nLegături externe" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii interesante poți oferi despre 1951?" }, { "from": "assistant", "value": "\n1951 (MCMLI) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o zi de luni.\n\nEvenimente\n\nIanuarie \n 20 ianuarie: Avalanșă în Munții Alpi. Au decedat 240 de persoane și 45.000 sunt îngropați în zăpadă.\n\nAprilie \n 5 aprilie: Se pronunță sentința de condamnare la moarte pentru Ethel și Julius Rosenberg sub acuzația de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, îndeosebi pentru furnizarea datelor secrete privind bomba atomică.\n 18 aprilie: La Paris, șase țări europene semnează tratatul institutiv pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO): Italia, Franța, Germania, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg.\n\nIulie \n 11 iulie: Germania devine membru UNESCO.\n 16 iulie: Regele Leopold al III-lea al Belgiei semnează actul de abdicare în favoarea fiului său Baudouin.\n\nAugust \n 10 august: S-a înregistrat cea mai ridicată temperatură din România: +44,5 °C în județul Brăila la Ion Sion (azi Râmnicelu).\n\nSeptembrie \n 20 septembrie: NATO aceptă Grecia și Turcia ca membre.\n\nOctombrie \n 26 octombrie: Winston Churchill este reales prim-ministru al Regatului Unit.\n\nNoiembrie \n 11 noiembrie: Juan Peron este reales președinte al Argentinei.\n\nDecembrie \n 24 decembrie: Libia devine stat independent față de Italia.\n\nNedatate \n Chrysler introduce servodirecția.\n Este inaugurată televiziunea transcontinentală din SUA.\n În Anglia este introdusă \"zebra\" la traversarea străzilor, o importantă contribuție la siguranța pietonilor; când un pieton se află în zona vărgată, mașinile trebuie să se oprească, indiferent de sensul în care circulă.\n Parcul Național Serengeti. A fost înființat pe teritoriul Tanzaniei, având o suprafață de 14.763 kmp.\n Primul concurs Miss World este ținut la teatrul Lyceum din Londra, câștigat de Miss Suedia.\n Primul plan cincinal în Republica Populară Română (1951-1955) care pune bazele pentru o industrializare sistematică. 42% din investiții se duc în activele de producție (industrie grea, mașini), 10% în agricultură.\n România participă la primul Congres al Organizației Meteorologice Mondiale.\n Se inaugurează Centrul de producție cinematografică (Studiourile Buftea).\n\nArte, literatură și filozofie \n La Paris, apare volumul lui Emil Cioran, Silogismele amărăciunii.\n\nȘtiință \n Aage Niels Bohr și Ben Roy Mottelson pun la punct detaliile matematice ale teoriei nucleului atomic, formulată inițial de Leo Rainwater; ei arată că nucleele nu sunt neapărat sferice și dau amănunte utile în legătură cu fuziunea nucleară.\n Astronomul germano-american Rudolph Leo B. Minkowski descoperă asteroidul Geographos, care are o orbită ce-l aduce foarte aproape de Pământ.\n Astronomul neerlandezo-american Dirk Brouwer este primul astronom care utilizează un computer pentru a calcula orbitele planetare; folosind datele colectate începînd din 1653, el prevede pozițiile celor cinci planete exterioare ale sistemului solar pînă în 2060\n Chirurgul american John Gibbon dezvoltă mașina inimă-plâmân.\n Erwin Wilhelm Mueller concepe microscopul ionic de cîmp.\n Eugen Karl Rabe ajunge la concluzia că paralaxa solară este de 498,69 secunde.\n Fizicianul american Edward Mills Purcell este unul dintre primii oameni care observă linia de 21 cm (8,3 inch), ce apare din cauza atomilor de hidrogen aflați în spațiu, linie a cărei existențâ fusese prezisă de Van de Hulst.\n Fizicianul canadiano-american Walter Henry Zinn concepe un reactor experimental, care este construit în Indiana, în apropiere de Idaho Falls.\n Fritz Albert Lipmann descoperă acetilcoenzima A, un element esențial în chimia organismului, important în special în reacțiile de descompunere a hidrocarbonaților, grăsimilor și a unor porțiuni ale proteinelor, deoarece, astfel, contribuie la obținerea energiei necesare celulei.\nJan Hendrik Oort, C.A. Muller și Hendrik Christoffel Van de Hulst realizează o hartă a galaxiei Calea Lactee, folosindu-se de deplasările Doppler observate în linia de emisie de 21 cm (8,3 inch) a hidrogenului.\n John William Mauchly și John Prosper Eckert realizează primul computer electronic, UNIVAC I, care va fi comercializat și primul care înmagazinează informațiile pe bandă magnetică; se vinde prin firma Remington Rand.\n Linus Pauling și Corey determină structura alfa-spirală a proteinelor.\n Robert Bums Woodward sintetizează steroizii cortizon și colesterol.\n Rudolph Minkowski și Walter Baade descoperă primele obiecte optice care pot fi puse în relație cu o sursă radio cunoscută.\n Shin Hirayama emite ideea că asteroizii sunt grupați în familii.\n Sunt prezentate filme \"tridimensionale\", dar spectatorii trebuie să poarte ochelari speciali, de polarizare.\n\nNașteri\n\nIanuarie \n1 ianuarie: Hans Joachim Stuck, pilot german de Formula 1\n 1 ianuarie: Ulrich Stockmann, politician german\n 2 ianuarie: Constantin Sterea, voleibalist român\n 3 ianuarie: Rosa Montero, scriitoare spaniolă\n 3 ianuarie: Neculae Pop, voleibalist român\n 4 ianuarie: Lucia Maria Hardegen, artistă germană\n 8 ianuarie: Bernhard Rapkay, politician german\n 9 ianuarie: Ștefan Urâtu, politician din R. Moldova\n 9 ianuarie: Michel Barnier, om politic francez\n 10 ianuarie: Steluța Marina Barbu, jurnalistă și redactor-șef sârbă de origine română\n 12 ianuarie: Johann Lippet, scriitor român\n 12 ianuarie: Kirstie Alley, actriță americană (d.2022)\n 13 ianuarie: Bernard Loiseau, chef bucătar francez (d. 2003)\n 13 ianuarie: Nigel Cox, scriitor neozeelandez (d. 2006)\n 14 ianuarie: Fița Lovin, atletă română\n 15 ianuarie: Doru Ioan Tărăcilă, politician român\n 15 ianuarie: Catherine Trautmann, politiciană franceză\n 15 ianuarie: Vasile Bran, politician român\n 16 ianuarie: Maria Antoaneta Dobrescu, politiciană română\n 17 ianuarie: Paul Howell, politician britanic (d. 2008)\n 18 ianuarie: Ion Luchian, politician român\n 21 ianuarie: David Marusek, scriitor american\n 22 ianuarie: Marlena Zagoni-Predescu, canotoare română\n 26 ianuarie: Ioan Moldovan, politician român\n 28 ianuarie: Billy „Bass” Nelson (William Nelson), muzician american\n 30 ianuarie: Phil Collins (Philip David Charles Collins), muzician, producător de înregistrări și actor britanic\n 30 ianuarie: Tamara Chițaniuc, cântăreață română\n 31 ianuarie: Cornel Popa, politician român\n\nFebruarie \n 1 februarie: Albert Salvadó, scriitor din Andorra (d.2020)\n 2 februarie: Emil Druncea, scriitor român\n 2 februarie: Alphonso Johnson, muzician american\n 2 februarie: Paul-Jürgen Porr, politician român\n 3 februarie: Blaise Compaoré, politician burkinez\n 7 februarie: Thibault Damour, fizician francez\n 8 februarie: Văsălie Moiș, politician român\n8 februarie: Constantin Aurel Papuc, politician român\n 10 februarie: Petru Gozun, politician din R. Moldova\n 12 februarie: Dumitru Mugurel Cerăceanu, politician român\n 12 februarie: Nicu Cojocaru, politician român\n 15 februarie: Carmen Daniela, pianistă română\n 15 februarie: Constantin Dan Vasiliu, politician român (d.2020)\n 16 februarie: Mihail Grămescu, scriitor român (d. 2014)\n16 februarie: Elena Preda, politiciană română\n 17 februarie: Octavian Bellu (Octavian Ioan Atanase Bellu), antrenor de gimnastică și politician român\n 19 februarie: Maria Ploae, actriță română\n 20 februarie: Gordon Brown (James Gordon Brown), politician britanic, prim-minstru al Regatului Unit (2007-2010)\n 24 februarie: Debra Jo Rupp, actriță americană\n 25 februarie: Carmen Linares (n. Carmen Pacheco Rodríguez), dansatoare spaniolă de flamenco\n 25 februarie: Eugen Șendrea, istoric român (d. 2016)\n\nMartie \n 1 martie: George Vulturescu, romancier român\n 4 martie: Glenis Willmott, politiciană britanică\n 5 martie: Aurel Beldeanu, fotbalist român\n 7 martie: Ion Sârbulescu, politician român\n 8 martie: Lidia Kulikovski, bibliotecară și bibliografă din Republica Moldova\n 11 martie: Ion Gogoi, politician român\n 14 martie: Sarah Ludford, politiciană britanică\n 15 martie: Viorela Filip, interpretă, compozitoare și textieră română de muzică ușoară\n 17 martie: Kurt Russell (Kurt Vogel Russell), actor american\n 22 martie: Richard J. Terrile, astronom american\n22 martie: Tora Vasilescu, actriță română\n 23 martie: Ladislau Brosovszky, fotbalist român (d. 1990)\n 23 martie: Dan Păltinișanu, fotbalist român (d. 1995)\n 24 martie: Ilie Plătică-Vidovici, politician român (d. 2019)\n 25 martie: Maizie Williams (Maizie Ursula Williams), fotomodel, cântăreață și dansatoare britanică (Boney M)\n 26 martie: Costică Ștefănescu, fotbalist român (d. 2013)\n27 martie: Dan Brudașcu, politician român\n 27 martie: Marielle de Sarnez, politiciană franceză (d. 2021)\n 27 martie: Chris Stewart (Christopher Stewart), muzician britanic\n 28 martie: Massimo Bonetti, actor italian\n 29 martie: Roger Myerson, economist american\n 30 martie: Ernő Borbély, politician român (d.2011)\n30 martie: Alin Teodorescu, politician român\n 30 martie: Ernest Török, politician român\n 31 martie: Andrea Losco, politician italian\n\nAprilie \n 1 aprilie: Daniel Varela Suanzes-Carpegna, politician spaniol\n 5 aprilie: Nedim Gürsel, scriitor turc\n 7 aprilie: Ana Bantoș, critic și istoric literar din Republica Moldova\n 7 aprilie: Emil Stoica, politician român\n 9 aprilie: Maria Nichiforov, caiacistă română (d.2022)\n 10 aprilie: Mircea Scarlat, critic literar român (d. 1987)\n14 aprilie: Piotr Mamonov, muzician și actor rus (d. 2021)\n 14 aprilie: Aurel Nechita, politician român\n 14 aprilie: Anatolie Onceanu, politician din R. Moldova\n 15 aprilie: Choei Sato, fotbalist japonez\n 16 aprilie: Ioan Mihai Cochinescu, prozator, scenarist și regizor român de film\n 19 aprilie: Ioan Condruc, fotbalist român\n 19 aprilie: Pierre Lemaitre, scriitor francez\n\n 21 aprilie: Ion Călin, politician român\n 21 aprilie: William Totok, scriitor german originar din România\n 26 aprilie: Endre Kukorelly, scriitor maghiar\n 27 aprilie: Viviane Reding, politiciană luxemburgheză\n 29 aprilie: Irene Goergens, teroristă germană\n 29 aprilie: Bogdan Ulmu, regizor de teatru, scriitor și publicist român (d. 2016)\n 30 aprilie: Gyula Hegyi, politician maghiar\n\nMai \n 1 mai: Istvan Bonis, politician român\n 1 mai: Dan Sabău, politician român\n 1 mai: Radu-Dumitru Savu, politician român\n2 mai: Gheorghe Fulga, politician român\n 2 mai: John Glascock, muzician britanic (d. 1979)\n3 mai: Christopher Cross, cantautor american\n 5 mai: Cyprien Katsaris, muzician francez\n 7 mai: Călin-Emil Anastasiu, politician român\n7 mai: Dumitru Boabeș, politician român (d. 2016)\n 9 mai: Hans Kronberger, politician austriac (d. 2018)\n 13 mai: Paul Thompson, muzician britanic\n15 mai: Teodor Axente, politician român\n 15 mai: Frank Anthony Wilczek, fizician american\n 18 mai: Emil Strungă, politician român\n 20 mai: James Rosapepe, politician american\n 21 mai: Șerban Brădișteanu, politician român\n 21 mai: Csaba Németh, politician român\n23 mai: Dorin Corneliu Gavaliugov, politician român\n 23 mai: Anatoli Karpov, jucător de șah, politician, jurnalist și scriitor rus\n 23 mai: Antonis Samaras, politician grec\n 23 mai: Vintilă Mihăilescu, antropolog român (d. 2020)\n 26 mai: Ramón Calderón, avocat spaniol\n26 mai: Silviu Cărpinișianu, politician român\n 28 mai: Constantin Balcan, politician român\n 28 mai: Gligor Ciortea, politician român\n 31 mai: Serge Brussolo, scriitor francez\n\nIunie \n3 iunie: Jill Biden (n. Jill Tracy Jacobs), profesoară americană, Prima Doamnă a Statelor unite (din 2021)\n 6 iunie: Nicole Thomas-Mauro, politiciană franceză\n 9 iunie: James Newton Howard, compozitor american\n9 iunie: Florence Kuntz, politiciană franceză\n 11 iunie: Michel Raymond, politician francez\n 13 iunie: Janusz Lewandowski, politician polonez\n 13 iunie: Jorge Santana, chitarist american (d. 2020)\n 13 iunie: Stellan Skarsgård, actor suedez\n 14 iunie: Aleksandr Sokurov, regizor rus de film\n 22 iunie: Aurel Duruț, politician român\n 22 iunie: Gerald Levinson, compozitor american\n 28 iunie: Robin Driscoll, actor britanic\n 28 iunie: Kazumi Takada, fotbalist japonez (d. 2009)\n 29 iunie: Laurențiu Nistor, politician român\n\nIulie \n 1 iulie: Dragoș Pâslaru, actor român\n 2 iulie: Michele Santoro, politician italian\n2 iulie: Gheorghe Visu, actor român\n 6 iulie: Mihai Hanganu, politician român\n 7 iulie: Daniela Caurea, poetă română (d. 1977)\n 7 iulie: Shigemi Ishii, fotbalist japonez\n 8 iulie: Anjelica Huston, actriță americană\n 9 iulie: Chris Cooper (Christopher W. Cooper), actor american\n 10 iulie: Vasile Axinte, politician român\n 10 iulie: Ion Ganea, politician român\n10 iulie: Vasile Șeicaru, muzician, compozitor, cântăreț și autor român\n 12 iulie: Petru Bogatu, scriitor și jurnalist din Republica Moldova (d. 2020)\n12 iulie: Marie-Noëlle Lienemann, politiciană franceză\n 12 iulie: Jaime María Mayor Oreja, politician spaniol\n 15 iulie: Neculai Apostol, politician român\n 16 iulie: Alexandru Ioan Morțun, politician român\n16 iulie: Dumitru Prijmireanu, politician din R. Moldova\n 18 iulie: Dan Grădinaru, prozator, critic și istoric literar român\n 18 iulie: Elio Di Rupo, politician belgian\n 21 iulie: Robin Williams (Robin McLaurin Williams), actor de film, teatru, televiziune și voce, comedian, scenarist, producător și cântăreț american (d. 2014)\n 22 iulie: Patriarhul Daniel (n. Dan Ilie Ciobotea), patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (2007-prezent), membru de onoare al Academiei Române\n 22 iulie: György Frunda, politician român\n 23 iulie: Thierry Cornillet, politician francez\n27 iulie: Corneliu Ion, sportiv (tir) român, laureat olimpic\n 27 iulie: Kazuo Saito, fotbalist japonez\n 28 iulie: Alfredo Pérez Rubalcaba, politician spaniol (d. 2019)\n 29 iulie: Vladimir Antosii, politician din R. Moldova\n29 iulie: Santiago Calatrava, arhitect, sculptor și inginer structural spaniol\n 31 iulie: Richard Fletcher-Vane, politician britanic\n 31 iulie: Evonne Goolagong, jucătoare australiană de tenis\n\nAugust \n 1 august: Tommy Bolin (Thomas Richard Bolin), muzician american (d. 1976)\n 2 august: Marcel Iureș, actor român\n2 august: Joe Lynn Turner, cântăreț american\n 5 august: John Jarratt, actor australian\n 7 august: Lucian-Liviu Albu, economist român, membru al Academiei Române\n 8 august: Louis van Gaal, fotbalist din Țările de Jos\n 9 august: Philip Bradbourn, politician britanic (d. 2014)\n 10 august: Ioan I. Bucur, geolog român, membru corespondent al Academiei Române (din 2016)\n 11 august: Vasile Sălăgean, politician român\n 12 august: Gheorghe Păvălașcu, politician român\n 14 august: Carl Lumbly, actor american\n 15 august: Maria Petre, politiciană română\n 16 august: Lorenzo Cesa, politician italian\n 17 august: Dumitru Codreanu, politician român\n 17 august: Anne Elisabet Jensen, politiciană daneză\n 19 august: John Deacon, muzician englez (Queen)\n 22 august: Luis Manuel Capoulas Santos, politician portughez\n 24 august: Orson Scott Card, scriitor american\n\n 26 august: Valeriu Gheorghe, politician român\n 26 august: Jan Marinus Wiersma, politician neerlandez\n\nSeptembrie \n1 septembrie: Nicu Ceaușescu, politician român (d. 1996)\n 1 septembrie: Sever Șter, politician român\n 1 septembrie: Timothy Zahn, scriitor american de literatură SF\n 3 septembrie: Peter-Jürgen Boock, scriitor german\n 4 septembrie: Gheorghe Brânzei, politician român\n 5 septembrie: Vilson Ahmeti, politician albanez\n5 septembrie: Paul Breitner, fotbalist german\n5 septembrie: Michael Keaton (n. Michael John Douglas), actor american\n 8 septembrie: Béla Markó, politician român de etnie maghiară\n 9 septembrie: Gabriel Stănescu, scriitor român (d. 2010)\n 9 septembrie: Ildikó Tordasi, scrimeră maghiară (d. 2015)\n 12 septembrie: Joe Pantoliano, actor american\n 14 septembrie: Doina Rotaru, compozitoare română\n 15 septembrie: Reghina Apostolova, profesoară și politiciană din R. Moldova\n 15 septembrie: Lisa Fitz, actriță germană\n 16 septembrie: René van de Kerkhof (Reinier van de Kerkhof), fotbalist din Țările de Jos\n 16 septembrie: Willy van de Kerkhof (Wilhelmus van de Kerkhof), fotbalist din Țările de Jos\n 17 septembrie: Dan Ciachir, jurnalist român\n17 septembrie: Emil Iota Ghizari, economist român\n17 septembrie: Paola Romano, sculptoriță italiană\n17 septembrie: Ioan Timiș, politician român (d.2010)\n 19 septembrie: Ian Hudghton, politician britanic\n 20 septembrie: Javier Marías, scriitor spaniol (d.2022)\n 21 septembrie: Melania Vâlva, politiciană română (d.2014)\n 23 septembrie: Marcel Bejgu, pictor român\n 24 septembrie: Nina Crulicovschi, cântăreață din R. Moldova\n 25 septembrie: Pedro Almodóvar, regizor spaniol\n 25 septembrie: Yardena Arazi, cântăreață israeliană\n 25 septembrie: Gheorghe Brega, politician din R. Moldova\n25 septembrie: Vasile Diacon, politician român\n 27 septembrie: Tudor Manolescu, politician român\n 29 septembrie: Pier Luigi Bersani, politician italian\n 30 septembrie: Paul Cazan, fotbalist român\n\nOctombrie \n 3 octombrie: Svika Pick, muzician israelian (d.2022)\n 5 octombrie: Karen Allen, actriță americană\n 5 octombrie: Daniela Bartoș, politiciană română\n 6 octombrie: Mária Nagy Adonyi, scriitoare, poetă, jurnalistă și traducătoare maghiară din România (d.2015)\n 7 octombrie: Werner Kremm, publicist, traducător și editor de limba germană din România\n 8 octombrie: Jutta Haug, politiciană germană\n 12 octombrie: Peter Goldsworthy, scriitor australian\n 13 octombrie: Cristian Stănescu, politician român\n 14 octombrie: Ștefan Sameș, fotbalist român (d. 2011)\n 19 octombrie: Demetrios Christodoulou, matematician și fizician grec\n 19 octombrie: Anatol Țăranu, politician din R. Moldova\n 20 octombrie: Maria Zilda Bethlem, actriță braziliană\n 20 octombrie: Tudor Gavril Dunca, politician român\n 26 octombrie: William \"Bootsy\" Collins (William Earl Collins), muzician american\n 28 octombrie: Renato Cecchetto, actor italian (d. 2022)\n 29 octombrie: Fausto Correia, politician portughez (d. 2007)\n 30 octombrie: Jenny Randles, scriitoare britanică\n\nNoiembrie \n 1 noiembrie: Stelian Morcov, sportiv român (lupte libere)\n 3 noiembrie: Gheorghe Barbu, politician român\n 4 noiembrie: Traian Băsescu, politician român, al 4-lea președinte al României (2004-2014)\n 7 noiembrie: Christa Klaß, politiciană germană\n 7 noiembrie: Sorin Oprescu, politician român, primar al Bucureștiului (2008-2015)\n 7 noiembrie: Stefan Sofianski, politician bulgar\n 9 noiembrie: Viorel Alexandru, politician român\n9 noiembrie: Lou Ferrigno (Louis Jude Ferrigno), actor american\n10 noiembrie: Klaus Popa, istoric german (d.2021)\n10 noiembrie: Werner Söllner, scriitor german (d. 2019)\n 10 noiembrie: Viktor Suhorukov, actor rus\n 11 noiembrie: Dumitru Alexandru Radu, politician român\n 14 noiembrie: Ion Gonțea, politician român\n 14 noiembrie: Zsuzsa Nagy, sportivă maghiară (gimnastică artistică)\n14 noiembrie: Ioan Selejan, cleric ortodox român, arhiepiscop al Timișoarei și mitropolit al Banatului (2014-prezent)\n 15 noiembrie: Beverly D'Angelo, actriță americană\n 19 noiembrie: Mihai Ghimpu, politician din R. Moldova\n 19 noiembrie: Giuliano Poletti, politician italian\n 25 noiembrie: Ioan Baba, poet român\n 27 noiembrie: Vera Fischer, actriță braziliană\n 28 noiembrie: Barbara Morgan (Barbara Radding Morgan), astronaut american\n 30 noiembrie: Nazari Iaremciuk, cântăreț ucrainean (d. 1995)\n\nDecembrie \n 1 decembrie: Treat Williams, actor american (d.2023)\n 2 decembrie: Alexandru Cistelecan, critic literar român\n 2 decembrie: Zinaida Julea, cântăreață din R. Moldova\n 2 decembrie: Dumitru Hărădău, jucător de tenis român\n 4 decembrie: Patricia Wettig, actriță americană\n 5 decembrie: Miki Alexandrescu (n. Dan Alexandrescu), jurnalist și comentator sportiv român (d. 2020)\n 7 decembrie: Nicolae Munteanu, handbalist român\n 8 decembrie: Ioanel Sinescu, medic român\n 9 decembrie: Nicolae-Florin Tudose, politician român\n 12 decembrie: Roseline Vachetta, politiciană franceză\n 14 decembrie: Iurie Sadovnic, muzician și interpret de muzică ușoară și folk din Republica Moldova (d. 2021)\n 15 decembrie: Andrei Corbea Hoișie, diplomat, filolog, germanist și pedagog român\n 15 decembrie: Ioan Luchian Mihalea, muzician român (d. 1993)\n 16 decembrie: Dan Cristea, cercetător român\n 18 decembrie: Böszörményi Zoltán, scriitor român\n 19 decembrie: Migueli (Miguel Bernardo Bianquetti), fotbalist spaniol\n 20 decembrie: Cristian Crăciunoiu, jurnalist de știință, scriitor, istoric al marinei și aviației române. (d. 2012)\n 20 decembrie: Ion Neagu, avocat român\n 23 decembrie: Anthony Phillips, chitarist britanic\n 28 decembrie: Eugeniu Șlopac, politician din R. Moldova\n 30 decembrie: Gay Mitchell, politician irlandez\n\nDecese \n 7 ianuarie: René Guénon, 64 ani, filosof francez (n. 1886)\n 10 ianuarie: Sinclair Lewis (n. Harry Sinclair Lewis), 65 ani, scriitor american, laureat al Premiului Nobel (1930), (n. 1885)\n 19 februarie: André Gide (n. André Paul Guillaume Gide), 81 ani, scriitor francez, laureat al Premiului Nobel (1947), (n. 1869)\n 17 mai: Împărăteasa Teimei, 66 ani, soția împăratului Taishō al Japoniei (n. 1884)\n 6 octombrie: Otto Fritz Meyerhof, 67 ani, biochimist germano-american (n. 1884)\n 25 octombrie: Amélie de Orléans (n. Marie Amélie Louise Hélène d'Orléans), 86 ani, soția regelui Carlos I al Portugaliei (n. 1865)\n\nNedatate \naprilie: Petre P. Negulescu, 79 ani, filosof, om politic român (n. 1872)\n\n1951" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Descrie în detaliu 843." }, { "from": "assistant", "value": "Milenii: Mileniul I î.Hr. - Mileniul I - Mileniul al II-lea\n\nSecole: Secolul al VIII-lea - Secolul al IX-lea - Secolul al X-lea\n\nDecenii: Anii 790 Anii 800 Anii 810 Anii 820 Anii 830 - Anii 840 - Anii 850 Anii 860 Anii 870 Anii 880 Anii 890\n\nAni: 838 839 840 841 842 - 843 - 844 845 846 847 848\n\nEvenimente \n Regele Kenneth MacAlpin al regatului Scoția, se autointitulează regele ținutului Picților în Alba (galică).\nTratatul de la Verdun. Împarte Imperiul Carolingian între cei trei fii ai lui Ludovic cel Pios.\n\nNașteri\n\nDecese\n\nVezi și \n Listă de conducători de stat din 843\n\n843" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații concise poți oferi despre 778?" }, { "from": "assistant", "value": "Milenii: Mileniul I î.Hr. - Mileniul I - Mileniul al II-lea\n\nSecole: Secolul al VII-lea - Secolul al VIII-lea - Secolul al IX-lea\n\nDecenii: Anii 720 Anii 730 Anii 740 Anii 750 Anii 760 - Anii 770 - Anii 780 Anii 790 Anii 800 Anii 810 Anii 820\n\nAni: 773 774 775 776 777 - 778 - 779 780 781 782 783\n\n\n\nEvenimente \n\n15 august: Bătălia de la Roncevaux. Atac al bascilor asupra armatei lui Carol cel Mare, într-o trecătoare din munții Pirinei, Spania. Victoria a fost de partea bascilor.\n Widukind se întoarce în Saxonia din Danemarca.\n\nArte, științe, literatură și filozofie\n\nNașteri \n\nAl Khwarizmi, matematician și astronom arab (d. 850)\nLouis le Pieux, rege al Aquitaniei (781-813), împărat al Francilor (813 - 840), fiul lui Charlemagne și a lui Hildegarde de Vinzgau (d. 840)\n\nDecese \n Roland, comandant franc, în lupta de la Roncevaux (n. 736)\n Autpert Ambrose, călugăr francez și scriitor (n. 730)\n\nVezi și \n Listă de conducători de stat din 778\n\n778" } ]