Datasets:

chrisgru

/

ro_wiki_chatml_small

like 0

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Cum ai descrie Rocarta?" }, { "from": "assistant", "value": "Rocarta este o enciclopedie în format electronic care conține articole legate de România, Republica Moldova și români. Ediția din 2000 conține aproximativ 3.000 de articole și peste 3.300 de imagini. Enciclopedia a fost alcătuită de Bogdan Pătruț.\n\nIstoric \nIdeea de a realiza o enciclopedie multimedia despre spațiul românesc a venit în 1997, o dată cu scrierea cărții \"Aplicații în Visual Basic\" (Editura Teora, 1998-2003), unde a fost prezentată o aplicație simplă care implementa un interpretor simplu pentru un limbaj de marcare, asemănător cu HTML, dar cu mult mai simplu. După publicarea cărții, programul în Visual Basic a fost dezvoltat încetul cu încetul, până a apărut nevoia unei structurări a informației mult mai eficient, deoarece cantitatea de informații creștea permanent. La sfârșitul anului 1999, Rocarta 2000 devenea funcțională și era, probabil, prima enciclopedie de acest gen realizată în România, la vremea aceea prezentată pe postul național de televiziune și în unele ziare.\nDeși nu era terminată, Rocarta era funcțională și cuprindea suficiente articole, așa încât să concureze lucrări similare tipărite, precum și albume de imagini în care s-au investit mai mulți sau mai puțini bani.\n\nDupă emisiunea TV realizată de TVR Iași (Irina Păcurariu, Carmen Olaru) și prezentată de TVR 1 și TVR internațional, și-au manifestat interesul de a achiziționa Rocarta, plătind integral drepturile de autor, atât Departamentul pentru relații cu românii de peste hotare, cât și alte servicii guvernamentale, dar totul a fost lăsat baltă, din motive de inerție sau diverse alte motive.\nLucrarea a fost prezentată și în cadrul unui târg de sofware educațional organizat de Casa Corpului Didactic din Cluj-Napoca și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Cluj-Napoca, iar în Revista CD-Forum a fost prezentat un serial de articole care au avut ca subiect enciclopedia Rocarta.\nMajoritatea celor care au achiziționat Rocarta sunt români de peste hotare dornici să aibă în casele lor un mic simbol \"software\" al românismului.\n\nPrezentare generală \n\nEnciclopedia multimedia Rocarta este realizată după formatul enciclopediei multimedia Encarta, a firmei Microsoft. Astfel, articolele sunt grupate pe domenii, un același articol putând face parte din mai multe domenii. De exemplu, articolul Mircea Eliade face parte din domeniile București, Literatura română, Cultura română și Academia Română. Domeniile sunt și ele considerate articole. Enciclopedia cuprinde mai multe domenii precum cele enumerate deja, iar fiecare județ al țării este considerat domeniu, deoarece enciclopedia prezintă multe informații de natură geografico-turistică. Articolele sunt însoțite de explicații, preluate din diferite surse de informare, ca dicționare enciclopedice sau ghiduri turisitice. Majoritatea articolelor sunt însoțite de imagini, multe au înregistrări sonore sau video asociate. Există și o galerie de sunete, una de imagini și una de videoclipuri, car pot fi accesate separat. De asemenea, programul are și alte funcții, precum cea de determinare a distanțelor dintre două localități, precum și de verificare a cunoștințelor acumulate răsfoind enciclopedia. Există posibilitatea de a găsi informații și despre alte articole, care nu au intrare directă în enciclopedie, dar pot fi regăsite cu ajutorul unei căutări extinse, prin legăturile acestora cu alte articole din enciclopedie. Datele aplicației ocupă aproximativ 600 MB, având 50 de filme AVI și 120 de fișiere WAV comprimate. Cel care răsfoiește enciclopedia Rocarta va descoperi multe secvențe video document, cu regii ai României (Ferdinand I, Carol I, Regina Maria), cu oameni politici (Nicolae Titulescu, Nicolae Ceaușescu) sau de cultură (Nicolae Iorga, Constantin Brâncuși), cu mănăstiri (Voroneț, Sucevița), precum și o serie de înregistrări sonore document, cu voci ale unor personalități ale lumii literare (Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, George Călinescu ș.a.).\n\nLegături externe \n Situl enciclopediei la Edusoft\n Rocarta Online\n Curriculum vitae al autorului, Bogdan Pătruț\n\nEnciclopedii românești\nEnciclopedii online\nEnciclopedii din secolul al XX-lea\nFondări în 1999" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ai detalii despre Muzică?" }, { "from": "assistant", "value": "Muzica (din gr. mousikē) este arta combinării notelor în succesiune și simultan într-o formă plăcută estetic, organizarea ritmică a acestor note și integrarea lor într-o lucrare completă.\n\nInstrumente muzicale \n\nInstrumentele muzicale sunt utilizate în interpretarea compozițiilor muzicale și sunt de obicei clasificate în patru mari grupe tradiționale: cu coarde, suflători din lemn, suflători din alamă și instrumente de percuție, la care se adaugă suflători cu structură complexă și instrumentele electronice. Acestea se folosesc pentru a crea muzica, fiind făcute din plastic, sârmă, pânză etc.\n\nGenuri muzicale \n\nExistă numeroase clasificări ale genurilor muzicale: vocal și instrumental, sacru și laic, cult și comercial („de consum”), rock, de origine afro-americană, muzică electronică etc.\n\nIstoria muzicii \n\n Antichitate: s-au păstrat puține exemple de compoziții. Acestea sunt bazate pe moduri. Instrumentele reprezentative ale Greciei Antice sunt lira (cu care este reprezentat Apollo) și aulos (vedeți figura). Pitagora (aprox. 570 î.Hr. - 495 î.Hr.) a considerat că esența muzicii este dată de raporturi de numere simple proporționale cu lungimea coardelor monocordului pentru diferite note.\n Evul Mediu (500-1400): cântul bizantin și gregorian domină discursul muzical. Leonin, un compozitor asociat cu catedrala Notre Dame din Paris, a organizat aproximativ în anul 1200 primul cor pe mai multe voci. Pentru următorii 400 de ani acesta a fost principalul mod de exprimare muzicală. Instrumentele muzicale importante au fost orga (inițial portabilă, de proveniența bizantină) și lăuta (utilizată în muzica laică, de exemplu de trubaduri). \n Renaștere (1400-1600): muzica vocală corală domină. Vocile sunt combinate în feluri din ce în ce mai complicate. Cântul gregorian stă la baza unei voci, nu a întregii compoziții polifonice. \n Baroc (1600-1750): muzica rămâne polifonică, dar devine tonală (se trece de la moduri la game). Instrumentele din familia viorii sunt perfecționate și muzica instrumentală se dezvoltă mult. În tradiția vocală apare opera. Jean-Philippe Rameau (1683-1764) a considerat că esența muzicii constă în combinarea vibrației coardelor cu o frecvență invers proporțională cu lungimea acestora.\n Perioada clasică și romantică (1750-1910): muzica rămâne tonală, dar devine omofonă. Pianul capătă o importanță deosebită. \n Secolul XX: Noi experiențe muzicale atonale, neoclasicism, jazz, blues, rock, etc. La începutul secolului al XX-lea, Ernst Kurth (1886-1946) a propus idea conform căreia muzica este în primul rând o senzație psihologică. \n\nÎn România au fost compuse imnuri la mănăstirea Cozia în secolele al XIV-lea și al XV-lea. Muzica laică a fost cultivată din secolul al XVII-lea la curțile domnești din București și Iași. Conservatorul de Muzică și Declamație, cu filiale la București și Iași, a fost înființat în anul 1864.\n\nEducația muzicală\n\nEstetică muzicală\n\nNotație muzicală\n\nAnaliză muzicală\n\nNote\n\nBibliografie \n The Harvard Dictonary of Music, Harvard University Press, ediția a 4-a, 2003.\n The New Grove Dictionary of Music and Musicians, Macmillan Publishers Ltd., 2001.\n The Oxford Dictonary of Music, Oxford University Press, 2008\n\nLectură suplimentară \n Mică enciclopedie muzicală, Iosif Sava, Luminița Vartolomei, Editura Aius, Craiova, 1997\n Dicționar universal de muzică, Jean Lupu, Editura Litera, 2008 - recenzie\n O istorie a muzicii universale: De la Orfeu la Bach. 1, Ioana Ștefǎnescu, Editura Fundației Culturale Române, 1995\n O istorie a muzicii universale: Opera romantică de la Rossini la Wagner, Ioana Ștefănescu, Editura Fundației Culturale Române, 1995\n\nLegături externe \n Creierul muzical, 4 martie 2008, Cecilia Stroe, Descoperă\n Sunete tămăduitoare: terapia prin muzică, 1 iunie 2011, Descoperă\n Oamenii primitivi erau interesați de muzică, 4 iulie 2008, Descoperă\n Efectele muzicii , 5 decembrie 2008, Andreea-Raluca Neagu, Ziarul Lumina" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ai despre Iris (formație românească)?" }, { "from": "assistant", "value": "Iris este o formație românească de muzică rock înființată în anul 1977 la București.\n\nDin prima componență au făcut parte: Nuțu Olteanu (chitară, vocal), Emil Lechințeanu (chitară bas) și Nelu Dumitrescu (baterie). Formația a trecut prin numeroase schimbări de formulă, cea mai reprezentativă fiind cea care a avut în componență cuplul de chitariști Nuțu Olteanu—Adrian Ilie, avându-l ca solist vocal pe Cristi Minculescu. La mijlocul anilor '80, după desprinderea mai multor dizidențe (Voltaj – 1982, Incognito – 1984), are loc cel mai spectaculos „transfer” din istoria rockului autohton, prin trecerea lui Nuțu Olteanu, Marti Popescu și Dan Bittman la Holograf.\n\nÎn perioada 1989–1994 componența formației vedea, cu mici variații, pe Ion „Nelu” Dumitrescu (baterie), Cristian Minculescu (voce), Doru „Boro” Borobeică (chitară bas), Valter Popa (chitară) si Dan Alex Sârbu (chitară).\n\nFormula formației în anii 2000 i-a inclus pe Valter Popa (chitară), Ion „Nelu” Dumitrescu (baterie), Doru „Boro” Borobeică (chitară bas), Cristian Minculescu (voce). Ca invitat permanent apare Relu Marin (clape).\n\nÎncepând din 3 septembrie 2012, Cristi Minculescu a părăsit formația după 32 de ani, în locul său fiind adus Tony Șeicărescu (ex–Direcția 5). Din iunie 2013, noul solist al trupei este Rafael, câștigătorul Festivalului European de Muzică – Malta – Valletta (2000), al Festivalului Callatis (Mangalia 2000) și al Festivalului de Interpretare și Creație de la Mamaia (2000). În 2015, Rafael își anunță plecarea, iar Cristi Minculescu revine în trupă. În 2017, Cristi Minculescu, Valter Popa și Doru Borobeică părăsesc formația. În 2020, Cristi Minculescu, Valter Popa și Doru Borobeică primesc în instanță dreptul de a folosi și ei numele de Iris.\n\nIstoria formației \nIstoria formației Iris se întinde pe o perioadă de peste trei decenii, timp în care formația a trecut prin diverse transformări (plecarea și venirea altor membri), diverse perioade istorice, fără însă a renunța la principiile sale, la visele și speranțele de libertate, nedezamăgindu-și niciodată fanii.\n\nÎnceputuri \nLa sfârșitul lui 1975 și începutul lui 1976, Emil Lechințeanu (chitară bas) , Nelu Dumitrescu (baterie) și Nuțu Olteanu (chitară solo) se hotărăsc să înființeze o formație rock. Numele ales este Iris. Urmează o perioadă de repetiții intense și un prim concert, în februarie 1977, la Clubul de la ora 7.\n\nUrmează marele concert din vara lui 1977 de la Sala Polivalentă din București, unde au cântat: Sfinx, Roșu și Negru, Catena, Progresiv TM, F.F.N. (Formația fără nume). La acest concert au cântat și cei de la Iris, chiar dacă nu apăreau în afiș. Totuși cei 10.000 de spectatori sunt încântați de evoluția lor, deși nu se bucurau de succesul concurenților de la Holograf.\n\nDate importante \n\n 1976 – Emil Lechințeanu (chitară bas) și Nelu Dumitrescu (baterie) si Nuțu Olteanu (chitară solo), fondează Iris.\n 1979 – Prima apariție discografică, pe compilația Formații de muzică pop 3, cu piesa lui Emil Brando – „Corabia cu pânze”, avându-l ca vocalist pe Ioan Jecan. În această perioadă colaborează cu Sorin Chifiriuc (Domino, Sfinx).\n 1980 – relansarea trupei în formula Adrian Ilie, Anton Hașiaș, Nicky Dinescu, Cristian Minculescu\n 1984 – Iris, primul album de heavy metal din România, considerat de mulți fani drept cel mai bun produs al formației\n 1986 – stabilirea componenței actuale, prin venirea lui Valter Popa și a lui Doruleț Borobeică\n\n 1987 – apare Iris II\n 1988 – Apare Iris III – Nu te opri!. Anul 1988 a fost unul foarte agitat pentru formație. Grupul este suspendat, Iris fiind considerat la momentul respectiv un „adversar” periculos al regimului și totodată un exemplu negativ pentru tineretul României comuniste.\n 1990 – Instrumentele formației sunt distruse într-un incendiu.\n 1991 – Apare Iris IV.\n\n 1993 – Apare Iris V, albumul considerat cel mai puternic influențat de genul heavy metal.\n 1996 – Formația semnează un contract valabil pe șase ani cu Zone Records, una dintre clauze fiind producerea a cel puțin un album nou în fiecare an; primul rezultat al noii colaborări este discul Lună plină.\n 1997 – În 17 octombrie are loc la Sala Polivalentă un concert aniversar, cu ocazia căruia sunt invitați cei mai mulți dintre foștii componenți. \n 2000 – Este desfășurat proiectul Iris Athenaeum, unde un număr de piese sunt reorchestrate prin colaborarea cu o orchestră filarmonică.\n 2002 – Apariția albumului Mătase albă coincide cu jubileul Iris 25 de ani. Discul include colaborarea cu Mick Box și Bernie Shaw, membrii ai formației britanice Uriah Heep. (Este lansat cu această ocazie Lady in black, cu versurile cântate în două limbi, română și engleză.)\n 2003 – Cvadruplul album I.R.I.S. 4Motion include proiecte solo ale celor patru membri, susținute și de un turneu național.\n 2005 (decembrie) – apare Iris Maxima\n 2007 – În iulie, formația cântă în deschiderea concertului Rolling Stones, iar pe 5 octombrie are loc sărbătorirea a 30 de ani de existență, printr-un concert extraordinar pe Aeroportul Băneasa, ocazie cu care se lansează un dublu compact disc, intitulat Cei ce vor fi.\n 2007 (6 octombrie) – Membrii Iris sunt decorați cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler pentru promovarea rockului timp de treizeci de ani.\n 2009 (8 octombrie) – Formația susține la Sala Polivalentă din București primul mare concert după operația de transplant de ficat suferită de Cristi Minculescu. Biletele s-au epuizat cu mult înainte de data concertului, în sală fiind prezenți peste 7000 de fani. Cu ocazia acestui spectacol a fost lansată și Integrala Iris, practic un box-set cuprinzând toată discografia trupei, în ambalaj nou și remasterizată.\n 2010 (16 mai) – Iris concertează în deschiderea show-ului pe care AC/DC îl susține la București.\n 2010 (21 noiembrie) – Iris a lansat albumul 12 porți; în cadrul unui concert care a avut loc la Sala Palatului din București.\n 2012 (22 iunie) – Iris a susținut un concert aniversar în Piața Constituției, ce a marcat și lansarea albumului Iris 35. Spectacolul a cuprins proiecții multimedia cu istoricul formației, iar soprana Felicia Filip a cântat alături de Iris melodia „De vei pleca” \n 2012 (2 septembrie) – Solistul Cristi Minculescu se desparte de trupă, după un ultim concert ce a avut loc la Castelul Bánffy de la Bonțida. În locul său urmează să cânte Tony Șeicărescu, fost membru în Direcția 5.\n 2013 (25 iunie) – Solistul Tony Șeicărescu pleacă din trupă, pe fondul neînțelegerilor cu Nelu Dumitrescu, locul său fiind luat de Rafael (Cătălin Paul Ciubotaru).\n 2015 (22 aprilie) – Cristi Minculescu revine în trupa Iris. Formația va activa o perioadă sub numele Cristi Minculescu & Iris.\n 2017 (8 iulie) – Cristi Minculescu, Valter Popa și Doru Borobeică părăsesc formația. Liderul trupei, toboșarul Nelu Dumitrescu, anunță că trupa își va continua drumul cu o nouă formulă: Costi Sandu (solist vocal), Nuțu Olteanu (chitară solo), Alin Moise (chitară solo), George Costinescu (bas), Relu Marin (claviaturi), Nelu Dumitrescu (baterie) și Cristi Lucian Dumitrescu – fiul lui Nelu (baterie).\n 2017 (21 septembrie) – este lansată prima piesă Iris în noua componență, „Poți spune orice”, care marchează începutul unei noi etape în istoria grupului și reprezintă prima colaborare între Iris și casa de discuri MediaPro Music. Melodia este însoțită de un videoclip lansat la 15 octombrie. \n 2017 (27 octombrie) – are loc concertul aniversar Iris 40 de ani la Berăria H din Capitală, avându-l ca invitat pe Dan Bittman de la Holograf.\n 2018 (aprilie–mai) – chitaristul Alin Moise părăsește grupul și este înlocuit de tânărul Andrei Bălașa. Trupa cântă în deschiderea concertului formației britanice Foreigner (Sala Palatului, București, 7 mai).\n 2018 (23 octombrie) – are loc concertul de lansare al albumului Lumea toată e un circ, apărut după o pauză discografică de șase ani și reprezintând primul album Iris pe care nu se regăsește vocea lui Cristi Minculescu.\n 2019 (19 martie) – la Berăria H din București are loc Led Zeppelin Experiment Show, un concert cu piese din repertoriul Led Zeppelin. Ulterior, Andrei Bălașa și George Costinescu părăsesc formația, fiind înlocuiți de Matei Cioca (chitară) și Daniel Moroiu (bas).\n 2019 (22 noiembrie) – la aproximativ un an de la lansarea albumului Lumea toată e un circ, este organizat, la Circul Metropolitan București, spectacolul conceptual cu același nume. Evenimentul presupune colaborarea între o formație rock și personalul circului, cu participarea mai multor invitați. Piesele vechi și noi Iris sunt însoțite de efecte speciale, proiecții video, jocuri de lumini și sunet. Concertul este filmat de TVR în vederea realizării unui DVD.\n 2020 (17 iulie) – este lansată piesa single „Un alt format”, însoțită de un videoclip. Muzică le aparține lui Jan Kennet Bingegard și Jan Lund, iar versurile sunt scrise de solista Eliza Manda, cea care a fost invitată în concertul de la Circul Metropolitan București din noiembrie anul precedent. „Un alt format” este prima piesă lansată sub titulatura Iris Nelu Dumitrescu, după ce s-a stabilit în justiție că vor exista două trupe Iris.\n 2021 (13 iulie) – are loc la Zalău primul concert Iris Nelu Dumitrescu cu basistul Tibi Duțu integrat în formulă. Acesta l-a înlocuit pe Daniel Moroiu, iar în trecut a mai activat în formațiile: Mike Godoroja & Blue Spirit, Dinfier, Maddriven, Magica, Old No. 7, Corneliu Stroe Bluejazz Band, Euxin, Creston și Stress.\n\nSigla formației\n\nComponențe\n\nEvoluția componențelor\n\nDiscografie \n „Corabia cu pânze”, „Țara adevărului”, „Lumina zilei”, „Ape curgătoare” („Rodul pământului”) (demo, arhiva TVR, august 1977)\t \n „Mă întorc acasă” (demo, arhiva Electrecord, 1978)\t \n „Corabia cu pânze” (prima apariție discografică a formației, pe compilația Formații de muzică pop 3, 1979)\t \n „Cine mă strigă în noapte?”, „Valuri”, „Călătorul”, „Speranța”, „Pământul îl cuprind”, „Fug cu timpul” (demo, arhiva Radio, 1980) — compoziții de Adrian Ilie\n „Noaptea” (demo, arhiva Electrecord, 1981)\n „Întâmplare simplă”, „Balada blondelor iubiri”, „Elegia treptelor”, „Miraj de iarnă” (demo, arhiva Radio, 1982) — solist vocal și compozitor: Nicu Alifantis\n „Vrem pace pe pământ” (demo, arhiva Electrecord, 1982) — solist vocal: Păunița Ionescu\n „Cei ce vor fi”, „Aceasta-i întrebarea”, „Trenul fără naș” (demo, arhiva Electrecord, 1982)\t \n „Aceasta-i întrebarea” (înregistrare live, Cenaclul Flacăra, 1983)\n Iris I (1984) — Este albumul de debut al formației, înregistrat în 1983 și lansat de casa de discuri unică, Electrecord. La momentul publicării lui, Cristi Minculescu cânta deja în Trupa Totuși (cu Andrei Păunescu). Albumul poate fi considerat ca fiind o lucrare „disidentă”, pentru piesele „Trenul fără naș” (pe versuri de Adrian Păunescu: „Hei, hei, nașule / Dă-te dumneata-ntr-o haltă jos!”) și „Cei ce vor fi” (compusă de chitaristul Florin Ochescu încă din perioada în care acesta cânta în trupa Monolit, semnatarul versurilor este poetul Mircea Dinescu, el însuși considerat la vremea respectivă disident).\n „În calea norilor”, „Daruri omului bun” („Albina”), „Sub semnul fulgului de nea” (demo, arhiva Radio, 1984) — solist vocal: Dan Bittman\n „Doar pacea” (demo, arhiva Radio, 1986) — prima variantă a piesei „Lumea vrea pace”\n Iris II (1987) — Coperta discului, îndrăzneață pentru acele vremuri, îl prezintă pe chitaristul Angus Young (AC/DC), grafica fiind semnată de Alexandru Andrieș. Albumul cuprinde „Strada ta”, melodie de mare succes a formației. Pe album apare și piesa „Lumea vrea pace” (influențe Judas Priest, reprezentând un compromis pe care l-au urmat toate discurile românești de muzică rock în anii optzeci, după instalarea mișcării punk în vestul european.\n Iris III – Nu te opri! (1988) — Include cunoscuta piesă „Floarea de Iris”, înregistrată din pricina temerilor că formația urma să fie interzisă, în condițiile în care erau primite tot mai multe avertizări de acest fel. Formația a fost, într-adevăr, suspendată pe termen nelimitat în urma unui concert la Miercurea Ciuc, dar în urma intervențiilor insistente ale unor apropiați ai formației, revenirea pe scenă se produce. În schimb, „Floarea de Iris” devine un imn al formației. Programată ca ultimă piesă a discului, omonima „Nu te opri” este o compoziție a pianistului Romeo Vanica (membru al formației Mondial în anii șaizeci).\n Iris IV (1990) — Disc înregistrat în perioada decembrie 1989–ianuarie 1990, de altfel primul album Iris produs după Revoluție. Albumul oferă fanilor și o reimprimare a baladei rock „Cine mă strigă în noapte?”, compusă de chitaristul Adrian Ilie în 1980.\n Iris 1993 (1993) — Albumul dispune de cele mai agresive versuri, comparativ cu discurile produse anterior de formație. Albumul, de altfel, se remarca cu noul chitarist Dan Alex Sârbu care contribuie la compunerea pieselor „Harley-Davidson”, „Suflete de gheață” și „Iris, nu pleca”. Ca și la albumul precedent se realizează o nouă reimprimare a pieselor mai vechi neapărute până atunci și anume melodia „Valuri”, compusă de același Adrian Ilie în 1980.\n The Best of Iris (1993) — Conține toate piesele albumelor Iris I și Iris IV (excepție făcând numai piesa „Rock and Roll”). Reprezintă ultimul material Iris produs de Electrecord și primul compact disc din catalogul formației.\n Lună plină (1996) — Marchează începutul unei noi perioade pentru formație, fiind și primul disc produs de către casa de discuri Zone Records. Este lansat pe 13 decembrie 1996 la Sala Polivalentă din București, ocazie cu care soprana Felicia Filip își face prima dată apariția alături de formație, cântând împreună piesa „Baby”. Albumul conține de altfel reimprimarea piesei „Călătorul”, într-o variantă mai „heavy”, față de înregistrarea originală din 1980, care are influențe blues. „Călătorul” reprezintă ultima piesă compusă de Adrian Ilie și care a fost refăcută de formația Iris, după plecarea acestuia în SUA din 1988.\n Iris 20 de ani (1997) — Album live înregistrat la Sala Polivalentă în data de 17 octombrie 1997. Primul album live imprimat vreodată în România și apărut sub formă de compact disc. Concertul oferă o performanță de excepție, cuprinzând, între altele, și piese mai rar cântate în concerte cum ar fi „Speranța” și „Pământul îl cuprind” – melodii compuse de Adrian Ilie care nu au mai văzut și alte realizări de studio, la fel cum s-a întâmplat cu „Valuri”, „Cine mă strigă în noapte?” sau „Călătorul”.\n\n Mirage (1998) — Discul este recompensat cu premiul pentru cel mai bun album rock al anului. Producția este una elaborată, aducând sonorități noi pentru formație. Versurile pun în discuție problematica degradării societății.\n Casino (1999, maxi-single) — Include versiuni cover după formațiile Led Zeppelin, Bad Company, Thin Lizzy.\n Iris 2000 (1999) — Pe disc apare, între altele, o variantă reorchestrată a piesei „Strada ta”, în timp ce „Ultima toamnă” este refăcută într-o versiune acustică.\n De vei pleca... (2000, maxi-single) — Material realizat împreună cu Felicia Filip. Conține patru piese bonus, înregistrate live, între care și două preluări după Led Zeppelin.\n Iris Athenaeum (2000) — Colecție de piese din concertul live cu același nume, care a avut loc la Sala Palatului. Pe lângă membrii formației, în concert au mai participat: Felicia Filip, Johnny Răducanu, Florentin Milcoff, Adrian Pintea, Ovidiu Lipan Țăndărică ș.a. Concertul este editat și lansat pe dublu CD, iar apoi, în 2001, pe DVD, fiind primul material discografic în România lansat pe acest suport.\n Da, da, eu știu! (2002, maxi-single) — Un disc care pregătește viitorul album, Mătase albă. Pe lângă piesa omonimă, figurează aici și „Lumina zilei” și câteva piese live, înregistrate într-un concert susținut la Brașov în 1997: „Nu vor (să meargă pe sârmă)”, „Nelu-minat” (solo de baterie), „Pe ape” și „Floare de Iris”.\n Mătase albă (2002) — Lansarea albumului s-a desfășurat la 27 septembrie, pe Aeroportul Băneasa, în cadrul concertului aniversar „Iris 25 de ani—Mătase albă”. Recitalul este susținut alături de formația britanică Uriah Heep. Albumul conține o variantă refăcută a piesei „Lady in Black” din repertoriul Uriah Heep, la înregistrări participând și doi dintre membri: Bernie Shaw (vocal) și Mick Box (chitară).\n\n I.R.I.S. 4Motion (2003) — Reprezintă un box-set de patru CD-uri. Fiecare inițială este atribuită unui membru, în următoarea ordine: Boro – I.novator, Valter – R.ealist, Nelu – Î.nvingător și Cristi – S.entimental. Discul lui Cristi este înregistrat live unplugged la Teatrum Mundi din București. Cu prilejul acestui proiect, formația bifează încă o premieră în industria muzicală românească, anume primul album cvadruplu.\n Iris Maxima (2005) — Este lansat pe 10 decembrie la Sala Polivalentă.\n Cei ce vor fi (2007) — Dublul album este lansat pe 5 octombrie la Aeroportul Băneasa, în cadrul concertului aniversar „Iris 30 de ani”. Cele două CD-uri cuprind colaborări cu nume sonore ale scenei muzicale românești, precum Felicia Filip, Maia Morgenstern, Nicu Covaci, Adrian „Artan” Pleșca, Tudor Chirilă, Mihai „Mike” Godoroja, Adrian Despot, Vlad Miriță, Florin Chilian, corul Accustic, Nuțu Olteanu, Abis, Voodoo, Trooper, Cezar Popescu, Adrian Pintea.\n Muzică de colecție, Vol. 22 – Iris (2007) — Compilație distribuită gratuit împreună cu Jurnalul Național (8 octombrie).\n Legenda merge mai departe (2009) — Compilație distribuită gratuit împreună cu Adevărul (8 aprilie).\n 12 porți (2010) — Albumul a fost lansat în cadrul unui concert la Sala Palatului din București.\n O lume doar a lor – 35 de ani (2012) — Album lansat cu ocazia aniversării a 35 de ani de activitate, moment marcat printr-un concert multimedia în Piața Constituției pe 22 iunie 2012. Jumătate din material este reprezentat de piese noi, cealaltă jumătate de hit-uri mai vechi, reimprimate. Materialul marchează și revenirea la Iris a lui Mihai Alexandru (de data aceasta în calitate de producător), precum și semnarea unui contract cu casa de discuri Cat Music.\n „E magic” (single, 2012) — solist vocal: Tony Șeicărescu\n „Baby”, „Inocența ta”, „Vis cu stele” (reînregistrări, 2012) — solist vocal: Tony Șeicărescu\n „Noaptea”, „Strada ta”, „Floare de Iris”, „Baby”, „Somn bizar”, „Inocența ta”, „Păstrează-mă-n inima ta” (reînregistrări, 2013–2014) — solist vocal: Rafael (Cătălin Paul Ciubotaru). \n „Din alb în alb” (single, 2013), „Allez Allez”/„Hai, România!” (single, 2014) — solist vocal: Rafael (Cătălin Paul Ciubotaru).\n Lumea toată e un circ (2018) — Materialul a apărut la MediaPro Music și reprezintă primul album compus și înregistrat fără participarea lui Cristi Minculescu, Doru Borobeică și Valter Popa. Solist vocal este Costi Sandu. Se colaborează cu actorul Bogdan Stanoevici.\n „Manifest” (single, 2017), „Învingători” (single, 2018), „Unde inima mea bate” (single, 2019, feat. Pacha Man), „Amintiri” (single, 2019), „Subteran” (single, 2020) — piese lansate de aripa Iris Cristi Minculescu, Valter & Boro (piesa „Învingători” a apărut sub titulatura de grup Bună Seara, Prieteni!).\n „Un alt format” (single, 2020) — piesă lansată de aripa Iris Nelu Dumitrescu.\n Zodiac (2022) — Album lansat la MediaPro Music de aripa Iris Nelu Dumitrescu, al doilea după scindare.\n „Mă întorc acasă” (single, 2023) — piesă lansată de aripa Iris Cristi Minculescu, Valter & Boro, împreună cu Felicia Filip.\n\nMateriale video\n Iris Digital Athenaeum (DVD/VHS, 2001)\n Iris Aeterna – Dăruind vei dobândi (DVD, 2010)\n\nAlbume tribut\n Trooper: Gloria – Tribut pentru Iris (EP, 2006)\n\nNote\n\nBibliografie \n Ghiu-Caia, Miron. Iris. Spectacolul abia începe, Editura Humanitas, București, 2003. ISBN 973-50-0477-1\n Ionescu, Doru. Club A - 42 de ani. Muzica tinereții tale (ediția I), Editura Casa de pariuri literare, București, 2011. ISBN 978-606-8342-02-3\n Caraman Fotea, Daniela și Nicolau, Cristian. Dicționar rock, pop, folk... remix (ediția a II-a), Editura Humanitas Educațional, București, 2003. ISBN 973-50-0355-4\n Ionescu, Doru. Timpul chitarelor electrice. Jurnal de călătorie în arhiva TVR (Vol. 1, ediția I), Editura Humanitas Educațional, București, 2006. ISBN 973-689-063-5\n Stratone, Nelu. Rock sub seceră și ciocan, Editura Hyperliteratura / Ariergarda, Timișoara, 2016. ISBN 978-606-93821-9-6\n\nLegături externe \n Iris Nelu Dumitrescu – Site oficial\n Iris Nelu Dumitrescu – Pagina oficială Facebook\n Iris Cristi Minculescu, Valter & Boro – Pagina oficială Facebook\n Rockmania.net – Fansite Iris\n Discografia formației Iris pe site-ul Discogs\n Un triumf numit Iris, Formula AS, nr. 438/2000\n Aniversare: Iris - 25 de ani: \"La Mulți Ani, prieteni!\", Formula AS, nr. 536/2002\n Povestea de 35 de ani a trupei Iris, 2 noiembrie 2011, Evenimentul zilei\n Iris, o iubire fără sfârșit, 13 martie 2006, Cătălina Iancu, Jurnalul Național\n Aniversare: Iris - 25 de ani \"La Mulți Ani, prieteni!\", Iulian Ignat, Formula AS, nr. 698/2005\n\nInterviuri\n \"Avem o energie extraordinară și cântăm mai bine ca acum 15 ani\", Iulian Ignat, Formula AS, nr. 361/1999\n 25 de ani de \"Formula... Unu\", Formula AS , nr. 502/2002\n VIDEO „E normal să nu mai fim unica supapă de distracție“, 18 noiembrie 2010, Ruxandra Grecu, Adevărul\n Valter Popa, chitaristul de la Iris: \"Prima mea chitară era din tablă și semăna cu o tigaie\", 13 decembrie 2011, Evenimentul zilei\n Cristi Minculescu vorbește despre albumul IRIS 35 de ani, 12 aprilie 2012, Info Music\n\nFondări în 1977\n \nFormații rock\nFormații hard rock\nFormații rock românești\nFormații românești\nFormații rock din București" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile importante despre Enciclopedie?" }, { "from": "assistant", "value": "O enciclopedie este un compendiu lexicografic, scris în mod sistematic, al cunoștințelor umane.\n\nAcest termen vine din greacă: εγκύκλιος παιδεία, enkylios paideia („într-un cerc al cunoașterii”).\n\nEnciclopediile pot fi generale, conținând articole din toate domeniile (ex: Encyclopædia Britannica) sau pot fi specializate doar pe un anume domeniu (ex: enciclopedii de muzică, fizică, etc.). În afară de acestea mai există și enciclopedii cu o varietate de domenii dintr-o singură țară sau cultură (ex: Marea Enciclopedie Sovietică sau Rocarta).\n\nLucrări enciclopedice s-au făcut în mare parte din istoria omenirii, dar termenul de enciclopedie nu a fost utilizat înainte de secolul XVI.\n\nPrimele lucrări enciclopedice \nScriitori din antichitate (ex: Aristotel) au încercat să creeze o lucrare care să cuprindă toată cunoașterea umană din acea vreme. Un exemplu este Naturalis Historia de Pliniu cel Bătrân.\n\nFaimoasa Enciclopedie Britanică a avut un început modest, între 1768 și 1771 au fost publicate trei volume. Poate cea mai cunoscută enciclopedie a acelor vremuri a fost Enciclopedia Franceză, enciclopedie editată de către Jean Baptiste le Rond d'Alembert și Denis Diderot, fiind terminată în 1772, având 28 de volume, 71.818 articole și 2.885 de ilustrații.\n\nEnciclopedii pentru copii \nAstăzi, o sumedenie de enciclopedii bazate pe multe subiecte au fost tipărite. Acestea există și în format pentru copii, având nume ca mica enciclopedie a copiilor sau prima mea enciclopedie.\n\nVezi și \n Enciclopedism\n Lexicon\n Wikipedia\n\nBibliografie \n DEX-1996, pag. 340.\n\nLegături externe \n\n Cum a aparut prima enciclopedie din lume, 1 iulie 2013, Victor Pitigoi, Ziare.com" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații ai disponibile despre Wikipedia?" }, { "from": "assistant", "value": "Wikipedia (pronunțat în română sau , iar în engleză ) este o enciclopedie generală, disponibilă pe Internet în mai multe limbi, având conținut ce poate fi utilizat liber și dezvoltat de oricine. Este dezvoltată prin colaborarea voluntară a unui mare număr de persoane și administrată de fundația non-profit Wikimedia. Face parte din fenomenul numit Web 2.0.\n\nPrefixul din denumirea Wikipedia se referă la metoda „wiki” de a edita pagini de web în colaborare, o metodă simplă și rapidă care permite participarea unui mare număr de persoane la redactarea aceluiași material. În limba hawaiiană wiki wiki, scris și wiki-wiki, înseamnă „iute-iute”.\n\nProiectul a început în limba engleză la 15 ianuarie 2001 la inițiativa lui Jimmy Wales și Larry Sanger. Ediția în limba engleză, cea mai dezvoltată dintre versiuni, a depășit în anul 2007 pragul de 2 milioane de articole, iar numărul de articole în toate limbile a depășit 9 milioane. Ediția în limba română are în prezent aproximativ de articole. Ulterior noi proiecte au început să construiască Wikipedia în alte limbi, în prezent existând peste 200 de proiecte, dintre care circa 100 sunt active.\n\nWikipedia folosește software liber, fiind inspirată de ideile lui Richard Stallman, fondator al Free Software Foundation, probabil primul care a propus existența unei enciclopedii complet libere.\n\nAcelași nume, Wikipedia, desemnează și site-ul Wikipedia.org, unde se pot accesa articolele scrise în cadrul proiectului și unde voluntarii participă la dezvoltarea lui.\n\nIstorie\nWikipedia a fost descrisă ca o Enciclopedie Galactică (Encyclopedia Galactica) încă de la începutul istoriei sale (din 2005). Aceste comparații au fost făcute atât cu versiunea lui Isaac Asimov, cât și cu versiunea lui Douglas Adams, datorită gamei sale cuprinzătoare.\n\nAutori \n\nLa scrierea articolelor din Wikipedia poate contribui oricine. Pentru a modifica articolele sau a adăuga altele noi nu este necesară nicio identificare a persoanelor și nicio verificare a competenței lor. În general, acest caracter liber al proiectului este privit cu suspiciune, întrucât este greu de imaginat că în urma unui astfel de proces neîngrădit se poate crea o lucrare enciclopedică de calitate. Vizitatorii sitului Wikipedia întreabă adesea: „Bine, dar atunci orice neștiutor sau răuvoitor poate să scrie în articole absolut orice! Mai mult, oricine poate să șteargă contribuțiile valoroase făcute de alții! Nu e periculos?” Deși într-adevăr articolele sunt uneori vandalizate de răuvoitori, modificările operate sunt permanent supravegheate de către comunitatea de utilizatori, care în timp s-au organizat și, pe lângă activitatea de dezvoltare continuă a proiectului, reușesc și să facă față atacurilor. Imediat ce apare o modificare nepotrivită, ea este anulată iar persoana respectivă avertizată, totul petrecându-se de obicei într-un interval de câteva minute. În plus administratorii sitului au și posibilitatea de a bloca accesul la editare al răuvoitorilor.\n\nPrintre contribuitori se află oameni din toate părțile lumii și toate categoriile de vârstă, singurele condiții fiind accesul la internet și dorința de a participa la scrierea unei enciclopedii. Desigur, sunt preferați editorii care cunosc suficient de bine un domeniu și care pot redacta articolele într-un stil propriu unei enciclopedii.\n\nWikipedia în limba română \n\nWikipedia în limba română (abreviată uneori „ro.wp”) a început în luna iulie 2003. Versiunile inițiale ale paginii principale și ale primelor articole au fost scrise pe 12 iulie. În 15 iulie Bogdan Stăncescu (cu numele de utilizator Gutza) a primit statutul de administrator și a început să traducă interfața din limba engleză. Tot el a făcut primele eforturi de atragere a contribuitorilor, adresându-se prin e-mail mai multor universități și Academiei Române. Aceste demersuri au fost curând remarcate de presă și au avut ca urmare publicarea unor articole de prezentare a Wikipediei.\n\nReferitor la începuturile Wikipediei în limba română, Bogdan Stăncescu a mărturisit următoarele:\n\nPe mine m-a încântat conceptul pe care l-am descoperit la Wikipedia în engleză și i-am întrebat pe cei de acolo cum aș putea să ajut la cultivarea site-ului în română. Am și acum răspunsul în arhiva de mailuri: «Oh, you just want to be a sysop? Done!» («Tot ce vrei este să fii un sysop? S-a făcut!»). Așa că m-am apucat de treabă. Am tradus toată interfața — neașteptat de mult de lucru și tot au scăpat niște greșeli pe care mi le-au semnalat contribuitorii mai târziu — și m-am pus pe scris articole care să dea o formă și o direcție site-ului.\n\nPână la sfârșitul aceluiași an Wikipedia în limba română avea deja nu mai puțin de 3.000 de articole și ocupa astfel locul 16 în clasamentul edițiilor Wikipediei. Proiectul s-a dezvoltat în continuare ajungând la 10.000 de articole la 13 decembrie 2004, 50.000 de articole la 5 ianuarie 2007, depășind 100.000 de articole la data de 11 ianuarie 2008. În prezent există aproximativ de articole la Wikipedia în limba română și circa de utilizatori înregistrați.\n\nDe-a lungul existenței sale Wikipedia în limba română s-a aflat în fața mai multor probleme. Astfel, crearea automată a unei serii de proiecte în alte limbi, pe baza standardelor internaționale, a dus printre altele la apariția unei Wikipedii în limba moldovenească, urmare a faptului că această limbă avea în standardul ISO 639 codurile mo și mol, separate de limba română. Acest proiect permitea inițial scrierea articolelor atât în alfabetul latin cât și în cel chirilic (forma moldovenească de dinainte de 1989), dar ca urmare a numărului foarte redus de articole funcționa în mare măsură ca un portal cu trimiteri spre Wikipedia în limba română. După numeroase și aprinse discuții proiectul a fost în cele din urmă înghețat în anul 2006, pe baza faptului că limba moldovenească și limba română sunt identice și că nu s-au găsit vorbitori nativi ai acestei limbi care să dorească să contribuie în alfabetul chirilic.\n\nÎn anul 2010 Wikipedia în limba română a trecut la utilizarea semnelor diacritice corecte din limba română, mai exact virgule sub ș și ț (care până atunci apăreau în mod greșit drept sedile). Acest proces a putut fi în mare măsură automatizat, astfel încât dacă cineva scrie sau caută cu diacritice greșite, acestea sunt acum corectate automat.\n\nLegislație \n\nÎn ciuda prejudecăților că Wikipedia în limba română ar trebui să se supună dreptului românesc, Fundația Wikimedia nu recunoaște altă legislație decât cea californiană și cea federală a SUA; fundația va da curs oricărei cereri de cooperare judiciară internațională în urma unui mandat judecătoresc recunoscut în statul California. Drepturile de autor românești sunt valabile pe Wikipedia deoarece ele sunt recunoscute ca urmare a tratatelor internaționale la care SUA este parte—sigur, ele sunt recunoscute în măsura în care legislația SUA le recunoaște, iar asta poate avea unele diferențe, în plus sau în minus, față de legislația în vigoare în România. Argumentul că Wikipedia în limba amhară ar fi supusă legislației Etiopiei s-a dovedit invalid; un administrator care a preferat legile Etiopiei (care condamnă homosexualitatea) politicilor Fundației Wikimedia (care interzic discriminarea homosexualilor) a fost blocat în mod permanent pe toate serverele Wikipediilor. Fundația nu recunoaște legile etiopiene și nu se supune lor. În mod similar, Wikipedia în limba persană nu se supune legislației Iranului, Wikipedia în limba chineză nu se supune legislației Chinei, iar Wikipedia în limba română nu se supune legislației României.\n\nWikipedia este proprietatea privată a Fundației Wikimedia.\n\nÎn cultura populară\nOlga Tokarczuk (Premiul Nobel pentru literatură) afirmă în romanul ei Rătăcitorii că Wikipedia este un proiect minunat, dar scriitoarea precizează că este imposibil ca să fie scrise toate cunoștințele umane și suma experiențelor umane. Însă unele afirmații pot induce în eroare, de exemplu „Oamenii pun pe Wikipedia tot ce știu ei” lasă impresia că Wikipedia s-ar baza pe cercetarea originală, nu pe cunoștințele culese din surse de încredere.\n\nNote\n\nVezi și \n Listă de Wikipedii\n Wikipedia:Wikipedist\n Wikipedia:Acoperire în presă\n\nLegături externe \n Situl oficial Wikipedia\n Lista Wikipediilor\n\n \nCuvinte-valiză" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt lucrurile esențiale despre Biologie?" }, { "from": "assistant", "value": "Biologia este știința naturală care se ocupă cu studiul vieții și al tuturor organismelor vii. Ca știință a vieții, biologia studiază organismele din punct de vedere structural, al proceselor chimice, al interacțiilor moleculare, al mecanismelor fiziologice, al dezvoltării și al evoluției. În ciuda complexității acestei științe, există doar câteva concepte simple care stau la baza acesteia, și anume teoria celulară, evoluția, genetica și homeostazia. Astfel, în teoria fundamentală a biologiei spune că celula este unitatea de bază a vieții, gena este unitatea de bază a eredității, iar evoluția este motivul pentru apariția sau extincția speciilor. Organismele vii sunt sisteme termodinamice a căror supraviețuire se bazează pe transformarea continuă a energiei și pe descreșterea entropiei locale, cu scopul menținerii homeostaziei (stării de echilibru intern a unui organism).\n\nTermenul a fost creat și introdus în știință in 1802 de către Jean-Baptiste de Lamarck și G. Treviranus și provine din cuvintele grecești βίος / bios, « viață » și λόγος / logos, « cuvânt, discurs, știință ». Cele mai vechi cunoștințe scrise din domeniul biologiei datează de la Aristotel și Teofrast. Dintre personalitățile biologiei mondiale putem aminti pe G.L.L. de Buffon, G. Cuvier, J.H. Fabre, Ernst Haeckel, Jean-Baptiste de Lamarck, Carl Linné, Charles Darwin, G.J. Mendel, Th. Schwann, H. de Vries, Alfred Russel Wallace, A. Weismann. În prezent, este una dintre materiile standard de învățământ în școli și universități de pretutindeni, iar peste un milion de articole sunt publicate anual într-un număr mare de jurnale din domeniul biologiei și medicinei.\n\nSubdomeniile sau ramurile biologiei sunt diverse și sunt definite în funcție de metodele de cercetare implicate și de sistemele biologice luate în studiu: biomatematica utilizează metode matematice cu scopul formulării unor modele cantitative, în timp ce biologia experimentală se bazează pe date empirice pentru validarea unor teorii propuse. Astfel, se dorește înțelegerea mecanismelor vieții, modului în care aceasta a apărut și a evoluat din materie anorganică, lipsită de viață, în urmă cu aproximativ 4 miliarde de ani în urmă și motivul pentru care sistemele biologice au continuat să crească în complexitate.\n\nIstorie\n\nApariția termenului \nTermenul biologie este derivat din cuvântul grecesc , bios, „viață”, la care s-a alipit sufixul , -logia, „studiu”. Versiunea în limba latină a termenului a fost utilizată pentru prima dată în anul 1736, când savantul suedez Carl Linnaeus (Carl von Linné) a folosit termenul biologi în lucrarea sa, Bibliotheca botanica. Termenul a reapărut în anul 1766 în lucrarea Philosophiae naturalis sive physicae: tomus III, continens geologian, biologian, phytologian generalis, realizată de către Michael Christoph Hanov, discipolul lui Christian Wolff. Prima variantă a termenului în limba germană, Biologie, a fost utilizat abia în anul 1771 în traducerea cărții lui Linné. În 1797, Theodor Georg August Roose a utilizat denumirea într-o prefață a cărții sale, Grundzüge der Lehre van der Lebenskraft. Karl Friedrich Burdach a folosit termenul într-un sens mai restrâns, indicând studiul ființei umane din punctul de vedere morfologic, fiziologic și psihologic (Propädeutik zum Studien der gesammten Heilkunst). Utilizarea modernă a termenului a fost implementată odată cu publicarea tratatului Biologie, oder Philosophie der lebenden Natur (1802–22) de Gottfried Reinhold Treviranus, care prevedea:\n\nObiectul cercetării noastre este reprezentat de diferitele forme și manifestări ale vieții, condițiile și legile care guvernează modul în care aceste fenomene au loc și cauzele pentru care acestea au avut loc. Știința care se ocupă cu aceste probleme va fi indicată sub denumirea de biologie [Biologie] sau doctrina vieții [Lebenslehre].\n\nÎnceputurile biologiei \nDeși biologia modernă a cunoscut o dezvoltare relativ recentă, științele pe care aceasta o includ și care sunt în relație cu aceasta au fost studiate încă din timpuri străvechi. Filozofia naturală a fost studiată începând încă din civilizațiile antice ale Mesopotamia, Egipt, the Indian subcontinent, and China. Totuși, biologia modernă cunoscută astăzi și modul de abordare al studiului naturii își regăsesc originea în Grecia Antică. În timp ce studiul formal al medicinei începe încă din timpul lui Hipocrate (cca. 460–370 î. Hr.), Aristotel (384–322 î. Hr.) a fost cel care a adus o contribuție extrem de însemnată la dezvoltarea biologiei. Cele mai importante lucrări publicate sunt Historia Animālium (Istoria Animalelor) și alte lucrări în care și-a prezentat viziunea naturalistă, iar ulterior a publicat lucrări mai empirice, care aveau ca punct central cauzalitatea biologiei și diversitatea vieții. Succesorul lui Aristotel, Teofrast, a realizat o serie de cărți în domeniul botanicii, care au rămas în istorie considerate drept cea mai importantă contribuție antică în domeniul studiului organismelor vegetale, chiar și până la finalul Evului Mediu.\n\nDeși conceptul biologiei ca domeniu separat de știință a apărut în secolul XIX, științele biologice își au originile din tradițiile medicinei și istoria naturală din Grecia și Roma antică și au fost mai dezvoltate în Evul mediu de vindecători musulmani, spre exemplu Al-Jahiz Avicenna, Avenzoar și Ibn al-Nafis. În timpul Renașterii și Evului Modern, cugetul biologic a fost revoluționat în Europa datorită interesului restaurat de empirism și descoperirea multor organisme noi. Andreas Vesalius și William Harvey au fost persoane proeminente ale acestei mișcări fiindcă au utilizat experimentări și observări atente cercetând fiziologia. Trebuie menționați aici și naturaliști cum ar fi Carl Linné sau Georges-Louis Leclerc de Buffon, care au început să clasifice organismele și fosilele precum și dezvoltarea și comportarea ființelor vii. Datorită dezvoltării microscopiei a fost descoperită lumea microorganismelor, punând bazele pentru teoria celulară. Importanța crescătoare a teologiei naturale, parțial un răspuns pentru filozofia mecanică, a susținut dezvoltarea rapidă a istoriei naturale.\n\nDupă cum s-a menționat, printre savanții din lumea Islamică medievală cu importanță asupra dezvoltării domeniului biologiei se numără al-Jahiz (781–869), botanistul Al-Dīnawarī (828–896), și anatomistul și fiziologul Rhazes (865–925). Medicina a fost studiată în special de către cărturarii islamici, care s-au bazat pe tradițiile filozofice grecești, în timp ce istoria naturală s-a bazat foarte mult pe gândirea aristoteliană.\n\nO contribuție extrem de însemnată, care practic a marcat începutul dezvoltării rapide a biologiei moderne, a fost dezvoltarea microscopiei realizată de către Anton van Leeuwenhoek. Doar ulterior dezvoltării microscopiei savanților li s-a oferit șansa de a descoperi diversitatea lumii microscopice, ceea ce s-a concretizat prin primele observații asupra bacteriilor, infuzoarelor și spermatozoizilor. Investigațiile lui Jan Swammerdam au dus la mărirea interesului pentru studiul entomologiei și au contribuit la dezvoltarea unor tehnici de bază de disecție și colorație în microscopie.\n\nDe asemenea, dezvoltarea microscopiei a lăsat și un impact profund asupra gândirii biologice. La începutul secolului al XIX-lea, un număr mare de biologi a adus în discuție relevanța mare a celulei. Ulterior, în 1838, Schleiden și Schwann au început să promoveze următoarele idei, astăzi universal-acceptate: (1) celula este unitatea de bază a unui organism și (2) celulele individuale prezintă toate caracteristicile vieții, deși a fost de asemenea impusă și ideea că (3) toate celulele provin în urma diviziunii altor celule. Datorită lucrărilor lui Robert Remak și Rudolf Virchow, până în anii 1860 majoritatea biologilor vremii au acceptat aceste trei teorii ca fiind de bază, idee care s-a concretizat sub denumirea de teoria celulară.\n\nÎntre timp, taxonomia și metodele de clasificare au fost domeniul de interes al istoricilor naturali. Carl Linnaeus a pus bazele taxonomiei lumii naturale în anul 1735 (iar variațiile acesteia au fost folosite încă de atunci), iar în anii 1750 a fost introdus sistemul de nomenclatură binomială științifică utilizat pentru denumirea speciilor. Georges-Louis Leclerc de Buffon a considerat ideea de specie ca fiind o categorie artificială iar organismul viu ca fiind maleabil - chiar sugerând posibilitatea unui strămoș comun. Deși nu a susținut ideea de evoluție, Buffon este un reprezentant important în istoria gândirii evolutive. Lucrările sale au fost o influență a teoriilor evolutive propuse de Lamarck și Darwin.\n\nBiologia modernă \nPeste secolele XVIII și XIX, științele biologice cum ar fi botanică sau zoologie au devenit din ce în ce mai rapid discipline științifice profesionale. Antoine Lavoisier și alții chimiști și fizicieni au început să conecteze lumea animată și neanimată prin chimie și fizică. Naturalist–exploratorii au cercetat interacțiunile între organismele și ambianța și metode prin care aceste legături depind de geografie — fondând discipline precum biogeografie, ecologie și etologie. Naturaliștii au început să nu mai sprijine esențialismul și să ia în considerare importanța extincției și caracterul schimbător al speciilor. Teoria celulară a dat o nouă perspectivă asupra bazelor fundamentale ale vieții. Aceste dezvoltări, precum și rezultatele cercetărilor embriologiei și paleontologiei, au fost sintetizate în teoria evoluției prin selecția naturală a lui Charles Darwin. La sfârșitul secolului XIX a fost părăsită teoria generației spontanee fiind înlocuită de teoria microbiană de boală. Totuși, mecanismul ereditării biologice a rămas un mister.\n\nLa începuturile secolului XX, redescoperirea lucrărilor lui Gregor Mendel a adus la dezvoltarea rapidă a geneticii. Domeniile noi au apărut repede ca consecință a propunerii structurii ADN de către James Watson și Francis Crick. După apariția dogmei centrale a biologiei moleculare și spargerea codului genetic, biologia s-a împărțit în mult între biologia organismelor — grupul câmpurilor științifice legate de organisme și grupuri ale organismelor — și biologia moleculară și celulară. În cursul secolului XX, aceste curente au fost răsturnate, biologii moleculari și celulari folosind metode utilizate în biologia organismelor și invers.\n\nBiologia în România \nContribuții remarcabile în domeniul biologiei au avut: Grigore Antipa, Dimitrie Brândză, Aristide Caradja, Radu Codreanu, Constantin Motaș, Emil Racoviță, Dimitrie Voinov, Alexandru Borza, Florian Porcius, Iuliu Prodan.\n\nPrincipii fundamentale \nSunt cinci principii fundamentale care stau la baza teoriei biologice:\n\nTeoria celulară \n\nTeoria celulară spune că toate organismele vii sunt compuse din cel mai puțin o celulă, aceasta fiind unitatea fundamentală a vieții și cea mai mică unitate funcțională a acesteia. Se consideră că toate organismele vii au apărut ca urmare a diviziunii celulelor pre-existente. În cazul organismelor pluricelulare, fiecare celulă care alcătuiește organismul derivă dintr-o singură celulă. De asemenea, se mai consideră că celula este unitatea de bază a multor procese patologice. Un ultim aspect al teoriei celulare are în vedere modul în care celulele prezintă reacții de adaptare față de schimbările condițiilor externe și interne, ceea ce duce la studiul metabolismului.\n\nCelulele sunt sediul informației ereditare (ADN-ul), așadar aceasta este transmisă celorlalte celule prin intermediul diviziunii celulare. Studiul originii vieții, denumit abiogeneză, are în vedere și determinarea originii primei celule.\n\nEvoluția \n\nTeoria evoluției este un concept central în biologie și face referire la idea că viața suferă schimbări continue și se dezvoltă, astfel că fiecare formă de viață (încă prezentă sau dispărută) prezintă o origine comună, un strămoș comun, sau altfel spus prezintă un singur genofond antic. Se crede că ultimul strămoș comun al tuturor organismelor a apărut acum aproximativ 3,5 miliarde de ani. Biologii privesc omniprezența codului genetic ca un indiciu evident în favoarea aprobării teoriei strămoșului comun, pentru bacterii, arhebacterii și eucariote..\n\nTermenul de „evoluție” a fost introdus în terminologia științifică de către Jean-Baptiste de Lamarck în anul 1809, iar cincizeci de ani mai târziu savantul Charles Darwin a postulat faptul că evoluția are ca model științific selecția naturală. Alfred Russel Wallace este recunoscut ca un co-descoperitor al acestui concept, întrucât acesta a contribuit la studiile și la experimentele legate de evoluție. Conceptul de evoluție este utilizat în prezent în biologia modernă pentru a explica variabilitatea extrem de mare a formelor de viață de pe Pământ.\n\nTeoria lui Darwin presupune ideea că speciile pot să prospere sau să dispară, fiind supuse proceselor de selecție naturală sau de selecție artificială. Conceptul de derivă genetică a fost ulterior adoptat ca un mecanism adițional al dezvoltării evolutive în contextele moderne ale teoriei.\n\nIstoria evolutivă a unei specii - care descrie caracteristicile diferitelor specii descendente - împreună cu relațiile genealogice ale unei specii reprezintă studiul filogeniei. Sunt utilizate diverse metode de studiu biologic pentru obținerea informațiilor legate de filogenie. Printre acestea se numără studiile comparative ale secvențelor de ADN, în cadrul biologiei moleculare (mai exact în genomică) și studiile comparative ale fosilelor, în cadrul paleontologiei. Biologii organizează și analizează relațiile evolutive prin metode variate, incluzând metodele filogenetice, fenetice și cladistice.\n\nImportanța evoluției provine din faptul că oferă o explicație a modului în care formele de viață au apărut și s-au dezvoltat, și de asemenea aceasta contribuie la înțelegerea modului în care formele de viață sunt organizate în prezent. Totuși, organizarea prezentă a speciilor poate fi concepută doar prin prisma evoluției acestora de-a lungul timpului. Mai mult, evoluția este un concept central în toate subdomeniile biologiei.\n\nGenetica \n\nTeoria genelor spune că trăsăturile unui organism viu sunt codificate de către acidul dezoxiribonucleic, care este componenta esențială a genelor. Genele, unitățile primare ale transmiterii ereditare a caracterelor, corespund anumitor regiuni din macromolecula de ADN, astfel că trăsăturile sunt moștenite de la una generație la o altă prin aceste gene. Toate organismele, de la cele mai simple până la cele mai complexe, prezintă același mecanism de bază prin care ADN-ul este copiat și este tradus în proteine specifice. În celule, are loc transcrierea unei gene din ADN într-o versiune ARN, iar în ribozomi are loc așa numita sinteză proteică ce presupune traducerea ARN în secvența specifică de aminoacizi din molecula polipeptidică. Codul de translație utilizat de ribozomi pentru codificarea aminoacizilor este aproape identic pentru majoritatea organismelor. De exemplu, secvența de ADN corespunzătoare pentru sinteza de insulină în organismul uman de asemenea codifică sinteză de insulină și când este inserată în alte organisme (de exemplu, în organisme vegetale).\n\nADN-ul se regăsește sub formă de cromozomi, iar aceștia pot fi liniari, în cazul eucariotelor, sau circulari, în cazul procariotelor. Cromozomul este o structură organizată alcătuită din ADN și proteine histonice. Genomul reprezintă totalitatea cromozomilor și a altor informații ereditare prezente în celulă (în acest caz, informația genetică extranucleară din mitocondrii și cloroplaste). În cazul eucariotelor, ADN-ul genomic este localizat în nucleul celular și în cantități mici în mitocondrii și în cloroplaste. În cazul procariotelor, ADN-ul genomic se regăsește sub forma unei structuri neregulate din citoplasmă, cunoscută sub denumirea de nucleoid. Informația genetică corespunzătoare unui genom este deci depozitată în gene, iar totalitatea acestor informații dintr-un organism sunt cunoscute sub denumirea de genotip.\n\nToate informațiile curg de la genotip la fenotip, o caracteristică fizică sau biochimică a organismului pe care se o poate observa. Deși fenotipul formulat de genă se poate adapta la ambianța în care trăiește organismul, această informație nu este retransmisă la gene. Doar prin procesul evoluției genele se schimbă ca răspuns la condițiile ambientale.\n\nHomeostazia \n\nHomeostazia reprezintă abilitatea unui sistem deschis de a regla mediul său intern pentru menținerea unor condiții stabile, ceea ce se realizează prin diferite mecanisme de ajustare a echilibru dinamic intern. În cadrul organismelor, homeostazia este realizată prin procesele fiziologice care permit acestuia să mențină ambianța sa internă. Toate organismele, unicelulare sau pluricelulare, prezintă homeostazie.\n\nPentru a menține acest echilibru dinamic și pentru a realiza funcțiile specifice, un sistem trebuie să detecteze și să răspundă la anumite constrângeri sau perturbări. Ulterior detectării unei constrângeri, un sistem biologic răspunde adesea printr-un mecanism de feedback negativ, care are ca scop stabilizarea prin reducerea sau creșterea activității unui organ sau a unui sistem. Un exemplu concret este secreția de glucagon ca urmarea a descreșterii nivelului de glucoză.\n\nEnergia \n\nSupraviețuirea unui organism viu depinde strict de cantitatea de energie disponibilă. Reacțiile chimice care sunt responsabile de structura și de funcția sa sunt astfel utilizate pentru a extrage energia din substanțele chimice ingerate și pentru a le transforma în procesele de regenerare celulară și de susținere a celulelor. În cadrul acestui proces, moleculele substanțelor chimice care se regăsesc în hrană joacă două roluri majore. În primul rând, acestea constituie o sursă de energie care poate fi transformată și reutilizată prin reacții biochimice specifice organismului. În al doilea rând, hrana poate fi transformată în noi structuri moleculare, cunoscute sub denumirea de biomolecule, care au diverse roluri pentru acel organism.\n\nOrganismele responsabile pentru introducerea de energie într-un ecosistem sunt cunoscute sub numele de producători sau organisme autotrofe. Majoritatea organismelor din această categorie își procură energia de la lumina solară. Plantele și celelalte organisme fototofe utilizează energia solară prin intermediul fotosintezei pentru a converti materiile anorganice în materii organice, precum este adenozintrifosfatul (ATP-ul). În structura acestei molecule există anumite legături macroergice care, în momentul în care sunt lizate, eliberează energie. Totuși, unele ecosisteme depind în întregime de energia extrasă de organismele chemotrope din surse energetice precum metanul și sulfurile, în lipsa energiei solare.\n\nO parte din energia astfel captată produce biomasa și energia care este disponibilă pentru creșterea și pentru dezvoltarea altor forme de viață. Restul biomasei și a energiei sunt pierdute sub formă de căldură și de moleculă reziduale. Metabolismul și respirația celulară sunt cele mai importante procese prin care are loc transformarea energiei înmagazinate în substanțele chimice în energie folositoare pentru susținerea vieții.\n\nStudiu și cercetare\n\nStructural \n\nBiologia moleculară este studiul biologiei la nivelul moleculelor. Coincide parțial cu alte domenii, cum ar fi genetica și biochimia. Această disciplină se concentrează la înțelegerea interacțiunilor între diverse sisteme ale celulelor, incluzând o legătură între ADN, ARN, sinteza proteinelor și învățarea mecanismelor acestor procese.\n\nBiologia celulară cercetează proprietățile fiziologice ale celulelor precum și comportarea, interacțiunile și ambianța lor. Experimentările se fac atât la nivelul microscopic cât și molecular. Acest domeniu face cercetări pe organisme monocelulare precum și pe celule specializate în organisme multicelulare cum ar fi cele ale omului.\n\nCeea ce este fundamental pentru toate științele legate de biologie este de a înțelege din ce sunt compuse și cum funcționează celulele. Cunoașterea asemănărilor și diferențelor este în special importantă în biologia celulară și moleculară.\n\nGenetica este știința genelor, eredității și varietății ale organismelor. Genele codează informații necesare pentru sinteza proteinelor care joacă un rol important în influențare (dar în multe cazuri nu determină complet) a fenotipului final al organismului. În cercetările moderne, genetică prevede unelte importante în investigarea funcțiunilor ale genelor particulare și analiza interacțiunilor genetice. Organismele țin informația genetică în general în cromozoame unde este reprezentată de structura chimică a moleculelor ADN particulare.\n\nBiologia de dezvoltare cercetează procesele după care organismele cresc și se dezvolt. Își are originile în embriologie. Biologia de dezvoltare modernă studiază și controlul genetic al creșterii celulare, diferențierii, anatomiei și morfogeneză — procesul care permite țesuturilor și organelor să apară și să dezvolte.\n\nFiziologic \n\nFiziologia studiază procesele mecanice, fizice și biochimice ale organismelor vii cu scopul de a înțelege cum funcționează toate structurile ca un întreg. Studii fiziologice au fost împărțite tradițional în fiziologia oamenilor, fiziologia plantelor și fiziologia animalelor. Totuși, regulile principale ale fiziologiei sunt aceleași pentru orice organism. Fiziologia animalelor folosește metodele și uneltele fiziologiei oamenilor pentru a cerceta alte animale, iar fiziologia plantelor de împrumută tehnici ale ambelor discipline.\n\nAnatomia este un subdomeniu important al fiziologiei și cercetează funcțiile și interacțiunile sistemelor de organe ale animalelor. Acest studiu își are subdiscipline orientate spre medicină, cum ar fi neurologia — studiul sistemului nervos, sau cardiologia — studiul sistemului cardiovascular.\n\nEvolutiv \n\nEvoluția se preocupă cu originea și descindența speciilor și schimbările lor peste timp și include oameni de știință din multe discipline legate de taxonomie. În general, studiul evoluției are nevoie de oameni de știință specializați în anumite grupuri ale organismelor: mamifere, păsări, plante sau reptile, comparând rezultatele cercetărilor făcute de ei. Biologia evoluționară este bazată pe paleontologie, studiul care folosește fosile pentru a răspunde la întrebări legate de mod și timp al evoluției, dar și pe genetica populației și teoria evoluției.\n\nSistematic \n\nDiferite speciații au dus la crearea copacului filogenetic, astfel că relațiile dintre diversele specii existente pe pământ poate fi reprezentată sub forma unui arbore. Rolul sistematicii sau taxonomiei este acela de a studia aceste relații și astfel de a identifica diferențele și asemănările dintre specii sau grupele de specii. Totuși, sistematica a fost un subiect de interes activ cu mult timp înaintea dezvoltării teoriei evolutive.\n\nÎn teoria mai veche, organismele vii erau împărțire în cinci regnuri: Monera, Protista, Fungi, Plantae și Animalia. Totuși, în prezent majoritatea oamenilor de știință consideră că acest sistem ar fi unul învechit. Sistemele moderne alternative de clasificare încep având la bază un model bazat pe trei domenii principale: Archaea (original Archaebacteria), Bacteria (original Eubacteria) și Eukaryota (incluzând protistele, fungii, plantele și animalele) Fiecare dintre aceste domenii sunt caracterizate prin prezența sau lipsa nucleului celular, dar și prin diferențele date de compoziția chimică a principalelor biomolecule componente, precum sunt ribozomii.\n\nÎn continuare, clasificarea taxonomică a fiecărei specii se face incluzând-o pe aceasta în fiecare unitate taxonomică sau taxon corespunzător din punct de vedere filogenetic; astfel, ordinea taxonilor în ierarhia taxonomică este următoarea: domeniu, regn; încrengătură (sau filum), clasă, ordin, familie, gen și specie.\n\nExistă și anumite structuri care nu se încadrează în aceste categorii, și anume paraziții obligatoriu intracelulari, entități biologice care sunt considerate ca fiind „la limita vieții” datorită activității lor metabolice. Cu alte cuvinte, aceste entități nu sunt considerate ca fiind structuri vii datorită lipsei a una sau mai multe dintre funcțiile fundamentale caracteristice unui organism viu. Acestea sunt virusurile, viroizii, prionii și virusurile satelite.\n\nDenumirea științifică atribuită unui organism este binomială și se face reunind numele genului din care face parte și un adjectiv în limba latină care este corespunzător speciei respective. De exemplu, omul este denumit Homo sapiens, după numele genului Homo și numele sapiens corespunzător speciei. La scrierea numelui științific al unui organism, se consideră corectă scrierea denumirii genului cu prima literă mare, iar denumirea speciei cu litere mici. În plus, se consideră corectă scrierea de tip cursiv (italic), în cadrul publicațiilor, a denumirilor genurilor și a speciilor.\n\nSistemul utilizat și acceptat în prezent este bazat pe sistemul de taxonomie linneană, care presupune împărțirea fiecărui taxon și denumirea speciilor în conformitate cu nomenclatura binară sau binomială. Modul de denumire al organismelor este decis de către organe internaționale precum International Code of Nomenclature for algae, fungi, and plants (ICN), International Code of Zoological Nomenclature (ICZN) și International Code of Nomenclature of Bacteria (ICNB). Clasificarea virusurilor este realizată de către International Committee on Taxonomy of Viruses (ICTV) și este cunoscută sub denumirea de International Code of Viral Classification and Nomenclature (ICVCN). Totuși, mai există și alte sisteme de clasificare. De exemplu, BioCode a fost publicat în anul 1997 în încercarea de a standardiza nomenclatura din aceste trei domenii, dar nu a fost încă acceptat formal. BioCode a primit o atenție scăzută de la publicare, iar o revizuire a sa a fost propusă în 2011.\n\nRegnuri \n\nMai jos se regăsește câte un reprezentat din fiecare dintre regnurile prezentate. Au fost incluse în această galerie și virusurile.\n\nEcologic și de mediu\n\nSubdomenii\nMajoritatea științelor biologice sunt discipline specializate, grupate în subdomenii după tipul de organism care se cercetează în cadrul lor: \nbotanică — studiul plantelor \nzoologie — studiul animalelor și microbiologie — studiul microorganismelor\nbiochimie — studiul proceselor chimice care au loc în organisme\nbiologie celulară — studiul celulelor \nfiziologie — studiul funcțiunilor de țesuturi, organe și sisteme de organe ale organismului \necologie — studiul interacțiunilor între organismele însăși și între ele și ambianță\nbiologie marină – studiul vieții în bazinele oceanice, diversității viețuitoarelor marine\n\nDefiniții ale diverșilor autori \n După Teofil Craciun (1989) (4), biologia este știința despre viață și materie vie, ea studiind: originea, evoluția, reproducerea, ereditatea, caracteristicile morfo-fiziologice, obiceiurile etc. plantelor și animalelor.\n După Kósa et al. (2000) (5), biologia este un sistem de discipline care studiază legile vieții. Ea cercetează originea, dezvoltarea, complexitatea organismelor vii.\n\nRamuri ale biologiei \nDatorită aprofundării cunoștințelor din domeniul biologiei după inventarea microscopului de către A. van Leeuwenhoek la mijlocul secolului al XVII-a, în interiorul biologiei au început să se formeze numeroase ramuri cu domenii de studiu bine definite. Unele din aceste ramuri au un caracter predominant teoretic precum botanica, zoologia, taxonomia, iar altele — un caracter predominant practic precum agricultura, horticultura.\n\nClasificarea organismelor \nOrdinea în clasificări este cea filogenetică, dată de autorii respectivi pentru coloanele 2, 3, 4, 5.\n\nBibliografia folosită pentru acest tabel\n\n Ariniș I. et al. Biologie. Manual pentru clasa a IX-a. Editura All, 2000 (Aprobat de Ministerul Educației și Cercetării cu OMEC nr.4205 din 12 august 1999);\n Mohan GH., Corneanu C., Ardelean A. Biologie Manual pentru clasa a IX-a, Editura Corint,2004. (Manualul a fost aprobat cu nr. 3886 din 24.05.2004 de Ministerul Educației și Cercetării);\n Sârbu Anca, Biologie vegetală, Editura Universității din București,1999.\n Crăciun T., Crăciun L.L., Dictionar de Biologie, Editura Albatros, 1989;\n Hósa Maria, Rákosy-Tican Lenuța, DezsöAndrás, Biologie Manual pentru clasa a IX-a Editura Niculescu ABC, București, 2000.\n\nVezi și \n Lista biologilor\n Istoria biologiei\n Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină\n Listă de zoologi după abrevierile de autor\n Etape în dezvoltarea biologiei\n\nNote\n\nBibliografie \n Gheorghe Mohan, Aurel Ardelean. Enciclopedie de biologie. București: ALL Educational, 2007\n Marin Andrei. Dicționar de biologie : clasică și actuală. Editura Victor B Victor. 2009\n Gheorghe Mohan, Aurel Ardelean. Dicționar enciclopedic de biologie. Editura ALL Educational. 2007\n Elizabeth Martin. Oxford - Dictionar de biologie. Editura Univers Enciclopedic. 1999\n Petre Neacșu, Zoe Apostolache-Stoicescu. Dicționar de ecologie. Editura științifică și enciclopedică, București, 1982\n Constantin Pârvu. Dicționar enciclopedic de mediu (DEM), Volumul 1-2. Regia Autonomă Monitorul oficial, 2005\n „Mică enciclopedie de biologie și medicină”, Victor Sahleanu, Bogdan Stugren, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976\n Ariniș I. et al. Biologie. Manual pentru clasa a IX-a, Editura All, 2000 (Aprobat de Ministerul Educației și Cercetării cu OMEC nr.4205 din 12 august 1999);\n Mohan GH., Corneanu C., Ardelean A. Biologie Manual pentru clasa a IX-a, Editura Corint, 2004. (Manualul a fost aprobat cu nr. 3886 din 24.05.2004 de Ministerul Educației și Cercetării);\n Hósa Maria, Rákosy-Tican Lenuța, Dezsö András, Biologie Manual pentru clasa a IX-a, Editura Niculescu ABC, București, 2000.\n Sârbu Anca, Biologie vegetală, Editura Universității din București,1999.\n Crăciun T., Crăciun L.L., Dicționar de Biologie, Editura Albatros, 1989;\n G. Zarnea, O.V. Popescu. Dicționar de microbiologie generală și biologie moleculară. Editura Academiei Române, București, 2011\n\nLegături externe \n\n On-Line Biology Book \n Ramurile biologiei" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ar trebui să știu despre Religie?" }, { "from": "assistant", "value": "Religia este credința în supranatural, sacru sau divin, și codul moral, practicile de ordin ritual, dogmele, valorile și instituțiile asociate cu această credință. În cursul dezvoltării sale religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi sau persoane. Cuvântul “religie” în latină înseamnă \"re-legare\", respectiv restabilirea relației dintre Dumnezeu și Om.\n\nDefiniții\n\nReligia ca expresie simbolică \nReligia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei realități absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credința religioasă. Ea permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă omului un sens existenței sale care depășește viața sa biologică.\n\nReligia ca tip de comportament uman \nReligia este un tip de comportament uman (credințe, ritualuri) referitor la ființe, forțe și puteri supranaturale. Sociologia considera ca religia a apărut și există încă pentru că ea îndeplinește anumite funcțiuni:\n \n Funcția cognitivă:Religia este o formă de explicare a lumii, în condițiile lipsei unei cunoașteri științifice. Ca modalitate de cunoaștere, specific religiei este forma preteoretică, mitologică. Ea are o marcată orientare antropomorfică, proiectând caracteristicile existenței umane (prima existență la care cunoașterea umană a avut acces), pentru explicarea tuturor celorlalte domenii ale existenței. În această perspectivă, antropologul social englez E. B. Taylor oferă o primă teorie sistematică, fundamentată pe o mare cantitate de date. Taylor consideră ca fiind caracteristic religiei ideea de suflet care a apărut din încercarea omului primitiv de a explica o serie de experiențe ca aceea a viselor, transei și morții.\n Funcția acțională:Religia este o formă de extensie a capacităților umane limitate de acțiune. James Fraser argumentează că omul primitiv a încercat să abordeze lumea, în completarea tehnicilor sale curente, prin magie (complex de tehnici prin care omul încearcă să realizeze scopurile sale controlând forțele supranaturale). Religia a apărut când omul a realizat că magia este ineficace. În loc să încerce să controleze forțele supranaturale prin descântece, formule, ritualuri, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul acestora, subordonându-se lor. \n Funcția de reducere a anxietății: Latinii spuneau acum două milenii că “spaima inventează zeii” (“primus in orbe deos fecit timor”). Bronislaw Malinowski explică că magia și religia sunt instrumente de reducere a anxietății în situațiile care depășesc posibilitățile efective de control ale omului. Religia reprezintă deci o \"sacralizare a crizelor vieții umane\". Ea este un răspuns la tragediile vieții umane, la conflictul dintre proiectele umane și realități. \n Funcția socială (structurantă):Émile Durkheim , spune că funcția religiei este de a afirma superioritatea morală a societății asupra membrilor ei, menținând astfel solidaritatea acesteia. Dumnezeul clanului nu este altceva decât clanul însuși. În religie, societatea se sacralizează pe ea însăși.\n Funcția compensatorie:În societățile stratificate social, Karl Marx și Friedrich Engels , identifică o funcție compensatorie a religiei, anume aceea de a fi un protest contra unei lumi alienante, dar un protest neputincios, ea făcând tolerabilă lumea reală în speranța într-o compensație în lumea iluzorie de după moarte; ea are din această cauză și o funcție de stabilitate, menținând organizarea socială care favorizează clasele dominante. În plus, societățile avansate sunt necesarmente complexe din punct de vedere social în contrast cu cele arhaice, în ele acționând procese sociale greu inteligibile sau controlabile, dintre care unele se întorc contra individului. O sursă în plus de anxietate, pentru care religia devine o dată în plus o reacție compensatorie. \n Funcția identitară:Studii recente demonstrează valoarea religiei de puternic instrument al constituirii și prezervării identității unor comunități etnice sau chiar a unor comunități constituite exclusiv prin aderența la o credință religioasă. Religia este deci un liant al vieții sociale și un instrument de creștere a coeziunii sociale.\n\nReligia explicată de către antropologie și biologie \n\nLa întrebarea de ce a apărut și există încă religia, antropologia și biologia oferă, în contrast cu sociologia, un răspuns care dă cont de cauzele fundamentale ale fenomenului. Aceste cauze ultime nu pot fi decât biologice. Acest subiect este tratat separat, pe pagina dedicată, anume Explicația biologică a religiei\n\nEtimologie \n\nCuvântul religie provine din limba latină, fie din re-legio („re-citire”, referindu-se la repetarea scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio - a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu). Religia poate fi definită ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul și fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeități sau alte forțe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a scopului sau înțelesului vieții.\n\nÎn mod obișnuit, religiile evoluează din/către mitologie și au drept caracteristici necesitatea credinței și un mod specific de a gândi și a acționa pe care credincioșii sunt îndemnați să le respecte.\n\nReligiile creștine socotesc cuvântul „religie” ca „legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu”.\n\nȘtiința și religia \n\nCunoașterea religioasă, conform practicanților religiei, poate fi obținută de la lideri religioși, texte sacre (scripturi), și/ori prin revelație personală. Unele religii consideră această cunoaștere ca nelimitată și capabilă să răspundă tuturor întrebărilor; alții văd cunoașterea religioasă ca jucând un rol mai limitat, adeseori ca un complement la cunoașterea obținută prin observare fizică. Unii oameni religioși consideră că cunoașterea religioasă obținută în acest mod este absolută și infailibilă.\n\nMetoda științifică presupune dobândirea cunoașterii testând ipotezele pentru a dezvolta teorii care permit explicarea faptelor sau evaluarea experimentelor și răspunde doar întrebărilor despre universul fizic. Ea dezvoltă teorii ale lumii care se potrivesc evidențelor observate fizic. Toată cunoașterea științifică este subiectul ajustărilor ulterioare în fața evidențelor adiționale. Teoriile științifice care dispun de o preponderență a evidențelor favorabile sunt acum considerate ca atribute sau definiții are realității (de exemplu teoria gravitației, a evoluției și cea cosmogonică).\n\nÎn cadrul științelor naturii, cel mai elocvent și actual exemplu este dezbaterea privind creaționismul, referitor la compatibilitatea între istoria biblică a facerii lumii și teoriile științifice ale cosmologiei și biologiei evoluționiste. Un exemplu mai vechi este reacția Vaticanului față de \"falsificarea\" de către Galileo Galilei a cosmologiei geocentrice.\nȘtiințele sociale și ele au fost ținta unor atacuri din partea religiei din motive ce țin de diverse rezultate și concluzii ale acestora. Întrucât pentru credincios, dogma este prin definiție adevărată, unii credincioși (de exemplu fundamentaliștii islamici sau creștini) păstrează o interpretare literală a textelor biblice, indiferenți la răspunsurile științifice care adresează aceleași probleme.\n\nDe obicei apar conflicte între afirmațiile cu caracter științific și cele cu caracter religios prin faptul că fiecare vizează niveluri diferite. Astfel, teoria creației din Biblie tematizează raportul dintre Dumnezeu, lume și om, însă nu și știința despre natura observabilă (empirică) a lucrurilor (vezi și exegeza și hermeneutica biblică). Fapt rămâne totuși că prea des atunci când Biblia pretinde a spune adevăruri despre \" raporturile dintre Dumnezeu, lume și om \", ea practică un discurs, care prin definiția (ba chiar mai ales prin istoria) filozofiei, este un subiect legitim de analiză a acesteia din urmă, tot așa cum atunci când vorbește despre obiecte, ființe sau categorii reale (om, lume, animale, fenomene naturale, etc.), ea își expune în mod inevitabil afirmațiile criticii legitime a științei. Chestiunea este deci departe de a fi simplă, iar sferele celor trei activități umane sunt departe de a fi atât de simplu de separat.\n\nFilozofia și religia \n\nToate întreprinderile umane pot degenera și își pot rata rațiunea de a fi și toate pot deveni astfel maladii: dragostea se poate topi în gelozie, imaginația ne poate face să pierdem sensul realității iar abuzul de rațiune ne poate face insensibili. Nici religia nu scapă acestui destin, deoarece și ea poate degenera. Adevărurile religiei nu pot fi înțelese dintr-o dată și o dată pentru totdeauna: ele rămân subiect etern de aprofundare. Pericolul bântuie permanent deci, făcându-ne să luăm o etapă în această dinamică a dezvoltării drept \"punctul de sosire\". Antropologii ne spun că acest blocaj poate lua diverse forme:\n\nGândirea magică: \nConfundăm adesea gândirea religioasă cu gândirea magică. Copilul care se roagă la \"micul Isus\" să fie sănătos și să crească mare sau adultul care îi cere \"bunului Dumnezeu\" să-l scape de un necaz, practică amândoi gândirea magică. Aceasta se caracterizează prin credința că putem acționa de manieră indirectă asupra fenomenelor naturale sau asupra altuia, manipulând puterile spirituale superioare prin rugămințile noastre fierbinți. Astfel, superstiția înlocuiește gândirea critică. Gândirea magică se deosebește de gândirea religioasă prin aceea că ea vrea să manipuleze divinul în loc să i se supună.\n\nConfuzia discursului:\nO altă formă de degenerare a religiei este confuzia discursului. Este o confuzie atunci când percepem discursul religios ca pe o descriere a realității, a unei stări a lumii. Ne separăm astfel de dimensiunea simbolică a religiei, plasându-ne în contradicție cu ceea ce ne spun științele. Această confuzie ne obligă să alegem între una sau cealaltă, sau mai bine zis una contra celeilalte în detrimentul amândurora.\n\nÎn această formă de degenerare a religiei afirmațiile religioase sunt luate în sens propriu, valoarea lor simbolică fiind evacuată. Această confuzie denotă ignorarea sensului mitului ca sumă de simboluri al cărui adevăr stă în utilitatea lui psihologică și nu în exactitatea sa empirică. Astfel, tot ce scrie în Biblie, de exemplu, apare literalmente exact. Dacă Biblia afirmă că omul a fost creat de un suflu divin și că lumea a apărut în 7 zile, de ce să ne preocupăm de teoria evoluției, care în mod necesar e falsă și nocivă?\n\nIntegrismele:\nExistă însă și alte forme de degenerare a religiei, anume integrismele. Acestea confundă simbolul Absolutului cu forma pe care acesta a putut s-o îmbrace de-a lungul epocilor sau în mod particular într-o epocă dată (anume aceea \"a Revelației\"), refuzând orice schimbare a formulei adevărului religios. Astfel, integrismele ratează să distingă între esențial și accesoriu. El vede de aceea o trădare a spiritului catolicismului în oficierea mesei în franceză și nu în latină, uitând că limbile primilor creștini au fost arameica sau greaca. Pentru integrist, tradiția trebuie acceptată așa cum este, fără modificare. Altfel spus integrismul transpune pe teren religios un conservatorism radical, producând o alianță între refuzul istoriei și nostalgia după trecut. Doar ca istoria ne arată că inexorabil lucrurile se schimbă...\n\nFanatismul\nO ultimă formă de degenerare a religiei este și fanatismul. Acesta din urmă uită un principiu epistemologic care e atât simplu cât și fundamental: o convingere, oricât de profundă ar fi ea, nu poate garanta adevărul unei afirmații. Nu putem așadar justifica impunerea ei altui individ. \nFanatismul exclude posibilitatea ca o aceeași experiență poate utiliza în descriere simboluri diferite, că mai multe drumuri pot duce la aceeași destinație, și că experiențele religioase pot diferi de la o persoană la alta, de la o cultură la alta. El nu poate înțelege că Absolutul nu a fost niciodată total accesibil omului, și că el nu este nici azi încă total accesibil, astfel d.p.d.v. uman neputând să susținem că îl cunoaștem deasupra oricărei îndoieli. Fanaticul se percepe așadar ca unicul deținător al adevărului confruntat cu o lume de erezii. El este acel \"alege crucea sau mori\" sau acel \"Allah e mare\" al unora care folosesc girul Absolutului pentru a justifica nejustificabilul. (traducere și sinteză după text de Claude Paris și Yves Bastarache din lucrarea \"Gândire critică și argumentație\" (Éditions C.G. Québec (Canada) 1995), cap. 3 (\"Privire asupra religiei\"), p. 69/70.)\n\nReligia ca superstiție \nIstoric vorbind, superstiția a fost întotdeauna credința celui de-o religie diferită de aceea a celui care o judecă. Astfel ereziile au fost considerate a fi superstiții, așa cum și religiile celorlalți au fost definite ca fiind superstiții. \nSe pare deci că și eticheta de superstiție face parte din mai numeroasa familie de manifestări ale antropocentrismului: o credință, o valoare sau o practică diferită de aceea specifică culturii în care ne-am născut este automat (fără o analiză temeinică adică) percepută ca ceva inferior, demn de dispreț și ridiculizare.\n\nD.Ex.-ul definește superstiția ca fiind \"o prejudecată care decurge din credința în spirite bune și rele, în farmece și vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice sau alte rămășițe ale animismului și ale magiei\". Nu e de mirare deci că credincioșii și-au aruncat reciproc, dintotdeauna, așa cum s-a menționat mai sus, invectiva de superstiție pentru a respinge religia celuilalt, căci după cum se poate constata toate religiile prezintă această credință în \"spirite bune sau rele\", căci zeii, îngerii sau demonii sunt definiți și ei a fi astfel de entități imateriale (vezi D.Ex., primul sens al termenului \"spirit\": \"În filozofia idealistă și în concepțiile religioase, spiritul este un element considerat ca factor de bază al Universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul; ființă imaterială supranaturală, duh.\"). De altfel Dicționarul Enciclopedic Român ediția 1966 precizează că \"între superstiție și credința religioasă nu există o deosebire de esență.\" Și pe bună dreptate se afirmă asta, căci latura superstițioasă a religiilor nu se limitează doar la faptul că toate postulează existența unor spirite bune și rele, întrucât la majoritatea dintre ele găsim și credința în vrăjitoare; unele dintre aceste religii vorbesc de altfel explicit în textele lor sacre despre vrăjitoare, cum este cazul, de exemplu, cu creștinismul și iudaismul (În Biblie, în \"Ieșire\" mai exact (Exod 22:18), dumnezeul evreilor și creștinilor cere acestora să ucidă vrăjitoarele: \"Pe vrăjitoare să n-o lași să trăiască\".). \nDar mai mult, există de asemenea numeroase exemple în care credincioșii creștini manifestă credința în semne prevestitoare (de ex. povestea creștină despre împăratul Constantin căruia dumnezeul creștinilor i-a prevestit victoria printr-un semn) sau numere fatidice (există o lungă istorie a așteptării sfârșitului lumii și a venirii lui Iisus Hristos, nu e nevoie decât să citim despre milenarism sau apocalipticism (anul 1000, anul 2000, etc.) sau chiar Biblia (mai exact Apocalipsa 13: 18) unde se vorbește despre \"numărul fiarei\", 666)). Cât despre trăsăturile magice ale religiei, acest aspect a fost deja detaliat în secțiunea Filozofia și religia, unde s-au comentat maladiile religiei, printre care și gândirea magică manifestată în creștinism prin rugăciune (în special ceea ce în ortodoxie se numesc \"rugăciune de cerere\" și în catolicism \"de grație\" sau \"intercesiune\".).\n\nȘi pentru antici echivalența superstiție-religie era valabilă: Cicero, de ex., definea superstiția ca fiind \"o vană teamă de zei\" (De divinatione, I). Tot el spunea că \"cunoașterea întregii naturi ne scapă de superstiție, ne eliberează de spaima de moarte […]\" (De finibus, I, xix, 63).\n\nLucrețiu spunea despre religie: \"Ignoranța și frica, iată fundamentele oricărei religii (Lucrețiu, Bunul Simț, x). Opinia lui va fi preluată mai târziu și de baronul d'Holbach.\n\nȘi Tacit, în scrierile sale, definește adesea ca superstiții toate cultele asiatice care se răspândeau pe atunci în inima imperiului, printre care și creștinismul (Tacit, Istorii, iv, LIV, 4).\n\nCreștinii au preluat și ei această viziune despre religia celuilalt, astfel că Lactanțiu spune: \"Religia este cultul adevăratului Dumnezeu, superstiția fiind aceea a unui fals dumnezeu\".\n\nAlți creștini au fost chiar mai preciși, astfel că Clement din Alexandria (Stromates, vii, 4) și Origen (Contra Celsum, iii, 79) definesc religia evreilor și ereziile creștine ca fiind și ele superstiții. Pentru Augustin chiar și caracterele mistice fac parte din superstiție (De doctrina christiana, xx).\n\nPentru Toma d’Aquino, mai perspicace și deci mai rezervat, căci realizează faptul că religia și superstiția se opun pe un același teren, superstiția este excesul de religie, superstițiosul aducând un cult divin celui căruia nu trebuie să-i aducă sau aducând un cult cui trebuie, dar de maniera în care nu trebuie. Tot sfântul Toma ne spune că există și un ghicit acceptabil pentru creștinism, care se diferențiază de ghicitul superstițios, prin faptul că acesta nu apelează la demoni și că prin actul ghicirii nu se încalcă libertatea lui Dumnezeu de a rândui viitorul după bunul plac. El vede astfel, se pare, \"demnă de elogii\", astrologia, care face parte din această categorie virtuoasă de ghicire, întrucât ea \"se referă la lucruri naturale care se întâmplă în mod necesar, funcție de dispoziția aștrilor\"(Summa, qu. xcv, art. 5).. Această viziune relaxată a lui Toma d'Aquino despre superstiție va antrena în perioada Renașterii o acceptare a multor feluri de superstiții, printre care și idolatria.\n\nAdepții Reformei nu vor întârzia să numească catolicismul superstiție. \nCalvin este cât se poate de clar, declarând cultul Fecioarei Maria și a sfinților ca fiind o superstiție (Instituția religiei creștine, i, IV, 3). \nPentru protestanți, superstiție este orice rit care nu este cerut și aprobat formal de Dumnezeu, adică de Scriptură.\n\nFrancis Bacon, asociază superstiția cu teologia, atunci când definește cele 3 surse de eroare și falsă filozofie.. \nPentru Spinoza \"toate religiile sunt superstiții care învață oamenii să disprețuiască natura și rațiunea […].\".\n\nPentru Hobbes, părintele filozofiei politice occidentale, diferența între superstiție și religie este de ordin sociologic și politic; el explică că \"teama de o putere invizibilă imaginată pe baza poveștilor acceptate public se numește religie, pe când aceeași teamă dacă se datorește unor povești despre puteri invizibile imaginate dar care nu sunt acceptate public, se numește superstiție.\".\n\nConstantin François de Chassebœuf, conte de Volney spunea, parcă repetând cuvintele lui Lucrețiu: \"Frica și speranța fac principiul oricărei idei religioase.\" (De Volney, Ruines).\n\nPentru Kant declarația de credință, ritul, ascetismul și rugăciunea sunt toate forme de nebunie superstițioasă (Religia în limitele simplei rațiuni, iv, 2). Pentru el orice tentativă de a place lui Dumnezeu alta decât intenția morală este nebunie religioasă (Religia în limitele simplei rațiuni, iv, 2).\n\nPentru Bergson, superstiția este religia socializată și instituită (Cele 2 surse ale moralei și religiei).\n\nPsihanaliza, începând cu fondatorul ei, Sigmund Freud, vede în orice religie o iluzie, făcând caducă orice opoziție de natură între religie și superstiție..\n\nKonrad Zucker (Psihologia superstiției) încearcă să discearnă trei tipuri de superstiție, primele două putând include religia. Superstiția mistică este astfel credința în sacrificii, prezicerea viitorului, profeția, ghicitul și astrologia. Superstiția magică este credința în deochi, amulete, talismane, vrăjitoare și lycantropie (credința în existența oamenilor ce se pot transforma în lupi). Și în această categorie găsim deci credința în vrăjitoare, prezentă în iudaism și creștinism și deja comentată anterior..\nÎn acest sens, merită adăugat, poate, faptul că această credință în existența vrăjitoarelor a antrenat sacrificarea inutilă a mii și mii de victime omenești, în așa-numitele \"vânători de vrăjitoare\".\n\nMark Twain spunea: \"Mult timp au existat vrăjitoare. Așa ne spune Biblia. Și Biblia ne explică că nu trebuie să le permitem să trăiască. De aceea Biserica, după opt sute de ani în care și-a făcut datoria cu lene și indolență, și-a adunat în fine lațurile, cleștii de strivit degetele și lemnele de rug, și își începu sfânta muncă cu seriozitate. Și munci ea zi și noapte timp de veacuri, băgând în pușcării, torturând, spânzurând și arzând pe rug hoarde și armate-ntregi de vrăjitoare, curățind creștinătatea de prezența lor mizerabilă. Apoi se descoperi că nu există și nici n-au existat vreodată vrăjitoare. Acum nu știm dacă să râdem sau să plângem… Cine a descoperit că nu există vrăjitoare? Preotul, parohul? Nu, ăștia n-au descoperit niciodată nimic. La Salem parohul a ținut patetic de text chiar și după ce mirenii l-au abandonat cu remușcări și lacrimi pentru crimele și cruzimea cu care acesta i-a convins să acționeze până atunci. Parohul voia mai mult sânge, mai multă rușine, mai multă violență; sunt mirenii cei care l-au oprit. În Scoția parohul a ucis vrăjitoarea după ce judecătorul a declarat-o inocentă; și după ce parlamentul s-a îndurat să înlăture oribila lege contra vrăjitoarelor din Codul penal, tot parohul a fost acela care cu lacrimi și rugăminți implora să fie menținută. Textul despre vrăjitoare rămâne în Biblie, numai practica s-a schimbat. Focul Iadului s-a dus, dar textul rămâne. Mai bine de 200 de articole de Cod penal s-au dus din legislație, dar textul care le-a autorizat rămâne.\" (Mark Twain, Predarea Bibliei și practica religioasă).\n\nReligii moderne \nActualele religii moderne sunt împărțite în mai multe categorii:\n\nReligii avraamice (Iudaismul, Creștinismul, Islamul)\nReligii indiene (Hinduismul, Budismul, Jainismul etc.)\nReligii est-asiatice (Taoismul, Confucianismul, Șintoismul etc.)\nReligii iraniene (Zoroastrismul)\nReligii neo-păgâne și noi mișcări religioase (Wicca, Asatru, Scientologia etc.)\nReligii indigene (nativ-americană, afro-americană, polineziană, australiană)\n\nDiferențe între confesiunile creștine \n- Catolicii și Protestanții utilizeaza hostii numai din aluat nedospit. Ortodocșii folosesc hostii din aluat dospit. \n- Biserica catolică sustine existența purgatoriului (în latină “ignis purgatorium” – “foc purificator”), loc temporar în care sufletele și-ar ispăși păcatele ușoare. \n- Biserica catolică a impus celibatul preoțesc din timpul pontificatului Papei Gregor I (590-604 d.C.), argumentând cu un text din Noul Testament (1.Corinteni 7, 32-35). \n- Biserica ortodoxă a introdus în anul 691 d.C, cu prilejul Sinodului Trullanic, o nouă regulă: subdiaconii, diaconii și preoții se pot căsători, numai mitropoliții (episcopii) trebuie să rămână celibatari. Această regulă a fost preluată și de biserica greco-catolică. \n- Pe baza unui text din Evanghelia lui Matei (19, 6), catolicii au interzis recăsătoria religioasă. \n- Numai biserica catolică a avut în cursul istoriei forme de organizare statală: “Patrimonium Petri” (în centrul și sudul Italiei, cu începere din secolujl al VI-lea până în anul 1870) și “Vaticanul” (în urma Contractului Lateranic din Roma din anul 1929, încheiat între statul italian și Scaunul Apostolic). \n- Nașterea neprihănită (“imaculata concepție”) a Mariei: dogmă catolică introdusă în anul 1864 (comemorată anual la 8 decembrie), potrivit căreia în momentul concepției (prin Sfântul Spirit, nu prin părinții Ioachim și Ana), Maria ar fi rămas neprihănită, fără pata păcatului capital a omenirii. \n- Potrivit bisericii protestante, penitențele nu pot fi un sacrament, ci - cel mult - un adânc sentiment de regret pentru păcatele săvârșite. Iertarea păcatelor nu se poate face de către preoți, ci numai de către Dumnezeu, printr-o căință sinceră a celui care a păcătuit. \n- In timpul Confirmării catolice ar avea loc pogorârea reală în corpul copilului - prin intermediul lui Isus - a Sfântului Spirit. La Catolici și Anglicani Confirmarea se face prin așezarea mâinii episcopului pe capul copiilor și miruirea frunții cu crisam (ulei sfințit). La Ortodocși și Greco-Catolici Confirmarea are loc odată cu botezul. Originea neclară a acestui sacrament (introdus pe baza Faptelor Apostolilor, 8, 14-17), a determinat în secolul al XVI-lea biserica reformată (dupa traducerea mai corectă a Bibliei de către Martin Luther) să nu mai recunoască Confirmarea drept sacrament. \n- Biserica ortodoxă folosește cultul icoanelor, obicei scos din uz de către celelalte biserici. \n- Noțiunea de “Filioque” (în latină “și de la fiul”) este un adaos catolic din secolul al XI-lea la Credo-ul acceptat de Conciliul Ecumenic al 2-lea de la Constantinopol (381 d.C.), după care Sfântul Spirit ar reprezenta atât emanația lui Dumnezeu, cât si a Fiului său. \n- Numai biserica catolică recunoaște Primatul Papal precum și infailibilitatea papală (Conciliul Vaticanic I din 1870).\n\nArgumente pro și contra religiei în epoca contemporană\n\nMotive moderne de aderare la o religie\n\nMotive moderne de respingere a religiei\n\nCritică \n\nCritica religioasă are o istorie îndelungată, datând încă din secolul 5 î.e.n în Grecia antică, cu Diagoras \"ateul\" din Melos și secolul 1 î.e.n în Roma, cu De Rerum Natura lui Titus Lucretius Carus și continuând până în prezent cu afirmarea noului ateism, reprezentat de autori și jurnaliști precum Sam Harris, Daniel C. Dennett, Richard Dawkins, Victor J. Stenger și Christopher Hitchens.\n\nCriticii consideră că religia este depășită, dăunătoare individului (îndoctrinarea copiilor, vindecarea prin credință, circumcizia), dăunătoare societății (războaie sfinte, terorism, risipa resurselor), împiedică progresul științific și încurajează acțiunile imorale (cum ar fi jertfa de sânge, discriminarea împotriva homosexualilor și femeilor). Prin sita aceluiași raționament e trecută și contribuția divinității, indiferent de religia din care provine, la dezvoltarea socială, mulți fiind de părere că a devenit irelevantă în contextul actual, cu atât mai mult cu cât pleiada de zeități pe care o oferă diversitatea religioasă e extrem de vastă și inconsecventă.\n\nNote\n\nVezi și \nCredință\nLista populațiilor după religie\nPreot\nRugăciune\nSociologia religiei\nCrimă de onoare\nTemplu\nTexte religioase\nTeocrație\n\nBibliografie \n „The Encyclopedia of Religion”, Mircea Eliade, Charles J. Adams, Macmillan, 1987\n Robert Adkinson (coordonator), Simboluri sacre, Editura Art, București 2001 - recenzie\n\nLectură suplimentară \n „Religiile politice”, Eric Voegelin, Editura Humanitas, 2010 - recenzie\n Religiile lumii, Jean Delumeau, Editura Humanitas, 1996\n\nLegături externe \n \n Legea privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor \n Angelologie\n Top 10 Cele mai crunte pedepse divine, 16 septembrie 2009, Georgiana Fefea, Descoperă\n Top 10 - atrocități săvârșite în numele religiei, 17 aprilie 2008, Georgiana Fefea, Descoperă\n Top 10 - Scandaluri și conflicte cu tentă religioasă, 11 iunie 2008, Nicu Parlog, Descoperă\n Noile religii ale lumii – credința în secolul XXI, 28 septembrie 2009, Cecilia Stroe, Descoperă\n Quo vadis, Domine?, 21 august 2007, Crenguta Nicolae, Descoperă\n Dezinstituționalizarea religiilor, 20 august 2007, H. R. Patapievici, Descoperă\n Punți spre cer, 2 august 2007, Costin Neagu, Descoperă\n Știință VS Religie, 27 mai 2008, Adrian Nicolae, Descoperă\n Turismul religios. Pe urmele sfintilor, 14 aprilie 2009, Georgiana Fefea, Descoperă\n De la simboluri, la religie? , 12 aprilie 2012, Dorin Marian, Revista Magazin\n Simboluri religioase in marile religii, 19 iulie 2012, Teodor Dănălache, CrestinOrtodox.ro\n Religiile Extremului Orient, 30 iunie 2007, Adrian Bucurescu, România liberă" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile principale despre Geografie?" }, { "from": "assistant", "value": "Geografia (din grecescul γεωγραφία—geographia, însemnând „a descrie pământul”) este știința care studiază relieful, terenurile, trăsăturile, locuitorii și fenomenele Pământului. O traducere literală ar fi „să descrii sau să scrii despre Pământ”. Prima persoană care a folosit cuvântul „geografie” a fost Eratosthenes (276—194 î.Hr.). Patru direcții tradiționale ale cercetării în domeniul geografiei sunt analiza spațială a fenomenelor naturale și umane (geografia ca un studiu al distribuției), studiul fizic (al locurilor și regiunilor), studiul relației dintre om și uscat și cercetarea în domeniul științelor Pământului. Cu toate acestea, geografia modernă este o disciplină cuprinzătoare care încearcă să înțeleagă Pământul cu toate complexitățile sale naturale și artificiale — nu doar unde sunt obiectele, dar și cum au fost create și cum vor fi. Ca „legătură dintre om și științele fizice”, geografia este divizată în două mari ramuri, geografia umană și geografia fizică.Geografia umană se ocupă cu studiul oamenilor, comunităților, culturilor, economiei, precum și studiul interacțiunilor oamenilor cu mediul.\n\nIstoric \n\nAnaximandru din Milet (cca. 610 î.Hr. – cca. 545 î.Hr.), se pare că este menționat de către istoricii greci ca fiind adevăratul fondator al geografiei. Se consideră că Anaximandru este inventatorul unui instrument, cu care grecii puteau să măsoare latitudinea. De asemenea se crede că Anaximandru este primul om care a prezis eclipsa de soare.\n\nTot grecii au fost cei care pentru prima oară au explorat geografia atât ca știință cât și ca artă, acest lucru realizându-se prin intermediul cartografiei, filosofiei, literaturii sau chiar al matematicii. În privința primei persoane care a afirmat că forma Pământului este sferică există semne de întrebare, crezându-se că primul care a făcut-o ar fi Parmenides sau Pitagora. Primul om care a demonstrat într-adevăr că Pământul este sferic a fost Anaxagoras, demonstrând acest lucru prin intermediul fenomenului de eclipsă. Totuși el încă a continuat să creadă că Pământul este doar un disc plat, ca mulți dintre contemporanii săi. Prima estimare a mărimii razei Pământului a fost făcută de către filozoful grec Eratostene.\n \nPrimul sistem riguros de linii latitudinale și longitudinale a fost facută de catre Hipparchus. El a creat un sistem sexazecimal derivat din matematica babiloniană. Paralelele și meridianele erau divizate în 360°, fiecare grad având distanța de 60′ (minute).\nDin secolul al treilea, metodele chinezești de studiere și scriere a geografiei literare au devenit mult mai complexe decât cele europene mult mai târziu scrise (de prin secolul 13). Geografii chinezi ca Liu An, Pei Xiu, Jia Dan, Shen Kuo, Fan Chengda și Xu Xiake au scris pagini importante.\nPerioada evului mediu a fost de asemenea importantă, cele mai însemnate dezvoltări și de mare impact făcându-se în secolele 16 și 17, atunci când exploratori precum Cristofor Columb, Marco Polo și James Cook au descoperit multe teritorii noi (Lumea Nouă).\nÎn secolele 18 și 19 geografia a fost recunoscută ca disciplina academică și a devenit una dintre disciplinele de bază ale curicumurilor universităților. De asemenea în secolul 19 au apărut multe societăți geografice ca \"Société de Géographie\" în 1821, \"The Royal Geographical Society\" în 1830, \"Russian Geographical Society\" în 1845, \"American Geographical Society\" în 1851 și \"National Geographic Society\" în 1888. Influența lui Immanuel Kant, Alexander von Humboldt, Carl Ritter și Paul Vidal de la Blache poate fi vüzută ca un punct plecare al geografiei de la filozofie la un subiect academic.\nOdată cu modernizarea tehnologiilor, geografia s-a dezvoltat, divizându-se în mai multe categorii, încercând să înțeleagă și să cuprindă totalitatea fenomenelor întâlnite în natură sau produse de activitatea omului.\n\nIntroducere \nGeografia ca disciplină poate fi împărțită în două mari ramuri: geografia umană și geografia fizică. Prima se concentrează asupra influenței omului asupra mediului și a spațiului în care locuiește. Cea de a doua studiază mediul natural și cum clima, vegetația, solurile, apa și formele de relief există sau/și sunt produse. Ca un rezultat al relațiilor dintre geografia fizică și geografia umană a rezultat o a treia ramură a geografiei, care se numește geografia mediului. Geografia mediului combină geografia fizică cu cea umană studiind interacțiunile dintre om și mediu.\n\nRamuri\n\nGeografie fizică \nGeografia fizică este o Știință a Pământului care se ocupă cu studiul Pământului și a mediului său natural folosind metode fizice și biologice. Ea încearcă să înțeleagă litosfera, hidrosfera, atmosfera, geosfera și flora și fauna pământului (biosfera).\n\n geomorfologie\n pedologie (studiul solurilor)\n hidrologie\n climatologie și meteorologie\n glaciologie\n biogeografie\n oceanografie\n\natmosferă -- arhipelag -- continent -- deșert -- insulă -- ocean -- mare -- fluviu -- râu -- pârâu -- ecologie -- climat -- sol\n\nGeografia matematică \nGeografia matematică este o ramură a geografiei ce studiază reprezentare matematică a suprafeței pământului și relația sa cu luna și soarele.\n Geografia astronomică \n Topografie\n Fotogrammetrie\n Cartografie \n Geomatica \n Orografie \n Geostatistică\n Geodezie\n\nGeografie umană \nGeografia umană este o ramură a geografiei ce studiază procesele ce au loc atunci când omul interacționează cu mediul inconjurător. Ea studiază îndeosebi aspectele umane, politice, culturale, sociale și economice.\n geografia populației\n geografia așezărilor umane\n geografia economică\n geografie politică\n geografie istorică\n geografie socială\n geografia culturală\n geografia turismului\n geografia timpului\nȚări ale lumii -- țară -- oraș -- ecologie -- toponimie\n\nNote\n\nLectură suplimentară \n Dicționar geografic universal, Anatol Eremia, Editura Litera, 2007\n\nVezi și\n Glosar de geografie\n Listă de superlative geografice\n\nLegături externe \n 50 de curiozități și superlative geografice , 11 aprilie 2013, Claudia Moșoarcă, Descoperă - Travel" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi un rezumat despre Romania (dezambiguizare)." }, { "from": "assistant", "value": "Romania, în această grafie, se poate referi la:\n\n Capul, mina de bauxită și bancurile de corali Romania care figurează în atlasele și cărțile de geografie din secolul XIX, în sud-estul peninsulei Malacca. \n Imperiul roman de răsărit și teritoriile sub conducerea lui, oficial numit \"Ρωμανία/Romania\".\n Un\n \"Romania\" pentru a desemna Europa latină, teritoriul unde se folosea limba latină; o altă semnificație este teritoriul de pe glob, foarte mare și răsfirat, unde sunt folosite astăzi limbile romanice.\n Romania, sat în districtul Meyersdale, Pennsylvania\n Asteroidul 7986 Romania\n\nVezi și\n România, stat în Europa centrală, cu capitala la București.\n România mamă, personificare alegorică și simbol al statului român.\n Romanii populare\n Romagna, regiune istorică în Italia, care astăzi face parte din regiunea administrativă Emilia-Romagna, și care își trage numele de la \"Ρωμανία/Romania\", teritoriul rămas sub conducerea Imperiului roman de răsărit în secolele VI și VII, când restul Italiei trecuse sub stăpânirea lombarzilor.\n Vaporul NMS România (1904, Saint-Nazaire - 1944, Sevastopol) al Serviciului maritim român.\n HMS Rumania, remorcher britanic.\n România, ziar interbelic, oficiosul dictaturii carliste." } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații concise poți oferi despre Esperanto?" }, { "from": "assistant", "value": "Esperanto (cel care speră) este cea mai răspândită dintre limbile artificiale. Limba a fost lansată în 1887 de către Ludovic Lazar Zamenhof (1859 - 1917) după mai bine de 10 ani de muncă, pentru a servi ca limbă internațională auxiliară, o a doua limbă pentru fiecare. Numărul vorbitorilor de esperanto este greu de stabilit. În funcție de sursă, se menționează între o jumătate de milion și câteva milioane.\n\nPrimul dicționar de esperanto pentru vorbitorii de limba română a apărut în 1889.\n\nEste menționată în \"Cartea recordurilor\" ca fiind singura limbă fără verbe neregulate. În plus, are o scriere pur fonetică: fiecărei litere îi corespunde un singur sunet, și pentru fiecare sunet există o singură literă.\n\nCodul ISO 639 pentru Esperanto este eo sau epo\n\nIstorie \n\n În 1887 apare la Varșovia prima carte despre esperanto, intitulată Международный язык. Предисловіе полный учевникъ. por Rusoj. Варшава. Типо-Литографія Х. Келтера, ул. Новолипъе Nº 11. 1887. Ca autor este indicat Дръ Эсперанто. În același an au apărut următoarele versiuni ale aceleași lucrări, toate semnate de Dr. Esperanto:\n Język międzynarodowy. Przedmova i podręcznik kompletny. por Poloj. \n Langue internationale. Préface et manuel complet. por Francoj.\n Internationale Sprache. Vorrede und vollständiges Lehrbuch. por Germanoj.\n Primul poem scris în esperanto este Mia penso (Gândul meu), de L.L. Zamenhof (1887)\n La 7 august 1887 apare în ziarul polonez Kurjer Codzienny (Curier zilnic) primul articol despre esperanto, sub semnătura lui Władysław Sabowski\n În decembrie 1888 grupul volapükist 'Nürnberger Weltsprache Verein' se transformă în club esperantist\n În octombrie 1889 apare la Nürnberg prima gazetă esperantistă, intitulată La Esperantisto (Esperantistul)\n La 26 octombrie 1889 are loc prima slujbă religioasă în cadrul căreia se folosește esperanto, la biserica catolică din Smolensk\n Prima lucrare în proză scrisă în esperanto este Marko Kraljeviĉ (1897). Autor: rusul M. Abesgus\n În 1905 are loc la Boulogne-sur-Mer primul Congres Mondial de Esperanto, cu 688 de participanți. Ulterior el se va numi Universala Kongreso (UK - Congresul Universal). În același ani apare prima ediție a Fundamento de Esperanto (Temelia limbii esperanto). Tot în 1905 francezul Paul Berthelot lansează revista Esperanto, care din 1908 este organul UEA\n În 1907 apare primul roman original în esperanto: Kastelo de Prelongo (Castelul din Prelong). Autor: francezul Henri Vallienne\n În 1908 se fondează Universala Esperanto-Asocio (UEA - Asociația Universală de Esperanto)\n În 1910 Congresul Universal de Esperanto are loc în afara Europei: în Washington, D.C. (SUA). Participanți: 357\n În 1921 se fondează Sennacieca Asocio Tutmonda (SAT - Asociația Mondială Non-națională), organizație preponderent muncitorească\n În 1933-1934 apare prima ediție a Enciklopedio de Esperanto (Enciclopedia esperanto), în două volume. Lucrarea va fi republicată într-un singur volum în 1986 \n În 1938 are loc la Groet primul Congres Mondial al Tineretului Esperantist, cu 203 participanți. Cu acea ocazie se fondează Tutmonda Junular-Organizo (TJO - Organizația Mondială a Tineretului), care în 1952 își va schimba numele în Tutmonda Esperantista Junulara Organizo (TEJO - Organizația Mondială a Tineretului Esperantist). În 1956 TEJO a devenit secția pentru tineret din cadrul UEA\n În 1956 a avut loc primul Internacia Infana Kongreseto (IIK - Micul Congres Internațional pentru Copii), care se desfășoară în paralel și în aceeași țară cu UK. La primul IIK au participat 35 de copii din 7 țări\n Congresul Universal de Esperanto s-a desfășurat pentru prima dată în Asia, în 1965, la Tokyo (Japonia), cu 1710 participanți. În America Latină primul Congres Universal de Esperanto a avut loc în 1981 în Brasília (Brazilia)\n\nÎnceputurile în România \nHeinrich Fischer-Galați (1879-1960), un traducător, redactor și industriaș evreu, a învățat esperanto în 1902. În 1904 Heinrich Fischer-Galați a inițiat la Galați primele cursuri de esperanto și a înființat primul grup esperantist din România. Printre cursanți s-a aflat și viitorul politician Grigore Trancu-Iași.\nHeinrich Fischer-Galați a fost și fondator și președinte al Societății Esperantiste din Galați (prima societate esperantistă din România), al Federației Societăților Esperantiste din România și al Centrului Esperantist Român. În 1910 a fost decorat cu ordinul \"Steaua României\".\n\nUn alt promotor al limbii esperanto în România a fost Andreo Cseh (1905-1979) din Luduș. Acesta a înființat la Cluj și București societăți esperantiste. Între colaboratorii săi s-a numărat filologul Tiberiu Morariu.\n\nScriere și pronunție \nAlfabetul este latin, cu câteva caractere speciale: a, b, c, ĉ, d, e, f, g, ĝ, h, ĥ, i, j, ĵ, k, l, m, n, o, p ,r, s, ŝ, t, u, ŭ, v, z.\n\nCu excepția literelor de mai jos, celelalte litere esperanto se citesc ca în limba română.\n\nc = românescul ț (caro [țaro] = țar)\nĉ = românescul c urmat de e sau i (ĉerizo [cerizo] = cireașă)\ng = românescul ghe sau ghi (geologio [gheologhio] = geologie)\nĝ = românescul g urmat de e sau i (ĝardeno [geardeno] = grădină)\nĥ = h gutural; sunet inexistent în limba română\ni nu este niciodată scurt (maizo [ma-izo] = porumb)\nj = i scurt ca în românescul cai (kaj [cai] = și)\nĵ = românescul j (ĵargono [jargono] = jargon)\nŝ = românescul ș (ŝtofo [ștofo] = stofă)\nu nu este niciodată scurt (reunuiĝo [re-unuigio] = reunire, reunificare) \nŭ = u scurt ca în românescul tău (kaŭri [cauri] = a sta pe vine)\n\na, e, i, o, u indică vocale; j și ŭ indică semivocale. Toate celelalte litere indică consoane. Accentul tonic este stabil, pe penultima silabă.\n\nLiterele cu diacritice (în esperanto ĉapelitaj adică cu pălărie), respectiv ĉ, ĝ, ĥ, ŝ, ĵ și ŭ, nu pot fi întotdeauna scrise la calculator. De aceea există posibilitatea de a le înlocui cu combinații de două litere, din care a doua literă este x sau h. De exemplu, ĉ poate fi scris și cx sau ch, etc. Totuși, este de preferat să se scrie cu diacritice, atunci când se poate.\n\nVocabular \n\nIată un scurt vocabular de bază al limbii:\nhomo-om;\ndomo-casă;\nviro-bărbat;\nvirino-femeie;\nknabo-băiat;\nknabino-fată;\nmi-eu;\nvi-tu, dumneata, voi, dumneavoastră;\nŝi-ea;\npano-pâine;\nsaluton!-salut!;\nbonan tagon!-bună ziua!;\nRumanio-România;\n\nGramatică \n\nCele 16 reguli ale gramaticii limbii Esperanto\n1. Nu există articol nehotărât, există un singur articol hotărât, la, care este invariabil.\n2. Substantivele se formează adăugând o la rădăcină. Pentru plural, se adaugă j. Există două cazuri: nominativ și acuzativ. Pentru a forma acuzativul, se adaugă n la forma de nominativ. Celelalte cazuri se exprimă cu ajutorul prepozițiilor (ex. de mia patro al tatălui meu).\n3. Adjectivele se formează adăugând a la rădăcină. Se acordă în caz și număr cu substantivul pe care îl determină, formând pluralul și acuzativul în același fel. Comparativul se formează cu ajutorul cuvântului pli, iar superlativul cu ajutorul cuvântului plej. Cuvântul \"decât\" se redă ajutorul cuvântului ol.\n4. Numeralele cardinale - care sunt invariabile - sunt unu, du, tri, kvar, kvin, ses, sep, ok, naŭ, dek, cent, mil. Zecile și sutele se formează prin simpla juxtapunere a numeralelor, de ex. 583 = kvincent okdek tri. Numeralele ordinale se formează adăugând a, de ex. al patrulea = kvara. Multiplii (ex. împătrit), fracțiunile (ex. jumătate) și numeralele colective (ex. triolet) sunt formate prin folosirea sufixelor -obl-, -on-, și, respectiv, -op-: kvarobla, duono, triopo. Numeralele distributive (ex. câte doi) sunt formate prin folosirea particulei po: po du. Numeralele adverbiale se formează adăugând e, ex. în primul rând, primo = unue.\n5. Pronumele personale sunt mi, vi, li, ŝi, ĝi, si, ni, ili, oni (eu, tu/d-ta/d-voastră/voi, el, ea, el/ea, sine, noi, ei/ele, se). Pronumele posesive se formează adăugând a la acestea. Se declină ca și substantivele.\n6. Verbele nu se modifică în funcție de număr sau persoană.\n7. Adverbele derivate se formează adăugând e la rădăcină; gradele de comparație ca la adjective.\n8. Toate prepozițiile cer nominativul, cu excepția cazurilor în care se indică o schimbare de direcție sau de stare.\n9. Cuvintele se citesc cum se scriu.\n10. Accentul cade pe penultima silabă.\n11. Cuvintele compuse se formează prin simpla juxtapunere a rădăcinilor (cuvântul principal fiind pus ultimul).\n12. Nu există negații multiple.\n13. Pentru indicarea direcției, se adaugă terminația pentru acuzativ.\n14. Fiecare prepoziție are un înțeles bine definit, dar dacă sensul nu arată clar care prepoziție trebuie folosită, se recurge la prepoziția je, care nu are înțeles de sine stătător. Alternativ, se poate folosi acuzativul fără prepoziție.\n15. Cuvintele - așa numite - străine, pe care majoritatea limbilor le-au preluat din aceeași sursă, rămân neschimbate, adaptându-se doar ortografic, la nevoie. Derivatele se vor forma de la rădăcină pe baza regulilor gramaticii esperanto.\n16. Literele a din articolul hotărât, și o de la sfârșitul substantivelor în singular nominativ pot fi înlocuite prin apostrof.\n\nDerivare \n\nÎn esperanto, derivarea ocupă un loc foarte important în formarea vocabularului. Limba esperanto este dotată cu mai multe afixe (sufixe și prefixe), care fac crearea de cuvinte noi foarte ușoară. Multe cuvinte care în majoritatea limbilor sunt nederivate, sunt derivate în esperanto. De exemplu cu ajutorul prefixului mal- se creează antonime (cuvinte cu sens opus): granda mare, malgranda mic,-ă.\n\nImnul esperantiștilor \n\nImnul esperantiștilor se intitulează La Espero (Speranța), și a fost scris de L.L. Zamenhof. Muzica a fost compusă de Félicien Menu de Ménil.\n\nOrganizații \n\nAcademia de Esperanto (Akademio de Esperanto) este organul suprem controlează evoluția limbii. Academia Esperanto este fondată în 1905, în timpul primului Congres Universal Esperanto, la propunerea lui Zamenhof, dar atunci sub numele de „Comitetul Lingvistic”. Numele „Academia Esperanto” a fost introdus de către comisia Comitetului Lingvistic. În 1948 ambele instituții au fost unite sub numele \"Akademio de Esperanto\".\n\nAsociația Universală de Esperanto (UEA)(Universala Esperanto-Asocio) este cea mai mare asociație de esperantofoni din lume, cu membri în circa 120 de țări. Își are sediul central în Olanda: Nieuwe Binnenweg 176, NL-3015 BJ Rotterdam. www.uea.org. Publică revista Esperanto și alte publicații.\n\nOrganizația Mondială a Tineretului Esperantist (Tutmonda Esperantista Junulara Organizo) este secția pentru tineret are aceeași adresă. Publică revista Kontakto.\n\nLiga Internațională a Învățătorilor de Esperanto (Internacia Ligo de Esperantistaj Instruistoj) este creată în special pentru instructorii de/despre Esperanto.\n\nEsperanto@Internet(Esperanto@Interreto) Organizație ce combină esperanto și internetul. Internetul este un instrument de comunicare fără bariere fizice, iar esperanto nu are bariere lingvistice. Împreună ei ajută toată lumea să comunice ușor și mai rapid! \n\nEsperantic Studies Foundation - susține explorarea și învățarea limbii esperanto și a temelor legate de comunicarea interlingvistică, mai ales în raport cu înalta educație din America de Nord.\n\nMișcarea Internațională A Bicicliștilor Esperantiști (Biciklista Esperanto-Movado Internacia) dedicată celor cărora le place să bicicleze și să vorbească în același timp! Organizează regulat diferite caravane de biciclete, în legătură cu Congresul Internațional al Tinerilor Esperantiști sau alte evenimente.\n\nAsociația Română de Esperanto reunește esperantiștii din toată România care sunt organizați în asociații și cluburi locale, bd. Vasile Pârvan 4, 300223 Timișoara. Publică neregulat buletinul ES-TO.\n\nAcademia Internațională de Știinte San Marino este o instituție privată de învățământ superior cu sediul în San Marino. Academia are cinci limbi oficiale și una din ele este esperanto.\n\nNote\n\nLegături externe \n\n Esperanto, o limba care s-a dorit a fi universala\n Esperantomondo - Esperanto-portalo kaj koresponda servo\n * Борис Колкер. Учебник языка эсперанто. Основной курс\n Site pentru informare despre limba și mișcarea Esperanto, dar și învățarea ei \n Esperanto? Ce-i aia?\n Esperanto.net \n Esperanto România\n Diskutgrupo \"Ni parolas Esperante\" \n Esperanto, limba păsărească neînțeleasă de securiști, 24 iunie 2010, Mihnea-Petru Pârvu, Evenimentul zilei\n\n \nLimbi artificiale\nEponime ale asteroizilor" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Împărtășește-mi câteva lucruri despre Fizică." }, { "from": "assistant", "value": "Fizica (din cuvântul grec antic: φυσική (ἐπιστήμη) phusikḗ (epistḗmē) care înseamnă cunoașterea naturii, din φύσις phúsis ce înseamnă natură) este știința care studiază proprietățile și structura materiei, formele de mișcare ale acesteia, precum și transformările lor reciproce. Fizica este una dintre disciplinele fundamentale ale științei, iar scopul său principal este de a înțelege cum se comportă universul.\n\nOricum se pune problema, fizica este una dintre cele mai vechi discipline academice; prin intermediul unei subramuri ale sale, astronomia, ar putea fi cea mai veche. Uneori sinonimă cu filozofia, chimia și chiar unele ramuri ale matematicii și biologiei,de-a lungul ultimelor două milenii, fizica a devenit știință modernă începând cu secolul al XVII-lea, iar toate aceste discipline sunt considerate acum distincte, deși frontierele rămân greu de definit.\n\nFizica este poate cea mai importantă știință a naturii deoarece cu ajutorul ei pot fi explicate în principiu orice alte fenomene întâlnite în alte științe ale naturii cum ar fi chimia sau biologia. Limitările sunt legate de incapacitatea noastră de a obține suficient de multe date experimentale, în cazul biologiei, ori de incapacitatea (până acum) sistemelor de calcul de a analiza dinamica moleculelor foarte complexe, în cazul chimiei. Descoperirile în fizică ajung de cele mai multe ori să fie folosite în sectorul tehnologic, și uneori influențează matematica sau filozofia. De exemplu, înțelegerea mai profundă a electromagnetismului a avut drept rezultat răspândirea aparatelor pe bază de curent electric - televizoare, computere, electrocasnice etc.; descoperirile din termodinamică au dus la dezvoltarea transportului motorizat; iar descoperirile din mecanică au dus la dezvoltarea calculului infinitezimal, chimiei cuantice și folosirii unor instrumente precum microscopul electronic în microbiologie.\n\nAstăzi, fizica este un subiect vast și foarte dezvoltat. Cercetarea este divizată în patru subdomenii: fizica materiei condensate; fizica atomică, moleculară și optică; fizica energiei înalte; fizica astronomică și astrofizică. Majoritatea fizicienilor se specializează în cercetare teoretică sau experimentală, prima ocupându-se de dezvoltarea noilor teorii, și a doua cu testarea experimentală a teoriilor și descoperirea unor noi fenomene. În ciuda descoperirilor importante din ultimele patru secole, există probleme deschise în fizică care așteaptă a fi rezolvate. De exemplu, cuantificarea gravitației este poate cea mai arzătoare dintre probleme și cu siguranță și cea mai dificilă. Odată cu elucidarea acestei probleme, fizicienii vor avea o imagine mult mai clară despre interacțiile din natură și cu siguranță multe dintre fenomenele și obiectele pe care le întâlnim în astrofizică, de exemplu găurile negre, își vor găsi explicația într-un mod natural.\n\nIstoric\n\nAstronomie antică \n\nAstronomia este una dintre cele mai vechi științe naturale. Civilizații timpurii care datează înainte de 3000 î.Hr., cum ar fi sumerienii, egiptenii antici și civilizația din Valea Indus, aveau o cunoaștere predictivă și o înțelegere de bază a mișcărilor Soarelui, Lunii și stelelor. Stelele și planetele, despre care se credea că reprezintă zei, erau adorați. În timp ce explicațiile pentru pozițiile observate ale stelelor erau adesea neștiințifice și lipsite de dovezi, aceste observații timpurii au pus bazele astronomiei ulterioare, întrucât s-a descoperit că stelele traversează cercuri mari pe cer, ceea ce, totuși, nu a explicat pozițiile planetelor.\n\nPotrivit matematicianului danez Asger Aaboe, originile astronomiei occidentale pot fi găsite în Mesopotamia, iar toate eforturile occidentale în științele exacte descind din astronomia babiloniană târzie. Astronomii egipteni au lăsat monumente care arată cunoștințe despre constelații și mișcările corpurilor cerești, în timp ce poetul grec Homer scria despre diverse obiecte cerești în operele sale Iliada și Odiseea; mai târziu, astronomii greci au furnizat nume, care sunt folosite și astăzi, pentru majoritatea constelațiilor vizibile din emisfera nordică.\n\nFilosofie naturală \n\nFilosofia naturală își are originea în Grecia în perioada arhaică (650 î.Hr. - 480 î.Hr.), când filosofii presocratici precum Thales au respins explicațiile non-naturaliste pentru fenomenele naturale și au declarat că fiecare eveniment are o cauză naturală. Ei au propus idei verificate prin rațiune și observație, iar multe dintre ipotezele lor s-au dovedit de succes în experiment; de exemplu, s-a găsit că atomismul este corect la aproximativ 2000 de ani după ce a fost propus de filosoful grec Leucip și discipolul său Democrit.\n\nFizica în lumea medievală europeană și islamică \n\nCăderea Imperiul Roman de Apus în secolul al V-lea a dus la o scădere a activităților intelectuale în partea de vest a Europei. În schimb, Imperiul Roman de Răsărit (cunoscut și sub numele de Imperiul Bizantin) a rezistat atacurilor barbarilor și a continuat să progreseze în diverse domenii de învățare, inclusiv fizica.\n\nÎn secolul al VI-lea, Isidor din Milet a creat o importantă compilație a lucrărilor lui Arhimede care sunt copiate în Manuscrisul lui Arhimede.\n\nFizica lui Aristotel nu a fost cercetată până când a apărut Ioan Filopon, un savant bizantin din anii 500, care a pus sub semnul întrebării învățăturile lui Aristotel despre fizică și a remarcat defectele acesteia. Spre deosebire de Aristotel, care și-a bazat fizica pe argumentul verbal, Filopon s-a bazat pe observație. Critica lui Ioan Filopon cu privire la principiile aristotelice ale fizicii a servit ca inspirație pentru savanții medievali, precum și pentru Galileo Galilei, care, zece secole mai târziu, în timpul Revoluției Științifice, a citat mult din Ioan Filopon în lucrările sale, în timp ce a explicat motivul pentru care fizica aristotelică a fost defectuoasă. În anii 1300, Jean Buridan, profesor la facultatea de arte la Universitatea din Paris, a dezvoltat conceptul de impuls. A fost un pas către ideile moderne de inerție și impuls.\n\nÎnvățătura islamică a moștenit fizica aristotelică de la greci și în timpul epocii de aur islamice a dezvoltat-o ​​în continuare, punând accentul mai ales pe observație și raționament a priori, dezvoltând forme timpurii ale metodei științifice.\n\nCele mai notabile inovații au fost în domeniul opticii și al vederii, care au venit din lucrările multor oameni de știință precum Ibn Sahl, Al-Kindi, Ibn al-Haytham, Al-Farisi și Avicenna. Cea mai notabilă lucrare a fost Cartea opticii scrisă de Ibn al-Haytham, în care nu numai că a respins ideea greacă antică despre vedere dar a venit cu o nouă teorie. În carte, el a prezentat un studiu al camerei obscure (versiunea veche de o mie de ani a camerei cu orificiu) și a aprofundat mai departe modul în care funcționează ochiul. Folosind disecții și cunoștințe ale savanților anteriori, el a fost capabil să înceapă să explice modul în care lumina intră în ochi. El a afirmat că raza de lumină este focalizată, dar explicația reală a modului în care lumina este proiectată în spatele ochiului a trebuit să aștepte până în 1604. Cartea sa Tratatul asupra luminii a explicat camera obscură, cu sute de ani înainte de dezvoltarea modernă a fotografiei.\n\nCartea opticii în șapte volume a influențat enorm gândirea în diverse discipline, de la teoria percepției vizuale la natura perspectivei în arta medievală, atât în ​​Orient cât și în Occident, timp de peste 600 de ani. Mulți savanți europeni și colegi polimați de mai târziu, de la Robert Grosseteste și Leonardo da Vinci până la René Descartes, Johannes Kepler și Isaac Newton, îi sunt datori. Într-adevăr, influența Opticii lui Ibn al-Haytham se situează lângă cea a operei lui Newton cu același titlu, publicată 700 de ani mai târziu.\n\nTraducerea Cărții opticii a avut un impact uriaș asupra Europei. Ulterior, pe baza ei, savanții europeni au putut să construiască dispozitive care să reproducă cele construite de Ibn al-Haytham și să înțeleagă modul în care funcționează lumina. Apoi, s-au dezvoltat lucruri atât de importante precum ochelarii, lupa, telescoapele și camerele de luat vederi.\n\nFizica clasică \n\nProgresele majore din această perioadă includ înlocuirea modelului geocentric al sistemului solar cu modelul heliocentric copernican, legile care guvernează mișcarea corpurilor planetare determinate de Johannes Kepler între 1609 și 1619, lucrări de pionierat asupra telescoapelor și astronomiei observaționale de către Galileo Galilei în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, precum și descoperirea și unificarea de către Isaac Newton a legilor mișcării și a gravitației universale care vor ajunge să-i poarte numele. De asemenea, Newton a dezvoltat calculul infinitezimal, studiul matematic al schimbării, care a furnizat noi metode matematice pentru rezolvarea problemelor fizice.\n\nDescoperirea noilor legi în termodinamică, chimie și electromagnetism a rezultat din mari eforturi de cercetare în timpul Revoluției industriale, pe măsură ce nevoile de energie au crescut. Legile care cuprind fizica clasică rămân foarte frecvent utilizate pentru obiecte care se deplasează cu viteze non-relativiste, deoarece oferă o aproximare foarte bună în astfel de situații. Totuși, inexactitățile din mecanica clasică pentru obiecte foarte mici și viteze foarte mari au dus la dezvoltarea fizicii moderne în secolul XX.\n\nFizica modernă \n\nFizica modernă a început în secolului XX cu lucrarea lui Max Planck în teoria cuantică și cu teoria relativității a lui Albert Einstein. Ambele teorii au apărut din cauza inexactităților în mecanica clasică în anumite situații. Mecanica clasică a prezis o viteză variabilă a luminii, care nu putea fi rezolvată cu viteza constantă prevăzută de ecuațiile lui Maxwell ale electromagnetismului; această discrepanță a fost corectată de teoria lui Einstein a relativității speciale, care a înlocuit mecanica clasică pentru corpurile cu mișcare rapidă și a permis o viteză constantă a luminii.Radiația corpului negru a oferit o altă problemă fizicii clasice, care a fost corectată atunci când Planck a propus că dacă limităm energia radiată la valori discrete (complet diferit de viziunea clasică, în care toate nivelurile energetice posibile sunt permise), atunci observațiile experimentale vor putea fi înglobate într-o nouă teorie. Aceasta împreună cu efectul fotoelectric a condus la teoria mecanicii cuantice prevalând față de fizica clasică pentru scări foarte mici.\n\nPionierii mecanicii cuantice au fost Werner Heisenberg, Erwin Schrödinger și Paul Dirac. Din această lucrare timpurie și în domenii conexe, a fost derivat modelul standard al fizicii particulelor.\n\nFilosofie\nÎn multe privințe, fizica provine din filosofia greacă antică. De la prima încercare a lui Thales de a caracteriza materia, până la deducția lui Democrit că materia ar trebui să se reducă la o stare invariabilă, astronomia ptolemeică despre un firmament cristalin și cartea „Fizica” lui Aristotel (o carte timpurie despre fizică, care a încercat să analizeze și să definească mișcarea din un punct de vedere filosofic), diverși filosofi greci și-au avansat propriile teorii despre natură. Fizica a fost cunoscută drept filosofie naturală până la sfârșitul secolului al XVIII-lea.\n\nÎncepând cu secolul al XIX-lea, fizica a fost considerată o disciplină distinctă de filosofie și celelalte științe. Fizica, la fel ca și restul științei, se bazează pe filosofia științei și „metoda ei științifică” pentru progresul cunoștințelor noastre despre lumea fizică. Metoda științifică utilizează raționamentul a priori, precum și raționamentul posteriori și folosește inferența bayesiană pentru a măsura validitatea unei teorii date.\n\nDezvoltarea fizicii a răspuns multor întrebări ale filosofilor timpurii, dar a ridicat și noi întrebări. Studiul problemelor filosofice din jurul fizicii, filosofia fizicii, implică probleme precum natura spațiului și a timpului, determinismul și perspectivele metafizice, cum ar fi empirismul, naturalismul și realismul.\n\nMulți fizicieni au scris despre implicațiile filosofice ale operei lor, de exemplu Laplace, care a susținut determinismul cauzal, și Erwin Schrödinger, care a scris despre mecanica cuantică. Fizicianul matematician Roger Penrose a fost numit platonist de Stephen Hawking, un punct de vedere pe care Penrose îl discută în cartea sa, „Drumul către realitate”. Hawking s-a referit la el însuși ca un „reducționist fără rușine” și comentează punctele de vedere ale lui Penrose.\n\nTeorii de bază\nDeși fizica se ocupă cu o mare varietate de sisteme, anumite teorii sunt folosite de toți fizicienii. Fiecare dintre aceste teorii a fost testată experimental de nenumărate ori și s-a dovedit a fi o aproximare adecvată a naturii. De exemplu, teoria mecanicii clasice descrie cu exactitate mișcarea obiectelor, cu condiția ca acestea să fie mult mai mari decât atomii și să se miște cu mult mai puțin decât viteza luminii. Aceste teorii continuă să fie în prezent domenii de cercetare activă. Teoria haosului, un aspect remarcabil al mecanicii clasice a fost descoperit în secolul XX, la trei secole după formularea inițială a mecanicii clasice de către Isaac Newton (1642-1727).\n\nAceste teorii centrale sunt instrumente importante pentru cercetarea temelor mai specializate și este de așteptat ca orice fizician, indiferent de specializarea lui, să fie alfabetizat cu ele. Acestea includ: mecanică clasică, mecanică cuantică, termodinamică și mecanică statistică, electromagnetism și relativitatea restrânsă.\n\nFizică clasică\n\nFizica clasică include ramurile și subiectele tradiționale care au fost bine dezvoltate înainte de începutul secolului XX — mecanică clasică, acustică, optică, termodinamică și electromagnetism. Mecanica clasică este preocupată de corpuri acționate de forțe și corpuri în mișcare și poate fi împărțită în: statică (studiul forțelor care acționează asupra unui corp care nu este supus unei accelerații), cinematică (studiul mișcării fără a ține cont de cauzele sale) și dinamică (studiul mișcării și forțele care o afectează); mecanica poate fi, de asemenea, împărțită în: mecanica solidelor și mecanica fluidelor (cunoscute împreună ca mecanica mediilor continue), acestea din urmă incluzând ramuri precum: hidrostatică, hidrodinamică, aerodinamică și pneumatică. Acustica este studiul modului în care sunetul este produs, controlat, transmis și primit. Ramurile importante ale acusticii includ ultrasunetele, studiul undelor sonore cu o frecvență foarte înaltă dincolo de domeniul auzului uman; bioacustica, fizica apelurilor și auzului animalelor, și electroacustica, manipularea undelor sonore auditive folosind electronica.\n\nOptica, studiul luminii, se referă nu numai la lumina vizibilă, ci și la radiațiile infraroșii și ultraviolete, care prezintă toate fenomenele luminii vizibile, cu excepția vizibilității; de exemplu, reflecție, refracție, interferență, difracție, dispersie și polarizarea luminii. Căldura este o formă de energie, energia internă posedată de particulele din care este compusă o substanță; termodinamica se ocupă de relațiile dintre căldură și alte forme de energie. Electricitatea și magnetismul au fost studiate ca o singură ramură a fizicii de când a fost descoperită legătura intimă dintre ele la începutul secolului al XIX-lea; un curent electric generează un câmp magnetic, iar un câmp magnetic induce un curent electric. Electrostatica se ocupă cu sarcinile electrice în repaus, electrodinamica cu sarcini în mișcare și magnetostatica cu poli magnetici în repaus.\n\nFizica modernă\n\nFizica clasică este, în general, preocupată de materie și energie la scală normală de observare, în timp ce o mare parte din fizica modernă este preocupată de comportamentul materiei și al energiei în condiții extreme sau la o scară foarte mare sau foarte mică. De exemplu, pentru studiile de fizică atomică și nucleară contează cea mai mică scară la care pot fi identificate elemente chimice. Fizica particulelor elementare are chiar o scară mai mică, deoarece se referă la unitățile de bază ale materiei; această ramură a fizicii este cunoscută și sub denumirea de fizică energiilor înalte datorită energiilor extrem de mari necesare pentru a produce multe tipuri de particule în acceleratoarele de particule. La această scară, noțiunile obișnuite de spațiu, timp, materie și energie nu mai sunt valabile.\n\nCele două teorii principale ale fizicii moderne prezintă o imagine diferită a conceptelor de spațiu, timp și materie față de fizica clasică. Mecanica clasică poate aproxima foarte bine evenimentele de zi cu zi, cele de la scară umană, în timp ce teoria cuantică este preocupată de fenomene la nivel atomic și subatomic și de aspectele complementare ale particulelor și undelor în descrierea acestor fenomene. Teoria relativității se referă la descrierea fenomenelor care au loc într-un sistem de referință care este în mișcare față de un observator; teoria restrânsă a relativității este preocupată de mișcare în absența câmpurilor gravitaționale și teoria generală a relativității cu mișcarea și legătura ei cu gravitația. Atât teoria cuantică, cât și teoria relativității găsesc aplicații în toate domeniile fizicii moderne.\n\nDiferența dintre fizica clasică și cea modernă \n\nÎn timp ce fizica își propune să descopere legi universale, teoriile sale se află în domenii explicite ale aplicabilității. În linii mari, legile fizicii clasice descriu cu exactitate sistemele a căror scară principală de lungime este mai mare decât scara atomică și ale căror mișcări sunt mult mai lente decât viteza luminii. În afara acestui domeniu, observațiile nu se potrivesc cu predicțiilor oferite de mecanica clasică. Albert Einstein a contribuit la cadrul relativității speciale, care a înlocuit noțiunile de timp și spațiu absolut cu spațiu-timp și a permis o descriere precisă a sistemelor ale căror componente au viteze care se apropie de viteza luminii. Max Planck, Erwin Schrödinger, și alții au introdus mecanica cuantică, o noțiune probabilistică a particulelor și interacțiunilor care a permis o descriere exactă la scară atomică și subatomică. Ulterior, teoria cuantică a câmpurilor a unit mecanica cuantică și relativitatea restrânsă. Relativitatea generală a permis un spațiu-timp dinamic, curbat, cu care sistemele extrem de masive și structura pe scară largă a universului pot fi bine descrise. Relativitatea generală nu a fost încă unificată cu celelalte descrieri fundamentale; se dezvoltă mai multe teorii ale gravitației cuantice.\n\nCercetare\n\nMetoda științifică\nFizicienii folosesc metoda științifică pentru a testa validitatea unei teorii fizice. Folosind o abordare metodică pentru a compara implicațiile unei teorii cu concluziile obținute din experimentele și observațiile sale asociate, fizicienii sunt mai capabili să testeze validitatea unei teorii într-un mod logic, nepărtinitor și repetabil. În acest scop, se efectuează experimente și se fac observații pentru a determina validitatea sau invaliditatea teoriei.\n\nO lege științifică este o afirmație verbală sau matematică concisă a unei relații care exprimă un principiu fundamental al unei teorii, cum ar fi legea lui Newton a gravitației universale.\n\nTeorie și experiment\n\nTeoreticienii încearcă să dezvolte modele matematice care sunt în acord cu experimentele existente și prezic cu succes rezultatele experimentale viitoare, în timp ce experimentaliștii elaborează și efectuează experimente pentru a testa predicții teoretice și a explora noi fenomene. Deși teoria și experimentul sunt dezvoltate separat, ele se afectează puternic și depind unele de altele. Progresul în fizică are loc adesea atunci când rezultatele experimentale fac o descoperire pe care teoriile existente nu o pot explica, sau când noile teorii generează predicții experimentale testabile, care inspiră dezvoltarea de noi experimente.\n\nFizicienii care lucrează la interacțiunea dintre teorie și experiment sunt numiți fenomenologi. Ei studiază fenomene complexe observate în experiment și lucrează pentru a le lega de o teorie fundamentală.\n\nFizica teoretică s-a inspirat istoric din filosofie; electromagnetismul a fost unificat în acest fel. Dincolo de universul cunoscut, domeniul fizicii teoretice se ocupă și de probleme ipotetice, cum ar fi universuri paralele, multivers și dimensiunile superioare. Teoreticienii invocă aceste idei în speranța rezolvării unor probleme particulare cu teoriile existente. Apoi explorează consecințele acestor idei și lucrează pentru a face predicții testabile.\n\nFizica experimentală se extinde și este extinsă de inginerie și tehnologie. Fizicienii experimentali implicați în proiectarea cercetării de bază efectuează experimente cu echipamente precum acceleratoare de particule și lasere, în timp ce cei implicați în cercetarea aplicată lucrează adesea în industria care dezvoltă tehnologii precum imagistica prin rezonanță magnetică (RMN) și tranzistoare. Feynman a remarcat că experimentaliștii pot căuta zone care nu au fost explorate bine de teoreticieni.\n\nDomenii de aplicare și obiective \n\nFizica acoperă o gamă largă de fenomene, de la particule elementare (cum ar fi cuarcii, neutrinii și electronii) până la cele mai mari super-roiuri de galaxii. În aceste fenomene sunt incluse cele mai de bază obiecte care compun toate celelalte lucruri. Prin urmare, fizica este uneori numită „știința fundamentală”. Fizica își propune să descrie diferitele fenomene care apar în natură în termeni de fenomene mai simple. Astfel, fizica își propune să conecteze ambele lucruri observabile oamenilor cu cauzele primordiale, și apoi să conecteze aceste cauze între ele.\n\nDe exemplu, chinezii antici au observat că anumite roci erau atrase unele de altele de o forță invizibilă. Acest efect a fost numit mai târziu magnetism, și a fost studiat pentru prima dată riguros în secolul al XVII-lea. Dar înainte ca chinezii să descopere magnetismul, grecii antici știau de alte obiecte, cum ar fi chihlimbarul, care, atunci când este frecat cu o blană, provoacă o atracție similară invizibilă între cele două corpuri. Acest fenomen a fost, de asemenea, prima dată studiat riguros în secolul XVII, și a ajuns să fie numit electricitate. Astfel, fizica a ajuns să înțeleagă două observații ale naturii în termenii unei cauze primordiale (electricitate și magnetism). Lucrările ulterioare din secolul al XIX-lea au relevat faptul că aceste două forțe erau doar două aspecte diferite ale unei singure forțe - electromagnetismul. Acest proces de „unificare” a forțelor continuă și astăzi, iar electromagnetismul și forța nucleară slabă sunt considerate acum a fi două aspecte ale interacțiunii electroslabe. Fizica speră să găsească un sistem final (teoria întregului) pentru a afla de ce este natura așa cum este.\n\nDomenii de cercetare\nCercetările contemporane în fizică pot fi împărțite în general în fizică nucleară și a particulelor; fizica materiei condensate; fizică atomică și moleculară; astrofizică și fizică aplicată. Unele departamente de fizică sprijină, de asemenea, cercetarea în fizică și informarea în domeniul fizicii.\n\nÎncepând cu secolul XX, domeniile individuale ale fizicii au devenit din ce în ce mai specializate, iar astăzi, majoritatea fizicienilor lucrează într-un singur domeniu în întreaga lor carieră. „Universaliștii”, precum Albert Einstein (1879–1955) și Lev Landau (1908–1968), care au lucrat în mai multe domenii ale fizicii, sunt acum foarte rari.\n\nPrincipalele domenii ale fizicii, împreună cu subdomeniile lor și teoriile și conceptele pe care le folosesc, sunt prezentate în tabelul următor.\n\nNote\n\nReferințe\n\nLegături externe \n PhysicsCentral – Web portal run by the American Physical Society\n Physics.org – Web portal run by the Institute of Physics \n Usenet Physics FAQ – FAQ compiled by sci.physics and other physics newsgroups\n Website of the Nobel Prize in physics – Award for outstanding contributions to the subject\n World of Physics – Online encyclopedic dictionary of physics\n Nature: Physics – Academic journal\n Physics – Online magazine by the American Physical Society\n Fizica povestită, 22 decembrie 2014, dr. Cristian Presură, Editura Humanitas\n\nVezi și \n\n Listă de fizicieni\n Științele Pământului\n Neurobiofizică\n Listă de termeni din fizică\n Econofizică\n Geofizică\n Nanotehnologie\n Psihofizică\n\n \nArticole cu definiții standard din metrologie" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi informații despre România." }, { "from": "assistant", "value": "România este un stat situat în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al Dunării, la nord de peninsula Balcanică și la țărmul nord-vestic al Mării Negre. Pe teritoriul ei este situată aproape toată suprafața Deltei Dunării și partea sudică și centrală a Munților Carpați. Se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord și est și Republica Moldova la est, iar țărmul Mării Negre se găsește la sud-est.\n\nDe-a lungul istoriei, diferite porțiuni ale teritoriului de astăzi al României au fost în componența sau sub administrația Daciei, Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus, Imperiului Austriac și a celui Austro-Ungar.\n\nRomânia a apărut ca stat, condus de Alexandru Ioan Cuza, în 1859, prin unirea dintre Moldova și Țara Românească, păstrând autonomia și statutul de stat tributar față de Imperiul Otoman, pe care-l aveau cele două principate. A fost recunoscută ca țară independentă 19 ani mai târziu. În 1918, în urma Primului Război Mondial, Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu România formând România Mare sau România interbelică, care a avut cea mai mare extindere teritorială din istoria României (295.641 km2).\n\nÎn timpul celui de-al Doilea Război Mondial (în 1940), România Mare, sub presiunea Germaniei Naziste, a cedat teritorii Ungariei (nord-estul Transilvaniei), Bulgariei (Cadrilaterul) și Uniunii Sovietice (Basarabia, Herța și Bucovina de Nord). După abolirea dictaturii lui Antonescu la 23 august 1944, România s-a retras din alianța cu Puterile Axei, trecând de partea Puterilor Aliate (Regatul Unit, Statele Unite, Franța și Uniunea Sovietică). Prin Tratatul de pace de la Paris semnat la , din teritoriile cedate ale fostei Românii Mari, a fost recuperat Transilvania de Nord.\n\nDupă înlăturarea regimului comunist instalat în România (1989) și după destrămarea Uniunii Sovietice (1991), statul a inițiat o serie de reforme economice și politice. După un deceniu de probleme economice, România a introdus noi reforme economice de ordin general (precum cota unică de impozitare, în 2005) și a aderat la alianța politico-militară NATO la 29 martie 2004 și la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.\n\nRomânia este o republică semi-prezidențială. Este al nouălea stat după suprafața teritoriului () și al șaselea după numărul populației (peste 19 milioane locuitori) dintre statele membre ale Uniunii Europene. Capitala țării, București, este și cel mai mare oraș al acesteia și al cincilea oraș din UE după populație (2,1 milioane locuitori). A fost rândul României să desemneze un oraș drept Capitală Europeană a Culturii, pentru 2007, fiind ales Sibiul, și pentru 2023, fiind aleasă Timișoara. România este membră a unor organizații internaționale, printre care: ONU din 1955, CoE din 1993, Uniunea Europeană de la 1 ianuarie 2007, NATO din 29 martie 2004, OSCE, OIF din 2003, Uniunea Latină din 1980, și unor instituții economice: Grupul Băncii Mondiale, FMI din 1972, BERD din 1991; și este candidată la aderarea la OCDE.\n\nEtimologie \n\nNumele de „România” provine de la „român”, cuvânt derivat din latinescul romanus care semnifică cetățean al Romei.\n\nCel mai vechi indiciu referitor la existența numelui de „român” ar putea fi conținut de Cântecul Nibelungilor din secolul al XIII-lea: „Ducele Ramunch din țara Valahilor / cu șapte sute de luptători aleargă în întâmpinarea ei / ca păsările sălbatice, îi vedeai galopând”. Ramunch ar putea fi o transliterație a numelui „Român”, reprezentând în acest context un conducător simbolic al românilor. \n\nCele mai vechi atestări documentare ale termenului de „rumân/român” cunoscute în mod cert sunt conținute în relatări, jurnale și rapoarte de călătorie redactate de umaniștii renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun, au călătorit în Țara Românească, Moldova și Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534 că valahii „se numesc romani”. Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor”. Mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească: „Sti rominest?”. După o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înșiși „români” (romanesci). Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba «românește», adică romana”.\n\nMărturii suplimentare despre endonimul de „rumân/român” furnizează și autori care au venit în mod prelungit în contact direct cu românii. Astfel, umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că „românii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»”. În această perioadă se mențin o serie de conflicte cu Imperiul Roman, o partea a statului dac fiind cucerită în 106 d.Hr. de împăratul roman Traian. Între anii 271-275 d.Hr. are loc retragerea aureliană.\n\nPerioada principatelor și Epoca fanariotă \n\nÎn primul mileniu, peste teritoriul României au trecut valuri de popoare migratoare: goții în secolele al III-lea–al IV-lea, hunii în secolul al IV-lea, gepizii în secolul al V-lea, avarii în secolul al VI-lea, slavii în secolul al VII-lea, maghiarii în secolul al IX-lea, pecenegii, cumanii, uzii și alanii în secolele al X-lea–al XII-lea și tătarii în secolul al XIII-lea.\n\nÎn secolul al XIII-lea sunt atestate primele cnezate la sud de Carpați. Mai apoi, în contextul cristalizării relațiilor feudale, ca urmare a creării unor condiții interne și externe favorabile (slăbirea presiunii ungare și diminuarea dominației tătarilor) iau ființă la sud și est de Carpați statele feudale de sine stătătoare Țara Românească (1310), sub Basarab I, și Moldova (1359), sub Bogdan I. Dintre domnitorii ce au avut un rol mai important pot fi amintiți: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Dimitrie Cantemir în Moldova, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu în Țara Românească și Iancu de Hunedoara în Transilvania. Începând cu sfârșitul secolului al XV-lea cele două principate intră treptat în sfera de influență a Imperiului Otoman.\n\nTransilvania, parte de-a lungul Evului Mediu a Regatului Ungariei, guvernată de voievozi, devine un principat de sine stătător, vasal Imperiului Otoman din 1526. La cumpăna secolelor al XVI-lea și al XVII-lea Mihai Viteazul domnește pentru o foarte scurtă perioadă de vreme peste o bună parte din teritoriul României de astăzi.\n\nÎn secolul al XVIII-lea, Moldova și Țara Românească și-au păstrat în continuare autonomia internă, dar în 1711 și, respectiv, 1716, începe perioada domnitorilor fanarioți, numiți direct de Poartă din rândul familiilor nobile de etnici greci din Constantinopol. Prin încheierea pactului dualist în 1867, Transilvania și-a pierdut la scurtă vreme resturile autonomiei sale politice, fiind înglobată din punct de vedere politic și administrativ Ungariei.\n\nUnirea și Regatul României \n\nStatul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova și Muntenia (sau Țara Românească), acceptată ca structură federativă de Marile Puteri în urma Convenției de la Paris din 1858, și apoi cimentată după alegerea concomitentă ca domnitor în ambele state a unionistului Alexandru Ioan Cuza. După ce a efectuat numeroase reforme care au pus bazele modernizării statului, el a fost obligat în anul 1866, de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și \"Monstruoasa Coaliție\", să abdice și să părăsească țara. Unirea a fost o vreme în pericol, dar oamenii politici ai vremii au reușit să-l aducă pe tronul princiar pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a acceptat Constituția și a depus jurământul la 10 mai 1866. 11 ani mai târziu, în 1877, tot la 10 mai, România și-a proclamat independența, pe care a obținut-o pe câmpul de luptă, iar în 1881, în aceeași zi a anului, Carol a fost încoronat ca rege al României. În 1913, România a intrat în Al Doilea Război Balcanic împotriva Bulgariei, la capătul căruia a obținut Cadrilaterul. În anul 1914, regele Carol I moare, iar nepotul său, Ferdinand I, îl va succede la tron.\n\nÎn 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei. Deși forțele române nu s-au descurcat bine din punct de vedere militar, până la sfârșitul războiului, Imperiul Austriac și Imperiul Rus s-au dezintegrat; Adunarea Națională în Transilvania, și Sfatul Țării în Basarabia și Bucovina și-au proclamat Unirea cu România, iar Regele Ferdinand I și Regina Maria au fost încoronați suverani ai tuturor românilor, la Alba Iulia, pe 15 octombrie 1922. Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamațiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declarația celor 14 puncte ale președintelui american Thomas Woodrow Wilson.\n\nDupă ce plecase din țară și renunțase la succesiunea tronului în 1925, Carol al II-lea a revenit, în 1930, și a uzurpat tronul fiului său; influențat de cercul de apropiați, denumit de istorici „Camarila regală”, a subminat treptat sistemul democratic, iar în 1938 și-a asumat puteri dictatoriale. Deși era de orientare pro-occidentală (în special anglofilă), Carol a încercat să împăciuiască forțele extremiste centrifuge prin numirea unor guverne naționaliste care au luat măsuri antisemite, cum ar fi guvernul Goga-Cuza și cel condus de patriarhul ortodox Miron Cristea.\n\nÎn urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, România a acceptat în iunie 1940 pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța în favoarea URSS. Necunoscând detaliile pactului sovieto-german, Carol a încercat să obțină o alianță cu Germania Nazistă, și l-a numit președinte al Consiliului de Miniștri pe Ion Gigurtu, care a declarat că va duce o politică nazistă pro-Axa Berlin–Roma, antisemită și fascist-totalitară. Între 4 iulie și 4 septembrie 1940, prin acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra Transilvaniei (după ce Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa nazistă și aderarea totală a României la Axa Berlin–Roma), România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, inclusiv orașul Cluj. Vastele teritorii din Transilvania care au fost cedate de Ion Gigurtu Ungariei, conțineau importante resurse naturale, inclusiv mine de aur. Ion Gigurtu a început și negocierile de cedare a 8000 km2 din Dobrogea de sud în favoarea Bulgariei, negocieri întrerupte de Antonescu prin acceptarea necondiționată a cesiunii teritoriale.\n\nFață de retragerea haotică din Basarabia, cedările teritoriale, nemulțumirea opiniei publice și protestele liderilor politici, regele Carol al II-lea a suspendat Constituția României din 1938 și l-a numit prim-ministru pe Generalul Ion Antonescu. Aceasta, sprijinit de Garda de Fier, a cerut regelui să abdice în favoarea fiului său, Mihai. Apoi, Antonescu și-a asumat puteri dictatoriale și a devenit președinte al consiliului de miniștri, autointitulându-se „Conducător” al statului. În 1941, ca aliat al Germaniei, România intră în Al Doilea Război Mondial, declarând război Uniunii Sovietice.\n\nRomânia socialistă \n\nLa data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai I l-a înlăturat prin forță pe mareșalul Ion Antonescu care refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai I a dispus destituirea și arestarea mareșalului, iar România a trecut de partea Aliaților.\n\nLa mai puțin de 3 ani de la ocuparea României de către sovietici, în 1947, Regele Mihai I a fost forțat să abdice și a fost proclamată Republica Populară Română stat al \"democrației populare\". Regimul comunist instaurat, condus de Partidul Muncitoresc Român, și-a întărit poziția printr-o politică de tip stalinist de descurajare a oricărei opoziții politice și de schimbare a structurilor economico-sociale ale vechiului regim burghez. La începutul anilor 1960, guvernul român a început să-și afirme o anumită independență față de Uniunea Sovietică în politica externă, fără să renunțe însă la politica represivă (pe care o eticheta drept „cuceriri revoluționare”) în politica internă. În 1965 liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit, după care România intră într-o perioadă de schimbări. După o scurtă luptă pentru putere, în fruntea partidului comunist a venit Nicolae Ceaușescu, care a devenit secretar general al Partidului Comunist Român în 1965, președinte al Consiliului de Stat în 1967 și președinte al Republicii Socialiste România în 1974. Conducerea lungă de câteva decenii a președintelui Nicolae Ceaușescu a devenit din ce în ce mai autoritară în anii 1980.\n\nRomânia după 1989 \n\nÎn contextul căderii comunismului în toată Europa de Est, un protest început la mijlocul lunii decembrie 1989 la Timișoara s-a transformat rapid într-un protest național împotriva regimului politic socialist, înlăturându-l pe Nicolae Ceaușescu de la putere.\n\nUn consiliu interimar format din personalități ale vieții civile și foste oficialități comuniste a preluat controlul guvernului, iar Ion Iliescu a devenit președintele provizoriu al țării. Noul guvern a revocat multe din politicile autoritare comuniste și a închis câțiva dintre conducătorii regimului comunist.\n\nÎn mai 1990 s-au organizat alegeri ale partidelor pentru legislatură și președinție. Iliescu a fost ales președinte, iar partidul său, Frontul Salvării Naționale, a câștigat controlul legislativ. Petre Roman a devenit prim-ministru. Alegerile însă nu au pus punct demonstrațiilor antiguvernamentale. Dezlănțuirile minerilor au dus la demiterea guvernului Roman în septembrie 1991. În octombrie, fostul ministru de finanțe Theodor Stolojan i-a urmat lui Roman ca prim-ministru și a format un nou cabinet. În alegerile naționale din 1992, Ion Iliescu și-a câștigat dreptul la un nou mandat. Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naționaliste PUNR, PRM și fostul partid comunist PSM, a fost format un guvern în noiembrie 1992, condus de prim-ministrul Nicolae Văcăroiu.\n\nEmil Constantinescu din coaliția electorală Convenția Democrată Română (CDR) l-a învins în 1996 pe președintele Iliescu, după un al doilea scrutin și l-a înlocuit la șefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcție până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile și mai târziu de Mugur Isărescu. Alegerile din 2000 au fost câștigate de PSD și Ion Iliescu, iar Adrian Năstase a fost numit prim-ministru. În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcția de Președinte al statului, în fruntea unei coaliții formată din PNL și PD, alături de UDMR și PUR, iar în funcția de prim-ministru a fost numit Călin Popescu Tăriceanu.\n\nDin 2004 România este membru NATO, iar din 2007 a devenit membră a Uniunii Europene. În urma alegerilor legislative din noiembrie 2008, Partidul Democrat-Liberal a obținut cele mai multe mandate, fiind urmat de alianța dintre PSD și PC, PNL și UDMR. Ulterior se formează un guvern de alianță, între PSD+PC și PD-L, condus de Emil Boc, pentru ca din decembrie 2009, în urma votului Parlamentului, PD-L, UDMR și grupul parlamentar al independenților (devenit UNPR) să alcătuiască cabinetul Boc 2. Obligat să facă reduceri masive de cheltuieli bugetare din cauza , guvernul a devenit deosebit de nepopular și a demisionat, iar succesorul său a fost înlăturat de la putere de Parlament în 2012, după doar două luni de mandat. Deși nu a reușit să-l demită prin referendum în vara acelui an, majoritatea nou-formată, condusă de , i-a impus președintelui guvernele conduse de Victor Ponta. După o scurtă perioadă cu un guvern neutru politic, a revenit la guvernare după alegerile din 2016, dar acțiunile lor de limitare și frânare a eforturilor de combatere a corupției au fost întâmpinate cu proteste de stradă.\n\nGeografie \n\nTeritoriul actual al României cuprinde o zonă aproximativă denumită „spațiul carpato-danubiano-pontic”, deoarece România se suprapune unui sistem teritorial european, conturat după forma cercului Carpaților Românești și a regiunilor limitrofe impuse și subordonate complementar Carpaților, fiind mărginită în partea de sud de fluviul Dunărea, iar în partea de est de Marea Neagră.\n\nRomânia este situată în emisfera nordică, la intersecția paralelei 45° latitudine nordică și meridianului de 25° longitudine estică, iar în Europa în partea central sud-estică, la distanțe aproximativ egale față de extremitățile continentului european. România se învecinează la nord cu Ucraina, granița de sud este formată cu Bulgaria (o mare parte fiind frontieră acvatică, cu Dunărea), în vest cu Ungaria, în sud-vest cu Serbia, iar în est cu Republica Moldova (formată în totalitate de Prut). Frontierele României se întind pe 3150 km, din care 1876 km au devenit, în 2007, granițe externe ale Uniunii Europene (spre Serbia, Moldova și Ucraina), în timp ce cu Marea Neagră, granița formată are o lungime de 194 km pe platforma continentală (245 km de țărm). Suprafața României este de 238 391 km², la care se adaugă 23 700 km² din platforma Mării Negre.\n\nRelief \n\nRelieful României este caracterizat prin patru elemente: varietate, proporționalitate, complementaritate și dispunere simetrică, dat fiind numărul mare de forme de relief, repartiția aproximativ egală a principalelor unități de relief (35% munți, 35% dealuri și podișuri și 30% câmpii) și gruparea reliefului. Carpații Românești se extind ca un inel, ce închide o mare depresiune în centrul țării, cea a Transilvaniei. Sunt munți cu altitudine mijlocie, fragmentați, cu un etaj alpin, pășuni alpine și întinse suprafețe de eroziune, a căror altitudine maximă se atinge în vârful Moldoveanu (din Munții Făgăraș), la 2 544 de metri. Pe teritoriul României, Munții Carpați au o lungime de 910 km.\n\nLa exterior Munților Carpați se află un inel de dealuri — Subcarpații și Dealurile de Vest — locurile cele mai populate, datorită bogatelor resurse de subsol (petrol, cărbuni, sare) și condițiilor favorabile culturii viței-de-vie și pomilor fructiferi. În est și sud se extind trei mari podișuri (Moldovei, Dobrogei și Getic), dar și Podișul Mehedinți, în timp ce în sud și vest se întind două mari câmpii, Câmpia Română (îngustată spre est) și Câmpia de Vest.\n\nDelta Dunării este cea mai joasă regiune a țării, sub 10 m altitudine, cu întinderi de mlaștini, lacuri și stuf. Ceva mai înălțate sunt grindurile fluviale și maritime (Letea, Caraorman, Sărăturile) pe care se grupează satele de pescari. Este un teritoriu descris din Antichitate de numeroși oameni de știință ai vremurilor, printre care Herodot, Strabon, Ptolemeu sau Plinius cel Bătrân. Delta Dunării a fost introdusă în lista patrimoniului mondial al UNESCO în 1991 ca rezervație naturală a biosferei.\n\nRomânia beneficiază de toate tipurile de unități acvatice: fluvii și râuri, lacuri, ape subterane, ape marine. Particularitățile hidrografice și hidrologice ale României sunt determinate, în principal, de poziția geografică a țării în zona climatului temperat-continental și de prezența arcului carpatic. Factorul antropic a contribuit la unele modificări ale acestor particularități.\n\nFaună și floră \n\nPe teritoriul României au fost identificate 3700 de specii de plante din care până în prezent 23 au fost declarate monumente ale naturii, 74 dispărute, 39 periclitate, 171 vulnerabile și 1253 sunt considerate rare. Cele trei mari zone de vegetație în România sunt zona alpină, zona de pădure și zona de stepă. Vegetația este distribuită etajat, în concordanță cu caracteristicile de sol și climă, dar și în funcție de altitudine, astfel: stejarul, gârnița, teiul, frasinul (în zonele de stepă și dealuri joase); fagul, gorunul (între 500 și 1200 de metri); molidul, bradul, pinul (între 1200 și 1800 de metri); ienupărul, jneapănul și arborii pitici (într 1800 și 2000 de metri); pajiștile alpine formate din ierburi mărunte (peste 2000 de metri). În largul văilor mari, datorită umezelii persistente, apare o vegetație specifică de luncă, cu stuf, papură, rogoz și adesea cu pâlcuri de sălcii, plopi și arini. În Delta Dunării predomină vegetația de mlaștină.\n\nFauna României este în special repartizată în funcție de vegetație. Astfel, pentru etajul stepei și silvostepei sunt specifice următoarele specii: iepurele, hârciogul, popândăul, fazanul, dropia, prepelița, crapul, carasul, știuca, șalăul, somnul; pentru etajul pădurilor de foioase (stejar și fag): mistrețul, lupul, vulpea, mreana, ciocănitoarea, cinteza; pentru etajul pădurilor de conifere: păstrăvul, lostrița, râsul eurasiatic, cerbul, iar specifice faunei alpine sunt caprele negre și vulturii pleșuvi.\n\nÎn particular, Delta Dunării este sălașul a sute de specii de păsări, incluzând pelicani, lebede, gâște sălbatice și păsări flamingo, protejate de lege (așa cum sunt de altfel și porcii sălbatici și lincșii). De asemenea Delta reprezintă un popas sezonal pentru păsările migratorii. Câteva dintre speciile rare de păsări aflate în zona Dobrogei sunt pelicanul creț, cormoranul mic, lopătarul, gâsca cu piept roșu și gârlița mare, dar și lebăda de iarnă.\n\nClimă \n\nClima României este determinată în primul rând de poziția sa pe glob, precum și de poziția sa geografică pe continentul european. Aceste particularități conferă climei un caracter temperat continental cu nuanțe de tranziție.\n\nExtinderea teritoriului țării pe aproape 5° de latitudine impune diferențieri mai mari între sudul și nordul țării în ceea ce privește temperatura decât extinderea pe circa 10 °C de longitudine, astfel dacă temperatura medie anuală în sudul țării se ridică la circa 11 °C, în nordul țării, la altitudini comparabile, valorile acestui parametru sunt mai coborâte cu circa 3 °C. Între extremitatea vestică și cea estică a teritoriului național, diferența termică se reduce la 1 °C (10 °C în vest, 9 °C în est).\n\nRelieful țării are un rol esențial în delimitarea zonelor și etajelor climatice. Munții Carpați formează o barieră care separă climatele continentale aspre din est de cele din vest de tip oceanic și adriatic. În concluzie, clima României este una de tip temperat-continentală, cu patru anotimpuri și este marcată de influențe ale climatelor stepice din est, adriatice din sud-vest, oceanice din vest și nord-vest, păstrându-și totuși identitatea climatului carpato-ponto-danubian.\n\nPrecipitațiile sunt moderate, variind de la insuficienta cantitate de 400 mm din Dobrogea la 500 mm în Câmpia Română și până la 600 mm în cea de Vest. Odată cu altitudinea, precipitațiile cresc, depășind pe alocuri 1000 mm pe an.\n\nPrimele înregistrări climatice în România s-au făcut odată cu înființarea Institutului Meteorologic Central (în 1884) și cu apariția lucrărilor elaborate de Ștefan Hepites. După 1960 are loc o dezvoltare a rețelei de stații meteorologice, apărând și importante lucrări referitoare la caracteristicile climatice ale spațiului montan, litoral, urban, rural, etc.\n\nDemografie \n\n 1899: |||||| 5.956.690 locuitori\n 1912: ||||||| 7.234.919 locuitori\n 1930: |||||||||||||||||| 18.057.028 locuitori\n 1941: |||||||||||||| 13.535.757 locuitori\n 1948: |||||||||||||||| 15.872.624 locuitori\n 1956: ||||||||||||||||| 17.489.450 locuitori\n 1966: ||||||||||||||||||| 19.103.163 locuitori\n 1977: |||||||||||||||||||||| 21.559.910 locuitori\n 1992: ||||||||||||||||||||||| 22.810.035 locuitori\n 2002: |||||||||||||||||||||| 21.698.181 locuitori\n 2011: |||||||||||||||||||| 20.121.641 locuitori\n\nConform recensământului din 2011, România are o populație de 20 121 641 de locuitori, iar sporul natural este negativ. Populația scade astfel, și din cauza acestuia, dar și din cauza migrației negative. Astfel, raportul Eurostat din 2014 arăta că România era țara din Uniunea Europeană cu cea mai abruptă scădere demografică între 1994 și 2014, deși vârsta mediană, de 40,8 ani, era încă sub media europeană de 42,2. Același raport arată că România se află pe ultimul loc în UE la suprafața medie a locuințelor în mediul urban (circa 40 m²), dar și pe primul loc la procentajul locuințelor folosite de proprietarii lor în totalul locuințelor (94,7%).\n\nPrincipalul grup etnic în România îl formează românii. Ei reprezintă, conform recensământului din 2011, 88,9% din numărul total al populației. După români, următoarea comunitate etnică importantă este cea a maghiarilor, care reprezintă 6,1% din populație, respectiv un număr de aproximativ 1 200 000 de cetățeni. După datele oficiale, în România trăiesc 665 000 de romi. Alte comunități importante sunt cele ale germanilor, ucrainenilor, lipovenilor, turcilor, tătarilor, sârbilor, slovacilor, bulgarilor, croaților, grecilor, rutenilor, evreilor, cehilor, polonezilor, italienilor și armenilor. Din cei 745 421 de germani câți erau în România în 1930, în prezent au mai rămas aproximativ 60 000. De asemenea, în 1924, în Regatul României erau 796 056 de evrei, însă la recensământul din 2002 au fost numărați 6 179. \n\nNumărul românilor ori al persoanelor cu strămoși născuți în România care trăiesc în afara granițelor țării este de aproximativ 12 milioane. Puțin timp după revoluția din decembrie 1989, populația României a fost de peste 23 000 000 de locuitori, însă, începând cu 1991, aceasta a intrat într-o tendință de scădere treptată,. Acest fapt se datorează liberei circulații în statele din afara granițelor României, dar și ratei natalității destul de scăzute.\n\nLimba oficială a României este limba română ce aparține grupei limbilor romanice de est și este înrudită cu italiana, franceza, spaniola, portugheza, catalana și, mai departe, cu majoritatea limbilor europene. Româna este limba cu cel mai mare număr de vorbitori nativi ce reprezintă 91% din totalul populației României, fiind urmată de limbile vorbite de cele două minorități etnice principale, maghiarii și romii. Astfel, maghiara este vorbită de un procent de 6,5% iar romani de respectiv 1,2% din numărul total al populației țării. Până în anii '90, în România a existat o numeroasă comunitate de vorbitori de limbă germană, reprezentată în cea mai mare parte de sași. Deși cei mai mulți dintre membrii acestei comunități au emigrat în Germania, au rămas totuși în prezent într-un număr semnificativ de 45 000 de vorbitori nativi de limbă germană în România. În localitățile unde o anumită minoritate etnică reprezintă mai mult de 20% din populație, limba respectivei minorități poate fi utilizată în administrația publică și în sistemul judiciar. Engleza și franceza sunt principalele limbi străine predate în școlile din România. Limba engleză este vorbită de un număr de 5 milioane de români în timp ce franceza de circa 4-5 milioane, iar germana, italiana și spaniola de câte 1-2 milioane fiecare. În trecut, limba franceză era cea mai cunoscută limbă străină în România, însă începând cu 1990 engleza câștigat teren reușind să declaseze franceza de pe primul loc. De obicei, cunoscătorii de limbă engleză sunt în special tinerii și persoanele de vârstă medie. În orice caz, România este din 1990 membru cu drepturi depline a Francofoniei, iar în 2006 a găzduit la București un important summit al acestei organizații. Limba germană este predată în special în Banat, Transilvania și Bucovina datorită tradițiilor ce s-au păstrat în această regiune din timpul dominației austro-ungare.\n\nReligie \n\nViața religioasă în România se desfășoară conform principiului libertății credințelor religioase, principiu enunțat la articolul 29 din Constituția României, alături de libertatea gândirii și a opiniilor. Chiar dacă nu se definește explicit ca stat laic, România nu are nicio religie națională, respectând principiul de secularitate: autoritățile publice sunt obligate la neutralitate față de asociațiile și cultele religioase.\n\nBiserica Ortodoxă Română este instituția religioasă din România cu cel mai mare număr de credincioși. Biserica Ortodoxă, cu tradiții de aproape două milenii, are rădăcini adânci în domeniul cultural și social din România. Ea este o biserică autocefală care se află în comuniune cu celelalte biserici ortodoxe. Cea mai mare parte a populației României, respectiv 86,45%, s-a declarat ca fiind de confesiune creștin ortodoxă, conform recensământului din 2011,. Ponderea comunităților religioase aparținătoare altor ramuri ale creștinismului este următoarea: romano-catolici (4,62%), reformați (3,19%), penticostali (1,92%), români uniți (0,8%) și baptiști (0,6%). Astfel, populația creștină din România reprezintă 99,5% din totalul populației țării. În Dobrogea există și o minoritate islamică compusă majoritar din turci și tătari. Credincioșii musulmani din România sunt în număr de circa 70.000, dintre care 85% trăiesc în județul Constanța, 12% în județul Tulcea, iar restul în diferite centre urbane ca: București, Brăila, Galați, Călărași, Giurgiu, Oltenița, Drobeta-Turnu Severin etc. De asemenea, la recensământul din 2011, în România existau 3.519 de persoane de religie mozaică, 20.743 de atei și 18.917 persoane fără religie. Rata ateismului este în creștere, însă și așa, aceasta este una dintre cele mai scăzute din lume. 59% dintre atei locuiesc în București sau în alte orașe mari și foarte mari. Un cult relativ nou, recunoscut oficial abia în anul 2000, este reprezentat de Martorii lui Iehova. Acesta atrage din ce în ce mai mulți adepți în fiecare an. La recensământul din 2011, 49.820 de persoane (aproximativ 0,26% din populația României) făceau parte din acest cult.\n\nPână la Unirea din 1918, cea mai mare parte a populației din Transilvania era formată din credincioși ai Bisericii Române Unite cu Roma, ca urmare a trecerii unei mari părți a românilor, până atunci ortodocși, la Biserica Romei, la sfârșitul secolului al XVII-lea. Catolicismul și protestantismul sunt prezente mai ales în Transilvania și Crișana. De pildă, în județele Arad și Bihor este cea mai mare densitate de credincioși ai cultului baptist din România, aceștia întrunind 3,41% (14.700), respectiv 3,81% (21.934) din totalul populației acestor județe. De asemenea, în România există și alte culte, precum ortodocșii pe stil vechi și cultul armean.\n\nÎn august 2010, în România existau 18.300 de biserici.\n\nEducație \n\nÎnvățământul urmărește realizarea idealului educațional întemeiat pe valorile democrației, ale diversității culturale, pe aspirațiile individuale, sociale și contribuie la păstrarea identității naționale în contextul valorilor europene. Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă și armonioasă a personalității individului în vederea unei integrări eficiente în societatea bazată pe cunoaștere.\n\nÎncă de la Revoluția română din 1989, sistemul de învățământ românesc a fost într-un continuu proces de reorganizare care a fost atât lăudat cât și criticat. În conformitate cu legea educației (adoptată în 1995), sistemul educativ românesc este reglementat de către Ministerul Educației, Cercetării și Inovării (MECI). Fiecare nivel are propria sa formă de organizare și este subiectul legislației în vigoare. Grădinița este opțională între 3 și 6 ani. Școlarizarea începe la vârsta de 7 ani (câteodată la 6 ani) și este obligatorie până în clasa a X-a (de obicei, care corespunde cu vârsta de 16 sau 17 ani). Învățământul primar și secundar este împărțit în 12 sau 13 clase. Învățământul superior este aliniat la spațiul european al învățământului superior. Sistemul oferă următoarele diplome: de absolvire (absolvirea școlii generale, fără examen), Bacalaureat (absolvirea liceului, după examenul de Bacalaureat), licență (Cadru de absolvire a Universității, după un examen și / sau a tezei), Masterat (diplomă de master, după o teză și, eventual, un examen), Doctorat (doctor, după o teză).\n\nPrimii patru ani sunt predați de către un singur profesor (învățător), pentru majoritatea elevilor. Alte cadre didactice sunt folosite numai pentru câteva discipline de specialitate (de limbi străine, informatică, etc.). Cursurile sunt reconfigurate la sfârșitul clasei a IV-a, pe baza performanțelor academice. Selecția pentru clase se face pe baza testelor locale. Începând cu clasa a V-a, elevii au un alt profesor pentru fiecare materie. În plus, fiecare clasă are un profesor desemnat pentru a fi îndrumătorul clasei (diriginte). Studiile liceale sunt de patru ani, doi obligatorii (a IX-a și a X-a ), doi neobligatorii (a XI-a și a XII-a). Nu există examene între clasele a IX-a și a XI-a. Sistemul național de învățământ superior este structurat pe 3 niveluri de studii universitare: studii universitare de licență, de masterat și doctorat.\n\nÎn 2004, aproximativ 4,4 milioane de locuitori urmau diverse programe educaționale. Dintre aceștia, 650.000 erau înscriși la grădiniță, 3,11 milioane (14% din populație) în învățământul primar și secundar și 650.000 (3% din populație) la nivel terțiar (universități). În același an, rata de alfabetizare a adulților români era de 97,3% (al 45-lea la nivel mondial), în timp ce raportul combinat brut de înscriere în sistemul educațional primar, secundar și terțiar a fost de 75% (al 52-a din întreaga lume).\n\nAsociația Ad Astra a cercetătorilor români a publicat ediția din 2007 a topului universităților din România. Acest top, aflat la a treia ediție, cuprinde un clasament general, respectiv un clasament pe domenii științifice, care reflectă pregătirea și performanța științifică a cadrelor didactice ale universităților. Clasamentele sunt realizate pe baza articolelor științifice publicate de personalul universităților în reviste științifice recunoscute pe plan internațional. În 2011 pe primele trei locuri în clasificarea universităților situau în ordine: Universitatea din București, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași. Comparativ cu țările UE, competitivitatea forței de muncă din România din punct de vedere al educației și competențelor (abilităților) este încă redusă. În cadrul PISA, aproximativ 70% din elevii de 15 ani din România au avut performanțe situate sub nivelul cerut pentru un loc de muncă modern, față de 37% din elevii de 15 ani din Uniunea Europeană. Nivelul indicatorilor privind educația în România este scăzut comparativ cu al celor din UE.\n\nAglomerări urbane \n\nBucurești este cel mai mare oraș și totodată capitala României. La recensământul din 2002, populația orașului depășea 1,9 milioane de locuitori, în timp ce zona metropolitană București concentrează o populație de aproximativ 2,2 milioane de locuitori. Pe viitor, sunt prevăzute planuri de extindere a granițelor ariei metropolitane București.\n\nÎn România mai există încă cinci orașe care au o populație numeroasă (în jur de 300.000 de locuitori) și care se înscriu în clasamentul celor mai populate orașe din Uniunea Europeană. Acestea sunt: Iași, Cluj-Napoca, Timișoara, Constanța și Craiova. Alte orașe cu o populație ce depășește 200.000 de locuitori sunt: Galați, Brașov și Ploiești. De asemenea, există încă alte 11 orașe care concentrează un număr mai mare de 100.000 de locuitori.\n\nÎn prezent, o parte din cele mai mari orașe sunt incluse într-o zonă metropolitană (structuri informale de colaborare între autoritățile locale): Constanța (450.000 de locuitori), Brașov, Iași (ambele cu o populație de aproximativ 400.000 de oameni) și Oradea (260.000 de locuitori), iar altele sunt în curs de înființare: Brăila-Galați (600.000 de locuitori), Timișoara (400.000 de locuitori), Cluj-Napoca (400.000 de locuitori), Craiova (370.000 de locuitori), Bacău și Ploiești.\n\nPolitică \n\nConstituția României se bazează pe modelul Constituției celei de a cincea Republici Franceze, și a fost ratificată prin referendum național la data de 8 decembrie, 1991. În anul 2003 a avut loc un plebiscit prin care Constituției i-au fost aduse 79 de amendamente, devenind astfel conformă cu legislația Uniunii Europene. Conform Constituției, România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil. Forma de guvernământ a statului român este republică semiprezidențială. Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor — legislativă, executivă și judecătorească — în cadrul unei democrații constituționale. Președintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. În urma amendamentelor din 2003, mandatul de președinte a fost prelungit de la 4 la 5 ani. Președintele numește primul-ministru, care la rândul său numește Guvernul. În timp ce șeful statului își are reședința la Palatul Cotroceni, primul-ministru împreună cu Guvernul își desfășoară activitatea la Palatul Victoria.\n\nParlamentul României este bicameral, fiind alcătuit din Senat, cu 137 de membri, și Camera Deputaților, cu 314 de membri. Un număr de 18 locuri suplimentare în Camera Deputaților sunt rezervate reprezentanților minorităților naționale. Parlamentul are rol legislativ, discutând și votând legile ordinare și organice, atât în comisiile de specialitate cât și în plen. Membrii parlamentului sunt aleși prin vot uninominal mixt, universal, direct și secret. Sistemul electoral este unul proporțional (membrii parlamentului se aleg din toate partidele care au depășit pragul electoral de 5% din totalul sufragiilor exprimate, în baza unui algoritm). Alegerile se țin o dată la 4 ani, ultimele având loc la 11 decembrie 2016. Palatul Parlamentului găzduiește din anul 1994 sediul Camerei Deputaților, iar din anul 2004 și sediul Senatului.\n\nGuvernul României este autoritatea publică a puterii executive, care funcționează pe baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. Numirea Guvernului se face de Președintele României, pe baza votului de încredere acordat Guvernului de Parlament. Guvernul este alcătuit din primul-ministru și miniștri. Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuțiilor legale care le revin. De asemenea, Guvernul adoptă hotărâri și, în condițiile în care este abilitat de Parlament, ordonanțe.\n\nPotrivit principiului separării puterilor în stat, sistemul judiciar din România este independent de celelalte ramuri ale guvernului și este compus dintr-o structură de instanțe organizate ierarhic. În România, justiția se înfăptuiește numai de către Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, respectiv curțile de apel, tribunalele, tribunalele specializate și judecătoriile. Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța cea mai înaltă în grad, iar rolul său fundamental este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Sistemul judiciar românesc este puternic influențat de modelul francez. Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, independentă față de orice altă autoritate publică și care are, conform Constituției României, rolul de garant al supremației Constituției. Constituția, introdusă în 1991, poate fi amendată doar printr-un referendum public, iar ultimul referendum de modificare aprobat a avut loc 2003. De atunci, de la acea modificare, Parlamentul nu mai are dreptul să treacă peste deciziile Curții Constituționale, indiferent de majoritate.\n\nIntegrarea României în Uniunea Europeană din 2007 a avut o influență semnificativă asupra politicii interne a țării. Ca parte a acestui proces, România a inițiat reforme, inclusiv reforma din justiție, a intensificat cooperarea judiciară cu alte state membre și a luat măsuri împotriva corupției. Cu toate acestea, în raportul de țară din 2006, România și Bulgaria au fost descrise ca fiind cele mai corupte țări ale Uniunii Europene.\n\nRelațiile externe \n\nDupă decembrie 1989, România și-a reorientat politica pe calea întăririi legăturilor cu occidentul, în mod special cu Statele Unite și Uniunea Europeană. Dacă, în 1972, România devenea membră a Băncii Mondiale și a FMI și de asemenea a Organizației Mondiale a Comerțului, în 2004 ea a devenit membră a NATO iar din 2007 face parte din Uniunea Europeană.\n\nLiderii României postdecembriste au făcut declarații publice în ceea ce privește strângerea relațiilor cu alte țări europene și, de asemenea, în ceea ce privește ajutorul dat acestora în procesul integrării euro-atlantice, în special în cazul Moldovei, Ucrainei și Georgiei. Liderii români au declarat public în mai multe ocazii că se așteaptă ca într-o perioadă de aproximativ 10 ani, toate țările democratice postsovietice din Europa Răsăriteană și din Caucaz să acceadă în UE și NATO. În decembrie 2005, președintele Traian Băsescu și secretarul de stat SUA Condoleezza Rice au semnat un acord care permite instalarea de baze militare americane în România.\n\nRomânia și-a arătat în mod public sprijinul pentru Turcia și Croația în eforturile făcute de aceste țări pentru aderarea la Uniunea Europeană. Relațiile economice turco-române au statut privilegiat. În același timp, relațiile româno-maghiare s-au aflat tot timpul la nivelul cel mai înalt, Ungaria sprijinind eforturile României de aderare la UE.\n\nRelațiile României cu Republica Moldova au un statut special, având în vedere că cele două țări folosesc practic aceeași limbă și au un fond istoric comun. România a fost primul stat care a recunoscut independența Republicii Moldova, la numai câteva ore după proclamarea independenței noului stat (27 august 1991). Din declarația guvernului român, făcută cu acest prilej, reiese clar că, în viziunea autorităților de la București, independența Moldovei era considerată o formă de emancipare de sub tutela Moscovei și un pas spre reunificarea cu România. În prezent, România concepe relația sa cu Republica Moldova pe două coordonate majore: afirmarea caracterului special al acestei relații, conferit de comunitatea de limbă, istorie, cultură, tradiții - realități ce nu pot fi eludate sau negate; dimensiunea europeană a cooperării bilaterale, având la bază obiectivul strategic al ambelor state de integrare în Uniunea Europeană. În aprilie 2009 relațiile dintre România și Republica Moldova s-au înrăutățit prin introducerea de vize cetățenilor români și expulzarea ambasadorului României la Chișinău. Fostul Președinte al Republicii Moldova, Vladimir Voronin a acuzat România de intervenții în politica internă a Republicii Moldova.\n\nRomânia a avut neînțelegeri cu Ucraina în legătură cu Insula Șerpilor și cu platforma continentală a Mării Negre la est de Sulina, miza principală fiind zăcămintele de petrol și de gaze din zonă. Problema a fost prezentată în fața Curții Internaționale de Justiție. CIJ, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009 (a 100-a decizie din istoria ei) a acordat României 79,34% din zona în dispută. Astfel, României îi revin , iar Ucrainei îi revin . O altă problemă dintre cele două țări este cea a construcției Canalului Bâstroe.\n\nOrganizare administrativ-teritorială \n\nPentru a putea fi aplicată politica de dezvoltare regională, pe teritoriul României s-au înființat în 1998 opt regiuni de dezvoltare ca un rezultat al unui acord liber între consiliile județene și cele locale.\n\nConform Constituției, teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orașe și județe. În condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii. Din punct de vedere istoric, exista 3 provincii tradiționale: Valahia (formată din regiunile Oltenia, Muntenia și Dobrogea), Moldova (formată din regiunile Bucovina și Moldova istorică) și Transilvania (formată din regiunile Banat, Crișana, Maramureș și Ardeal).\n\nComuna, unitatea elementară de organizare administrativă, este formată dintr-unul sau mai multe sate și este condusă de un consiliu local și un primar ales. România are 2 685 de comune însumând 13 285 de sate, respectiv cu o medie de cinci sate pe comună.\n\nOrașul este unitatea administrativă condusă de un consiliu local și un primar ales. Orașele mai importante pot fi declarate municipii. România are 263 de orașe, dintre care 82 sunt municipii.\n\nJudețul este unitatea administrativă condusă de un consiliu județean și un prefect. Consiliul județean este ales pentru a coordona activitatea consiliilor comunale și orășenești, având ca scop concentrarea interesului asupra serviciilor publice de importanță la nivel județean. Guvernul numește un prefect în fiecare județ pentru a fi reprezentantul său local. România are 41 de județe plus municipiul-capitală București, care are un statut similar cu acela de județ. Un județ are, în medie, o suprafață de 5 800 km2 și o populație de 500 000 de locuitori. București este considerat și el municipiu, dar este singurul care nu face parte din niciun județ. Nu are consiliu județean, dar are un prefect. Cetățenii Bucureștiului aleg un primar general și un consiliu general. Fiecare din cele șase sectoare ale Bucureștiului aleg și ele un primar și un consiliu local.\n\nÎn afară de împărțirea pe județe, România este împărțită și în opt regiuni de dezvoltare, corespondente nivelului NUTS-2 de diviziuni al UE, dar fără a avea capacități administrative. Regiunile de dezvoltare se referă la subdiviziunile regionale ale României create în 1998 și sunt folosite în special pentru coordonarea proiectelor de dezvoltare regională. Regiunile de dezvoltare nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale. Regiunile de dezvoltare ale României, numite după poziția geografică în țară, sunt: Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est, Sud, Vest, Centru, București și Ilfov.\n\nÎmpărțirea României în județe este atestată documentar la 8 ianuarie 1392, când domnitorul Mircea cel Bătrân printr-un hrisov numește „ținutul Vâlcii” județ. Astfel, județul Vâlcea este primul județ atestat documentar de pe teritoriul actual al României. Ultima reformă administrativ-teritorială majoră din România a avut loc în anul 1968 când s-a trecut de la împărțirea pe regiuni și raioane la reîmpărțirea pe județe, desființată de autoritățile comuniste după 1948.\n\nEconomie \n\nCu un PIB estimat de miliarde de lei și de lei pe cap de locuitor în 2007, România este o țară cu un venit mediu-superior. Produsul intern brut al României a urcat în ultimul trimestru din 2008 cu 2,9%, temperând creșterea pe întregul an la 7,1%. Valoarea PIB în 2008 a fost de 503,959 miliarde lei (136,8 miliarde euro).\n\nDupă căderea regimului comunist, țara a cunoscut un deceniu de instabilitate și profund declin economic, consecințe provocate de o administrare defectuoasă și coruptă și de lipsa unor reale reforme structurale. De la începutul mileniului, economia României s-a transformat într-o economie relativ stabilă, caracterizată de o creștere vizibilă, dublată de reducerea șomajului și a inflației. În 2006, conform Institutului Național de Statistică, PIB-ul a cunoscut o creștere în termeni reali de 7,9%, una dintre cele mai ridicate din Europa și a egalat PIB pe locuitor realizat de România în 1988. Șomajul în România a fost de 3,9% în septembrie 2007, un procent scăzut dacă se compară cu cel al altor țări mijlocii și mari din Europa precum Polonia, Franța, Germania și Spania. Datoria externă a României este relativ mică, reprezentând 20,3% din PIB.\n\nPrincipalele industrii ale României sunt cea textilă și de încălțăminte, industria metalurgică, de mașini ușoare și de asamblare de mașini, minieră, de prelucrare a lemnului, a materialelor de construcții, chimică, alimentară și cea de rafinare a petrolului. O importanță secundară o au industriile farmaceutică, a mașinilor grele și a aparatelor electrocasnice. În prezent, industria constructoare de mașini este foarte dinamică, fiind susținuta în principal de producătorul de autovehicule\nDacia. Industria românească de IT cunoaște de asemenea o creștere anuală constantă. În general, România întreține un comerț intens cu țări din Uniunea Europeană, în special cu Germania și Italia, care sunt unii dintre cei mai importanți parteneri comerciali ai României.\n\nDupă o serie de privatizări și reforme de la sfârșitul anilor '90 și începutul anilor 2000, intervenția guvernului în economia țării a fost destul de absentă, în comparație cu economiile celorlalte state din Europa. În 2005, România a înlocuit sistemul progresiv de impozitare în care cota maximă era de 40%, cu o cotă unică de 16%. În 2007, aceasta era cea mai mică cotă din UE. Însă, în 2008, România a fost eclipsată de Bulgaria care are acum o cotă unică de 10% și de Republica Cehă, unde s-a introdus recent o cotă de 15%.\n\nEconomia este, predominant, bazată pe servicii, care reprezintă 62.6% din PIB, iar industria și agricultura au de asemenea o contribuție importantă de 33.2%, respectiv 4.2% din PIB. În schimb, 28.3% din populația tării este angajată în agricultură și producție, una dintre cele mai mari rate din Europa. Începând cu anul 2000, România a atras tot mai mulți investitori străini, devenind cea mai importantă destinație de investiții străine în Europa Centrală și de Sud-Est. Investițiile străine directe au fost, in 2006, în valoare de 8,3 miliarde €. Un aport însemnat în economia românească îl reprezintă sumele de bani trimise de cetățenii români care lucrează în alte țări ale lumii. Conform ultimelor estimări ale Băncii Mondiale, această sumă s-a ridicat în anul 2008 la 9 miliarde dolari.\n\nPrintre problemele economiei în România se numără: o populație aproximativ jumătate rurală și nefiscalizată, prea mulți asistați sociali, prea mulți bani cheltuiți pe medicamente scumpe, evaziune fiscală ridicată.\n\nPotrivit unui raport din 2006 al Băncii Mondiale, economia României se clasează pe locul 49 dintr-un număr total de 175 economii naționale în privința ușurinței de a face afaceri, înregistrând astfel o poziție mai bună decât alte țări din regiune, precum Ungaria și Cehia. În plus, același studiu a considerat că România a fost în 2006 a doua țară din lume ca ritm al reformelor mediului de afaceri, după Georgia.\n\nSalariul mediu brut în România, în luna august 2011, a fost de 2.005 lei, în scădere cu 22 de lei față de luna iulie 2011.\n\nÎn 2023, România s-a clasat pe locul 19 în Indicele Complexității Economice, clasamentul după țări, al Universității Harvard.\n\nTransport \n\nPrin așezarea sa geografică, România reprezintă o zonă de intersecție a mai multor magistrale de transport, care leagă nordul de sudul Europei și vestul de estul acesteia. Pe de altă parte, rețeaua de transport din România asigură legătura între rețeaua de transport comunitară și rețeaua de transport a statelor necomunitare vecine din Europa de Est și Asia. Totuși, datorită investițiilor, reparațiilor și întreținerii insuficiente, infrastructura de transport nu satisface nevoile economiei actuale, fiind mult în urma Europei de Vest.\n\nÎn ultima perioadă se fac eforturi pentru a aduce principalele șosele din România la nivelul rețelei de coridoare europene. Au fost începute mai multe proiecte de modernizare a rețelei de coridoare europene, finanțate din fonduri ISPA și din împrumuturi garantate de stat de la instituțiile financiare internaționale. Guvernul urmărește finanțarea externă sau parteneriate public-private pentru alte modernizări ale rețelei rutiere, și în special ale autostrăzilor. În decembrie 2022, România are finalizați 981 km de autostradă. În România există următoarele autostrăzi: \n A1: București – Pitești, Sibiu (Șelimbăr) – Deva (Șoimuș), Margina – Nădlac; \n A2: București – Constanța; \n A3: București (Crețuleasca) – Ploiești (Bărcănești), Câmpia Turzii – Gilău; \n A4 (centura orașului Constanța): Ovidiu – Portul Constanța; \n A6: Balinț – Lugoj; \n A10: Turda – Sebeș.\n\nAlte tronsoane care se află în diferite stadii sunt: autostrada Transilvania, care leagă Brașovul de Oradea (PCTF Borș), București – Brașov, porțiunea Margina–Deva (Șoimuș) din A1, Autostrada A7, porțiunile Ploiești-Pașcani.\n\nCompania națională de transport feroviar este Căile Ferate Române. În 2004 infrastructura feroviară cuprindea 22 247 km de căi ferate, din care aproximativ 8585 km electrificate și 2617 km linii duble, majoritatea la ecartament normal (1435 mm), rețeaua CFR fiind a patra ca mărime de Europa. În perioada 1990–2002, numărul de pasageri transportați pe calea ferată pe rute interne și internaționale a înregistrat o scădere continuă, mai accentuată între 1990 și 1994 și mai lentă după 1994. Cauzele care au condus la reducerea continuă a călătorilor expediați și a parcursului călătoriilor sunt legate de situația generală economică și sociala din țară, de reducerea veniturilor populației, de creșterea șomajului (în cazul navetiștilor), precum și de creșterea numărului de autoturisme personale. Transportul feroviar de călători se asigură cu un număr de 817 locomotive, din care mai mult de jumătate au vechimi mai mari de 20 de ani. Începând cu anul 2005, a fost liberalizat transportul feroviar de călători, mai multe linii secundare fiind concesionate operatorilor privați.\n\nRețeaua de aeroporturi destinate traficului aerian public este formată din 17 aeroporturi civile, toate fiind deschise traficului internațional. 12 dintre ele sunt deschise permanent, iar restul la cerere. Din cele 17 aeroporturi, 4 funcționează sub autoritatea MTCT, 12 sub autoritatea consiliilor județene și un aeroport a fost privatizat. Ca o observație generală, flota aeriană din România se află într-un amplu proces de modernizare. Flota de aeronave destinate traficului comercial s-a redus de la 55 de aeronave în anul 1991 la 34 de aeronave în anul 2004, prin scoaterea din exploatare a aeronavelor vechi. \n\nDupă ce Traian Vuia, Aurel Vlaicu și Henri Coandă au contribuit prin rezultate de pionierat la dezvoltarea aviației, în 1920 a luat ființă CFRNA, devenită ulterior CIDNA, care oferea servicii de transport aerian de pasageri, mărfuri și poștă, fiind prima companie aeriană din lume care a efectuat zboruri transcontinentale. În anii următori au fost înființate companiile LARES, SARTA, TARS.\n\nLa 18 septembrie 1954 s-a înființat compania TAROM, care mai funcționează și astăzi. La câțiva ani după lansare, TAROM opera deja zboruri către aproape toate țările europene, iar din 1966 efectuează zboruri peste Atlantic. Începând cu anul 1974 a realizat zboruri către Sydney via Calcutta și a introdus curse regulate spre New York și Beijing. Pe piața autohtonă sunt prezente cele mai mari companii aeriene europene clasice (Lufthansa și Air France) și low-cost (Easyjet și Ryanair). În 2004 s-a înființat Blue Air, prima companie românească de transporturi aeriene cu tarif redus.\n\nTransportul fluvial românesc se află încă la un nivel foarte redus (sub un procent) dar având potențial de creștere mare datorită râurilor navigabile dar și a fluviului Dunărea. În 2006, în România existau 1.731 km de ape navigabile. România are 2.251 de nave fluviale de categoria I, care pot efectua misiuni economice pe apele fluviale internaționale și circa 587, care pot naviga doar pe partea românească a Dunării și pe râurile interioare. Cele mai multe nave înmatriculate sunt cele de agrement, circa 13.246, turismul de agrement pe Dunăre și cel în apele maritime ale României dezvoltându-se în ultimii ani. Important pentru România este Canalul Dunăre-Marea Neagră ce leagă portul Cernavodă cu portul maritim Constanța, scurtând cu aproximativ 400 de km ruta mărfurilor de la Marea Neagră până la porturile dunărene din Europa Centrală.\n\nPrincipalele mijloace de transport în comun sunt autobuzele, troleibuzele, tramvaiele și microbuzele, în general operate de regii autonome administrate de autoritățile locale (de exemplu, Regia Autonomă de Transport București). Singurul oraș care dispune de un sistem de metrou este București. Metroul din București a fost deschis în 1979, fiind astăzi cel mai folosit mijloc de transport din București, cu peste 650.000 de pasageri zilnic.\n\nTurism \n\nTraversată de apele Dunării, România are un relief variat, incluzând împăduriții Munți Carpați, coasta Mării Negre și Delta Dunării, cea mai bine păstrată deltă europeană. Satele românești păstrează în general un mod de viață tradițional. România se bucură de o abundență a arhitecturii religioase și păstrează câteva orașe medievale și castele.\n\nTurismul în România se concentrează asupra peisajelor naturale și a istoriei sale bogate, având de asemenea o contribuție importantă la economia țării. În 2006, turismul intern și internațional a asigurat 4,8% din PIB și aproximativ o jumătate de milion de locuri de muncă (5,8% din totalul locurilor de muncă). După comerț, turismul este cea de-a doua ramură importantă din sectorul de servicii. Dintre sectoarele economice ale României, turismul este unul dinamic și în curs rapid de dezvoltare, fiind de asemenea caracterizat de un mare potențial de extindere. După estimările World Travel and Tourism Council, România ocupă locul 4 în topul țărilor care cunosc o dezvoltare rapidă a turismului, cu o creștere anuală a potențialului turistic de 8% din 2007 până în 2016. Numărul turiștilor a crescut de la 4,8 milioane în 2002, la 6,6 milioane în 2004. De asemenea, în 2005, turismul românesc a atras investiții de 400 milioane de euro.\n\nÎn ultimii ani, România a devenit o destinație preferată pentru mulți europeni (mai mult de 60% dintre turiștii străini provin din țările membre UE), rivalizând și fiind la concurență cu țări precum Bulgaria, Grecia, Italia sau Spania. Stațiuni precum Mangalia, Saturn, Venus, Neptun, Olimp și Mamaia (numite uneori și Riviera Română) sunt printre principale atracții turistice pe timp de vară. În timpul iernii, stațiunile de schi de pe Valea Prahovei și din Poiana Brașov sunt destinațiile preferate ale turiștilor străini. Pentru atmosfera lor medievală sau pentru castelele aflate în apropiere, numeroase orașe transilvănene precum Sibiu, Brașov, Sighișoara, Cluj-Napoca sau Târgu Mureș au devenit importante puncte de atracție pentru turiști. De curând s-a dezvoltat și turismul rural ce se concentrează asupra promovării folclorului și tradițiilor. Principalele puncte de atracție le reprezintă Castelul Bran, mănăstirile pictate din nordul Moldovei, bisericile de lemn din Transilvania ori Cimitirul Vesel din Săpânța. România oferă și atracții turistice naturale, precum Delta Dunării, Porțile de Fier, Peștera Scărișoara și alte peșteri din Munții Apuseni. \n\nPrin funcțiile sale complexe, prin poziția în cadrul țării și prin numeroasele obiective cu valoare istorică, arhitectonică și de altă natură, Bucureștiul reprezintă unul dintre principalele centre turistice ale României. Bucureștiul se remarcă prin de amestecul eclectic de stiluri arhitecturale, începând de la Curtea Veche, rămășițele palatului din secolul al XV-lea al lui Vlad Țepeș – cel care a fost fondatorul orașului și, totodată, sursa de inspirație pentru personajul Dracula – la biserici ortodoxe, la vile în stil Second Empire, la arhitectura greoaie stalinistă din perioada comunistă și terminând cu Palatul Parlamentului, o clădire colosală cu șase mii de încăperi, a doua ca mărime în lume după Pentagon.\n\nPrintre cele mai importante obiectivele turistice ale municipiului București se numără: Ateneul Român, Arcul de Triumf, Palatul Băncii Naționale, Teatrul Național, Universitatea București, Parcul Cișmigiu, Grădina Botanică, Parcul Herăstrău, Muzeul Satului, Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național de Istorie al României, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Biserica Stavropoleos, Hanul lui Manuc. De asemenea, aici se organizează, în fiecare an, Târgul de Turism al României.\n\nBucovina este situată în partea de nord a României, în nord-vestul Moldovei. Regiune montană pitorească, cu tradiții etnografice ce dăinuie nealterate, Bucovina se remarcă printr-o activitate turistică dinamică, datorată în primul rând mănăstirilor. Cele cinci mănăstiri cu pictură exterioară, intrate în patrimoniul turistic mondial, își păstrează caracteristicile după mai bine de 450 de ani.\n\nCultură \n\nCultura din România este caracterizată ca sinteză la locul de întâlnire a trei regiuni: Europa Centrală, Europa de Est și Europa de Sud-Est.\n\nFolclorul românesc este rezultatul acestei sinteze, originalitatea ei constând în modul de îmbinare și selectarea diferitelor elemente. În antichitate și în evul mediu, cele mai importante influențe au fost din partea popoarelor slave care au migrat în spațiul carpato-dunărean și care s-au format în vecinătatea ei — Bulgaria, Serbia, Ucraina, Polonia și Rusia —, din partea grecilor din Imperiul Bizantin și mai apoi, sub protecție turcă, din Fanar, din partea Imperiului Otoman, de la maghiari, precum și de la germanii care trăiesc în Transilvania. Cultura modernă română a apărut și s-a dezvoltat în aproximativ ultimii 250 ani sub o puternică influență din partea culturilor din vestul Europei, în special cea franceză și cea germană. În plus, sub influența tradiției bizantine și slavone, românii sunt, de asemenea, singurul popor majoritar creștin ortodox dintre popoarele latine.\n\nPrincipalul umanist român din secolul al XVI-lea a fost Nicolaus Olahus. Umanismul din Moldova secolului al XVII-lea a venit, în general, pe filieră poloneză. Cel mai important reprezentant al său, Miron Costin, a scris o cronică a istoriei Moldovei. Alți umaniști au fost Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu. Principalii reprezentanți ai iluminismului au fost Gheorghe Asachi, Ion Budai Deleanu și Dinicu Golescu. Unirea Principatelor Române din 1859 a dat un impuls deosebit societății și culturii românești. Pe baza unor înalte școli deja existente au fost întemeiate universități la Iași și la București, iar numărul de instituții culturale și științifice a crescut semnificativ. \n\nSibiul și Brașovul au fost nucleele tiparului pe teritoriul României, de acolo răspândindu-se presa românească. Reprezentanții Școlii Ardelene au promovat introducerea grafiei cu alfabet latin și racordarea culturii române la ideile din spațiul europei occidentale. Un mare impact în literatura română l-a avut în secolul al XIX-lea cercul literar Junimea, fondat de un grup de personalități în jurul criticului literar Titu Maiorescu, în 1863. Acesta a tipărit revista Convorbiri literare, unde au publicat, printre alții, Mihai Eminescu, poetul național al României, Ion Creangă, Vasile Alecsandri și Ion Luca Caragiale, cel mai important dramaturg român. În aceeași perioadă, Nicolae Grigorescu a fost unul din fondatorii picturii române moderne.\n\nPrima jumătate a secolului al XX-lea este un moment important pentru cultura română, aceasta atingând nivelul său maxim de afirmare internațională în armonie cu tendințele culturale europene. Cel mai de seamă artist plastic, care a ocupat un loc deosebit și în istoria artei mondiale, a fost sculptorul Constantin Brâncuși, o figură centrală a mișcării artistice de avangardă și un pionier al captărilor, inovator în sculptura mondială prin imersiunea în sursele primordiale ale creației populare. Începutul secolului al XX-lea a fost, de asemenea, o perioadă importantă pentru proza românească, în care au activat personalități precum romancierii Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu și Camil Petrescu. În dramaturgie, un talent aparte a fost Mihail Sebastian, iar Lucia Sturdza Bulandra a fost actrița cea mai reprezentativă pentru această perioadă.\n\nPoezia interbelică va ajunge să se sincronizeze cu marea poezie europeană. Cei mai însemnați poeți din această perioadă sunt: George Bacovia, Tudor Arghezi și Ion Barbu. De asemenea, Tristan Tzara, unul dintre fondatorii mișcării dadaiste, era originar din România. Tot la fel, în timpul acestei epoci s-au ivit și în filozofia română figuri ca Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Tudor Vianu și Vasile Conta. În domeniul istoriei, perioada a fost dominată de marele erudit Nicolae Iorga.\n\nDupă cel de-al Doilea Război Mondial, regimul comunist a introdus o cenzură aspră și a folosit cultura ca pe un mijloc de control și subordonare a poporului. Libertatea de exprimare a fost constant restricționată pe diverse căi. În această perioadă, personalități dintre cele mai reprezentative au fost: scriitorii Marin Preda, Nicolae Breban, poeții Nichita Stănescu, Marin Sorescu, precum și criticii literari Nicolae Manolescu și Eugen Simion. O altă consecință a atitudinii comuniste față de elite, în general, a fost apariția, pentru prima dată in istoria României, a unei diaspore adevărate incluzând mari personalități ale vieții științifice și culturale: George Emil Palade (laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie sau medicină), Mircea Eliade, renumitul istoric al religiilor, Eugen Ionescu, dramaturg al absurdului, și Emil Cioran. Alți membri remarcabili ai diasporei au fost Sergiu Celibidache și Ionel Perlea, renumiți dirijori.\n\nArhitectura\n\nÎn timpul Evului Mediu, multe biserici au fost construite. În România, secolul 17 e cunoscut cel mai bine pentru stilul brâncovenesc, stil popular Țara Românească din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714). Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730. Exemple notabile de construcții brâncovenești sunt Palatul Mogoșoaia, Biserica Mănăstirii Antim, Biserica Stavropoleos, fosta Mănăstire Văcărești, Biserica Colțea, Biserica Kretzulescu, Mănăstirea Hurezi, și Ansamblul Palatului Brâncovenesc din Potlogi. Mai târziu, la sfârșitul secolului al XIX-lea, stilul brâncovenesc o să fie sursa de inspirație pentru cel neoromânesc, rezultatul încercărilor de a găsi un stil arhitectural specific românesc.\n\nLa începutul secolului 19, devenind din ce în ce mai răspândite cu trecerea timpului, apar primele clădiri neoclasice. Ele sunt rezultatul dorinței elitei României de a arăta că și România este o țară europeană, poporul român fiind unul de origine latină. Pe lângă arhitectura neoclasică, apare, mai rar, și cea neogotică. Una dintre cele mai cunoscute clădiri de acest tip e Palatul Șuțu. În timp ce fațada și interioarele sale folosesc diverse elemente clasiciste, tâmplărila geamurilor e neogotică. Alte construcții neoclasice importante din prima jumătate și mijlocul secolului al XIX-lea sunt corpul vechi al Palatului Universității și unul dintre fostele sedii ale Muzeului Național al Literaturii Române din București (Bulevardul Dacia nr. 12).\n\nA doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost o perioadă în care orașele României s-au schimbat foarte mult. Au loc sistematizări masive. Casele românești ca de țară cu care umpleau ulițele orașelor, sunt înlocuite cu case cu ferestre la stradă (de obicei două sau trei) de inspirație occidentală, cu ornamente pe fațadă în stiluri vestice, numite case-vagon. Sunt construite și sedii noi pentru instituții, notabile fiind Ateneul Român, Biblioteca Centrală Universitară din București, Palatul Cercului Militar Național, Palatul CEC, Palatul Băncii Naționale, Palatul Bursei, Palatul Patriarhiei, Palatul Facultății de Medicină din București, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, și Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Specific acestei perioade și începutului secolului XX este stilul eclectic (care combină elemente luate din renascentiste, baroce, rococo și neoclasice). Spre deosebire de Transilvania care la acea perioadă făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, nu există foarte multe clădiri Art Nouveau în Vechiul Regat, fiind preferat stilul eclectic clasicist. În Vechiul Regat, exemplele de Art Nouveau sunt de obicei combinații cu stilul eclectic clasicist. Exemple sunt Casa Mița Biciclista din București, combinație de neobaroc cu Art Nouveau, Casa Dianu din Craiova, și, cel mai cunoscut, Cazinoul din Constanța. Arhitecți români cu studii în străinătate, în mare parte la școala pariziană, dau orașelor românești prin construcțiile și proiectele lor un aspect întâlnit în celelalte orașe europene. Clădirea specifică perioadei e casa care are două sau trei ferestre la stradă, intrarea în grădină, și ornamente eclectice pe fațadă și stucaturi în interior. Pe lângă cei români, în București și alte orașe ale României cum e Constanța, vin și arhitecți străini, în mare parte francezi și austrieci. Începând cu anii 1880 și 1890, apar și primele încercări de a găsi un stil național, inspirat din arhitectura brâncovenească. Cel mai cunoscut pionier al stilului e Ion Mincu, urmat de, Grigore Cerchez, Cristofi Cerchez, Petre Antonescu și Nicolae Ghica-Budești.\n\nÎn urma Primului Război Mondial, Bucureștiul devine capitala României Mari. Finalizarea axei pe direcția nord-sud a dat loc pentru construirea clădirilor moderniste, multe Art Deco, neoromânești, sau raționale (stil care constă în clădiri reduse la esențe, cu foarte puține ornamente, dar cu proporții și forme clasice), curente care erau la modă la acel moment în spațiul european. Stilul neoromânesc (cunoscut și ca neobrâncovenesc), apărut în anii 1880 și 1890 ca rezultat al încercărilor unor arhitecți ca Ion Mincu (1852–1912) și Ion N. Socolescu (1856–1924) de a găsi un stil național, devine din ce în ce mai popular în perioada interbelică, ca rezultat al naționalismului. Există clădiri neoromânești remarcabile construite și înainte de Primul Război Mondial, ca Bufetul de la Șosea (1889–1892) și Școala Centrală (1890), ambele de Ion Mincu, sau Palatul Ministerului Lucrărilor Publice (1906–1910) de Petre Antonescu.\n\nCa urmare a celui De-Al Doilea Război Mondial, în România e instaurat un regim comunist, impus cu forța de Uniunea Sovietică. O mare parte a intelectualității române intră în temnițele stalinismului românesc, inclusiv mai mulți arhitecți și sute de profesori din învățământul superior. De exemplu, G. M. Cantacuzino, unul dintre cei mai importanți arhitecți ai perioadei interbelice, face aproape 10 ani de temniță grea, și moare la puțin timp după ce e eliberat. Odată cu abdicarea forțată și alungarea Regelui Mihai I (30 decembrie 1947), arhitectura românească intră într-o epocă de copiere a celei staliniste, un fel de neoclasicism mai mult sau mai puțin simplificat. Curentul din care face parte respectivul tip de arhitectură se cheamă realism socialist, și a apărut ca reacție la modernism, mai ales la modernismul Art Deco, care în viziunea comuniștilor aparținea „capitalismului putred vestic”. După 1958, odată cu destalinizarea începută de primul lider comunist al României Gheorghe Gheorghiu-Dej, devine popular modernismul de tipul Bauhaus. Se încearcă într-o oarecare măsură apropierea de arhitectura clasicistă-modernistă din timpul perioadei interbelice. Un exemple al acestei arhitecturi e Sala Palatului, din spatele Muzeului Național de Artă al României. În anii 60, 70, și 80, are loc o perioadă de febrilitate în construcții. Orașe și cartiere întregi sunt ridicate fulgerător. Din cauza lipsei de ornamentare, a economiei centralizare, și a arhitecturii funcționaliste, zonele construite în această perioada suferă de o lipsă de identitate, toate arătând la fel. Conducătorul comunist la acel moment, Nicolae Ceaușescu, impune ridicarea în toate capitalele de județ a centrelor civice.\n\nPe 4 martie 1977, un cutremur puternic lovește Bucureștiul. Aproximativ 1500 de oameni au murit și peste 7000 sunt răniți în cele 32 de construcții care s-au prăbușit. Alte 150 de clădiri cu multe etaje suferă pagube majore. Regimul a folosit pretextul cutremurului pentru a demola o serie de clădiri care, dintr-un motiv sau altul, erau „incomode” pentru el, printr-un proces pe care îl numea sistematizare. Astfel, sunt distruse centrele istorice ale mai multor orașe, și înlocuite cu blocuri comuniste, gri și anoste. Trebuie menționat că nu e vorba de mahalale și zonele sărace, ci de zonele cu case solide construite între sfârșitul secolului al XIX-lea și până la începutul perioadei comuniste. Nu este doar cazul Bucureștiului, procesul întâmplându-se și celelalte orașe, ca Bacău, Botoșani, Constanța, Ploiești, Suceava etc. În paralel cu acest proces, delirul demolator al lui Ceaușescu atinge apogeul, moment în care el își propune transformarea în sens comunist a întregii țări. Cum orașele erau distruse, mai rămâneau satele. Și ele încep să fie demolate. În locul caselor țărănești apar blocurile scunde, asemănătoare cu niște cazărmi. \n\nDatorită revoluției care a pus capăt dictaturii comuniste, România a devenit o țară liberă, iar Bucureștiul un oraș deschis și în pas cu tendințele vremii. Mărimea comenzilor arhitecturale se schimbă. În locul statului, fostul comandant al unor proiecte gigantice, acum clienții individuali intră pe scena, cu propriile lor personalități, cerințe și așteptări. O parte a populației se mută din blocurile comuniste la casă, preferând cartierele liniștite de case în locul celor aglomerate de blocuri comuniste. Din cauza speculei imobiliare, mai multe clădiri construite în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, inclusiv case de oraș, au fost dărâmate și înlocuite cu blocuri. Nu de puține ori, case istorice au fost incendiate sau demolate peste noapte. Acoperișurile le-au fost deteriorate astfel încât să plouă înăutru, lucru care să grăbească prăbușirea respectivelor clădiri. Totuși, nu trebuie neglijat faptul că în același timp mai multe construcții au fost restaurate, și prin retrocedare, au fost date înapoi proprietarilor lor, statul comunist confiscând-le abuziv la începutul regimului. Un exemple bine cunoscut este cel al librăriei Cărturești Carusel de pe Strada Lipscani din Centrul Vechi al Bucureștiului, deschisă în 2015 într-o fostă bancă. Elegantul edificiu de secol XIX a intrat în posesia celebrei familii de bancheri Chrissoveloni în 1903, iar în perioada comunistă a fost confiscat/naționalizat și transformat în magazinul Familia. După 1990, imobilul a fost recuperat și reabilitat de proprietarul actual, domnul Jean Chrissoveloni, iar acum prinde viață printr-o amenajare inovatoare, dar atentă la substanța istorică, semnată de biroul de arhitectură Square One. Ca rezultat, librăria a devenit în scurt timp o atracție importantă a Centrului Vechi al Bucureștiului, clienții fiind atât turiști cât și bucureșteni. O altă librărie Cărturești care se află în două case istorice este Cărturești Verona, la intersecția Străzii Arthur Verona cu Bulevardul Gheorghe Magheru, în Casa Sturdza (cea cu intrarea la bulevard) și o casă eclectică din Belle Époque cu grădină. O altă parte a caselor de patrimoniu sunt renovate, și transformate în baruri, restaurante, și magazine. O zonă în care sunt predominant case renovate e cea a Străzilor Dimitrie Racoviță, Sfântul Ștefan, Plantelor, și Alexandru Romano.\n\nMuzică \n\nMuzica românească cuprinde totalitatea creațiilor muzicale elaborate de către români și strămoșii acestora. Posibilitatea de a trata muzica daco-geților și a protoromânilor este foarte limitată din pricina documentației minime păstrate. Începând cu Evul Mediu, situarea la confluența dintre est și vest a determinat o diferențiere între muzicile apreciate în primele state românești: cele așezate în apus beneficiază de influențe vestice, în vreme ce statele situate în est preiau elemente din muzicile bizantină, slavă și, mai târziu, turcească. Aceste influențe au acționat atât asupra muzicii folclorice, cât și a muzicii erudite (muzică religioasă – gregoriană în apus și bizantină în răsărit – și muzică cultă laică). Folclorul muzical românesc cuprinde toate creațiile culturii spirituale populare românești din domeniul artei sunetelor. Se face referire la moștenirea muzicală a românilor de la sat dintotdeauna și a popoarelor din care ei au luat naștere. Sub delimitarea folcloristicii, folclorul muzical constituie o ramură a creației tradiționale românești, alături de: folclorul literar, dans și teatrul popular. La începutul secolului XX se remarcă compozitorul George Enescu, primul creator român ce realizează o sinteză organică, profundă între muzica folclorică românească și tendințele muzicii culte ale vremii sale (este epoca romantismului târziu); el folosește un limbaj muzical modern și experimentează în ariile modală și microtonală. Enescu este considerat cel mai valoros compozitor român din toate timpurile.\n\nArte plastice\n\nPatrimoniul mondial \n\nLista Patrimoniului Mondial UNESCO include monumente din România precum: așezările săsești cu biserici fortificate din Transilvania, bisericile pictate din nordul Moldovei, bisericile de lemn din Maramureș, Mănăstirea Horezu, Cetatea Sighișoarei, fortărețele dacice din Munții Orăștiei, Delta Dunării. precum și unele rezervații naturale forestiere din Carpați incluse în situl transnațional denumit Pădurile primare și bătrâne de fag din Carpați și din alte regiuni ale Europei. De asemenea, în 2007, când a fost rândul României să desemneze una din cele două capitală europeană a culturii, a ales orașul Sibiu pentru a se alătura Luxemburgului în acel an. Pentru anul 2021, când este din nou rândul său, a fost ales orașul Timișoara.\n\nȘtiință \n\nÎn domeniul tehnic se pot nota realizări spectaculoase în domeniul aviației, făcute de Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Aurel Persu și Henri Coandă. Unul dintre întemeietorii ingineriei românești este Anghel Saligny – remarcabil inginer constructor, realizatorul multor invenții și premergător mondial al științei construcțiilor metalice și de beton armat. În arhitectură, printre realizările semnificative, putem cita: Biserica Neagră, Castelul Bran, Castelul Huniazilor și Castelul Peleș. În epoca modernă, Ion Mincu este fondatorul școlii române de arhitectură. În medicină, Nicolae Paulescu a fost unul din precursorii descoperirii și folosirii insulinei în scopul tratării diabetului, Gheorghe Marinescu a fost un important neurolog, iar Victor Babeș a fost unul dintre primii bacteriologi. Gheorghe Țițeica a fost unul dintre cei mai remarcabili matematicieni români.\n\nCinematografie \n\nCinematograful a apărut în România la 27 mai 1896 iar primele proiecții au avut loc în București la sediul ziarului de limba franceză L’Indépendance Roumaine. Printre cei mai importanți regizori români, se numără: Jean Georgescu, Victor Iliu, Liviu Ciulei, Ion Popescu-Gopo, Lucian Pintilie, Dan Pița, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc și Sergiu Nicolaescu. Dintre filmele românești cu distincții internaționale pot fi amintite: Pădurea spânzuraților, Răscoala, Hotel de lux și Terminus Paradis. Alte filme din ultimii ani care s-au bucurat de succes internațional sunt: Moartea domnului Lăzărescu, regizat de Cristi Puiu și 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile realizat de Cristian Mungiu și premiat cu Palme d’Or la Cannes. Printre cei mai talentați actori români se numără: Radu Beligan, Constantin Tănase, Toma Caragiu, Victor Rebengiuc, Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Marcel Iureș, Marin Moraru, Amza Pellea, Florin Piersic, Dem Rădulescu, Tamara Buciuceanu Botez, Draga Olteanu Matei, Stela Popescu, Ilarion Ciobanu, Dorel Vișan, Mircea Albulescu, Sebastian Papaiani, Florian Pittiș, Mircea Diaconu, Maia Morgenstern și Alexandru Arșinel.\n\nArmată \n\nArmata Română este formată din trei categorii de arme: Forțele Terestre, Forțele Aeriene și Forțele Navale, aflate sub comanda Statului Major General, direct subordonat Ministerului Apărării Naționale. Pe timp de război, Președintele României este comandatul suprem al Forțelor Armatei. Ministerul Apărării Naționale are prevăzute, potrivit proiectului pe 2009, cheltuieli în valoare de 7,65 miliarde de lei, respectiv 1,3% din PIB, ceea ce reprezintă cu aproximativ două miliarde de lei mai puțin față de suma prevăzută în proiectul fostului Guvern Tăriceanu. Modernizarea armatei române necesită, în următorii 10 ani, 13 miliarde euro, doar pentru programele mari de înzestrare, planificate atât pentru forțele aeriene, cât și pentru cele terestre și navale. În prezent, numărul total de efective participante la misiuni internaționale este de 1601. Momentan, sunt trupe române în Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Irak și Afganistan. Serviciul militar obligatoriu a fost eliminat din 2007.\n\nDotări \n\nCa urmare a aderării României la NATO în 2004, a urmat o perioadă de pregătiri intensive pentru transformarea armatei într-o instituție profesionistă până în anul 2007, urmând a avea 90.000 de angajați, dintre care aproximativ 75.000 de militari și 15.000 civili. Dintre cei 75.000, circa 45.800 vor reprezenta forțele terestre, circa 13.250 forțele aeriene și 6.800 forțele navale, restul de 8.800 având alte sarcini.\n\nÎn prezent Armata Română trece printr-un proces de restructurare în trei stagii. Primul stagiu va fi completat în 2007. Anul 2015 va marca sfârșitul celui de-al doilea stagiu, când forțele armate vor fi reduse la 80.000 de oameni. Întregul proces este estimat să fie completat în 2025. Aceste modificări au ca scop modernizarea structurii forțelor armate, prin reducerea personalului și achiziționarea de tehnologie nouă și îmbunătățită, compatibilă cu standardele NATO.\n\nPotrivit unui material difuzat de Ministerul Apărării Naționale (MApN), prioritatea în domeniul achizițiilor de echipamente moderne o dețin forțele aeriene. O realizare a Forțelor Aeriene a fost modernizarea elicopterului IAR – 330 SOCAT, realizată cu ajutorul unei firme israeliene, care a dus la asigurarea interoperabilității cu sistemele NATO Tancul mijlociu românesc TR-85 M1 a intrat recent în dotarea Forțelor Terestre ale armatei române, el fiind varianta modernizată a principalului vehicul de luptă al infanteriei. Obiectivul principal al Statului Major al Forțelor Navale a fost și este achiziția, revitalizarea și modernizarea fregatelor Regele Ferdinand și Regina Maria.\n\nIstoric \n\nLa 12/24 noiembrie 1859, Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, este înființat Statul Major General. Bazele moderne ale constituirii și consacrării Forțelor Terestre pot fi plasate în timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aviația militară română a luat ființă în anul 1910 datorită colaborării societății civile cu Ministerul de Război, iar primul avion militar de concepție și construcție românească, proiectat de inginerul aviator Aurel Vlaicu și realizat la Arsenalul Armatei, a zburat la 17 iunie 1910. \n\nDupă unirea Principatelor Române, în anul 1859, s-a acționat pentru contopirea flotelor din Moldova și Muntenia și organizarea unei structuri navale unitare ce s-a numit Corpul Flotilei. Prima flotilă militară a statului român a avut în compunere 6 șalupe-canoniere și era dispusă în 6 baze, în porturile Chilia, Ismail, Galați, Brăila, Giurgiu și Calafat. NMS Delfinul este numele a primului din cele două submersibile cu acest nume ale Marinei Militare Române. Cel actual, numit tot „Delfinul” în memoria primului, a fost construit în URSS. Marina militară Română mai avea înainte de al Doilea Război Mondial alte două submarine: Rechinul și Marsuinul.\n\nÎn Armata României, uniformele militare sunt purtate conform unui regulament. Toți militarii, indiferent de grad, inclusiv cei în rezervă și în retragere care au aprobare de a purta ținută militară, sunt obligați să cunoască și să aplice prevederile acestuia privind ținutele. Etapele de evoluție a uniformelor militare românești sunt legate de momente ale organizării armatei și reflectă caracterele epocii. Distincțiile militare onorifice sunt însemne care simbolizează aprecierea faptelor deosebite săvârșite în timpul îndeplinirii misiunilor militare. Ele cuprind embleme, insigne onorifice, plachete, denumiri onorifice și distincții de serviciu.\n\nClubul sportiv al armatei, Steaua, a fost înființat la 6 iunie 1947, pentru a continua într-un cadru instituționalizat vechea tradiție a practicării sportului în Armata României. În cei 60 de ani de existență, sportivii clubului s-au aflat în permanență printre protagoniștii întrecerilor naționale și internaționale. În fiecare an, pe 25 octombrie se sărbătorește Ziua Armatei, iar pe 1 decembrie, de Ziua Națională a României, în București și la Alba-Iulia au loc numeroase parade militare. În București se află Universitatea Naționala de Apărare și Muzeul Militar Național.\n\nSport \n\nPrimele asociații sportive din România au fost înființate la mijlocul secolului al XIX-lea. Una din primele s-a numit „Societatea de dare la semn” (înființată în timpul domniei lui Al. I. Cuza). În primii ani ai secolului al XX-lea s-au extins sporturi precum boxul, ciclismul și mai târziu jocurile de echipă. Primul meci de fotbal oficial s-a jucat la Timișoara în 1902 iar în 1910 a fost înființat primul club de rugby în București. Doi ani mai târziu a fost înființată în capitală Federația Societăților Sportive din România, fiind urmată de înființarea Comitetului Olimpic Român în 1914. Prima instituție de învățământ superior în acest domeniu, Institutul Național de Educație Fizică, și-a deschis porțile în 1923. În perioada dintre cele două războaie mondiale sportivii români au obținut primele victorii în concursurile internaționale.\n\nOină \n\nOina — sau hoina cum i se mai spunea — este socotită un joc sportiv național pentru români, având, pe pământul românesc, o vechime de cel puțin 6 secole, așa cum menționează cronici și hrisoave care îi subliniază popularitatea de care se bucura printre copii și tineri, oșteni și voievozi. În timpul lui Vlaicu Vodă, anul 1364, oina se juca în Țara Românească, ea pătrunzând peste tot: în sate, în comune, în viața oamenilor. Jocul de oină amintește de o veche îndeletnicire a daco-romanilor, păstoritul. A „oina” oile înseamnă a le coborî toamna de la munte la șesul verde, într-o zonă sau localitate din apropierea unui râu, fenomen numit transhumanță.\n\nFotbal \n\nEchipa națională de fotbal a României își începe activitatea prin meciul de la 8 iunie 1922 de la Belgrad, contra Iugoslaviei, scorul fiindu-i favorabil cu 2-1. La 20 mai 1923 Comisia de Fotbal a FSSR (Federația Societăților Sportive din România) este admisă la Congresul de la Zürich ca membră a FIFA. În această calitate de membră a FIFA, România participă la Turneul Olimpic de Fotbal de la Jocurile Olimpice din 1924 desfășurate la Paris. Federația Română de Fotbal este membră fondatoare a UEFA în 1954. Din august 1990, FRF a devenit organ independent de conducere al mișcării fotbalistice din România, primul președinte ales fiind Mircea Sandu.\n\nLa nivel internațional, selecționata de fotbal a României a participat până acum la 7 Campionate Mondiale de Fotbal. Cele mai mari succese le-a înregistrat pe parcursul anilor '90. În 1994, la Campionatul Mondial din Statele Unite, echipa României a reușit să ajungă până în sferturi, clasându-se atunci pe poziția 6 în clasamentul FIFA. Liderul generației de aur a fotbalului românesc este\nGheorghe Hagi. În prezent, dintre fotbaliștii români celebri pot fi amintiți Adrian Mutu și Cristian Chivu.\n\nCel mai cunoscut club de fotbal din România este FCSB, care în 1986 a fost prima echipă din estul Europei și singura din România ce a câștigat Cupa Campionilor Europeni. De asemenea, în 1989 a mai jucat o finală a Cupei Campionilor Europeni, în 1988 o semifinală, iar în 2006 a ajuns în semifinalele Cupei UEFA, după un sfert de finală jucat cu altă echipă românească, Rapid București. Altă echipă de succes din fotbalul românesc este Dinamo București care a jucat o semifinală a Cupei Campionilor Europeni în 1984, iar în 1990 semifinala Cupei Cupelor; anterior, în sezonul 1982-83, CS Universitatea Craiova a ajuns până în semifinalele Cupei UEFA.\n\nTenis \n\nTenisul a fost introdus și el în România pe la sfârșitul secolului al XIX-lea de studenți întorși de la studiile din străinătate. Cel mai cunoscut jucător român de tenis este Ilie Năstase, activ în anii 1970, care în 1973 a ajuns numărul 1 mondial după ce a câștigat turneele de Grand Slam US Open 1972 și Roland Garros 1973. A făcut echipă de Cupa Davis cu Ion Țiriac, cu care a jucat finala în 1969, 1971 și 1972, pierzând de fiecare dată în fața Statelor Unite. Cei doi au câștigat și titlul la dublu la Roland Garros în 1970. După încheierea carierei, Țiriac a plecat din România comunistă și s-a lansat în afaceri, în 2015 el fiind considerat de Financial Times cel mai bogat fost sportiv profesionist din lume.\n\nLa feminin, Virginia Ruzici a fost, în aceeași perioadă, una dintre cele mai bune jucătoare din lume, câștigând turneul de la Roland Garros atât la simplu, cât și la dublu în 1978. Mai recent, Simona Halep a ajuns numărul 1 mondial și a câștigat Roland Garros la simplu în 2018. \nÎn data de 13 iulie 2019, Simona Halep a câștigat cu 6-2, 6-2 la finala de la Wimbledon, în meciul cu Serena Williams. Este al doilea titlu de Grand Slam câștigat și este prima jucătoare din România care câștigă turneul de la Wimbledon.\n\nHandbal\n\nÎn România, primul meci de handbal a avut loc în anul 1922, fiind disputat în orașul Sibiu, între două echipe de elevi. \n\nÎn anul 1936, handbalul se desprinde și este creată o federație de sine stătătoare, dar activitatea acesteia în ceea ce privește echipele, formarea antrenorilor și a arbitrilor, precum și promovarea acestui sport în rândul unor categorii largi ale populației a fost nesatisfăcătoare. În 1937, se organizează primul Campionat Național de handbal (pe mai multe serii). Handbalul românesc se afirmă și pe plan internațional, reușind, prin rezultatele obținute în perioada 1935-1940, să se claseze pe locul al cincilea în clasamentul mondial, precizează Enciclopedia Educației Fizice și Sportului.\n\nLa primele întreceri olimpice de handbal, din 1936, de la Berlin, au participat șase țări, România clasându-se pe locul 5.\n\nLa Campionatul Mondial de Handbal Masculin din 1961, în Republica Federală Germania, echipa României a câștigat campionatul după ce a învins în finală echipa Cehoslovaciei, devenind astfel pentru prima dată campioană mondială.\nLa a V-a ediție a Campionatului Mondial de Handbal Masculin din 1964, în Cehoslovacia, echipa României a câștigat campionatul după ce a învins în finală echipa Suediei, cu scorul de 25-22.\nÎn 1970, echipa României a câștigat pentru a treia oară Campionatul Mondial, după ce a învins echipa RDG-ului, cu scorul de 13-12.\nÎn 1974, echipa României câștigă pentru a patra oară Campionatul Mondial, după ce a învins echipa RDG-ului, cu scorul de 14-12.\n\nLa a II-a ediție a Campionatul Mondial de Handbal Feminin din 1956, în Republica Federală Germania, echipa României devine campioană a lumii la handbal în 11 jucătoare. La a III-a ediție a Campionatul Mondial de Handbal Feminin din 1960, în Țările de Jos, echipa României câștigă pentru a două oară titlul de campionană mondială la handbal în 11 jucătoare, după ce învinseseră, în finală, echipa Austriei cu 10-2.\n\nLa Campionatul Mondial de Handbal Feminin din 1962, desfășurat în România, echipa României a câștigat campionatul după ce a învins în finală echipa Danemarcei cu scorul de 8-5, devenind pentru prima dată campioană mondială.\nRomânia este singura țară a cărei echipă națională a participat la toate edițiile Campionatului Mondial.\n\nLa Jocurile Olimpice de vară din 1976, echipa masculină de handbal a României s-a clasat pe locul 2.\n\nPână în prezent, echipa națională de handbal feminin a României nu s-a calificat decât la patru turnee olimpice. Cea mai bună clasare a fost la Jocurile Olimpice de vară din 1976, unde România a obținut locul 4.\n\nCristina Neagu, căpitanul echipei naționale a României, este singura handbalistă din istoria acestui sport recompensată de patru ori cu titlul de Cea mai bună handbalistă IHF a anului.\n\nAlte sporturi și Jocurile Olimpice \n\nPrima participare a României al Jocurile Olimpice a fost în 1900 când a participat doar cu un singur sportiv. Mai apoi, delegația României a fost prezentă la toate edițiile Jocurilor Olimpice începând cu anul 1924, excepție făcând două ediții de vară, cele din 1932 și 1948 și una de iarnă, cea din 1960. România are un palmares de 292 de medalii (din care 86 de aur, 89 de argint și 117 de bronz) câștigate de sportivi la Jocurile Olimpice de vară, de la prima ediție, Paris, 1924 până la ediția Beijing 2008. Prima medalie olimpică, una de bronz, a fost câștigată la Paris în 1924 de către echipa de rugby. Ea a fost urmată de una de argint la cursele de cai la Olimpiada din Berlin din 1936. Primele titluri de campion mondial au fost câștigate în 1934 și 1936 la sanie, în timp ce boxul românesc obținea primul titlu european în 1930 prin Lucian Popescu. În anii '50 s-au înregistrat succese notabile la tenis de masă feminin, tir, box, lupte și haltere. Dintre sportivii din această perioadă pot fi amintiți Iosif Sîrbu și Iolanda Balaș. La caiac-canoe România s-a remarcat prin Ivan Patzaichin iar la canotaj prin Elisabeta Lipă. \n\nGimnastica românească a avut un număr semnificativ de succese fapt pentru care România a devenit cunoscută în întreaga lume. Nadia Comăneci, prin performanțele sale răsunătoare consemnate de istoria sportului ca expresie a perfecțiunii este recunoscută peste ani de mișcarea olimpică ca sportiva secolului al XX-lea.\n\nLa 2 mai 1910 se înființează grupare polisportiva „Tenis Club Roman” (TCR). Aceasta reunea mai multe discipline: sporturi atletice, canotaj, football-rugby (denumirea englezească a rugby-ului), fotbal, înot, patinaj, sporturi de iarnă, scrimă, tenis și tir. Culorile noului club erau alb si verde, iar numarul membrilor se apropia de 350. Jocul de rugby avea să apară în cadrul acestui club peste doi-trei ani, printre promotorii acestei discipline numărându-se Grigore Caracostea și Mircea Iconomu. La fel cum s-a întâmplat și cu jocul de fotbal, primele noțiuni legate de rugby, precum și cele dintâi baloane de joc, au fost aduse la București de către tineri români care studiaseră la Paris. Acest proces s-a petrecut pe la începutul secolului al XX-lea.\n\nAngelica Rozeanu a fost campioană mondială la tenis de masă în anii 1950 – 1955.\n\nJocul de baschet se răspândește în Europa la începutul secolului al XX-lea, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904, de la St. Louis. În 1932 se constituie Federația Internațională de Baschet Amator (FIBA). România s-a aflat printre cele 8 țări membre fondatoare ale forului mondial alături de Anglia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Italia, Lituania, Elveția și Portugalia. Din 1935 se dispută campionatele europene (la care a participat și o echipă din această țară). În România, primele demonstrații de baschet au fost efectuate în 1920. Până în 1923, baschetul se practica în special în liceele din capitală, organizându-se sporadic competiții interșcolare. Federația Română de Baschet și Volei ia ființă în 1931. Dintre performanțele României pe plan internațional menționăm clasarea de 3 ori pe locul IV la campionatele feminine europene (1964, 1966, 1968) și de 2 ori pe locul V la cele masculine (1957, 1967). În 1981, la Campionatele Mondiale Universitare echipa de fete a României s-a clasat pe locul III, cucerind medalia de bronz, iar echipa masculină a ocupat locul IV.\n\nÎn România, scrima este rezultatul împletirii mânuirii armelor și activităților militare organizate cu influența străină pătrunsă prin intermediul războaielor și schimburilor economice și culturale, fiecare epoca aducându-și contribuția la scrima sportivă de astăzi. În perimetrul țării această activitate s-a aflat printre primele discipline sportive. Prima participare românească la un concurs internațional de scrimă are loc în 1910, în Franța, Mihai Savu ocupând locul I. În 1911, la Paris, românul Dinu Cesianu cucerește primul loc la un concurs internațional de spadă. În 1932, forul sportiv U.F.S.R. recunoaște oficial Federația Română de Scrimă. \n\nÎn data de 2 noiembrie 2019, scrimera Ana Maria Brânză a câștigat Cupa Mondială la spadă de la Tallinn, Estonia, după ce a învins-o, în finală, pe rusoaica Violetta Kolobova, cu 15-13.\nÎn data de 26 ianuarie 2020, Ana Maria Brânză a câștigat medalia de aur la Grand Prix-ul de la Doha, Qatar.\n\nAtletismul apare în România la sfârșitul secolului al XIX-lea, la inițiativa studenților care studiau în țările occidentale. În timpul vacanțelor, aceștia promovau atletismul organizând competiții de alergări, sărituri și aruncări. Primele Campionate Naționale ale României sunt organizate în 1914, la 16 probe, și se adresează doar bărbaților. Un an mai târziu, în 1915, se inaugurează la București primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Primul concurs organizat de atletism are loc în 1882 la București, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava și Matei Basarab. La atletism, Gabriela Szabó a fost, de asemenea, de trei ori campioană mondială.\n\nLa înot, David Popovici a doborât în 2021 două recorduri mondiale la juniori în probele de 100 și 200 metri liber, a câștigat o medalie de aur la Campionatele Europene de Seniori și două de aur la Juniori. În 2022 a obținut 14 medalii în diverse competiții europene sau mondiale (dintre care 11 sunt de aur) și a doborât un nou record mondial - în proba de 100 metri liber - vechi de 13 ani.\n\nNote explicative\n\nNote\n\nBibliografie \n Thede Kahl, Michael Metzeltin, Mihai Răzvan Ungureanu (Hrsg.): Rumänien. Raum und Bevölkerung – Geschichte und Geschichtsbilder – Kultur – Gesellschaft und Politik heute – Wirtschaft – Recht – Historische Regionen, 2 Bände, LIT Verlag, 2. Aufl., Wien-Berlin 2008, 976 S. ISBN 978-3-8258-0069-7.\n Michael Metzeltin: România: Stat – Națiune – Limbă, București, Editura Univers Enciclopedic, 2002.\n Mărculeț I. (coordonator), Superlativele României - mică enciclopedie, Editura Meronia, București,2010. ISBN 978-973-7839-60-2.\n „Mică enciclopedie de cultură și civilizație românească”, Dan Petre, Editura Litera International, 2005 - \n „Enciclopedia civilizației române”, Dumitru Tudor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.\n\nLegături externe \n\nAdministrație\n Președinția României\n Parlamentul României \n Guvernul României \n Banca Națională a României\n Ministerul Educației, Cercetării și Inovării \n Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale\n Ministerul Administrației și Internelor \n Ministerul Afacerilor Externe\n Ministerul Sănătății Publice\n Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național\n Obiective înscrise pe lista patrimoniului mondial UNESCO\n\nHărți\n Atlasul României de la Wikimedia\n România la WikiMapia\n\nTurism\n România la ICI\n Turismul în România\n România la Wikivoyage\n\nInformații suplimentare\n România la Encyclopædia Britannica\n Profilul României la BBC\n România la Departamentul de Stat al SUA\n România la Open Directory Project\n România la European Library\n Profilul României la The World Factbook\n Portretul României Interbelice\n DACOROMANICA - Biblioteca digitală a Academiei României \n Personalități și instituții românești \n \n\n \nPagini peste 100K\nState membre ale Organizației Națiunilor Unite\nEponime ale asteroizilor" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți relata despre Arte marțiale?" }, { "from": "assistant", "value": "Artele marțiale reprezintă un sistem complex de tehnici de luptă, cu sau fără arme, însușit la nivel individual.\n\nIstorie \nSe poate spune despre „artele marțiale” că au existat de-a lungul întregii istorii a omenirii. Încă din vremea Jocurilor Olimpice antice a rămas moștenire o artă, pankration, numită în timpurile moderne box, precum și celebrele lupte greco-romane, modificate în mai puțin protectivele lupte libere, care la români au fost cunoscute sub denumirea de trântă.\n \nMerită amintit celebrul dans al călușarilor, care denotă transformarea unui sistem de luptă, cu sabia, într-un dans. De asemenea, se pot menționa obiceiurile oșenilor și moroșenilor de a purta cuțite. Se poate spune că încă există o transmisie orală a unor tehnici de luptă cu această armă.\n\nDe asemenea, la nivel european trebuie să fi existat forme similare sau diferite de luptă; aici este de menționat franțuzescul savate (anul 1790 d.C.).\n\nEpoca modernă \nArtele marțiale, în accepțiunea actuală, au în general origine orientală și presupun căutarea de către practicanți a unui sens mai adânc decât simpla pregătire pentru o confruntare fizică. Aceste țeluri se constituie într-un evantai larg, de la aspirații religioase până la simpla menținere a unei sănătăți perfecte. Din cauza scopurilor urmărite de fiecare tip de artă marțială, acestea nu sunt în esență sporturi, însă spiritul de competiție prezent în unele dintre ele și pregătirea fizică pe care o presupun au dus la includerea unora (sau a formelor fizice de manifestare a lor) în această categorie. În realitate, practicarea artelor marțiale înseamnă, în principal, dezvoltarea unei conștiințe superioare, în armonie cu mediul înconjurator, și autocontrol realizat prin exerciții fizice și mentale, cunoștințe extinse de: medicină, filosofie orientală, tehnologia materialelor (pentru folosirea armelor), psihologie etc.\nÎn funcție de: principiile strategice folosite, rolul acordat forței, vitezei și inițiativei, artele marțiale se împart în două mari ramuri (școli): stilul extern și stilul intern.\n\nNu se poate face trimitere la arte marțiale, în accepțiunea orientală, fără a ne referi la celebra lucrare chinezească a lui Sun Tzu – Arta războiului.\n\nStiluri de arte marțiale \n\nLa ora actuală, există în lume sute de stiluri de arte marțiale, printre care se numără:\n\n Aikidō – japonez (întemeietor: O-Sensei Morihei Ueshiba)\n Ashihara – japonez\n Arnis – filipinez\n Baguazhang – stil intern chinezesc\n Boxul (pugilismul) – [preistoric] este o artă marțială cunoscută ca \"arta pumnului\", fiind în același timp și disciplină sportivă de ring.\n Changquan – chinezesc\n Hapkido – coreean\n – japonez\n Hon-Do-Ryu – japonez\n Hwarangdo – coreean\n Iai-Do – japonez\n Isshinryu – okinawa-ian\n Jiu Jitsu – japonez\n Jiu jitsu brazilian – brazilian (întemeietori: Mitsuyo Maeda, Carlos Gracie, Helio Gracie)\n Judo – japonez (întemeietor: Jigoro Kano)\n Karate-dō – japonez / okinawa-ian\n Kaisendo – nipono-spaniol\n Kalarippayattu – indian\n Kendo – japonez\n Kempo – americano-japonez\n Kickboxing – americano-japonez, dar cu origini antice greco-indiene\n Kobudo – japonez\n Kung Fu – chinezesc (termen sub care au devenit cunoscute artele marțiale chinezești în Apus și care înseamnă, de fapt, măiestrie sau realizare deosebită într-un domeniu). Termenul corect pentru artele marțiale chinezești este Wushu.\n Kyudo – japonez\n Lupte – greco-romane, libere, wrestling-ul\n Muay Boran – cu formele moderne: Muay Thai (tailandez), pradal serey (cambogian), Muay Lao (laoțian), lethwei (birmanez), tomoi (malaez).\n Nanquan – chinezesc\n Ninjitsu – japonez\n Qwan-Ki-Do – vietnamez (întemeietor: Pham Xuan Tong)\n Savate – franțuzesc\n Shaolinquan – chinezesc\n Silat – indoneziano-malaez\n Sumo – japonez\n Taekwon-Do – coreean\n Taijiquan – stil intern chinezesc\n Trântele – Substilul românesc de lupte libere\n Unifight – ruso-german\n Vovinam Viet Vo Dao – vietnamez, de către unii considerată ca fiind cea mai importantă\n Wing Chun – stil intern/extern chinezesc\n Wushu – totalitatea artelor marțiale chinezești\n Xingyiquan – stil intern chinezesc\n\nStiluri de arte marțiale mixte \n\n Sportive, în funcție de regulile competițiilor respective:\nPankration – grecesc\n Sambo – rusesc\n PRIDE MMA – japonez\n Vale Tudo MMA – brazilian\n UFC MMA – american\n Pancrase MMA – japonez\n Militare sau de stradă:\nJeet Kune Do – chinezesc (întemeietor: Bruce Lee)\n Krav Maga – israelian\n Systema – rusesc\n\nObservație: Gruparea artelor marțiale realizată mai sus este extrem de subiectivă. O mulțime de arte marțiale tradiționale sunt predate, în prezent, ca sporturi (cu pregătirea orientată spre competiții), iar altele, chiar dacă au origini militare, sunt predate în special civililor (cum ar fi: Krav-Maga).\n\nNote\n\nLegături externe \n Federația Română de Aikido\n Takeda Ryu - Romania – Tradiția samurailor Takeda\n Kickboxing Bucuresti Kickboxing București\n Federația Română de Unifight\n Federatia Română de Kaisendo\n Federația Română de Aikido Yoshinkan \n Federația Română de Arte Marțiale\n Federația Internațională de Krav Maga - România \nArtele marțiale chinezești\n ENRYO Budo KaiKan\n Școala BUKAN de Krav-Maga, filiala din România\n Arte marțiale, 10 martie 2011, Ziarul de Duminică\n Top 10 arme asiatice ciudate folosite în Artele Marțiale, 15 iulie 2009, Alexandru Safta, Descoperă\n Arte marțiale extreme, 13 august 2007, Marc Ulieriu, Descoperă\n Artele marțiale în prezent, 13 august 2007, Ionut Cojocaru, Descoperă\n Artele marțiale tribale: bățul, jungla și cuțitul, 12 ianuarie 2010, Nicu Parlog, Descoperă\n Arte marțiale extreme, 13 august 2007, Marc Ulieriu, Descoperă" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt cele mai importante informații despre Limba engleză?" }, { "from": "assistant", "value": "Limba engleză (în engleză, ) este o limbă vest germanică avându-și originile în Anglia, și care este în prezent limba maternă pentru majoritatea locuitorilor Australiei, Canadei, Commonwealth-ului Caraibean, Irlandei, Noii Zeelande, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii (cunoscute de asemenea drept „Anglosfera”). Este o limbă folosită intensiv ca limbă secundară sau ca limbă oficială de-a lungul lumii, în special în țări din Commonwealth precum India, Sri Lanka, Pakistan, sau Africa de Sud, precum și în multe organizații internaționale.\n\nEngleza modernă este denumită adeseori „lingua franca” globală. Engleza este limba dominantă pe plan internațional în domeniile comunicației, științei, afacerilor, aviației, divertismentului, radioului și diplomației. Influența Imperiului Britanic este motivul principal pentru răspândirea inițială a limbii mult dincolo de limitele Arhipelagului Britanic. În urma celui de-al Doilea Război Mondial, influența economică și culturală crescândă a Statelor Unite a accelerat profund răspândirea acestei limbi. Într-o zi obișnuită de școală, aproximativ un miliard de oameni învață, într-o formă sau alta, limba engleză.\n\nCunoașterea limbii engleze este necesară pentru angajarea în anumite domenii, profesii sau ocupații. Rezultatul acestei necesități este că peste un miliard de oameni din întreaga lume vorbesc engleza măcar la un nivel de bază. Engleza este de asemenea una din cele șase limbi oficiale ale Națiunilor Unite.\n\nIstorie\n\nPrimul pas pentru formarea limbii engleze \nÎn izvoarele istorice se găsesc referiri la o limbă străină, mult mai veche decât limba engleză, care circula în zona Insulei Britanice încă din Epoca Bronzului. Aceasta făcea parte din grupul de limbi proto-celtice (sau „common celtic”). Acest grup de limbi antice reprezintă un vechi strămoș al limbilor celtice (grup de limbi ce au circulat în zona de nord a Europei).\n\nLimbile proto-celtice erau vorbite în zona Insulei Britanice și făceau parte din pachetul de limbi proto-indo-europene. Ele au fost vorbite în această zonă până la sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr. și au fost reprezentative pentru Epoca Bronzului în zona Insulei Britanice. După sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr. a dispărut Epoca Bronzului, iar acest grup de limbi a evoluat în grupul de limbi celtice. Semnele de punctuație au apărut în limba engleză abia în secolul al XV-lea.\n\nCare sunt tipurile de limbi celtice? \nLimbile celtice fac parte din setul de limbi indo-europene. Acest pachet de limbi straine a circulat pe o perioadă de 5 secole în toată Europa. Ele au fost vorbite în epoca fierului și au apărut la începutul secolului 6 î.Hr.\n\nÎn zona Insulei Britanice, a apărut și s-a dezvoltat celtica insulară. Astfel, acest grup de limbi conținea următoarele pachete de limbi vorbite:\n\n grupul de limbi Goidelic cu limbile: Irish, Manx și Scottish Gaelic\n grupul de limbi Brittonic cu limbile: Breton, Cornish și Welsh\n\nDatele istorice evidențiază faptul că înainte de limba engleză, pe Insula Britanică era vorbită limba celtică. Grupul de limbi celtice a avut în istorie extrem de multe forme. Acest grup de limbi străine a circulat aproape în toată Europa. Cu toate că limbile celtice insulare se aseamănau extrem de mult între ele, ceea ce știm din izvoarele istorice, este o diferență extrem de mare din punct de vedere al lexicului și vocabularului față de limbile celtice continentale.\n\nLimbile celtice insulare au apărut în secolul 6 î.Hr. și au primit diverse influențe de-a lungul timpului. Aceste influențe s-au menținut până in ziua de astăzi, dar s-au modificat o dată cu interacțiunea cu alte popoare și alte limbi străine.\n\nFormarea Englezei Vechi (Old English) \nEngleza este o limbă anglo-frizonă. Popoare vorbitoare de limbi germanice din nord-vestul Germaniei (angli și saxoni) și din Iutlanda (iuți) au invadat ceea ce astăzi este partea de est a Angliei, în jurul secolului V d. Hr. Încă se dezbate dacă vechea engleză s-a răspândit prin dispersarea vechii populații sau dacă celții nativi au adoptat gradual limba și cultura clasei dominante, nefiind exclusă nicio combinație a acestor două procese.\n \nIndiferent de origini, aceste dialecte germanice s-au unit până la un punct (încă mai rămăseseră variațiuni geografice) și au format ceea ce astăzi se numește vechea engleză. Vechea engleză se aseamănă cu unele dialecte de pe coasta de nord-vest a Germaniei și Țărilor de Jos de astăzi. De-a lungul istoriei scrise a vechii engleze, aceasta și-a păstrat o structură sintetică mai degrabă apropiată de cea a limbii proto-indo-europene, adoptând convențiile saxonei de vest, în timp ce engleza orală a devenit din ce în ce mai analitică în natura sa, pierzând sistemul complex al cazurilor și bazându-se mai mult pe prepoziții și ordine fixă a cuvintelor pentru a transmite sensurile. Acest fenomen devine evident de-a lungul perioadei „englezei de mijloc”, când literatura era până la un punct redactată cu variațiunile dialectale orale aproape intacte, după ce vechea engleză și-a pierdut statutul de limbă literară a nobilimii. Se afirmă că dezvoltarea timpurie a limbii a fost influențată de substratul celt. Mai târziu, a fost influențată de limba nord-germanică înrudită nordica veche, vorbită de vikingii care s-au stabilit în principal pe coasta de nord și est, ajungând până la Londra, în regiunea cunoscută ca „Danelaw”.\n\nCucerirea Angliei de către normanzi, în 1066, a influențat profund evoluția limbii. Timp de aproximativ 300 de ani după cucerire, normanzii au vorbit anglo-normanda, o limbă apropiată de franceza veche, ca limba oficială la Curte, în drept și administrație. Un număr foarte mare de cuvinte normande s-au strecurat în engleza veche, în special în domeniile legale și administrative, dar și în cuvinte din vocabularul de bază, precum mutton (carne de miel) sau beef (carne de vită). Mai târziu, multe cuvinte au fost împrumutate direct din latină sau greacă, lăsând un vocabular paralel care a ajuns până în zilele noastre. Influența normandă a dat naștere la ceea ce azi se cheamă „engleza de mijloc”.\n\nDe-a lungul secolului al XV-lea, engleza de mijloc a fost transformată de „marea rocadă a vocalelor”, de răspândirea prestigiosului dialect sud-estic la Curte, în administrație și în viața academică, și de efectul uniformizator al imprimării. În anul 1476, William Caxton a introdus tiparul în Anglia, iar până în anul 1640 erau 20.000 de scrieri tipărite în limba engleză. Aceast lucru a avut o mare importanță în răspândirea unei engleze standardizate, uniformizate, pe tot teritoriul Angliei. Renașterea, Shakespeare, creșterea Angliei ca forță la nivel mondial și epoca de aur a coloniilor engleze în lume, dezvoltarea modalităților de transport (tren, vapor etc.) și de acces la informație (ziare, literatură etc.) au avut toate influențe puternice asupra limbii engleze și au contribuit la formarea și transformarea ei în ceea ce cunoaștem azi.\n\nClasificare și limbi înrudite \nLimba engleză aparține sub-ramurii vestice a ramurii germanice aparținând familiei de limbi indo-europene.\n\nÎntrebarea privind care este limba cea mai înrudită cu engleza nu are un răspuns sigur. Aparte de limbile „creole”, cu împrumuturi din engleză, precum tok pisin, scots (vorbită în special în Scoția și părți din Irlanda de Nord), nu este o limbă galică, ci face parte din familia de limbi anglice: atât scots, cât și engleza modernă provin din engleza veche, cunoscută și ca „anglo-saxonă”. Ruda cea mai apropiată a englezei, după scots, este frizona, vorbită în nordul Țărilor de Jos și nord-vestul Germaniei. Alte limbi vest-germanice mai puțin înrudite sunt: germana, saxona joasă, neerlandeza și afrikaans. Limbile nord-germanice din Scandinavia sunt mai puțin apropiate de engleză decât cele vest germanice.\n\nMulte cuvinte franceze sunt inteligibile pentru un vorbitor de engleză (deși pronunția poate fi diferită), deoarece engleza a absorbit un număr mare de cuvinte din normandă și franceză, datorită cuceririi normande și apoi unor împrumuturi din franceză în secole mai târzii. Drept urmare, o parte importantă din vocabularul englez este derivată din franceză, cu diferențe minore de ortografie (terminații, folosirea ortografiei din franceza veche etc.), precum și diferențe ocazionale de semantică – așa-numiții faux amis, sau „prieteni falși”.\n\nPeste 380 de milioane de oameni vorbesc engleza ca limbă maternă. Engleza este astăzi, probabil, a treia limbă ca număr de vorbitori nativi, după chineza mandarină și spaniolă. Cu toate acestea, combinând vorbitorii nativi cu cei non-nativi, este probabil cea mai vorbită limbă din lume, deși pe locul doi dacă luăm în considerație combinația limbilor chineze, depinzând dacă variantele de chineză sunt considerate dialecte sau limbi de sine stătătoare. Estimările care includ engleza ca limbă străină variază de la 470 de milioane la peste un miliard, depinzând de standardele folosite pentru a stabili nivelul și gradul de alfabetizare atins în limba respectivă. Conform unor surse, numărul celor care vorbesc engleza ca limbă străină este de trei ori mai mare decât cel al vorbitorilor nativi.\n\nȚările cu cele mai mari populații de vorbitori nativi de engleză sunt, în ordine descendentă: Statele Unite (225 milioane), Marea Britanie (56,6 milioane), Canada (19,4 milioane), Australia (16,5 milioane), Africa de Sud (4,89 milioane), Irlanda (4,27 milioane) și Noua Zeelandă (3,82 milioane). Țări precum Jamaica și Nigeria au de asemenea milioane de vorbitori nativi ale unor dialecte care variază de la o creolă bazată pe engleză la o versiune aproape standard a englezei. Dintre acele țări unde engleza este vorbită ca limbă secundară, India are cei mai mulți vorbitori, iar profesorul de lingvistică David Crystal susține că, dacă se adună vorbitorii nativi și cei non-nativi, India are cel mai mare număr de oameni care vorbesc sau înțeleg engleza. După India se află Republica Populară Chineză.\n\nEngleza nu este limbă oficială nici în Statele Unite, nici în Regatul Unit. Deși guvernul federal american nu are limbi oficiale, engleza are statut oficial în guvernele a 31 din cele 50 de state constituente.\n\nEngleza ca limbă globală \n\nDeoarece engleza este atât de răspândită, a fost numită deseori „limbă globală” sau „lingua franca” a epocii moderne. Cu toate că engleza nu este limbă oficială în multe țări, este în prezent limba cea mai studiată ca limbă secundară din lume. Unii lingviști consideră că nu mai este semnul cultural exclusiv al „vorbitorilor nativi de engleză”, ci mai degrabă o limbă care absoarbe aspecte ale unor culturi din întreaga lume, pe măsură ce influența ei se extinde. Este, prin tratat internațional, limba oficială pentru comunicațiile aeriene și maritime, precum și una din limbile oficiale ale Uniunii Europene, ale Națiunilor Unite și a majorității organizațiilor atletice internaționale, incluzând aici Comitetul Olimpic Internațional.\n\nEngleza este limba cea mai studiată ca limbă străină în Uniunea Europeană (de către 89% dintre elevi), urmată fiind de franceză (32%), germană (18%) și spaniolă (8%). În Uniunea Europeană, o mare parte din populație pretinde că poate conversa la un anumit nivel în engleză. Dintre țările non-anglofone, un procentaj important din populație a afirmat că poate conversa în engleză, în următoarele țări: Țările de Jos (87%), Suedia (85%), Danemarca (83%), Luxemburg (66%), Finlanda (60%), Slovenia (56%), Austria (53%), Belgia (52%) și Germania (51%). Norvegia și Islanda prezintă de asemenea o majoritate de vorbitori competenți ai englezei.\n\nCărți, reviste și ziare scrise în engleză se pot găsi în multe țări de pe Glob. Engleza este de asemenea cea mai folosită limbă în științe. În 1997, Indexul de Citare a Științelor a informat că 95% din articolele sale erau scrise în engleză, cu toate că numai jumătate aparțineau unor autori din țări anglofone.\n\nRăspândire geografică\n\nDialecte și varietăți regionale \nExpansiunea Imperiului Britanic și – de la al Doilea Război Mondial – dominația Statelor Unite au avut drept rezultat răspândirea englezei pe Glob. Datorită acestei răspândiri globale, s-au dezvoltat diverse dialecte ale englezei, precum și limbi creole bazate pe engleză.\n\nVarietățile majore ale englezei includ, în cele mai multe cazuri, mai multe subvarietăți, precum argoul Cockney în cadrul englezei britanice; engleza Newfoundland în cadrul englezei canadiene; și engleza vernaculară afro-americană, precum și engleza sud-americană, în cadrul englezei americane. Engleza este o limbă pluricentrică, lipsită de o autoritate lingvistică centrală, cum de exemplu pentru Franța este Académie française; și, cu toate că nici o varietate nu este considerată cea standard, există unele accente care au mai mult prestigiu, cum ar fi RP – Received Pronunciation – în engleza britanică.\n\nScots s-a dezvoltat – în mare parte independent – pornind de la aceleași origini, dar în urma Actelor de Uniune din 1707 a început un proces de atrițiune, în care generațiile succesive au început să adopte tot mai multe caracteristici din engleză, cauzând o dialectalizare. Dacă este o limbă separată sau un dialect al englezei („engleza scoțiană”) se dezbate în prezent. Pronunția, gramatica și lexicul formelor tradiționale sunt distincte, uneori fundamental, de alte varietăți ale englezei.\n\nAșa cum engleza a împrumutat cuvinte din multe limbi de-a lungul istoriei sale, împrumuturi din engleză există acum în multe dintre limbile lumii, indicând influența tehnologică și culturală a vorbitorilor ei. Mai multe limbi creole s-au format având engleza ca bază, precum jamaicana patois, pidginul nigerian sau tok pisin. Există cuvinte în engleză pentru a descrie diversele forme pe care le adoptă limbile non-engleze care conțin cuvinte englezești într-o proporție semnificativă. Franglais, de exemplu, este folosit pentru a descrie limba franceză vorbită cu multe cuvinte englezești; se găsește în Insulele Canalului. Altă variantă, vorbită în regiunile bilingve ale Québecului, este numită Frenglish.\n\nFonologie\n\nVocale\n\nConsoane\n\nReguli de pronunție\n\nGramatică \nÎnvățarea eficientă a limbii engleze nu va funcționa fără cunoștințe de gramatică. Aceasta este regula pe care se bazează limba engleză. Fără aceste cunoștințe, este imposibil să fie înțelese textele, precum și să fie construite propoziții.\n\nOrtografie \nÎn comparație cu alte limbi în care reprezentarea în scris a unui sunet este regulat, în limba engleză un anumit sunet poate fi scris în mai multe variante. Această neregularitate se datorează atât istoriei complexe a limbii engleze, dar și faptului că de-a lungul timpului nu a fost implementată nicio reformă de ortografie sistematică.\n\nPe lângă aceste aspecte, sunt anumite diferențe în ortografia cuvintelor depinzând de regiuni și țări, și anume (în termeni generali) între ortografia în cadrul englezei americane și englezei britanice. În Statele Unite, Canada și în alte țări care au fost puternic influențate de Statele Unite se vorbește (și se scrie) engleza americană; în timp ce în Marea Britanie și restul de peste 50 de țări care fac parte din așa-numita „British Commonwealth” (precum Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud și așa mai departe) se vorbește și scrie engleza britanică. Diferențele există fiindcă engleza britanică a menținut modul de scriere a cuvintelor preluate din alte limbi (precum limba franceză), în timp ce engleza americană a adaptat ortografia pentru a reflecta pronunția acestora. Deși populației din România îi este foarte cunoscut accentul american, datorită filmelor hollywoodiene, de obicei în cadrul cursurilor de limba engleză (atât în cadrul învățământului de stat cât și particular) se predă engleza britanică și implicit ortografia aferentă. Diferențele se pot observa în cinci cazuri:\n terminația „-our” (engleza britanică) se transformă în „-or” (engleza americană): colour – color (culoare);\n terminația „-ise” sau „-isation” (engleza britanică) se transformă în „-ize”, respectiv „-ization” (engleza americană): organisation – organization (organizație);\n terminația „-re” (engleza britanică) este transformată în „-er” (engleza americană): centre – center (centru, miez);\n în cazul unor cuvinte care au terminația „-ed” ori „-ing”, litera „l” se dublează în engleza britanică, în timp ce în cea americană nu: travelling – traveling (călătorie) și travelled – traveled (a călători);\n în cazul unor cuvinte care conțin diftongul „-ae” în engleza britanică, acestea rămân numai cu „-e” în cea americană: archaeology – archeology (arheologie).\n\nNumărul și originea cuvintelor \n\nCea de-a doua ediție a Oxford English Dictionary (1933) cuprinde 600.000 de definiții, în timp ce Webster's Third New International Dictionary cuprinde 475.000 de cuvinte. În decembrie 2010, un studiu în care au colaborat Google și Harvard a arătat că limba conține 1.022.000 de cuvinte și crește la un ritm de 8.500 de cuvinte pe an. Cele mai folosite cuvinte sunt în majoritate de origine germanică. Un studiu computerizat de 80.000 de cuvinte luate din vechiul Shorter Oxford Dictionary (a treia ediție), publicat în Ordered Profusion de Thomas Finkenstaedt și Dieter Wolff (1973), arată originea cuvintelor ca fiind următoarea:\n limbi oïl, incluzând franceza și normanda veche – 28,3%;\n latină, incluzând latina modernă științifică și tehnică – 28,24%\n limbi germanice (incluzând cuvinte moștenite direct din engleza veche, dar neincluzând cuvinte germanice provenind din elemente germanice ale francezei, latinei sau altei limbi latine) – 25%;\n greacă – 5,32%;\n fără etimologie precisă – 4,03%;\n derivate din nume proprii – 3,28%;\n toate celelalte limbi – mai puțin de 1%.\nCuvintele de origine neerlandeză sunt în principal cele despre nave, cele provenind din limba nordică veche sunt în principal moștenite din anii 800–1000 d. Hr., când vikingii cuceriseră estul și nordul Angliei, în timp ce majoritatea celor de origine franceză sunt din perioada cuceririi normande (multe altele însă de asemenea au fost adoptate în secolele XVII–XIX, când franceza era limba occidentală a politicii internaționale și a comerțului).\n\nNote\n\nVezi și \n\n Listă de limbi\n\nLegături externe \n Dan Mateescu: \"English Phonetics and Phonological Theory\"\nCum a aparut si s-a format limba engleza\n Dictionar englez–român online cu forum de specialitate\n \n Lista verbe neregulate engleză cu pronunție\n\nLimba engleză" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi informații despre Pământ." }, { "from": "assistant", "value": "Pământul (numit și Terra sau „Planeta albastră”) este a treia planetă de la Soare și cea mai mare dintre planetele telurice ale Sistemului Solar, atât pentru masă, cât și pentru diametru. Este singurul corp ceresc despre care se știe că adăpostește viață. Aproximativ 29,2 % din suprafața Pământului este un uscat format din continente și insule. Restul de 70,8 % este acoperit cu apă, în mare parte de oceane, mări, golfuri și alte corpuri de apă sărată, dar și de lacuri, râuri și alte ape dulci, care împreună constituie hidrosfera. O mare parte din regiunile polare ale Pământului sunt acoperite cu gheață. Stratul exterior al Pământului este împărțit în mai multe plăci tectonice rigide care migrează pe suprafață de-a lungul a multe milioane de ani. Interiorul Pământului rămâne activ cu un nucleu interior din fier solid, un miez exterior lichid care generează câmpul magnetic al Pământului și o manta de convecție care conduce tectonica plăcilor.\n\nAtmosfera Pământului este formată în principal din azot și oxigen. Regiunile tropicale primesc mai multă energie solară decât regiunile polare și este redistribuită de circulația atmosferică și oceanică. Gazele cu efect de seră joacă, de asemenea, un rol important în reglarea temperaturii suprafeței. Clima unei regiuni nu este determinată doar de latitudine, ci și de înălțime și de apropierea de ocean, printre alți factori. \n\nGravitația Pământului interacționează cu alte obiecte din spațiu, în special cu Soarele și Luna, singurul satelit natural al Pământului. Pământul orbitează în jurul Soarelui în aproximativ 365,25 de zile. Axa de rotație a Pământului este înclinată în raport cu planul său orbital, producând anotimpuri pe Pământ. Interacțiunea gravitațională dintre Pământ și Lună cauzează mareele, stabilizează orientarea Pământului în jurul axei sale, și încetinește treptat rotația acestuia. Pământul este cea mai densă planetă din Sistemul Solar și cea mai mare dintre cele patru planete telurice.\n\nConform datărilor radiometrice și a altor dovezi, Pământul s-a format în urmă cu peste 4,5 miliarde de ani din gazele sistemului solar timpuriu. În timpul primului miliard de ani din istoria Pământului s-a format oceanul și apoi s-a dezvoltat viața în el. Viața s-a răspândit la nivel global și a modificat atmosfera și suprafața Pământului, ducând la proliferarea organismelor anaerobe și, mai târziu, a organismelor aerobe. Unele dovezi geologice indică faptul că viața ar fi putut să apară încă de acum 4,1 miliarde de ani. De atunci, combinația distanței Pământului față de Soare, proprietățile fizice și istoria geologică au permis vieții să evolueze și să prospere. În istoria vieții pe Pământ, biodiversitatea a trecut prin perioade lungi de expansiune, ocazional punctate de extincții în masă. Peste 99 % din toate speciile care au trăit vreodată pe Pământ sunt extincte. 8 miliarde de oameni trăiesc astăzi pe Pământ și depind de biosfera și resursele sale naturale pentru supraviețuire. Oamenii au un impact din ce în ce mai mare asupra suprafeței Pământului, a hidrologiei, a proceselor atmosferice și a altor vieți.\n\nNume și etimologie\nPământul este singura planetă din Sistemul Solar al cărei nume nu derivă din mitologia greacă sau romană. Toate celelalte planete au fost denumite după zei și zeițe din mitologia greco-romană. În română, cuvântul „pământ” este moștenit din , care înseamnă „pământ bătătorit și nivelat”, „pardoseală cu lespezi sau mozaic”, „pavaj”, „podea”, „drum pietruit”, „loc neted”, „bătătură”.\n\nTerra provine din latinescul tĕrra (pământ, sol), care la rândul său derivă din termenul de origine indo-europeană terse, cu sensul de „parte uscată”, opus „părții apoase”. Dar Terra a mai fost denumită în trecut și ca orbe terracqueo. Cuvântul latin orbe a avut mai întâi semnificația „cerc” și apoi de „lume”.\n\nCuvintele ce se referă la Terra pot fi formate în mai multe moduri. Primul este folosirea rădăcinii terra-, ca de exemplu cuvântul „terestru”. Mai există și rădăcina telur-, cum se poate vedea în cuvintele teluric, telurian. Ambii termeni provin de la zeița romană Terra Mater, ce se pare că și-a primit numele, la rândul ei, de la vechea denumire de Tellus Mater. Termenii științifici precum geografie, geocentric, geotermal folosesc prefixul grecesc geo-, derivat din numele zeiței Gaia, echivalenta Terrei Mater în mitologia greacă.\n\nCronologie\n\nFormare\n\nCel mai vechi material găsit în Sistemul Solar este datat 4,5672 ± 0,0006 miliarde de ani în urmă. Acum 4,54 ± 0.04 miliarde de ani în urmă s-a format Pământul primordial. Corpurile din Sistemul Solar s-au format și au evoluat cu Soarele. Teoretic, o nebuloasă solară separă un volum dintr-un nor molecular prin prăbușirea gravitațională, care începe să se rotească și să se aplatizeze într-un disc circumstelar, iar apoi planetele și Soarele se formează din acest disc. O nebuloasă conține gaz, bucăți mici de gheață și praf cosmic (inclusiv nucleide primordiale). Conform ipotezei nebulare, planetezimale s-au format prin acreție, Pământul primordial căpătând o formă în 10-20 milioane de ani.\n\nUn subiect de cercetare este formarea Lunii, acum aproximativ 4,53 miliarde de ani. O teorie principală (ipoteza impactului gigantic) este aceea că a fost formată prin acumularea de materiale eliberate de Pământ, după ce un obiect de dimensiunea planetei Marte, numit Theia, a lovit Terra. În această ipoteză, masa Theiei era de aproximativ 10 % din Pământ, și a lovit o margine a Terrei, o parte din masa sa fuzionând cu Pământul. Între aproximativ 4,1 și 3,8 miliarde de ani de urmă, numeroasele impacturi ale asteroizilor au provocat schimbări semnificative în mediul de la suprafața Lunii și, prin inferență, și în cel al Pământului.\n\nDupă formare\n\nAtmosfera și oceanele Pământului s-au format prin activitatea vulcanică și de expulzare. Vaporii de apă proveniți din aceste surse s-au condensat în oceane, amplificate cu apă și gheață de la asteroizi, protoplante și comete. Este posibil ca apă suficientă pentru a umple oceanele să fi fost întotdeauna pe Pământ de la începutul formării planetei. În acest model, gazele cu efect de seră din atmosferă au păstrat oceanele să nu înghețe când Soarele nou format nu avea decât 70 % din luminozitatea actuală. Acum 3,5 miliarde de ani în urmă câmpul magnetic al Pământului s-a stabilizat, împiedicând împrăștierea atmosferei de către vântul solar.\n\nPe măsură ce stratul exterior topit al Pământului s-a răcit, s-a format prima crustă solidă, despre care se crede că a avut o compoziție mafică. Prima crustă continentală, care avea o compoziție mai felsică, s-a format prin topirea parțială a acestei cruste mafice. Prezența boabelor de zircon mineral din Hadean în rocile sedimentare eoarhiene sugerează că cel puțin o crustă felsică a existat încă de acum 4,4 miliarde de ani, la numai 140 milioane de ani după formarea Pământului. Există două modele principale ale modului în care acest volum inițial mic de crustă continentală a evoluat pentru a ajunge la abundența actuală: (1) o creștere relativ constantă până în prezent, care este susținută de datarea radiometrică a crustei continentală la nivel global și (2) o creștere rapidă inițială a volumului de crustă continentală în timpul Arheanului, formând cea mai mare parte a crustei continentale care există acum, care este susținută de dovezi izotopice de la hafniu în zirconiu și neodim în roci sedimentare. Cele două modele și datele care le susțin pot fi reconciliate prin reciclarea pe scară largă a scoarței continentale, în special în primele etape ale istoriei Pământului.\n\nContinentele au fost formate de tectonica plăcilor, un proces condus în cele din urmă de pierderea continuă a căldurii din interiorul Pământului. De-a lungul a sute de milioane de ani, supercontinentele s-au asamblat și s-au rupt. Cu aproximativ 750 de milioane de ani în urmă, unul dintre cele mai vechi supercontinente cunoscute, Rodinia, a început să se destrame. Mai târziu, continentele s-au recombinat pentru a forma Pannotia (cu 600-540 milioane de ani în urmă), apoi Pangaea, care, de asemenea, s-a destrămat acum 180 milioane de ani în urmă.\n\nModelul actual al epocilor de gheață a început cu aproximativ 40 milioane de ani în urmă și apoi s-a intensificat în timpul Pleistocenului cu 3 milioane de ani în urmă. Regiunile cu latitudine înaltă au suferit de atunci cicluri repetate de glaciațiune și dezgheț, repetându-se la fiecare 40.000-100.000 ani. Ultima glaciație continentală s-a încheiat cu 10.000 de ani în urmă.\n\nOriginea vieții și evoluție\n\nReacțiile chimice au condus la primele molecule cu auto-replicare acum aproximativ patru miliarde de ani în urmă. O jumătate de miliard de ani mai târziu, a apărut ultimul strămoș comun al vieții curente. Evoluția fotosintezei a permis ca energia Soarelui să fie recoltată direct de formele de viață. Oxigenul molecular (O2) rezultat s-a acumulat în atmosferă și datorită interacțiunii cu radiația solară ultravioletă, a format un strat de ozon (O3) protector în atmosfera superioară. Încorporarea celulelor mai mici în cele mai mari a dus la dezvoltarea celulelor complexe numite eucariote. Organisme multicelulare formate ca celule în colonii au devenit din ce în ce mai specializate. Ajutată de absorbția luminii ultraviolete periculoasă de către stratul de ozon, viața a colonizat suprafața Pământului.\n\nPrintre cele mai vechi dovezi de viață se numără fosilele microbiene găsite în gresia de 3,48 miliarde de ani din Australia de Vest, grafitul biogenic găsit în rocile metasedimentare vechi de 3,7 miliarde de ani în Groenlanda de Vest, și rămășițe de material biotic găsit în roci vechi de 4,1 miliarde de ani în Australia de Vest. Cea mai veche dovadă directă a vieții pe Pământ este conținută în roci australiene de 3,45 miliarde de ani care prezintă fosile ale microorganismelor.\n\nÎn timpul Neoproterozoicului, în urmă cu 750-580 milioane de ani, o mare parte a Pământului ar fi putut fi acoperită cu gheață. Această ipoteză a fost denumită „Pământ de zăpadă” și este de un interes deosebit deoarece a precedat Explozia Cambriană, când formele de viață multicelulare au crescut semnificativ în complexitate. După Explozia Cambriană, acum 535 milioane de ani, au existat cinci extincții în masă. Cel mai recent eveniment de acest fel s-a petrecut cu 66 de milioane de ani în urmă, când un impact cu un asteroid a declanșat dispariția dinozaurilor non-aviari și a altor reptile mari, dar a cruțat animalele mici, cum ar fi mamiferele, care la vremea aceea erau asemănătoare cu soricidele.\n\nViața mamiferelor s-a diversificat în ultimii 66 de milioane de ani, iar în urmă cu câteva milioane de ani, un animal african, cum ar fi Orrorin tugenensis, a dobândit capacitatea de a sta în picioare. Această abilitate a dus la stimularea necesară pentru un creier mai mare, care a dus la evoluția oamenilor. Dezvoltarea agriculturii și apoi a civilizației a permis oamenilor să influențeze mediul.\n\nViitor\n\nViitorul Pământului pe termen lung este legat de cel al Soarelui. În următorii 1,1 miliarde de ani, luminozitatea solară va crește cu 10 %, iar în următorii 3,5 miliarde cu 40 %. Temperatura de suprafață în creștere a Pământului va accelera ciclul carbon, reducând concentrația de CO2 la niveluri letal de scăzute pentru plante, în aproximativ 500-900 milioane de ani. Lipsa vegetației va duce la scăderea oxigenului în atmosferă, făcând imposibilă viața animalelor. După încă un miliard de ani, toată apa de suprafață va dispărea iar temperatura globală medie va atinge 70 °C (158 °F). Din acel moment, se așteaptă ca Pământul să fie locuibil pentru încă 500 de milioane de ani, posibil mai mult dacă azotul este îndepărtat din atmosferă. Chiar dacă Soarele ar fi veșnic și stabil, 27 % din apa oceanelor va coborî în manta Pământului într-un miliard de ani.\n\nSoarele va evolua devenind o gigantă roșie în aproximativ 5 miliarde de ani. Modelele preconizează că Soarele se va extinde la aproximativ 1 UA (150 milioane km), aproximativ de 250 de ori mai mare decât raza actuală. Soarta Pamântului este mai puțin clară. Ca gigantă roșie, Soarele va pierde aproximativ 30 % din masa sa, astfel că, fără a lua în considerare efectele mareei, Pământul se va deplasa pe o orbită de 1,7 UA (250 milioane km) de la Soare, când steaua va ajunge la raza ei maximă. Viața rămasă va fi distrusă de luminozitatea crescută a Soarelui (care va atinge o valoare maximă de 5000 de ori mai mare față de nivelul actual). O simulare din 2008 indică faptul că orbita Pământului se va diminua în cele din urmă din cauza efectelor mareei, determinând Terra să intre în atmosfera Soarelui și să fie vaporizată.\n\nCaracteristici fizice\n\nFormă\n\nForma Pământului este aproape sferică, cu un diametru mediu de 12.742 kilometri, ceea ce îl face al cincilea obiect ca mărime dintre obiectele de dimensiuni planetare ale Sistemului Solar și cel mai mare dintre obiectele telurice. Datorită rotației, Pământul este bombat în jurul ecuatorului, și ușor aplatizat la poli, astfel încât forma Pământului este descrisă mai precis ca un sferoid aplatizat, al cărui diametrul ecuatorial este cu 43 de kilometri mai mare decât diametrul pol-pol. \n\nÎn plus, forma Pământului are variații topografice locale. Deși cele mai mari variații, cum ar fi Groapa Marianelor (10.925 metri sub nivelul mării), scurtează raza medie a Pământului cu 0,17%, iar Muntele Everest (8.848 metri deasupra nivelului mării) o prelungește cu doar 0,14%. \n\nPentru a măsura variația locală a topografiei Pământului, geodezia folosește un Pământ idealizat care produce o formă numită geoid. O astfel de formă de geoid se obține dacă oceanul este idealizat, acoperind Pământul complet și fără perturbări, cum ar fi mareele și vânturile. Rezultatul este o suprafață geoidă netedă, dar gravitațională neregulată, oferind un nivel mediu al mării ca nivel de referință pentru măsurători topografice.\n\nCompoziția chimică\n\nMasa Pământului este de aproximativ 5,97 x 1024 kg (5,970 Yg). Se compune în principal din fier (32,1 %), oxigen (30,1 %), siliciu (15,1 %), magneziu (13,9 %), sulf (2,9 %), nichel (1,8 %), calciu (1,5 %), aluminiu (1,4 %), restul de 1,2 % constând din cantități mici de alte elemente. Datorită segregării masei se estimează că nucleul se compune în principal din fier (88,8 %), cu cantități mai mici de nichel (5,8 %), sulf (4,5 %) și mai puțin de 1 % oligoelemente.\n\nCel mai des întâlnite componente ale crustei sunt aproape toți oxizii: clorul, sulful și fluorul sunt excepțiile importante, cantitatea lor totală din orice piatră fiind de obicei mult mai mică decât 1 %. Peste 99 % din crustă este compusă din 11 oxizi, în principal dioxid de siliciu, oxid de aluminiu, oxizi de fier, oxid de calciu, oxid de magneziu și oxid de potasiu.\n\nStructura internă\n\nInteriorul Pământului, la fel ca la celelalte planete telurice, este împărțit în straturi. Stratul exterior este o crustă solidă din punct de vedere chimic, care are o grosime de aproximativ 6 km sub oceane și 30–50 km în domeniul continental. Contactul cu mantaua se face prin discontinuiatea Mohorovičić. Crusta (scoarța terestră) și partea superioară, rigidă, a mantalei formează litosfera, iar litosfera este compusă din plăci tectonice. Sub litosferă este mezosfera (sau mantaua inferioară), un strat alcătuit din oxizi și silicați de fier, nichel și crom. Mezosfera este alcătuită din două subînvelișuri: primul, aflat între 400 km și 1.000 km, are roci parțial cristalizate, materia fiind în stare vâscoasă dar neomogenă în compoziție, iar cel de-al doilea subînveliș, aflat între 1.000 și 2.900 km, în care materia este omogenă chimic. Sub mezosferă, se află nucleul, care este împărțit în nucleul intern, unde materia este alcătuită din elemente grele (fier, nichel, crom) și se află în stare solidă, și nucleul extern, format din materie în stare de topitură, în care abundă elementele grele. Raza nucleului intern este de aproximativ o cincime din cea a Pământului.\n\nCăldura terestră\nCăldura internă a Pământului provine dintr-o combinație de căldură reziduală acumulată în perioada lui pregeologică (aproximativ 20 %) și căldura produsă prin dezintegrare radioactivă (80 %). Principalii izotopi care produc căldură în interiorul Pământului sunt: potasiu-40, uraniu-238 și thoriu-232. În centru, temperatura poate ajunge până la 6.000 °C (10630 ° F), iar presiunea ar putea ajunge la 360 GPa. Deoarece o mare parte a căldurii este provocată de dezintegrarea radioactivă, oamenii de știință consideră că la începutul istoriei Pământului, înainte de dezintegrarea izotopilor de scurtă durată, producția de căldură a Pământului era mult mai mare. Această producție suplimentară, de două ori mai mare decât este astăzi, cu 3 miliarde de ani în urmă, ar fi majorat gradienții de temperatură și, astfel, rata de convecție a mantalei și tectonica plăcilor, ar fi permis formarea de rocă ignifugă, cum ar fi comatitele, care astăzi se formează rar.\n\nPierderea medie de căldură de pe Pământ este de 87 mW m−2, pentru o pierdere de căldură globală de 4,42 x 1013 W. O parte din energia termică a nucleului este transportată către scoarța terestră prin „panașe mantelice”. Aceste panașe pot genera la suprafața Terrei puncte fierbinți și capcane geologice. Căldura Pământului se pierde prin tectonica plăcilor și prin conducerea prin litosferă.\n\nPlăcile tectonice\n\nÎnvelișul exterior relativ rigid al Pământul, litosfera, este împărțită în plăci tectonice. Aceste plăci sunt segmente rigide aflate într-o continuă dinamică și sunt delimitate de trei mari limite ale plăcilor tectonice: limite convergente, când plăcile se îndreaptă una către cealaltă, limite divergente, când plăcile se îndreaptă în direcții opuse, și limite transformante, când plăcile se deplasează una în lungul celeilalte. Cutremurele, activitățile vulcanice, formarea munților și formarea fosei oceanice, sunt mai frecvente de-a lungul acestor limite. \n\nPe măsură ce plăcile tectonice migrează, scoarța oceanică este subductată sub marginile plăcilor aflate la limitele convergente. În același timp, creșterea magmei la limitele divergente creează crestăturile oceanelor medii. Combinația acestor procese reciclează crusta oceanică în mantaua Pământului. Datorită acestei reciclări, cea mai mare parte a fundului oceanului are o vechime mai mică de 100 de milioane de ani. Cea mai veche crustă oceanică este localizată în Pacificul de Vest și este estimată la 200 milioane de ani vechime. Prin comparație, cea mai veche crustă continentală datată are o vechime de 4030 milioane de ani.\n\nCele șapte plăci majore suntː Placa Pacificului, Placa Nord-Americană, Placa Eurasiatică, Placa Africană, Placa Antarctică, Placa Indiano-Australiană și Placa Sud-Americană. Printre alte plăci importante se numără plăcile Arabică, Caribică, Nazaca și Scoțiană. Placa Australiană a fuzionat cu placa Indiană acum 50-55 de milioane de ani în urmă. Plăcile cu cea mai rapidă mișcare sunt plăcile oceanice, placa Cocos avansând cu o rată de 75 mm pe an, iar placa Pacificului mișcându-se cu 52–69 mm pe an. La cealaltă extremă, placa Eurasiatică se mișcă cu 21 mm pe an.\n\nSuprafață\n\n \n\nSuprafața totală a Pământului este de aproximativ 510 milioane km2. Din aceasta, 70,8 %, sau 361,13 milioane km2 sunt sub nivelul mării și acoperiți cu ocean. Sub suprafața oceanului se află o mare parte a raftului continental, munților, vulcanilor, a tranșeelor ​​oceanice, a canioanelor submarine, a platourilor oceanice. Restul de 29,2 %, sau 148,94 milioane km2 neacoperit de apă, constă în munți, deșerturi, câmpii, platouri și alte forme de relief. Tectonica și eroziunea, erupțiile vulcanice, inundațiile, intemperiile, glaciațiunile, creșterea recifelor de corali și impactul meteoriților se numără printre procesele care transformă în mod constant suprafața Pământului de-a lungul timpului geologic.\n\nCrusta continentală constă dintr-un material cu o densitate mai mică, cum ar fi granitul și andezitul. Mai puțin obișnuit este bazaltul, o piatră vulcanică mai densă, care este constituentul principal al fundului oceanic. Roca sedimentară este formată prin acumularea și consolidarea sedimentelor. Aproape 75 % din suprafața continentală este acoperită de rocă sedimentară, deși acestea reprezintă doar 5 % din crustă. Cel de-al treilea tip de piatră întâlnit pe Pământ este roca metamorfică, creată prin transformarea altor tipuri de roci în prezența unor presiuni ridicate, temperaturi ridicate sau ambele. Printre cele mai abundente silicate de pe suprafața Pământului se numără: cuarț, feldspat, amfiboli, mică, piroxeni și olivină. Printre carbonații obișnuiți se numără calcitul și dolomitul.\n\nPedosfera este stratul exterior al suprafeței continentale a Pământului și este compus din sol și supus proceselor de formare a solului. Terenul arabil total este de 10,9 % din suprafața pământului și doar 1,3 % susțin culturile permanente. Aproape 40 % din suprafața Pământului este folosită în agricultură și creșterea animalelor sau aproximativ 16,7 milioane km2 de teren agricol și 33,5 milioane km2 de pășuni.\n\nAltitudinea suprafeței terestre variază de la -418 metri în Marea Moartă la 8.848 metri pe Everest. Altitudinea medie este de 840 de metri deasupra nivelului mării.\n\nCâmpul gravitațional\n\nGravitația Pământului se referă la accelerația pe care Pământul o imprimă obiectelor de pe sau lângă suprafața sa, prin forța gravitațională. La suprafața Pământului, accelerația gravitațională este de aproximativ 9,8 m/s2. Diferențele locale în topografie, geologie și structura tectonică mai profundă determină diferențe regionale și locale la nivelul câmpului gravitațional al Pământului, cunoscute sub numele de anomalii gravitationale.\n\nCâmpul magnetic\n\nPartea principală a câmpului magnetic al Pământului este generată în nucleu, locul unui proces dinam, care convertește energia cinetică a convecției condusă termic în energia câmpului electric și magnetic. Originea câmpului magnetic al Terrei este pusă pe seama curenților de convecție termică dezvoltați în partea externă a nucleului Pământului, unde materia se prezinta în stare de topitură și frecarea materiei topite din nucleu de partea inferioara a mantalei care este solidă. Câmpul se extinde spre exterior, de la nucleu, prin mantă, până la suprafața Pământului, unde este aproximativ un dipol. Stâlpii dipolului sunt situați în prezent în apropierea polilor geografici ai planetei. La ecuatorul câmpului magnetic, rezistența câmpului magnetic la suprafață este de , cu un moment dipol magnetic global de . Mișcările de convecție din nucleu sunt haotice; polii magnetici deviază și periodic se modifică alinierea. Acest lucru determină inversarea de câmp la intervale neregulate, cu o medie de câteva ori la fiecare milion de ani. Cea mai recentă inversare a avut loc acum aproximativ 700.000 de ani.\n\nMagnetosferă\n\nExtinderea câmpului magnetic al Pământului în spațiu definește magnetosfera. Ionii și electronii vântului solar sunt deviați de magnetosferă; presiunea vântului solar comprimă partea din față a magnetosferei, la aproximativ 10 raze de Pământ și extinde magnetosfera într-un coada lungă. Atunci când aceste particule încărcate electric vin în contact cu magnetosfera terestră, ele nu dispar, ci sunt deviate în jurul planetei, formând „centurile de radiații Van Allen”. Existența centurilor a fost confirmată pentru prima dată de către James Van Allen în anul 1958. \n\nCiocnirea unor particule încărcate electric din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei, aflate la înălțimi de peste 80 Km, provoacă apariția aurorei. Cum polurile magnetice și geografice nu sunt identice, regiunile aurorale nu sunt aliniate cu polul geografic.\n\nOrbită și rotație\n\nRotație\n\nPerioada de rotație a Pământului în raport cu Soarele -zi solară medie- este de aproximativ 86400 secunde. Deoarece ziua solară a Pământului este acum puțin mai lungă decât în secolul al XIX-lea din cauza efectului gravitațional al Lunii asupra Terrei, fiecare zi din timpurile noastre este mai lungă cu aproximativ 1,7 milisecunde decât cea din secolul al XIX-lea.\n\nPerioada de rotație a Pământului în raport cu stelele fix, numită zi stelară de către Serviciul Internațional pentru Rotația Terestră și Sisteme de Referință (IERS) este de 86164,0989 secunde sau 23 de ore, 56 de minute și 4,0989 secunde. Mișcarea pe care o face Pământul în jurul axei polilor, numită zi siderală, este de 86164,0905 secunde sau de 23 de ore, 56 de minute și 4,09 secunde și corespunde timpului dintre două situări consecutive a unei stele de pe bolta cerească la meridianul locului. Ziua siderală este mai scurtă decât ziua stelară cu aproximativ 8,4 ms.\n\nSensul de deplasare este de la vest spre est, astfel încât mișcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească este de la est către vest. Viteza de deplasare la ecuator este de aproximativ 1670 km/h, ea scăzând spre poli, așa încât pe paralela de 60° viteza de rotație ajunge la 850 km/h, iar la poli aceasta este nulă.\n\nOrbită\n\nSimultan cu mișcarea de rotație în jurul axei sale, Pământul orbitează în jurul Soarelui la o distanță medie de aproximativ 150 de milioane de km, la fiecare 365,2564 de zile solare sau un an sideral. Viteza orbitală medie a Pământului este de aproximativ 29,78 km/s, care este suficient de rapidă pentru a călători pe o distanță egală cu diametrul Pământului (aprox. 12.742 km) în 7 minute, și pe o distanță până la Lună (aprox. 384.000 km) în cca. 3,5 ore.\n\nOrbita Pământului în jurul Soarelui are formă de elipsă puțin turtită. Axa mare a elipsei se numește linia apsizilor și are aproximativ 300 milioane km. Poziția cea mai apropiată, numită periheliu, se înregistrează la începutul lunii ianuarie, Pământul aflându-se la 146.993.000 km față de Soare. Punctul cel mai îndepărtat al eclipticii față de Soare se numește afeliu și este atins la începutul lunii iulie.\n\nPământul, împreună cu sistemul solar, este situat în Calea Lactee și se află la aproximativ 28000 de ani-lumină de centrul galaxiei.\n\nÎnclinare axială și anotimpuri \n\nÎnclinarea axială a Pământului este de aproximativ 23,439281° față de axa planul său orbital, arătând întotdeauna spre polii cerești. Datorită înclinării axiale a Pământului, cantitatea de lumină solară care atinge un punct dat de pe suprafață variază pe parcursul anului. Acest lucru determină schimbarea sezonieră a climei, vara în emisfera nordică survenind atunci când Tropicul Cancerului este orientat spre Soarele și în emisfera sudică când Tropicul Capricornului este orientat spre Soare. În fiecare caz, iarna apare simultan în emisfera opusă. În timpul verii, ziua durează mai mult, iar Soarele urcă mai sus pe cer. Iarna, clima devine mai răcoroasă, iar zilele mai scurte. Deasupra cercului polar și sub cercul antarctic nu există deloc lumină în timpul zilei pentru o parte a anului, provocând noapte polară, iar această noapte se extinde timp de câteva luni la polii înșiși. Aceleași latitudini experimentează și o zi polară, unde soarele rămâne vizibil toată ziua.\n\nPrin convenție astronomică, cele patru anotimpuri pot fi determinate de solstiții — punctele de pe orbita înclinării axiale maxime spre sau îndepărtate de Soare — și de echinocții, când axa de rotație a Pământului este aliniată cu axa sa orbitală. În emisfera nordică, solstițiul de iarnă are loc în jurul datei de 21 decembrie; solstițiul de vară în jurul datei de 21 iunie, echinocțiul de primăvară în jurul datei de 20 martie și echinocțiul de toamnă este la aproximativ 22 sau 23 septembrie. În emisfera sudică, situația este inversă.\n\nUnghiul de înclinare axială a Pământului este relativ stabil pe perioade lungi de timp. Cu toate acestea, această înclinație suferă o mișcare ușoară și neregulată, cu o perioadă principală de 18,6 ani. Orientarea (mai degrabă decât unghiul) axei Pământului se schimbă, de asemenea, în timp, completând o precesie circulară la fiecare 25.800 de ani; această precesie este motivul diferenței dintre un an sideral și un an tropical. Ambele mișcări sunt cauzate de atracția gravitațională variabilă a Soarelui și a Lunii asupra proeminenței ecuatoriale a Pământului. Polii migrează, de asemenea, cu câțiva metri pe suprafața Pământului. Această mișcare polară are mai multe componente ciclice, care sunt denumite în mod colectiv mișcare cvasiperiodică. În plus față de o componentă anuală a acestei mișcări, există un ciclu de 14 luni numit oscilația Chandler. Viteza de rotație a Pământului variază, de asemenea, într-un fenomen cunoscut sub numele de variație a lungimii zilei.\n\nÎn timpurile moderne, periheliul Pământului are loc în jurul datei de 3 ianuarie, iar afeliul său în jurul datei de 4 iulie. Aceste date se schimbă în timp din cauza precesiei și a altor factori orbitali, care urmează tipare ciclice cunoscute sub numele de cicluri Milancovici. Distanța schimbătoare Pământ-Soare determină o creștere de aproximativ 6,8 % a energiei solare care ajunge la Pământ la periheliu față de afeliu. Deoarece emisfera sudică este înclinată spre Soare cam în același timp în care Pământul atinge cea mai mare apropiere de Soare, emisfera sudică primește ceva mai multă energie de la Soare decât nordul în decursul unui an. Acest efect este mult mai puțin semnificativ decât schimbarea totală a energiei datorată înclinării axiale, iar cea mai mare parte a excesului de energie este absorbită de proporția mai mare de apă din emisfera sudică.\n\nLuna și influența ei\n\nLuna este un satelit natural relativ mare, terestru, cu un diametru de aproximativ un sfert din cel al Pământului și situată la 384.400 de km de Terra. Este cel mai mare satelit din Sistemul Solar relativ la dimensiunea planetei sale, deși Charon este mai mare relativ la planeta pitică Pluto. Sateliții naturali ai altor planete sunt, de asemenea, numiți „luni”, după cea a Pământului.\n\nAtracția gravitațională dintre Pământ și Lună provoacă maree pe Pământ. Luna este în rotație sincronă cu Pământul, adică arată întotdeauna aceeași față către el. Pe măsură ce Luna orbitează Pământul, diferite părți ale feței sale sunt iluminate de Soare, ducând la fazele lunare.\n\nDatorită interacțiunii mareelor, Luna se îndepărtează de Pământ cu o distanță de aproximativ 38 mm/an. De-a lungul a milioane de ani, aceste mici modificări - și prelungirea zilei pe Pământ cu aproximativ 23 μs/an - se adaugă unor schimbări semnificative. De exemplu, în perioada Devoniană (acum aprox. 410 milioane de ani în urmă) erau 400 de zile într-un an, fiecare zi având o durată de 21,8 ore.\n\nLuna poate să fi fost fundamentală pentru dezvoltarea vieții pe Pământ prin moderarea climatului planetei. Dovezile paleontologice și simulările computerizate arată că înclinarea axială a Pământului este stabilizată prin interacțiunile dintre maree și Lună. Unii teoreticieni cred că, fără această stabilizare, axa de rotație ar putea fi instabilă în mod haotic, așa cum se întâmplă cu o sferă.\n\nPrivită de pe Pământ, Luna este la o distanță care face ca dimensiunea aparentă a discului să fie aproape identică cu cea a Soarelui. Diametrul unghiular (sau unghiul solid) a acestor două corpuri se potrivește deoarece, deși diametrul Soarelui este de aproximativ 400 de ori mai mare decât al Lunii, acesta este de, de asemenea, de 400 de ori mai îndepărtat. Acest lucru permite să vedem de pe Pământ eclipse totale sau inelare de soare.\n\nCea mai acceptată teorie a originii Lunii, teroria marelui impact, afirmă că ea s-a format din coliziunea unei protoplanete de mărimea planetei Marte, numită Theia cu Pământul timpuriu. Această ipoteză explică (printre altele) lipsa relativă a fierului de pe Lună și a elementelor volatile și faptul că compoziția sa este aproape identică cu cea a crustei Pământului.\n\nAsteroizi și sateliți artificiali\n\nPământul are cel puțin cinci asteroizi coorbitali, inclusiv 3753 Cruithne și 2002 AA29. În 2010 a fost descoperit primul asteroid troian al Pământului, , în preajma punctului Lagrange L4, pe orbita Terrei în jurul Soarelui.\n\nMicul asteroid situat în apropierea Pământului face abordări apropiate de sistemul Pământ-Lună aproximativ o dată la douăzeci de ani. În timpul acestor abordări, poate orbita Pământul pentru perioade scurte de timp.\n\nÎn ianuarie 2022, erau circa 4.852 de sateliți operaționali, realizați de om, care orbitează Pământul. Există și sateliți nefuncționați, printre care și Vanguard 1, cel mai vechi satelit aflat în prezent pe orbită și peste 16.000 de fragmente de gunoi spațial. Cel mai mare satelit artificial al Terrei este Stația Spațială Internațională.\n\nHidrosfera\n\nAbundența apei la suprafața Pământului este o caracteristică unică care distinge „Planeta Albastră” de alte planete din Sistemul Solar. Hidrosfera Pământului constă în principal din oceane, însă include în mod tehnic toate suprafețele de apă din lume, inclusiv mările interioare, lacurile, râurile și apele subterane până la o adâncime de 2.000 m. Cel mai adânc loc subacvatic este Challenger Deep din Groapa Marianelor, Oceanul Pacific, cu o adâncime de 10.911,4 m.\n\nMasa oceanelor este de aproximativ 1,35 × 1018 tone sau aproximativ 1/4400 din masa totală a Pământului. Oceanele acoperă o suprafață de 361,8 milioane km2 cu o adâncime medie de 3.682 m, rezultând un volum estimat de 1.332 miliarde km3. Dacă toată suprafața de crustă a Pământului ar fi la aceeași înălțime ca o sferă netedă, adâncimea oceanului mondial rezultat ar fi de 2,7 până la 2,8 km. Aproximativ 97,5 % din apa Pământului este sărată; restul de 2,5 % este compus din apă dulce, dar aproximativ 68,7 % din acesta se găsește sub formă de gheață în calote și ghețari.\n\nÎn cele mai reci regiuni ale Pământului, zăpada supraviețuiește vara și se transformă în gheață. Această zăpadă și gheață acumulate formează în cele din urmă ghețarii, corpuri de gheață care curg sub influența propriei lor gravitații. Ghețarii alpini se formează în zonele muntoase, în timp ce straturile întinse de gheață se formează pe uscat în regiunile polare. Gurgerea ghețarilor erodează suprafața, schimbându-o dramatic, formând văi în formă de U și alte forme de relief. Banchiza din Arctica acoperă o zonă aproximativ la fel de mare ca Statele Unite, deși se retrage rapid ca o consecință a schimbărilor climatice.\n\nSalinitatea medie a oceanelor Pământului este de aproximativ 35 de grame de sare pe kilogram de apă de mare (3,5 % sare). Cea mai mare parte a acestei sări a fost eliberată de activitatea vulcanică sau de eroziunea rocilor ignifuge. Oceanele sunt, de asemenea, un rezervor de gaze atmosferice dizolvate, esențiale pentru supraviețuirea multor forme de viață acvatică. Apa mării are o influență importantă asupra climei mondiale, oceanele acționând ca un mare rezervor de căldură. Modificările temperaturilor oceanelor pot duce la fenomene meteorologice extreme, cum ar fi El Niño.\n\nAtmosferă\n\nTerra are o atmosferă relativ densă compusă din 78 % azot, 21 % oxigen, cu urme de vapori de apă, dioxid de carbon și alte molecule gazoase. Conținutul de vapori de apă variază între 0,01% și 4%, dar în medie este de aproximativ 1%. Înălțimea troposferei variază în funcție de latitudine, variind între 8 km la poli și 17 km la ecuator, cu unele variații care rezultă din vreme și factori sezonieri. Presiunea atmosferică la nivelul mării este în medie de 101,325 kPa.\n\nAtmosfera are o masă de aproximativ 5,15 × 1018 kg, dintre care trei sferturi se află la aproximativ 11 km de suprafață. Atmosfera devine mai subțire odată cu creșterea altitudinii, fără o limită definită între atmosferă și spațiul cosmic. Linia Kármán, situată la 100 km de suprafață, este adesea folosită ca graniță între atmosferă și spațiul cosmic. Efectele atmosferice devin vizibile în timpul reintrării atmosferice a navei spațiale la o altitudine de aproximativ 120 km. În atmosferă pot fi distinse mai multe straturi, pe baza unor caracteristici precum temperatura și compoziția.\n\nBiosfera Pământului a modificat în mod semnificativ atmosfera. Fotosinteza bazată pe oxigen a apărut acum 2,7 miliarde de ani și a format atmosfera actuală, constând în principal din azot și oxigen. Această schimbare a permis proliferarea organismelor aerobe și, indirect, formarea stratului de ozon datorită conversiei ulterioare a O2 atmosferic în O3. Stratul de ozon blochează radiația solară ultravioletă, permițând viața pe uscat. Alte funcții atmosferice importante pentru viață includ transportul vaporilor de apă, furnizarea gazelor utile, provocarea arderii a meteoriților mici înainte de a lovi suprafața terestră și moderarea temperaturii. Acest ultim fenomen este cunoscut sub numele de efect de seră: urme de molecule în atmosferă servesc la captarea energiei termice emise de la sol, crescând astfel temperatura medie. Vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul, oxidul de azot și ozonul sunt principalele gaze cu efect de seră din atmosferă. Fără acest efect de reținere a căldurii, temperatura medie a suprafeței ar fi de -18 °C, spre deosebire de cea actuală de +15 °C, și viața pe Pământ probabil că nu ar exista în forma sa actuală.\n\nVreme și climă\n\nAtmosfera Pământului nu are limite precise, dar devine din ce în ce mai rară și se estompează în spațiul cosmic. Aproximativ 75 % din masa atmosferei este cuprinsă în primii 11 km de la suprafața planetei, în stratul numit troposferă. Energia de la Soare încălzește acest strat și suprafața de dedesubt, determinând expansiunea aerului. Acest aer cu densitate mai mică crește apoi și este înlocuit cu un aer mai rece, cu densitate mai mare. Rezultatul este circulația atmosferică care controlează, prin redistribuirea energiei termice, atât clima, cât și vremea.\n\nPrincipalele zone de circulație atmosferică sunt situate în zona ecuatorială sub 30° latitudine, prin acțiunea curenților vestici și la latitudini mijlocii, între 30° și 60°, prin vânturile de vest. Curenții oceanici reprezintă, de asemenea, un factor important care influențează clima, în special circulația termohalină, care redistribuie energia termică capturată din oceanele din zonele ecuatoriale până la cele din zonele polare.\n\nVaporii de apă generați prin evaporare sunt transportați prin modele circulare în atmosferă. Când condițiile atmosferice permit o creștere a aerului cald și umed, vaporii de apă se condensează și cad la suprafață ca precipitații. Cea mai mare parte a apei este apoi transportată la altitudini mai mici de sistemele fluviale și, de regulă, se întoarce în oceane sau se depune în lacuri. Acest ciclu al apei este un mecanism vital pentru susținerea vieții pe uscat și este un factor principal în erodarea, modelarea și transformarea suprafeței Pământului în diferitele perioade geologice. Cantitatea de precipitații variază considerabil de la o regiune la alta, în funcție de sezonul de referință, de latitudine și de geografia teritoriului, de la câțiva metri de apă pe an, până la mai puțin de un milimetru în zonele deșertului sau în zonele polare.\n\nCantitatea de energie solară care atinge suprafața Pământului scade cu creșterea latitudinii. La latitudini mai mari, lumina soarelui ajunge la suprafață în unghiuri inferioare și trebuie să treacă prin coloanele mai groase ale atmosferei. Ca rezultat, temperatura medie anuală a aerului la nivelul mării scade cu aproximativ 0,4 °C pe grad de latitudine față de ecuator. Suprafața Pământului poate fi subdivizată în benzi specifice latitudinale, cu o climă aproximativ omogenă. De la ecuator la regiunile polare, acestea sunt: tropice (sau ecuatoriale), subtropice, temperate și polare.\n\nO altă clasificare climatică, sistemul de clasificare Köppen, împarte lumea în cinci zone vaste: zonă umedă tropicală, aridă de deșert, zonă umedă la latitudini medii, zonă climatică continentală și zona polară rece, care sunt apoi subdivizate în mai multe subtipuri mai specifice. Sistemul Köppen evaluează regiunile de pământ în funcție de temperatura și precipitațiile observate.\n\nCea mai mare temperatură înregistrată pe Pământ a fost de 54.0 °C (129.2 °F) și a fost înregistrată la data de 20 iunie 2013, atât în Valea Morții din California, cât și la Mitribah, Kuweit, la 21 iulie 2016. Cea mai scăzută temperatură înregistrată pe Pământ a fost de și a fost măsurată la stația sovietică Vostok în Antarctica, la data de 21 iulie 1983, însă sateliții au folosit teledetecția pentru a măsura temperaturile de -94,7 °C (-138,5 °F) în Antarctica de Est. Aceste înregistrări de temperatură sunt doar măsurători realizate cu instrumente moderne începând cu secolul XX și probabil nu reflectă întreaga gamă de temperaturi de pe Pământ.\n\nViața pe Pământ \n\nFormele de viață ale unei planete locuiesc în ecosisteme, al căror total formează biosfera. Biosfera este împărțită într-un număr de biomuri, locuite de o populație de floră și faună aproximativ asemănătoare. Pe uscat, biomurile sunt separate în primul rând prin diferențe de latitudine, înălțime deasupra nivelului mării și umiditate. Biomurile terestre care se află în cercurile arctic sau antarctic, la altitudini mari sau în zone extrem de aride sunt relativ lipsite de viață animală și vegetală; diversitatea speciilor atinge un apogeu în zonele joase, umede, la latitudini ecuatoriale. Estimările numărului de specii din prezent variază; majoritatea speciilor nu au fost descrise. Peste 99% din toate speciile care au trăit vreodată pe Pământ sunt extincte.\n\nO planetă care poate susține viața este numită locuibilă, chiar dacă viața nu este prezentă acolo. Distanța Pământului față de Soare, precum și excentricitatea sa orbitală, rata de rotație, înclinarea axială, istoria geologică, atmosfera de susținere și câmpul magnetic, toate contribuie la condițiile climatice actuale de la suprafață. Pământul oferă apă lichidă — un mediu în care moleculele organice complexe se pot asambla și interacționa și energie suficientă pentru a susține metabolismul. Plantele pot prelua nutrienți din atmosferă, sol și apă. Acești nutrienți sunt reciclați în mod constant între diferite specii.\n\nVremea extremă, cum ar fi ciclonii tropicali (inclusiv uragane și taifunuri), are loc pe cea mai mare parte a suprafeței Pământului și are un impact mare asupra vieții din acele zone. Din 1980 până în 2000, aceste evenimente au provocat în medie 11.800 de decese umane pe an. \n\nMulte locuri sunt supuse cutremurelor, alunecărilor de teren, tsunami-urilor, erupțiilor vulcanice, tornadelor, viscolului, inundațiilor, secetei, incendiilor și altor calamități și dezastre. Impactul uman este resimțit în multe zone din cauza poluării aerului și apei, ploilor acide, pierderii vegetației (pășunat excesiv, defrișări, deșertificare), pierderii faunei sălbatice, dispariția speciilor, degradarea solului, epuizarea și eroziunea solului. Activitățile umane eliberează gaze cu efect de seră în atmosferă care provoacă încălzirea globală. Acest lucru provoacă schimbări, cum ar fi topirea ghețarilor și a straturilor de gheață, o creștere globală a nivelului mediu al mării, risc crescut de secetă și incendii și migrarea speciilor către zone mai reci.\n\nGeografie umană\n\nCartografia - studiul și elaborarea hărților - și geografia - studierea terenurilor, a trăsăturilor, a locuitorilor și a fenomenelor de pe Pământ - au fost din punct de vedere istoric disciplinele dedicate descrierii Pământului. Au fost dezvoltate topografia sau determinarea pozițiilor și a distanțelor și, navigația sau determinarea poziției și a direcției, care împreună cu cartografia și geografia, au furnizat informații necesare omului.\n\nPopulația umană a Pământului a ajuns la aproximativ opt miliarde la 15 noiembrie 2022. Prognozele indică faptul că populația umană a lumii va ajunge la 9,2 miliarde în 2050. Cea mai mare parte a creșterii este de așteptat să aibă loc în țările în curs de dezvoltare. Densitatea populației umane variază foarte mult în lume, dar cei mai mulți locuiesc în Asia. Până în 2020, se așteaptă ca 60 % din populația lumii să locuiască mai degrabă în zone urbane decât în zone rurale.\n\nSe estimează că o optime din suprafața Pământului este potrivită pentru traiul oamenilor - trei sferturi din suprafața Pământului fiind acoperită de oceane, doar un sfert reprezentând uscatul. Jumătate din această suprafață este deșert (14 %), munți înalți (27 %), sau alte terenuri necorespunzătoare. Cea mai nordică așezare permanentă din lume este Alert, pe insula Ellesmere din Nunavut, Canada. (82°28′N). Cea mai sudică este Stația Amundsen-Scott din Antarctica, situată aproape exact la Polul Sud. (90°S)\n\nÎn anul 2015 existau 193 de state suverane care sunt state membre ale Națiunilor Unite, plus două state observatoare și 72 de teritorii dependente și state cu o recunoaștere limitată. Pământul nu a avut niciodată un guvern suveran cu autoritate asupra întregului glob, deși unele state-națiune au încercat să domine lumea și au eșuat.\n\nOrganizația Națiunilor Unite este o organizație interguvernamentală mondială care a fost creată cu scopul de a interveni în litigiile dintre națiuni, evitând astfel conflictele armate. ONU servește în primul rând ca un forum pentru diplomația internațională și drept internațional. Atunci când consensul membrilor permite acest lucru, mecanismul de intervenție armată este permis.\n\nPrimul om care a ajuns pe orbita Pământului a fost Iuri Gagarin la 12 aprilie 1961. În total, aproximativ 487 de persoane au vizitat spațiul cosmic și au ajuns pe orbită pînă la 30 iulie 2010, iar dintre acestea, doisprezece au pășit pe Lună. În mod normal, singurele persoane din spațiu sunt cele de pe Stația Spațială Internațională. Echipajul stației, format din șase persoane, este de obicei înlocuit la fiecare șase luni. Cel mai îndepărtat punct de Terra unde oamenii au călătorit este situat la 400.171 km în timpul misiunii Apollo 13 în 1970.\n\nResurse naturale\n\nPământul are multe resurse naturale utile pentru omenire. Unele dintre acestea sunt definite ca resurse regenerabile, adică sunt reînnoite în mod natural sau de către om într-o perioadă scurtă scurtă de timp, sau sunt surse practic inepuizabile; ele corespund solurilor agricole, pășunilor, pădurilor și a așa-numitelor surse regenerabile sau energiei provenite de la soare, vânt, curenți de mare și maree. În schimb, alte resurse sunt definite ca fiind neregenerabile, atât pentru imposibilitatea de a se regenera, cât și pentru perioada îndelungată necesară pentru aceasta; acestea includ toate mineralele și combustibilii fosili. \n\nDepozite mari de combustibili fosili sunt obținute din crusta Pământului și constau din cărbune, petrol și gaze naturale. Aceste depozite sunt folosite de oameni atât pentru producerea de energie, cât și ca materie primă pentru substanțe chimice. În interiorul crustei sunt și resursele minerale care s-au format printr-un proces de generare a minereului, care rezultă din acțiunile de magmatism, eroziune și tectonica plăcilor. Aceste resurse constituie surse concentrate pentru multe metale și alte elemente utile.\n\nBiosfera Pământului produce multe produse biologice utile pentru oameni, inclusiv alimente, lemn, produse farmacologice, oxigen și reciclarea multor deșeuri organice. Ecosistemul terestru depinde de solul vegetal și apa proaspătă, iar ecosistemul oceanic depinde de nutrienții dizolvați aduși în apă de ploi și spălarea uscatului. În anul 2000, utilizarea solului a fost cea din tabelul alăturat.\n\nPământul în cultură \n\nCulturile umane au dezvoltat multe puncte de vedere asupra planetei. Simbolul astronomic standard al Pământului constă într-o cruce circumscrisă de un cerc, , reprezentând cele patru colțuri ale lumii. Pământul este uneori personificat cu o zeitate, în special o zeiță. În multe culturi, zeița mamă este zeitatea primară a fertilității. Aztecii numeau planeta Pământul Tonantzin – „mama noastră”, la incași, Pământul era numit Pachamama – „mama pământ”. Zeița chineză a Pământului Hou Tu este similară cu Gaia, zeița greacă care personifică Pământul. Pentru hinduși este numită Bhuma Devi, Zeița Pământului. Mitologia egipteană antică este diferită de cea a altor culturi, deoarece Pământul este o zeitate masculină, Geb, iar cerul este feminin, Nut. Mitul creației în multe religii implică crearea Pământului de către o zeitate sau zeități supranaturale.\n\nÎn trecutul antic existau diferite niveluri de credință într-un Pământ plat. Forma sferică a Pământului a fost sugerată de filosofii greci timpurii, o credință susținută de Pitagora și Parmenide. În Evul Mediu – așa cum demonstrează gânditori precum Toma de Aquino – credința europeană într-un Pământ sferic era larg răspândită. Pământul a fost în general considerat a fi centrul universului până în secolul al XVI-lea, când oamenii de știință au ajuns la concluzia că este un obiect în mișcare, comparabil cu celelalte planete din Sistemul Solar.\n\nSe consideră că evoluțiile tehnologice din a doua jumătate a secolului XX au modificat percepția publicului asupra Pământului. Înainte de zborul spațial, imaginea populară a Pământului era a unei lumi verzi. Pământul a fost fotografiat pentru prima dată de satelitul Explorer 6 în 1959. Iuri Gagarin a devenit primul om care a văzut Pământul din spațiu în 1961. Echipajul Apollo 8 a fost primul care a văzut un răsărit de Pământ de pe orbita lunară în 1968, iar fotografia astronautului William Anders, Earthrise, a devenit legendară. În 1972, echipajul Apollo 17 a produs The Blue Marble, o altă celebră fotografie a planetei Pământ din spațiul cislunar. Aceste imagini luate din spațiu cu Pământul au fost creditate cu modificarea modului în care oamenii priveau planeta pe care trăiau, subliniind frumusețea, unicitatea și fragilitatea aparentă a acesteia.\n\nAbia în secolul al XIX-lea geologii și-au dat seama că vârsta Pământului era de cel puțin multe milioane de ani. Lordul Kelvin a folosit termodinamica pentru a estima vârsta Pământului între 20 și 400 de milioane de ani în 1864, declanșând o dezbatere puternică pe această temă; abia atunci când radioactivitatea și datarea radioactivă au fost descoperite la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, a fost stabilit un mecanism de încredere pentru determinarea vârstei Pământului, dovedind că planeta are o vechime de miliarde de ani.\n\nDin anii 1970, la 22 aprilie se sărbătorește Ziua Planetei Pământ.\n\nVezi și\n\n Masa Pământului\n Circumferința Pământului\n Raza Pământului\n Planetă telurică\n Sferă cerească\n Științele Pământului\n Cronologia viitorului îndepărtat\n Ipoteza Gaia\n Ipoteza Pământului rar\n Răsărit de Pământ\n The Blue Marble\n Un punct azuriu\n\nNote\n\nReferințe\n\nBibliografie \n G. B. Dalrymple, 1991, \"The Age of the Earth\", Stanford University Press, California. \n A. Morbidelli și alții, 2000, \"Source Regions and Time Scales for the Delivery of Water to Earth\", Meteoritics & Planetary Science, vol. 35, no. 6, pp. 1309–1320. \n W. Ford Doolitte, \"Uprooting the Tree of Life\", Scientific American, 2000. \n L. V. Berkner, L. C. Marshall, 1965, \"On the Origin and Rise of Oxygen Concentration in the Earth's Atmosphere\", Journal of the Atmospheric Sciences, Vol. 22, No. 3, pp. 225–261\n J.B. Murphy, R.D. Nance, \"How do supercontinents assemble?\", American Scentist, vol. 92, pp. 324–333\n J.L. Kirschvink, 1992, \"Late Proterozoic Low-Latitude Global Glaciation: The Snowball Earth\", The Proterozoic Biosphere, pp 51–52\n D. Raup & J. Sepkoski, 1982, \"Mass extinctions in the marine fossil record\", Science, vol. 215, pp. 1501–1503\n Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române, Ediția a II-a, Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2007 ISBN 978-973-675-307-7\n G. Guțu, Dicționar latin - român, Editura științifică și enciclopedică, București, 1983\n Rodica Ocheșanu (Redactor principal), Liliana Macarie, Sorin Stati, N. Ștefănescu, Dicționar latin - romîn, Editura Științifică, București, 1962. \n Martin Rees (coordonator), Universul, ghid vizual complet, Grupul Editorial RAO, București 2008 (Pământul, paginile 138-147) ISBN 978-973-717-319-5\n\nLegături externe \n\n National Geographic encyclopedic entry about Earth\n Earth – Profile – Solar System Exploration – NASA\n Earth – Climate Changes Cause Shape to Change  – NASA\n Earth – Astronaut Photography Gateway – NASA\n Earth Observatory – NASA\n\nEponime ale elementelor chimice" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații relevante poți oferi despre Limba română?" }, { "from": "assistant", "value": "Limba română este o limbă indo-europeană din grupul italic și din subgrupul oriental al limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei și italienei. Din motive de diferențiere tipologică, româna mai este numită în lingvistica comparată limba dacoromână sau dialectul dacoromân. De asemenea, este limba oficială în România și în Republica Moldova.\n\nLimba română este vorbită în toată lumea de 28 de milioane de persoane, dintre care circa 24 de milioane o au ca limbă maternă. Din numărul total de vorbitori, peste 17 milioane se află în România, unde româna (dialectul dacoromân) este limbă oficială și, conform recensământului populației din 2011, este limbă maternă pentru peste 90% din populație. Limba română este una dintre cele șase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina (Serbia). De asemenea este limbă oficială sau administrativă în câteva comunități și organizații internaționale, precum Uniunea Latină sau Uniunea Europeană (de la 1 ianuarie 2007).\n\nClasificare și limbi înrudite \n\nLimba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similarități cu limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană și reto-romană.\n\nEste general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord, cât și la sud de cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă. Limba română vorbită în nordul Dunării, în România și Republica Moldova, este deseori numită limba dacoromână sau dialectul dacoromân, pentru a o deosebi de celelalte trei limbi romanice de est. . Din însăși . Cei mai mulți lingviști romaniști consideră aceste trei idiomuri a fi dialecte ale aceleiași limbi:\n\n aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbită pe arii relativ largi din Republica Macedonia de Nord, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia și România, unde există importante comunități aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune că despărțirea dintre limba aromână și dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea și al XII-lea.\n meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, și anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română actuală este mai pregnantă.\n istroromâna, vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croația, geografic mult mai apropiată de Italia decât România, dar prezentând asemănări evidente cu limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici dinainte de secolul al XII-lea.\n\nToate aceste patru dialecte formează așa-numitul grup estic al limbilor romanice (dalmata, o altă limbă din acest grup balcanic, a dispărut în secolul al XIX-lea). Distincția dintre dialect și limbă este un subiect controversat în lingvistică, și foarte adesea influențat de interese politice. Din acest motiv nu există un consens în privința statutului celor patru limbi din grupul de est al limbilor romanice. Numeroși cercetători, printre care și majoritatea lingviștilor români, susțin că aceste limbi nu sunt altceva decât dialecte ale aceleiași limbi. Alți lingviști afirmă că este vorba de patru limbi înrudite, dar separate. . Originea istroromânei nu este înțeleasă în termenii clasici ai latinității post-romane și continuă să provoace teoreticienii lingvisticii comparate indo-europene.\n\nVitalitatea limbilor înrudite \nÎn timp ce limba română prezintă toate însușirile unei limbi de sine stătătoare cu șanse indiscutabile de a continua să fie transmisă generațiilor viitoare, celelalte trei limbi înrudite se află în diferite grade de pericol de dispariție:\n Limba aromână se află în cea mai bună situație, având un număr relativ mare de vorbitori estimat astăzi la circa 250 000 , dar duce lipsă de acceptarea ca limbă minoritară oficială, de învățământ în limba maternă, de un organism de reglementare echivalent Academiei Române, iar o mare parte din vorbitori sunt bilingvi, cu o proporție îngrijorătoare de vorbitori pasivi în rândul tinerilor.\n Situația meglenoromânei () și cea a istroromânei () este în schimb îngrijorătoare, lucru care a determinat UNESCO să le includă pe lista limbilor aflate în mare pericol de dispariție.\n\nGraiuri \n\nUnii lingviști consideră că există patru limbi romanice răsăritene: dacoromâna, aromâna, istroromâna și meglenoromâna. Alții consideră că ele formează o singură limbă, limba română, cu patru dialecte. Dacoromâna, fie că o socotim limbă în sine, fie că o socotim un dialect al limbii române, nu este împărțită în dialecte, ci cuprinde doar diverse graiuri, numite și subdialecte, cu diferențe minore de pronunție și vocabular, dar inteligibile între ele. Graiurile limbii dacoromâne, în afara românei standard, includ:\n graiul ardelenesc;\n graiul bănățean;\n graiul crișean;\n graiul bucovinean;\n graiul moldovenesc;\n graiul maramureșean;\n graiul muntenesc;\n graiul timocean\n\nIstorie \n\nLimba română a evoluat din latina orientală, contactul prelungit cu populațiile slave fiind la originea unei părți importante din vocabular. În evul mediu și în perioada premodernă au intrat în limbă un număr limitat de cuvinte maghiare, turcice vechi, turcice otomane și grecești. O influență puternică a avut-o limba franceză în secolul al XIX-lea.\n\nPrimele atestări \nUmanistul italian Poggio Bracciolini susține în 1450: «După cum se spune, Traian a lăsat o colonie în rândul sarmaților nordici care, trăind în mijlocul atâtor barbarii, păstrează încă o mare parte din vocabularul latin, lucru observat de italienii veniți de acolo. Ei zic „oculum, digitum, manem, panem” și multe alte cuvinte, prin urmare se pare că latinii, care au rămas acolo ca coloniști, foloseau limba latină». \n\nÎn 1453 Flavio Biondo scria: «Dacii sau valahii susțin că au origini romane și cred că acest fapt este un decor în sine. M-am bucurat să aud că cei care vizitaseră Roma și reședința apostolilor în fiecare an în mod catolic, când vorbeau limba oamenilor lor comuni și simpli, aceasta binemirosea a un latin de țăran, greșit din punct de vedere gramatical». \n\nO referire atestată despre limba română provine dintr-un jurământ făcut în 1485 de către Ștefan cel Mare regelui polonez Cazimir, în care se relatează că \"Haec Inscriptio ex Valachico in Latinam versa est sed Rex Ruthenica Lingua scriptam accepta\"—\"Această inscripție a fost tradusă din valahică (română) în latină, dar Regele a primit-o scrisă în limba rutenă (slavă)\".\n\nFolosirea numelui de română pentru limba noastră cea frumoasă, precum și a numelui de români pentru a desemna vorbitorii acestei limbi, nu a așteptat întemeierea statului România. Deși supușii voievodatelor se desemnau ca „ardeleni” (sau „ungureni”), „moldoveni” sau „munteni”, numele de „rumână” sau „rumâniască” pentru limbă este atestat în timpul secolului al XVI-lea la mai mulți călători străini, precum și în documente românești ca Palia de la Orăștie sau în Letopisețul Țării Moldovei.\n\nÎn 1534, Tranquillo Andronico nota că: Valachi nunc se Romanos vocant („se numesc români”). \n\nFrancesco della Valle scrie în 1532 că românii „se denumesc Romei în limba lor”, iar mai departe el citează expresia : „Sti rominest ?”. \n\nDupă o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se cheamă „românești” (romanesci). \n\nPierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei, „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba «românește», adică romana”. \n\nSasul ardelean Johann Lebel scria, în 1542, că « Vlachi » se numeau între ei « Romuini », iar cronicarul polonez Stanislaw Orzechowski (Orichovius) notează, în 1554, că în limba lor « walachii » se numesc « romini ». \n\nCroatul Antun Vrančić precizează, în 1570, că « Vlahii » din Transilvania, Moldova și Țara Românească se desemnează ca « romani »\n\nGiovanni Botero în Relationi Universali din 1591 susține că «vlahii sunt de origine italiană [...] Vlahii par să aibă origini romane după felul lor de a vorbi, deoarece păstrează limba latină, dar mai coruptă decât noi italienii. Ei numesc calul callo, apa apa; pâinea, pa; lemnul, lemne; ochi, occel; femeia, mugier; oaia, uin; casa, casa; om huomen».\n\nMaghiarul ardelean Martinus Szent-Ivany, în 1699, citează frazele: « Si noi sentem Rumeni » („Și noi suntem români”) și « Noi sentem di sange Rumena » („Noi suntem de sânge român”).\n\nÎn Palia de la Orăștie (1581) scrie lămurit «...că văzum cum toate limbile au și înfluresc întru cuvintele slǎvite a lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceia cu mare muncǎ scoasem de limba jidoveascǎ si greceascǎ si srâbeascǎ pre limba româneascǎ 5 cărți ale lui Moisi prorocul si patru cărți și le dăruim voo frați rumâni și le-au scris în cheltuială multǎ... și le-au dăruit voo fraților români,... și le-au scris voo fraților români » iar în Letopisețul Țării Moldovei al cronicarului moldovean Grigore Ureche citim: « În Țara Ardialului nu lăcuiesc numai unguri, ce și sași peste seamă de mulți și români peste tot locul, de mai multu-i țara lățită de români decâtu de unguri.».\n\nDeși se pot aduce argumente în favoarea unei atestări indirecte anterioare, cel mai vechi document scris în limba română care ne-a parvenit este Scrisoarea lui Neacșu din 1521. În aceasta, Neacșu de Câmpulung îi scria judelui brașovean despre atacurile iminente ale turcilor. Scrisoarea era scrisă cu alfabetul chirilic românesc, care a fost în uz (simplificat în secolul XIX) până în 1860. O primă folosire a alfabetului latin este atestată printr-un document transilvănean, scris după convențiile alfabetului maghiar la sfârșitul secolului XVI.\n\nProcesul lent de instituționalizare a limbii române, ca limbă oficială folosită în spațiul public, în literatură și în Biserică, a început cu sfârșitul secolului al XV-lea și s-a finalizat în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, când întrebuințarea sa ecleziastică se generalizase. Cele mai vechi texte românești de natură literară sunt manuscrise religioase (Codicele Voronețean, Psaltirea Scheiană), traduceri ale unor texte biblice elementare. Aceste documente sunt considerate fie rezultate ale influențelor propagandistice ale diverselor confesiuni creștine (precum luteranismul sau calvinismul), fie inițiative interne ale călugărilor români de la Mănăstirea Săpânța-Peri din Maramureș de a se distanța de influența episcopiei ucrainene de la Muncaci.\n\nLimba rămâne relativ slab atestată în perioada modernă timpurie.\n\n (textul de mai jos pare să fie din „Anaforaua” Sf. Vasile cel Mare, dar nu avem o sursă pentru versiunea sec. XIX):\n\nInfluența altor limbi\n\nLimba geto-dacă \nLimba geto-dacă era o limbă indo-europeană, din ramura tracă , vorbită în trecut pe părți a teritoriilor Bulgariei, României, Serbiei, Slovaciei, Ucrainei și Ungariei de astăzi. Se presupune că ar fi fost prima limbă care a influențat latina vorbită în Dacia, însă se știu prea puține despre această limbă. S-au găsit aproximativ 300 de cuvinte pur românești (în toate dialectele) sau cu corespondente în limba albaneză, despre care se crede că ar putea fi moștenite din substratul limbii dace, multe dintre ele legate de viața pastorală (de exemplu: brânză, zer, mal, balaur; v. Listă de cuvinte dacice). Unii lingviști au avansat ipoteza că albanezii ar fi daci neromanizați, care au emigrat din interiorul arealului sud-est-european în regiunile de coastă.\n\nSe consideră că, aidoma limbii trace, limba dacă era de tip satem. Materialul lingvistic constituit din denumiri și resturi lexicale este prea mic pentru a se trage o concluzie dacă era o limbă mai apropiată de limbile albaneze sau balto-slavice, ori dacă făcea parte dintr-o subfamilie indoeuropeană distinctă.\n\nUniunea lingvistică balcanică \n\nDeși cea mai mare parte a gramaticii și morfologiei românești se bazează pe cea a latinei vulgare, limba română prezintă câteva trăsături specifice Balcanilor, care nu se găsesc în celelalte limbi romanice.\n\nLimbile din această uniune lingvistică aparțin unor subfamilii distincte de limbi indo-europene: bulgara, slava, și sârba sunt limbi slave, conform unei ipoteze albaneza este probabil o limbă traco-iliră iar limba greacă formează propria subfamilie.\n\nPrintre trăsăturile comune în cadrul acestei uniuni lingvistice se numără articolul hotărât enclitic, sincretismul cazurilor genitiv și dativ, formarea timpurilor viitor și perfect, precum și evitarea infinitivului.\n\nLimbile slavice \nInfluența slavică a fost prima survenită în timpul formării limbii române, datorită migrației triburilor slavice (care traversau teritoriul României de astăzi). După unii autori, influența limbii slavice s-a manifestat mai ales după introducerea alfabetului chirilic (sfârșitul secolului al IX-lea), întrucât limba oficială la bulgari era limba greacă. Este interesant faptul că slavii au fost asimilați la nord de Dunăre, în timp ce au asimilat aproape complet populația romanizată sud-dunăreană (vlahi).\n\nInfluența slavă a continuat în Evul Mediu, în special prin folosirea limbii slavone bisericești, în scop liturgic și ca limbă de cancelarie, până în secolul al XVIII-lea. Celelalte limbi învecinate (toate slave, cu excepția limbii maghiare) au influențat româna.\n\nInfluența slavă se simte atât la nivel fonetic, cât și lexical. Până la 20% din vocabularul limbii române este de origine slavă (a iubi, glas, nevoie, prieten). Totuși, multe cuvinte slave sunt arhaisme și se estimează că doar 10% din lexicul românei moderne este de origine slavă.\n\nAlte influențe \nPână în secolul al XIX-lea, româna a intrat în contact cu câteva limbi apropriate geografic de aceasta:\n germană (de exemplu: cartof < Kartoffel; bere < Bier; șurub < Schraube)\n greacă (de exemplu: folos < ófelos; buzunar < buzunára; proaspăt < prósfatos)\n maghiară (de exemplu: oraș < város; a cheltui < költeni; a făgădui < fogadni; hotar < határ; chip < kép)\n turcă (de exemplu: ciorap < çorap; cutie < kutu; papuc < papuç)\n\nNeologisme \nÎncepând cu secolul al XIX-lea multe neologisme împrumutate din alte limbi romanice, în special din franceză și italiană, au pătruns în limba română (de exemplu birou, avion sau exploata). .\n\nCâteva cuvinte de origine latină au pătruns în limba română de două ori, o dată în nucleul lexical (în vocabularul popular) și ulterior ca neologisme. De obicei cuvântul popular este un substantiv, iar neologismul este adjectiv (de exemplu: frate / fratern, apă / acvatic, deget/digital, simțământ/sentiment, înger/angelic, frig / frigid, ochi / ocular).\n\nDe aproximativ o sută cincizeci de ani au intrat în limbă și multe cuvinte împrumutate din engleză, precum: gem (din jam), interviu (interview), meci (match), tramvai (tramway), manager (manager). Aceste cuvinte primesc gen gramatical și se acordă conform regulilor limbii române. Însă începând aproximativ din anul 1990, cuvintele englezești, în pofida recomandărilor Academiei Române și a „legii Pruteanu”, nu mai îmbogățesc limba română primind gen gramatical și acordându-se conform regulilor limbii, ci sunt folosite de mass-media și de populația din România în forma de origine, ca în limbile abstand nescrise, precum: mall („galerie comercială”), service („deservire”), computer („ordinator, calculator”), forward („retransmitere”) sau attach („ataș”). Refuzul de a româniza cuvintele străine este socotit de autori precum George Pruteanu o formă de snobism, ce judecă greșit adoptarea cuvintelor în formele române ca fiind arhaică.\n\nVocabular \nArticol principal: Vocabularul limbii române\n\nStructura etimologică a vocabularului românesc \nÎntr-o lucrare de referință\nechipa lui Marius Sala construiește vocabularul reprezentativ al limbii române, cuprinzând 2581 de cuvinte. \n\nStructura etimologică a acestuia se prezintă astfel:\n Elemente romanice 71,66%, din care\n 30,33 % latinești moștenite\n 22,12 % franceze\n 15,26 % latinești savante\n 3,95 % italiene\n formații interne 3,91 % (majoritatea fiind bazate pe etimoane latine)\n slave total 14,17 %, din care\n 9,18 % slava veche\n 2,6 % bulgărești\n 1,12 % rusești\n 0,85 % sârbo-croate\n 0,23 % ucrainene\n 0,19 % poloneze\n germane 2,47 %\n neogrecești 1,7 %\n traco-dace de substrat 0,96 %\n maghiare 1,43 %\n turcești 0,73 %\n englezești 0,07 % (în creștere)\n onomatopee 0,19 %\n origine incertă 2,71 %\n\nPotrivit unei statistici anterioare, făcută de lingvistul Dimitrie Macrea, compoziția etimologică a 49.642 de cuvinte și variante înregistrate în DLRM (Dicționarul limbii romîne moderne, publicat în 1958) este clasificabilă în 76 de grupe, dintre care numai 14 depășesc procentajul de 1 %. Elementele latine 20,02 %, slave vechi 7,98 %, bulgare 1,78 %, bulgaro-sârbe 1,51 %, turce 3,62 %, maghiare 2,17 %, neogrecești 2,37 %, franceze 38,42 %, latine literare 2,39 %, italiene 1,72 %, germane 1,77 %, onomatopeice 2,24 %, de origine nesigură 2,73 %, de origine necunoscută 5,58 %. Din cele 9.920 cuvinte latine numai 1.849 sunt primite direct din latină, 8.071 constituie derivate pe teren românesc de la rădăcini aparținînd cuvintelor moștenite din latină.\n\nTot Macrea a făcut în 1942, în privința etimologiei, o analiză statistică a poeziilor lui Eminescu publicate antum. Elementele latine reprezintă 48 % din vocabularul folosit de poet, în circulație (sub raportul frecvenței) procentul crescând la 83 %. Elementele slave reprezintă 16,81 %, în circulație numai 6,93 %. Macrea a conchis că fizionomia lexicală este latină în proporție asemănătoare cu aceea a limbii franceze, după ce a comparat cu examenul statistic al vocabularului poetului Paul Verlaine.\n\nSemnificativ pentru criteriul circulației cuvintelor este și studiul (din 1937) al lui D. R. Mazilu, Luceafărul lui Eminescu (Expresia gândirii, text critic și vocabular, în care autorul conchide că 13 din 98 de strofe ale poemului sunt alcătuite din cuvinte de origine latină. Întregul poem conține 529 de cuvinte-titlu sau unități lexicale distincte, dar multe se repetă sub diferite forme gramaticale. Numărul aparițiilor concrete (cuvinte-text) se ridică la cifra de 1.908, dintre care 1.688 de origine latină, 144 slave și 76 de origini diverse. Elementul latin moștenit constituie baza lexicului românesc în circulație, elementul lui invariabil mai ales ca frecvență.\n\nCercetări mai recente ridică procentajul elementelor autohtone în vocabularul reprezentativ al limbii române la 1,43%.\n\nGramatică \n\nSubstantivele românești se declină în funcție de gen (feminin, masculin și neutru), număr (singular și plural) și caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv și vocativ). Articolul, asemenea adjectivelor și pronumelor, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină.\n\nRomâna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică este atașat la sfârșitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din limba latină.\n\nRomâna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale, și anume (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ și imperativ) și patru moduri impersonale (infinitiv, gerunziu, supin și participiu).\n\nSunete \n\nLimba română folosește șapte vocale: , , , , , și . În plus, vocalele și apar foarte rar în unele cuvinte de origine străină, încă neasimilate.\n\nLa sfârșitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea un scurt non-silabic, care se marchează în AFI cu și este pronunțat ca o palatalizare a consoanei precedente. Un sunet similar, terminația u surd, exista în româna veche, dar a dispărut cu timpul în limba standard.\n\nExistă de asemenea 4 semivocale și 20 de consoane.\n\nDiftongi \n Diftongi descendenți: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu\n Diftongi ascendenți: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă\n\nTriftongi \n cu vocala intercalată între două semivocale: eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi, iou, oai.\n cu două semivocale în fața vocalei: eoa, ioa.\n\nEvoluții fonetice \nDatorită izolării, evoluția fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice, dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluția grupării [kl] în (lat. clarus > rom. chiar, ital. chiaro) și cea dalmată, de exemplu prin evoluția grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus > rom. cumnat, dalm. comnut).\n\nPrincipalele schimbări fonetice constau în:\n apariția diftongilor vocalelor e, i, o\n lat. cera > rom. ceară\n lat. sole > rom. soare\n iotacism [e] → [i]\n lat. herba > rom. iarbă\n consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])\n lat. octo > rom. opt\n lat. lingua > rom. limbă\n lat. signum > rom. semn\n lat. coxa > rom. coapsă\n rotacism [l] → [r]\n lat. caelum > rom. cer\n consoanele alveolare [d] și [t] se palatalizează în [dz]/[z] și respectiv [ts]/[s] înainte sunetelor [e] și [i]\n lat. deus > rom. zeu\n lat. tenem > rom. ține\n\nOrtografie \n\nÎn principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea, ortografia contemporană prezintă o serie de excepții de la principiul fonetic.\n\nIstoric \nLimba română a fost scrisă în istoria sa cu răbojuri sau vechi „rune“ europene, alfabete latine, grecești, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziție și în final din nou latine.\n\nDespre epoca și formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în 1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florenta (1432), așadar încă peste 400 de ani după schisma de la 1054. Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărților și textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic și limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în țară. Mihail Kogălniceanu, un mare istoric și cărturar român, a susținut aceeași teză, la 1838, în revista Alăuta Românească.\n\nÎn a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învățați ca Timotei Cipariu, episcopul Melchisedec Ștefănescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Dimitrie Onciul și alții au afirmat că limba slavă a fost introdusă în țările române înainte de Conciliul de la Florența, respectiv în secolele X-XII, după creștinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente și izvoare de ordin filologic și istoric.\n\nPrimele documente românești, care au ajuns până la noi, erau toate scrise cu ajutorul alfabetului chirilic, datorită influențelor limbii slavone (limba slavă bisericească), care era folosită ca limbă de cult și de cancelarie în spațiul balcanic în secolele XI - XVII. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, învățații Școlii Ardelene, remarcând originea latină a limbii române, au început implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat să fie folosit până în anii 1860, când limba română a început să fie reglementată oficial.\n\nLa început, alfabetul latin folosit pentru limba română avea ca litere cu diacritice următoarele: â, é, ó, î și ç.\n á se folosea în cuvinte monosilabice de obicei, pentru a deosebi ă de a.\n â se folosea doar în cuvintele în care sunetul â apărea în interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un a. Astfel, se scria „câtu“, însă „cantecu“ (fără semn diacritic), căci e vorba de o vocală nazală.\n î se folosea doar în cuvintele în care sunetul î apărea la începutul sau în interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un i sau un e. Astfel, se scria „a urî“, însă „vent“ (nu „vînt“, nici „vânt“), căci e vorba de o vocală nazală.\n é și ó apar ca vocale tipic ardelene, corespunzând lui è din limba franceză și respectiv lui å din limbile nordice. În alte regiuni acestea se pronunță drept diftongi ea și oa.\n ç corespundea sunetului ț, atunci când acesta apărea independent de vocala i și etimologic provenea din c latinesc. Astfel, se scria „faça“ (față) și „Ióniçe“ (Ioniță) datorită formei latine Ioannicius, însă „tiéra“ (țară).\n\nÎn rest, regulile de citire erau destul de simple. \n Un a la capăt de cuvânt se citea ă. \n Un an sau in sau en se citea în. \n Pentru a citi a înaintea unui n, se scria nn. De pildă, „manna“ (pentru a citi „mană“), spre a se deosebi de „mana“ (mână). \n Pentru a deosebi un ă final (forma feminină nearticulată) de un a final (forma articulată), se punea un apostrof: „viéti'a“ (viața), pentru a se deosebi de forma nearticulată „viétia“ (viață). \n che și chi se citeau ca în ziua de azi, însă ch înaintea altor caractere decât e și i se citea ca în limba latină. Uneori, ch se scria din motiv pur etimologic, fără prea multă grijă de pronunțare. Astfel, se scria: „Christos“, „chrestin“, „chrisantéma“, „stich“.\n di se citea z sau dz, ti se citea ț. La fel, existau ca în ziua de astăzi grupurile ce, ci, ge, gi.\n k înlocuia uneori qu din latină, pentru numele proprii. Astfel se scria: „Kiriniu“ (Quirinius).\n sc se scria etimologic, ceea ce corespunde pronunțărilor bănățene sau bistrițene. Exemplu: „Bucuresci“.\n u final, mut sau citit, se scria, ca în siciliană și corsicană.\n Etimologic, se folosea caracterul y pentru numele de orașe sau de persoane, însă nu și pentru substantive. Astfel, se scria: „Cyril“, „Myra“, dar totodată: „cirilic“, „santul mir“.\n formele scurte ale pronumelui personal în acuzativ se lipeau de cuvântul precedent: „Apoilu intréba.“ (Apoi îl întreabă.)\n\nScrierile din acest timp, datorită rolului școlii ardelene, aveau forme tipice ardelene: „acmu“, „tipu“, „resfaçu“, pentru „acum“, „chip“, „desfătare“. Principiul ortografic era cel folosit în limba neerlandeză: scriem toți la fel, dar fiecare pronunță ca în regiunea sa.\n\nMai târziu s-au adăugat alte glife sau litere cu semne diacritice: ă, à, , ě, ê, ș, ț, ů, precum și diftongii ea și oa; s-au scos á, ç. S-au modificat și regulile ortografice.\n\nPe urmă, treptat, s-a scos ê, apoi ů. În cele din urmă s-a introdus ortografia fonetică.\n\nÎnainte de 1989, în RSS Moldovenească se folosea o versiune specială a alfabetului chirilic. Legea cu privire la folosirea limbilor pe teritoriul republicii (septembrie 1989) a confirmat revenirea la alfabetul românesc pe bază latină.\n\nRomâna liturgică \n\nCrezul primelor sinoade ecumenice, cel din 325 de la Niceea, și cel din 381 de la Constantinopol este rostit până azi neschimbat, prin cuvinte cu etimologii latine. Mai concret, .\n\nOdată cu introducerea ritului bizantin și a limbii slavone în cult, , limba română liturgică s-a slavizat puternic, îndeosebi în terminologia oficială, dar anumite cuvinte vechi s-au păstrat în limbajul poporului. Românii au păstrat - în limbă - și anumite caracteristici ale vechiului rit galic în folosință până atunci. De aceea, diaconul Coresi, precum și episcopul de la Muncaciu, Vasile Tarascovici în 1646, au îmbogățit un lexic dogmatic și liturgic deja foarte amplu, tocmai pentru a ușura folosirea limbii române în biserică. Biblia de la București, sau Biblia lui Șerban, este un monument de limbă română liturgică. Totuși, dat fiind faptul că Ardealul a fost primul a fi săvârșit slujbele în limba română, . Unirea bisericii din Transilvania cu Roma în 1698 a determinat o scindare între termenii liturgici folosiți în Vechiul Regat (de origine slavă) și cei folosiți în Transilvania (de origine latină).\n\nDistribuție geografică \n\nLimba română este limba oficială și națională în România și Republica Moldova. Însuși numele țării semnifică etimologic aria lingvistică a limbii române.\n\nÎn afară de România, limba română se mai vorbește în:\n Republica Moldova, ca limbă oficială, fiind limba maternă pentru 2,5 milioane de locuitori.\n Regiunea Cernăuți, din Ucraina, ca limbă oficială la nivel local, fiind limba maternă pentru peste 182.000 de locuitori, reprezentând 19,8% din întreaga populație a regiunii.\n Bugeac, din Ucraina, ca limbă oficială la nivel local, fiind limba maternă pentru peste 80.000 de locuitori, reprezentând 13% din întreaga populație a regiunii.\n Provincia Autonomă Voivodina, din Serbia, unde este limbă oficială.\n Țările vecine cu România și Republica Moldova, adică: Ucraina, Ungaria, Serbia (Valea Timocului) și Bulgaria.\n Cea mai mare comunitate de vorbitori de limba română din Asia se găsește în Israel, unde în 1995 limba română era vorbită de 5% din populație, emigrată din România și fosta RSSM în Israel. \n Româna este vorbită ca limbă străină de arabi din Orientul Mijlociu care au studiat în România. Se estimează că aproape jumătate de milion de arabi din Orientul Mijlociu au studiat în România în anii 1980 și cunosc limba română.\n Prin deportări masive, în special ale românilor din RSS Moldovenească, româna a devenit o limbă minoritară în: Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia, Tadjikistan și Turkmenistan.\n Vorbitori de limbă română se găsesc și în multe alte țări occidentale (datorită emigrației), precum: Italia, Spania, Statele Unite, Canada, Franța, Portugalia, Ciprul, Germania sau Australia (cf. români). Peste 3.000.000 de vorbitori de română locuiesc legal în Europa și America de Nord.\n Româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în statul monastic Muntele Athos, o regiune autonomă din Grecia, fiind vorbită în schiturile Prodromu și Lacu.\n\nDenumirea limbii în Republica Moldova \n\nLimba română era denumită „moldovenească” în art. 13 din Constituția Republicii Moldova până în data de 16 martie 2023, când Parlamentul Republicii Moldova a modificat art. 13 din Constituție, modificând denumirea de „limba moldovenească” cu denumirea de „limba română”. În 2013 Curtea Constituțională a statuat că textul Declarației de Independență — care denumește limba oficială „română” — prevalează asupra celorlalte norme constituționale(pe atunci fără modificările făcute ulterior).\n\nÎn orice caz, identitatea limbii vorbite în România și Republica Moldova era recunoscută încă de la reintroducerea alfabetului latin în 1989.\n\nÎn URSS, limba română era numită moldovenească în documentele oficiale ale autorităților sovietice, lucru care a revenit parțial în vigoare în Republica Moldova și după 1994. Cei mai mulți lingviști nu recunosc existența unei limbi moldovenești de sine stătătoare, deși au existat și voci venite în sprijinul moldovenismului (cf. Vasile Stati). Identitatea dintre limbile română și moldovenească este recunoscută în legislația republicii Moldova. De asemenea, Academia de Științe a Moldovei a afirmat în repetate rânduri că în Constituția Republicii Moldova trebuie să fie stipulată, ca limbă oficială, româna. Totuși, în ciuda faptului că termenul românește pentru limba română este atestat încă din secolul al XVI-lea în toate trei voievodatele Moldovei, Transilvaniei și Țării Românești de către Francesco della Valle și alții, Legea cu privire la concepția națională a Republicii Moldova (546/2003) sugerează că limba română comună celor două națiuni are la bază „izvorul viu al graiului popular din Moldova”. Limba moldovenească a avut codurile proprii mo și mol în cadrul standardului ISO 639, dar ele au fost suprimate în noiembrie 2008.\n\nRomâna ca a doua limbă și ca limbă străină \n\nFolosirea românei ca a doua limbă este întâlnită între minoritățile etnice din România și Republica Moldova. În cadrul recensământului din 1979, desfășurat în RSS Moldovenească, aproximativ 4% din populație a indicat româna/moldoveneasca ca a doua limbă\n. Rezultatele eurobarometrului de opinie 64.3/2005, desfășurat în perioada noiembrie-decembrie 2005, arată că 4% dintre cetățenii români vorbesc limba română ca limbă străină. Același sondaj arată că 1% din respondenții bulgari și ciprioți, și 3% din cei maghiari sunt capabili să desfășoare o conversație în limba română.\n\nRomâna este studiată și predată în unele țări est-europene, în care există comunități semnificative românești, cum ar fi Serbia (Voivodina), Bulgaria, Ucraina și Ungaria. Institutul Cultural Român (ICR) organizează încă din 1992 cursuri de vară pentru perfecționarea cadrelor didactice care predau limba română în aceste țări\n. În unele școli bilingve, învață și membri ai altor comunități etnice decât cea română, studiind româna ca limbă străină (de exemplu Liceul „Nicolae Bălcescu” din Gyula, Ungaria).\n\nCirca 400 000 de evrei vorbitori de limba română din România și circa 40 000 de evrei din Republica Moldova au emigrat în Israel.\n\nDe asemenea 550.000-1.500.000 de germani originari din România, din care majoritatea încă sunt cunoscători ai limbii române, trăiesc astăzi în Germania.\n\nCursuri de limba română ca limbă străină sunt organizate în instituții de învățământ din 43 de țări ale lumii, cum ar fi Spania, Italia, Germania, Țările de Jos, Statele Unite, Argentina, Mexic, Suedia, și altele.\n\nRomâna pe Internet \nChiar dacă limba engleză rămâne predominantă pe Internet, statisticile arată un progres constant al principalelor limbi neolatine (franceza, italiana, portugheza, româna și spaniola) în rețea. Un studiu realizat de Fundația Rețele și Dezvoltare (Funredes) în colaborare cu Uniunea Latină, arată că între 1998 și 2005, prezența limbilor neolatine pe Internet aproape s-a dublat, în timp ce engleza a scăzut de la 75% la 45%. În anul 1998, prezența limbii române pe Internet era cotată la 0,15%. Tendința limbii române a avut un parcurs neregulat, înregistrând o scădere dramatică de la 0,21% în 2000 la 0,11% în 2003 (acest fapt se datorează și anumitor schimbări operate în metodologia de realizare a studiului). Conform statisticii, între luna februarie a anului 2003 și mai a anului 2007, prezența limbii române pe Internet aproape s-a triplat atingând cota de 0,28%. Situația celorlalte limbi romanice este prin comparație mai bună: prezența spaniolei în Internet este de 3,80 la sută, a francezei de 4,41 la sută, a italienei de 2,66 la sută și a portughezei de 1,39 la sută.\n\nValorile de prezență absolută nu constituie un indicator perfect al vigorii unei limbi în cadrul rețelelor. Pentru a obține un rezultat semnificativ, valorile care exprimă prezența limbilor pe Internet trebuie adaptate la dimensiunile prezenței acestora în lumea reală. Astfel, luând în considerare numărul de vorbitori al limbii române (estimat la 30 de milioane de Uniunea Latină, adică 0,45% din populația mondială), se obține un coeficient de 0,62 pentru prezența ponderată a limbii pe Internet (dublu față de 2005), față de 0,45 pentru limba portugheză sau 0,63 pentru limba spaniolă. Acest coeficient este mai mic decât 1 în toate cele trei cazuri, motiv pentru care este considerat redus.\n\nAcelași studiu arată că există aproximativ 4,9 milioane de internauți românofoni, adică aproape o șesime din totalul vorbitorilor de română și 0,4% din totalul internauților. Potrivit Ministerului Dezvoltării Informaționale din Republica Moldova, la începutul anului 2005, erau înregistrate 85 000 de domenii .ro și 7 200 de domenii .md.\n\nCoduri internaționale SIL și ISO 639-x \nStandardul internațional etnologic ISO 639 conferă limbii române codurile ro (ISO 639-1), rum (ISO 639-2/B), și mai recent ron (conform ISO 639-2/T). Limbii moldovenești i-au fost atribuite codurile mo și respectiv mol scoase din utilizare din 2008, fiind înlocuite cu codurile ISO românești.\n\nTastatura de computer pentru limba română \n\nÎn mediul digital, scrierea corectă în limba română se face folosind exclusiv diacriticele cu virgulă dedesubt (comma-below), precum și ghilimele „jos-sus”, de tip francez. Un defect des întâlnit în textele digitale românești mai vechi îl reprezintă folosirea, în mod incorect, a diacriticelor cu sedilă dedesubt (cedilla-below), precum și a ghilimelelor \"sus-sus\", copiate după limba engleză.\n\nAranjamentul de tastatură românesc, standardizat în anul 2004 prin standardul național SR 13392:2004, permite tastarea directă a unui text scris în limba română, cu respectarea tuturor semnelor diacritice specifice limbii.\n\nNote\n\nBibliografie \n Stelian Brezeanu (1999), Romanitatea orientală în Evul Mediu. De la cetățeni romani la națiunea medievală. Editura All Educational, Seria All Istoric, CIP Biblioteca Națională 94 (37)\"04/14\", ISBN 973-684-062-2\n Michael Metzeltin, Gramatică explicativă a limbilor romanice. Sintaxă și semantică, Iași, Editură Unversității Alexandru Ioan Cuza, 2011\n Introducere în fonetica istorică a limbii române, Florica Dimitrescu, 1967\n Contribuții la istoria limbii române vechi, 1973\n Introducere în morfosintaxa limbii române, Florica Dimitrescu, 1974\n Istoria limbii române, Florica Dimitrescu, 1978\n Testi romeni antichi, Florica Dimitrescu\n\nLectură suplimentară \n Istoria limbii române literare: De la origini pînă la începutul secolului al XIX-lea, Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Editura „Minerva”, 1971\n Vocabularul autohton al limbii române, Grigore Brâncuș, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983\n\nVezi și \n\n Elemente problematice ale limbii române\n Conexiuni între limba română și limba bulgară\n Limba protoromână sau limba română primitivă\n Limbă (comunicare)\n Limbă standard\n Academia Română\n Academia de Științe a Moldovei\n Transliterarea limbii române din scrierea „moldovenească” în cea latină\n Gramatica limbii române\n Forme verbale temporale în limba română\n Românime\n Românii din Voivodina\n Ziua Limbii Române (31 august)\n Olimpiada internațională în limba română\n Substratul limbii române\n\nLegături externe \n Ethnologue (Coduri lingvistice, în engleză)\n Codurile SIL și ISO 639-x (în engleză)\n Etimologii indo-europene reconstituite de Julius Pokorny (în germană)\n Vastă dar incompletă descriere a problematicii Romaniei bizantine prin The Vlach Connection (în engleză)\n Istro-română (în engleză)\n Proiectul dicționarului etimologic indo-european (texte în neerlandeză și engleză, gif-uri sau UTF-8, la alegere)\n O foaie a românilor din Ungaria \n Conviețuirea \n Lucrări referitoare la limba română vorbită\n Limba română din perspectiva integrării europene\n Reguli și convenții specifice limbii române\n Luteranismul, calvinismul și introducerea limbii române în bisericile din Ardeal\n Literatura peregrinilor, 12 februarie 2007, Carmen Dragan, Jurnalul Național\n Academia și problemele limbii române, 13 ianuarie 2011, Acad. Marius Sala, Jurnalul Național\n Româna și limbile neolatine, 24 mai 2013, Dan Caragea, Adevărul\n Sigle, bibliografie, lucrări de referință și izvoare, media.lit.uaic.ro\n Morfologia limbii române, V. Axenti, Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul, 2007, usch.md\n\nGraiuri\n Fiecare român pe accentul lui piere, 16 octombrie 2010, Mihnea-Petru Pârvu, Evenimentul zilei\n Cum vorbesc românii: de la graiul dulce al moldovenilor, molcomul ardelenilor și „fruncea“ bănățenilor la „miticismele“ bucureștenilor, 16 martie 2013, Corespondenți „adevărul”, Adevărul\n\nPresa în România\n Presa, de la Heliade la Cristoiu, 12 iunie 2006, Evenimentul zilei\n\nDicționare \n dexonline: Dicționare ale limbii române transpuse pe internet\n Dictionar online de definitii, sinonime si rime.\n dex.md" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Povestește-mi pe scurt despre Astronomie." }, { "from": "assistant", "value": "Acest articol este despre studiul științific al obiectelor cerești.\nNu trebuie confundat cu pseudoștiința astrologie.\n\nAstronomia ( / ástronomía) este o știință naturală care studiază obiecte și fenomene cerești. Folosește matematica, fizica și chimia pentru a explica originea și evoluția lor. Printre obiectele de interes se numără: planete, sateliți naturali, stele, nebuloase, galaxii și comete. Fenomenele relevante includ explozii de supernove, explozii de raze gamma, quasari, blazari, pulsari, și radiații cosmice de fond. Mai general, astronomia studiază tot ceea ce își are originea în afara atmosferei Pământului. Cosmologia este o ramură a astronomiei și studiază Universul în ansamblu.\n\nAstronomia este una dintre cele mai vechi științe naturale. Civilizațiile timpurii din istoria înregistrată au făcut observații metodice despre cerul nopții. Acestea includ babilonienii, grecii, indienii, egiptenii, chinezii, Maya și multe popoare indigene antice din America. În trecut, astronomia includea discipline la fel de diverse precum astrometria, navigația cerească, astronomia observațională și întocmirea calendarelor. În zilele noastre, astronomia profesionistă este sinonimă cu astrofizica.\n\nAstronomia profesionistă este împărțită în două ramuri: observațională și teoretică. Astronomia observațională este concentrată pe achiziționarea de date din observațiile obiectelor astronomice. Aceste date sunt apoi analizate folosind principii de bază ale fizicii. Astronomia teoretică este orientată spre dezvoltarea de modele computerizate sau analitice pentru a descrie obiecte și fenomene astronomice. Aceste două câmpuri se completează reciproc. Astronomia teoretică încearcă să explice rezultatele observaționale, iar observațiile sunt folosite pentru a confirma rezultatele teoretice.\n\nAmatorii joacă un rol activ în astronomie. Este una dintre puținele științe în care se aplică acest lucru. Este valabil mai ales pentru descoperirea și observarea evenimentelor tranzitorii. Astronomii amatori au ajutat la multe descoperiri importante, precum găsirea de noi comete.\n\nEtimologie\nAstronomie (din grecescul ἀστρονομία / ástronomía, care s-a format din ἄστρον / astron, „stea” și -νομία / -nomia din νόμος / nomos, „lege”) înseamnă „legea stelelor”. Astronomia nu trebuie confundată cu astrologia, pseudoștiința conform căreia pozițiile relative ale obiectelor cerești ar putea oferi informații despre personalitatea, relațiile umane și alte probleme legate de viața umană. Deși cele două domenii au o origine comună, acum sunt complet distincte.\n\nUtilizarea termenilor „astronomie” și „astrofizică”\nÎn general, ambii termeni „astronomie” și „astrofizică” pot fi folosiți pentru a se referi la același subiect. Pe baza unor definiții stricte ale dicționarului, „astronomie” se referă la „studiul obiectelor și materiei în afara atmosferei Pământului și a proprietăților lor fizice și chimice”, \n\nîn timp ce „astrofizica” se referă la ramură a astronomiei care se ocupă de „comportamentul, proprietățile fizice și procesele dinamice ale obiectelor și fenomenelor cerești”. În unele cazuri, ca în introducerea cărții The Physical Universe de Frank Shu termenul „astronomia” poate fi utilizată pentru a descrie studiul calitativ al subiectului, în timp ce „astrofizica” este utilizată pentru a descrie versiunea subiectului orientată către fizică. Cu toate acestea, având în vedere că majoritatea cercetărilor astronomice moderne tratează subiecte legate de fizică, astronomia modernă ar putea fi numită astrofizică.. Unele domenii, cum ar fi astrometria, sunt pur astronomie și nu astrofizică. Diverse departamente în care oamenii de știință efectuează cercetări pe acest subiect pot folosi „astronomie” și „astrofizică”, în parte depinzând dacă departamentul este afiliat istoric cu un departament de fizică, și mulți astronomi profesioniști au studii de fizică și nu studii de astronomie. Unele titluri ale revistelor științifice de top din acest domeniu includ The Astronomical Journal, The Astrophysical Journal și Astronomy & Astrophysics.\n\nIstoric\n\nVremuri antice\n\nÎn timpurile istorice timpurii, astronomia a constat doar în observarea și predicțiile mișcărilor obiectelor vizibile cu ochiul liber. În unele locuri, culturile timpurii au asamblat artefacte masive care, probabil, au avut un scop astronomic. În plus față de utilizările lor ceremoniale, aceste observatoare ar fi putut fi folosite pentru a determina anotimpurile, un factor important în cunoașterea momentului în care să cultivi culturile și în înțelegerea duratei anului.\n\nÎnainte de a fi inventate instrumente precum telescopul, studiul timpuriu al stelelor a fost realizat cu ochiul liber. Pe măsură ce civilizațiile s-au dezvoltat, în special în Mesopotamia, Grecia, Persia, India, China, Egipt și America Centrală, s-au asamblat observatoare astronomice și au început să se dezvolte idei despre natura Universului. Cea mai mare parte a astronomiei timpurii a constat în cartografierea pozițiilor stelelor și a planetelor, știință denumită acum astrometrie. Din aceste observații, s-au format idei timpurii despre mișcările planetelor, iar natura Soarelui, a Lunii și a Pământului în Univers a fost explorată filosofic. Se credea că Pământul este centrul Universului, iar Soarele, Luna și stelele se rotesc în jurul său. Acesta este cunoscut sub numele de modelul geocentric al Universului, sau sistemul ptolemeic, numit după Ptolemeu.\n\nO dezvoltare timpurie deosebit de importantă a fost începutul astronomiei matematice și științifice, care a început printre babilonieni. Ei au pus bazele tradițiilor astronomice ulterioare care s-au dezvoltat în multe alte civilizații. Babilonienii au descoperit că eclipsele lunare reapar într-un ciclu care se repetă cunoscut ca saros.\n\nDupă babilonieni, în Grecia Antică și în lumea elenistică s-au înregistrat progrese semnificative în astronomie. Astronomia greacă se caracterizează din start prin căutarea unei explicații raționale, fizice, pentru fenomenele cerești. În secolul al III-lea î.Hr., Aristarh din Samos a estimat dimensiunea Soarelui și Lunii precum și distanța de la Lună la Pământ și de la Soare la Pământ, și a propus un model al Sistemului Solar în care Pământul și planetele se roteau în jurul Soarelui, numit acum model heliocentric. În secolul al II-lea î.Hr., Hiparh a descoperit precesia, a calculat dimensiunea și distanța Lunii și a inventat cele mai vechi dispozitive astronomice cunoscute, cum ar fi astrolabul. Hiparh a creat de asemenea un catalog cuprinzător de 1020 de stele, iar majoritatea constelațiilor emisferei nordice provin din astronomia greacă. Mecanismul de la Antikythera (c. 150-80 î.Hr.) a fost un calculator analogic timpuriu conceput pentru a calcula poziția Soarelui, Lunii și planetelor pentru la o anumită dată. Artefacte tehnologice de complexitate similară nu au reaparut până în secolul al XIV-lea, când în Europa au apărut ceasuri astronomice mecanice.\n\nEvul Mediu\n\nEuropa Medievală a adăpostit o serie de astronomi importanți. Astronomul englez Richard de Wallingford (1292-1336) a adus contribuții majore în astronomie și horologie, inclusiv invenția primului ceas astronomic, Rectangulus, care a permis măsurarea unghiurilor între planete și alte corpuri astronomice, precum și un equatorium numit Albion care ar fi putut fi folosit pentru calcule astronomice, cum ar longitudinile lunare, solare și planetare și putea prezice eclipsele. Nicole Oresme (1320–1382) și Jean Buridan (1300–1361) au discutat pentru prima dată despre dovezile rotației Pământului; în plus, Buridan a dezvoltat și teoria impulsului (predecesorul teoriei științifice moderne a inerției), care a putut să arate că planetele erau capabile de mișcare fără intervenția îngerilor. Georg von Peuerbach (1423-1461) și Regiomontanus (1436-1476) au ajutat la progresul astronomic instrumental, care decenii mai târziu a dus la modelul heliocentric al lui Copernic.\n\nAstronomia a înflorit în lumea islamică și în alte părți ale lumii. Aceasta a dus la apariția primelor observatoare astronomice din lumea musulmană la începutul secolului al IX-lea. În 964, Galaxia Andromeda, cea mai mare galaxie din Grupul Local, a fost descrisă de astronomul persan Abd al-Rahman al-Sufi în „Cartea cu stele fixe”.\n\nSupernova SN 1006, cel mai strălucitor eveniment stelar înregistrat în istorie, a fost observat de astronomul egiptean Ali ibn Ridwan și astronomii chinezi în 1006. Printre astronomii proeminenți islamici (în majoritate persani și arabi) care au adus contribuții semnificative la progresul științei se numără Al-Battani, Thebit, Abd al-Rahman al-Sufi, Biruni, Abū Ishāq Ibrāhīm al-Zarqālī, Al-Birjandi și astronomii observatoarelor Maragheh și Samarkand. Astronomii din acea perioadă au introdus multe nume arabe folosite acum pentru stele individuale. Este posibil ca ruinele de la Great Zimbabwe și Timbuktu să fi adăpostit observatoare astronomice. Europenii au crezut anterior că nu a existat nici o observație astronomică în Africa sub-sahariană în timpul Evului Mediu pre-colonial, dar descoperirile moderne arată altceva.\n\nTimp de peste șase secole (de la recuperarea învățămintelor antice din Evul Mediu târziu la Iluminism), Biserica Romano-Catolică a acordat mai mult sprijin financiar și social studiului astronomiei decât probabil toate celelalte instituții. Printre motivele Bisericii se număra și găsirea datei pentru Paști.\n\nRevoluția științifică\n\nÎn timpul Renașterii, Nicolaus Copernicus a propus un model heliocentric al sistemului solar. Opera sa a fost apărată de Galileo Galilei și extinsă de Johannes Kepler. Kepler a fost primul care a conceput un sistem care a descris corect detaliile mișcării planetelor în jurul Soarelui. Cu toate acestea, Kepler nu a reușit să formuleze o teorie în spatele legilor pe care le-a scris. Acest lucru s-a întâmplat în 1687 când Isaac Newton descoperă Legea atracției universale care a explicat în sfârșit mișcările planetelor. Newton a dezvoltat și telescopul reflectorizant.\n\nÎmbunătățirile în ceea ce privește dimensiunea și calitatea telescopului au dus la descoperiri ulterioare. Astronomul englez John Flamsteed a catalogat peste 3000 de stele. Mai multe cataloage de stele au fost produse de Nicolas-Louis de Lacaille. Astronomul William Herschel a realizat un catalog detaliat al nebuloaselor și al roiurilor, iar în 1781 a descoperit planeta Uranus, prima planetă nou găsită. Distanța la o stea a fost anunțată în 1838, când paralaxa la 61 Cygni a fost măsurată de Friedrich Bessel.\n\nÎn secolele XVIII-XIX, studiul problemei cu trei corpuri de către Leonhard Euler, Alexis Claude Clairaut și Jean le Rond d'Alembert a dus la predicții mai exacte despre mișcările Lunii și ale planetelor. Această lucrare a fost perfecționată în continuare de Joseph-Louis Lagrange și Pierre Simon Laplace, permițând maselor planetelor și sateliților să fie estimate din perturbările lor.\n\nAvansuri semnificative în astronomie s-au produs odată cu introducerea de noi tehnologii, inclusiv spectroscopul și astrofotografia. Joseph von Fraunhofer a descoperit aproximativ 600 de linii în spectrul solar în 1814-15, și aproximativ 50 de ani mai târziu Gustav Kirchhoff a făcut legătura între spectre și compoziția chimică a obiectelor observate. Stelele s-au dovedit a fi similare cu Soarele, dar cu o gamă largă de temperaturi, mase și dimensiuni.\n\nExistența galaxiei din care face parte Terra, Calea Lactee, ca un grup propriu de stele a fost dovedită abia în secolul XX, împreună cu existența galaxiilor „externe”. Recesiunea observată a acestor galaxii a dus la descoperirea expansiunii Universului. Astronomia teoretică a condus la speculații cu privire la existența unor obiecte, cum ar fi găurile negre și stelele neutronice, care au fost folosite pentru a explica astfel de fenomene observate precum quasarii, pulsarii, blazarii și radiogalaxii. Cosmologia fizică a făcut progrese uriașe în timpul secolului XX. La începutul anilor 1900, modelul teoriei Big Bang-ului a fost formulat, puternic evidențiat de radiațiile cosmice de fond, legea lui Hubble și de abundențele cosmologice ale elementelor. În februarie 2016, s-a dezvăluit că proiectul LIGO a detectat dovezi de unde gravitaționale în septembrie 2015.\n\nAstronomie observațională\n\nSursa principală de informații despre corpurile cerești și alte obiecte este lumina vizibilă sau mai general radiațiile electromagnetice. Astronomia observațională poate fi clasificată în funcție de regiunea corespunzătoare a spectrului electromagnetic pe care sunt făcute observațiile. Unele părți ale spectrului pot fi observate de pe suprafața Pământului, în timp ce alte părți sunt observabile doar de la altitudini mari sau din afara atmosferei Pământului. Informații specifice despre aceste subdomenii sunt prezentate mai jos.\n\nRadioastronomie\n\nRadioastronomia utilizează radiații cu lungimi de undă mai mari de aproximativ un milimetru, în afara intervalului vizibil. Radioastronomia este diferită de majoritatea celorlalte forme de astronomie observațională prin faptul că undele radio observate pot fi tratate ca unde mai degrabă decât ca fotoni. Prin urmare, este relativ ușor să se măsoare atât amplitudinea cât și faza undelor radio, în timp ce aceasta nu se face la fel de ușor la lungimi de undă mai scurte.\n\nDeși unele unde radio sunt emise direct de obiecte astronomice, un produs al emisiilor termice, cea mai mare parte a emisiilor radio observate este rezultatul radiației sincrotron, care este produsă când electronii orbitează câmpurile magnetice. În plus, o serie de linii spectrale produse de gazul interstelar, în special linia spectrală a hidrogenului la 21 cm, sunt observabile la lungimile de undă radio.\n\nO mare varietate de alte obiecte pot fi observate la lungimile de undă radio, inclusiv supernovele, gazele interstelare, pulsarii și nucleele galactice active.\n\nAstronomie infraroșie\n\nAstronomia infraroșie se bazează pe detectarea și analiza radiațiilor infraroșii, lungimi de undă mai lungi decât lumina roșie și în afara razei de vedere. Spectrul infraroșu este util pentru studierea obiectelor care sunt prea reci pentru a radia lumină vizibilă, cum ar fi planetele, discurile circumstelare sau nebuloasele a căror lumină este blocată de praf. Lungimile de undă mai lungi ale infraroșului pot pătrunde norii de praf care blochează lumina vizibilă, permițând observarea stelelor tinere înglobate în nori moleculari și miezurile galaxiilor. Observațiile de la Wide-field Infrared Survey Explorer (WISE) au fost deosebit de eficiente la descoperirea a numeroase protostele galactice și a roiurilor de stele gazdă. Cu excepția lungimilor de undă în infraroșu apropiate de lumina vizibilă, o astfel de radiație este puternic absorbită de atmosferă sau mascată, deoarece atmosfera în sine produce emisii infraroșii semnificative. În consecință, observatoarele cu infraroșu trebuie să fie amplasate în locuri înalte și uscate de pe Pământ sau în spațiu. Unele molecule radiază puternic în infraroșu iar aceasta permite studiul chimiei spațiului; mai precis poate detecta apa din comete.\n\nAstronomie optică\n\nIstoric, astronomia optică, numită și astronomia luminii vizibile, este cea mai veche formă de astronomie. Inițial, imaginile observațiilor au fost desenate de mână. La sfârșitul secolului al XIX-lea și în cea mai mare parte a secolului XX, imaginile au fost realizate folosind echipamente fotografice. Imaginile moderne sunt realizate folosind detectoare digitale, în special folosind dispozitive cu cuplaj de sarcină (CCD) și înregistrate pe suport modern. Deși lumina vizibilă în sine se extinde de la aproximativ 4000 Å la 7000 Å (400 nm la 700 nm), același echipament poate fi utilizat pentru a observa unele radiații aproape ultraviolet și aproape infraroșu.\n\nAstronomie în ultraviolet\n\nAstronomia în ultraviolet folosește lungimi de undă ultraviolete între aproximativ 100 și 3200 Å (10 până la 320 nm). Lumina la aceste lungimi de undă este absorbită de atmosfera Pământului, necesitând ca aceste observații să fie efectuate din atmosfera superioară sau din spațiu. Astronomia în ultraviolet este cea mai potrivită pentru studiul radiațiilor termice și a liniilor de emisie spectrale de la stelele albastre fierbinți (stelele OB) care sunt foarte strălucitoare în această bandă de unde. Aceasta include stelele albastre din alte galaxii, care au fost țintele mai multor studii ultraviolete.\n\nAlte obiecte observate frecvent în lumina ultravioletă includ nebuloase planetare, resturi de supernove și nuclee galactice active. Cu toate acestea, deoarece lumina ultravioletă este absorbită cu ușurință de praful interstelar, este necesară o ajustare a măsurărilor ultraviolete.\n\nAstronomie cu raze-X\n\nAstronomia cu raze-X utilizează lungimi de undă cu raze-X. De obicei, radiațiile cu raze-X sunt produse prin emisie sincrotron (rezultatul electronilor care orbitează linii de câmp magnetic), emisie termică din gaze subțiri peste 107 (10 milioane) kelvin și emisii termice din gaze groase peste 107 kelvin. Deoarece razele X sunt absorbite de atmosfera terestră, toate observațiile cu raze X trebuie realizate din baloane de mare altitudine, rachete sau sateliți de astronomie cu raze X. Sursele de raze X notabile includ binarele cu raze X, pulsarii, resturi de supernove, galaxii eliptice, roiuri de galaxii și nuclei galactici activi.\n\nAstronomie cu raze gama\n\nAstronomia cu raze gama observă obiecte astronomice la cele mai scurte lungimi de undă ale spectrului electromagnetic. Razele gama pot fi observate direct de sateliți cum ar fi Observatorul de radiație gama Compton sau de telescoape specializate numite telescoape atmosferice Cherenkov. Telescoapele Cherenkov nu detectează direct razele gamma, în schimb detectează sclipirile de lumină vizibilă produse atunci când razele gamma sunt absorbite de atmosfera Pământului.\n\nCele mai multe surse emitente de raze gamma sunt de fapt explozii de raze gamma, obiecte care produc radiații gamma doar pentru câteva milisecunde până la mii de secunde înainte de a dispărea. Doar 10% din sursele de raze gamma sunt surse netransitive. Acești emițători constanți de raze gamma includ pulsari, stele neutronice și candidați la găuri negre, cum ar fi nucleii galactici activi.\n\nCâmpuri care nu se bazează pe spectrul electromagnetic \nPe lângă radiația electromagnetică, pot fi observate și alte câteva evenimente originare de la distanțe mari de Pământ.\n\nÎn astronomia neutrino, astronomii folosesc instalații subterane puternic protejate, cum ar fi SAGE, GALLEX și Kamioka II/III pentru detectarea neutrinilor. Marea majoritate a neutrinilor care circulă pe Pământ provin de la Soare, dar 24 de neutrini au fost detectați și din supernova 1987A. Razele cosmice, care constau în particule de energie foarte ridicate (nuclee atomice) care se pot descompune sau pot fi absorbite atunci când intră în atmosfera Pământului, au ca rezultat o cascadă de particule secundare care pot fi detectate de observatoarele actuale. Unele detectoarele de neutrini pot fi, de asemenea, sensibile la particulele produse atunci când razele cosmice lovesc atmosfera Pământului.\n\nAstronomia cu unde gravitaționale este un câmp emergent al astronomiei care folosește detectoare de unde gravitaționale pentru a colecta date observaționale despre obiecte masive îndepărtate. Au fost construite câteva observatoare, cum ar fi Laser Interferometru Gravitational Observatory LIGO. LIGO a făcut prima sa detectare la 14 septembrie 2015, observând unde gravitaționale dintr-o gaură neagră binară. A doua undă gravitațională a fost detectată la 26 decembrie 2015 și observații suplimentare ar trebui să continue, însă undele gravitaționale necesită instrumente extrem de sensibile.\n\nCombinația de observații făcute cu ajutorul radiațiilor electromagnetice, neutrini sau unde gravitaționale și alte informații complementare, este cunoscută sub denumirea de astronomie multi-mesager.\n\nAstrometrie și mecanică cerească\n\nUnul dintre cele mai vechi domenii în astronomie și în toată știința este măsurarea pozițiilor obiectelor cerești. Istoric, cunoașterea exactă a pozițiilor Soarelui, Lunii, planetelor și stelelor a fost esențială în navigația cerească (utilizarea obiectelor cerești pentru ghidarea navigației) și în realizarea calendarelor.\n\nMăsurarea atentă a pozițiilor planetelor a dus la o înțelegere solidă a perturbațiilor gravitaționale și la o capacitate de a determina pozițiile trecute și viitoare ale planetelor cu o mare precizie, un domeniu cunoscut sub numele de mecanica cerească. Mai recent, urmărirea obiectelor din apropierea Pământului va permite prezicerea unor întâlniri apropiate sau a unei potențiale coliziuni a Pământului cu acele obiecte.\n\nMăsurarea paralaxei stelelor din apropiere oferă o bază fundamentală în scara distanței cosmice care este utilizată pentru a măsura scara Universului. Măsurările paralxei stelelor din apropiere oferă o bază de referință absolută pentru proprietățile stelelor mai îndepărtate, deoarece proprietățile lor pot fi comparate. Măsurătorile vitezei radiale și mișcarea proprie a stelelor permit astronomilor să traseze mișcarea acestor sisteme prin galaxia Căii Lactee. Rezultatele astrometrice reprezintă baza utilizată pentru calcularea distribuției materiei întunecate speculate în galaxie.\n\nÎn decursul anilor 1990, măsurarea ondulării stelare a stelelor din apropiere a fost folosită pentru a detecta planete extrasolare mari care orbitează acele stele.\n\nAstronomie teoretică\n\nAstronomii teoretici folosesc mai multe instrumente, inclusiv modele analitice și simulări numerice de calcul; fiecare are avantajele sale particulare. Modelele analitice ale unui proces sunt, în general, mai bune pentru a oferi o perspectivă mai largă a ceea ce se întâmplă. Modelele numerice dezvăluie existența unor fenomene și efecte altfel neobservate.\n\nTeoreticienii în astronomie încearcă să creeze modele teoretice și din rezultate prezic consecințele observaționale ale acestor modele. Observarea unui fenomen prevăzut de un model permite astronomilor să aleagă între mai multe modele alternative sau conflictuale ca fiind cel mai capabil să descrie fenomenele.\n\nTeoreticienii încearcă, de asemenea, să genereze sau să modifice modele pentru a ține cont de date noi. În cazul unei neconcordanțe între date și rezultatele modelului, tendința generală este de a încerca să facă modificări minime ale modelului, astfel încât să producă rezultate care să se potrivească cu datele. În unele cazuri, o cantitate mare de date inconsistente în timp poate duce la abandonarea totală a unui model.\n\nFenomenele modelate de astronomii teoretici includ: dinamica și evoluția stelelor; formarea galaxiilor; distribuția pe scară largă a materiei în Univers; originea razelor cosmice; relativitatea generală și cosmologia fizică, incluzând cosmologia coardelor și fizica astroparticulelor. Relativitatea astrofizică servește ca instrument pentru a măsura proprietățile structurilor la scară largă pentru care gravitația joacă un rol semnificativ în fenomenele fizice cercetate și ca bază pentru gaura neagră și studiul undelor gravitaționale.\n\nUnele teorii și modele larg acceptate și studiate în astronomie, acum incluse în modelul Lambda-CDM sunt: Big Bang, materia întunecată și teoriile fundamentale ale fizicii.\n\nCâteva exemple ale acestui proces:\n\nAlături de inflația cosmică, materia întunecată și energia întunecată sunt subiectele de frunte în astronomie, descoperirea și controversa lor luând naștere în timpul studierii galaxiilor.\n\nSubdomenii specifice\n\nAstrofizică\n\nAstrofizica este ramura astronomiei care folosește principiile fizicii și chimiei „pentru a constata natura obiectelor astronomice, mai degrabă decât pozițiile sau mișcările lor în spațiu”. Printre obiectele studiate se numără Soarele, alte stele, galaxii, planete extrasolare, mediul interstelar și radiația cosmică de fond. Emisiile lor sunt examinate în toate părțile spectrului electromagnetic, iar proprietățile examinate includ luminozitate, densitate, temperatură și compoziție chimică. Deoarece astrofizica este un subiect foarte larg, astrofizicienii aplică de obicei mai multe discipline ale fizicii, inclusiv mecanică, electromagnetism, mecanica statistică, termodinamică, mecanică cuantică, relativitate, fizică nucleară, fizica particulelor, Fizică atomică și moleculară.\n\nÎn practică, cercetarea astronomică modernă implică adesea o cantitate substanțială de muncă în domeniile fizicii teoretice și observaționale. Unele domenii de studiu pentru astrofizicieni includ încercările lor de a determina proprietățile materiei întunecate, energiei întunecate și a găurilor negre; dacă este posibilă sau nu călătoria în timp, dacă se pot forma găuri de vierme sau există multivers; și originea și soarta finală a universului.\n\nSubiectele studiate, de asemenea, de astrofizicieni teoretici includ formarea și evoluția sistemului solar; dinamica și evoluția stelară; formarea și evoluția galaxiilor; magnetohidrodinamică; structuri pe scară largă a materiei din univers; originea razelor cosmice; relativitate generală și cosmologie fizică, incluzând fizica astroparticulelor.\n\nAstrochimie \n\nAstrochimia este studiul abundenței și reacțiilor moleculelor din Univers și a interacțiunii acestora cu radiațiile. Disciplina este o suprapunere a astronomiei și chimiei. Cuvântul „astrochimie” poate fi aplicat atât la Sistemul Solar, cât și la cel interstelar.\n \nStudiul abundenței de elemente și raporturi de izotopi în obiecte din Sistemul Solar, cum ar fi meteoriții, se mai numește cosmochimie în timp ce studiul atomilor și moleculelor interstelare și interacțiunea lor cu radiațiile este uneori numit astrofizică moleculară. Formarea, compoziția atomică și chimică, evoluția și soarta norilor de gaze moleculare prezintă un interes special, deoarece din acești nori se formează sisteme solare. Studiile în acest domeniu contribuie la înțelegerea formării Sistemului Solar, a originii și geologiei Pământului, a abiogenezei și a originii climei și oceanelor.\n\nAstrobiologie \nAstrobiologia este un domeniu științific interdisciplinar preocupat de originile, evoluția timpurie, distribuția și viitorul vieții în univers. Astrobiologia ia în considerare problema existenței vieții extraterestre și modul în care oamenii o pot detecta. Termenul de exobiologie este similar.\n\nAstrobiologia folosește biologie moleculară, biofizică, biochimie, chimie, astronomie, cosmologie fizică, exoplanetologie și geologie pentru a investiga posibilitatea vieții pe alte lumi și pentru a ajuta la recunoașterea biosferelor care ar putea fi diferite de cea de pe Pământ. Originea și evoluția timpurie a vieții reprezintă o parte inseparabilă a disciplinei astrobiologie. Astrobiologia se preocupă de interpretarea datelor științifice existente și în primul rând de ipoteze care se încadrează ferm în teoriile științifice existente.\n\nAcest domeniu interdisciplinar cuprinde cercetări privind originea sistemelor planetare, originile compușilor organici în spațiu, interacțiunile rocă-apă-carbon, abiogeneza pe Terra, locuibilitatea planetară, cercetarea biosemnaturilor pentru detectarea vieții și studiile privind potențialul vieții de a se adapta la provocări pe Terra și în spațiul exterior.\n\nCosmologie fizică\n\nCosmologie (din grecescul κόσμος (kosmos), „lume, univers” și λόγος (logos) „cuvânt, studiu”) ar putea fi considerată studiul Universului în ansamblu.\n\nObservările structurilor pe scară largă a Universului, o ramură cunoscută sub numele de cosmologie fizică, au oferit o înțelegere profundă a formării și evoluției cosmosului. Fundamental pentru cosmologia modernă este teoria acceptată Big Bang, în care Universul nostru a început la un moment dat și apoi s-a extins pe parcursul a 13,8 miliarde de ani la starea actuală. Conceptul de Big Bang poate fi urmărit din descoperirea radiației cosmice de fond în 1965.\n\nPe parcursul acestei expansiuni, Universul a trecut prin mai multe etape evolutive. În primele momente, se teoretizează că Universul a cunoscut o inflație cosmică foarte rapidă, care a omogenizat condițiile de pornire. După aceea, nucleosinteza a produs abundența elementară a Universului timpuriu. \n\nCând primii atomi neutri s-au format dintr-o mare de ioni primordiali, spațiul a devenit transparent radiațiilor, eliberând energia privită astăzi drept radiația de fond cu microunde. Universul în expansiune a suferit apoi o epocă întunecată din cauza lipsei surselor de energie stelare.\n\nO structură ierarhică a materiei a început să se formeze din variații minuscule în densitatea de masă a spațiului. Materia acumulată în cele mai dense regiuni a format cele mai vechi stele. Aceste stele masive au declanșat procesul de reionizare și se crede că au creat multe dintre elementele grele din Universul timpuriu, care, prin descompunerea nucleară, creează elemente mai ușoare, permițând ciclul nucleosintezei să continue mai mult.\n\nAgregările gravitaționale sunt grupate în filamente, lăsând vid în goluri. Treptat, organizațiile de gaze și praf s-au contopit pentru a forma primele galaxii primitive. De-a lungul timpului, acestea au adus mai multă materie și au fost adesea organizate în grupuri și roiuri de galaxii, apoi în super-roiuri la scară mai mare.\n\nDiverse domenii ale fizicii sunt cruciale pentru studierea universului. Studiile interdisciplinare implica domeniile mecanicii cuantice, fizica particulelor, fizica plasmei, fizica materiei condensate, mecanica statistică, optica și fizica nucleară.\n\nFundamental pentru structura Universului este existența materiei întunecate și a energiei întunecate. Acestea sunt acum considerate a fi componentele sale dominante, formând 96% din masa Universului. Din acest motiv, se depune mult efort în încercarea de a înțelege fizica acestor componente.\n\nAstronomie extragalactică\n\nStudiul obiectelor din afara galaxiei noastre este o ramură a astronomiei preocupată de formarea și evoluția galaxiilor, morfologia (descrierea) și clasificarea lor, observarea galaxiilor active și la o scară mai mare, grupurile și roiurile de galaxii. Acestea din urmă sunt importante pentru înțelegerea structurii pe scară largă a cosmosului.\n\nMajoritatea galaxiilor sunt organizate în forme distincte care permit scheme de clasificare. Sunt împărțite în mod obișnuit în galaxii spiralate, eliptice și neregulate.\n\nDupă cum sugerează și numele, o galaxie eliptică are forma secțiunii transversale a unei elipse. Stelele se mișcă de-a lungul orbitelor aleatorii, fără o direcție preferată. Aceste galaxii conțin praf interstelar puțin sau deloc, puține regiuni care formează stele și, în general, stele mai vechi. Galaxiile eliptice sunt mai frecvent întâlnite în miezul grupurilor galactice și s-ar putea să fi fost formate prin fuziunile galaxiilor mari.\n\nO galaxie spirală este organizată într-un disc rotativ plat, de obicei cu o bară proeminentă sau o bară în centru și trasând brațe strălucitoare care spiralează spre exterior. Brațele sunt regiuni de formare de stele pline de praf în care stele tinere masive produc o nuanță albastră. Galaxiile spiralate sunt în general înconjurate de un halou de stele mai vechi. Atât Calea Lactee cât și unul dintre vecinii noștri apropiați, Galaxia Andromeda, sunt galaxii în spirală.\n\nGalaxiile neregulare au aspect haotic și nu sunt nici spirală, nici eliptică. Aproximativ un sfert din toate galaxiile sunt neregulate, iar formele particulare ale acestor galaxii pot fi rezultatul interacțiunii gravitaționale.\n\nO galaxie activă este o formațiune care emite o cantitate semnificativă de energie dintr-o altă sursă decât stelele sale, praful și gazul. Este alimentat de o regiune compactă din miez, considerată a fi o gaură neagră supermasivă care emite radiații din materialul care intră în cădere.\n\nO galaxie radio este o galaxie activă, care este foarte luminoasă în porțiunea radio a spectrului și emite un penaj imens de gaz. Galaxiile active care emit frecvențe mai scurte, cu radiație de înaltă energie includ galaxii Seyfert, quasari și blazari. Quasarii sunt considerați cele mai constant luminoase obiecte din universul cunoscut.\n\nStructura pe scară largă a cosmosului este reprezentată de grupuri și roiuri de galaxii. Această structură este organizată într-o ierarhie de grupări, cea mai mare fiind super-roiurile. Materia colectivă se formează în filamente și pereți, lăsând goluri mari între ele.\n\nAstronomie galactică\n\nSistemul Solar orbitează în Calea Lactee, o galaxie spirală barată care este un membru proeminent al Grupului Local de galaxii. Este o masă rotativă de gaz, praf, stele și alte obiecte, ținute împreună de o atracție gravitațională reciprocă. Cum Terra este situată în brațele exterioare pline de praf, există porțiuni mari ale Căii Lactee care nu se văd bine.\n\nÎn centrul Căii Lactee se află miezul, o umflătură în formă de bară cu ceea ce se crede a fi o gaură neagră supermasivă în centrul ei. Aceasta este înconjurată de patru brațe principale care spiralează din miez. Este o regiune de formare activă, care conține multe stele de populație I. Discul este înconjurat de un halou sferoid de stele mai vechi, de populație II, precum și de concentrații relativ dense de stele cunoscute sub numele de roiuri globulare.\n\nÎntre stele se află mediul interstelar, o regiune unde materia este rară. În cele mai dense regiuni, nori moleculari de hidrogen molecular și a altor elemente creează regiuni formatoare de stele. Acestea încep ca un nucleu pre-stelar compact sau nebuloase întunecate, care se condensează și colapsează (în volume determinate de lungimea Jeans) pentru a forma protostele compacte.\n\nPe măsură ce stele masive apar, ele transformă norul într-o regiune H II (hidrogen atomic ionizat) de gaz strălucitor și plasmă. Vântul stelar și exploziile supernove de la aceste stele provoca în cele din urmă dispersarea norului, de multe ori lasând în urmă unul sau mai multor roiuri tinere de stele. Aceste roiuri se dispersează treptat, iar stelele se alătură populației din Calea Lactee.\n\nStudiile cinematice ale materiei din Calea Lactee și din alte galaxii au demonstrat că există mai multă masă decât poate fi contabilizată de materia vizibilă. Un halou de materie întunecată pare să domine masa, deși natura acestei materii întunecate rămâne nedeterminată.\n\nAstronomie stelară\n\nStudiul stelelor și a evoluției stelare este fundamental pentru înțelegerea noastră despre Univers. Astrofizica stelelor a fost determinată prin observație și înțelegere teoretică precum și din simulările computerizate ale interiorului. Formarea stelelor are loc în regiuni dense de praf și gaz, cunoscute sub numele de nori moleculari uriași. Când sunt destabilizate, fragmentele de nor se pot prăbuși sub influența gravitației, pentru a forma o protostea. O regiune de miez suficient de densă și fierbinte va declanșa fuziunea nucleară, creând astfel o stea cu secvență principală.\n\nAproape toate elementele mai grele decât hidrogenul și heliul au fost create în nucleele stelelor.\n\nCaracteristicile stelei rezultate depind în primul rând de masa sa inițială. Cu cât steaua este mai masivă, cu atât este mai mare luminozitatea, apar mai repede reacțiile de fuziune și cu atât mai rapid scade alimentarea cu hidrogen în nucleul stelar. În timp, hidrogenul este complet convertit în heliu, iar stea accelerează evoluția. Heliul „arzător” necesită o temperatură mai ridicată, astfel încât steaua crește atât ca mărime, cât și ca densitate în nucleu. Giganta roșie rezultată formată din straturile exterioare în expansiune se bucură de o durată de viață scurtă, înainte ca rezervele de heliu din nucleu să fie la rândul lor consumate. Stelele foarte masive trec printr-o serie de etape succesive mai scurte, producând elemente din ce în ce mai grele.\n\nSoarta finală a unei stele depinde de masa sa, o stea cu masă mai mare de opt mese solare explodează ca supernovă în timp ce o stea de masă mai mică formează o nebuloasă planetară iar apoi evoluează ca pitică albă. Reziduul din explozia supernovei este o stea densă de neutroni sau, acă masa nucleului dens depășește masa Soarelui de mai mult de trei ori, se va forma o gaură neagră. \n\nStelele binare orbitante strâns au căi evolutive mai complexe, cum ar fi transferul de masă către o pitică albă însoțitoare care poate provoca o supernovă. Nebuloasele planetare și supernovele distribuie în mediul interstelar „metalele” produse în stea prin fuziune; fără ele, toate stelele noi (și sistemele lor planetare) ar fi formate doar din hidrogen și heliu.\n\nAstronomie solară\n\nCea mai studiată stea este Soarele, situat la aproximativ opt minute lumină de Pământ. Soarele este o stea pitică cu secvență principală din clasa G2 V stelară și are aproximativ 4,6 miliarde de ani vechime. Soarele nu este considerat o stea variabilă, dar suferă modificări periodice ale activității cunoscute sub numele de ciclul petelor solare. În ciclul de unsprezece ani, există modificări în numărul de pete solare, radiații radio, ejectii coronale și intensitatea vântului solar. Petele solare sunt regiuni cu temperaturi mai mici decât media, care sunt asociate cu o activitate magnetică intensă.\n\nSoarele a crescut constant în luminozitate cu 40% de când a devenit pentru prima dată o stea cu secvență principală. Soarele a suferit, de asemenea, modificări periodice ale luminozității care pot avea un impact semnificativ asupra Pământului. De exemplu, se crede că minimul lui Maunder a cauzat fenomenul Mica eră glaciară din Evul Mediu.\n\nSuprafața exterioară vizibilă a Soarelui se numește fotosferă. Deasupra acestui strat se află o regiune subțire cunoscută sub numele de cromosferă. Aceasta este înconjurată de o regiune de tranziție cu temperaturi în creștere rapidă, iar în final de coroana supraîncălzită.\n\nÎn centrul Soarelui este un nucleu unde temperatura și presiunea sunt suficient de ridicate pentru ca reacțiile termonucleare să apară. Deasupra nucleului se află zona de radiații, unde plasma transmite fluxul de energie cu ajutorul radiațiilor. Deasupra, este zona de convecție unde materialul gazos transportă energie în principal prin deplasarea fizică a gazului cunoscut sub numele de convecție. Se crede că mișcarea masei în zona de convecție creează activitatea magnetică care generează pete solare.\n\nUn flux de particule sub forma unui vânt solar curge constant din Soare spre exterior până când, la limita exterioară a Sistemului Solar ajunge la heliopauză. Pe măsură ce vântul solar ajunge la Pământ, acesta interacționează cu câmpul magnetic al Terrei (magnetosferă) și deviază vântul solar, ceea ce duce la formarea centurii de radiații Van Allen care înconjoară Pământul. Aurora este creată atunci când particulele de vânt solar sunt ghidate de liniile de flux magnetic în regiunile polare ale Pământului, unde liniile intră în atmosferă.\n\nAstronomie de amatori\n\nAstronomia este una dintre științele la care amatorii pot contribui cel mai mult. Astronomii amatori ca grup realizează observații ale diferitelor corpuri și fenomene cerești, uneori cu ajutorul unor dispozitive pe care și le construesc singuri. Printre obiectivele obișnuite ale astronomilor amatori se numără: Soarele, Luna, planetele, stelele, cometele, ploile de meteori și o varietate de obiecte din cerul profund, cum ar fi roiuri de stele, galaxii și nebuloase. Cluburile de astronomie sunt situate în întreaga lume și multe au programe pentru a-și ajuta membrii să-și înființeze și să completeze programe de observație, inclusiv cele pentru a observa toate obiectele din Messier. (Cele 110 obiecte din Catalogul Messier sunt propuse să fie observate într-o singură noapte, cu anumite condiții, în Maratonul Messier). O ramură a astronomiei amatorilor, astrofotografia amatorilor, implică realizarea de fotografii cu cerul în timpul nopții. Multor amatori le place să se specializeze în observarea anumitor obiecte, tipuri de obiecte sau tipuri de evenimente care îi interesează.\n\nMajoritatea amatorilor lucrează la lungimi de undă vizibile, dar o mică parte experimentează lungimi de undă în afara spectrului vizibil. Aceasta include utilizarea de filtre infraroșii pe telescoape convenționale, precum și utilizarea de radiotelescoape. Pionierul astronomiei radioamatorilor a fost Karl Jansky, care a început să observe cerul la lungimile de undă radio în anii '30. O serie de astronomi amatori folosesc fie telescoape construite de ei, fie telescoape radio care au fost inițial construite pentru cercetări în domeniul astronomiei, dar care sunt acum disponibile pentru amatori (de exemplu, Telescopul One-Mile).\n\nAstronomii amatori continuă să aducă contribuții științifice în domeniul astronomiei și este una dintre puținele discipline științifice în care amatorii pot încă să contribuie semnificativ. Amatorii pot efectua măsurători de ocultare care sunt folosite pentru a rafina orbitele planetelor minore. De asemenea, pot descoperi comete și pot face observații regulate ale stelelor variabile. Îmbunătățirile tehnologiei digitale au permis amatorilor să înregistreze progrese impresionante în domeniul astrofotografiei.\n\nProbleme nerezolvate în astronomie\n\nDeși disciplina științifică a astronomiei a făcut progrese extraordinare în înțelegerea naturii Universului și a conținutului acestuia, rămân câteva întrebări importante fără răspuns. Răspunsul la unele dintre ele va necesita construirea de noi dispozitive de cercetare la sol și în spațiu, precum și progrese în fizica teoretică și experimentală.\n Care este originea spectrului de masă stelar? Adică, de ce astronomii observă aceeași distribuție a maselor stelare — funcție de masă inițială — aparent indiferent de condițiile inițiale? Este necesară o înțelegere mai profundă a formării stelelor și a planetelor.\n Există o altă viață în Univers? Mai ales, mai există o altă viață inteligentă? Dacă da, care este explicația pentru Paradoxul lui Fermi? Existența vieții în altă parte are implicații științifice și filosofice importante. Sistemul Solar este normal sau atipic?\n Care este natura materiei întunecate și a energiei întunecate? Acestea domină evoluția și soarta Universului, însă adevărata lor natură rămâne necunoscută. \n Care va fi soarta finală a Universului?\n Cum s-au format primele galaxii? Cum s-au format găurile negre supermasive?\n Ce creează razele cosmice cu energie înaltă?\n De ce abundența de litiu în Univers este de patru ori mai mică decât cea prevăzută de modelul standard Big Bang?\n Ce se întâmplă cu adevărat dincolo de orizontul evenimentului?\n\nVezi și \n\n Astronautică\n Astronomie de amatori\n Calendar\n Catalog astronomic\n Cometă\n Coordonate astronomice\n Cosmologie\n Galaxie\n Glosar de astronomie\n Harta cerului\n Instrument astronomic\n Mecanică cerească\n Nașterea unei stele\n Novă\n Radiant\n Radiație cosmică de fond\n Satelit artificial\n Satelit natural\n Sistem extragalactic\n Sistemul solar\n Stea\n Supernovă\n Univers\n\nNote\n\nBibliografie\n\nLegături externe \n\n NASA/IPAC Extragalactic Database (NED) (NED-Distances)\n International Year of Astronomy 2009 IYA2009 Main website\n Cosmic Journey: A History of Scientific Cosmology from the American Institute of Physics\n\n \nAstrofizică\nEponime ale asteroizilor" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce aspecte principale ale [Titlu] poți să-mi împărLingvistică?" }, { "from": "assistant", "value": "Lingvistica este știința care studiază varietățile de limbaj natural și caracteristicile lor sau limba ca sistem comunicațional. Un lingvist este o persoană care se angajează în acest studiu.\n\nEtimologie \nTermenul românesc lingvistică este împrumutat din , care la rândul său a fost împrumutat din limba germană Linguistik. Termenul german este un derivat al cuvântului lingua, din limba latină.\n\nIstoricul lingvisticii \nPrimele reflecții lingvistice apar la hinduși acum peste 2500 de ani. Cel mai important gramatician hindus este Pāṇini, care a scris în sanscrită o lucrare de o complexitate și finețe algebrică, cu numele Aștadhyayii („Cele opt cărți”). Acest gramatician al secolului V sau IV î.Hr. enumeră încă 68 de gramaticieni indieni care l-au precedat, ceea ce arată că a existat o îndelungată tradiție orală a gramaticii hinduse înainte de secolele IV-V î.Hr. Pe lângă multe altele, Pāṇini numește cele cinci categorii de sunete după felul lor (velare, palatale, retroflexe, dentale, labiale) și împarte fonemele limbii sanscrite după aceste categorii. Prin aceasta, el a precedat cu 2000 de ani lingvistica modernă, care a ajuns la aceleași rezultate în parte datorită descoperirii limbii sanscrite.\n\nÎn Europa, găsim mărturii ale reflecțiilor asupra limbajului încă din Antichitate, cu filosofi precum Platon. Totuși a trebuit să se aștepte secolul al XX-lea, pentru a se degaja o abordare științifică a faptelor de limbă. Ferdinand de Saussure a contribuit mult la descrierea limbajului și a limbilor, îndeosebi prin influentul său Cours de linguistique générale (1916) care a devenit clasic în acest domeniu și a impus concepția structurală a limbajului, care domină, în mare măsură, lingvistica contemporană în ciuda conflictelor școlilor. André Martinet a contribuit și el la această disciplină cu lucrarea sa Éléments de linguistique générale prezentând diverse fapte de limbă. Se poate cita și Noam Chomsky, care a pus bazele lingvisticii generative, care este un model printre altele.\n\nDomenii ale lingvisticii teoretice \nLingvistica teoretică este adesea împărțită în domenii separate și mai mult sau mai puțin independente, care corespund diferitelor niveluri de analiză ale semnalului lingvistic:\n fonetica: studiază sunetele sau fonele produse de aparatul fonator uman;\n fonologia: studiază sunetele sau fonemele unei limbi date;\n morfologia: studiază tipurile și forma lemelor/monemelor;\n sintaxa: studiază combinarea monemelor pentru a forma enunțuri sau fraze;\n semantica: studiază sensul lemelor, frazelor și enunțurilor;\n stilistica: studiază stilul unui enunț literar sau nu (stilul constituie o abatere de la un standard?);\n pragmatica: studiază utilizarea (literală, figurată sau alta) a enunțurilor în actele enunțării ;\n coerența: studiul factorilor de coerență în tratamentul limbajului natural.\n\nCurente lingvistice \n Curentul comparatist (Franz Bopp, Jacob Grimm, Rasmus Christian Rask, Wilhelm von Humboldt etc.)\n Curentul naturalist (August Schleicher, Max Müller, Alexandru Lambrior)\n Curentul psihologist (Heymann Steinthal, Aleksandr Potebnya)\n Curentul neogramatic (Karl Brugmann, Hermann Osthoff, Hermann Paul)\n Curentul idealist (Hugo Schuchardt, Karl Vossler)\n Curentul neolingvistic (Matteo Bartoli, Giulio Bertoni)\n Curentul sociologic (funcțional) (Ferdinand de Saussure, Charles Bally, Albert Sechehaye, Henri Frei)\n Curentul structuralist (Antoine Meillet, Roman Jakobson, Jan Niecisław Baudouin de Courtenay, Louis Hjelmslev, Emanuel Vasiliu)\n Curentul etnolingvistic (Edward Sapir)\n Curentul semanticist (Rudolf Carnap, Chase Stuart)\n Curentul latinist (curent în lingvistica română: Timotei Cipariu, Aron Pumnul, George Bariț, August Treboniu Laurian, Ion C. Massim)\n Curentul istorico-popular (curent în lingvistica română: Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Nicolae Bălcescu)\n\nNote\n\nBibliografie \n Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale, (1916), reeditare, 1995 Payot. ISBN 978-2-228-88942-1.\n Georges Mounin, Istoria lingvisticii, Ed. Paideia, Seria ISTORII, 1999, 368 pagini. ISBN 973-9368-59-X\n André Martinet, Éléments de linguistique générale, 4e édition, Armand Colin, 1996. ISBN 978-2-200-26573-1.\n Noam Chomsky, (1972). Studies on Semantics in Generative Grammar; (1975) Questions de sémantique, Paris, Seuil;\n Alexandru Graur (coord.), Introducere în lingvistică, Ediția a III-a revizuită și adăugită, Editura Științifică, București, 1972.\n Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicționar de terminologie lingvistică, Ed. Albatros, 1980\n Albert Dauzat, Jean Dubois, Henri Mitterand, Nouveau dictionnaire étymologique et historique par..., quatrième édition revue et corrigée, Librairie Larousse, Paris, 1977. ISBN 2-03-020210-X\n Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române, Ediția a doua, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2007. ISBN 978-973-675-307-7\n\nVezi și \n Listă de lingviști\n Noam Chomsky\n Limbi\n Familii de limbi\n Filosofia limbajului\n Alfabete vechi\n Limbă\n Lexicologie\n Lexicografie\n Omonim\n Omograf\n Omofon\n Argou\n Jargon" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți relata despre Lista statelor lumii?" }, { "from": "assistant", "value": "La ora actuală în lume există 195 de state suverane și independente – 193 de state membre ale Organizației Națiunilor Unite plus Vatican și Palestina care sunt observatori permanenți la Națiunile Unite.\n\nDe asemenea, alte două entități de facto – Kosovo și Taiwan – sunt recunoscute ca state suverane și independente fiecare de circa ¼ din statele lumii.\n\nNu sunt state suverane și independente \n\n componente ale statelor suverane și independente, chiar dacă legal sunt la rândul lor state suverane (de exemplu Bavaria, California) sau entități suverane (de exemplu Muntele Atos). Vezi și Federație.\n componente ale statelor suverane și independente, chiar dacă legal și/sau tradițional sunt țări (de exemplu Scoția, Țara Galilor).\n regiuni componente ale statelor suverane și independente care se bucură de autonomie legislativă (de exemplu Alsacia, Catalonia) sau locală (de exemplu Găgăuzia).\n entități care au statut de teritorii dependente (legal nu sunt componente) ale statelor suverane și independente (de exemplu Groenlanda, Gibraltar, Insula Man, Polinezia franceză). În general, acestea se bucură de o largă autonomie internă și externă (de exemplu cele patru entități menționate mai sus nu fac parte din Uniunea Europeană, chiar dacă statele de care ele depind – Danemarca, Marea Britanie, respectiv Franța – fac parte). Vezi Lista teritoriilor dependente.\n teritorii, regiuni sau state care și-au declarat unilateral independența fără a fi recunoscute (de exemplu Transnistria, Somaliland, Cecenia), sau recunoscute de un stat implicat în conflict (de exemplu Ciprul de Nord, Abhazia, Osetia de Sud, recunoscute respectiv doar de Turcia sau Rusia). Vezi Lista mișcărilor separatiste.\n teritorii pretinse independente de mișcări separatiste (de exemplu Țara Bascilor, Tamil Ilam, Ținutul Secuiesc). Vezi Lista mișcărilor separatiste.\n entități tolerate drept amuzament (de exemplu Sealand). Vezi și Entități stranii. \n Kosovo, regiune autonomă a Serbiei, condusă de un guvern propriu, recunoscută drept independentă de unele (50 de) state.\n Taiwan, provincie a Chinei condusă sub numele Republica China de guvernul care a pierdut războiul civil soldat cu proclamarea în 1949 a Republicii Populare Chineze. Deși majoritatea statelor lumii recunosc guvernul R. P. Chineze drept guvern al Chinei, unele (23 de) state recunosc guvernul R. China. \n Sahara de Vest, teritoriu controlat de Maroc, dar recunoscut ca independent de unele (49 de) state.\n Statul Palestina, proclamat de Organizația de Eliberare a Palestinei, practic inoperant, al cărui teritoriu revendicat se află în prezent sub control divizat între armata Israelului și Autoritatea Națională Palestineană proclamată la rândul ei Statul Palestina, (acțiune nerecunoscută de Israel), dar recunoscut ca independent de unele (135 de) state.\n\nRecunoașterea reciprocă \n\nStatele lumii, cu foarte puține excepții, se recunosc între ele drept state suverane și independente și întrețin relații diplomatice. Printre excepțiile notorii se numără:\n\n Armenia nu este recunoscută de Pakistan din cauza suportului pentru Azerbaidjan în conflictul din Nagorno-Karabah\n Republica Populară Chineză nu este recunoscută ca guvern legal al Chinei de cele 22 state membre ale Națiunilor Unite care recunosc Republica China drept guvern legal și de Vatican\n Ciprul nu este recunoscut de Turcia și Ciprul de Nord\n Coreea de Nord nu este recunoscută de Coreea de Sud și Japonia\n Coreea de Sud nu este recunoscută de Coreea de Nord\n Israelul nu este recunoscut de 21 de state membre ale Națiunilor Unite și de Republica Arabă Democrată Saharawi\n Macedonia participă în comunitatea internațională sub numele Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei sau FRIAM (FYROM în limba engleză), impus de Grecia\n\nLista statelor lumii\n\nNote \n <sup>1</sub>: Unele state suverane conțin entități autonome care fac parte din teritoriul acestora. Mai multe informații pot fi găsite într-o listă de entități autonome.\n <sup>2</sub>: Unele state suverane au o structură mai mult sau mai puțin federală. Mai multe informații pot fi găsite în lista de federații.\n <sup>3</sub>: Cunoscută și sub numele de Dahomey (fostul nume oficial)\n <sup>4</sub>: Nume oficial prescurtat recomandat și folosit la Organizația Națiunilor Unite Myanmar\n <sup>5</sub>: Cunoscută și sub numele de Volta Superioară (fostul nume oficial)\n <sup>6</sub>: Nume oficial recomandat și folosit la Organizația Națiunilor Unite Cabo Verde\n <sup>7</sub>: Cunoscut și sub numele de PRC\n <sup>8</sub>: Nume oficial recomandat și folosit la Organizația Națiunilor Unite Côte d'Ivoire\n <sup>9</sub>: Cunoscut și sub numele de DR Congo, DROC, RDC, Congo, Congo-Kinshasa și Zair (ultimele 2, foste nume oficiale)\n <sup>10</sub>: Cunoscut și sub numele de Congo Republic și Congo-Brazzaville (fost nume oficial)\n <sup>11</sub>: Cunoscută și sub numele de Coreea Phenian și PDRK\n <sup>12</sub>: Cunoscută și sub numele de Coreea Seul și ROK\n <sup>13</sub>: Unele state suverane dețin teritorii dependente care în general nu fac parte din teritoriul respectivului stat. Mai multe informații pot fi găsite într-o listă de teritorii dependente.\n <sup>14</sub>: Cunoscută și sub numele de Gruzia\n <sup>15</sub>: Cunoscută și sub numele de Guineea Conakry\n <sup>16</sub>: Palestina: \"Statul palestinian\" a fost proclamat în 1988 în exil la Alger și este recunoscut de unele state arabe și musulmane. Autoritatea Națională Palestiniană, enttitate statalâ autonomă care se exercită de iure pe majoritatea teritoriului Cisiordaniei și în Fâșia Gaza constituiă În urma acordurilor de la Oslo dintre Organizația de Eliberarea Palestinei și Israel, care s-au recunoscut reciproc, s-a transformat, la 29 noiembrie 2012, în urma unui vot al Adunării Generale a ONU, din \"entitatea\" palestiniană în \"stat observator nemembru al ONU\". S-a autodenumit din 6 ianuarie 2013 Statul Palestina, acțiune nerecunoscută de Israel. A nu se confunda cu Statul Palestina proclamat de Organizația de Eliberare a Palestinei, practic inoperant.\n <sup>17</sub>: Republica Macedonia mai este cunoscută și sub numele de \"Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei\", a se vedea și Relațiile externe ale Republicii Macedonia.\n <sup>18</sub>: Cunoscută și sub numele de Republica Malgașă (fostul nume oficial)\n <sup>19</sub>: Sahara Occidentală: la 27 februarie 1976, Frontul Polisario a proclamat Republica Arabă Democratică Sahariană; conducerea ei se află în exil în Algeria vecină; a fost recunoscută inițial de circa 80 state, în prezent numai de 45, în 12 din ele ea având ambasade.\n <sup>20</sub>: Cunoscută și sub numele de Marea Britanie\n <sup>21</sub>: Cunoscută și sub numele de Samoa de Vest (fostul nume oficial)\n <sup>22</sub>: Kosovo (Kosova - Kosovo și Metohia / Косово и Метохија), o provincie autonomă sârbă, se află sub administrație ONU. Parlamentul din Priština a proclamat unilateral independența de stat sub numele de Republica Kosova la 17 februarie 2008, fapt care este recunoscut de 51 de state.\n 23: Cunoscut și sub numele de Ceylon (fostul nume oficial).\n 24: Nume oficial recomandat și folosit la Organizația Națiunilor Unite Timor-Leste.\n\nReferințe și note\n\nBibliografie \n Șerban Dragomirescu, Radu Săgeată. Statele lumii contemporane. Editura Corint, 2011. \n Ioan Mărculeț. Statele Uniunii Europene. Mică enciclopedie. București, 2014\n Radu Săgeată. Modele de regionare politico-administrativă. Institutul de Geografie, Academia Română. Editura Top Form, București, 2004.\n Claudiu Giurcăneanu. Statele pe harta lumii. Editura Politică, București, 1983, 536 pag \n Ioan Hârjoabă, Eugen Rusu. Geografia continentelor : Africa. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995, 179 pag.\n Nicolae Caloianu, Virgil Gărbacea, Ion Marin, Ion Rădulescu. Geografia continentelor : Asia, Australia, Oceania, Antarctica. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980, 436 pag.\n Nicolae Caloianu, Virgil Gărbacea, Ioan Hârjoabă, Silvia Iancu, Ion Marin. Geografia continentelor: Europa, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982, 312 pag.\n Petre V. Coteț. Europa și Asia. Geografie și fizică. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967, 332 pag.\n Marius Lungu. Statele lumii : antologie. Editura Steaua Nordului, Constanța, 2006\n 736 p.\n I. Andrei, A. Erikos, S. Teslaru. Statele lumii de la A la Z. Editura Tess-M, Constanța, 1998, 672 pag.\n Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Nicolae Șteflea. Statele lumii de la A la Z–mică enciclopedie. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975, 468 pag.\n Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Nicolae Șteflea. Statele lumii. Editura Științifică și Enciclopedică, Bucuresti, 1985, 814 pag.\n Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Caterina Radu. Enciclopedia Europei. Editura Meronia, București, 2005, 384 pag.\n Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae. Enciclopedia statelor lumii. Ediția a IX-a. Editura Meronia, București, 2003, 647 pag.\n Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae. Enciclopedia statelor lumii. Ediția a XIII-a. Editura Meronia, București, 2014, 782 pag. \n Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Caterina Radu, Ioana Vintilă-Rădulescu. Enciclopedia Americilor. Editura Meronia, București, 2009, 400 pag.\n Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae. Statele Uniunii Europene. Editura Meronia, București, 2007, 302 pag.\n Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Caterina Radu. Enciclopedia Europei. Editura Meronia, București, 2005, 384 pag.\n Ion Nicolae, Horia C. Matei, Silviu Neguț, Caterina Radu. Enciclopedia Australiei și Oceaniei, Editura Meronia, București, 2002, 184 pag.\n Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Caterina Radu, Ioana Vintilă-Rădulescu. Enciclopedia Africii. Editura Meronia, București, 2002, 268 pag.\n Silviu Neguț, Horia C. Matei, Ion Nicolae, Caterina Radu. Enciclopedia Asiei. Editura Meronia, București, 1999, 352 pag.\n Marea enciclopedie a Lumii. Volumul 1 – Europa de Nord și de Vest. Editura Litera, Ziarul Financiarul, București, 2009.\n Marea enciclopedie a Lumii. Volumul 2 – Europa Centrala și de Est. Editura Litera, Ziarul Financiarul, București, 2009.\n Marea enciclopedie a Lumii. Volumul 3 – Europa de Sud-Est și Europa de Sud-Vest. Editura Litera, Ziarul Financiarul, București, 2009.\n Marea enciclopedie a Lumii. Volumul 4 – Asia de Sud, Est și Sud-Est. Editura Litera, Ziarul Financiarul, București, 2009.\n Marea enciclopedie a Lumii. Volumul 5 – Asia Centrala și Orientul Mijlociu. Editura Litera, Ziarul Financiarul, București, 2009.\n Marea enciclopedie a Lumii. Volumul 6 – America de Sud și Nord. Editura Litera, Ziarul Financiarul, București, 2009.\n Marea enciclopedie a Lumii. Volumul 7 – America Centrala și Indiile de Vest. Editura Litera, Ziarul Financiarul, București, 2009.\n Marea enciclopedie a Lumii. Volumul 8 – Africa de Nord și Vest. Editura Litera, Ziarul Financiarul, București, 2009.\n Marea enciclopedie a Lumii. Volumul 9 – Africa Centrala și de Sud. Editura Litera, Ziarul Financiarul, București, 2009.\n Marea enciclopedie a Lumii. Volumul 10 – Australia, Oceania, Antarctica. Editura Litera, Ziarul Financiarul, București, 2009.\n Marin Ion. Asia, partea I, Geografie fizică, privire de ansamblu, Editura Universității București, 1971, 120 pag.\n Marin Ion. Asia – Geografie fizică regională, partea a II- a, Asia Mijlocie, Tipograf. Universității București, 1975, 155 pag.\n Marin Ion. Australia și Oceania, partea I, Geografie fizică, Editura Universității București, 1977\n Marin Ion. Geografia Continentelor Asia, Australia, Oceania, Antarctica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980, 436 p.\n Marin Ion. Geografia Continentelor. Europa, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982, 312 p.\n Marin Ion. Geografia continentelor. America de Nord, Partea I, Editura Universității București, 1989\n Marin Ion. Geografia continentelor – Europa și Asia, Universitatea Dimitrie Cantemir, Sibiu, 1992\n Marin Ion. Geografia lumii. Editura Universității din București, 1993, 300 pag.\n Marin Ion. Continentele. Geografia regională. Editura Universității din București, 1995, 435 pag.\n Marin Ion. Asia. Geografia țărilor, ed. a II-a, Editura Universității din București, 1996, 250 p.\n Marin Ion. Geografie regională. Europa, Asia, Editura Universității Spiru Haret, București, 1999, 200 p.\n Marin I., Ielenicz M., Marin M., Tișcovschi A. Enciclopedia geografică a Europei, Editura Corint, 2002, 540 pag.\n Marin I., Marin M. America de Nord. Geografie fizică, umană și economică, Edit. Universității din București, 2002, 350 pag.\n Marin I., Marin M. Europa. Geografie regională, Edit. Universitară, 2003, 400 pag.\n Marin I., Marin M., Manea Gabriela, Popa V., Irimia R., Tișcovschi A. America de Sud. Geografie regională, Editura Universitară, 2004, 230 pag.\n\nLegături externe \n Statele după suprafață \n World-Gazetteer\n Lista țărilor, a teritoriilor și a monedelor, Ghid de redactare interinstituțional al Uniunii Europene, publications.europa.eu\n\nVezi și \n Lista capitalelor lumii\n Lista țărilor după continent\n Lista țărilor după densitatea populației\n Lista țărilor după populație\n Lista țărilor după suprafață\n Lista țărilor insulare\n Listă de țări în funcție de PIB\n Listă de monede după țară\n Fus orar\n Lista țărilor și teritoriilor nesuverane africane\n Lista țărilor și teritoriilor nesuverane asiatice\n Lista țărilor și teritoriilor nesuverane europene\n Lista țărilor și teritoriilor nesuverane nord-americane\n Lista țărilor și teritoriilor nesuverane din Oceania\n Lista țărilor și teritoriilor nesuverane sud-americane" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii îmi poți spune despre Liste de formații muzicale?" }, { "from": "assistant", "value": "Aceasta este o listă de liste de formații muzicale grupate după genul muzical:\n\n \nListe de liste" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii ai despre Hipoacuzie?" }, { "from": "assistant", "value": "Hipoacuzicul este o persoană cu simțul auditiv diminuat.\nMulte hipoacuzii pot fi rezolvate pe cale chirurgicală, în timp ce altele nu pot fi ameliorate decât pe cale protetică. În unele cazuri, destul de rare, nu este posibil nici un remediu. Cauza care stă la baza hipoacuziei se poate afla la diferite niveluri ale sistemului auditiv.\nDacă pierderea de auz este datorată celulelor senzoriale ale cohleei, atunci hipoacuzia este cohleară, iar dacă este datorată funcționării deficitare a fibrelor nervoase vorbim despre o hipoacuzie retrocohleară. Dacă substratul fizic al hipoacuziei se află la nivelul urechii externe sau medii atunci hipoacuzia se numește de transmisie.\nO hipoacuzie de transmisie egală ca grad și ca aspect cu una neurosenzorială are efecte mai mici asupra audiției decât cea din urmă. În cazul hipoacuziei de transmisie pragul tonal mai ridicat decât cel normal poate fi singura problemă apărută ca urmare a funcționării defectuoase a unui element din urechea externă sau medie.\nAtunci când surditatea își are originea la nivel cohlear și retrocohlear la atenuarea sonoriei se adaugă și percepția distorsionată a sunetelor puternice. De asemenea hipoacuzia de percepție este însoțită de reducerea câmpului dinamic auditiv, prin creșterea nivelului pragului tonal și scăderea nivelului pragului de disconfort, fenomen cunoscut sub numele de recruitment. Discriminarea frecvențială poate fi și ea afectată în cazul hipoacuziei de origine cohleară, ca urmare a scăderii rezoluției frecvențiale. Majoritatea hipoacuziilor de origine cohleară sunt caracterizate de căderi ale pragului tonal pe frecvențele înalte, ceea ce poate avea ca urmare mascarea sunetelor acute de către cele joase, care sunt auzite cu o intensitate mai mare.\n\nÎn funcție de valoarea în decibeli HL a pierderii tonale, hipoacuziile sunt clasificate în:\n\n1. Hipoacuzie ușoară: 21-40 dBHL\n2. Hipoacuzie medie:\nI. 41-55 dBHL\nII. 56-70 dBHL\n3. Hipoacuzie severă:\nI. 71-80 dBHL\nII. 81-90 dBHL\n4. Hipoacuzie profundă:\nI. 91-100 dBHL\nII. 101-110 dBHL\nIII. 111-119 dBHL\n5. Cofoza: pierdere mai mare de 120 dBHL.\n\nÎn alegerea protezei se vor lua în calcul și următoarele date referitoare la pierderea de auz:\n- modul de instalare: brusc / treptat;\n- vârsta de instalare: este un element important pentru alegerea rezervei de câștig protetic;\n- evoluție: acută sau cronică, progresivă sau fluctuantă ;\n- instalare: bruscă sau treptată;\n- caracter: temporar sau permanent;\n- mod de afectare: unilaterală sau bilaterală.\n\nCondiția poate apărea de la naștere sau poate fi dobândită ulterior în urma accidentelor sau a diverse afecțiuni.\n\nNote\n\nReferiri \n A. Policec T.D. Gligor, O. Bartoș, V. Goian Aparate electronice medicale, Editura Dacia, 1988\n\n Legături externe \n Știți cum să vă feriți de boli? Azi: Hipoacuzia, 18 decembrie 2009, Amos News''\n Asociația persoanelor cu deficiențe de auz „Darul Sunetului”\n Asociația Națională a Persoanelor cu Deficiențe de Auz „Ascultă viața”\nWebsite-resursă „Despre auz” \n\nOtologie" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi câteva informații de bază despre Dunărea." }, { "from": "assistant", "value": "Dunărea este al doilea cel mai lung fluviu din Europa (după Volga care curge în întregime în Rusia). Izvorăște din Munții Pădurea Neagră din Germania, de unde provin două râuri, Brigach și Breg, care se întâlnesc la Donaueschingen, punct de unde râul ia denumirea de Dunăre.\n\nLungimea Dunării depinde de punctul de pornire considerat: de la confluența din Donaueschingen, sau de la izvorul Bregului. Curge spre est și trece prin mai multe capitale din centrul, estul și sudul Europei: Viena, Bratislava, Budapesta și Belgrad. Delta Dunării se deschide spre Marea Neagră, este împărțită între România și Ucraina, este protejată de o și este inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO.\n\nDe secole, Dunărea este o importantă cale navigabilă. Cunoscut în antichitate drept graniță de nord a Imperiului Roman, râul străbate zece țări: Germania (7,5 %), Austria (10,3 %), Slovacia (5,8 %), Ungaria (11,7 %), Croația (4,5 %), Serbia (9,4 %), Bulgaria (5,2 %), România (28,9 %), Republica Moldova (1,7 %) și Ucraina (3,8 %).\n\nBazinul său hidrografic se întinde pe alte nouă țări: Italia (0,15 %), Polonia (0,09 %), Elveția (0,32 %), Cehia (2,6 %), Slovenia (2,2 %), Bosnia și Herțegovina (4,8 %), Muntenegru, Macedonia de Nord, Albania (0,03 %) și Kosovo.\n\nEtimologie \nÎn germană, numele Dunării este , în slovacă se numește Dunaj, în maghiară , în croată, sârbă și bulgară se numește Dunav (cu litere chirilice ), în rusă și ucraineană (Dunai), în engleză și în franceză iar în turcă . Toate aceste nume provin din latinescul care ar fi numele unei zeități a râurilor. Acest etimon indo-european se regăsește în cuvântul sanscrit dānu care înseamnă „râu\" sau „care curge”. Și alte râuri europene au denumiri ce ar putea avea aceeași rădăcină indo-europeană: Donețul, Niprul, Nistrul, Donul în Rusia, râul din Regatul Unit și Dão în Portugalia.\n\nÎn germană, terminația au provine din hidronimul germanic *awa, iar termenul „Donau” este în uz din 1763. În documentele germane mai vechi, găsim și terminologiile „\" Și mai târziu „”.\n\nLatinescul mai are și versiunea , iar în greaca veche i se spunea .\n\nMitologie \nSub numele de Istros (în ), Dunărea este unul dintre cei 25 de copii ai lui Tethys și ai lui Oceanus, numiți de Hesiod în Teogonia sa, unde relatează crearea lumii:\n\nMitul argonauților relatează că, pentru a se întoarce în Argos, aceștia au urcat pe Istros (Istru) de la Pontul Euxin (Marea Neagră) până la izvoare și apoi s-au întors în Marea Adriatică printr-o altă ramură a râului. Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.) observă că acest lucru este imposibil și atribuie această legendă omonimiei dintre Istros (Dunăre) și zona numită Istria din nordul Mării Adriatice. În ipoteza că ei considerau că Dunărea ar fi cea care se varsă în Inn la Passau (Germania), străvechii ar fi urcat nu pe Dunăre, ci pe Inn (cu debit mai mare) până la izvorul său (de lângă St. Moritz), unde se află o importantă limită de bazine hidrografice (între Rinul care duce spre Marea Nordului, Dunărea care duce spre Marea Neagră și Padul care duce spre Marea Adriatică).\n\nSudul gurilor Dunării era ocupat de orașul grecesc milesian Istros sau Histria fondat în jurul secolului al VII-lea î.e.n., care marca granița dintre lumea grecească și lumea scitică.\n\nHidrografie \n\nDunărea este unul dintre puținele mari râuri europene (alături de Pad) care curg de la vest la est. Ajunge, după o călătorie de (lungime prescurtată), la Marea Neagră în regiunea Deltei Dunării (), în România și Ucraina. Spre deosebire de alte râuri, kilometrii Dunării se numără de la vărsare până la izvor, kilometrul „zero” oficial fiind la farul Sulina de pe malul Mării Negre. Prin urmare, nu sunt luate în considerare cursul Bregului, cursul inițial al Dunării și cursul principal din delta acesteia. Bazinul hidrografic al Dunării are o suprafață de .\n\nIzvorând în principal din Alpi, cei mai importanți afluenți ai Dunării vin de pe malul drept. O etimologie comună a dat același nume la doi dintre ei: Morava. De la izvor până la vărsare, afluenții majori sunt:\n\nHidrologie \n\nDebitul Dunării, măsurat la defluența celor trei brațe ale deltei, pentru un debit specific sau Qsp de , este rezultatul debitului precipitațiilor pe întreaga sa zonă de captare, între și în partea alpină până la în Moravia pentru o medie de aproximativ . Diferiții afluenți ai Dunării prezintă o mare eterogenitate în lor: oceanic în Bavaria apuseană, nivo-pluvial montan în Austria, pluvio-nival de câmpie în Ungaria, de câmpie în Muntenia-Moldova.\n\nComplexul al Dunării explică aceste influențe variate. Până la Ulm, ea se află sub influența oceanică cu un maxim de abundență a precipitațiilor iarna. Apoi, afluenții săi alpini — Lech, Isar, Inn, Enns, Ybbs, aduc Dunărea Alpină la 80 %. Fluviul este apoi sensibil la retenția hibernală și topirea zăpezilor îi conferă la Linz un debit minim în decembrie și unul maxim în mai sau iunie (pentru o medie de ). Influența zăpezii se menține sesizabilă până la Viena (debit mediu de ), maximul din iunie fiind sporit și mai mult de ploile de vară specifice Europei centrale. Aceste precipitații sunt responsabile de inundațiile catastrofale, Dunărea ajungând la de până la 5 ori debitul său obișnuit: în iunie 1965 și 1970, în iulie 1899. În Budapesta și Bratislava, topirea de iarnă de la câmpie menține debitul maxim în mai-iunie. Aportul apelor Tisei și Savei face să crească apele mai devreme, de acum primăvara (aprilie-mai), și coboară apele din iunie până în septembrie (este cazul la Giurgiu unde debitul ajunge la ). De la Porțile de Fier, Dunărea devine sensibilă la regimul climatic care îl anunță pe cel al stepei rusești, cu debite de vară foarte scăzute.\n\nIernile grele asociate climei continentale fac ca Dunărea să înghețe aproape în fiecare an și să aibă pod de gheață în cel puțin un punct al cursului (în special în defileuri) într-un an din două sau trei. Pot urma, în timpul dezghețului, inundații în amonte de podul de gheață (cele din martie 1956 au fost cele mai importante). Principalele pagube se înregistrează în Ungaria, unde câmpia este regulat inundată de apă, ceea ce a necesitat o politică de dezvoltare cu construirea de diguri și rectificarea cursului.\n\nÎn anul 2022, seceta care a afectat întreaga Europă a făcut ca apele Dunării să scadă, temperatura apei să crească, iar nivelul de oxigen să ajungă să fie periculos de scăzut, ceea ce s-a soldat cu moartea a numeoși pești. Traficul naval a fost și el afectat, întrucât șenalul navigabil s-a îngustat, în special la Futog în Serbia și la Zimnicea/Sviștov pe granița româno-bulgară; s-a recurs la operațiuni de dragare de urgență.\n\nGeologie \n\nDin punct de vedere geologic, Dunărea este mult mai veche decât Rinul, al cărui bazin hidrografic din sudul Germaniei concurează cu cel al Dunării. Acest lucru duce la unele particularități.\n\nRinul este singurul râu alpin care curge spre nord, spre Marea Nordului. Procedând astfel, recuperează apele europene care curg spre nord și împarte părți din sudul Germaniei în două.\n\nPână la ultima eră glaciară, Rinul izvora abia din capătul de sud-vest al Pădurii Negre. Apele din Alpi, care se varsă în prezent în Rin, erau transportate la acea vreme, până în perioada , la est de Dunărea originară. Cursul acesteia trecea mai spre nord de-a lungul liniei Wellheim–Dollnstein– Eichstätt–Beilngries–Riedenburg. Defileele din actuala Jura Suabă, astăzi lipsită de cursuri de apă, sunt rămășițele albiei acestui râu străvechi care era mult mai mare decât Dunărea pe care o cunoaștem. După ce o parte din câmpia Rinului Superior s-a format prin eroziune, majoritatea apelor care coborau din Alpi și-au schimbat direcția și au început să se verse în Rin.\n\nPână în prezent, o parte din apele Dunării se pierd în stâncile poroase de calcar din Jura Suabă și se alătură Rinului situat la altitudine mai joasă. Pe măsură ce aceste cantități mari de apă erodează din ce în ce mai mult această rocă de calcar, se presupune că Dunărea Superioară va dispărea complet într-o zi în favoarea Rinului.\n\nLângă Immendingen, Dunărea seacă aproape complet pe măsură ce apele sale se infiltrează în pământ și, trecând prin râuri și peșteri subterane, se varsă la 14 km distanță, în , care alimentează Lacul Konstanz și, implicit, Rinul. Acest fenomen se numește . Acesta este un fenomen de . Când apele sunt foarte scăzute, apele Dunării se infiltrează în întregime în pământ și apoi ea este alimentată doar de (care devine de facto izvorul Dunării pe timp de vară) și . Întrucât aceste perioade de secetă au crescut brusc în ultimii ani, o parte din apa Dunării a fost deviată din această zonă printr-o galerie subterană. Galeria, precum și cascada artificială care face parte din lucrare, sunt situate după ieșirea din satul Immendingen și duce la Möhringen an der Donau.\n\nPână în regiunea din aval de Viena, regimul Dunării seamănă mai degrabă cu al unui râu de munte și abia acolo prezintă caracteristicile unui mare râu de câmpie. Factori precum topirea rapidă a zăpezii și precipitațiile abundente din mediul alpin favorizează o creștere bruscă a debitului râului și declanșarea inundațiilor. Regularizând râul și înlăturând o parte din zonele inundabile, omul a amplificat acest fenomen: amploarea inundațiilor a crescut pe parcursul secolului al XX-lea. Cele mai mari inundații din ultimul secol au avut loc în 1954, 1988, 2002 și 2013.\n\nGeografie\n\nPrezentare generală \n\nDunărea este formată din două pâraie care izvorăsc din Munții Pădurea Neagră: Breg și Brigach. Breg își are izvorul lângă Furtwangen im Schwarzwald, la deasupra nivelului mării. Având un curs mai lung, izvorul său, care se află la numai o sută de metri de linia hidrografică a bazinului Rinului, este considerată izvorul geografic al Dunării. Cele două pâraie se întâlnesc la Donaueschingen unde, în parcul castelului, se află monumentala fântână din secolul al XIX-lea, numită „”, simbol al izvorului oficial. Dunărea traversează apoi landurile germane Baden-Württemberg și Bavaria, udând orașele Sigmaringen, Ulm, Regensburg și Passau, apoi nordul Austriei (trecând prin Linz și Viena), străbate sudul Slovaciei trecând prin Bratislava, traversează Ungaria de la nord la sud prin Budapesta, se învecinează cu Croația la est, traversează nordul Serbiei prin Belgrad, marchează granița dintre Serbia și România apoi între România și Bulgaria înainte de a se vărsa în Marea Neagră în România, formând o deltă largă care se învecinează cu granița cu Ucraina. Republica Moldova are un acces de aproximativ pe malul stâng al râului la Giurgiulești (între Galați și Reni), pe care urmărește să-l lărgească. Între Moldova și România, pe de o parte, și Ucraina, pe de altă parte, rămân câteva mici dispute.\n\nDelta Dunării are mai multe brațe, dintre care trei principale sunt accesibile navelor maritime de mare tonaj: Chilia, Sulina si Sfântu Gheorghe. Este o arie naturală protejată în România, în special pentru pădurea cu aspect tropical Letea. A fost inclusă în Patrimoniul Mondial de către Unesco din 1991. România, care a inaugurat în 1984 Canalul Dunăre-Marea Neagră care leagă Cernavodă de Marea Neagră pe ca scurtătură de , este îngrijorată de repercusiunile pe care le-ar putea avea asupra mediului dezvoltarea Canalului Bîstroe de către Ucraina.\n\nContribuția diferitelor țări riverane la fluxul Dunării este următoarea: Austria (22,1 %), România (17,6 %), Germania (14,5 %), Serbia (11,3 %), Bosnia (8,8 %), Croația (6,4 %), Ungaria (4,3 %), Ucraina (4,3 %), Bulgaria (3,7 %), Slovenia (3,1 %), Slovacia (1,9 %), Cehia (1,2 %), Moldova (0,7 %).\n\nPopulația situată în bazinul fluviului Dunărea era de 81 de milioane în 2005.\n\nZece țări se întind de-a lungul Dunării. Râul servește drept graniță pe o lungime de sau 37 % din lungimea sa totală. Patru țări se află pe un singur mal (Croația, Bulgaria, Republica Moldova și Ucraina).\n\nTraseu detaliat de la Pădurea Neagră la Marea Neagră\n\nGermania \n\nDunărea formează propriu-zis la est de Donaueschingen, Germania, la confluența celor două pârâuri Brigach și Breg, după cum amintește refrenul cântecul pentru copii „” („Brigachul și Bregul au pus Dunărea în mișcare”).\n\nDunărea străbate în Germania, de la izvor până la , și este, prin urmare, al treilea râu ca lungime din țară. Cele mai mari orașe situate de-a lungul râului sunt Tuttlingen, Sigmaringen, Ulm, Neu-Ulm, Ingolstadt, Regensburg, Straubing și Passau.\n\nPrincipalii săi afluenți pe dreapta sunt Iller la Neu-Ulm, Lech lângă Marxheim (la est de Donauworth) și Isar lângă Deggendorf, precum și Inn la Passau; ce de pe stânga sunt Wörnitz la Donauworth, Altmühl după Kelheim, Naab și Regen lângă Regensburg. În Dunăre se varsă și multe alte râuri mai mici, cum ar fi , Rot, Große Lauter, Blau, Günz, Brenz, Mindel, Zusam, , Paar, Abens, Große Laber, Vils, precum și Ilz, Erlau și Ranna.\n\nLa Passau, mai întâi se varsă în Dunăre Ilzul dinspre stânga și imediat după acesta, Innul dinspre dreapta. Apa Innului care vine din Alpi este verde, cea a Dunării este albastră, iar apa Ilzului, care provine dintr-o regiune mlăștinoasă, este neagră. Predominanța apei verzi a Innului odată ce cele trei râuri se reunesc se datorează, pe de o parte, cantității mari de apă transportată de Inn în timpul topirii zăpezilor, precum și diferenței mari de adâncime între Inn și Dunăre ( primul față de la a doua). Practic, apa Innului „plutește” deasupra Dunării.\n\nClădirile remarcabile de-a lungul Dunării germane sunt în special Abația Beuron, castelul princiar , catedrala gotică din Ulm cu cea mai înaltă turlă din lume (), și , ambele situate lângă Kelheim, Podul de Piatră (1135) și catedrala Sfântul Petru din Regensburg, precum și „Walhalla” aflat la zece kilometri est de Donaustauf. Între Abația Weltenburg și Kelheim se întinde valea , interesantă din punct de vedere peisagistic și geologic.\n\nAustria \n\nNicio țară nu este atât de strâns asociată cu Dunărea ca Austria, atât prin valsul Dunărea Albastră, cât și prin porecla populară de „Monarhia Dunăreană” atribuită Imperiului Austro-Ungar pe vremea când se întindea pe aproximativ din malurile râului.\n\nAustria are acum doar din lungimea Dunării pe teritoriul său, fiind pe locul șase între țările riverane la acest capitol. Pe de altă parte, cursurile de apă din aproape toată țara alimentează Dunărea și astfel Marea Neagră. Doar landul Vorarlberg face parte din bazinul hidrografic al Rinului (Marea Nordului), precum și o parte foarte mică din nord-vestul landului Austria Inferioară, drenat de (Vltava (Moldau) > Elba > Marea Nordului). La doar câțiva kilometri de orașul german Passau se află granița Germaniei cu Austria, urmată de „bucla de la Schlögen”, unde Dunărea cotește 180°. La puțin peste de graniță, Dunărea trece prin Linz, al treilea oraș ca mărime al Austriei. Râul trece apoi pe lângă Mauthausen, Enns (situat la confluența râurilor Enns și Grein), unde se află cel mai adânc punct al Dunării din Austria, apoi ajunge după la Melk și la impunătoarea sa abație.\n\nApoi, râul trece pe aproape prin mijlocul unuia dintre cele mai pitorești peisaje ale văii Dunării, Wachau (înscris de UNESCO în ), care se întinde de la Dürnstein până la Krems. Deja aproape de , Dunărea mai curge prin capitala Austriei, Viena. Orașul a fost timp de secole cel mai mare și mai important oraș dunărean, dar astăzi trebuie să împărtășească acest statut cu Belgradul și Budapesta. Fluviul a permis orașului să devină un important centru economic, și astăzi Dunărea încă este o axă comercială importantă între Orient și Occident. Pentru a reduce efectele nocive ale inundațiilor, zona de acolo a fost regularizată artificial. Orașul își ia numele de la un afluent, (), care se varsă în Dunăre în acest punct.\n\nAfluenți importanți în Austria sunt Inn (malul drept; la granița cu Germania), Aist (malul stâng), Traun (malul drept), Enns (malul drept), Ybbs (malul drept), (malul drept), (malul stâng), (malul drept), (malul drept) și Leitha (malul drept), care a avut o importanță istorică prin aceea că a servit drept până în 1921.\n\nPe teritoriul austriac, cursul Dunării este punctat de unsprezece baraje hidroelectrice.\n\nLa Viena se află și sediul Comisiei Internaționale pentru Protecția Dunării (, IKSD), înființată în 1998.\n\nSlovacia \n\nLa intrarea în Slovacia, Dunărea formează mai întâi și apoi, la doar de Viena, trece prin Bratislava, capitala Slovaciei, unde primește apele afluentului Morava. În cele din urmă, ea formează din nou frontiera Slovaciei, de această dată cu Ungaria.\n\nOrașele slovace de pe malul Dunării sunt, în afară de deja menționata Bratislava, Komárno, un centru populat de minoritatea maghiară din Slovacia, unde Váh, cel mai mare râu slovac, se varsă în Dunăre. Dunărea primește apoi Hronul la Štúrovo, dar și un râu numit în slovacă sau Ipoly în maghiară în satul Chľaba înainte de a ajunge la .\n\nUngaria \n\nMai departe, Dunărea formează granița dintre Ungaria și Slovacia, după care primul oraș important întâlnit este Győr, la confluența Dunării cu Raab. Aproape de confluența cu , lângă Szob, Dunărea traversează în întregime granița și acum ambele maluri ale râului sunt maghiare. Puțin mai departe, râul întâlnește lanțul muntos Börzsöny și se găsește înconjurat de munții Gerecse și Pilis la sud. Urmează apoi „cotul Dunării”, lângă Visegrád, unde râul virează la 90° spre sud. Apoi curge în această direcție timp de aproape , și nu de la vest la est, ca până acolo.\n\nDupă ce a parcurs aproximativ , Dunărea trece prin cel mai mare oraș de pe drumul său, Budapesta (1,8 milioane de locuitori), capitala Ungariei. Dunărea părăsește aici zona munților și intră în Marea Câmpie Ungară a cărei limită vestică o marchează. După ce a trecut prin câteva orașe mai mici precum Dunaújváros, Baja, Paks și Kalocsa, Dunărea părăsește teritoriul maghiar imediat după Mohács.\n\nCroația \n\nCu doar , Croația are, după Republica Moldova, cea mai mică parte a Dunării pe teritoriul său. Râul intră în Croația la Batina, un port dunărean situat la punctul de întâlnire a frontierelor între Croația, Ungaria și Serbia. Cel mai important oraș croat situat pe malul Dunării este Vukovar, care a suferit pagube majore în timpul Războiului de Independență al Croației. Un alt oraș important din Croația, Osijek, se află și el în apropierea râului, la aproximativ douăzeci de kilometri de confluența Dunării cu Drava, al doilea afluent al acesteia ca lungime.\n\nZona disputată între Croația și Serbia \n\nPe o lungime de , este orientată aproximativ de la nord la sud. Pornind din nord, ea pleacă din punctul triplu dintre cele două țări și Ungaria și cotește spre est, până la orașul sârb Bačka Palanka. Apoi se ramifică spre sud, apoi spre vest și din nou spre sud, până aproape de frontiera triplă cu Bosnia și Herțegovina.\n\nCele două țări au însă o dispută în privința cursului graniței lor naturale de de-a lungul Dunării, din care doar , delimitați de talwegul Dunării, sunt recunoscuți de cele două state. Pentru , Croația revendică vechile granițe între comitatele maghiare Baranya și Bács-Bodrog din vremea Austro-Ungariei, datând din vremea când cursul râului era diferit de actualul talweg. Această dispută generează mai multe pretenții croate pe malul sârbesc al râului, precum și o terra nullius pe partea croată care nu este revendicată de nicio țară (dar pe care s-au proclamat trei micronațiuni: paradisul fiscal al „Liberlandului”, și ).\n\nSerbia \n\nLa început, Croația (malul drept) împărțea Dunărea cu Serbia (malul stâng). Lângă Bačka Palanka, Dunărea formează un cot și apoi traversează Serbia spre sud-est îndepărtându-se de granița cu Croația și apropiindu-se de granița cu România.\n\nLa doar de granița cu Ungaria se află primul oraș important al Serbiei, orașul-port Apatin, care a fost odată populat aproape exclusiv de descendenți ai emigranților germani din XVIII-lea până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial.\n\nÎn aval de acest oraș, râul trece pe la Novi Sad ale cărui poduri au fost grav avariate în 1999 în timpul Războiului din Kosovo. Timp de mai bine de șase ani, traficul între cele două părți ale orașului s-a desfășurat folosind un pod plutitor improvizat. Acest lucru a perturbat navigația pe Dunăre deoarece podul era deschis doar de trei ori pe săptămână. De la punerea în funcțiune a „Podului Libertății” la , navigația pe râu se poate face din nou fără probleme.\n\nDupă ce a parcurs încă , Dunărea ajunge la Belgrad, al treilea oraș ca mărime de pe malul râului, cu 1,6 milioane de locuitori. Zona este locuită de 7000 de ani, ceea ce îl face unul dintre cele mai vechi orașe locuite continuu de pe malul Dunării. Este construită în jurul confluenței cu Sava iar centrul său este dominat de impunătoarea cetate Kalemegdan.\n\nContinuându-și cursul prin Serbia, Dunărea trece prin orașele industriale Pančevo, unde Dunărea primește apele râurilor Timiș și Smederevo, unde Morava se varsă în Dunăre. Trece apoi prin fața impozantei cetăți Golubac și intră în defileul „Porțile de Fier”. Dunărea servește apoi drept graniță între Serbia și România până la barajele Porțile de Fier I și II. Pe partea sârbă se află care conține Tabula Traiana.\n\nBulgaria \n\nLa nivelul Bulgariei, Dunărea marchează granița dintre nordul acestei țări și România: malul drept este singurul care este bulgăresc pe . Pentru Bulgaria, este singura cale navigabilă din țară, care o leagă de Europa Centrală și Germania. Dintre cele douăsprezece porturi bulgare dunărene, cele mai importante sunt Vidin, Lom, Rahova, Nikopol, Sviștov, Ruse, Turtucaia și Silistra.\n\nDoar două poduri traversează Dunărea în acest sector: cel construit în 1954 care leagă cel mai mare oraș dunărean bulgăresc, Ruse, cu orașul românesc Giurgiu, și unul deschis în 2013, dintre Vidin și Calafat. Bacuri traversează dunărea de la Rahova la Bechet, de la Nikopol la Turnu Măgurele, precum și de la Sviștov la Zimnicea. În portul Sviștov, Dunărea ajunge la punctul cel mai sudic: în aval de acolo, urcă spre nord pe teritoriul României, și părăsește teritoriul bulgar imediat după Silistra.\n\nRomânia \nDe-a lungul a , sau aproximativ o treime din lungimea sa totală, Dunărea trece prin România, care deține deci cea mai lungă porțiune a fluviului. La început, aceasta formează granița cu Serbia și Bulgaria, apoi, în regiunea dintre Bărăgan și Dobrogea, ocolește Podișul Dobrogei pe la nord înainte de a se vărsa în Marea Neagră după ce marchează granița cu Ucraina.\n\nRâul înconjoară în sud-vest Munții Banatului, traversează spectaculosul defileu „Porțile de Fier”, despărțind Carpații Occidentali Românești de Balcani, periculos prin vârtejele sale înainte de lucrările din anii 1970, trece apoi la Orșova și Drobeta-Turnu Severin. Acolo, râul cotește spre sud și trece prin Gruia, Pristol, Cetatea, Calafat, apoi spre est până la Islaz, unde râul Olt se varsă în Dunăre. Formează granița cu Bulgaria pe . Trece astfel prin orașele Dăbuleni, Corabia, Turnu Măgurele, Zimnicea, Giurgiu (situat chiar pe malul opus față de orașul bulgar Ruse), Oltenița, unde râul Argeș se varsă în Dunăre, și Călărași. Apoi formează limita de vest a reliefului dobrogean și trece pe la Cernavodă, Topalu, Hârșova, Giurgeni și Gropeni înainte de a ajunge la marile orașe Brăila și Galați. La patruzeci și șapte de kilometri după ce a trecut de acest din urmă oraș, Dunărea se împarte în trei brațe prin două , formând o deltă în care se află porturile Tulcea și Sulina și care se termină în Marea Neagră. Pe o sută de kilometri începând de la Galați, cursul Dunării servește drept graniță între România la sud, și la nord Republica Moldova (pe ) și Ucraina (în rest, granița urmând brațul cel mai nordic al Deltei, Chilia, a cărei deltă secundară este ucraineană).\n\nRepublica Moldova \nRepublica Moldova are cea mai mică porțiune de malul Dunării: . La confluența râului Prut în aval de Galați, malul stâng al Dunării devine moldovenesc, iar râul marchează granița dintre România și Republica Moldova. Acolo, autoritățile moldovenești au construit un port la sud-est de orășelul Giurgiulești, dar acest port este limitat în funcționare de eșecul schimbului teritorial cu Ucraina care nu a mai avut loc din cauza disputei asupra teritoriului care ar urma să fie schimbat (cătunul Mîndrești, de la est de port, între hotarul de facto aflat la în aval de Prut și hotarul aflat mai la est, la în aval de Prut), astfel că Moldova nu a putut recupera/dobândi cei de mal al Dunării necesar extinderii acestui port pentru a primi nave de mare tonaj.\n\nUcraina \nDupă granița cu Republica Moldova, malul stâng al Dunării devine ucrainean, iar fluviul marchează granița dintre România și Ucraina pe , deservind porturile Reni din Ucraina și Isaccea din România. Dunărea se împarte apoi în trei brațe: două dintre ele, Sulina și Sfântu Gheorghe, se varsă în mare pe teritoriul românesc, deservind porturile Tulcea și Sulina; al treilea, cel mai nordic, Chilia, continuă să servească drept graniță pentru încă și deservește porturile ucrainene Ismail, Chilia și Vâlcov, de unde începe Canalul Bîstroe. După Vâlcov, brațul Chilia trece în întregime prin Ucraina și se varsă câțiva kilometri mai departe în Marea Neagră. Și aici persistă două dispute teritoriale între Ucraina și România, referitoare la insulița Maican de pe malul drept (românesc) al brațului Chilia, dar deținută de Ucraina, și la Golful Musura de la gura aceluiași braț la Marea Neagră.\n\nGurile Dunării \nGurile Dunării la Marea Neagră formează un mediu geomorfologic în schimbare rapidă, în special la nivelul deltei secundare a brațului Chilia, care este în continuă lărgire prin depunerea de aluviuni. Debitul de apă dulce scade salinitatea mării la mai puțin de de sare pe litru (față de media mondială de 35). Atât pe partea românească, cât și pe cea ucraineană, o „” protejează acest mediu în cadrul („Omul și Biosfera”) al Națiunilor Unite, dar situația geopolitică de la granițele de est ale Uniunii Europene îi împiedică pe cei doi directori Băboianu (român) și Voloșkevîci (ucrainean) să colaboreze atât cât ar dori, deoarece cel mai apropiat punct de trecere autorizat este la Isaccea, la vest și în amonte de Delta Dunării.\n\nIstorie\n\nPreistorie \nUnele dintre cele mai vechi civilizații europene s-au așezat în bazinul Dunării. Printre civilizațiile neoliticului dunărean, întâlnim în special din bazinul mijlociu al Dunării. În Epoca Cuprului, , (numită după situl arheologic Vučedol de lângă Vukovar în Croația), remarcabil pentru ceramica sa, a apărut în jurul râului. Numeroase situri ale culturii Vinča, datând din mileniul al VI-lea până în mileniul al III-lea mileniu î.e.n., sunt situate de-a lungul Dunării.\n\nAntichitatea \n\nÎn secolul al VII-lea î.e.n., grecii au călătorit pe Dunăre de la Marea Neagră pe lângă orașul Tomis, actuala Constanța. Călătoria lor de descoperire în amonte s-a încheiat în apropiere de Drobeta, punctul de unde vârtejurile de la „Porțile de Fier”, un defileu îngust și abrupt, a făcea ca trecerea navelor vremii spre Carpații Meridionali și Munții Metaliferi Sârbi să fie imposibilă.\n\nPentru romani, din 37 e.n., Dunărea a format granița dintre al lor Imperium și Barbaricum din Nord, între lumea civilizată și urbanizată guvernată de lege și o lume mai liberă, condusă prin cutume. Practic, de la izvor până la gura de vărsare, acolo a fost întreținută o flotă permanentă, . Atâta timp cât fluviul nu îngheța, această flotă a fost suficientă pentru a împiedica trecerea germanilor, dacilor și sarmaților, întrucât aceștia nu dețineau nicio tehnologie care să-l contracareze. Când râul îngheța, legiunile staționate pe malul drept al râului preluau controlul. Marc Aureliu a repurtat mai multe victorii asupra marcomanilor mulțumită ului. Romanii au dominat fluviul până la Valentinian I (364–375) cu excepția unor ani foarte reci (256–259, când bazele și multe bărci au fost luate prin surprindere).\n\nImperiul Roman a trecut Dunărea în Dacia abia după ce a construit podul lui Apolodor în anul 101 la nivelul orașului garnizoană Drobeta situat în apropiere de„Porțile de fier”, și după ce a purtat două războaie, în 102 și 106. Această victorie a împăratului Traian asupra dacilor în frunte cu Decebal a permis crearea provinciei Dacia, care a fost abandonată în anul 271. Aceste două bătălii formează friza Columnei lui Traian, din centrul forului său de la Roma. Pe ambele maluri ale Dunării de Jos, romanizarea tracilor a avut ca rezultat traco-romanii, vorbitori ai limbilor romanice orientale, și numiți mai târziu „vlahi” de valurile de invadatori din Orient (huni, vizigoți, ostrogoți, vandali, gepizi, lombarzi, avari și slavi), care, din secolul al III-lea până într-al V-lea, au trecut prin bazinul Dunării de la est la vest și de la nord la sud.\n\nÎn timpul acestor mari invazii, pe vechea frontieră romană, în mijlocul acestor noi populații, s-au păstrat mici comunități romane: Walcheren, Welschenlants, Walchengaue sau valahii (pe care istoricii le numesc romanii populare), în marile zone împădurite (, Vosgi): valoni și welsches) sau muntoase (în Alpi: , ; în Carpați și Balcani: vlahi). Imperiul Roman a lăsat locul regatelor germanice în partea sa de vest în 476: partea de est s-a menținut până în 1453, dar a rămas detașată de Dunăre în 679 când au sosit bulgarii, revenind acolo doar pentru două secole, din 971 până în 1180.\n\nEvul mediu \nÎn secolul al IX-lea, bazinul Dunării de Mijloc este zona de așezare a triburilor maghiare provenite din Urali, care populează Ungaria actuală pentru a întemeia acolo, alături de populațiile germanică, slavă și vlahă care deja practicau transhumanța acolo, statul maghiar, sub regele Ștefan I al Ungariei.\n\nDrumul lui Carol cel Mare, care a fost folosit între 1096 și 1099 de armata lui Godefroy de Bouillon în timpul primei cruciade, urma și el cursul Dunării de la Regensburg la Belgrad. Aproximativ 340 de ani mai târziu, armata otomană a urmat același traseu în sens opus. Dunărea a fost pentru ea principala arteră de transport de trupe și provizii în timpul campaniei sale prin Europa de Sud-Est. Râul a permis otomanilor să avanseze rapid, iar din 1440 au purtat primele bătălii pentru Belgrad, situat la de gura râului. Cucerirea orașului nu a reușit însă decât în 1521 și doar câțiva ani mai târziu, în 1526, armata otomană a învins Regatul Ungariei în prima bătălie de la Mohács. Întrucât regele Ludovic al II-lea al Ungariei a fost ucis în timpul bătăliei, Ungaria fost împărțită între pașalâcul de la Buda și casa de Habsburg. Acest eveniment marchează nașterea așa-numitei „monarhii dunărene”.\n\nEpocile modernă și contemporană \n\nÎn 1529 turcii au ajuns la Viena, în inima Europei Centrale, dar au fost învinși acolo. Astfel a fost oprită expansiunea otomanilor de-a lungul Dunării și, după o nouă bătălie dusă la Mohács în 1687, aceștia au pierdut treptat teren și putere. Reprimarea progresivă a turcilor s-a bazat în esență pe inițiativa Austriei, apoi a Austro-Ungariei care a câștigat puterea acolo în timp ce, în paralel, era respinsă din Sfântul Imperiu Roman și apoi din zona germanică. Alături de Austria, Imperiul Otoman a rămas unul dintre cei mai importanți factori politici din sud-estul Europei până la pierderea definitivă a teritoriilor sale balcanice în Războaiele Ruso-Turce (1768–1774) și apoi în Războaiele Balcanice din 1912–1913. Dunărea a jucat atunci nu doar rolul de arteră militară și comercială, ci și de legătură politică, culturală și religioasă între Orient și Occident.\n\nDe asemenea, râul a jucat un rol și în timpul Războiului celei de a Cincea Coaliții din 1809, în care s-au înfruntat Austria și împăratul Napoleon I. După înfrângerile din aprilie, armata austriacă s-a retras în spatele Dunării și l-a obligat pe Napoleon să vină pe cealaltă parte, dacă dorea să obțină pacea cu Austria, ceea ce avea să ducă la bătăliile de la Essling și Wagram.\n\nÎn timpul celui de al Doilea Război Mondial, Dunărea a fost una dintre principalele căi de transport pentru petrolul românesc, pe atunci principala sursă de aprovizionare a germanilor, către fabricile Reich-ului. În vara anului 1944, Royal Air Force a aruncat acolo peste 1500 de mine, între Giurgiu și Bratislava. În câteva luni, aceste mine au scufundat peste 250 de nave, dintre care 29 de nave transportatoare de petrol, și au avariat peste 200 altele, cu un excepțional raport de o navă lovită la fiecare 3 sau 4 mine lansate. Această minare a întrerupt aproape în întregime traficul pe râu.\n\nDupă al Doilea Război Mondial, în 1946, a fost elaborat un nou regulament al traficului fluvial care avea să înlocuiască acordurile de la Paris din 1921. Toate țările riverane fluviului au participat la conferința de la Belgrad din 1948, cu excepția țărilor învinse, Germania și Austria. Când a fost semnat tratatul, a fost semnat și un act adițional care accepta Austria în . Republica Federală Germania a putut intra în comisie abia în 1998, la aproape cincizeci de ani după conferința de la Belgrad, din cauza opoziției sovieticilor. În prezent, doar țările dunărene se bucură de libertate de comerț și navigație pe râu.\n\nDunărea în cultură \n\n Dunărea a găsit cel mai important ecou cultural în muzică, cu celebrul vals vienez Frumoasa Dunăre Albastră compus de Johann Strauss (fiul). Această lucrare a fost compusă de Strauss în timp ce călătorea pe Dunăre.\n Un alt vals celebru legat de Dunăre este Valurile Dunării al compozitorului român Ion Ivanovici (1845–1902) a cărui operă a cucerit publicul când a fost interpretat la de la Paris din 1889.\n Al doilea râu ca mărime din Europa a lăsat și multe urme în culturile țărilor vecine. Dunărea este astfel strâns legată de istoria României, pentru că a servit drept fundal pentru confruntări între romani și daci dar mai ales pentru că este axa regiunii de origine a popoarelor romanice răsăritene.\n Pe lângă numeroasele povești și legende, scriitorii s-au inspirat și de la Dunăre, de la Ovidiu la Péter Esterházy, care a devenit interesat de subiectul fluviului la sfârșitul secolului al XX-lea.\n Dunărea, eseu-fluviu de Claudio Magris, explorează fluviul de la izvor până la vărsare străbătând istoria (Europei Centrale).\n În romanul său Europolis, apărut în 1933, Eugeniu P. Botez evocă mult gurile Dunării de la Sulina.\n Frumoasa Dunăre Galbenă este un roman polițist de Jules Verne în care Dunărea este decorul întregii sale intrigi. Acest roman a fost ulterior rescris și modificat de Michel Verne sub titlul Pilotul de pe Dunăre.\n , cea mai cunoscută dintre nuvelele scriitorului de groază Algernon Blackwood, se concentrează pe o călătorie pe Dunăre.\n , care s-a dezvoltat în secolulal XVI-lea în Valea Dunării este o tradiție germană de pictură a peisajelor.\n Vers La Mer de (87 minute, 1999), selectat la Berlinală: sub formă de , de la izvorul Dunării până la gura ei.\n Im Juli de Fatih Akın (95 de minute, 2000): cu acțiunea în mare parte de-a lungul Dunării.\n The Ister de David Barison și Daniel Ross (189 minute, 2004), câștigător al în 2004 și al , tot în 2004: documentar inspirat dintr-o prelegere susținută de Martin Heidegger în 1942.\n Dunărea este și subiectul unei colecții de filme documentare de Ulrike Bartels, Joël Jenin și Dieter Zeppenfeld.\n Donauwellen este un tort german al cărui nume înseamnă: Valurile Dunării.\n Donaukinder este o melodie a trupei germane Rammstein găsite pe CD-ul bonus al albumului lor .\n\nEcologia Dunării \nPe parcursul a sute de kilometri ai cursului său, Dunărea traversează zone climatice și peisaje variate care explică varietatea faunei și florei de-a lungul râului. Aceasta face din Dunăre un coridor biologic major al , în special pentru aspectele sale de și pentru dintre Marea Neagră și Europa Centrală. În ciuda numeroaselor și semnificativelor intervenții umane de-a lungul cursului său, multe tronsoane ale Dunării prezintă încă o naturalitate puternică și joacă rol de rezervor de biodiversitate, parțial datorită înființării de arii protejate în zonele cele mai sensibile sau vulnerabile.\n\nÎn ciuda eforturilor de control al poluării apei, Dunărea primește încă poluare cronică (agricolă, industrială și urbană) din mai multe regiuni agricole și industriale majore și din precipitațiile atmosferice. Este uneori supusă poluării acute, în urma accidentelor industriale (accidentul de la Cernobîl, accidentul de la uzina de aluminiu din Ajka).\n\nFauna Dunării \n\nÎn total, peste 300 de specii de păsări trăiesc de-a lungul malurilor Dunării. Acest râu este unul dintre cele mai importante rute europene de migrație a păsărilor, iar zonele încă virgine situate pe malul său sunt toate zone de iernat, de odihnă și de cuibărit, uneori pentru specii rare precum buha, pescărașul albastru, codalbul, barza neagră, gaia neagră. Parcurile naturale din Donauauen (câmpiile aluviale), din „” și în special din Delta Dunării sunt arii protejate excepționale.\n\nAstfel, Donauauen sunt punctul de întâlnire al regiunii Lacului Neusiedl, bazinului Dunării și râului Morava. Acest mediu natural găzduiește, mai ales iarna, un număr mare de animale precum gâsca de vară, chirele, ferestrașul mare, , caradriiformele, rața mare, dar și multe specii rare, cum ar fi acvila țipătoare, uliganul pescar sau lebăda de iarnă.\n\nUn alt loc important de iernare și odihnă este parcul natural , o zonă mlăștinoasă încă virgină situată în nord-estul Croației, unde cuibăresc peste 260 de specii de păsări, printre care specii rare precum codalbul.\n\nPentru lumea ornitologică, cea mai importantă regiune este Delta Dunării, o răscruce centrală a rutelor de migrație în Europa și, în același timp, un punct de întâlnire între fauna europeană și fauna asiatică, protejată de o aflată în patrimoniul mondial UNESCO. Aici trăiesc peste 300 de specii de păsări, printre altele pelicanul creț și pelicanul alb, cocori, lopătari, păsări răpitoare și rarele gâște cu gât roșu.\n\n Dunării este cea mai bogată dintre toate bazinele hidrografice ale Europei, deoarece, pe lângă dimensiunile sale mari, acest bazin a fost un pentru multe specii de pești europeni în timpul Pleistocenului. Majoritatea peștilor de apă dulce obișnuiți în Europa sunt prezenți în Dunăre, la care se adaugă specii care nu se găsesc în Europa de Vest, precum și specii endemice din bazinul Dunării. Găsim crap, lin, , mreană, batcă cosac cu bot turtit, cosac, plătică, avat, clean mic, văduviță, morunaș, babușcă, roșioară, clean, beldiță, boiștean, plevușcă, scobar, sabiță, știucă, biban comun, anghilă europeană, mihalț, lipan, somn, dar si 3 specii de , lostriță (sau somon de Dunăre), aproape 6 specii de sturioni, morun si mai multe . Există și numeroși , 3 specii de , 2 specii de zingel, cel puțin 4 specii de (inclusiv oblețul), Gobio și Romanogobio, Sabanejewia, Cottus și Cobitis, precum și țipar și grindel. Toți peștii de mai sus sunt originari din bazinul Dunării, spre deosebire de râurile din Europa de Vest, unde au fost introduse mai multe dintre aceste specii, adesea din Dunăre. La aceasta se adaugă specii neindigene, cum ar fi , , , pseudorasbora, diversele \" carpes asiatiques sau Perccottus glenii. În genul Salmo (păstrăvi și somoni din Europa), specia autohtonă este mai ales (păstrăv sau somon de Marea Neagră), dar foarte prezent este și Salmo trutta, introdus în mare măsură, iar cele două specii hibridizează.\n\nDintre agnate se găsesc Eudontomyzon danfordi și , primul fiind cvasi-endemic, iar al doilea endemic în bazinul Dunării.\n\nSturionii nu mai ajung până la Viena în urma construcției barajului Porțile de Fier, dar, favorizate de protecția consolidată a mediului și de renaturalizarea malurilor, speciile rare de pești au putut fi din nou aclimatizate, în special în Germania și Austria. Astfel, țigănușul (), o rudă minusculă a știucii despre care se crede că a dispărut din 1975, a fost redescoperit în 1992. Peste 150 de specii de pești se găsesc în Delta Dunării, care găzduiește sturioni și moruni.\n\nDe-a lungul râului, se întâlnesc și multe mamifere precum jderul, nevăstuica, viezurele sau chiar pisica sălbatică, castorul și vidra de râu. În deltă, se întâlnesc și nurca, dihorul și popândăul, din familia veverițelor. Dunărea este un habitat și pentru mulți amfibieni și reptile, cum ar fi șarpele lui Esculap, gușterul, , șarpele de apă, șarpele rău, șopârla de câmp, și țestoasa europeană de baltă precum și specii endemice precum . Pentru toate aceste specii, este și delta care adăpostește cea mai mare diversitate.\n\nFlora Dunării \nSpeciile de arbori des întâlnite în pajiștile aluviale cu rășinoase sunt plopul alb (), () și salcia albă (). În pajiștile aluviale cu foioase se remarcă prezența () care se întâlnește în aval de Viena, precum și ulmul și stejarul pedunculat. În Dunăre însăși se găsesc plante acvatice rare precum roata de apă () și otrățelul.\n\nDaune ecologice semnificative \nCa multe alte râuri, Dunărea a suferit multe agresiuni grave asupra mediului său natural încă de la începutul epocii industriale. Doar 20 % din câmpiile inundabile care mai existau în secolul al XIX-lea mai există astăzi, și doar jumătate din cursul râului mai poate fi considerat „natural”.\n\nPe lângă creșterea poluării legate de industrie (ruperea digului minier de la ), agricultură, turism și ape uzate, precum și regularizarea prin diguri, baraje, ecluze și canale, în special marile proiecte perturbă puternic ecosistemul Dunării. O protecție internațională eficientă a acesteia se dovedește dificilă deoarece pe maurile râului sunt zece țări, dintre care unele dintre cele mai sărace din Europa, care doresc să profite economic de pe urma poziției lor la marginea fluviului.\n\nGabčíkovo-Nagymaros \nÎn acordurile din încheiate între Cehoslovacia și Ungaria, s-a decis construirea (între Gabčíkovo, lângă Bratislava, și Nagymaros în Ungaria) a unui imens ansamblu de baraje și ecluze destinate producerii de energie. Primele studii pentru proiect văzuseră lumina zilei în 1956.\n\nExperții maghiari și austrieci și-au exprimat temerile că lucrările ar putea presupune distrugerea pajiștilor aluvionare austriece, a peisajelor de-a lungul și ar putea pune în pericol alimentarea cu apă potabilă a Budapestei. După ce lucrările la proiect erau deja încetinite în 1983, mișcarea („Dunărea bolnavă”) a fost înființată în 1984 la Budapesta și au semnat petiția împotriva barajului; o manifestație de de persoane a avut loc în 1988 în fața parlamentului ungar. După căderea regimurilor comuniste din Europa în 1989, Ungaria s-a retras din proiect sub presiunea populației.\n\nDupă divizarea Cehoslovaciei în 1993, Slovacia a continuat construcția centralei în alt loc și a depus o plângere împotriva Ungariei în același an, apoi din nou în 1997 la Curtea Internațională de Justiție pentru nerespectarea acordului de la Budapesta din 1977.\n\nUngaria a acuzat apoi Slovacia că a deturnat apa Dunării în noul canal artificial Gabčíkovo. Curtea Internațională de Justiție a decis că acordurile din 1977 sunt încă valabile și că cele două țări ar trebui să găsească o înțelegere pentru continuarea proiectului. Deocamdată nu s-a găsit niciun compromis și această situație deteriorează și astăzi relațiile dintre Ungaria și Slovacia.\n\nHidrocentrala „Porțile de Fier” \n\nÎn anul 1964, Iugoslavia și România au început să construiască împreună o hidrocentrală, finalizată în 1972 și situată între Carpații Meridionali și Munții Metaliferi Sârbi, în aval de „Porțile de Fier”. Barajul a creat un lac artificial lung de , nivelul apei crescând cu . Pentru a asigura o cale navigabilă care să permită trecerea ambarcațiunilor, s-au construit două ecluze și au fost dinamitate stâncile care flancau repezișurile.\n\nLacul de acumulare a cuprins orașul Orșova, cinci sate și insula Ada Kaleh, locuită din 1669 de turci (care au părăsit România și s-au mutat în Turcia). În total, a trebuit să fie strămutate și multe situri culturale au fost pierdute. Și pentru mediu, construcția barajului nu a rămas fără urmări: sturionii nu mai pot urca pe Dunăre să depună icre.\n\nPentru a limita pagubele culturale și ecologice, anumite elemente de floră și faună, precum și bunuri arheologice, culturale și istorice au fost mutate și conservate în două parcuri naționale și în muzee. Parcurile naționale create în acest scop sunt din Serbia creat în 1974, și „Porțile de fier” din România, creat în 2001.\n\nPortul Giurgiulești \n\nÎn 1995, Guvernul Republicii Moldova a creat compania Terminal SA, o societate mixtă cu participare grecească pentru dezvoltarea unui port și a unei la est de Giurgiulești. Acest port a fost aprig contestat din patru motive:\n\n îndoieli cu privire la însăși necesitatea acestui port, când Moldova ar fi putut negocia cu ușurință acces facil la porturile învecinate, românești sau ucrainene, Galați și Reni, legate direct de rețeaua rutieră și feroviară;\n costul ridicat al investițiilor, a căror rentabilitate este incertă în plină criză financiară internațională;\n eșecul schimbului teritorial cu Ucraina care împiedică accesul navelor de mare tonaj;\n în caz de avarie, poluanții ar ajunge în câteva ore în Delta Dunării din apropiere, fără a fi diluați, ceea ce amenință grav acest ecosistem protejat.\n\nGuvernul moldovean a ignorat aceste probleme și în 1996 BERD i-a acordat un împrumut de peste 19 milioane de dolari și astfel deține 20 % din societate. 41 % sunt deținute de compania moldovenească Tirex-Petrol și 39 % de către compania elenă Technovax. Lucrările au început în, dar scepticii s-au dovedit a avea dreptate și, după 2001 guvernul Republicii Moldova a fost nevoit să anunțe că vrea să-și vândă participațiunea. Interesele din Rusia și Azerbaidjan s-au implicat în 2003, permițând finalizarea lucrărilor începute și inaugurarea, la , a unei gări fluviale. Traficul rămâne episodic.\n\nCanalul Bîstroe \nLa , în Ucraina a fost deschisă construcția canalului Bîstroe. Conectând Vâlcovul de pe brațul Chilia de limanul Sasîk (Conduc), acest canal permite barjelor fluviale să evite trecerea prin gura maritimă, la aproximativ douăzeci de kilometri mai spre est. Elemente discordante: niciun port nu se învecinează cu acest liman de mică adâncime, trecerea pe mare spre Odesa rămâne inevitabilă, iar acest canal duce pe de o parte la necesitatea dragării limanului (al cărui nămol anoxic cu va ucide biodiversitatea) și drenează zona umedă Drăculia-Jibrieni-Gălilești (Drakulia- Jebrianî-Primorske), accelerând curgerea și crescând eroziunea malurilor. Organizațiile pentru apărarea mediului, guvernul român și comisarul pentru mediu al Uniunii Europene au protestat așadar, în zadar, împotriva acestui canal. Deși Ucraina deține ambele maluri ale gurii brațului Chilia, precum și ambele maluri ale principalului canal navigabil de la nivelul arhipelagului Chislița, guvernul ucrainean a acuzat aceste proteste de „diferite interesele hegemonice ale României care ar dori să monopolizeze traficul fluvial”, a continuat lucrarea și a inaugurat structura pe . Traficul a rămas și aici unul foarte modest. Cu toate acestea, în timpul blocadei rusești a porturilor ucrainene în cadrul invaziei ruse a Ucrainei din 2022, canalul a putut fi folosit, inclusiv cu acordul autorităților române, pentru exportul cerealelor din Ucraina pe Dunăre.\n\nBazinul economic al Dunării\n\nUtilizarea apei\n\nApa potabilă \nDunărea este o sursă importantă de apă potabilă pentru zece milioane de oameni care trăiesc de-a lungul râului. În landul Baden-Württemberg, compania care furnizează apă potabilă în regiunea dintre Stuttgart, Bad Mergentheim, Aalen și districtul Alb-Dunăre folosește apă tratată din Dunăre în proporție de până la 30 % din cele treizeci de milioane de metri cubi distribuiți în 2004. Alte orașe precum Ulm sau Passau folosesc încă în mare măsură apa din Dunăre ca apă potabilă.\n\nÎn Austria, pe de altă parte, 99 % din apa potabilă este extrasă din apele subterane și izvoare și doar foarte rar, de exemplu în timpul valurilor de căldură, din apa Dunării. Același lucru este valabil și pentru Ungaria, care folosește apă din apele subterane în proporție de 91 %. Celelalte state situate de-a lungul Dunării centrale se abțin de la a extrage apă potabilă din Dunăre din cauza poluării puternice a acesteia. Doar localitățile situate pe malul său în România, unde râul este din nou mai curat, folosesc din nou apa Dunării (Drobeta-Turnu Severin, Delta Dunării).\n\nEnergie hidraulică \nCinci state riverane folosesc Dunărea ca o sursă importantă de energie; acestea sunt Germania, Austria, Slovacia, Serbia și România. Pentru celelalte state fie lipsește controlul teritorial parțial al Dunării pentru construcția autonomă (Croația, Bulgaria și Moldova au un singur mal al fluviului), fie nu există nicio posibilitate politică ca în Ungaria, unde opinia publică este împotriva acesteia, fie cursul Dunării nu o permite ca în Ucraina.\n\nÎn Germania, primele centrale hidroelectrice au fost construite la sfârșitul secolului al XIX-lea, în special în regiunea Dunării Superioare, dar și lângă Ulm. Cu toate acestea, Dunărea nu a atins niciodată în Germania importanța pe care o ocupă mai departe în aval, deoarece debitul fluviului este încă scăzut și, prin urmare, cu energie redusă.\n\nÎn Austria situația este complet diferită chiar dacă construcția primei hidrocentrale datează abia din 1953. Astăzi, Austria este a treia țară din Europa, după Islanda și Norvegia, în care hidroelectricitatea reprezintă cea mai mare pondere din producția de energie și 20 % din producția totală de energie este asigurată de centralele de pe Dunăre. Dar această evoluție nu are doar laturi pozitive: monocultura de energie hidroelectrică, care în Austria este concentrată esențialmente de-a lungul Dunării și cea de la frontiera cu Germania pâna la Viena (exclusiv Wachau), modifică traseul și viteza de curgere a apei si previne inundarea periodica a pădurii aluviale, fenomen cu rol important din punct de vedere ecologic. În plus, ecluzele formează bariere artificiale pentru pești și alte organisme vii care nu se mai pot deplasa liber în râu.\n\nÎn Slovacia, energia hidroelectrică este, cu 16 % din producția totală, a doua cea mai importantă sursă de energie după cărbune. Și cea mai mare parte din această energie este produsă de centrala electrică Gabčíkovo-Nagymaros, inițial planificată să fie exploatată în cooperare cu Ungaria, țară care în cele din urmă s-a retras (vezi mai sus).\n\nAstăzi, cea mai mare centrală hidroelectrică din Europa este centrala „Porțile de Fier”, care, după opt ani de construcție, a început să fie operată din 1972 de Iugoslavia și România. După destrămarea Iugoslaviei, partea iugoslavă a centralei a revenit Serbiei, iar hidroenergia este o sursă importantă de energie pentru aceste două țări cu 37,1 % (Serbia) și 27,6 % (România) din producția totală.\n\nEnergie nucleară \nApa Dunării este folosită și pentru răcirea a două centrale nucleare :\n\n Centrala nucleară de la Kozlodui (Bulgaria);\n Centrala nucleară de la Cernavodă (România).\n\nNavigația \n\nDunărea este navigabilă doar din Kelheim, la aproape de la izvor, o distanță totală de până la gura de vărsare. Canalul Main–Dunăre, care se contopește cu acesta lângă Kelheim, asigură legătura fluvială între Marea Nordului și Marea Neagră prin Rin și Main.\n\nÎn ceea ce privește navigația pe Dunăre, fluviul este împărțit în trei secțiuni :\n\n Dunărea de Sus de la Kelheim la Komárom/Komárno;\n Dunărea Mijlocie de la Komárom/Komárno la Drobeta-Turnu Severin;\n Dunărea de Jos de la Drobeta Turnu-Severin pana la gura de vărsare.\n\nNavigație istorică pe Dunărea de Sus \nDunărea figurează printre cele mai vechi și mai importante rute comerciale europene. Din timpuri preistorice, râul a fost folosit ca mijloc de transport, de exemplu pentru blănuri care erau transportate de-a lungul râului pe plute. În epoca romană, a apărut navigația cu bărci care, după ce efectuau o călătorie lungă și periculoasă, erau dezmembrate și vândute ca lemn de foc odată ajunse în portul lor de destinație pentru că dacă nu se putea câștiga suficient în timpul călătoriei de întoarcere împotriva curentului, mai lentă și mai greoaie, se prefera evitarea ei. Drept urmare, bărcile destinate navigației pe Dunăre erau mai simple în construcție și consumau mai puțin lemn decât plutele. Ambarcațiunile mai mari, cu lungimi de treizeci de metri și două tone de încărcătură utilă, numite bărci obișnuite de Kelheim sau de Ulm, erau totuși încărcate uneori cu mărfuri mai scumpe, cum ar fi vin sau sare comestibilă, și trase contra curentului. Timp de secole, bărcile, adesea grupate în convoaie, au putut fi trase împotriva curentului de-a lungul căilor de tractare, mai întâi de oameni și apoi, secolul al XV-lea, cu animale de tracțiune.\n\nAceste convoaie de bărci erau organizate cu strictețe și foloseau până la șaizeci de cai și tot atâția membri ai echipajului. Pe lângă bărcile care transportau mărfurile, pe drum erau implicate și alte bărci care transportau funii, mâncare și cai de rezervă. Din cauza numeroaselor brațe ale râului și a diferitelor sale adâncimi, un astfel de convoi se deplasa doar foarte încet. Adesea, se făceau doar câțiva kilometri pe zi. Trebuia să se schimbe în mod regulat malul, iar caii, vremea și nivelul apelor râului încetineau și ele înaintarea.\n\nNavigație istorică pe Dunărea de Jos \n\n datând din timpuri preistorice au fost găsite de George Vâlsan și Vasile Pârvan la începutul secolului al XX-lea, iar Herodot le amintește și el, dar grecii, perșii, macedonenii și romanii au făcut din navigația pe Dunăre o industrie și o artă militară, așa cum se vede, de exemplu, pe Columna lui Traian. Ștafeta a fost preluată apoi, din secolul al IV-lea, de către Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin), cu dromoni, ouzii, liburne și ophidii, dar și de bărcile zvelte ale popoarelor din nord: slavi si varegii, a căror arhitectură s-a perpetuat la lotcile lipovenilor de astăzi.\n\nMai târziu, în Evul Mediu, pe lângă șlepurile trase de cai pe pasajele dificile (în esență la Porțile de Fier unde curentul este puternic), Dunărea a fost străbătută de bolozane, nave de marfă cu vâsle și pânze, și de tot felul de corăbii și mahone bulgărești, sârbești, maghiare, muntenești, genoveze, turcești, moldovenești și, mai târziu, rusești, ale căror echipaje erau recrutate din popoarele de pe râu. Genova a avut în secolul al XIV-lea un veritabil imperiu comercial la Dunărea de Jos, pe atunci grânarul său: San Giorgio, Barilla, Caladda, Licovrissi, Licostomo erau escale legate de punctele sale comerciale din Marea Neagră precum Constanța, Montecastro și Policromia.\n\nÎn vremurile moderne, Dunărea de Jos a devenit o problemă strategică în Războaiele Ruso-Turce care s-au desfășurat din 1568 până în 1878, dar mai ales în secolul al XVIII-lea, iar râul a fost scena multor bătălii navale. La sfârșitul Războiului Crimeei, o primă încercare de neutralizare a fluviului a fost concretizată prin instalarea primei , sediul acesteia fiind fixat la Galați, în Moldova, prin tratatul de la Paris din .\n\nDar totul a fost pus sub semnul întrebării de Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, după care noi și sângeroase bătălii navale s-au dat în timpul Războaielor Balcanice și al Primului Război Mondial, între navele de război (de această dată vapoare și cuirasate), rusești, românești și sârbești pe de o parte, și cele bulgărești, austro-ungare, germane și turcești pe de altă parte. Abia în 1921 a fost activată din nou Comisia Dunării, dar numai până la al Doilea Război Mondial.\n\nÎn timpul acestui conflict, nu au existat ostilități pe fluviu între statele riverane, aflate în aceleași alianțe în aceleași perioade (după ce au fost state-satelit ale Axei, România și Bulgaria au trecut ambele în august și septembrie 1944 de partea Aliaților), dar au existat unele lupte cu Wehrmacht și Kriegsmarine care se aflau în retragere: Porturi precum Giurgiu, Ruse, Severin, Vidin sau Zimnicea au suferit pagube mari. În plus, vapoarele de pe fluviu au servit la . Astfel, flotele maghiară și română au transportat, închiriate de Reich-ul nazist în conformitate cu Pactul Ribbentrop-Molotov, sute de mii de oameni aparținând minorităților germane în amonte (spre Viena, pentru a fi duși de acolo cu trenul spre ) și, preluate de către organizația sionistă Aliyah, cu sediul la București și condusă de Eugen Meissner și Samuel Leibovici, cât mai mulți evrei fugiți de Holocaust în aval (la Sulina, pentru a se îmbarca de acolo pe navele maritime ale SMR cu destinația Haifa sau Istanbul). Multe dintre aceste ambarcațiuni, care au funcționat până în anii 1960, acum ruginesc în porturile riverane.\n\nActuala Comisie a Dunării este a treia: a fost creată de Convenția de la Belgrad din pentru regimul navigației pe Dunăre. În prezent, în afară de poliția fluvială, poliția de frontieră și navele vamale, pe Dunăre nu există flote militare, cu excepția secțiunii ucrainene.\n\nNavigația cu vaporul pe Dunăre \n\nOdată cu apariția navelor cu aburi și a locomotivelor de mai târziu, navigația istorică pe Dunăre a început să scadă și în jurul anului 1900 ultimele convoaie împotriva curentului au fost trase de-a lungul fluviului. În 1812, primul vas cu aburi a intrat în serviciu la Viena. Doar câțiva ani mai târziu, în 1829, s-a născut prima companie de navigație cu abur de pe Dunăre, . Drept urmare, bărcile au devenit din ce în ce mai rapide și, de exemplu, primul vapor cu aburi Franz I a coborât fluviul de la Viena la Budapesta în 14 ore și 15 minute în 1830. Pentru întoarcerea contra curentului a fost nevoie de 48 de ore și 20 de minute. În septembrie 1837, prima navă, Maria Anna, a navigat de la Viena la Linz. Unul dintre ultimele exemple de acest tip de ambarcațiune se poate vizita la Regensburg. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost și epoca de aur a bărcilor cu lanțuri care urcau împotriva curentului de-a lungul unui lanț ancorat în albia râului cu forța unei mașini cu abur. Astfel de lanțuri au fost instalate mai întâi pe linia Viena–Bratislava, dar și lângă Ybbs și Regensburg.\n\nToate țările succesoare ale Austro-Ungariei au avut după 1918 o flotă de vapoare cu abur și cu zbaturi, majoritatea de fabricație germană și austriacă, plus câteva cehoslovace sau românești.\n\nLa origine, Dunărea era un fluviu deschis comerțului, utilizabil de toată lumea, dar fiecare țară riverană încă percepea taxe vamale. Prin tratatul de la Paris din 1856, dreptul la comerț liber pe Dunăre a fost reglementat pentru prima dată și a fost creată o Comisie Europeană a Dunării, pe baza textului acordurilor Congresului de la Viena din 1815 privind libera navigație. 120 de ani mai târziu, la , acest drept a fost reconfirmat la conferința de la Belgrad. Navigația pe Dunăre este permisă navelor de toate naționalitățile, cu excepția navelor de război străine. Respectarea acestor reguli și navigabilitatea continuă sunt monitorizate de .\n\nNavigația pe Dunăre astăzi \n\nPe lângă aproximativ 100 de bărci hoteliere care circulă în principal între Passau, Budapesta și Marea Neagră, există multe bărci care fac excursii de o zi, în special în Germania, în regiunea Passau și în Austria, în regiunea Wachau, precum și nenumărate mici ambarcațiuni de agrement.\n\nDunărea constituie astăzi unul dintre cele două mari grupuri europene de transport fluvial de mărfuri, primul fiind Rinul, al cărui trafic în anul 2000 se ridica la 300 de milioane de tone.\n\nSpre deosebire de dinamismul Rinului, traficul de mărfuri pe Dunăre a scăzut brusc între 1980 și 2002, de la 90 la 39 de milioane de tone. Această evoluție se explică prin conjuncția mai multor fenomene:\n\n Schimbările politice din țările est-europene și tranziția la o economie de piață au schimbat situația în domeniul transporturilor, reducând ponderea modală a transportului fluvial: dezvoltarea transportului rutier, scăderea producției din industria grea;\n Prima criză iugoslavă dintre 1992 și 1995 a fost însoțită de un embargo al ONU care a dus la o scădere bruscă a traficului pe Dunăre;\n A doua criză iugoslavă dintre 1999 și 2002, cu distrugerea podului de la Novi Sad a blocat traficul local;\n O modificare a metodei statistice intervenită în 1990, cu excluderea transportului pe distanțe mai mici de doi kilometri, explică o parte din scăderea traficului intern din tabelul de mai jos.\n\nÎn schimb, deschiderea canalului Main-Dunăre în 1992 a dus la o creștere a traficului pe Dunărea Superioară.\n\nBușteni plutitori \nÎn secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Dunărea a servit drept cale de transport pentru lemnul din Pădurea Boemiei. Buștenii erau în râul prin canalul Schwarzenberg, transferați pe bărci și apoi transportați la Viena unde erau vânduți ca lemn de foc. Plute similare de bușteni coborau, din Carpați, pe afluenții Olt sau Siret, până la gurile fluviului (Tulcea sau Sulina) de unde mergeau spre Istanbul pentru a fi transformate acolo în grinzi, mobilier sau corăbii.\n\nPescuitul \n\nImportanța pescuitului, din care trăia întreaga populație a anumitor zone în Evul Mediu, a scăzut brusc în cursul secolului al XIX-lea . În Germania, de exemplu, mai există un singur pescar pe Dunăre între Straubing și Vilshofen an der Donau. În Austria, pescuitul se mai practică oarecum în jurul orașelor Linz și Viena, dar în Delta Dunării este încă practicat mai intens.\n\nÎn bazinul Dunării de Jos, unul dintre discipolii lui Ernst Haeckel (inventatorul ecologiei), naturalistul și geograful Grigore Antipa, a pus la punct, începând cu 1898, cu sprijinul regelui Carol I, un sistem de gestionare rațională a resurselor naturale din zonele umede, care are ca scop facilitarea navigației, creșterea producției de pește și trestie, și reducerea țânțarilor, fără a perturba echilibrele ecologice sau rolul de filtrare și absorbție a inundațiilor jucat de zonele umede.\n\nDupă al Doilea Război Mondial, în secolul al XX-lea s-a dezvoltat gândirea duală, care opune omul naturii și economia ecologiei, și a pus capăt experimentelor fructuoase ale lui Antipa, iar regimul Ceaușescu i-a distrus amenajările, a îndiguit căile navigabile și a desecat zone imense între Silistra și Galați, precum și în Deltă, provocând dispariția zonelor naturale de , blocând căile de migrație și scăderea producției de pește (cauzând și suprasalinizarea solului și risc crescut de inundații din cauza dispariției zonelor-tampon). Politicile actuale încearcă să repare aceste daune, în special în .\n\nViticultură \n\nDunărea este și o regiune viticolă, în principal în două țări. Regiunea care produce vinuri de cea mai bună calitate este Wachau, în Austria, unde se cultivă în principal strugurii , și chardonnay.\n\nÎn Ungaria, vița de vie se cultivă aproape de-a lungul întregului curs al Dunării, de la Visegrád la granița de sud a țării. Capitala viticolă a Ungariei este Vác. În epoca socialistă, vinurile maghiare, cândva celebre, au pierdut mult din calitate, dar din anii 1990 podgoriile maghiare au cunoscut o renaștere.\n\nO a treia țară, Germania, produce și ea puțin vin lângă Bach an der Donau, între Regensburg și Straubing. Este vorba de o curiozitate nesemnificativă din punct de vedere economic, dar rămâne ultima relicvă culturală, cândva foarte vie, a vinului bavarez importat de romani.\n\nTurism \nPe lângă numeroasele locuri de interes celebre situate de-a lungul Dunării, multe peisaje și parcuri naționale (descrise deja mai sus) sunt și ele importante pentru turism. Există multe locuri, în special pe Dunărea Superioară nenavigabilă, unde se poate face sau . Râul este mărginit și de numeroase piste de biciclete, în special în Germania și Austria (ruta Eurovelo 6).\n\nNavigația de croazieră fluvială este foarte activă pe Dunăre, unde, în afară de tronsonul aglomerat de la Viena la Budapesta, unele nave circulă de la Passau până în deltă. În sezonul de vârf, peste 70 de nave de croazieră navighează pe râu.\n\nNote\n\nBibliografie \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n , Senat, a treia sesiune extraordinară din 1993-1994 ; fait au nom de la Commission des affaires économiques et du plan, Paris, Sénat, 1994." } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi mai multe informații despre Antropologie." }, { "from": "assistant", "value": "Antropologia se ocupă cu studiul științific al omului (specia Homo sapiens). Este o disciplină holistică din două puncte de vedere: se ocupă de studiul tuturor oamenilor, din toate epocile și tratează toate dimensiunile umanității. În centrul antropologiei se află ideea de cultură și noțiunea că aceasta reprezintă specia umană, că specia noastră și-a dezvoltat o capacitate universală de a concepe lumea simbolic, de a preda și învăța astfel de simboluri în mod social și de a transforma lumea (și oamenii) pe baza acestor simboluri.\n\nAntropologia a debutat ca știință a istoriei. Inspirată de triumful metodei științifice în științele naturale, antropologii secolului al XIX-lea considerau că fenomenele socio-culturale erau guvernate de legi și principii care pot fi descoperite. Această convingere, existentă încă înainte ca științele sociale să-și formeze teorii și metode, era dublată de viziunea iluministă a umanității - concomitent încrezătoare în emanciparea socio-culturală a oamenilor și critică față de îndepărtarea acestora de natura lor inocentă. Această dublă sensibilitate, față de tradițiile culturale (tradiție) și față de procesele schimbării sociale (modernizare) va caracteriza întotdeauna discursul antropologiei.\n\nIstoria antropologiei \nTermenul de antropologie a apărut în secolul al XV-lea, dar interesul pentru natura omului, viața acestuia, cultură și societate a existat încă din antichitate. Herodot și Tacitus au descris în lucrările lor diferite aspecte legate de triburile celtice și germanice. Herodot este și primul care formulează principalele aspecte problematice ale cercetării antropologice. \n\nÎn evul mediu Marco Polo descrie în lucrările sale viața mongolilor, obiceiurile acestora, cultura acestora etc, iar Cristofor Columb descrie cultura amerindienilor.\n\nÎn secolele XIX-XX cunoștințele despre civilizațiile dispărute se îmbogățesc considerabil datorită cercetărilor arheologice efectuate de arheologi precum Heinrich Schlimann care a studiat civilizația miceniană, Jean Champollion care a descifrat hieroglifele, Arthur Evans, civilizația minoică, Howard Carter, egiptolog.\n\nSecolul al XIX-lea este caracterizat de dezvoltarea teoriilor evoluționiste, deterministe, și mitologiste în explicare omului și culturii sale. Ca metodologie, studiul antropologic este văzut ca o analiză a informațiilor coroborate din scrieri istorice, jurnale de călătorii și speculații literar-filozofice. Ideea centrală a antropologiei evoluționiste, care domină această perioadă, este aceea că este posibil studiul formelor incipiente ale umanității prin studierea triburilor „primitive”, deoarece acestea se află pe o treaptă inferioară de evoluție, informându-ne astfel exact asupra modului în care arătam și noi, „civilizații”, în zorii umanității.\n\nPrincipalele teorii antropologice ale epocii sunt cele datorate lui Herbert Spencer (organismul social), Karl Marx (determinismul social și evoluția umanității ca luptă între clase), Morgan (periodizarea culturii și a etnicității), Tylor (definirea culturii).\n\nÎn perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea se impune treptat metoda etnografică a cercetării vieții oamenilor prin locuirea pentru o perioadă împreună cu aceștia și urmărirea lor îndeaproape. Tot acum sunt formulate teoriile moderne în științele sociale datorate lui Emile Durkheim și Max Weber. Secolul XX prilejuiește diversificarea teoriilor antropologice și producerea de analize asupra unor teme antropologice, respectiv descrieri culturale (etnografii) dintre cele mai diverse.\n\nÎn România este înființat în anul 1926 Institutul de Antropologie din inițiativa prof. dr. Francisc Iosif Rainer, titular al catedrei de Anatomie la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București. Inițial acesta a fost muzeu și laborator de antropologie în cadrul facultății de medicină, iar prin legea 822, din 13 noiembrie 1942, dobândește autonomie și denumirea actuală în cadrul Universității din București.\n\nUlterior institutul a trecut la Ministerul Educației, Ministerul Sănătății, iar în prezent se află sub patronajul Academiei Române. Institutul de antropologie adăpostește una din cele mai largi colecții osteologice din Europa.\n\nListă de lucrări de antropologie \n\nO listă de lucrări reprezentative ar putea cuprinde opere cum ar fi:\n\n James George Frazer, Creanga de aur\n Emile Durkheim, Formele elementare ale vieții religioase\n Arnold Van Gennep, Riturile de trecere\n Franz Boas, Metodele etnologiei\n Bronislaw Malinowski, Argonauții Pacificului Occidental\n Marcel Mauss, Eseu despre dar\n Margaret Mead, Modele ale culturii\n Claude Levi-Strauss, Antropologie structurală\n E. Evans-Pritchard, Antropologie socială\n Marshall Sahlins, Evoluție și cultură\n Victor Turner, Procesul ritualului\n Clifford Geertz, Interpretarea culturilor\n\nTeorii antropologice \n\nMarile teorii antropologice enunțate în secolul XX sunt: particularismul istoric, difuzionismul, relativismul cultural, funcționalismul, structuralismul, materialismul, interpretativismul, criticismul.\n\nRamurile antropologiei \n\nAntropologia cuprinde patru mari ramuri:\n\n Antropologia culturală/socială, care studiază evoluția, condițiile de trai, relațiile între oameni și instituții și modul în care aceștia performează simbolurile socio-culturale - cercetarea presupunând, de regulă, o interacțiune cu cei cercetați; \n Antropologia lingvistică, care studiază limba și limbajul în contextul lor socio-cultural, ca sistem simbolic și de comunicare culturală. Doi lingviști de referință, fondatori ai ipotezei Sapir - Whorf sunt Edward Sapir și Benjamin Lee Whorf.\n Antropologia fizică, care studiază alcătuirea corpului uman din punct de vedere biologic, și trăsăturile distincte ale raselor umane, modificarea acestor aspecte biologice pe parcursul evoluției omului.\n Antropologia arheologică, care studiază preistoria (dar și cultura modernă), a umanității pornind de la obiectele rămase în urma trecerii oamenilor.\n\nÎn funcție de tradițiile naționale și de modul în care s-au dezvoltat aceste științe în diferite țări, ceea ce se înțelege prin antropologie culturală mai este numit și antropologie socială în Marea Britanie sau etnologie în Franța, Italia și țările est europene. Există, totuși, și o accepțiune mai restrânsă a termenului etnologie, ca însemnând studiul propriilor comunităților rurale (îndeosebi a aspectelor „folclorice” ale acestora), adică apropiat de înțelesul științei poporului național în Germania (Volkskunde). Dimpotrivă, alte accepțiuni restrâng termenul antropologie la înțelesul de „antropologie fizică”.\n\nSubdomenii ale antropologiei \n\nPrincipalele aspecte ale culturii umane: viață socială, viață economică, viață religioasă, viață politică; respectiv viața urbană sau formele de expresie simbolică sau vizuală - au dat naștere la câteva subdomenii ale antropologiei culturale, cu subiecte și abordări specifice:\n\n antropologie socială\n antropologie economică\n antropologie religioasă\n antropologie politică \n antropologie urbană\n antropologie simbolică\n antropologie vizuală\n\niar diferitele obiecte sau interese ale studiului antropologic au format treptat domenii de studiu autonom în cadrul antropologiei, cu propriile teorii și metode:\n\n antropologia rudeniei și a familiei\n antropologia feministă\n antropologia post-colonialismului\n antropologia naționalismului\n antropologia socialismului și a tranziției\n antropologia mass-media\n antropologia corpului\n antropologia alimentației\n antropologia turismului\n antropologie aplicată\n\nPentru alte posibile conotații vedeți și articolul antropologie culturală/socială.\n\nÎn science-fiction \nAntropologia, în science-fiction, analizează apariția ființelor raționale neumane, precum și evoluția biologică a omului în raport cu condițiile de mediu și cele de dezvoltare socială, culturală și istorică existente în lumi ipotetice diferite.\n\nExemple\nRegii nisipurilor – George R. R. Martin\n Mâna stângă a întunericului, Lumii îi spuneau pădure – Ursula K. Le Guin\n Seedling Stars – James Blish\n toată opera lui (mai ales ciclurile Tschai sau Keith Gerson) – Jack Vance\n The short ones – Raymond E. Banks\n\nNote\n\nBibliografie \n\nCristian Ionescu & Mihaela Ionescu – „Mic glosar de teme și noțiuni science fiction”, în Jurnal SF, pag. 3, nr. 07\n\nLegături externe \n Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române \n Antropologia pe site-ul intute.ac.uk\n\n „Mapping Transdisciplinarity in Human Sciences”\n „Fundamental Theory of Anthropology” (fișier tip ppt)\n Trăind în Antropocen: era în care Omul transformă planeta, 23 iunie 2011, Mihaela Stanescu, Descoperă\n Umanitatea a intrat intr-o noua faza a evolutiei, 7 iulie 2009, Descoperă\n În căutarea a ceea ce suntem, 19 ianuarie 2007, Mihaela Stanescu, Descoperă\n Paleoantropologia – o stiinta a eternelor surprize, 27 februarie 2009, Adrian Nicolae, Descoperă\n 10 verigi lipsa din evolutia umana, 20 februarie 2009, Alexandru Safta, Descoperă\n In cautarea originilor omului, 10 februarie 2009, Adrian Nicolae, Descoperă\n\n \nTeme science fiction" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți povesti despre [Titlu] Mitologie?" }, { "from": "assistant", "value": "O mitologie este un ansamblu relativ coerent de mituri, întâmplări care descriu o anumită religie sau un sistem de valori. Cuvântul \"mitologie\" provine din limba greacă (μυθολογία), din fuziunea cuvintelor \"mythos\" (\"poveste\" sau \"legendă\") și \"logos\" (\"cuvânt\"). \nÎn general, miturile sunt opere literare narative tradiționale care au rolul de a explica diferite fenomene ale naturii, originea omului și a animalelor, etc. De obicei, miturile implică prezența unui element sacru, a unor zeități, a unor forțe fabuloase, supraomenești. Miturile se suprapun adeseori cu legendele, diferențele dintre acestea fiind că legendele au un sâmbure de adevăr, în timp ce miturile sunt complet imaginare.\n\nEventual,termenul \"mitologie\" poate include totalitatea miturilor dintr-o cultură sau o religie (de exemplu: mitologie greacă, mitologie egipteană, mitologie nordică) sau o știință care se ocupă cu reconstruirea, studiul și interpretarea miturilor.\n\nMitologia ca sistem general este elaborată începând din stadiul culturii primitive, până în momentul apariției civilizației tehnice timpurii și a formelor ei de gândire teoretică, adică până atunci când mitologia - ca sistem integral - este absorbită și codificată - integral sau în parte - de religie.\n\nDefinită dinăuntrul ei, subiectiv, mitologia este o încercare globală de cunoaștere absolută a universului, deci o filosofie care include demersul mistic și o știință generală care exclude experimentul și care se constituie în orice cultură primitivă.\n\nMarile mitologii se formează - pentru fiecare grup uman în parte - între mezolitic și sfârșitul neoliticului, adică atunci când oamenii își înlesnesc existența printr-un mod de viața nou, cu un oarecare confort asigurat, față de riscurile traiului precedent, peregrin și aleator, din civilizația cinegetică și pescărească. În acest cadru au început să se compună epic și primele mituri coerente, a căror datare cronologică este imposibilă(\"dar important e să nu confundăm «vârsta» unei concepții religioase cu data primului document care o atestă\" - Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, I, Cuvânt înainte, 1976).\n\nMitologiile naționale au caracteristic specifice care reflectă concepția sau viziunea etnică despre relațiile vizibile și invizibile dintre om și univers.\n\nMajoritatea mitologiilor arhaice, antice sau primitive, care au conținut concepțiile din epoca formativă a miturilor, au ajuns până la generațiile care dispuneau de mijloace tehnologic de conservare culturală sub formă de transcripții literare (epopeile lui Homer, Theogonia lui Hesiod, Mahābhārata), teologice (Biblia, Avesta), istorice (Popol Vuh, Kojiki, Huainan zi a lui Liu An), folcloristice (Edda Veche, Kalevala), filosofice (Veda, ciclul Upanișad), sau etnografice. Datorită acestor transmisii, fiecare mitologie s-a reorganizat treptat, influentată de copiști, traducători, poeți, istorici, filosofi, etnografi și folcloriști și mai puțin teologi. Conținutul mitologic a fost determinat de operații complicate de triere, interpolare, replicare filosofică, resistematizare istorică, restilizare poetică (cu filtrarea narațiunii mitice prin alegorie) și eventual includerea în ideile religioase. Intervențiile și influențele reciproce au creat mitologii care pot include diferite surse și concepte.\n\nClasificări ale miturilor \nDe-a lungul timpului s-au evidențiat diferite tipuri de mituri. Miturile rituale explică eficiența unei anumite practici religioase sau sunt legate de un templu sau de un sanctuar. Miturile originii explică începerea unui obicei sau apariția unui obiect sau a unui nume. Miturile unui cult sunt cele ce redau importanța și semnificațiile unui ritual dedicat unei anumite zeități. Miturile de prestigiu sunt asociate adesea unui erou, unui oraș sau unor oameni, aleși și sprijiniți de o divinitate. Miturile escatologice descriu un eveniment catastrofal care de obicei pune capăt lumii oamenilor, sau chiar întregului univers. Miturile sociale întăresc, justifică sau apără niște valori morale și practicile unei societăți.\n\nExemple de mitologii\n\nMitologie traco-dacă \n Zei\n Bendis\n Derzis\n Gebeleizis\n Heros\n Kotys\n Zamolxis\n Ființe fabuloase\n\nMitologie celtică \n Zei\n Belisama\n Brigid\n Dagda\n Danu sau Dana\n Lug\n Manannan\n Oengus\n Ogma\n Ființe fabuloase\n Fomorii\n\nMitologie egipteană \n Ammon\n Anubis\n Apis\n Apophis\n Bastet\n Bes\n Geb\n Hapi\n Hathor\n Hnum\n Horus\n Imhotep\n Isis\n Maat\n Min\n Neith\n Nephthys\n Nut\n Osiris\n Ptah\n Ra\n Sehmet\n Seth\n Tefnut\n Thot\n Mituri\n\nMitologie etruscă \n Maris\n Menrva\n Tages\n Tinia\n Tuchulca\n Turan\n Uni\n\nMitologie greacă \n Zei\n Apollo\n Ares\n Artemis\n Atena\n Cronos\n Demetra\n Dionis\n Gheea sau Gaia\n Hades\n Hera\n Hefaistos\n Helios\n Hestia\n Muze\n Poseidon\n Semele\n Uranus\n Zeus\n Eroi\n Agamemnon\n Ahile\n Arachne\n Belerofon\n Casandra\n Castor și Pollux\n Clitemnestra\n Electra\n Elena\n Hector\n Hecuba\n Heracles\n Iason\n Icar\n Menelau\n Meleagru\n Nestor\n Oedip\n Oreste\n Orfeu\n Patrocle\n Penelopa\n Perseu\n Ulise\n Ființe fabuloase\n Centaur\n Cerber\n Ciclop\n Gorgone (vezi Medusa)\n Graie\n Harpii\n Hidra\n Leul din Nemeea\n Minotaur\n Pegas\n Pasărea Phoenix\n\nMitologie lusitană\n\nMitologie nordică \n Zei\n Baldur\n Freya\n Freyr\n Frigg\n Hel\n Idunna\n Loki\n Njord\n Odin\n Skadi\n Thor\n Tyr\n Ființe fabuloase\n Elf\n Gigant\n Fenris sau Fenrir\n Gnom\n Jormungand\n Nixes\n Trol\n Walkirie\n\nMitologie persană\n\nMitologie romană \n Zei\n Bacchus\n Ceres\n Diana\n Fortuna\n Ianus\n Iuno\n Jupiter\n Liber Pater\n Marte\n Minerva\n Phaunus\n Pluto\n Proserpina\n Saturn (Saturnus)\n Venus sau Venera \n Vulcan (Vulcanus)\n Quirinus\n Eroi\n Remus\n Romulus\n Ființe fabuloase\n Himera (Chimaera)\n\nMitologie românească \n Ființe fabuloase\n Balaur\n Căpcăun\n Iele\n Luceafăr\n Moroi\n Muma Pădurii\n Pricolici\n Samca\n Sânziana (sau Drăgaică)\n Sânicoară\n Scorpie\n Spiriduș\n Solomonar\n Stafie\n Strigoi\n Uriaș\n Ursitoare\n Vasilisc\n Vârcolac\n Zână\n Zgripsor\n Zmeu\n Zorilă\n Eroi\n Baba Dochia\n Făt-Frumos\n Greuceanu\n Ileana Cosânzeana\n Păcală\n Sfânta Duminică\n Sărbători și ritualuri\n Dragobete\n Mărțișor\n Paparude\n Mituri\n Miorița (mitul existenței pastorale)\n Meșterul Manole (mitul estetic)\n Traian și Dochia (mitul etnogenezei românilor)\n Zburătorul (mitul erotic)\n\nMitologie sumeriană \n An- Zeul cerurilor\n En-lil\n En-ki\n Ereshkigal\n Inanna\n Ki\n Nammu\n Ninhursag\n Utu\n\nMitologie hindusă \n Brahma\n Shiva\n Vișnu\n Durga\n Ganesha\n Rama\n Indra\n Lakshmi\n\nMitologie aztecă \n\n Quetzalcoatl - zeul suprem\n Tlaloc- la început a fost zeul ploii și al cerului, pe urmă s-a vehiculat ideea că există mai mulți tlaloci stăpânii munților, conduși de un singur Tlaloc.\n\nMitologie tibetană\n\nMitologie slavă \n Ființe fabuloase\n Alkonost\n Asilki\n Domovoi\n Gagana\n Gamaiun (Gamayun)\n Garafena\n Gorgonii\n Indrik\n Itcetiki\n Kriksi\n Ovinnik\n Pasărea de Foc\n Polovoi\n Eroi\n Alioșa Popovici\n Dobrînia Nikitici\n Ivan Țarevici\n Mikula\n Sviatogor\n Zeități\n Dedușka Vodeanoi \n Gorgonia\n Khors\n Koleada\n Koșcei\n Perun\n\nConcepte mitologice \n Divinitate solară\n Focul\n Apa\n Pământul\n Cerul\n Aerul\n Moartea\n Geneza\n Natura\n Animalele\n Plantele\n Omul\n Fulgerul\n Soarele\n Luna\n\nSimboluri transculturale \nO serie de simboluri și concepte religioase se întâlnesc în mai multe mitologii, fie din cauză că au fost transmise de la o cultură la alta, ori pentru că au fost inventate independent unele de altele.\n Uroborus \n Svastica\n Yin și Yang\n\nListă de zei împărații chinezi\n\nListă de ființe fabuloase\n\nMitologie modernă\n\nBibliografie suplimentară \n\n Dicționar de mitologie generală, Victor Kernbach, Editura Științifică și enciclopedică, 1989\n Dicționar de mitologie: greco-romană și românească : zei, eroi, legende, Maria Cordoneanu, Radu Cordoneanu, Editura Viitorul Românesc, 1998\n http://mythologica.ro/mitologie/ \n https://misterio.ro/mitologie/" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Cum ai descrie Gebeleizis?" }, { "from": "assistant", "value": "Gebeleizis (sau Nebeleizis, Gebelexis) era zeul fulgerului și al orizontului la daci, probabil versiunea dacă a zeului trac al furtunii, al tunetelor și al fulgerelor, deci zeu uranian (celest) Zibelthiurdos. În perioadele mai târzii ale existenței dacilor, Gebeleizis pare să fie confundat cu Zamolxis, ca zeu suprem. Mai este cunoscut și sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis.\n\nÎnfățișare\n\nEra reprezentat ca un bărbat chipeș, uneori cu barbă. Fulgerele și tunetele erau manifestările sale. Uneori apare așezat pe tron, sau în chip de călăreț, cu un arc în mâna stângă însoțit de un șarpe care coboară spre capul calului și de un vultur cu corn care ține în cioc un pește iar în gheare un iepure. \n\nAlteori apare în chip de călăreț luptător însoțit de un câine ce poarta o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreț din fuga calului, sau în chip de călăreț pașnic purtând în mână o torță ori un corn al abundenței.\n\nMai este reprezentat tricefal (cu trei capete), sau ca un Zeu binecuvântător, având primele trei degete ale mâinii drepte înălțate sau desfăcute iar celelalte strânse către podul palmei.\n\nEtimologie \nEste posibil ca forma originală getă să fi fost Zebeleizis, după cum este de părere Ioan I. Russu. Deja Tomaschek recunoscuse în acest nume o paralelă cu zeul trac meridional Zibeltiurdos, identificând în Zbelsurdos tema *z(i)bel și radicalul indo-european *g'heib, lumină, fulger. A doua parte a numelui, surdos, ar deriva de la rădăcina *suer, a mugi, a vâjâi. Astfel, cei doi zei, Zibelsurdos și Zibeleizis (Gebeleizis), ar fi zei ai furtunii, comparabili cu Donar, Taranis, Perkùnas, Perunù. \n\nÎn scrierile antice, Gebeleizis (ortografiat și Beleizis și Beleixis) apare numai în manuscrisele lui Herodot (484 î.Hr-cca.425 î.Hr) care afirmă că Zalmoxis este numit și Gebeleizis de către unii dintre geto-daci \n\nPlecând de la afirmația lui Herodot, Kretschmer se străduiește să lege etimologic pe Zalmoxis de Gebeleizis pe baza echivalenței temelor zemele/gebele, ceea ce implică echivalența bazelor zamol- și gebele. În sfârșit, Kretchmer vede în Gebeleizis numele trac și în Zamolxis numele hibrid scito-trac al aceluiași zeu. Etimologia lui Kretschmer a fost respinsă de Russu și de alți savanți, însă este considerată de Eliade ca având \"meritul de a explica mărturia lui Herodot conform căreia geții credeau într-un singur zeu numit de unii Zalmoxis, de alții Gebeleizis.\" Arheologul Vasile Pârvan nu se îndoia de validitatea mărturiei lui Herodot, iar Jean Coman vorbea chiar de un monoteism daco-get.\n\nContinuitatea credinței în mitologia românească \nLipsa de izvoare despre Gebeleizis este explicată de Mircea Eliade printr-un fenomen curent - Gebeleizis a devenit un deus otiosus:\n\nNote\n\nLegături externe \n\n Mircea Eliade\n\nMitologie dacică\nIstoria religiilor\nZei dacici" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii îmi poți spune despre Planetă?" }, { "from": "assistant", "value": "{| class\"infobox\" style=\"width: 280px;float:right;border:1px solid #B0C4DE;font-size:90%\"\n|-\n|\n\n|-bgcolor=WhiteSmoke\n|Cele opt planete cunoscute ale Sistemului Solar:\n Planete telurice\nMercur, Venus, Pământ și Marte\n Planete gigante\nJupiter și Saturn (gigante gazoase)\nUranus și Neptun (gigante de gheață)\nAfișate în ordinea de la Soare și în culoarea adevărată. Dimensiunile nu sunt la scară.\n|}\nO planetă este un corp astronomic care orbitează o stea sau o rămășiță stelară, care este suficient de masivă pentru a fi rotunjită de propria sa gravitație, nu este suficient de masivă pentru a provoca fuziunea termonucleară și și-a curățat regiunea vecină de planetezimale.\n\nTermenul de planetă este vechi, având legături cu istoria, astrologia, știința, mitologia și religia. Cinci planete din Sistemul Solar sunt vizibile cu ochiul liber. În multe culturi timpurii, acestea erau considerate zeițe. Pe măsură ce cunoștințele științifice avansau, percepția umană asupra planetelor s-a schimbat, încorporând o serie de obiecte disparate. În 2006, Uniunea Astronomică Internațională (IAU) a adoptat oficial o rezoluție care definește planetele din Sistemul Solar. Această definiție este controversată, deoarece exclude multe obiecte ale masei planetare în funcție de unde sau ce orbitează. Deși opt dintre corpurile planetare descoperite înainte de 1950 rămân „planete” sub definiția actuală, unele corpuri cerești, cum ar fi Ceres, Pallas, Juno și Vesta (fiecare obiect din centura de asteroizi solari) și Pluto (primul obiect trans-Neptunian descoperit), care au fost considerate cândva planetele de către comunitatea științifică, nu mai sunt privite ca planete sub definiția actuală.\n\nPlanetele din astrologie au o definiție diferită.\n\nPtolemeu a gândit un sistem în care planetele orbitează Pământul în mișcări deferente și epiciclice. Deși ideea că planetele orbitau Soarele fusese sugerată de mai multe ori, abia în secolul al XVII-lea această opinie a fost susținută de dovezi din primele observații astronomice cu telescopul, realizate de Galileo Galilei. Cam în același timp, prin analiza atentă a datelor observaționale pre-telescopice colectate de Tycho Brahe, Johannes Kepler a descoperit că orbitele planetelor erau eliptice și nu circulare. Pe măsură ce instrumentele de observare s-au îmbunătățit, astronomia a observat că, la fel ca Terra, fiecare dintre planete se rotea în jurul unei axe înclinate în raport cu polul său orbital, iar unele aveau aceleași caracteristici precum calote glaciare și anotimpuri. Încă din zorii epocii spațiale, observarea atentă a sondelor spațiale a constatat că Pământul și celelalte planete au caracteristici precum vulcanismul, uraganele, plăcile tectonice și chiar hidrologia. \n\nPlanetele din Sistemul Solar sunt împărțite în două tipuri principale: planete mari gigantice cu densitate mică și telurice stâncoase mai mici. Există opt planete în Sistemul Solar. În ordinea distanței față de Soare, sunt cele patru planete telurice: Mercur, Venus, Pământ și Marte, apoi cele patru planete gigant: Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Șase dintre planete sunt orbitate de unul sau mai mulți sateliți naturali.\n\nÎn Calea Lactee au fost descoperite câteva mii de planete în jurul altor stele („planete extrasolare” sau „exoplanete”). La 2 aprilie 2020 erau cunoscute 4.241 de exoplanete în 3.139 de sisteme planetare, variind ca mărime de la dimensiunea Lunii până la giganți gazoși cam de două ori mai mari decât Jupiter, din care peste 100 de planete au aceeași dimenisune ca Terra; dintre acestea nouă se află la aceeași distanță relativă la steaua lor ca Terra de Soare, adică în zona locuibilă circumstelară. La 20 decembrie 2011, echipa telescopului spațial Kepler a raportat descoperirea primelor planete extrasolare de dimensiuni terestre, Kepler-20e și Kepler-20f,orbitând o stea asemănătoare Soarelui, Kepler-20. Un studiu din 2012, care analizează datele de la microlentile gravitaționale, estimează în medie cel puțin 1,6 planete legate de fiecare stea din Calea Lactee. Se crede că aproximativ una din cinci stele ca Soarele are o planetă de dimensiunea Pământului în zona sa locuibilă.\n\nEtimologie\nCuvântul românesc planetă este un împrumut din franceză: planète și din latină: planeta. (Termenul francez planète are drept origine același termen latin planeta). Termenul latin planeta provine din greaca veche planêtês, care, în expresia πλανήτης αστήρης, transliterat: planêtês astêrês, desemneză „astru în mișcare” (sau „astru rătăcitor”), în opoziție cu stelele care apar imobile pe bolta cerească.\n\n Istorie \n\nIdeea planetelor a evoluat de-a lungul istoriei sale, de la luminile divine ale antichității la obiectele pământești ale epocii științifice. Conceptul s-a extins pentru a include lumi nu numai în Sistemul Solar, ci și în sute de alte sisteme extrasolare. Ambiguitățile inerente definirii planetelor au dus la multe controverse științifice.\n\nCele cinci planete clasice, fiind vizibile cu ochiul liber, sunt cunoscute încă din cele mai vechi timpuri și au avut un impact semnificativ asupra mitologiei, cosmologiei religioase și astronomiei antice. În antichitate, astronomii au observat cum anumite lumini se deplasau pe cer, spre deosebire de „stelele fixe”, care mențineau o poziție relativă constantă pe cer. Grecii antici au numit aceste lumini πλάνητες ἀστέρες (planētes asteres, „stele rătăcitoare”) sau pur și simplu πλανῆται (planētai, „rătăcitor”), din care a derivat cuvântul „planetă” de azi.\n\nÎn Grecia antică, China, Babilon și toate civilizațiile pre-moderne, se credea că Pământul este centrul Universului și că toate „planetele” înconjurau Pământul. Motivele acestei percepții au fost că stelele și planetele păreau să se învârtă în jurul Pământului în fiecare zi și aparenta percepție de bun-simț că Pământul era solid și stabil și că nu se mișca, ci era în repaus.\n\n Babilon \n\nPrima civilizație cunoscută că a avut o teorie funcțională a planetelor au fost babilonienii, care au trăit în Mesopotamia în primul și al doilea mileniu î.Hr. Cel mai vechi text astronomic care s-a păstrat este Tăblița lui Venus a lui Ammisaduqa, o copie din secolul VII î.Hr. a unei liste de observații a mișcărilor planetei Venus, care datează probabil încă din al doilea mileniu î.Hr. Mul Apin este o pereche de tăblițe cuneiforme care datează din secolul al VII-lea î.Hr. și care desenează mișcările Soarelui, Lunii și planetelor pe parcursul anului. Astrologii babilonieni au pus, de asemenea, bazele pentru ceea ce ulterior a devenit astrologia occidentală. Enuma anu enlil scrisă în perioada neo-asiriană în secolul al VII-lea lea î.Hr., cuprinde o listă de semne și relațiile lor cu diverse fenomene cerești, inclusiv mișcările planetelor. Venus, Mercur, Marte, Jupiter și Saturn au fost toate identificate de astronomii babilonieni. Acestea vor rămâne singurele planete cunoscute până la inventarea telescopului, în timpurile moderne timpurii.\n\n Astronomie greco-romană \n\nDeoarece nu erau la fel de interesați de divinități ca babilonienii, inițial, grecii antici nu au acordau prea multă semnificație planetelor. Pitagoreicii, în secolele VI și V î.Hr. par să fi dezvoltat propria lor teorie planetară independentă, care a constat în Pământ, Soare, Lună, planete care se roteau în jurul unui „Foc Central“, centrul Universului. Se spune că Pitagora sau Parmenide a fost primul care a identificat steaua de seară (Hesperos) și steaua de dimineață (Phosphoros) ca fiind una și aceeași, deși acest lucru a fost cunoscut de mult timp de către babilonieni. În secolul al III-lea î.Hr. Aristarh din Samos a propus un sistem heliocentric, conform căruia Pământul și planetele se roteau în jurul Soarelui. Cu toate acestea, sistemul geocentric a rămas dominant până la Revoluția științifică.\n\nPână în secolul I î.Hr., în perioada elenistică, grecii au început să dezvolte propriile scheme matematice pentru a prezice pozițiile planetelor. Aceste scheme, care s-au bazat mai mult pe geometrie decât pe aritmetica babilonienilor, au sfârșit prin a eclipsa teoriile babilonienilor deoarece erau mai complexe și cuprinzătoare, conținând majoritatea mișcărilor astronomice observate de pe Pământ cu ochiul liber. Aceste teorii au atins expresia lor maximă în Almagest, scrisă de Ptolemeu în secolul al II-lea. Atât de completă a fost dominația modelului lui Ptolemeu încât a înlocuit toate lucrările anterioare despre astronomie și a rămas textul astronomic definitiv în lumea occidentală timp de 13 secole. Pentru greci și romani existau șapte planete cunoscute, fiecare înconjurând Pământul conform legilor complexe stabilite de Ptolemeu. Erau, în ordine crescătoare de la Pământ (în ordinea lui Ptolemeu și folosind nume moderne): Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter și Saturn.\n\n India antică\nÎn anul 499 astronomul indian Aryabhata a propus un model planetar care a încorporat în mod explicit rotația Pământului în jurul axei sale, pe care el o explică ca fiind cauza a ceea ce pare a fi o mișcare a stelelor spre vest. De asemenea, a crezut că orbitele planetelor sunt eliptice.<ref>J. J. O'Connor and E. F. Robertson, Aryabhata the Elder , MacTutor History of Mathematics archive</ref> Acest model a fost acceptat pe scară largă de mulți astronomi indieni, în special în India de Sud, unde au fost urmate principiile sale de rotație diurnă a Pământului, precum și o serie de lucrări secundare.\n\nÎn 1500, Nilakantha Somayaji de la școala Kerala de astronomie și matematică, în lucrarea sa Tantrasangraha, a revizuit modelul lui Aryabhata. În Aryabhatiyabhasya, un comentariu despre Aryabhatiya lui Aryabhata, el a dezvoltat un model planetar în care Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn orbitează Soarele, care la rândul lor orbitează Pământul, similar cu sistemul tychonic care va fi propus mai târziu de Tycho Brahe la sfârșitul secolului al XVI-lea. Majoritatea astronomilor de la școala Kerala care l-au urmat au acceptat modelul său planetar.\n\nLumea islamică\n\nÎn secolul al XI-lea, tranzitul lui Venus a fost observat de Avicenna, care a stabilit că Venus era, cel puțin uneori, sub Soare în cosmologia tolemică. În secolul al XII-lea, Ibn Bajjah a observat „două planete ca puncte negre pe fața Soarelui“, care ulterior a fost identificat ca fiind tranzitul lui Mercur și Venus de către astronomul Qotb al-Din Shirazi în secolul al XIII-lea. Cu toate acestea, Ibn Bajjah nu ar fi putut observa un tranzit al lui Venus, deoarece nu a avut loc nici unul în timpul vieții sale.\n\nRenașterea europeană \n\nPe măsură ce cunoștințele științifice au progresat, înțelegerea termenului „planetă” s-a schimbat de la ceva care se mișcă pe cer (în raport cu câmpul stelar) către un corp care orbitează Pământul (sau despre care se credea că ar face acest lucru la vremea respectivă) și, în secolul al XVIII-lea la ceva care orbita direct Soarele, când modelul heliocentric al lui Copernic, Galileo și Kepler a dobândit influență.\n\nAstfel, Pământul a fost inclus în lista planetelor, în timp ce Soarele și Luna au fost excluse. La început, când primii sateliți ai lui Jupiter și Saturn au fost descoperiți în secolul al XVII-lea, termenii „planetă” și „satelit” au fost folosiți în mod interschimbabil, deși al doilea a obținut treptat prevalența în secolul următor. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, numărul de „planete” a crescut rapid deoarece orice obiect recent descoperit care orbita direct Soarele a fost enumerat ca planetă de către comunitatea științifică.\n\nSecolul al XIX-lea \n\nÎn secolul al XIX-lea, astronomii au început să conștientizeze că acele corpuri recent descoperite care au fost clasificate ca planete timp de aproape o jumătate de secol (cum ar fi Ceres, Pallas, Juno și Vesta) erau foarte diferite de cele tradiționale. Aceste corpuri au împărțit aceeași regiune de spațiu între Marte și Jupiter (centura de asteroizi) și aveau o masă mult mai mică; ca urmare au fost reclasificate ca „asteroizi”. \n\nÎn absența unei definiții formale, o „planetă” a ajuns să fie înțeleasă ca orice corp „mare” care orbita Soarele. Pentru că a existat un decalaj de dimensiuni dramatice între asteroizi și planete, iar valul noilor descoperiri părea să se fi încheiat după descoperirea lui Neptun în 1846, nu era necesară o definire formală.\n\nSecolul XX\n\nÎn secolul XX, a fost descoperită Pluto. Întrucât observațiile inițiale indicau că era mai mare decât Pământul, obiectul a fost imediat acceptat ca a noua planetă. Monitorizarea ulterioară a arătat că de fapt era mult mai mică: în 1936, Ray Lyttleton a sugerat că Pluto ar putea fi un satelit scăpat de la Neptun, iar Fred Whipple a sugerat în 1964 că Pluto ar putea fi o cometă. Întrucât era încă mult mai mare decât toți asteroizii cunoscuți, și-a păstrat acest statut până în 2006.\n\nÎn 1992, astronomii Aleksander Wolszczan și Dale Frail au anunțat descoperirea planetelor în jurul unui pulsar, PSR B1257+12. Această descoperire este în general considerată a fi prima detectare definitivă a unui sistem planetar în jurul altei stele. Apoi, la 6 octombrie 1995, Michel Mayor și Didier Queloz de la Observatorul de la Geneva au anunțat prima detectare definitivă a unei exoplanete orbitând o stea obișnuită cu secvență principală (51 Pegasi).\n\nDescoperirea planetelor extrasolare a dus la o altă ambiguitate în definirea unei planete: punctul în care o planetă devine stea. Multe planete extrasolare cunoscute au o masă mai mare de câteva ori masa lui Jupiter, apropiindu-se de cea a obiectelor stelare cunoscute sub numele de pitică cenușie. Piticele cenușii sunt considerate în general stele datorită capacității lor de a fuziona deuteriu, un izotop mai greu al hidrogenul. În timp ce stelele cu o masă mai mare de 75 de ori mai mare decât cea a lui Jupiter fuzionează hidrogenul, stelele cu o masă de doar 13 ori mai mare decât cea a lui Jupiter pot fuziona deuteriu. Deuteriu este destul de rar și majoritatea piticelor cenușii ar fi încetat să mai fuzioneze deuteriu cu mult înainte de descoperirea lor, făcându-le efectiv să nu se distingă de planetele supermasive.\n\nSecolul XXI \n\nOdată cu descoperirea din ultima jumătate a secolului XX a mai multor obiecte din Sistemul Solar și a obiectelor mari din jurul altor stele, au apărut dispute despre ceea ce ar trebui să constituie o planetă. Au existat dezacorduri deosebite cu privire la faptul că un obiect ar trebui să fie considerat o planetă dacă a făcut parte dintr-o populație distinctă, cum ar fi o centură, sau dacă a fost suficient de mare pentru a genera energie prin fuziunea termonucleară a deuteriului.\n\nUn număr tot mai mare de astronomi au susținut că Pluto va fi declasificat ca planetă, deoarece multe obiecte similare care se apropiau de dimensiunile sale au fost găsite în aceeași regiune a Sistemului Solar (centura Kuiper) în anii 1990 și începutul anilor 2000. S-a descoperit că Pluto este doar un singur corp mic într-o populație de mii.\n\nUnele dintre ele, cum ar fi Quaoar, Sedna și Eris, au fost anunțate în presa populară ca a zecea planetă, nereușind să primească recunoaștere științifică largă. În 2005, anunțul lui Eris, un obiect cu o masă cu 27% mai mare decât Pluto, a creat necesitatea și dorința publică pentru o definiție oficială a planetei.\n\nRecunoscând problema, IAU a început procesul de creare a unei definiții a planetei și a produs una în august 2006. Numărul planetelor a scăzut la opt corpuri semnificativ mai mari, care și-au curățat orbita (Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) și a fost creată o nouă clasă de planete pitice, conținând inițial trei obiecte (Ceres, Pluto și Eris).\n\nPlanete extrasolare \nNu există o definiție oficială a planetelor extrasolare. În 2003, Grupul de lucru al Uniunii Astronomice Internaționale (IAU) pe Planetele Extrasolare a emis o declarație de poziție, dar această declarație de poziție nu a fost propusă niciodată ca rezoluție oficială a IAU și niciodată nu a fost votată de membrii IAU. Declarația de poziții include următoarele orientări, axate în mare parte pe granița dintre planete și pitice cenușii:\n Sunt „planete” indiferent cum s-au format obiectele cu masă reală sub masa limită de fuziune termonucleară a deuteriului (calculată în prezent a fi de 13 ori mai mare decât masa lui Jupiter pentru obiectele cu aceeași abundență izotopică ca Soarele) și orbitând stele sau resturi stelare. asa și dimensiunea minimă necesare pentru ca un obiect extrasolar să fie considerat o planetă ar trebui să fie aceeași cu cea utilizată în Sistemul Solar.\n Obiectele substelare cu o masă reală deasupra masei limită a fuziunii termonucleare a deuteriului sunt „pitice cenușii”, indiferent de modul în care s-au format sau unde se află.\n Obiectele plutitoare libere din grupele de stele tinere, a căror masă se află sub masa limită de fuziune termonucleară a deuteriului nu sunt „planete”, ci sunt „sub-pitice cenușii” (sau un alt nume mai potrivit care trebuie atribuit).\n\nAceastă definiție de lucru este folosită pe scară largă de către astronomi atunci când publică descoperiri ale exoplanetelor în reviste academice. Deși este temporar, rămâne o definiție eficientă a funcționării până la adoptarea formală a uneia permanente. Nu abordează disputa privind limita de masă inferioară și astfel a evitat controversa privind obiectele din Sistemul Solar. Această definiție nu face nici un comentariu asupra stării planetare a obiectelor care orbitează pitice cenușii, cum ar fi 2M1207b.\n\nO definiție a unei sub-pitice cenușii este un obiect cu masă planetară, format prin colapsul nebuloasei și nu prin acreție. Această distincție de formare între o sub-pitică cenușie și o planetă nu este convenită în mod universal; astronomii sunt împărțiți în două tabere dacă procesul de formare a unei planete este considerat ca parte a clasificării sale. Unul din motive este că, adesea, nu se poate determina procesul de formare. De exemplu, o planetă formată prin acreție în jurul unei stele poate fi ejectată din sistem devenind o plutitoare liberă, și, de asemenea, o sub-pitică cenușie care s-a format singură într-un grup de stele prin colapsul nebuloasei poate fi capturată pe orbita unei stele.\n\nUn studiu sugerează că obiectele de peste 10 MJup formate prin instabilitate gravitațională nu ar trebui să fie încadrate ca planete.\n\nCele 13 mase Jupiter reprezintă o masă medie mai degrabă decât o valoare de prag precisă. Obiectele mari vor fuziona majoritatea deuteriului lor, iar cele mai mici vor fuziona doar puțin, iar valoarea de 13 MJup este undeva între ele. De fapt, calculele arată că un obiect fuzionează 50% din conținutul său de deuteriu inițial când masa totală este cuprinsă între 12 și 14 MJup. Cantitatea de deuteriu fuzionată depinde nu numai de masă, ci și de compoziția obiectului, de cantitatea de heliu și deuteriu prezent.\n\nDefiniția UAI din 2006 a planetei \n\nProblema limitei inferioare a fost abordată în cadrul ședinței din 2006 a Adunării Generale a UAI. După multe dezbateri adunarea a votat și a adoptat o rezoluție cu următoarea definiție a unei planete din Sistemul Solar:\n\nConform acestei definiții, Sistemul Solar are opt planete. Corpurile care îndeplinesc primele două condiții, dar nu și a treia (cum ar fi Ceres, Pluto și Eris) sunt clasificate drept planete pitice, cu condiția să nu fie și sateliți naturali ai altor planete. Inițial, un comitet IAU a propus o definiție care ar fi inclus un număr mult mai mare de planete, deoarece nu a inclus (c) drept criteriu. După multe discuții, s-a decis, prin vot, ca aceste corpuri să fie clasificate ca planete pitice.\n\nAceastă definiție se bazează pe teoriile formării planetare, în care embrionii planetari își curăță mai întâi vecinătatea orbitală de alte obiecte mai mici. După cum descrie astronomul Steven Soter:\n\nDefiniția UAI din 2006 prezintă unele provocări pentru exoplanete, deoarece limbajul este specific Sistemului Solar și pentru că criteriile de rotunjime și de curățare a zonei orbitale nu sunt în prezent observabile. Astronomul Jean-Luc Margot a propus un criteriu matematic care să stabilească dacă un obiect își poate curăța orbita în timpul vieții stelei gazdă, pe baza masei planetei, axa semimajoră și masa stelei gazdă. Această formulă produce o valoare π care este mai mare decât 1 pentru planete. Cele opt planete cunoscute și toate exoplanetele cunoscute au valori π peste 100, în timp ce Ceres, Pluto și Eris au valori π de 0,1 sau mai puțin. Obiecte cu valori π de 1 sau mai mult sunt de asemenea așteptate să fie aproximativ sferice, astfel încât obiectele care îndeplinesc cerința de curățare a zonei orbitale îndeplinesc automat cerința de rotunjire.\n\nObiecte considerate anterior planete\nTabelul de mai jos prezintă corpurile Sistemului Solar care odată au fost considerate planete.\n\nDincolo de comunitatea științifică, Pluto are încă o importanță culturală pentru mulți din publicul larg datorită clasificării sale istorice ca planetă din 1930 până în 2006.\n\nMitologie și nume \n\nNumele planetelor din lumea occidentală sunt derivate din practicile de numire ale romanilor, care în cele din urmă derivă din cele ale grecilor și ale babilonienilor. În Grecia antică, cele două mari stele Soarele și Luna erau numite Helios și Selene. Cea mai îndepărtată planetă (Saturn) se numea Phainon, „strălucitorul”, urmată de Phaethon (Jupiter), „luminosul”; planeta roșie (Marte) era cunoscută sub numele de Pyroeis, „cea de culoarea focului”. Cea mai strălucitoare (Venus) era cunoscută sub numele de Phosphorus, „cea aducătoare de lumină” iar planeta finală (Mercur) a fost numită Stilbon, „cea a strălucirii trecătoare”.\n\nDe asemenea, grecii au consacrat fiecare planetă unuia dintre zeii din panteonul lor: Helios și Selene erau nume atât de planete cât și de zei, Phainon a fost consacrat lui Cronos, titanul care a fost tatăl olimpicilor, Phaethon a fost consacrat lui Zeus, fiul lui Cronos care l-a detronat ca rege. Pyroeis a fost consacrat lui Ares, fiul lui Zeus și zeul războiului, Phosphoros era controlat de Afrodita, zeița iubirii iar Hermes, mesagerul zeilor și zeul învățării și al spiritului, a stăpânit asupra lui Stilbon.\n\nPractica greacă de a transplanta numele zeilor planetelor a fost aproape sigur împrumutată de la babilonieni. Babilonienii au numit-o pe Phosphoros după zeița iubirii Ishtar, Pyroeis după zeul războiului Nergal, Stilbon după zeul înțelepciunii Nabu și pe Phaethon după zeul lor principal, Marduk. Există prea multe concordanțe între convențiile de denumire grecești și babiloniene pentru ca acestea să fi apărut separat. Traducerea nu a fost perfectă. De exemplu, zeul babilonian Nergal a fost un zeu al războiului și astfel grecii l-au identificat cu Ares. Spre deosebire de Ares, Nergal era și zeul bolilor și al infernului.\n\nAstăzi, majoritatea oamenilor din lumea occidentală cunosc planetele după nume derivate din panteonul olimpic al zeilor. Deși grecii moderni încă își folosesc numele străvechi pentru planete, alte limbi europene, din cauza influenței Imperiului Roman și, mai târziu, a Bisericii Catolice, folosesc mai degrabă numele latine decât cele grecești. Romanii, care, la fel ca grecii erau indo-europeni, împărtășeau cu ei un panteon comun sub diferite denumiri, însă nu aveau bogate tradiții narative pe care cultura poetică greacă le-a dat zeilor lor. În perioada finală a Republicii Romane, scriitorii romani au împrumutat o mare parte din narațiunile grecești și le-au aplicat propriului panteon, până la punctul în care au devenit practic nu se mai puteau distinge.\n\nCând romanii au studiat astronomia greacă, au dat planetelor propriile nume ale zeilor: Mercurius (pentru Hermes), Venus (Afrodita), Marte (Ares), Jupiter (Zeus) și Saturnus (Cronus). Când au fost descoperite planetele ulterioare în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, practica de numire a fost păstrată cu Neptūnus (Poseidon). Uranus este unic prin faptul că este numit mai degrabă după o zeitate greacă decât pentru omologul său roman (Caelus).\n\nUnii romani, după o credință originară din Mesopotamia, dar care s-a dezvoltat în Egiptul elenistic, credeau că cei șapte zei după care au fost numite planetele petreceau ore pe rând în fiecare zi având grijă de problemele de pe Pământ. Ordinea schimburilor era: Saturn, Jupiter, Marte, Soare, Venus, Mercur, Luna (de la cea mai îndepărtată până la cea mai apropiată planetă). Prin urmare, prima zi era începută de Saturn (ora 1), a doua zi de Soare (ora 25), urmată de Lună (ora 49), Marte, Mercur, Jupiter și Venus. Deoarece fiecare zi a fost numită de zeul care a început-o, aceasta este și ordinea zilelor săptămânii în calendarul roman după ciclul Nundinae fost respins.\n\nÎntrucât Pământul a fost acceptat în general ca planetă în secolul al XVII-lea, nu există o tradiție de a-l numi după un zeu.\n\nCulturile non-europene folosesc alte sisteme de denumire planetară. India folosește un sistem bazat pe Navagraha, care include cele șapte planete tradiționale (Surya pentru Soare, Chandra pentru Lună, Budha pentru Mercur, Shukra pentru Venus, Mangala pentru Marte, Bṛhaspati pentru Jupiter și Shani pentru Saturn) și nodurile lunare ascendente și descendente (puncte în care orbita Lunii traversează ecliptica) Rahu și Ketu.\n\nChina și țările din estul Asiei supuse istoric influenței culturale chinezești (cum ar fi Japonia, Coreea și Vietnam) folosesc un sistem de denumire bazat pe cele cinci elemente chinezești: apă (Mercur), metal (Venus), foc (Marte), lemn (Jupiter) și pământ (Saturn).\n\nÎn astronomia tradițională ebraică, cele șapte planete tradiționale au (în cea mai mare parte) denumiri descriptive - Soarele este חמה Ḥammah sau „cel fierbinte”, Luna este לבנה Levanah sau „cea albד”, Venus este כוכב נוגה Kokhav Nogah sau „planeta strדlucitoare”, Mercur este כוכב Kokhav sau „planeta” (avגnd מn vedere lipsa ei de caracteristici distincte), Marte este מאדים Ma'adim sau „cea roșie”, iar Saturn este שבתאי Shabbatai sau „cel care se odihnește” (מn referire la mișcarea sa lentד מn comparație cu celelalte planete vizibile). Cel mai ciudat este Jupiter, numit צדק Tzedeq sau „dreptate”. Steiglitz sugereazד cד ar putea fi un eufemism pentru numele original al כוכב בעל Kokhav Ba'alsau „planeta lui Baal“.\n\n־n arabד, Mercur este عُطَارِد (ʿUṭārid, este asociat cu Ishtar/Astarte), Venus este الزهرة (az-Zuhara, \"cea strדlucitoare\", un epitet al zeiței Al-'Uzzב), Pדmגntul este الأرض (al-ʾArḍ, de la aceeași rדdדcinד ca eretz), Marte este اَلْمِرِّيخ (al-Mirrīkh, מnsemnגnd „sדgeata fדrד pene” datoritד mișcדrii sale retrograde), Jupiter este المشتري (al-Muštarī, „cel de מncredere”, din Akkadian) și Saturn este زُحَل (Zuḥal, „cel care abandoneazم”).\n\nFormare \n\nNu se cunoaște cu certitudine cum se formează planetele. Teoria predominantă este aceea că acestea sunt formate în timpul colapsării unei nebuloase într-un disc subțire de gaz și praf. În nucleu se formează o protostea, înconjurat de un disc protoplanetar rotativ. Prin acreție (un proces de aglutinare de coliziune) particulele de praf din disc acumulează constant masă formând corpuri tot mai mari. Se formează concentrații locale de masă cunoscute sub numele de planetezimale care accelerează procesul de acreție prin atragerea de material suplimentar cu forța sa gravitațională. Aceste concentrații devin din ce în ce mai dense până se prăbușesc spre interior datorită gravitației formând protoplanete. După ce o planetă atinge o masă ceva mai mare decât masa lui Marte, aceasta începe să acumuleze o atmosferă extinsă, crescând mult rata de captare a planetezimalelor. În funcție de istoricul acumulărilor de solide și gaze, poate rezulta o planetă uriașă, un gigant de gheață sau o planetă telurică.\n\nCând protosteaua a crescut până la punctul de aprindere pentru a forma o stea, discul rămas este îndepărtat din interior spre exterior prin fotoevaporare, vânt solar și alte efecte.\n\nDupă aceea, pot exista numeroase protoplanete care orbitează steaua sau una pe cealaltă, dar în timp, multe se vor ciocni, fie pentru a forma o singură planetă mai mare, fie eliberând material care va fi absorbit de alte protoplanete sau planete. Acele obiecte care au devenit suficient de masive, vor capta cea mai mare parte din vecinătatea lor orbitală devenind planete. Protoplanetele care au evitat coliziunile pot deveni sateliți naturali ai planetelor printr-un proces de captare gravitațională sau rămân în centurile altor obiecte pentru a deveni planete pitice sau corpuri mici.\n\nImpactul energetic al planetelor mai mici (precum și dezintegrarea radioactivă) vor încălzi planeta în creștere, determinând să se topească cel puțin parțial. Interiorul planetei începe să se diferențieze în funcție de masă, dezvoltând un nucleu mai dens. Planetele telurice mai mici își pierd cea mai mare parte a atmosferei din cauza acestei acreții, dar gazele pierdute pot fi înlocuite prin pierderea gazelor din manta și a impactelor ulteriore cu cometele. (Planetele mai mici vor pierde orice atmosferă pe care o vor câștiga prin diferite mecanisme de evadare.)\n\nOdată cu descoperirea și observarea sistemelor planetare din jurul altor stele, devine posibilă elaborarea, revizuirea sau chiar înlocuirea acestui proces. În prezent, se crede că nivelul de metalicitate - termen astronomic care descrie abundența elementelor chimice cu un număr atomic mai mare de 2 (heliu) - determină probabilitatea ca o stea să aibă planete. Prin urmare, se crede că o stea de populație I bogată în metale va avea probabil un sistem planetar mai substanțial decât o stea de populație II, săracă în metale.\n\nSistemul Solar \n\nExistă opt planete în Sistemul Solar, în următoarea ordine a distanței față de Soare: \n\n ☿ Mercur\n ♀ Venus\n 🜨 Pământ\n ♂ Marte\n ♃ Jupiter\n ♄ Saturn\n ♅ Uranus\n ♆ Neptun\n\nJupiter este cea mai mare, de 318 ori mai mare decât Pământul, în timp ce Mercur este cea mai mică, cu 0,055 din masa Pământului.\n\nPlanetele Sistemului Solar pot fi împărțite în categorii în funcție de compoziția lor:\n Telurice: Planete care sunt similare cu Pământul, cu corpuri compuse în mare parte din rocă: Mercur, Venus, Pământ și Marte. La 0,055 din masa Pământului, Mercur este cea mai mică planetă telurică (și cea mai mică planetă) din Sistemul Solar. Pământul este cea mai mare planetă telurică.\n Planete gigant (ioviene): Planete masive, semnificativ masive față de cele telurice: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun.\n Gigant gazos, Jupiter și Saturn sunt planete gigant compuse în principal din hidrogen și heliu și sunt cele mai masive planete din Sistemul Solar. Jupiter, care are de 318 ori masa Pământului, este cea mai mare planetă din Sistemul Solar, iar Saturn are de 95 de ori masa Pământului.\n Gigant de gheață, Uranus și Neptun, sunt compuse în principal din materiale cu punct de fierbere scăzut, cum ar fi apă, metan și amoniac, cu atmosfere groase de hidrogen și heliu. Au o masă semnificativ mai mică decât giganții gazoși (doar de 14 și 17 ori masa Pământului).\n\nAtribute planetare\n\nExoplanete \n\nO exoplanetă (planetă extrasolară) este o planetă din afara Sistemului Solar. La 2 aprilie 2020 existau 4.241 de exoplanete confirmate în 3.139 de sisteme, din care 691 de sisteme au mai multe planete.\n\nLa începutul anului 1992, radioastronomii Aleksander Wolszczan și Dale Frail au anunțat descoperirea a două planete care orbitează pulsarul PSR 1257+12. Această descoperire a fost confirmată și este în general considerată a fi prima detectare definitivă a exoplanetelor. Se crede că aceste planete pulsare s-au format din rămășițele unei supernovei care a produs pulsarul.\n\nPrima descoperire confirmată a unei planete extrasolare orbitând o stea obișnuită cu secvență principală s-a produs la 6 octombrie 1995, când Michel Mayor și Didier Queloz de la Universitatea din Geneva au anunțat depistarea unei exoplanete în jurul stelei 51 Pegasi. De atunci până la misiunea Kepler, cele mai cunoscute planete extrasolare au fost giganți gazoși comparabili în masă cu Jupiter sau mai mari, deoarece au fost mai ușor detectat. Catalogul planetelor candidate Kepler constă în cea mai mare parte din planete de dimensiunea Neptunului sau mai mici, până la mai mici decât Mercur.\n\nExistă noi categorii de planete pe care nu le găsim în Sistemul Solar: așa numitele Super-Pământ și Mini-Neptun, care ar putea fi stâncoase precum Pământul sau un amestec de gaze precum Neptun; o posibilă line de demarcare între cele două tipuri de planetă ar putea fi o rază de 1,75 ori mai mare decât Pământ. Există Jupiteri fierbinți care orbitează foarte aproape de steaua lor și s-ar putea evapora devenind planete chtoniene, care sunt nucleele rămase. Un alt tip posibil de planetă sunt planetele de carbon, care se formează în sisteme cu o proporție mai mare de carbon decât în Sistemul Solar.\n\nUn studiu din 2012, care analizează datele de microlentile gravitaționale estimează o medie de cel puțin 1,6 planete legate de fiecare stea din Calea Lactee.\n\nLa 20 decembrie 2011, echipa telescopului spațial Kepler a raportat descoperirea primelor exoplanete de dimensiunea Pământului: Kepler-20e și Kepler-20f, care orbitează o stea asemănătoare Soarelui, Kepler-20.\n\nExistă exoplanete care sunt mult mai apropiate de steaua lor mamă decât orice planetă din Sistemul Solar de Soare și există și exoplanete care sunt mult mai îndepărtate de steaua lor. Mercur, cea mai apropiată planetă de Soare, la 0,4 AU, are o orbită de 88 de zile dar cele mai scurte orbite cunoscute pentru exoplanete durează doar câteva ore. Sistemul Kepler-11 are cinci dintre planetele sale pe orbite mai scurte decât ale lui Mercur, toate planetele fiind mult mai masive decât Mercur. Neptun este la 30 AU de Soare și are o orbită de 165 de ani dar există exoplanete care sunt la sute de AU de steaua lor și au o orbită de peste 1000 de ani, de exemplu 1RXS1609 b.\n\nObiecte de masă planetară \n\nUn obiect de masă planetară sau corp planetar este un obiect ceresc cu o masă care se încadrează în domeniul definiției unei planete: suficient de masiv pentru a atinge echilibrul hidrostatic (pentru a fi rotunjit sub propria gravitație), dar nu suficient pentru a susține fuziunea nucleului ca o stea. Prin definiție, toate planetele sunt obiecte de masă planetară, dar scopul acestui termen este să se refere la obiecte care nu se conformează așteptărilor tipice pentru o planetă. Acestea includ planete pitice, care sunt rotunjite de propria lor gravitație dar nu sunt suficient de masive pentru a-și curăța propria orbită, sateliții mai mari și planetele orfane plutitoare libere care sunt ejectate dintr-un sistem sau obiecte formate prin colapsul nebuloasei și nu prin acreție (uneori numite sub-pitice cenușii).\n\nPlanetă pitică \n\nO planetă pitică este un obiect de masă planetară care nu este nici planetă adevărată și nici satelit natural; se află pe orbita directă a unei stele și este suficient de masivă pentru ca gravitația sa să o comprime într-o formă hidrostatică echilibrată (de obicei un sferoid), dar nu a curățat vecinătatea orbitei sale de alte materiale. Alan Stern, care a propus termenul „planetă pitică”, a susținut că amplasarea nu ar trebui să conteze și că ar trebui luate în considerare doar atributele geofizice (definiția geofizică a planetei), și că planetele pitice sunt astfel un subtip al planetei. Cu toate acestea, UAI clasifică planetele pitice ca o categorie separată. Nu se cunoaște numărul planetelor pitice din Sistemul Solar. UAI a recunoscut trei (Ceres, Pluto și Eris) și a atribuit numirea a doi candidați suplimentari, Haumea și Makemake, comitetului de numire a planetelor pitice din cadrul UAI.\n\nPlanetă orfană \n\nMai multe simulări computerizate ale formării stelare și a sistemului planetar au sugerat ca unele obiecte de masă planetară să fie ejectate în spațiul interstelar. Unii oameni de știință au susținut că astfel de obiecte găsite în spațiul adânc ar trebui clasificate drept „planete”, deși alții au sugerat că ar trebui numite pitice cenușii cu masă scăzută.\n\nSub-pitică cenușie \n\nStelele se formează prin colapsul gravitațional al norilor de gaz, dar obiectele mai mici se pot forma și prin colapsul norului. Obiectele de masă planetară formate în acest fel sunt uneori numite sub-pitice cenușii.Sub-piticele cenușii pot fi plutitoare libere, cum ar fi Cha 110913-773444 și OTS 44, su pot orbita un obiect mare, cum ar fi 2MASS J04414489+2301513.\n\nSistemele binare ale sub-piticelor cenușii sunt teoretic posibile; inițial s-a crezut că Oph 162225-240515 era un sistem binar dintre o pitică cenușie de 14 mase Jupiter și o sub-pitică cenușie de 7 mase Jupiter, dar observațiile ulterioare au revizuit masele estimate în sus la peste 13 mase Jupiter, făcându-le pitice cenușii, conform definițiilor de lucru ale UAI.\n\nFoste stele \nÎn sistemele binare una dintre stele poate pierde masă în favoarea însoțitorului mai greu. Steaua în scădere poate deveni apoi un obiect de masă planetară. Un exemplu este un obiect de masă Jupiter care orbitează pulsarul PSR J1719-1438. Aceste pitice albe pot deveni planetă de heliu sau planetă de carbon.\n\nPlanetă satelit \nUnii sateliți mari au dimensiuni similare sau mai mari decât planeta Mercur, de exemplu sateliții galileeni ai lui Jupiter și Titan. Alan Stern a susținut că amplasarea nu ar trebui să conteze și că în definiția unei planete trebuie luate în considerare doar atributele geofizice și propune termenul de planetă satelit pentru un satelit de dimensiunea unei planete.\n\nPlanetă capturată \nPlanetele orfane din roiuri stelare au viteze similare cu stelele și astfel pot fi recapturate. De obicei, sunt captate pe orbite largi, între 100 și 105 AU. Eficiența de captare scade odată cu creșterea volumului roiului, iar pentru o anumită dimensiune a roiului eficiența de captare crește odată cu masa gazdei. Este aproape independent de masa planetară. Planetele singure și multiple pot fi capturate în orbite arbitrare nealiate, necoplanare între ele sau cu rotația gazdelor stelare.\n\nAtribute \nDeși fiecare planetă are caracteristici fizice unice, există unele caracteristici comune între ele. Unele dintre aceste caracteristici, cum ar fi inelele sau sateliții naturali, au fost observate până acum doar la planetele din Sistemul Solar, în timp ce altele sunt observate în mod obișnuit și la planetele extrasolare.\n\nCaracteristici dinamice\n\nOrbită \n\nConform definițiilor actuale, toate planetele trebuie să se învârtă în jurul stelelor; prin urmare, orice planetă orfană este exclusă. În Sistemul Solar, toate planetele orbitează Soarele în aceeași direcție cu rotirea Soarelui (în sens invers acelor de ceasornic, așa cum se vede deasupra polului nord al Soarelui). A fost descoperită cel puțin o planetă extrasolară, WASP-17b care orbitează în direcția opusă rotației stelei sale.\n\nPerioada revoluției unei planete pe orbita sa este cunoscută sub denumirea de perioadă siderală sau an sideral.\n\nUn an pe o planetă depinde de distanța de steaua sa; cu cât o planetă este mai îndepărtată de steaua sa, nu numai că va avea o distanță mai mare de parcurs, dar va reduce și viteza deoarece va fi mai puțin afectată de gravitația stelei. Nici o orbită a planetei nu este perfect circulară și, prin urmare, distanța fiecăreia variază de-a lungul anului. Cea mai apropiată abordare a stelei sale se numește periapsă (periheliu în Sistemul Solar), în timp ce cea mai mare îndepărtare de stea se numește apoapsă (afeliu). Pe măsură ce o planetă se apropie de periapsidă, viteza sa crește pe măsură ce energia gravitațională se transformă în energie cinetică, la fel cum un obiect care cade pe Pământ accelerează pe măsură ce cade; pe măsură ce planeta atinge apoapsida, viteza sa scade, la fel cum un obiect aruncat în sus pe Pământ încetinește, când atinge vârful traiectoriei sale.\n\nOrbita fiecărei planete este definită de un set de elemente:\n Excentricitatea unei orbite descrie modul în care est alungită orbita unei planete. Planetele cu excentricități scăzute au orbite mai circulare, în timp ce planetele cu excentricități ridicate au orbite mai eliptice. Planetele din Sistemul Solar au excentricități foarte scăzute și deci aproape orbite circulare. Cometele și obiectele centurii Kuiper (precum și mai multe planete extrasolare) au excentricități foarte mari și deci orbite extrem de eliptice.\n Semiaxa majoră este distanța de la o planetă la jumătatea celui mai mare diametru al orbitei sale eliptice (vezi imaginea). Această distanță nu este aceeași cu apoapsida sa, deoarece nici o orbită a planetei nu are steaua exact în centrul ei.\n Înclinația unei planete indică cât de departe este orbita sa deasupra sau sub un plan de referință. În Sistemul Solar, planul de referință este planul orbitei Pământului, numit ecliptic. Pentru planetele extrasolare, planul, cunoscut sub numele de planul cerului sau planul celest, este planul perpendicular pe linia de vedere a observatorului de pe Terra. Toate cele opt planete ale Sistemului Solar se află foarte aproape de ecliptică; cometele și obiectele centurii Kuiper precum Pluto sunt cu unghiuri mult mai mari față de aceasta. Punctele în care o planetă își traversează planul de referință deasupra și dedesubt se numesc noduri ascendente și descendente. Longitudinea nodului ascendent este unghiul dintre longitudinea zero a planului de referință și nodul ascendent al planetei. Argumentul periapsei (sau periheliu în Sistemul Solar) este unghiul dintre nodul ascendent a planetei și cea mai mare apropiere de steaua sa.\n\nÎnclinare axială \n\nPlanetele au, de asemenea, diferite grade de înclinare axială: se află într-un anumit unghi față de planul ecuatorului stelelor lor. Acesta variază cantitatea de lumină primită de fiecare emisferă pe tot parcursul anului; atunci când emisfera nordică nu este îndreptată spre steaua sa, emisfera sudică indică spre ea și invers. Prin urmare, fiecare planetă are anotimpuri: schimbări de climă pe tot parcursul anului. Momentul în care fiecare emisferă este cea mai îndepărtată sau mai apropiată de steaua sa se numește solstițiu. \nFiecare planetă are două solstiții pe parcursul unui an; când o emisferă are solstițiul de vară (ziua este mai lungă), cealaltă are solstițiul de iarnă (ziua este mai scurtă).\n\nCantitatea variabilă de lumină și căldură primită de fiecare emisferă creează modificări anuale ale modelelor meteorologice pentru fiecare jumătate a planetei. Înclinarea axială a lui Jupiter este foarte mică, deci variația sa sezonieră este minimă. Uranus, în schimb, are o înclinare axială atât de extremă încât emisferele sale sunt fie perpetuu în lumina soarelui, fie perpetuu în întuneric în momentul solstițiilor sale. Printre planetele extrasolare, înclinațiile axiale nu sunt cunoscute cu certitudine, deși majoritatea Jupiterelor fierbinți se consideră că au o înclinare axială neglijabilă sau zero ca urmare a apropierii lor de stele.\n\nRotație \n\nPlanetele se rotesc în jurul axelor invizibile care trec prin centrele lor. Perioada de rotație a unei planete este cunoscută sub numele de zi stelară. Majoritatea planetelor din Sistemul Solar se rotesc în aceeași direcție cu care orbitează Soarele, care este în sens contrar acelor de ceasornic, așa cum se vede de deasupra polului nord al Soarelui, excepțiile fiind Venus și Uranus, care se rotesc în sensul acelor de ceasornic, deși înclinarea axială extremă a lui Uranus duce la convenții diferite despre care dintre polii săi reprezintă „nordul” și, prin urmare, dacă planeta se rotește în sensul acelor de ceasornic sau în sens contrar acelor de ceasornic. Indiferent de convenția folosită, Uranus are o rotație retrogradă în raport cu orbita sa.\n\nRotația unei planete poate fi indusă de mai mulți factori în timpul formării. Un moment cinetic rezultat poate fi indus de contribuțiile individuale ale momentelor cinetice ale obiectelor acumulate. Acumularea de gaz de către planetele gigant poate contribui și la momentul cinetic. În cele din urmă, în ultimele etape ale formării planetei, un proces stohastic de accreție protoplanetară poate modifica aleatoriu axa de rotație a planetei.\n\nPerioadele de rotație ale planetelor extrasolare nu sunt cunoscute. Cu toate acestea, pentru Jupiterii „fierbinți”, proximitatea față de steaua lor înseamnă că se află în cuplaj mare, adică orbitele lor sunt în sincronizare cu rotațiile lor. Ca urmare, ele arată doar o față către stelele lor, cu o parte continuu ziua și cealaltă parte continuu noaptea.\n\nCurățarea orbitală \n\nCaracteristica dinamică definitorie a unei planete este aceea că și-a curățat vecinătatea. O planetă care și-a curățat vecinătatea a acumulat suficientă masă pentru a aduna sau a îndepărta toate planetezimalele de pe orbita sa. Această caracteristică a fost stabilită ca parte a definiției oficiale a unei planete de către IAU în august 2006. Criteriu exclude corpurile planetare Pluto, Eris și Ceres din rândul planetelor, acestea clasificându-se ca planete pitice. Deși până în prezent, acest criteriu se aplică numai Sistemului Solar, au fost găsite o serie de sisteme extrasolare tinere în care dovezile sugerează o curățare orbitală în discurile lor circumstanțiale.\n\nCaracteristici fizice\n\nMasă \n\nO caracteristică fizică definitorie a unei planete este aceea că are suficientă masă pentru ca forța propriei sale gravitații să domine forțele electromagnetice care unesc structura sa fizică, ceea ce duce la o stare de echilibru hidrostatic. Acest lucru înseamnă că toate planetele sunt sferice sau sferoidale. Până la o anumită masă, un obiect poate avea formă neregulată, dar dincolo de acel punct, care variază în funcție de compoziția sa chimică, gravitația începe să atragă obiectul spre centrul său de masă până când obiectul se prăbușește într-o sferă.\n\nMasa este, de asemenea, atributul principal prin care planetele se disting de stele. Limita de masă superioară pentru planete este de aproximativ 13 ori mai mare decât masa planetei Jupiter (MJ) pentru obiectele cu abundență naturală similară cu Soarele, dincolo de care atinge condiții adecvate pentru fuziunea nucleară. În Sistemul Solar, în afară de Soare, nu există obiecte de masă asemănătoare, însă există exoplanete de această dimensiune. Limita de masă de 13 MJ nu este convenită în mod universal, iar Enciclopedia Planetelor Extrasolare include obiecte de până la 60 de MJ, iar în timp ce Exoplanet Data Explorer consideră până la 24 MJ.\n\nCea mai mică planetă cunoscută este PSR B1257+12A, una dintre primele planete extrasolare descoperite, care a fost găsită în 1992 pe orbită în jurul unui pulsar. Masa sa este aproximativ jumătate din cea a planetei Mercur. Cea mai mică planetă cunoscută care orbitează o stea cu secvență principală, alta decât Soarele, este Kepler-37b, cu o masă (și o rază) puțin mai mari decât cea a Lunii.\n\nDiferențiere internă \n\nFiecare planetă și-a început existența într-o stare complet fluidă; la începutul formării, materialele mai dense și mai grele s-au scufundat în centru lăsând materialele mai ușoare aproape de suprafață. Prin urmare, fiecare are un interior diferențiat, format dintr-un miez dens planetar înconjurat de o manta care este sau era fluidă. Planetele telurice sunt sigilate cu cruste dure, iar la planetele gigant, mantaua se dizolvă pur și simplu în straturile superioare ale norilor. Planetele telurice au nuclee din elemente precum fierul și nichelul și mantale de silicați. \n\nSe crede că Jupiter și Saturn au nuclee de rocă și metal înconjurate de manta de hidrogen metalic. Uranus și Neptun, care sunt mai mici, au nuclee stâncoase înconjurate de manta de apă, amoniac, metan și alte substanțe volatile cu puncte de topire de peste 100 K. Acțiunea fluidelor interne în nucleele planetelor creează un geodinam, care generează un câmp magnetic.\n\nAtmosferă \n\nToate planetele Sistemului Solar, cu excepția lui Mercur, au atmosfere substanțiale, deoarece gravitația lor este suficient de puternică pentru a menține gazele aproape de suprafața planetei. Planetele gigant mai mari sunt suficient de masive pentru a păstra cantități mari de gaze ușoare hidrogen și heliu, în timp ce planetele mai mici pierd aceste gaze în spațiu. Compoziția atmosferei Pământului este diferită de celelalte planete, deoarece diferitele procese de viață care au avut loc pe planetă au introdus oxigen molecular liber. Atmosfera lui Mercur a fost în cea mai mare parte (dar nu în întregime), măturată de vântul solar.\n\nAtmosfera planetară este afectată de diferite grade de energie primite atât de la Soare, cât și din interiorul său, ceea ce duce la formarea de sisteme meteorologice dinamice, cum ar fi uraganele (pe Pământ), furtuni de praf la nivel planetar (pe Marte), un anticiclon mai mare decât Pământul pe Jupiter (numit Marea Pată Roșie) și găuri în atmosferă (pe Neptun). Cel puțin o planetă extrasolară, HD 189733 b, a fost identificată cu un astfel de sistem meteorologic, similar cu Marea Pata Roșie, dar de două ori mai mare.\n\nS-a observat că Jupiterii fierbinți își pierd atmosfera în spațiu din cauza radiațiilor stelare, la fel cum se întâmplă cu cozile cometelor. Aceste planete pot avea mari diferențe de temperatură între zi și noapte, ceea ce produce vânturi supersonice.\n\nMagnetosferă \n\nO caracteristică importantă a planetelor este momentul magnetic intrinsec, care la rândul său dă naștere magnetosferelor. Prezența unui câmp magnetic indică faptul că planeta este încă vie din punct de vedere geologic. Cu alte cuvinte, planetele magnetizate au fluxuri de materiale conductoare electrice în interiorul lor, generând câmpuri magnetice. Aceste câmpuri modifică semnificativ interacțiunea dintre planetă și vântul solar. O planetă magnetizată creează o cavitate în vântul solar din jur, numită magnetosferă, pe care vântul nu o poate penetra. Magnetosfera poate fi mult mai mare decât planeta însăși. În schimb, planetele nemagnetizate au doar magnetosfere mici induse de interacțiunea ionosferei cu vântul solar, care nu poate proteja eficient planeta.\n\nDintre cele opt planete din Sistemul Solar, numai Venus și Marte nu au un astfel de câmp magnetic. În plus, satelitul lui Jupiter Ganymede are, de asemenea, una. Dintre planetele magnetizate, câmpul magnetic al Mercur este cel mai slab și abia reușește să devieze vântul solar. Câmpul magnetic al lui Ganymede este de câteva ori mai mare, iar cel al lui Jupiter este cel mai puternic din Sistemul Solar (atât de puternic, încât prezintă un risc grav pentru sănătatea viitoarelor misiuni cu echipaj către sateliții să). Câmpurile magnetice ale celorlalte planete gigant sunt aproximativ similare cu cel al Pământului, dar momentele lor magnetice sunt semnificativ mai mari. Câmpurile magnetice ale lui Uranus și Neptun sunt înclinate puternic în raport cu axa de rotație și deplasate din centrul planetei.\n\nÎn 2004, o echipă de astronomi din Hawaii a observat o planetă extrasolară în jurul stelei HD 179949, care părea să creeze o pată pe suprafața stelei sale. Echipa a emis ipoteza că magnetosfera planetei transfera energie pe suprafața stelei, crescând temperatura deja ridicată de 7.760 °C cu încă 400 °C.\n\nCaracteristici secundare \n\nMai multe planete sau planete pitice din Sistemul Solar (cum ar fi Neptun și Pluto) au perioade orbitale care sunt în rezonanță unele cu altele sau cu corpuri mai mici (acest lucru este de asemenea comun în sistemele de satelit). Toate cu excepția lui Mercur și Venus au sateliți naturali, adesea numiți „luni”. Pământul are una, Marte are două, iar planetele gigant au numeroase luni în sisteme complexe de tip planetar. Multe luni ale planetelor gigant au caracteristici similare cu cele ale planetele telurice și ale planetelor pitice, iar unele au fost studiate ca locații posibile pentru viață (în special Europa).\n\nCele patru planete gigant sunt, de asemenea, orbitate de inele planetare de dimensiuni și complexități variate. Inelele sunt compuse în principal din praf sau particule, dar pot găzdui mici „luni” a căror gravitație le formează și le menține structura. Deși originea inelelor planetare nu este cunoscută cu exactitate, se crede că acestea sunt rezultatul sateliților naturali care au căzut sub limita Roche a planetei părinte și au fost dezintegrate de forțele de maree.\n\nNu au fost observate caracteristici secundare în jurul planetelor extrasolare. Cu toate acestea, sub-pitica cenușie Cha 110913-773444, care a fost descrisă ca o planetă orfană, se crede că este orbitată de un mic disc protoplanetar iar despre sub-pitica cenușie OTS 44 s-a dovedit că este înconjurată de un disc protoplanetară substanțial de cel puțin 10 mase de Pământ.\n\nVezi și\n\nNote\n\nReferințe\n\nBibliografie\n Thérèse Encrenaz et James Lequeux, L'exploration des planètes, De Galilée à nos jours... et au-delà, Paris, Éditions Belin, 2014, 223 p. ISBN 978-2-7011-6195-2\n\nLegături externe \n\n International Astronomical Union website\n Photojournal NASA\n NASA Planet Quest – Exoplanet Exploration\n Illustration comparing the sizes of the planets with each other, the Sun, and other stars\n\nVezi și\n Astronomie\n Sistemul solar\n Soare\n Planetă pitică, Obiect mic din Sistemul Solar \n Planetă interstelară\n Nebuloasă planetară (nicio legătură cu planetele în realitate)\n SETI (proiect: Search for Extra-Terrestrial Intelligence, în română: „Căutare de inteligență extraterestră”)\n Simbol astronomic\n Terraformare: cum să faci o planetă locuibilă\n UAI: Uniune Astronomică Internațională\n\n \nAstronomie observațională\nPlanetologie" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți relata pe scurt despre Istorie?" }, { "from": "assistant", "value": "Istoria este știința care studiază evoluția societății umane de la apariția omului până în prezent. Obiectul istoriei nu se limitează doar la evenimentele politice, cum ar fi de exemplu bătăliile sau faptele conducătorilor. El cuprinde și aspectele economice, sociale și culturale (uneltele, ocupațiile și organizarea oamenilor, creațiile artistice și credințele religioase, viața de zi cu zi etc.).\n\nDefiniție \n\nIstoria este o relatare, o construcție a unei imagini a trecutului făcută de oameni (i.e. istorici) care încearcă să descrie, să explice sau să facă perceptibile timpurile care s-au scurs. Indiferent de epoci sau de metode și oricare ar fi scopul subiacent al muncii istoricului, istoria este întotdeauna o construcție umană, înscrisă în epoca în care este scrisă.\n\nSpre deosebire de povestirea ficțională, istoria ca știință descriptivă a evenimentelor trecute nu este construită prin intuiție intelectuală, ci pornind de la surse: documente scrise, istorie orală, obiecte etc. Prin interpretarea totalității acestor surse, istoria își propune să reconstituie diversele fațete ale trecutului. De-a lungul timpului, istoricii și-au schimbat foarte mult felul de a interpreta trecutul și perspectiva asupra faptelor sau a evenimentelor trecute, și-au reevaluat sursele și maniera de a aborda respectivele surse.\n\nIstoria, care nu este doar o reflecție asupra trecutului, se construiește în funcție de regulile unei metode științifice. Aceasta a evoluat de-a lungul timpului, iar evoluția acestei metode științifice poartă numele de istoriografie (cuvânt compus pornind de la niște etimoane grecești; în traducere directă înseamnă „istoria scrierii istoriei”). Metoda de cercetare a istoriei se sprijină pe un ansamblu de științe auxiliare care îl ajută pe istoric să își construiască povestirea.\n\nIstoria este și o practică socială: prin felul în care este scrisă, istoria se înscrie în mod fundamental în epoca în care este scrisă și joacă un rol de primă importanță în epoca scrierii ei deoarece, fiind luată drept dovadă și / sau garanție a judecății acțiunilor omului, ea determină interpretările, interacțiunile și comportamentele sociale prezente și viitoare ale indivizilor.\n\nMetoda istorică \n\nMetoda istorică este compusă din tehnici și îndrumări prin care istoricii folosesc sursele primare și alte dovezi empirice, inclusiv dovezi arheologice pentru a cerceta și apoi scrie istoria drept relatări ale trecutului. Întrebarea asupra naturii și chiar a putinței existenței unei metode istorice solide este subiectul filosofiei istoriei drept întrebare care ține de epistemologie. Studiul metodei istorice și al diferitelor feluri de a scrie istoria se numește istoriografie.\n\nAbordarea critică a surselor \n\nAbordarea critică a surselor (sau evaluarea informației) este procesul de a evalua calitățile unei surse de informații, cum ar fi validitatea, încrederea și relevanța ei pentru subiectul cercetat.\n\nGilbert J. Garraghan împarte abordarea critică a surselor în șase întrebări:\n\n Când a fost produsă sursa scrisă sau nescrisă (data)?\n Unde a fost produsă (locația)?\n De către cine a fost produsă (autorii)?\n Din ce materiale pre-existente a fost produsă (analiza)?\n Sub ce formă inițială a fost produsă (integritatea)?\n Care este valoarea ei ca dovadă prin ceea ce cuprinde ea (credibilitatea)?\n\nPrimele patru sunt cunoscute drept critica superioară; a cincea drept critica inferioară; și, împreună, drept critica externă. A șasea și cea din urmă este numită critica internă. Laolaltă această abordare este numită critica surselor sau abordarea critică a surselor.\n\nR. J. Shafer asupra criticii externe: „Se afirmă uneori că funcția ei este negativă, scutindu-ne de a folosi dovezi eronate; în timp ce critica internă are funcția pozitivă de a ne spune cum să folosim dovezile găsite drept autentice.”\n\nObservând că unele documente sunt acceptate drept complet de încredere, Louis Gottschalk a stipulat regula generală „pentru fiecare aspect în parte procesul de a stabili ce încredere putem avea în acesta trebuie făcut în mod separat și indiferent de credibilitatea generală a autorului documentului.” Gradul de încredere al unui autor, luat în general, poate stabili o probabilitate de fundal pentru a aborda fiecare afirmație, dar fiecare dovadă extrasă trebuie cântărită în mod individual.\n\nProceduri pentru surse care se contrazic una pe alta \nBernheim (1889) și Langlois & Seignobos (1898) au propus o procedură în șapte pași pentru critica surselor în cadrul istoriei:\n\n Dacă toate sursele au căzut de acord asupra unui eveniment, istoricii pot considera evenimentul drept dovedit.\n Totuși, nu se impune majoritatea; chiar dacă cele mai multe surse povestesc evenimentele într-un fel, acea versiune nu va prevala decât dacă trece testul analizei critice pe text (analiza textului).\n Sursa a cărei relatare poate fi confirmată prin referiri la autorități externe în unele părți ale ei poate fi crezută în întregime chiar dacă este imposibil să confirmăm complet textul.\n Când două surse se contrazic asupra unui aspect, istoricul va prefera sursa cu cea mai mare autoritate, adică sursa creată de un expert sau de martorii oculari.\n Martorii oculari, în general, trebuie preferați în special în împrejurările în care observatorul obișnuit putea relata cu acuratețe ceea ce s-a aflat pe atunci și, mai specific, când se referă la lucruri știute de majoritatea contemporanilor lor.\n Dacă două surse create în mod independent cad de acord asupra unui aspect, credibilitatea fiecăreia sporește semnificativ.\n Când două surse nu sunt de acord și nu există un alt mijloc de a evalua ce spun ele, atunci istoricii vor prefera sursa mai apropiată de bunul simț.\n\nDescrierile ulterioare ale metodei istorice de mai jos au căutat să depășească credulitatea postulată de primul dintre pașii formulați în secolul al XIX-lea prin a afirma principii prin care relatările diferite nu sunt doar armonizate ci pentru a afla dacă o aserțiune găsită în una din surse poate fi considerată drept lipsită de încredere sau dimpotrivă, luată în sine.\n\nPrincipii de bază pentru a determina gradul de încredere \nUrmătoarele principii de bază ale criticii surselor au fost formulate de doi istorici scandinavi, Olden-Jørgensen (1998) și Thurén (1997):\n\n Sursele umane pot fi dovezi fizice (rămășite trupești/relicve) cum ar fi amprentele; sau narațiuni cum ar fi o declarație sau o scrisoare. Rămășitele trupești/relicvele sunt mai credibile decât narațiunile.\n Orice sursă dată poate să fi fost falsificată sau coruptă. Indicații puternice asupra păstrării sursei în formă originală sporesc încrederea pe care o putem avea în ea.\n Cu cât o sursă este mai apropiată de evenimentul pe care pretinde că-l relatează, cu atât mai multă încredere putem avea că ea descrie corect istoric ceea ce s-a întâmplat.\n Un martor ocular este mai credibil decât o mărturie la mâna a doua, care este mai credibilă decât mărturia unor persoane care au auzit de la mărturii și mai îndepărtate și așa mai departe.\n Dacă un număr de surse independente conțin același mesaj, credibilitatea mesajului sporește puternic.\n Tendința unei surse este motivația ei de a produce o anumită părtinire. Astfel de tendințe trebuie minimizate sau suplimentate cu motivații contrare.\n Dacă se poate dovedi că un martor sau o sursă nu au un interes direct în a crea părtinire, credibilitatea mesajului crește.\n\nMărturiile oculare \nR. J. Shafer oferă această listă pentru a evalua mărturiile oculare:\n\n Este sensul real al aserțiunii diferit de sensul ei literal? Sunt folosite cuvintele în sensuri în care nu mai sunt folosite azi? Este o afirmație ironică (adică, înseamnă altceva decât afirmă)?\n Cât de bine putea observa autorul lucrurile pe care le relatează? Erau simțurile lui adecvate observațiilor făcute? Era locația sa fizică adecvată vederii, auzirii, atingerii? Avea el din punct de vedere social abilitatea de a observa: înțelegea limba, avea expertiza necesară (de exemplu drept, științe militare); nu era intimidat de nevasta sa sau de poliția politică?\n Cum a relatat autorul?, și care era abilitatea sa de a face asta?\n Privind abilitatea sa de a relata, era părtinitor? Avea timpul necesar pentru a relata? Locul potrivit pentru a relata? Instrumente adecvate de a înregistra relatarea?\n Când a relatat el, relativ la observațiile făcute? Curând? Mult mai târziu? Cincizeci de ani este mult mai târziu deoarece majoritatea martorilor oculari erau morți iar cei care mai rămaseră puteau să fi uitat aspecte relevante.\n Care era intenția autorului în relatarea sa? Pentru cine relata el? Era probabil ca publicul său să-i ceară sau să-i sugereze distorsionarea evenimentelor?\n Există indicii adiționale asupra veracității avute în intenție? Era el indiferent față de subiectul relatat, deci probabil nu intenționa distorsionarea? A făcut afirmații care-i afectau reputația proprie, deci probabil nu căuta să distorsioneze? A oferit informații incidentale sau obișnuite, deci aproape cu certitudine nu avea intenția de a induce în eroare?\n Par afirmațiile sale inerent improbabile, de exemplu contrare naturii umane sau în conflict cu ceea ce cunoaștem azi?\n Țineți cont că unele feluri de informații sunt mai ușor de observat și relatat decât altele.\n Există contradicții interne în acel document?\n\nLouis Gottschalk adaugă o considerație adițională: „Chiar când faptul discutat se putea să nu fie bine cunoscut, anumite feluri de informații sunt atât incidentale cât și probabile în așa mod încât eroarea sau falsul par improbabile. Dacă o inscripție antică a unei căi romane ne spune că un anumit proconsul a clădit acea cale în timp ce Augustus era princeps, fără a dispune de altă coroborare ne putem îndoi că proconsulul a clădit într-adevăr calea, dar ar fi mai greu să ne îndoim că ea a fost făcută sub domnia lui Augustus. Dacă o reclamă informează cititorii « Cafeaua A și B poate fi cumpărată la orice băcănie la prețul neobișnuit de cincizeci de cenți pe livră », toate deducerile din reclamă fără coroborare pot fi puse la îndoială, cu excepția faptului că exista o marcă de cafea pe piață numită « Cafeaua A și B. »”\n\nMărturii indirecte \nGarraghan afirmă că cele mai multe informații provin de la martori indirecți, oameni care nu erau prezenți la fața locului dar au auzit ce s-a petrecut de la alții. Gottschalk afirmă că un istoric poate folosi mărturii din auzite acolo unde nu există texte primare. El scrie „În cazurile în care se folosește de martori secundari ... el se întreabă: (1) Pe a cui mărturie primară se bazează afirmațiile acestui martor secundar? (2) A relatat corect martorul secundar mărturia primară în întregul ei? (3) Dacă nu, ce detalii le-a raportat corect din mărturia primară? Răspunsuri satisfăcătoare la a doua și a treia întrebare pot oferi istoricului întregul sau esența mărturiei primare care pentru matorul secundar poate fi singura cale de a fi aflat aceste lucruri. În astfel de cazuri sursa secundară este sursa 'originală' a istoricului, în sensul că ea este originea cunoașterii lui. În ce privește dacă această sursă 'originală' este o relatare corectă a mărturiei primare, el testează credibilitatea ei la fel cum ar face-o cu însăși mărturia primară.” Gottschalk adaugă, „Deci mărturia din auzite nu va fi respinsă de istoric, cum ar face-o un tribunal pentru simplul motiv că provine din auzite.”\n\nTradiția orală \nGilbert Garraghan susține că tradiția orală poate fi acceptabilă dacă ea satisface una din două „condiții generale” sau șase „condiții particulare”, după cum urmează:\n\n Condițiile generale.\n Tradiția trebuie să se bazeze pe o serie neîntreruptă de martori, pornind de la relatarea primară și imediată a evenimentului martorilor vii intermediari de la care preluăm noi sau cel care a fost primul care l-a consemnat în scris.\n Trebuie să existe mai multe serii paralele și independente de martori care relatează evenimentul discutat.\n Condițiile particulare.\n Tradiția trebuie să relateze un eveniment public important, de felul unuia cunoscut direct de un mare număr de persoane.\n Tradiția trebuie să fi fost acceptată pe larg, cel puțin pentru un anume interval de timp.\n De-a lungul acelui interval de timp ea trebuie să nu fi cunoscut opoziție, chiar din partea persoanelor care ar fi fost înclinate să o nege.\n Tradiția trebuie să fi fost una de durată relativ limitată. [Altundeva Garraghan sugerează o limită maximă de 150 ani, cel puțin în culturile care excelează prin amintiri orale.]\n Spiritul critic trebuie să fi fost suficient de dezvoltat cât timp a durat tradiția, iar mijloacele necesare investigației critice trebuie să fi fost la dispoziție.\n Persoanele cu spirit critic care ar fi contestat în mod sigur tradiția – dacă ei ar fi considera-o falsă – trebuie să nu fi încercat asta.\n\nPot exista și alte metode de a verifica tradiția orală, cum ar fi comparațiile cu dovezile provenite din arheologie.\n\nDovezi mai recente cu privire la încrederea sau neîncrederea potențială în tradiția orală provin din munca de teren din Africa de Vest și Europa Răsăriteană.\n\nSurse anonime \n\nIstoricii permit folosirea textelor anonime pentru a stabili fapte istorice.\n\nSinteza: raționamentul istoric \nOdată ce bucățile de informație devin disponibile ele trebuie evaluare în context, ipotezele pot fi formulate și stabilite prin raționamente istorice.\n\nArgumentul din cea mai bună explicație \nC. Behan McCullagh listează câteva condiții pentru un argument din cea mai bună explicație care să fie de succes:\n\nAfirmația, împreună cu alte afirmații deja considerate drept adevărate, trebuie să implice alte afirmații care descriu date observabile și disponibile. (Vom numi în continuare prima afirmație drept ipoteza iar afirmațiile care descriu datele observabile le vom numi 'afirmații de observație'.)\nIpoteza trebuie să aibă un domeniu explicativ mai mare decât alte ipoteze incompatibile cu ea, referitoare la același subiect; adică, ea trebuie să implice o varietate mai mare de afirmații de observație.\nIpoteza trebuie să aibă o putere explicativă mai mare decât alte ipoteze incompatibile cu ea, referitoare la același subiect; adică, ea trebuie să facă afirmațiile de observație mai probabile decât alte ipoteze concurente.\nIpoteza trebuie să fie mai plauzibilă decât alte ipoteze incompatibile cu ea, referitoare la același subiect; adică, ea trebuie să fie implicată întrucâtva de o mai mare varietate de adevăruri acceptate decât alte ipoteze concurente; iar probabila ei negație trebuie implicată de mai puține adevăruri acceptate și să fie implicată mai puțin puternic decât a ipotezelor concurente.\nIpoteza trebuie să fie mai puțin ad hoc decât alte ipoteze incompatibile cu ea, referitoare la același subiect; adică, ea trebuie să includă mai puține presupoziții despre trecut care nu sunt deja implicate într-o anumită măsură de adevărurile deja acceptate.\nIpoteza trebuie să fie negată de mai puține credințe deja acceptate decât alte ipoteze incompatibile cu ea, referitoare la același subiect; adică, ea trebuie să implice în combinație cu adevărurile acceptate mai puține afirmații de observație și altfel de afirmații, toate considerate false.\nTrebuie să depășească alte ipoteze incompatibile cu ea, referitoare la același subiect cu atât de mult încât, cu privire la caracteristicile de la 2 la 6, șansa este foarte mică de a fi depășită de o altă ipoteză concurentă în aceste privințe.\n\nMcCullagh rezumă „dacă domeniul și puterea explicativă sunt foarte mari, astfel încât ea explică un mare număr și o mare varietate de fapte, mult mai multe decât orice explicație concurentă, atunci ea este probabil adevărată.”\n\nRaționamentul statistic \nMcCullagh afirmă că forma acestui argument este următoarea:\n\nExistă o probabilitate (de grad p1) că orice este un A este un B.\nEste probabil (de gradul p2) că acesta este un A.\nPrin urmare, (relativ la aceste premize) este probabil (de gradul p1 × p2) că acesta este un B.\n\nMcCullagh oferă acest exemplu:\n\nÎn mii de cazuri literele V.S.L.M. apărând la sfârșitul unei inscripții latinești pe un mormânt redau sintagma Votum Solvit Libens Merito.\nSub toate aparențele literele V.S.L.M. stau pe acest mormânt la sfârșitul unei inscripții latinești.\nPrin urmare, aceste litere de pe acest mormânt redau sintagma „Votum Solvit Libens Merito”.\n\nAcesta este un silogism sub formă probabilistică, el folosește o generalizare formată prin inducție logică din numeroase exemple (folosită drept premiză inițială).\n\nArgumentul prin analogie \nStructura acestui argument este următoarea:\n\nUn anumit lucru (obiect, eveniment, sau stare de lucruri) are proprietățile p1 . . .  pn și pn + 1.\nAlt lucru are proprietățile p1 . . . pn.\nDeci al doilea lucru are proprietatea pn + 1.\n\nMcCullagh afirmă că un argument prin analogie, dacă e corect, este fie un „silogism statistic sub acoperire” sau e mai frumos explicat drept argumentul prin cea mai bună explicație. El este un silogism statistic atunci când este „stabilit printr-un mare număr și varietate de exemple ale generalizării”; altfel, argumentul poate fi invalid deoarece proprietățile de la 1 la n nu sunt legate de proprietatea n + 1, cu excepția cazului în care proprietatea n + 1 este cea mai bună explicație a proprietăților de la 1 la n. Analogia, prin urmare, este necontroversată doar când este folosită pentru a sugera ipoteze și nu drept argument decisiv (concluzie).\n\nNote\n\nBibliografie \n Ariès, Philippe. Timpul istoriei. București: Meridiane, 1997. \n Aron, Raymond. Introducere în filozofia istoriei. București: Humanitas, 1997. \n Braudel, Fernand, Écrits sur l'histoire, Paris, Flammarion, 1969. \n de Certeau, Michel. L'Écriture de l'histoire. Paris: Gallimard, 1975. \n Marrou, Henri-Irénée. De la connaissance historique. Paris: Seuil, 1954.\n Prost, Antoine. Douze leçons sur l'histoire. Paris: Éditions du Seuil, 1996. \n Veyne, Paul. Comment on écrit l'histoire. Paris: Seuil, 1979.\n White, Hayden. Metahistory: The Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe. Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1973. \n White, Hayden. The Content of the Form: Narrative Discourse and Historical Representation. Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1987.\nGilbert J. Garraghan, A Guide to Historical Method, Fordham University Press: New York (1946). \nLouis Gottschalk, Understanding History: A Primer of Historical Method, Alfred A. Knopf: New York (1950). .\nMartha Howell and Walter Prevenier, From Reliable Sources: An Introduction to Historical Methods, Cornell University Press: Ithaca (2001). .\nC. Behan McCullagh, Justifying Historical Descriptions, Cambridge University Press: New York (1984). .\nR. J. Shafer, A Guide to Historical Method, The Dorsey Press: Illinois (1974). .\n „Enciclopedie ilustrată de istorie universală”, Editura Reader's Digest, 2006\n „Mică enciclopedie de ISTORIE UNIVERSALĂ”, Horia C. Matei, Marcel D. Popa, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983\n „Istoria universală”, Larousse, Editura Univers Enciclopedică, 2009\n Istoria. Ghid vizual complet, din zorii civilizației până în prezent, coordonator: Adam Hart-Davis, Dorling Kindersley, Londra, 2007 - recenzie\n\nLegături externe \nIntroduction to Historical Method by Marc Comtois\nPhilosophy of History by Paul Newall\nFederal Rules of Evidence in United States law\n 10 motive sa rescriem istoria, 5 august 2009, Adrian Nicolae, Descoperă\n 7 greșeli uriașe care au schimbat soarta lumii, 16 octombrie 2013, Marius Comper, Descoperă\n Miturile false ale istoriei , 16 aprilie 2008, Gabriel Tudor, Revista Magazin\n Miturile false ale istoriei , 26 august 2009, Revista Magazin\n TOP 10. Cele mai SÂNGEROASE PERIOADE din ISTORIE | GALERIE FOTO, 17 mai 2013, Sorin Breazu, Evenimentul zilei\n Sa ne amintim: Cele mai trasnite evenimente ale istoriei, 2 iulie 2010, Laurentiu Dologa, Ziare.com\n 20 de curiozitati istorice, 14 septembrie 2009, Elena Enache, Ziare.com\n Cele mai mari descoperiri istorice ale ultimului secol, 22 iulie 2011, George Titus Albulescu, Ziare.com\n Top 10 personaje istorice mai puțin cunoscute, 2 octombrie 2013, Adevărul - articol Historia \n\nTeoria conspirației\n Istoria interzisa a omenirii, 4 aprilie 2009, Alexandru Safta, Descoperă\n\nVezi și \n Istoria lumii" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi mai multe informații despre Tai Chi Chuan." }, { "from": "assistant", "value": "Tai Chi Chuan sau Taijiquan, adesea prescurtată la  T'ai Chi, Taiji or Tai Chi în vorbirea uzuală (Chineză simplificată: 太极拳; Chineză tradițională: 太極拳; pinyin: tàijíquán; Wade-Giles: t'ai chi ch'üan), este una din cele mai eficiente arte marțiale interne, recunoscută în același timp pentru efectele sale benefice asupra sănătății și longevității practicanților. Este în același timp și o meditație în mișcare, practicantul încercând să fie mereu conștient de corpul său și de mediul înconjurător, conducând mișcarea cu mintea într-o stare de relaxare activă și alertă.\n\nFormele de Tai Chi Chuan sunt destinate creșterii forței naturale, creării unei stări superioare de relaxare și răspuns intuitiv la lumea exterioară, dobândirea unor abilități de luptă și aducerii practicantului într-o stare superioară de focalizare, disciplină, echilibru și armonie cu Universul.\n\nAstăzi, t'ai chi ch'uan este răspândit în întreaga lume. Cele mai multe stiluri moderne de t'ai chi ch'uan își au rădăcinile în cel puțin una dintre cele cinci școli tradiționale: Chen, Yang, Wu (Hao), Wu, și Sun.\n\nCercetările medicale au descoperit dovezi că Tai Chi este util pentru îmbunătățirea echilibrului și pentru sănătatea psihologică generală, și că acesta este asociat cu beneficii generale de sănătate la persoanele în vârstă.\n\nIstoric \nExerciții calistenice și de respirație se pare că existau încă din anii 1100 î.e.n. Istorisiri despre apariția Tai Chi Chuan-ului au apărut abia mai târziu, când arta era deja larg răspândită. Unele zvonuri spun că ar fi fost creat de Chan Sang-Feng după ce a asistat la lupta dintre un cocor și un șarpe, înglobând mișcările lor într-un stil de luptă care să combine avantajele ambelor, alte zvonuri spun că el ar fi primit inspirația printr-o serie de vise. Alte povești plasează originea Tai Chi Chuan-ului în perioada dinastiei Tang, când generalul Ming a conceput un stil de lutpă pentru soldații imperiali.\n\nTimp de secole întregi arta Tai Chi Chuan-ului a fost ținută secretă și transmisă din generație în generație. Progresul inițiaților era lent și maeștrii cereau plăți uriașe sau servicii în schimbul predării acestei puternice arte marțiale. Răspândirea mai largă a survenit odată cu apariția armelor de foc, odată cu care artele marțiale au început să piardă teren. Armele de foc nu necesită prea multă pregătire și dețin un avantaj major datorită posibilității de a ucide de la distanță chiar și în mâinile unui neprofesionist. Viitorul artelor marțiale părea mai puțin fericit, dar o mare schimbare a survenit când acestea s-au reprofilat concentrându-se asupra beneficiilor aduse sănătății, echilibrului interior sau disciplinei și stăpânirii de sine.\n\nPrincipalele stiluri \nPractica Tai Chi s-a transmis până în zilele noastre prin trei mari tradiții:\n stilul familiei Chen, cu combinații de tehnici lente și explozive; \n stilul familiei Yang, derivat din stilul Chen în secolul 19, cu un ritm cursiv și uniform;\n stilul familiei Wu, derivat din ambele stiluri menționate, caracterizat prin mișcări subtile ale încheieturilor.\nPe lângă acestea, mai există două stiluri mai puțin cunoscute: Sun, creat de Sun Lu-Tang, ce combină elemente din Hsing I (Xingyi) și Pa Kua (Bagua) cu secvența Tai Chi, și stilul Hao, derivat din stilul Chen în secolul 19, caracterizat prin subtile și complicate mișcări circulare. Există de asemenea stilul Wudang creat la Hong Kong de un maestru numit Cheng Tinhung, fost discipol al școlii Wu dar care nu pretindea că predă vreun anume stil de Tai Chi Chuan.\n\nMarțialitate și sănătate \nExistă o tendință prezentă, parțial în Asia, dar mai ales în Occident, de a practica Tai Chi Chuan doar sub o formă de meditație sau dans și de a neglija total aspectul marțial al acestei arte. Se ajunge uneori la o formă de \"dans lent\" care practic nu mai are nici o legătură cu artele marțiale. În condițiile unei practici corecte, atât cei care practică pentru sănătate cât și cei care practică pentru marțialitate ar trebui să respecte aceleași principii care fac ca Tai Chi-ul să fie o artă practică atât de eficientă.\n\nTai Chi Chuan îmbină armonios mișcarea cu Qigong-ului, fiind considerată o formă dimanică de Qigong (Daniel Reid). Structura puternică a corpului necesară se dobândește prin practici precum Cămașa de Fier. Echilibrul care permite practicantului să își stăpânească emoțiile în timpul practicii (ca și într-o luptă) se dobândește prin meditațiile taoiste precum Surâsul interior și Cele 6 sunete vindecătoare, iar flexibilitatea necesară pentru executarea liberă a mișcărilor se obține prin exercițiile de Tao Yin.\n\nBeneficii pentru sănătate \nTai Chi Chuan este unul din cele mai eficiente exercitii de cultivare a sănătății. Prin circularea energiei prin toate meridianele corpului, el ajută la echilibrarea energetică a întregului organism. Deși Qigong-ul este practica cu aplicații terapeutice mai cunoscută (existând chiar și Qigong medical), și prin Tai Chi putem obține aceleași beneficii, mai ales dacă practica dinamică este completată și de exercițiile de respirație, de meditațiile vindecătoare și de exercițiile pentru flexibilitate și întărirea tendoanelor. Fără toate acestea, practicantul nici nu are cum să stăpânească și să execute corect Tai Chi Chuan.\n\nStimularea sistemului nervos: Prin executarea unor mișcări complexe pe ambele părți, practica Tai Chi-ului stimulează ambele emisfere cerebrale. Coordonarea de o complexitate deosebită a mâinilor, picioarelor combinată cu păstrarea unui echilibru perfect și a unei concentrări desăvârșite ajută practicantul să își dezvolte o minte puternică și alertă.\n\nÎmbunătățirea posturii și a echilibrului: Practicantul învață să păstreze coloana dreaptă în permanență, lăsând-o să fie întinsă de către ascensiunea Chi-ului care este adus în sus cu ajutorul spiralării și pompelor interne. De asemenea, el trebuie să învețe să fie mereu centrat, altfel putând fi împins și doborât ușor de către un adversar. Profesorii care respectă principiile esențiale ale aceste arte, chiar dacă predau pentru sănătate, vor verifica frecvent centrarea și stabilitatea elevilor încercând să-i împingă sau să-i tragă din poziție. Pentru a practica cu adevărat Tai Chi Chuan, o persoană trebuie să fie stabilă și elastică precum o salcie, fiind imposibil de luat prin surprindere indiferent dacă împinge, se retrage, se rotește sau pășește.\n\nÎntărirea tendoanelor: Artele marțiale interne care pun accentul pe puterea internă și nu pe forța musculară se bazează pe întărirea tendoanelor. Tendoanele pot genera mult mai multă forță decât mușchii și avantajul este că ele își păstrează elasticitatea și vigoarea până la vârste înaintate, spre deosebire de mușchi care tind să se atrofieze odată cu înaintarea în vârstă.\n\nÎmbunătățirea respirației: Respirația este esențială în lucrul cu Chi - în limba chineză, Chi înseamnă atât respirație cât și energie. Practicantul inspiră atunci când se retrage și expiră atunci când avansează sau lovește, respirația fiind expresia balansului Yin și Yang și cheia puterii interne și a echilibrului emoțional și mental.\n\nÎmbunătățirea sănătății mintale: Mai multe studii clinice efectuate in China au demonstrat efecte ca reducerea anxietatii și a simptomelor depresive, atat somatice, cât și psihologice, precum si reducerea impactului psihologic negativ al dezastrelor naturale.\n\nPrincipii \n\nDoar câteva din cele mai importante principii ar fi următoarele:\n\n Înrădăcinarea în fiecare mișcare: Înrădăcinarea înseamnă a fi mereu conectat cu pământul. Ascensionarea energiei prin corp și manifestarea ei prin mișcările membrelor necesită o bună conectare la pământ. Taiji-ul dezvoltă abilitatea de a rămâne înrădăcinat în fiecare mișcare și chiar și în mersul normal de toate zilele. Principala practică prin care se cultivă înrădăcinarea fizică și energetică este Cămașa de fier, iar înrădăcinarea psihică se cultivă prin meditație. Taiji-ul ca artă marțială este un sistem de luptă superior tocmai datorită acestei înrădăcinări care permite luptătorului să își alinieze și să își conecteze întreaga structură cu pământul, folosind energia pământului și a întregului corp pentru a lovi. De asemenea, el devine aproape imposibil de mișcat din loc.\n Menținerea centrului de gravitate jos în Tantien-ul inferior: Acest lucru ajută la menținerea echilibrului. Copiii își încep viața având centrul de greutate foarte jos. Apoi învață mersul în picioare și pe măsură ce cresc, din cauza problemelor și îngrijorărilor, centrul de greutate urcă din ce în ce mai mult. La adulți ajunge să fie undeva între abdomen și piept și pentru vârsnici, acesta se află de multe ori în cap, motiv pentru care ei încep să meargă aplecați și se dezechilibrează ușor. Practicantul de Taiji trebuie să învețe să-și coboare din nou centrul de greutate în abdomenul inferior, unde este localizat Tantien-ul inferior, sediul energiei vitale și locul de unde ar trebui să origineze toate mișcările unui practicant de arte marțiale.\n Respirația profundă, abdominală: Respirația joacă un rol extrem de important în practicile energetice Taoiste. Cuvântul Chi înseamnă atât respirație cât și energie. O respirație calmă, profundă și uniformă este cheia unei minți echilibrate și a echilibrului emoțional. De asemenea, respirația ajută la acumularea Chi-ului în Tantien și descărcarea lui prin lovituri în eventualitatea unei lupte.Respirația abdominală este deseori greșit înțeleasă ca inspirarea aerului în admomen. De fapt, aerul nu poate fi inspirat decât în plămâni. Respirația abdominală înseamnă respirația menținând abdomenul relaxat, ceea ce permite diafragmei să coboare mai ușor, aceasta făcând loc aerului să intre în zonele inferioare ale plămânilor. Mișcarea diafragmei ar trebui să furnizeze 75% din capacitatea respiratorie, în timp ce mușchii intercostali și cutia toracică, doar 25%.\n Deschiderea articulațiilor prin rotire: Taoiștii privesc încheieturile ca pe centre energetice unde Chi-ul poate fi stocat și generat. Prin mișcări subtile de rotire a încheieturilor se poate genera energie în tendoane, în timp ce mișcările ample antrenează forța mușchilor. Atunci când energia în tendoane atinge un anumit nivel, ea se revarsă în oase, întărind întreaga structură osoasă.\n Integrarea întregii structuri și spiralarea forței pământului: Energia pământului urcă pe coloană atunci când practicantul poate să facă trei lucruri simultan: relaxarea picioarelor; conectarea cu forța pământului, rotirea labelor picioarelor și împingerea în pământ. Apoi energia urcă de-a lungul coloanei și coboară apoi prin fața corpului, unde este preluată și descărcată de mâini.\n Diferențierea clară a Yin-ului și a Yang-ului: În timpul execuției formei de Tai Chi, practicantul trebuie să alterneze clar între plin și gol, avansare și retragere, mișcări de împingere și mișcări de retragere, corelând această alternanță cu respirația. Mișcările de atac, împingere sau lovire se fac pe exhalație iar mișcările de tragere, retragere sau adunare se fac pe inhalație. De asemenea, practicantul încearcă să aibă mereu greutatea fie pe un picior fie pe celălalt atunci când avansează. Astfel piciorul pe care se găsește greutatea corpului este Yang iar cel liber este Yin. În felul acesta se evită oboseala, forma de Tai Chi putându-se repeta ore în șir fără oboseală. Execuția Tai Chi-ului înseamnă și exprimarea Yin-ului și a Yang-ului, practicantul avansat fiind capabil să exprime prin toată ființa lui Yang-ul (duritatea, hotărârea) atunci când avansează și apoi relaxându-se și adunându-se în interior pe mișcările de retragere.\n\nTai Chi Chuan în cultura populară \nMulte din filmele lui Jet Li au ilustrat eficiența în luptă a acestei arte marțiale devastatoare. Exemple ar fi:\n Crouching Tiger, Hidden Dragon\n Tai Chi Master (cunoscut și ca Twin Warriors)\n\nBibliografie \n Mantak Chia and Huan Li - Inner Structure of Tai Chi, 2007\n Daniel Reid - Qigong, Polirom, 2005\n\nReferințe și note\n\nTaijiquan-ul este mai mult decat o practica pentru sanatate\n\nArte marțiale\nArte marțiale chineze" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ai despre Karate?" }, { "from": "assistant", "value": "Karate-dō () este o artă marțială japoneză introdusă în Japonia (și ulterior în lume) din Okinawa în 1922. În japoneză kara înseamnă gol, te înseamnă mână iar dō înseamnă cale, rezultatul fiind calea mâinii goale. În karate se utilizează lovituri cu mâinile, coatele, palmele, picioarele, genunchi, precum și blocaje, secerări, prize, proiectări, fiind un stil extern de luptă.\n\nOriginile karate-ului le constituie diferite stiluri de arte marțiale chinezești (kung-fu sau gong-fu, respectiv kem-po în pronunțare japoneză), \"strămoșul\" fiind pokkeck (așa-numitul \"box chinezesc\" sau \"box de templu\"), respectiv shaolin quang-fa, practicat de călugării templului shaolin. Derivate ale acestui sistem de luptă, mai ales așa-numitele \"stiluri sudice\" (China sudică) au stat la rîndul lor la baza Okinawa-te, a artelor marțiale practicate pe insula Okinawa. Acestea s-au dezvoltat din importante influențe repetate de-a lungul secolelor importate din China, dar și din stiluri de luptă băștinașe. Incă înaintea răspândirii sistemului de luptă Okinawa-te (ulterior kara-te) existau mai multe stiluri, care stau la baza \"stilurilor tradiționale\" ale karate.\n\nÎntemeietorul karatedo-ului modern este considerat Gichin Funakoshi (1868-1957), fondatorul stilului Shotokan. După 1922, când a sosit în Japonia din Okinawa, Funakoshi a făcut cunoscut karate prin mai multe demonstrații și prelegeri. Pentru a crește popularitatea stilului său de luptă (Okinawa-te), l-a denumit în japoneză \"karate\" (kara-te).\n\nExistă numeroase stiluri (\"ryu\"= școală în limba japoneză) de karate, diferite prin tehnicile de luptă și principiile strategice pe care le folosesc. De exemplu, Shotokan folosește atacuri lungi, din mișcare, punând accent pe viteză, mobilitate, suplețe, în timp ce în Goju-ryu se folosesc atacuri și blocaje scurte, fără deplasare, accentul fiind pus pe forță si suplete. Un alt stil important de karate este Wado Ryu. El a fost creat de Hironori Ōtsuka Sensei prin imbinarea karate-ului din Okinawa cu Shinto Yoshin Ryu Jiu Juitsu straveche arta martiala specific japoneza. Astfel acest stil de karate Wado Ryu mosteneste principiul Armoniei din Jiu Juitsu spre deosebire de alte stiluri de karate ce folosesc mai degraba forta duritatea.\n\nToate stilurile folosesc două exercții de bază: kata (set de tehnici prestabilite mimând lupta cu adversari imaginari) și kumite (lupta cu adversar real). În karate sportiv se organizează competiții de kata și de kumite. Locul în care se practică karate (sala de antrenament) se numește dojo. Termenul este folosit și în cazul altor arte marțiale japoneze.\n\nPracticantul de karate se numește karateka (kara-te ka). În funcție de nivelul de pregătire,în urma unui examen, practicantului i se acordă grade. Gradele inferioare (descrescătoare, de la 10 la 1) se numesc kyu. Gradele superioare (crescătoare, de la 1 la 10) se numesc dan. Fiecărui grad îi corespunde o centură de o anumită culoare. Sistemul de culori poate fi diferit de la un stil la altul, dar culorile de bază sunt albă, galbenă, portocalie(rosie) aka , verde, albastră, maro (pentru kyu), neagră, pentru dan, cu un număr de trese transversale corespunzător gradului dan.\n\nCentre de instruire \nUnul dintre principalele centre de karate a devenit cluburi universitare. Deoarece studenții au studiat la universitate doar câțiva ani, pentru a atrage cei implicați în programul de formare, aceste cluburi s-au schimbat foarte mult în comparație cu sistemul de instruire din Okinawa: tinerii nu au vrut să învețe elementele de bază ale tehnologiei de bază de mai mulți ani. Acest proces a dus la mișcarea de karate în direcția sporturilor occidentale, care s-a încheiat în cele din urmă după al doilea război mondial.\n\nStiluri de karate \nÎn ordine alfabetică:\n Chito-ryu\n Goju-ryu\n Hon-Do-Ryu\n Isshinryu\n Kyokushin\n San-Ki-Do (San=3, Ki=energie vitala, Do=cale)\n Shaolin\n Shito-ryu\n Shotokan\n Fudokan\n Tameshiwari (Arta de a sparge)\n Wado-ryu\n World Oyama Karate\netc.\n\nKnock-Down Karate nu este un stil de karate, ci un tip de care aparțin mai multe stiluri, ca de exemplu stilul Kyokushin și unele derivate ale sale (de exemplu Ashihara, Shidokan, Seido).\n\nIstorie\n\nOkinawa\n\nKarate a început ca un sistem comun de luptă cunoscut sub numele de Okinawa. După încheierea relațiilor comerciale cu dinastia Ming din China în 1372 de către regele Satto de Chūzan, unele forme de arte marțiale chinezești au fost introduse în Insulele Ryukyu de către vizitatorii din China, în special provincia Fujian. Un grup mare de familii chineze s-au mutat în Okinawa în jurul anului 1392 în scopul schimbului cultural, unde au înființat comunitatea Kumemura și și-au împărtășit cunoștințele despre o mare varietate de arte și științe chinezești, inclusiv artele marțiale. Centralizarea politică în Okinawa impusă de regele Shō Hashi în 1429 și politica de interzicere a armelor de către regele Shō Shin în 1477, aplicată mai târziu în Okinawa după invazia clanului Shimazu din 1609, au fost factori care au contribuit la dezvoltarea tehnicilor de luptă fără arme în Okinawa.\n\nJaponia\nGichin Funakoshi, fondator al Karate Shotokan, este în general creditat cu introducerea și popularizarea karate pe principalele insule din Japonia. În plus, mulți din Okinawa au predat în mod activ și, prin urmare, sunt, de asemenea, responsabili pentru dezvoltarea karate-ului pe principalele insule. Funakoshi a fost discipol al lui Asato Ankō și Itosu Ankō (care a insistat pentru a introduce karate în sistemul de învățământ din Okinawa în 1902).\n\nKarate și influența în afara Japoniei\n\nCanada\nKarate s-a dezvoltat în Canada între anii 1930-1940, perioadă când a sporit numărul de emigranți japonezi. Karate a fost practicat în liniște fără a fi puse accente pe organizare și dezvoltare. În timpul celui de-al doilea război mondial, multe familii japonezo-canadiene au fost mutate în interiorul British Columbia, provincie pe coasta de vest a Canadei. Masaru Shintani, la vârsta de 13 ani, a început să studieze karate Shorin-Ryu în tabăra japoneză de la Kitigawa. În 1956, după 9 ani de formare cu Kitigawa, Shintani a călătorit în Japonia și la cunoscut pe Hironori Otsuka (Wado Ryu). În 1958, Otsuka la invitat pe Shintani să se alăture organizației sale Wado Kai, iar în 1969 ia cerut lui Shintani să-și numească oficial stilul lui Wado.\n\nÎn Canada în același timp, karate a fost introdus și de Masami Tsuruoka care a studiat în Japonia în anii 1940, fiind discipolul lui Tsuyoshi Chitose. În 1954, Tsuruoka a inițiat prima competiție de karate în Canada și a pus bazele Asociației Naționale de Karate.\n\nLa sfârșitul anilor '50, Shintani s-a mutat în Ontario și a început să predea karate și judo la Centrul Cultural Japonez din Hamilton. În 1966 a înființat (cu aprobarea lui Otsuka) Federația de Karate Shintani Wado Kai. În anii '70 Otsuka l-a numit pe Shintani Director tehnic Wado Kai în America de Nord. În 1979, Otsuka l-a promovat public pe Shintani la hachidan (al 8-lea dan) și în 1995 i-a oferit în mod privat certificatul kudan (al 9-lea dang).\n\nUniunea Sovietică\n\nStatele Unite\n\nEuropa\n\nAfrica\n\nNote\n\nLegături externe \n http://www.wukf.ro - Site-ul oficial al Federației Române de Karate WKC - WUKF Romania \n Site-ul oficial al Federației Române de Karate\n KarateRec.com - Karate Results and Charts WKF (czech, english, français, türkçe)\n www.IOGKF.com IOGKF - International Okinawan Goju-Ryu Karate Federation\n www.goju-ryu.md IOGKF - Moldova (Moldavian Okinawan Goju-Ryu Karate Federation)\n www.iogkf.ro IOGKF - Romania\n Arte marțiale (III)/ Karate – la fel de japonez ca orezul, 21 martie 2011, Ziarul de Duminică\n\nArte marțiale\nArte marțiale japoneze\n\nTermeni japonezi" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi detalii importante despre Chimie." }, { "from": "assistant", "value": "Chimia (denumirea provine din cuvântul egiptean kēme pronunțat , care înseamnă „pământ”) reprezintă una dintre ramurile științelor naturale al cărei obiect de studiu îl constituie compoziția, structura, proprietățile și schimbarea materiei; chimia mai este numită și „știința de mijloc” sau „știința centrală”, întrucât conține elemente combinate din cadrul celorlalte științe ale naturii precum astronomia, fizica, biologia și geologia. Ca obiect de studiu, chimia a apărut acum câteva milenii în anumite părți ale lumii, mai exact în Orientul Mijlociu sub forma alchimiei, iar aceasta din urmă a permis elaborarea chimiei moderne ca urmare a revoluției chimice (1773).\n\nObiectivele acestui domeniu implică în special:\nstudierea materiei la nivel atomic,\nproprietățile atomilor,\nmodul de formare a legăturilor chimice,\nformarea compușilor chimici,\nmodul în care anumite substanțe interacționează la nivel molecular și conferă materiei anumite proprietăți generale,\nprecum și modul în care nivelul de interacțiune dintre aceste substanțe poate conduce la crearea altor substanțe prin intermediul unor reacții chimice.\n\nÎn majoritatea studiilor chimiei energia și entropia sunt deosebit de importante.\n\nDisciplinele cuprinse în chimie sunt grupate tradițional după tipul de materie studiată sau tipul de studiu. Acestea includ chimia anorganică (studiul materiei anorganice), chimia organică (studiul materiei organice), biochimia (studiul substanțelor găsite în organismele biologice, vii), chimie fizică (studiile legate de energie despre sistemele chimice la scară macromoleculară, moleculară și sub-moleculară), electrochimie, chimia analitică (analiza mostrelor de material pentru a dobândi o înțelegere a compoziției chimice și structurii acestuia) etc. Multe alte discipline specializate au apărut în anii recenți, de exemplu neurochimia - studiul chimic al sistemului nervos.\n\nEtimologie \nConform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, definiția chimiei este următoarea:\n\nDefiniția generală a chimiei (cea acceptată în mod implicit de marele public) s-a schimbat de-a lungul timpului, pe măsură ce noi ramuri au fost incluse în studiul chimiei. Ca și componentă a istoriei științelor, etimologia termenului de \"chimie\" este considerată a fi una diversă, fără a se fi ajuns la un anumit consens. Prima menționare a termenului de chimie este atribuită lui Dioclețian în anul 296, în momentul când ordona incendierea cărților locuitorilor din Alexandria, privind modul prin care aurul și argintul pot fi replicate; cu toate acestea, este posibil ca această menționare făcută de Dioclețian să fie o simplă legendă \n\nSe consideră că termenul provine din cuvântul arab al-kīmīā (الكيمياء), ce desemna acel set timpuriu de practici care îngloba elementele chimiei, metalurgiei, astrologiei, astronomiei, misticismului și medicinei; obiectul principal al alchimiei era considerat a fi transfigurarea materialelor în aur. Alternativ, al-kīmīā poate deriva din χημεία, insemnand \"faurit impreuna\". Termenul arabic este derivat din elenul χημία sau χημεία, (chemia), care desemna arta făuririi aurului și argintului. Totodată, termenul poate fi considerat ca provenind de la cuvântul \"chumeia\", care desemna arta extragerii sucurilor sau infuziilor din plante, precum și prepararea medicamentelor și tincturilor din plante. \n\nÎn limba greacă, termenul este întâlnit în cartea unui scriitor grec, Suidas, din secolul al XI-lea. La origine, termenul grecesc a fost stabilit datorită influențelor Egiptului Antic, unde termenul keme însemna \"nisipul aluvial al Nilului\", \"pământ negru\". Limba persană a influențat de asemenea originea termenului, datorită termenului de \"kimiya\", care însemna \"artă, truc\" \n\nÎn anul 330, Zosimos din Panopolis denumea alchimia ca fiind studiul compoziției apelor, mișcărilor, creșterii, încorporării, respingerii, desenului sufletului din trupuri și al împreunării sufletelor cu trupurile. \n\nÎn anul 1661, Robert Boyle elaborează modelul chimiei prin intermediul principiilor sale mereologice, care încorporau filozofia corpusculariană. Principiul generic, acela că chimia este bazată pe considerentul că materia este alcătuită din componente minuscule, apare la începutul lucrării \"Chimistul sceptic\".. \n\nGlaser susținea în 1663 despre chimie că este o artă științifică prin care cineva învață cum să dizolve corpuri, cum să reprezinte diversele substanțe din compoziția lor, cum să împreuneze din nou substanțele între ele și cum să le aducă la un grad de perfecțiune mai mare.Distilling Knowledge: Alchemy, Chemistry, and the Scientific Revolution, De Bruce T. MORAN,Bruce T Moran, pagina 118\n\nStahl definea chimia în 1730 ca fiind arta împărțirii corpurilor mixte, compuse și agregate în elementele principale ale lor\n\nÎn 1837, Jean Baptiste Dumas definea chimia ca fiind știința care se ocupă cu legile și efectele forțelor moleculare. () Totodată, este cel care contribuie la dezvoltarea teoriilor chimiei organice, afirmând că între cele 2 ramuri ale chimiei, principiile sunt aceleași.\n\nÎn anul 1947, chimia este denumită de către Linus Pauling ca fiind știința substanțelor: a structurii, proprietăților și reacțiilor care le schimbă în alte substanțe.\n\nRaymond Chang oferă o definire mai largă a termenului, menționând chimia în 1998 ca fiind studiul materiei și a schimbărilor prin care trece.The Future of Post-Human Chemistry: A Preface to a New Theory of Substances ..., de Peter Baofu, pagina 5\n\n Istoric \n\nDeși considerată \"știință modernă\" de aproape 2 secole, chimia a fost prezentă în viața oamenilor ca și aplicabilitate încă din perioada preistorică. Cele mai timpurii utilizări ale chimiei au fost remarcate în cazul picturilor rupestre, care datau de prin perioada 25.000 î.Hr. \n\nÎn China Antică, cunoștințele din domeniul chimiei ar fi fost prezente încă din perioada 9000-7000 î.Hr, demonstrându-se prezența acidului tartaric și anumiți alcani în interiorul unor urne, componente de asemenea prezente în vinul realizat din struguri sau orez.\n\nVechii egipteni au pionierat arta chimiei sintetice acum aproape 4000 de ani. Pe la sfârșitul celui de-al doilea mileniu î.Hr., populațiile antice dețineau deja mijloacele necesare care urmau să formeze bazele mai multor ramuri ale chimiei cum ar fi: extragerea metalelor din minereuri, obținerea vaselor de lut, fermentarea berii și a vinului, crearea de pigmenți pentru cosmetice și picturi, extragerea substanțelor din plante în scopul utilizării lor ca medicament sau ca parfum, obținerea brânzei, obținerea sticlei și obținerea de aliaje precum bronzul.\n\nNașterea chimiei poate fi atribuită foarte comunului fenomen al arderii, care a dus la apariția metalurgiei - arta și știința care se ocupă cu procesarea minereurilor de fier pentru obținerea metalelor. Goana după aur a dus la descoperirea procesului purificării lui, chiar dacă principiile care stăteau la baza ei nu erau prea bine înțelese - se credea că este o transformare, nu o purificare. Mulți savanți din acea vreme considerau că transformarea metalelor de bază în aur este posibilă, lucru care a dus la formarea alchimiei și căutarea pietrei filozofale, despre care se credea că va aduce astfel de transformări la o singură atingere.\n\nÎncepând cu anul 600 î.Hr, filozofii greci au conceput noțiuni menite să determine natura materiei. Anaximandru din Milet (610-545 î.Hr) considera că aerul este principalul constituent al materiei; Heraclit din Efes (544-484 î.Hr) considera focul ca și constituent, privind lucrurile din perspectiva unei schimbări continue. Școala eleată, reprezentată de Parmenidae (515-450 î.Hr) considera lumea ca fiind o unitate și schimbarea era privită drept o iluzie. Urmându-l pe Parmenidae, eleatul Empedocle din Agrigentum (495-435 î.Hr) se va opune ideii de definire a aerului ca substanță primordială, propunând existența a patru elemente primare: foc, apă, aer și pământ. \n\nȘcoala atomistă, reprezentată de Leucip și Democrit vor determina faptul că lumea fizică este bazată pe observațiile fizice, ajungând la concluzia că materia poate fi redusă până la unitatea sa constituentă, care este eternă și nu mai poate fi divizată (atomul). Această idee va fi adoptată ulterior de Epicur (341-270 î.Hr) și de poetul roman Lucretius (95-55 i.Hr), care redactase lucrarea De Rerum Natura (Natura Lucrurilor), în anul 50 î.Hr.\n\nUnii îi consideră pe arabi și perși ca fiind cei mai vechi chimiști, cei care au introdus observarea precisă și experimentarea controlată, descoperind astfel multe substanțe chimice. Cei mai influenți chimiști musulmani erau Geber, al-Kindi, al-Razi și al-Bruni. La finalul secolului al VIII-lea d.Hr, alchimistul arab Geber sau Abu Musa Jabir Ibn Hayyan, folosește termenul de Al-kimya în unul din tratatele sale reprezentativeThe Story of Chemistry\n De N.C. Datta, pagina 23. Lucrările lui Geber au ajuns în Europa în secolul al XIV-lea, în Spania prin traducerile unui pseudo-Geber, care și-a semnat cărțile cu numele de „Geber”. Contribuția alchimiștilor și a metalurgiștilor indieni a fost de asemenea remarcată.\n\nApariția chimiei în Europa a avut loc datorită epidemiilor frecvente de ciumă și molime (cum ar fi moartea neagră) din Evul Mediu Timpuriu, care a dus la o creștere a nevoii de medicamente. Se credea că există un medicament universal numit elixirul vieții care poate vindeca toate bolile, dar care, precum piatra filozofală, nu a fost niciodată găsit.\n\nDeoarece pentru unii practicanți, alchimia era o ocupație intelectuală, în timp, au excelat în acest domeniu. Paracelsus, spre exemplu, respingea teoria celor patru elemente și cu o înțelegere destul de vagă a substanțelor chimice și medicamentelor, a format o formă hibridă de alchimie și știință, numită și chemiatrie sau iatrochimie.\n\nRăspândirea chimiei ca știință a fost influențată de asemenea de apariția tipografiei în 1454, prin aportul lui Johannes Gutenberg. Diverse cărți cu subiecte precum mineralogia, minereuri și prepararea de substanțe au fost adevărate stimulente pentru avansarea acestui domeniu datorită caracterului practic și disponibilității materialelor de studiu. \n\nDe asemenea, influențe ale filozofilor cum ar fi Sir Francis Bacon sau René Descartes, care voiau o anumită rigoare în matematică și cereau eliminarea dogmelor și subiectivismului din observațiile științifice, au dus la revoluția științifică. În chimie, ea a început cu Robert Boyle (1627-1691), care formulat ecuații precum Legea lui Boyle, cu privire la proprietățile stării gazoase. Mai târziu au urmat legea conservării masei substanțelor în 1783 și dezvoltarea teoriei atomice a lui John Dalton în jurul anului 1800. Legea Conservării Masei a dus la reformularea chimiei bazată pe această lege, dar și teoria combustiei oxigenului, care a fost mult bazată pe cercetările lui Lavoiser. Acestea și alte astfel de schimbări înțelese de mase au fost denumite generic revoluția chimică. Contribuțiile lui Lavoisier au dus la ceea ce acum se numește chimie modernă - chimia studiată în instituțiile de învățământ din toată lumea.\n\n Chimia ca știință \nInfluențați de noile metode empirice, adoptate de către Sir Francis Bacon și alți chimiști. Un grup de chimiști de la Oxford, Robert Boyle, Robert Hooke și John Mayow au început remodelarea tradițiilor vechi, de ordin alchimic, într-o disciplină științifică. În mod special, Boyle este considerat a fi părintele chimiei datorită celei mai importante lucrări ale sale, Chimistul sceptic, unde diferențierea este făcută între cunoașterea alchimiei și descoperirile științifice ale noii chimii. Acesta a formulat legea lui Boyle, a respins teoria clasică a celor \"4 elemente\" și a propus o alternativă mecanistă a atomilor și reacțiilor chimice al căror studiu s-ar fi putut face prin experimente riguroase.\n\nTeoria flogistonului (substanța aflată la baza tuturor reacțiilor de combustie) a fost propus de către germanul Georg Ernst Stahl la începutul secolului al XVIII-lea și a fost accentuată de către chimistul francez Antoine Lavoisier, analogul chimic al fizicianului Newton, care a reușit mai mult decât oricine să făurească o nouă știință bazată pe filon teoretic, prin elucidarea principiului conservării masei și dezvoltării unui sistem nou de nomenclatură chimică utilizat până în zilele noastre.\n\nCu toate acestea, înainte de eforturile lui Lavoisier, numeroase descoperiri importante au fost făcute, în special privind natura aerului, care s-a demonstrat a fi compus din numeroase gaze. Chimistul scoțian Joseph Black (primul chimist experimental) și olandezul J. B. van Helmont descoperiseră dioxidul de carbon, sau ceea ce Black numise 'aer inert' în 1754; Henry Cavendish descoperise hidrogenul și elucidase proprietățile sale, iar Joseph Priestley și, independent, Carl Wilhelm Scheele izolaseră oxigenul pur.\n\nChimistul englez John Dalton a propus teoria moderna a atomilor, aceea că toate substanțele sunt compuse din 'atomi' indivizibili ai materiei și că fiecare atom are o masă atomică variabilă. \n\nDezvoltarea în teoria electrochimică a combinațiilor chimice apare la începutul secolului al XIX-lea, ca rezultat al muncii a 2 oameni de știință în particular, J. J. Berzelius și Humphry Davy; aceasta a putut fi descoperită datorită invenției pilei voltaice, de către Alessandro Volta. Davy descoperise 9 elemente chimice noi, incluzând metalele alcaline prin extragerea acestora utilizând curentul electric aplicat pe minereurile acestora.\n\nBritanicul William Prout a propus pentru prima oară ordonarea tuturor elementelor chimice folosind masa lor atomică, datorită faptului că toți atomii aveau același multiplu al masei atomice de hidrogen. J. A. R. Newlands începuse o variantă timpurie a tabelului periodic, care a fost ulterior dezvoltat în tabelul periodic modern în anii 1860 de către Dmitri Mendeleev și independent de alți oameni de știință, precum Julius Lothar Meyer.\"What makes these family likenesses among the elements? In the 1860s everyone was scratching their heads about that, and several scientists moved towards rather similar answers. The man who solved the problem most triumphantly was a young Russian called Dmitri Ivanovich Mendeleev, who visited the salt mine at Wieliczka in 1859.\" Gazele inerte, ulterior numite \"gaze nobile\", au fost descoperite de către William Ramsay în colaborare cu Lord Rayleigh la finalul secolului, completând astfel structura de bază a tabelului.\n\nChimia organică a fost dezvoltată de către Justus von Liebig și alții, ca urmare a sintezei ureei de către Friedrich Wöhler, care dovedise că organismele vii erau reduse, în teorie, în chimie. Alte avansări cruciale ale secolului XIX-lea erau înțelegerea legăturilor valente (Edward Frankland în 1852) și aplicarea termodinamicii în chimie (J. W. Gibbs și Svante Arrhenius în anii 1870).\n\n Principiile chimiei moderne \nStructura obiectelor pe care le folosim de zi cu zi și proprietățile materiei cu care interacționăm sunt consecințe ale proprietăților substanțelor chimice și ale interacțiunilor lor. Spre exemplu, oțelul este mai dur decât fierul pentru că atomii din el sunt mai strâns legați, formând o structură cristalină mai rigidă. Lemnul arde sau este supus oxidării rapide pentru că poate reacționa în mod spontan cu oxigenul în cadrul unei reacții chimice deasupra unei anumite temperaturi. Zahărul și sarea se dizolvă în apă deoarece proprietățile lor moleculare/ionice permit dizolvarea în condiții ambientale.\n\nLa începutul secolului al XX-lea, teoriile de bază ale chimiei au fost înțelese datorită unor serii de descoperi privind probarea și dezvăluirea naturii interne ale atomilor. În 1897, J. J. Thomson din Cambridge University descoperise electronul și imediat după aceea, omul de știință Becquerel, precum și cuplul Pierre și Marie Curie investigau fenomenul radioactivității. Într-o serie de experimente, Ernest Rutherford din cadrul Universității din Manchester descoperise structura internă a atomului și existența protonului, a clasificat și explicat tipurile de radioactivitate și a reușit să transmute hidrogenul prin bombardarea azotului cu particule alfa.\n\nActivitatea sa privind structura atomică a fost îmbunătățită de către studenții săi, fizicianul danez Niels Bohr și Henry Moseley. Teoria legăturii chimice și al orbitalilor moleculari a fost dezvoltată de către savanții americani Linus Pauling și Gilbert N. Lewis.\n\nAnul 2011 a fost declarat de către Națiunile Unite ca fiind Anul Internațional al Chimiei. IUPAC, precum și UNESCO, alături de societăți chimice, academii și instituții la nivel global au organizat activități locale și regionale.\n\nModelul actual al structurii atomice este reprezentat de modelul mecanicii cuantice.Chimia este studiată, la început, la nivel de particule elementare, atomi, molecule, substanțe chimice, metale, cristale și alte stări de agregare ale materiei. Această materie poate fi întâlnită sub formă solidă, lichidă sau gazoasă, în izolare sau în combinații. Interacțiunile chimice, reacțiile și transformările care sunt studiate în chimie sunt de obicei rezultatul interacțiunilor atomice, conducând la rearanjarea legăturilor chimice ce susțin atomii, iar aceste comportamente sunt studiate într-un laborator de chimie. \n\nLaboratorul de chimie folosește, de regulă, diverse obiecte de laborator, fabricate din sticlă. Cu toate acestea, nu toate ustensilele sunt centrate pe sticlă ca și material, iar o mare parte din chimia experimentală (precum și cea aplicată sau industrială) este realizată fără ea.\n\nO reacție chimică este transformarea unor substanțe în una sau mai multe substanțe. La baza unei asemenea transformări chimice se află rearanjarea electronilor în cadrul legăturilor atomice, iar aceasta poate fi evidențiată simbolic prin ecuațiile chimice, care au ca subiect atomii. Numărul atomilor din partea stângă și partea dreaptă a ecuației este egal într-o transformare chimică; în moment când numărul acestora este inegal, transformarea este numită reacție nucleară sau dezintegrare radioactivă. Tipul de reacții chimice suferite de o substanță pot conduce la schimbări energetice, care pot fi limitate de niște reguli denumite legi chimice.\n\nEnergia și entropia sunt concepte de natură invariabilă, care sunt importante în aproape toate studiile chimice. Substanțele sunt clasificare în funcție de structură, stare de agregare, precum și după compoziția chimică. Acestea pot fi analizate prin diverse mijloace de analiză chimică (de exemplu, spectroscopia și cromatografia). Oamenii de știință care sunt preocupați de cercetările în domeniul chimiei sunt numiți \"chimiști\". Majoritatea chimiștilor se specializează în una sau mai multe sub-discipline. Câteva concepte esențiale pentru studiul chimiei sunt prezentate mai jos:\n\n Materie \n\nÎn chimie, materia (din latinescul materia, însemnând lemn sau orice alt material) este definită ca fiind orice este alcătuit dintr-o masă de repaus și volum (ocupă spațiu), fiind alcătuită din particule aflate constant în mișcare; acestea au masă de repaus de asemenea - cu toate că nu toate particulele îndeplinesc această condiție, precum fotonii. Mișcarea particulelor, precum și puterea de atracție între aceste particule determină starea de agregare a materiei respective. \n\nMateria poate fi constituită dintr-o substanță chimică pură sau un amestec de substanțe. Aceasta este definită de materialul conținut, indiferent că este omogen sau neomogen. Un material neomogen reprezintă unitatea structurală care conține componente cu proprietăți diferite, în timp ce materialul omogen conține componente cu proprietăți asemănătoare. \n\nPână în secolul prezent, se credea că materia nu putea fi creată sau distrusă, ci doar transformată dintr-o stare în alta. Cu toate acestea, s-a descoperit că materia poate fi transformată în energie radiantă, precum și acțiunea reversă (din energie în materie). Oamenii de știință utilizau legea conservării materiei și legea conservării energiei în mod independent, însă ulterior cele 2 au fuzionat, conducând la legea conservării masei, constituită concomitent din masa materiei din sistem, precum și masa energiei radiante din sistem.\n\n Atomul \n\nÎncepând cu Democrit, filozofii greci au contribuit la dezvoltarea unei teorii filozofice care încerca prezentarea concepției lor despre natura Universului, alcătuită din particule foarte mici, indivizibile. În acest fel, conceptul de atom este creat (greacă atomos, indivizibil).\n\nAtomul este cea mai mică particulă dintr-o substanță care prin procedee chimice obișnuite nu poate fi divizată în alte particule mai simple, fiind unitatea structurală a chimiei. Este o grupare a materiei care constă într-un miez dens numit nucleu atomic, înconjurat de un spațiu numit nor electronic. Nucleul este alcătuit din particule încărcate pozitiv numite protoni și neutroni (împreună sunt numiți nucleoni), în jurul căruia orbitează particulele încărcate negativ din norul electronic (electronii). Într-un atom neutru, electronii încărcați negativ echilibrează numărul încărcăturii pozitive ale protonilor. Nucleul este dens, masa acestuia fiind de 1836 de ori mai mare decât a electronului, cu toate că raza atomului este de 10.000 de ori mai mare decât a nucleului său.\n\nAtomul este de asemenea cea mai mică entitate care poate fi închipuită, care are proprietatea de a reține proprietățile chimice ale elementului, precum electronegativitatea, potențialul de ionizare, stările de oxidare, numărul de coordonare și tipul de legături (metalice, ionice, covalente).\n\n Element chimic \n\nUn element chimic reprezintă substanța pură care este constituită dintr-un singur tip de atom, caracterizat de un anumit număr de protoni din interiorul nucleului atomic (cunoscut ca și număr atomic, notat cu simbolul Z). Masa atomică este indicată drept sumă a numărului de protoni și neutroni din interiorul nucleului. Cu toate că toți nucleii unui atom aparțin aceluiași element ar avea același număr atomic, masa lor atomică nu trebuie să fie neapărat egală; atomii care prezintă diverse mase atomice sunt cunoscuți drept izotopi. De exemplu, toți atomii cu 6 protoni în nucleu sunt atomi ai elementului chimic carbon, dar atomii de carbon pot avea mase atomice 12 și 13.\n\nModelul standard de prezentare al elementelor chimice este tabelul periodic al elementelor, care ordonează aceste elemente în funcție de numărul lor atomic. Tabelul este constituit din grupe (coloane) și perioade (șiruri). Acest mod de reprezentare tabelară este utilă în stabilirea tendințelor periodice.\n\n Ioni și săruri \n\nUn ion este un tip de un atom sau moleculă care a cedat sau acceptat unul sau mai mulți electroni. Cationii încărcați pozitiv (de exemplu, cationul de sodiu Na+) și anionii încărcați negativi (de exemplu, clorură Cl-) pot forma o structură cristalină de sare neutră (de exemplu, clorură de sodiu NaCl). Exemple de ioni poliatomici care nu se despart în timpul reacțiilor sunt hidroxizii (OH-), fosfații (PO43-) și alții.\n\nIonii în stare gazoasă sunt adesea cunoscuți sub numele de plasmă.\n\n Compus \n\nUn compus reprezintă substanța chimică pură, formată din mai mult de 1 element. Proprietățile compusului sunt determinate de ușoare similitudini cu cele ale elementului său constituent. \n\nNomenclatura standard pentru compuși este determinată de către Uniunea Internațională de Chimie Pură și Aplicată (IUPAC). Compușii organici sunt numiți conform sistemului de nomenclatură organică., în timp ce compușii anorganici sunt numiți conform sistemului nomenclaturii anorganice. De asemenea, Chemical Abstracts Service stabilise o metodă de indexare a substanțelor chimice, unde fiecare substanță este identificată folosindu-se un număr numit număr de registru CAS.\n\n Moleculă \n\nO moleculă reprezintă cea mai mică unitate indivizibilă a unei substanțe chimice pure, care posedă un set unic de proprietăți chimice, reprezentând potențialul de a suferi un anumit set de reacții chimice cu alte substanțe. De regulă, moleculele sunt reprezentate de atomii legați prin legături covalente, structura lor fiind neutră din punct de vedere electric, iar toate valențele electronilor sunt aranjate cu alți electroni fie în diverse legături, fie singulari. \n\nSpre deosebire de ioni, moleculele există ca unități neutre din punct de vedere electric. Când această condiție este încălcată, încărcătura electronică a moleculei determină un ion molecular sau ion poliatomic. Cu toate acestea, natura discretă și separată a conceptului molecular presupune de obicei ca ionii moleculari să fie prezenți doar în forme determinate, precum un fascicul direcționat în vid într-un spectrometru de masă. Colecțiile poliatomice încărcate care sunt prezente în solide (de exemplu, ionii sulfat sau azotat) nu sunt considerate drept molecule în chimie. \n\nGazele inerte sau nobile (heliu, neon, argon, krypton, xenon și radon) sunt compuse din atomi singulari ca unitate de bază, însă celelalte elemente chimice izolate constă fie în molecule, fie rețele de atomi legați oarecum. Moleculele identificabile alcătuiesc substanțe cunoscute, precum apa, aerul, precum și unele substanțe organice precum alcoolul, zahărul, benzina și diverse produse farmaceutice.\n\nCu toate acestea, nu toate substanțele sau compușii chimici sunt alcătuiți din molecule discrete și, într-adevăr, majoritatea solidelor care compus crusta, mantaua și nucleul Pământului sunt elemente chimice fără grupare moleculară. Aceste tipuri de substanțe, precum compușii ionici și solide în rețea, sunt organizate în așa manieră încât nu este necesară existența unor molecule identificabile. În schimb, aceste substanțe sunt discutate în termeni de unitate celulară ca și cea mai mică structură repetitivă din interiorul substanței. Exemple de asemenea substanțe sunt sărurile minerale (precum sarea de masă), solidele precum carbonul și diamantul, metalele, siliciul și minerale silicate, precum cuarțul și granitul. \n\nUna din principalele caracteristici ale moleculei este geometria sa, numită structură moleculară. În timp ce structura moleculară diatomică, triatomică sau tetraatomică poate fi trivială (lineară, piramidal angulară, etc), structura moleculelor poliatomice, constituite din mai mult de 6 atomi poate fi crucială pentru natura sa chimică.\n\n Substanțe și amestecuri \n\nO substanță chimică reprezintă compoziția materiei care este definită și posedă anumite proprietăți fizico-chimice. \n\nÎn momentul când mai multe substanțe sunt prezente, rezultatul este numit amestec. Exemple de amestecuri sunt aerul și aliajele.\n Proprietăți fizice \nProprietățile fizice ale unei substanțe reprezintă acele calități caracteristice și definitorii ale acesteia; de exemplu, clorura de sodiu este întâlnită sub diverse forme - granulară, sub forma sării de bucătărie sau sub forma cristalizată (între 2-3 mm, până la 5 cm în diametru). Indiferent de forma în care ar fi întâlnită, prezintă aceleași proprietăți caracteristice (aranjarea cristalină, gust etc.). Totodată, sunt considerate a fi proprietăți fizice acele caracteristici care nu implică schimbarea substanței la nivel chimic. \n\n Clivaj - Clivajul reprezintă tendința întâlnită la minerale sau cristale de a se sparge sau despica, în paralel cu rețeaua structurii lor cristaline. Suprafața clivajului este netedă, în general cu o reflectare bună a razelor luminoase.\n Solubilitate \n\nSolubilitatea indică gradul în care o substanță pură se poate dizolva într-un dizolvant, alcătuind o soluție omogenă unde repartizarea atomilor, moleculelor și ionilor este uniformă. Pentru lichide parțial miscibile reciproc, care formează o soluție eterogenă cu cel puțin 2 faze lichide (lichid multifazic) solubilitatea se denumește miscibilitate. Dizolvantul în modul cel mai frecvent este un lichid, dar sunt și unele excepții când unii dizolvanți sunt:\n\nsolide ca în cazul aliajelor, sticlei, ceramicii, semiconductoare sau\ngaze ce dizolvă solide sau lichide, de obicei la temperaturi și presiuni înalte ca de exemplu silicea în vapori de apă în anumite procese geochimice.\n\nÎn funcție de cantitatea de substanță dizolvată, soluțiile se clasifică în:\n\nsoluții saturate: care conțin cantitatea maximă de substanță dizolvată la o anumită temperatură.\nsoluții nesaturate: în care se mai poate dizolva o cantitate de dizolvat până la saturație.\n\n Gust\n Densitate\n\nDensitatea (sau mai exact densitatea de masă, numită și masă specifică) este o mărime fizică folosită pentru descrierea materialelor și definită ca masa unității de volum. Astfel, densitatea unui corp este egală cu raportul dintre masa și volumul său. Unitatea de măsură în Sistemul Internațional pentru densitate este kilogramul pe metru cub(kg/m³); alte unități folosite sunt gramul pe centimetru cub (g/cm³), kilogramul pe litru (kg/L) etc. Densitatea se notează de obicei cu litera grecească (ro) sau cu inițiala cuvântului, litera d.\n\n Conductivitate termică - Conductivitatea termică este mărimea fizică prin care se caracterizează capacitatea unui material de a transmite căldura (prin conducție termică) atunci când este supus unei diferențe de temperatură.\n Conductivitate electrică - Conductivitatea electrică (numită și conductibilitatea electrică specifică) este mărimea fizică prin care se caracterizează capacitatea unui material de a permite transportul sarcinilor electrice atunci când este plasat într-un câmp electric. \n Maleabilitate - Capacitatea unui material de a se deforma sub un efort de compresiune; acest lucru este adesea caracterizat prin capacitatea materialului de a forma o foaie subțire prin ciocănire sau laminare. \n Ductilitate - În știința materialelor, ductilitatea este capacitatea unui material solid de a se deforma sub un efort de tracțiune; acest lucru este adesea caracterizat prin capacitatea materialului de a fi întins într-un fir.\n Duritate - Duritatea este rezistența la penetrare opusă de un corp solid unei acțiuni mecanice penetrante exterioare. Această rezistență se poate manifesta față de acțiuni de șlefuire, zgâriere, tocire prin utilizare repetată. La uneltele ascuțite, este rezistența la tocire a muchiilor tăietoare. În cadrul geologiei, duritatea mineralelor se măsoară după o scară de duritate de la 1 la 10, numită „Scala lui Mohs”.\n Stare de agregare\n\nProprietăților chimice specifice care permit distingerea diverselor clasificări chimice sunt însoțite și de stări de agregare. În cea mai mare parte, clasificările chimice sunt independente de aceste clasificări de stare; cu toate acestea, unele stări de agregare ale materiei sunt incompatibile cu anumite proprietăți chimice. \n\nO stare de agregare reprezintă un set de stări ale unui sistem fizic macroscopic care au o compoziție chimică și proprietăți fizice relativ uniforme (precum temperatura, structura cristalină, presiunea, etc.). \n\nProprietățile fizice, cum ar fi densitatea și indicele de refracție, tind să se încadreze în valorile caracteristice ale stării de agregare. Starea materiei este definită de starea de tranziție, care are loc când energia introdusă sau preluată dintr-un sistem este refolosită în reorganizarea structuri sistemului, în loc de a schimba condițiile de stare.\n\nUneori distincția între faze poate fi continuă în loc de a avea o graniță discretă, în acest caz, chestiunea se consideră a fi într-o situație super critică. Când cele trei stări se îndeplinesc, pe baza condițiilor, este cunoscut ca un triplu punct și deoarece acest lucru este invariant, este un mod convenabil de a defini un set de condiții.\n\nCel mai cunoscute exemple de stări de agregare sunt solid, lichid și gazos. Multe substanțe prezintă mai multe faze solide. De exemplu, există trei faze solide ale fierului (alfa, gama, și delta), care variază în funcție de temperatură și presiune. O diferență principală printre fazele solide este structura de cristal, sau aranjament, a atomilor. Mai puțin cunoscute sunt stările de agregare precum plasma, condensările Bose-Einstein și condensările fermionice și fazele paramagnetice și feromagnetice ale materialelor magnetice.\n\n Proprietăți chimice \nProprietățile chimice ale unei substanțe reprezintă acele caracteristici specifice participării în reacțiile chimice.\n\n Molul și unitatea de substanță \n\nMolul reprezintă unitatea de măsură care determină cantitatea de substanță (numită cantitate chimică). Molul este definit ca și numărul de atomi determinat în exact 0.012 kilograme (sau 12 grame) de carbon-12, unde atomii de carbon-12 sunt liberi, în repaus. Numărul de particule per mol este cunoscut ca și constanta lui Avogadro, fiind determinată în mod empiric la valoarea aproximativă de 6.022 mol−1. Concentrația molară este cantitatea de substanță per volum a unei soluții și este raportata în moldm−3.\n\n Legătură chimică \n\nÎn funcție de modul în care atomii își formează configurația completă a ultimului strat, interacțiunile dintre ei (legăturile chimice) sunt diferite. Legăturile chimice cunoscute astăzi se clasifică astfel: \n Legături intramoleculare, care se stabilesc între atomii componenți ai unei combinații chimice. În cadrul acestor tipuri de legături sunt incluse: \n Legătura ionică \n Legătura covalentă\n Legătura coordinativă \n Legătura metalică\n Legături intermoleculare, care se stabilesc între molecule deja formate. Dintre acestea, cele mai importante sunt: \n Legătura de hidrogen \n Legătura van der Waals\n\nConceptul de legătură chimică se referă la modul în care atomii se unesc pentru a forma molecule, fiind starea de echilibru între particulele încărcate pozitiv din nucleu și particulele negative care oscilează printre acestea. Fiind mai mult decât niște simple stări de atracție și respingere, energiile și modul de distribuire caracterizează disponibilitatea unui electron de a se uni cu un alt atom. \n\nLegăturile chimice pot fi covalente, ionice, de hidrogen sau de forță Van der Waals. Fiecare legătură are un anumit potențial atribuit, care creează interacțiunea chimică ce unește atomii în molecule sau cristale. În cazul multor compuși, teoria legăturii valente, modelul Perechilor de Electroni din Stratul de Valență (în engleză Valence Shell Electron Pair Repulsion model - VSEPR) și conceptul de număr de oxidare sunt folosite pentru explicarea structurii și compoziției moleculare.\n\nLegătura ionică este formată atunci când un metal cedează unul sau mai mulți electroni, devenind un cation încărcat pozitiv, iar electronii sunt captați de către un nemetal, devenind un anion încărcat negativ. Cei doi ioni opuși se atrag, iar legătura ionică este forța electrostatică de atracție. De exemplu, sodiul (Na), un metal, cedează un electron pentru a deveni un cation de Na+, în timp ce clorul (Cl), nemetal, primește acest electron pentru a deveni Cl−. Ionii sunt uniți datorită atracției electrostatice, iar compusul clorură de sodiu (sarea de bucătărie) este formată.\n\nÎntr-o legătură covalentă, unul sau mai mulți electroni de valență sunt împărțiți de 2 atomi: rezultatul atomic care este încărcat negativ este denumit moleculă. Atomii vor împărți electronii de valență în așa manieră încât configurația unui gaz nobil va fi formată pentru fiecare atom. Atomii care tind să se combine în această manieră (având nevoie de 8 electroni în stratul de valență) urmează regula octetului. Cu toate acestea, unele elemente precum hidrogenul sau litiul au nevoie doar de 2 electroni pentru a atinge configurația stabilă; aceste elemente urmează regula duetului, iar în această manieră vor avea configurația electronică a heliului, care are 2 electroni în stratul exterior. \n\nÎn mod similar, teoriile fizicii clasice pot fi utilizate pentru a preconiza anumite structuri ionice. În cazul compușilor complecși, teoria legăturii de valență este mai puțin aplicată, fiind utilizate alternative precum teoria orbitalilor moleculari.\n\n Reacție chimică \n\nAtunci când o substanță chimică este transformată ca și rezultat al interacțiunii sale cu o altă substanță, se produce fenomenul numit \"reacție chimică\". O reacție chimică reprezintă conceptul de reacționare al unei substanțe în contact cu altă substanță, fie sub forma unui amestec sau a unei soluții, expunerea la o anumită formă de energie sau ambele. Transformările care sunt studiate în cadrul chimiei implică studiile interacțiunilor dintre substanțe într-un laborator specializat folosind diverse vase de laborator.Reacțiile chimice pot conduce la formarea sau disocierea moleculară, adică rearanjarea atomică sau dezintegrarea moleculelor în scopul formării a două sau mai multe molecule mici. Reacțiile redox, disocierea, neutralizarea acid-bază și rearanjarea moleculară sunt unele dintre cele mai comune reacții chimice. \n\nO reacție chimică este transformarea unor substanțe în una sau mai multe alte substanțe. Aceasta poate fi ilustrată în mod simbolic printr-o ecuație chimice. În timp ce într-o reacție chimică non-nucleară numărul și tipul atomilor de pe ambele părți ale ecuației este egal, într-o reacție nucleară această condiție se aplică doar particulelor nucleare (protoni și neutroni). Natura reacțiilor chimice pe care o substanță le poate suferi și descărcările de energie ce pot surveni sunt definite prin anumite legi de bază, numite și legi chimice.\n\nSecvențele care pot fi urmate în momentul reorganizării legăturilor chimice sunt denumite mecanisme de reacție, fiecare având o viteză de reacție diferită. Astfel, în cursul unei reacții se pot avea în vedere mulți intermediari de reacție cu stabilitate variabilă. Sunt propuse mecanisme de reacție pentru a explica cinetica și amestecul relativ de produse al unei reacții. Mulți fizicieni chimiști sunt specializați în explorarea și propunerea mecanismelor diferitelor reacții chimice. Mai multe reguli empirice, cum ar fi regulile Woodward-Hoffmann, sunt adesea utile atunci când se propune un mecanism pentru o reacție chimică.\n\nConform IUPAC, o reacție chimică este „un proces care are ca rezultat interconversia unor specii chimice.” În consecință, o reacție chimică poate fi o reacție elementară sau o reacție în trepte. Se face o atenționare suplimentară, în sensul că această definiție include cazurile în care interconversia conformerilor este observabilă experimental. Astfel de reacții chimice detectabile implică, în mod normal, seturi de entități moleculare, așa cum indică această definiție, dar este adesea convenabil din punct de vedere conceptual să se utilizeze termenul și pentru schimbările care implică entități moleculare individuale (adică „evenimente chimice microscopice”).\n\n Energie \n\nEnergia este considerată a fi un atribut al unei substanțe rezultat din structura atomică, moleculară sau din structura unui agregat. Din moment ce o reacție chimică este urmată de un schimb în cadrul uneia dintre structuri, este în mod invariabil însoțită de un nivel scăzut (reacție exotermă) sau ridicat de energie (reacție endotermă) al acestora. O parte din această energie este transferată între mediu și reactanți sub forma căldurii sau luminii; în acest caz, unii produși de reacție pot avea mai multă sau mai puțină energie decât reactanții. \n\nO reacție este considerată a fi exergonică dacă stadiul ei final este mai scăzut din punct de vedere energetic decât cea inițială; în cazul reacției endergonice, se aplică reversul. O reacție este considerată a fi exotermică dacă se eliberează căldură în mediul înconjurător, iar reacția endotermică este cea care absoarbe căldura din mediu. \n\nReacțiile chimice sunt condiționate în mod invariabil de energia de activare; viteza de reacție la o anumită temperatură T este corelată cu energia de activare E, conform factorului lui Boltzmann - probabilitatea ca o moleculă să aibă o energie mai mare sau egală cu E la o anumită temperatură T. Dependența exponențială a vitezei de reacție pe bază termică este numită ecuația Arrhenius.\n\nEnergia de activare necesară unei reacții chimice poate fi întâlnită sub forma căldurii, luminii, forței de natură electrică sau forță mecanică sub forma ultrasunetelor.\n\nConceptul înrudit de energie liberă, care încorporează considerații entropice, este un instrument fezabil în prezicerea unei reacții și determinarea unei stări de echilibru al unei reacții chimice în chimia termodinamicii. O reacție este fezabilă doar dacă schimbul total al energiei libere Gibbs este negativ, ; dacă este egal cu zero, reacția chimică atunci se află în stare de echilibru. \n\nExistă anumite stări de energie pentru electroni, atomi și molecule, însă acestea sunt limitate; acestea sunt determinate de reguli ale mecanicii cuantice, care necesită cuantificarea energiei unui sistem. Atomii/moleculele aflate într-un stadiu energetic mai înalt sunt considerați a fi excitați. Atomii/moleculele unei substanțe, aflați în stare excitată, sunt mulți mai reactivi. \n\nStarea de agregare a unei substanțe este în mod invariabil determinată de energia ei și energia prezentă în mediu. Când forțele intermoleculare sunt atât de puternice încât energia din mediu nu poate să depășească acele forțe, o substanță poate fi întâlnită într-o stare de agregare mult mai stabilă, precum cea de lichid sau solid (exemplul apei, lichid la temperatura camerei datorită moleculelor stabilizate prin legături de hidrogen. Acidul sulfhidric este un gaz la temperatura camerei și condiții standard de presiune, datorită moleculelor stabilizate prin interacțiuni mult mai slabe, de tip dipol-dipol. \n\nTransferul de energie de la o substanță chimică la alta depinde de cantitatea de energie cuantă emisă de aceasta. Totuși, energia termică este de regulă transferată mai ușor deoarece fononii responsabili pentru energia vibrațională și rotațională au un nivel energetic mai mic decât fotonii implicați în transferul electronic. Deoarece nivelurile energetice ale fononilor sunt mult mai apropiate decât cele ale fotonilor, căldura este transmisă mai ușor între substanțe, comparativ cu lumina sau alte forme de energie electronică. De exemplu, radiația electromagnetică din spectrul ultravioletelor nu este transmisă la fel de eficient precum energia termică sau electrică. \n\nExistența unor niveluri energetice caracteristice pentru diferite substanțe chimice este folositoare în scopul identificării lor prin analiza liniilor spectrale. Diverse tipuri de spectre sunt utilizate în cadrul spectroscopiei chimice, ex. infraroșu, microunde, NMR, ESR, etc. Spectroscopia este de asemenea folosită pentru identificarea compoziției - precum stelele și galaxiile îndepărtate - prin analiza spectrului de radiație. \n\nTermenul de energie chimică este de asemenea utilizat pentru a indica potențialul unei substanțe chimice de a suferi anumite transformări printr-o reacție chimică sau de a transforma alte substanțe chimice.\n\n Redox \n\nOxido-reducerea (sau redox) este o reacție ce are loc cu transfer de electroni între speciile atomice. Substanțele ce prezintă proprietatea de a oxida alte substanțe se numesc agenți oxidanți sau simplu, oxidanți. Acestea îndepărtează electroni din alte substanțe. În mod similar, substanțele ce prezintă proprietatea de a reduce alte substanțe se numesc agenți reducători, sau simplu, reducători. Aceștia transferă electroni unei alte specii chimice. Oxidarea reprezintă cedare de electroni, iar reducerea decurge cu acceptare de electroni. Reacțiile redox au loc cu schimbarea numărului de oxidare a speciilor chimice implicate. Astfel, oxidarea decurge cu creșterea acestuia, iar reducerea are loc cu scăderea lui.\n\n Aciditate si bazicitate \nO substanță poate fi deseori clasificată ca un acid sau o bază. Acest lucru este făcut de multe ori pe baza unui anumit tip de reacție, și anume la schimbul de protoni dintre compuși chimici. Conform teoriei protolitice a lui Brönstead și Lowri, acizii sunt specii chimice care cedează protoni, iar bazele sunt specii chimice care acceptă protoni. Cu toate acestea, o extensie a acestui mod de clasificare a fost făcută de chimistul american, Gilbert Newton Lewis; în acest mod de clasificare reacțiile nu sunt limitate la cele care au loc într-o soluție apoasă, astfel, nu mai este limitată la soluții în apă. În conformitate cu conceptul lui Lewis, de o importanță crucială sunt schimburile de electroni.\n\nO a treia teorie comună este legea acid-bază a lui Lewis, bazată pe formarea legăturilor chimice noi. Această teorie explică faptul că un acid este o substanță capabilă să accepte o pereche de electroni, în timp ce o bază este o substanță care poate ceda o pereche de electroni, în scopul formării unei noi legături chimice. Conform acestei teorii, elemente cruciale ale acestor schimburi este sarcina electrică. Există câteva moduri prin care o substanță poate fi clasificată ca un acid sau o bază, fapt evidențiat prin istoricul acestor concepte.\n\nTăria acizilor este măsurată, de regulă, prin 2 metode. Una din ele, bazată pe scala de definire a acidității lui Arrhenius, este pH-ul, care este unitatea de măsură a concentrației ionului de hidroniu într-o soluție, fiind exprimată pe o scală logaritmică negativă. Astfel, soluțiile care au un pH scăzut au o concentrație mare de ion de hidroniu, fiind considerate a fi mult mai acide. Cealaltă măsurătoare, bazată pe definirea lui Brønsted–Lowry, este constanta disocierii acide (Ka), care măsoară abilitatea relativă a unei substanțe de a acționa ca un acid; substanțele cu constanta de aciditate mai mare sunt mult mai predispuse să cedeze ioni de hidrogen în cadrul reacțiilor chimice decât cele cu valori scăzute ale constantei.\n\n Echilibru chimic \n\nCu toate că termenul de echilibru este folosit în cadrul științelor, în contextul chimic, echilibrul apare atunci când un număr diferit de stări de agregare ale compoziției chimice sunt posibile (de exemplu, într-un amestec de compuși chimici ce pot reacționa unii cu alții sau atunci când o substanță poate fi prezentă în mai mult de o stare de agregare). \n\nUn sistem de substanțe chimice aflate la echilibru, cu toate că prezintă o compoziție neschimbătoare, nu este static; moleculele substanțelor continuă să reacționeze unele cu celelalte, dând naștere astfel unui echilibru dinamic. Prin aceasta, conceptul descrie starea în care parametrii precum compoziția chimică rămâne neschimbată în decursul timpului.\n\n Legi fundamentale ale chimiei \n\nReacțiile chimice sunt determinate de anumite legi, care au devenit concepte fundamentale în chimie. Unele dintre aceste legi sunt:\n\n Legea lui Avogadro - volume egale ale gazelor, la aceeași temperatură și presiune, conțin același număr de particule (sau molecule).\n Legea Beer-Lambert\n Legea Boyle-Mariotte (1662, făcând o legătură între presiune și volum)\n Legea lui Charles (1787, făcând o legătură între volum și temperatură)\n Legile lui Fick\n Legea lui Gay-Lussac (1809, făcând o legătură între presiune și temperatură)\n Principiul lui Le Chatelier\n Legea lui Henry\n Legea lui Hess\n Legea conservării energiei conduce spre concepte importante ale echilibrului chimic, termodinamicii și chimiei cinetice.\n Legea conservării masei substanțelor, potrivit fizicii moderne este de fapt energia care se conservă, iar acea energie și masa sunt corelate; un concept care devine foarte important în chimia nucleară.\n Legea proporțiilor definite, care ne arată că toate moleculele unui compus sunt identice și toți atomi unei specii chimice au aceeași masă.\n Legea proporțiilor multiple potrivit căreia o cantitate dintr-un element se combină cu o cantitate diferită dintr-un al doilea element spre a rezulta diferite combinații, între cantitățile în grame există un raport de numere întregi și mic\n Legea lui Raoult\n Legea proporțiilor echivalente - masele elementelor care se combină sau se substituie sunt proporționale cu echivalenții lor chimici.\n Legea acțiunii maselor - pentru o reacție de echilibru, raportul dintre produsul concentrațiilor produșilor de reacție și produsul concentrațiilor reactanților este o constantă\n Legea volumelor constante - la presiune constantă, între volumele gazelor care reacționează și volumele gazelor care rezultă există un raport de numere întregi și mici.\n\n Sistemul Internațional de Unități \n\nSistemul Internațional de Unități (pe scurt Sistemul Internațional) este un sistem de unități de măsură și este forma modernă a sistemului metric (MKS). Abrevierea în toate limbile este SI (potrivit prescurtării franceze: Système international d'unités), indiferent de cum se numește sistemul într-o anumită limbă.\n\nSistemul internațional conține șapte unități fundamentale: metrul, kilogramul, secunda, amperul, kelvinul, molul și candela. Aceste unități sunt neredundante din punct de vedere al domeniilor mărimilor fizice măsurate. Din cele șapte unități de măsură fundamentale se pot deriva un număr nelimitat de unități derivate, care pot acoperi tot domeniul fenomenelor fizice cunoscute. Unitățile SI derivate sunt coerente, adică la derivarea lor nu trebuie folosit niciun factor de scară. Unitățile SI pot fi folosite și împreună cu unități ale altor sisteme, însă se pierde principalul avantaj, coerența.\n\nSistemul International de Unități reprezintă o convenție aplicată exclusiv în toate laboratoarele de chimie din lume.\n\n Aplicații practice \n Subdiscipline \nCa orice alt obiect de studiu major, chimia este împărțită în câteva subdiscipline:\n Chimie organică este ramura chimiei care se ocupă cu studiul structurii, proprietăților, reacțiilor de sinteză sau de descompunere a compușilor organici. Compușii organici sunt substanțe alcătuite în principal din carbon și hidrogen, dar pot conține și oxigen, azot, sulf, fosfor sau bor, precum și restul elementelor, dar în cantități mult mai mici.\n Chimie anorganică este o ramură a chimiei, ce studiază proprietățile elementelor chimice și compușii formați de acestea. Interpretarea compușilor anorganici se face cel mai bine prin modele calitative ale mecanicii cuantice. Nu există o distincție clară între disciplina organică și anorganică, fiind întrepătrunse în cadrul chimiei organometalice. \n Chimie analitică reprezintă disciplina științifică ce dezvoltă și aplică metode, instrumente și strategii în scopul obținerii de informații cu privire la compoziția și natura elementelor.\n Chimie fizică este ramură a chimiei care se ocupă cu studierea fenomenelor macroscopice, atomice, subatomice și particulare în sistemele chimice, în ceea ce privește legile fizice. Chimia fizică adesea folosește concepte din fizică precum mișcarea, energie, forță, timp, termodinamică, chimie cuantică, mecanică statistică, și dinamică. \n Electrochimie reprezintă un domeniu de interferență dintre chimie și studiul electricității, care studiază reacțiile electrochimice și aplicațiile acestora: electroliza, coroziunea, acumulatorii electrici, bateriile, procedeele electrochimice de acoperire metalică. Cel mai important procedeu care este studiat de electrochimie este electroliza, ce reprezintă o reacție chimică ce are loc la trecerea curentului electric.\n Biochimie este știința care studiază chimia vieții. Considerată multă vreme o ramură interdisciplinară aflată la granița între chimie și biologie, biochimia s-a dezvoltat în special în ultimele decenii ca o disciplină de sine stătătoare, abordând subiecte ca structura chimică a substanțelor din care sunt formate organismele, interacțiunile între aceste substanțe și transformările metabolice pe care acestea le suferă in vivo. În mare, se poate considera că biochimia are două ramuri: biochimia metabolismelor și biochimia structurală.\n Chimie teoretică este o ramură a chimiei ce se folosește de legile fizicii pentru a explica și prezice proprietățile diferitelor substanțe.\n Chimia materialelor este reprezentată de prepararea, caracterizarea și înțelegerea substanțelor folositoare. Principalele obiecte de studiu sunt chimia stărilor de agregare (solide, lichide, polimeri) și procesele ce au loc între stări de agregare diferite.\n Neurochimie o ramură a neurologiei, ce se ocupă cu studierea naturii și funcțiilor neurotransmițătorilor și cu efectul pe care substanțele chimice îl au asupra celulelor nervoase.\n Chimie nucleară este o ramură a chimiei care studiază radioactivitatea, procesele nucleare și proprietățile nucleare ale compușilor. Altfel spus, este studiul chimiei elementelor radioactive, cum sunt actinidele radiu și radon, împreună cu studiul implicării chimiei în echipamentul necesar realizării proceselor nucleare.\n\nAlte discipline din cadrul chimiei sunt grupate în funcție de tipul materiei studiat sau de tipul studiului. Chimia anorganică studiază materia anorganică, chimia organică studiază materia organică bazată pe carbon, biochimia studiază substanțele chimice prezente în organismele biologice, chimia fizică studiază procesele chimice prin intermediul conceptelor precum termodinamica și mecanica cuantică, iar chimia analitică utilizează analiza mostrelor pentru înțelegerea compoziției și structurii chimice.\n\nAlte domenii includ agrochimie, astrochimie (and cosmochimie), chimia atmosferică, inginerie chimică, Biologie chimică, Chemo-informatica, electrochimie, chimia mediului, Femtochimia, Chimia aromelor, Chimia fluxului, geochimie, Chimia ecologică, Histochimia, Istoria chimiei, chimia hidrogenării, Imunochimia, Chimia marină, Știința materialelor, Chimie matematică, Mecanochimia, Chimie medicinală, Biologie moleculară, Mecanica moleculară, Nanotehnologie, Chimia produselor naturale, Oenologie, Chimie organometalică, petrochimie, farmacologie, fotochimie, Chimie organică fizică, Fitochimie, Chimia polimerilor, radiochimie, Chimia solidelor, sonochimie, Chimie supramoleculară, termochimie, și multe altele.\n\n Industria chimică \nIndustria chimică a început să se dezvolte în perioada postbelică, datorită numeroaselor inovații care apăruseră între 1935-1955, fiind în concordanță cu creșterea cererilor mondiale în diverse sectoare chimice. Industria chimică este caracterizată de importanța sa aplicată, fiind întâlnită în cadrul organizării și managementului unei companii, economiei tehnice, inginerie chimică și controlul mediului. Scopul industriei chimice este de a prelucra materii prime precum sărurile, petrolul și calcarul spre transformarea lor într-o gamă largă de produse care au ca scop îmbunătățirea vieții și stilului de viață.\n\nPrima jumătate a sec.XIX-lea\nDescoperiri științifice între 1850-1914\nPerioada interbelică (1914-1945)\nConsecințe\n1973\nAnii 90\nIndustria mileniului III\n\n Societăți profesionale \n\n American Chemical Society\n American Society for Neurochemistry\n Chemical Institute of Canada\n Chemical Society of Peru\n Uniunea Internațională de Chimie Pură și Aplicată\n Royal Australian Chemical Institute\n Royal Netherlands Chemical Society\n Royal Society of Chemistry\n Society of Chemical Industry\n World Association of Theoretical and Computational Chemists\n List of chemistry societies\n\n Note \n\n Bibliografie \n\n Atkins, P.W. Galileo's Finger (Oxford University Press) ISBN 0-19-860941-8\n Atkins, P.W. Atkins' Molecules (Cambridge University Press) ISBN 0-521-82397-8\n Stwertka, A. A Guide to the Elements (Oxford University Press) ISBN 0-19-515027-9\n Roșu (2008). Curs de Chimie generală, Universitatea din București.\n Negoiu, Dumitru. Tratat de chimie anorganică. Vol. 1: Chimie generală''. 1972, Ed. Didactică și Pedagogică\n\nVezi și \n Glosar de chimie\n Științe naturale\n Tabelul periodic al elementelor\n Cronologia chimiei\n Istoria descoperirii elementelor chimice\n\nLegături externe \n Curs de chimie generală" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Împărtășește-mi câteva lucruri despre GPL (dezambiguizare)." }, { "from": "assistant", "value": "GPL se poate referi la:\nGPL (GNU General Public License), o licență de distribuire liberă a programelor de calculator. Pentru conținutul efectiv al licenței vezi:\n GPL versiunea 2\n GPL versiunea 3\nGPL, acronim pentru gaz petrolier lichefiat.\n\nAcronime de trei litere" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți spune despre Elemente problematice ale limbii române?" }, { "from": "assistant", "value": "Acest articol tratează cîteva din cele mai frecvente greșeli de exprimare în limba română. Corectitudinea sau incorectitudinea exprimărilor este considerată aici din punctul de vedere al lucrărilor românești de specialitate, care reflectă în general modul de exprimare îngrijit al oamenilor culți. Aceasta este o perspectivă bazată pe lingvistica normativă sau prescriptivă.\n\nCuvinte și expresii scrise sau pronunțate greșit \n\nTabelul de mai jos cuprinde cîteva dintre greșelile cele mai frecvente de scriere sau pronunțare a unor cuvinte. Formele greșite sînt marcate cu asterisc.\n\nAcordul gramatical \nChiar și la vorbitorii nativi de limba română, cu precădere la cei din mediile sociale defavorizate sau la vorbitorii anumitor graiuri, se întîlnesc cîteva greșeli frecvente în acordul gramatical:\n Dezacordul în număr la persoana a III-a dintre subiectul și predicatul unei propoziții: ce vrea ei?, ce-s cu aceste cărți?. Trebuie totuși observat că în graiul muntean este generalizată omonimia dintre forma de singular și cea de plural ale persoanei a III-a a verbelor la indicativ prezent — el merge, ei merge — și că astfel în cadrul acestui grai nu avem de a face cu un dezacord, ci cu un regionalism morfologic.\n Dezacordul în gen și număr dintre articolul posesiv (al, a, ai, ale) și substantivul sau pronumele determinat: un batic mamei, cei doi frați prietenei mele.\n Dezacordul în gen și număr în construcțiile de tipul [...] al cărui [...], unde acordul se face în cruce. Exemple de greșeli: vecinii căror fete, țara popor.\n Dezacordul dintre numeralul compus cu valoare adjectivală și substantivul determinat: de euro în loc de douăsprezece mii de euro sau treizeci și de prefecturi în loc de treizeci și una de prefecturi.\n Dezacordul în caz dintre substantiv și adjectiv, în particular cînd substantivul de genul feminin singular este în cazul genitiv. Exemplu de greșeală: titlul unei lucrări recent (corect este titlul unei lucrări scrise recent).\n\nCalitatea limbii române folosite în audiovizual \nPeriodic, începînd cu octombrie 2007, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române și Consiliul Național al Audiovizualului desfășoară acțiuni de monitorizare a calității limbii române folosite de posturile de radio și televiziune din România. Sînt selectate acele posturi care, prin larga audiență, acoperirea teritoriului țării și ponderea semnificativă de emisiuni informative și de dezbatere, au un important rol educativ și cultural. Rezultatele monitorizării sînt publicate sub forma unor liste de greșeli și recomandări. Lista include, pentru posturile de televiziune, și greșeli ortografice și de punctuație apărute în textele afișate pe ecran.\n\nOrtografie \nCele mai grave greșeli de ortografie la posturile de televiziune constau în lipsa cratimei sau utilizarea ei acolo unde nu e necesară, de exemplu zi sau două-trei rînduri. Foarte frecvente sînt cazurile în care cratima lipsește din cuvintele compuse (, , etc.) sau este intercalată între prefix și cuvîntul de care se atașează acesta (, etc.). Sînt semnalate de asemenea neglijența în redactarea textelor defilante și a subtitrărilor, precum și situațiile în care textul este scris ocazional sau chiar sistematic fără diacritice, dovadă a dezinteresului și a comodității redactorilor.\n\nPunctuație \nCele mai multe greșeli de punctuație privesc folosirea virgulei. Frecvent cuvintele de adresare în cazul vocativ și apozițiile nu sînt încadrate de virgulele necesare (Trei Doamne și toți trei!; A fost ucisă Cristina de soțul ei Alexandru?), iar în enunțurile în care pentru concizie este omis verbul, lipsa acestuia nu este marcată cu o virgulă, așa cum ar trebui (România în finala Eurovision). O altă greșeală este atunci cînd virgula lipsește înaintea conjuncțiilor adversative dar, iar, ci. În schimb se întîmplă ca virgula să fie folosită acolo unde nu trebuie, de exemplu între subiect și predicat (Jucătorii de la Rapid, vor și ei salarii mai mari?), între verb și complementul său prepozițional (Au participat, la instalarea primului episcop) sau înainte de și copulativ (1200 de euro ca să stăm aici, și încă 500 de euro...).\n\nOrtoepie \nGreșeli de pronunție apar foarte frecvent la numeralele șaptesprezece, optsprezece, douăzecilea (rostite , , ). Adesea accentul cuvintelor este pus în alte poziții decît trebuie (prevederi, alibi, companii private). Cuvinte ca exact, executa, examina, în care în mod corect x se pronunță [gz], sînt uneori rostite cu [ks].\n\nCa o formă de hipercorectitudine, formele verbului a fi și pronumele personale care încep cu litera e sînt adesea pronunțate fără preiotare (fără un i semivocalic anterior): [eu], [este], [era].\n\nMorfologie \nO greșeală morfologică frecventă este forma hibridă de imperfect a verbelor a vrea și a voi: , etc. De asemenea conjunctivul verbului a avea devine la unii vorbitori să în loc de să aibă. Verbul a trebui este uneori conjugat la persoana a III-a plural a indicativului prezent în forma în loc de trebuie. Numeroase greșeli constau în trecerea unor verbe de la conjugarea a II-a la conjugarea a III-a (vor , ne , v-ar ), dar și invers (remarcată în pronunții de genul spuneți-mi, ziceți-ne). Și alte verbe capătă uneori forme incorecte: să , să , .\n\nÎn cazul substantivelor greșelile cele mai frecvente privesc formele de plural și cele de genitiv-dativ: , , respectiv domeniul , regele , din cauza , familia , orele . Dintre adjective cel mai adesea este declinat greșit ultim: sondaje, meciuri. Se face foarte des confuzie între adjectivele minim, maxim și adverbele sau substantivele corespunzătoare minimum, maximum, de exemplu 140 în loc de maximum 140 sau adrenalina e la în loc de adrenalina e la maximum.\n\nSintaxă \nUna dintre erorile de sintaxă cele mai frecvente este omiterea prepoziției pe din fața pronumelui relativ care cu funcție de complement direct, de exemplu cu le aveți în loc de cu textele pe care le aveți.\n\nCealaltă mare grupă de greșeli sintactice constă în dezacorduri de diverse tipuri: între subiect și predicat, între adjectivele numerale și substantivele determinate, dezacordul în caz al adjectivul feminin singular pus în forma de nominativ în loc de genitiv, dezacordul pronumelor al, care și dublării clitice etc. Uneori dublarea clitică lipsește cu desăvîrșire: ei avertizează pe turiști să nu se aventureze în loc de ei îi avertizează pe turiști să nu se aventureze.\n\nSe mai întîlnește, în special la vorbitorii din Muntenia, folosirea adverbului decît în construcții afirmative, în locul adverbului numai.\n\nÎn construcțiile cu numerale este frecventă omiterea prepoziției de la numere începînd cu 20, în special în scris: pe baril în loc de 122 de dolari pe baril.\n\nÎn numeroase cazuri în loc de ca, folosit cu sensul de în calitate de, apare în mod greșit ca și: Ce ai întreba-o tu reporter.\n\nGreșeala cea mai frecventă de topică privește adverbul mai, care în mod normal trebuie să stea între pronumele personal și verb, dar care la unii vorbitori este antepus pronumelui: Poate vedem în loc de Poate ne mai vedem.\n\nSe remarcă răspîndirea unui stil telegrafic, în care raporturile sintactice dintre componentele unui grup nominal nu mai sînt marcate prin desinențele, prepozițiile sau articolele necesare: reprezentant casă pariuri în loc de reprezentantul casei de pariuri.\n\nConjuncția să este uneori înlocuită greșit cu ca să: dacă vreți vă înscrieți.\n\nDeși adverbul și forma sa superlativă nu se acordă, se întîlnesc foarte frecvent forme acordate precum formația mai bine clasată din România în loc de formația cel mai bine clasată din România.\n\nUneori apar fraze fără predicat, care sînt adesea părți ale frazei anterioare, care nu ar trebui să fie introduse de un punct, ci de o virgulă, sau de punct și virgulă. Exemplu: Mihai Eminescu a fost un poet strălucit. Un geniu.\n\nLexic și semantică \nO greșeală de semantică foarte adesea întîlnită este pleonasmul: un procent de 5 la sută, mai poate fi posibilă, pe tema subiectului nostru de astăzi, vreo aproximativ etc.\n\nIa amploare fenomenul de utilizare a unor cuvinte englezești chiar și în situațiile în care există un echivalent în limba română: job, shopping, updatat etc. Sînt foarte prezente și împrumuturile masive din limbi străine, în special din engleză în domeniile tehnice în care nu există cuvinte echivalente românești.\n\nNote\n\nVezi și \n Subiectul logic\n Anacolut\n\nLegături externe \n DEX online, colecție de dicționare ale limbii române\n Narcisa Forăscu, Dificultăți gramaticale ale limbii române\n Câteva dintre cele mai frecvente probleme de exprimare în limba română (dexonline.ro/)\n Forme greșite ale cuvintelor, dexonline.ro\n Ghid de stil și exprimare corectă, 3 noiembrie 2012, scientia.ro\n Consiliul Național al Audiovizualului:\n Monitorizarea posturilor de radio și televiziune în perioada 15 octombrie – 25 noiembrie 2007\n Monitorizarea posturilor de radio și televiziune în perioada 26 noiembrie – 11 decembrie 2007\n Monitorizarea posturilor de radio și televiziune în perioada 1–21 martie 2008\n Monitorizarea posturilor de radio și televiziune în luna mai 2008\n Monitorizarea posturilor de radio și televiziune în luna mai 2011\n Monitorizarea posturilor de radio și televiziune în luna octombrie 2012\n\nGramatica limbii române\nGreșeli de exprimare" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ai detalii despre Limba valonă?" }, { "from": "assistant", "value": "Limba valonă (nume nativ în limba valonă: walon; wallon, în franceză, respectiv waals, în olandeză) este o limbă romanică regională, vorbită ca o a doua limbă (după franceza valonă) în regiunea de vest și de sud a Belgiei, adică Valonia, și izolat în nordul Franței, vestul Luxemburgului și în Wisconsin (Statele Unite ale Americii), acolo unde valonii au emigrat de-a lungul timpului.\n\nAparține unui subgrup al limbilor romanice de vest, numit al limbilor oïl, dintre care franceza este cea mai cunoscută, răspândită și vorbită. Dintre toate limbile romanice oïl, valona a suferit influența cea mai mare în pronunție, vocabular și aparență din partea limbilor germanice înconjurătoare. Uneori, în mod eronat, valona este considerată un dialect francez. Valona nu trebuie, de asemenea, confundată cu franceza belgiană, care diferă de franceza vorbită în Franța doar în anumite \"zone\" minore ale vocabularului și pronunției.\n\nGeografie \n\nLimba valonă mai este vorbită și în următoarele locuri:\n într-o mică parte a Franței: \"botte de Givet\" (nordul departamentului Ardenilor) și în câteva sate din județul de Nord (Cousolre);\n într-o mică zonă a statului Wisconsin, Statele-Unite (Green Bay), datorită unei emigrări destul de importante din secolul XIX;\n la Bruxelles, este vorbită de persoane ce provin din Valonia;\n în două-trei sate din Marele Ducat al Luxemburgului (Doncols, Sonlez), unde valona riscă extinția.\n\nAlte limbi regionale sunt vorbite în Valonia, la marginea domeniului valon:\n picardina (la Mons, Ath, Turnay), adică dialectul picard;\n galmeana sau gomeza (la Virton);\n câmpeneana sau șampeneza (la Bohan), adică dialectul din Champagne;\n luxemburgheza (la Arel, Martelangia), limbă germanică, limba națională a Marelui Ducat al Luxemburgului.\n\nValona face parte din sub-grupa limbilor oïl (limbi romanice de nord-vest), dintre care cea mai cunoscută este franceza). Valona se deosebește de celelalte limbi oïl îndeosebi datorită unui important împrumut germanic (în fonetică, vocabular și gramatică), dar și - din contră - printr-un conservatorism fonetic semnificativ (valona a rămas destul de apropiată de evoluțiile ce au avut loc în evul mediu târziu).\n\nDintr-un alt punct de vedere strict geografic, al extinderii continentale a limbilor romanice vorbite azi, este interesant de observat că valona și româna sunt simultan limbi romanice \"extrem nordice\", dar și extreme longitudinal în Europa, valona fiind extrem vestică și simultan nordică, respectiv româna fiind extrem estică și simultan nordică. O foarte posibilă \"punte\" de legătură, în cazul unui studiu profund și exhaustiv de lingvistică comparată între valonă și română, ar putea fi cele trei limbi romanice retice (sau rețiane), retoromana, ladina și friulana, aranjate aici stric geografic, de la nord la sud. Este demn de remarcat, că cele cinci limbi menționate moștenesc, pe de o parte, vocabularul latinei vulgare (vezi latina vulgaris) de nord și, respectiv, elemente gramaticale și fonemice care sunt străine tuturor celorlalte limbi romanice.\n\nIstorie \n\nNu este tocmai potrivit să se vorbească despre o \"dată de naștere\" a limbii valone, în primul rînd pentru că o limbă nu se naște peste noapte, iar în al doilea rând pentru că momentul nașterii depinde de punctul de vedere adoptat. Astfel, dintr-un punct de vedere strict lingvistic, Louis Remacle a arătat că un mare număr de transformări pe care astăzi le considerăm tipice valonei au apărut între secolul VIII și secolul XII. Valona \"era pe bună dreptate și definitiv individualizată pe la anul 1200 sau la începutul secolului XIII\".\n\nTotuși, textele \"lingvistice\" ale vremii nu vorbeau de valonă, deși pomeneau, printre altele, de picardă și de lotariană, în cadrul aceluiași domeniu lingvistic oilan.\n\nPână în secolul XV, scriitorii regiunilor valone numeau limba lor drept \"romană\", atunci când voiau să o deosebească de altele. Prima atestare a cuvântului \"wallon\" în înțelesul lingvistic de azi ne vine de la începutul secolului al XVI-lea: în 1510 sau 1511, Jean Lemaire de Belges face trecerea de la \"rommand\" la \"vualon\":\n\nEt ceux cy parlent le vieil langage Gallique que nous appellons Vualon ou Rommand (...). Et de ladite ancienne langue Vualonne, ou Rommande, nous usons en nostre Gaule Belgique: Cestadire en Haynau, Cambresis, Artois, Namur, Liège, Lorraine, Ardenne et le Rommanbrabant, et est beaucoup differente du François, lequel est plus moderne, et plus gaillart.\n\n\"Iar aceștia [locuitorii din Nivelles] vorbesc vechiul grai galic pe carele îl numim vualon sau rommand (...). Iar pe zisa bătrână limbă vualonă, sau rommandă, noi o folosim în a noastră Galie belgică: adică în Haynau, Cambresis, Artois, Namur, Liège, Lorraine, Ardenne și în Brabantul romanic, și [această limbă] este mult deosebită de dialectul francez, care este mai modern și mai voios.\"\n\nCuvântul \"walon\" primește astfel un înțeles mai apropiat celui de astăzi: cuprinsul părții romanice a Țărilor-de-Jos a provinciei Liège. Putem socoti că perioada când se stabilește hegemonia unificatoare în Valonia este un moment de vârf al istoriei lingvistice a valonei. Cristalizarea unei anumite identități valone, ca opus față de regiunile flamande din Țările-de-Jos, consacră cuvântul \"valon\" pentru a desemna oamenii \"Văilor\". De asemenea, puțin mai târziu, limba vorbită este resimțită de-a binelea ca diferită de franceza centrală și de alte variațiuni ale oilienelor din împrejurimi, ceea ce duce la părăsirea cuvântului \"roman\" în înțeles vag, pentru întrebuințarea cuvântului \"valon\", a cărui extensie lingvistică se suprapune cu înțelesul etnic și politic. De asemenea, aceasta este vremea când franceza ajunge sa înlocuiască latina în toate domeniile (conform Edictului de la Villers-Cotterêts, din 1539). Franceza se stabilește ca limbă didactică și face obiectul unei politici intense de uniformizare.\n\nÎntr-un context în care conviețuiesc două limbi din aceeași familie, ele nu pot fi decât una împotriva celeilalte. Anii 1600 aduc sistemul grafic francez în Valonia. Tot din această epocă provin texte așternute pe hârtie într-o valonă scrisă, dar care nu pune în valoare tezaurul valonei vorbite.\n\nAspecte socio-lingvistice \n\nValona a fost limba predominantă a poporului valon până la începutul secolului XX. Începând de atunci, franceza regională s-a răspândit peste tot, încât acum doar 30-40% din populația valonă își mai folosește limba proprie. Din persoanele de peste 60 de ani, 70-80% vorbesc valona, iar din persoanele sub 30 de ani, doar 10%. Cunoașterea pasivă, însă, este mult mai răspândită: 36 - 58% dintre tineri.\n\nDin punct de vedere legal, valona este recunoscută, începând cu 1990, de către Comunitatea Valonia-Bruxelles din Belgia (adică autoritatea în materie culturală pentru Valonia, în Statul federal belgian) ca „limbă regională băștinașă” ce trebuie studiată și încurajată a fi folosită. Mișcarea culturală valonă se bazează printre altele pe Uniunea culturală valonă (UCW), ce reunește peste 200 de cercuri de teatru amator, grupuri de scriitori, comitete de pomovare a valonei în școală. Există cincisprezece reviste cu apariție regulată. Nu în ultimul rând, trebuie amintită Societatea de limbă și literatură valonă (înființată în 1856), care promovează literatura valonă și studierea limbilor regionale romanice din Valonia (mai ales dialectologia, etimologia, ș.a.m.d.).\n\nRaport român - valon \n\nCuvintele românești Bărăbanț, Brabant, \"vălean\" au la origine toponimii valone (cum, de pildă, numele Cătălan, Tăutu, etc. vin de la alte toponimii sau etnonimii). Însuși cuvîntul \"wallon\" are aceeași etimologie cu cuvintele \"vlah\" / \"valah\", \"vlaș\" (arhaism utilizat de limbile nordice în Evul Mediu timpuriu pentru \"italian\"), \"velș\" (locuitor din Țara Galilor), etc. Aceasta arată însăși originea romanică a diferitelor neamuri.\n\nDin punct de vedere gramatical, există multe asemănări între limbile română și valonă, există caracteristici comune, ce lipsesc în alte limbi romanice. Printre altele, timpurile supracompuse, atât de mult folosite în Ardeal. Formele verbale folosite în subordonata condițională introdusă prin conjuncția si sunt întocmai ca în limba română.\n\nDe exemplu:\n\n română: Dacă aș fi știut, nu aș fi venit.\n valonă: Si dj'åreu sepou, dji n'åreu nén vnu.\n\nDin punct de vedere fonetic, există câteva caracteristici. Cei doi diftongi ori diasisteme din limba română se găsesc și în valonă. De exemplu, 'moarte, poartă, coardă' se fac în valonă: 'moirt', 'poite', 'coide' (pronunțate: moar, poat, coad sau muer, puet, cued). De asemenea, 'pourcea', 'bea' se pronunță în vestul Valoniei la fel ca în Moldova și Muntenia, pe când în estul și sudul Valoniei se pronunță ca în Ardeal.\n\nVerbele terminate în '-ște' și chiar anumite substantive terminate în '-scă' devin în limba valonă '-exhe'. De pildă, 'a crește', 'a cunoaște', etc., devin 'crexhe', 'conexhe'. Limba valonă, împreună cu italiana, româna și romanșa, a păstrat cele două consoane din limba latină, ce-ci, ge-gi, însă scrise 'tch' și 'dj'.\n\nÎn cazul participiilor, \"z\" din limba română devine \"y\" în valonă:\n\n oyou - auzit\n veyou - văzut\n tcheyou - căzut\n\nExemple \n\nIată o listă neexhaustivă de cuvinte române și valone, având același înțeles sau aceleași înțelesuri, și având aceeași origine etimologică.\n\nCuvântul românesc \"huilă\" își are originea în valonul \"hoye\". Urmează o paralelă între două variante - una valonă, cealaltă românească - ale unui fragment de text din Biblie, din Cartea Facerii. Varianta valonă este traducerea D-lui Lorint Hendschel.\n \nDjeneze / Facere, c. 41, v. 26\n\nLes setès belès vatches riprezintèt setès anêyes. Et les setès påtes riprezintèt setès anêyes eto: ci n' est k' on sondje, todi l' minme.\n\nCele șapte vaci frumoase înseamnă șapte ani. Iar cele șapte spice frumoase înseamnă șapte ani de asemenea; nu e decât un vis, același.\n\nc. 41, v. 27\n\nAdon, les set laidès mwinrès vatches ki montèt riprezintèt setès anêyes, tot come les setès grêyès påtes, broûlêyes på vint do levant: c' est k' i gn årè setès anêyes di pômagne.\n\nApoi, cele șapte vaci urîte și slabe, care urcau, înseamnă șapte ani; ca și cele șapte spice, arse de vîntul de răsărit : înseamnă că vor fi șapte ani de foamete.\n\nc. 42, v. 19\n\n«...Si vos djhoz l' vraiy, k' onk di vos ôtes dimeure egayolé chal. Les ôtes end iront avou l' grin k' il ont dandjî po leus familes.\n\n«...De ziceți adevărul, unul dintre voi rămâne întemnițat aici. Ceilalți vor merge cu grâul; au nevoie pentru familiile lor.\n\nc. 42, v. 20\n\nVos nos ramoennroz vosse pus djonne fré: insi, nos sårans k' vos avoz dit l' veur, et vos n' môrroz nén.» Et i fjhît come il aveut stî convnou.\n\nÎl veți aduce pe fratele vostru cel mai mic, așa vom ști dacă ați spus adevărul, și nu veți muri. »\n\nc. 42, v. 21\n\nI s' dijhént inte di zels: «Po dire li vraiy, nos rpåyans asteure çou k' nos avans fwait a nosse fré. Nos avans veyou come si åme esteut disbåtcheye cwand c' est k' i nos dmandéve di s' fé må d' lu et nos n' avans nén schoûté. Cisse disbåtche la, vola k' ele nos rvént, asteure.»\n\nZiceau însă unii către alții : « Cu adevărat suntem pedepsiți pentru ceea ce am făcut împotriva fratelui nostru. Noi am văzut cum era de zbuciumat sufletului lui când se ruga, și nu ne-a fost milă de el și nu l-am ascultat. Zbuciumul acela, iată ce vine peste noi, acum. »\n\nBibliografie \n Jean Haust, Dictionnaire liégeois, Liége, 1933.\n Lucien Mahin (ed.), Qué Walon po dmwin. Éradication et renaissance de la langue wallonne , Quorum, Gerpinnes, 1999.\n H. Forir, Dictionnaire liégeois-français, Severeyns et Faust, Liége, 1866.\n Chantal Denis, Dictionnaire français-wallon, d'après Nameur et avår-la, Nameur, 2001. (Fără copyright).\n Louis Remacle, Dictionnaire Wallon-Français, dans lequel on trouve la correction..., Liége et Leipsig. (Nedatată).\n\nVezi și \n\n Valonia\n Belgia\n\n Limba valonă \n Limba retoromană \n Limba friuliană \n Limba ladină \n Limba română\n\nLegături externe \n\n Gramatica valonă (în limbile franceză și valonă) \n\nBelgia\nLimbi oïl\nLimbi romanice de vest\nValonia\nLimba franceză" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți detalia informațiile despre Familie de limbi?" }, { "from": "assistant", "value": "Majoritatea limbilor sunt grupate de către lingviști în familii. O familie de limbi este definită ca având unitate genetică, ceea ce înseamnă că toate limbile membre derivă dintr-un strămoș comun, care este cunoscut doar rareori, deoarece majoritatea limbilor au o istorie scrisă relativ scurtă. Este posibil totuși să recuperăm multe dintre trăsăturile strămoșului comun prin aplicarea unor metode de reconstituire.\n\nFamiliile de limbi pot fi impărțite în unități mai mici, cunoscute sub numele de ramuri (deoarece istoria familiilor limbilor este deseori reprezentată printr-o diagramă sub formă de arbore).\n\nStrămoșul comun al unei familii se numește \"protolimbă\". De exemplu, protolimba familiei limbilor indo-europene este numită Limba proto-indo-europeană. Uneori însă dintr-o limbă cunoscută (cum este limba latină), au luat naștere alte limbi (Limbi romanice).\n\nEuropa, Asia de nord, vest și sud \n\n Limbi indo-europene\n\n Limbi caucaziene \n\n Limbi uralo-altaice\n Limbi altaice\n Limbi uralice\n Limbi fino-ugrice\n Limbi samoedice\n\n Limbi elamo-dravidiene\n\n Limbi paleosiberiene\n\nAfrica și Asia de sud-vest \n\n Limbi afro-asiatice (hamito-semitice)\n\n Limbi nigero-congoleze\n\n Limbi nilo-sahariene\n\n Limbi khoisan\n\nAsia de est și sud-est, Australia și Oceania \n\n Limbi sino-tibetane\n\n Limbi austroasiatice\n\n Limbi austroneziene\n Limbi malaio-polineziene\n\n Limbi australiene aborigene (mai multe familii neînrudite)\n Limbi pama-nyungan\n\n Limbi tai\n\nAmerica \n\n Limbi amerindiene\n Limbi quechua\n Limbi eschimo-aleute\n\nCreole din toată lumea \n\n Limbi creole, Limbi pidgin\n Jargonul chinook\n Creola hawaiiană\n Creola haitiană\n Limbi tok pisin\n\nLimbile care nu aparțin nici unei familii se numesc limbi izolate.\n\nExistă de asemenea și limbi artificiale.\n\nLegături externe \n Le Monde des langues" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt lucrurile esențiale despre Ideologie politică?" }, { "from": "assistant", "value": "O ideologie politică este un ansamblu de idei, convingeri deținute de o persoană sau un grup de persoane, convingeri nu neapărat epistemice despre funcționarea aparatului de stat.\n\nConcept \n“Ideologiile sunt constelații de credințe și expresii cu încărcătură simbolică, prin care lumea este prezentată, interpretată și evaluată într-un mod menit să modeleze, să mobilizeze, să orienteze, să organizeze și să justifice anumite modalități sau direcții de acțiune și să anatemizeze altele” – o definiție mai clară decât acesta – apărută în cadrul uneia dintre cele mai serioase enciclopedii în domeniu – Enciclopedia Blackwell –, aproape că nu se poate imagina.\n \nLucrurile sunt departe de a fi așa. Ideologia este un concept care excelează prin ambiguitate. Este un concept foarte derutant pentru că, printre altele, ridică întrebări referitoare chiar la baza și validitatea celor mai profunde întrebări ale noastre. Un mare rol în crearea aurei de ambiguitate în jurul conceptului îl are și conotația peiorativă care există în jurul său. \n\nUn mod de gândire ideologic este respins aproape instinctual, și aceasta din cauză că ne temem ca nu cumva fundamentele celor mai îndrăgite concepții ale noastre să se afle pe nisipuri mișcătoare și nu pe baze solide. În fapt, istoria conceptului de ideologie este, în cea mai mare parte, istoria tentativelor de îndepărtare de conceptul în cauză, de găsire a acelui punct din afara sferei discursului ideologic din care acest discurs să poată fi urmărit și analizat. Un loc important în această direcție îl are tradiția marxistă ce căuta la modul manifest acel grup de indivizi cu o vocație înnăscută pentru modul de gândire non-ideologic.\n\nCariera conceptului de ideologie este, de fapt, povestea disputei intelectuale între cei care, într-o tradiție veche de mii de ani, cred că putem construi o știință obiectivă a societății, pe de o parte, iar pe de altă parte cei care, împărtășind o tradiție la fel de veche, neagă posibilitatea adevărului obiectiv. Cu alte cuvinte, orice analiză a ideologiei și a discursului ideologic trebuie să ajungă să vorbească, în fapt, despre cunoaștere, adevăr și știință.\n\nPornind de la respingerea conceptului de idei înnăscute – în descendența lui John Locke –, bazându-se pe ideea că senzațiile stau la baza ideilor noastre, Destutt de Tracy propunea, la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, o nouă știință a ideilor, care să stea la baza tuturor științelor, o ideologie. \n\nGânditorul francez își imagina că o investigare rațională a ideilor, eliberată de prejudecăți religioase și metafizice, ar constitui chiar fundamentul unei societăți drepte și fericite. În secolul al XX-lea au fost indivizi care au încercat chiar să pună bazele unei societăți drepte și fericite în numele unei ideologii. \n\nCă termenul de ideologie era folosit în cu totul alt sens decât cel preconizat de Tracy vorbește foarte mult despre amploarea transformărilor pe care le-a suferit acesta în mai puțin de două secole. Transformările au început odată cu Napoleon, care, neputând accepta criticile venite din partea ideologilor liberali ai epocii, numește ideologia o “metafizică nebuloasă” ce încearcă să conducă lumea după alte principii decât cele statuate de tradiție.\n\nÎn timpul celor două secole de istorie s-au creionat două direcții majore în modul de folosire a termenului de ideologie. Prima ar fi linia raționalistă în descendența lui Tracy la care se adaugă o notă de pesimism impusă în lumea academică anglo-saxonă de empirismul atotputernic. \n\nDe la începuturi și până la ultimele contribuții ale structuraliștilor și empiriștilor, accentul se pune pe natura consensuală a societății și pe o abordare contemplativă a adevărului, în sensul că adevărul este un corespondent al realității, o realitate a cărei rațiune poate să abiliteze toți oamenii de bună credință să se descurce cu metode din științe sociale, care, la rândul lor, sunt puțin diferite de cele ale științelor exacte. \n\nA doua linie, cu rădăcini germane, pornește de la Hegel și Marx, ajungând la Mannheim și Habermas. Ceea ce îi interesează pe acești gânditori este mai degrabă realizarea adevărului decât contemplarea lui. Societatea nu mai este văzută ca un loc al consensului stabil, ci ca unul măcinat de conflicte, fiind considerată o entitate într-o perpetuă transformare și mișcare. Avem de-a face aici cu o suspiciune față de orice cale “obiectivă” de decidere a adevărului, tendința fiind de o abordare coerentă a criteriilor adevărului. \n\nDeși Marx aproape este pus la index în cercetarea de specialitate din România, nimeni nu-i poate contesta rolul fundamental în răspândirea conceptului de ideologie. În fapt, el, în continuarea lui Napoleon, a impus sensul peiorativ. Nici nu putea să se întâmple altfel, Marx fiind constrâns de însăși două dintre notele proprii ale operei sale. \n\nAstfel, ideologia presupune idealismul, în vreme ce marca gândirii filosofului german este tocmai materialismul. În al doilea rând, ideologia este alăturată de către Marx cu distribuția inegală a resurselor și puterii în societate: dacă reglementările sociale sunt suspecte, ideologia, ca parte integrantă a lor, este la fel. \n\nDeși Marx nu a reușit niciodată să realizeze o expunere coerentă asupra ideologiei, liniile directoare sunt clare. El a pornit de la critica concepțiilor religioase despre lume și a continuat cu “demolarea” viziunii hegeliene asupra statului. Criticând aceste concepții, Marx încearcă să arate și originea ideilor greșite din politică și religie. \n\nAcestea provin dintr-o societate ale cărei “defecte de construcție” generează niște efecte compensatoare. Primul pas a fost astfel construcția unei concepții materialiste asupra istoriei. Aceasta începe a fi realizată în Ideologia germană. Aici afirmă el pentru prima dată că este o greșeală să pornești de la conștiința umană și să continui pe această bază să investighezi realitatea umană. \n\nDrumul corect ar fi cel invers. Concepția marxistă asupra istoriei este aceea care susține că modul în care ființa umană răspunde la nevoile materiale este cel care determină caracterul societății. Drept urmare, ideologia trebuie explicată prin intermediul practicilor materiale. Dar nu orice idee este ideologie. De fapt, Marx nici nu se gândea să facă doar o formă mai dinamică a științei ideilor creionate de către Destutt de Tracy. \n\nCeea ce transformă o idee în ideologie este conexiunea cu natura conflictuală a relațiilor economice și sociale ce caracterizează procesul muncii. Doi factori stau la baza acestor conflicte: diviziunea muncii și existența proprietății private. Existența acestor factori duce la lupta de clasă, care, împreună cu baza ei economică, este factorul care conferă ideilor baza lor ideologică. \n\nSocietatea, fiind sfâșiată de conflicte de interese, își poate păstra integritatea și funcționalitatea doar dacă toate contradicțiile sunt învelite într-un summum de idei care încearcă să portretizeze societatea în manieră pozitivă și nu conflictuală. \n\nÎn aceste condiții nu se poate ajunge decât la concluzia că ideile clasei conducătoare, adică ale acelei clase interesată să păstreze o viziune luminoasă asupra societății, ascunzând petele negre și inegalitățile, sunt de fapt ideile societății însăși. \n\nÎn aceste condiții, sunt ideologice doar acele idei care contribuie la camuflarea contradicțiilor sociale. Astfel, toate clasele sociale au capacitatea de a elabora ideologii, dar ceea ce elaborează ele este ideologie doar atunci când aceasta servește intereselor clasei conducătoare .\n \nScrisă la tinerețe, cu un caracter vădit polemic și nefinisată niciodată, Ideologia germană poate contura o imagine puțin deformată asupra concepției lui Marx asupra termenului de ideologie. Prezentarea de până acum poate crea impresia că în viziunea lui Marx, ideologia este doar puțin mai mult decât o iluzie epifenomenală în care fiecare idee constituie o reprezentare distorsionată a unui lucru real. \n\nDacă la început Marx considera că ideile distorsionează realitatea fiindcă tocmai realitatea este distorsionată, în scrierile de maturitate, și mai ales în Capitalul, Marx a accentuat asupra diferențelor dintre formele fenomenale ale societății capitaliste și relațiile esențiale de producție care le caracterizează. \n\nAici el ajunge să concluzioneze că ideologia derivă din relațiile de suprafață ale societății capitaliste, relații care maschează relațiile de producție, fundamentale. Astfel, ideologia este menită să disimuleze și să inverseze relațiile reale existente între oameni, ca în concepția din Ideologia germană, dar ceea ce este nou este tocmai interesul asupra felului în care ideologia depinde de forma relațiilor interumane . \n\nOricum, concepția finală asupra ideologiei ar fi aceea din “Prefața” ediției din 1859 a Criticii economiei politice , în care scrie că toate ideile practice, inclusiv socialismul, sunt ideologii. Ceea ce se poate observa este că Marx nu face o distincție clară între determinarea socială a ideilor și ideologie prin simplul fapt că nu indică în mod explicit care anume tip de determinare socială conduce la gândirea ideologică. \n\nEvident, Marx nu și-a descris niciodată propriile idei ca fiind ideologice – și-ar fi ruinat astfel toată argumentația –, dar, totuși, este clar că distincția dintre știință și ideologie nu este atât de clară pe cât ar vrea el să o facă. În fapt, portița deschisă lăsată de el îi va lasă pe marxiști să creioneze materialismul dialectic ca o ideologie ce îndeplinește toate cerințele științei, iar pe ne-marxiști să ironizeze acest fapt. \n\nPrimul urmaș, Engels, a păstrat concepția negativă despre ideologie. În fapt, el este creatorul sintagmei atât de des vehiculată în ultimul secol și jumătate, aceea că ideologia este “falsă conștiință”. Ceea ce este interesant este că această sintagmă, deși prezentată ca fiind funciar marxistă, nu este deloc potrivită pentru concepția lui Marx asupra ideologiei. \n\nSintagma este prea strictă pentru că Marx nu operează niciodată cu dihotomia fals / adevărat, dar, în același timp, ea este și prea vagă pentru că nu știm ce fel de falsitate este implicată în argumentare. Primul care va exprima explicit faptul că marxismul este o ideologie este Eduard Berstein, ale cărui idei revizioniste la adresa lui Marx vor căpăta notorietate în jurul anului 1900. Berstein își baza ideile pe argumente ce arătau că fundamentul marxismului este un ideal moral, marxismul trebuind să fie o ideologie deoarece constă din idei, iar ideile sunt prin definiție ideologice. În acest fel, ideile socialiste despre artă și societate au fost coroborate cu ideologia. De asemenea, Lenin a ajuns la aceeași concluzie – că marxismul trebuie să fie o ideologie –, pornind de la observația că s-a ascuțit lupta de clasă. Ideologia își pierde conotația negativă: ideile nu sunt defectuoase datorită caracterului lor ideologic, ci datorită faptului că puteau deservi interesului clasei conducătoare. În celebrul text Ce-i de făcut?, el scrie: “singura alegere este aceasta: ori ideologie burgheză, ori una socialistă. Nu există cale de mijloc (fiindcă omenirea nu a creat o a treia ideologie și, mai mult, într-o societate sfâșiată de antagonisme de clasă nu poate exista o ideologie care să ignore clasele sociale). În consecință, a minimaliza ideologia socialistă în orice fel, a ne îndepărta de ea chiar și în cel mai mic grad înseamnă a întări ideologia burgheză” . În aceeași lucrare, Lenin scrie mai departe că ideologia socialistă trebuie adusă din exterior, cu ajutorul unui corp de revoluționari profesioniști pentru că, în rândul clasei muncitoare poate exista doar o conștiință sindicală, ușor manevrabilă de către ideologia burgheză. Ideologia socialistă poate fi promovată doar de către un grup de intelectuali socialiști de marcă, capabili să lupte cu o ideologie – cea burgheză –, a cărei forță, garantată de vechime și de posesia puterii politice, a modelat practic societatea în direcția promovată de ea. Concluzia la care ajunge Lenin, și care va fi împărtășită de generații de intelectuali socialiști, este aceea că marxismul este o ideologie științifică pentru că îi corespunde o realitate obiectivă. Evident, este o viziune simplistă, dar ea va fi rafinată de cel mai subtil intelectual marxist al secolului al XX-lea, maghiarul Georg Lukacs. Două lucruri ar fi de pomenit în cazul viziunii gânditorului maghiar asupra conceptului de ideologie: conceptul de ideologie al lui Lukacs este la fel de extins ca și cel al lui Lenin; în anumite pasaje, Lukacs pare să pună semnul egalității între ideologie și falsa conștiință. În fapt, acest semn de egalitate este pus între anumite etape ale ideologiei și falsa conștiință. Determinant pentru validitatea unui punct de vedere nu este faptul că este ideologic sau nu, ci poziția structurală al clasei care îl adoptă: “burghezia este incapabilă să-și perfecționeze știința fundamentală, propria sa știință cu privire la clasele sociale (s.n.)… Bariera care transformă conștiința de clasă într-o «falsă» conștiință este obiectivă fiindcă este însăși situația clasei respective” . Poziția superioară de clasă a proletariatului nu diminuează caracterul ideologic al punctelor ei de vedere, ci le conferă un aer științific.\tViziunea lui Lukacs asupra ideologiei este excesiv de abstractă: datorită faptului că proletariatul nu este propriul său creator, ci este creat de modul capitalist de producție, ideologia este, practic, lipsită de orice referință empirică. Raporturile ideologiei cu știința sunt o marcă a marxismului. Dacă pentru inițiatorul curentului nu putea exista, la nivel programatic – deși parcă ar căuta de fiecare dată să argumenteze cu totul altceva –, identitate între ideologie și știință, vedem apoi cum, încetul cu încetul. marxismul se transformă în singura ideologie ce caută să îndeplinească criteriile științifice. Momentul culminant îl va atinge marxismul o dată cu Althusser, care, dezavuând cu totul ideologia, ajunge să afirme că singura știință este marxismul (deși este de acord să accepte această calitate, câteodată, și psihanalizei). Evident, într-o operă marcată de ambiguitate, dar care a avut o influență fantastică și pe departe nemeritat de mare în anumite momente ale secolului al XX-lea, Althusser nu se chinuie să ne explice ce înțelege printr-o teorie științifică și cu atât mai puțin să ne spună cum putem aprecia dacă o teorie este sau nu științifică. \n\n”Ideile economiștilor și ale filosofilor politici, atunci când au dreptate, dar și atunci când se înșală, sunt mult mai influente decât se crede îndeobște. Într-adevăr, lumea este condusă de către acestea. Oamenii practici, care se cred scutiți de influențe intelectuale, sunt, în general, sclavii vreunui economist defunct” - afirmă JOHN MAYNARD KEYNES\n\nIdeologie și știință \n\nDoi dintre principalii fondatori ai sociologiei, Max Weber și Emile Durkheim, prin ideile lor în privința genezei și validității ideilor, au influențat extrem de mult evoluția non-marxistă a ideologiei, primul ca inspirator al investigației empirice de mai târziu din lumea academică anglo-saxonă, al doilea ca înaintaș în analiza structurală. \n\nWeber nu a folosit aproape deloc termenul de ideologie, dar îndelunga sa căutare a obiectivității în politică îl situează clar în continuitatea lui de Tracy. El era perfect conștient de faptul că potențialul de subminare al conceptului marxist de ideologie se poate întoarce împotriva marxiștilor înșiși. “Concepția materialistă asupra istoriei – scria el – nu poate fi comparată cu o trăsură în care oricine urcă și coboară după bunul său plac, fiindcă o dată ajunși la bordul ei, nici măcar revoluționarii nu mai au libertatea de a o părăsi.” Deși consideră existența unei științe sociale libere de valori un ideal legitim și necesar, el consideră că, până la urmă, nu poate exista o analiză științifică absolut obiectivă a fenomenelor sociale. \n\nDacă Weber e relativ nehotărât sub acest aspect, al obiectivității în științele sociale, Durkheim este ferm ancorat în tradiția obiectivistă. În Regulile metodei sociologice, ideologia este tratată ca fiind în opoziție clară față de știință. “Metoda ideologică utiliza conceptele pentru a guverna faptele, în loc să extragă din acestea conceptele” , în timp ce știința constituie studiul faptelor de natură socială care constituie un obiect fix, un standard constant aflat întotdeauna la îndemâna observatorului și care nu lasă loc impresiilor subiective sau interpretărilor personale” . Este drept că, în Formele elementare ale vieții religioase, pare a se îndepărta de acest tip de analiză asupra ideologiei, în momentul în care localizează originea religiei în structura socială și o percepe ca pe un factor de integrare socială, dar accentul său pus pe structura obiectivă și pe respingerea subiectivității pune bazele abordării sociologice a ideologiei, caracteristică lumii occidentale postbelice. \n\nCel care își va pune amprenta cu putere asupra destinului conceptului de ideologie în secolul al XIX-lea va fi Karl Mannheim, cel care “a elaborat prima, și, până în acest moment, ultima teorie cuprinzătoare a ideologiei”. Ideologie și utopie a fost publicată în 1929, Mannheim încercând să realizeze o teorie complexă și atotcuprinzătoare a ideologiei, încercând să extindă ideile lui Marx. Teoria sa, pe care o va numi “sociologie a cunoașterii”, urma să dezvăluie natura limitată din perspectivă istorică a tuturor punctelor de vedere politice, oferind astfel teren pentru o interpretare mai armonioasă, integrativă și progresistă a politicii din acea vreme. Mannheim se va declara categoric împotriva unei științe a ideilor bazate pe conceptele imuabile de rațiune și natură. În acest sens, el scrie: \n“Ceea ce trebuie să demonstrăm, comparativ cu Iluminismul, este faptul că cele mai generale definiții și categorii ale Rațiunii variază și suferă un proces de alterare a sensului – o dată cu toate celelalte concepte – în decursul istoriei intelectuale. Posibilitatea ca “forma” să fie separată de “conținut” este, în general, discutabilă. Ne putem pune întotdeauna întrebarea în ce măsură conținutul particular – care, la urma urmei, este absolut istoric – determină o anumită structură formală. Dacă însă încercăm să eludăm problemele implicate în istoricitate prin admiterea unei “forme ca atare” atemporale, a unui “concept ca atare”, a unei “valori ca atare” și a altor structuri “ca atare” similare, atunci va fi imposibil să identificăm ceva concret în metodologie” .\n\nÎn insistența sa de a afirma că gândirea este puternic legată de istorie, Mannheim se situează clar în posteritatea a doi dintre gânditorii majori ai sfârșitului secolului al XIX-lea. Unul dintre ei este Wilhelm Wildelband, cel care a respins ideea unității științelor, susținând că științele umane și cele naturale urmăresc două scopuri total diferite: cele naturale vizează legile generale și universale care normează fenomenele individuale, în timp ce cele umane au ca obiectiv descrierea fenomenelor istorice și culturale cu caracter unic. Al doilea ar fi Wilhelm Dilthey, cel care nuanțează această trăsătură a științelor umane, sugerând că ele ar implica o înțelegere reflexivă a sensului fenomenelor culturale, înțelegere care accentuează atât subiectivitatea celui observat, cât și a celui care observă. \n\nMannheim, deși tributar tendințelor antipozitiviste ale lui Dilthey, va căuta totuși să nu alunece înspre relativism. El consideră că, înainte de Marx, nu a existat decât o concepție “particulară” asupra ideologiei, o concepție care neagă tot ceea ce s-a spus înainte și care acuză oponenții de eroare, o dată cu acesta apărând concepția “totală”, care afirmă că, “atunci când atribuim unei epoci istorice o lume intelectuală și nouă înșine o alta sau dacă o anume pătură socială istoric determinată gândește în alți termeni decât ai noștri, ne referim nu la cazurile izolate ale conținutului ideatic, ci la sisteme de gândire fundamental divergente și la moduri profund diferite de interpretare și experimentare. Atingem un nivel teoretic sau noologic ori de câte ori luăm în considerare nu doar conținutul, ci și forma, și acceptăm structura conceptuală a unui mod de gândire ca pe o funcție a situației de viață a gânditorului” .\n\nÎn aceste condiții, Mannheim deduce ca o concluzie că o teorie a ideologiei se transformă în sociologie a cunoașterii; cu alte cuvinte, ceea ce era odată armamentul intelectual al unui partid devine metodă de cercetare în științele sociale. Sociologia cunoașterii stabilește cadrul de investigare a relației dintre structurile de gândire în continuă mișcare și situațiile politice supuse schimbării. Se ridică în acest moment două întrebări. Prima – ce fel de cunoaștere studiază sociologia cunoașterii? Mannheim specifică într-un mod clar: nu este vorba de cunoașterea elementelor abstracte ale ecuațiilor matematice, ci de încercarea de a reconstitui întregul aspect al grupului social în cadrul unui sistem de gândire ideologic. A doua – care este relația acestor sisteme de gândire cu societatea? Răspuns: această “determinare existențială a cunoașterii” este necesară pentru înțelegerea unui grup social. \n\nMarea problemă pe care o ridică teoria totală a lui Mannheim este aceea că poate duce, practic, la un relativism lipsit de orice speranță. Toate încercările sale de nuanțare a problemei nu fac decât să o învăluie în ambiguitate. \n\nÎn opoziție cu drumul parcurs de el, tradiția pozitivistă a unei definiri restrictive a ideologiei s-a impus în perioada postbelică în mediul academic anglo-saxon. În acest spațiu domină o suită de lucrări care vorbesc fără restricții de sfârșitul ideologiilor. Raymond Aron, Seymour Martin Lipset, Daniel Bell vorbesc de sfârșitul ideologiilor pornind de la premisele identificării dintre ideologie și totalitarism, atât de stânga, cât și de dreapta.\n\nÎn al său concis și influent studiu despre Raționalismul în politică , Michael Oakeshott glorifică cunoașterea practică ce nu poate fi exprimată prin principii și teoreme, în defavoarea cunoașterii tehnice preocupată de afirmații clar formulate și argumentate și de o siguranță autoconținută, al cărei principiu major este raționalismul. Politicile raționaliste sunt vinovate, consideră gânditorul englez, de avansul ideologiei întrucât erau “politicile trebuinței resimțite, dar nu una calificată de o cunoaștere reală, concretă a intereselor permanente și a direcției de mișcare a unei societăți, ci interpretată de «rațiune» și satisfăcută conform tehnicii unei ideologii: politicile conform manualului”.\n\nHannah Arendt va fi cea care va dezvolta, într-o manieră categorică și impresionantă, identificarea dintre totalitarism și ideologie. În Originile totalitarismului , ea identifică elementele totalitariste ce caracterizează întreaga gândire ideologică: \n\nIdeologiile nu sunt atât interesate de problema în sine, cât de procesul apariției și dispariției, cu alte cuvinte de explicarea totală a tuturor evenimentelor istorice; Ideologiile insistă asupra unui “adevăr” aflat dincolo de perceperea simțurilor obișnuite, o realitate accesibilă doar celor inițiați de către ea;\n\n “Gândirea logică sistematizează faptele într-o procedură perfect logică, pornind de la o premisă acceptată ca axiomă și deducând totul pe baza ei; adică procedează cu o consecvență care nu mai există nicăieri pe planul realității” . Mai departe ea afirmă: “O ideologie este aproape literal ceea ce indică denumirea: logica unei idei. Subiectul ei principal este istoria, căreia i se aplică «ideea»; rezultatul aplicării nu este un corpus de afirmații despre ceva care există, ci desfășurarea unui proces aflat în permanentă transformare. Ideologia tratează cursul evenimentelor ca și cum acesta a urmat aceeași «lege» cu expunerea logică a ideii sale. Ideologiile pretind cunoașterea misterelor întregului proces istoric – secretele trecutului, urzelile prezentului, nesiguranțele viitorului – datorită logicii inerente în ideile acestora” .\n\nÎn același spațiu, comparația între ideologie și știință va fi o temă ce va cunoaște o dezbatere foarte largă. Trebuie subliniat că, în mediul academic anglo-saxon, metoda științifică trebuie să fie aceeași și în științele naturale, și în cele sociale, știința implicând recurgerea la observația empirică și la separarea clară, rigidă chiar, între evenimente și valori. Exponentul cel mai sofisticat al ideii că ideologia nu poate ajunge la nivelul unei științe, ci că poate surprinde doar părți sau aspecte ale unui sistem de idei sociale deformate sau exagerat selective din punct de vedere științific este Karl R. Popper. El susține o metodologie unificată a științelor naturale și sociale și apelează la observarea empirică imediată pentru falsificarea ipotezelor. Popper a folosit această metodologie pentru a-i ataca pe Platon, Hegel, Marx ca teoreticieni politici ale căror idei se bazează pe metodele periculoase descrise de Hannah Arendt.\n\nÎnainte însă de a vorbi pe larg despre Karl Popper, câteva considerații de ordin general sunt necesare. Din ceea ce am analizat până acum se poate trage concluzia și că o ideologie nu poate fi o teorie științifică, dar și că, de multe ori, distincția dintre una și alta este foarte greu de făcut. Principalul motiv este tocmai acela că cei care propun o anumită platformă ideologică au tocmai pretenția că abordarea lor este realmente științifică. În al doilea rând, oamenii de știință și, în primul rând, cei din științele sociale nu pot trăi într-un turn de fildeș, cu alte cuvinte nu reușesc să-și dea seama că înclinațiile lor ideologice le modelează teoriile. Mai mult decât atât, pe lângă faptul că ideologiile politice și-au însușit atât de bine jargonul științific, ele nu ezită nici să folosească descoperirile științifice în folos propriu. Folosirea teoriei evoluției a lui Darwin de către naziști este un exemplu notoriu. Oricât ar fi de greu de separat, diferența este – sau ar trebui să fie, totuși – destul de evidentă. Teoriile științifice sunt empirice, în sensul că se ocupă de descrierea unei trăsături sau a unui set de trăsături ale lumii, pe când ideologiile se ocupă cu prescrierea a ceea ce ar trebui oamenii să facă. Problema este însă că teoriile științifice implică și oamenii și deci și cum ar trebui să trăiască aceștia. Componenta normativă apare astfel și în științe, mai ales în cele umane, fiind de multe ori extrem de dificil de trasat o linie de demarcație între normativ și empiric. Totuși, a accepta faptul că teoriile științifice sunt deschise către lumea reală, nu înseamnă a le identifica cu ideologiile. \n\n”Știința nu este și nu a fost niciodată parte a unei culturi ideologice. Mai mult chiar, spiritul în care operează știința este total opus ideologiei. În măsura în care științele sociale au fost reale explorări intelectuale cu legi proprii de apreciere și observare, deschise criticilor și revizuirilor, ele sunt opuse ideologiei.” - EDWARD SHILS\n\nKarl Raymund Popper \n\nFalsificare, falsifiare, falsificaționism, falsifiaționism, falsiabilitate, falsificație – atât de mulți termeni inventați de traducătorii români ai lui Popper pentru a descrie o teorie și o metodologie asociată ei, precum și proba că o teorie este științifică! Evident că lui sir Karl această avalanșă de termeni care se suprapun i-ar fi displăcut total. Și asta pentru că filosoful austriac a fost, în primul rând, partizan al clarității în exprimarea filosofică și un critic plin de ironie al prețiozității și ambiguității în exprimare. Cert este că el a fost foarte clar în intențiile sale, acelea de a argumenta, în cadrul epistemologiei, că adevărul este scopul științei, filosofia sa nefiind orientată spre surprinderea de esențe, nu caută să definească lumea sau să o “descrie” în esența sa, ci mai degrabă fiind orientată spre rezolvarea de probleme . Unul dintre scopurile bine determinate ale lui Popper în demersul său filosofic a fost acela de a formula un criteriu de demarcație al cunoașterii științifice, în încercarea de a identifica și respinge pretențiile cu aură de legitimitate ale unor construcții imaginative ale gândirii de a reprezenta o cunoaștere cu valoare universală. \n\nPopper crede că determinarea unui criteriu de delimitare sau de demarcație a științei reprezintă, în același timp, și o definiție a cunoașterii obiective. Propunându-și să formuleze un criteriu pe baza căruia să poată trasa o distincție clară între enunțurile și explicațiile unei științe despre realitate și enunțurile și explicațiile care nu au un caracter științific, filosoful austriac subliniază că a căutat o rezolvare a acestei probleme încă din anii tinereții, pornind de la comparații dintre teorii fizice, în primul rând teoria gravitației a lui Einstein, și teorii psihologice și sociale, dintre care cele mai la modă erau teoria psihanalistă a lui Freud, “psihologia individuală” a lui Adler și, bineînțeles, marxismul. Ceea ce a apărut suspect de la început la aceste din urmă teorii era că susținătorii lor găseau foarte ușor fapte care “verifică” sau “confirmă” teoria. De exemplu, nu se găsea nici un exemplu de comportament uman care să nu poată fi explicat în termenii lui Freud, așa cum nu se găsea eveniment social în istorie care să nu poată fi explicat prin grila marxistă de interpretare. În același timp, teoria lui Einstein, referindu-se la fapte ce nu au fost încă observate, nu poate confirma afirmațiile sale prin fapte, din contră, se poate aștepta ca noi descoperiri să infirme afirmațiile sale. Sugestia lui Popper este că o teorie științifică trebuie să formuleze predicții sau postdicții cât mai precise și să se expună riscului de a fi infirmată de fapte, doar în acest caz putându-se spune că o teorie cu intenții explicative este sub controlul faptelor. Filosoful austriac ne atrage atenția asupra faptului că în științele exacte argumentele pe care le producem pentru a proba ceva transmit adevărul de la premise la concluzii. Dacă am analiza însă cazul banal al unei generalizări empirice referitoare la un domeniu de obiecte infinit, am observa că, punând într-un argument, enunțul generalizator în locul concluziei și punând o serie finită de enunțuri singulare despre fapte ca premise, adevărul premiselor nu se mai transmite către concluzie. Oricâte fapte am acumula, concluzia nu devine “mai adevărată”. Oricând putem da peste un fapt care să falsifice generalizarea empirică respectivă. Teoriile empirice nu pot fi demonstrate, ele nefiind decât conjecturi sau ipoteze. Noi folosim asemenea ipoteze în conjuncție cu descrieri de cazuri particulare pentru a genera concluzii, producând astfel, după caz, predicții sau postdicții. În asemenea argumente, ceea ce se transmite, pe cale inversă de la concluzie la premise, este falsul. Dacă predicțiile noastre nu pot trece testele la care sunt supuse, atunci cel puțin una dintre premise este falsă. Concluzia evidentă este că numai teoriile care ne permit să formulăm predicții sau postdicții bine determinate vor putea fi considerate drept teorii științifice. Asemenea teorii sunt științele exacte, cu deosebire teoriile fizice. Condițiile pe care le satisfac aceste teorii, mai ales simetria dintre explicație și predicție, sunt definite de Popper drept criteriu universal de delimitare a teoriilor științifice. \nMarea virtute a științei nu constă deci în infailibilitatea ei, ci în deschiderea unui spațiu amplu pentru discuția critică. Teoriile științifice nu pot fi demonstrate, ci doar falsificate. Cealaltă parte a medaliei este aceea că teoriile care nu pot fi criticate nu țin de domeniul științei. Noi nu trebuie să luptăm pentru acumularea adevărurilor, ci pentru îndepărtarea falsului. Urmarea firească este aceea că se șterge cu totul orice deosebire dintre teorii explicative mult discutate în domenii de cercetare cum sunt disciplinele sociale și umane și sociale și explicații cu un caracter vădit neștiințific, cum ar fi, de exemplu, explicațiile mitologice. În acest moment, orice pretenție de științificitate în teorii precum freudismul sau marxismul este anulată apriori. Prețuind atât de mult metodele științelor naturale, s-ar putea trage concluzia că Popper ar sugera un transfer de metodă dinspre științele naturale înspre științele sociale. În fapt, el arăta că cei care văd posibil un astfel de transfer au o concepție eronată despre metoda științelor naturii. Metoda aceasta ar fi cea inductivă, în care se pornește de la fapte particulare și se trece la generalizări tot mai cuprinzătoare. Metoda științei trebuie să arate însă altfel: 1. se alege o problemă; 2. se propune o soluție cu titlu de încercare; 3. soluțiile propuse sunt supuse unei discuții critice severe; 4. discuția critică dă la iveală noi probleme. Cu alte cuvinte, nu pornim de la fapte, ci de la probleme – în sensul de dificultăți – și revenim periodic la noi probleme. La fapte ajungem de abia în momentul în care trebuie să criticăm teoriile noastre care nu sunt decât niște ipoteze, tentative de a oferi o soluție. Acesta este cadrul teoretic în care Popper definește rolul și locul științei în societate, ca și caracterul său. Pornind de la acest cadru, el va declanșa o critică acerbă la adresa celor care susțin “că gândirea științifică și, în mod deosebit, gândirea din domeniile social și politic, nu se desfășoară în vid, ci într-o atmosferă socialmente condiționată” . Credința că orice demers științific depinde de corpusul social, că, la limită, știința nu poate fi separată de ideologie, pornește, crede Popper de la premisa că actul cunoașterii este un proces care are loc în mintea sau în conștiința omului de știință. Evident că în aceste condiții nu poate fi vorba de obiectivitate științifică, nu doar în științele umane, ci și în cele naturale. Problema este că obiectivitatea demersului științific nu se bazează pe obiectivitatea omului de știință, care nu poate exista, ci ea, într-un mod foarte ironic este “strâns legată de aspectul social al metodei științifice”, depinde de “cooperarea ostil-amicală a numeroși oameni de știință” . Singurul lucru care contează cu adevărat în știință este libertatea criticii. \n\nAspectul cu adevărat negativ, care îl sperie pe Popper, în cazul aservirii demersului științific de contextul social în care trăim, nu este acela că teoriile alunecă astfel spre iraționalism, ci că, din păcate, și reciproca este valabilă:\n“Abandonarea atitudinii raționaliste, a respectului pentru rațiune, pentru argumente, și pentru punctul de vedere al celuilalt, supralicitarea straturilor mai profunde ale naturii umane nu pot să nu conducă la viziunea conform căreia gândirea nu este decât o manifestare superficială a unor conținuturi ce sălășluiesc în aceste abisuri iraționale… Ea produce ideea că «gândim cu sângele nostru» sau cu «zestrea noastră națională» sau cu «clasa noastră». Această viziune poate fi prezentată într-o formă materialistă sau în una elevat spirituală: ideea că «gândim cu rasa noastră» poate fi eventual înlocuită cu ideea unor suflete alese sau inspirate, care «gândesc prin grația divină»… Asemănarea decisivă dintre aceste viziuni intelectual arogante constă în faptul că nu judecă ideile cum sunt acestea în sine. Abandonând astfel rațiunea, ele scindează omenirea în prieteni și dușmani…” În fața unei asemenea argumentări puține mai sunt de spus. Aceasta și din cauză că, deși a fost opozantul dintotdeauna a predicțiilor istorice, ceea ce a scris Popper a căpătat materializare în evenimentele ce marchează sfârșitul celui de-al doilea mileniu al omenirii. \n\nCeea ce contează cel mai mult din contribuția lui Popper în cadrul gândirii umane este mesajul pe care reușește să-l transmită. O parte din acest mesaj spune cam așa: “Desigur că trebuie să-i iertăm pe aceia care nu știu ce fac, dar este de datoria noastră să facem totul pentru a ști” .\n \n”Ideologia are o funcție cvadruplă: ea este instrument al puterii, mecanism de apărare împotriva informației, pretext de a te sustrage moralei, abrogând răul cu bună știință și mijloc de a anula criteriul experienței, adică de a elimina criteriile de reușită și eșec.”\nJ.-F. REVEL\n\nSfârșitul ideologiilor? \n\nAceastă temă este una la modă, mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Autori influenți, de la Daniel Bell la Raymond Aron și de la Seymour Martin Lipset la Francis Fukuyama, au făcut ca discuția despre un sfârșit al ideologiilor să fie pe agenda de lucru în mediul universitar și academic. Deși chiar Daniel Bell se lamentează la un moment dat că “conceptul de ideologie s-a destrămat complet” , realitatea este că, atâta vreme cât discuțiile despre ideologii au loc, acest concept ocupă un loc important în imaginarul colectiv al maselor, dar și al intelectualilor. Bineînțeles, din perspectivă empirică, conceptul poate fi desființat ca atare, cât și în corelație cu discursul științific. “Desființarea” ideologiei în mediul academic anglo-saxon, în care Popper este doar unul dintre nume (e drept – unul dintre cele mai avizate și mai influente), ține doar de o latură a abordării problemei. Se poate spune chiar că dihotomia ideologie / știință este mult prea restrictivă pentru științele sociale. Aceasta și din cauză că simpla afirmație că faptele – mai ales cele sociale – există pur și simplu, în vreme ce valorile sunt supuse alegerii libere este în sine o judecată de valoare.\n\nDar poate mai important decât atât, trebuie să ținem cont de faptul că ideologiile par a fi indisolubil legate de anumite trăsături ale personalității umane. Câteva adevăruri banale și simple sunt subliniate de către Paul Ricoeur, în ultima secțiune din volumul Eseuri de hermeneutică, intitulată “Ideologie, utopie și politică”. Pornind de la un citat aristotelic din prologul Eticii Nicomahice în care stagiritul vorbește despre pluralitatea nivelurilor de științificitate, Paul Ricoeur caută să dea o conotație pozitivă termenului de ideologie. Mai mult decât atât, reușește să argumenteze într-o manieră convingătoare ceea ce aminteam mai sus – că între ideologie și om, ca ființă socială, este o legătură greu de rupt. Astfel ideologia nu poate să dispară atâta vreme cât un grup social are nevoie “de a-și da o imagine de sine, de a se reprezenta, în sensul teatral al cuvântului, de a juca și a se pune în scenă” . Apoi, filosoful francez arată că ideologia este o teorie a motivației sociale, și fiind simplificatoare și schematică, face posibilă existența unei viziuni de ansamblu nu numai asupra grupului, ci și asupra istoriei și a lumii. În acest moment apare deosebirea față de teoria empirică: chiar dacă ideologia este schematică, iar nivelul epistemologic este cel al doxei din Mitul peșterii, putând astfel oferi un șuvoi de erori, ceea ce subliniază Ricoeur este nevoia de ideologie, faptul că ea este un cod interpretativ în care oamenii sunt nevoiți să trăiască prin însăși constrângerile societății. Astfel, dacă școala empirică vorbește despre răul făcut de ideologie, rău a cărui existență este de netăgăduit, Ricoeur nu emite judecăți de valoare, ci doar de fapt. Bineînțeles că și analiza lui nu este îngăduitoare, el neezitând să observe caracterul nereflexiv și netransparent ca și cel de distorsiune, inerția și întârzierea față de problemele reale ale societății, dar îi oferă termenului de ideologie încă o șansă. Bineînțeles, argumentația lui Ricoeur este mult mai complexă, aici fiind surprinse doar câteva aspecte.\n\nOricum, o concluzie care se poate trage este aceea că ideologiile sunt prea importante pentru a dispărea. Atâta vreme cât trăim într-o lume atât de complicată, plină de crize și conflicte, vom avea nevoie de ideologii care să explice – chiar și fals – ce se întâmplă și care să ne ofere un plan pentru viitor – chiar dacă greșit. Ca și utopiile, ideologiile, în pofida aspectelor negative arhicunoscute, își găsesc în continuare apologeți și mai ales oameni dispuși să moară în numele lor.\n\nVezi și \n\n Nazism\n Liberalism\n Comunism\n Fascism" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii interesante poți oferi despre Listă de fizicieni?" }, { "from": "assistant", "value": "\n\nFizicieni români\n Henri Coandă (1886-1972)\n George (Gogu) Constantinescu - România, Marea Britanie (1881-1965)\n Radu Grigorovici (1911-2008)\n Ștefan Procopiu (1890-1972)\n Șerban Țițeica (1908-1985)\n Horia Hulubei ( 1896-1972 )\n\nFizicieni străini\n\nÎnainte de 1800 \n Arhimede - Siracuza (circa 287 - 212 î.Hr.)\n Isaac Newton - Anglia (1643-1727)\n Anders Celsius-Suedia (1701-1744)\n Benjamin Franklin - SUA (1704-1790)\n\nFizicieni ai secolului al XIX-lea \n Giovanni Aldini - Italia (1762-1834)\n Ludwig Boltzmann - Austria (1844-1906)\n Hans Christian Oersted - (1777-1851)\n Charles Coulomb - (1736-1806)\n Michael Faraday - Anglia (1791-1867)\n James Clerk Maxwell - Anglia (1831-1879)\n\nFizicieni ai secolului al XX-lea \n Wilhelm Conrad Röntgen (1845-1923)\n Niels Bohr - \n Max Born - \n Louis de Broglie (1892 - 1987)\n Thomas Towsend Brown - SUA (1905-1985)\n Pierre Curie - Franța (1859-1906)\n Albert Einstein - Elveția, SUA (1879-1955)\n Enrico Fermi - Italia, SUA (1901-1954)\n Richard Feynman - SUA (1918-1988)\n Stephen Hawking - Anglia (1942- 2018)\n Siegfried S. Hecker - SUA (1932-)\n Werner Heisenberg - \n Wolfgang Pauli - \n Max Planck - Germania (1858-1947)\n Erwin Schrödinger\n\nVezi și \n Listă de fizicieni în ordine alfabetică\n Listă de fizicieni români\n Listă de fizicieni membri ai Academiei Române\n\nFizicieni\nFizicieni\nFizicieni\nFizicieni" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii interesante poți oferi despre Benjamin Franklin?" }, { "from": "assistant", "value": "Benjamin Franklin () este una dintre cele mai cunoscute personalități din istoria Statelor Unite, unul din Fondatorii Statelor Unite ale Americii. A fost diplomat, om de știință, inventator, filosof, profesor și om politic.\n\nA organizat prima bibliotecă din SUA și a fost un inventator prolific, lui fiindu-i atribuiți ochelarii bifocali și paratrăsnetul. A executat numeroase experimente în domeniul electricității.\n\nÎn vremea sa era extrem de cunoscut și de influent și în Europa. Franklin a fost cel care i-a convins pe englezi să retragă „Legea timbrului”, respectiv i-a convins pe francezi să intervină în Războiul de Independență al Statelor Unite de partea acestora. În Statele Unite ale Americii, a fost unul din semnatarii de frunte ai Declarației de Independență a Uniunii și al Constituției americane.\n\nA fost ambasador în Anglia și apoi în Franța și secretarul Adunării din Pennsylvania.\n\nA primit titlul de Doctor în Științe din partea Universității St. Andrews.\n\nViața lui Benjamin Franklin\n\nCopilăria și adolescența \nBenjamin Franklin s-a născut la Boston pe 17 ianuarie 1706, tatăl său, Josiah, fiind un fabricant de săpun și lumânări, iar mama sa, Abiah, era a doua soție a lui Josiah. Benjamin Franklin era al 15-lea din cei 17 copii.\n\nLa vârsta de 10 ani, Benjamin a început să ajute la magazinul de lumânări al tatălui său, tăind lumânări. Deși a studiat la școală doar doi ani, el citea mult în timpul său liber. De asemenea, îi plăcea și să înoate, una din invențiile sale fiind un dispozitiv cu care să înoate mai repede.\n\nLa 12 ani, a mers să lucreze ca ucenic la tipografia fratelui său, James. În fiecare noapte, studia scriitorii clasici și pe cei ai timpului său, și de asemenea aritmetica, navigația și gramatica. După un timp a devenit un expert în jurnalistică și tipografie, dar nu era mulțumit de aceasta, un ucenic câștigând puțini bani și fiind forțat să semneze un contract în care promitea să rămână timp de nouă ani.\n\nCând James a lansat săptămânalul numit \"The New England Courant\", Benjamin a scris în secret o serie de scrisori umoristice pe care le-a trimis la gazetă sub numele de \"Mrs. Silence Dogood\". În acestea Franklin râdea de studenții de la Harvard College și de poeții netalentați. Aceste scrisori au amuzat pe mulți în Boston și se întrebau cine este autorul. Prin unele articole ale lui, James Franklin i–a supărat pe unii magistrați care i-au interzis să-l mai publice, dar acestea au apărut sub numele lui Benjamin Franklin, iar James a anulat contractul lui pentru ca magistrații să nu spună nimic, dar au semnat alt contract secret. După ce a aflat că a publicat scrisorile lui Ben, James a fost furios, iar după aceea a devenit violent și uneori îl bătea. Profitând de contractul anulat anterior pleacă din oraș.\nDevine faimos cu publicația “Poor Richard’s Almanac”, care este cunoscută în toată America și în Europa, devenind la fel de populară ca și Biblia.\nCumpără “Pennsylvania Gazette” unde este director și redactor.\nÎn 1730 s-a căsătorit cu Deborah Read, care i-a dăruit un fiu și o fiică.\nTipograf în Philadelphia\n\nBenjamin mai întâi a mers la New York, care atunci era un oraș mai mic decât Boston, și n-a găsit nimic de lucru, iar în octombrie a plecat la Philadelphia. Aici a găsit o slujbă la atelierul tipografic al lui Samuel Keimer, care datorită îndemânării lui l-a plătit bine. Guvernatorul Pennsylvaniei s-a interesat de tânărul Franklin și l-a sfătuit să-și deschidă propria tipografie. L-a trimis la Londra să cumpere o presă pentru tipar, promițând că îi va plăti cheltuielile, dar nu și-a ținut promisiunea și în 1724 Benjamin a ajuns singur în Londra fără bani. S-a angajat ca tipograf, și în 1726, când a strâns destui bani, s-a întors în Philadelphia, unde a fost vânzător într-un magazin și apoi s-a întors la atelierul lui Keimer.\nÎn 1728, când Franklin avea 22 de ani, a întemeiat primul său atelier tipografic cu un partener al său, Hugh Meredith, a perfecționat turnatul literelor și a îmbunătățit tehnica gravurii în cupru.\nCei doi au publicat un săptămânal numit “The Pennsylvania Gazzette”, iar în 1730, Franklin a cumpărat și acțiunile lui Meredith. Franklin s-a căsătorit cu Deborah Read în 1730, cu care a avut trei copii : Francis Folger, care a murit de variolă, Sarah, care s-a măritat cu un negustor, și William, care a devenit guvernatorul statului New Jersey.\n\nDin 1730 până în 1748, Franklin a lucrat în tipografie, domeniu în care a avut succes, fiind numit tipograf oficial al Pennsylvaniei, mai târziu fiind și al statelor New Jersey și Delaware. În 1731, Benjamin Franklin a fost inițiat francmason în loja Sf. Ioan din Philadelphia. Un an mai târziu, tipărește cea mai cunoscută publicație a lui, “Poor Richard’s Almanack”. Acest almanah era un calendar în care scria predicții meteorologice pentru acel an, povestioare amuzante, glume și proverbe. După câțiva ani a ajuns la un tiraj de peste 10.000 de exemplare. În anul 1734 tipărește prima ediție americană a Constituțiilor lui Anderson din 1723. În același an, 1734, devine Mare Maestru Provincial de Pennsylvania.\n\nÎn acest timp a învățat câteva limbi, și studia cărți științifice în engleză, franceză și germană. De asemenea a înființat și un club de dezbateri numit Junto, care mai târziu a devenit American Philosophical Society și care avea drept obiectiv răspândirea științei.\nCu ajutorul acestui club a întemeiat în 1731, prima bibliotecă publică din America.\nLa insistența lui, în Philadelphia străzile au fost pavate, a fost instalat iluminatul public, înființată prima divizie de pompieri, iar cu ajutorul Gazzettei, a strâns bani pentru organizarea primului spital din America. El credea că materiile predate în școli nu erau actualizate. Franklin era împotriva teologiei, limbilor clasice și voia o școală mai practică, scriind și o carte în acest domeniu \"Propuneri pentru educația tinerilor în Pennsylvania\", în care cerea crearea unei academii, numită mai târziu Universitatea Pennsylvania.\n\nInvenții \nÎn 1748, Franklin avea destui bani pentru a părăsi afacerea. A cumpărat o fermă de 300 de acri lângă Burlington, New Jersey, având destul timp pentru știință și servicii publice. Între 1736 și 1751 a fost șeful poștei din Philadelphia. Înainte ca timbrele să fie folosite, o persoană când primea o scrisoare, trebuia să plătească. În 1753, Franklin a fost numit șeful poștei tuturor coloniilor, și a schimbat sistemul de plată prin faptul că prețul trimiterii unei scrisori era în funcție de greutate și distanță. A inventat și un dispozitiv prin care putea să măsoare distanța între două orașe. A mers pe toate drumurile principale cu o căruță plină cu pietre, la fiecare milă, aruncau câte o piatră. Înainte, poșta era transportată de 2 ori iarna, dar Franklin a angajat mai mulți poștași pentru ca poșta să fie transportată în fiecare săptămână. După 4 ani, guvernul Britanic a avut pentru prima dată profit în sistemul de poștă.\n\nBenjamin Franklin a fost inventator toată viața lui. Cea mai faimoasă invenție era soba Franklin, care avea un randament mai mare. Guvernatorul Pennsylvaniei i-a spus să o breveteze, dar Franklin a refuzat.\n\nCând Franklin a auzit că un european a reușit să stocheze electricitate în niște tuburi speciale, a cumpărat niște tuburi din acelea, și-a construit un laborator în casa sa. A realizat multe experimente și a publicat o carte despre electricitate. Pe principiile sale se bazează Teoria Electricității moderne. A trimis rezultatele experimentelor sale unor oameni de știință din Anglia și Franța, care au fost impresionați și a fost ales membru al Royal Society în 1756 și a primit \"Copley Medal\". În 1773 a fost ales ca unul din cei opt asociați străini ai Academiei Regale de Științe din Paris.\n\nFranklin și-a dat seama că fulgerul este o descărcare electrică din nori. În cartea sa a sugerat un experiment pentru a testa aceasta. Cu ajutorul fiului său William, Franklin a realizat acest experiment în 1752. Cei doi au mers într-un câmp în timpul unei furtuni, au înălțat un zmeu, și au atras sarcina electrică cu ajutorul unei chei. Văzând o scânteie, teoria lui era demonstrată. Franklin era și un om practic pe lângă un bun teoretician, inventând paratrăsnetul (în 1753) pentru a apăra clădirile de fulgere.\n\nFranklin a elaborat prima teorie generală cu privire la fenomenele electrice.\nA introdus notarea corpurilor electrizate cu + și -, remarcând că există doar două tipuri de sarcini electrice.\n\nO altă invenție a sa o constituie roata electrică, care a semnificat descoperirea posibilității de a transforma, în mod continuu, energia mecanică în energie electrică.\n\nA întocmit un proiect pentru construirea vapoarelor puse în mișcare de aburi.\n\nAnglia \nCerturile între Anglia și Franța au adus războiul în America în anii 1750. Francezii, aliați cu indienii, amenințau Pennsylvania. În 1748, Franklin a avertizat locuitorii Pennsilvaniei de pericolul indienilor, organizând și primele companii de voluntari, plasate pe râul Delaware.\n\nToți contribuabilii din Pennsylvenia ajutau la costurile războiului, mai puțin proprietarii celei mai mari ferme. Aceștia erau fiii lui William Penn, fondatorul coloniei. Ei trăiau în Londra și nu-i interesau soarta acestora atâta timp cât profiturile le veneau în Londra. În 1757 Franklin a fost trimis în Londra pentru a convinge familia Penn să-și plătească taxele. În Anglia a fost primit cu onoruri din partea Universităților din Edinburgh și Oxford, și a reușit să pună o taxă pe domeniile familiei Penn din colonii. În cei cinci ani cât a stat în Anglia, Franklin a întâlnit mulți politicieni și savanți celebri. S-a întors în Pennsylvania în 1762, iar în 1763, Anglia învinge Franța și capturează Canada. Mulți membri ai consiliului local credeau că colonia trebuia guvernată de Rege decât de familia Penn, și Franklin s-a întors în Anglia în 1764 pentru a-i prezenta o petiție regelui George al III-lea.\n\nÎn 1765, la puțin timp după ce Franklin a ajuns din nou în Anglia, prin Parlament a trecut \"Stamp Act\". Era prima dată când Anglia a impus un impozit fără ca reprezentanții coloniilor să poată vota, iar în Colonii au existat proteste, americanii refuzând să cumpere timbre. Franklin a fost chemat în fața Camerei Comunelor, unde a prezentat poziția americană împotriva Legii Timbrului.\n\nÎn următorii 10 ani Franklin a fost cel mai important reprezentant american în Anglia. Prin unele articole publicate a cerut drepturi egale cu cele ale englezilor, însă englezii au ignorat aceasta.\n\nAtitudine socială \nIluminist, Franklin a condamnat sclavia și a demonstrat anacronismul ei economic.\nA fost un erou al luptei pentru independența SUA și un militant pentru pace și progres.\n\nA criticat fanatismul sectelor religioase.\n\nUn alt merit îl constituie negocierea alianței cu Ludovic al XVI-lea al Franței în 1777.\n\nA susținut revolta francezilor în Canada și a înființat miliția voluntarilor americani.\nA ajutat la pregătirea poporului pentru insurecția care a izbucnit sub conducerea generalului George Washington.\nÎn 1776, împreună cu Thomas Jefferson și alți fruntași ai Congresului, au proclamat independența poporului american.\n\nRevoluția americană, diplomație în Europa \nFranklin s-a întors în Philadelphia în 1775, înainte ca bătăliile de la Lexington și Concord să aibă loc. Soția sa murise în 1774. Deși Franklin avea aproape 70 de ani, el a ajutat substanțial la planificarea Revoluției Americane. A fost numit membru al Congresului Continental. În toamna lui 1775 Franklin a mers la Cambridge, Massachusetts, locul unde Washington avea armata pentru a discuta probleme legate de Armata Continentală (Continental Army). Și-a adus un aport important la redactarea Declarației de independență a Uniunii și mai târziu la scrierea Articolelor Confederației, prima constituție a Statelor Unite.\n\nÎn 1776, Congresul Continental l-a trimis pe Franklin în cea mai importantă misiune a sa, să convingă Franța să ajute coloniile britanice din America de nord în lupta lor pentru independență. Înainte de a pleca, a împrumutat 4.000 de lire Congresului pentru a fonda Armata Continentală.\n\nÎn Franța a fost parte esențială a primei recunoașteri formale a țării sale în lume, iar pe 6 februarie 1778 a semnat Tratatul de la Paris prin care Franța se alia cu coloniile împotriva Angliei. După acest eveniment, Franklin a rămas în Franța ca reprezentant al noi entități create, Statele Unite ale Americii, fiind primul ambasador al acestora pe \"bătrânul continent\".\n\nÎn mai 1779, este ales Maestru Venerabil al celebrei loji Neuf Soeurs din Paris, al cărei membru era și Voltaire. Ca Venerabil, Franklin a incitat loja Neuf Soeurs să susțină prin toate mijloacele cauza americană.\n\nÎncepând cu anul 1781 a negociat pacea cu Marea Britanie, care s-a finalizat în 1783, el fiind unul din cei care a semnat tratatul de pace încheiat odată cu recunoașterea Statelor Unite de către Marea Britanie, Tratatul de la Paris din 1783. Înainte de plecarea sa înapoi în SUA, Franklin a asistat la zborul primului balon cu aer cald, fără pasageri, al fraților Montgolfier.\n\nUltimii ani \nCând s-a întors în Philadelphia, pe 14 septembrie 1785, a descoperit că era așteptat de o ceremonie de primire. Deși era bătrân, avea 79 de ani, Franklin a fost președintele Consiliului Local din Pennsylvania, timp de 3 ani, post egal cu acela de guvernator. În acest timp a fost membru al convenției constituției, care uneori nu se înțelegeau, iar Franklin îi calma. Planul său de guvernământ, cu o singură cameră a Parlamentului, a fost respins, dar a fost unul dintre semnatarii Constituției.\n\nFranklin și-a petrecut ultimii cinci ani din viață în Philadelphia. A inventat un dispozitiv prin care să ia cărți de pe rafturile de sus ale bibliotecii, a trimis scrisori prietenilor și liderilor politici : George Washington, Thomas Jefferson, John Adams, James Madison. A scris articole și o autobiografie. Ultimul său act politic a fost de a scrie un memoriu pentru abolirea sclaviei negrilor.\n\nBenjamin Franklin a murit la vârsta de 84 de ani, pe 17 aprilie 1790, fiind înmormântat alături de soția sa în cimitirul Bisericii Creștine din Philadelphia. Benjamin Franklin provenea dintr-o familie săracă de prezbiterieni care au emigrat în America în 1682. B.Franklin a fost un mare savant și gânditor iluminist, preocupat în egală măsură de științele reale, filozofie, istorie, economie, politică, literatură etc., fiind cunoscut departe de hotarele patriei sale. Franklin a rămas fidel idealurilor democrației până la sfârșitul vieții sale. Ultimul său act politic a fost semnarea petiției pentru interzicerea sclaviei.\n\nScrieri \n New experiments and observations on electricity, lucrare care ulterior a fost tradusă în franceză de Buffon;\n Poor Richard's Almanack, o carte de popularizare a științei.\n\nNote\n\nLegături externe \n Benjamin Franklin \n AIP Center for History of Physics \n Mrs. Silence Dogood, 6 octombrie 2006, Sonia Cristina Stan, Ziarul de Duminică\n\nNașteri în 1706\nNașteri pe 17 ianuarie\nDecese în 1790\nDecese pe 17 aprilie\n \nEponime ale craterelor de pe Lună\nScriitori de popularizare a științei\nEponime ale asteroizilor\nMembri ai American Philosophical Society\nFilozofi politici" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți descrie [Titlu] pEconomie?" }, { "from": "assistant", "value": "Economia (din oikos, „casă” și νομος nomos, „conducere”) este o știință socială ce studiază producția și desfacerea, comerțul și consumul de bunuri și servicii. Potrivit definiției date de Lionel Robbins în 1932, economia este știința care studiază modul de alocare a unor resurse rare în scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umană, economia este o știință socială.\n\nSe spune că economia este pozitivă atunci când încearcă să prezică în mod obiectiv și să explice consecințele anumitor opțiuni, date fiind un set de supoziții sau de observații. Alegerea unei supoziții ce trebuie făcută atunci când se construiește un model, la fel ca și observațiile ce trebuie stabilite sunt alegeri normative.\n\nSe spune că economia este normativă atunci când recomandă o alegere în detrimentul altei alegeri sau când este făcută o apreciere subiectivă asupra valorii.\n\nEconomia centrată pe variabile măsurabile se divide în două domenii principale: microeconomia care se ocupă de agenți individuali, cum ar fi bugetele și afacerile și macroeconomia care ia în considerare economia ca pe un întreg, cererea și oferta agregată, capitalul și materiile prime.\n\nO atenție deosebită se acordă și alocării resurselor, producției, desfacerii, comerțului și concurenței. Logica economică este aplicată tot mai des în cazul problemelor legate de opțiuni în cazul lipsurilor sau atunci când trebuie stabilită valoarea economică. Preocuparea principală în economie se centrează pe modul în care prețurile reflectă cererea și oferta, iar ecuațiile sunt folosite pentru a prezice consecințele anumitor decizii.\n\nSupoziția fundamentală care face subiectul teoriei economice tradiționale este ideea existenței factorului rațional care urmărește maximizarea utilității. Economia neoclasică este bazată pe această supoziție care este folosită pentru a deriva rezultate referitoare la funcționarea unui sistem de prețuri în condițiile puterii pieței descentralizate.\n\nÎn paralel cu economia formală funcționează și economia informală.\n\nCâmpul de studiu convențional al economiei conține efectiv toate problemele referitoare la determinarea prețurilor, cu analize ale activităților, ce implica costuri și care produc beneficii măsurabile în bani, la producția și distribuția bunurilor și serviciilor pentru satisfacerea necesitaților umane.\n\nEconomia este rezultatul tuturor proceselor care includ cultura, valoarea, educația, dezvoltarea tehnologică, istoria, organizarea socială, structura politică, sistemele juridice, geografia, precum și dotările naturale. Acești factori determină contextul, conținutul și contextul în care funcționează o economie. Unele culturi creează economii mai productive și, prin urmare, produc mai multă valoare sau PIB.\n\nSectoare \n\nEconomia a cunoscut câteva faze succesive:\n Economia antică: aceasta se baza pe o agricultură de subzistență.\n Revoluția industrială, care a micșorat rolul agriculturii de subzistență, schimbând agricultura în ultimele trei secole într-una bazată pe monoculturi și agricultură extensivă. Creșterea economică a avut loc cu precădere în minerit, construcții și industria manufacturieră.\n În economia modernă a societății de consum un rol tot mai important îl joacă serviciile, finanțele și tehnologia.\n\nÎn economia modernă există trei sectoare principale de activitate:\n Sectorul primar, agricultura, implică extragerea și producerea de materii prime cum ar fi cărbunele, lemnul, fierul etc.\n Sectorul secundar, industria, implică transformarea materiilor prime în bunuri.\n Sectorul terțiar, servicii, implică prestarea de servicii pentru consumatori sau companii, de exemplu baby-sitting, cinematografele etc.\n\nMicroeconomie\nMicroeconomie reprezintă ansamblu de procese și de fenomene economice, relatii și legături cauzale și funcționale ale acestora, care se formează la nivelul unităților economice ale familiilor și al verigiilor administrativ-teritoriale de bază.\nMezoeconomia analizează și cercetează viața economică de la nivelul subramurilor, ramurilor și zonelor economice.\n\nMacroeconomie\nAcțiunea umană: un tratat privind economia | Bani | Cerere agregată | Ciclul unei afaceri | Creștere economică | Curba Phillips | Drumul către servitute | Economie keynesiană | Laissez-faire | Modelul IS-LM | Monetarism | Noua economie keynesiană | Paritatea puterii de cumpărare | Politică economică | Politică monetară | Politica monetară | Politică stabilizatoare | Politică fiscală | Supply-side economics | Școala austriacă de economie\n\nMetodologie \nCicluri | Econometrie | Economie matematică | Economie evoluționistă | Economie instituțională | Teoria jocurilor\n\nVezi și \n Științe economice\n\nBibliografie suplimentară \n Stăpânii ideilor economice. Secolul al XIX-lea, prima parte, Angela Rogojanu, 2010 - recenzie\n Doctrine economice, Mihai Todosia, Editura Universității \"Al. I. Cuza\", 1992\n O istorie a doctrinelor economice, Tiberiu Brăilean\n\nLegături externe \n\n Curs Valutar BNR zilnic\n Centrul pentru Economie și Libertate\n Economie – iconomie, 9 decembrie 2010, Alexandru Ciolan, Ziarul de Duminică\n Modelul economic universal, 15 august 2010, Julian Chitta, Ziare.com" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți să îmi spui despre acest subiect: Liste de companii?" }, { "from": "assistant", "value": "\n\nCompanii după țări \nListă de companii din Statele Unite ale Americii\nListă de companii din Belgia\nListă de companii din Marea Britanie\nListă de companii din China\nListă de companii din Coreea de Sud\nListă de companii din Estonia\nListă de companii din Elveția\nListă de companii din Finlanda\nListă de companii din Franța\nListă de companii din Germania\nListă de companii din Grecia\nListă de companii din Italia\nListă de companii din Japonia\nListă de companii din Ungaria\nListă de companii din Republica Moldova\nListă de companii din Țările de Jos\nListă de companii din Polonia\nListă de companii din România\nListă de companii din Rusia\nListă de companii din Slovenia\nListă de companii din Spania\nListă de companii din Suedia\n\nTopuri de companii \nFortune 500\nFortune 1000\nFortune Global 500\n\nForbes 500\nForbes Global 2000\n\nFinancial Times Global 500\n\nIndici bursieri \nFTSE 100\nFTSE 250\nDow Jones Industrial Average\nCAC 40\nDAX 30\nBET 10 - Indicele Bursei de Valori București\nNASDAQ 100\nNikkei 225\nS&P 500\n\nAlte liste de companii\nListă de burse\nListă de companii de consultanță financiară și audit\nListă de companii producătoare de electrocasnice\nListă de companii de private equity\nListă de companii feroviare europene\n\n Liste" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ai detalii despre Listă de companii din Statele Unite ale Americii?" }, { "from": "assistant", "value": "Aceasta este o listă de companii din SUA.\n\n\n0-9\n3M\n\nA\nAbercrombie & Fitch\nAdobe Systems\nAetna\nAlcoa\nAmazon.com\nAMD\nAmerican Airlines\nAmerican Express\nAmgen\nAnheuser-Busch\nApple Computer\nAT&T\nAustin Air Systems Ltd.\nAvaya\nAvon\n\nB\nBechtel Corporation\nBerkshire Hathaway\nBlockbuster Inc.\nBoeing\nBurger King\n\nC\nCaterpillar Inc.\nChevronTexaco\nCitigroup\nCisco Systems\nClear Channel Communications\nCoca-Cola\nColgate-Palmolive\nComcast\nComputer Associates\nConocoPhillips\nContinental Airlines\nCostco\n\nD\nDeere & Company\nDell, Inc.\nDelta Airlines\nDisney (The Walt Disney Company)\nDow Chemical\nDuPont (E.I. du Pont de Nemours)\n\nE\nEastman Kodak\neBay\nEDS\nElectronic Arts\nEli Lilly and Company\nExxonMobil\n\nF\nFedEx\nFidelity Investments\nFord Motor Company\n\nG\nGeneral Dynamics\nGeneral Electric\nGeneral Mills\nGeneral Motors\nGoldman Sachs\nGoodyear Tire and Rubber Company\nGoogle\n\nH\nHalliburton\nHasbro\nHewlett-Packard\nHome Depot\n\nI\nIBM (International Business Machines)\nIntel\nInternational Paper\n\nJ\nJohnson & Johnson\nJ. P. Morgan Chase\n\nK\nKellogg\nKimberly-Clark\nKPMG\nKroger\n\nL\nLehman Brothers\nLockheed Martin\n\nM\nMarathon Oil\nMars Incorporated\nMMC\nMartha Stewart Living Omnimedia\nMattel\nMcDonald's\nMerck & Co., Inc.\nMerrill Lynch\nMicrosoft\nMorgan Stanley\nMotorola\n\nN\nNBC Universal\nNCR Corporation\nNike\nNorthrop Grumman\n\nO\nOffice Depot\nOracle Corporation\n\nP\nPepsiCo\nPfizer\nPriceWaterhouse Coopers\nProcter & Gamble\n\nQ\nQwest\n\nR\nRaytheon\nRed Hat\n\nS\nSafeway Inc.\nSouthwest Airlines\nSprint Nextel\nStaples\nStarbucks\nSubway (restaurant)\nSun Microsystems\n\nT\nTarget Corporation\nTexas Instruments\nTime Warner\n\nU\nUnisys\nUnited Airlines\nUnited Parcel Service\nUnited Technologies Corporation\n\nV\nValero Energy\nVerizon\nViacom\n\nW\nWalgreens\nWashington Mutual\nWal-Mart\nWendy's\nWhole Foods Market\n\nX\nXerox\n\nY\nYahoo!\nYum! Brands, Inc.\n\nZ\n\nVezi și \n\n Liste de companii\n Lista topurilor de companii \n Economia Statelor Unite ale Americii\n\n Listă\nStatele Unite ale Americii\nCompanii" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile principale despre Apple Inc.?" }, { "from": "assistant", "value": "Apple Inc. (, până în ianuarie 2007 numită Apple Computer, Inc.), este o companie din Silicon Valley cu sediul în Cupertino, California. Cunoscută mai ales pentru proiectarea dezvoltarea și comercializarea electronicelor de consum, software de calculator și a serviciilor online. Este considerată a fi una dintre cele 5 (Big Five) cele mai mari companii de tehnologia informației din USA, pe lângă Amazon, Google, Microsoft și Facebook.\n\nPrintre produsele și serviciile cele mai cunoscute și de succes, se numără: iPhone, iPad, iPod, Mac și iTunes.\n\nIstorie \n\nÎn 1976, Steve Jobs și Steve Wozniak au pus bazele unei companii de produse electronice într-un garaj închiriat din orașul Palo Alto, în sudul Californiei. Acest garaj a fost și punctul de plecare a ceea ce urma să devină curând zona de înalte tehnologii „Silicon Valley”.\n\nAdevăratul strămoș al computerelor personale nu a fost PC-ul produs de compania IBM în 1981, așa cum se crede de obicei, ci un alt aparat numit Altair 8800, care fusese lansat pe piață cu mare succes în 1975 de către compania Micro Instrumentation and Telemetry Systems (MITS), din Albuquerque, New Mexico. Altair 8800 putea fi comandat și primit prin poștă; probleme mari nu avea, dar se livra sub forma unor componente care trebuiau asamblate de client. Ce se putea face cu această mașinărie? Nimic, trebuie s-o recunoaștem; asta până când doi hackeri adolescenți, pe nume Bill Gates și Paul Allen au scris pentru el o versiune de BASIC, cu care se puteau realiza calcule rudimentare.\n\nTot în 1975, un tânăr numit Steve Jobs se chinuia să-și afle un țel în viață, acum că terminase liceul; fusese în India și se întorsese; fusese la o fermă în Oregon și se întorsese; acum își pierdea timpul la Atari, ca programator pentru jocuri video și frecventa un club de pasionați ai computerelor, care își ținea reuniunile într-un parc, pe timpul nopții. Când apăruse Altair, membrii clubului au fost fericiți că făcuseră rost de o nouă jucărie; Jobs însă a văzut aici o modalitate de a câștiga ceva bani. Imediat s-a gândit să facă și el un asemenea computer. Excelentă idee, numai că nu avea calificarea necesară. De aceea a apelat la un amic - Steve Wozniak (pe scurt „Woz”) - care tocmai scrisese un limbaj de programare pentru un microprocesor nou, numit MOS Technology 6502. Spre deosebire de Jobs, chinuit de probleme existențiale, Woz era un tip retras, care prefera să stea și să apese pe butoanele tastaturii, în loc să cutreiere lumea în lung și-n lat. În acest fel, acumulase cunoștințe inginerești, care îi permiseseră să se angajeze la Hewlett-Packard.\n\nPentru a pune pe picioare afacerea, Jobs și-a vândut Volkswagen-ul său vopsit în toate culorile curcubeului, iar Woz s-a despărțit de calculatorul său programabil. Părinții lui Jobs aveau un garaj în Los Altos, California; acolo și-au stabilit cei doi cartierul general - garajul le servea drept cameră a proiectanților, unitate de service și magazin, în același timp. După câtva timp au realizat 50 de plăci de bază, proiectate de Woz, pe care le-au vândut amatorilor locali, la prețul de 500 de dolari bucata. Noile jucării au fost botezate Apple, după numele casei de discuri care producea melodiile Beatles, grupul preferat al lui Jobs. 1 aprilie este ziua păcălelilor, dar 1 aprilie 1976 a fost și o zi istorică pentru ei, ziua în care s-a vândut primul Apple.\n\nVânzările mergeau bine, atât de bine încât cei doi și-au dat seama că nu mai erau competenți să conducă o afacere care lua proporții; de aceea, l-au cooptat pe proaspătul pensionar Mike Markkula, care reușise invidiata performanță de a ieși la pensie la vârsta de 32 de ani (acest lucru fusese posibil după câteva manevre pline de succes cu acțiunile bursiere ale lui Intel). Markkula a înțeles imediat că este vorba de o afacere profitabilă; a obținut un împrumut de la Bank of America, punând la bătaie în plus 91.000 dolari din banii săi. Investiția s-a dovedit rentabilă, deoarece pe 3 ianuarie 1978 mica firmă a celor trei a devenit Apple Incorporated, cu un capital de 250.000 dolari. În acele zile, sediul firmei s-a mutat la Cupertino, pe locul unde urma să apară întinsul campus Apple. Nu mult după aceea a apărut Apple II, care era ceva mai mult decât o simplă placă de bază - avea cutia sa proprie, sursă de alimentare și o tastatură încorporată. Multe elemente noi și atractive apăruseră, ca de pildă posibilitatea de a conecta computerul la un monitor color. Nu e de mirare deci că la West Coast Computer Fair, în aprilie 1978, Apple II a devenit cea mai populară mașină, iar vânzările au atins cifra de 300 de milioane de dolari.\n\nSuccesul acestui tip de aparate a atras în competiție nenumărate firme. Atari, Zenith, Commodore, Tandy au început să producă tot felul de computere similare și incompatibile. Adevărata problemă a apărut însă atunci când în ring a intrat IBM. Nu cu mult entuziasm, e adevărat - IBM vindea mainframes cu cel puțin un milion de dolari bucata și avea o cifră de afaceri de 26 miliarde anual, așa că vânzarea unor mizilicuri de nici 5.000 de dolari nu părea foarte atractivă. Cu toate acestea, piața computerelor personale era prea dinamică pentru a putea fi neglijată, așa că IBM a scos în 1981 un aparat destul de slab, numit PC. Pentru Apple, aflat în plin avânt, acest lucru nu a avut vreo semnificație deosebită; chiar dacă era IBM, în acel moment nu era decât un competitor printre mulți alții, aflați cu mult în urma Apple. Și asta deoarece Apple scosese un model revoluționar: Macintosh.\n\nDiferențele între lumea PC-urilor IBM și a celor produse de Apple se adânciseră; deși primele se numeau \"computere personale\", cu greu puteai găsi aparate mai impersonale și mai neprietenoase. Până și forma lor colțuroasă contrasta cu rotunjimile Macintosh-urilor. Oricine pornea computerul dădea de un ecran negru; trebuia să scrii comenzi criptice și era suficient să greșești o literă, pentru a fi lămurit cu replici pline de înțeles ca \"Bad command or file name\". Macintosh-urile erau cu totul altfel; când porneai calculatorul, dădeai de mutrița veselă a unui Mac. În plus, spre deosebire de PC-uri computerele Apple aveau o interfață grafică ușor de folosit, care a fost introdusă în sistemul de operare al PC-urilor abia de Windows 3.1 (de fapt de la primele versiuni de Windows, dar 3.1 a fost una din cele mai populare si din care s-a desprins și Windows for workgroups).\n\n1976-1980: Primii ani \n\nSteve Jobs și Steve Wozniak (“cei doi Steve”) erau prieteni de ceva timp, cam din 1971, când un amic comun al lor, Bill Fernantez, l-a prezentat pe Wozniak, care avea 21 de ani, lui Jobs, care avea 16 ani. Jobs a reușit să-l convingă pe Wozniak să scrie împreună un limbaj de asamblare pe care apoi aveau să-l vândă.\n\nJobs a luat legătura cu un magazin local de calculatoare, The Byte Shop, de unde i s-a răspuns că ar fi interesați să vândă aparatul lui dar numai dacă l-ar avea gata montat. Proprietarul magazinului, Paul Terrell, a mers mai departe comandîndu-i lui Jobs 50 de aparate pe care urma să le plăteasca la livrare cu 500 $ per bucată. Atunci Jobs a acceptat comanda și s-a dus la Cramer Electronics, un mare distribuitor de piese electronice, de unde a comandat la rândul lui componentele necesare asamblării Computerului Apple I. Directorul departamentului Credite l-a întrebat atunci pe Jobs cum avea de gând sa plătească piesele, iar Jobs i-a răspuns “Am o comandă din partea lanțului de magazine Byte Shop pentru 50 de bucăți Apple I, cu plata la livrare. Dacă-mi livrați componentele, în 30 de zile pot construi calculatoarele, în intervalul de livrare, îmi încasez banii de la Terrell de la Byte Shop, și vă plătesc”. Auzind asta, directorul de la Credite l-a sunat pe Paul Terrell, care participa la o conferință a organizației IEEE, la Asilomar în Pacific Grove, și a verificat valabilitatea Comenzii de Livrare. Uimit de tenacitatea lui Jobs, Terrell l-a asigurat pe directorul de la credite că după ce calculatoarele ajung pe rafturile magazinelor sale, Jobs își va încasa banii și va avea mai mult decât suficient să plătească piesele. Cei doi Steve și mica lor echipă au petrecut zi și noapte construind și testînd calculatoarele, pe care apoi le-au trimis la Terrell la timp pentru a-și plăti furnizorii și să scoată și un profit frumușel, cu care au organizat o petrecere și au început comanda următoare. Steve Jobs găsise o cale de a-și finanța ceea ce avea să devină compania sa multimilionară, fără să vândă vreo acțiune sau vreo proprietate.\n\nCalculatorul avea puține facilități care să-l facă deosebit. Una din ele era posibilitatea de a folosi un televizor pe post de monitor, iar pe atunci multe calculatoare nu aveau monitor deloc. Nu era chiar ca monitoarele calculatoarelor ce urmau să apară, și afisa text la o viteză dezamăgitoare de 60 caractere pe secundă, oricum mai repede decât puteau scrie teletype-urile folosite pe calculatoarele de atunci. Apple I includea de asemenea cod de pornire în ROM, ceea ce îl făcea mai ușor de utilizat. Nu în ultimul rând, la insistențele lui Paul Terrell, Wozniak a proiectat și o interfață pentru casetă audio, pentru încărcarea și salvarea programelor, la viteza fantastică de 1200 biți pe secundă. Deși calculatorul era destul de simplu, era totuși o capodoperă a proiectării, folosind mult mai puține piese decât orice alt aparat din aceeași categorie, și conferindu-i repede lui Wozniak reputația de proiectant de înaltă clasă.\n\nCompania Apple a fost înființată la 1 aprilie 1976 de către Steve Jobs, Steve Wozniak, și Ronald Wayne, pentru a vinde calculator personal Apple I. Acestea au fost construite de mână de către Wozniak și prima dată arătate publicului la Homebrew Computer Club. Apple I a fost vândut ca o placă de bază (cu procesor, memorie RAM), mai puțin decât ceea ce este astăzi considerat un computer personal. Apple I a fost lansat pe piață în iulie 1976 cu pretul de 666.66$.\n\nApple a fost încorporat la 3 ianuarie 1977, fără Wayne, care a vândut partea sa din cadrul companiei înapoi la Jobs și Wozniak pentru 800$. Mike Markula furniza afaceri finanțare și de expertiză de 250.000$ în timpul încorporării Apple.\n\nApple II a fost introdus la 16 aprilie 1977, la West Coast Computer Faire. Se diferenția de rivalii TRS-80 și Commodore PET, pentru că venea cu o grafică colorată și o arhitectură deschisă. În timp ce modelele de dinainte foloseau benzi de casetă ca și dispozitive de stocare, Apple folosea 5 diskete floppy de 1/4 inch pentru interfață, numite Disk II.\n\nApple II a fost ales de către VisiCalc -program de calcul tabelar- pentru a fi platformă desktop pentru primul \"killer ap\". VisiCalc a creat o piață de afaceri pentru Apple II și a dat utilizatorilor un motiv în plus să cumpere Apple II - compatibilitatea cu biroul. În conformitate cu Brian Bagnall, Apple a exagerat cifrele de vânzări fiind pe locul trei după Commodore și Tandi până a venit VisiCalc.\n\nPână la sfârșitul anului 1970, Apple a avut o linie de designeri de calculatoare personale și o linie de producție. Apple II a fost urmat de Apple III, în mai 1980 din postura de societate concurat cu IBM și Microsoft în mediul de afaceri.\n\nJobs și mai mulți angajați apple împreună cu Jef Raskin au vizitat Xerox PARC în decembrie 1979 pentru a vedea Xerox Alto. Xerox a acordat inginerilor Apple trei zile de acces la facilitățile PARC într-un 1 milion$ în pre-IPO Apple stock. Jobs a fost convins de faptul că toate viitoarele computere vor utiliza o interfață grafică, precum și dezvoltarea de o interfață grafică; a început pentru Apple Lisa.\n\n1981-1985: Lisa și Macintosh \n\nSteve Jobs a început lucrul la Apple Lisa în 1978, dar în 1982 a fost înlăturat din echipa Lisa. În 1983 Lisa a fost primul computer personal vândut pentru public cu o interfață grafică, dar comercializarea lui a fost un eșec din cauza prețului mare și a numărului limitat de aplicații.\n\nÎn 1984 Apple lansează Macintosh. Debutul său a fost anunțat de faimoasa reclamă de 1,5 milioane $ din 1984. Aceasta a fost regizată de Ridley Scott în 22 ianuarie 1984, iar acum este considerat un eveniment crucial pentru succesul Apple.\n\nLa început Macintosh s-a vândut bine, dar vânzările următoare nu au fost foarte puternice. Vânzările Apple a atins noi cote înalte, iar compania a avut prima ofertă publică pe 7 septembrie 1984. Apple este în continuă creștere în 1980 datorită vânzărilor din sectorul educației, atribuite de adaptare la limbajul de programare LOGO, folosite în multe școli cu Apple II. În unitatea de învățământ a fost făcută o donație de Apple II și un pachet software Apple LOGO publice pentru fiecare școală din stat.\n\n1986-1993: Creștere și cădere \n\nDupă ce a învățat câteva lecții dureroase după introducrecea voluminosului Macintosh Portable în 1989, Apple introduce în 1991 PowerBook care a stabilit forma modernă și ergonomică a computerelor laptop. În același an Apple a introdus System 7, un mare upgrade pentru sistemul de operare care adaugă culoare interfeței grafice și introducea noi capabilități pentru funcțiile de rețea. Ca urmare a succesului de LC, Apple a prezentat Centris linie. Sfârșitul a fost dezastruos pentru Apple.\n\nÎn acest timp Apple a experimentat cu o serie de alte produse care nu au avut succes pe piață cum ar fi aparate foto digitale, CD-playere audio portabile, difuzoare, console video, aparate TV. Seria Apple II a fost considerată prea scumpă pentru a începe producția. În 1990 Apple lansează pe piață Macintosh LC cu un singur slot de extensie pentru Cardul Apple. Apple a încetat să mai vândă Apple II în 1993.\n\n1994-1997: Încercări de reinventare \n\nDe la începutul anilor '90 Apple dezvoltă platforme alternative pentru Macintosh cum ar fi A/UX(Apple Unix) datorită concurenței din partea OS/2 și Unix. Macintosh trebuia să fie înlocuit cu o nouă platformă pentru a rula pe hardware mai puternic. În 1993 Apple începe să lucreze împreună cu IBM, Motorola în Alinata AIM. Scopul lor era să creeze o nouă platformă pentru computere care ar folosi ulterior hardware IBM și Motorola împreună cu software-ul Apple. În același an Apple prezintă Power Macintosh, primul dintre multele computere care foloseau procesorul PowerPC de la IBM.\n\nÎn 1996, Michael Spindler a fost înlocuit de Gil Amelio în funcția de CEO (director general).\n\n1998-2005: Întoarcerea la profitabilitate \n\nLa 15 august 1998 Apple a introdus pe piață un nou calculator care amintește de Macintosh 128k: iMac. Echipa de design a iMac-ului a fost condusă de Jonathan Ive, cel care mai târziu avea să facă designul iPod-ului și iPhone-ului. Apple a vândut aproape 800.000 de unități în primele cinci luni și prin asta a revenit la profitabilitate pentru prima dată după 1993.\nÎn 1998 Apple a anunțat scoaterea pe piață a software-ului Macromedia Final Cut, extinzându-se pe piața de editare digitală. În anul următor Apple a lansat alte două produse de editare: iMovie și Final Cut Pro, care mai târziu urma să fie un semnificant program de editare video cu peste 800.000 de utilizatori înregistrați la începutul lui 2007. În 2002 Apple scoate pe piață și pachetele software Nothing Real, Shake, Emagic, GarageBand, iPhoto și iLife.\n\nLa 24 martie 2001, după câțiva ani de dezvoltare, apare sistemul de operare Mac OS X, bazat pe OPENSTEP și BSD. La 18 mai 2001 se deschide primul Apple Retail Store (magazin cu amănuntul, specializat și oficial) în Virginiatown, California, SUA. În același an Apple scoate pe piață produsul portabil iPod, un audioplayer digital, care a fost un mare succes de piață: în 6 ani au fost vândute peste 100 de milioane de unități. În 2003 a fost prezentat Apple iTunes Store, un magazin online în web, aceasta oferind muzică disponibilă legal pentru download pentru 0,99 $ pe cântec. Serviciul a devenit rapid lider de piață, cu peste 5 miliarde de descărcări până în iunie 2008.\n\n2005 – 2012 \nÎn anul 2010 compania Apple a lansat calculatorul tabletă iPad, mai întâi în Statele Unite ale Americii și pe cele 2 continente ale Americii, care imediat a devenit celebru. Acesta îndeplinește în același timp rolul mai multor aparate sau dispozitive mobile, ca de ex. smartphone mobil, aparat de navigație după sistemul GPS, e-Reader (v. e-book - cu un e-Reader se pot accesa biblioteci și librării digitale și citi cărți; tot așa și cu un iPad), browser Internet, jocuri electronice, dicționare electronice și multe altele.\nÎn august 2012, Apple a devenit cea mai valoroasă companie a tuturor timpurilor, ajungând la o valoare de piață de 623 miliarde de dolari și depășind astfel compania Microsoft, care fusese evaluată la 620,58 miliarde de dolari în 1999.\n\nCifre economice ale companiei Apple în trimestrul al doilea 2011/2012 (ianuarie-martie 2012) :\n Smartphone-uri iPhone vândute: 35 milioane buc., în valoare de 11,6 miliarde USD (8,4 miliarde €)\n Tablete iPad vândute, incl. iPad generația a 3-a: 12 milioane buc.\n Calculatoare Macintosh (Mac) vândute: 4 milioane buc.\n Playere iPod vândute: 7,7 milioane buc.\n Cifra de afaceri totală: 39,2 miliarde USD\n Câștig total: circa 13 miliarde USD (împreună cu acestea rezervele financiare totale au crescut la cca 110 miliarde USD)\n\n2013 – 2020 \nPe data de 20 septembrie 2013, Apple a lansat iPhone 5s, primul smartphone din lume cu un procesor bazat pe o arhitectură de 64 de biți, având si posibilitatea de a filma in slow-motion, la 120 cadre pe secundă. Acesta a mai avut pentru prima oară într-un telefon Apple un senzor de amprentă, pentru deblocarea mai sigură și mai ușoară a iPhone-ului. În aceeași zi a fost lansat și iPhone 5c, o variantă mai ieftină a smartphone-ului iPhone 5, cu același procesor, Apple A6 și o carcasă de plastic disponibilă în mai multe culori: verde, albastru, galben, roz și alb.\n\nÎn 2014 Apple a lansat iPhone 6 și iPhone 6 Plus, o variantă cu ecran mai mare și cu stabilizare optică a imaginii. iPhone 6 avea un ecran de 4,7 inch, iar iPhone 6 Plus avea un ecran de 5,5 inch. Acestea au fost cele mai bine vândute smartphone-uri din istorie. Totuși aceste telefoane au suferit probleme privind durabilitatea, acestea putând să fie îndoite foarte ușor. Această problemă a fost rezolvată anul următor, cu introducerea iPhone 6s, care a folosit aluminiu de seria 7000, în loc de seria 6000, foloit in iPhone 6. iPhone 6s a fost și primul iPhone care a avut tehnologia 3D Touch, adică un ecran care este sensibil la presiunea apăsării, utilizatorul putând accesa diferite funcții printr-o apăsare mai forțată pe ecran. \n\nAnul 2015 a mai fost și anul în care s-a lansat Apple Watch, primul smartwatch de la Apple. Acestuia i se puteau schimba ușor benzile, pentru personalizare. \n\nÎn 2016 a fost lansat iPhone 7, primul iPhone rezistent la apă, care a avut un GPU dedicat cu 3 nuclee, iPhone 7 Plus având 2 camere, una normală, și una telephoto, pentru zoom optic de 2x. Acesta a avut culorile variantelor anterioare de iPhone dar și 2 variante noi de negru: negru mat și negru lucios. Acesta a fost și iPhone-ul care nu mai avea port de 3.5mm pentru căști. Apple Watch Series 2 a fost lansat, cu rezistență la apă până la 50m, GPS și un ecran de 2 ori mai luminos.\n\n2017 a fost anul în care a fost lansat iPhone 8, care a avut noul procesor A11 Bionic, sticlă pe spate pentru încărcare wireless și cameră care poate filma slow-mo 1080p la 240 fps, și 4K la 60 fps. iPhone X a fost o schimbare radicală de design, ecranul fiind un OLED, care a introdus pe iPhone design-ul cu margini reduse, și este primul iPhone fără Touch ID, fiind înlocuit cu Face ID, care a fost făcut posibil de sistemul True Depth, Format din senzor infraroșu și proiector de puncte, care proiectează 50.000 puncte pe fața persoanei, făcând deblocarea cu o poză imposibilă. Persoana trebuie să aiba ochii deshiși pentru a putea debloca telefonul. Acesta a fost și primul iPhone care a costat $1000, despre care multe persoane au fost dezamăgite, pentru că aceștia nu cred că 1000 de dolari merită pentru un telefon. Apple Watch Series 3 a avut un procesor de 2 ori mai rapid decât S2 utilizat în Series 2, având posibilitatea de a putea face Siri să vorbească direct de pe Apple Watch. Acesta a mai avut și conectivitate îmbuătățită, cu Bluetooth 4.2 și conexiune celulară, pentru apeluri fără telefon. Acesta nu mai putea fi conectat cu iPhone 5 și 5c, varianta GPS putând fi conectată cu iPhone 5s sau mai recent sau varianta celulară cu iPhone 6 sau mai recent.\n\niPhone XS și iPhone XS Max sunt telefoane lansate de Apple, în 2018. Acestea au introdus o nouă culoare: auriu și un procesor îmbunătățit. iPhone XR a fost o variantă mai ieftină a iPhone Xs, mulți considerând acest telefon ca fiind reînvierea iPhone 5C. Acesta a avut o singură cameră, în loc de 2, și un ecran LCD. Are același procesor ca iPhone XS, A12 Bionic. Apple Watch Series 4 a avut o îmbunătățire în performanță, cu noul procesor pe arhitectură de 64 biți, dublând performanța. Acesta a fost și primul smartwatch care a putut face ECG. Mai avea și Haptic Engine care face Digital Crown să dea un feedback haptic la rotire. \n\nÎn 2019, iPhone 11, 11 Pro și 11 Pro Max au fost lansate. \n\nÎn 2020, Apple și-a extins serviciul de plată Apple Pay în România. Așadar, puteți plăti acum cu Apple Pay în restaurante, magazine sau cazinouri online. De asemenea, Apple a introdus iPhone 12, 12 mini, 12 Pro,12 Pro Max,fiind primele telefoane de la Apple care suportă rețeaua 5G.\n\nNote\n\nVezi și \n Lista fuziunilor și achizițiilor făcute de Apple\n Lista producătorilor de telefoane mobile pe țări\n\nLegături externe \n Situl oficial Apple\n Distribuitorul Apple în România\n Petiția \"We want Apple Romania\" \n Apple.Inc\nApple a lansat noile modele de iPhone - Oana Dinu, Unica.ro - 13 septembrie 2018\n\nCompanii de IT din Statele Unite\nProducători de telefoane mobile\nApple Inc" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi câteva lucruri despre Matematică." }, { "from": "assistant", "value": "Matematica (și matematici) este în general definită ca știința ce studiază relațiile cantitative, modelele de structură (relații calitative), spațiul și schimbarea. În sens modern, matematica este investigarea proprietăților structurilor abstracte definite în mod axiomatic folosind operațiile logicii formale.\n\nStructurile anume investigate de matematică își au deseori rădăcinile în științele naturale, cel mai adesea în fizică. Matematica definește și investighează și structuri și teorii proprii, în special pentru a sintetiza și unifica multiple subramuri matematice sub o teorie unică, o metodă ce facilitează în general metode generice de calcul. Ocazional, matematicienii studiază unele domenii ale matematicii strict pentru interesul noțional abstract exercitat de acestea, ceea ce le transformă într-o abordare mai degrabă legată de artă decât de știință.\n\nDin punct de vedere istoric, ramurile majore ale matematicii au derivat din necesitatea de a face calcule comerciale, de a măsura terenuri și de a predetermina evenimente astronomice în scopuri agricole. Aceste domenii specifice pot fi folosite pentru a delimita în mod generic tendințele matematicii până în ziua de astăzi, în sensul delimitării a trei tendințe specifice: studiul structurii, spațiului și al schimbărilor.\n\nStudiul structurii este o dezvoltare mai nouă a matematicii care a fost percepută mult timp exclusiv ca știința cantității. Teoria numerelor (inițial studiul numerelor naturale, numere pare, numere impare apoi numere întregi, continuând cu numere raționale și în sfârșit numere reale, întotdeauna corelate cu operațiile aritmetice între acestea, toate acestea incorporate ulterior \nin algebra elementară) a permis evidențierea unor proprietăți calitative ale numerelor, referitoare la operația de împărțire, cu sau fără rest. Investigarea în profunzime a acestor teorii și abstractizarea lor a dus în final la algebra abstractă care studiază printre altele inele și corpuri, structuri care generalizează proprietățile operațiilor cu numere în sensul obișnuit. Conceptul indispensabil în fizică de vector, generalizat în sensul de spațiu vectorial și studiat în algebra lineară este comun studiului structurii și studiului spațiului. Matematica modernă abordează structuralul prin teoria mulțimilor, grafurilor, combinatorică, topologie și sectoare adiacente.\n\nStudiul spațiului pornește în mod natural de la geometrie, începând de la geometria euclidiană și trigonometria familiară în trei dimensiuni și generalizată apoi la geometrie neeuclidiană, care joacă un rol esențial în teoria relativității. O mulțime de teorii legate de posibilitatea unor construcții folosind rigla și compasul au fost încheiate de teoria lui Galois. Ramurile moderne ale geometriei diferențiale și geometriei algebrice abstractizează studiul geometriei în direcții distincte: geometria diferențială accentuează uzul sistemului de coordonate și al direcției, pe când geometria algebrică definește obiectele mai degrabă ca soluții la diverse ecuații polinomiale. Teoria grupurilor investighează conceptul de simetrie în mod abstract, făcând legătura între studiul structurii și al spațiului. Topologia face legătura între studiul spațiului și studiul schimbărilor, punând accent pe conceptul continuității.\n\nStudiul schimbării este o necesitate mai ales în cazul științelor naturale, unde măsurarea și predicția modificărilor unor variabile este esențială. Calculul diferențial a fost creat pentru acest scop, pornind de la definiția relativ naturală a funcțiilor de diverse variabile și rata lor de schimbare în timp, metodele de rezolvare ale acestora fiind ecuațiile diferențiale. Din considerente practice, este convenabil să se folosească numerele complexe în această ramură.\n\nO ramură importantă a matematicii aplicate este statistica, aceasta utilizând teoria probabilității care facilitează definirea, analiza și predicția a diverse fenomene, și care este folosită într-o multitudine de domenii.\n\nEtimologie \nCuvântul matematică își are originea în cuvântul grecesc μάθημα máthēma, care însemna „învățare”, „studiu”, „știință”, la rândul lui provenind din verbul manthanein, „a învăța”. Termenul mathema a căpătat încă din perioada clasică și sensul precis de „studiu matematic”. Adjectivul corespunzător este μαθηματικός mathēmatikós, însemnând „legat de învățare” sau „studios”, iar mai târziu, „matematic”. Din greacă, termenii au fost preluați în latină, unde științele matematice, numite în grecește μαθηματικὴ τέχνη mathēmatikḗ tékhnē, au fost denumite cu pluralul ars mathematica.\n\nDin latină, termenul mathematica a fost preluat în forme asemănătoare în toate limbile europene moderne. Forma aparentă de plural din engleză, ca și pluralul franțuzesc les mathématiques, au revenit în latină sub forma pluralului neutru mathematica (Cicero), pornind de la pluralul grecesc τα μαθηματικά ta mathēmatiká, acesta fiind utilizat de Aristotel cu sensul de „toate lucrurile matematice”.\n\nÎn română, termenul a fost copiat după franțuzescul mathématique și italienescul matematica..\n\nIstorie \n\nEste posibil ca oamenii să-și fi dezvoltat anumite abilități matematice încă înainte de apariția scrierii. Cel mai vechi obiect care dovedește existența unei metode de calcul este osul din Ishango, descoperit de arheologul belgian Jean de Heinzelin de Braucourt în regiunea Ishango din Republica Democrată Congo, care datează din înaintea erei noastre. Dezvoltarea matematicii, ca bagaj de cunoștințe transmis de-a lungul generațiilor, în primele civilizații, este legată strict de aplicațiile sale concrete: comerțul, gestiunea recoltelor, măsurarea suprafețelor, predicția evenimentelor astronomice și, câteodată, de ritualurile religioase. Aceste nevoi au dus la împărțirea matematicii în ramuri ce se ocupau cu studiul cantității, structurii și spațiului.\n\nPrimele descoperiri matematice țin de extragerea rădăcinii pătrate, a rădăcinii cubice, rezolvarea unor ecuații polinomiale, trigonometrie, fracții, aritmetica numerelor naturale etc. Acestea au apărut în cadrul civilizațiilor akkadiene, babyloniene, egiptene, chineze și civilizațiile de pe valea Indului.\n\nÎn Grecia antică, matematica, influențată de lucrările anterioare și de specificațiile filozofice, generează un grad mai mare de abstractizare. Noțiunile de demonstrație și de axiomă apar în această perioadă. Apar două ramuri ale matematicii, aritmetica și geometria. În secolul al III-lea î.Hr., Elementele lui Euclid rezumă și pun în ordine cunoștințele matematice ale Greciei antice.\n\nCivilizația islamică a permis conservarea moștenirii grecești și reunirea ei cu descoperirile din China și India, mai ales în ceea ce privește sistemele de numerație. Domeniile trigonometriei (prin introducerea funcțiilor trigonometrice) și aritmeticii cunosc o dezvoltare deosebită. De asemenea, în această perioadă sunt inventate combinatorica, analiza numerică și algebra liniară.\n\nÎn timpul Renașterii, o parte din textele arabe sunt studiate și traduse în latină. Cercetarea matematică se concentrează în Europa. Calculul algebric se dezvoltă ca urmare a lucrărilor lui François Viète și René Descartes. Newton și Leibniz au inventat, independent, calculul infinitezimal.\n\nÎn secolul al XVIII-lea și secolul al XIX-lea, matematica cunoaște o nouă perioadă de dezvoltare intensă, cu studiul sistematic al structurilor algebrice, începând cu grupurile (Évariste Galois) și inelele (concept introdus de Richard Dedekind).\n\nÎn secolul al XIX-lea, David Hilbert și Georg Cantor dezvoltă o teorie axiomatică asupra căutării fundamentelor matematice. Această dezvoltare a axiomaticii va conduce în secolul al XX-lea la definirea întregii matematici cu ajutorul unui singur limbaj: logica matematică.\n\nSecolul XX a fost martorul unei specializări a domeniilor matematicii, nașterea și dezvoltarea a numeroase ramuri noi, cum ar fi teoria spectrală, topologii algebrice sau geometrie algebrică. Informatica a avut un puternic impact asupra cercetării. Pe de o parte, a facilitat comunicarea între cercetători și răspândirea descoperirilor, pe de alta, a constituit o unealtă foarte puternică pentru testarea teoriilor.\n\nInspirație, matematică pură și aplicată, estetica matematicii \n\nÎn zilele noastre, toate științele utilizează rezultatele muncii matematicienilor și multe alte domenii sunt generate de matematica însăși. De exemplu, fizicianul Richard Feynman, a inventat formularea mecanicii cuantice sub forma integralelor de drum folosind o combinație între descoperiri de natură matematică, intuiții fizice și teoria stringurilor, o teorie științifică încă în dezvoltare care încearcă să unifice cele 4 forțe fundamentale din natură, continuând să inspire noi ramuri ale matematicii. \nUnele ramuri ale matematicii sunt singurele relevante pentru domeniile pe care le-au inspirat și se aplică în continuare pentru rezolvarea problemelor viitoare. Adeseori însă, matematica inspirată de către un domeniu s-a dovedit utilă în multe altele și a reunit problematica generală a conceptelor matematice. Faptul remarcabil că chiar și matematica pură se reflectă în aplicații practice este redat de ceea ce Eugene Wigner a numit \"eficiența irațională a matematicii\" .\n\nCa în multe alte domenii, explozia de informații din știință a dus la specializări în matematică. O diferență majoră este între matematica pură și matematica aplicată: cei mai mulți matematicieni își fac cercetările separat într-unul din aceste domenii iar alegerea finală este făcută odată cu terminarea studiilor. Câteva domenii din matematica aplicată au fuzionat cu domenii care prin tradiție erau din afara ei și au devenit astfel discipline noi, cum ar fi statistica, cercetarea operațională, și știința calculatoarelor.\n\nCei care au înclinații spre matematică găsesc adesea aspecte estetice în multe domenii din matematică. Mulți matematicieni vorbesc despre eleganța matematicii, despre o estetică intrinsecă și o frumusețe ascunsă. Sunt apreciate simplitatea și generalizarea. Se poate vorbi de frumusețea și eleganța unei demonstrații, cum ar fi cazul demonstrației lui Euclid asupra infinității numerelor prime, a metodei numerice de calcul rapid ca în cazul transformatei rapide Fourier. G. H. Hardy, în „A Mathematician's Apology” își exprima credința că aceste considerații estetice sunt, în ele însele, suficiente pentru a justifica studiul matematicii pure. După Paul Erdős, care ar fi vrut să afle „Cartea” în care Dumnezeu a notat demonstrațiile lui favorite, matematicienii năzuiesc adeseori să găsească demonstrații ale teoremelor care sunt, în special, elegante.) Popularitatea matematicii distractive este un alt indiciu al plăcerii găsite în rezolvarea problemelor de matematică.\n\nPerceperea matematicii de publicul larg \nColaborarea între matematicieni și alte tipuri de specialiști este afectată și de faptul că numeroși intelectuali au despre matematică o imagine deformată și simplificatoare, viziune care a provocat multe daune colaborării interdisciplinare, matematicienii fiind priviți cu suspiciune de anumite tipuri de intelectuali.\nAceastă imagine deformată este rezultatul anumitor prezentări didactice înguste, a unei viziuni dogmatice asupra matematicii. Pentru majoritatea oamenilor matematica constituie cea mai neplăcută amintire din timpul școlii, in loc de a fi o mare desfătare. Introducerea neadecvată din punct de vedere pedagogic a unor concepte matematice propuse spre studiu de programele școlare, printr-un context insuficient, creează o puternică impresie elevilor că respectivele noțiuni au fost create pentru a chinui pe elevi.\n\nFormarea gândirii matematice a celor care studiază și motivarea lor să simtă o reală bucurie în efectuarea de investigații și cercetări necesită din partea profesorilor o mai redusă importanță acordată succesului vizibil al unor reacții stereotipe la examene școlare (de exemplu operații de calcul executate mecanic, teoreme și formule redate pe dinafară), complexitatea situației de învățare nelăsând loc intervenției unei proiectări detaliate dinainte, ca într-o lecție model tradițională.\n\nLimbajul matematic \nMatematica folosește un limbaj propriu. Cuvinte din limbajul curent, cum ar fi grup, inel sau corp pot avea un înțeles diferit în limbajul matematic. Mai des însă, termenii sunt creați și introduși în funcție de necesități: izomorfism, topologie, iterație etc. Numărul relativ mare al termenilor noi sau cu înțeles schimbat face ca înțelegerea matematicilor avansate de către nespecialiști să fie dificilă.\n\nLimbajul matematic se bazează și pe formule. Acestea conțin anumite simboluri, unele împrumutate din calculul propozițional, cum ar fi implicația logică sau operatorul pentru negație , altele în legătură cu calculul predicatelor (simbolurile pentru „toți/oricare (ar fi)” și „există” ). Cea mai mare parte din notațiile folosite în prezent au fost introduse după secolul al XVI-lea.\n\nMotivul principal pentru care au fost introduse simbolurile și termenii noi îl reprezintă necesitatea exprimării cât mai clare sau exacte și concentrate a ideilor (o caracteristică comună științelor exacte, numită rigoare). Rigoarea este necesară pentru a evita teoremele false, generate de interpretări eronate datorate ambiguității sensului unor\ncuvinte din limbajul natural obișnuit. Limbajul matematic este strâns legat și necesar utilizării in demonstrație matematică. Aceasta evidențiază natura de sistem deductiv a matematicii.\n\nTrebuie subliniat faptul că există și un limbaj matematic (metalimbaj) ce descrie matematica însăși. Acest limbaj este logica.\n\nDemonstrația matematică \nDemonstrația matematică este aspectul formal principal al matematicii ca sistem deductiv unde variabila logică valoare de adevăr a propozițiilor este stabilită pornind de la un număr mic de propoziții prime - așa numitele axiome - a căror valoare de adevăr se ia ca punct de pornire. Elementele conținutului matematic, obiectele studiului matematic (numere, mărimi, funcții, forme geometrice, etc) sunt redate în propoziții logice ce exprimă proprietăți sau relații.\n\nO demonstrație poate conduce prin rezultatul ei la propoziții adevărate (teoreme) care sunt utile la demonstrarea altor teoreme. Se poate obține astfel un șir de propoziții demonstrate. Un exemplu de demonstrații în lanț este reprezentat de teorema lui Pitagora ca punct de pornire care permite obținerea demonstrării pentru teorema cosinusului care este utilă mai departe demonstrației pentru, de exemplu, teorema lui Stewart sau teorema paralelogramului.\n\nUn alt aspect al unei demonstrații este lungimea sa, dată de numărul de propoziții din lanțul deducerii propoziției finale.\n\nSe poate reprezenta ca o structură (graf orientat) cu puncte de ramificație (noduri) în care se combină două propoziții pentru a rezulta următoarea propoziție a șirului. Nodurile pot marca fiecare propoziție dintr-un șir, ele fiind puncte de ramificație în situația în care se intersectează șirurile de propoziții. Pentru teorema cosinusului în cazul unghiului obtuz se intersectează două șiruri de propoziții spre deosebire de unghiul ascuțit unde se intersectează trei șiruri de propoziții la substituția unor mărimi între expresiile algebrice care conțin lungimile unor segmente.\n\nMatematica privită ca știință \n\nCarl Friedrich Gauss, el însuși cunoscut ca „prinț al matematicii”, numea matematica „regină a științelor”.\n\nÎn latină – Regina Scientiarum, în germană – Königin der Wissenschaften. Ambele expresii sunt legate de cuvântul „știință” care înseamnă (domeniu de) cunoștințe. Într-adevăr, în acest sens, nu există îndoieli că matematica este o știință. Restrângerea sensului de știință doar la domenii specializate care studiază natura nu mai este de actualitate. Dacă ar fi considerate științe doar acele domenii ale cunoașterii care se ocupă strict de lumea fizică, atunci matematica, sau cel puțin matematica pură, ar trebui să nu fie considerată o știință. Albert Einstein spunea că „atunci când legile matematicii se referă la realitate, ele nu sunt sigure iar când sunt sigure, ele nu se referă la realitate” (as far as the laws of mathematics refer to reality, they are not certain; and as far as they are certain, they do not refer to reality) \n\nMulți filozofi cred că, neputând fi demonstrată experimental, matematica nu poate fi o știință după definiția dată de Karl Popper. În anii 1930, lucrări importante de logică matematică au arătat că matematica nu poate fi redusă la logică și Karl Popper a tras concluzia că „cele mai multe teorii matematice sunt, ca și cele din fizică și biologie, deductive: ca urmare, matematica pură, în cele din urmă, devine mult mai aproape de științele naturii ale căror ipoteze sunt presupuneri, așa cum s-a observat recent”. Alți gânditori, printre care Imre Lakatos, au afirmat că matematica însăși falsifică realitatea.\n\nUn alt punct de vedere ar fi acela că anumite domenii științifice (cum ar fi fizica teoretică) sunt de fapt științe matematice cu axiome care corespund realității. Cercetătorul în fizică teoretică J. M. Ziman a propus ca științele să fie considerate cunoștințe publice iar matematica să fie inclusă între ele. În orice caz, matematica are multe părți comune cu științele fizice, folosindu-se de studiul logic al unor ipoteze. Intuiția și experimentele au, de asemenea, roluri importante în formularea ipotezelor, atât în matematică, cât și în (alte) științe. Matematica experimentală continuă să capete o importanță tot mai mare între științele matematice, în acest sens, computerizarea și simularea jucând roluri tot mai importante în științe și în matematică, slăbind astfel obiecțiile potrivit cărora matematica nu ar utiliza metode științifice.\n\nÎn 2002, în cartea sa, „A New Kind of Science”, Stephen Wolfram susținea că matematica computațională merită să fie explorată empiric, ca orice domeniu științific cu toate atributele. Opiniile matematicienilor în această privință sunt diferite. Mulți dintre ei cred că a denumi acest domeniu o știință înseamnă a-i reduce importanța laturii sale estetice și a-i denatura istoria sa în cadrul celor 7 (șapte) arte libere; alții, dimpotrivă, susțin că ignorarea interferențelor cu științele înseamnă a vedea cu un singur ochi deoarece aplicațiile matematicii în științe și inginerie au adus multe inovații în matematică. Într-un fel, aceste puncte de vedere diferite s-au transformat în dezbateri filozofice: dacă matematica a fost și este creată (ca în artă) sau descoperită (ca în știință). A devenit un fapt obișnuit să vezi universități care au incluse secții de Știință și Matematică, arătând în acest fel că aceste două domenii sunt privite ca fiind aliate dar nu identice. În practică, matematicile sunt în general grupate cu științele la nivele grosiere, după care sunt separate pe parcursul specializării. Aceasta este una din chestiunile care fac obiectul filosofiei matematicii.\n\nPremiile în matematică sunt în general ținute separat de echivalentele lor din știință. Cel mai prestigios premiu în matematică este Medalia Fields, stabilit în 1936 și acum acordat odată la 4 (patru) ani. Este adesea considerat, în mod eronat, echivalentul premiilor Nobel pentru științe. Premiul Wolf pentru Matematică, instituit în 1978, recunoaște realizările pentru întreaga viață iar alt mare premiu internațional, Premiul Abel, a fost introdus în 2003. Acestea sunt acordate pentru lucrări speciale, care pot fi inovații sau rezolvări ale unor probleme remarcabile dintr-un domeniu anume. O faimoasă listă de 23 de probleme deschise de acest fel, numită „Problemele lui Hilbert”, a fost alcătuită de matematicianul german David Hilbert în 1900. Această listă a devenit celebră printre matematicieni și în cele din urmă nouă dintre ele au fost rezolvate. O listă nouă, intitulată „Problemele pentru premiul mileniului\", a fost publicată în 2000. Soluționarea fiecăreia dintre ele aduce un premiu de 1 milion de dolari celui care o rezolvă. Numai una dintre ele (Ipoteza lui Riemann) se regăsește între problemele lui Hilbert.\n\nSubiecte\n\nCantitate \n\nStudiul cantității începe cu numerele (mai întâi cu numerele naturale și întregi) și cu operațiile aritmetice. Alte proprietăți ale întregilor sunt studiate de teoria numerelor, din care au apărut unele rezultate cunoscute, precum Marea teoremă a lui Fermat, dar și unele teoreme încă nerezolvate: teoria numerelor prime gemene și Conjectura Goldbach.\n\nPe măsură ce sistemul de numerație a avansat, numerele întregi au fost considerate un subset al numerelor raționale, care la rândul său sunt conținute de mulțimea numerele reale. Numerele reale sunt folosite la reprezentarea funcțiilor continue. Mai târziu au fost introduse numerele complexe, urmate de numerele hipercomplexe: cuaternion, octonion etc.\n\nUn alt domeniu de studiu este dimensiunea mulțimilor, care conduce la numerele cardinale și spre un alt concept legat de infinit: numerele alef, care permit o comparație între mulțimi de dimensiune infinită.\n\n{| style=\"border:1px solid #999; text-align:center; margin: auto;\" cellspacing=\"20\"\n| || || || || \n|-\n| Număr natural || Număr întreg || Număr rațional || Număr real || Număr complex \n|}\n\nSpațiu \nStudiul spațiului a început cu studiul geometriei, mai exact, al geometriei euclidiene. Trigonometria combină spațiul și numerele și cuprinde cunoscuta teoremă a lui Pitagora. Studiile moderne generalizează teoriile asupra spațiului introducând noțiunea de geometrie neeuclidiană în locul celei de geometrie euclidiană. Geometria neeuclidiană ocupă un rol central în teoria relativității generalizate și topologie. Cantitatea și spațiul au roluri importante în geometria analitică, geometrie diferențială și geometrie algebrică. În cadrul geometriei diferențiale apar conceptele de „fascicul de mătase” (fiber bundle) și calculul spațiilor topologice. Geometria algebrică descrie obiectele geometrice prin intermediul unor seturi de soluții ale ecuațiilor polinomiale, combinând conceptele de cantitate, spațiu și studiul grupurilor topologice, acestea combinând noțiunile de structură și spațiu. Grupurile Lie sunt folosite în studiul spațiului, structurii și schimbării. Topologia are foarte multe ramificații și a fost domeniul din matematică cu cea mai mare dezvoltare în secolul XX, cuprinzând faimoasa conjectură a lui Poicaré și controversata teoremă a celor patru culori, a cărei demonstrație, făcută doar pe calculator, nu a fost făcută încă de om.\n\nSchimbare \nSubiecte legate de variația funcțiilor matematice sau de variația numerelor.\n\nStructură \nMulte obiecte matematice, precum mulțimile de numere și funcțiile, au o structură internă. Proprietățile structurale ale acestor obiecte sunt investigate în studiul grupurilor, inelelor, câmpurilor și altor sisteme abstracte, care sunt la rândul lor studiate de algebra abstractă. Un concept important în acest domeniu este cel de vector, generalizat în spații vectoriale. Studiul vectorilor combină trei zone fundamentale ale matematicii: cantitatea, structura și spațiul. Algebra vectorială dezvoltă cercetarea într-o a patra zonă de cercetare fundamentală, cea a schimbării. Un număr de probleme vechi din acest domeniu au fost rezolvate folosind teoria lui Galois.\n\n{| style=\"border:1px solid #ddd; text-align:center; margin: auto;\" cellspacing=\"15\"\n| || || || \n|-\n| Teoria numerelor || Algebră abstractă || Teoria grupurilor || Teoria ordinii\n|}\n\nRamuri\n\nFundamente și metode \n\n{| style=\"border:1px solid #ddd; text-align:center; margin: auto;\" cellspacing=\"15\"\n| || || \n|-\n| Logică matematică || Teoria mulțimilor || Fundamentele matematicii||\n|}\n\nMatematici discrete \n\n{| style=\"border:1px solid #ddd; text-align:center; margin: auto;\" cellspacing=\"15\"\n| || || || \n|-\n| Combinatorică || Computație|| Criptografie || Teoria grafurilor\n|}\n\nMatematici aplicate \n\nMecanică – Analiză numerică – Lingvistica matematică – Optimizare – Poetica matematică– Probabilitate – Statistică – Teoria jocurilor – Biologie matematică – Criptografie – Teoria informației – Dinamica fluidelor\n\nRelații spațiale \n\nTopologie – Geometrie – Trigonometrie – Geometrie algebrică – Geometrie diferențială – Topologie diferențială – Topologie algebrică – Algebră liniară – Geometria fractalilor\n\nTeoreme și postulate celebre \n\nAxioma paralelelor – Teorema lui Pitagora – Cuadratura cercului – Dublarea cubului – Marea teoremă a lui Fermat – Conjectura lui Goldbach – Teorema de incompletitudine a lui Gödel – Conjectura lui Poincaré – Teorema celor patru culori – Lema lui Zorn – Identitatea lui Euler – Conjectura lui Scholz – Teza Church-Turing\n\nTeoreme și conjecturi importante \nVezi și Listă de teoreme; Listă de conjecturi.\n\nIpoteza lui Riemann – Teorema lui Pitagora – Teorema limită centrală – Teorema Gauss–Bonnet – Teorema de factorialitate a lui Gauss\n\nIstoria și lumea matematicienilor \nIstoria matematicii – Matematicieni – Concursuri matematice – Gândire laterală\n\nNote\n\nBibliografie \n Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române, Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2007 ISBN 978-973-675-307-7\n Postelnicu, V., Coatu, S., Mică enciclopedie matematică, Editura Tehnică, București, 1980\n Răileanu, B., Dicționar englez-român de termeni tehnici și matematici, Contemporary Literature Press, București, 2013. ISBN 978-606-8366-41-8\n Rozsa Peter, Jocul cu infinitul, Editura Științifică, București, 1959\n Eugen Rusu, Psihologia activității matematice, Editura Științifică, București, 1969\n Eberhard Fries, Rudi Rosenberger, Învățămîntul prin cercetare (traducere din limba germană Forschender Unterricht), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973\n ***, Legarea teoriei de practică în studiul matematicii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1958\n\nVezi și \n Matematicieni\n Medalia Fields\n Tabel de simboluri matematice\n Semne grafice\n Matematica jocurilor de noroc\n\nLegături externe \n\n \n Clasificarea Zecimală Universală , udcdata.info" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Povestește-mi pe scurt despre Film." }, { "from": "assistant", "value": "Film este termenul utilizat pentru desemnarea, în accepțiune mai largă, a produsului final al artei și industriei cinematografice.\n\nArta și industria cinematografică în vorbirea curentă sunt cunoscute sub denumirea de cinematografie. La rândul ei industria cinematografică se împarte în două sectoare distincte: producția de film și difuzarea lor în săli de cinematograf sau televiziuni, blu-ray, DVD-uri sau descărcându-l de pe internet (vizionare la cerere - on demand (en)).\n\nUn pasionat de film, care merge la cinematograf frecvent se numește „cinefil”, iar valoarea filmului este stabilită de criticul de film, cu ocazia apariției producției de film sau în cazul prezentării lui la diferite festivaluri de film.\n\nFestivalurile de film sunt manifestări consacrate, unde jurii formate din cineaști și critici de prestigiu ai cinematografiilor mondiale, după niște criterii stricte premiază producțiile de film ale cinematografiilor naționale participante. La astfel de manifestații cinematografice a participat și participă și cinematografia românească, obținând premii importante pentru \nfilmul românesc.\n\nIstorie \nPrima proiecție cinematografică publică a unui film, cu aparatul Fraților Lumière, are loc la 28 decembrie 1895, la Paris, în salonul Indian al restaurantului „Grand Cafe”, Boulevard des Capucines. Filmul proiectat e intitulat „La Sortie de l'Usine Lumière à Lyon” (\"Ieșirea din Uzinele Lumière din Lyon\"). Un alt film foarte important a fost „L'Arrivée d'un Train en Gare de La Ciotat” (\"Sosirea unui Tren în Gara La Ciotat\"), care a rulat, imediat după premiera franceză, și la București.\n\nAstfel, data de 28 decembrie 1895 marchează nu numai prima proiecție cinematografică ci și nașterea unei noi arte, „arta cinematografică”, „cea de-a șaptea artă” cum mai este cunoscută, și a unei noi industrii, „industria cinematografică”.\n\nFilmul a fost multă vreme socotit ca un amuzament de bâlci, tratat cu dispreț de oamenii serioși. Mulți din cei care au contribuit la temelia acestei noi forme de exprimare, și-au început activitate exploatând câte un „nickel odeon” (în traducere liberă „templu al artei de doi bani\"), cinematograful de mai târziu.\n\nPrimul promotor al noii arte și industrii, se poate spune că a fost Louis Lumière. El realizează primele filme alegându-și diferite subiecte hazlii din însăși fabrica lor de aparate de fotografiat. Astfel au fost realizate pelicule ca „Tâmplarul”, „Fierarul”, „Dărâmarea unui Zid”. Alte subiecte tot hazlii sunt alese din viața de familie: „Dejunul unui Bebeluș”, „Borcanul cu Peștișori roșii”, „Ceartă între Copii”, „Baia de Mare”, „Partida de Carți”, „Partide de Table”, „Pescuitul Crevetelor”. Fratele său Auguste Lumière, filmează câteva pelicule inspirate din activitatea fermierilor la proprietatea tatălui lor, una dintre ele numindu-se „Femei care ard Ierburi”.\n\nLouis Loumière a fost primul operator de „actualități”. În iunie 1895, când proiecția cinematografică se făcea numai sub titlu de experiență, el filmează cu ocazia „Congresului de fotografie”, sosirea participanților coborând din vapor la Neuville-sur-Saône. Succesul obținut de frații Lumière cu prima proiecție cinematografică, îi determină pe aceștia să angajeze operatori care să înregistreze pe peliculă aspecte din viața cotidiană. Aceștia sunt cei care au făcut posibilă apariția „jurnalului de actualități”, „documentarului”, „reportajului”, precum și primele „montaje de film”. Primul „montaj de film” îl realizează Louis Lumière prin unirea a patru filme cu durata de un minut despre „activitatea pompierilor” (ieșirea cu pompa, punerea în baterie, atacul focului și salvarea).\n\nFrații Lumière, pun la punct pentru prima dată un sistem de film color, unde colorarea fotogramelor alb negru se făcea manual, cadru cu cadru. Aceste filme erau mai degrabă „filme colorate” decât filme color.\n\nPrimul regizor de film a fost Georges Méliès. Era un om bogat, conducea teatrul „Robert Houdin”, un teatru care prezenta printre altele și numere de prestidigitație. Văzând proiecțiile cinematografice „Lumière”, își dă seama ce înseamnă noua descoperire pentru industria divertismentului. Cumpără și el un aparat din Anglia, cumpără peliculă și începe să filmeze. Primele filme nu se deosebesc ca idee de cele „Lumière”.\n\nDar întâmplarea, este descoperitorul trucajului cinematografic. Filmând un omnibuz trecând pe stradă, aparatul se blochează. Repornind-l pentru a continua filmarea, acum prin acel loc trece un dric. Developând apoi filmul și proiectându-l efectul este spectaculos, „un omnibus se transformă brusc într-un dric”. Acesta este primul trucaj cinematografic. Trebuie remarcat faptul că mișcarea aparatului în spațiu la acea dată nu era folosită, imaginea obținută fiind un fel de „plan general”, mai bine zis o scenă a unui teatru unde personajele intră spun ceva și ies.\n\nPrimul film pe care-l realizează Méliès folosind „trucajul”, a fost „Dispariția unei Doamne” în octombrie 1896. Aceste „dispariții”, combinate ulterior cu „apariții”, devin un laitmotiv în filmele Méliès. El dezvoltă sistemul „lanterna magică”, aplicându-l în producția „Voiajul în Lună” (1902), prin crearea de „iluzii optice” deosebite.\n\nGeorges Méliès, este și primul creator de „film politic” prin creația sa, „Afacerea Dreyfus” (1899). Filmările se făceau afară la lumina soarelui, cu decoruri pictate pe pânză. Fiind tributar teatrului realizările lui se fac fără mișcarea aparatului și nefolosind montajul pentru schimbarea planurilor.\n\nÎntre anii 1896-1912 Méliès realizează circa 500 de filme. Se remarcă în afară de „Afacerea Dryfus”, „Voiajul în Lună” (1902) de care am vorbit mai sus, „Le Sacre d'Edouard (1902)” și „Cendrillon” (\"Cenușăreasa\") (1899)”.\n\n\"Filmul Méliès”, este un film ordonat pe tablouri, nu secvențe, ci așa cum se prezintă acțiunea unei piese de teatru. Méliès în filmele sale pentru o mai mare atracție folosește procedeul de „film colorat” al fraților Lumière, atunci când această nouă industrie intră în impas numărul spectatorilor scăzând. Acest lucru îl determină pe Méliès să crească producția de filme artistice mai lungi ca metraj (200–300 m), pe unele chiar colorându-le, îndepărtând-se de miniaturile hazlii de bâlci.\n\nMéliès nu a mai putut face față marilor companii de producție apărute după 1910, fapt ce a dus la dispariția lui de pe piața noii industrii, „industria filmului”. Însă în anul 1931 guvernul francez își aduce aminte de contribuția lui în cotextul cultural al republicii și-i acordă „Legiunea de Onoare”. Henry Langois, cel care creează arhiva de filme și „Cinemateca Franceză”, îi salvează marea majoritate a filmelor.\n\nNu putem vorbi despre începuturile cinematografului fără a aminti și de un alt francez contemporan cu Frații Lumiére și Méliès, un pasionat al noii arte și industrii, Leon Goumont, producător de aparate de filmat și proiecție, cercetător în domeniul adaptării sunetului și culorii filmului și nu în ultimul rând producător de filme. În compania sa de producție s-a realizat primul desen animat de către Emil Cohl\nși a activat unul din cei mai buni regizori francezi ai epocii Louis Feuillade. Goumont a realizat în timp o colaborare cu Metro Goldwyn dând naștere la compania Goumont Metro Goldwyn. Se cunosc două filme realizate împreună : „Ben Hur” (versiunea film mut) și „Napoleon”.\n\nMărirea duratei de proiecție și apariția subiectelor bine determinate cu un mesaj clar face ca numărul spectatorilor interesați de noua artă să crească, apărând o rețea de săli, numite cinematografe.\n\nÎn ceea ce privește aceste locații, amintim că Leon Goumont a cumpărat Hipodromul din Paris construind o sală de 3400 de locuri.\n\nDar filmul nu a rămas în vechiul continent. Devenind o afacere bănoasă, încet, încet, începe să treacă oceanul. Face o escală în Marea Britanie, unde George Albert Smith, regizor de film, îl „îmbogățește” cu prim planul și John Willianson cu decupajul regizoral. Ajunge pe noul continent unde găsește cele mai propice condiții pentru dezvoltare.\n\nUn proiecționist, Edwin S. Poter, preia compania de producție a filmelor proprietate a lui Edison în anul 1901. Trece la realizarea de filme de ficțiune. Nou este că acestea sunt cadre legate narativ. Reprezentativ este producția „The Great Train Robbery” (1903) care transformă filmul într-un spectacol comercial. Acesta se remarcă prin schimbari rapide de locații, acțiuni cu tren în mișcare. Pleacă de la compania lui Edison la compania „Famous Players” (apoi „Paramount”), unde metoda sa regizorală este depășită și se va întoarce la vechea sa meserie, proiecționist (1916).\n\nÎn 1908 apare pe firmamentul industriei cinematografice unul din cei mai de seamă regizori ai cinematografului american, numit și părintele filmului american, David Wark Griffith. Griffith, actor de profesie, începe să joace în film la compania de producție „American Mutascope and Biograph” (1908). Devine apoi regizor la „Biografh”, realizând 450 de filme. La acest lucru contribuie și echipa de profesioniști cum sunt acrițele Mary Pickford, Surorile Gish, Mabel Noemand, Mae Marsh, precum și regizori ca Mark Sennet și Erich von Stroheim, iar ca operator, renumitul epocii, Billy Bitzer. După anul 1913, pleacă de la „Biograph” la „Reliance-Majestic”, apoi devine independent. Realizează astfel „Judith of Bethulia” (1914), controversatul „The Brith of a Nation”(Nașterea unei națiuni) (1915) și „Intolerance” (Intoleranță) (1916), filme care-l fac cel mai mare producător american de film.\n\nVorbind despre filmele The Brith of a Nation (Nașterea unei națiuni) și Intolerance (Intoleranță), acestea sunt strâns legate între ele privind realizarea și prezentarea lor publicului. \n\nPrimul apare cu o reclamă care i-a făcut pe mulți să-l acuze pe Griffith de rasism. Afișul filmului prezintă un personaj care este membru al Ku-Klux-Klan-ului, fapt ce a dus la proteste de stradă și la cenzurarea filmului. Griffith nu este de acord cu poziția oficială și-n următorul an produce Intolerance ca un răspuns dur celor care au făcut atâta zgomot.\n\nGriffith, împreună cu actorii Douglas Fairbank, Mary Pickford și Charlie Chaplin, au fondat în anul 1920, compania „United Artist Corporation”, unde a realizat filmele mute Broken Blossoms (Muguri zdrobiți)-1919, Way Down East-1920, The Orphans of the Strom-1922, America-1924, Battle of Sexcs-1928 și filmele sonore Lady of the Pavements-1929 (cântat), Abraham Lincoln-1930 și The Struggle-1931.\n\n Arta cinematografică \nÎn loc de motto:„Când oamenii n-au mai avut curajul să creadă în viața de jos, când n-au mai avut candoarea să creadă în viața de sus, au început să creadă în viața ca-n filme.\n\nStarul a fost întruchiparea unui eden intermediar, unde Eva poartă bikini, merii cresc în piscine, iar șarpele își petrece vacanța pe un iaht personal.Bine sau rău - așa a fost.Pentru o bună parte a lumii, filmul a fost întradevăr o uzină care produce vise, conserve de vise. La început, vise sepia. Pe urmă technicolore, iar spre dimineață, înainte de ora trezirii - coșmaruri...”(Ecaterina Oproiu - critic de film)\n\nDacă filmul este o artă sau o industrie, a fost o mare întrebare a multor oameni din lumea culturii, a intelectualității spirituale în general. Oare unde se termină industria și unde începe arta? S-au căutat răspunsuri, și iată la ce s-a ajuns.\n\nFilmul este o industrie deoarece în el este investit capital pentru a fi realizat, este investit capital pentru exploatarea lui în săli de spectacole, care la începuturi nu erau cu mari „pretenții”, dar cu timpul publicul se „emancipează” având pretenția ca și „nikel-odeonul” să devină un templu, un templu a celor ce vin în el nu numai pentru distracție, ci și la un spectacol deosebit, de artă, un spectacol a celei de-a șaptea arte.\n\nPentru începuturile cinematografului acele vederi mișcătoare, făcute de frații Lumière, dar care deschid drumul documentarului, apoi acele comedioare, gen grădinarul stropit, făcute tot de către părinții săi, pentru care nu le trebuiau un scenariu, o organizare regizorală, erau de ajuns. Dar iată că în această activitate de bâlci apare Georges Méliès, Georges Méliès care își dă seama că pentru fiabilitatea cinematografului este nevoie de crearea unui scenariu pentru a se realiza o producție, un film, pe care publicul să-l caute.\n\nDeci, el este cel care-și dă seama că din atracția de bâlci se poate face o artă, și nu orice artă, ci o artă profitabilă din care se pot scoate venituri frumoase. Iar filmul său, „Voiajul în lună” (Voyaje dans la lune) va demonstra acest lucru.\n\nLegat de acest film a lui Méliès, nu putem trece cu vederea de faptul că acesta, mai bine zis rețeta de casă obținută cu proiecția lui în Statele Unite ale Americii, este cea care duce la apariția primei săli specializate, cinematograful, într-un cartier al Los Angelesului numit Hollywood(lemn sfânt). Acel cartier plin de verdeață și soare, care peste câțiva ani, chiar dacă frumusețea sa nu este dată de vreun lemn sfânt, va fi „raiul pe pământ” al noii arte, cea de a șaptea artă. Va deveni „fabrica de vise”, vise totdeauna neapărat frumoase pentru milioane de visători ai sălii întunecate. Zeul Film se întrupează și se încoronează pe acest mirific loc, cu un nume parcă predestinat „hollywood” (lemn sfânt), loc de unde-și va începe domnia. A fascinat și continuă să ne fascineze, să ne facem să râdem sau uneori să și plângem, de ce nu?, dar totdeauna Zeul Film ne-a scos câtuși de puțin din cotidian, ne-a remontat pentru ziua de mâine, ne-a făcut viața mai ușoară.\n\nȘi, încet, încet, acesta își extinde aripile atotcuprinzătoare asupra mapamondului. Profiturile obținute de noua artă devin pe zi ce trece tot mai mari.\n\nConcluzia este că în lumea cinematografului, arta și industria pot conlucra și ceeace este mai important, se completează total, autosusținându-se. Totul depinde de cel sau cei care le folosesc: cel care investește capital să se orienteze către un scenariu acceptat de public pentru nevoia lui, iar cel care folosește scenariu pentru ca producțiea să se ridice prin realizarea ei la cerința aceluiași beneficiar, publicul. El este cel care în întunericul sălii poate fi vrăjit de lumina ecranului privind filmul, apreciindu-l sau nu. El publicul este cel care visează sau își vede împlinit visul, în alb-negru sau color. El, publicul este cel care judecă în ultima instanță munca și strădania sutelor de oameni angajați în turnare filmului, de la scenarist, regizor, actori, până la cel care așază bobina de film în cutia pentru difuzare.\n\nȘi ce este mai important, filmul devine mai profitabil prin vedete. Nu este o descoperire numai a noii arte apărute, se cunoștea acest lucru de la Thalia. Însă pentru lumea cinematografului, vedeta este cea care aduce fani în sala de cinema. Ea, vedeta este cea care face ca fanul său să o considere nu un model, ci un idol, un idol care îl face să viseze la o lume pe care el nu o va atinge nici în visurile sale cele mai frumoase.\n\nSărbătoarea importantă a filmului mondial are loc în fiecare an când se decernează premiile Oscar, ale Academiei Americane de Film, dar există și festivaluri internaționale de film la fel de prestigioase cum sunt cele de la Cannes cu premiul Palme d'Or, Veneția cu premiul Leul de Aur, Berlin cu premiul Ursul de Argint, și altele.\n\nÎn România se țin o serie de manifestări pentru promovarea filmului cum sunt: Festivalul internațional de film Transilvania, la Cluj-Napoca, un altul cu producțiile noilor, mai bine spus anonimilor regizori ai celei de-a șaptea artă din lumea largă, organizat de cine alt cineva decât de Fundația Anonimul în localitatea Sfântu Gheorghe, din Delta Dunării, județul Tulcea și Festivalul de film internațional „DaKino” la București, festivalul de asemeni al tinerilor realizatori.\n\nCu prilejul acestor festivaluri sunt reliefate mesajul filmului adresat publicului, arta interpretativă a unor actori, scenariul și scenaristul, tehnici folosite în exprimare, regizorul filmului.\n\nSuccesul de „box-office” este determinat, așa cum arătam mai sus, de scenariu, regizor, distribuție, subiect, de evaluarea producției de film de către critica de film și ultimul determinant este publicul. El, măria sa publicul este cel care-și spune cuvântul la intrarea în sală pentru a viziona sau nu un film. El este cel care „dictează” ce vrea să vadă.\n\nÎnsă, nu trebuie uitat că filmul prin mesajul său mai mult sau mai puțin voalat, a constituit și constituie și un puternic mijloc de influențare a maselor, mai bine spus un mijloc de propagandă a clasei conducătoare. A fost folosit de oricare clasă politică aflată la putere. Dar se remarcă printr-o agresivitate sporită în manipularea maselor orânduirea sovietelor în Rusia și nazismul lui Adolf Hitler în Germania. Producțiile realizate, erau o mistificare totală a realității, în special prin documentare și jurnale de actualități. Nici filmele de ficțiune nu erau scutite de această formă de influențare, subiectele abordate fiind adaptate cerințelor ideologiei. Numai diplomația în exprimare a realizatorilor, scenariști și regizori, a făcut posibilă realizarea unor filme de un înalt nivel artistic sub niște dictaturi ca cele ale lui Stalin și Adolf Hitler.\n\nAșa a fost posibilă realizarea unor filme ca: Crucișătorul Potemkin (Serghei Eisenstein, 1915), Mama (Eisenstein, 1925), Ceapaev ( Vasiliev, 1934, Alexandru Nevsky (Eisenstein și D. Vasiliev, 1938), Suvorov (Pudovkin și Doller, 1940), Amiral Nahimov (Pudovkin, 1946), Tânăra Gardă (Gherasimov, 1948), Al 41-lea (Grigori Ciuhrai, 1956), Tăunul (A. Frințimer, 1955), Zvăpăiata (Samsonov, 1958), Idiotul (Pîrîev, 1958), Zboară Cocorii (Kalatozov, 1958), în Rusia Sovietică.\n\nÎn Germania nazistă, unde Fritz Lang cu a lui capodoperă Metropolis, sau Der müde Tod („Moartea obosită”), promite o cinematografie națională germană, care s-ar fi putut impune în lume, datorită politicii naziste, alege calea emigrației spre America. Cu el a mai plecat o serie importantă cum au fost Willhelm Pabst, Pommer și alții. Joseph Goebbels, șeful propagandei naziste a găsit însă pe regizoarea Leni Riefenstahl, care prin filmul Triumph des Willens („Triumful Voinței”), reușește să răspundă din plin cerințelor acestuia. Mai încearcă Die Olympiade („Olimpiada”), celebru de astfel în străinătate. Însă rămâne celebră doar prin materialul documentar filmat a acelor vremuri de tristă amintire.\n\nVorbind de filmul românesc, nici acesta nu a fost scutit de o asemenea influență din partea clasei politice aflată la putere (vezi Filmul românesc după 1948).\n\nSe remarcă în prezent o diminuare a filmului de artă din cauza unor costuri ridicate de producție, în favoarea filmelor de divertisment, aventură, porno, SF, ușor de realizat atât artistic, cât și material.\n\nCu toate acestea, cele două tendințe de realizare a unui film, de „artă” sau „divertisment”, conviețuiesc și fiecare se afirmă în modul său de exprimare.\n\nChiar în „uzina de vise” a Hollywoodului, regizori ca Woody Allen, Robert Altman, Stanley Kubrick, Martin Scorsese... etc., n-au uitat că filmul este o „artă” și trebuie realizat ca atare.\n\nPrintre regizorii români contemporani s-au făcut remarcați Liviu Ciulei, Mircea Mureșan, Sergiu Nicolaescu, Lucian Pintilie, Dan Pița, Mircea Daneliuc, Geo Saizescu, Malvina Urșianu, Nae Caranfil, și mulți alții.\n\nNu trebuiesc uitați însă nici pionierii filmului românesc, și anume Grigore Brezeanu, Jean Georgescu, Jean Mihail și Jean Negulescu (cunoscut sub numele de Jean Negulesco), care cu multe privațiuni au făcut remarcată cea de-a șaptea artă în cultura românească interbelică, fiind ctitorii cinematografiei românești.\n\n Curente cinematografice \nCa și în cazul celorlaltor arte, cinematografia se supune, mai mult sau mai puțin unei clasificări pe curente:\nNoul Val - Franța, Neorealismul italian, Noul val suedez, Free cinema sau The Angry Young Men Movement, New American Cinema, Cinema Nôvo sau Cinematograful lumii a treia, Expresionismul German, Filmul românesc, Filmul sovietic (până în 1992) și altele.\n\n Clasificarea filmelor \n\n Filmul românesc \n\n Industria cinematografică \nPrin intermediul a trei articole, cu niște cunoștințe de nivel mediu de fizică, optică, electrotehnică, electronică și chimie, încerc să vă fac să înțelegeți acest fenomen, artă și industrie, care ne ocupă destul timp liber pentru destindere după o activitate stresantă și tumultoasă.\n\nArticolele au ca scop inițierea în problemele de bază ale tehnicii cinematografice, crearea unei priviri în ansamblu asupra diverselor domenii care concură la realizare filmului și prezentarea lui spectatorului.\n\n Tehnica de turnare a unui film \n\n Tehnica proiecției cinematografice \n\n Note \n\n Bibliografie \n Momente din trecutul filmului românesc, Ion Cantacuzino, 1965.\n Istoria cinematografului, Georges Sadoul, 1965.\n\n Bibliografie suplimentară \n Dicționar universal de filme, ediția a III-a, Tudor Caranfil, Editura Litera, 2008\n Istoria cinematografiei în capodopere. Vârstele peliculei'' (5 vol., 2009-2012), Tudor Caranfil, Editura Polirom\n\nLegături externe \n / The Internet Movie Database: http://imdb.com/ (bază de date de film pe Internet)" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii ai despre Judo?" }, { "from": "assistant", "value": "Judoul (pronunțat „giudo”; 柔道 jūdō, „metoda flexibilă/suplă/mlădioasă”) este o artă marțială japoneză modernă (Gendai budō). În 1882, pornind de la principiile tradiționalului jujitsu și păstrând tehnicile de aruncare și prize ale acestuia, profesorul Jigoro Kano și-a format propriul său stil, care a devenit cunoscut sub denumirea de Kano-ryu, iar mai târziu s-a numit Kodokan Judo.\n\nPrincipiile sale se bazează pe folosirea supleții în locul forței brute, fiind eliminate loviturile și unele luxări periculoase, cum ar fi luxarea degetelor. În judo se folosesc proiectări, secerări, fixări la sol, strangulări și luxări.\n\nLa începutul secolului trecut, pe măsură ce judoul a fost popularizat în Europa, și-a pierdut treptat caracterul și proprietățile de artă marțială, transformându-se în sport. În 1964 judo a devenit probă olimpică.\n\nPracticantul judoului se numește judoka. Sala unde se practică judoul se numește dojo. Echipamentul de judo, numit ,kimano, a fost introdus de către Kano în anul 1907, dar pentru grade folosea, în continuare, numai centuri albe și negre.\n\nJudo waza (arte)\nExistă trei categorii de bază ale tehnicii waza (技,arta) în judo: nage-waza (投げ技, arta aruncării), katame-waza (固技, arta fixărilor) și atemi-waza (当て身技, arta loviturilor). Judo este cunoscut mai ales pentru nage-waza și katame-waza.\n\nPracticanții Judo dedică, de obicei, o parte din fiecare sesiune de practică la ukemi (受 け 身, căderi), pentru ca nage-waza să poată fi practicată fără un risc semnificativ de rănire. Există mai multe tipuri distincte de ukemi, inclusiv ushiro ukemi (後ろ受身, căderea spate); yoko ukemi (横受け身, căderea laterală); mae ukemi (前受け身, căderea în față); and zenpo kaiten ukemi (前方回転受身, căderea înainte prin rostogolire).\n\nPersoana care efectuează o tehnică este cunoscută sub numele de tori (取り, executorul tehnicii), iar persoana căreia îi este efectuată este cunoscută sub numele de uke (受け, cel ce primește tehnica).\n\nNage-waza (arta aruncării)\n\nNage-waza include toate tehnicile în care tori încearcă să arunce sau să pună piedici lui uke, de obicei cu scopul de a-l pune pe uke pe spate. Fiecare tehnică are trei etape distincte:\n Kuzushi (崩 し), dezechilibrare;\n Tsukuri (作 り), încărcare;\n Kake (掛 け), finalizarea aruncării.\n\nÎnainte de a putea realiza un kuzushi eficient, este important să se stabilească o apucare fermă (組 み 方, kumi kata).\n\nNage-waza sunt antrenate în mod obișnuit prin utilizarea uchi-komi (内 込), intrări repetate, nage (proiecții).\n\nCenturile\n\nNote\n\nLegături externe \n\n judoinfo.com\n Peter Lewis - \"Introducere în Arte Marțiale\", Edit. Teora, 1996\n Mihai Botez\n Arte marțiale (IV). Judo sau calea supleții, 30 martie 2011, Alexandru Ciolan, Ziarul de Duminică\n\nArte marțiale\nSporturi olimpice\nTermeni japonezi\nArte marțiale japoneze" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți povesti despre [Titlu] Islam?" }, { "from": "assistant", "value": "Islamul (pronunție românească: /ˈislɑːm/; în arabă: إسلام) este o religie avraamică, monoteistă, fiind a doua religie în lume în ceea ce privește numărul de adepți, după creștinism. Sensul general al cuvântului Islam este pace și supunere față de Allah (Dumnezeu), Creatorul tuturor lucrurilor. Religia a fost fondată în secolul al VII-lea în Peninsula Arabă, pe teritoriul actual al Arabiei Saudite, de către profetul Mahomed și este bazată pe textul religios cunoscut sub numele de Coran. Pe parcursul timpului s-a răspândit pe un larg teritoriu care se întinde în Europa, Asia și Africa de Nord. Centrul religios se află în orașele sfinte Mecca și Medina. Ziua de rugăciune comună la geamie sau moschee este vinerea.\n\nMusulmanii cred că Islamul este ultimul din mesajele dumnezeiești, de asemenea, că Mahomed este ultimul profet și mesager al lui Allah; ei cred și în toți profeții și apostolii care au fost trimiși pentru umanitate înainte de Profetul Mahomed, precum Avraam, Iosif, Moise, Isa ibn Maryam și mulți alții, care sunt sau nu menționați în Coran, cred în scrierile lor și în mesajele pe care le-a dat Allah lor pentru a le explica oamenilor, precum Tora, Psalmii și Evanghelia.\n\nMajoritatea musulmanilor (circa 75-90%) sunt sunniți. A doua confesiune, Șiia, aproximativ 10-20%. Cea mai mare țară cu populație musulmană este Indonezia cu 12,7% din musulmani, urmată de Pakistan cu 11%, India cu 10,9% și Bangladesh cu 9,2%. Comunități mari se mai găsesc în China, Rusia și, parțial, în Europa. Cu 1,57 - 1,65 miliarde de adepți sau 22 - 24% din populația globului, Islamul este a doua și una din religiile cu cea mai rapidă creștere după numărul adepților din lume.\n\nEtimologie \n\nIslam (ar.:اسلام islam) și musulman (ar.: مسلم muslim) sunt două derivate, primul, nume de acțiune, al doilea, participiu activ, de la verbul أسلم aslama \"a se supune\", așadar sensul lor fiind de \"supunere\", respectiv de \"supus\", subînțelegându-se, față de Dumnezeu. Verbul aslama este derivat de la rădăcina slm care are sensul de \"integritate\", \"desăvârșire\", \"sănătate\", \"pace\", \"tihnă\" etc. Un cuvânt derivat de la aceeași rădăcină سلام salām \"pace\", \"tihnă\", \"mântuire\" este folosit de musulmani în formula de salut السلام عليكم as-salāmu 'alaikum (pacea/mântuirea fie asupra ta). De aici, o altă interpretare dată termenului \"islam\" ar fi aceea de \"aflare a păcii întru Dumnezeu\".\n\nPrecizări terminologice \nAvând în vedere desele confuzii între diverșii termeni care au legătură cu islamul, sunt necesare următoarele precizări terminologice:\n Islam - religia islamică sau musulmană;\n Ummah - comunitatea islamică formată din totalitatea musulmanilor;\n Islamism - termen inventat de Voltaire, care, în definiția sa contemporană, se referă la versiunea radical extremistă a islamului politic. De foarte multe ori în mass media, islamul este confundat cu islamismul;\n Mahomedanism - termen învechit prin care era desemnată religia islamică, ieșit din uz;\n Islamolog - specialist în islam;\n Islamologie - știința care se ocupă cu studierea islamului;\n Islamist - musulman fundamentalist care propagă politica radicală bazată numai pe Coran.\n\nIzvoare principale\n\nCoranul \n\nCoranul (în arabă : Qur'an) este cartea sfântă a islamului. În original se numește قرآن și înseamnă „recitare”. Deși este numit „carte”, când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tipărită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Coranul a fost revelat, conform tradiției islamice, profetului Mahomed de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 și moartea lui Mahomed în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelațiile, unii dintre însoțitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplați de cămilă.\n\nSchematic, versiunea tradiției a faptelor, spune că după moartea profetului Mahomed (632), Abu-Bekr, primul calif, i-a poruncit lui Zayd bin Thabit să strângă și să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Mahomed, Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Usman, între anii 650 și 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferențele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămânând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului și a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiție, Coranul fiind rodul unei munci redacționale ale cărturarilor islamici aflați în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol.\n\nVersiunea lui Uthman (cunoscută sub numele Mushaf 'Uthmān \"Vulgata lui Osman\") organizează revelațiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la începutul Coranului și cele mai scurte la sfârșit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiștii au încercat să așeze capitolele în ordine cronologică, și printre musulmani există un consens privind împărțirea capitolelor în cele revelate la Mecca și cele revelate la Medina. Unele sure (de exemplu Sura XVII - Al-Isrā‘) au fost revelate în mai multe locuri, în perioade diferite.\n\nDeoarece Coranul a fost scris într-un sistem grafic ce nota doar consoanele și care nu poseda încă un sistem de puncte diacritice care să diferențieze literele izomorfe, și deoarece existau tradiții diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau la islam, exista o neînțelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc \"puncte\" pentru a indica vocalele. Sute de ani după Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor și citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate șapte variante canonice de citire a Coranului (acestea se referă doar la intonare și la decuparea textului - scris fără punctuație - în propoziții), diferențele dintre acestea fiind considerate minore, fără să afecteze textul.\n\nForma Coranului cea mai răspândită astăzi este textul publicat de Universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, în 1923.\n\nCoranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic și până la urmă subiectul controverselor teologice. În secolul 8, mu'taziliții au susținut crearea Coranului de-a lungul timpului. Oponenții lor, din diferite școli, au pretins eternitatea și perfecțiunea Coranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui [Mahomed. Teologia aș'arită (care a devenit predominantă) susține eternitatea Coranului și faptul că el nu a fost creat. Totuși, unele mișcări moderne din cadrul islamului se apropie de poziția mu'tazilită.\n\nCei mai mulți musulmani privesc Coranul cu venerație, înfășurându-l într-o pânză curată, păstrându-l pe un raft înalt și spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi din Coran. Vechile exemplare ale Coranului nu sunt distruse ca hârtia obișnuită, ci arse sau depozitate în cimitire pentru Coran. Coranul este, pentru musulmani, o călăuză infailibilă pentru pietatea personală și viața în comunitate, un adevăr istoric și științific.\n\nTipărirea în masă a Coranului în arabă și traducerea în alte limbi sunt considerate facilități moderne.\n\nSunna (Cutuma) \n\nA doua sursă a legii islamice, după Coran, este Sunna. Sunna (ar.: سنة sunna “conduită”, în cazul de față, conduita profetului Mahomed) se constituie din spusele și faptele profetului Mahomed, așa cum sunt ele cuprinse în hadīth-uri (termen redat prin \"tradiții\") pe care se bazează jurisconsulții și teologii pentru a preciza mai bine conținutul legii islamice, izvorâtă din Coran. Sunna cuprinde spusele profetului Mahomed și faptele acestuia și ale unora dintre însoțitorii săi, pe care le-a aprobat.\n\nSensul general al cuvântului hadīth (ar.: حديث) este acela de povestire, pildă, spusă memorabilă transmisă de-a lungul generațiilor. Culegerile de hadīth-uri se bazează pe o moștenire eminamente orală, deoarece profetul Mahomed interzisese notarea propriilor sale cuvinte pentru a nu fi confundate cu textul coranic revelat. Cele mai cunoscute și apreciate culegeri de hadīth-uri sunt: Sahīh-ul (Autentic) Al-Bukhari (m. 870), Sahīh-ul lui Muslim (m. 875), cunoscute împreună sub numele de As-Sahīhāni (Cele două autentice).\n\nHadīth-ul, din punct de vedere al formei, se compune din două părți.\n\n Lanțul martorilor sau al garanților și textul propriu-zis. Lanțul (ar.: إسناد isnād, سند sanad, سلسلة silsila) este o înșiruire de martori sau garanți de o înaltă probitate. Lanțul începe cu menționarea ultimului garant, contemporan cu autorul care povestește hadīth-ul, și urcă, apoi, din generație în generație până la un însoțitor cunoscut al profetului Mahomed care l-a văzut pe acesta, într-o situație dată, procedând într-un anumit fel sau decretând un anume lucru. Pentru ca hadīth-ul să fie considerat autentic (ar. صحيح sahīh), lanțul de garanți trebuie să fie neîntrerupt. Dacă lanțul nu este complet, adică are puncte ce pot fi contestate, atunci hadīth-ul respectiv este considerat slab (ar.: ضعيف da’īf), iar dacă lanțul nu are nici o consistență, atunci hadīth-ul respectiv este declarat fals (ar.: مزور muzawwar).\n Textul propriu-zis (ar.: متن matn) relatează într-un mod extrem de concis o spusă sau o atitudine a profetului.\n\nDogmă și credință \nMusulmanii consideră că Dumnezeu (în arabă اﷲ) a revelat în mod direct cuvântul Său către omenire prin Mahomed (circa 570–632) și alți profeți, printre care Adam, Avraam, Moise și Iisus. Baza credinței islamice se găsește în shahādatān (\"două mărturii\"): lā ilāhā illā-llāhu; muhammadur-rasūlu-llāhi — „Nu există (dumne)zeu în afară de Dumnezeu; iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu”. Pentru a deveni musulman, o persoană trebuie să recite și să creadă aceste cuvinte. Sunniții privesc această formulă ca pe unul din cei Cinci stâlpi ai islamului.\n\nMusulmanii consideră că principala înregistrare scrisă a revelației către omenire este Coranul, pe care îl consideră perfect, reprezentând revelația finală a lui Dumnezeu. Musulmanii cred că părți ale Bibliei și ale Torei au fost pierdute, interpretate greșit sau distorsionate de credincioși. Din această perspectivă, Coranul este văzut ca o corectură adusă cărților sfinte iudaice și creștine. Musulmanii susțin că islamul conține în esență aceeași credință ca a tuturor trimișilor lui Dumnezeu omenirii de la Adam, Coranul codificând revelația finală a lui Dumnezeu. Învățătura islamică vede iudaismul și creștinismul ca derivând din învățăturile unora din acești profeți - în special Avraam - și recunoaște rădăcinile lor avraamice, în timp ce Coranul îi numește Oameni ai Cărții.\n\nȘase articole ale credinței \nExistă șase credințe elementare împărtășite de toți musulmanii:\n Credința în Dumnezeu, singurul demn de venerație;\n Credința în toți profeții și trimișii lui Dumnezeu;\n Credința în cărțile trimise de Dumnezeu;\n Credința în îngeri;\n Credința în Ziua Judecății (Al-din) și în înviere (Al-Qiyama);\n Credința în destin (Qadaa și Qadar în arabă). (Aceasta nu înseamnă că un om este predeterminat în acțiuni sau să trăiască o anumită viață. Dumnezeu i-a dat liberul arbitru pentru a-i permite să ia decizii.)\n\nCrezul musulman (traducere aproximativă): \n\"Cred în Dumnezeu; și în Îngerii Săi; și în Scripturile Sale; și în trimișii Săi; și în Ziua de Apoi; și în Soartă, că Binele și Răul sunt de la Dumnezeu, și în Înviere după moarte. Mărturisesc că nu există nimic demn de venerație în afară de Dumnezeu; după cum mărturisesc că Muhammad este trimisul Său.\"\n\nAllah \n\nAllah este un alt cuvânt arab, și este numele sfânt al divinității. Cercetări antropologice islamice, atestă faptul că Allah conține un mesaj puternic religios, datorită rădăcinii și originii sale și provine de la verbul arab ta’allaha sau alaha, care se traduce prin „a fi venerat”. În arabă, cuvântul Allah semnifică „Cel care merită toată venerația” și este mesajul pur monoteistic al islamului. Cuvântul aramaic El este echivalentul lui God în engleză, iar din punct de vedere fonetic, se apropie de cuvântul Allah. Alte versiuni ale limbii ebraice sunt El și Elah, cu pluralul sau forma glorificată Elohim. Motivul acestor similarități stă în faptul că aramaica, ebraica și araba sunt toate limbi semitice cu origini comune. Un musulman trebuie să folosească denumirea de Allah și nu de Dumnezeu. Numele Lui a fost folosit de toți profeții, de la Adam până la Mahomed. El reprezintă comprimarea a două cuvinte arabe: al (un articol hotărât=ul) și ilah (=Dumnezeu), adică Dumnezeul. Eliminând litera i, vei descoperi cuvântul Allah. În funcție de poziția sa, în propoziția arabă, acesta poate avea forma Allaha, care se apropie de denumirea din limba ebraică dată Creatorului, și anume Elaha. Dar evreii folosesc greșit forma de plural Elahim, ceea ce denotă mai mulți zei. Cuvântul Allaha se apropie mai mult de cuvântul din limba aramaică, ce-l desemnează pe Dumnezeu și care a fost folosit de Iisus, și anume Alaha.\n\nÎn ipoteza că Allah ar veni de la al+ilah, reținută de majoritatea filologilor, este mai puțin interesant pentru noi să vedem cum s-a făcut trecerea de la ilah la Allah; în schimb, originea și semnificația cuvântului ilah, așa cum au fost ele analizate de lexicografii arabi, aduc elemente importante pentru stabilirea ariei semantice a acestuia. Unii îl consideră pe ilah ca derivând de la ‘aliha/ya’lahu cu prepoziția ‘ila, care înseamnă a căuta scăpare la: Allah este cel la care oamenii caută scăpare în nenorocire. Același verb are ca prim sens a fi uluit: măreția lui Allah este uluitoare pentru oricine. Aliha mai are și sensul de a adora; și aici forma ilah are sens de participiu pasiv: cel adorat. O altă etimologie, mai ciudată, îl derivă pe ilah de la ‘aliha bi- a se statornici (undeva): Allah este neschimbător, statornic. Alții îl derivă pe ilah de la waliha ila, a dori cu ardoare, a tânji după: Allah e dorit de inimile oamenilor. De la același verb, walah (numele verbal) poate însemna și iubire puternică. Acesta are și un înțeles complementar de: oamenii îl iubesc pe Allah, și Allah îi iubește pe oameni.\n\nÎn ipoteza că Allah vine de la al+lah, ipoteză puțin răspândită, lah ar veni de la LWH, care înseamnă fie a fi ascuns, învăluit (Allah ar fi numit astfel pentru că este ascuns privirilor noastre), fie a fi înălțat-Cel Preaînalt .\n\nConceptul fundamental în islam este unicitatea lui Dumnezeu (tawhid). Acest monoteism este absolut, nu relativ sau pluralistic în orice sens al cuvântului.\n\nÎn arabă, Dumnezeu se numește Allah, o formă a al-ilah, sau \"unicul dumnezeu\". Allāh se traduce așadar prin \"Dumnezeu\". Utilizarea implicită a articolului hotărât în Allah indică unitatea divină. În ciuda numelui diferit dat lui Dumnezeu, musulmanii consideră că Dumnezeul la care se închină este același cu Dumnezeul iudeo-creștin. Totuși, musulmanii resping teologia creștină privind doctrina Treimii care îl privește pe Iisus ca pe Fiul lui Dumnezeu), văzând aici o formă de politeism.\n\nNu există nicio imagine vizuală sau reprezentare a lui Dumnezeu în islam, deoarece o astfel de imagine artistică ar duce la idolatrie, care este interzisă. Mai mult, mulți musulmani cred că Dumnezeu este lipsit de corp, făcând imposibilă reprezentarea Sa bidimensională sau tridimensională. Musulmanii preferă să-l descrie pe Dumnezeu prin atributele divine menționate în Coran, cunoscute drept \"cele mai frumoase nume\" (ar.: الأسـماء الحسنـى al-asmā’ al-husnā), în număr de 99 (sunt Cele 99 de nume ale lui Allah ca, de exemplu: Supremul, Milostivul, Înțeleptul, Înaltul).\n\nProfeți \n\nCoranul prezintă modul în care Dumnezeu creează două clase de servitori umani: trimiși (rasūl în arabă), și profeți (nabĩ în arabă și ebraică). În general, trimișii sunt categoria superioară, dar musulmanii consideră că toți profeții și trimișii lui Dumnezeu sunt egali. Se spune că toți profeții au vorbit cu divinitatea; doar cei care au primit o revelație majoră sunt numiți trimiși.\n\nTrimiși importanți sunt considerați Adam, Noe (Nūh), Avraam (Ibrāhim), Moise (Mūsā), Iisus (Isā) și Mahomed, toți făcând parte dintr-o succesiune de oameni călăuziți de Dumnezeu. Islamul cere credincioșilor să accepte cea mai mare parte a profeților iudeo-creștini, fără să facă distincții între ei: \"Trimisul a crezut în ceea ce a fost pogorât asupra sa de la Domnul său. El, laolaltă cu credincioșii, au crezut în Dumnezeu, în îngerii Săi, în trimișii Săi. 'Noi nu facem deosebire între trimișii Săi'. Și ei au spus: 'Ascultăm și ne supunem!' (Coranul,II, 285) În Coran sunt menționați 25 de profeți.\n\nCoranul (XXXIII, 40) îl prezintă pe Mahomed ca fiind ultimul dintre profeții trimiși de Dumnezeu omenirii, numindu-l „pecetea profeților” (ar.: khātam an-nabiyīn). Cu toate acestea, au existat unele grupări ai căror conducători s-au proclamat succesori ai lui Mahomed sau ai căror membri au făcut astfel de afirmații despre conducătorii lor.\n\nEschatologia islamică \n\nEschatologia islamică se ocupă, în egală măsură, de destinul individului și de cel al întregii făpturi. Islamul, ca și alte religii, predică învierea (ar.: al-qiyãma) trupească a morților, finalizarea unui plan divin al creației, și judecarea tuturor după fapte: cei ce au făcut fapte bune, vor fi răsplătiți cu plăcerile raiului (ar.:ğanna), iar cei care au păcătuit vor fi pedepsiți cu chinurile iadului (ar.: ğahannam, din ebraicul ge-hinnom sau \"valea Hinnom\").\n\nOrganizare\n\nAutoritate religioasă \n\nExistă o autoritate care să decidă dacă o persoană este acceptată sau eliminată din comunitatea de credincioși, cunoscută ca Ummah. Islamul este deschis pentru oricine, indiferent de rasă, vârstă, sex sau credințe anterioare. Nu este nevoie decât de credință în valorile centrale ale islamului. Această condiție se îndeplinește făcând mărturia de credință, fără de care o persoană nu poate intra în islam.\n\nLegea islamică \n\nShari'a (ar.: šarī‘a \"calea cea bună\", avea în preislam sensul de \"cărare ce duce la o oază\", așadar singura cărare care-i garanta viața celui ce-o urma) este legea islamică ce cuprinde totalitatea poruncilor lui Dumnezeu, așa cum au fost ele păstrate în Coran și în Sunna (Cutuma, bazată pe hadīth-uri) sau deduse, uneori, prin alte mijloace (vezi mai jos \"Ramurile islamului\"). Erudiții musulmani au elaborat o știință numită fiqh (jurisprudența islamică) referitoare la shari'a prin care se încearcă găsirea unor răspunsuri la toate problemele vieții, de la cele mai simple și banale, legate de cotidian, până la cele mai complicate, legate de doctrină. Legea se referă la cei \"Cinci Stâlpi\" ai islamului, la dogmă, la dreptul privat, la dreptul penal, la viața socială, familială, la interdicții alimentare, la impunerea unei anumite vestimentații (mai ales în cazul femeilor) etc. Legea islamică se bazează pe cinci postulate care guvernează întreaga viață a unui musulman:\n datoria obligatorie (ar. : fard) care trebuie îndeplinită întocmai, așa cum a fost prescrisă, fără nici o abatere. Cel ce încalcă o datorie obligatorie este supus pedepsei lui Dumnezeu în Viața de Apoi și pedepsei legiuitorului în această viață;\n îndatorirea (ar. : wāğib) sau ceea ce este de dorit a fi îndeplinit având ca model faptele profetului Mahomed. Dacă musulmanul îndeplinește îndatorirea va fi răsplătit, dacă nu o îndeplinește nu va fi pedepsit, ci va fi considerat doar neglijent;\n lucrul îngăduit (ar. : halāl), ceva ce este permis, licit (în orice domeniu : alimentar, vestimentar, social etc.);\n lucrul nerecomandabil (ar. : makrūh, \"detestabil\", \"scârbos\"), un lucru pe care Legea l-a interzis, însă fără să insiste asupra acestei interziceri.\n lucrul interzis (ar. : harām), un lucru oprit total de către Legiuitor, iar săvârșirea lui atrage după sine atât pedeapsa în Lumea de Apoi, cât și o pedeapsă în lumea aceasta.\n\nLegea islamică la nivel de guvernare și justiție socială se aplică doar acolo unde la conducere se află un guvern islamic. Sharia impune moartea pentru cei care se leapădă de religia islamică.\n\nExistă școli diferite și mișcări în cadrul islamului care permit o anumită flexibilitate. Mai mult, islamul este o religie foarte diversă pe măsură ce multe culturi l-au adoptat. În același timp, totuși, se pot decela anumite constante ale gândirii juridice islamice, care traversează atât timpul, cât și spațiul. Explicația acestui fenomen stă în unicitatea surselor care stau la baza viziunii juridice a Legii islamice și deși aceasta din urmă este interpretabilă și modernizabilă, ea comportă totuși anumite linii directoare greu de adus la zi, o dovadă fiind și dificultățile majore cu care se confruntă toate statele islamice în procesul lor de modernizare și democratizare drepturile omului.\n\nObligațiile musulmanului \n\nObligațiile musulmanului se constituie, în primul rând, din \"Cei Cinci Stâlpi\" (ar.: al-arkan al-khamsa). Pentru ducerea la îndeplinire a acestor obligații, musulmanul trebuie să fie major și cu mintea întreagă. De asemenea, înainte de a începe îndeplinirea uneia dintre obligații, el trebuie să-și exprime (în sinea lui) intenția (ar.: niyya) a ceea ce vrea să facă, adică să conștientizeze pe deplin actul respectiv. Din această cauză, îndeplinirea unei obligații este precedată de o serie de pregătiri (cum ar fi spălările rituale, de exemplu) care au exact această menire.\n\n Mărturisirea de credință (ar.: šahāda), prin care o persoană își exprimă apartenența la islam, și care constă în afirmarea unicității lui Dumnezeu, al cărui trimis este Mahomed: lā ilāha illā allāh wa muhammad rasūlu-llāh „Nu existâ [dumne]zeu în afară de Dumnezeu, iar Mahomed este trimisul lui Dumnezeu”.\n\n Rugăciunea (ar.: salāt),ce constă într-un ansamblu de gesturi - prosternări, îngenuncheri, înclinări - însoțite de rostirea unor formule rituale, se desfășoară de cinci ori pe zi, în momente bine precizate, anunțate de muezin (fie direct prin vocea sa , fie printr-o înregistrare): rugăciunea din zori (subh), de la prânz (zuhr); de după-amiază ('isr), de dinainte de apusul soarelui (maġrib), de după lăsarea serii (išā). Vinerea, la prânz, are loc rugăciunea comunitară la moschee, rugăciune însoțită de predica (khutba) imamului.\n\n Postul (ar.: sawm), ce constă în abținerea de la mâncare, băutură, relații sexuale pe timpul zilei (începând cu puțin înainte de răsăritul soarelui până după asfințitul acestuia) pe tot parcursul lunii Ramadan, a IX-a lună a calendarului islamic.\n\n Dania (ar.: zakāt), care reprezintă a 40-a parte (2,5%) din economiile ținute mai mult de un an, cu puține excepții, pentru fiecare musulman a cărui avere depășește media, și 10% sau 20% din producția agricolă. Acești bani sau produse vor fi distribuite săracilor.\n\n Pelerinajul (ar.: hağğ), realizat în primele două săptămâni ale lunii dhū-l-hiğğa, la Mecca și în împrejurimile sale, care este obligatoriu o dată în viață pentru cei care au posibilitatea materială.\n\nNotă: Războiul sfânt (ar.: ğihād) a fost considerat al șaselea stâlp doar de către kharigiți (vezi mai jos).\n\nAl-kaba’ir - Marile păcate \n\nÎn funcție de cele cinci postulate enumerate mai sus, Legea islamică definește păcatele pe care ar putea să le săvârșească un musulman și pedepsele care i se aplică de către comunitate, în afară de pedeapsa divină. Dintre acestea cele mai grave, numitele al-kaba’ir \"marile păcate\" sunt (cf. Az-Zahabi, Al-kaba’ir): \n\n facerea de părtași lui Dumnezeu ;\n uciderea unui om;\n vrăjitoria;\n neîmplinirea rugăciunii;\n sodomia\n\n neachitarea daniei;\n neascultarea și supărarea părinților;\n luarea de camătă;\n întreruperea postului în Ramadan, fără justificare și fără îngăduință;\n mărturia mincinoasă;\n sinuciderea;\n consumarea cărnii de mortăciune, a sângelui și a cărnii de porc;\n etc. \n\nCel mai de temut păcat este « facerea de părtași lui Dumnezeu », căci prin aceasta se neagă însăși esența religiei islamice « la ilāha illā allāh » nu există [dumne]zeu în afară de Dumnezeu : \"Dumnezeu nu iartă să-i fie alăturați alții, însă El iartă cui voiește păcate mai puțin grele decât acesta\" (Coran, IV, 48). Pedeapsa – dată pe aceasta lume – celui ce se face vinovat de un astfel de păcat este moartea. De altfel mare parte din păcatele mari sunt pedepsite fie cu moartea (de exemplu, și sodomia este pedepsită cu moartea celor implicați), fie cu amputarea unor membre (mâini, picioare, urechi, de exemplu, pentru furt), fie cu biciuirea în public (de exemplu, pentru prostituție).\n\nAcestui prim păcat, Legea islamică, îi asociază și apostazia și blasfemia, ambele pedepsite cu moartea. Apostazia, convertirea unui musulman la altă religie, este lipsa de loialitate față de islam a oricui a făcut mărturisirea de credință. Blasfemia este lipsa de respect pentru principiile esențiale ale islamului. Nu există o distincție clară între aceste concepte, mulți credincioși considerând că nu poate exista blasfemie fără apostazie.\n\nÎn perioada califatului islamic, apostazia era considerată trădare, și era tratată ca ofensă capitală, iar pedeapsa cu moartea era executată sub autoritatea califului. În zilele noastre apostazia poate fi pedepsită cu moartea în țări conduse de regimurile ce promovează islamul ca politică de stat, dar, indiferent de orânduirea social-politică, noțiunea de pedeapsă capitală pentru apostazie și blasfemie e specificată chiar de Quran.\n\nAlte pedepse indicate de Shari'a (în funcție de interpretare) pot să ducă la anularea căsătoriei cu un musulman, îndepărtarea copiilor, pierderea proprietății și drepturilor de moștenitor sau alte sancțiuni.\n\nÎn ultima perioadă, organizațiile care apară drepturile omului încearcă să se implice într-un dialog cu autoritățile islamice pentru eliminarea acelor pedepse prevăzute de legea islamică, precum crima de onoare, pedepse ce aduc o gravă atingere drepturilor fundamentale ale omului. Astfel de dialoguri se află încă la început, rezultatele nefiind încă vizibile.\n\nCalendarul islamic \n\nCalendarul islamic începe cu data 1 muharram, anul 1 hegira , dată care corespunde în calendarul solar gregorian cu data de 15 iunie 622 d. H., și reprezintă începutul erei islamice marcată de strămutarea (ar. هجرة :hiğra) profetului Mahomed de la Mecca la Yathrib (viitoare Medina).\n\nAnul islamic este un an selenar, format din douăsprezece luni, iar fiecare lună are un număr de zile egal cu un ciclu lunar complet. Ca atare, anul islamic numără 354 de zile, adică cu 11 zile mai puțin decât anul solar, folosit acum curent în întreaga lume. Acest lucru face ca sărbătorile islamice raportate la calendarul solar sa fie în fiecare an cu 11 zile mai devreme față de anul precedent.\n\nPentru a elimina decalajul ce se forma între cele două sisteme de calendare — cel islamic, selenar și cel creștin, solar —-, otomanii au introdus, la 1 martie 1676, un calendar financiar lunaro-solar, prin care la fiecare trei ani lunari se mai adăuga o lună de 30 zile (aceasta era luna martie-bis). În felul acesta se puneau de acord cele două sisteme calendaristice, însă acest hibrid nu se folosea decât în domeniul financiar.\n \nEchivalarea anilor selenari cu cei solari, și invers, se face pe baza a două ecuații algebrice simple care pornesc de la faptul ca egalitatea între anii islamici și cei creștini se stabilește o dată la 32 de ani solari. Așadar, 32 ani solari=33 ani selenari. Ecuația de echivalare a anilor solari conform calendarului creștin în ani selenari conform calendarului islamic este următoarea:\n\n \n\nUnde C reprezintă anii solari, creștini, 622 este anul hegirei, iar M, anii selenari, islamici. Pentru aflarea anilor islamici plecând de la anii creștini, formula este:\n \nZecimalele care apar la rezultat reprezintă zile ce vor fi grupate în luni. În epoca actuală, în majoritatea țărilor islamice se folosesc în paralel cele doua calendare, pe actele oficiale menționându-se întotdeauna două date: cea islamică ce poartă indicativul H (هـ)de la hegira, și cea creștină ce poartă indicativul M (م) de la Al-Milād, Nașterea (lui Hristos) în arabă.\n\nRamuri ale islamului \n\nMarea schismă islamică din anii 655-661 pricinuită de luptele pentru conducerea califatului, numită în izvoarele islamice “Marea discordie”, stă la originea împărțirii musulmanilor în: sunniți (90% dintre musulmani), kharigiți (0,2%) și șiiți (9,8%), dintre care 80% se află în Iran.\n\nDin aceste ramuri principale derivă aproximativ douăzeci de subramuri. Această divizare are la bază, în principiu, ponderea acordată în dreptul canonic (ar.: فقه fiqh) următoarelor surse: Coranul, Tradiția profetului Mahomed (sunna), reflecția și consensul. În funcție de această pondere se constituie școlile juridice din islam: cele patru școli juridice sau rituri ale sunnismului (malekit, hanefit, șafeit și hanbalit), legislația șiită (jaʽfarită sau duodecimană, ismaelită și zaydită) și cea ibadită.\n\nSunniții \n\nSunniții sunt acei musulmani care perpetuează opțiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunității islamice drept o problemă de moștenire, după cum au refuzat să accepte că însușirea dogmei și a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice. Ei sunt împărțiți în patru școli sau rituri (ar. : مذهب madhhab „manieră de a merge”) care se recunosc reciproc : malekismul, hanefismul, șafiismul și hanbalismul.\n\n Malekismul sau școala malekită, ce îl are drept fondator pe Malik bin Anas (m. 795), autorul primului tratat de drept islamic, Al-Muwattā (Cel simplificat), se bazează pe opinia personală rațională (ar.: رأى ra’y) și pe raționamentul prin analogie (ar.: قياس qiyās) mai mult decât pe Tradiții. Malekismul este predominant în Maghreb, sudul Egiptului, Africa occidentală (inclusiv în Nigeria). \n\n Hanefismul sau școala hanefită, ce îl are drept fondator pe Abu Hanifa (700, Kufa – 767, Bagdad), acceptă, pe lângă izvoarele primare ale dreptului canonic, Coranul și Tradițiile, opinia personală rațională (ar.: رأى ra’y), atunci când nu se găsește un precedent al cazului în discuție în sursele amintite. Hanefismul este predominant în Turcia și în regiunile aflate cândva sub dominație otomană, în afară de Maghreb și Egipt. Musulmanii din Dobrogea sunt hanefiți.\n Șafiismul sau școala șafiită, ce îl are drept fondator pe Aș-Șafi’ (m. 820), se bazează pe Tradiții și pe raționamentul prin analogie, atunci când situația o cere. Consensul – ’iğmā‘– învățaților (ar.: ‘ulamā’) este acceptat, fără să fie însă privilegiat. Șafiismul este majoritar în Indonezia, Malaezia, Filipine, Africa orientală, și prezent, într-o oarecare măsură, în Egipt, Caucaz, Kurdistan, Asia Centrală, Yemen și Palestina.\n Hanbalismul sau școala hanbalită, ce îl are drept fondator pe Ahmad bin Hanbal (mort în 855), respinge opinia personală și raționamentul prin analogie, pentru a elimina posibilitatea apariției inovației păcătoase (ar.: بدعة bid‘a), limitându-se la o interpretare strict literală a Coranului și a Tradițiilor. Deși această școală va intra în declin începând cu secolul al XIV-lea, sub otomani, ea va renaște sub o nouă formă în secolul al XVIII-lea, prin mișcarea wahhabită sau salefită, inițiată de Muhammad bin ’Abd al-Wahhab, pornind de la gândirea marelui teolog hanbalit Ibn Taymiyya (m. 1328). Islamul wahhabit este recunoscut ca religie oficială a Arabiei Saudite și are o influență importantă în lumea islamică din cauza controlului saudit al orașelor sfinte Mecca și Medina, și din cauza finanțării saudite a unor școli și moschei din alte țări.\n\nKharigiții \n\nKharigiții (ar.: خوارجة khawāriğa „secesioniști\"), la început susținători ai lui Ali, l-au asasinat în 657, considerându-l prea șovăielnic și imputându-i faptul că a acceptat ca problema conducerii comunității islamice să fie obiectul unor tratative. Pornind de la ideea egalității tuturor credincioșilor, ei cred că imamatul și califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent de originea sa etnică sau socială, dacă este ireproșabil din punct de vedere moral și religios. Puritani desăvârșiți, kharigiții îi exclud din islam pe toți aceia care se fac vinovați de păcate grave. Descendenți ai lor trăiesc astăzi în oazele din Mzab (Algeria), pe insula tunisiană Djerba, ca și în Oman, sub numele de ibadiți, unde reprezintă jumătate din populație.\n\nȘiiții \n\nȘiiții (nume ce vine de la شيعة علي šī‘at ‘ali „partidul lui Ali”) urmașii partizanilor lui ’Ali , văr și ginere al profetului Mahomed, care încarnează legitimitatea casei profetului (ar.: أهل البيتAhl al-bayt) împotriva celor trei califi (Abu-Bakr, Omar și Osman) care au domnit în locul său și împotriva descendenților acestora. Șiismul duodeciman „cu doisprezece imami” pune accentul pe caracterul mesianic al acestor imami, autorizați să practice reflecția (ar.: اجتهاد iğtihād „efort de a înțelege”) ceea ce-i îndreptățește să interpreteze Legea divină, ba chiar de a-i aduce amendamente. Cel de-al doisprezecelea imam (imamul ascuns) va reveni la sfârșitul timpului pentru a instaura armonia pe pământ. Imamii, considerați ca intermediari între om și Dumnezeu au pentru mulți dintre șiiți o aură divină, noțiune total străină sunniților, ca și aceea de imamat.\n\n Șiismul septiman, „cu șapte imami”, grupează câteva grupuri contrastante. Ismaelismul septiman a susținut dinastia califiană a fatimizilor (909-1171) ce a domnit în Ifriqiyya și Egipt. Un ordin extremist și terorist, apărut în perioada de declin a fatimizilor, intitulat Al-fida’iyya (Oamenii Sacrificiului), cunoscut de europeni ca „secta asasinilor” (de la ar.: حشاشين haššāšīn „consumatori de hașiș”), ce avea ca obiectiv triumful cauzei ismaelite adevărate, a fost anihilat de către mongoli și mameluci. O altă subsectă șiită este gruparea karmațiană apărută în secolul al IX-lea.\nDin ismaelismul septiman derivă și gruparea agha-khan.\n\n Șiismul zaydit, cu cinci imami, a fost fondat de Zayn Al-’Abidin, nepot al lui Husayn, fiul califului ’Ali. Zaydiții s-au stabilit în nordul Yemenului unde formează 40% din populație. Ei condiționează dreptul urmașilor lui 'Ali și ai Fatimei de a deveni imami de calitățile lor morale și intelectuale.\n\nAlte grupări \n \nUn grup musulman foarte mic, localizat în special în Statele Unite ale Americii, urmează invățăturile lui Rashad Khalifa și se numesc „supușii\" (care nu este altceva decât o traducere a cuvântului arab مسلمون muslimūna „musulmanii\") . Ei resping Tradiția și dreptul canonic și spun că se călăuzesc doar după Coran. Există un grup și mai mic de musulmani care pretind că reprezintă invățăturile autentice ale lui Rashad Khalifa care par să se fi desprins din „supuși\". Marea majoritate a musulmanilor consideră acest grup ca fiind eretic.\n\nSufismul sau mistica islamică \n\nSufismul (ar.: تصوف tasawwuf) sau mistica islamică este o practică spirituală prin care se încearcă ajungerea la cunoașterea divinității nemijlocit, nu numai prin intermediul revelației coranice. Scopul final al unui sufit este anihilarea sinelui prin unirea acestuia cu Dumnezeu. Renunțând, încet,încet la lumea materială, el merge pe calea (ar.: طريقة tarīqa) pe care și-o alege, nedorind nimic altceva decât de a-și dărui întreaga dragoste lui Dumnezeu, necondiționat, neașteptând nici o răsplată pe lumea aceasta sau pe cealaltă. La începuturile misticii islamice, la Basra, în Irakul de astăzi, mistica Rabi'a (721 – 801) alerga pe străzi, într-o mână cu un tăciune aprins ca să dea foc raiului, iar în cealaltă cu o cofă de apă să stingă iadul, astfel ca să nu mai poată fi preocupată de nimic altceva decât de Dumnezeu în sine, de dragostea care o unea cu Dumnezeu. \nSufiții – care au cunoscut de-a lungul istoriei islamului câteva sute de grupări – sunt deasupra oricărei împărțiri doctrinare a islamului, mai mult decât atât, ei își manifestă dragostea pentru întreaga creație așa cum reiese din acest fragment celebru din opera marelui mistic andaluz Ibn Arabi (1165-1240):\n„Inima mea poate fi orice: o pajiște pentru gazele, o mănăstire pentru călugări creștini, un templu pentru idoli, Ka'ba pelerinului, tablele Torei și cartea Coranului. Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia și credința mea”.\n\nCritica islamului \nReligia islamică a fost criticată, în primul rând, de către creștini care l-au considerat o erezie. Unul din primele astfel de atacuri îl întreprinde Ioan Damaschinul în lucrarea Perì hairéseōn (\"Despre erezie\").\n\nPrintre cele mai importante teme ale criticii islamului se situează: moralitatea vieții lui Mahomed, presupusele contradicții din Coran, respectarea drepturilor omului și condiția femeii în statele islamice, dar și radicalismul religios al învățăturilor islamice care susțin conversia necredincioșilor prin Jihad (război sfânt) și moartea pentru încercarea de renunțare la religie.\n\nInterzicerea islamului \nÎn Angola, islamul este catalogat ca sectă periculoasă și este interzis prin lege. În urma acestei hotărâri luate în 2013 au fost închise și demolate 78 de moschei.\n\nNote\n\nBibliografie \n Coranul, traducere Silvestru Octavian Isopescul, București, Cartier, 2001; \n 2003. Coranul. Ediție bilingvă arabă-română; Traducere: George Grigore . Istanbul: Çağrı Yayınları.\n Anghelescu, Nadia.1993. Introducere în islam. București: Editura Enciclopedică.\n Az-Zahabi. 1983. Al-Kaba'ir (Marile păcate). Bagdad.\n Delumeau, Jean. 1996. Religiile lumii. Capitolul Islamul. Traducere: Rodica Buburuzan. București: Humanitas. \n Eliade, Mircea. 1988. Istoria credințelor și ideilor religioase. Traducere: Cezar Baltag . București: Editura Științifică și Enciclopedică.\n Grigore, George. 1997. Problematica traducerii Coranului în limba română. București: Ararat.\n Hitti,Philip K. 2008. Istoria arabilor. Traducere, note și index: Irina Vainovski-Mihai. București: Editura All.\n Lammens, Henri 2003. Islamul credințe și instituții, Corint\n Rogerson, Barnaby.2007. Moștenitorii Profetului Mahomed - Cauzele schismei dintre șiiți și suniți. trasducere: Anca Delia Comăneanu. București:Polirom. \n Sourdel, Dominique; Sourdel-Thomine, Janine. 1975. Civilizația islamului clasic. 3 volume. Traducere: Eugen Filoti. București: Meridiane.\n Sourdel, Dominique. 1995. Islamul. Traducere: Liliana Saraiev. București: Humanitas.\n Unal, Ali. 2010. Viața în islam. București:Rao\n Tabbāra, 'Afif. Rūh ad-dīn al-'islāmī (Spiritul religiei islamice). Beirut: Dār al-'ilm li-l-malāyīn.\n Thoraval, Yves. 1997. Dicționar de civilizație musulmană. Traducere, adaptare și completări: Nadia Anghelescu. București: Univers Enciclopedic.\n Anghelescu, Nadia. 1993 Introducere în Islam , Editura Enciclopedică, București\n\nVezi și \n Epoca de aur a islamului\n Arabist\n Moschee\n Mecca\n Cinci Stâlpi ai Islamului\n Cunoaștere și iubire în mistica sufită\n Islamul în România\n Islamul în Republica Moldova\n Tradiții de nuntă la arabi\n Shi'a\n Sunnism\n Kharigism\n Karmațienii\n Școli juridice în islam\n Înmormântarea in islam\n Principiile jurisprudenței islamice\n\nLegături externe \n Laura Sitaru, '\"Islamul european, între integrarea à la francaise și multiculturalismul à l’anglo-saxonne'\", în Revista Institutului Diplomatic Român, Anul II, Numărul I (III), Semestrul I, 2007, pp. 8-21\n Asociatia Romanilor Convertiti la Islam\n Introducere in Islam \n Verdicte islamice !\n Islamul azi\n Muftiatul Cultului Musulman din România \n Obligativitatea postului \n Compendiu de texte islamice \n Islam Bookshelf, Project Gutenberg\n Spiritualitate islamică\n Islamul în Europa Occidentală \n Islamic Network\n Convertor de calendar islamic-creștin \n Civilizația arabo-islamică \n Islamul, o religie cu 1,2 miliarde de adepți, 3 noiembrie 2001, Evenimentul zilei\n Islamul, în lumina Coranului , 11 august 2007, Adrian Bucurescu, România liberă\n Stalpii religiei islamice, 17 iulie 2012, CrestinOrtodox.ro\n Definiții ale unor noțiuni arabo-islamice în dicționarele românești și impactul lor asupra dialogului intercultural\nDimitrie Cantemir - \"Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane\" (Opere complete, vol 8, tom 2)" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți relata pe scurt despre Creștinism?" }, { "from": "assistant", "value": "Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de „creștini”, religia acestora este, actualmente, cea mai importantă din punct de vedere numeric, cu un număr de 2,4 miliarde de adepți. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților în lume.\n\nCreștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor (alături de islam și iudaismul contemporan) al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în zilele noastre credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5.000 de ani.\n\nCuvântul \"creștin\" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu. Cuvântul \"Hristos\", în limba greacă: Χριστός Christós (\"cel uns\"), este traducerea din limba ebraică a cuvântului: משיח Mașiah (arabă: مَسيح Masīh). Inițial, cuvântul \"creștin\" a fost folosit ca o poreclă la adresa celor care urmau învățăturile lui Iisus în Imperiul Roman.\n\nInstituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii (în plus, pentru catolicism, se adaugă și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.\n\nDescriere\n\nCreștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli. Sintagma \"Fiu al lui Dumnezeu\" trebuie înțeleasă aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând creștinismul. Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani. Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei (\"Fiul lui Dumnezeu\") același înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da. Această religie și crezul ei sunt în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea. În Imperiul roman al acelei vremi, acest fapt trecea ca fiind banal și nimic străin atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai vremii spunându-se același lucru. Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverși rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeași perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creștin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaș la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca și alte religii antice, considera că miracolele fac parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conține numeroase relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influențate de aceste relatări ale Vechiului Testament.\n\nCreștinismul, așadar, își are originea în ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă evenimentul și misterul lui Hristos (adică conceperea (de la duhul sfânt), nașterea (din fecioară), viața, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morți, înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, aceasta deși, fiind, totuși, o altă religie din aceeași matrice, anume islamul, percepe creștinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii religiei situează creștinismul pe o poziție aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut), precum islamul și iudaismul, din cauza noțiunii specific creștine de Treime, adică \"trei persoane de-o unică substanță\", fapt ce clasează creștinismul în categoria monoteismelor pluriforme, alături de religiile primitive, care, prin expresia unui monoteism pluriform (mai mulți zei sunt considerați a fi manifestări ale unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiași probleme ca dogma trinitară, adică a coexistenței unității divine și a pluriformității divine (multiplicității de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici „nuer”. Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului creștin, anume a lui Iisus, divină și umană, nu face decât să complice și mai mult situația creștinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creștină, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu conține afirmații sau speculații trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.\n\nNucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al universului (și, prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creștin enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relație, dar egale în natură. \n\nCele trei persoane ale Treimii sunt: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus și Duhul Sfânt. Tatăl este cel care decide, Iisus ascultă de Tatăl, iar Duhul Sfânt il face cunoscut pe Fiu oamenilor.\n\nÎn Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină. Credința creștină că, după moartea sa pe cruce, Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului și punctând, cu crize și dispute, istoria acestei religii bimilenare până astăzi.\n\nMajoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea sa față de esența creștinismului primordial, în ciuda formei schimbate.\n\nCele trei mărturisiri de credință (crezuri) ale creștinilor sunt:\n Simbolul apostolic (anul 50);\n Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381);\n Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunțit dogmele creștine de bază, comune celor mai multe tendințe și confesiuni creștine.\n\nDin predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „buna vestire” că Dumnezeu a împlinit promisiunile sale cf. Lc 2, 35u.), conform creștinismului, izvorăște nu numai vestea mântuirii finale a omului și a universului, dar și angajarea personală în dinamica unei morale contrasemnată de iubire față de aproape și a unei vieți trăită în relație personală cu Dumnezeu.\n\nBiblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19,20).\n\nPentru unii creștini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-ntreit - termen care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind, în același timp, Isus Hristos/Iisus Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat și rămânând, în același timp, Dumnezeu adevărat.\n\nCaracteristica religiei creștine \nLa baza religiei creștine stă relația dintre natura lui Dumnezeu, păcatul și omul. \n\nPentru creștini, omul se mântuie prin moartea și învierea lui Iisus Hristos. Potrivit teologiei temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui prețul de răscumpărare a păcatelor omenirii, apoi învie, urmând ca toți oamenii să învie la sfârșitul istoriei. Potrivit, însă, teologiei liberale, omul se mântuie doar prin aderarea la Hristos.\n\nÎn creștinism, fundamentală este și referința la dimensiunea comunitară: într-adevăr, cei care cred în Iisus Hristos sunt chemați să participe direct la viața comunității.\n\nCreștinismul mai poate fi definit ca „religia cărții”, datorită importanței textelor sacre și a referinței la aceste texte ale revelației adunate în Biblie, dar această etichetare („religia cărții”) a fost făcută de reprezentanți ai islamului, creștinismul fiind religia lui Hristos, cel înviat.\n\nTotuși conținuturile doctrinare esențiale care îl caracterizează au fost elaborate în decursul secolelor și au dus la apariția multor confesiuni religioase, care – în diferite feluri – își exprimă legătura lor cu acest patrimoniu doctrinar comun.\n\nDe-a lungul timpului, principalele divergențe s-au manifestat: \n în legătură cu natura reală a lui Iisus Hristos; \n în legătură cu gradul de libertate a omului în interiorul planului divin de mântuire; \n în legătură cu modul de organizare instituțională a comunității creștine;\n în legătură cu raporturile creștinismului cu puterea politică.\n\nÎn jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergențe între creștini și în legătură cu: \n interpretarea corectă a textelor revelate, \n a sacramentelor, \n a riturilor liturghiei și \n a codificării normelor morale.\n\nCreștinismul primar \n\nPrimelor comunități creștine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus Hristos și a apostolilor săi, foarte curând, li s-au alăturat și comunitățile de origine păgână născute (mai ales) din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat creștinismul într-un context mai amplu, atât geografic, cât și cultural. Acest fenomen n-a întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul diferitelor comunități, conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor și chiar Scrisorile lui Pavel.\n\nSpecific creștinismului primar este, așadar, amploarea diversității de opinii și credințe în numeroase chestiuni teologice, fapt provocat, inițial, de caracterul oral al transmiterii mesajului lui Hristos și, mai târziu, de amploarea numărului de scrieri care îi fixau spusele, îndemnurile și credințele. Acest fapt, care n-a întârziat să producă dispute intestine în rândul mișcării, a pus în evidență necesitatea clarificării doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de cărți inspirate (apariția Canonului biblic) și a fizionomiei instituției menite să vegheze la păstrarea valorilor comune (înființarea bisericii).\n\nAșadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteranean, în secolul I e.c., creștinismul primar a avut, la început, o fizionomie predominant urbană, centrele mai importante erau: Antiohia, Corint, Efes, Alexandria și Roma.\n\nAceastă răspândire în aria geografică mediteraneană a favorizat posibilitatea transmiterii mesajului creștin atât în limba greacă, cât și în limba latină.\n\nÎn primele trei secole ale erei creștine (e.c.), în pofida apariției crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul, montanismul, pelagianismul ș.a.), crize care au dus la apariția unor Biserici cu caracter autonom, creștinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu, cât și în afara lui. Această răspândire n-a fost oprită nici măcar de persecuțiile dezlănțuite de unii împărați romani, motivate de refuzul creștinilor de a recunoaște divinizarea împăratului, deși proclamau fidelitatea lor față de legile civile (reprezentativă este, de exemplu, Acta martyrum Sicillitarum).\n\nÎntre principalele persecuții au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251), Valerian (257-258) și Diocletian (303-311).\n\nDin a doua jumătate a secolului al II-lea, în fața criticii elitelor culturii păgâne, în special a filozofilor, a înflorit apologetica – adică, autoapărarea creștinismului pe plan cultural și moral (de exemplu, Iustin Martirul și Filozoful, Tertulian, Clement din Alexandria, Origene, Eusebiu din Cezareea ș.a.).\n\nCu „Edictul de la Milano” (313) al împăratului Constantin cel Mare (306-337) și cu „Edictul de la Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate, mai întâi, tolerată, iar, mai apoi, constitutivă a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311. Odată cooptat în angrenajele puterii, creștinismul se va transforma rapid într-un crud persecutor al celorlalte culte și religii, dar și al filozofiei vremii, fapt care se va materializa în interzicerea practicării oricărei alte religii în afară de creștinism, precum și cu închiderea școlilor de filozofie atât de prețuite de către lumea clasică. În acest proces au existat, desigur, și numeroase victime omenești, de la membri ai clerului și simplii credincioși ai diverselor religii \"păgâne\", până la filozofi.\n\nÎmpăraților le-au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spații de intervenție în viața Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care, în acele secole, au avut de înfruntat diferite controverse, mai ales cele care au sfârșit în erezii trinitare și cristologice. În urma acestor controverse creștinismul a ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de credință (dogmele), cuprinse în crezul de la Niceea (numit și Crezul apostolic) și, mai apoi, în Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (secolul al IV-lea). Istoria prin care s-au decantat, însă, aceste formulări dogmatice nu este una pașnică, ci una adesea conflictuală între teologi și taberele lor de susținători, atingând forme extreme de violență fizică și psihologică, în chiar timpul și sălile unde s-au desfășurat anumite sinoade (concilii) ecumenice. În acest context, împărații, ca reprezentanți ai puterii seculare și, deci, garanți ai ordinii publice, au simțit de datoria lor să intervină prin impunerea poziției unei tabere, precum și prin masarea de trupe în orașele în care se țineau aceste sinoade și unde, din această cauză, taberele de susținători ai diverselor puncte de vedere teologice în confruntare se încăierau pe străzi.\n\nCaracteristica creștinismului din această perioadă a fost și dezvoltarea reflecției doctrinare condusă de teologii vremii (numiți, mai târziu, Părinții Bisericii): Augustin de Hipona, Ambroziu de Milano, Atanasie din Alexandria, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschinul, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz etc.\n\nÎn secolul al V-lea, Bisericile popoarelor armean, asirian, copt și alte câteva Biserici locale n-au primit deciziile dogmatice cu privire la natura lui Christos - (definită în Conciliul din Efes (431) și cel din Calcedon (451) - și au rămas legate de nestorianism sau de monofizism, dând naștere acelor comunități creștine cunoscute astăzi cu numele de „Bisericii antice”:\n Biserica Mar Thoma, fără niciun sinod ecumenic;\n Biserica Asiriană, cu 2 sinoade ecumenice;\n Bisericile celor trei concilii;\n\nCreștinismul în Evul Mediu \n\nIntegrarea între creștinism și puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoarelor barbare, supraviețuind, însă, în Imperiul Bizantin, în forme și conținuturi care denotau tendințele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deținător al puterii politice și religioase.\n\nChiar și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creștine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanță și civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.\n\nÎn aceste împrejurări, creștinismul a căpătat, în regatele romano-barbare, o importanță politică crescândă, sprijininind constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură și, deci, un nou pol al dezvoltării creștinismului.\n\nÎntre secolul al III-lea și al IV-lea și-a făcut apariția monahismul (părinții din deșert: Antonie Pustnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ș.a.), care monahism s-a cristalizat în secolul al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.\n\nPe fondul prelungitei căderi economice și politice produse de invaziile barbare, în Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spiritual-religioasă, dar și a tradiției culturale a Occidentului, deoarece au oferit structura economiei medievale, încadrând populațiile în ferme agricole stabile și au contribuit la opera progresivă a defrișării și a cultivării terenurilor agricole.\n\nReîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat și biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanțial lucrurile.\n\nMai importantă, însă, a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din secolul al VII-lea, odată cu cucerirea arabă și cu islamizarea definitivă a nordului Africii. Astfel, cealaltă jumătate a Imperiului roman, deși va supraviețui încă o vreme, își va vedea și ea diminuată substanțial suprafața, populația și puterea economică, fapt care nu va face decât să faciliteze viitoarele pierderi produse de către creștinătatea orientală în fața islamului, pierderi care vor culmina cu desființarea imperiului ortodox în anul 1453. Istoricii amintesc printre cauzele slăbirii Bizanțului și îndelungata luptă intestină din creștinism („lupta cu ereziile”), mai precis la faptul că o parte a populației din partea estică, asiatică și nord-africană a imperiului, care afișa un creștinism considerat „eretic” de către puterea centrală, era supusă permanent presiunilor din partea acesteia, și uneori era ținta masacrelor, fapt care a sfârșit prin a desolidariza această masă de cetățeni de interesele statului. Probabil sub influența noii religii semite, controversa iconoclastă iscată în chiar rândurile ortodocșilor - dar care prezintă și ea o linie de falie etnică evidentă între populația europeană (greacă) a imperiului, deschisă (cel puțin începând cu secolul II e.c.) spre expresia plastică /artistică a sentimentului religios și masele de origine semită din partea lui asiatică, închistate într-un aniconism fără compromis, ceea ce va duce și ea la alte victime omenești. Tot cam în aceeași perioadă au fost creștinate și popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Chiril și Metodiu, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, fapt care se va dovedi mai târziu salvator pentru creștinătatea orientală, când Rusia se va constitui în apărătoarea credinței ortodoxe (A treia Romă).\n\nDivizarea Bisericii \nDiferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental (bizantin) și-ale celui Occidental (romano-barbar), cu trecerea timpului, au accelerat un proces de diferențiere tot mai mare între cele două comunități creștine. Aceste diferențieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât, mai ales, formule liturgice și criterii disciplinare interne.\n\nO atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din secolul al VIII-lea, provocată de refuzul cultului imaginilor sacre (icoanelor) din partea așa-ziselor „sectoare ale creștinismului bizantin” (iconoclasmul), și, apoi, în schisma verificată între papa Nicolae I și patriarhul Constantinopolului, Fotie (secolul al IX-lea).\n\nRuptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma și Bizanț. Din acest moment, creștinismul bizantin (cunoscut cu numele de \"Ortodox\") se va dezvolta, accentuând caracterul său organizatoric conciliar și „autocefal” (autonomia deplină a fiecărei Biserici naționale, etnice), însă într-un cadru doctrinar și liturgic comun (de exemplu, Biserica ortodoxă rusă, etc).\n\nCu toate acestea, în Orient au rămas și biserici în comuniune cu Roma, sau biserici care au revenit la această comuniune, ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (de exemplu, Bisericile Orientale și cele numite \"Uniate\": armeană, coptă, caldee, ucraineană).\n\nÎn Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare crescândă a figurii papei și a instituției politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate mișcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mișcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparație cu așa-zisa „Mare Schismă” , dar nu lipsite de importanță. Ele sunt de amintit la afirmarea treptată (în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încreștinare absolută (cu forța) a societății și cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar și în comparație cu puterea împăratului.\n\nRezistența în fața acestor dezvoltări (a puterii și a primatului) precum și a degradării progresive a obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mișcări atât din interiorul Bisericii romane (de exemplu, noile ordine religioase: franciscani, dominicani etc.), cât și din afara bisericii, de către schismatici și/sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit repercusiunile sângeroase (din secolul al XI-lea până în secolul al XIII-lea: albingenzii, catarii, valdenzii etc.).\n\nCrescândul amestec între Biserica catolică și puterea politică (numită „brațul secular al bisericii”) a stat la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum au fost, de exemplu, proclamarea cruciadelor pentru eliberarea Țării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, Schisma Apuseană a bisericii Romano-Catolice dintre anii 1378-1417.\n\nRuptura cea mai importantă și cu grave urmări pentru întreaga creștinătate a avut loc însă în secolul al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă și morală a Scaunului Romei și favorizată de instanțele de reînnoire prezente în umanismul creștin (spre exemplu, Erasmus din Rotterdam, Thomas Morus), pe lângă multe alte încercări de reformă catolică și de reîntoarcere la puritatea credinței prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (exemplu: Francisc de Paolo).\n\nReforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther și în situația germană deosebită originile sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul și nordul Europei, chiar dacă această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele condiții naționale (exemple: formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli ș.a.).\n\nProcesul de divizare a creștinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic - cu controversatele sale interpretări asupra libertății omului în fața grației divine și a condamnării (așa numitele „controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental - controversele asupra sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei și a prezenței reale a lui Christos sub speciile pâinii și vinului; pe plan ierarhic și disciplinar - raporturile dintre magisteriu și libera interpretare a Scripturii, structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe plan organizatoric - cu refuzul de a recunoaște autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.\n\nPusă în fața unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacționat, în cele din urmă, cu mișcarea cunoscută, mai apoi, cu numele de „Contrareformă” și, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-1563); un rol foarte mare (decisiv - după părerea unor istorici) l-a avut în această reacție Societatea lui Isus (Iezuiții), fondată de Sfântul Ignațiu din Loyola, în 1534.\n\nOdată cu căderea Constantinopolului sub dominație otomană (1453), stindardul creștinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată, în 1589, la rang de Patriarhat, devenită prima aliată a Țarilor ruși. A început, astfel, procesul de identificare națională între Biserică și stat și de reluare a cezaropapismului bizantin. În timp ce Biserica și Țarul se prezentau (și, într-o oarecare măsură, erau) protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcani căzute sub dominație otomană, s-a elaborat și ideea Moscovei ca fiind „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creștinism.\n\nCreștinismul în epoca modernă \n\nÎncepând din sec. al XVI-lea diviziunile creștinismului occidental s-au intersectat cu confruntările politico-militare între statele naționale și imperiu, dând astfel o conotație aparte întregii istorii europene: epoca „războaielor religioase” sau „Războiul de 30 de ani”. Aceste sângeroase confruntări s-au încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648).\n\nDupă Pacea de la Westfalia dezvoltarea creștinismului a fost tot mai puternic influențată de două elemente:\n expansiunea misionară în America și Asia;\n afirmarea, în secolul al XVIII-lea, a curentelor culturale, precum iluminismul, care tindea spre o reconsiderare critică a întregului fenomen religios creștin, independent de diferențele dintre confesiunile religioase.\n\n a) Cât privește activitatea misionară, îndată trebuie remarcat că încreștinarea Americii s-a înfăptuit strict dependent de echilibrul politic pe care statele europene l-au impus pe acest „pământ nou”. În pământurile colonizate de statele catolice s-a dezvoltat catolicismul (răspândit cu precădere în America Centrală și Meridională), iar în teritoriile dependente de suveranii protestanți s-a răspândit protestantismul (creștinismul în forma lui reformată, preponderent în America de Nord).\n\nRăspândirea creștinismului spre Asia (coroborată numai foarte târziu cu cuceriri teritoriale) s-a dovedit, dimpotrivă, foarte dificilă. Continentul asiatic a rămas, în mod substanțial, impermeabil penetrării creștinismului.\n\n b) Cât privește, însă, noua cultură iluministă, ea a contribuit la începerea unui proces de descreștinare („secularizare”), care, mai întâi, a atins clasele culte, apoi, burghezia, nobilimea și, în sfârșit, clasele populare.\n\nIluminismul a influențat profund politica ecleziastică a statelor, care – în numele binelui comun – au afirmat propriul drept de a interveni în domeniul religios (despotismul luminat, iozefinismul, jurisdicționismul). Renașterea precedase și pregătise Iluminismul prin Umanism, retrezind interesul elitelor culte ale Europei pentru comorile culturii clasice \"păgâne\" și pentru studiul obiectiv și metodic (\"ad fontes\") al acestora și, de fapt, al oricărui alt text, fapt care n-a întârziat să afecteze reputația Bisericii catolice a cărei autoritate asupra întregului Occident (\"Donația lui Constantin\") a fost demonstrată de către umaniști a se baza pe un fals. Raționalismul, curentele post-scolastice din filozofie, invențiile tehnologice (tiparul) și descoperirile geografice erau și ele parte dintr-un curent care va modifica raportul de forțe între creștinism și stat, creștinism și filosofie, creștinism și știință, și, astfel, între viața creștină (așa cum fusese ea pentru mai bine de 15 secole) și viața omului modern.\n\nCăderea „Vechiului Regim” – chiar și numai pentru un moment și nu în toate statele – a pus capăt simbiozei dintre biserică și puterea politică, iar răspândirea culturii raționaliste și științifice a contribuit la prezentarea creștinismului ca fiind una dintre multiplele forme de a trăi și, totodată, una dintre concepțiile despre lume, alături de tradițiile culturale și religioase de pe celelalte continente.\n\nRevoluția franceză (1789) a adus cu sine urmări foarte grave pentru creștinism, mai ales pentru Biserica Catolică, căreia i-au fost închise seminariile și institutele de formare a preoților, conventurile și mănăstirile, i-au fost risipiți călugării și călugărițele (cei care au mai scăpat cu viață, deoarece mulți au fost ghilotinați), i-au fost confiscate proprietățile materiale, i-au fost retrase și negate privilegiile și, cel mai grav, ea a dus la „laicizarea” (descreștinarea) ideilor și moravurilor.\n\nConfiscarea imenselor proprietăți ale bisericii de către statul francez nu este însă o premieră în istoria Europei, Anglia procedând la o măsură similară cu secole înaintea Revoluției franceze, când Henric al VIII-lea a confiscat proprietățile funciare ale bisericii catolice pentru a le acorda, mai târziu, diferiților membri ai aristocrației. Pe de altă parte, decizia de confiscare a proprietăților bisericii ține de procesul mai larg de prăbușire treptată a relațiilor feudale pe continent și ridicarea unei societății liberale (burgheze) și s-a produs inclusiv în România, ceva mai târziu, când Domnul țării, Alexandru Ioan Cuza, a confiscat, în 1863, imensele proprietăți ale Bisericii ortodoxe, care, la acel moment, reprezentau un sfert din întreaga suprafață a țării, Biserica ortodoxă română fiind, pe atunci, cel mai mare exploatator și latifundiar al României. Dovadă că confiscarea imenselor proprietăți ale bisericii creștine ține de procesul mai larg al destrămării relațiilor feudale de servitute, este și faptul că secularizarea făcută de \"Domnul Unirii\" a fost precedată, cu puțin timp de abolirea sclaviei în cele două principate române (Moldova (1844) și Țara Românească (1847)), fapt ce a dus și la eliberarea sclavilor deținuți și exploatați de biserică (\"robii țigani\", sau \"robii mănăstirești\" - existau sate întregi de robi pe întinsele proprietăți ale bisericii).\n\nPierderea puterii economice și, astfel, a influenței politice de către Biserica creștină a provocat drept contra-reacție o intensă mișcare de reînnoire, caracterizată de multe ordine și institute religioase, active mai ales în câmp social (Sfântul Ioan Bosco, Sfântul Iosif Cotolengo, Monsenior Vladimir Ghika ș.a.), alături de acestea s-au înregistrat și o mare dezvoltare a unor noi forme de devoțiune religioasă (exemplu: Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus).\n\nÎn sânul protestantismului, în secolele XVII - XIX s-au înregistrat diverse mișcări de reînnoire sau de „trezire” creștinească. Astfel, imediat după 1600, s-a afirmat baptismul (ramură radicală a reformei protestante, care a refuzat să mai boteze pruncii, în favoarea unei credințe care trebuie să fie rod al alegerii personale, conștiente), apoi, în spațiul german, la sfârșitul secolului XVII, pietismul (creștinul ca „om nou” și creștinismul ca „viața cea nouă”) și metodismul - marea mișcare de evanghelizare populară cu accentuarea puternică a sfințirii personale și a formării laicilor (mirenilor).\n\nAlte denominații creștine, precum cea adventistă, au reluat motivele milenariste prezente în creștinismul primar, insistând asupra importanței celei de-a doua veniri a lui Cristos, sau a „reîntoarcerii/revenirii” sale.\n\nÎn alte formațiuni religioase, cum ar fi, de exemplu, cea a mormonilor (apărută în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii), elementele creștine coexistă cu altele provenite (luate) din alte „revelații” decât cea biblică.\n\nÎn fine, Martorii lui Iehova (apăruți în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tot în Statele Unite ale Americii) manifestă puternice componente apocaliptice, insistă asupra întregului conținut al Bibliei ca fiind singura autoritate în materie de credință și consideră predicarea evangheliei esențială pentru fiecare creștin.\n\nÎn sânul romano-catolicismului a apărut o nouă confesiune: Vechii Catolici (Uniunea Catolicilor de la Utrecht), care refuză dogma infailibilității papei, definită la Conciliul Vatican I în 1870.\n\nÎn timp ce pretutindeni în jur se înmulțesc semnalele de reînnoire („trezire creștinească”) spiritul reînnoirii începe să miște și confesiunile tradiționale: mișcarea biblică, reînnoirea liturgică, atenția față de problemele sociale etc.\n\nÎn secolul al XIX-lea creștinismul a trebuit să se confrunte și cu nenumărate doctrine politice, precum liberalismul și socialismul (care se afirmau din ce în ce mai intens), însoțite în diferite forme de cultura pozitivismului, laicismului și chiar ateismului.\n\nÎn această epocă, creștinismul s-a răspândit mult în țările extra-europene, mai ales în Africa și Asia, dar nici aici n-a scăpat de legăturile și de condiționările de tip politic, atașate, în mare măsură, colonialismului statelor europene.\n\nCreștinismul în secolul al XX-lea \nLa sfârșitul secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea creștinismul a trebuit să se confrunte, în primul rând, cu fenomenele provocate de marile schimbări ale revoluției industriale, cărora li s-au adăugat problemele anexe ale urbanizării și apariția societății de masă, precum și ale introducerii noilor tehnologii de comunicare socială și de informare.\n\nRelațiile diferitelor Biserici locale cu statele declarate „laice” au devenit din ce în ce mai delicate și mai dificile. Dificil a fost (și mai este) și procesul de adaptare la democrațiile moderne. Istoria creștinismului în secolul al XX-lea, din acest punct de vedere, poate fi citită ca istoria unei confruntări delicate cu „modernismul” și cu „laicizarea”, secularismul.\n\nÎn general, însă, este vorba de o reluare viguroasă a vieții creștine, care a străbătut toate confesiunile creștine, propunând noi sinteze teologice (deosebit de bogat este filonul spiritualității și al teologiei protestante inițiate, în secolul al XIX-lea, de Søren Kierkegaard și urmat de Karl Barth, Rudolf Bultmann, Dietrich Bonhoeffer, Paul Tillich, Jürgen Moltmann ș.a.) și noile perspective de spiritualitate și de organizare care au marcat chiar și lumea așa-zis laică (în ambient catolic: \"Institutele seculare\", \"Acțiunea Catolică\"). Specifice epocii sunt diversitatea pe tărâm filosofic și teologic, co-existența unei teologii conservatoare, fundamentaliste, care ține la interpretarea tradițională a învățăturilor creștine, alături de o teologie liberală, gata să aplice principiile științifice (diversele metode ale criticismului) și să tragă concluzii pe baza acestui efort. Biserica Romei n-a putut continua să ignore rezultatele acestor evoluții și Conciliul Vatican II (1962-1965) reprezintă un moment istoric, cu această ocazie, catolicismul acceptând că Biblia suportă interpretări în lumina fiecărei epoci, confirmând astfel decizia mai veche de acceptare limitată a studiului științific al Bibliei (criticismul). Acceptarea ideii de libertate religioasă este o altă decizie care punea creștinismul catolic în acord cu practicile moderne. Tradiționaliștii catolici condamnă însă evoluția pe care Biserica Romei a luat-o odată cu Conciliul Vatican II, ei preferând, mai degrabă, deciziile primului Conciliu (1869-1870), la care au fost condamnate curentele sau ideologiile moderne ale raționalismului, liberalismului și materialismului.\n\nÎn Rusia, după Marea Revoluție din octombrie 1917, regimul comunist a dezlănțuit o persecuție cruntă împotriva creștinismului (n-a fost scutită - ba, dimpotrivă - nici chiar Biserica Ortodoxă): confiscarea (naționalizarea) bunurilor, închiderea aproape a tuturor bisericilor și mănăstirilor. Persecuția s-a atenuat numai pe perioada celui de- Al Doilea Război Mondial, când Stalin - în numele efortului politic comun - a început o politică parțială de concesii („doi pași înainte, unul înapoi”).\n\nConsecințele celui de-al Doilea Război Mondial i-au determinat pe creștini să-și revadă anumite poziții, chiar dacă dezaprobările publice au fost cam rare (de exemplu, a început să se vorbească - și azi este o secțiune a „teologiei după Auschwitz”, în sensul că Biserica creștină a regândit și revizuit discursul asupra vinovăției evreilor în procesul lui Iisus și încearcă să-și dea seama cât de mult a contat discursul/predica creștină despre responsabilitatea evreilor în suferințele lui Christos și antisemitism). Atitudinea majorității creștinilor a fost șovăitoare și uneori ambiguă în ceea ce privește luarea de poziții și combaterea încălcărilor atât de grave ale drepturilor omului, îndeosebi în fața persecuției și exterminării evreilor.\n\nLa inițiativa unor persoane mai curajoase, uneori chiar dintre clericii creștini (preoți, episcopi, pastori) au fost și creștini care s-au implicat mai ales în asistența materială și spirituală a celor persecutați. Mulți creștini au contribuit la însuflețirea Rezistenței în cele mai diferite forme, inclusiv aceea de supraviețuire în lagăre (Martorii lui Iehova - triunghiurile violete); semnificativă au fost, de exemplu: 1. experiența ecumenică forțată, ce-i drept, dar trăită în lagărele de la Dachau de peste 2700 de preoți, pastori și călugări de toate națiile și confesiunile; 2. „Die Weisse Rose” – mișcarea de rezistență prin sabotarea mașinii de război naziste, rezistență făcută de chiar tineri nemți din Bavaria, și care au plătit cu viața lor curajul de a se opune regimului hitlerist.\n\nDin anii ’70, creștinismul s-a găsit înaintea unor noi provocări, care mai caracterizează încă prezentul.\n\nMai gravă apare provocarea pusă de proliferarea și răspândirea sectelor de cele mai variate forme, bazate, uneori, chiar pe o reelaborare a elementelor creștine pe lângă și împreună cu cele din religiile orientale.\n\nNu poate fi trecută cu vederea nici însemnătatea pe care a luat-o fundamentalismul religios, începând cu cel islamic, dar prezent și în creștinism (mai ales în cel protestant nord-american).\n\nToate aceste probleme cu care se confruntă creștinismul actual constituie teme ale dialogului ecumenic și inter-religios, ecumenismul în rândurile creștinilor devenind astăzi, într-o lume în care cea mai numeroasă biserică creștină (catolică) a cedat deja întâietatea în lume în ce privește numărul de credincioși Islamului, o urgentă necesitate.\n\nPreoți, pastori, religioși și laici (mireni) din toate confesiunile creștine au fost activi (mai sunt încă) pe acest front; unii dintre aceștia au primit chiar recunoaștere internațională, cum ar fi, de exemplu, Premiul Nobel pentru Pace: Albert Schweitzer, luteran; Martin Luther King, pastor baptist; Maica Tereza de Calcuta, catolică; Desmond Tutu, episcop anglican sud-african; Ximens Belo, episcop catolic de Timor. Alții au fost persecutați și chiar au devenit martiri ai acestei cauze (spre exemplu: Martin Luther King, episcopul Romero din San Salvador, Aleksandr Man, preot ortodox în Rusia).\n\nPe acest plan nu poate fi subevaluată sau trecută cu vederea importanța pontificatului papei Ioan Paul al II-lea (al cărui rol în căderea și dizolvarea regimurilor comuniste trebuie să fie deplin clarificat și acceptat), cum nu se poate neglija și faptul că această prăbușire a regimurilor comuniste a deschis Bisericii Ortodoxe posibilitatea unei reluări a activității sale.\n\nLa trecerea în cel de-al III-lea mileniu – în pofida problemelor enumerate – creștinismul continuă să exercite o puternică atracție asupra unei mari părți a omenirii, fapt evident din prezența pe glob a peste două miliarde de creștini.\n\nRelația creștinismului cu alte religii \nDatorită istoriei sale schimbătoare este dificil să înțelegem nivelul actual al relațiilor creștinismului cu alte religii. Acestea variază de la regiune la regiune. Partea următoare reflectă unele din aceste relații:\n\nIudaismul \n\nÎn istorie, relația dintre iudaism și creștinism a fost tensionată. Totuși, după Holocaust, diverse discuții au ca scop reconcilierea creștino-iudaică și relațiile dintre cele două religii s-au îmbunătățit.\n\nIudaismul privește creștinismul ca fiind o eroare: originar, adică în iudaism, Mesia este un om, un rege evreu așteptat de către toți, care, deși va înfăptui multe lucruri greu de făcut de altcineva (reconstruirea Templului, aducerea păcii mondiale, o credință universală în dumnezeul evreilor, învierea morților), rămâne totuși o ființă umană și atât (vezi intrarea \"jewish eschatology\" de pe wikipedia engleză pentru mai multe detalii), care doar are concursul deplin al unicului creator care este Dumnezeu.\n\nIslamul \n\nAdepții Islamului s-au referit în istorie la evrei, creștini și la ei înșiși ca la ,,Oamenii Cărții’’, datorită faptului că cele trei religii se bazează pe anumite cărți de origine divină. Doctrinar, însă, creștinismul este perceput de către islam ca o formă de politeism (asociaționism, \"sîrk\" - în arabă \"politeism\"), așa cum este reflectat de chiar textul sfânt islamic (Coranul), în surata (,,capitolul\") 5, versetul 73, care spune textual că \"este blasfemie curată să pretinzi că Dumnezeu este unul din trei într-o Trinitate\". Versetul continuă, spunând că Dumnezeu (Alah) va pedepsi aspru o astfel de credință. Surata 5, continuă și ea în aceeași direcție, susținând că Iisus Hristos a fost un simplu om, un profet (surata 5, verset 75), iar versetul 77 spune că cei care cred altfel sunt niște rătăciți. Se poate găsi o mai amplă cercetare a viziunii islamice despre creștinism în lucrarea \"Islamul interdicțiilor\" al islamologului Anne-Marie Delcambre, capitol 7, paginile 55 la 62. Conceptul sîrk (în engleză \"shirk\") este și el discutat la intrarea omonimă din Wikipedia engleză. Creștinii, la rândul lor, nu recunosc Coranul ca fiind o carte de origine divină, și nici nu sunt de acord cu faptul că Iisus este un simplu profet, la fel ca Mahomed, cum nu pot accepta nici faptul că Mahomed este profet și că, astfel, cartea lui sfântă reprezintă un mesaj veridic al Creatorului. \n \nMusulmanii consideră că Biblia și Tora, cărțile sfinte ale Creștinismului și Iudaismului au fost interpretate greșit și distorsionate de către credincioșii respectivelor religii. Bazați pe această credință, musulmanii văd în Coran corectarea greșelilor făcute de creștini. De exemplu, musulmanii resping existența Trinității și a ideii că Iisus Hristos este Dumnezeu.\n\nÎntre cele două religii au existat dese controverse și conflicte (Cruciadele fiind un exemplu), chiar dacă au existat și relații de înțelegere și pace. Scrierile teologului Toma de Aquino citează și anumiți filozofi musulmani (cum ar fi ‘Ibn-Rushd).\n\nLa data de 6 mai 2001, Papa Ioan Paul al II-lea, primul Papă care s-a rugat într-o moschee, a declarat, în Moscheea Omeyazilor din Damasc, că ,,Este important ca musulmanii și creștinii să continue explorarea întrebărilor filozofice și teologice, pentru a putea obține o cunoaștere mai obiectivă și o cunoaștere inter-religioasă. O mai bună cunoaștere între cele două religii va conduce, la nivel practic, la o nouă modalitate de a prezenta religiile noastre, nu în opoziție, cum s-a întâmplat foarte des în trecut, ci în asociere, pentru binele umanității.’’\n\nCreștinismul din perspectiva filozofiei și științei \n\nFilozofia, datorită caracterului ei rațional, nu putea decât să intre în conflict cu creștinismul, o religie în care adevărurile sunt revelate și impuse dogmatic. Logica și rațiunea nu sunt, însă, nici păgâne, nici creștine. În consecință, la un moment dat, o parte dintre creștini (anume creștinătatea occidentală) a redescoperit, prin contactul cu civilizația arabă, filozofia și rațiunea ,,păgână\". Europenii, practic, își găseau, astfel, rădăcinile culturale istorice, grecești și romane, cursul luat de evenimente din acest moment ducând la o scădere treptată a forței religiei, inițial, filozofia eliberându-se de sub tutela religiei, ulterior, apărând și știința (în sensul modern al termenului), fapt care, însă, nu a dus la dispariția conflictelor cu creștinismul.\n\nFilosofia reproșează creștinismului și religiei, în general, lipsa gândirii critice și a libertății de gândire (dogmatismul), în timp ce știința, în afară de a fi discreditat istoric anumite afirmații ale creștinismului, are ca obiect de studiu, prin diversele sale discipline, chiar creștinismul și religia. Analiza comparată a creștinismului nu-l face deloc mai adevărat față de oricare altă religie studiată. Acest fapt nu a rămas fără consecințe, căci printre elitele intelectuale gradul de adeziune la dogmele creștine este cel mai scăzut.\n\nAstfel, în iulie 1998, revista britanică Nature publica rezultatele unui sondaj despre credință la intelectuali. Conform acestui sondaj numai 40% (25% credincioși și 15% agnostici) din membrii comunității științifice cred într-un dumnezeu personal (cum este acela al religiilor monoteiste precum creștinismul, islamul și iudaismul), în timp ce doar 7% dintre membrii elitei comunității științifice (cum sunt, de exemplu, membrii Academiei Naționale de Științe a S.U.A.) cred în existența aceluiași tip de dumnezeu. Rezultatele sondajului demonstrau, practic, o inversiune a raportului credincioși-necredincioși față de populația generală, la care procentul de persoane care cred în existența unui dumnezeu personal se ridica la peste 70 de procente. Rezultatele sondajului trebuie considerate în funcție de definițiile dogmatice ale credinței creștine și ale agnosticismului.\n\nSondajul, realizat pe tiparele introduse de James H. Leuba în 1914, permite și evaluarea tendinței în timp a atitudinii religioase: în 1914 aproximativ 27 la sută dintre oamenii de știință declarau că cred în existența unui dumnezeu personal, în 1933 procentajul căzând la 15, pentru a cădea, în continuare, la 7 la sută (în 1998).\n\nO verificare a rezultatelor privitoare la existența unui dumnezeu personal a fost realizată cu întrebarea referitoare la existența sufletului, constatându-se o corelație strânsă a răspunsurilor: în 1998, doar 7 procente dintre savanții de valoare credeau în imortalitatea sufletului.\n\nUn fapt demn de menționat este că nu cu mult timp înaintea publicării studiului amintit, pe fondul disputei provocată de către fundamentaliștii creștini din S.U.A. pe tema predării teoriei evoluției, președintele forului academic suprem al țării, anume Bruce Alberts, a declarat public că mai mulți biologi care consideră justă teoria evoluției sunt foarte religioși. Motivul ieșirii sale pe scena publică este evident: calmarea spiritelor. Ori printre membrii N.A.S., biologii sunt acea secțiune academică cel mai puțin înclinată să creadă în existența lui Dumnezeu, scorul în ce-i privește fiind de aproximativ 5 procente.\n\nContradicția dintre declarație și realitatea statistică revelată de sondaj nu face decât să confirme valoarea pur retorică a declarațiilor de acest gen, menite să nu alieneze și mai mult segmentul de populație fundamentalistă. Tentativele retorice care încearcă să concilieze știința cu religia sunt discursuri care, cert, pot fi propagate din bună intenție, dar care nu corespund realității statistice: trebuie distinse anecdotele despre fermitatea credinței creștine a cutărui savant de rezultatele unui eșantion statistic bine construit și care permite măsurarea tendinței reale care prevalează în sânul unei populații. Ori datele demonstrează clar că oamenii de știință sunt, în general, mult mai puțin credincioși decât ansamblul populației din care fac parte. Este probabilă chiar existența unei corelații negative între credința într-un dumnezeu personal și nivelul de educație. În definitiv, poate nu este pură întâmplare faptul că biserica catolică s-a opus atât de mult timp școlii obligatorii.\n\nConform Enciclopediei Britannica, creștinismul, ca orice monoteism, a manifestat în bimilenara sa istorie o apreciabilă cantitate de intoleranță atât de tipică acestei forme speciale de religie.\n\nFilozoful canadian de origine franceză Hervé Fischer definește și el monoteismul ca fiind \"una dintre cele mai mari catastrofe ideologice din istoria umanității\" și o formă de \"sclavagism religios.\" (\"Nous Serons Des Dieux\", VLB éditeurs 2006, p. 52: \"Les monothéismes constituent l'une des pires catastrophes idéologiques de l'histoire humaine.\" La pagina 36: \"Zeii monoteismelor aproape că și-au negat creațiile, condamnând și strivind sub călcâiul lor lumea, aplatizând-o pe treapta cea mai de jos a cosmogoniei, aproape de Iad. [...] Și mai degrabă decât să avem frică de noi-înșine ca niște sclavi gândindu-ne la ideea de a ne obține libertatea, cum să nu alegem abolirea acestui sclavagism religios?\" La pagina 34: \"Dumnezeii monoteismelor sunt erori civilizaționale, divagații tragice care nu încetează să ne otrăvească spiritul. Am inventat dumnezei perverși, inspirându-ne fără îndoială din caracterul uman. Din evantaiul oferit lui, Occidentul a ales un monoteism pur și dur, abandonând păgânismul, în timp ce, totuși, politeismul era mult mai convivial; tot atât de himeric, adevărat, însă mult mai puțin funest. [...] O altă viziune despre lume era posibilă chiar și în acele timpuri îndepărtate. Civilizația chineză a știut în mod remarcabil să se ferească de acest teism tragic, în special datorită lui Confucius (sau Kong Fu Zi, n. 550 î.Hr.; d. 478 î.Hr.) și lui Lao-țî (Laotze sau Lao Tzu), promovând ideea unei armonii universale și a unei morale civile ce trebuia să reflecte ordinea.\"\n\nUn alt filozof francez, Michel Onfray, spune referindu-se la monoteism (\"Tratat de ateologie - Fizica metafizicii\", Grasset 2005, Livre de poche, p. 101, secțiunea \"Ochiul negru al monoteismului\"): \"Astfel încât atunci când oamenii își pun în cap să dea viață unui Dumnezeu unic, o fac ca imagine a lor în oglindă: violent, gelos, răzbunător, misogin, agresiv, tiranic, intolerant. Altfel spus, ei sculptează propria lor pulsiune ucigașă și fac din ea un bolid lansat în plină viteză spre ei înșiși.\"; p. 103: \"Religia dumnezeului unic adoptă toate aceste atitudini: ea lucrează pentru ura de sine, pentru disprețul corpului, în disprețul inteligenței; proiectată contra celuilalt, ea încurajează răutatea, intoleranța născătoare de rasisme, xenofobia, războaiele și injustiția socială.\")\n\nAutorul lucrărilor \"Prețul monoteismului\" și \"Moise egipteanul\", profesorul de egiptologie și teologie Jan Assmann subliniază și el natura intolerantă a monoteismelor; referindu-se la monoteismul exclusiv (precum creștinismul), el explică faptul că problema acestuia este intoleranța, intoleranță care pleacă de la natura distincției absolute între adevăr și fals, între cele două posibilități neexistând, în viziunea adepților monoteismului, grade intermediare.\n\nAceastă caracteristică lipsea politeismului, religie, în mod natural, mai tolerantă și care nu punea accentul pe ideea de \"falși zei\" sau \"false religii\".\n\nMai târziu, când gândirea critică s-a impus în Vest, acest fapt a dus la apariția fenomenului numit religio duplex (religia dublă), care împarte populația unei națiuni de tradiție monoteistă (creștină) între religia populară, a omului de rând, pentru care adevărurile de credință sunt absolute, și religia elitelor, sau religia celor inițiați, care înțeleseseră caracterul relativ al adevărurilor de credință, dar care țineau la conceptul de Ființă superioară și morala asociată.\n\nCreștinism și comunism \nIdealul utopic comun al creștinismului și comunismului este crearea unei societăți în toate țările de pe pămȃnt în care să existe egalitate deplină socio-materială și fraternitate între oameni.\n\nVezi și \n Ateism\n Sfinții Părinți\n\nNote\n\nLectură suplimentară \n Istoria bisericească universală: 1-1054, Ioan Rămureanu, Milan P. Șesan, Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987.\n Rome Needed Christianity fișier Scribd\n\nLegături externe \n \n Bazilica precreștină în România\n Când au aflat creștinii că se împart în catolici și ortodocși , 13 mai 2010, George Rădulescu, Historia.\n Întrebări și răspunsuri despre credința catolică www.josemariaescriva.info\n Ieslea de la rădăcinile lumii , 23 decembrie 2006, România liberă.\n Apostolicitatea Crezului sau „Noi mărturisim ce ni s-a încredințat“ , 10 martie 2010, Adrian Agachi, Ziarul Lumina.\n „Propovăduirea și credința locuiesc în casa Bisericii“ , 17 martie 2010, Adrian Agachi, Ziarul Lumina.\n Prima formulare a Crezului , 7 aprilie 2010, Adrian Agachi, Ziarul Lumina.\n Rufin de Aquileia, Comentariu la Crezul Roman-Apostolic (I) , 14 aprilie 2010, Adrian Agachi, Ziarul Lumina.\n Rufin de Aquileia și Comentariul său la Crezul roman-apostolic (II) , 21 aprilie 2010, Adrian Agachi, Ziarul Lumina.\n Viața primelor comunități creștine , 27 august 2011, Protos. Drd. Irineu Constantinoae, Ziarul Lumina.\n Viața primilor creștini , 17 septembrie 2011, Protos. Drd. Irineu Constantinoae, Ziarul Lumina.\n Sfinții Părinți, făuritori de cultură și literatură , 14 decembrie 2008, Pr. Liviu Petcu, Ziarul Lumina.\n Cine sunt Părinții Bisericii și Scriitorii bisericești? , 11 ianuarie 2009, Pr. Liviu Petcu, Ziarul Lumina.\n Convertiri care au marcat istoria , 4 mai 2008, Diac. George Aniculoaie, Ziarul Lumina.\n Au existat femei in randul clerului?, 29 septembrie 2010, CrestinOrtodox.ro" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi tot ce știi despre Iudaism." }, { "from": "assistant", "value": "Iudaismul (din grecescul Ioudaïsmos, derivat din limba ebraică: יהודה, Yehudah, „Iuda”; în ebraică: יַהֲדוּת, Yahadut, caracterele distinctive a iudaicului eáqnov), cunoscut și sub numele de religie mozaică (după principalul profet evreu, Moise) este religia poporului evreu. Preceptele iudaismului au stat la baza religiilor monoteiste creștinism și islam. Termenul iudaism își are originea în numele regatului Iuda, țara tribului Iuda—descendenții celui de-al patrulea fiu al patriarhului Iacob (secolul XVIII - finele secolului XVII î.Hr.) -- cu capitala la Ierusalim, lăcașul Marelui Templu.\n\nIstoria iudaismului este împărțită în trei perioade: 1. Perioada Templului din Ierusalim; 2. Perioada talmudică; 3. Perioada rabinică (din secolul al VI-lea până în prezent). Iudaismul ortodox contemporan s-a format pe baza mișcării fariseilor (pirushim) din perioada Macabeilor.\n\nIudaismul contemporan nu are o instituție sau personalitate, acceptată universal, care ar avea autoritatea dreptului, învățăturii sau puterii. Sursele dreptului (Halaha) ale iudaismului contemporan sunt: Tanahul (Tora scrisă) și Talmudul (Tora orală). Halaha reglementează aspectele vieții evreilor care nu sunt reflectate în codurile penale sau civile din sistemul secular, ci servesc doar ca ghid obligatoriu pentru cei aparținând aceluiași curent religios.\n\nDoctrina religioasă și principiile credinței \n\nIudaismul este o religie monoteistă, bazată pe principii și etică, incluse în Biblia ebraică (Tanah), precum au fost, în continuare, explorate și explicate în Talmud și în alte texte. În conformitate cu tradiția evreiască, iudaismul începe cu Legământul dintre Dumnezeu și Abraham.\n\nÎn timp ce iudaismul a fost rareori monolitic în practică, el întotdeauna cu înverșunare a fost monoteist în teologie, deși Tanahul amintește perioade de apostazie de la iudaism printre israeliți.\n\nApariție în istorie \n\nÎntr-un documentar al BBC, dr. Francesca Stavrakopoulou, fostă lector principal la Universitatea din Exeter, actualmente profesor universitar deplin, specializată în studii biblice ebraice, declara: „Biblia nu era o sursă de încredere, ea nu ne spune adevărul despre acești oameni din antichitate [adică evreii — n.n.].” Întrebat în același documentar dacă evreii au fost monoteiști, lucru care i-ar fi distins față de religia canaanită, prof. dr. Herbert Niehr de la Universitatea din Tübingen declara că evreii au fost politeiști din secolul al X-lea î.e.n. până cel puțin în 586 î.e.n., după care lucrurile au început să se schimbe foarte lent, evreii fiind covârșitor monoteiști începând cu perioada Macabeilor (secolul al II-lea î.e.n.). Un curs de la Universitatea Yale și alte lucrări confirmă acest lucru. William Foxwell Albright, liderul unei generații trecute de arheologi biblici, nu a fost, totuși, un literalist biblic, Iahve și zeii din Canaan, de exemplu, susținând opinia că religia israeliților a evoluat de la un politeism originar la un monoteism care l-a văzut pe Dumnezeu acționând în istorie - o viziune pe deplin conformă cu opiniile principale din ultimele două secole de critică biblică dinaintea lui.\n\nÎn documentarul History Channel The Bible Unearthed (Biblia dezgropată), Amihai Mazar afirmă că Iahve avea o nevastă în religia tradițională israelită, conform celei mai vechi inscripții care-l menționează pe Iahve. În același documentar, Baruch Halpern afirmă că monoteismul a pornit din reforma constând din epurările religioase produse la ordinul regelui Iosia, reluare a epurărilor la ordinul străbunicului său, regele Ezechia. Regele Iosia a avut nevoie de centralizarea cultului pentru a obține controlul total al statului și sprijinul populației în scopuri expansioniste, această ideologie fiind consemnată în Deuteronom. Halpern afirmă despre reforma bazată pe Deuteronom că nu e vorba de invenție de tradiție, ci dimpotrivă, de un refuz radical al tradiției.\n\nA fost o ruptură abruptă între religia străveche a israeliților și iudaismul celui de-al Doilea Templu. Israelul pre-exilic era politeist; Așera era probabil adorată drept soția lui Yahweh, în templele sale din Ierusalim, Bethel și Samaria, iar o zeiță numită Regina Cerului, probabil o fuziune a Astarteei cu zeița mesopotamiană Iștar, era de asemenea adorată. Baal și Yahweh au coexistat în perioada timpurie, dar au fost considerați ireconciliabili după secolul al IX-lea. Adorarea doar a lui Yahweh, care era preocuparea unui mic partid în perioada monarhică, s-a extins în perioada exilică și post-exilică, și abia atunci existența altor zei a fost negată.\n\nÎn Prolegomena zur Geschichte Israels, Julius Wellhausen a susținut că iudaismul ca religie bazată pe respectarea pe scară largă a legii Torei a apărut pentru prima dată în anul 444 î.e.n. când, conform relatării biblice furnizate în Cartea lui Neemia (capitolul 8), un scrib preot pe nume Ezra a citit o copie a Torei mozaice înaintea populației din Iudeea adunate în piața centrală a Ierusalimului. Wellhausen credea că această narațiune ar trebui acceptată ca istorică pentru că sună plauzibil, notând: „Credibilitatea narațiunii reiese în mod fățiș.” După Wellhausen, majoritatea cercetătorilor de-a lungul secolului XX și începutul secolului XXI au acceptat că respectarea Torei pe scară largă a început undeva la mijlocul secolului al V-lea î.Hr.\n\nMai recent, Yonatan Adler a susținut că, de fapt, nu există nicio dovadă care să supraviețuiască care să susțină ideea că Tora a fost cunoscută pe scară largă, considerată autoritară și pusă în practică, în orice moment înainte de mijlocul secolului al II-lea î.Hr. Adler a explorat probabilitatea ca iudaismul, ca practică larg răspândită a legii Torei de către societatea evreiască în general, să fi apărut pentru prima dată în Iudeea în timpul domniei dinastiei Hasmoneene, cu secole după timpul presupus al lui Ezra.\n\nPrincipii de credință \n\nIstoric, iudaismul a accentuat credința în revelația divină și în acceptarea versiunilor Torei scrise și orale ca esență fundamentală de bază a convingerilor. Iudaismul nu are o autoritate centralizată care expune dogmele religioase. Aceasta a dat naștere la multe formule în ceea ce privește anumite convingeri teologice inerente în Tora și Talmud.\n\nDe-a lungul secolelor, au apărut o serie de formulări ale principiilor de credință, și chiar dacă acestea diferă în ceea ce privește anumite detalii, ele demonstrează un nucleu ideologic comun. Din aceste formulări, cele mai autoritare sunt „treisprezece principii de credință”, formulate în secolul al XII-lea î.e.n. de Maimonide. Cele treisprezece principii au fost ignorate de cea mai mare parte a comunității evreiești pentru câteva secole. Peste secole reformularea acestor principii ai fost incluse sub formă poetică („Ani Ma'amin” și „Yigdal”) în cărțile de rugăciuni evreiești, și, în cele din urmă, au devenit general acceptate.\n\nJoseph Albo și Raavad au criticat lista lui Maimonide, care conținea prea multe elemente, deși adevărate, dar care nu au fost principii de credință și, astfel, plasând prea mulți evrei în categoria de „eretic”. Mulți alții au criticat orice astfel de formulare, care ducea la minimizarea întregii Tore.\n\nÎn acest sens, istoricul Josephus a accentuat practica religioasă mai mult decât dogmele religioase, asociind apostaziile cu nerespectarea legii evreiești, și menținea că cerințele pentru convertirea la iudaism sunt: circumcizia și aderarea la obiceiurile tradiționale.\n\nScrieri \n\nIudaismul întotdeauna a preamărit studiul Torei și a altor texte religioase.\n\nListă structurată a lucrărilor centrale, a practicii și gândirii mozaice \n Tanah (Biblia ebraică) și comentariile\n Mesora\n Targum\n Exegeză biblică evreiască (Midraș de mai jos)\n Lucrări din era talmudică (literatura rabinică clasică)\n Mișna și comentariile\n Tosefta și tractatele minore\n Talmud:\n Talmudul babilonian și comentariile\n Talmudul ierusalimitean și comentariile\n Literatura Midrașică:\n Midrașul Halahic (despre Halaha)\n Midrașul Agadic (despre Agada)\n Literatura halahică\n Codurile Legii și tradiției Mozaice\n Mișne Tora și comentariile\n Tur și comentariile\n Șulchan Aruch și comentariile\n Literatura responsa\n Gândirea și etica evreiască\n Filosofia evreiască\n Kabbala\n Lucrări hasidice\n Etica evreiască și Mișcarea Mussar \n Siddur și Liturghie\n Piyyut (poezia clasică evreiască)\n\nTanah - Biblia ebraică \n\nCartea fundamentală a religiei iudaice este Tora, adică primele cinci scrieri (Pentateuh) din Vechiul Testament (Biblia ebraică). Scrisă într-un limbaj arhaic, în urmă cu circa 3 000 de ani și fără vocalizare și punctuație, Tora este un subiect de studiu esențial al iudaismului. În decursul veacurilor, Tora a fost interpretată într-un număr imens de modalități. Interpretări bazate pe traducerea unui cuvânt sau pe punctuații diferite au dus la dispute interminabile între înțelepții evrei. Studiul Torei are o importanță capitală în iudaism, fiind preocuparea esențială a omului. În ierarhia interioară a învățăceilor de Tora, \"rabinul\" este \"autoritatea doctrinară\" recunoscută. În lumea iudaismului, există diferite curente și instituții de studiu rabinice. \n \nÎn principiu, Tora este obiectul de studiu permanent și zilnic. Tora este citită ceremonial și public în sinagogă, în zilele de Sâmbătă (Șabat) și de sărbătoare. Gândirea filozofică și doctrinară a iudaismului se bazează primordial pe Tora.\n\nBiblia ebraică cuprinde 24 de cărți grupate în 3 secțiuni. Acestea sunt:\n \nTora (תורה) (Pentateuhul), care cuprinde primele cinci cărți ale Bibliei: \nFacerea (Geneza) בראשית - (Bereshít) Întâia Carte A Lui Moise\nIeșirea (Exodul) שמות - (Shemot) A Doua Carte A Lui Moise\nLeviticul ויקרא - (Vaikrá) A Treia Carte A Lui Moise\nNumeri במדבר - (B'midbar) A Patra Carte A Lui Moise\nDeuteronomul (A doua Lege) דברים - (Dvarim) A Cincea Carte A Lui Moise\nProfeții (נביאים, Neviim),\"cei vechi\":\nProfeții vechi\n Cartea lui Iosua (יהושע)\n Cartea Judecătorilor (שופטים)\n Cartea întâi a lui Samuel (שמואל), Cartea a doua a lui Samuel\n Cartea întâi a Regilor (מלכים) Cartea a doua a Regilor\nProfeții noi\n Cartea Profetului Isaia\n Cartea profetului Ieremia (ירמיהו)\n Cartea profetului Ezechiel (יחזקאל)\nCei doisprezece mici profeți\n Cartea profetului Osea\n Cartea profetului Ioel\n Cartea profetului Amos\n Cartea profetului Abdia\n Cartea profetului Iona\n Cartea profetului Mihea\n Cartea profetului Nahum\n Cartea profetului Habacuc\n Cartea profetului Sofonia\n Cartea profetului Agheu\n Cartea profetului Zaharia\n Cartea profetului Malahia.\n Scrierile (כתובים, Ketuvim) cuprind:\nCărțile poetice\n Cartea Psalmilor (תהילים Tehilim - 150 de cântări și imnuri)\n Cartea Proverbelor (משלי)\n Cartea lui Iov (איוב)\n Cele cinci cărți hagiografice (megilot)\n Cartea Cântării Cântărilor (שיר השירים)\n Rut רות\n Cartea Lamentațiilor (איכה - Plângerile lui Ieremia)\n Cartea lui Qohelet (קהלת - Ecleziastul)\n Cartea Esterei (אסתר)\nAlte cărți\n Daniel דניאל\n Ezra עזרא și Nehemia נחמיה\n Cronici 1 si 2. דברי הימים\nCărți apocrife\n Cartea întâi a Macabeilor, Cartea a doua a Macabeilor,(apocrife nebiblice)\n Cartea lui Tobia (apocrifă nebiblică)\n Cartea Iuditei (apocrifă nebiblică)\n Cartea profetului Baruh(apocrifă nebiblică)\n Cartea Înțelepciunii, Cartea lui Ben Sirah (Ecleziasticul)(apocrifă nebiblică)\n\nTalmud \n\nTalmudul este o compilație imensă de cazuistică reglementată de autoritățile rabinice din diferite locuri și perioade. Talmudul ca noțiune este o derivație a noțiunii de \"studiu\". Talmudul este o compilație consacrată care nu mai poate fi schimbată, dar în jurul căreia se fac noi adausuri interpretative extratextuale. Talmudul este studiat zilnic iar întregul ciclu prestabilit de studiu durează cca. 5 ani, după care se reîncepe. Talmudul propriu-zis este format din משנה Mișna și גמרא Ghemara precum și din straturi doctrinare suplimentare, consacrate în expunerea și analiza fundamentelor iudaice din Mișna și Gmara. \"Talmudul\" ca noțiune include două variante: Talmudul Babilonian și Talmudul Ierusalomitan. Talmudul Babilonian este versiunea mai cunoscută și studiată.\n\nSărbători\n\nSâmbăta (Shabatul) \nSâmbăta este principala zi de sărbătoare evreiască, ziua de odihnă a Creatorului, conform specificațiilor teologice, după cele șase zile de facere a lumii (Geneza). Potrivit religiei iudaice, este interzis să se lucreze în ziua de sâmbătă și în zilele de sărbători.\n\nRoș haȘana \n\nConform calendarului mozaic, Roș Hașana este Anul Nou\n\nPurim \n\nPurim este o sărbătoare evreiască prin care comemorează eliberarea poporului evreu din Imperiul Persan antic de distrugere de către Haman, după cum este scris în cartea biblică Cartea Esterei (Megillat Esther). În funcție de poveste, Haman trage la sorți pentru a stabili data la care să fie exterminați evreii.\n\nȘavuot \n\nȘavuot (ebraică: שבועות; în pronunția așkenază Șavuos, ad literam, \"Sărbătoarea săptămânilor\") este o sărbătoare evreiască care cade în ziua a șasea a lunii Sivan (sfârșitul lunii mai - începutul lunii iunie). Ea eternizează momentul când Legea divină Tora a fost dată poporului evreu pe muntele Sinai. Este una din așa-numitele \"șaloș regalim\", adică cele trei evenimente festivalice când evreii făceau pelerinaj la Ierusalim.\n\nSukkot (סוכות) \n\nÎn timpul sărbătorii de Sukkot (סוכות) evreii ies din casele lor și locuiesc timp de șapte zile în niște umbrare sau colibe construite după reguli stricte, în amintirea celor patruzeci de ani de pribegie în deșert.\n\nPesah (פסח - Paștele ) \n\nÎn timpul celor șapte zile ale sărbătorii Paștelui פסח (Pessah) (în amintirea ieșirii din Egipt מצרים) nu se mănâncă pâine dospită din cele cinci feluri de cereale, ci numai „pască”, pâine nedospită (în ebraică mața מצה).\n\nIom Kipur \n\nIom Kippur (יום כפור iom kippùr, Ziua ispășirii) - este una din cele trei mari sărbători evreiești; este ziua de post religioasă ebraică care celebrează ziua ispășirii. În Torah este numită Yom haKippurim (\"Ziua celor care ispășesc\"). Este una din așa-zisele Iamim Noraim (\"Zilele temerii reverențioase\"). Iamim Noraim sunt Roș haȘana și Yom Kippur, respectiv primele și ultimele două zile din cele Zece zile ale Penitenței.\n\nHanuka \n\nHanuka (în ebraică חֲנֻכָּה sau חנוכה) reprezintă \"Sărbătoarea inaugurării\" sau \"Sărbătoarea luminilor\".\n\nRitualuri \n\nÎn sinagoga, lăcașul de cult, se află un dulăpior (chivotul) în care se află textele religioase, de regulă, scrise pe suluri și, de asemenea, Menorá (candelabrul cu șapte brațe).\n\nLa opt zile de la naștere, copilul de sex masculin este circumcis, ca semn al legământului cu Dumnezeu. Majoratul religios pentru fete este la vârsta de 12 ani, iar pentru băieți la 13 ani.\n\nVeșmintele de cult \n\nO kippah (în ebraică: כִּפָּה, kippot plural; idiș: יאַרמלקע, yarmulke) este un acoperământ pentru cap ușor rotunjită fără margini lărgite purtate de mulți bărbați evrei în timp ce se roagă, mănâncă, recită binecuvântări, studiază texte religioase evreiești, și în orice moment de către unii bărbați evrei. În comunitățile non-ortodoxe, unele femei au început, de asemenea, să poarte kippot. Există o gamă de kippot de diferite mărimi (de la unele mici, care acoperă numai partea din spate a capului, la unele mari, care acoperă coroana capului în întregime).\n\nȚițit (ebraică: צִיציִת) (pronunție așkenazică: tzitzis) sunt șaluri speciale, cu noduri \"franjuri\" sau \"ciucuri\" găsite pe cele patru colțuri ale tallit (ebraică: טַלִּית) care seamănă cu o eșarfă pentru rugăciune. Tallit este purtat de bărbații evrei și de unele femei evreice în timpul serviciului divin. Tradițiile variază în ceea ce privește când un evreu începe să poarte un tallit. În comunitatea sefarzilor, băieți poartă tallit de la vârsta de bar mitzvah, adică de la 13 ani. În unele comunități ale așkenazilor se obișnuiește să se poarte numai după căsătorie. Un tallit katan (tallit mic) este un articol de îmbrăcăminte cu franjuri purtat pe sub haine pe parcursul zilei. În unele cercuri ortodoxe, franjurilor li se permite să atârne în mod liber peste îmbrăcăminte.\n\nTefillin (ebraică: תְפִלִּין), cunoscut în limba engleză ca phylacteries (de la φιλακτέριον cuvântul grecesc, însemnând cetate sau de protecție a), sunt două cutii pătrate de piele care conțin versete biblice, atașat la frunte și în jurul brațul stâng cu ajutorul curelelor din piele. Ele sunt purtate în timpul rugăciunii zilnice de dimineață, de către bărbații evrei.\n\nRugăciunile \nIudaismul a accentuat importanța executării poruncilor mai mult decât afișarea unor convingeri dogmatice. Astfel, nu există un canon de rugăciune, ci o varietate de cărți de rugăciune, care, totuși, au un număr mare de rugăciuni unificate, deseori în versiunea din Scripturi sau din poezia religioasă medievală. Profetul Ezra a fost acela care a stabilit formulări fixe ale rugăciunii și includerea cântecelor în serviciul divin. Ulterior, după distrugerea celui de al II-lea Templu din Ierusalim, rugăciunea, conform tradiției rabinice, va înlocui jertfele din Templu.\n\nEvreii se roagă de trei ori pe zi: dimineața, la prânz și seara. La rugăciunea de dimineață bărbații se înfășoară în patrafir (Talith, un șal cu ciucuri în cele patru colțuri), simbol al prezenței divine, ei recitând cu această ocazie o serie de binecuvântări, printre care și baruh șelo asani ișa („Binecuvântat e Dumnezeu că nu m-a făcut femeie”); evreii religioși poartă patrafirul (un fel de «poncio» mic, cu ciucuri la cele patru colțuri) toată ziua.\n\nPoziția femeii în iudaism \n\nCel puțin până în secolul al II-lea e.n. iudaismul a permis poliginia, dar niciodată n-a permis poliandria.\n\nDeși este o religie cu puternice rădăcini patriarhale, iudaismul rezervă femeii din punct de vedere religios și social un loc de onoare. Prin binecuvântarea aceasta, evreii nu fac, în niciun caz, o afirmație sexistă, ci, dimpotrivă, ei îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate ritualurile care li s-au dat și pe care sunt obligați să le respecte, spre deosebire de femei care nu sunt obligate, deoarece acestea pot menține legătura strânsă cu Dumnezeu și în lipsa acestor obligații. Din rugăciune nu trebuie să lipsească profesiunea de credință: Shma Israel („Ascultă, Israele”, Deuteronom 6, 4-9). De asemenea, în timpul rugăciunii, bărbații trebuie să poarte așa numitele filacterii (tefilin).\n\nCultul mozaic este axat pe îndeplinirea celor 613 porunci enumerate în Tora (primele cinci cărți ale lui Moise), spre deosebire de creștinism, care își bazează doctrinele în special pe învățăturile lui Isus.\n\nRabinul \nLa sinagogă, conducătorul ritualului este rabinul, care are funcția unui îndrumător religios. El este cel care coordonează studiul Torei.\n\nCașrut — legile alimentare \n\nSe vorbește în iudaism și de o serie de restricții alimentare, deoarece aici intervine distincția dintre pur și impur. Cușer (în limba idiș, kașer în limba ebraică) înseamnă „pregătit după ritual” și, în cazul mâncării, garantat a fi conform regulilor. Astfel, evreii au voie să mănânce doar carnea rumegătoarelor cu copita despicată: ovine, capre, bovine, pești cu solzi și înotătoare și păsări nerăpitoare (vezi Levitic cap. 11); există reguli precise la sacrificarea animalelor; este interzis de mâncat lactate împreună cu carne, etc.\n\n Vezi și Halaha\n\nIstoric \n Vezi și Hasidism\nȘoa (holocaustul, nimicirea în ebraică) a avut loc în perioada nazistă, când șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele de concentrare (Auschwitz, Sobibór, Treblinka și altele) prin gazare și alte forme de asasinare, cadavrele fiind apoi incinerate.\n\nNote\n\nBibliografie \n \n \n \n \n \n Etilé. R-L P, Etude sur une civilisation nêgro-adfricaine de l'Egypte antique, Ed. Menaibuc.\n \n Picard, Marianne, Juifs et Judaïsme. Manuel d'histoire juive. De 700 avant à 70 après. Paris, 1987, Pacej.\n\nVezi și \n Avraam \n Calendarul ebraic \n Creștinism \n Dumnezeu \n Evrei \n Talmud\n Ghemara\n Midraș\n Tora\n Ierusalim\n Istoria evreilor în România \n Lista sinagogilor din România \n Monoteism \n Pentateuh \n Regiunea Autonomă Evreiască \n Religie \n Sinagogă \n Romanioți\n\nLectură suplimentară \n O istorie intelectuală a iudaismului, Volume 2, Maurice R. Hayoun, Editura Hasefer, 1999\n\nLegături externe \n Tradiția iudaică în studiul Cabalei \n Mozaicismul\n Concepția despre lume și viață în iudaism și creștinism, 6 decembrie 2006, Pr. Conf. Dr. Ioan Stancu, CrestinOrtodox.ro\n Scrierile iudeilor, 19 iulie 2012, Teodor Dănălache, CrestinOrtodox.ro\n Poporul ales, 19 iulie 2012, Iulian Predescu, CrestinOrtodox.ro\n Sinagogile, locașurile de cult ale evreilor, 19 iulie 2012, Teodor Dănălache, CrestinOrtodox.ro\n Locașurile de cult ale evreilor, 19 iulie 2012, Iulian Predescu, CrestinOrtodox.ro\n Legea Talionului, 19 iulie 2012, Teodor Dănălache, CrestinOrtodox.ro" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt cele mai importante informații despre București?" }, { "from": "assistant", "value": "București este capitala României, cel mai populat oraș și cel mai important centru industrial și comercial al țării. Populația stabilă de 1.883.425 de locuitori (2011) face ca Bucureștiul să fie printre marile orașe din Uniunea Europeană. Conform unor estimări ce iau în considerare persoanele fără domiciliu în oraș, sau în tranzit, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni. La acestea se adaugă faptul că localitățile din preajma orașului, care fac parte din Zona Metropolitană, însumează o populație de aproximativ 430.000 de locuitori.\n\nPrima mențiune a localității apare în 1459, în timpul celei de-a doua domnii a lui Vlad Țepeș. În 1862 devine capitala Principatelor Unite. De atunci a suferit schimbări continue, devenind centrul scenei artistice, culturale și mass-media românești. Arhitectura elegantă și atmosfera sa urbană i-au adus în Belle Époque supranumele de „Micul Paris”. Deși clădirile și cartierele din centrul istoric au fost deteriorate sau distruse de război, cutremure și chiar programul lui Nicolae Ceaușescu de sistematizare, multe au supraviețuit. După anul 2000, orașul a cunoscut un boom economic și cultural.\n\nConform recensământului din 2011, de locuitori trăiesc în limitele orașului,> mai puțini față de cifra înregistrată la recensământul din 2002. Prin adăugarea orașelor satelit din jurul zonei urbane, zona metropolitană a Bucureștiului propusă ar avea o populație de 2,42 milioane de locuitori. Potrivit datelor neoficiale, populația este de peste 3 milioane de locuitori.\n\nDin punct de vedere economic, București este orașul cel mai prosper din România, și este unul dintre principalele centre industriale și noduri de transport din Europa de Est. Orașul are facilități pentru convenții, instituții de învățământ, zone culturale, centre comerciale, și zone de agrement.\n\nOrașul este administrat de Primăria Municipiului București, are același nivel administrativ ca și județele României și este împărțit în șase sectoare.\n\nEtimologie \nLa jumătatea secolului al XVII-lea, călătorul oriental Evliya Çelebi nota în memoriile sale că numele reședinței de scaun a Țării Românești se trage de la acel fiu al lui Gebel-ul Himme din tribul Beni-Kureis, anume Ebu-Karis, de aici Bukris – București. În 1781, istoricul elvețian Franz Josef Sulzer considera că numele vine de la „bucurie, bucuros, a bucura”. Trei decenii mai târziu, într-o carte tipărită la Viena, se consemna că denumirea se trage de la pădurile de fag ce se numesc „bukovie”. Istoricul Adrian Majuru amintește că în limba albaneză „bukureshti” înseamnă „frumos este”. Prin etimologie populară domnitorii fanarioți au tradus toponimul prin Hilariopolis, ceea ce, în limba greacă, înseamnă „orașul veseliei”.\n\nIstoricul român Nicolae Iorga considera că numele municipiului este legat de \"moșul Bucur\", de la a cărui moșie și urmași ar proveni numele de București.\n\nCu toate acestea, majoritatea cercetătorilor au pornit, în procesul lor de documentare, de la tradiția legendarului cioban Bucur, chiar dacă nu o consideră viabilă. Ea rămâne însă prima variantă preluată și cea mai des întâlnită la începutul oricărei dezbateri pe această temă. De altfel, prima consemnare a legendei lui Bucur se regăsește în monografia istoricului brașovean sas Johann Filstich, intitulată Tentanem Historiae Vallachicae, ce face referiri la o „Metropolis in Turcica Valachia (...) Bukurestum”. Mai mult, acesta vorbește despre faptul că „numele acestui oraș, cum i se zice în Țara Românească, se trage de la un schit, așezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de un cioban care hălăduia acolo și avea numele de Bucur, nume dat mai apoi întregului târg, care se umplu de locuitori, adică București”. Antroponimul de origine albaneză (bukur = „frumos”) a fost legat de unii istorici de numele Radu (radosti = „bucurie”), cu referire directă la domnitorul Radu cel Frumos. Derivarea cu sufixul „-ești” este foarte specializată, oiconimul București îi denumește strict doar pe descendenții lui Bucur, care s-au impus în comunitatea sătească.\n\nIstorie\n\nPreistoria\nDin perioada paleolitică și cea neolitică, zona dintre râurile Dâmbovița și Colentina a fost intens locuită. Din perioada culturii Gumelnița s-au găsit așezări la Glina, Jilava, Măgurele etc. La Chitila s-a descoperit o brățără de aramă, cu capete în formă de șarpe. Până în 1800 î.Hr. apar anumite dovezi ale unor comunități în zonele Dudești, Lacul Tei și Bucureștii Noi de astăzi. Săpăturile arheologice arată trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din Epoca Bronzului și până în anul 100 î.Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, Dealul Mihai Vodă, Popești-Leordeni și Popești-Novaci sunt populate de indo-europeni (mai precis geto-daci). Primele locuințe de după retragerea aureliană din 273 d.Hr. sunt atestate în secolele III–XIII, până în Evul Mediu.\n\nEvul Mediu\n\nConform unei legende populare consemnate în 1728 de cronicarul brașovean Johann Filstich, Bucureștiul ar fi fost fondat de un cioban pe nume Bucur, care ar fi întemeiat un schit și o mică așezare pe o colină nenumită. Conform altei variante mai probabile, București a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân (1386-1418) la sfârșitul secolului al XIV-lea. Mircea își avea reședința la Curtea de Argeș, dar, pentru Mihail, fiul și asociatul său la domnie, construise o curte domnească la Târgoviște. În plus, într-o vreme când mărfurile aveau valoare nu după locul unde se produceau, ci după acela unde se vindeau, lângă Curtea de Dâmbovița se intersectau toate drumurile comerciale care legau Brașovul, dar și Moldova, de trecerea Dunării de la Giurgiu. Însuși Mircea cel Bătrân a deschis un nou drum comercial polono-lituano-muntean în 1403, odată cu privilegiul de comerț liber acordat negustorilor din Liov, toată Polonia și Lituania, care veneau cu mărfurile în Țara Românească sau treceau prin Balcani prin „Vadul Dunării” de la Giurgiu, unde domnul înălțase între 1403 și 1406 cetatea insulară Giurgiu.\n\nAșezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Țepeș, domn al Țării Românești, prin care se întărește o moșie unor boieri. Cetatea Dâmboviței, cum mai apare în primii ani orașul, avea rol strategic, urmând să supravegheze drumul ce mergea de la Târgșor la Giurgiu, în ultima așezare aflându-se o garnizoană otomană. În scurt timp, Bucureștiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reședință domnească. În anii 1558–1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaș de cult din oraș păstrat în forma sa inițială.\n\nSecolele 17 și 18\n\nÎn 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureștiul devine capitala Țării Românești, din ordin turcesc, pentru a avea o capitală în zona de câmpie și aproape de Dunăre, mai ușor de controlat în comparație cu Târgoviște. Din acel moment se și trece la modernizarea acestuia. Apar primele drumuri pavate cu piatră de râu (1661), se înființează prima instituție de învățământ superior, Academia Domnească (1694) și este construit Palatul Mogoșoaia (Constantin Brâncoveanu, 1702), edificiu în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brâncovenească. În 1704 ia ființă, la inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, Spitalul Colțea, care a fost avariat ulterior într-un incendiu și un cutremur și reconstruit în 1888.\n\nÎnceputul secolului al XIX-lea \n\nO construcție de la începutul secolului al XIX-lea este Hanul lui Manuc, cu galerii deschise spre curtea interioară. Un alt han, construit în anii 1830 ca un han-stradă, este Hanul cu Tei, cu prăvălii de o parte și de alta, pivnițe adânci și porți care erau încuiate seara pentru paza mărfurilor și a călătorilor. Înafară de străzile dominate de prăvălii ale negustorilor și hanuri, erau și casele de târgoveț, care reluau planul casei rurale, dar așezate cu o latură la stradă și cu intrarea în curte. Din 1834 începe oficializarea numirii străzilor, numele fiind cele care aparțineau memoriei locului sau unele noi. Mai tâziu, unele străzi au primif anumite nume care să omagieze trupele române care au câștigat independența României în Războiul de Independență (1877-1878). Astfel, Podul Mogoșoaiei a devenit Calea Victoriei, Strada Germană - Strada Smârdan, Podul de Pământ - Calea Plevnei, Podul Caliței/Podul Calicilor - Calea Rahovei, Calea Vergului - Calea Călărașilor. Înnoirea și schimbarea urbanistică, architecturală și culturală a Bucureștiului spre modelul occidental a fost observată și de călătorii străini. În 1828, ofițerul Fredrik Nyberg a scris „lângă o casă frumoasă clădită în stil european, se ridică o locuință asiatică”.\n\nDomniile lui Alexandru Ioan Cuza și Carol I\n\nA doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost o perioadă în care Bucureștiul s-a schimbat foarte mult. Acest lucru se datora și faptului că Bucureștiul devenise capitala României. La mijlocul secolului apar și primele parcuri publice, opera peisagistului german Wilhelm Mayer, fost director al grădinilor imperiale ale Austriei. Primul a fost Parcul Kiseleff, organizat de-a lungul șoselei cu același nume, drum sistematizat în 1831. A urmat în anii 1840 Parcul Cișmigiu. După 1852, când a fost inaugurată, Grădina Cișmigiu devine „locul vesel de adunare a tuturor plimbătorilor, punctul de unire a iubitorilor de viață”. Pe plan urbanistic, începe realizarea celor două axe esențiale est-vest și nord-sud. Inițiativa Primăriei București a fost realizată de Serviciul Tehnic cu contribuția arhitecților perioadei, și cu cea a urbaniștilor în secolul XX. Gândirea lor, care prelua modelul realizat de baronul Haussmann în Paris, a dus în perioada 1865-1890 la tăierea pe direcția vest-est a Bulevardelor Regina Elisabeta → Carol I → Pache Protopopescu și Ferdinand I, iar din 1890 până în 1945, pe direcția nord-sud a Bulevardelor Lascăr Catargiu → Gheorghe Magheru → I.C. Brătianu → (mai târziu) Dimitrie Cantemir. \n\nO altă sistematizare de la sfârșitul secolului al XIX-lea este cea a Dâmboviței, al cărei curs ducea înainte la inundații periodice. Lucrările de regularizare a traseului și de adâncire a albiei, dintre anii 1880-1882, au dus la multe modificări urbanistice și arhitecturale în centrul istoric al Bucureștiului. Astfel, Bucureștiul a mai primit două artere care îl străbăteau de la vest la est, tratate ca bulevarde: Splaiul Independenței (spre vest) și Splaiul Unirii (spre est). La puțin timp după aceea, au fost construite Palatul de Justiție (1890-1895) de Albert Bellu, și Institutul de Bacterilogie (1903) de Louis Blanc. \n\nSpecific acestei perioade și începutului secolului XX este stilul eclectic (care combină elemente luate din arhitectura renascentistă, barocă, rococo și neoclasică). Arhitecți români cu studii în străinătate, în mare parte la școala pariziană, dau Bucureștiului prin construcțiile și proiectele lor un aspect întâlnit în celelalte capitale europene. Clădirea specifică perioadei e casa care are două sau trei ferestre la stradă, intrarea în grădină, și ornamente eclectice pe fațadă și stucaturi în interior. Pe lângă cei români, în București vin și arhitecți străini, în mare parte francezi și austrieci.\n\nFiind capitala Regatului României, sunt construite sedii pentru noile instituții. Debutul a fost construirea Palatului Băncii Naționale (1884-1885), ridicat după proiectul în stil eclectic al arhitecților francezi și Paul Louis Albert Galeron pe Strada Lipscani, pe locul marelui Han Șerban Vodă. Alte sedii sau instituții importante construite la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX includ Ateneul Român (1886-1888) de Paul Louis Albert Galeron, Palatul CEC (1897-1900) de Paul Gottereau, Biblioteca Centrală Universitară (1891-1895) de Paul Gottereau, Cercul Militar (1911) de Dimitrie Maimarolu, Victor Ștefănescu și Ernest Doneaud, Palatul Bragadiru (1894-1895) de Anton Shuckerl, Palatul Poștelor/Muzeul Național de Istorie a României (circa 1900) de Alexandru Săvulescu, Palatul Bursei (1906-1912) de Ștefan Burcuș, Palatul Societății de Asigurări „Generala” (1906) de Oscar Maugsch, Palatul Facultății de Medicină „Carol Davila” (1902-1903) de Louis Blanc, și Palatul Ministerului Agriculturii (1895) de Louis Blanc. În ciuda acestor clădiri impozante și monumentale, nu trebuie uitate și miile de case, unele mai mari, altele mai mici.\n\nPerioada interbelică\n\nÎn urma Primului Război Mondial, Bucureștiul devine capitala României Mari. Finalizarea axei pe direcția nord-sud a dat loc pentru construirea clădirilor moderniste, multe Art Deco, neoromânești, sau raționale (stil care constă în clădiri reduse la esențe, cu foarte puține ornamente, dar cu proporții și forme clasice), curente care erau la modă la acel moment în spațiul european. Stilul neoromânesc (cunoscut și ca neobrâncovenesc), apărut în anii 1880 și 1890 ca rezultat al încercărilor unor arhitecți ca Ion Mincu (1852-1912) și Ion N. Socolescu (1856-1924) de a găsi un stil național, devine din ce în ce mai popular în perioada interbelică, ca rezultat al naționalismului. Există clădiri neoromânești remarcabile construite și înainte de Primul Război Mondial, ca Bufetul de la Șosea (1889-1892) și Școala Centrală (1890), ambele de Ion Mincu, sau Palatul Ministerului Lucrărilor Publice (1906-1910) de Petre Antonescu.\n\nApar și cartierele de locuințe ieftine, dar cu condiții ce țin de civilizația urbană, cum sunt zona Pieței Domenii, cartierele Vatra Luminoasă și Bucureștii Noi. În ciuda simplității lor, multe dintre aceste case sunt neoromânești. Tot în această perioadă apar și blocurile înalte, cum sunt Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei (1929) de Edmond van Saanen Algi și Louis S. Weeks, Blocul Societatea „Astra Română“ din Piața C. A. Rosetti (1923-1924) de Paul Smărăndescu, și Clădirea Societății de Locuințe Ieftine din Piața C. A. Rosetti de Virginia Andreescu Haret, ultimele două clădiri fiind neoromânești.\n\nOrașul se exinde, în special în nord, peste fostele șosele de centură, de-a lugul șoselelor Kiseleff, Jianu/Buzdugan (azi Bulevardul Aviatorilor) și Căii Herăstrău/Calea Dorobanților sau Bulevardul Colonel Mihail Ghica/Bulevardul Ion Mihalache.\n\nÎn Al Doilea Război Mondial \nÎn ianuarie 1941, orașul a fost scena rebeliunii legionarilor și a pogromului de la București. Fiind capitala unei țări a Axei și un punct major de tranzit pentru trupele Axei în drum spre Frontul de Est, Bucureștiul a suferit daune grave în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial din cauza bombardamentelor aliaților. La 23 august 1944, Bucureștiul a fost locul loviturii de stat regale care a adus România în tabăra aliaților. Orașul a suferit o scurtă perioadă de bombardamente naziste Luftwaffe, precum și o încercare eșuată a trupelor germane de a recâștiga orașul.\n\nPerioada Comunistă\n\n1948-mijlocul anilor 1950\n\nCa urmare a celui De-Al Doilea Război Mondial, în România e instaurat un regim comunist, impus cu forța de Uniunea Sovietică. O mare parte a intelectualității române intră în temnițele stalinismului românesc, inclusiv mai mulți arhitecți și sute de profesori din învățământul superior. De exemplu, G. M. Cantacuzino, unul dintre cei mai importanți arhitecți ai perioadei interbelice, face aproape 10 ani de temniță grea, și moare la puțin timp după ce e eliberat. Pe de altă parte, alți arhitecți ca Duiliu Marcu sau Octav Doicescu, aleg colaborarea cu noul regim, pactizând cu el pentru a supraviețui. Conform unor statistici simple, în primii 10 ani postbelici, unul din nouă bucureșteni a fost trimis în pușcarie sau la muncă forțată. Cu mici excepții, aceștia reprezentau elita Bucureștiului.\n\nOdată cu abdicarea forțată și alungarea Regelui Mihai I (30 decembrie 1947), arhitectura românească intră într-o epocă de copiere a celei staliniste, un fel de neoclasicism mai mult sau mai puțin simplificat. Curentul din care face parte respectivul tip de arhitectură se cheamă realism socialist, și a apărut ca reacție la modernism, mai ales la modernismul Art Deco, care în viziunea comuniștilor aparținea „capitalismului putred vestic”. Cea mai cunoscută construcție realist socialistă e Casa Scânteii, numită după numele ziarul Partidului Comunist Român, un combinat poligrafic pentru presa și editurile oficiale, din moment ce altele nu existau din cauza naționalizării. Clădirea e un fel de replică a Universității Lomonosov, și seamănă cu Palatul Culturii și Științei din Varșovia (Polonia). Pe lângă Casa Scânteii, în perioada stalinistă au mai fost construit câteva complexuri mici de blocuri de câteva etaje, numite cvartale, cum sunt complexul „Înfrățirea Între Popoare” de pe Bulevardul Bucureștii Noi, și Cvartalul Coloneilor de pe Șoseaua Panduri. O altă construcție importantă a perioadei este Opera Națională din București. Arhitectura stalinistă e de o calitate mult superioară celei din anii 70 și 80.\n\nMijlocul anilor 1950-1977 \n\nDupă 1958, odată cu destalinizarea începută de primul lider comunist al României Gheorghe Gheorghiu-Dej, devine popular modernismul de tipul Bauhaus. Se încearcă într-o oarecare măsură apropierea de arhitectura clasicistă-modernistă din timpul perioadei interbelice. Un exemple al acestei arhitecturi e Sala Palatului, din spatele Muzeului Național de Artă al României. Se pare că Sala Palatului i-a plăcut în mod deosebit conducătorului sovietic Nikita Hrușciov, care a comnfat ridicarea unei replici mai grandioase la Moscova.\n\nÎn anii 50, 60, 70, și 80, mulți oameni trec prin procesul urbanizării, astfel fiind ridicate zone de blocuri funcționaliste. La început, noile cartiere sunt construite în spații goale ale unor drumuri (1 Mai, Berceni, Pantelimon, Colentina și Rahova).\n\n1977-1990\n\nPe 4 martie 1977, un cutremur puternic lovește Bucureștiul. Aproximativ 1500 de oameni au murit și peste 7000 sunt răniți în cele 32 de construcții care s-au prăbușit. Alte 150 de clădiri cu multe etaje suferă pagube majore. Mare parte a lor a fost construcții din anii 30. Politica regimului, cantitate peste calitate, diferențe mari între construcțiile prestigioase și cele obișnuite, funcționalismul și lipsa de ornamentare, au dus la un declin în creativitatea arhitecturală și standardele clădirilor.\n\nRegimul a folosit pretextul cutremurului pentru a demola o serie de clădiri care, dintr-un motiv sau altul, erau „incomode” pentru el, printr-un proces pe care îl numea sistematizare. Una dintre ele fiind Biserica Enei de lângă Piața Universității, care nu fusese în niciun fel afectată de cutrenur. La inițiativa dictatorului Nicolae Ceaușescu, un plan pentru un nou oraș socialist a fost făcut, numit Centrul Civic, care includea Casa Poporului și un bulevard numit Bulevardul Victoria Socialismului (actualul Bulevard Unirii). Noul centru avea să fie situat într-o zonă de case deja construită în Belle Époque și parțial în perioada interbelică, și care era cuprinsă între Strada Izvor la nord, Piața Unirii la est, Calea Rahovei la sud, și Calea 13 Septembrie, cartierul Cotroceni și Strada Uranus la est. Pentru construirea noilor edificii, zona, numită zona Uranus, a fost distrusă. O inspirație pentru viitoare zonă a fost ceea ce Ceaușescu a văzut în China și mai ales în Coreea de Nord. Phenianul, capitala Coreei de Nord, fiind foarte distrus în timpul Războiului din Coreea, a fost aproape în totalitate reconstruit în timpul conducerii liderului comunist Kim Ir-sen într-un spirit comunist. Pentru comuniști, zona Căii Victoriei și cea a Pieței Universității erau simboluri ale trecutului și ale monarhiei, și deci considerau că Bucureștiul ar fi avut nevoie de un nou centru politico-administrativ. Pe lângă zona noului Centru Civic, erau distruse parțial și altele ca să fac loc unor noi blocuri postmoderniste.\n\nÎncepând din 1980, în zona aleasă (mărginită de Dealul Arsenalului la vest și Șoseaua Mihai Bravu la est), o suprafața de 435 de hectare a fost distrusă complet. 35.000 de oameni au fost scoși din casele lor și au fost relocați în blocuri semi-terminate. 9.300 de case au fost distruse, alături de biserici și mănătiri, Spitalul Brâncovenesc (din care a mai rămas Biserica Domnița Bălașa), Hala Unirii, sediile unor instituții, Arsenalul Armatei, și Stadionul Republicii. Din fericire, anumite biserici au putut să fie mutate în spatele unor blocuri, astfel evitându-se demolarea lor. Din Mănăstirea Mihai Vodă, în care erau arhivele statului, au mai rămas biserica și clopotnița, care au fost și ele mutate câteva sute de metrii mai departe în spatele unei perdele de blocuri, pe Strada Sapienței. Dacă ar mai fi azi în locul inițial, mănăstirea ar fi în Parcul Izvor. Pe lângă biserici și mănăstiri, au fost demolate multe case de oraș din categorii foarte variate, unele mari și complexe, altele mici și simpliste.\n\nLa sfârșitul lui decembrie 1989 are loc revoluția care pune capăt regimului comunist. România a fost singura țară din blocul estic care a trecut printr-o revoluție violentă și în care conducătorii comuniști au fost executați. Pe diverse zone artere ale centrului Bucureștiului au avut loc proteste în timpul cărora Securitatea, serviciului de informații din România în perioada comunistă a cărui misiune existențială era menținerea regimului și oprimare opoziției, a tras în protestatari.\n\nConstruirea Centrului Civic a fost cea mai mare operațiune de tipul său din Europa de Est. Început ca o manifestare a „societății socialiste multilateral dezvoltate”, după căderea regimului în decembrie 1989, a devenit sediul noului guvern și care e și în prezent. Clădirile în șantier în decembrie 1989 au rămas abandonate, nefiind vreodată terminate.\n\nIdeea Centrului Civic nu e una rea. Sistematizări au avut loc în multe capitale europene de-a lungul secolului 19. Cea mai cunoscută e cea a Parisului din timpul domniei lui Napoleon al III-lea, dirijată de Georges-Eugène Haussmann, între 1850 și 1870, și terminată complet în 1927. În această perioadă, au fost create bulevarde și străzi noi și drepte, parcuri, sedii de instituții, și alte clădiri emblematice ale Parisului, cea mai cunoscută fiind Opéra Garnier. O sistematizare foarte asemănătoare a avut loc în timpul domniei regelui Carol I, când o foarte mare parte a Bucureștiului medieval a fost demolată, și înlocuită cu instituții noi \nca Ateneul Român, Palatul CEC, Biblioteca Centrală Universitară, Palatul Băncii Naționale, și mii de case de oraș cu grădină, inspirate de blocurile construite în timpul lui Napoleon al III-lea în Paris, prin care Bucureștiul încerca să fie un oraș ca celelalte capitale europene. Astfel, sistematizarea din perioada comunistă a fost un exemple de idee bună cu o punere în practică proastă.\n\n1990-prezent\n\nDatorită Revoluției care a pus capăt regimului comunist, România a devenit o țară liberă, iar Bucureștiul un oraș deschis și în pas cu tendințele vremii. Mărimea comenzilor arhitecturale se schimbă. În locul statului, fostul comandant al unor proiecte gigantice, acum clienții individuali intră pe scena, cu propriile lor personalități, cerințe și așteptări. \n\nÎncep să fie construite case și blocuri de înălțimi variate. Elita economică care apare aspiră la a locui în case din zone liniștite de case, cum e cartierul Cotroceni, în jurul lacurilor din zona de nord, în zonele Băneasa, Primăverii și Pipera. Bucureștiul începe să se extindă. Zone noi includ cea a Șoselei Gheorghe Ionescu Sisești, cea a Străzii Tineretului (la sud de Chiajna, sau cea a Străzii Postalionului. Calitatea acestor construcții variază de la designuri bune la amatorism agresiv. \n\nTotuși, peste un milion de oameni încă locuiesc în blocuri construite în timpul regimului comunist. Privatizarea înseamnă că fostele blocuri deținute de stat, care au cam 40 sau 50 de ani, acum fiecare au sute de proprietari, unul pentru fiecare apartament, iar întreținerea și modernizarea acestor blocuri rămâne o problemă legală.\n\nDin cauza speculei imobiliare, mai multe clădiri construite în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, multe case de oraș, au fost dărâmate și înlocuite cu blocuri. Nu de puține ori, case istorice au fost incendiate sau demolate peste noapte. Acoperișurile le-au fost deteriorate astfel încât să plouă înăutru, lucru care să grăbească prăbușirea respectivelor clădiri. În același timp, există și cazul caselor și blocurilor istorice care sunt mutilate prin anvelopare termică cu polistiren, termopane, supraetajate, vopsite în culori nepotrivite, sau toate în același timp. Asta se întâmplă atunci când autoritățile și cetățenii nu au educație estetică, interes, și nici nu sunt puse în aplicare legi care să interzică renovările kitschoase.\n\nTotuși, nu trebuie neglijat faptul că în același timp mai multe construcții au fost restaurate, și prin retrocedare, au fost date înapoi proprietarilor lor, statul comunist confiscând-le abuziv la începutul regimului. Un exemple bine cunoscut este cel al librăriei Cărturești Carusel de pe Strada Lipscani din Centrul Vechi, deschisă în 2015 într-o fostă bancă din anii 1900. Construcția a intrat în posesia celebrei familii de bancheri Chrissoveloni în 1903, iar în perioada comunistă a fost confiscat/naționalizat și transformat în magazinul Familia. După 1990, imobilul a fost recuperat și reabilitat de proprietarul actual, domnul Jean Chrissoveloni, iar acum prinde viață printr-o amenajare inovatoare, dar atentă la substanța istorică, semnată de biroul de arhitectură Square One. Ca rezultat, librăria a devenit în scurt timp o atracție importantă a Centrului Vechi al Bucureștiului, clienții fiind atât turiști cât și bucureșteni. O altă librărie Cărturești care se află în două case istorice este Cărturești Verona, la intersecția Străzii Arthur Verona cu Bulevardul Gheorghe Magheru, în Casa Sturdza (cea cu intrarea la bulevard) și o casă Beaux-Arts din Belle Époque cu grădină. O altă parte a caselor de patrimoniu sunt renovate, și transformate în baruri, restaurante, și magazine. O zonă în care sunt predominant case renovate e cea a Străzilor Dimitrie Racoviță, Sfântul Ștefan, Plantelor, și Alexandru Romano.\n\nGeografie\n\nAșezare geografică și relief \n\nBucureștiul se află în sud-estul României, între Ploiești, la nord și Giurgiu, la sud. Orașul se află în Câmpia Vlăsiei, care face parte din Câmpia Română. La est se află Bărăganul, în partea de vest Câmpia Găvanu-Burdea, iar la sud este delimitat de Câmpia Burnazului. Istoric, se consideră că Bucureștiul a fost construit pe șapte dealuri, asemenea celor șapte coline ale Romei. Cele șapte dealuri ale Bucureștiului sunt: Dealul Mitropoliei, Dealul Spirii, Dealul Cotrocenilor, Dealul Arsenalului, Dealul Filaretului, Dealul Văcărești și Colina Radu Vodă. Cu excepția Dealului Mitropoliei, restul pantelor din București sunt rezultatul eroziunii fluviale a celor două cursuri principale de apă care îl străbat.\n\nBucureștiul are o suprafață de 240 km², ceea ce înseamnă că orașul ocupă 0,08% din întreg teritoriul României. Altitudinea variază de la 57,1 m în zona podului de la Cățelu, în partea de sud-est a orașului, până la aproximativ 93 m în Bucureștii Noi - Mogoșoaia. Raportat la coordonatele geografice fixe, orașul București se regăsește la intersecția paralelei de 44º24′49″ (ca Belgrad, Geneva, Bordeaux și Minneapolis) cu meridianul de 26º5′48″, meridian ce străbate, de asemenea, Helsinki și Johannesburg. Orașul are o formă aproximativ rotundă, cu centrul situat la intersecția axelor imaginare nord/sud și est/vest din Piața Universității. Monumentul pentru kilometrul zero al României este plasat chiar la sud de Piața Universității, în fața Bisericii Sf. Gheorghe Nou din Piața Sf. Gheorghe. Raza Bucureștiului, din Piața Universității până la periferie în toate direcțiile, variază de la 10 la 12 km.\n\nPână de curând, regiunile din jurul Bucureștiului erau predominant rurale, dar după 1989 au început să se construiască suburbii în jurul orașului. Este de așteptat ca dezvoltarea urbană să continue, de vreme ce zona metropolitană București va deveni operațională și va incorpora alte comune și orașe din județul Ilfov și județele învecinate.\n\nApe, floră și faună \nBucureștiul se află situat pe malurile râului Dâmbovița, ce se varsă în Argeș, afluent al Dunării. Mai multe lacuri – dintre care cele mai importante sunt Herăstrău, Floreasca, Tei și Colentina – se întind în părțile de nord ale orașului, de-a lungul Colentinei, afluent al Dâmboviței. În plus, în centrul capitalei se află un mic lac artificial – Lacul Cișmigiu – înconjurat de parcul omonim. Acest parc are o istorie bogată, fiind frecventat odinioară de poeți și scriitori. Deschis în 1847 după planurile arhitectului german Carl F. W. Meyer, parcul este principalul loc de agrement din centrul orașului.\n\nNotabile sunt și Parcul Herăstrău, respectiv Grădina Botanică. Parcul Herăstrău este situat în partea de nord a orașului, în jurul lacului Herăstrău, și cuprinde Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”. Grădina Botanică din cartierul Cotroceni, constituită după modelul celei din Liège, este cea mai mare din România și conține peste 10.000 de specii de plante, multe dintre ele exotice. A luat naștere ca loc de aprovizionare cu plante medicinale pentru elevii a ceea ce avea să devină mai târziu Facultatea de Medicină. Pe lângă cele menționate, în București mai există și alte parcuri mari: Parcul Tineretului, Parcul Alexandru Ioan Cuza (cunoscut și ca Parcul Titan sau Parcul IOR), Parcul Kiseleff, Parcul Carol I, precum și multe parcuri mai mici și spații verzi amenajate de primăriile de sector.\n\nLacul Văcărești este situat în sudul orașului. 183 de hectare de spațiu verde adăpostesc circa 97 de specii de păsări, mai mult de jumătate protejate, dar și 6–7 specii de mamifere (vidră, vulpe, nevăstuică, bizam), amfibieni și reptile. Zona era un mic sat pe care Nicolae Ceaușescu intenționa să îl transforme într-un lac. După demolarea caselor și construirea bazinului de beton, planul a fost abandonat în urma Revoluției din 1989. Timp de aproape două decenii, zona a devenit dintr-un spațiu verde abandonat, unde copiii puteau să se joace și să facă plajă, un loc contestat de proprietarii de terenuri. Ulterior, zona a fost închisă pentru reamenajare într-un centru sportiv. Proiectul a eșuat, astfel că, peste ani, în zonă s-a format un ecosistem acvatic cu întinderi de mlaștini, ochiuri de apă, stufăriș, crânguri de sălcii, cuiburi din plopi și perdele de trestie și stuf. În 2016, lacul Văcărești a fost declarat parc natural, primul astfel de parc într-o zonă urbană din România.\n\nClimă \nClima în București este specifică României, respectiv temperat-continentală. Sunt specifice patru anotimpuri: iarnă, primăvară, vară și toamnă. Iernile în București sunt destul de blânde, cu puține zăpezi și temperaturi relativ ridicate, în timp ce, în ultimii ani, verile sunt foarte calde, chiar caniculare (cu temperaturi foarte ridicate de până la 35°C) și cu puține precipitații. Aceasta face ca diferențele de temperatură iarnă–vară să fie de până la 50 de grade. Cea mai friguroasă lună este ianuarie, cu o medie de –2,9°C, iar cea mai călduroasă este iulie, cu o medie de 22,8°C. În general, variațiile de temperatură dintre noapte și zi sunt de 34–35°C, iarna și de 20–30°C, vara.\n\nCea mai înaltă temperatură, de 41,5°C, a fost înregistrată în data de 7 august 2012, în timp ce minima absolută de –32,2°C a fost atinsă la stația Băneasa, pe 25 ianuarie 1942. Volumul precipitațiilor este în jurul valorilor de 500–600 mm anual. Cu toate acestea, apar unele diferențieri în relația centru (550–600 mm/an) și spațiile periferice (500 mm/an). Zona periferică este influențată de construcțiile joase (1–2 nivele) cu suprafețe verzi și mari zone industriale; această zonă urbană este în mare măsură expusă vântului, valurilor de căldură și de frig, dar cu contraste mici, o umiditate ridicată și aer curat.\n\nDemografie \n\nConform recensământului efectuat în 2011, populația municipiului București se ridică la 1.883.425 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 1.926.334 de locuitori. Acest declin se datorează sporului natural negativ, dar și deplasării populației din capitală în orașele învecinate mai mici, precum Voluntari, Buftea și Otopeni.\n\nO estimare a Institutului Național de Statistică arăta că populația Bucureștiului la 1 ianuarie 2016 era de 2.106.144 de locuitori, adică 9,4% din populația totală a României. Dintre aceștia, 981.835 erau bărbați, iar 1.124.309 femei. Un număr semnificativ de persoane tranzitează orașul în fiecare zi, majoritatea provenind din județul Ilfov. Date neoficiale indică faptul că afluxul zilnic este atât de mare, încât în București se pot înregistra la un moment dat circa trei milioane de persoane.\n\nDensitatea populației Bucureștiului este foarte mare, de 9.993,8 loc./km² în 2015. Acest lucru se explică prin faptul că majoritatea populației locuiește în blocuri aglomerate din perioada comunistă, dar depinde și de partea orașului: cartierele sudice au o densitate mai mare decât cele nordice. Din capitalele țărilor membre UE, doar Paris și Atena au o densitate mai mare a populației.\n\nDoar 54% dintre bucureșteni s‑au născut în oraș. 37% dintre locuitori au venit și s‑au stabilit în București pentru și după studii, iar alți 24% datorită locului de muncă.\n\nFață de alte orașe, Capitala are un procent mai scăzut de tineri: sunt aici 24,4% locuitori cu vârste cuprinse între 0 și 24 de ani, spre deosebire de județul Iași, de exemplu, acolo unde această categorie de populație reprezintă 33,9%. Bucureștiul recuperează însă față de alte structuri administrative când vine vorba de populația activă: 61,1% dintre locuitori au vârste cuprinse între 25 și 64 de ani, față de 52,2% în Iași. Principalul motiv este că Bucureștiul are o capacitate de atracție mai mare odată ce tinerii încep să își caute un loc de muncă. Datele furnizate de INS arată că durata medie de viață a locuitorilor municipiului București era, în anul 2015, de 77,8 ani, Capitala fiind regiunea cu cea mai mare speranță de viață din România. Un bărbat trăiește, în medie, 74,7 ani, în timp ce o femeie – 80,5 ani (față de 78,9 media națională). În 2005, durata medie de viață la nivelul Capitalei era de 74,1 ani, iar în 1995 – 70,6 ani.\n\nEvoluție istorică\n\nComunități etnice\n\nComunitatea romă \nCea mai numeroasă comunitate minoritară in București la recensământul din 2011 a fost comunitatea romă (23.973 de persoane, adică 1,27% din populație). În cursul anilor '90 mulți romi au emigrat în Occident sau s-au întors în localitățile din provincie din care emigraseră în anii 1970–1989.\n\nComunitatea evreiască \n\nCea mai numeroasă comunitate minoritară din București era odinioară cea evreiască. În 1930 trăiau în București 69.885 de evrei, reprezentând 10,93% din populația orașului. În timpul războiului, cu refugiații, numărul acestora depășea 140.000. Evreii din București sunt menționați în cărțile de istorie încă din secolul al XVI-lea, ca medici la curtea domnească sau comercianți. Aceștia veneau de la sud de Dunăre, de la Istanbul sau de la Salonic, Grecia. Evenimentele celui de-Al Doilea Război Mondial și apoi emigrarea în Israel au dus la scăderea masivă a populației evreiești din București. Pe locul cartierului evreiesc se află astăzi Unirea Shopping Center și zona adiacentă. În București funcționează în continuare un teatru evreiesc de stat. Continuă să existe mai multe sinagogi și cimitire evreiești (unul dintre cimitirele evreiești este sefard). La recensământul din 2011, 1.333 de oameni s-au declarat ca fiind evrei. Incluzând și familiile mixte, numărul evreilor din București ajunge la 4.000 de persoane.\n\nComunitatea maghiară \nNumeroși reformați maghiari s-au stabilit la București la începutul secolului al XVIII-lea, după înfrângerea revoltei curuților. Este plauzibil faptul că satul Berceni din sudul orașului să fi fost numit după tabăra soldaților curuți de sub comanda generalului Miklós Bercsényi. Un nou val de refugiați maghiari a venit la București după înfrângerea revoluției maghiare de la 1848 de către austrieci. Unul din cei mai proeminenți reprezentanți ai maghiarilor bucureșteni de la mijlocul secolului al XIX-lea a fost József Sándor, primul traducător al lui Mihai Eminescu, încă în timpul vieții poetului.\n\nConform datelor recensământului din 1930, în acel an trăiau în București 24.052 maghiari, reprezentând 3,76% din populația municipiului. Era vorba îndeosebi de secui din județele Trei Scaune (azi județul Covasna), Odorhei și Ciuc (azi județul Harghita). Comparativ, în anul 2002 trăiau 5.834 de maghiari, reprezentând 0,3% din totalul populației orașului, iar în 2011 3.359 de maghiari (0,18%).\n\nÎn București funcționează Liceul Teoretic „Ady Endre” cu predare în limba maghiară. Casa Petőfi este centrul cultural al comunității, unde funcționează și biblioteca. În București apare publicația lunară Bukaresti Közlöny. Biserica Reformată din București oferă liturghii în limba maghiară. Printre bucureștencele de origine maghiară se numără Vera Renczi, Daniela Gyorfi și Eva Kiss.\n\nComunitatea germană \n\nComunitatea germană datează încă din secolul al XVIII-lea, fiind compusă preponderent din negustori sași. Din acest secol datează și prima mențiune a unei biserici luterane din lemn. În preajma Primului Război Mondial proporția germanilor atingea 8%, fiind vorba nu numai de sași, ci și de prusaci și austrieci. \n\nPrincipalele străzi germane din București au fost strada Lipscani (de la „Lipsca”, Leipzig) și strada Nemțească (în prezent strada Smârdan).\n\nDe la mijlocul secolului al XIX-lea există Biserica Luterană din București cu limba de liturghie germană. Liturghii romano-catolice în limba germană sunt celebrate în fiecare duminică la Biserica Bărăția din București. Între personalitățile comunității catolice din București s-au numărat episcopul Joseph Schubert, vicarul general Hieronymus Menges și călugărul iezuit Rafael Haag, toți arestați de autoritățile comuniste.\n\nDin anul 1855 funcționează Școala Germană din București (în prezent Colegiul German Goethe), cu predare în limba germană.\n\nLa recensământul din 1977 populația germană era alcătuită din aproape 8.000 persoane. În 2002 au fost numărați doar 2.358 de germani, iar în 2011 1.209 germani.\n\nComunitatea armeană \n\nO comunitate cu vechi tradiții culturale și economice în București este cea armeană. În anul 1930 trăiau în București 4.748 de armeni, reprezentând 0,74% din populația municipiului. La recensământul din 2002 au fost numărați 815 armeni, iar în 2011 doar 565 de armeni. Locuri precum Strada Armenească amintesc de prezența armenilor în oraș. Există o biserică și un cimitir armenesc în București.\n\nComunitatea greacă \n\nO altă comunitate cu vechi tradiții în București este cea grecească. Aceasta datează încă din timpul perioadei fanariote (1715–1821). În 1930 trăiau în București 4.293 de greci, reprezentând 0,67% din totalul populației orașului. Astăzi au rămas mai puțin de 1.000.\n\nComunitatea bulgară \n\nPrezența unei populații bulgărești în București are o vechime de mai multe secole, existând încă din secolul al XVII-lea, când niște călugări catolici franciscani bulgari ridicaseră pe locul actualei biserici Bărăția o biserică din lemn. Majoritatea bulgarilor din București sunt ortodocși, fiind reuniți din 1954 până în aprilie 2009 în Biserica Ortodoxă Bulgară „Sf. Prooroc Ilie” (actualmente „Sf. Ilie-Hanul Colței”, preluată de Biserica Ortodoxă Română, prin Arhiepiscopia Bucureștilor – Protopopiatul III Capitală). Preluarea acestei biserici este considerată abuzivă de comunitatea bulgărească și de Biserica Ortodoxă Bulgară, pe când Biserica Ortodoxă Română privește acest gest ca fiind legitim. De asemenea, se întâlnesc și bulgari catolici, reprezentați de Biserica „Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu”. Motivele pentru care bulgarii au sosit în București sunt diverse: fie politice (se refugiau din cale opreliștii otomane înainte de 1878), fie socio-ecomonice (pentru a avea un trai mai bun – mai ales în prima jumătate a secolului al XX-lea). Autoritățile comuniste au închis Liceul bulgar, însă în toamna anului 1999, la București a fost redeschisă, în paralel cu Liceul român din Sofia, vechea Școala bulgară cu trei clase și un număr de 84 de elevi, cu predare în limba bulgară. Unele cartiere din București continuă să aibă o populație numeroasă de bulgari: Giulești-Sârbi, Dudești-Cioplea (în bună parte catolici). Bulgari trăiesc și în cartiere din unele localități aflate în preajma Capitalei (în Brănești, Bragadiru, Glina, Dobroești, Pantelimon, Colentina, Chiajna, Roșu sau bulgari catolici pavlicheni în Popești-Leordeni).\n\nComunitatea poloneză \nÎn București trăiește, de asemenea, o populație poloneză, aproape la fel de semnificativă ca și cea din Bucovina. Polonezii au sosit în special înaintea Primului Război Mondial, dar și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial – în ambele cazuri ca refugiați care au hotărât să se stabilească aici. În cadrul emigrației polone, un rol însemnat a jucat Uniunea Emigrației Polone (1866–1871), care a avut o filială și la București. Într-o proporție semnificativă polonezii bucureșteni sunt intelectuali, iar unii dintre ei au fost primari ai Bucureștiului: Lucian Skupiewski în perioada februarie 1923–aprilie 1923 și Victor Dombrovski, fost general de armată român, chiar în două rânduri, în intervalul septembrie 1938–septembrie 1940 și în perioada august 1944–iunie 1948. \n\nStrada Polonă este numită după această comunitate. Azi mai trăiesc în București câteva sute de polonezi, însă în anul 1890 numărul acestora se ridica la aproximativ 3.000 de persoane (circa 1,5% din populația orașului).\n\nComunitatea albaneză \nBucurești este centrul comunității albaneze din România. Comunitatea albaneză bucureșteană a început să se formeze în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când capitala Țării Românești a devenit un centru al inițiativelor culturale ale unor intelectuali precum Dora d'Istria, Naim Frashëri, Jani Vreto și Naum Veqilharxhi (autorul primului abecedar albanez, tipărit la București în 1844). Aleksander Stavre Drenova a conceput versurile imnului național albanez, Hymni i Flamurit, pe vremea când locuia în București. Cei mai mulți dintre acești intelectuali se refugiaseră în România din calea opreliștii otomane. În 1920 trăiau în București aproape 20.000 de albanezi. Azi mai trăiesc doar câteva sute. Majoritatea albanezilor bucureșteni sunt creștini ortodocși, dar există într-un număr mai mic și albanezi musulmani.\n\nComunitatea musulmană \nComunitatea musulmană din București este formată atât din imigranți, cât și din populație autohtonă, ai cărei urmași au sosit de-a lungul timpului. Centrul vieții spirituale a musulmanilor bucureșteni a fost, de la începutul secolului al XX-lea, geamia București, construită în Parcul Carol I și mutată în timpul regimului comunist în zona Pieței Eroii Revoluției. Prima moschee din oraș construită după căderea regimului comunist este ar-Rahman, aflată pe Strada Munții Gurghiului din cartierul Crângași. Finalizată în 2002, moscheea este deschisă permanent și poate oficia orice ritual islamic.\n\nAltele \nBucureștiul are și o comunitate chineză și un mic număr de refugiați de diferite naționalități (sirieni, pakistanezi, afgani, birmani, ucraineni și africani), care locuiesc în principal în cartiere‑dormitor precum Pantelimon.\n\nReligii\n\nEconomie și infrastructură \n\nBucureștiul este cel mai mare centru economic al României. Regiunea București-Ilfov a contribuit in anul 2018 cu 26,6 % din PIB-ul la nivel național, respectiv 251.350 miliarde lei (54.013 miliarde euro). În București se regăsește cea mai mare parte dintre ramurile economice specifice României, excluzând agricultura. \n\nÎncepând cu domeniul serviciilor și terminând cu construcțiile. Întreprinderile constructoare de mașini (utilaj greu, utilaj siderurgic, petrolier, mașini și utilaje agricole, locomotive, vagoane, avioane și elicoptere, autobuze). Industrie electrotehnică, electronică, mecanică fină, optică. Întreprinderi chimice, de materiale de construcție, de prelucrare a lemnului. Bucureștiul este un important nod feroviar, rutier și aerian.\n\nTransport \n\nBucureștiul este principalul nod feroviar (nouă magistrale și o cale ferată de centură de 74 km) și rutier (șapte magistrale, numeroase autogări) al țării; tot aici se află aeroporturile „Băneasa” (inaugurat în 1920 pentru traficul intern) și „Otopeni” (inaugurat în 1970 pentru traficul internațional). Metroul bucureștean are cinci linii magistrale, construite din 1974 și până în prezent, însumând circa 77 km lungime.\n\nTransportul public \n\nSistemul de transport public din București este cel mai mare din România. Este compus din sistemul de metrou de 77 km operat de către Metrorex și rețeaua transportului de suprafață – autobuze (120 de linii), troleibuze (15 linii) și tramvaie (24 de linii) – operată de către STB. Adițional, există și microbuze private care fac legătura cu comunele învecinate. În 2016, RATB (vechiul STB) a avut 438 de milioane de călătorii. \n\nSubsolul capitalei este traversat de cinci magistrale (M1, M2, M3, M4 și M5), M1 și M2 fiind cele mai mari și mai cuprinzătoare. M1 este magistrala care are conexiuni cu toate celelalte linii de metrou. Metroul reprezintă doar 5% din rețeaua de transport public și este folosit zilnic de aproape un sfert din populația zonei București-Ilfov, adică 600.000 de persoane.\n\nTransportul rutier \n\nRețeaua de străzi a Capitalei cuprinde 5.340 de străzi, cu o lungime totală de 1.820 km și o suprafață totală de aproape 20.000 m². Aceasta este centrată în jurul unei serii de bulevarde de mare capacitate, care, în general, radiază din centrul orașului până la periferie. Axele principale (nord/sud, est/vest și nord-vest/sud-est) și două inele (interior și exterior) contribuie la reducerea aglomerației din trafic. Străzile în municipiu sunt de obicei înțesate în timpul orelor de vârf din cauza creșterii numărului de mașini în ultimii ani. În fiecare zi, peste un milion de vehicule circulă în interiorul orașului. Aceasta a rezultat în apariția gropilor, care acum sunt considerate ca fiind cea mai mare problemă de infrastructură a Bucureștiului. La acestea se adaugă lipsa spațiilor de parcare, dar și subdimensionarea infrastructurii pietonale.\n\nPe 17 iunie 2011, Pasajul Basarab a fost inaugurat și deschis traficului, completând astfel inelul interior al orașului. Construcția pasajului a durat cinci ani și astăzi este cel mai lung pod hobanat din România și cel mai lat astfel de pod din Europa. De la finalizare, traficul pe Podul Grant și în zona Gării de Nord a devenit considerabil mai fluid.\n\nBucureștiul este principalul nod al rețelei drumurilor naționale române, fiind punctul de începere pentru trei autostrăzi (A1 spre Pitești, A2 spre Constanța și A3 spre Ploiești) și nouă drumuri naționale (DN1 spre Oradea, DN1A spre Brașov, DN2 spre Suceava, DN3 spre Călărași, DN4 spre Oltenița, DN5 spre Giurgiu, DN6 spre Timișoara și Cenad, DN7 spre Nădlac și DN71 spre Sinaia).\n\nTransportul feroviar \n\nBucureștiul este nodul feroviar principal al companiei naționale Căile Ferate Române. Cea mai importantă stație feroviară este Gara de Nord din care pleacă și sosesc trenuri zilnice din diverse localități românești, precum și din orașe europene. Prin Gara de Nord trec zilnic 283 trenuri ale operatorului de stat CFR Călători dar și de la operatori privați, cum ar fi Astra Trans Carpatic, Regio Călători, Transferoviar Călători etc. De asemenea, există și alte gări: Basarab, Băneasa, Obor, Progresul (închisă traficului de călători în 2006) și Titan Sud. Din oraș pornesc cinci magistrale feroviare: 300 (București–Oradea), 500 (București–Bacău–Suceava–Verești), 700 (București–Brăila–Galați), 800 (București–Constanța), 900 (București–Drobeta-Turnu Severin–Timișoara–Jimbolia) și trei linii secundare interoperabile: 901 (București–Pitești–Craiova), 902 (București–Giurgiu) și 903 (București–Oltenița).\n\nTransportul aerian \n\nÎn București există în prezent două aeroporturi funcționale: Aeroportul Internațional Henri Coandă (inițial „Otopeni”) și Aeroportul Internațional Aurel Vlaicu (inițial „Băneasa”). Henri Coandă este cel mai mare aeroport al României, deservind aproape 11 milioane de pasageri în 2016 și fiind centrul principal pentru operatorul național TAROM. De acolo pleacă și sosesc zilnic zboruri din alte orașe din România precum și numeroase alte aeroporturi din Europa, America, Asia și Africa. Cunoscut până în 2012 ca hub-ul low-cost al Bucureștiului, Aurel Vlaicu operează astăzi doar zboruri private.\n\nTransportul pe apă \nBucureștiul se situează pe malurile Dâmboviței, dar fiindcă acest râu nu este navigabil, orașul nu a funcționat niciodată ca port, rolul acesta fiind rezervat pentru alte orașe, precum Giurgiu și Oltenița, aceste orașe fiind amplasate la distanțe mici: 65, respectiv 62 de kilometri. În anul 2010, mai mulți politicieni au reluat ideea continuării construcțiilor la Canalul Dunăre–București, lung de 73 km, care va lega orașul cu Dunărea, prin canalizarea râurilor Dâmbovița și Argeș. Potrivit primarului Capitalei de atunci, Sorin Oprescu, canalul este finalizat în proporție de 65%. Totodată, ministrul Dezvoltării Regionale și Turismului, Elena Udrea, declara în iunie 2010 că intenționează să includă proiectul în Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării. Se așteaptă ca acest canal să devină o componentă importantă a infrastructurii de transport orășenești.\n\nPolitică \n\nBucureștiul are un statut special în țară, fiind singurul oraș care nu aparține niciunui județ. Totuși, populația sa este mai numeroasă decât a oricărui județ.\n\nPrimăria administrează orașul și este condusă de un Primar General. Puterea Primăriei Generale este la fel ca a oricărui consiliu județean din România. Primarul general, Nicușor Dan, a fost ales în 2020. Primăria Generală este responsabilă cu utilitățile (apa, transportul, bulevardele principale), iar Primăriile sectoarelor au responsabilitatea contactului dintre cetățeni și consiliile locale, străzile secundare, parcuri, școli și serviciile de salubrizare.\n\nConsiliul General al Municipiului București se compune din 55 de consilieri (conform alegerilor locale din 2020):\n\nCa toate celelalte consilii locale din România, consiliile sectoriale, consiliul general și primarii sunt aleși la fiecare patru ani de către locuitorii Bucureștiului. În plus, Bucureștiul are un prefect, numit de guvernul României. Prefectului nu i se permite să fie membru al unui partid politic și rolul acestuia este de a reprezenta guvernul la nivel municipal. Prefectul acționează ca o autoritate de legătură care facilitează implementarea planurilor naționale de dezvoltare și a programelor de guvernare la nivel local. Actualul Prefect al Bucureștiului este Georgiana-Alexandra Vacaru.\n\nÎmpărțire administrativă \n\nBucureștiul este împărțit în șase sectoare, fiecare administrat de câte o Primărie de sector. Sectoarele sunt dispuse radial (și numerotate în sensul acelor de ceasornic), astfel încât fiecare să aibă în administrație o parte a centrului Bucureștiului. Împărțirea actuală pe sectoare a Bucureștiului este cea prevăzută de Decretul nr. 284/1979, în vigoare și în prezent.\n\nPână în prezent, nu există un consens administrativ în legătură cu numărul de cartiere ale orașului, dar Planul Urbanistic General al Bucureștiului identifică 70 de cartiere diferite. Pe de altă parte, un studiu antropologic al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA) a identificat mai mult de 100.\n\nPrima formă de organizare administrativă a Bucureștiului a fost cea a plășilor. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în 1798, existau cinci plăși: Târgul, Podul Mogoșoaiei, Târgul de afară, Broștenii și Gorganul. Acestor cinci plăși le corespundeau, la începutul secolului al XIX-lea, în timpul războiului ruso-turc (1806–1812), culorile sau „boielile”: Roșu, Galben, Negru, Albastru și Verde. Teritoriul numit Roșu, cel mai mic dintre cele cinci culori și cuprinzând centrul comercial și o porțiune îngustă pe malul drept al Dâmboviței, a fost desființat la începutul secolului al XX-lea. Teritoriul acestei culori a fost repartizat celorlalte patru. După reforme succesive, prin legea administrativă din 1950, cele patru culori s-au transformat în opt raioane, care au permis o administrație mai intensivă și au stimulat într-un mai mare grad inițiativele locale. Cele opt raioane ale Bucureștiului purtau următoarele denumiri: Grivița Roșie (1), 30 Decembrie (2), 1 Mai (3), 23 August (4), Tudor Vladimirescu (5), Nicolae Bălcescu (6), V. I. Lenin (7) și 16 Februarie (8).\n\nZona metropolitană \n\nZona metropolitană București (abreviat ZMB) cuprinde actualmente aproximativ 2,4 milioane de locuitori (neoficial 3,4 milioane). Conform proiectelor Primăriei București, ZMB urmează să fie mărită astfel încât să cuprindă 94 de unități administrativ-teritoriale (84 de comune, opt orașe, municipiul Oltenița și municipiul București), întinse pe un teritoriu de 5.046,1 km².\n\nSistemul judiciar \n\nSistemul judiciar al Bucureștiului este similar cu cel al celorlalte județe. Fiecare dintre cele șase sectoare are propria judecătorie, în timp ce infracțiunile mai grave sunt direcționate Tribunalului București. Curtea de Apel București judecă recursurile la deciziile luate de judecătoriile și tribunalele Bucureștiului și a altor cinci județe învecinate (Teleorman, Ialomița, Giurgiu, Călărași și Ilfov). Bucureștiul este, de asemenea, sediul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curții Constituționale și Direcției Naționale Anticorupție.\n\nBucureștiul are o forță de poliție municipală, Poliția București, care este responsabilă de controlul criminalității în întregul oraș și operează 26 de secții. Poliția București își are sediul central pe Calea Victoriei, în centrul orașului. Începând cu anul 2004, fiecare primărie de sector are, de asemenea, sub administrația sa o poliție comunitară, care se ocupă de problemele comunității locale. În București se află și inspectoratele generale ale Jandarmeriei și ale Poliției Române.\n\nCriminalitate \n\nRata criminalității în București este destul de scăzută în comparație cu alte capitale europene, numărul total al infracțiunilor scăzând cu 9% între 2015 și 2016. În 2017, rata criminalității era de 28,92%, sub Madrid, Amsterdam, Berlin, Moscova, Stockholm, Londra, Paris și Roma, Bucureștiul menținându-se ca una dintre cele mai sigure capitale europene. Rata crimelor violente rămâne scăzută, cu 31 de crime înregistrate în 2014, toate fiind soluționate.\n\nDeși în anii 2000 au avut loc o serie de acțiuni ale poliției împotriva unor grupări infracționale, cum ar fi clanul Cămătaru, criminalitatea organizată are, în general, un impact redus asupra vieții publice. Infracțiunile minore sunt mai frecvente, în special sub forma furtului din buzunare sau genți, și au loc de cele mai multe ori în rețeaua de transport public a orașului. Cu toate acestea, furtul s-a redus cu 11% în 2016 față de anul precedent. Infracționalitatea este mai ridicată în cartierele sudice ale orașului, în special în Rahova și Ferentari, zone dezavantajate din punct de vedere social.\n\nDeși prezența copiilor străzii a fost o problemă în București în anii 1990, numărul lor a scăzut în ultimii ani, situându-se acum la sau sub media marilor orașe europene. Un documentar numit Children Underground și nominalizat la Oscar a ilustrat viața copiilor străzii români în 2001. Aproximativ 1.100 de persoane încă locuiesc pe străzile Bucureștiului, 41% dintre ele fiind minore. Multe sunt exploatate, practică cerșetoria sau prostituția.\n\nCalitatea vieții \n\nConform studiilor despre calitatea vieții în orașele lumii, emise anual de firma de consultanță Mercer, Bucureștii se aflau pe locul 94 în topul mondial al calității vieții, în anul 2001, și au coborât pe locul 108 în anul 2009. Bucureștiul este astfel pe penultimul loc în topul calității vieții, între capitalele Uniunii Europene, pe ultimul loc fiind capitala bulgară, Sofia.\n\nCultură \nViața culturală a Bucureștiului este un melanj bogat între cultura tradițională (elitistă) – reprezentată de un sector consistent de arte ale spectacolului (teatru, operă, dans și muzică), dar și de o rețea extinsă și diversă de muzee –, o cultură de masă (recreere) – reprezentată de un număr tot mai mare de festivaluri, concerte și evenimente în aer liber – și o scenă a artelor contemporane cu dezvoltare rapidă.\n\nClădiri emblematice \nÎn București își au sediul Parlamentul (găzduit în Palatul Parlamentului sau Casa Poporului), Guvernul și Președinția României. De asemenea, își au sediul numeroase instituții de cultură, precum: Academia Română (fondată în 1866), peste 60 de institute de cercetare, Universitatea, Institutul Politehnic, Institutul de Medicină, alte numeroase institute de învățământ superior, mari biblioteci (Biblioteca Academiei, Biblioteca Națională, Biblioteca Centrală Universitară, printre altele) ș.a.m.d.\n\nEvenimente culturale și festivaluri \n\nO serie de festivaluri culturale se desfășoară în București pe tot parcursul anului, însă majoritatea festivalurilor au loc în iunie, iulie și august. Societatea culturală „Ateneul Român” organizează Festivalul „George Enescu” în diferite locații din București în septembrie, la fiecare trei ani. Ediția inaugurală a avut loc în 1958, iar astăzi este cel mai important festival de muzică clasică și contemporană găzduit de România, reunind interpreți și orchestre din întreaga lume. Lansat în 2010 de către Muzeul Național al Literaturii Române, Festivalul Internațional de Poezie, unul dintre cele mai importante festivaluri de gen din România, a atras în 2016 peste 100 de poeți din 30 de țări. Cel mai longeviv eveniment dedicat cărții din România, Târgul Internațional Gaudeamus, are loc tot în București și este vizitat anual de peste 125.000 de cititori. Există și festivaluri dedicate dansului, artelor vizuale (din 2005, Bucureștiul are propria bienală), dar și muzicii de orice gen, de la jazz la rock și muzică electronică. Notabile sunt Summer Well, desfășurat anual pe domeniul Știrbey din Buftea, B'Estfest și TimeShift, ambele organizate la Romexpo.\n\nÎn ultimii ani s-a constatat o creștere a numărului de festivaluri dedicate teatrului și cinematografiei. Printre acestea se numără Festivalul Național de Teatru, Festivalul Internațional de Teatru de Stradă, Bucharest International Experimental Film Festival și Festivalul Filmului European. De asemenea, Bucureștiul este gazda unuia dintre cele mai importante festivaluri de film de animație din Europa, Anim'est. În 2004, Bucureștiul s-a impus în circuitul festivalurilor de film importante din Europa de Est cu Festivalul Internațional de Film București, un eveniment recunoscut pe scară largă în Europa, având ca invitați de onoare nume sonore în industria cinematografică: Andrei Koncealovski, Danis Tanović, Nikita Mihalkov, Rutger Hauer, Jerzy Skolimowski, Jan Harlan, Radu Mihăileanu etc.\n\nDatorită creșterii comunității chineze din oraș, în februarie 2005, Primăria Capitalei a organizat un festival tematic cu ocazia Anului Nou Chinezesc în Parcul Nichita Stănescu. De atunci, comunitățile thailandeză, turcă, greacă sau armeană au organizat diverse festivaluri culinare sau culturale în oraș.\n\nÎn 2005, Bucureștiul a devenit primul oraș din sud-estul Europei care a găzduit CowParade, amplu eveniment de artă urbană. Cu ocazia festivalului, zeci de sculpturi multicolore înfățișând văcuțe au putut fi admirate în tot orașul.\n\nCultură tradițională \n\nCultura tradițională românească continuă să aibă o influență majoră în arte, precum teatru, film și muzică. Bucureștiul are două muzee etnografice de renume internațional: Muzeul Țăranului Român și Muzeul Satului, unul dintre cele mai mari muzee în aer liber din țară.\n\nMuzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, situat în Parcul Herăstrău, acoperă o suprafață de 14 ha și conține peste 380 de monumente de arhitectură tradițională din toate colțurile țării. Muzeul Satului este, de asemenea, cel mai vizitat obiectiv cultural din România.\n\nMuzeul Țăranului Român a fost declarat în 1996 Muzeul European al Anului. Patronat de Ministerul Culturii, muzeul conservă și expune numeroase colecții de obiecte și monumente ale culturii materiale și spirituale. Muzeul deține una dintre cele mai bogate colecții de obiecte țărănești din România, cu un patrimoniu evaluat la peste 90.000 de piese organizate în mai multe colecții: ceramică, port, textile, obiecte din lemn, religioase, obiceiuri etc.\n\nMuzeul Național de Istorie a României este un alt muzeu important din București, care conține o colecție de artefacte care detaliază istoria și cultura românească din preistorie și până în epoca modernă.\n\nLăcașuri de cult \n\nBucureștiul păstrează numeroase monumente de artă religioasă și medievală, printre care o serie de biserici și mănăstiri datând din secolul al XVI-lea, de când orașul a devenit reședință statornică a voievozilor munteni.\n\nBucureștiul este sediul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, una dintre bisericile ortodoxe orientale în comuniune cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, dar și a subdiviziunilor sale, Mitropolia Munteniei și Dobrogei și Arhiepiscopia Bucureștilor. Credincioșii ortodocși îl consideră pe Dimitrie cel Nou Basarabov sfântul protector al orașului. În București există 248 de lăcașuri de cult ortodoxe. Cea mai veche dintre ele, Biserica Sf. Anton, se află situată în complexul Curtea Veche. Numită și Biserica Domnească, aceasta a fost zidită de domnitorul Mircea Ciobanul în anul 1559. Astăzi găzduiește moaștele sfântului Antonie cel Mare, aduse în 2017 de la abația Sf. Antonie din regiunea franceză Dauphiné. Una dintre cele mai mici și mai reprezentative biserici din București este Biserica Bucur Ciobanul. Deși nu are o datare exactă, biserica este considerată una dintre cele mai vechi din oraș, a cărui întemeietor ar fi chiar Bucur, cel de la care își trag numele atât biserica, cât și Bucureștiul. La polul opus, cel mai mare lăcaș de cult ortodox din București este Catedrala Sf. Spiridon Nou, a cărei pictură interioară a fost executată de Gheorghe Tattarescu. În 2010 au început lucrările de construcție la Catedrala Mântuirii Neamului Românesc. Situată în apropierea Palatului Parlamentului, catedrala va avea o capacitate de 5.000 de persoane și o înălțime de 120 m, devenind astfel cea mai mare biserică ortodoxă din lume.\n\nOrașul este centrul și altor organizații creștine din România, printre care Arhidieceza Romano-Catolică, înființată în 1883, și Eparhia Greco-Catolică „Sf. Vasile cel Mare”, înființată în 2014.\n\nÎn București mai există astăzi șase sinagogi, din cele câteva zeci existente înaintea rebeliunii legionare din 1941, cutremurului din 1977 și demolărilor sistematice din anii 1980. Printre acestea se numără Templul Coral, Sinagoga Mare și Templul Unirea Sfântă. Ultimul a fost transformat în Muzeul de Istorie a Evreilor din România „Șef rabin dr. Moses Rosen”, în timp ce Templul Coral și Sinagoga Mare încă oficiază slujbe regulate.\n\nArhitectură\n\nArhitectura istorică \nSubstanța medievală a Bucureștiului a fost de-a lungul timpului grav afectată de distrugeri și incendii. În plus, orașul a pierdut în mod tragic o serie de monumente, mai ales biserici, și în decursul campaniei de „urbanism” inițiate în secolul trecut de Nicolae Ceaușescu. Din nucleul orașului medieval de pe malurile Dâmboviței s-au păstrat vestigiile Curții Vechi (sec. XV–XVI) cu Biserica Domnească „Buna Vestire”, care datează probabil din vremea lui Mircea Ciobanul (d. 1559).\n\nStrada Lipscani, în jurul căreia se desfășoară ceea ce este considerat centrul istoric al Bucureștiului, a fost atestată pentru prima dată în 1589 sub numele de „Ulița Mare”. Numele de astăzi îl primește în 1947 de la negustorii ce comercializau mărfuri aduse de la Lipsca (astăzi Leipzig). Clădirile de pe strada Lipscani au fost ridicate preponderent în secolul al XIX-lea în stilul neoclasic și neobaroc, fiind naționalizate în anul 1948. În anii 1980, regimul comunist le-a dat în folosință unor locatari ce le-au adus într-o stare deplorabilă. Lipscaniul este una din străzile Bucureștiului care are cele mai multe obiective pe Lista monumentelor istorice (peste 30), reunite sub titulatura Ansamblul de arhitectură „Strada Lipscani”. Din 2005, zona Lipscani este doar pietonală și este în curs de restaurare. Pe lângă clădirile de secol XIX, pe strada Lipscani s-au păstrat o serie de hanuri, notabile fiind Hanul Gabroveni (cel mai vechi dintre ele și restaurat în 2014), Hanul lui Manuc (1808) și Hanul cu Tei (1833).\n\nSecolele XVI–XVII \n\nMănăstirea Radu Vodă a fost ridicată pe vremea lui Alexandru al II-lea Mircea, dar a fost distrusă deja în 1595 de Sinan Pașa, pentru a fi în secolul al XVII-lea reconstruită și fortificată de către Radu Mihnea și Alexandru Coconul. Atât elementele tradiționale (planul triconc, turla pe naos), cât și pronaosul supralărgit, încununat de trei turle, sunt influențate de formele bisericii mănăstirii din Curtea de Argeș. Din ansamblul mănăstirii Mihai Vodă, ctitoria lui Mihai Viteazul, s-a păstrat doar biserica. Construcția a fost, împreună cu turnul-clopotniță din secolele XVI–XVIII, translată din fosta incintă monastică în 1986. Clădirea mănăstirii, care adăpostise până atunci Arhivele Statului, a fost distrusă. Din secolul al XVI-lea datează și biserica mănăstirii Mărcuța, o ctitorie pe plan triconc cu turlă pe naos a marelui vistier Dan. În 1733 biserica a fost reînnoită și împodobită cu picturi murale, iar din 1945 până în 1957 ea a fost restaurată. Alte importante mărturii ale secolului al XVI-lea, biserica Alba-Postăvari și biserica Spirea Veche, au fost distruse în primăvara lui 1984.\n\nÎn epoca lui Matei Basarab a fost rezidită Mănăstirea Plumbuita (1647) după modelul ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 1632 împotriva turcilor. Din Casa Domnească construită atunci s-a păstrat doar o latură interioară a curții. Biserica de plan triconc fusese ridicată pe vremea lui Mihnea al II-lea Turcitul, dar suferise în 1595 mari distrugeri.\n\nBiserica Patriarhiei cu hramul Sf. Dimitrie cel Nou, ridicată sub domnia lui Constantin Șerban, dezvoltă modelul dat de biserica episcopală din Curtea de Argeș, folosind proporții mai masive, mai ales în cazul unui monumental pridvor vestic. După mutarea mitropoliei de la Târgoviște la București în 1668, ea a devenit Catedrală Mitropolitană, și în 1925, după ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de patriarhie, Catedrală Patriarhală. În apropierea acestei biserici se află ansamblul reședinței mitropolitane, dispus în pantă pe Dealul Viilor. În incinta acestui complex s-au păstrat unele construcții din 1698, aparținând fostei mănăstiri, printre care se numără poarta principală a edificiului, un paraclis cu galerie și treptele care duc spre portal. Acestea au fost reînnoite în 1723.\n\nMănăstirea Cotroceni din 1679 a fost complet demolată în 1985. Ea adăpostea mormântul lui Șerban Cantacuzino. Biserica ei se distingea prin proporțiile armonioase și printr-o tâmplă bogat ornamentată. Tot o ctitorie a domnitorului Șerban Cantacuzino este și Biserica Doamnei (1683), care conține un ansamblu de pictură murală executat de zugravii Constantinos și Ioan.\n\nUnul din monumentele importante ale stilului brâncovenesc este biserica mănăstirii Antim (1713–1715), o ctitorie a mitropolitului Antim Ivireanul. Perioada clasică a stilului este reprezentată aici de o ornamentică bogată, caracterizată de motive florale, de un pridvor monumental purtat de coloane și de un fronton semicircular care denotă influența barocului italian. Aripile de nord și de est ale edificiului monastic au fost demolate în 1984. În epoca brâncovenească este întemeiat de spătarul Mihai Cantacuzino și Spitalul Colțea (1702), prima instituție spitalicească din Țara Românească. Alte monumente ale stilului brâncovenesc clasic sunt: Biserica Fundenii Doamnei (1699), Palatul Mogoșoaia (1702) și Biserica Colțea (1695–1702), din ansamblul căreia s-a păstrat paraclisul din 1701–1702, ancadramentul cu decor dens al ușii spre pronaos, precum și canaturile din lemn ale acestei uși. O fază târzie a stilului brâncovenesc era reprezentată de Mănăstirea Văcărești (1716–1722), o ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat distrusă în ultimii ani ai dictaturii comuniste. Lăcașul monastic avea o ornamentică deosebit de bogată și era considerat drept o sinteză a arhitecturii sacrale tradițional românești. Alte monumente ale acestei epoci sunt Biserica Kretzulescu (1722) și Biserica Stavropoleos (1724–1730), cu un pridvor bogat ornamentat. Din vremea lui Constantin Brâncoveanu datează și viitoarea Cale a Victoriei, stradă numită inițial Podul Mogoșoaiei, deoarece făcea legătura între reședința domnească de la poalele dealului Mitropoliei și palatul de la Mogoșoaia.\n\nSecolele XVIII–XIX \n\nSecolele XVIII și XIX constituie pentru arhitectura Bucureștiului perioada unei mari înfloriri. După o perioadă de tranziție, reprezentată prin bisericile Sf. Elefterie (1743) și Olari (1758) care continuă parțial formele tradiționale ale epocii brâncovenești, apar primele edificii construite în stil neoclasic (Palatul Ghica Tei, 1822) sau neogotic (Palatul Suțu din 1833 și Biserica Sf. Spiridon Nou din 1852–1858). Din punct de vedere urbanistic, Bucureștiul a cunoscut sub domnitorii fanarioți, deci până în 1821, și o puternică influență orientală, evidentă mai ales în amenajarea piețelor după modelul constantinopolitan, a așa-numitelor maidane, și în arhitectura caselor particulare și a celebrelor hanuri. Reprezentativ pentru aceste influențe este Hanul lui Manuc, construit în 1808 de către un negustor armean.\n\nInfluența Parisului și a școlii franceze de arhitectură devine hotărâtoare odată cu desăvârșirea Palatului Știrbei de către arhitectul francez Michel Sanjouand în 1835. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea planul orașului căpătă treptat, și datorită proiectelor urbanistice inițiate de Sanjouand, un caracter reprezentativ prin formarea unui centru circular, trasarea unor magistrale largi, ridicarea de edificii monumentale pentru instituțiile din administrație și cultură, precum și prin amenajarea unor areale întinse ca parcuri. Astfel, parcul central al Bucureștiului, Cișmigiul, ia ființă la mijlocul secolului, după proiectele arhitectului peisagist german Carl Friedrich Wilhelm Meyer. Acesta va contribui și la continuarea Șoselei Kiseleff, care prelungea Calea Victoriei spre nord încă din 1832. Din păcate, noile curente în arhitectură au dus și la demolarea unor biserici, mănăstiri și hanuri medievale, precum și la impunerea cu orice preț a canonului francez în restaurare și reconstrucție. Clădirile „micului Paris” au schimbat aspectul vechiului oraș, din care s-au păstrat mai ales spațiile subterane greu de recuperat datorită impunerii unei noi structuri urbanistice. Numeroși arhitecți francezi au contribuit la impunerea neoclasicismului, apoi a romantismului și a eclectismului de școală franceză. Astfel, Palatul Băncii Naționale (corpul vechi) este o operă din 1883–1885 a arhitecților Joseph Cassien-Bernard și Albert Galleron. După planurile lui Paul Gottereau s-a construit Casa de Economii și Consemnațiuni de pe Calea Victoriei, cu o alură de catedrală eclectistă purtând o cupolă centrală de sticlă și metal, care îi conferă transparență. Același Gottereau a proiectat și clădirea Fundațiilor Regale, astăzi unul dintre corpurile Bibliotecii Centrale Universitare.\n\nIon Mincu a fost inițial un promotor al școlii franceze de arhitectură, datorită anilor de studii petrecuți la Paris. Palatul Curții Supreme de Justiție, o operă din această perioadă a lui A. Ballu la care a colaborat Mincu, a devenit azi, după o perioadă îndelungată de renovare, sediul Curții de Apel București și a Judecătoriei Sectorului 5. Remarcabile mai sunt Catedrala Sfântul Iosif, construită de Friedrich Schmidt în stil neogotic, și Ateneul Român, conceput de Constantin Baicoianu și Albert Galleron și construit între 1885 și 1888. Ateneul este o clădire caracteristică pentru stilul eclectic al capitalei, bazat pe structuri clasiciste, așa cum a fost el cultivat în Franța.\n\nSecolul XX \n\nAcest stil a prevalat și în arhitectura de la începutul secolului al XX-lea în București, în pofida diverselor curente secesioniste ale vremii. Astfel, fostul Palat al Poștelor, azi Muzeul Național de Istorie a României, construit în anul 1900 după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu, are un pridvor masiv de ordin pseudodoric, un parament cu rustica și diverse elemente decorative datorate în parte renașterii, în parte clasicismului. Un concept asemănător a stat la baza fostului Palat al Parlamentului (1907), azi Palatul Patriarhiei, după planurile lui Dimitrie Maimarolu. Clădirea Primăriei Municipiului București, ridicată între anii 1906 și 1910 de Petre Antonescu, ilustrează anumite tendințe retrospective ale începutului de secol, care vizau o renaștere a tradițiilor naționale în arhitectură, mai ales a stilului brâncovenesc. Idealul unei școli de arhitectură neoromânească se face remarcat și în opera lui Ion Mincu, de pildă în „Bufetul de la Șosea” de pe Șoseaua Kiseleff din 1892. Tradiția arhitecturală moldovenească l-a inspirat pe arhitectul Nicolae Ghica-Budești, de exemplu în Muzeul de Etnografie, Artă Națională, Artă Decorativă și Industrială, azi Muzeul Țăranului Român, construit în etape între anii 1912 și 1939.\n\nStilul neoromânesc nu a putut însă depăși canonul francez, reprezentat în primele decenii ale secolului de Palatul Regal al arhitectului Nicolae Nenciulescu, azi Muzeul Național de Artă al României, o construcție alcătuită dintr-un corp central și două aripi laterale care expunea un nu tocmai riguros neoclasicism, și de Arcul de Triumf, o operă a arhitectului Petre Antonescu. În anii '30 își fac apariția primele modernisme ale secolului; astfel, cu Palatul Telefoanelor se ridică pe Calea Victoriei un mic zgârie-nori de tip american. În anii '50 ai secolului al XX-lea au fost ridicate în centru unele clădiri reprezentative ale noii puteri, de exemplu Casa Scânteii (1956) sau Opera Română (1953). Opera, deși după un proiect stalinist, expune elementele de eclectism tipice pentru sfârșitul secolului al XIX-lea. De asemenea, în primul deceniu al dictaturii comuniste suprafața orașului s-a mărit în mod semnificativ prin construcția de noi cartiere de locuințe, care aveau parțial caracterul de oraș-satelit: Balta Albă, Drumul Taberei, Floreasca, Pajura, Berceni, Grivița. În primii ani ai lui Ceaușescu arhitectura s-a putut elibera în mare măsură de canonul stalinist.\n\nÎntre 1968 și 1970 a fost edificat Hotelul Intercontinental, până în 2004 cea mai înaltă construcție-turn din România, și tot în 1970 a fost terminată noua clădire a Teatrului Național, a cărei modernism a fost ulterior denaturat, la ordinul lui Ceaușescu, prin fațade cu arcade. Epoca lui Nicolae Ceaușescu a adus cu sine schimbări grave în structura urbanistică a capitalei. Construirea unui nou palat prezidențial și a Bulevardului Victoriei Socialismului s-a făcut cu prețul distrugerii vechilor cartiere Uranus, Izvor, Rahova și Antim. Foarte contestată în noul ansamblu este Casa Poporului a arhitectei Anca Petrescu, azi sediu al Parlamentului României. Lucrările la acest edificiu megaloman, care se întinde pe o suprafață de 350.000 m², au început în anul 1984. Construcției i se impută lipsa de unitate stilistică și proporțiile care ignoră modelul clasicist după care se orientează de fapt.\n\nArhitectura contemporană \n\nDe la căderea comunismului în 1989, multe clădiri din epoca comunistă au fost renovate, modernizate și folosite în alte scopuri. Poate cel mai bun exemplu în acest sens este transformarea așa-numitelor „circuri ale foamei”, foste complexe agroalimentare neterminate, în mall-uri și centre comerciale. Centre comerciale moderne precum Unirea Shopping Center, București Mall sau Plaza Romania au apărut pe structurile preexistente ale fostelor „circuri ale foamei”. Un alt exemplu este transformarea unei vechi construcții utilitare din Centrul Civic în hotelul Marriott de astăzi. Acest proces a fost accelerat după 2000, când orașul a trecut printr-o perioadă de boom imobiliar, iar multe clădiri comuniste din centrul Bucureștiului au devenit ținta investitorilor imobiliari datorită locației lor. Multe blocuri de apartamente din epoca comunistă au fost, de asemenea, renovate pentru a îmbunătăți aspectul urban.\n\nLegea impune păstrarea și consolidarea clădirilor cu valoare istorică. Multe construcții îmbină astfel rămășițe ale unor clădiri istorice cu arhitectura de secol XXI, unde oțelul și sticla predomină. Cu toate acestea, mulți arhitecți le consideră un kitsch urban. Exemple în acest sens sunt sediul Uniunii Arhitecților din România (poreclită de locuitori „clădirea cyborg”), hotelul Novotel, Metropolis Center, spațiile de birouri de pe Splaiul Unirii, The Ark (fosta Bursă de Mărfuri) și Biblioteca Națională.\n\nÎn ultimul deceniu au fost construite o serie de clădiri de birouri înalte, în special în zonele de nord și de est ale orașului. Cea mai înaltă clădire din București și totodată cea mai înaltă din țară este Sky Tower, parte a Floreasca City Center. Finalizată în 2013, clădirea măsoară 137 de metri înălțime. Alte exemple de clădiri înalte construite după 2000 includ: Globalworth Tower (118 m), Tower Center International (106 m), Bucharest Financial Plaza (83 m), BRD-GSG Tower (82 m), Nusco Tower (80 m), Euro Tower (80 m), Charles de Gaulle Plaza (80 m), Cathedral Plaza (75 m), City Gate Towers (75 m), Millennium Business Center (72 m) etc. În ciuda acestei dezvoltări pe verticală, arhitecții români evită să proiecteze clădiri foarte înalte din cauza vulnerabilității la cutremure.\n\nPe lângă clădirile de afaceri și instituții, s-au construit și clădiri de apartamente și garsoniere, dintre care multe sunt complexe rezidențiale înalte și comunități rezidențiale suburbane. Exemple de astfel de complexe sunt Asmita Gardens și Doamna Ghica Plaza. Acestea sunt din ce în ce mai vizibile în nordul Bucureștiului, care este mai puțin populat și găzduiește locuitori din clasele de mijloc și superioară datorită procesului de gentrificare.\n\nEducație \n\nBucureștiul este un puternic centru universitar, cu 120 de licee și 33 de universități publice și private și campusuri universitare, care atrag elevi și studenți din toată țara.\n\nÎn anul 2014, în București funcționau 17 unități de învățământ superior public (finanțate de stat), dintre care cele mai mari sunt Universitatea din București, Academia de Studii Economice, Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, Școala Națională de Studii Politice și Administrative și Universitatea Politehnica. La acestea se adaugă alte 22 de universități private, cum ar fi Universitatea Româno-Americană și Universitatea Spiru Haret, ultima fiind cea mai mare din Europa, cu peste 302.000 de studenți înscriși în 2009. Universitățile private au o reputație mixtă datorită neregulilor din procesul educațional și integrității compromise.\n\nPrimele instituții de învățământ modern au fost Academia Domnească, înființată în 1694 și reformată în 1864 pentru a forma actuala Universitate din București, și Colegiul Național Sf. Sava, ambele fiind printre cele mai prestigioase de genul lor din România. Una dintre cele mai importante universități din România și sud-estul Europei, Universitatea din București este prima instituție academică românească care a intrat în topul QS World University Rankings al celor mai bune 600 de universități din lume.\n\nCapitala are și 378 de biblioteci (publice, municipale, universitare), iar evenimente anuale precum „Nocturna bibliotecilor” au popularizat cititul în rândul bucureștenilor. Biblioteca Națională, al cărei nou sediu a fost inaugurat în 2012, este cea mai mare din țară, dispunând de 14 săli de lectură și nu mai puțin de nouă milioane de cărți. Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” se remarcă și ea ca una dintre cele mai mari biblioteci din București. Aproape 300.000 de cititori accesează anual cele peste 2,3 milioane de volume ale bibliotecii.\n\nSănătate \n\nÎn București, în anul 2015, la fiecare 100.000 de locuitori există 654 de medici, 90,7 medici de familie și 563,3 medici specialiști. Adițional, din datele oferite de INS, au fost identificate 1.355 de cabinete medicale de familie dintre care două sunt de stat, restul fiind în proprietate privată. Numărul total al medicilor este într-o creștere constantă în ultimii ani. Conform datelor INS, în 2013 în București lucrau 11.488 de medici, în 2014 11.904, pentru ca numărul lor să ajungă, în 2015, la 12.092.\n\nÎn București sunt 93 de spitale din care 50 sunt publice. Unul dintre cele mai moderne spitale din Capitală este Spitalul Clinic Colțea, care a fost reamenajat după o investiție de 90 de milioane de dolari în 2011. Spitalul Colțea este și cel mai vechi din București, fiind înființat de spătarul Mihai Cantacuzino la 14 decembrie 1704. Spitalul actual a fost construit între 1867–1888 de arhitectul Joseph Schiffler, de origine olandeză. Astăzi, în Spitalul Colțea sunt diverse secții medicale printre care medicină internă, chirurgie generală, oncologie medicală, radioterapie, hematologie, ORL, ATI, alături de diferite laboratoare și de ambulatoriul integrat cu cabinetele de specialitate, de colective de cercetare științifică și de o bază activă de învățământ medical.\n\nAlte spitale sau clinici din București sunt Spitalul Universitar de Urgență, Spitalul Clinic de Urgență Floreasca (ambele încadrate de Ministerul Sănătății în categoria I de competență), Institutul Clinic Fundeni, Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni”, Spitalul Militar Central etc.\n\nEchipe sportive\n\nFotbal \n\n A.S.C. Venus București\n Colentina A.C. București\n Româno-Americana FC București\n Juventus București\n Rapid București\n Steaua București\n Progresul București\n Dinamo București\n Sportul Studențesc\n\nRugby \n RC Dinamo\n RC Steaua\n RC Aurel Vlaicu\n RC Olimpia\n\nBaschet \n C.S. Rapid București\n CS Dinamo București\n CSA Steaua Turabo București\n B.C. Dan Dacian București\n\nHandbal \n Steaua HC\n Dinamo Baumit\n CSM București (feminin și masculin)\n Rapid București (feminin)\n\nArte marțiale \n C.S. Italo\n A.S. Dacic Taekwondo Club\n C.S. Dinamo București\n C.S. Bushido Taekwondo\n Steaua Wu-Shu\n Ju Jitsu Club\n Chelsea Bucuresti\n\nPersonalități născute în București \n\nPrintre cele mai cunoscute persoane născute în Capitală se pot enumera:\n\n Nicolae Bălcescu (1819–1852), istoric, scriitor și revoluționar\n Petre Ispirescu (1830–1887), editor, folclorist, povestitor, scriitor și tipograf\n Adolf Albin (1848–1920), jucător de șah\n Alexandru Macedonski (1854–1920), poet, prozator, dramaturg și publicist\n Constantin I. Nottara (1859–1935), actor\n Lazăr Edeleanu (1862–1941), chimist\n Ion Cantacuzino (1863–1934), medic și microbiolog\n Gheorghe Marinescu (1863–1938), medic neurolog\n Vintilă I. C. Brătianu (1867–1930), prim-ministru\n Iulia Hasdeu (1869–1888), scriitoare și poetă\n Nicolae Paulescu (1869–1931), om de știință, medic și fiziolog\n Tudor Arghezi (1880–1967), scriitor\n Henri Coandă (1886–1972), inginer, pionier al aviației, fizician și inventator\n Martha Bibescu (1889–1973), romancieră, poetă, politiciană și memorialistă\n Grigoraș Dinicu (1889–1949), violonist și compozitor\n Edward G. Robinson (1893–1973), actor\n Clara Haskil (1895–1960), pianistă\n George Călinescu (1899–1965), critic, istoric literar, scriitor și publicist\n John Houseman (1902–1988), actor și producător de film\n Elvira Godeanu (1904–1991), actriță\n Gică Petrescu (1915–2006), cântăreț și compozitor\n Neagu Djuvara (1916–2018), istoric, diplomat, filozof, jurnalist și romancier\n Gabriel Popescu (1932–2004), balerin\n Mircea Albulescu (1934–2016), actor, publicist, poet și prozator\n Florian Pittiș (1943–2007), actor, regizor, traducător și cântăreț\n Mircea Lucescu (n. 1945), antrenor de fotbal\n Ilie Năstase (n. 1946), jucător de tenis\n Andrei Pleșu (n. 1948), scriitor, estetician și istoric al artei\n Corina Chiriac (n. 1949), cântăreață, compozitoare, textieră și actriță\n Corneliu Vadim Tudor (1949–2015), scriitor, politician și publicist\n Adrian Năstase (n. 1950), prim-ministru\n Mircea Cărtărescu (n. 1956), poet, prozator, critic literar și publicist\n Mircea Geoană (n. 1958), ambasador, ministru de Externe și președinte al Senatului\n Maia Morgenstern (n. 1962), actriță\n Elina Löwensohn (n. 1966), actriță\n Cristi Puiu (n. 1967), regizor și scenarist\n Aurelia Dobre (n. 1972), antrenoare, coregrafă și gimnastă\n Victor Ponta (n. 1972), prim-ministru\n Alexandra Maria Lara (n. 1978), actriță\n Alexander Nanau (n. 1979), regizor de film, scenarist și producător\n Alina Cojocaru (n. 1981), balerină\n Alina Pușcău (n. 1981), model, actriță și cântăreață\n Delia (n. 1982), cântăreață\n Edward Maya (n. 1986), DJ și muzician\n Antonia (n. 1989), cântăreață și model\n Sorana Cîrstea (n. 1990), jucătoare de tenis\n Larisa Iordache (n. 1996), gimnastă\n\nOrașe înfrățite\n\nNote\n\nBibliografie \n O. N. Greceanu, Bucureștii, Tipografia Cartea medicală, București, 1929\n\nGhiduri turistice \n Arety Anastasescu (ed.): București. Ghidul străzilor, București: Stadion 1973.\n Dan Berindei ș.a.: București. Ghid, București: Editura Meridiane 1963.\n Dan Berindei, Sebastian Bonifaciu: București. Ghid turistic, București: Editura Ed. Sport-Turism. 1980.\n Sebastian Bonifaciu, Emanuel Valeriu: Bucureștii de la A la Z, Ghid, București: Editura Meridiane 1969.\n Vasile Boroneant: Ghidul muzeelor, București; Editura Cinor 1992.\n București. Mic îndreptar turistic, București: Editura Meridiane 1963.\n București. Monografie, București: Editura Sport Turism 1985.\n Raul Călinescu: Excursii în împrejurimile capitalei, București: Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport 1962.\n Silvia Colfescu: București. Ghid turistic, istoric, artistic, București : Editura Vremea 2001.\n Consiliul Primăriei Municipiului București (ed.): București la a 50-a aniversare a P.C.R., București 1971.\n Direcția Topografică Militară (ed.): București. Ghidul străzilor, București 1991.\n Gh. Graur Florescu: Popasuri în împrejurimile Bucureștilor, București: Editura Sport Turism 1983.\n Florian Georgescu, și Paul I. Cernovodeanu: Muzeul de Istorie a Orașului București, București: Sfatul popular al Capitalei R.P.R. 1960.\n Alexandru Ionescu, Dan Emanoil, Constantin Vlădescu: București. Ghidul străzilor, București : Ed. consiliului național pentru educație fizică și sport 1969. \n Alexandru Ionescu, Constantin Kiriac (ed.): București. Ghidul străzilor, coordonare cartografie Ștefan Pandele, Mircea Vlad, București: Editura Sport Turism 1982.\n Ion Iordan: Împrejurimile Bucureștilor, ghid turistic, București: Societatea R 1992.\n Gheorghe Leahu: București. Arhitectură și culoare, pref. de Alexandru Balaci, București: Sport Turism 1989.\n Gheorghe Leahu: Lipscanii, centrul istoric al Bucureștilor, București: Editura Arta Grafică 1993.\n Hedy Löffler: București, cuvînt înainte de Ioan Grigorescu ; pagini de istorie de Panait I. Panait, București Sport Turism 1984.\n Leon Magdan: Ghidul pelerinului. București și împrejurimi, București: Editura Sfântul Alexandru, 2001.\n George Șerban: Hoinărind prin București, București: Editura Meridiane 1968.\n Gh. Ciocioi, Dragne, ș.a. Ghidul mănăstirilor din România, ediția a II-a, București: Editura Sophia, 2011.\n Grigore Ionescu, București. Ghid istoric și artistic. Fundația pentru literatură și artă, Regele Carol II, București, 1938\n\nIstorie \n Constantin Bacalbașa: Bucureștii de altădată, București 1930, reprints Bucureștii de altă dată (1878-1884), București: Editura Eminescu 1993 și Bucureștii de altă dată (1885-1888), București: Editura Albatros 2000.\n Victor Bilciurescu: București și bucureșteni de ieri și de azi, București: Ed. Paideia 2003.\n Mircea Diaconu: În Bucureștii de odinioară, București: București: Editura Paideia 1998. \n Florian Georgescu (ed.): Istoria orașului București, București: Muzeul de Istorie a orașului București (MIMB) 1965.\n Florian Georgescu, Panait I. Panait, Petre Dache: Muzeul de Istorie a orașului București 1921-1971, București 1971.\n Constantin C. Giurescu: Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, București 1966.\n Emanoil Hagi-Mosco: București. Amintirile unui oraș, Ziduri vechi. Ființe dispărute, ed. îngrijită de Ștefan Pleșia, București: Editura Fundației Culturale Române 1995.\n Ion Ionașcu (ed.): Bucureștii de odinioară, Sfatul popular al capitalei, Muzeul de Istorie a orasului București (MIMB), București : Editura Științifică 1959.\n Ionel C. Ioniță: O \"lună\" din istoria Bucureștilor, București : Arcub, 1998.\n G. I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, București: Socec 1899.\n Nicolae Iorga, Istoria Bucureștilor, București 1939.\n Ulysse de Marsillac: Bucureștiul în veacul al XIX-lea, prefață, note și antologie de ilustrații de Adrian-Silvan Ionescu ; traducere din limba franceză de Elena Rădulescu, București: Editura Meridiane 1999.\n Radu Olteanu, Bucureștii în date și întâmplări, București: Editura Paideia 2002.\n Dimitrie Pappasoglu: Istoria fondării orașului București. Istoria începutului orașului București, București : Ed. Culturală Gheorghe Marin Speteanu, 2000 (= Memoria Bucureștilor 2).\n Dimitrie Pappasoglu: Istoria fondării orașului București. Capitala Regatului Român - de la anul 1330 până la 1850, București Ed. Asociației Române pentru Educație Democratică, 2000.\n George Potra (ed.): Documente privitoare la istoria orașului București, vol. 1: 1594-1821, București 1961; vol. 2: 1821-1848, București 1975; vol. 3: 1634-1800 București 1982, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România 1961-1982.\n George Potra: Din Bucureștii de altădată, București 1981.\n George Potra: Din Bucureștii de ieri, București: Editura Științifică și Enciclopedică 1990.\n Șerban Rădulescu-Zoner, Beatrice Marinescu: Bucureștii în anii primului război mondial, 1914-1918, București: Editura Albatros 1993.\n Adrian Rezeanu: Toponimie bucureșteană, București: Academia Română 2003.\n Mihai Tătărâm: La margine de București, București: Editura Sport Turism 1983.\n Virgiliu Z. Teodorescu: Cronică bucureșteană 1877-1878, București: Editura Ministerului de Interne 1997.\n Nicolae Vătămanu: Istorie Bucureșteană, București: Editura Enciclopedică Română 1973 (= Orizonturi 46).\n Mărculeț I. (coordonator), Superlativele României - mică enciclopedie, Editura Meronia, București, 2010. ISBN 978-973-7839-60-2\n Cristian Romano: Iosif Romanov librar, editor și tipograf din București în prima jumătate a secolului al XIX -lea, în Anuarul Arhivelor Municipiului București nr.1/1996.\n\nImpresii de călătorie, memorialistică și eseuri \n Tudor Arghezi: Cu bastonul prin București, București: Editura pentru literatură 1961.\n Christian d'Auchamp: București văzut de un străin, pref. de Amelia Pavel, București: Editura Sport Turism 1982. \n Gheorghe Cruțescu: Podul Mogoșoaiei, povestea unei străzi, București: Editura Meridiane 1986 (= Biblioteca de artă 438).\n Catherine Durandin: București. Amintiri și plimbări, Pitești: Paralela 45 2003.\n Rodica Ianăși: Povestea caselor, București: Editura Simetria 2000.\n Horia Liman: Timpurile și anotimpurile Bucureștiului, București: Editura Tineretului 1960.\n Adrian Majuru: Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, București: Editura Compania 2003.\n Paul Morand: București, trad. de Marian Papahagi și Ion Pop ; Pref. și note de Ion Pop, Cluj: Echinox 2000. (Paul Morand: Bucharest, Paris: Editions Plon 1934, 1935)\n Irina Nicolau, Ioana Popescu: O stradă oarecare din București, București: Nemira 1999. (v. recenzia Gabrielei Trifescu în Observator Cultural Nr. 6, online )\n Constantin Olteanu: File din istoria Bucureștilor. Însemnările unui primar general, București: Editura Aldo 2004.\n Alexandru Predescu: Vremuri vechi bucureștene, București: Editura pentru Turism 1990.\n Tudor Ștefănescu: Orașul cu amintiri, București: Editura Ion Creangă 1979.\n Lelia Zamani: Bucureștii în sărbătoare, 2 vol., București: Editura Cartea de Buzunar 2003.\n Mustafa Balel: Bükreș Günleri, Sivas, Türkiye: Eylül Yayınları, 1985.\n\nImagini \n Aurel Bauh: București. album foto, București : Editura de Stat pentru Literatură și Artă 1957.\n București - Starea orașului, (Bucharest - the Condition of the City), catalog al expoziției la Sala Dalles București 1990.\n Adrian C. Corbu: Bucureștii vechi, documente iconografice, București 1936.\n Henri Stahl: Bucureștii ce se duc, cu 93 fotografii originale, Vălenii de Munte : Neamul Românesc 1910, reprint București : Do-minoR 2002.\n Gheorghe Leahu: Bucureștiul dispărut, București: Editura Arta Grafică 1995.\n București 1459-2009. 550 de ani de la prima atestare documentară, volum îngrijit de Radu Oltean - recenzie\n\nReferințe pentru monumente \n D. Almaș, I. Panait: Curtea Veche din București, București, 1974\n Ansamblul Sala Palatului, București: Editura Meridiane, 1963\n Articol Bucarest / Bucharest / Bukarest în catalogul de imagini al expoziției ICOMOS pro Romania Paris. Londra, München, Budapesta, Kopenhaga, Stockholm 1989/1990, ICOMOS - Journal of the German National Committee 1, p. 31-40. \n Gheorghe I. Cantacuzino: Biserica Mărcuța, București, 2003\n Vasile Drăguț: Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, București, 2000, p. 105-107.\n Florentina Dumitrescu: Biserica Mihai Vodă, București, 1969\n George D. Florescu: Din vechiul București. Biserici, curți boerești și hanuri după două planuri inedite dela sfârșitul veacului al XVIII-lea, București, 1935\n Nicolae Ghica-Budești: Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia. I. Înrâuririle străine de la origine până la Neagoe Basarab, în: Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice (BCMI) XX (1927), fasc. 53-54, p. 121-158. \n Nicolae Ghica-Budești: Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia. II. Vechiul stil românesc din veacul al XVI-lea, în BCMI, XXIII (1930), fasc. 63-66. \n Nicolae Ghica-Budești: Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia. III. Veacul al XVII-Iea, în: BCMI XXV (1932), fasc. 71~74.\n Nicolae Ghica-Budești: Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia. IV. Noul stil din veacul al XVIII-lea, în: BCMI, XXIX (1936), fasc. 87-90.\n Dana Harhoiu: București, un oraș între orient și occident (Bucarest, une ville entre orient et occident), text ro./fr., ed. de Uniunea Arhitecților din România, București: Ed. Simetria 1997.\n Aurora Ilieș: Biserica Mănăstirii Colțea, București, 1969\n Grigore Ionescu: București: Orașul și monumentele sale, București, 1956\n Neculai Ionescu-Ghinea: Altare ucise, în: Magazin istoric decembrie 2005, p. 30-32.\n P. E. Miclescu: Monumentele de pe Dealul Patriarhiei, București, 1967\n Cristian Moisescu: Biserica Curtea Veche, București, 1967\n I. Panait: Hanul Manuc: cercetări arheologice, în: Buletinul Monumentelor Istorice (BMI) 2/1972, p. 3.\n I. Panait: Curtea Domnească din București în secolul al XVI-lea, în: Buletinul Monumentelor Istorice (BMI) 2/1973, p. 3.\n Cornelia Pillat: Biserica Crețulescu, București, 1969\n Andrei Pippidi, București istorie și urbanism, București: ed. Do-minoR, 2002\n Corina Popa: Mănăstirea Plumbuita, București, 1968\n Corina Popa și Dumitru Năstase: Biserica Fundenii Doamnei, București, 1969\n Radu Popa: Mogoșoaia. Palatul și muzeul de artă brîncovenească, București: Editura Meridiane, 1962\n George Potra: Istoricul hanurilor Bucureștene, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1985\n Simion Săveanu: Enigmele Bucureștilor, București: Editura pentru turism, 1973\n Paul Simionescu, Paul Cernovodeanu: Cetatea de scaun a Bucureștilor: consemnări, tradiții, legende, Editura Albatros, București, 1976\n Nicolae Stoicescu: Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București, București, 1961\n Florian Georgescu, Paul Cernovodeanu, Alexandru Cebuc, Monumente din București, Editura Meridiane, București, 1966\n\n Statistici, urbanistică \n Direcția Centrală de Statistică, Direcția Orășenească de Statistică București (ed.): Anuarul statistic al orașului București, București 1959.\n Florian Georgescu, Alexandru Cebuc, Petre Daiche: Probleme edilitare bucureștene. 1. Alimentarea cu apă, 2. Canalizarea Dîmboviței, 3. Asanarea lacurilor din nordul capitalei, București: Muzeul de Istorie a Orașului București (MIMB) 1966.\n Dumitru F. Mihalache (ed.): București la a XX-a aniversare a eliberării patriei. Cifre și imagini, Sfatul popular al orașului București. Dir. centr. de statistică, Dir. orășenească de statistică București 1964.\n Vintilă M. Mihăilescu: Evoluția geografică a unui oraș, București: Paideia 2003.\n Grigore Posea, Ioana Ștefănescu: Municipiul București cu sectorul agricol Ilfov, București: Editura Academiei 1984.\n\n Economie \n Ghidul unităților comerciale ale capitalei, București: Ministerul Comerțului Interior 1962.\n D. Hagi Theodoraky: Amintiri din trecutul negustoresc, București : Do-minoR 2003.\n\n Bucureștiul în literatură \n Mateiu Caragiale: Craii de Curtea Veche, roman, București: Editura Cartea Românească 1929.\n Tudor Arghezi, Cu bastonul prin București, București: Editura Minerva 1972.\n Isac Peltz: Calea Văcărești, roman, București: Editura Minerva 19892.\n Florentin Popescu: Carte de dragoste pentru București, București: Editura Eminescu 1986.\n Mircea Cărtărescu, Orbitor, București: Editura Humanitas 2007.\n\n Legături externe \n\n Primăria Municipiului București\n Primării: Sectorul 1 – Sectorul 2 – Sectorul 3 – Sectorul 4 – Sectorul 5 – Sectorul 6\n Site turistic despre București: ro.discover-bucharest.com \n Ce știi despre istoria Bucureștiului? | RĂSPUNSURI, 12 august 2009, Andreea Dogar, Evenimentul zilei Lista completa a codurilor postale din București \n \n Bucureștiul - de la stâna lui Bucur la cetatea de scaun a lui Vlad Țepeș, 11 ianuarie 2013, Vlad Ignat, Adevărul București, cea mai urâtă și nedezvoltată capitală europeană , 26 aprilie 2011, Vertical News Bucuresti, un \"batranel\" simpatic, 20 septembrie 2006, Evenimentul zilei HARTA PROVINCIALILOR care trăiesc visul bucureștean. De unde „se trage” populația Capitalei și câți bucureșteni get-beget mai sunt, 26 iunie 2013, Cristina Lica, Evenimentul zilei Alexandru RUȘI: Internet, mon amour. Ce știați despre București ?, 26 decembrie 2010, Amos NewsTransport Mersul Trenurilor de călători\n Aeroportul Internațional Otopeni\n Aeroportul Aurel Vlaicu\n Metrorex\n www.autogari.ro - Transportul rutier de persoane\n Harta transportului în comun din București Hărți Harta turistică a Bucureștiului\n Hartă și descrieri detaliate pe Wikimapia\n Harta Monumentelor Istorice din București\n Harta strazilor din BucureștiImagini Romania e frumoasă (35): imagini din Bucureștiul sub zăpadă, 15 februarie 2012, RazvanPascu.roVideo BUCUREȘTIUL, văzut de o DRONĂ. Cum arată Capitala de la înălțime - VIDEO, 11 ianuarie 2014, Sorin Breazu, Evenimentul zilei''\n\nVezi și \n\n Cronologia istorică a Bucureștiului\n Biserica Mavrogheni\n Listă de personalități născute în București\n Lista primarilor Bucureștiului\n Lista monumentelor istorice din București\n Listă de clădiri din București\n Transport în București\n Lista gărilor, autogărilor și a aerogărilor din București\n\n \nCapitale din Europa\nOrașe din România\nOrașe universitare din România\nLocalitate-martir din România\nAșezări din Muntenia\nTârguri din Țara Românească" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți să-mi dai detalii despre DVD?" }, { "from": "assistant", "value": "DVD (în engleză Digital Video Disc sau Digital Versatile Disc) este un mediu de stocare optic succesor al CD-ului, cu o capacitate de aproape 7 ori mai mare, lărgind aria de aplicație a acestora. DVD permite stocarea de filme în format digital de înaltă fidelitate pe suport de tip disc compact. Discurile DVD au fost introduse în Japonia și Coreea în 1996, iar în SUA și Europa în 1997.\n\nIstoric\nLa începutul anilor '90 au fost dezvoltate două medii optice de stocare cu densitate mare: pe de o parte discul MultiMedia, susținut de Philips și Sony, iar pe de altă parte era discul SuperDensity, care avea ca susținători pe Toshiba, Time Warner, Hitachi etc. În cele din urmă, cu intervenția celor de la IBM, s-a ajuns la o înțelegere, așa că cei de la Sony și Philips au renunțat la ideea lor de disc MultiMedia, pentru a fi de acord cu discul SuperDensity. După ce s-au adus noului produs mici îmbunătățiri pentru protecție împotriva zgârieturilor, acesta a fost lansat cu o capacitate de stocare de 4.7 GB, chiar dacă proiectul inițial era de 5GB. \n\nDVD-ul a fost anunțat oficial în septembrie 1995. Prima versiune a specificațiilor DVD a fost publicată în septembrie 1996, iar primele discuri și DVD playere au apărut în noiembrie 1996 în Japonia și în martie 1997 în S.U.A. \n\nÎn anul 1995 a fost fondat DVD Consortium, o asociație de 10 companii fondatoare din domeniile tehnicii digitale și producției de film (Sony, Philips, Hitachi, JVC, Matsushita, Mitsubishi, Pioneer, Thomson, Toshiba și Time Warner). Obiectivele principale ale acestei organizații sunt dezvoltarea și promovarea formatului DVD, elaborarea specificațiilor convenite, precum și licențierea întreprinderilor din domeniul tehnologiei DVD. La sfârșitul anului 1995, s-a ajuns la un acord și s-a aprobat caietul de sarcini al unui standard DVD, inclusiv următoarele puncte cheie:\n\n133 minute sau mai mult de video MPEG-2 de înaltă calitate cu sunet surround multicanal\npână la 8 limbi audio\nsubtitrare în 32 de limbi\nmeniu interactiv ramificat, cu acces aleatoriu la diverse capitole și opțiuni de afișare\nposibilitatea de a seta și de a selecta utilizatorul până la 9 unghiuri de vedere (unghiuri ale camerei) pe obiectul afișat\nprotecție digitală și analogică. \n\nÎn 1996, au fost publicate specificații pentru formatele DVD-ROM și DVD-Video v.1.0, iar la sfârșitul anului 1996 primele DVD playere au fost vândute în Japonia. Din 1997, au începutvânzările pe scară largă de DVD-uri în toată America (un an mai târziu în Europa), iar DVD Consortium a fost schimbat în DVD Forum, făcându-l deschis pentru noi membri. În prezent, forumul reunește peste 200 de membri (dintre care peste 20 sunt europeni), iar pe lângă cele 10 companii inițiale, comitetul de reglementare include încă 7: IBM, Intel, NEC, Sharp, LG Electronics, Samsung, Institutul de Cercetări Industriale din Taiwan. \n\nDVD Forum este format din 8 grupuri în următoarele domenii:\nSpecificații DVD-video\nParametrii fizici ai discurilor DVD\nSistemul de fișiere DVD\nSpecificația DVD-Audio\nSpecificația DVD-RAM\nSpecificații DVD-R și DVD-RW\nSisteme de protecție la copiere\nAplicații DVD industriale și profesionale. \n\nDe asemenea, comisii pentru verificarea discurilor DVD, DVD playere și promovarea funcției efective a formatului DVD în cadrul forumului.\n\nCaracteristici\nLa fel ca la CD-uri, principiul de functionare al DVD-urilor este relativ simplu: un fascicul laser este reflectat cu o intensitate diferita de micile pit-uri si land-uri de pe suprafata discului; in functie de aceasta intensitate, semnalul este interpretat ca 0 si 1, binar.\n\nUn disc DVD arată la fel ca un CD normal, având diametrul de 120 mm și grosimea de 1,2 mm, cu singura diferență că are un alt logo imprimat pe fața inactivă. Inițial, lungimea de undă a laserului de citire s-a plasat în intervalul 635-650 nm (în domeniul roșu din spectrul vizibil), față de valoarea de 780 nm la CD (în domeniul infraroșu).\n\nDeosebirea esențială constă în faptul că DVD-ul este mult mai fin realizat, el fiind compus din două substraturi, cu o grosime de 0,6 mm, jumătate din grosimea stratului unui CD, iar dimensiunile pentru pit-uri și land-uri, ca și distanța dintre acestea, sunt mult mai mici. Substratul de grosime 0,6 mm al unui DVD poate conține două straturi reflexive (două rânduri de pit-uri și land-uri), iar aplicarea unei raze laser cu o lungime de undă diferită face posibilă citirea celor două straturi în mod independent, fără a amesteca informațiile stocate. Pentru că dimensiunea substratului este atât de mică, este posibil ca discul să fie compus din două fețe cu două substraturi suprapuse, făcând posibilă citirea acestuia pe ambele părți, ca în cazul discului de vinil. Capacitatea totală ajungând astfel la aproximativ 17,6 GB. Această capacitate este de 27 de ori mai mare față de cea a unui disc CD-ROM. \n\nCitirea informației de pe un substrat sau de pe celălalt se face prin focalizarea fascicolului laser. Când raza laser nu este focalizată, aceasta cuprinde o arie mai largă și aparatul nu o percepe. Raza citește doar stratul asupra căruia este exact focalizată. Pista spiralată a DVD-ului este ștanțată mult mai strâns pentru a-i conferi o capacitate mai mare, șanțurile fiind situate la o distanță de 0,74 micrometri. Laserul care citește discul are o lungime de undă de 635 până la 650 nanometri.\n\nPentru citirea discurilor DVD, sunt necesare lasere care produc raze cu o lungime de undă mai mică, având mecanisme de focalizare mai precise. Focalizarea mai precisă este de fapt cea care permite înregistrarea datelor pe două straturi. Pentru citirea celui de-al doilea strat, se realizează focalizarea fasciculului în adâncimea discului, unde se află acest strat.\n\nDiscul are o viteză liniară constantă de 3,49 m/s, mai mică decât a CD-urilor. Ca rezultat, viteza de rotație variază de la 600 rpm în marginea exterioară la 120 rpm în interiorul discului. Un bit ocupă 0,4 micrometri, deci rata de transfer a datelor este de 1108 Mbit/s. În termenii vitezei pentru CD, viteza de bază a DVD-ului este de la 7x la 8x.\n\nHDTV tuner) etc, într-un flux de date simplificat. Unitatea DVD player folosește în timpul citirii un decodificator adecvat.\n\nFormate DVD\nExistă trei versiuni principale ale formatului DVD:\nDVD-ROM (Read Only Memory) numai pentru citire, discuri din fabrică\nDVD-R (DL), DVD + R (DL) DVD care pot fi scrise o singură dată (inscriptibile)\nDVD-RAM, DVD - RW, DVD + RW pot fi scrise de mai multe ori (reinscriptibile). \nExistă, de asemenea, mai multe formate speciale pentru console de jocuri, cum ar fi Sony PlayStation 2 și Microsoft Xbox.\n\nDVD-ROM \nEste un DVD pentru multimedia ce a început să înlocuiască clasicul CD-ROM. Furnizează un mediu de stocare de dimensiuni mari (4,7 până la 17 GB de date). DVD-ROM conține diverse tipuri de date și este interpretat de o unitate DVD-ROM Drive conectată la calculator. \n\nUn DVD-ROM poate fi DVD-Video, DVD-Audio sau un disc pentru PC cu aplicații specifice (jocuri video, sisteme de operare, programe software. Diferența între DVD-Video și DVD-ROM este oarecum similară cu diferența dintre CD-Audio și CD-ROM.\n\nMajoritatea unităţilor DVD-ROM au un timp de căutare de 100-200 ms, un timp de acces de 150-200 ms, şi o rată de transfer de 1,3 MB/s, cu o rată la vârf de 12 MB/s sau mai mare. Rata de transfer de 1,3 MB/s a unităţii DVD-ROM este echivalentă aproximativ cu o unitate CD-ROM cu o viteză de 9x. Aceste unităţi pot citi discurile CD-ROM, ca şi discurile CD audio. \n\nViteza de rotaţie a discurilor DVD este de aproximativ 3 ori mai mare decât cea a discurilor CD, dar majoritatea unităţilor DVD-ROM măresc viteza la citirea discurilor CD-ROM, obţinând o viteză de 12x sau mai mare. Unităţile DVD-ROM 2x au o rată de\ntransfer de 22,2 Mbiţi/s sau 2,6 MB/s, echivalentă cu rata unei unităţi CD-ROM 18x. Există şi unităţi DVD-ROM 5x, dar acestea nu ajung de obicei la o rată de transfer reală de 5x (55,4 Mbiţi/s sau 6,4 MB/s, echivalentă cu cea a unei unităţi CD-ROM 45x). Majoritatea unităţilor DVD-ROM 2x citesc discurile CD-ROM la o viteză de 20x, iar cele 5x citesc discurile CD-ROM la o viteză de 32x.\n\nDVD-Video\nCel mai utilizat dintre toate formatele DVD, este un disc special creat pentru stocarea și vizionarea filmelor. Introducerea discurilor DVD-Video are numeroase implicații pentru industria cinematografică, studiourile de filme fiind profund implicate în crearea standardului DVD-Video. Formatul a apărut în Japonia la 1 noiembrie 1996, în S.U.A. la 24 martie 1997, în Canada, America Centrală și Indonezia la sfârșitul anului 1997, și în Europa, Asia, Australia și Africa în 1998. Apariția discurilor DVD ca medii de stocare a imaginilor video sub formă digitală a avut ca efect reducerea costurilor de stocare și distribuție a imaginilor video.\n\nUn disc DVD-Video conține o pistă de informații video digitale comprimate prin metoda MPEG-2, cu o rată de biți constantă (CBR – Constant Bitrate) sau variabilă (VBR – Variable Bitrate). Sunt utilizate sistemele video NTSC cu 525 linii, 29,97 cadre/s (mod întrețesut - “interlaced”), și PAL/SECAM (625 linii, 25 cadre/s (mod întrețesut). Sunt tipice de asemenea imaginile cu 24 cadre/s, în mod progresiv (neîntrețesut), provenite din filme.\n\nLa o rată medie de 4,7 Mbit/s (3,5 Mbit/s pentru video și 1,2 Mbit/s pentru trei piste audio cu câte 5.1 canale), un disc DVD cu un singur strat poate conține în jur de 135 minute. Un disc cu două straturi poate conține un film de două ore redat la o rată de 9,5 Mbiți/s (apropiată de limita maximă de 11,08 Mbit/s).\n\nUn disc DVD-Video poate conține până la 8 piste audio. Fiecare pistă poate avea unul din următoarele trei formate:\nDolby Digital (AC-3): 1 până la 5.1 canale\nMPEG-2 audio: 1 până la 5.1 sau 7.1 canale\nPCM (Pulse-code modulation): 1 până la 8 canale.\n\nSunt prevăzute alte două formate opționale: Digital Theater Systems (DTS) și Sony Dynamic Digital Sound (SDDS). Ambele necesită decodoare externe și nu sunt recunoscute de toate unitățile. Canalul indicat prin “.1” (5.1, 7.1) se referă la un canal de efecte cu frecvențe joase (Low-Frequency Effects - LFE) care se conectează la un amplificator pentru tonuri joase.\n\nDVD-Video poate fi citit de orice unitate DVD Player conectată la un TV. Pentru a se menține compatibilitatea cu aparatele existente, unitățile DVD conțin un codificator Dolby ProLogic pentru a translata pistele AC-3 sau MPEG-2 într-un format care poate fi redat cu ajutorul unui amplificator stereo standard sau a unui sistem obișnuit.\n\nDVD Video Recordering (DVD VR) este un format de înregistrare DVD care permite editarea unui film direct pe disc în timpul înregistrării. Se pot adăuga videoclipuri noi, schimbarea meniurilor, eliminare segmente video etc. DVD VR este disponibile în principal pe DVD playere high end.\n\nFormate DVD VR: \nDVD + VR (pentru discuri DVD + RW) \nDVD-VR (pentru discuri DVD-RAM și DVD-RW)\n\nDVD-Audio \nDVD-A este formatul DVD numai pentru date audio (muzică). Standardul pentru discurile DVD-Audio a fost elaborat de Working Group 4 (WG4) al DVD Forum, versiunea 0.9 a standardului fiind publicată în iulie 1998, iar versiunea 1.0 în octombrie 1998. Primele produse DVD-Audio au apărut în 1999. DVD-Audio oferă un sunet de înaltă calitate cu până la 6 canale cu rate de eșantionare de 24 bit/192 kHz, muzica cu sunet surround. \n\nLinear pulse-code modulation (LPCM), un tip specific de PCM unde nivelurile de cuantificare sunt liniar uniforme, oferă până la 6 canale cu rate de eșantionare de 48/96/192 kHz (de asemenea 44,1/88,2/176,5 kHz) și cu eșantioane de 16/20/24 biți.\n\nGrupul WG4 a introdus în 1998 Meridian Lossless Packing (MLP) o compresie fără pierderi, ce permite înregistrarea pe un singur strat a 74 până la 135 de minute de sunet cu 6 canale, cu rata de eșantionare de 96 kHz și eșantioane de 24 biți (comparativ cu 45 de minute fără compresie). În cazul sunetului cu 2 canale, timpul este între 120 și 140 de minute la 192 kHz/24 biți (comparativ cu 67 minute fără compresie).\n\nCa și DVD-Video, DVD-Audio include protecție la copiere. Aceasta utilizează o tehnologie de procesare a semnalelor pentru a aplica semnalului audio o semnătură digitală și unele chei opționale de criptare sub forma unui zgomot nedetectabil, astfel încât noile echipamente vor recunoaște discurile copiate și vor refuza redarea lor. \n\nDVD-AR (Audio Recordable) este un format cu care se poate înregistra, edita și reda conținutul audio direct pe discurile pe care se scrie. Formatul este utilizat în diverse scopuri datorită unei varietăți mari de scheme de compresie. De asemenea pe un DVD-AR se pot stoca imagini statice și text. \n\nDVD Stream Recording (DVD-SR) permite înregistrarea în timp real practic a oricărui semnal digital audio/video obținut din diverse surse (televiziune prin satelit, internet, HDTV tuner) etc, într-un flux de date simplificat. Unitatea DVD player folosește în timpul citirii un decodificator adecvat.\n\nToate tipurile de discuri DVD (DVD-Video, DVD-ROM și DVD-Audio) au datele dispuse în fișiere. Datele sunt accesate folosind un sistem de fișiere comun tuturor discurilor DVD. DVD-Video și DVD-Audio conțin date în directoare speciale, și anume în VIDEO_TS și AUDIO_TS. Pentru compatibilitate cu versiunile inscriptibile și reinscriptibile, a fost ales formatul UDF Bridge. Aceasta presupune o combinație între formatul UDF (Universal Data format) și standardul ISO 9660 pentru compatibilitate cu mediul CD-ROM. Fișierele DVD-Video au maxim 1 GB și sunt înregistrate ca o singură extensie (într-o singură secvență). Primul director de pe disc este VIDEO_TS și conține fișierele .IFO, .BUP și .VOB. Numele fișierelor este în format 8.3. DVD-Audio conține toate fișierele în directorul AUDIO_TS.\n\nDVD ± R\nDVD ± R (recordable) este termenul generic pentru cele două variante DVD-R și DVD+R, în care datele pot fi scrise pe un DVD. DVD ± R este succesorul direct al CD-R-ului. Diferența constă în formatarea lor și modul în care se citesc datele de pe disc.\n\nFormatul DVD-R a fost dezvoltat de Pioneer și lansat în a doua jumătate a anului 1997. DVD+R a fost dezvoltat de Sony și Philips și introdus în 2002. Companiile care acceptă DVD-R includ Pioneer, Toshiba, Hitachi și Panasonic precum și DVD Forum, în timp ce companiile care acceptă DVD+R sunt DVD+RW Alliance, Sony, Philips, HP, Ricoh și Yamaha. Discurile DVD ± R sunt compatibile cu aproape toate unitățile DVD player. Capacitatea inițială a fost de 3,68 GB, dar aceasta a fost extinsă recent la 4,38 GB. Discurile DVD ± R sunt fabricate de Hitachi, Maxell, MKM, Mitsui, Pioneer și TDK.\n\nFormatul DVD-R folosește sistemul de control al vitezei de înregistrare numit LPP (Land Pre Pit), în timp ce DVD+R folosește ADIP (Address In Pregroove), care este mai puțin sensibil la interferențe și erori decât sistemul LPP. Discurile DVD-R pot fi scris doar într-un singur strat pe suprafata discului, pe când DVD+R pot fi scrise în mai multe straturi, oferind astfel o capacitate mai mare de stocare.\n\nDVD+R este compatibil cu aproape orice DVD-player modern fiind o alegere mult mai bună datorită tehnologiilor îmbunătățite, care produc mai puține erori la înregistrare. De asemenea formatul DVD+R oferă posibilitatea utilizatorului să editeze numele fișierelor, titlurile filmelor și melodiilor, inclusiv playlist-urile. În cazul unui player mai vechi, ar trebui folosit formatul DVD-R pentru o mai bună compatibilitate.\n\nDVD ± R DL (Dual Layer) sau DVD-R9 este un format cu 8,5 GB utilizând două straturi înregistrabile, fiecare capabil să stocheze 4,7 GB, dublând astfel capacitatea totală a discului.\nDVD-R DL a fost dezvoltat de Pioneer, în timp ce DVD+R DL a fost dezvoltat de DVD+Alliance, Philips și MKM (Mitsubishi Kagaku Media).\n\nDVD-R DL este disponibil mai ales pe piețele din Asia. În SUA sau în Europa are o compatibilitate destul de slabă cu playerele DVD-Video și nu este recomandat pentru utilizarea DVD-Video.\nDVD+R DL este mai compatibil cu DVD-playere decât DVD-R DL.\n\nDVD-RW \nDVD-RW (Read/Write) sunt discurile reinscriptibile. Standardul este susținut de HP, Sony, Philips și DVD Forum, specificațiile au fost finalizate la sfârșitul anului 1998. Discurile DVD-RW utilizează o tehnologie dezvoltată de firma Pioneer bazată pe cea a discurilor CD-R, utilizând aceeași distanță între piste și același control al rotației. Discurile DVD-RW pot fi înscrise de mii de ori și pot fi citite de majoritatea unităților DVD. Capacitatea inițială este de 4,38 GB într-un singur strat.\n\nDVD+RW\nFormat elaborat de Philips, Sony, HP și DVD+RW Alliance, utilizează o tehnologie cu schimbare de fază, Phase-Change Rewritable similară cu cea utilizată la discurile CD-RW.\nDiscurile +RW au o capacitate de 2,8 GB pe o față și utilizează metoda CLV (Constant Linear Velocity) pentru accesul secvențial și metoda CAV (Constant Angular Velocity) pentru accesul aleator. Ca și formatul DVD+R, oferă posibilitatea de editare a numelor de fișiere, filme, titluri de melodii și playlist-uri. Compatibilitate 100% cu toate DVD playerele.\n\nDVD ± RW DL (Dual Layer) este un format dezvoltat și promovat de DVD Forum. Sunt discuri cu două straturi (DVD-9) care pot stoca până la 8,5 GB. Aceste discuri au apărut pentru prima dată la sfârșitul anului 2004. DVD + RW DL este formatul cu două straturi oferit de DVD-RW Alliance. DVD ± RW DL sunt discuri rare (în mare parte în Asia) și nu dau rezultate foarte bune, fie pentru date, fie pentru video. Cererea pentru astfel de media este, de asemenea, aproape inexistentă\n\nDVD-RAM \nDVD Random Access Memory este un standard susținut de DVD Forum, HP, Sony și Philips. Discurile reinscriptibile DVD-RAM au apărut în iunie 1998 cu o capacitate de 4.7 GB, utilizate pentru stocare de date. Prima unitate DVD-ROM care poate citi discurile DVD-RAM a fost realizată de Panasonic la sfârșitul anului 1998. Specificațiile au fost lansate pe piață în anul 2003 de către RAM Promotion Group (RAMPRG). DVD-RAM este utilizat atât în PC, camere video și unități DVR (Digital Video Recorder).\nDVD-RAM utilizează o canelură spiralată pentru sincronizarea datelor, cu marcaje înscrise atât în interiorul canelurii, cât și în spațiul dintre caneluri. Canelurile și antetele sectoarelor sunt gravate pe disc în timpul fabricației. \n\nDVD-RAM pot fi cu o singură față de 4,7 GB sau 9,4 GB pe două fețe. Discuri Mini-DVD-RAM de 80 mm și 1,46 GB sunt de asemenea disponibile. Mini DVD-RAM cu o capacitate de 2,4 GB, nu sunt compatibile cu unitățile DVD actuale (din cauza diferențelor de reflectivitate, a modului de tratare a defectelor și a unor diferențe minore de format).\n\nCapacitatea discurilor DVD \n\nDiametrul discurilor poate fi de 12 cm sau 8 cm, ca și în cazul discurilor CD. Un disc DVD poate fi cu o singură față single side (SS) sau cu două fețe double side (DS). Fiecare față poate conține unul single layer (SL) sau două straturi double layer (DL). Capacitatea discului depinde de numărul total de straturi utilizate.\n\nExistă un număr mare de variante ale discurilor DVD fiecare cu capacități diferite, începând de la 4,7 GB, formatul DVD-5, compus dintr-o singură față cu un singur strat și până la 17,08 GB, numit și DVD-18, care este compus din două straturi pe fiecare față. Totuși, capacitatea maximă de stocare de 17,08 GB este foarte greu de obținut, ca urmare a procesului tehnologic complicat. Există și discuri care pot atinge capacități situate între cele două valori, de 8,54 GB (DVD-9) și 9,4 GB (DVD-10), cu o față și două straturi, respectiv, cu două fețe, fiecare cu câte un strat. Specificațiile pentru discurile DVD-R și DVD-RW prevăd capacități de 4,7 GB și 9,4 GB, cu un singur substrat pe fiecare față. Variantele DVD+R și DVD+RW sunt optimizate pentru stocarea datelor informatice, spre deosebire de versiunile din care provin, DVD-R și DVD-RW, optimizate pentru stocarea datelor multimedia. Variantele mai noi de sisteme DVD, Blu-Ray Disc (care folosește o rază laser cu lungime de undă mai mică, în domeniul albastru de 405 nm) și HD-DVD (DVD de înaltă definiție, compatibil cu standardul TV de înaltă definiție, HDTV), permit obținerea de capacități superioare, care pot atinge 50 GB.\n\nCapacitatea unui disc cu două straturi nu ajunge la dublul capacității unui disc cu un singur strat. Fasciculul laser trebuie să traverseze stratul exterior pentru a citi de pe stratul interior (o distanță cuprinsă între 20 μm și 70 μm). Pentru a se reduce interferențele dintre cele două straturi, lungimea minimă a cavităților de pe ambele straturi este mărită de la 0,4 μm la 0,44 μm. În plus, viteza liniară a fasciculului este puțin mai mare, de 3,84 m/s față de 3,49 m/s la discurile cu un singur strat. Cavitățile de lungime mai mare, aflate la distanțe mai mari permit o citire mai ușoară, dar astfel se reduce capacitatea pe strat.\n\nLa o rată medie de 4,7 Mbit/s (3,5 Mbit/s pentru video și 1,2 Mbit/s pentru trei piste audio cu câte 5.1 canale), un disc DVD cu un singur strat poate conține în jur de 135 minute.Un disc cu două straturi poate conține un film de două ore redat la o rată de 9,5 Mbiți/s (apropiată de limita maximă de 10,08 Mbiți/s).\n\nPentru discurile DVD-Video, cantitatea informațiilor video care se pot înregistra pe un disc depinde de numărul pistelor audio care însoțesc imaginile și de gradul de compresie a datelor video și audio. De exemplu, un disc DVD-Video cu un singur strat și cu o singură pistă audio poate conține peste 160 de minute (video și audio), iar în cazul compresiei la calitatea VHS, un strat poate conține peste 9 ore de imagini și sunet.\n\nDiferitele variante ale discurilor DVD sunt prezentate în tabel.\n\nViteza de citire sau scriere \"1x\" este egală cu 1,35 MB/s (10,8 Mbps)\n\nProtecția la copiere\n\nDeoarece calitatea video oferită de discurile DVD-Video este foarte ridicată, există riscul copierii ilegale a conținutului discurilor. Prin înregistrarea criptată a filmului pe disc și echiparea unităților DVD cu un circuit de decriptare, se poate preveni copierea. În plus, unitățile DVD pot fi prevăzute cu o facilitate de protecție la copiere, astfel încât în cazul copierii filmului va rezulta o severă degradare a calității. \n\nContent Protection System Architecture (CPSA) este numele dat cadrului general pentru securitatea și controlul accesului în întreaga familie de DVD-uri. Dezvoltat de entitatea „4C” (Intel, IBM, Matsushita și Toshiba) în colaborare cu Copy Protection Technical Working Group (CPTWG), acoperă criptarea, filigranarea, protecția ieșirilor analogice și digitale, etc. .\n\nProtecția împotriva copiilor combină atât metode digitale cât și analogice.\n\nSistem analogic - acest tip de protecție se numește sistem de protecție analogică (Analog Protection System-APS) și se bazează pe tehnologia Macrovision. Plăcile video care generează la ieșire un semnal video complex sau semnale s-video trebuie să utilizeze de asemenea sistemul APS. Circuitul Macrovision adaugă la semnalul de ieșire un semnal de culoare cu modulație rapidă (componenta “Colorstripe”) și impulsuri la semnalul de stingere pe verticală (componenta “AGC” – Automatic Gain Control). Ca urmare, la majoritatea aparatelor video circuitele de sincronizare și de control automat al nivelului de înregistrare nu vor funcționa corect. Efectele pot fi: dungi colorate, distorsiuni, imagine alb-negru, și alternanțe de imagini luminoase și întunecate. În antetul fiecărui sector, discurile conțin biți care validează sau invalidează protecția la copiere și permit un anumit control al gradului de protecție.\n\nCopy Generation Management System (CGMS)- în cazul acestui sistem, fiecare disc conține și informații care specifică dacă discul poate fi copiat. Aceste informații vor fi incluse în semnalul video de ieșire. Pentru ca sistemul să funcționeze, echipamentul de copiere trebuie să recunoască și să respecte standardul CGMS. Standardul analogic (CGMS/A) codifică datele pe linia 21 NTSC. Standardul digital (CGMS/D) se aplică pentru conexiunile digitale IEEE 1394/Firewire.\n\nContent Scrambling System (CSS) - toate unitățile de citire DVD fabricate din 1999 dispun de un sistem CSS și de un sistem de gestiune a codurilor regionale. Protecția CSS necesită licențiere. \n\nContent Protection for Recordable Media and Pre-Recorded Media (CPRM/CPPM) - este utilizat pentru DVD-Audio. A fost dezvoltat ca o îmbunătățire a CSS. Mecanismul de autentificare este același ca pentru CSS, astfel încât nu sunt necesare modificări la unitățile existente. Un disc poate include conținut CSS și CPPM dacă este un disc hibrid DVD-Video/DVD-Audio.\n\nDigital Copy Protection System (DCPS) - cel mai important este DTCP (Digital Transmission Content Protection), destinat interfeței IEEE 1394/FireWire. A fost realizat de Intel, Sony, Hitachi, Matsushita și Toshiba, în februarie 1998. În cazul sistemului DTCP, între dispozitivele care sunt conectate digital, (o unitate DVD și un aparat TV digital sau un înregistrator video digital), se transmit chei de autentificare pentru a se stabili un canal de transmisie sigur. Unitatea DVD criptează semnalul audio/video pe măsură ce îl transmite la dispozitivul receptor, care trebuie să îl decripteze. Astfel se previne ca alte dispozitive conectate dar neautentificate să recepționeze semnalul. Sistemul digital de protecție la copiere este destinat generației de aparate TV digitale, receptoare digitale pentru satelit și înregistratoare video digitale. \n\nXCA (Extended Conditional Access), propus de Zenith și Thomson, este similar cu sistemul DTCP, dar poate fi utilizat cu interfețele digitale unidirecționale (ca de exemplu standardul EIA-762 RF) și utilizează cartele inteligente pentru reînnoirea sistemului de securitate. \n\nHigh-Bandwidth Digital Content Protection (HDCP, DVI, și HDMI) - protecția conținutului digital cu lățime mare de bandă, realizată de MRJ Technology, NDS, și Philips. Similar cu DCPS. Folosită la transmiterea video pe monitoarele LCD digitale prin DVI.\n\nLa toate aceste sisteme, conținutul discurilor DVD este marcat cu indicatoare de tipul „copiere liberă”, „copiere o singură dată”, „fără copiere”, sau „fără alte copii.\n\nDacă decriptarea conținutului discurilor se realizează cu unitatea centrală a calculatorului, datele decriptate pot fi stocate pe un disc fix de capacitate ridicată, de unde ele pot fi copiate pe alte suporturi.\n\nPentru prevenirea copierii de pe PC, au fost propuse mai multe tehnici:\nEliminarea funcției „Save As” din aplicațiile de tip „Movie Player”. Această metodă se poate implementa simplu, dar contracararea ei nu este prea dificilă.\nModificarea sistemului de operare sau a BIOS-ului calculatorului astfel încât acesta să recunoască datele DVD și să prevină copierea prin orice aplicație rulată pe calculator. Toate studiourile au aprobat această metodă, dar modificarea sistemelor de operare nu este simplă.\nModificarea arhitecturii calculatorului astfel încât datele DVD să nu fie transferate pe magistrala sistemului (PCI), prin aceasta prevenindu-se decriptarea datelor de către UCP și înregistrarea lor pe un disc fix sau pe o bandă. Pe lângă îngreunarea copierii, acest sistem este cel mai eficient, evitând supraîncărcarea magistralei principale a sistemului cu datele audio și video, atât cu cele comprimate cât și cu cele necomprimate.\n\nCoduri de regiune \nUrmătoarea listă conține codurile de regiune DVD, care indică regiunile în care poate fi redat suportul DVD.\n\n0: Multiregiune\n1: S.U.A., Canada\n2: Europa, Orientul Mijlociu, Africa de Sud, Japonia\n3: Asia de Sud-Est, Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong\n4: America Centrală, America de Sud,Mexic,Australia, Noua Zeelandă\n5: Africa de Nord, Asia, Rusia, Ucraina, Belarus, India\n6: China\n7: Rezervat pentru utilizări viitoare\n8: Linii aeriene internaționale, vase de croazieră internaționale, sală de conferință internațională etc.\nPentru fiecare regiune, sunt emise versiuni proprii de discuri DVD și, în consecință, playere, destinate numai acesteia. Numai în cazul în care codurile se potrivesc, player-ul va reda discul DVD.\n\nAvantaje\nPrincipalele faciliăți ale unui DVD sunt:\ncompatibilitatea cu actualul mediu CD\ndimensiunile fizice sunt identice cu cele ale compact discului (120 mm diametru, 1,2 mm grosime)\nsunt disponibile în format cu unul sau doua fețe având fiecare unul sau două straturi pe care se poate face scrierea datelor\ncapacitate de stocare de 4,7 GB pe strat și maxim 8,5 GB pe fiecare față\neste destinat fomatelor video, audio și multimedia, nu doar formatelor audio\nposibilitatea de a adăuga subtitrare, precum și de a alege limba care va fi utilizată\ntehnologia de corectare a erorilor este mult mai puternică decât la CD\nprogramarea anumitor secvențe selectate într-o anumită ordine\ntoate formatele folosesc un sistem de fișiere de tipul UDF (Universal Disk Format)\ndispune de un format standard digital și analogic pentru protectia la copiere neautorizată\nfiabilitate mare; este practic neinfluențat de numărul de citiri repetate, fiind vulnerabil doar la defecțiuni de ordin fizic\nnu este afectat de interferențe cu câmpuri magnetice sau radiații X, rezistă la căldură\ndimensiuni compacte; este ușor de manipulat, depozitat, multiplicarea discului este ieftină.\n\nDezavantaje\nconține elemente de protecție și blocare regională sau „coduri de țară” care previn citirea lor într-o altă țară\nnu suportă în întregime standardul TV de înaltă definiție HDTV.\nunele unități DVD nu pot citi CD-WO (CD-R)\nunitățile DVD actuale nu pot reda video în sens invers (backmasking), la viteză normală.\n\nRedarea discurilor DVD\n\nRedarea sau citirea discurilor DVD este posibilă cu ajutorul unui DVD Player sau o unitate DVD-ROM conectată la un PC.\n\nDVD Player\nUn DVD player este o unitate de disc optică utilizată pentru procesarea datelor digitale stocate pe discurile DVD. Primul DVD player a fost Toshiba SD-3000, lansat în noiembrie 1996 și lansat în Japonia la 1 noiembrie 1996. Majoritatea DVD playerelor pot citi mai multe formate de discuri optice: CD, și DVD (DVD-R, DVD + R, DVD-RW, DVD + RW, etc.), cu un strat sau două straturi. Principalii producători de DVD player sunt: Sony, Panasonic, Toshiba, Sharp, Samsung, LG, Philips, Yamaha.\n\nDVD Player are o ieșire video tip DVI sau HDMI ce permite conectarea la un TV digital și să redea conținutul audio și video. Cele mai multe DVD playere includ decodoare audio/video home cinema (Dolby Digital, Digital Theatre System, DivX).\n\nComponentele principale ale unei unități DVD sunt următoarele:\nMecanism de citire al discului: constă din motorul care rotește discul (între 200 și 500 rpm, în funcție de ce pistă se citește) și fasciculul laser care citește informațiile de pe disc. Pentru citire se utilizează un fascicul laser cu lumină roșie, spre deosebire de fasciculul în infraroșu al unităților CD.\nProcesor de semnal DVD-DSP: este un circuit care translatează impulsurile laser în semnale electrice.\nDecodor digital audio/video: decodifică datele comprimate de pe disc, care sunt convertite în semnale video cu calitate de studio și semnale audio cu calitate CD, acestea fiind transmise la aparatul TV și la sistemul stereo.\nMicrocontroler: controlează funcționarea unității, translatând comenzile utilizatorului de la telecomandă sau panoul frontal în comenzi pentru decodorul audio/video și mecanismul de citire al discului. Microcontrolerul realizează de asemenea apelul distribuitorului pentru coduri de acces și controlul decriptării.\n\nPentru redarea cenzurată a filmului, unitatea DVD trebuie să efectueze saltul peste secvențele respective. Unitatea trebuie să dispună de o memorie tampon suficient de mare pentru ca redarea să continue în timpul în care mecanismul de citire se deplasează în vederea saltului peste scenele cenzurate.\n\nUnitatea DVD-ROM\n\nÎn cazul în care pentru vizionarea filmelor se utilizează o unitate DVD-ROM sau DVD ROM Drive conectată la un calculator, între unitatea DVD-ROM și placa video sau programul de vizualizare se transmit coduri de criptare, astfel încât informațiile video sunt decriptate imediat înainte de afișare. \nCa sistem de fișiere, un DVD-ROM folosește UDF, dar poate fi de asemenea accesat folosind ISO-9660, pentru a oferi compatibilitate cu sistemele anterioare. Acest sistem de fișiere hibrid este numit UDF Bridge. Ambele sisteme de fișiere sunt capabile să acceseze orice fișier al discului.\nInterfețele unităților DVD-ROM sunt similare cu cele ale unităților CD-ROM: EIDE (ATAPI) sau SCSI-2. Unitățile DVD-ROM actuale nu dispun însă de ieșiri DVD audio sau video.\nPentru redarea conținutului discurilor DVD pe calculator, este necesar un software instalat numit media player (de exemplu Windows Media Player, VLC media player, iTunes).\n\nStandarde pentru discurile DVD\n\nExistă standarde pentru discurile DVD elaborate atât de organizația ISO, cât și de ECMA (European Computer Manufacturesrs Association). Standardele aprobate până în prezent sunt următoarele:\n\nISO/IEC 16448-1999: 120 mm DVD Read-Only Disk\nISO/IEC 16449-1999: 80 mm DVD Read-Only Disk\nISO/IEC 16824-1999: 120 mm DVD Rewritable Disk (DVD-RAM)\nISO/IEC DTR 18002: DVD Read-Only Disk – File System Specifications\nECMA-267: 120 mm DVD Read-Only Disk (December 1997)\nECMA-268: 80 mm DVD Read-Only Disk (December 1997)\nECMA-272: 120 mm DVD Rewritable Disk (DVD-RAM) (June 1999)\nECMA-279: 80 mm (1,23 Gbytes per side) and 120 mm (3,95 Gbytes per side) DVD-Recordable Disk (DVD-R) (December 1998).\n\nVezi și\nCompact Disc\nBlu-Ray\nHD DVD\n\nNote\n\nBibliografie \n\nRalph LaBarge: DVD Authoring and Production: An Authoritative Guide to DVD-Video, DVD-ROM, & WebDVD, CRC Press, 2012, ISBN: 9781136062544\n\nLegături externe\n\nDiscuri DVD - Zoltan Baruch\n 4centity.com\nCopy Protection Technical Working Group (CPTWG)\n\nDiscuri optice" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți relata despre Sport?" }, { "from": "assistant", "value": "Un sport reprezintă o activitate de natură fizică ce poate implica și competiții. Totodată, sportul este o activitate care influențează stilul de viață, sănătatea sau personalitatea unui om.\n\nSporturile se pot categorisi în individuale (de exemplu atletism, haltere, tir sportiv) sau de echipă (de exemplu baschet, canotaj).\n\nEtimologie \nCuvântul sport are o lungă istorie, avându-și originea în cuvântul latin deportare, care printre sensurile sale primordiale, însemna a ieși afară pe poartă adică a ieși în afara zidurilor orașului pentru a se dedica la activități sportive. \nTot din acest termen, își au originea în provensalul deportar, Spaniolul deportar și Francezul despoter (divertisment, distracție); de la acest cuvânt francez a luat, în engleza din secolul al XIV-lea, termenul disport, ce în preajma, secolului XVI-lea, s-a transformat în sport.\n\nDefiniție\nDefinirea exactă a ceea ce separă un sport de alte activități de agrement variază între surse. Cel mai aproape de un acord internațional cu privire la o definiție este oferit de SportAccord, care este asociația pentru toate cele mai mari federații sportive internaționale (inclusiv asociația de fotbal, atletismul, ciclismul, tenisul, călăria etc.) și este, prin urmare, reprezentativ de facto de sport internațional.\nSportAccord folosește următoarele criterii, determinând că un sport ar trebui: \nsă aibă un element de concurență\nsă nu fie în nici un caz dăunătoare oricărei creaturi vii\nnu se bazează pe echipamente furnizate de un singur furnizor (cu excepția jocurilor de proprietate, cum ar fi fotbalul de arenă si a competitiilor monomarca din sporturile cu motor)\nnu se bazează pe niciun element de \"noroc\" special conceput în sport.\n\nIstoria sportului \nStudiul dezvoltării sportului în istoria umană, poate arăta schimbări sociale semnificative survenite de-a lungul secolelor, în diferite culturi. \nConceptul de sport ca o activitate ce implică abilitățile umane de bază, fizice și mentale, urmărește îmbunătățirea acestor abilități pentru a fi utilizate mai eficient și sugerează faptul că sportul este probabil la fel de vechi ca dezvoltarea inteligenței umane. Pentru omul primitiv, activitatea fizică a fost doar un mod de a-și îmbunătăți cunoștințele despre natură și, în aceeași măsură, un mod de a stăpâni mediul din jurul lui.\n\nPreistorie\nÎn timpul secolului al XIX-lea, s-au descoperit numeroase obiecte de artă preistorică în Franța (la Lascaux), în Africa și în Australia, care arată cum în timpuri preistorice, s-au efectuat ceremonii ritualice în care era implicată o activitate fizică pentru participanți. Unele din aceste descoperiri au fost stabilite ca având cel puțin 30.000 de ani.\n\nPremii sportive \nPremiile sportive prezentate câștigătorilor competițiilor sportive includ:\n medalii ale Jocurilor Olimpice, campionate mondiale, continentale, naționale și alte campionate. De obicei, participantul care ia locul 1 primește medalia de «aur», al doilea - «argintul», al treilea - «bronzul»;\n recordurile mondiale, continentale, nationale etc.;\n diplome, jetoane etc.\nsume de bani sau alte premii in natura ca de exemplu masini.\n\nPopularitate\nPopularitatea marilor sporturi după numărul de fani:\n\nNote\n\nBibliografie \n Pedagogia sportului, autori: profesor Anton Muraru, Antrenor Emerit, 2005\n\nLegături externe" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile principale despre Bucovina?" }, { "from": "assistant", "value": "Bucovina (în = Țara fagilor), devenită Ducatul Bucovinei în Imperiul Austriac (), este o regiune istorică ce cuprinde un teritoriu de care acoperă zona adiacentă orașelor Cajvana, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Frasin, Milișăuți, Rădăuți, Siret, Solca, Suceava, Vatra Dornei și Vicovu de Sus din România, precum și Cernăuți, Cozmeni, Zastavna, Vășcăuți pe Ceremuș, Vijnița, Sadagura și Storojineț din Ucraina.\n\nBucovina a căpătat o identitate distinctă de Moldova după ce zona a fost anexată de Monarhia Habsburgică în 1774.\n\nEtimologie \nDenumirea ca nume propriu a intrat oficial în uz în 1774, odată cu anexarea de către Imperiul Habsburgic. Alte nume folosite pentru o scurta perioadă au fost Arboroasa, Plonina sau Cordun. Numele de \"Bukowina\" provine din cuvântul slav pentru fag („buk”) și a sufixelor slave \"-ov\" și \"-ina\", astfel termenul „Bucovina” se poate traduce prin „Țara fagilor”. Termenul bucovina ca nume comun, în sensul de pădure de fagi, apare prima dată într-un document emis de domnul Moldovei, Roman I Mușat, la 30 martie 1392, prin care dăruiește lui Ionaș Vitezul trei sate, aflate pe apa Siretului, „în sus până la bucovina cea mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuți...” Este de menționat un document timpuriu, tratatul încheiat între împăratul Sigismund și regele Poloniei Vladislav Iagello în care se consemnează: \"Quod sylvae majores Bukovina dictae incipiendo ab Montibus seu ab Alpibus Regis Hungariae, inter candem Terram Moldaviae, et Terram Sepenycensem situtae, penes Sereth protendendes se ad aliam sylvam minorem Bukovina dictam, usque ad fluvium Pruth, debent per medium dividi seu dimidari.” Numirea are în vedere două păduri: Bucovina mare și Bucovina mică, care se întindeau în Țara de Sus a Moldovei.\n\n Istorie \n\nTeritoriul Bucovinei a făcut parte din Principatul Moldovei, iar conform istoriografiei ucrainene și din Rusia Kieveană și Cnezatul de Halici. În 1774, 10.442 km² din partea de nord-vest a Moldovei sunt anexați de către Imperiul Habsburgic. În fapt, la 31 august 1774 trupele austriece intră în Țara de Sus a Moldovei și ocupă orașul Cernăuți, apoi orașele Siret și Suceava (2 septembrie), Capul Codrului (3 septembrie). Habsburgii ocupă întreg ținutul Cernăuți, raiaua Hotinului și 142 așezări din ținutul Sucevei. În monografia sa intitulată BUCOVINA, tipărită în 1876, P. S. Aurelian afirmă: „Austria și-a însușit din Moldavia peste 2 milioane pogoane cu 74.000 locuitori.” P. S. Aurelian relatează că după încorporarea în Imperiul Habsburgic „Populațiunea română [din Bucovina] spăimêntată la vederea acestorŭ ómeni adunați din tôte unghiurile Austriei începe a fugi. Sate întregi s'au pustiitŭ; locuitorii au trecut în Moldavia, în Basarabia și în Rusia pînă în apropiere de Odesa, numai să scape de apăsare și de prigonirea religiósă.”(P.S. Aurelian, op. cit. p.XIV).\nDevine Ducatul Bucovinei în 1849, unindu-se ulterior cu România la 15/28 noiembrie 1918, pentru ca, pe 28 iunie 1940, urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, partea sa de nord împreună cu Basarabia și Ținutul Herța, să fie ocupate de U.R.S.S.. În 1991, după destrămarea U.R.S.S., nordul Bucovinei și Ținutul Herța devin parte a Ucrainei (regiunea Cernăuți).\n\nPână în 1774 teritoriul actual al Bucovinei era o parte din Țara de Sus a Țării Moldovei, individualitatea regiunii conturând-se după includerea în Imperiul Habsburgic în 1774. Imperiul Austriac (Austro-Ungar din 1867) a stăpânit acest teritoriu (10.500 km2, cam a 60-a parte din suprafața imperiului) până în anul 1918, perioadă în care în Bucovina s-au petrecut numeroase mutații care au contribuit la schimbarea fizionomiei demografice, economice, politice, etnice și culturale a provinciei, conferindu-i un statut singular în comparație cu regiunile învecinate. În urma acestor transformări, Bucovina a devenit în conștiința opiniei publice cultivate o „Elveție” a estului Europei, capitala provinciei, Cernăuți, dobândind titlul deosebit de măgulitor de „mica Vienă”.\n\nOdată cu debutul administrării habsburgice, denumirea de Bucovina este adoptată oficial. Totuși, numele nu se impune decât treptat, o vreme continuându-se și utilizarea în paralel a unor denumiri mai vechi: Țara de Sus/Țara Moldovei, Plonina, Cordon/Cordun și Arboroasa. (Acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenți români de la Cernăuți (Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Morariu), care au înființat societatea cu același nume în 1875).\n\nÎn timpul administrării habsburgice, toți birocrații erau obligați să învețe limba română. În 1793 s-a introdus învățământul obligatoriu în limbile germană și română, iar în 1875 s-a înființat Universitatea „Franz Josef” la Cernăuți. (Universitate germană cu denumirea K. K. Franz Josefs - Universität in Czernowitz). Primul rector al Universității din Cernăuți a fost numit românul Constantin Tomașciuc.\n\nRecensământul din 1776 a reliefat faptul că în Bucovina, numărul de locuitori era de circa 70.000. Nu este știut cu exactitate procentul de români și alte etnii deoarece abia in 1880 recensămintele din Austro-Ungaria conțin informații despre limba vorbită . Unele estimări pentru anul 1776, dau 85,33% români, 10,66% slavi și 4% alții. Cert este că în urma politicii de colonizare a Curții de la Viena, în Bucovina s-au stabilit: ruteni, germani, maghiari, polonezi, lipoveni, armeni, evrei și români ardeleni, fapt ce a dus la modificări demografice. Istoriografia ucraineană consideră că românii ardeleni au fost primii români veniți în zonă, aceștia găsind deja în Bucovina populația ruteană. Totodată până în 1918, au fost realizate progrese în domeniul economic, social, cultural, s-au dezvoltat meșteșugurile, agricultura și industria, acțiune ce au avut o influență pozitivă asupra populației. Orientarea Bucovinei spre formele economice, de cultură și civilizație central-europene s-a înfăptuit mai cu seamă prin aportul germanilor și evreilor. Primele colonii germane din Bucovina (cele din Prelipcea și Sadagura) au luat ființă înaintea anexării Bucovinei la statul austriac (1770-1774). La Prelipcea (sat pe malul Nistrului) s-a așezat în 1760 un grup de germani protestanți, aici urmând să fie construită o fabrică de postav (Tuchfabrik). Acești coloniști au sosit din orașul Zaleszczyki (localitate pe malul stâng al Nistrului), unde deja funcționa o fabrică similară. Războiul ruso-turc din 1768-1774 a contribuit la întemeierea satului Sadagura. Comandamentul militar rus avea nevoie de o monetărie, pentru a putea plăti solda soldaților săi. În acest scop s-a făcut apel la serviciile lui Peter Freiherr von Gartenberg. Monetăria a fost înființată în toamana anului 1770, pe malul stâng al Prutului, pe o parte a teritoriului satului Rohozna și a moșiei Jucica în apropiere de târgul Cernăuți. Cea mai veche colonie germană din Bucovina este Iacobeni. Primii coloniști germani au sosit la Iacobeni în 1784. Coloniștii germani au fost în principal agricultori și meșteșugari. Datorită muncii lor asidue, Bucovina a cunoscut o însemnată dezvoltare economică, atingând aproape standardele de bunăstare și nivel de trai central-europene. Evreii au venit în Bucovina încă din timpul războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainargi, ocupându-se în special cu meșteșugurile, arendășia și comerțul. După anul 1774 emigrarea lor în Bucovina din Galiția și Polonia s-a accentuat. În anul 1912 existau în Bucovina 9.322 de meseriași, dintre care 5.091 evrei și 10.312 negustori, dintre care 8.642 evrei. Datorită spiritului lor practic și intrepid, evreii vor ajunge până la sfârșitul secolului al XIX-lea să domine practic toate compartimentele vieții economice din Bucovina și să devină purtători zeloși ai culturii și civilizației germane pe aceste meleaguri. În Bucovina au mai fost colonizați în secolele XVIII-XIX poloni, armeni, unguri, slovaci, lipoveni, huțuli și ucraineni, ultimii meritând o mențiune specială. Emigrarea miilor de ucraineni din Galiția vecină, în secolele XVIII-XIX a avut motivații complexe. Aceste motivații erau economice (în Bucovina se prestau 12 zile de clacă pe an, față de 80-100 zile în Galiția), militare (coloniștii și imigranții sosiți în Bucovina erau degrevați de serviciul militar pe toată durata vieții lor) și religioase (fiind în majoritatea lor ortodocși, ucrainenii treceau într-o regiune tradițional ortodoxă). Nobilii bucovineni au stimulat și au înlesnit așezarea pe moșiile lor a brațelor de muncă ieftine și nepretențioase.Evreii au venit în Bucovina încă din timpul războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainargi, ocupându-se în special cu meșteșugurile, arendășia și comerțul. \n\nMaghiarii. Când Bucovina a fost ocupată de trupe austriece nici un recensământ nu a consemnat prezența maghiarilor în acest teritoriu. Primii coloniști maghiari, în total circa 100 de familii au sosit în anul 1777, în frunte cu misionarul Mauritius Martonfy din Moldova. Primele colonii maghiare erau în satul Iacobești, care a devenit cu denumirea maghiară Fogod-Isten. A doua colonie a fost în satul Țibeni, care a fost numit Isten-Segits. A treia colonie maghiară în Bucovina a fost întemeiată după propunerea guvernatorului militar generalul Enzenberg, pe teritoriul moșiei satului Dornești, Suceava și i s-a dat denumirea Hadikfalva, ceea ce înseamnă satul lui Hadik (satul purta numele contelui Hadik).\n\nCa și în întreg Imperiul Austriac, viața politică bucovineană s-a bazat pe acel deosebit de dificil de realizat în practică „Ausgleich” (compromis) dintre diversele etnii componente ale imperiului. De aceea, Bucovina a constituit o adevărată oază de viață politică civilizată în comparație cu regiunile înconjurătoare. Atât în perioada administrației austriece, cât și în cea românească, grupurile etnice din Bucovina s-au manifestat fie în cadrul unor societăți național-culturale, fie în cel al unor formațiuni politice structurate pe criterii supranaționale sau intraetnice.\n\nPotrivit opiniei cvasigeneralizate a cercetătorilor, Bucovina din perioada administrației austriece (1774-1918) a constituit un strălucit exemplu de colaborare interetnică. După cel de-al doilea război mondial a fost relansată celebra expresie „homo bucovinensis\", prototip al individului tolerant, ce vorbește cel puțin două limbi și este adeptul unui model de conviețuire pașnică interetnică (conceptul \"homo bucovinensis\" este atribuit istoricului Ion Nistor). Demn de remarcat este faptul că în Bucovina istorică au trăit de-a lungul timpului 11 etnii ce au practicat 9 credințe religioase. Conform opiniei lui Emmanuel Turczynski, un cunoscut istoric german expert în problemele Bucovinei, în provincie a existat un „consens ideologic” bazat pe „larg diseminata identificare a bucovinenilor cu trăsăturile regiunii, cu un sistem legal bine stabilit, toleranță și progres socio-cultural, unde loialitatea către aceste valori nu însemna neloialitate față de propria comunitate etnică sau religioasă”. Colaborarea interetnică din Bucovina a fost comparată de către specialiști cu situațiile din Tirol și Cipru, „modelul” bucovinean demonstrându-și superioritatea.\n\nDin punct de vedere cultural, Bucovina este și în prezent considerată un exemplu demn de urmat pentru Europa, orașul Cernăuți fiind numit în 1997 de către Zbigniew Herbert, cu o expresie ce a făcut vogă, „ultima Alexandrie a Europei”. Cernăuți a fost orașul în care, inclusiv în vremea administrației românești din perioada interbelică, a fost cultivată cultura germană, evreiască (în limba germană sau idiș), română, polonă sau ucraineană.\n\nConform recensământului din 1910, populația Bucovinei era 800.198 locuitori, dintre care 38,88% ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari, 0,12% alții. \nÎn 1918 a devenit una din regiunile dezvoltate ale Regatului Român și totodată regiunea cu cea mai mare populație urbană , respectiv 28,6%.http://www.unibuc.ro/CLASSICA/taranoastra/cap15.pdf\n\nÎn 1940, nordul regiunii, împreună cu cel mai important oraș- Cernăuți, a fost anexat de URSS, deși acest fapt nu era prevăzut în pactul Ribentropp-Molotov. Tot atunci au loc acțiuni ce vor duce la modificarea configurației regiunii. Populația germană este strămutată în Germania în cadrul unei acțiuni organizate de Al Treilea Reich sub denumirea de Umsiedlung (strămutare), iar românii din nordul Bucovinei sunt deportați în Siberia. În 1941, România redobândește nordul Bucovinei. Populația maghiară este strămutată în Ungaria, iar evreii sunt deportați în Transnistria. În 1944, aproape toată regiunea este ocuptă de URSS. Nordul Bucovinei a fost reintegrat URSS-ului, iar sudul s-a aflat sub ocupație. Autoritățile sovietice au obligat evacuarea românilor din sudul Bucovinei în zone din Vechiul Regat al României (județele Botoșani și Dorohoi). Populația a fost lăsată să se întoarcă în Bucovina după 23 august 1944. La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, nordul Bucovinei a rămas în componența URSS-ului, iar sudul în România.\n\nÎn prezent nordul Bucovinei este inclus în regiunea Cernăuți (alături de Ținutul Herța și Nordul Basarabiei) a Ucrainei, iar sudul este inclus în județul Suceava (alături de părți din județele Neamț, Baia, Botoșani și Dorohoi ale Vechiului Regat al României; 3 localități din Bucovina istorică fiind incluse în județul Botoșani) al României.\n\n Statutul de autonomie în imperiu \n\nDin punct de vedere politic, până în 1848, bucovinenii aveau doar 8 deputați români din partea lor, în parlamentul imperial de la Viena; aceștia aveau drepturi egale cu ceilalți parlamentari, participau la dezbateri, iar cuvântările altor parlamentari le erau traduse în limba română. La 13 februarie 1848, înaintând un memorandum conducerii imperiale vieneze, o delegație a bucovinenilor cere mai multă autonomie în cadrul unirii sub coroana Austriei și crearea unui ducat românesc, iar „împăratul austriac să poată purta și titlul de mare duce al românilor”, ca o recunoaștere a românității Bucovinei. Astfel, la 4 martie 1849, ei obțin un statut de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, iar la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef se adăugă și acela de Mare Duce al Bucovinei. La 4 martie 1849 împăratul Franz Josef I a promulgat Constituția adoptată în acel an, în care Bucovina era nominalizată printre „țările Coroanei austriece” cu statut de Ducat. Prin decretul imperial din 13 martie 1849, autoritățile din Galiția și Bucovina au fost înștiințate că potrivit Constituției din 4 martie 1849 „ducatul Bucovinei formează o țară de Coroană autonomă” (Kronland în l. germană). Astfel a fost realizată principala revendicare a locuitorilor Bucovinei din timpul revoluției de la 1848, de separare a Bucovinei de Galiția.\n\nRevoluția din 1848 în Bucovina\n\nIstoricul Florin Constantiniu constată că „Revoluția din 1848 a atins Bucovina în două puncte. Mai întâi, în cadrul creat de seismul revoluționar la Cernăuți a avut loc o Mare Adunare Națională a românilor, care a redactat un memoriu în 12 puncte, pentru a fi prezentat împăratului...În al doilea rând, Bucovina a devenit un teritoriu de refugiu și de consultări pentru revoluționarii pașoptiști din Moldova, și respectiv Transilvania.\nLa 22 martie 1848 a avut loc prima adunare populară la care au participat orășeni, nobili, intelectuali, preoți de la țară. Adunarea a hotărât formarea unui comitet de acțiune în frunte cu Eudoxiu Hurmuzachi, din care mai făceau parte episcopul Bucovinei Eugenie Hacman, nobilii I. Vasilco, Iacob Miculi, armeanul Cr. Petrovici, profesorii de teologie C. Popovici și N. Hacman, directorul gimnaziului german Anton Kral și negustorul Zoltin. Acest comitet urma să elaboreze un program de revendicări pentru întreaga populație. Alexandru Hurmuzachi și Gheorghe Hurmuzachi l-au împuternicit în aprilie 1848 pe moldoveanul Alecu Russo care era în drum spre Viena să propună împăratului Ferdinand I unirea tuturor teritoriilor românești din interiorul și din afara granițelor Imperiului habsburgic într-un stat daco-românesc, sub sceptrul unui principe din Casa de Habsburg.\n\nLa 8/20 mai 1848 a avut loc o mare adunare a bucovinenilor. Adunarea l-a ales ca președinte pe Eudoxiu Hurmuzachi. Revendicările populației Bucovinei au fost formulate la începutul lunii iunie într-un program alcătuit din 12 puncte, sub denumirea de Petiția Țării Printre cele 12 puncte revendicative, Petiția Țării conținea: 1) separarea Bucovinei de Galiția și constituirea ei în țară de coroană autonomă; 2) conservarea naționalității române și crearea de școli naționale; 3) organizarea administrației țării pe baza autonomiei provinciale...\n\nVasile Alecsandri a fost susținut financiar de familia Hurmuzachi să tipărească în Cernăuți poemul manifest Deșteptarea României, iar Mihail Kogălniceanu a publicat la tipografia lui Rudolf Eckhardt manifestul Dorințele partidei naționale.\n\nEste creată Dieta ducatului Bucovinei, care se întrunește pentru prima oară la 6 aprilie 1861, la Cernăuți. În cadrul acestei instituții erau reprezentate toate minoritățile, iar românii dețineau majoritatea. Primul președinte al dietei a fost episcopul Eugenie Hacman, iar după demisia sa din februarie 1862, în acest post a ajuns istoricul Eudoxiu Hurmuzachi, care devine astfel mareșal al Bucovinei. Dezbaterile din Dietă se duceau în limba germană. Numirea lui Eudoxiu Hurmuzachi în această funcție înaltă se explica prin faptul că făcea parte din Partidul Centrist German din Austria.\n\nPrin rezoluția imperială din 26 august 1861, Bucovina primește dreptul de a avea drapel propriu (culorile erau albastru și roșu, dispuse orizontal, având la mijloc stema Bucovinei), stemă (reprezentând capul de bour, încadrat de 3 stele), precum și toate drepturile adiacente statutului de Ducat al Imperiului Austriac.\n\nEvoluția după cel de-Al Doilea Război Mondial\nLa finalul celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul negocierilor pentru pace, politicianul sovietic moldovean Nikita Salogor a a propus reunirea teritoriilor care au aparținut Principatului Moldovei, în Moldova Mare.\n\nConfesiuni \n\nLa începutul stăpânirii austriece Bucovina era o provincie cu o populație dominantă de religie ortodoxă. Nu numai românii majoritari dar și celelalte minorități naționale cum erau ucrainenii (rutenii și huțulii), țiganii sedentari și nomazi, comunitatea armeană din Suceava aparțineau acestei confesiuni. Numai câteva familii de germani de la Sadagura și Prelipcea și unele familii poloneze răzlețe erau de confesiune catolică sau protestantă. Pe lângă ortodocși, principala confesiune minoritară o contituiau mozaicii (comunități de cult evreiești) care erau concentrați la Cernăuți, Suceava, Vijnița și, răzleț, în satele din nordul provinciei și constituiau în anul 1774 circa 3-3,5 %.\n\nImediat după anexarea Bucovinei au sosit în Bucovina diferiți funcționari, militari și civili, meșteșugari, comercianți, care în marea lor majoritate erau de religie catolică, modificând astfel structura confesională a populației. In anul 1816 din cei 200.000 locuitori ai Bucovinei, ortodocșii constituiau încă aproape 90% din populație, dar catolicii care cu patru decenii în urmă practic nu existau pe acest teritoriu, deja constituiau 5,12 % din total. În anul 1880, din populația de 571671 locuitori ai Bucovinei, ortodocșii mai constituiau 70,7%, în timp ce 11,8 % erau mozaici, 11,8% romano-catolici, 3,1 % greco-catolici și 2,3 % luterani.\n\nOrtodocșii. Biserica ortodoxă se afla la începutul stăpânirii austriece în posesia a 267 proprietăți sau peste jumătate din suprafața Bucovinei. Episcopul de Rădăuți își excita autoritatea asupra clerului bisericesc, iar clerul monahal din mănăstiri și schituri se subordona ierarhic mitropolitului de la Iași.\n\nLa 12 februarie 1782 a fost înființată la Cernăuți noua episcopie a Bucovinei, cu dependența ierarhică de mitropolia ortodoxă sârbă de la Karlowitz (sau Carloviț), azi Sremski-Karlovți, cu sediul în Voievodina sârbească, rupându-se astfel legăturile canonice dintre Episcopia de Rădăuți și Mitropolia Moldovei din Iași. Din averile mănăstirești în anul 1783 a fost creat Fondul Bisericesc greco-oriental al Bucovinei (organizat definitiv în 1786) care avea menirea de a întreține biserica și școala.\n\nLa 29 aprilie 1786 a fost adoptat „Regulamentul de administrare bisericească” prin care s-a stabilit ordinea de numire a episcopului, s-a reglementat activitatea protopopiatelor și egumenatelor. Ortodoxia a fost recunoscută oficial de statul austriac. Tot atunci, limba română a fost declarată limbă oficială a eparhiei Bucovinei, precum și a serviciului divin. Potrivit Regulamentului de administrare, eparhia Bucovinei era împărțită în 6 decanate (aici, decanat = colegiu de preoți sau instituție religioasă) – Cernăuți, Berhomet, Ceremuș, Nistru, Vicov și Suceava – și două vicariate – Câmpulung Rusesc, Câmpulung Moldovenesc. Primul episcop al Bucovinei a fost Dosoftei Herescu (1710-1789).\n\nRomano-catolicii. După alipirea Bucovinei la Galiția s-a hotărât înființarea unui decanat catolic cu sediul la Cernăuți, care să aparțină ierarhic de eparhia din Lemberg. Până în anul 1811, Cernăuțiul a fost unica parohie romano-catolică oficială din Bucovina; în acel an au devenit parohii alte 5 capelanate (de la capelan) locale: Suceava, Siret, Sadagura, Andreasfalva și Isten-Segits. Tot în 1811 au fost înființate capelanate locale la Iacobeni, Coțmani, Crasna (Huta Veche), Louisenthal, Vijnița și Zastavna. Pentru coloniile germane Fürstenthal și Karlsberg (azi Gura Putnei, Suceava) a fost înființată o parohie catolică la Vicovu de Jos. Prima biserică catolică din Bucovina a fost construită în anii 1809 - 1811 la Gura Humorului. La sfârșitul stăpânirii austriece, din cei circa 800.000 de locuitori ai Bucovinei circa 100.000 erau de religie romano-catolică \n\nMozaicii. Primii evrei s-au stabilit în orașele din nordul Moldovei încă pe timpul domnitorilor Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare. Majoritatea evreilor erau negustori. Pe teritoriul viitoarei Bucovine existau două comunități evreiești, la Suceava și Siret, recunoscute oficial de stat. În secolul al XVIII-lea a fost înființată a treia comunitate, în ținutul Cernăuți, iar la începutul stăpânirii austriece se menționează cinci centre evreiești în zonă: Cernăuți, Suceava, Siret, Sadagura și Vijnița. În Bucovina au fost recunoscute oficial comunitățile de cult evreiești din Cernăuți, Siret și Suceava, de care depindeau filialele din Sadagura, Vijnița și Câmpulung. Primul rabin al comunității evreiești din Cernăuți a fost Chaim Tirer (între 1789-1807), care totodată a fost și primul rabin principal al Bucovinei. După 1807, Chaim Tirer a plecat în Palestina, iar abia în 1833, Isaac Samson a fost numit în fruntea comunității din Cernăuți, ocupând această funcție până în anul 1870. În anul 1857 consiliul comunității evreiești din Cernăuți a hotărât ridicarea unui templu evreiesc în centrul orașului. Templul, construit în stil maur, cu o cupolă a fost inaugurat în 1877.\n\nLa sfârșitul stăpânirii austriece, Cernăuțiul devenise un important centru al evreilor din Austria. În anul 1908 a fost finisat Centrul național evreiesc. În 1911 Dieta Bucovinei a hotărât acordarea unui statut național și pentru evreii din această provincie. În anul 1905, Eduard Reiss a devenit primul primar evreu ales al Cernăuțiului, urmat de Salo Weisselberger în 1913. In ajunul primului război mondial, comunitatea evreiască din Cernăuți era a treia ca mărime după cele din Viena și Lemberg.\n\nSistemul de învățământ\n\nÎnvățământul primar. După înființarea Episcopiei Bucovinei în 1782 și crearea Fondului Bisericesc în 1783, a fost adoptat în anul 1786 Regulamentul școlar pentru Bucovina care prevedea introducerea învățământului obligatoriu și crearea următoarelor tipuri de școli: 1) școli triviale cu durata studiilor de trei ani, destinate în special copiilor de la sate; 2) școli principale sau de căpetenie cu durata studiilor de doi și patru ani, destinate mai ales fiilor cu părinți înstăriți; 3) școli normale care pregăteau cadre pentru administrație și învățători pentru școlile triviale; 4) școala clericală de la Suceava, transferată în 1789 la Cernăuți și declarată seminar teologic.\n\nÎn 1804 a fost adoptată o nouă lege școlară care în privința Bucovinei stipula că întreținerea școlilor triviale, normale și a celorlalte urma să se facă în continuare din veniturile Fondului Bisericesc, dar și cu susținerea proprietarilor de pământ și a comunelor respective. La Cernăuți, Siret și Suceava au fost înființate școli de fete.\n\nÎn anul 1815 Curtea de la Viena a hotărât scoaterea școlilor primare din Bucovina de sub supravegherea Consistoriului ortodox din Bucovina și trecerea lor în subordinea Consistoriului romano-catolic din Lemberg. Din acest an începe nu numai germanizarea dar și polonizarea și catolicizarea învățământului primar din Bucovina. Consistoriul catolic din Lemberg a introdus în școlile triviale și obligativitatea studierii în limba polonă.\n\nSub presiunea evenimentelor revoluționare din anul 1848, Guberniul (gubernie= guvern) de la Lemberg a emis în martie 1849 o ordonanță care prevedea introducerea limbii române ca obiect obligatoriu în toate școlile din Cernăuți. Iar la 23 februarie 1850 este dată o circulară imperială, care prevedea trecerea întregului sistem de învățământ din Bucovina în subordinea guvernatorului Bucovinei și a Consistoriului ortodox din Cernăuți.\n\nÎn anul 1869 a intrat în vigoare o nouă lege a învățământului pentru țările de coroană ale Austriei. Legea prevedea obligativitatea învățământului primar pentru copiii între 7 și 13 ani, scotea școala de sub controlul Bisericii și o supunea controlului Statului. Tot în anul 1869 s-a introdus alfabetul latin în locul alfabetului chirilic pentru limba română în Bucovina. La 1 octombrie 1870 a fost deschisă la Cernăuți o instituție de instruire a viitorilor învățători (Pedagogiu), iar peste doi ani - o instituție similară pentru viitoarele învățătoare. Cadrele de conducere din școli erau în majoritate germani și urmăreau germanizarea populației. Școlile care funcționau în Bucovina, indiferent dacă erau de stat sau particulare, erau accesibile tuturor elevilor, fără deosebire de origine etnică, socială sau confesională.\n\nRomânii din Bucovina, prin intermediul deputaților din Dietă, al diferitelor societăți culturale, au susținut învățământul primar românesc, în special în partea nordică a provinciei, unde constituiau o minoritate. O amplă activitate culturală și de conservare a valorilor identitare ale românilor din Bucovina (limba, cultura, credința, obiceiurile) a promovat Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, înființată în 1862, cu ajutorul boierilor și al preoților ortodocși. Învățătorii vor constitui un nucleu deosebit de activ în cadrul Societății. S-a remarcat și societatea Școala Română, care își propunea să-i susțină pe copii români talentați. În anul 1900 a luat ființă Societatea mazililor și răzeșilor bucovineni, care a dus o luptă activă pentru redeșteptarea națională a românilor din satele răzeșești ucrainizate din partea nordică a Bucovinei.\n\nÎnvățământul secundar funcționa într-o serie de licee și gimnazii din Cernăuți, Suceava, Rădăuți, cu limba de predare germană. Religia ortodoxă și limba română, inițial, s-au predat facultativ și numai pentru elevii ortodocși români.\n\nÎn ședința Comisiei imperiale pentru învățământ (Studienhofkommission) din 1-2 octombrie 1808 s-a decis înființarea la Cernăuți a unui gimnaziu cu 5 clase. La 16 decembrie 1808 își începe activitatea la Cernăuți primul gimnaziu de băieți din Bucovina, fiind format dintr-o clasă cu 24 elevi. În 1812 acest gimnaziu cuprindea 3 clase gramaticale și o clasă umanitară. În anul de învățământ 1814/1815 s-a înființat în cadrul gimnaziului și un curs de filosofie. În fruntea corpului didactic se afla un „prefect gimnazial”. După revoluția din anul 1848, gimnaziul a fost transformat într-o instituție de 8 clase, iar pentru absolvenți a fost introdus un examen de maturitate. În timpul revoluției, românii din Bucovina au obținut acceptul Ministerului Învățământului pentru a se înființa la gimnaziul german din Cernăuți o catedră de limba și literatura română, la care primul profesor a fost numit în 1849 Aron Pumnul. La începutul secolului al XX-lea din acest gimnaziu s-au desprins mai întâi ca filiale, apoi ca instituții separate un gimnaziu germano-rutean și un gimnaziu germano-român. La 17 septembrie 1860 s-a inaugurat la Suceava un nou gimnaziu. De asemenea, autoritățile austriece au aprobat înființarea în 1872 a unui gimnaziu german la Rădăuți și a unei școli reale în 1873 la Siret.\n\nÎn 1870 s-a decis înființarea Școlii normale (de învățători) - Pedagogiu, la care limba germană era limba de predare, iar limbile română și ucraineană erau predate la ore speciale; în anul școlar 1872/1873 s-a înființat și Școala normală de învățătoare cu germana ca limbă de predare. Este de menționat că în Imperiul habsburgic exista instruire separată pentru băieți și fete: școlile secundare pentru băieți erau gimnazii, iar pentru fete erau denumite licee.\n\nÎn anul 1875 activau în Bucovina un Institut de Teologie, 3 gimnazii de băieți (la Cernăuți, Suceava și Rădăuți), două școli reale (la Cernăuți și Siret), o școală superioară de meserii cu două secțiuni: de construcții și de chimie industrială, o școală pentru agricultură și silvicultură (din 1871), în afară de Pedagogiile de băieți și fete. Învățământul gimnazial s-a dezvoltat semnificativ la începutul secolului al XX-lea, când s-au înființat gimnazii la Coțmani, Gura Humorului, Storojineț.\nDin anul de învățământ 1906/1907 a activat la Școala Normală din Cernăuți profesorul George Tofan, care a fost un mare activist pentru apărarea românismului în Bucovina. El a înființat Asociația Corpului Didactic Român din Bucovina, iar în 1914 a organizat primul congres al învățătorilor la Suceava.\n\nÎnvățământul universitar. Parlamentul austriac a hotărât la 20 martie 1875 înființarea unei Universități germane (cu limba germană de instruire) în Cernăuți. Inaugurarea festivă a Universității germane la Cernăuți a avut loc în ziua de 4 octombrie 1875. În perioada 1875-1918 Universitatea din Cernăuți a funcționat cu trei facultăți: Teologie, Drept și Filosofie. Facultatea de Teologie ortodoxă era singura de acest fel din Monarhia Austro-Ungară. La această facultate și-au făcut studiile nu numai ortodocșii români și ucraineni din Bucovina, dar și mulți ortodocși din România, Transilvania, și chiar din Bulgaria și Serbia, Bosnia și Dalmația.\n\nLa Facultatea de Filosofie a funcționat o Catedră de limba și literatura română, al cărei titular până în 1906 a fost Ion Gh. Sbiera, iar din 1906 acest post a fost ocupat de profesorul ardelean Sextil Pușcariu. Încă din anul 1904, Universitatea din Cernăuți a început să organizeze cursuri populare universitare la Rădăuți, Siret și Suceava.\n\n Organizarea administrativă a ducatului\n\nDucatul Bucovinei era format din Reședința (Hauptstadt) Czernowitz (Cernăuți - în română, Czerniwci - în ruteană) și din 11 bezirkuri (județe/districte)\n\nBezirk Czernowitz (Cernăuți - în română, Czerniwci - în ruteană)\nBezirk Gurahumora (Gura Humorului - în română, Gurahumora - în ruteană)\nBezirk Kimpolung (Câmpulung - în română, Kimpolung - în ruteană)\nBezirk Kotzman (Coțmani - în română, Kicmań - în ruteană)\nBezirk Radautz (Rădăuți - în română, Radiwci - în ruteană)\nBezirk Sereth (Siret - în română, Seret - în ruteană)\nBezirk Storozynetz (Storojineț - în română, Storożynec-în ruteană)\nBezirk Suczawa (Suceava - în română, Suczawa - în germană)\nBezirk Waschkoutz am Czeremosch (Vășcăuți pe Ceremuș - în română, Waszkiwci nad Czeremoszem-în ruteană)\nBezirk Wiznitz (Vijnița - în română, Wyżnycia-în ruteană)\nBezirk Zastawna (Zastavna-în română, Zastawna-în ruteană)\n\nÎn perioada 1774-1918, cât Bucovina s-a aflat în componența Monarhiei Habsburgice, localitățile bucovinene au purtat oficial și denumiri în limba germană.\n\n Unirea Bucovinei cu România \n\nDupă prăbușirea monarhiei austro-ungare respectiv dezmembrarea imperiului în state naționale, Consiliul Național al Bucovinei (C.N.B.), întrunit la 28 noiembrie 1918, a hotărât în majoritate Unirea cu România. Voturile majoritare au venit din partea românilor, germanilor, evreilor și polonezilor, iar cele împotrivă doar din partea minorității ucrainene. Ca urmare a hotărârii „C.N.B.”, trupele române au intrat în teritoriu, sub comanda generalului Iacob Zadik, consfințind actul și zădărnicind manevrele militare ale Republicii Populare a Ucrainei Occidentale. Unirea Bucovinei cu România este recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de pace de la Saint-Germain-en-Laye încheiat cu Austria la data de 10 septembrie 1919.\n\nÎn iunie 1940, ca o urmare a Pactului expansionist germano-sovietic Ribbentrop-Molotov Nordul Bucovinei este ocupat de Uniunea Sovietică. La 23 iunie 1940, Molotov a informat Berlinul despre voința URSS de a pune stăpânire pe Basarabia și pe întreaga Bucovină. Germania a protestat, reamintind că Bucovina n-a fost niciodată nici rusă nici ucraineană, ci austriacă de la 1775 până la 1918...că ucrainenii nu erau majoritari. Molotov s-a repliat, mulțumindu-se cu Nordul Bucovinei, pentru a controla calea ferată Chișinău-Cernăuți-Lvov. Imediat după aceasta, în această perioadă, au fost masacrați 3000 de civili români care se retrăgeau pașnic spre România, la Fântâna Albă. Autorii masacrului sunt ofițeri din trupele NKVD. Rusia nu a recunoscut încă acest masacru. În 1941, forțele române, aliate la Axă, recuceresc Nordul Bucovinei.\n\nDupă eliberarea de sub ruso-sovietici a Basarabiei și Nordului Bucovinei, provinciile recuperate nu au fost imediat alipite statului român, ci au funcționat ca regiuni conexe, conduse de câte un guvernator. În guvernământul Bucovinei au intrat cele 5 județe din Bucovina (Câmpulung, Suceava, Rădăuți, Storojineț și Cernăuți), județul Hotin din nordul Basarabiei, iar din octombrie 1941 și judetul Dorohoi. Guvernamântul Bucovinei a avut trei guvernatori: locotenent-colonelul Alexandru Rioșanu, mort în urma unei operații nereușite la 30 august 1941, generalul Corneliu Calotescu, unul dintre responsabilii deportărilor din 1941 și 1942, și generalul C. I. Dragalina, care a devenit guvernator în 1943. Basarabia a fost pusă sub administrația generalului Constantin Voiculescu..\n\nÎn anul 1944, nordul Bucovinei este reocupat însă de Armata Roșie, rămânând până astăzi în componența Ucrainei. Legătura dintre nordul Bucovinei, acum ucrainean, și sudul său, rămas în componența României, se pierde treptat, din pricina reorientării demografice prin infuzia populației slavofone și scăderea populației românești, rămasă doar în câteva zone compacte. \n\nParlamentul României a adoptat Legea nr.250/2015, prin care, ziua de 28 noiembrie este declarată Ziua Bucovinei. Prin acest act este comemorată ziua de 28 noiembrie 1918, zi în care a fost proclamată alipirea Bucovinei la România. \n\n Regiuni administrative actuale\n\n România\n Județul Suceava (exceptând orașele Fălticeni, Broșteni, Dolhasca, Liteni, Salcea și zonele adiacente acestora)\n Județul Botoșani (câteva localități care fac parte astăzi din comuna Mihăileni: Rogojești și Cândești, dar și fostul sat Sinăuții de Jos)\n Ucraina\n Regiunea Cernăuți (exceptând orașul Hotin și împrejurimile sale, care fac parte din Basarabia, precum și zona Herța)\n\n Turism \n\nBucovina este cunoscută pentru mănăstirile construite de foști domnitori și boieri moldoveni (Mușatinii, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ștefan Tomșa, Alexandru Lăpușneanu, Familia Movileștilor ș.a.), fiecare cu culoarea sa specifică: Voroneț (albastru), Humor (roșu), Sucevița (verde), Moldovița (galben) și Arbore (combinație de culori).\n\n Obiceiuri specifice regiunii \n\nÎmpistritul ouălor este un obicei practicat în zona Bucovinei. În Săptămâna Mare, începând cu ziua de marți până vineri, pe lângă simpla vopsire, se practică fie încondeierea cu pensula, fie împistritul, folosindu-se ceară. Cu timpul, tehnica încondeierii ouălor a ajuns la nivel de artă. Deși femeile sunt cele care se ocupă de înfrumusețarea lor, există, însă, și excepții când familii întregi cunosc și practică acest mesteșug. În zona Bucovinei tradițiile supraviețuiesc cu greu schimbărilor însă exista oameni care duc mai departe meșteșugul împistritului și care își învață cu drag și cu răbdare copiii tainele încondeierii ouălor.\n\n Vezi și \n Principatul Moldovei\n Istoria Moldovei\n Listă de guvernatori ai Bucovinei\n Listă de mareșali ai Bucovinei\n Stema Bucovinei\n Familia Flondor\n Familia Hurmuzachi \n Familia Wassilko\n Germani bucovineni\n Huțuli\n Secuii din Bucovina\n Ciobănesc românesc de Bucovina\n Bucovina de Nord\n Bucovina de Sud\n Evacuarea Bucovinei de Sud\n\n Note \n\n Bibliografie \n\n Mircea A. Diaconu - Mișcarea Iconar și literatura română din Bucovina între cele două războaie mondiale, Editura Timpul, Iași, 1999, 220 p., ISBN 973-9210-87-2.\n Ciachir, Nicolae, Din istoria Bucovinei, București, 1993\n Grigorovici, Radu (ed.), Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice și democrafice. Ediție bilingvă, cu introduceri, postfețe, note și comentarii de acad. Radu Grigorovici, București, Editura Academiei Române, 1998 , ISBN 973-27-0641-4.\n Moldoveanu, Gheorghe. C, Limba română în Bucovina. Statutul socio-politic și politic, Editura A92, Iași 1998\n Grigorovici, Radu, Bucovina între milenii: studii și documente; cuv. înainte D. Vatamaniuc; vol. îngrijit Rodica Marchidan și Rodica Iațencu; București, Editura Academiei Române, 2006, ISBN 973-27-1442-5, ISBN 978-973-27-1442-3.\n Ipatiov, F. - Rușii-lipoveni din România. Studiu de geografie umană (Cluj-Napoca, 2002). ISBN 973-610-090-1.\n Mărculeț, I., Mărculeț, Cătălina, Structura etnică a populației Bucovinei înainte și după Marea Unire, (Comunicări știinîifice, Vol. II, Mediaș, 2004), pp. 124–129, 3 fig, 2 tab.\n Mărculeț, I., Mărculeț, Cătălina, Mărculeț, V., Aspecte privind populația greco-catolică din Bucovina, (Viața Creștină, nr. 8-9 (318-319) Cluj-Napoca, 2005), pp. 36–37, 2 fig.\n Moldoveanu, Gh. C. - Bucovina: Onomastică și istorie (București, 2002).\n Scharr, K. - Historische Region Bukowina. Entstehen und Persistenz einer Kulturlandschaft. In: Thede Kahl, Michael Metzeltin, Mihai-Răzvan Ungureanu (ed.): Rumänien. Raum und Bevölkerung. Geschichte und Geschichtsbilder. Kultur. Gesellschaft und Politik heute. Wirtschaft. Recht und Verfassung. Historische Regionen (= Österreichische Osthefte; 48), (Wien, Münster, 2006), pp. 839–856. ISBN 3-7000-0593-8.\n Turczynski, E. - Geschichte der Bukowina in der Neuzeit. Zur Sozial- und Kulturgeschichte einer mitteleuropäisch geprägten Landschaft (= Studien der Forschungsstelle Ostmitteleuropa an der Universität Dortmund; 14), (Wiesbaden, 1993). \n Satco, E., Bucovina: Contribuții cultural - științifice, Suceava, Biblioteca I.G.Sbiera, 2000\n Căpreanu, Ioan, Bucovina: Istorie și cultură românească (1775 - 1918) , prefață de Gheorghe Buzatu, Iași, Moldova, 1995\n\n Bibliografie suplimentară \n Istoria Bucovinei, Ion Nistor, Editura Humanitas, București, 1991\n Fondul bisericesc ortodox român din Bucovina. Probleme controversate, Dumitru Valenciuc, Editura „Biblioteca Miorița”, Câmpulung, 2010 - recenzie \n Bucovina în presa vremii, Volume 1, Ion N. Oprea, Editura Ediet, 2004\n Mărturisitorii: o istorie a scrisului bucovinean, Ion Drăgușanul, Editura Mușatinii, 2007\n Din istoria Bucovinei: 1775-1944, Nicolae Ciachir, Editura Oscar Print, 1999\n Legende istorice din Bucovina, Simion Florea Marian, Paul Leu, Editura Junimea, 1981\n Traditii poporane române din Bucovina, Simion Florea Marian, Editura Imprimeria Statului, 1895\n Monumente istorice și de arhitectură din ținutul Cernăuților, Laurențiu Dragomir, Editura Eminescu, București, 2000, ISBN 973-22-0841-4.\n Moldoveanu, Gh. C., Aron Pumnul - Contribuții la dezvoltarea limbii și culturii românești din Bucovina, Editura Academiei Române, București, 2007\n Moldoveanu, Gh. C., A fi național sau a nu fi, Editura PIM, Iași, 2013\n\n Legături externe \n Descoperă Bucovina \n Organizarea administrativ-teritorială și rezidența regală în Bucovina\n Istoria Bucovinei\n Bukovina Society of the Americas\n Bucovina Online \n Bucovina pestriță și mănăstirile ei colorate, 21 decembrie 2009, Andreea Dogar, Evenimentul zilei Bucovina - mileniul trece, traditiile ramin, 30 decembrie 2000, Evenimentul zilei Bucovina – Țara Fagilor, 3 februarie 2013, Sandrinio Neagu, Adevărul O farama de paradis - Comoara Bucovinei, un cerdac doldora de flori, 25 iunie 2006, Loreta Popa, Jurnalul Național Profiluri bucovinene, 13 ianuarie 2012, Alex Dima, Ziarul de Duminică Romania e frumoasa (30): Bucovina, 14 decembrie 2011, RazvanPascu.ro Comori ale arhitecturii populare din „Țara lemnului“ , 15 februarie 2013, Otilia Bălinișteanu, Ziarul Lumina''\n http://historymaps.ro/?cat=287\n\n \nDucate\nMonarhia Habsburgică\nRegate și țări ale Austro-Ungariei\nToponime slave" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ai detalii despre Mecanică clasică?" }, { "from": "assistant", "value": "Mecanica clasică descrie mișcarea obiectelor macroscopice, de la proiectile la părți de mașinării și obiecte astronomice precum nave spațiale, planete, stele și galaxii.\n\nDacă starea actuală a unui obiect este cunoscută, este posibil să prezicem prin legile mecanicii clasice cum se va mișca în viitor (determinism) și cum s-a mișcat în trecut (reversibilitate). \n\nCea mai timpurie dezvoltare a mecanicii clasice este adesea denumită mecanică newtoniană. Este formată din conceptele fizice folosite și metodele matematice inventate de Isaac Newton, Gottfried Wilhelm Leibniz și alții în secolul al XVII-lea pentru a descrie mișcarea corpurilor sub influența unui sistem de forțe.\n\nUlterior, au fost dezvoltate metode mai abstracte, ceea ce a dus la reformularea mecanicii clasice cunoscute sub numele de mecanica lagrangiană și mecanica hamiltoniană. Aceste progrese, realizate cu precădere în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, se extind substanțial dincolo de activitatea lui Newton, în special prin utilizarea lor de mecanica analitică. Acestea sunt utilizate, cu unele modificări, în toate domeniile fizicii moderne.\n\nMecanica clasică oferă rezultate extrem de precise atunci când sunt studiate obiecte mari care nu sunt extrem de masive și viteze care nu se apropie de viteza luminii. Atunci când obiectele examinate au aproximativ dimensiunea unui diametru de atom, devine necesară introducerea celuilalt subdomeniu major al mecanicii: mecanica cuantică. Pentru a descrie viteze care nu sunt mici în raport cu viteza luminii, este nevoie de relativitatea restrânsă. În cazul în care obiectele devin extrem de masive, se aplică relativitatea generală. Totuși, o serie de surse moderne includ mecanica relativistă în fizica clasică, care în opinia lor reprezintă mecanica clasică în forma ei cea mai dezvoltată și precisă.\n\nDescrierea teoriei\n\nUrmătorul text introduce conceptele de bază ale mecanicii clasice. Pentru simplitate, modelează adesea obiectele din lumea reală sub formă de particule punctiforme (obiecte cu dimensiuni neglijabile). Mișcarea unei particule punctiforme este caracterizată de un număr mic de parametri: poziție, masă și forțele aplicate acesteia. Fiecare dintre acești parametri este discutat pe rând.\n\nÎn realitate, genul de obiecte pe care le poate descrie mecanica clasică au întotdeauna o mărime diferită de zero. (Fizica particulelor foarte mici, cum ar fi electronul, este descrisă mai precis de mecanica cuantică). Obiectele cu mărimea non-zero au un comportament mai complicat decât particulele punctiforme ipotetice, din cauza gradelor suplimentare de libertate. Rezultatele particulelor punctiforme pot fi utilizate pentru a studia astfel de obiecte tratându-le ca obiecte compuse, făcute dintr-un număr mare de particule punctiforme cu acțiune colectivă. Centrul de masă al unui obiect compus se comportă ca o particulă punctiformă.\n\nMecanica clasică folosește noțiuni de bun-simț despre modul în care materia și forțele există și interacționează. Presupune că materia și energia au atribute definite și cunoscute, precum amplasarea în spațiu și viteza. Mecanica non-relativistă presupune, de asemenea, că forțele acționează instantaneu.\n\nPoziția și derivatele sale\n\nPoziția unei particule punctiforme este definită în raport cu un sistem de coordonate centrat pe un punct de referință fix arbitrar în spațiu numit originea O. Un sistem simplu de coordonate poate descrie poziția unei particule P cu un vector notat de o săgeată etichetată r care arată sensul de la originea O până la punctul P. În general, particula punctiformă nu trebuie să fie staționată în raport cu O. În cazurile în care P se deplasează în raport cu O, r este definit ca funcție a timpului t. În relativitatea pre-Einstein (cunoscută sub numele de relativitate galileeană),\ntimpul este considerat un lucru absolut, adică intervalul de timp între oricare pereche de evenimente, este același pentru toți observatorii. Pe lângă faptul că se bazează pe timpul absolut, mecanica clasică presupune geometria euclidiană pentru structura spațiului.\n\nViteza vectorială și scalară \n\nViteza sau rata de schimbare a poziției în timp, este definită ca derivată a poziției în raport cu timpul:\n\nÎn mecanica clasică, vitezele sunt direct aditive și substractive. De exemplu, dacă o mașină se deplasează spre est cu 60 km/h și depășește o altă mașină care călătorește în aceeași direcție cu 50 km/h, mașina mai lentă percepe mașina mai rapidă ca deplasându-se spre est cu 60-50 = 10 km/h. Din perspectiva mașinii mai rapide, mașina mai lentă se deplasează cu 10 km/h spre vest, adesea notată ca -10 km/h, unde semnul implică direcție opusă. Vitezele sunt direct aditive sub formă de cantități vectoriale; ele trebuie tratate folosind analiza vectorială.\n\nAccelerație\n\nAccelerația sau rata de schimbare a vitezei, este derivata vitezei în raport cu timpul (a doua derivată a poziției în raport cu timpul):\n\nAccelerația reprezintă schimbarea vitezei în timp. Viteza poate fi modificată fie în mărime, fie în direcție, sau în ambele. Ocazional, o scădere a mărimii vitezei \"v\" este denumită decelerație, dar, în general, orice schimbare a vitezei în timp, inclusiv decelerația, este denumită pur și simplu accelerație.\n\nSistem de referință\n\nÎn timp ce poziția, viteza și accelerația unei particule pot fi descrise cu privire la orice observator în orice stare de mișcare, mecanica clasică presupune existența unei familii speciale de sisteme de referință în care legile mecanice ale naturii iau o formă relativ simplă. Aceste sisteme speciale de referință se numesc sisteme inerțiale. Un sistem inerțial este un sistem de referință idealizat în cadrul căruia un obiect nu are nici o forță externă care acționează asupra lui. Deoarece nu există nici o forță externă care acționează asupra sa, obiectul are o viteză constantă; adică este în repaus sau se deplasează uniform în linie dreaptă.\n\nUn concept cheie al sistemului inerțial este metoda de identificare a acestora. Pentru scopuri practice, sistemele de referință care nu accelerează în raport cu stelele îndepărtate (un punct extrem de îndepărtat) sunt considerate bune aproximații la sisteme inerțiale. Sistemele de referință non-inerțiale accelerează în raport cu un sistem inerțial existent. Ele constituie baza relativității lui Einstein. Datorită mișcării relative, particulele din cadrul sistemului non-inerțial par să se miște în moduri care nu sunt explicate de forțele din câmpurile existente în sistemul de referință. Prin urmare, se pare că există alte forțe care intră în ecuațiile mișcării numai ca urmare a accelerării relative. Aceste forțe sunt denumite forțe aparente, forțe de inerție sau pseudo-forțe.\n\nConceptul de forță și a doua lege a lui Newton\n\nO forță în fizică este orice acțiune care determină schimbarea vitezei unui obiect. O forță provine din interiorul unui câmp, cum ar fi un câmp electrostatic (cauzat de sarcini electrice statice), câmp electromagnetic (cauzat de sarcini în mișcare) sau câmp gravitațional (cauzat de masă), printre altele.\n\nNewton a fost primul care a exprimat matematic relația dintre forță și impuls. Unii fizicieni interpretează a doua lege a mișcării a lui Newton ca o definiție a forței și a masei, în timp ce alții o consideră un postulat fundamental, o lege a naturii. Fiecare interpretare are aceleași consecințe matematice, cunoscută istoric ca „A doua lege a lui Newton”:\n\nunde se numește impuls și este un concept important al mecanicii clasice.\n\nPrincipiul al II-lea al dinamicii se enunță în felul urmator: Forța este derivata de ordinul întâi al impulsului în raport cu timpul.\n\nForța netă asupra unei particule este astfel egală cu viteza de schimbare a impulsului particulei cu timpul. Deoarece definiția accelerației este , a doua lege poate fi scrisă sub forma simplificată și mai familiară:\n\nAtâta timp cât este cunoscută forța care acționează asupra unei particule, a doua lege a lui Newton este suficientă pentru a descrie mișcarea unei particule. Odată ce relațiile independente pentru fiecare forță care acționează asupra unei particule sunt disponibile, ele pot fi înlocuite în a doua lege a lui Newton pentru a obține o ecuație diferențială obișnuită, care se numește ecuația mișcării.\n\nCa exemplu, presupunem că frecarea este singura forță care acționează asupra particulei și că poate fi modelată ca funcție a vitezei particulei, de exemplu:\n\nunde λ este o constantă pozitivă, semnul negativ afirmă că forța este opusă sensului vitezei. Atunci ecuația mișcării este\n\nAcest lucru poate fi integrat pentru a obține\n\nunde v0 este viteza inițială. Aceasta înseamnă că viteza acestei particule scade exponențial la zero pe măsură ce timpul progresează. În acest caz, un punct de vedere echivalent este faptul că energia cinetică a particulei este absorbită prin frecare (ceea ce o transformă în energie termică în conformitate cu conservarea energiei), iar particula încetinește. Această expresie poate fi suplimentată pentru a obține poziția r a particulei în funcție de timp.\n\nLucrul Mecanic și Energia \nDacă o forță constantă F este aplicată asupra unei particule pe o distanță r atunci lucrul mecanic efectuat de acea forță este egal cu produsul scalar dintre forță si distanța parcursă.\n\nL = F r\n\nÎntr-un mod mai general, dacă forța variază ca o funcție de poziție, de la r1 la r2 de-a lungul unei curbe C, putem scrie astfel\n\n F(r) dr\n\nDacă lucrul mecanic efectuat este același indiferent de drumul parcurs, atunci forța este conservativă. De exemplu forța de frecare este o forță neconservativă iar forța de greutate este conservativă.\n\nEnergia cinetică a unei particule de masă m și viteză v este dată de relația\n\nEc = m v 2 \n\nLucrul mecanic total efectuat asupra unui corp este egal cu variația energiei cinetice a acestuia, altfel spus L = Ec = Ecf Eci\n\nForțele conservative pot fi exprimate de asemenea ca gradientul unei funcții scalare denumită energie potențială.\n\nF = Ep\n\nVariația energiei potențiale este egală în modul cu variația energiei cinetice dar de semn opus.\n\nEp = Ec E = 0 (Variația energiei totale)\n\nRelația anterioară este cunoscută drept Conservarea Energiei. De aici rezultă că variația energiei totale este constantă în timp.\n\n E = Ec + Ep\n\nDincolo de legile lui Newton\nMecanica clasică descrie, de asemenea, mișcările mai complexe ale obiectelor non-punctiforme extinse. Legile lui Euler oferă extinderi la legile lui Newton în acest domeniu. Conceptul de moment cinetic se bazează pe același calcul folosit pentru a descrie mișcarea unidimensională. Ecuația lui Tsiolkovski extinde noțiunea de rata de schimbare a impulsului unui obiect, astfel încât să includă efectele unui obiect care „pierde masa”.\n\nExistă două formulări alternative importante ale mecanicii clasice: mecanica lagrangiană și mecanica hamiltoniană. Acestea și alte formulări moderne, ocolesc de obicei conceptul de „forță”, referindu-se în schimb la alte mărimi fizice, cum ar fi energia, viteza și impulsul, pentru descrierea sistemelor mecanice în coordonate generalizate.\n\nExpresiile date mai sus pentru impuls și energie cinetică sunt valabile numai atunci când nu există o contribuție electromagnetică semnificativă. În electromagnetism, cea de-a doua lege a lui Newton pentru cabluri purtătoare de curent nu mai este valabilă, cu excepția cazului în care se include contribuția câmpului electromagnetic la impulsul sistemului așa cum este exprimat de vectorul Poynting împărțit la c2, unde c este viteza luminii în spațiul liber.\n\nIstorie\n\nStudiul mișcării corpurilor este unul antic, făcând mecanica clasică una dintre cele mai vechi și mai mari materii în știință, inginerie și tehnologie.\n\nUnii filosofi greci din antichitate, printre care Aristotel, fondatorul fizicii aristotelice, au fost primii care au menținut ideea că „totul se întâmplă pentru un motiv” și că principiile teoretice pot ajuta la înțelegerea naturii. Ulterior, teoria matematică și experimentul controlat au devenit factori decisivi în formarea științei moderne, iar aplicarea lor timpurie a devenit cunoscută sub numele de mecanică clasică. \n\nPrima explicație cauzală publicată a mișcărilor planetelor a fost Astronomia nova a lui Johannes Kepler, publicată în 1609. El a concluzionat, pe baza observațiilor lui Tycho Brahe asupra orbitei lui Marte, că orbitele planetei sunt eliptice. Această rupere de gândirea antică se petrece în timp ce Galileo propune legi matematice abstracte pentru mișcarea obiectelor. Este posibil (sau nu) să fi făcut faimosul experiment de a arunca două bile de tun de greutăți diferite din turnul Pisa, arătând că ambele au lovit pământul în același timp. Realitatea acelui experiment special este contestată, însă el a efectuat experimente prin rularea bilelor pe un plan înclinat. Teoria sa despre mișcarea accelerată a fost derivată din rezultatele unor astfel de experimente și formează o piatră de temelie a mecanicii clasice.\n\nNewton și-a întemeiat principiile filosofiei naturale pe trei legi ale mișcării: legea inerției, a doua sa lege a accelerației și legea acțiunii și reacțiunii. Atât a doua, cât și a treia lege a lui Newton au primit tratamentul științific și matematic adecvat în Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica. Legile se disting de încercările anterioare de a explica fenomene similare, încercări care au fost fie incomplete, incorecte, fie au propus o expresie matematică inexactă. Newton a enunțat, de asemenea, principiile conservării impulsului și a momentului cinetic. În mecanică, Newton a fost, de asemenea, primul care a furnizat prima formulare științifică și matematică corectă a gravitației în Legea atracției universale. Combinația dintre legile de mișcare și gravitație ale lui Newton oferă descrierea cea mai completă și cea mai exactă a mecanicii clasice. El a demonstrat că aceste legi se aplică atât obiectelor cotidiene, cât și obiectelor cerești. În special, el a obținut o explicație teoretică a legilor lui Kepler de mișcare a planetelor.\n\nNewton și majoritatea contemporanilor săi, cu excepția notabilă a lui Huygens, au presupus că mecanica clasică va fi în măsură să explice toate fenomenele, inclusiv lumina, sub forma opticii geometrice. Chiar când a descoperit așa-numitele inele ale lui Newton (un fenomen de interferență a undelor), el și-a menținut propria teorie corpusculară a luminii.\n\nDupă Newton, mecanica clasică a devenit un domeniu principal de studiu atât în matematică, cât și în fizică. Câteva re-formulări au permis progresiv găsirea de soluții la un număr mare de probleme. Prima re-formulare notabilă a fost în 1788 de Joseph Louis Lagrange. Mecanica lagrangiană a fost, la rândul ei, re-formulată în 1833 de William Rowan Hamilton.\n\nLa sfârșitul secolului al XIX-lea au fost descoperite unele dificultăți care nu puteau fi soluționate decât de o fizică mai modernă. Unele dintre aceste dificultăți au fost legate de compatibilitatea cu teoria electromagnetică și celebrul experiment Michelson – Morley. Rezolvarea acestor probleme a dus la teoria restrânsă a relativității, adesea considerată parte a mecanicii clasice.\n\nUn al doilea set de dificultăți au fost legate de termodinamică. Când este combinată cu termodinamica mecanica clasică duce la paradoxul Gibbs al mecanicii statistice clasice, în care entropia nu este o cantitate bine definită. Radiația corpului negru nu a fost explicată fără introducerea cuantei. Pe măsură ce experimentele au atins nivelul atomic, mecanica clasică nu a reușit să explice, nici măcar aproximativ, lucruri de bază precum nivelul de energie și dimensiunile atomilor și efectul fotoelectric. Efortul de soluționare a acestor probleme a dus la dezvoltarea mecanicii cuantice.\n\nDe la sfârșitul secolului XX, mecanica clasică în fizică nu a mai fost o teorie independentă. În schimb, mecanica clasică este considerată acum o teorie aproximativă a mecanicii cuantice mai generale. Accentul a trecut la înțelegerea forțelor fundamentale ale naturii ca în Modelul Standard și extensiile sale mai moderne într-o teorie a întregului. Mecanica clasică este o teorie utilă pentru studiul mișcării particulelor mecanice non-cuantice, cu energie redusă în câmpuri gravitaționale slabe. De asemenea, a fost extinsă în domeniul complex, unde mecanica clasică complexă prezintă comportamente foarte similare cu mecanica cuantică.\n\nNote\n\nReferințe\n\nLegături externe \n Dumitru Luca, Cristina Stan: \"Curs de mecanică clasică\"\n\n \nConcepte fizice fundamentale" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce cunoștințe ai despre subiectul Artă?" }, { "from": "assistant", "value": "Arta este, în esență, cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile și parametrii de lucru. Se poate spune, totuși, ca arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui mediu și a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu pentru a induce un sentiment, o idee, o senzație sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu. Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată și ca o formă de cunoaștere (cunoașterea artistică).\n\nDefiniții \nÎntr-un sens larg, termenul artă desemnează orice activitate, care se bazează pe cunoștințe, exercițiu, percepție, imaginație și intuiție. Într-un sens mai strict, se adaugă la cele de sus lipsa de funcționalitate (practică), cunoaștere, estetică.\n\nBritannica Online definește arta ca \"îndemânare și imaginație în creația de obiecte, medii ambiante sau experiențe estetice care pot fi împărtășite\" (the use of skill and imagination in the creation of aesthetic objects, environments, or experiences that can be shared with others.)\n\nDefiniția și evaluarea artei a devenit problematică mai ales de la începutul secolului 20. Richard Wollheim face distincție între trei moduri de acces: realist, unde calitatea estetică este o valoare independentă de orice punct de vedere uman; obiectivist, unde calitatea estetică este de asemeni o valoare absolută, dar dependentă de experiență umană generală; și pozitia relativistă, în care calitatea estetică nu este o valoare absolută, dar depinde de, și variază cu experiența umană a diferiților indivizi.\nUn obiect poate fi caracterizat în funcție de intenție, sau lipsa acesteia, a creatorului său, indiferent de scopul sau funcțiunea lui. De exemplu o ceașcă, care poate folosită ca un simplu recipient, poate fi considerat obiect de artă, dacă e intenționată obiect estetic. De asemenea, o pictură poate fi considerată obiect de meșteșug (deci nu obiect de artă), dacă este un produs de masă.\n\nNatura artei a fost descrisă de Richard Wollheim ca \"unul din termenii cei mai elusivi (care se eschivează) ale problemelor tradiționale de cultură umană\" (one of the most elusive of the traditional problems of human culture).. A fost definită ca vehicol pentru expresia sau comunicația de emoții și idei, un mijloc pentru explorarea și aprecierea elementelor formale pentru sine, și ca mimesis sau reprezentație. Leo Tolstoi a identificat arta ca un mijloc indirect de a comunica între persoane. Benedetto Croce și R.G. Collingwood au avansat ideea idealistă că arta exprimă emoții și că opera de artă, așadar, există esențialmente în mintea creatorului.\n\nTeoria artei își are rădăcinile în filozofia lui Immanuel Kant și a fost dezvoltată în secolul 20. Arta ca mimesis are rădăcini adânci în filozofia lui Aristotel.\n\nDomenii ale artei în evoluția culturală \nDe la Iluminism încoace sub artă se înțeleg mai ales formele așa-numitelor arte frumoase:\n Arta plastică cu genurile clasice pictură și grafică, sculptură, arhitectură și o multitudine de alte genuri secundare, precum din secolul 19 arta aplicată ca gen apropiat meșteșugului artistic;\n Arta dramatică cu diviziile principale teatru, dans/coreografie și cinematografie;\n Muzica cu diviziile principale muzică vocală și muzică instrumentală;\n Literatura cu grupările epică, dramaturgie și lirică.\n\nDe la începutul Modernismului încoace formele de expresie, tehnicile și mijloacele artei s-au lărgit semnificativ, de exemplu, cu fotografia în cazul artei plastice. Atât in cazul artei dramatice, muzicii și literaturii, dar și în arta plastică, în prezent se adaugă și așa-numitele medii noi (new media), ca, de exemplu, radio și televiziune, dar și video, online media și altele. Din ultimele decenii ale secolului 20, împărțirea clasică începe să-și piardă importanța. Genuri de artă ca instalație sau arta media nu mai cunosc genurile clasice.\n\nNote\n\nBibliografie \n „Mică enciclopedie de artă universală”, Vasile Florea, Gheorghe Syekely, Editura Litera International, 2005 - recenzie\n Oglinda lumii. O nouă istorie a artei, Julian Bell, Vellant, 2007 - recenzie1 - recenzie2\n\nLegături externe \n \n Marile capodopere ale omenirii, 28 iulie 2010, Alexandru Safta, Descoperă\n Copiii, artisti preistorici , 19 aprilie 2012, Dorin Marian, Revista Magazin\n Arta in mediu ostil , 26 aprilie 2012, Dorin Marian, Revista Magazin\n Arta ancestrala aborigena , 10 mai 2012, Dorin Marian, Revista Magazin\n Arta scandaloasa , 18 februarie 2009, Revista Magazin\n Arta, o prada de lux - furturi celebre de opere de artă , 17 ianuarie 2007, Revista Magazin\n\nVezi și \n Arte plastice, Arte vizuale, Artele spectacolului\n Arta africană, Arta Americilor, Artă arabă, Arta asiatică, Arta Europei, Arta Oceaniei\n Istoria artei (Arta preistorică, Arta antică, Arta medievală, Artă contemporană)\n Curente artistice (Clasicism, Romantism, Neoclasicism, Realism, Impresionism, Postimpresionism, Artă modernă, Modernism, Postmodernism, Arta abstractă)\n Mișcări artistice\n Tehnici artistice\n Genuri artistice" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi câteva lucruri despre Medicină." }, { "from": "assistant", "value": "Medicina (latinescul: ars medicina medicina = arta de a vindeca) este știința și practica stabilirii diagnosticului, prognosticului, tratamentului și prevenirii bolilor. Medicina operează cu concepte mai noi sau mai vechi din majoritatea științelor, de la anatomia umană fundamentală, până la modele matematice complexe și chiar noțiuni împrumutate din câmpul filosofiei și al artei.\n\nGeneralități \nMedicina studiază cauzele (Etiologia), manifestările clinice și efectele asupra organelor (Patologia clinică), recunoașterea (Diagnosticul), tratamentul (Terapia) și prevenirea (Profilaxia) bolilor care afectează corpul omenesc.\n\nMedicina modernă se bazează pe Științele Naturii: (Fizică, Chimie, Biologie, Biostatistică), Anatomie, Fiziologie, Microbiologie, Farmacologie, Radiologie. Ea posedă din secolul al XIX-lea o metodă experimentală îmbunătățită permanent din acel moment, dar care a fost totuși utilizată cu frecvență și asiduitate extrem de variabilă în intervalul de timp care a trecut de atunci și până acum câteva decenii, de când s-a conturat și impus tendința E-b.M. (Evidence-based Medicine) în jurul unui nucleu de cercetători care au inițiat o revistă omonimă publicată de către British Medical Journal, American College of Physicians, American Society of Internal Medicine și RanD (fr.). Medicina modernă fondată pe fapte (sau dovezi experimentale), numită și medicină faptică, este o achiziție recentă d.p.d.v. istoric și locală d.p.d.v. civilizațional, căci este specifică lumii occidentale și Europei răsăritene, în restul lumii și azi aceasta fiind responsabilă de tratarea doar a unei minorități dintre pacienți, care din varii motive (incultură sau lipsa de exercițiu de gândire critică, lipsă de mijloace financiare, inerția tradițiilor vechi de secole sau chiar milenii) apelează la medicina tradițională a țărilor sau culturii de care aparțin. În acest sens pentru ei \"medicina alternativă\" nu este deloc alternativă, ba chiar fiind forma principală de medicină utilizată în tratamentul celei mai mari părți a populației. Crucial pentru apariția și împământenirea medicinei convenționale a fost, alături de cizelarea metodei științifice în alte discipline și anumite evoluții pe tărâmul filozofiei științei, perfecționarea metodei numerice, utilizarea stasticii în medicină și crearea unei teorii a studiului clinic, ca și interpretarea critică a datelor (\"trebuie să luptăm contra falselor dovezi, a acelor \"indicii la prima vedere\", pentru a descoperii realitatea faptelor\", spuneau medicii pionieri ai metodei în sec. al XIX-lea). E vorba despre metoda de culegere și tratament a datelor clinice și anatomo-patologice (antecedente personale, istoria maladiei, rezultate examen fizic și complementare, evoluție și, dacă e cazul, rezultatele examenului după deces). Necesitatea studiului numeric s-a impus datorită faptului că nu putea fi stabilit un tablou general fiabil al unei boli prin simpla analiză a cazurilor singulare individuale). Doar după constituirea unui astfel de tablou general al unei maladii putem vorbi despre un diagnostic efectuat pe baza datelor unei cazuistici competent analizate, diagnosticul trecând astfel de sub imperiul magiei în știința propriu-zisă: simțul clinic, intuiția, flerul și \"arta ghicirii\" își pierd valoarea de instrumente principale, trecând pe plan secund. \nMedicina a început să fie realmente riguros științifică atunci când medicul a avut curajul să nu trateze, lăsând ca lot martor pentru comparație un anumit număr de pacienți competent aleși (Claude Bernard, Introducere în studiul medicinei experimentale). Louis Villermé este primul care folosește o astfel de metodă statistică (mai exact numerică) cu lot martor, când în 1827 studiază 87 de pacienți bolnavi de pneumonie. Constatarea lui este că metoda de tratament a vremii, anume sângerarea (scoaterea de sânge) nu are nici un efect asupra bolii, nici în ce privește mortalitatea, nici în ce privește durata simptomelor sau tipului acestora. Pe atunci sângerarea se făcea cu câte 50 de lipitori pe un pacient, tratamentul fiind fondat pe \"logica\" că orice boală rezultă dintr-o inflamație și că orice terapie trebuie să fie \"antiflogistică\". La acea dată \"cultivatorii\" francezi de lipitori nu făceau față la \"cererea\" imensă a Franței, drept pentru care se importau anual peste 30 de milioane de \"viermi vampiri\"... De atunci metoda practică s-a îmbunătățit considerabil prin tehnici avansate de eșantionare și introducerea studiilor aleatorii (\"randomizate\") în dublu-orb. Progresele în statistică au adus și ele contribuții valoroase în corijarea acelor \"false probe\" despre care vorbeau medicii secolului al XIX-lea . Câteva instrumente ale actualei medicini bazate pe fapte sunt meta-metodologia, ghidul de evaluare al articolelor științifice, filtrele Medline și reviziile S.O.R. (standarde, opțiuni și recomandări, oferă evaluări pe \"nivele de dovedire\"), și evident, ca în orice știință, sistemul peer-review (care e total insuficient, de altfel, de unde necesitatea celorlalte instrumente anterior citate)).\n\nGrupe de specialitate \n\nÎn România, la nivelul anului 2008, medicina se împarte în mai multe grupe de specialitate\n\nSpecialități clinice\n\nGrupa specialităților medicale \n Alergologie și imunologie clinică \n Anestezie și terapie intensivă \n Boli infecțioase \n Cardiologie \n Dermatovenerologie \n Diabet zaharat, nutriție și boli metabolice \n Endocrinologie \n Expertiza medicală a capacității de muncă \n Farmacologie clinică \n Gastroenterologie \n Genetică medicală \n Geriatrie și gerontologie \n Hematologie \n Medicină de familie \n Medicină de urgență \n Medicină internă \n Medicina muncii \n Medicină sportivă \n Nefrologie \n Neonatologie \n Neurologie \n Neurologie pediatrică \n Oncologie medicală \n Pediatrie \n Pneumologie \n Psihiatrie \n Psihiatrie pediatrică \n Radioterapie \n Recuperare, medicină fizică și balneologie \n Reumatologie\n\nGrupa specialităților chirurgicale \n\n Chirurgie cardiovasculară \n Chirurgie generală\n Chirurgie orală și maxilo-facială \n Chirurgie pediatrică \n Chirurgie plastică-microchirurgie reconstructivă \n Chirurgie toracică\n Chirurgie vasculară\n Neurochirurgie \n Obstetrică-ginecologie \n Oftalmologie \n Ortopedie și traumatologie (specialitate care asimilează și Ortopedia pediatrică)\n Otorinolaringologie (ORL)\n Urologie\n\nSpecialități paraclinice \n\n Anatomie patologică \n Epidemiologie\n Fizică medicală\n Fiziokinetoterapie\n Igienă \n Medicină de laborator / Analize medicale: Biochimie medicală, Biologie medicală si Chimie medicală \n Medicină legală \n Medicină nucleară\n Psihologie clinică/medicală\n Radiologie-imagistică medicală \n Sănătate publică și management\n\nDomeniul medicină dentară \n\n Chirurgie dento-alveolară \n Ortodonție și ortopedie dento-facială\n\nMedicina alternativă și complementară \n\nTermenul de Medicină alternativă este atribuit metodelor de tratament care se bazează pe o tradiție empirică, fără baze științifice experimentale. Cuprinde mai multe domenii, din care cele mai cunoscute sunt:\n\n Acupunctură: metodă de tratament tradițională chineză constând în înțeparea cu ace în anumite puncte ale corpului, considerate a fi în legătură cu organul lezat.\n Homeopatie: se administrează bolnavului doze infinitezimale dintr-o substanță care - în doze mari - provoacă aceleași simptome ca ale bolnavului de tratat, după principiul similia similibus curantur (Christian Hahnemann).\n Chiropraxie și Osteopatie: tratamente prin manipularea întregului corp atât a aparatului locomotor cât și a organelor interne; considerată până nu de mult o ramură a medicinei alternative. A devenit în 1990 a III-a disciplină liberă în SUA, după medicina generală și stomatologie. \n Reflexologie: tehnică de tratament asociind masajele cu presiuni exercitate asupra anumitor puncte ale corpului.\n Sofrologie: metodă ce are scop diminuarea senzațiilor dureroase sau de indispoziție psihică prin tehnici de relaxare până în starea de hipnoză.\n\nÎnvățământul Medical \n\nVezi și articolul Învățământul medical în România\n\nStudiul medicinei - admis numai după absolvirea unei școli medii (liceu) - are loc în facultățile de medicină ale universităților pe o durată în medie de 6 ani. La sfârșitul studiului se acordă un grad de calificare profesională (medic) și dreptul la liberă practică a medicinei, după criterii diferite de la țară la țară. În multe universități, absolvenții facultăților de medicină prestează la încheierea studiilor Jurământul lui Hippocrate.\n\nSpecializarea într-o anumită disciplină se obține prin pregătire postuniversitară de specialitate (numită rezidențiat în România), care include instruire practică în clinici și laboratoare precum și instruire teoretică prin cursuri organizate. Obținerea specialității este condiționată de promovarea unui examen final la sfârșitul perioadei de specializare, numit examen de intrare în specialitate. Durata specializării este cuprinsă între 3 și 6 ani, în funcție de specialitatea medicală. În cele mai multe țări, specializarea este organizată și controlată de asociații profesionale (corespunzătoare Colegiului Medicilor din România) și recunoscută de organele de stat.\n\nInstituțiile unde se practică medicina \n\nMedicina se exercită în cabinete de consultații, dispensare, policlinici, spitale și sanatorii. Cercetarea științifică în domeniul medicinei are loc în clinici și laboratoare universitare și în institute de cercetare.\n\nOrganizarea sanitară și a asistenței medicale a populației \nAceasta este o activitate de interes public și cade în sarcina organelor de stat (de exemplu, Ministerul Sănătății din România) în colaborare cu asociațiile profesionale (Colegiul Medicilor).\n\nMomente din istoria medicinei apusene \n\nVezi și articolele: Istoria medicinei, Istoria medicinei în România\n\nÎncercările de a vindeca bolile sau de a trata rănile sunt tot atât de vechi cât omenirea. Bolile grave reprezentau, ca totdeauna, o problemă serioasă, remedii eficace însă nu existau. Îmbolnăvirile erau privite din punct de vedere magic-demoniac sau ca o pedeapsă din partea forțelor supranaturale. Pentru vindecare se invocau aceste forțe și se făceau sacrificii, se improvizau dansuri, se foloseau formule oculte sau talismane.\n\nEficiente erau îngrijirea rănilor, repunerea luxațiilor sau fixarea fracturilor, procedee folosite deja în Epoca de piatră.\n\nMedicina în perioada greco-romană \n\nLa vechii greci, la început, zeul artei medicale era Apollo. Mai târziu zeul medicilor a devenit Esculap. Începând din secolul al VI-lea a.Ch. - sub influența școlilor filozofice materialiste ca cea a lui Empedocle (natura este formată din patru elemente: foc, apă, pământ și aer) - medicina capătă trăsături științifice, în special prin persoana lui Hippocrate din Cos, considerat părintele medicinei moderne. În culegerea sa de studii (Corpus Hippocraticum) nu se mai întâlnesc remedii supranaturale, practicile recomandate sunt rezultatul observațiilor empirice.\n\nÎn epoca elenistică (secolul al III-lea a.Ch.) centrul cultural devine orașul Alexandria, unde Herophilos practică primele disecții a unor cadavre omenești.\n\nOdată cu ascensiunea Imperiului Roman centrul de greutate se mută la Roma. Galenus din Pergamon - grec de origine - dezvoltă teoria umorilor și descrie cele patru manifestări cardinale ale inflamației: roșeață, căldură, umflătură și durere (rubor, calor, tumor, dolor), valabile și în zilele noastre.\n.\n\nMedicina în evul mediu \n\nÎn această epocă știința a cunoscut o fază de stagnare, interpretarea scolastică a textelor luând locul observației. Înaintarea arabilor în bazinul mediteranean a avut și un efect pozitiv. Cunoscători ai textelor grecești dar și ai celor persane, au propagat în Europa vechile învățăminte ale culturii antice. Al-Razi (secolul al X-lea p. Ch.)a descris variola și pojarul iar vestitul Avicenna (arab.: Ibn Sina) scrie în secolul următor Canon medicinae, operă ce avea să rămână până în vremurile moderne manualul de bază al facultăților de medicină.\n\nUn moment important l-a reprezentat înființarea la începutul secolului al XI-lea, de către călugării benedictini din Monte Cassino, a primei instituții de învățământ medical la Salerno în Italia (Școala de la Salerno). În secolul al XII-lea, tot în Italia, medicina se dezvoltă în special în centrele universitare din Bologna și Padova.\n\nMedicina în perioada Renașterii \n\nSe exprimă primele critici asupra concepției lui Galenus și ale școlii arabe, considerate până atunci intangibile, și se redescoperă învățătura lui Hippocrate. Preocupările se îndreaptă în special în direcția anatomiei și în 1543 apare opera monumentală a lui Andreas Vesalius De Humani Corporis Fabrica (Cu privire la construcția corpului omenesc), moment crucial în istoria medicinei.\n\nTot din această perioadă trebuiesc menționate lucrările lui Girolamo Fracastoro (1478 - 1553), în Italia, cu privire la bolile contagioase (descrie sifilisul sub forma unui poem intitulat Syphilis sive Morbus Gallicus), și ale lui Philippus Aureolus Paracelsus (1493 - 1541), medic și alchimist în Elveția, asupra substanțelor cu acțiune vindecătoare.\n\nA fost meritul chirurgului francez Ambroise Paré prin succesele sale terapeutice să aducă chirurgia în cadrul medicinei, considerată până atunci o meserie și nu o artă, lăsată la dispoziția bărbierilor.\n.\n\nÎnceputurile medicinii moderne \n\nÎn 1628 apare lucrarea anatomistului englez William Harvey Essay on the Motion of the Hearth and the Blood, în care arată că inima funcționează ca o pompă care asigură circulația neîntreruptă a sângelui.\n\nMarcello Malpighi (1628-1711) de la Universitatea din Bologna (Italia) descoperă capilarele sanguine, în timp ce în Anglia medicul Thomas Willis (1622-1675) vasele de la baza creierului.\n\nThomas Sydenham (1624-1689), medic englez, face descrieri clinice amănunțite ale malariei, recunoaște deosebirea dintre scarlatină și pojar și face observații epidemiologice.\n\nÎn anul 1632 a fost introdusă Chinina în tratamentul malariei, prima substanță cu adevărat eficace în tratarea bolilor.\n\nÎn Italia, către sfârșitul secolului al XVIII-lea, apar studiile de patologie ale lui Giovanni Battista Morgagni (1682-1771) iar Lazzaro Spallanzani (1729-1799) infirmă teoria generației spontane.\n\nÎn 1796 medicul englez Edward Jenner (1749-1823) introduce metoda vaccinării anti-variolice.\n\nMedicina în secolul al XIX-lea \n\nNumeroase descoperiri au condus la progrese importante în diagnosticul și tratamentul bolilor precum și în dezvoltarea intervențiilor chirurgicale.\n\nÎn jurul anului 1819, în Franța, René Laennec (1781 - 1826) introduce stetoscopul, până astăzi cel mai utilizat instrument în examinarea medicală.\n\nLucrările lui Marie Bichat (1771 - 1804), în Franța, asupra țesuturilor pun bazele histologiei, în timp ce germanul Rudolf Virchow (1821 - 1902), în Berlin (Germania)studiază substraturile anatomo-patologice ale bolilor și emite cunoscuta teorie a patologiei celulare.\n\nDescoperirile fundamentale în lumea microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 - 1895) și ale lui Robert Koch (1843 - 1910) contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale lui Emil von Behring (1854 - 1917) și Ilia Mecinicov (1845 - 1926) pun bazele Imunologiei. Pornind de la aceste descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz Semmelweis (1819 - 1865) introduce Asepsia iar Joseph Lister (1827 - 1912), în Anglia folosește pentru prima dată fenolul ca substanță antiseptică.\n\nPe tărâmul fiziologiei sunt de remarcat lucrările francezului Claude Bernard (1813 - 1878) asupra funcționării glandei tiroide, ficatului și asupra sistemului nervos vegetativ și ale lui Ivan Petrovici Pavlov (1849 - 1936), în Rusia, cu privire la reflexele condiționate.\n\nSpaniolul Santiago Ramon y Cajal (1852 - 1934) a contribuit la cunoașterea structurii sistemului nervos.\n\nWilhelm Röntgen, în Germania, (1845 - 1923) descoperă în 1895 razele X și le aplică în investigarea organelor interne.\n\nIntroducerea narcozei cu eter în America în de către americanul William Thomas Morton în 1846, a anesteziei locale cu cocaină în 1884 de austriacul Christian Koller și rahianesteziei în 1898 de către August Bier în Germania contribuie la dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei.\n\nMedicina în secolul al XX-lea și în prezent \n\nCaracteristică este combaterea efectivă a bolilor infecțioase prin vaccinări în masă, introducerea antibioticelor, prin măsuri sanitare și îmbunătățirea condițiilor de viață.\n\nTratamentul medicamentos specific cu substanțe chimice al bolilor infecțioase a început în Germania cu lucrările lui Paul Erlich (1854 - 1915). În 1932 Gerhard Domagk (1895 - 1964) descoperă sulfamidele iar în 1928 în Anglia Alexander Fleming (1881 - 1955) constată acțiunea bacteriostatică a ciupercii Penicillium, din care biochimistul Howard Florey (1898 - 1968) extrage Penicillina în formă pură, inițiindu-se astfel era antibioticelor.\n\nProgrese importante au fost făcute în domeniul geneticii, descoperindu-se modul de transmitere a caracterelor, structura cromozomilor și rolul genelor precum și structura chimică a acidului dezoxiribonucleic (ADN), suportul fizic al informației genetice.\n\nDupă ce se cunoșteau deja anticorpii serici ca factori esențiali în mecanismele de apărare ale organismului, în a doua jumătate a secolului al XX-lea se pune în evidență rolul diverselor limfocite în imunitatea celulară și producerea de anticorpi.\n\nLa începutul secolului XX, Clemens von Pirquet introduce în medicină termenul de alergie. Studiul științific al bolilor alergice, început de Pirquet, va continua în decursul secolului XX, odată cu creșterea prevalenței bolilor alergice în populație, ducând la dezvoltarea unui nou domeniu al medicinei, numit astăzi Alergologie și imunologie clinică.\n\nCa metode de investigație sunt de menționat introducerea Tomografiei computerizate, a Tomografiei de Rezonanță Magnetică Nucleară și a examenelor cu Ultrasunete.\n\nÎn domeniul chirurgiei, transplantele de organe (în 1967 chirurgul sud-african Christian Barnard efectuează primul transplant de inimă) dau speranțe de supraviețuire multor bolnavi altfel incurabili.\n\nDupă ce Charles Sherrington (1857 - 1952) efectuase studii fundamentale asupra funcționării sistemului nervos, canadianul Wilder Penfield (1891 - 1976) cercetează funcțiile scoarței cerebrale prin stimulări directe ale suprafeței creierului în timpul unor intervenții chirurgicale. Dezvoltarea Neurochirurgiei se datorează în special americanilor Harvey Cushing (1869 - 1939) și Walter Dandy (1886 - 1946).\n\nCardiologia a făcut progrese diagnostice prin aplicarea unor metode ca angiografia, cateterismul cardiac iar pe plan terapeutic prin implantarea de pace-maker, operațiile by-pass în obstrucțiile coronariene, operații în afecțiuni valvulare, medicamentele beta-blocante, dar și prin cunoașterea și adoptarea măsurilor de combatere a factorilor de risc (fumatul, obezitatea, sedentarismul, hipertensiunea arterială, nivelul ridicat de colesterol). Cancerul rămâne mai departe o problemă dificilă, dar citostaticele s-au dovedit eficiente în unele forme, ca leucemia și altele.\n\nDin toate aceste progrese rezultă însă și o serie de probleme de etică medicală, cele mai multe controversate.\n\nAvem dreptul să prelungim suferința unui bolnav incurabil când el își dorește un sfârșit cu ajutor medical (moartea asistată) sau să menținem într-o stare de viață vegetativă cu ajutorul aparatelor un bolnav cu excluderea funcțională a scoarței cerebrale (sindrom apallic) ?\n\nEste morală întreruperea sarcinii la cerere, sau numai în caz de boli grave ale mamei sau fătului? Avortul ar trebui complet interzis din motive morale sau religioase ?\n\nEste morală utilizarea pentru cercetare sau în terapeutică a țesuturilor recoltate de la embrioni umani ?\n\nLa niciuna din aceste întrebări nu se poate da un răspuns cu șanse reale de a fi unanim acceptat.\n\nNote\n\nVezi și \n Listă de boli\n Glosar de medicină\n Lista celor mai importanți medici români\n Societatea Studenților în Medicină din București\n\nBibliografie suplimentară \n Elizabeth A. Martin. Oxford. Dicționar de medicina. Editia a VI-a. Editura ALL. 2011\n Valeriu Rusu. Dicționar medical. Editura Medicală. 2010\n Iuliana Popovici, Dumitru Lupuleasa, Lăcrămioara Ochiuz. Dicționar farmaceutic. Ediția a III-a. Prefață de Prof. Univ. Dr. Medic Valeriu Rusu, membru titular al Academiei de Științe Medicale din România. Iași: Editura Polirom, 2014\n Edoardo Rosati, Paolo Cristoforoni, Vincenzo Testa. Dicționar medical ilustrat (în 12 volume). Editura Litera, 2015\n Larousse. Dicționar de medicină. Traducere din limba franceză: Elena I. Burlacu. Editura Univers Enciclopedic. București, 1998.\n Dicționar de termeni medicali. Coordonator dr. Harvey Marcovitch. Traducere din limba engleză: Alexandra-Maria Nășcuțiu. București: Editura Niculescu, 2014\n Ida G. Dox, B. John Melloni, Gilbert M. Eisner. HarperCollins Dicționar medical ilustrat. Traducere: dr. Ruxandra-Nicole Constantinescu-Agreș, dr. Cristina May, dr. Gabriela Neacșu. Redactori coordonatori: dr. în medicină Alexandru Jelea, dr. Alina Cașcaval. Editura Științelor Medicale, București, 2003.\n G. Zarnea, O.V. Popescu. Dicționar de microbiologie generală și biologie moleculară. Editura Academiei Române, București, 2011\n Enciclopedia medicală românească. De la origini până în prezent. Publicată sub egida Academiei Române și Academiei de Științe Medicale Vol. 1-5. Editura Universitară Carol Davila, București, 2009\n\nLegături externe \n Medicine. Encyclopedia Britannica\n History of medicine. Encyclopedia Britannica\n Médecine. Encyclopédie Larousse\n Histoire de la médecine. Encyclopédie Larousse\n Termeni medicali\n Termeni medicali \n Anticii aveau multe cunoștințe medicale , 16 februarie 2013, Dan Cârlea, Ziarul Lumina\n Telemedicină - Medicul electronic, 10 iulie 2007, Descoperă\n Doctori cu juramantul stramb , 10 noiembrie 2010, Revista Magazin\n Cine și cum îi trata pe români în secolele trecute?, 3 decembrie 2013, Maria Olaru, Descoperă" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile principale despre Statistică?" }, { "from": "assistant", "value": "Statistica este o știință care, folosind calculul probabilităților, studiază fenomenele și procesele de tip colectiv (din societate, natură etc.) din punct de vedere cantitativ\nîn scopul descrierii acestora și al descoperirii legilor care guvernează manifestarea lor.\n\nStatistica se ocupă de obținerea de informații relevante din datele disponibile într-un volum suficient de mare. Informațiile pot fi folosite pentru a înțelege datele disponibile (statistică descriptivă) sau pentru a descoperi noi informații despre evenimente și relațiile dintre ele (statistică inferențială).\n\nProcesul de obținere a informației din date se numește inferență statistică referitoare la unii parametri statistici, sau chiar întregi distribuții probabilistice. Acesta este punctul de vedere mai general adoptat de teoria neparametrică în statistică. În statistica aplicată clasică este preferată ideea de a construi un model statistic cu care se pot face inferențe; în majoritatea cazurilor acest model nu este verificat, ceea ce poate conduce la concluzii eronate. Statistica aplicată modernă analizează însă date mult prea complexe, cum ar fi imagini sau structura proteinelor, pentru a se putea mărgini la ideea de modelare.\n\nStatistica oferă suport pentru fizică, biologie, psihologie, economie, sociologie etc. Statistica excelează atunci când relațiile deterministe referitoare la evenimentul studiat sunt imposibil ori foarte dificil de aflat.\n\nPe teritoriul României lucrarea lui Dimitrie Cantemir \"Descriptio Moldaviae\" (1716) poate fi considerată ca o primă lucrare de statistică. Ea a fost scrisă la cererea Academiei din Berlin și conține toate cunoștințele acumulate în domeniu până la acea dată.\n\nStatistica este considerată, pe de o parte, o parte matematică a științei ce se referă la colectarea, interpretarea sau explicarea și prezentarea datelor și pe de altă parte o ramură a matematicii ce se ocupă cu colectarea și interpretarea datelor. Datorită rădăcinilor ei empirice și a accentului pe aplicații, statistica este considerată cel mai adesea o știinta matematică distinctă mai degrabă decât o ramură a matematicii . O mare parte a statisticii care asigură colectarea datelor este luată în considerare într-un mod care produce concluzii valide; codarea și arhivarea datelor pentru a reține informațiile; raportarea rezultatelor si rezumarea lor (tabele și grafice) într-un mod inteligibil celor care trebuie să le folosească.\n\nStatisticienii îmbunătațesc calitatea datelor dezvoltând experimente și studiul prelevarii probelor. Statistica oferă, de asemenea, instrumente pentru prezicerea utilizării datelor și modelelor statistice. Statistica este aplicabilă unei vaste varietăți de discipline academice, incluzând științe naturale și sociale, guvern și afaceri. Consultanții în statistică ajută organizații și companii care nu dispun de expertiza \"in-house\" relevantă întrebărilor specifice companiilor sau organizațiilor. \n \n\"Statistica aplicată\" cuprinde statistica descriptivă și statistica dedusă . Statistica teoretică se preocupă cu argumentele logice ce subliniază justificarea abordărilor asupra statisticii deduse.\n\nPentru a aplica statistica unei probleme știintifice, industriale sau sociale este necesar să se înceapă cu un proces sau o populație de studiat. Populațiile pot avea teme diverse cum ar fi \"toate persoanele care trăiesc într-o țară\" sau \"fiecare atom cuprins într-un cristal\". O populație poate fi, de asemenea, compusă din observațiile unui proces la diferiți timpi, fiecare informație din observații folosind drept un număr diferit al grupului în totalitate. Informațiile colectate despre acest tip de \"populații\" constituie ceea ce se numește serii de timpi.\n\nDin motive practice, un subset al populației ales numit probă este studiat. Odată ce o probă reprezentativă a populației este determinată, informațiile sunt colectate. Aceste date sunt apoi subiectul unor analize statistice, având ca scop descrierea si deducerea lor.\n\n Statistica descriptivă rezumă datele populației, descriind ce a fost observat în probă, numeric sau grafic. Descriptorii numerici includ media si deviația standard pentru tipuri de distribuție continuă a probabilității (ca înalțime sau greutate), în timp ce frecvența și procentul sunt mult mai utile din punct de vedere al descrierii datelor categorice.\n\n Statistica deductivă utilizează modele în datele probă pentru a extrage deducții despre populația reprezentată. Aceste deducții pot lua formă de: răspunsuri da/nu la întrebări despre date (testarea ipotezei, estimarea caracteristicilor numerice ale datelor (estimare), descrierea (asocieri) între date (corelare) si modelarea relațiilor între date.\n\nConceptul de corelare este de notat, în mod special, pentru aptitudinea de a crea confuzie. Analiza statistică a unui set de date adesea descoperă că două variabile (proprietăți) ale unei populații au tendința de a varia împreună, de parcă ar fi fost relevante una alteia. Un studiu de venit anual care se uită și la vârsta de deces ar putea arăta că oamenii săraci au tendința să trăiască mai puțin decât oamenii cu o stare financiară mai bună. Se presupune că cele două variabile sunt legate; cu toate acestea nu sunt cauza uneia sau celeilalte. Fenomenul de corelare poate fi cauzat de un al treilea fenomen, neconsiderat anterior, numit variabila spectator. Din acest motiv nu există un mod imediat de a deduce existența unei relații între două variabile.\n\nVezi și \n Biostatistică\n Chemometrie\n Econometrie\n Statistică deductivă\n Statistică descriptivă\n Statistică matematică\n Fizică statistică\n Listă de aplicații ale statisticii\n Listă de statisticieni\n\nNote\n\nBibliografie \n M. Popa, „Statistica pentru psihologie”, Editura Polirom, 2002\n „Mică Enciclopedie de Statistică”, Marus Iosifescu, Costache Moineagu, Vladimir Trebici, Emiliana Ursianu, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984\nL.B. Iantovics, C. Rotar, F. Morar, \"Survey on establishing the optimal number of factors in exploratory factor analysis applied to data mining\", Wiley Interdisciplinary Reviews: Data Mining and Knowledge Discovery 9(2), 2019, e1294.\n\nLegături externe" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Descrie în detaliu Științele Pământului." }, { "from": "assistant", "value": "Științele Pământului, cunoscute și ca geoștiințe reprezintă un termen general pentru științele referitoare la Pământ. Acestea cuprind discipline majore ca:\n\nLista parțială a științelor Pământului\n\nAerologie\n\nGeologie\n\nGeofizică\n\nGeografie\n\nMăsurători terestre\n\nȘtiințe interdisciplinare" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Povestește-mi pe scurt despre Arheologie." }, { "from": "assistant", "value": "Arheologia este studiul activităților umane în trecut și se aplică prin recuperarea și analiza culturii materiale și datelor de mediu pe care le-au lăsat în urmă, care includ artefacte, arhitectura și peisajele culturale. Deoarece arheologia are o gamă largă de proceduri diferite, acesta poate fi considerată știință, iar în Statele Unite, este considerată ca o ramură a antropologiei, deși în Europa este privită ca o disciplină separată. Cuprinde studiile arheologiei asupra preistoriei și istoriei; de la dezvoltarea primelor instrumente de piatră din Africa de Est în urmă cu 4 milioane de ani până în ultimii zeci de ani. Arheologia nu include ca disciplină paleontologia.\n\nArheologia este foarte eficientă și utilă atunci când sunt cercetate societățile preistorice, atunci când nu există înregistrări scrise. 99% din istoria omenirii cuprinde intervalul dintre paleolitic până la apariția scrierii. Arheologia are mai multe obiective, care variază de la studierea evoluției umane la evoluția culturală.\n\nDisciplina implică topografie, excavare și în cele din urmă, analiza datelor colectate pentru a afla mai multe despre trecut. În domeniul de aplicare larg, arheologia se bazează pe cercetare trans-disciplinară. Se bazează pe antropologie, istoria artei, etnologie, geografie, geologie, lingvistică, semiologie, fizică, științe informaționale, chimie, paleoecologie, paleontologie, paleozoologie și paleobotanică.\n\nArheologia s-a dezvoltat din antichitate până în Europa secolului al XIX-lea, și a devenit o disciplină practicată în întreaga lume. De la dezvoltarea sa timpurie, diverse sub- discipline specifice arheologiei s-au dezvoltat, inclusiv arheologia maritimă, arheologia feministă și arheoastronomie , și numeroase tehnici științifice diferite au fost dezvoltate pentru a ajuta la investigațiile arheologice. Cu toate acestea, în prezent, arheologii se confruntă cu multe probleme, cum ar fi pseudoarheologia, jefuirea de artefacte, lipsa interesului public, precum și opoziția față de excavarea rămășițelor umane.\n\nDate generale \n\nArheologia (termen derivat din cuvântul grecesc Αρχαιολογία, compus din αρχαίος archàios \"antic\" și λόγος, lògos = \"discurs\" sau \"studiu\") este știința ce studiază civilizațiile și culturile umane vechi și relațiile acestora cu mediul înconjurător, prin documentare și prin căutarea, culegerea, analizarea și interpretarea urmelor materiale rămase.\n\nIstoria arheologiei \nArheologia s-a dezvoltat dintr-un studiu multi- disciplinar mai vechi cunoscut sub numele de antiquarianism . Anticarii au studiat istoria, cu o atenție deosebită la artefacte antice și manuscrise , precum și site-uri istorice . Antiquarianismul s-a axat pe dovezi empirice , pentru înțelegerea trecutului , încapsulate în motto-ul anticarului secolului al XVIII-lea , Sir Richard Colt Hoare , \" Vorbim de fapte , nu de teorie \" . Un pas important spre sistematizarea arheologiei ca știință a avut loc în timpul epocii Luminilor în Europa, în secolele XVII-XVIII. În Europa interesul pentru resturile civilizației greco-romane și redescoperirea culturii clasice a început la sfârșitul Evului Mediu. Flavio Biondo, un umanist istoric italian renascentist a creat un ghid sistematic la ruinele și topografia Romei antice, în secolul al XV-lea pentru care a fost numit și fondatorul timpuriu al arheologiei. Anticari ca John Leland și William Camden au efectuat expediții de cercetare în mediile rurale engleze, interpretând monumentele pe care le-au descoperit.\n\nUnul dintre primele site-uri în care au fost făcute săpături arheologice a fost Stonehenge și alte monumente megalitice din Anglia . John Aubrey a fost un arheolog pionier care a înregistrat numeroase monumente megalitice de teren și de altă natură în sudul Angliei . A încercat să traseze evoluția cronologică stilistică a scrisului de mână, arhitectura medievală, costumele și heraldica.\n\nSăpăturile au fost efectuate în orașele antice Pompei și Herculaneum , ambele care au fost acoperite de cenușă în timpul erupției Vezuviului în 79. Aceste săpături au început în 1748 , în Pompei , în timp ce la Herculaneum au început în 1738 . Descoperirea orașelor întregi, complete, cu tot cu obiectele și cadavrele bine conservate, precum și descoperirea de fresce vechi , au avut un impact mare în întreaga Europă. Cu toate acestea , înainte de dezvoltarea unor tehnici moderne , săpăturile au avut tendința de a fi întâmplătoare , iar unele concepte, precum stratificarea și de contextul, au fost complet trecute cu vederea .\n\nPărintele săpăturilor arheologice a fost William Cunnington ( 1754-1810 ). El a efectuat săpături în Wiltshire în 1798 , fiind finanțat de către Sir Richard Colt Hoare . Cunnington a făcut înregistrări meticuloase ale movilele neolitice și epocii bronzului , iar termenii le-a folosit pentru a clasifica și de a le descrie , fiind încă utilizate de către arheologii de astăzi .\n\nUna dintre cele mai importante realizări ale arheologiei din secolul al XIX-lea a fost dezvoltarea stratigrafiei, suprapunerea straturilor fiind asociată cu perioade succesive, idee inițiată de William Smith, James Hutton și Charles Lyell. Aplicarea stratigrafiei pentru arheologie a avut loc în săpăturile pe site-uri preistorice și din epoca bronzului . În al treilea și al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea , arheologi precum Jacques Boucher de Perthes și Christian Jürgensen Thomsen au ordonat cronologic artefactele pe care le-au găsit.\n\nO figură importantă în dezvoltarea arheologiei într-o știință riguroasă a fost ofițerul de armată și etnologul , Augustus Pitt Rivers , care a început săpăturile de pe terenul său în Anglia, în anii 1880.\n\nAbordarea sa a fost extrem de metodică cu standardele timpului , și este în general considerat ca fiind primul arheolog științific . El a aranjat artefactele sale în funcție de tipologie și ordine cronologică . Acest stil de amenajare , conceput pentru a evidenția tendințele evolutive în artefactele umane , a fost de o importanță enormă pentru datarea exactă a obiectelor . Cea mai importantă inovație metodologică a sa a fost insistența lui ca toate artefacte , nu doar pe cele frumoase sau unice , să fie colectate și catalogate .\n\nÎntre părinții arheologiei moderne sen numără Johann Joachim Winckelmann și William Flinders Petrie. Petrie a fost primul care a investigat științific Marea Piramidă din Egipt în anii 1880. Înregistrarea lui minuțioasă și studiul de artefacte , atât în ​​Egipt și mai târziu în Palestina , au stabilit multe dintre ideile din spatele înregistrării arheologice moderne , el remarcând că \" eu cred că adevărata linie de cercetare se află în notarea și compararea celor mai mici detalii . \" Petrie a dezvoltat sistemul de straturi pe datare bazat pe ceramică și constatările din ceramică , care a revoluționat baza cronologică a egiptologiei. El a fost mentorul pentru o întreagă generație de egiptologi, inclusiv Howard Carter, care a descoperit mormântul faraonului Tutankhamon în 1922.\n\nPrimele săpături stratigrafice populare care au prins la public au avut loc pe site-ul antic Troia , efectuate de Heinrich Schliemann, Frank Calvert, Wilhelm Dörpfeld și Carl Blegen în anii 1870, descoperind și cercetând nouă orașe diferite, suprapuse , de la preistorie la epoca elenistică . Între timp , lucrările lui Sir Arthur Evans la Cnossos în Creta au relevat existența unei străvechi civilizații avansate.\n\nUrmătoarea figură majoră în dezvoltarea arheologiei a fost Sir Mortimer Wheeler, care a dezvoltat rețeaua de excavare, îmbunătățită în continuare de către elevul său, Kathleen Kenyon .\n\nArheologia a devenit o activitate profesională în prima jumătate a secolului XX , și a devenit posibil pentru a studia arheologia ca un subiect în universități și chiar școli . Până la sfârșitul secolului XX, aproape toți arheologii profesioniști , cel puțin în țările dezvoltate , au fost absolvenți . Adaptarea și inovarea arheologiei a continuat în această perioadă , când arheologia maritimă și arheologia urbană au devenit mai răspândite și arheologia preventivă a fost dezvoltată ca urmare a creșterii dezvoltării comerciale.\n\nImportanța arheologiei\n\nDeoarece cea mai mare parte a istoriei omenirii a avut loc înaintea invenției scrisului, arheologia este cea mai importantă metodă de studiu a preistoriei. În plus, deoarece în numeroase cazuri informațiile istorice sunt incomplete, arheologia oferă o contribuție esențială la studiul istoriei umane. În unele societăți, scrisul a fost utilizat de aristocrație sau s-a folosit doar în cadrul religiei, astfel informațiile scrise oferă date doar despre anumite categorii sociale. Importanța arheologiei se reflectă și în cadrul politic prin faptul că studiază cultura materială și spirituală a predecesorilor, contribuind astfel la patrimoniul național și universal. \nNumeroși cercetători și pasionați au exagerat latura politică sau ficțională a arheologiei, interpretările lor căzând într-o puternică pantă naționalistă sau imaginară, aceste devieri fiind încadrate ca pseudo-arheologie. \nDe o mare importanță este cercetarea arheologică de salvare în cazul unor lucrări de construcții, lucrări agricole etc. Acestea pot distruge pentru totdeauna siturile arheologice, de aceea intervine cercetarea arheologică de salvare. În lumea științifică anglo-saxonă arheologia este o sub-disciplină a antropologiei, arheologul fiind antropolog și nu un istoric așa cum este cazul în general în Europa.\n\nRamuri ale arheologiei \n\nArheologia este împărțită în discipline în funcție de perioada sau cultura studiată (de exemplu arheologia clasică sau arheologia industrială); în funcție de tehnica de cercetare (de exemplu arheologie subacvatică sau arheologie experimentală), sau în funcție de probleme specifice (de exemplu arheologie urbană). În funcție de materialul studiat se apelează și la alte discipline auxiliare ale istoriei (de exemplu numismatică sau epigrafie).\n\nMetode de cercetare\n\nCercetarea de suprafață \n\nCel mai răspândit tip este periegheza. Aceasta reprezintă cercetarea cu atenție a terenului, a unei zone bine definite și colectarea materialului descoperit la suprafața solului. De obicei periegheza se face după arătură atunci când zona cercetată face subiectul unei exploatări agricole. Descoperirea unor materiale arheologice (de obicei ceramică), se notează pe hărți ale regiunii folosindu-se metodele clasice sau sistemul GPS. Periegheza reprezintă o metodă importantă în crearea unui repertoriu arheologic al unei zone și în cercetarea primară a unui sit arheologic.\nUn alt tip de cercetare de suprafață este fotografia aeriană. Aceasta permite identificarea unor situri arheologice datorită diferențelor de culoare a solului sau a diferențelor din cadrul vegetației. În utimii ani a luat amploare folosirea imaginilor oferite de sateliți sau sistemul GIS.\nCercetarea de suprafață în arheologie utilizează și cercetări geofizice. Cea mai utilizată metodă este magnetometria. Această metodă utilizează un aparat numit magnetometru care identifică deviații ale câmpului magnetic cum ar fi de exemplu obiecte de metal, structuri de piatră, de chirpici sau chiar gropi, fiind capabil să genereze o hartă a ariei cercetate. Se mai utilizează la o scară mai mică rezistivitatea electrică sau detectoarele de metale.\n\nȘantierul arheologic \n\nCercetarea arheologică propriu-zisă o reprezintă șantierul arheologic. În arheologia modernă săpătura arheologică se face prin colectarea tuturor materialelor descoperite în raport cu poziția lor pe verticală (poziția stratigrafică) și orizontală dar și asocierea lor cu complexele arheologice descoperite.\nAsocierea poziției verticale și orizontale a obiectelor descoperite se face și în raport cu obiectele sau complexele arheologice aflate în apropiere. Acest lucru ajută la stabilirea relației temporale dintre diversele obiecte sau complexe, de exemplu dacă acestea aparțin aceleiași faze de locuire.\nÎntr-un sit arheologic ocuparea sau utilizarea lui se poate să fi durat o perioadă mai lungă de timp, locuirea fiind în acest caz o succesiune stratigrafică de nivele de locuire sau utilizare. În acest caz, conform principiului stratigrafic, artefactele mai recente se află dispuse în straturile superioare.\nȘantierul arheologic reprezintă o fază scumpă a cercetării arheologice și implică un mare volum de muncă. Pe lângă dificultățile create de costuri se adaugă faptul că șantierul arheologic reprezintă o cercetare distructivă a unui sit arheologic. După terminarea unui șantier arheologic într-un sit sau într-o porțiune dint-un sit arheologic acest tip de cercetare nu se mai poate relua niciodată.\nDatorită acestui tip de cercetare este necesară crearea unui plan a sitului arheologic în care se cuprind toate complexele arheologice, prin desene și fotografii la care se adaugă o detaliere amănunțită a fiecărui complex arheologic în parte.\n\nStudiul materialului arheologic \n\nMaterialul arheologic colectat dintr-un sit după încheierea unui șantier arheologic se studiază în amănunt pentru a obține un maxim de date. Cea mai simplă și răspândită metodă este metoda tipologică a studierii artefactelor. La aceasta se adaugă studiul asupra oaselor, semințelor de plante sau a polenului colectat, folosind tehnici ale zooarheologiei, palobotanicii etc.\n\nTeorie în arheologie \n\nNu există o singură teorie a arheologiei, chiar și definițiile sunt puternic disputate. Până la mijlocul secolului XX și a introducerii tehnologiei în cercetarea arheologică, exista un consens în sensul că arheologia este practic legată de istorie sau antropologie. Prima etapă majoră în teoria arheologiei poate fi considerată tocmai această etapă denumită arheologie cultural-istorică, dezvoltată pe parcursul sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX.\n\nÎn anii 60, un număr de tineri arheologi americani, cum ar fi Lewis Binford, s-au opus paradigmelor istoriei culturale. Ei au propus \"New Archaeology\" (noua arheologie), care trebuia să fie mai „științifică” și mai „antropologică” în care ipotezele pot fi testate și cu o metodă științifică mai bine pusă la punct. Acest curent s-a dezvoltat foarte mult devenind arheologia procesuală (processual archaeology).\n\nÎn anii 80, a apărut o nouă mișcare în special în rândul arheologilor britanici cum ar fi:Michael Shanks, Christopher Tilley, Daniel Miller, și Ian Hodder. Ei pun sub semnul întrebării apelurile procesualismului la știință și imparțialitate iar în același timp măresc importanța relativismului în cercetarea arheologică. Acest curent în cercetarea arheologică va deveni cunoscut ca arheologie post-procesuală. În orice caz această nouă mișcare a fost criticată de procesualiști pentru că știrbește într-o oarecare măsură rigoarea științifică. Validitatea ambelor direcții în teorie este încă subiect de dezbatere.\n\nTeoria în arheologie este în prezent influențată de o serie de curente științifice: evoluționism, fenomenologie, postmodernism, „agency theory”, arheologie cognitivă, funcționalism, arheologia genului, arheologie feministă și teoria sistemelor în arheologie.\n\nVezi și \n Listă de situri arheologice sortată pe continente și epoci\n\nBibliografie \n\n P. Bahn: Archaeology. Cambridge Illustrated History. Cambridge University Press, Cambridge 1996. ISBN 0-521-45498-0\n M. Benz, Ch. Maise: Archäologie., Theiss, Stuttgart 2006. ISBN 3-8062-1966-4\n J. Bergemann: Orientierung Archäologie - was sie kann, was sie will. Rowohlt, Reinbek bei Hamburg 2000. ISBN 3-499-55612-X\n B. Cunliffe: Illustrierte Vor- und Frühgeschichte Europas. Campus, Frankfurt/Main 2000. ISBN 3-88059-979-3 Cuprins\n H. J. Eggers: Einführung in die Vorgeschichte. Piper, München 1986\n M. K. H. Eggert: Prähistorische Archäologie. Konzepte und Methoden. Francke, Tübingen 2005. ISBN 3-8252-2092-3\n M. K. H. Eggert: Archäologie. Grundzüge einer Historischen Kulturwissenschaft. Francke, Tübingen 2006. ISBN 3-8252-2728-6\n G. P. Fehring: Einführung in die Archäologie des Mittelalters. Theiss, Stuttgart 2000. ISBN 3-8062-1480-8\n U. v. Freeden, S. v. Schnurbein Spuren der Jahrtausende. Archäologie und Geschichte in Deutschland. Theiss, Stuttgart 2003. ISBN 3-8062-1337-2\n W. Menghin, D. Planck (Hrsg.): Menschen Zeiten Räume Archäologie in Deutschland. Theiss, Stuttgart 2002. ISBN 3-8062-1596-0\n T. Hölscher: Klassische Archäologie. Grundwissen. Theiss, Stuttgart 2002. ISBN 3-8062-1653-3\n M. Kuckenburg: Siedlungen der Vorgeschichte in Deutschland, 300 000 bis 15 v. Chr. DuMont, Köln 1994. ISBN 3-7701-2922-9\n Renfrew, C. , Bahn, P.: Archaeology - Theories, Methods and Practice. ediția a V-a, London 2005\n Rychener, J.: Was ist Archäologie? Annäherung an einen Traum. Augster Museumshefte. Römermuseum, Augst 2001, 27. ISBN 3-7151-1027-9\n B. Trigger: A History of Archaeological Thought. Cambridge University Press, Cambridge 1990. ISBN 0-521-33818-2\n \"DEX-1996\" ,pag. 58.\n\nLectură suplimentară \n Istoria Arheologiei, Alexandru Ioan Odobescu, Editura Minerva, 1919\n Arheologia între adevăr și impostură, Jean Pierre Adam, Editura Meridiane, 1978\n Arheologia între știință, politică și economia de piață, Pontos, 2010\n\nLegături externe \n\n Portal românesc de arheologie\n Institutul de memorie culturală\n Știri despre arheologia europeană\n Laboratorul de Cercetări Științifice \"Tracologie\" a Universității de Stat din Moldova \n Monumente de arheologie din Republica Moldova \n Archeologia belga Arheologia franceză\n Archaeology News Știri și informații\n Excavation Sites Șantiere arheologice și voluntariat\n Revista Archaeology publicată de Archaeological Institute of America\n Archaeology Field Schools - Informații despre șantiere arheologice ș voluntariat\n Archaeology Jobs - locuri de muncă în arheologie, știri\n Archaeologyfieldwork.com - locuri de muncă în arheologie, voluntariat, cercetare arheologică\n Arheoinvest - Cercetare și Restaurare Arheologică\n Institutul de Arheologie Sistemica - Universitatea 1 decembrie 1918 Alba Iulia\n Cele mai importante descoperiri arheologice accidentale , Andreea Lupșor, Historia\n Privind din cer spre trecut: arheologia cu ajutorul sateliților, 17 aprilie 2012, Mihaela Stănescu, Descoperă\n Opt artefacte inexplicabile, 3 februarie 2009, Marc Ulieriu, Descoperă\n Furia săpăturilor arheologice și a expedițiilor din anii ’30 , 28 iunie 2009, Oana Rusu, Ziarul Lumina" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii îmi poți spune despre Istoria tehnologiei?" }, { "from": "assistant", "value": "Istoria tehnologiei se ocupă cu studiul progresului omenirii de-a lungul epocilor istorice.\n\nVezi și\nIstoria locomotivei\nIstoria științei" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Cum ai descrie Psihologie?" }, { "from": "assistant", "value": "Psihologia (din limba greacă: ψυχή psyché = suflet + λόγος logos = știință) este știința comportamentului uman. Astfel, psihologia este studiul funcțiilor și proceselor mentale, a experiențelor interioare și subiective - precum gândurile, emoțiile, conștiința, motivarea, percepția și personalitatea.\n\nPsihologii adoptă diverse modalități în practica lor.\nDe exemplu, psihologia experimentală folosește metode științifice exacte în a studia cauzele și relațiile reciproce ale proceselor psihice, cum sunt, de exemplu, percepția, învățarea, memoria, motivația, sentimentele, personalitatea, comportamentul social și dezvoltarea psihologică de-a lungul vieții. Psihologia aplicata se ocupa cu formularea unor programe bazate pe aceste studii, pentru a fi aplicate eficient in sfera socială sau tehnică. Psihologia clinică este una dintre disciplinele psihologiei aplicate.\n\nDe la înființarea primului laborator experimental de psihologie de către Wilhelm Wundt în 1879 la Universitatea din Lipsca (Leipzig), psihologia s-a separat treptat de filozofie, din care provenea, pentru a deveni o specialitate de sine stătătoare cu o serie de direcții și sub specialități, care dispun doar în parte de un limbaj comun.\n\nPrintre activitățile psihice, se pot distinge:\n\n Funcțiunile psihice: rezultatul activităților minții.\n Conținutul psihic sau de conștiință: elementul care, într-un moment determinat, face obiectul unei funcțiuni psihice.\n Mecanismele psihice: procesele ce descriu cauzele specifice a activităților minții (uneori considerate inconștiente).\n Sferele sau straturile psihice: un ansamblu de funcțiuni și mecanisme comune psihice comune (de ex.: sfera afectivă, sfera cognitivă etc.).\n Tipul psihologic: ansamblul caracteristicilor individuale (intelectuale si afective), care pot fi schematizate într-un mod abstract (personalitatea).\n\nAbordări ale psihologiei \n Abordarea cognitivă \n abordarea behavioristă cunoscută și ca Abordarea Comportamentală\n Abordarea psihodinamică \n Abordarea umanistă și-a extins influența in anii 1970 și 1980 initial în contrast cu abordarea psihodinamică și cea behavioristă. Investigatiile cu această abordare se concentrează asupra exprientelor omului ca intreg (a sinelui), în special cele sociale, asumand capacitatea sinelui de a avea liber-arbitru in decizii, și intenția naturală de a face bine sinelui și celor din jur. Aplicația acestei abordari este inspirată din teorii si investigații subiective, dar uneori și din studii experimentale stiințifice (ca cele din psihologia socială).\n\nDiscipline psihologice de bază \n\n Psihologia dezvoltării\n Psihologia învățării, memoriei și cunoașterii\n Psihologia emoției\n Biopsihologia\n Psihologia socială\n Psihologia personalității\n Psihologia persoanei\n Metodologie și statistică psihologică\n Psihofiziologie, Psihoimunoendocrinologie\n Neuropsihologie\n\nDiscipline psihologice specializate \n Psiholingvistica, Lingvistica cognitivă \n Psihologia introspectivă\n Psihologia cogniției sociale\n Economia compartamentală\n Interacțiunea om-computer, Ergonomie\n Psihologia artei, Psihologia muzicii\n Psihologia surziei\n\nPsihologia aplicată \n Psihologie clinică, Psihoterapie, Psihopatologie, Psihodiagnoză\n Psihologia sănătății\n Psihologie judiciară, Psihologie medico-legală, Psihologie criminalistică\n Psihologia educației Psihopedagogie\n Psiholingvistică\n Psihologie economică (Psihologia publicității, consumatorului etc.)\n Psihologie organizațională (Psihologie managerială, psihologia muncii, comportament organizațional etc.)\n Psihologia transporturilor\n Psihologie diplomatică Psihologia aplicată în domeniul securității naționale\n Psihologia sportului\n Psihologia matematicii\n Socionică\n\nPagini din istoria psihologiei \n\nDin antichitate și până la sfârșitul secolului al 19-lea psihologia a fost considerată parte componentă a filozofiei. Primele referiri le găsim la Aristotel în lucrarea \"Despre suflet\" (gr. Peri psychês). Teofrast definește 30 de caractere omenești, ceea ce reprezintă prima încercare de tipologie a persoanelor. Termenul psihologie este folosit totuși abia către sfârșitul evului mediu de către Philipp Melanchton în lucrarea lui Kommentar über die Seele (1540, Considerații asupra sufletului). Empirismul englez al secolului al 17-lea reducea funcțiile psihice la fenomene previzibile cu legi proprii. În teoria mecanicistă a lui Thomas Hobbes \"sufletul\" nu-și găsea niciun loc. Într-o lucrare din 1704, Leibnitz menționează pentru prima dată existența unor procese subconștiente.\n\nAdevărat părinte al psihologiei este considerat Johannes Nikolaus Tetens, care în lucrarea sa Philosophische Versuche über die menschliche Natur und ihre Entwicklung (1777) (Considerații filozofice asupra naturii umane și dezvoltării sale) face o descriere amănunțită a funcțiilor și proceselor psihice cu valabilitate până în timpurile noastre.\n\nÎncepând cu secolul al 19-lea psihologia a început să se contureze ca disciplină de sine stătătoare. În același timp s-au dezvoltat diverse curente și diferite orientări, în funcție de concepțiile respectivilor psihologi. Ca în orice ramură a științei care s-a desprins din filozofie, probleme pur filozofice asupra naturii spiritului n-au încetat să fie dezbătute, ducând chiar la apariția unei filozofii a spiritului sau psihologii filozofice.\n\nPsihologia experimentală, fondată pe lucrările lui Wilhelm Wundt și William James, își îndreaptă în special atenția asupra problemelor generale cum sunt comportamentul și dispoziția, incluzând și stările patologice, importante pentru psihologia clinică. Wilhelm Wundt a înființat primul laborator de psihologie experimentală la Leipzig în 1879. În 1893 este înființat primul laborator psihologic la Iași, în 1906 la București și în 1921 la Cluj .\n\nȘcoala fenomenologică cu Wilhelm Dilthey, Franz Brentano și Karl Jaspers consideră procesele psihice ca fenomene indivizibile, în timp ce behaviorismul, bazat în mare parte pe lucrările lui Ivan Petrovici Pavlov, privește comportamentul uman ca manifestare condiționată, o asociație de stimuli cu răspunsuri specifice. Behaviorismul i-a avut printre reprezentanți pe John Broadus Watson, Edward Lee Thorndike și Burrhus Frederic Skinner. Acesta are la origine cuvântul din limba engleză ”behavior”, dezvoltându-se ca reacție la curentul introspecționist. Fondatorul curentului, John Watson, considera conștiința drept o invenție pură a filosofilor, susținând că singura realitate psihologică autentică este comportamentul. Behaviorismul a luat denumirea de psihologie obiectivă. Acesta considera că între stimul și răspuns există o relație directă, de tipul S-R, în care acțiunea stimulului determină necondiționat o anumită reacție. Stimulii și răspunsurile erau observabile și controlabile, astfel încât cunoașterea psihologică devenea obiectivă și științifică. Această orientare a devenit cunoscută în psihologia americană drept neobehaviorism, depășind schema simplistă stimul-răspuns și valorificând noile fapte ale experienței și ale cunoașterii științifice .\n\nAsociaționismul, reprezentat de Alexander Bain, Hippolyte Taine și Wilhelm Wundt, susține primatul părții asupra întregului, astfel încât viața psihică este o simplă sumă de senzații, iar percepțiile, reprezentările și gândirea se formează pe baza legilor asociației (coincidența în timp și spațiu a unor senzații) .\n\nÎn psihologia germană un loc deosebit îl ocupă Psihologia configuraționistă (Gestaltpsychologie), ai cărei reprezentanți (Max Wertheimer, Wolfgang Köhler, Kurt Koffka, Karl Dunker) susține primatul întregului asupra părții. Psihicul nu este un conglomerat de procese în sine, ci un ansamblu organizat la niveluri diferite de complexitate, primul nivel fiind percepția, iar gândirea este un nivel superior. Caracterul organizat al psihicului este înnăscut, iar structurile sunt date .\n\nIntrospecționismul, reprezentat de William James, Narziß Ach și Theodor Lipps, consideră că obiectul psihologiei este conștiința, definită drept o lume internă, închisă, fără legătură cu lumea externă sau cu reacțiile comportamentale, ce poate fi investigată numai prin metoda introspecției\n\nÎncă de la sfârșitul secolului al 19-lea, Sigmund Freud folosește ca metodă terapeutică Psihanaliza și inaugurează Psihologia abisală. Alți reprezentanți cunoscuți ai psihanalizei au fost Carl Gustav Jung și Alfred Adler. Psihanaliza a fost o reacție la introspecționism. Sigmund Freud a formulat ideea caracterului dual antagonic al structurilor psihice: conștient-inconștient. Obiectul de studiu al psihanalizei este inconștientul, în centrul acestuia aflându-se instinctul erotico-sexual. Varianta adusă la zi este numită neopsihanaliză .\n\nPsihologia acțiunii și a conduitei, reprezintă două variante ale principiului dependenței conținuturilor proceselor psihice interne de acțiunile externe, directe, ale omului cu realitatea concretă. Obiectul de studiu al acestei teorii se extinde de la studiul funcțiilor și proceselor psihice izolate la acțiunile complexe orientate spre scop (conduita).Unii dintre susținătorii importanți ai acestei teorii au fost Pierre Janet, Henri Wallon și Aleksei Nikolaevich Leontiev .\n\nPsihologia umanistă, apărută ca reacție împotriva behaviorismului și psihanalizei, are rădăcini în Existențialism și pune accentul pe experiența individuală, încercând să explice esența ființei umane prin investigații calitative (Abraham Maslow).\n\nPsihologia contemporană a fost marcată de revoluția metodologică produsă în 1947-1948 de teoria generală a sistemelor și de cibernetică. Realitatea este abordată din punct de vedere integrativ-sistematic și informațional. Psihologia contemporană este știința despre realitatea psihocomportamentală ca unitate contradictorie și dinamică a laturii subiective interne (percepții, reprezentări, gândire etc) și a laturii externe (reacții, acțiuni, activități) .\n\nLa începutul anului 1960 Anthony Sutich și Abraham Maslow pun bazele celei de a patra forțe din punct de vedere istoric în psihologie, numită Psihologia Transpersonală (celelalte patru forțe: behaviorismul, psihanaliza, psihologia umanistă, psihologia transpersonală) . Studiul aprofundat al experiențelor de vârf (peak experiences) i-a determinat pe Sutich și Maslow să realizeze existența unei noi dimensiuni în cercetarea psihologică. In 1968, el scrie în lucrarea „Toward a Psychology of Being” (Spre o psihologie a ființei): „Consider că psihologia umanistă, cea de-a treia forță, este una tranzițională, o pregătire pentru o alta, transpersonală, trans-umană”.\n\nFolosirea termenului:\n in 1553 este utilizat de Rudolf Goelenius intr-o lucrare morala;\n in 1732 si 1734 apare in lucrarile lui Christian Wolff \"Psihologia empirica\" si Psihologia rationalista\" scrise in limba latina.\nProblematica psihologiei o reprezinta cunoasterea de sine si cunoasterea altuia, cu scopul de a asigura eficienta activitatii si adaptarea la conditiile sociale si de mediu.\nExperienta psihologica este intalnita in mituri, legende, proverbe; ea reprezinta o psihologie nesistematizata care filtrata, este prezentata in multe genuri de literatura culta si filme.\n\nCunoscatorii psihicului erau inconjurati de mister si admiratie:\n samanii - medicii si psihologi, conducatori de triburi;\n Pitia - prezicatoare in fraze enigmatice a viitorului, preoteasa zeului Apollo;\n Vrajitoarele din Evul mediu.\n\nPsihologia generală \n\nAcțiunea coordonată a funcțiilor psihice în procesul învățării precum și în controlul activităților face obiectul psihologiei generale. Sub acest aspect o deosebită semnificație are analiza structurală a cunoașterii, în special structura matematică a proceselor de cunoaștere, așa cum o găsim în formulările fizicii teoretice. Avem astfel de a face cu structura statistică a categoriilor de evenimente similare.\n\nProcese psihice și mentale \nProcesele necesare punerii în joc a percepției, gândirii, planificării, dorințelor și luării de decizii sunt evenimente conștiente. Acest proces de auto-observație este denumit introspecție. Evenimentele trăite se fixează în memorie, de unde pot fi din nou aduse în conștiință. Această activitate este denumită retrospecție. În felul acesta omul are posibilitatea cunoașterii propriilor sale acte și poate, nu numai să-și controleze comportamentul personal, dar să înțeleagă și comportamentul altora în interacțiunea socială.\n\nProcese psihice. Tipuri. \nTeoria delimitează trei tipuri de procese psihice: \n procese psihice senzoriale: senzația, percepția și reprezentarea, \n procese psihice cognitive: memoria, atenția, limbajul, gândirea, imaginația\n procesele psihice afective: afectivitatea, motivația și voința\n\nLegea asociațiilor \n\nFilozoful englez David Hume considera că organizarea experienței cunoștințelor omenești ar putea fi explicată prin legăturile dintre evenimentele conștiente, între care se stabilesc relații permanente spațio-temporale. El a denumit acest fenomen \"legea asociațiilor\", fiind de părere că extragerea cunoștințelor din memorie s-ar baza pe asemănări sau legături stabilite în timp și/sau spațiu.\n\nTeoria structurii cunoașterii \n\nConcepția lui David Hume a fost criticată, în special de Immanuel Kant. El a demonstrat că atât structura topografică spațială cât și cea dinamică cauzală a experienței pot fi explicate numai pe baza configurațiilor matematice și nu prin asociații. Prin aplicarea sistemelor operaționale în cercetarea realității rezultă ipoteze de lucru asupra relațiilor generale între evenimente, a căror valoare predictivă se verifică prin observație.\n\nNoțiuni fundamentale ale psihologiei\n\nVezi și\n Listă de psihologi români\n\nNote\n\nBibliografie \nLupșa, Elena, Victor Bratu (2005). Psihologie. Manual pentru clasa a X-a.Deva: Editura Corvin. pp. 6–7.\n\nLegături externe \n \n Asociația Psihologilor din România" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile importante despre Sociologie?" }, { "from": "assistant", "value": "Sociologia este știința socială ce studiază regulile sociale și procesele care leagă și separă oamenii, nu numai ca indivizi dar și ca membri ai asociațiilor, grupurilor și instituțiilor. Termenul a fost propus de către Auguste Comte.\n\nSociologia constă în studiul vieții sociale umane, a grupurilor și societăților. Este un demers îndrăzneț și de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este rezultatul propriului nostru comportament ca ființe sociale. Sociologia poate fi definită ca fiind studiul sistematic al societăților umane, punând accent în special pe sistemele moderne industrializate.\n\nA învăța să gândim în termeni sociologici înseamnă a cultiva imaginația. Munca sociologică depinde de ceea ce autorul american C.Wright Mills numea „imaginația sociologică”. Unele dintre cele mai răspândite metode de investigare ale sociologiei sunt: interviul, sondajul de opinie și observația socială.\n\nStructura socială \nConceptul de structură socială pornește de la faptul că ansamblul social al vieții noastre nu constă doar din însușiri întâmplătoare, ci din evenimente și acțiuni structurate. În studiul acțiunii umane se face o distincție între scopul comportamentului – ceea ce intenționăm să facem, să se întâmple - și consecințele neintenționale. Uneori acțiunile întreprinse cu un anumit scop au consecințe fără legătură sau care chiar împiedică îndeplinirea acelui scop. Sarcina sociologiei e de a studia echilibrul rezultat dintre reproducerea socială și transformarea socială la schimbările prin care trece aceasta.\n\nFundalul pe care și-au făcut apariția originile sociologiei îl reprezintă seria de schimbări radicale produse de Revoluția Franceză în 1789 și Revoluția industrială în Europa. Factorul cheie a fost folosirea științei în locul religiei. În constituirea gândirii sociologice un rol important l-a avut autorul francez Auguste Comte, cel care a inventat cuvântul sociologie (el a folosit de fapt „fizică socială”). Credea că poate cunoște societatea cu ajutorul științei, și o considera ultima știință care devia din fizică, chimie și biologie.\n\nMetodologia cunoașterii sociologice \n\nÎn cercetarea sociologică s-au creat și dezvoltat mai multe orientări metodologice. Unii specialiști au făcut clasificarea metodelor de cercetare socială după criterii foarte diferite. Considerăm câteva dintre ele.\n\nClasificarea lui Brian Fay \nUtilizând criteriul metodologiei utilizate și a finalității practic politice a discursului teoretic, Brian Fay (en) a constatat că există trei orientări teoretice în sociologie, anume: orientări pozitiviste, orientări interpretative și orientări critice. Sociologia pozitivistă ar utiliza modele statistico-matematice ale fenomenelor și proceselor sociale considerate ca obiecte manipulabile. Sociologia interpretativă implică o metodologie a înțelegerii și interpretării semnificațiilor sociale folosite în comunicarea grupală. Sociologia critică, după Brian Fay, sesizează și conștientizează aspectele disfuncționale și contradictorii din viața socială.\n\nClasificarea lui Mircea Flonta \nFolosește drept criteriu de clasificare calea producerii cunoștințelor. Distinge două orientări metodologice dominante: monismul metodologic și dualismul metodologic. Monismul metodologic afirmă unitatea metodei științei și orientează cercetarea în științele omului după modelul cercetării din științele naturii. Dualismul metodologic susține autonomia metodologică a cunoașterii sociologice...\n\nClasificarea lui Cătălin Zamfir \nAutorul distinge între strategia idealistă și strategia materialistă. Teza fundamentală a strategiei idealiste este că fenomenele sociale sunt determinate de ideile, reprezentările, și proiectele subiective ale membrilor colectivității. Faptele sociale sunt explicate prin fapte mentale. Realitatea socială este o obiectivare a constructelor subiective. Strategia materialistă de explicare explică faptele sociale prin alte fapte sociale fără a recurge la cauze exterioare eventual suprapuse de tip mentalist. Faptele sociale au o determinare imanentă.\n\nLazăr Vlăsceanu a utilizat criteriul principiilor teoretice care au generat un anumit mod de abordare a realității sociale. Este un criteriu cu relevanță metodologică după cum urmează.\n\nScopul fiind același - cunoașterea colectivității umane - cercetătorii societății au adoptat două atitudini metodologice principale în cunoașterea societății. Una dintre ele vine din convingerea că și umanitatea poate fi cunoscută pe aceeași cale pe care cunoaștem natura. O a doua atitudine în cunoașterea socialului pornește de la convingerea că obiectul cunoașterii sociologice este diferit de obiectul cunoașterii naturii și implicit trebuie ca subiectul cunoscător să utilizeze o modalitate diferită de cercetare aptă să surprindă specificul existenței omenești.\n\nOrientarea metodologică ce vrea să extindă la social metodele specifice cunoașterii naturii poartă numele de orientare metodologică obiectivistă. Din contră, orientarea ce susține că realitatea socială este de esență diferită de natură, cerând mijloace specifice de cunoaștere, se numește orientare interpretativă, deoarece pentru ea obiectul social este esențialmente și ireductibil subiectiv.\n\nPe scurt, metoda obiectivistă consideră umanul ca obiect empiric iar metoda interpretativă consideră umanul ca existență sufletească. Evident de aici decurg consecințe imediat diferite în abordarea obiectului de cunoscut, în speță a societății umane.\n\nOrientări metodologice obiectiviste \nPornind de la ipotezele privind natura socialului s-au născut și dezvoltat mai multe orientări metodologice obiectiviste. În prima fază, obiectivismul sociologic a fost practicat de Condorcet prin \"fizica socială\", și de empirismul clasic.\n\nPozitivismul sociologic \nAuguste Comte a inițiat pozitivismul sociologic, considerând că dezvoltarea cunoașterii umane parcurge trei faze: teologică, metafizică și pozitivă. Faza pozitivă ar fi reprezentată tocmai de sociologie. Pozitivismul a fost dezvoltat de cercetări ulterioare. Sub influența pozitivismului logic al gânditorilor Cercului de la Viena a apărut astfel neopozitivismul, conform căruia fundamentul cunoașterii viabile este experiența, opunându-se filozofiei speculative asupra societății. Acest curent de gândire s-a numit și fenomenalism. Practica metodologică obiectivistă pune accentul pe defilozofarea discursului sociologic, generalizările empirice ce pot avea valoare de lege, formulările precise, integrabile în modele logico-matematice ale fenomenelor sociale, centrarea pe judecăți pur cognitive ce exclud judecățile de valoare și normative, scientizarea discursului sociologic prin urmarea modelului științelor naturii. Din aceste alegeri, sociologii pozitiviști au inițiat principii care le definesc metoda.\n\nFondatori \nPrintre fondatorii clasici ai sociologiei se disting 5 personalități: Auguste Comte, Vilfredo Pareto, Ferdinand Tönnies, Émile Durkheim și Max Weber.\n\nKarl Marx - a încercat și el să explice schimbările care aveau loc în timpul Revoluției Franceze în societate. S-a concentrat asupra legăturii dintre problemele economice și instituțiile sociale. Schimbările erau legate de dezvoltarea capitalismului.\n\nÉmile Durkheim - autor francez. După părerea lui sociologia pentru a deveni știință trebuia să studieze starea economiei și influența religiei. Primul său principiu a fost că sociologia „studiază faptele sociale ca niște lucruri”. Credea că tot ceea ce susține o societate sunt valorile și obiceiurile împărtășite de membrii ei. Diviziunea muncii înlocuiește treptat religia. S-a ocupat de analiza suicidului. Deși se pot aduce obiecții studiului lui Durkheim, acesta rămâne o lucrare clasică a cărei relevanță pentru sociologie este valabilă și azi.\n\nMax Weber - a studiat religiile din China, India și Orientul Apropiat, comparând sistemele religioase. Weber conchidea că anumite aspecte ale Creștinismului (etica protestantă) au influențat puternic afirmarea capitalismului, consideră că mentalitatea colectivă constituie unul dintre factorii care determină schimbarea societății. Pentru el birocrația e un mod de organizare socială.\n\nMichel Foucault și Jürgen Habermas - exponenți de seamă ai sociologiei moderne, printre cei mai importanți gânditori sociologi contemporani. M. Foucault a studiat apariția și structura câtorva din instituțiile fundamentale ale lumii moderne, ca cele disciplinare (închisoarea, spitalul, școala), bolile psihice, discursul public și cel științific, lansând concepte-cheie cum ar fi cel de guvernabilitate ori biopolitică. După Foucault sexualitatea nu a existat dintotdeauna, ci a fost creată în procesul dezvoltării sociale.\n\nHabermas, influențat de Marx și Weber, crede că, în societățile capitaliste, schimbarea este permanent prezentă și revine la conceptul de Anomie al lui Durkheim, dar în manieră nouă și originală.\n\nImagini\n\nVezi și \n Glosar de sociologie\n Cercetare sociologică\n Sociologie românească\n Sociologia Internetului/Sociologie digitală\n Sociologia religiilor\n Sociologie urbană\n\nBibliografie \n Anthony Giddens, Sociologie - Capitolul 1. Ce este sociologia?\n Constantin Schifirneț, Sociologie, București: Comunicare.ro, 2004\n Lazăr Vlăsceanu ”Metodologia cercetării sociologice” București, 1982.\n\nBibliografie suplimentară \n Istoria sociologiei românești, Ștefan Costea, Editura Fundației \"România de Mâine\", 2002\n Introducere în sociologia urbană, Dorel Abraham, Editura Științifică, 1991\n Sociologie românească modernă, Constantin Schifirnet, Editura Criterion, 2009\n Elita Interbelica: Sociologia romanească în context european, Dan Dungaciu, Editura Mica Valahie, București\n\nLegături externe \n „Sociologie”, de Anthony Giddens\n Site-ul Asociației Române de Sociologie\n\n \nȘtiințe ale comportamentului uman\nȘtiințe sociale" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Povestește-mi pe scurt despre Științe politice." }, { "from": "assistant", "value": "Științele politice, un subgrup al științelor sociale, analizează activitățile, teoriile și comportamentele politice. În cultura occidentală, este deseori afirmat că studiul politicii izvorăște din filosofia grecească antică, mai exact cu dialogul Republica al lui Platon și, mai apoi, cu Politica lui Aristotel. \n\nȘtiințele politice (sau politologia) se ocupă simultan de studiul practicii (de exemplu, administație publică, politici externe și interne) și teoriei politice (despre libertate, drepturi, egalitate, putere ș.a.). Astfel, politologia include următoarele subdiscipline: politică comparată, filozofie politică, relații internaționale, economie politică, metodologie politică, administrație publică. \n\nDin punct de vedere metodologic, științele politice folosesc practici de cercetare comune științelor sociale: experimente observaționale, naturale, de teren, chestionare, analiză a unor documente istorice. Ca în orice știință, metodele de cercetare sunt folosite pentru a testa anumite mecanisme cauzale implicate de conceptele (variabilele) ce apar într-o teorie.\n\nNote\n\nVezi și \n Ideologii politice\n Cultura politică\n\nȘtiințe politice\nPolitică" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți împărtăși despre Arhitectură?" }, { "from": "assistant", "value": "Arhitectura (latina architectura, din grecescul ἀρχιτέκτων arkhitekton „arhitect”, din ἀρχι- „șef” și τέκτων „creator”) este atât procesul, cât și produsul planificării, proiectării și construirii clădirilor sau a altor structuri. Lucrările arhitecturale, sub forma materială a clădirilor, sunt adesea percepute ca simboluri culturale și ca opere de artă. Civilizațiile istorice sunt adesea identificate cu realizările lor arhitecturale care au supraviețuit.\n\nPractica, care a început în preistorie, a fost folosită ca modalitate de exprimare a culturii pentru civilizații de pe toate cele șapte continente. Din acest motiv, arhitectura este considerată a fi o formă de artă. Textele despre arhitectură au fost scrise din cele mai vechi timpuri. Cel mai vechi text care a supraviețuit despre teoria arhitecturii este tratatul De architectura din secolul I d.Hr., al arhitectului roman Vitruviu, conform căruia o clădire bună întruchipează firmitas, utilitas și venustas (durabilitate, utilitate și frumusețe). Secole mai târziu, Leon Battista Alberti și-a dezvoltat ideile în continuare, văzând frumusețea ca o calitate obiectivă a clădirilor care se regăsesc în proporțiile lor. Giorgio Vasari a scris Viața Celor Mai Excelenți Pictori, Sculptori și Arhitecți și a prezentat ideea de stil în artă în secolul al XVI-lea. În secolul al XIX-lea, Louis Sullivan a declarat că „forma urmează funcția”. „Funcția” a început să înlocuiască „utilitatea” clasică și a fost înțeleasă că include nu numai dimensiuni practice, ci și estetice, psihologice și culturale.\n\nArhitectura a început ca o arhitectură vernaculară rurală, orală, care s-a dezvoltat de la încercare și greșeală la replicarea cu succes. Arhitectura urbană antică a fost preocupată de construirea structurilor religioase și a clădirilor care simbolizează puterea politică a conducătorilor, până când arhitectura greco-romană a mutat accentul pe virtuțile civice. Arhitectura indiană și cea chineză au influențat formele din toată Asia, iar arhitectura budistă, în special, a luat diverse arome locale. În timpul Evului Mediu european, au apărut stiluri paneuropene de catedrale și abații romanice și gotice, în timp ce Renașterea a favorizat formele clasice implementate de arhitecți cunoscuți pe nume. Mai târziu, rolurile arhitecților și inginerilor s-au separat. Arhitectura modernă s-a dezvoltat după Primul Război Mondial ca o mișcare de avangardă care urmărea să dezvolte un stil complet nou, adecvat pentru o nouă ordine socială și economică postbelică axată pe satisfacerea nevoilor claselor mijlocie și muncitoare. S-a pus accent pe tehnicile moderne, materialele și formele geometrice simplificate, deschizând calea suprastructurilor înalte. Mulți arhitecți s-au plictisit de modernism, pe care l-au perceput ca fiind aistoric și antiestetic, iar arhitectura postmodernă și cea contemporană s-au dezvoltat.\n\nDe-a lungul anilor, domeniul construcțiilor sa extins pentru a include totul, de la proiectarea navelor la decorarea interioară.\n\nDefiniții\nArhitectura poate să însemne:\n Un termen general care descrie clădirile și alte structuri fizice.\n Arta și știința proiectării clădirilor și (unele) structuri care nu sunt clădiri.\n Stilul de proiectare și de metode de construcție a clădirilor și a altor structuri fizice.\n O formă sau structură unificatoare sau coerentă.\n Cunoașterea artei, științei, tehnologiei și a umanității.\n Activitatea de proiectare a arhitectului, de la nivelul macro (proiectarea urbană, arhitectura peisagistică) la nivelul micro (detalii de construire și mobila). Practica arhitectului, unde arhitectura înseamnă oferirea sau prestarea de servicii profesionale în legătură cu proiectarea și construirea clădirilor sau a mediilor construite.\n\nTeoria arhitecturii\n\nFilosofia arhitecturii e o ramură a filozofiei artei, care se ocupă de valoarea estetică a arhitecturii, de semantica ei și de relațiile cu dezvoltarea culturii. Mulți filozofi și teoreticieni de la Platon până la Michel Foucault, Gilles Deleuze, Robert Venturi și Ludwig Wittgenstein s-au preocupat de natura arhitecturii și dacă arhitectura se distinge sau nu de construire.\n\nTratatele istorice\nCea mai veche lucrare scrisă pe subiectul arhitecturii care a supraviețuit e De architectura a arhitectului roman Vitruviu la începutul secolului I d.Hr.. Conform lui Vitruviu, o clădire bună ar trebui să satisfacă cele trei principii firmitas, utilitas, venustas, cunoscute în mod obișnuit prin traducerea originală - fermitate, utilitate și frumusețe. Un echivalent în română ar fi:\n Durabilitate - o clădire ar trebui să se ridice robust și să rămână în stare bună\n Utilitate - ar trebui să fie adecvată scopurilor pentru care e folosită\n Frumusețe - ar trebui să fie plăcută din punct de vedere estetic\nConform lui Vitruviu, arhitectul ar trebui să se străduiască să îndeplinească fiecare dintre aceste trei atribute cât mai bine posibil. Leon Battista Alberti, care elaborează ideile lui Vitruviu în tratatul său, De re aedificatoria, a văzut frumusețea în primul rând ca pe o chestiune de proporție, chiar dacâ ornamentul a jucat și un rol. Pentru Alberti, regulile de proporție erau cele care guvernau figura umană idealizată, secțiunea de aur. Cel mai important aspect al frumuseții era, prin urmare, o parte inerentă a unui obiect, mai degrabă decât ceva aplicat superficial și se baza pe adevăruri universale, recunoscute. Noțiunea de stil în artă nu a fost dezvoltată decât în ​​secolul al XVI-lea, odată cu scrierile lui Giorgio Vasari. Până în secolul al XVIII-lea, Viața celor mai excelenți pictori, sculptori și arhitecți fusese tradusă în italiană, franceză, spaniolă și engleză.\n\nÎn secolul al XVI-lea, arhitectul, pictorul și teoreticianul manierist italian Sebastiano Serlio a scris Tutte L’Opere D’Architettura et Prospetiva (Lucrări Complete despre Arhitectură și Perspectivă). Acest tratat a exercitat o influență imensă în întreaga Europă, fiind primul manual care a evidențiat aspectele practice mai degrabă decât cele teoretice ale arhitecturii și a fost primul care a catalogat cele cinci ordine.\n\nLa începutul secolului al XIX-lea, Augustus Welby Northmore Pugin a scris Contraste (1836) care, așa cum a sugerat titlul, a contrastat lumea modernă, industrială, pe care a denigrat-o, cu o imagine idealizată a lumii neomedievale. Arhitectura gotică, credea Pugin, era singura „formă creștină adevărată de arhitectură.” Criticul de artă englez din secolul al XIX-lea, John Ruskin, în Șapte Lămpi de Arhitectură, publicat în 1849, era mult mai restrâns în viziunea sa despre ceea ce constituia arhitectura. Arhitectura a fost „arta care dispune și împodobește atât edificiile ridicate de oameni... încât vederea lor” contribuie ”la sănătatea mintală, puterea și plăcerea lor”. Pentru Ruskin, estetica era de o importanță majoră. Opera sa continuă să afirme că o clădire nu este cu adevărat o operă de arhitectură decât dacă este într-un fel „împodobită”.\n\nDespre diferența dintre idealurile de arhitectură și simpla construire, renumitul arhitect din secolul XX, Le Corbusier, a scris: „Folosești piatră, lemn și beton, iar cu aceste materiale construiești case și palate: asta e construirea. Ingeniozitatea funcționează. Dar dintr-o dată îmi atingi inima, îmi faci bine. Sunt fericit și spun: Asta este frumoasă. Asta e Arhitectura”. Contemporanul lui Le Corbusier, Ludwig Mies van der Rohe, a spus că „Arhitectura începe atunci când pui două cărămizi împreună. Acolo începe.”\n\nConceptele moderne\nArhitectul de zgârie-nori din secolul al XIX-lea,Louis Sullivan, a promovat o maximă pentru designul arhitectural: „forma urmează funcția”. În timp ce noțiunea că considerațiile structurale și estetice ar trebui să fie în întregime supuse funcționalității a fost întâmpinată atât cu popularitate, cât și cu scepticism, ea a avut ca efect introducerea conceptului de „funcție” în locul „utilității” lui Vitruviu. „Funcția” a fost văzută ca cuprinzând toate criteriile de folosire, percepție și plăcere a unei clădiri, nu numai practice, ci și estetice, psihologice și culturale.\n\nNunzia Rondanini a declarat: „Prin dimensiunea sa estetică, arhitectura depășește aspectele funcționale pe care le are în comun cu alte științe umane. Prin propriul său mod particular de exprimare a valorilor, arhitectura poate să stimuleze și să influențeze viața socială fără să presupună că, în sine, o să promoveze dezvoltarea socială... A restrânge sensul formalismului (arhitectural) la artă de dragul artei nu este doar reacționar; poate să fie, de asemenea, o căutare fără scop a perfecțiunii sau originalității care degradează forma într-o simplă instrumentalitate”.\n\nPrintre filozofiile care au influențat arhitecții moderni și abordarea lor în proiectarea clădirilor se numără raționalismul, empirismul, structuralismul, poststructuralismul, deconstructivismul și fenomenologia.\n\nLa sfârșitul secolului XX, un nou concept a fost adăugat celor incluse în busola structurii și funcției, considerarea sustenabilității, deci a arhitecturii sustenabile. Pentru a satisface etosul contemporan, o clădire ar trebui să fie construită într-un mod ecologic în ceea ce privesc producția materialelor sale, impactul acesteia asupra mediului natural și construirea într-o zonă înconjurătoare și cerințele pe care le solicită surselor de energie nesustenabile pentru încălzire, răcire, gestionarea apei și a deșeurilor, și iluminat.\n\nIstoria\n\nOriginea și arhitectura vernaculară\n\nClădirea a evoluat mai întâi din dinamica dintre nevoi (adăpost, securitate, închinare etc) și mijloace (materiale de construcție disponibile și abilități). Pe măsură ce culturile umane s-au dezvoltat și cunoștințele au început să fie formalizate prin tradiții și practici orale, construirea a devenit un meșteșug, iar „arhitectura” e numele dat versiunilor extrem de formalizate și respectate ale meșteșugului. Se presupune în mare măsură că succesul arhitectural a fost produsul unui proces de încercare și greșeală, cu o încercare progresivă mai mică și mai multă replicare pe măsură ce rezultatele procesului s-au dovedit din ce în ce mai satisfăcătoare. Ceea ce se cheamă arhitectură vernaculară continuă să fie produsă în multe părți ale lumii.\n\nArhitectura preistorică \n\nAșezările umane timpurii erau în mare parte rurale. Economiile în curs de dezvoltare au dus la crearea unor zone urbane care, în unele cazuri, au crescut și au evoluat foarte rapid, ca Çatal Höyük din Anatolia și Mohenjo-daro al civilizației de pe Valea Indului din Pakistanul actual.\n\nAșezările și „orașele” neolitice includ Göbekli Tepe și Çatalhöyük în Turcia, Ierihon în Levant, Mehrgarh în Pakistan, Knap of Howar și Skara Brae în Insulele Orkney ale Scoției, și așezările culturii Cucuteni din România și Ucraina.\n\nArhitectura antică\n\nÎn multe civilizații antice, ca cele din Egipt și Mesopotamia, arhitectura și urbanismul reflectă angajamentul constant cu divinitatea și supranaturalul, iar multe culturi antice au recurs la monumentalitate în arhitectură pentru a reprezenta simbolic puterea politică a conducătorului, a elitei conducătoare sau a statul însuși.\n\nArhitectura și urbanismul civilizațiilor clasice ca cea greaca și cea romană au evoluat mai degrabă din idealurile civice decât din cele religioase sau empirice și au apărut noi tipuri de clădiri. „Stilul” arhitectural s-a dezvoltat sub forma ordinelor clasice. Arhitectura romană a fost puternic influențată de arhitectura greacă, deoarece au încorporat multe elemente grecești în practicile lor de construire.\n\nTextele despre arhitectură au fost scrise din cele mai vechi timpuri. Aceste texte furnizau atât sfaturi generale, cât și prescripții formale specifice sau canoane. Câteva exemple de canoane se găsesc în scrierile arhitectului roman Vitruviu din secolul I î.Hr.. Unele dintre cele mai importante exemple timpurii de arhitectură canonică sunt religioase.\n\nArhitectura asiatică\n\nArhitectura diferitelor părți ale Asiei s-a dezvoltat de-a lungul unor linii diferite de cea a Europei; arhitectura budistă, cea hindusă și cea sikhă au fiecare caracteristici diferite. Arhitectura indiană și cea chineză au avut o mare influență asupra regiunilor înconjurătoare, în timp ce arhitectura japoneză nu a avut-o. Arhitectura budistă, în special, a arătat o mare diversitate regională. Arhitectura templelor hinduse, care s-a dezvoltat în jurul secolului al V-lea d.Hr., e, în teorie, guvernată de concepte stabilite în Shastra și se preocupă de exprimarea macrocosmosului și a microcosmosului. În multe țări asiatice, religia panteistă a dus la forme arhitecturale concepute special pentru a îmbunătăți peisajul natural.\n\nÎn multe părți ale Asiei, chiar și cele mai mari case erau structuri relativ ușoare, folosind în principal lemn până în perioadele recente și există puține exemplare supraviețuitoare foarte vechi. Budismul a fost asociat cu o mutare a structurilor religioase din piatră și cărămidă, începând probabil ca arhitectură tăiată în stâncă, care a supraviețuit adesea foarte bine.\n\nScrierile asiatice timpurii despre arhitectură includ Kao Gong Ji din China din secolele VII-V î.Hr.; Shilpa Shastras din India antică; Manjusri Vasthu Vidya Sastra din Sri Lanka și Araniko din Nepal.\n\nArhitectura islamică\n\nArhitectura islamică a început în secolul al VII-lea d.Hr., încorporând forme arhitecturale din Orientul Mijlociu antic și Bizanț, dar dezvoltând și caracteristici care să se potrivească nevoilor religioase și sociale ale societății. Exemple pot să fie găsite în Orientul Mijlociu, Turcia, Africa de Nord, subcontinentul indian și în părți ale Europei, ca Spania, Albania și țările balcanice, ca urmare a expansiunii Imperiului Otoman.\n\nEvul Mediu\n\nÎn Europa, în perioada medievală, breslele au fost formate de meșteri pentru a-și organiza meseriile, iar contractele scrise au supraviețuit, în special în ceea ce privesc clădirile bisericești. Rolul de arhitect a fost de obicei unul cu cel de maestru zidar, sau Magister lathomorum, așa cum sunt uneori descriși în documentele contemporane.\n\nPrincipalele lucrări arhitecturale au fost mănăstirile și catedralele. Începând cu aproximativ 900 d.Hr., mișcările atât ale clericilor, cât și ale comercianților au purtat cunoștințe arhitecturale în întreaga Europă, rezultând stilurile paneuropene romanic și gotic.\n\nDe asemenea, o parte semnificativă a patrimoniului arhitectural din Evul Mediu constă în numeroasele fortificații de pe continent. De la Balcani la Spania și de la Malta la Estonia, aceste clădiri reprezintă o parte importantă a patrimoniului european.\n\nRenașterea și arhitectul\n\nÎn Europa renascentistă, începând cu aproximativ 1400, a existat o renaștere a învățării clasice însoțită de dezvoltarea umanismului renascentist, care a pus un accent mai mare pe rolul individului în societate decât a fost cazul în Evul Mediu. Clădirile au fost atribuite unor arhitecți anume - Brunelleschi, Alberti, Michelangelo, Palladio - iar cultul individului a început. Încă nu exista o linie de separare între artist, arhitect și inginer sau oricare dintre vocațiile aferente, iar denumirea era adesea una de preferință regională.\n\nO renaștere a stilului clasic în arhitectură a fost însoțită de o înflorire a științei și ingineriei, care a afectat proporțiile și structura clădirilor. În această etapă, era încă posibil pentru un artist să proiecteze o punte, deoarece nivelul calculelor structurale implicate se afla în sfera generalistului.\n\nPerioada modernă timpurie și cea industrială\n\nOdată cu cunoștințele în curs de dezvoltare din domeniile științifice și apariția noilor materiale și tehnologii, arhitectura și ingineria au început să se separe, iar arhitectul a început să se concentreze asupra aspectelor estetice și umaniste, adesea în detrimentul aspectelor tehnice ale proiectării clădirilor. A existat, de asemenea, apariția „arhitectului gentleman” care se ocupa de obicei cu clienții bogați și se concentra în mod predominant pe calitățile vizuale derivate de obicei din prototipurile istorice, tipificate de numeroasele case de țară din Marea Britanie care au fost create în stilurile neogotic sau scoțian baronial. Formarea arhitecturală formală din secolul al XIX-lea, de exemplu la École des Beaux-Arts din Franța, a acordat mult accent producției de desene frumoase și puțin contextului și fezabilității.\n\nÎntre timp, Revoluția Industrială a deschis ușa producției și consumului de masă. Estetica a devenit un criteriu pentru clasa de mijloc, deoarece produsele ornamentate, odată create doar de meșteșugari costisitori, au devenit mai ieftine și produse de mașinării.\n\nArhitectura vernaculară a devenit din ce în ce mai ornamentală. Constructorii de case pot să folosească folosi designul arhitectural actual în munca lor prin combinarea caracteristicilor găsite în cărțile cu ornamente și modele, și în revistele de arhitectură.\n\nModernismul\n\nLa începutul secolului al XX-lea, nemulțumirea generală față de accentul pus pe arhitectura reviviscentă și decorarea elaborată a dat naștere la multe noi linii de gândire care au servit ca precursori ai arhitecturii moderne. Printre acestea e și Deutscher Werkbund, o asociație formată în 1907 pentru a produce obiecte fabricate de mașini de o calitate mai bună. Creșterea profesiei de design industrial este de obicei plasată aici. În urma acestui exemplu, școala Bauhaus, fondată la Weimar (Germania) în 1919, a redefinit limitele arhitecturale stabilite anterior de-a lungul istoriei, privind crearea unei clădiri ca fiind sinteza supremă - vârful - artei, meșteșugurilor și tehnologiei.\n\nAtunci când arhitectura modernă a fost practicată pentru prima dată, aceasta a fost o mișcare avangardistă cu temeiuri morale, filozofice și estetice. Imediat după Primul Război Mondial, arhitecții moderniști pionieri au căutat să dezvolte un stil complet nou, adecvat pentru o nouă ordine socială și economică de după război, axată pe satisfacerea nevoilor clasei mijlocii și muncitoare. Ei au respins practica arhitecturală a rafinamentului academic al stilurilor istorice, care a servit ordinea aristocratică în declin rapid. Abordarea arhitecților moderniști a fost de a reduce clădirile la forme pure, eliminând referințele istorice și ornamentele în favoarea detaliilor funcționale. Clădirile și-au afișat elementele funcționale și structurale, expunând grinzi de oțel și suprafețe de beton în loc să le ascundă în spatele formelor decorative. Arhitecți ca Frank Lloyd Wright au dezvoltat arhitectura organică, în care forma a fost definită de mediul și scopul său, astfel încercându-se promovarea armoniei dintre locuința umană și lumea naturală, exemple bune fiind Casa Robie și Fallingwater.\n\nArhitecți ca Mies van der Rohe, Philip Johnson sau Marcel Breuer au lucrat la crearea frumuseții pe baza calităților inerente ale materialelor de construcție și a tehnicilor moderne de construire, înlocuind formele istorice tradiționale cu cele geometrice simplificate, sărbătorind noile mijloace și metode făcute posibile de Revoluția Industrială, inclusiv construirea cu oțel, care a dat naștere unor superstructuri înalte. Dezvoltarea structurii tubului de Fazlur Rahman Khan a reprezentat un progres tehnologic în construirea tot mai sus. Până la mijlocul secolului, modernismul s-a transformat în stilul internațional, o estetică epitomizată în multe feluri de Turnurile Gemene ale World Trade Center din New York, proiectate de Minoru Yamasaki.\n\nPostmodernismul\n\nMulți arhitecți au rezistat modernismului, găsindu-l lipsit de bogăția decorativă a stilurilor istorice. Pe măsură ce prima generație de moderniști a început să moară după Al II-lea Război Mondial, a doua generație de arhitecți, inclusiv Paul Rudolph, Marcel Breuer și Eero Saarinen, a încercat să extindă estetica modernismului cu brutalism, clădiri cu fațade sculpturale expresive din beton neterminat. Dar o nouă generație mai tânără de după război a criticat modernismul și brutalismul pentru că sunt prea austere, standardizate, monotone și nu țineau cont de bogăția experienței umane oferite în clădirile istorice de-a lungul timpului și în diferite locuri și culturi.\n\nO astfel de reacție la estetica rece a modernismului și brutalismului este școala arhitecturii metaforice, care include lucruri ca biomorfismul și arhitectura zoomorfă, ambele folosind natura ca sursă primară de inspirație și design. Chiar dacă e considerat de unii doar un aspect al postmodernismului, alții consideră că e o școală în sine și o dezvoltare ulterioară a arhitecturii expresioniste.\n\nÎncepând cu sfârșitul anilor 1950 și 1960, fenomenologia arhitecturală a apărut ca o mișcare importantă în reacția timpurie împotriva modernismului, cu arhitecți ca Charles Moore în Statele Unite, Christian Norberg-Schulz în Norvegia și Ernesto Nathan Rogers și Vittorio Gregotti, Michele Valori, Bruno Zevi în Italia, care au popularizat colectiv interesul pentru o nouă arhitectură contemporană care vizează extinderea experienței umane folosind clădirile istorice ca modele și precedente. Postmodernismul a produs un stil care combina tehnologia contemporană a construirii și materialele ieftine, cu estetica stilurilor mai vechi premoderne și nonmoderne, de la arhitectura clasică înaltă la stilurile de construcții regionale populare sau vernaculare. Robert Venturi a definit faimos arhitectura postmodernă ca o „magazie decorată” (o clădire obișnuită care este proiectată funcțional în interior și înfrumusețată la exterior) și a susținut-o împotriva „rațelor” moderniste și brutaliste (clădiri cu forme tectonice inutil de expresive).\n\nArhitectura azi\n\nDin anii 1980, pe măsură ce complexitatea clădirilor a început să crească (în ceea ce privește sistemele structurale, serviciile, energia și tehnologiile), domeniul arhitecturii a devenit multidisciplinar cu specializări pentru fiecare tip de proiect, expertiză tehnologică sau metode de livrare a proiectelor. Mai mult, a existat o separare sporită a arhitectului „de design” de arhitectul „de proiect”, care se asigură că proiectul îndeplinește standardele cerute și se ocupă de chestiuni de răspundere. Procesele pregătitoare pentru proiectarea oricărei clădiri mari au devenit din ce în ce mai complicate și necesită studii preliminare de aspecte ca durabilitatea, durabilitatea, calitatea, banii și respectarea legilor locale. O structură mare nu mai poate să fie designul unei singure persoane, ci trebuie să fie opera mai multora. Modernismul și postmodernismul au fost criticate de unii membri ai profesiei de arhitect, care consideră că arhitectura de succes nu este o căutare personală, filosofică sau estetică a individualiștilor; mai degrabă trebuie să ia în considerare nevoile zilnice ale oamenilor și să utilizeze tehnologie ca să creeze medii viabile, procesul de proiectare fiind informat prin studii de științe comportamentale, de mediu și sociale.\n\nSustenabilitatea mediului a devenit o problemă generală, cu un efect profund asupra profesiei de arhitect. Mulți dezvoltatori, cei care susțin finanțarea clădirilor, au devenit educați pentru a încuraja facilitarea proiectării durabile din punct de vedere ecologic, mai degrabă decât soluții bazate în primul rând pe costuri imediate. Exemple majore în acest sens pot să fie găsite în proiectarea pasivă a clădirilor solare, a proiectelor de acoperișuri mai ecologice, a materialelor biodegradabile și a unei atenții sporite la folosirea energiei unei structuri. Această schimbare majoră în arhitectură a schimbat și școlile de arhitectură pentru a se concentra mai mult asupra mediului. A existat o accelerare a numărului de clădiri care încearcă să respecte principiile de proiectare durabilă a clădirilor ecologice. Practicile durabile care au stat la baza arhitecturii vernaculare oferă din ce în ce mai multă inspirație pentru tehnici contemporane durabile din punct de vedere ecologic și social. Sistemul de evaluare LEED (Leadership in Energy and Environmental Design) al Consiliului Statelor Unite pentru construcții verzi a fost esențial în sensul ăsta.\n\nÎn același timp, mișcările recente ale noului urbanism, arhitectura metaforică, arhitectura complementară și arhitectura clasică nouă promovează o abordare durabilă a construirii care apreciază și dezvoltă creșterea inteligentă, tradiția arhitecturală și designul clasic. Acest lucru e în contrast cu arhitectura modernă și stilul internațional, uniforme la nivel global, precum și de sprijinirea unor case solitare și a extinderii suburbane. Pereții de tipul cortină de sticlă, care au fost semnul distinctiv al vieții urbane ultramoderne în multe țări, au apărut chiar și în țări în curs de dezvoltare, cum ar fi Nigeria, unde stilurile internaționale erau reprezentate de la mijlocul secolului al XX-lea, în principal datorită tendințelor arhitecților instruiți în străinătate.\n\nCelelalte tipuri de arhitecture\n\nArhitectura peisagistică\n\nArhitectura peisagistică constă în proiectarea de zone publice în aer liber, repere și structuri pentru a obține rezultate de mediu, social-comportamentale sau estetice. Aceasta implică investigarea sistematică a condițiilor și proceselor sociale, ecologice și solului existente în peisaj, precum și proiectarea intervențiilor care vor produce rezultatul dorit. Domeniul de activitate al profesiei include proiectarea peisajului; planificarea amplasamentului; gestionarea apelor; refacerea mediului; planificarea parcurilor; managementul resurselor vizuale; planificarea și asigurarea infrastructurii ecologice; și planificarea și proiectarea masterului peisajului și a reședinței private; totul la diferite scale de proiectare, planificare și management. Un practicant în profesia de arhitectură peisagistică e numit arhitect peisagistic.\n\nArhitectura interioară\n\nArhitectura interioară constă în proiectarea unui spațiu creat de granițele structurale și de interacțiunea umană dintre aceste granițe. Poate să fie, de asemenea, designul inițial și planul de folosire, apoi reproiectarea ulterioară astfel încât să se potrivească unui scop modificat sau un design semnificativ revizuit pentru refolosirea adaptativă a carcasei clădirii. Acesta din urmă face adesea parte din practicile de arhitectură durabilă, conservând resursele prin „reciclarea” unei structuri prin reproiectare adaptivă. Denumită în general arta spațială a designului, formei și practicii mediului, arhitectura interioară este procesul prin care sunt proiectate interioarele clădirilor, care se referă la toate aspectele utilizărilor umane ale spațiilor structurale. Pur și simplu, arhitectura interioară este proiectarea unui interior în termeni arhitecturali.\n\nArhitectura navală\n\nArhitectura navală, cunoscută și ca inginerie navală, este o disciplină de inginerie care se ocupă cu procesul de proiectare, construirea navelor, întreținerea și operarea lor și a structurilor marine. Arhitectura navală implică cercetarea de bază și aplicată, proiectarea, dezvoltarea, evaluarea proiectării și calculele în toate etapele vieții unui vehicul maritim. Principalele activități implicate sunt proiectarea preliminară a navei, proiectarea detaliată, construirea, încercările, exploatarea și întreținerea, lansarea și andocarea. Calculele de proiectare a navelor sunt, de asemenea, necesare pentru modificarea navelor (prin conversie, reconstruire, modernizare sau reparații). Arhitectura navală implică, de asemenea, formularea reglementărilor de siguranță și a regulilor de control al daunelor și aprobarea și certificarea proiectelor navelor pentru a îndeplini cerințele legale și nestatutare.\n\nDesignul urban\n\nProiectarea urbană este procesul de proiectare și modelare a trăsăturilor fizice ale orașelor și satelor. Spre deosebire de arhitectură, care se concentrează pe proiectarea clădirilor individuale, designul urban se ocupă de scara mai mare de grupuri de clădiri, străzi și spații publice, cartiere întregi și orașe întregi, cu scopul de a face zonele urbane funcționale, atractive și sustenabile.\n\nProiectarea urbană e un domeniu interdisciplinar care folosește elemente ale multor profesii de mediu construit, inclusiv arhitectura peisagistică, planificarea urbană, arhitectura, ingineria civilă și ingineria municipală. E obișnuit ca profesioniștii din toate aceste discipline să practice designul urban. În vremuri mai recente, au apărut diferite subcâmpuri ale designului urban, cum ar fi designul urban strategic, urbanismul peisagist, designul urban sensibil la apă și urbanismul durabil.\n\nArhitectura „metaforică”\n„Arhitectura” e folosită ca metaforă pentru multe tehnici sau câmpuri moderne de structurare a abstracțiilor. Acestea includ:\n Arhitectura calculatoarelor, un set de reguli și metode care descriu funcționalitatea, organizarea și implementarea sistemelor de calculatoare, cu arhitectura de software, arhitectura de hardware și arhitectura de rețea care acoperă aspecte mai specifice.\n Arhitectura de afaceri, definită ca „un plan al întreprinderii care oferă o înțelegere comună a organizației și care e folosit pentru alinierea obiectivelor strategice și a cerințelor tactice”. Arhitectura întreprinderii este un alt termen.\n Teorii ale arhitecturii cognitive despre structura minții umane.\n Arhitectura de sisteme e un model conceptual care definește structura, comportamentul și mai multe vizualizări ale oricărui tip de sistem.\n\nArhitectura seismică\nTermenul de „arhitectură seismică” sau „arhitectură de cutremur” a fost introdus pentru prima dată în 1985 de Robert Reitherman. Expresia „arhitectură de cutremur“ e folosită ca să descrie un grad de exprimare arhitecturală a rezistenței la cutremur sau implicarea configurației arhitecturale, a formei sau a stilului în rezistența la cutremur. De asemenea, este folosit și ca să descrie clădirile în care considerațiile de design seismic au afectat arhitectura. Poate să fie considerată o nouă abordare estetică în proiectarea structurilor în zonele predispuse din punct de vedere seismic. Lățimea largă a posibilităților expresive variază de la folosirea metaforică a problemelor seismice, la expunerea mai simplă a tehnologiei seismice. În timp ce rezultatele unei arhitecturi pentru cutremur pot să fie foarte diverse în manifestările lor fizice, expresia arhitecturală a principiilor seismice poate, de asemenea, să ia multe forme și niveluri de sofisticare.\n\nVezi și\n Ingineria arhitecturală\n Tehnologia arhitecturală\n Index de articole legate de arhitectură\n Conspect al arhitecturii\n Cronologia arhitecturii\n Arhitectura calculatoarelor\n\nNote\n\nReferințe\n\nLegături externe\n\n Comunitatea Mondială a Arhitecturii\n Architecture.com, publicat de Royal Institute of British Architects\n Centre și muzee arhitecturale în lume, listă de linkuri din Uniunea Internațională a Arhitecților\n Institutul American al Arhitecților\n Glosar de Termeni Arhitecturali în Engleză \n Bază de Date cu Oraș și Clădiri - Colecție de imagini digitalizate ale clădirilor și orașelor extrase din timp și din întreaga lume din Biblioteca Universității din Washington\n „Architecture and Power” (Arhitectura și Puterea), discuție la BBC Radio 4 cu Adrian Tinniswood, Gillian Darley și Gavin Stamp (In Our Time, 31 octombrie 2002)\n\n \nDesign arhitectural" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți explica despre 2003?" }, { "from": "assistant", "value": "2003 (MMIII) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o zi de miercuri. A fost al 2003-lea an d.Hr., al 3-lea an din mileniul al III-lea și din secolul al XXI-lea, precum și al 4-lea an din deceniul 2000-2009. A fost desemnat:\n Anul Internațional al apei dulci.\n Anul European al Dizabilității.\n\nEvenimente\n\nIanuarie \n1 ianuarie: OTE preia 54,01% din actiunile Operatorului National de telefonie fixă Romtelecom, devenind acționar majoritar, prin finalizarea procesului de privatizare al operatorului roman.\n 1 ianuarie: Luíz Inácio Lula Da Silva devine al 37-lea președinte al Braziliei.\n 22 ianuarie: Ultimul semnal al sondei Pioneer 10 este primit de NASA de la aproximativ 7,6 miliarde de mile de la Pământ. \n 30 ianuarie: Belgia recunoaște legal căsătoria între persoane de același sex, devenind a doua țară din lume care a făcut acest lucru.\n 30 ianuarie: România alături de alte 7 state semnează \"scrisoarea celor opt\" prin care își demonstrează suportul față de planul SUA pentru invazia în Irak.\n\nFebruarie \n 1 februarie: Naveta spațială americană Columbia s-a dezintegrat deasupra Texasului, la intrarea în atmosferă, toți cei șapte astronauți și-au pierdut viața în catastrofă.\n 4 februarie: Conducătorii Republicii Federale Iugoslavia reconstituie țara într-o uniune de stat liberă dintre Muntenegru și Serbia, care marchează sfârșitul statului iugoslav de 85 de ani. \n 14 februarie: După o jumătate de secol de la moartea regelui Carol al II-lea, rămășițele sale pământești au fost aduse în România din Portugalia, unde au fost depuse într-o capelă a Mănăstirii Curtea de Argeș.\n 15 februarie: Protest împotriva războiului din Irak: mai mult de 10 milioane de oameni au protestat în peste 600 de orașe din lume; cel mai mare protest care a avut loc împotriva unui război înainte ca acesta să înceapă.\n 26 februarie: Războiul din Darfur începe după ce grupurile rebele se ridică împotriva guvernului sudanez. \n 27 februarie: Fostul lider sârb bosniac Biljana Plavšić este condamnat de ICTY la 11 ani de închisoare pentru crime de război comise în timpul războiului bosniac.\n\nMartie \n 12 martie: Premierul sârb Zoran Đinđić este asasinat la Belgrad.\n 15 martie: Hu Jintao devine al 6-lea președinte al Chinei, succedându-l pe Jiang Zemin.\n 17 martie: Președintele american, George W. Bush, i-a dat un ultimatum lui Saddam Hussein de a părăsi țara în 48 de ore, pentru a evita atacurile militare preconizate de SUA.\n 20 martie: Invazia Irakului din 2003: trupe din SUA, Marea Britanie, Australia și Polonia au atacat Irakul; războiul a luat sfârșit în mod oficial pe 1 mai cu victoria SUA.\n\nAprilie \n 1 aprilie: Vizita de stat în România a regelui Juan Carlos al Spaniei și a reginei Sofia, la invitația președintelui Ion Iliescu.\n 1 aprilie: S-a constituit, la Sfântu Gheorghe, „Mișcarea Civică Maghiară”, organizație înființată la inițiativa unor membri ai aripii reformiste din cadrul UDMR Covasna.\n 8 aprilie: Regele Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei și regina Silvia au început o vizită de 3 zile în România.\n 9 aprilie: Forțele americane se confruntă cu controlul asupra Bagdadului, punând capăt regimului lui Saddam Hussein. \n 12 aprilie: Ungaria aprobă aderarea la Uniunea Europeană într-un referendum . \n 14 aprilie: Proiectul genomului uman este finalizat, 99% din genomul uman fiind secvențializat cu 99,99% precizie.\n 23 aprilie: La Beijing se închid toate școlile pentru două săptămâni din cauza virusului SARS.\n 29 aprilie: Statele Unite anunță retragerea trupelor staționate în Arabia Saudită și redistribuirea unor persoane la baza aeriană Al Udeid din Qatar.\n\nMai \n 1 mai: A intrat în vigoare noul Cod Poștal din România.\n11 mai: Lituania aprobă aderarea la Uniunea Europeană într-un referendum. \n12 mai: În Riad, Arabia Saudită, peste 30 de persoane sunt ucise în bombardamente multiple la un complex de locuințe, în special expatriați străini. \n17 mai: Slovacia aprobă aderarea la Uniunea Europeană printr-un referendum.\n23 mai: Se naște Dewey, primul cerb clonat de oamenii de știință de la Universitatea Texas A & M. \n24 mai: Concursul de muzică Eurovision, Riga, Letonia. Câștigătoarea ediției este Turcia prin Sertab Erener. România s-a clasat pe locul 10 cu piesa Don't Break My Heart a Nicolei.\n28 mai: S-a născut Prometea, primul cal clonat de oameni de știință italieni.\n\nIunie\n 8 iunie: Polonia aprobă aderarea la Uniunea Europeană printr-un referendum.\n 14 iunie: Republica Cehă aprobă aderarea la Uniunea Europeană printr-un referendum. \n 30 iunie: Partidele de război din Republica Democrată Congo semnează un acord de pace, punând capăt celui de-al doilea război din Congo din care a rezultat milioane de morți.\n\nIulie\n 6 iulie: Radarul planetar, Eupatoria, de 70 de metri, trimite un mesaj METI Cosmic Call 2 la 5 stele: Hip 4872, HD 245409, 55 Cancri, HD 10307 și 47 Ursae Majoris, care va ajunge la aceste stele în 2036, 2040, mai 2044, septembrie 2044 și, respectiv, 2049. \n 18 iulie: Convenția privind viitorul Europei și-a încheiat activitatea și propune prima Constituție europeană. \n 24 iulie: Misiunea de asistență regională a Insulelor Solomon, condusă de Australia, începe după ce violența etnică atrage țara insulară.\n\nAugust\n 11 august: Al doilea război civil liberian se încheie după ce președintele Charles Taylor demisionează și fuge din țară. \n 25 august: Telescopul Spitzer Spațial este lansat din Cape Canaveral, Florida. \n 27 august: Marte se apropie cel mai aproape de Pământ în ultimii 60.000 de ani.\n\nSeptembrie \n\n 4 septembrie: Cel mai aglomerat centru comercial din Europa, Bull Ring din Birmingham, este deschis oficial. \n 14 septembrie: Estonia aprobă aderarea la Uniunea Europeană printr- un referendum.\n 15 septembrie: Rebelii ELN răpesc opt turiști străini la Ciudad Perdida, Columbia, fiind eliberați 100 de zile mai târziu în urma negocierilor cu guvernul columbian. \n 20 septembrie: Letonia aprobă aderarea la Uniunea Europeană printr- un referendum. \n 24 septembrie: Telescopul spațial Hubble lansează câmpul Hubble Ultra-Deep, făcând 800 de expuneri până la 16 ianuarie 2004. \n 27 septembrie: Este lansat SMART-1, satelitul Agenției Spațiale Europene, pentru prima misiune pe lună. \n 30 septembrie: Paul Bérenger devine prim-ministru al statului Mauritius.\n\nOctombrie \n 5 octombrie: Avioanele de război israeliene lovesc presupuse baze ale jihadistilor islamici în interiorul teritoriului sirian, fiind primul atac israelian asupra țării de la războiul din Yom Kippur din 1973 . \n 12 octombrie: Michael Schumacher își câștigă al șaselea titlu mondial în Formula 1 și astfel dărâmă recordul lui Juan Manuel Fangio stabilit în 1957.\n 15 octombrie: Prima misiune chineză în spațiu; China a trimis o capsulă spațială având la bord un astronaut, Yang Liwei.\n 18-19 octombrie: Referendum național privind revizuirea Constituției României.\n 29 octombrie: Noua Constituție a României este publicată în Monitorul Oficial și intră în vigoare.\n 31 octombrie: Mahathir Mohamad a demisionat din funcția de prim-ministru al Malaeziei. El fusese liderul țării timp de peste 22 de ani.\n\nNoiembrie \n 5 noiembrie: Radio Contact își schimbă numele și echipa și devine Kiss FM.\n\nDecembrie\n\n 13 decembrie: Saddam Hussein, fostul dictator al Irakului, este capturat în micul oraș Ad-Dawr de către armata americană.\n 26 decembrie: Un cutremur de 6,6 grade zguduie sud - estul Iranului, cu un maxim de intensitate IX Mercalli (violent), provocând moartea a aproximativ 30.000 de oameni.\n\nNedatate \n iunie: A fost lansată versiunea în limba română a enciclopediei online deschise, Wikipedia.\n august: NATO preia comanda forței de menținere a păcii în Afganistan, marcând prima sa operațiune majoră în afara Europei în istoria sa de 54 de ani.\n august: Primele discuții cu șase părți, care implică Coreea de Sud, Coreea de Nord, Statele Unite, China, Japonia și Rusia, se reunesc pentru a găsi o soluționare pașnică a preocupărilor de securitate ale programului de arme nucleare nord-coreene.\n\nNașteri\n\nIanuarie \n\n3 ianuarie: Greta Thunberg, activistă suedeză împotriva încălzirii climatice\n\nFebruarie \n 10 februarie: Blanco, cântăreț, rapper și compozitor italian\n 20 februarie: Olivia Rodrigo, actriță americană\n\nIulie \n 18 iulie: Modibo Diaby, jucător român de baschet născut în Mali\n 26 iulie: Robin Mandisodza, jucător român de baschet\n\nOctombrie \n 22 octombrie: Momona Kasahara, cântăreață japoneză\n\nNoiembrie \n 8 noiembrie: Louise Windsor, aristocrată britanică\n 24 noiembrie: Charlotte Cleverley-Bisman, activistă neozeelandeză\n\nDecese\n\nIanuarie\n1 ianuarie: Dumitru Tinu, 62 ani, jurnalist român (n. 1940)\n 5 ianuarie: Massimo Girotti, 84 ani, actor italian (n. 1918)\n 5 ianuarie: Roy Harris Jenkins, 82 ani, politician britanic (n. 1920)\n 11 ianuarie: Maurice Pialat, 77 ani, actor, regizor francez (n. 1925)\n 13 ianuarie: Giuseppe Petronio, 93 ani, critic literar și istoric italian (n. 1909)\n 13 ianuarie: Mickey Finn (Michael Norman Finn), 55 ani, muzician britanic (n. 1947)\n 16 ianuarie: Andrei Codarcea, 77 ani, actor român (n. 1925)\n 16 ianuarie: Chris Mead (n. Christopher John Mead), 62 ani, autor britanic (n. 1940)\n 17 ianuarie: Richard Crenna (Richard Donald Crenna), 76 ani, actor american (n. 1926)\n17 ianuarie: Cantemir Rișcuția, 79 ani, antropolog român (n. 1923)\n 18 ianuarie: Gavin Lyall (Gavin Tudor Lyall), 70 ani, scriitor britanic (n. 1932)\n 20 ianuarie: Gusztáv Juhász, 91 ani, fotbalist român (n. 1911)\n 21 ianuarie: Khin Hnin Yu, 79 ani, scriitoare birmaneză (n. 1925)\n 28 ianuarie: Miloš Obrad Milutinović, 69 ani, fotbalist și antrenor sârb (n. 1933)\n 29 ianuarie: Lee Yoo-Hyung, 92 ani, fotbalist japonez (n. 1911)\n 31 ianuarie: Ștefan Imreh, 84 ani, istoric și cadru didactic universitar de etnie maghiară din România (n. 1919)\n 31 ianuarie: Dumitru Nagîț, 53 ani, primar al Iașului (1989), (n. 1949)\n\nFebruarie\n 1 februarie: Michael P. Anderson, 43 ani, astronaut american (Columbia), (n. 1959)\n 1 februarie: David M. Brown, 46 ani, astronaut american (Columbia), (n. 1956)\n 1 februarie: Kalpana Chawla, 40 ani, astronaut americande etnie indiană (Columbia), (n. 1962)\n 1 februarie: Laurel Blair Salton Clark, 41 ani, astronaut american (Columbia), (n. 1961)\n 1 februarie: William C. McCool, 41 ani, astronaut american (Columbia), (n. 1961)\n 1 februarie: Rick Douglas Husband, 45 ani, astronaut american (Columbia), (n. 1957)\n 1 februarie: Ilan Ramon (n. Ilan Wolferman), 48 ani, astronaut israelian (Columbia), (n. 1954)\n 1 februarie: Herbert Wilhelmy, 92 ani, geograf german (n. 1910)\n 2 februarie: Eizo Yuguchi, 57 ani, fotbalist japonez (n. 1945)\n 3 februarie: Venanzo Crocetti, 89 ani, sculptor italian (n. 1913)\n 6 februarie: José Craveirinha, 80 ani, jurnalist, povestitor și poet mozambican (n. 1922)\n 8 februarie: Anghelos S. Vlahos, 88 ani, scriitor, poet și diplomat grec (n. 1915)\n 10 februarie: Curt Hennig (Curtis Michael Hennig), 44 ani, wrestler american (n. 1958)\n 17 februarie: Silvano Signori, 73 ani, politician italian (n. 1929)\n 18 februarie: Isser Harel (n. Isser Halperin), 91 ani, politician israelian (n. 1912)\n 19 februarie: Mihai V. Ionescu, 77 ani, jurnalist sportiv, scriitor român (n. 1925)\n 23 februarie: Robert K. Merton, 72 ani, sociolog american laureat al Premiului Nobel (1997), (n. 1910)\n 25 februarie: Alberto Sordi, 82 ani, actor și regizor italian (n. 1920)\n 26 februarie: George Togan, 92 ani, istoric român (n. 1910)\n 27 februarie: Wolfgang Larrazábal (Wolfgang Enrique Larrazábal Ugueto), 91 ani, președinte al Venezuelei (1958), (n. 1911)\n 27 februarie: Fred Rogers (Fred McFeely Rogers), 74 ani, prezentator TV american (n. 1928)\n\nMartie\n 4 martie: Isidora Rosenthal-Kamarinea, 84 ani, specialistă în literatura neogreacă și profesoară de filologie neogreacă și bizantină la Universitatea din Bochum (n. 1918)\n 8 martie: Constantin Constantinov, 87 ani, actor din R. Moldova (n. 1915)\n 11 martie: Ludmila Erofeeva, 65 ani, soprană din R. Moldova, de etnie rusă (n. 1937)\n 12 martie: Zoran Djindjic, 50 ani, premier al Serbiei (2001-2003), (n. 1952)\n 14 martie: Lucian Boz, 94 ani, autor român (n. 1908)\n 14 martie: Haralambie Grămescu, 77 ani, traducător român (n. 1926)\n 15 martie: Vasile Breban, 95 ani, lingvist român (n. 1907)\n 16 martie: Elena Albu, 53 ani, actriță română (n. 1949)\n 16 martie: Rachel Corrie, 23 ani, pacifistă americană (n. 1979)\n 16 martie: Cezar Dinu, 27 ani, fotbalist român (n. 1975)\n 17 martie: Robert Shelton (Robert Marvin Shelton), 73 ani, vânzător de anvelope și tipograf american (n. 1929)\n 18 martie: Oles Berdnîk, 76 ani, scriitor ucrainean de ficțiune științifico-fantastică (n. 1926)\n 18 martie: Karl Kling, 92 ani, pilot german de Formula 1 (n. 1910)\n 19 martie: Micheline Coulibaly, 52 ani, scriitoare ivoriană (n. 1950)\n 19 martie: Dragan Stojnić, 65 ani, șansonetist sârb (n. 1937)\n 23 martie: Hideyo Amamoto, 77 ani, actor japonez de film (n. 1926)\n 24 martie: Constantin Aramă, 83 ani, inginer român (n. 1919)\n 27 martie: Eugen Nechifor-Moraru, 73 ani, primar al Iașului (1979-1989), (n. 1929)\n 27 martie: Daniel Ceccaldi, actor francez (n. 1927)\n 29 martie: Tadao Horie, 89 ani, fotbalist japonez (n. 1913)\n 30 martie: Valentin Pavlov, 65 ani, politician comunist rus (n. 1937)\n 30 martie: Vasilica Tastaman, 69 ani, actriță română (n. 1933)\n 30 martie: Michael Jeter, 50 ani, actor american (n. 1952)\n 31 martie: Mariana Marin, 46 ani, poetă română (n. 1956)\n 31 martie: Harold Scott MacDonald Coxeter, 96 ani, matematician canadian (n. 1907)\n\nAprilie\n 1 aprilie: Mihai Mereuță, 78 ani, actor român (n. 1924)\n 2 aprilie: Petre Sirin, 76 ani, regizor și scriitor român (n. 1926)\n 8 aprilie: Yōko Mizuki, 92 ani, scenaristă japoneză (n. 1910)\n 8 aprilie: Nicolae Sulac, 66 ani, interpret de muzică populară din R. Moldova (n. 1936)\n 8 aprilie: Imre Szász, 76 ani, scriitor maghiar (n. 1927)\n 9 aprilie: Jorge Enbil (Jorge Oteiza Enbil), 94 ani, sculptor spaniol (n. 1908)\n 13 aprilie: Mircea Săucan, 75 ani, regizor român (n. 1928)\n 15 aprilie: Petru Iambor, 63 ani, istoric și arheolog român (n. 1939)\n 16 aprilie: Isao Iwabuchi, 69 ani, fotbalist japonez (atacant), (n. 1933)\n 17 aprilie: Robert Atkins, 72 ani, medic american (n. 1930)\n 17 aprilie: Koji Kondo, 30 ani, fotbalist japonez (n. 1972)\n 18 aprilie: Radu Bărbulescu (aka R.F. Barth), 61 ani, scriitor român (n. 1952)\n 18 aprilie: Edgar F. Codd (Edgar Frank Codd), 79 ani, informatician american (n. 1923)\n 18 aprilie: Emil Loteanu, 66 ani, actor, regizor, scenarist, poet și scriitor din R. Moldova (n. 1936)\n 21 aprilie: Nina Simone (n. Eunice Kathleen Waymon), 70 ani, cântăreață, compozitoare, pianistă și activistă americană (n. 1933)\n 22 aprilie: Viorel Sălăgean, 61 ani, jurnalist, scriitor și politician român (n. 1942)\n 26 aprilie: Yun Hyon-seok, 18 ani, activist sud coreean pentru drepturile omului (n. 1984)\n 27 aprilie: Efim Tcaci, 75 ani, evreu basarabean, muzicolog, critic muzical, publicist și profesor sovietic și moldovenean (n. 1928)\n 28 aprilie: Richard Proenneke (Richard Louis Proenneke), 86 ani, naturalist american (n. 1916)\n 30 aprilie: Vasile Deheleanu, 92 ani, fotbalist și antrenor român (n. 1910)\n\nMai\n 1 mai: Alexandru Păunescu, 72 ani, arheolog și cercetător român (n. 1931)\n 2 mai: George Țărnea, 57 ani, poet român (n. 1945)\n 2 mai: Mohammed Dib, 82 ani, scriitor algerian (n. 1920)\n 3 mai: Constantin Piliuță, 74 ani, pictor român (n. 1929)\n 11 mai: Constantin Moiceanu, 90 ani, senator român (1992-1996), (n. 1912)\n 11 mai: David Redding, 57 ani, basist britanic (The Jimi Hendrix Experience), (n. 1945)\n 14 mai: Ingvar Lars Helle, 70 ani, politician norvegian (n. 1933)\n 14 mai: Robert Stack (Robert Langford Modini Stack), 84 ani, actor american (n. 1919)\n 15 mai: Constantin Dăscălescu, 79 ani, comunist român (n. 1923)\n 17 mai: Moses Rosenkranz, 99 ani, poet evreu de limba germană (n. 1904)\n 24 mai: François Boyer (François Georges Boyer), 83 ani, scriitor, scenarist și regizor francez (n. 1920)\n 24 mai: Ion Hîncu, 71 ani, arheolog și istoric din R. Moldova (n. 1931)\n 27 mai: Luciano Berio, 77 ani, compozitor italian (n. 1925)\n 28 mai: Ilya Prigogine, 86 ani, chimist și fizician belgian de etnie rusă (n. 1917)\n 29 mai: Henry Garson, 91 ani, scenarist, producător de film și dramaturg american (n. 1912)\n 29 mai: Pierre Restany, 72 ani, filosof francez (n. 1930)\n 30 mai: Zagir Ismagilov, 86 ani, compozitor și educator rus de etnie bașkiră (n. 1917)\n 31 mai: Francesco Colasuonno, 78 ani, cardinal italian (n. 1925)\n\nIunie \n 2 iunie: Donald Jack (Donald Lamont Jack), 78 ani, scriitor canadian (n. 1924)\n 6 iunie: Adalbert Boroș, 94 ani, preot romano-catolic, român (n. 1908)\n 6 iunie: Ken Grimwood (Kenneth Milton Grimwood), 59 ani, scriitor american (n. 1944)\n 11 iunie: Gheorghe Mărdărescu, 81 ani, fotbalist și antrenor român (n. 1921)\n 11 iunie: Florea Răgălie, 88 ani, militar român (n. 1915)\n12 iunie: Gregory Peck (n. Eldered Gregory), 87 ani, actor american (n. 1916)\n 16 iunie: Georg Henrik von Wright, 87 ani, filosof finlandez (n. 1916)\n 17 iunie: Emanuel Elenescu, 92 ani, compozitor și dirijor român (n. 1911)\n 17 iunie: Knézy Jenő, 58 ani, jurnalist maghiar (n. 1944)\n 22 iunie: Vasil Bykaŭ, 79 ani, scriitor belarus (n. 1924)\n 26 iunie: Strom Thurmond (James Strom Thurmond Sr.), 100 ani, politician american, ofițer și avocat care a reprezentat Carolina de Sud în Senatul Statelor Unite între 1954 și 2003 (n. 1902)\n 27 iunie: Prințul Carl, Duce de Östergötland (n. Carl Gustaf Oscar Fredrik Christian), 92 ani, prinț suedez (n. 1911)\n 27 iunie: Winfried Bruckner, 65 ani, scriitor austriac (n. 1937)\n 27 iunie: Giuseppe Pontiggia, 68 ani, scriitor italian (n. 1934)\n 28 iunie: Iacob Burghiu, 61 ani, regizor din R. Moldova (n. 1941)\n 29 iunie: Mordechai Hod, 76 ani, general israelian (n. 1926)\n 29 iunie: Constantin Sofroni, 53 ani, primar al municipiului Suceava (1996-2000), (n. 1950)\n 30 iunie: Joseph P. Overton (Joseph Paul Overton), 43 ani, politolog american (n. 1960)\n\nIulie\n 1 iulie: Mihai Liță, 61 ani, deputat român (1992-1996), (n. 1942)\n 2 iulie: Paul Decei, 76 ani, inginer român (n. 1926)\n 3 iulie: Károly Ács, 78 ani, scriitor maghiar (n. 1928)\n 4 iulie: Jerzy Gościk, 69 ani, operator de film, polonez (n. 1934)\n 4 iulie: Barry White (n. Barry Eugene Carter), 58 ani, cântăreț american (n. 1944)\n 5 iulie: Isabela, contesă de Paris, 91 ani, contesă de Orléans (n. 1911)\n 5 iulie: Bebu Silvetti, 59 ani, cantautor și dirijor mexican de origine argentiniană (n. 1944)\n 5 iulie: Nǃxau ǂToma, 58-59 ani, fermier și actor boșiman namibian (n. 1944)\n 8 iulie: Lajos Csőgör, 99 ani, medic român de etnie maghiară (n. 1904)\n 10 iulie: Sheldon Jaffery, 69 ani, bibliograf american (n. 1934)\n 11 iulie: Florin Bănescu, 64 ani, medic și prozator român (n. 1939)\n 12 iulie: Benny Carter, 95 ani, saxofonist american (n. 1907)\n 14 iulie: André Claveau, 91 ani, actor francez (n. 1911)\n 14 iulie: Compay Segundo (n. Máximo Francisco Repilado Múñoz), 95 ani, cântăreț cubanez (n. 1907)\n 17 iulie: Emil Drăgănescu, 84 ani, om politic și comunist român (n. 1919)\n 22 iulie: Uday Hussein (Uday Saddam Hussein al-Tikriti), 39 ani, fiul lui Saddam Hussein (n. 1964)\n 26 iulie: Victor Gaga, 73 ani, sculptor român (n. 1930)\n 26 iulie: Hilde Levi, 94 ani, fiziciană germano-daneză (n. 1909)\n 30 iulie: Ewa Krzyżewska, 64 ani, actriță poloneză de film și teatru (n. 1939)\n 31 iulie: Pavel Kozak, 71 ani, autodidact român (n. 1932)\n\nAugust\n 3 august: Alexandru Usatiuc-Bulgăr, 88 ani, politician din R. Moldova (n. 1915)\n 3 august: Traian Furnea, 48 ani, poet român (n. 1954)\n 4 august: Valentina Crețoiu, 94 ani, soprană română (n. 1909)\n 4 august: Antonie Bloom)de Suroj (n. Andrei Borisovici Bloom), 89 ani, filosof britanic (n. 1914)\n 5 august: Gheorghe Viziru, 79 ani, jucător român de tenis (n. 1924)\n 7 august: Lorica Gavriliță, 75 ani, medic anatomo-patolog român (n. 1928)\n 10 august: Constantin Galeriu, 85 ani, preot român și profesor de teologie (n. 1918)\n 11 august: Miloș Cristea, 72 ani, arhitect român (n. 1931)\n 14 august: Helmut Rahn, 73 ani, fotbalist german (atacant), (n. 1929)\n 15 august: Janny Brandes-Brilleslijper, 86 ani, evreică neerlandeză, supraviețuitoare a Holocaustului (n. 1916)\n 16 august: Idi Amin, 78 ani, al 3-lea președinte al Ugandei (1971-1979), (n. 1925)\n 19 august: Gabriella Angi, 42 ani, actriță de teatru română de origine maghiară (n. 1961) \n 24 august: Wilfred Patrick Thesiger, 93 ani, explorator britanic (n. 1910)\n 26 august: Eugenia Dumitrașcu, 72 ani, artistă plastică română (n. 1931)\n 27 august: Lisette Verea, 89 ani, renumită actriță de talie internațională și vedetă a cabaretului românesc (n. 1914)\n 28 august: Irmgard Höchsmann-Maly, 83 ani, scriitoare germană de etnie română (n. 1920)\n 28 august: Maria Neumann, 98 ani, matematiciană română (n. 1905)\n 29 august: Michel Constantin (n. Constantin Hokhloff), 79 ani, actor francez (n. 1924)\n 30 august: Charles Bronson (n. Charles Dennis Buchinsky), 81 ani, actor american de film (n. 1921)\n 30 august: Donald Davidson (Donald Herbert Davidson), 86 ani, filosof american (n. 1917)\n 31 august: Jelena de Belder-Kovačič, 78 ani, botanistă și horticultoare sloveno-belgiană (n. 1925)\n\nSeptembrie\n\n 1 septembrie: Jack Smight, 78 ani, regizor american de film (n. 1925)\n 3 septembrie: Miklos-Gyula Teleky, 54 ani, actor maghiar (n. 1949)\n 4 septembrie: Lola Bobescu (n. Lola Violeta Ana-Maria Bobescu), 84 ani, violonistă română (n. 1919)\n 5 septembrie: Kir Bulîciov, 68 ani, istoric și scriitor rus (n. 1934)\n 6 septembrie: Marshall Joseph Caifano (n. Marcello Giuseppe Caifano), 91 ani, gangster american (n. 1911)\n 6 septembrie: Louise Platt, 88 ani, actriță americană de teatru, film și televiziune (n. 1915)\n 9 septembrie: Edward Teller, 95 ani, fizician american, evreu născut în Ungaria (n. 1908)\n 11 septembrie: John Ritter, 54 ani, actor american (n. 1948)\n 12 septembrie: Johnny Cash (John R. Cash), 71 ani, cântăreț american (n. 1932)\n 18 septembrie: Yitzhak Artzi, 82 ani, politician israelian (n. 1920)\n 18 septembrie: Bob Mitchell (n. Richard Charles Mitchell), 76 ani, politician britanic (n. 1927)\n 19 septembrie: Kenneth Erwin Hagin, 86 ani, teolog protestant american (n. 1917)\n 20 septembrie: Gordon Mitchell, 80 ani, actor și culturist american (n. 1923)\n 22 septembrie: Modest Iftinchi, 73 ani, muzician român (n. 1930)\n 23 septembrie: Pál Almásy (Paul Almasy), 97 ani, scriitor maghiar (n. 1906)\n 23 septembrie: Vasile Ciocanu, 61 ani, filolog, istoric literar din R. Moldova (n. 1942)\n 23 septembrie: Simcha Dinitz, 74 ani, politician israelian (n. 1929)\n 23 septembrie: Iuri Senkevici, 66 ani, explorator rus de etnie mongolă (n. 1937)\n 24 septembrie: Derek Prince (n. Peter Derek Vaughan Prince), 88 ani, penticostal britanic (n. 1915)\n 25 septembrie: Franco Modigliani, 86 ani, economist italian, laureat al Premiului Nobel (1985), (n. 1918)\n 25 septembrie: Donald Nicol, 80 ani, bizantinist englez (n. 1923)\n 28 septembrie: Marshall Nicholas Rosenbluth, 76 ani, fizician american (n. 1927)\n 30 septembrie: Robert George Kardashian, 59 ani, avocat american (n. 1944)\n\nOctombrie\n 1 octombrie: Vasile Zagorschi, 77 ani, compozitor din R. Moldova (n. 1926)\n 2 octombrie: Otto Günsche, 86 ani, ofițer german (n. 1917)\n 3 octombrie: Profira Sadoveanu, 97 ani, scriitoare română (n. 1906)\n 4 octombrie: Fred Herman Tuttle, 84 ani, fermier și actor american (n. 1919)\n 5 octombrie: Mircea Mureșan, 66 ani, jurist și profesor universitar român (n. 1937)\n 6 octombrie: Elisabeta Rizea, 91 ani, partizană anticomunistă română (n. 1912)\n 8 octombrie: Jean Buhman, 81 ani, inginer feroviar și epigramist român (n. 1922)\n 9 octombrie: Gheorghe Guzun, 68 ani, profesor, jurist, doctor în jurisprudență (1975) și conferențiar universitar sovietic și moldovean (n. 1935)\n 12 octombrie: Ion Ioanid, 77 ani, disident român (n. 1926)\n 13 octombrie: Bertram Neville Brockhouse, 85 ani, fizician canadian, laureat al Premiului Nobel (1994), (n. 1918)\n 14 octombrie: Zoltan Crișan, 48 ani, fotbalist român (atacant), (n. 1955)\n 16 octombrie: László Papp, 77 ani, boxer maghiar (n. 1926)\n 17 octombrie: Richard Donald Crenna, 76 ani, actor de film, televiziune, radio și regizor de televiziune american (n. 1926)\n 19 octombrie: Alija Izetbegovici, 78 ani, primul președinte al Bosniei și Herțegovina (1990-1996), (n. 1925)\n 20 octombrie: Jack Elam, 82 ani, actor american (n. 1920)\n 27 octombrie: Johnny Boyd, 77 ani, pilot american de Formula 1 (n. 1926)\n 27 octombrie: Rod Roddy (n. Robert Ray Roddy), 66 ani, actor american (n. 1937)\n 30 octombrie: Thorgeir Thorgeirson, 70 ani, scriitor, traducător și regizor de film, islandez (n. 1933)\n 31 octombrie: Ioan Dan, 81 ani, romancier și memorialist român (n. 1922)\n\nNoiembrie\n 2 noiembrie: Daishiro Yoshimura, 56 ani, fotbalist japonez (n. 1947)\n 4 noiembrie: Rachel de Queiroz, 92 ani, scriitoare, traducătoare și jurnalistă braziliană (n. 1910)\n 6 noiembrie: Eduardo Estrada Palomo, 41 ani, actor mexican (n. 1962)\n 7 noiembrie: Iosif Naghiu, 71 ani, scriitor român (n. 1932)\n 9 noiembrie: Art Carney, 85 ani, actor american (n. 1918)\n 10 noiembrie: Margaret Armen, 82 ani, scenarist și autor american (n. 1921)\n 10 noiembrie: Canaan Banana, 67 ani, ministru, teolog și politician metodist din Zimbabwe (n. 1936)\n 11 noiembrie: Paul Janssen, 77 ani, medic belgiano-francez (n. 1926)\n 15 noiembrie: Mohamed Choukri (n. Muḥammad Šukrī ibn Ḥasan al-Anqarawī), 68 ani, romancier marocan (n. 1935)\n 18 noiembrie: Michael Kamen, 55 ani, compozitor american (n. 1948)\n 19 noiembrie: Dola de Jong, 92 ani, scriitoare neerlandezo-americană (n. 1911)\n 19 noiembrie: Života Panić, 70 ani, ministru iugoslav (n. 1933)\n 19 noiembrie: Michele Prisco, 83 ani, scriitor italian (n. 1920)\n 22 noiembrie: Iosif Budahazi, 56 ani, scrimer român (n. 1947)\n 22 noiembrie: Mario Beccaria, 83 ani, deputat italian (n. 1920)\n 22 noiembrie: Ion Ciornîi, 75 ani, filolog, jurnalist, lingvist și profesor universitar sovietic și moldovean (n. 1928)\n 23 noiembrie: Gbèmagon Richard Dogbeh, 70 ani, scriitor beninez (n. 1932)\n 23 noiembrie: Antonio Palandri, 78 ani, politician italian (n. 1925)\n 24 noiembrie: Saifuddin Azizi, 88 ani, primul președinte al regiunii autonome uigure Xinjiang a Republicii Populare Chineze (n. 1915)\n 24 noiembrie: Reiko Dan, 68 ani, actriță japoneză (n. 1935)\n 25 noiembrie: Mircea Mihail Ghiorghiu, 50 ani, artist plastic român (n. 1953)\n 26 noiembrie: Stefan Wul (n. Pierre Pairault), 81 ani, scriitor francez de literatură SF (n. 1922)\n 29 noiembrie: Camelia Ionescu, 68 ani, profesor de educație fizică la Colegiul Național Bogdan Petriceicu Hasdeu, Buzău, arbitru internațional (n. 1935)\n 29 noiembrie: Béla Kis, 79 ani, entomolog român de etnie maghiară (n. 1924)\n\nDecembrie\n 6 decembrie: Haddis Alemayehu, 93 ani, scriitor etiopian (n. 1910)\n 7 decembrie: Carl F. H. Henry (n. Carl Ferdinand Howard Henry), 90 ani, teolog american (n. 1913)\n 11 decembrie: Ahmadou Kourouma, 76 ani, scriitor ivorian (n. 1927)\n 12 decembrie: Heidar Aliev (n. Heidar Alirza oglu Aliyev), 80 ani, politician azer, al 3-lea președinte al Azerbaidjanului (1993-2003), (n. 1923)\n 14 decembrie: Christian Bernadac, 66 ani, scriitor francez (n. 1937)\n 14 decembrie: Frank Sheeran, 83 ani, sindicalist american, veteran de război, acuzat că ar fi avut legături cu organizația criminală Bufalino (n. 1920)\n 17 decembrie: Vladimir Novițchi, 86 ani, inginer proiectant și constructor de planoare și de avioane, aviator român (n. 1917)\n 20 decembrie: Nicolae Oprea (general), 53 ani, general român (n. 1950)\n 20 decembrie: Grigore Grigoriu Petru, 62 ani, actor din R. Moldova (Șatra), (n. 1941)\n 30 decembrie: Vladimir Bogomolov, 79 ani, scriitor sovietic și rus (n. 1924)\n 31 decembrie: Francesc Dalmau i Norat, 88 ani, politician spaniol (n. 1915)\n\nNedatate\n Abdul Qadir al-Badri, 81 ani, prim-ministru al Libiei (1967), (n. 1921)\nSelfixhe Ciu, 85 ani, scriitoare albaneză (n. 1918)\nGhelasie Gheorghe, 59 ani, ieromonah la Mănăstirea Frăsinei și autor a numeroase scrieri de mistică isihastă (n. 1944)\nVasile Iorga, 57 ani, luptător român (n. 1945)\nMeir Kotik, 95 ani, evreu basarabean, jurist (istoric al dreptului), publicist și jurnalist israelian (n. 1908\nAurelian Stan, 93 ani, inginer român (n. 1910)\n Gheorghe Șaru, 83 ani, pictor român (n. 1920)\n Dorina Tănăsescu, 83 ani, actriță română (n. 1920)\n Anghel T. Anuțoiu, 89 ani, erou, luptător pentru drepturile omului, salvator de mii de evrei în timpul Holocaustului din România, fost comunist, apoi dizident încarcerat și persecutat de regimul comunist, autorecomandat „invalid politic antifascist”, cinstit cu titlurile de „Cetățean de onoare al Israelului” și de „Drept între popoare (n. 1914)\n Michael Wolf, 102 ani, arhitect român de origine germană (n. 1901)\n Nicolae Neaga, 101 ani, unul dintre cei mai prolifici teologi români (n. 1902)\n\nPremii Nobel \n\n Fizică: Alexei A. Abrikosov, Vitaly L. Ginzburg (Rusia) și Anthony J. Leggett (SUA)\n Chimie: Peter Agre, Roderick MacKinnon (SUA)\n Medicină: Paul C. Lauterbur (SUA) și Sir Peter Mansfield (Regatul Unit)\n Literatură: John M. Coetzee (Africa de Sud)\n Pace: Shirin Ebadi (Iran)" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt lucrurile esențiale despre Republica Moldova?" }, { "from": "assistant", "value": "Republica Moldova este un stat situat în sud-estul Europei. Se învecinează cu România la vest și cu Ucraina la nord, est și sud. Republica Moldova este un stat fără ieșire directă la mare, însă are ieșire la Dunăre pe o fâșie de 430 de metri la extremitatea sa sudică, prin intermediul căreia are acces potențial și la Marea Neagră. În procesul dezmembrării Uniunii Sovietice, Republica Moldova și-a declarat independența la 27 august 1991. La 29 iulie 1994 a fost adoptată prima constituție a Republicii Moldova. Începând cu anul 1990, teritoriul Republicii Moldova situat pe malul estic al fluviului Nistru este sub control de facto al regimului separatist din Transnistria (controlat și/sau sprijinit de Rusia).\n\nRepublica Moldova este o republică parlamentară cu un președinte în calitate de șef al statului și un prim-ministru în calitate de șef al guvernului. Republica Moldova este stat membru al Organizației Națiunilor Unite, Consiliul Europei, Parteneriatului pentru Pace, OMC, OSCE, GUAM, CSI, OCEMN și al altor organizații internaționale, și este stat candidat în aderarea la Uniunea Europeană.\n\nIstorie\n\nAntichitate \n\nÎn antichitate pe teritoriul Republicii Moldova, României (partea central nord-estică) și Ucrainei (partea sud-vestică) s-a format civilizația Cucuteni, una dintre cele mai vechi civilizații din Europa. Civilizația a dispărut misterios după migrările popoarelor indo-europene prin spațiul carpato-danubiano-pontic. Astfel s-a format civilizația dacilor.\n\nStrabon în „Geografia” menționa că geții aveau aceeași limbă cu tracii, iar dacii aceeași limbă cu geții. Totuși, prima relatare despre geți aparține lui Herodot. Cucerirea Daciei de către romani conduce la contopirea celor două culturi: daco-romanii sunt strămoșii poporului român. După ce Dacia a devenit provincie a Imperiului Roman s-au impus elemente de cultură și civilizație romană, inclusiv latina vulgară care a stat la baza formării limbii române.\n\nPe baza informațiilor din inscripția de la Dionysopolis și de la Iordanes, se știe că sub stăpânirea lui Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, s-a format primul stat geto-dac. În anul 44 î.Hr., Burebista este asasinat de unul dintre slujitorii săi. După moartea lui, statul geto-dac se va destrăma în 4, apoi în 5 regate. Nucleul statal se menține în zona munților Șureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus și Coryllus. Statul centralizat dac va atinge apogeul dezvoltării sale sub Decebal. În această perioadă se mențin o serie de conflicte cu Imperiul Roman, o partea a statului dac fiind cucerită în 106 d.Hr. de împăratul roman Traian. Între anii 271-275 d.Hr. are loc retragerea aureliană.\n\nÎmpăratul Constantin cel Mare a construit în 328, podul lui Constantin cel Mare peste Dunăre, în vederea recuceririi Daciei. În 332 pornește o campanie împotriva vizigoților, îi înfrânge și, ca urmare, ținuturile de la nord de Dunăre inclusiv sudul Moldovei reintră pentru o perioadă sub stăpânire romană. Limita de nord din Dacia a imperiului este marcată de Brazda lui Novac. Limesul continua apoi spre sudul Moldovei (probabil pe râul Buzău) mergând pe la nord de actualul oraș Galați apoi spre Prut pe la Vadul lui Isac și se termina la lacul (limanul) Sasîc, aproape de Nistru, pe valul de pământ numit uneori și valul lui Athanaric Cu această ocazie, Constantin și-a adăugat și titlul de Dacicus Maximus.\n\nSituată pe o rută strategică între Asia și Europa, ținuturile Moldovei au fost deseori prădate sau invadate temporar pe parcursul istoriei antice și medievale de diverse populații sau popoare migratoare, printre care se pot aminti: sarmați, goți (germanici), huni (mongolici), gepizi, avari, bulgarii turcofoni (inițial, apoi slavofoni), varegi, maghiari (ugro-finici), pecenegi și cumani (turcofoni), și tătari.\n\nMoldova medievală \n\nDupă marea invazie mongolă (1241), întreaga regiune este controlată politic de către Hoarda de Aur. Principatul Moldovei, întemeiat la jumătatea secolului al XIV-lea, include în hotarele sale către sfârșitul secolului, teritoriul dintre Carpați, Nistru, Dunăre și Marea Neagră. Odată ce popoarele migratoare au trecut, s-au asimilat sau așezat (în Europa sau/și Asia), populația băștinasă, vorbitoare de limbă română, sub conducerea lui Bogdan I, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și alți domnitori reușește să fortifice frontiera răsăriteană (de est) a Moldovei cu mai multe cetăți românești: Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Chilia După ocuparea cetăților Cetatea Albă și Chilia în 1484, Imperiul Otoman transformă în 1538, la sfârșitul primei domnii a lui Petru Rareș, Tighina și Basarabia în raia turcească (în Evul Mediu Dezvoltat, după apariția țărilor române medievale, Basarabia era denumirea românească a regiunii cunoscută de Turci ca Bugeac).\n\nÎn secolul al XVI-lea, Principatul Moldovei a fost obligat să plătească tribut la Poarta Otomană fără însă să-și piardă suzeranitatea. Devenit în vremea domniei Ecaterinei a II-a, vecin răsăritean al Moldovei, Imperiul Rus anexează (în mod fraudulos față de tratatele de drept politic aflate atunci în vigoare) prin Pacea de la București din 1812, teritoriul cuprins între Prut și Nistru, parte componentă a Țării Moldovei (45.600 km2, cu o populație de cca 500.000 de locuitori, în proporție de 86% români), denumindu-l Gubernia Basarabia.\n\nPerioada țaristă \n\nDupă anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812, în Basarabia de Sud începând de la Căușeni și până la Marea Neagră (pe teritoriile locuite anterior de tătarii nogai și turci) are loc colonizarea cu populație creștină – moldoveni, găgăuzi, bulgari, ucraineni, ruși, polonezi, germani, evrei. În toată Basarabia moldovenii au fost expuși unui proces de rusificare și deznaționalizare, astfel în 1867 limba română este interzisă în școlile din Basarabia.\n\nDezvoltarea economică a guberniei Basarabia (după dezlipirea de Moldova), sub adminstrația rusească, s-a efectuat în perspectiva unei economii de export de grâne și vite spre portul Odesa și în paralel cu un proces de rusificare intensă a acestei regiuni, cum se proceda în toate zonele de populație ne-rusă din imperiul țarist rus. În acest cadru au fost construite căile ferate și zonele urbane noi din Chișinău și Bălți, care au devenit (demografic) orașe preponderent rusești în mijlocul autohtonilor români-moldoveni.\n\nPentru a îndepărta Rusia de la gurile Dunării, marile puteri europene, prin Tratatul de la Paris din 1856, care încheie războiul Crimeii, i-au restituit Principatului Moldovei trei județe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad și Ismail. La 24 ianuarie 1859, Principatul Moldovei, prin unirea cu cel al Țării Românești sub domnia unică a românului moldovean Alexandru Ioan Cuza, a participat la întemeierea statului național modern român (care cuprindea atunci și sudul Basarabiei).\n\nPrin Tratatul de la Berlin (1878), marile puteri au obligat România să cedeze înapoi Imperiului Rus cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) în schimbul Dobrogei și a recunoașterii, de jure, a independenței României față de Imperiul Otoman.\n\nPrima independență \n\nÎn martie 1917, la Chișinău a fost înființat Partidul Național Moldovenesc sub conducerea lui Vasile Stroescu. Congresul ostășesc de la Chișinău (23-27 octombrie 1917) proclamă autonomia teritorială și politică a Basarabiei, și ia inițiativa constituirii din reprezentanți ai tuturor națiunilor, confesiunilor, asociațiilor profesionale și culturale, a unui parlament – Sfatul Țării. Acesta proclamă la 2 decembrie 1917 Republica Democrată Moldovenească în frunte cu Ion Inculeț, iar la 24 ianuarie 1918 votează independența republicii.\n\nCa urmare a anarhiei și violenței trupelor rusești debandate, la 22 decembrie 1917 Sfatul Țării cere guvernului român să trimită armata pentru a restabili ordinea. Trupele aliate au trecut Prutul în ziua de 10 ianuarie 1918 reușind eliberarea Chișinăului de jefuitori, iar în câteva zile să elibereze complet Basarabia. Sovietul bolșevic din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului Țării și a anunțat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului Republicii. Până la urmă însă bolșevicii au fost nevoiți să părăsească Basarabia.\n\nUnirea cu Regatul României \n\nÎntrunit la Chișinău la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, organul conducător al republicii, a votat unirea Republicii Democratice Moldovenești cu Regatul României. Votul de unire cu România a fost dat cu 86 voturi pentru, 3 împotrivă și 36 abțineri. Tratatul de la Paris (1920), semnat de Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia recunoaște unirea Basarabiei cu România.\n\nPactul germano–rus \n\nÎn iunie 1940, în virtutea punctului 3 al protocolului adițional secret al pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939), Uniunea Sovietică adresează României notele ultimative din 26 și 27 iunie 1940, somând-o să cedeze Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, chiar dacă ultimile două regiuni nu făcuseră niciodată parte din Imperiul Rus. La 28 iunie 1940, trupele sovietice invadează și ocupă aceste teritorii. La 2 august, Uniunea Sovietică proclamă pe o parte a teritoriului ocupat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, care cuprindea șase dintre cele nouă foste județe ale Basarabiei, între Prut și Nistru, și un teritoriu în stânga Nistrului. Printr-o hotărâre a Kremlinului din 4 noiembrie, Ținutul Herța, Nordul Bucovinei, județele Hotin la nord și Cetatea Albă, Chilia și Ismail la sud au fost încorporate în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.\n\nAl Doilea Război Mondial \n\nPe 22 iunie 1941, unități ale armatelor română și germană au început campania din est împotriva Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea München”, de recuperare a Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța. Armata română a început lupta împotriva forțelor sovietice în dimineața zilei de 22 iunie 1941 pe un front cuprins între munții Bucovinei și Marea Neagră. Ofensiva s-a dat pe jumătatea de nord a frontului, de la sectorul Ungheni-Sculeni în sus pe cursul râului Prut, pentru a îndrepta linia curbată spre vest a garniței URSS în zona de sus. La 5 iulie în orașul Cernăuți au intrat primele trupe române. La 10 iulie orașul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română care apoi se îndreaptă către localitatea Bălți pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de 15 iulie de către unități din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a acțiunilor întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german, este eliberat orașul Chișinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român transmite că odată cu victoria pentru cucerirea masivului Cornești, „cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” și că Hotinul, Soroca, Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie trece Dunărea și eliberează localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și continuă să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei.\n\nLa 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru și Bug. În martie 1944 trupele sovietice intră din nou în nordul Basarabiei (Hotin, Soroca, Bălți) iar la 24 august 1944, ele ocupă sudul Basarabiei.\n\nDupă război, propaganda sovietică a încercat să demonstreze și o anumită mișcare de partizani în Basarabia, în spatele trupelor române. În realitate, mișcarea de partizani sovietică în Basarabia, în cel de al doilea război mondial, n-a existat. Unele acțiuni armate răzlețe care au fost semnalate în spatele frontului român au constituit acțiuni ale trupelor speciale sovietice parașutate într-o formă sau alta.\n\nPerioada sovietică \n\nOdată cu sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial în 1945, Basarabia revine sub ocupație sovietică, situație în care se va afla până în 1991. Uniunea Sovietică organizează aici Republica Sovietică Socialistă Moldovenească care se subordonează autorităților de la Moscova. În perioada 1940 - 1941 și 1944 - 1953, sute de mii de locuitori sunt uciși, închiși în lagăre sau deportați în Siberia, politica de deznaționalizare continuând și după această dată.\n\nÎn anii 1946 -1947 a avut loc foametea generată de un complex de cauze: distrugerile din timpul războiului; seceta din anii 1945 și 1946; politica statului prin sechestrarea abuzivă a producției agricole aparținând gospodăriilor țărănești, colectările de grâu la stat fiind exagerate și necorespunzătoare proporțiilor recoltei.\n\nConform cercetărilor istoricului american Rudolf Joseph Rummel, de la Universitatea din Hawaii:\n\n Între iunie 1940 și iunie 1941, 300.000 de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 57.000 au murit;\n Între martie 1944 și mai 1945, 390.000 de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 51.000 au murit;\n Între mai 1945 și decembrie 1953, 1.654.000 de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 215.000 au murit (majoritatea în gulag și pe drum).\n\nÎn total, după Rudolf Joseph Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, din care 703.000 au fost ucise. Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamna aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.\n\nPotrivit cercetărilor istoricului american Charles King, diferența dintre populația teritoriului anexat la recensămintele din 1938 (românesc) și 1959 (sovietic), ținând cont de cei 280.000 de evrei deportați și uciși în perioada iulie 1941- martie 1944 și de intensa colonizare sovietică după august 1944, arată că deficitul demografic a fost compensat prin colonizare, dar, simultan, populația băștinașă a românilor moldoveni s-a menținut la fața locului în proporție de 59% (pentru tot teritoriul anexat, dar fără Transnistria) față de proporția de 74% înainte de război. Procentul de 15% din o medie de trei milioane de persoane reprezintă aproximativ 450.000 de persoane. Mulți locuitori români, ruși albi sau refugiați anticomuniști din Basarabia care nu au reușit să fugă în România când URSS a preluat controlul asupra acestui teritoriu, au fost capturați de către forțele NKVD sovietice; un procent ridicat din aceștia au fost împușcați sau deportați.\n\nÎn noile condiții istorice create după 1985 de politica „glasnost”, în RSSM, în 1986 se formează Mișcarea Democratică din Moldova, devenită ulterior Frontul Popular din Moldova. Acesta organizează la 27 august 1989 o mare adunare națională care impune adoptarea, la a limbii române ca limbă de stat și revenirea la alfabetul latin. La parlamentul de la Chișinău adoptă declarația suveranității RSS Moldova, iar Mircea Snegur este ales președinte al republicii. La 23 iunie 1991 este adoptată noua denumire a statului – Republica Moldova. Iar în partea stângă a Nistrului, la 16 august 1990 este proclamată Republica Moldovenească Nistreană, cu reședința la Tiraspol, care nu recunoaște apartenența sa la Republica Moldova.\n\nA doua independență \n\nLa 27 august 1991 în decursul procesului de destrămare a Uniunii Sovietice în state naționale, Republica Moldova și-a declarat independența. La doar câteva ore după proclamarea independeței, România recunoște oficial independența Republicii Moldova, devenind astfel prima țară care face asta. La 21 decembrie 1991 Republica Moldova semnează actul de constituire a Comunității Statelor Independente. În 1992 Republica Moldova devine stat-membru al Organizației Națiunilor Unite.\n\nÎnainte de proclamarea independenței, în țară a apărut o mișcare a băștinașilor majoritari, care sprijinea reunificarea Republicii Moldova cu România, dar și mișcări secesioniste care pledau pentru despărțirea unor teritorii (Transnistria, Găgăuzia) de Moldova. Cele din urmă, forțe separatiste, au proclamat unilateral independența teritoriilor respective. Au urmat o serie de ciocniri armate între trupele de ordine ale Republicii Moldova și milițiile rusofone ale Tiraspolului. Prima bătălie cu morți și răniți s-a produs pe podul peste Nistru de lângă Dubăsari, la 2 noiembrie 1990 (3 morți, peste 30 răniți din ambele părți). A urmat altă ciocnire sângeroasă în decembrie 1991 (3 morți, peste 5 răniți din ambele părți). De la 2 martie 1992 luptele în zona Nistrului au luat un caracter permanent, această data fiind considerată (cu unele contestări) începutul Războiul din Transnistria. Republica Moldova a fost nevoită să lupte pentru menținerea suveranității asupra teritoriului din stânga Nistrului, întâmpinând rezistență din partea Rusiei și Ucrainei, care au susținut armat forțele locale separatiste. La 21 iulie 1992, conflictul a fost aplanat printr-o convenție semnată între Republica Moldova și Federația Rusă.\n\nNoul parlament, ales la 27 februarie 1994, ratifică tratatul din 1991 de aderare la CSI, renunță la imnul național „Deșteaptă-te, române!” și stabilește limba moldovenească drept limbă de stat. Prin noua Constituție din 1994 și Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, Transnistria și Găgăuzia devin regiuni autonome în cadrul Republicii Moldova. \n\nLa 25 iunie 1995 Republica Moldova este admisă în Consiliul Europei. După alegerile parlamentare din 22 martie 1998 se constituie o alianță de centru-dreapta – Alianța pentru Democrație și Reforme –, care formează guvernul, iar Partidul Comuniștilor, obținând 40 din cele 104 mandate, trece în opoziție.\n\nLa 21 iulie 2000, Parlamentul Republicii Moldova adoptă un amendament la constituție, prin care Republica Moldova devine republică parlamentară, președintele statului urmând să fie ales de către parlament cu o majoritate de 3/5 din voturi. Incapacitatea parlamentului de a alege un nou șef al statului îi permite președintelui Lucinschi să dizolve la 31 decembrie 2000 organul legislativ, și să fixeze alegeri anticipate pentru 25 februarie 2001. Din 17 formațiuni politice înscrise în cursa electorală doar trei acced în parlament, Partidul Comuniștilor obținând 50,7% din sufragii, la redistribuirea mandatelor îi revin 71 din cele 101 de locuri în parlament. „Alianța Dumitru Braghiș” obține 13,3% din voturi și 19 mandate, iar Partidul Popular Creștin Democrat – 8,2% și 11 mandate. Liderul comuniștilor, Vladimir Voronin, este ales la 4 aprilie 2001 în calitate de nou șef al statului. Astfel, Republica Moldova este primul stat desprins din fosta Uniune Sovietică, în care Partidul Comunist nereformat revine la putere.\n\nÎn martie–aprilie 2002, la Chișinău au loc ample manifestații populare împotriva deciziei de a introduce limba rusă ca a doua limbă oficială a statului.\n\nLa reuniunea de vârf a OSCE de la Istanbul din 1999, Rusia se angajează să-și retragă forțele din Transnistria, promisiune reiterată și la reuniunea de la Porto din 2002, fără a respecta însă nici unul din aceste angajamente până în prezent.\n\nÎn alegerile parlamentare din 6 martie 2005 Partidul Comuniștilor obține 46% din sufragii și 56 din cele 101 mandate ale parlamentului; Blocul „Moldova Democrată” – 28,5% (34 de mandate), iar PPCD – 9,1% (11 mandate). La 4 aprilie 2005 Vladimir Voronin este reales de parlament în funcția de președinte.\n\nÎn urma alegerilor parlamentare de la 5 aprilie 2009, Partidul Comunist a câștigat scrutinul cu 49,48% din voturi, obținând 60 din cele 101 de mandate în parlament; urmat de cǎtre Partidul Liberal cu 13,13%, Partidul Liberal Democrat cu 12,43% și Alianța Moldova Noastră cu 9,77%.\n\nLa 7 aprilie 2009, zeci de mii de protestatari, în mare parte tineri, au protestat la Chișinău, acuzând guvernul comunist de fraude electorale. Protestele pașnice au degenerat în violențe datorită provocatorilor, infiltrați în mulțime. Au fost atacate și ocupate clǎdirile Parlamentului și Președenției. Actele violente au fost condamnate de cǎtre OSCE.. Peste 100 de polițiști au fost răniți în confruntări. Iar în noaptea de 7 spre 8 aprilie sute de tineri au fost reținuți de poliție și maltratați în comisariate. Potrivit Ministerului de Interne, circa 270 de persoane au fost torturate atunci.\n\nPartidele de opoziție au blocat de două ori alegerea candidatului comunist la funcția de președinte ceea ce a dus la dizolvarea parlamentului și organizarea de alegeri anticipate pe 29 iulie 2009, la care Partidul Comuniștilor se plasează din nou pe primul loc cu 44,69% (48 de mandate), dar partidele de opoziție (PL, PLDM, AMN și PDM) fac o coaliție numită Alianța pentru Integrare Europeană, și având majoritatea cu 53 din cele 101 de locuri în parlament formează un guvern. Alianța a încercat să aleagă președintele, unicul candidat la funcția de președinte fiind Marian Lupu, actualul președinte al PDM. PCRM nu a înaintat nici un candidat. Au avut loc două încercări de a alege președintele și ambele boicotate de către PCRM și soldate cu eșec din imposibilitate de acumulare a celor 3/5 din voturi pentru candidatură. A urmat trei perioade de interimat la funcția de șef al statului, Mihai Ghimpu (2009–2010), Vlad Filat (2010), Marian Lupu (2010–2012), ca în martie 2012 componentele Alianței să ajungă la un numitor comun numind în funcția de președinte o persoană apolitică, magistratul Nicolae Timofti.\n\nGeografie \n\nRepublica Moldova este situată în partea de sud-est a Europei, în apropiere de centrul geografic al acestui continent, învecinându-se cu România la vest și Ucraina la nord, est și sud. Lungimea totală a frontierelor este de 1.389 km, 450 km cu România care se întinde aproape integral pe râul Prut, până la gura de vărsare a acestuia în fluviul Dunărea, și 939 km cu Ucraina. Ea se desfășoară predominant pe uscat și doar un sector mic-pe fluviul Nistru. Se răspândește între 45º28'01'' și 48º29'31'' N latitudine nordica (diferența de latitudine de 336,7 km în linie dreaptă) și între 26º40' și 30º6' E longitudine estica (aproximativ 150 km). Țara ocupă o suprafață de 33.843 km2, din care 472 km² sunt ape. Zonele arabile ocupă 53% de suprafeței ale Republicii Moldova, cele destinate culturii cerealiere — 14%, pășunile — 13%, pădurile — 9%. Alte zone, incluzând terenuri neproductive, formează 11% de teritoriul întreg al statului. Deși Republica Moldova nu are drept ieșire la mare, portul Giurgiulești de pe Dunăre asigură transportul maritim.\n\nRelief \nRelieful actual al Republicii Moldova este fragmentat, reprezentat printr-o succesiune de podișuri și câmpii relativ joase. În ansamblu acesta este înclinat de la nord-vest spre sud-est. Cele mai ridicate regiuni sunt cele din podișurile de nord-vest și centru (300–400 m), în partea de sud altitudinile fiind mai reduse (100–200 m). Altitudinea medie este de 147 m, cea maximă de 429,5 m, în Dealul Bălănești, iar cea minimă – circa 2 m, în cursul inferior al Nistrului.\n\nNordul țării este ocupat de Platoul Moldovei care reprezintă o câmpie ușor ondulată având o înclinare spre sud. Altitudinile variază între 240 și 320 m. În partea de vest, în zona Prutului, se evidențiază un șir de recife, denumite toltre. Spre sud, Platoul Moldovei continuă cu Câmpia Moldovei de Nord (Câmpia Bălțului) cu relief slab fragmentat, pante mai domoale și altitudini absolute de 220–250 m. \n\nÎn cursul de mijloc al Răutului se află Podișul Ciuluc-Soloneț cu altitudinea maximă de 349 m (d. Rădoaia). Podișul este fragmentat de văi și vâlcele. Între Răut și Nistru este situat Podișul Nistrului având aspect de lanțuri de dealuri cu versanții de este mia fragmentați, altitudinea maximă – 350 m (d. Vădeni). În partea de est, pe malul Nistrului, s-au format văi adânci în formă de canioane săpate de afluenții fluviului.\n\nÎn centrul țării se află Podișul Moldovei Centrale caracterizat prin dealuri înalte, înguste și alungite, care alternează cu văi adânci și hârtoape de 150–250 m. Interfluviile au aspect de lanțuri deluroase cu versanți priporoși și abrupți.\n\nÎn sudul țării se întinde Câmpia Moldovei de Sud cu suprafață fragmentată de văi largi și disecate de ravene. Interfluviile ating câți kilometri în lățime, sunt plane și puțin ondulate. Altitudinea maximă Câmpiei Moldovei de Sud este de 247 m. Între râurile Prut și Ialpug se evidențiază Colinele Tigheciului – regiune deluroasă ce se întinde în direcția submeridională în partea de sud-vest a republicii. Altitudinea maximă este de 301 m (d. Lărguța).\n\nLa est de Podișul Nistrului, pe malul stâng al fluviului omonim, pătrund ramificații ale Podișului Podoliei cu un relief fragmente de o rețea de văi adânci în formă de canioane. La sud de orașul Dubăsari este situată Câmpia Nistrului Inferior cu suprafață plană și slab fragmentată, cu altitudini absolute până la 175 m.\n\nGeologie și tectonică \n\nCea mai mare parte a teritoriului Moldovei reprezintă Platforma Moldovenească, sectorul de sud-vest al Platformei Europei de Est. În nord-estul Platformei Moldovenești apare la suprafața fundamentul cristalin denumit Scutul Cristalin Ucrainean. Fundamentul cristalin al Platformei Moldovenești de vârstă arhaică este compus din roci magamtice și metamorfice (granit, gnais etc). Fundamentul este acoperit de o cuvertură neogenă de roci sedimentare. Partea de sud-vest al teritoriului face parte din Platforma Scitică, fundamentul căruia este alcătuit din roci metamorfice cu intruziuni magmatice. La periferiile platformelor s-au dezvoltate depresiunile Mării Negre, Predobrogeană și Precarpatică.\n\nMoldova este supusă pericolului seismic de un grad foarte ridicat, fiind determinată în principal de cutremurele de adâncime intermediară Vrancea. În funcție de îndepărtarea de focarul Vrancea, seismicitatea variază între 7 și 9 grade pe scara de 12 grade MSK. Cel mai distrugător cutremur a avut loc la 30 august 1986, care nu a atins o intensitate maximală posibilă, dar provocat mari pierderi materiale.\n\nPrintre fenomenele naturale ale Moldovei, un loc deosebit le revine vulcanilor noroioși. Cel mai dens situați vulcani noroioși au fost observați în lunca râulețului Delia. Aici pe o suprafață de aproximativ 2 ha se află 6 vulcani de diferite forme, dimensiuni și stadii de activitate. Alt vulcan noroios s-a format în valea râului Camenca lângă satul Mălăiești, Rîșcani, argilă căruia e utilizată de localnici. Vulcani noroioși au mai fost semnalați în valea Răutului în amonte de Bălți, în valea râului Larga (comuna Constantinești), pe terasa inferioară a Prutului (Bărboieni) și în valea râului Nârnova.\n\nSubstanțe minerale utile \nPrincipalele substanțe minerale extrase din subteran reprezintă materia primă pentru industria materialelor de construcție. În 2011 erau luate la evidență circa 400 de zăcăminte de substanțe minerale utile solide, cu rezerve industriale de 400 de milioane de tone de ghips, nisip pentru sticlă, tripol, diatomite etc. și 1.500 de milioane de metri cubi de calcar, piatră brută, prundiș, argilă etc.\n\nÎn sudul țării au fost identificate rezerve modeste de hidrocarburi: petrol (Văleni), gaz natural (Victorovca) și cărbune brun (Etulia). Potrivit estimărilor efectuate conform datelor din perioada sovietică rezerve de petrol sunt de circa 2,1 milioane de tone și de gaze naturale – 960 de milioane m3. Totodată, se prognoza existența altor zăcăminte la adâncimi mai mari.\n\nSol \n\nSolul constituie principala bogăție naturală a Republicii Moldovei. Fondul funciar al Republicii Moldova la \n1 ianuarie 2010 constituie 3,384 mln ha. Terenurile agricole ocupă circa 2 mln ha (59,0 la sută), inclusiv: terenuri arabile – 1820,5 mii ha (72,7 la sută), plantații pomiviticole – 303,0 mii ha (12,1 la sută), pajiști – 356,1 mii ha (14,2 la sută) .\n\nÎnvelișul de sol include trei tipuri zonale: solurile brune, care predomină pe Podișul Moldovei Centrale (în zona Codrilor), solurile cenușii răspândite în regiunile deluroase, și cernoziomurile formate în condiții de stepă pe terenurile cu altitudini mai joase. Aceste tipuri de sol sunt reprezentate de 11 subtipuri care constituie spectrul zonal al solurilor. În cadrul solurilor zonale sunt răspândite fragmentar soluri intrazonale, formarea cărora este condiționată de particularitățile specifice ale rocilor (soluri litomorfe), influența apelor freatice (hidromorfe) sau a sărurilor solubile (halomorfe). În văi și lunci pe sedimentele recente se forează solurile deluviale și aluviale (dinamomorfe).\n\nCele mai fertile sunt cernoziomurile caracterizate prin culoare închisă și o grosime mare a stratului de humus, având o structură bine pronunțată, ce conțin 3-7% de humus în funcție de subtip.\n\nClimă \n\nRepublica Moldova este plasată în zona cu clima temperat-continentală, influențat de apropierea de Marea Neagră și de interferența aerului cald-umed din zona mediteraneană, cu umiditate insuficientă, ceea ce determină o frecvență mare a secetelor. De exemplu, doar în perioada 1990-2007, în țară au fost înregistrate nouă secete. Cele patru anotimpuri sunt bine evidențiate, iarna fiind blândă, iar vara caldă. Mișcarea generală a maselor de aer ale atmosferei de cele mai multe ori este din partea Atlanticului de Nord-Vest și Sud-Vest. Temperatura medie anuală a aerului din nord spre sud variază între 8,0 °C (Briceni) și 10,0 °C (Cahul) semnalându-se o încălzire a climei, iar a solului între 10 °C și 12 °C. În Republica Moldova sunt aproximativ 2.060–2.360 de ore cu soare pe an, temperatura pozitivă se înregistrează în 165-200 de zile pe an, precipitațiile variază între 370–560 mm/an și aproape 10% din ele cad sub formă de zăpadă, care se topește de câteva ori pe iarnă.\n\nIarna în Republica Moldova este blândă cu temperatura medie în ianuarie de -5 °C — -3 °C, în unele zile ea poate să coboare la -15 °C — -20 °C, iar în cazul pătrunderii maselor de aer arctic chiar până la -35 °C. Primăvara este un anotimp instabil când se mărește numărul zilelor cu soare și temperatura medie a aerului este în creștere. În mai temperatura se stabilește în jurul gradației 15 °C și scade pericolul înghețurilor târzii. Vara este călduroasă și de lungă durată, cu perioade mari lipsite de precipitații. Temperatura medie în iulie este de 19,5 °C — 22 °C, deseori depasind aceasta medie iar in unele zile temperaturile pot atinge 32 °C. Vara ploile de cele mai dese ori sunt scurte și abundente, provocând uneori inundații locale. Toamna este și ea caldă și lungă. În noiembrie temperatura medie coboară la 3 °C — 5 °C și pot începe primele ninsori și înghețuri.\n\nHidrografie \n\nBazinul hidrografic al Republicii Moldova este reprezentat prin 3621 râuri și pârâuri cu lungimea totală de circa 16.000 km, inclusiv 7 cu lungimea de peste 100 km, 247 - de peste 10 km; pe un sector de 700 m curge și Dunărea. Cele mai lungi râuri sunt Nistru, Prut, Răut, Bâc, Botna, Ichel, Cogâlnic și Ialpug. Densitatea medie a rețelei hidrografice este de 0,48 km/km2. Cel mai mare debit al râurilor se înregistrează primăvara, când se topesc zăpezile. Resursele de apă transfrontaliere ale fluviilor Nistru și Prut constituie în medie 90% din totalul resurselor de apă din țară.\n\nLacurile naturale nu sunt numeroase, majoritatea amplasate în luncile râurilor Prut (Beleu, Rotunda, Foltane) și Nistru (Nistrul Vechi, Cuciurgan). În proprietate publică sunt circa 4350 acumulări de apă cu o suprafață totală de peste 300 km2 și o capacitate totală de păstrare a apei de circa 1,5 km3, din acestea 126 cu un volum mai mare de 1 mil. m3. Apa din aceste lacuri este destinate pentru irigație, pescuit, odihnă, necesități industriale, protecția contra nundațiilor. În Moldova există două rezervoare mari: Lacul Costești - Stânca pe râul Prut (cel mai mare; 678 mil. m3), gestionat în comun cu România, și Lacul Dubăsari (235 mil. m3) pe râul Nistru.\n\nFloră \n\nAtât așezarea geografică cât și clima sau relieful au influențat semnificativ componența vegetației. În ecosistemele Republicii Moldova au fost determinate circa 5513 specii de plante, în ultimii 50 de ani, au dispărut 31 de specii. Factorul uman a fost și el un factor destul important în acest domeniu. În a doua ediție a Cărții Roșii a Republicii Moldova sunt incluse 81 de specii de angiosperme, 1 gimnospermă, 9 pteridofite, 10 briofite, 16 licheni și 9 ciuperci, unele specii subendemice – Genista tetragona, Centaurea thirei, Centaurea anngelescui, Euonymus nana. Există 2 zone vegetație în Republica Moldova, acestea fiind zona stepei și cea a silvostepei.\n\nZona de stepă ocupă mai ales regiunile situate la sudul Podișului Codrilor și la sudul și estul Colinelor Tigheciului - stepa Bugeacului, întâlnindu-se de asemenea și la Nord, în stepa Bălțului, aceste zone sunt îndeosebi valorificate în agricultură și există puține suprafețe unde încă se mai păstrează vegetația caracteristică acesteia. Din stepele din trecut au rămas 65 mii ha, 1,92% din suprafața țării. Flora stepelor este alcătuită din plante xerofite din familiile graminee, ciperacee, fabacee, iar genurile cele mai răspândite sunt: păiușul (Festuca), colilia sau negara (Stipa), ovăzul sălbatic (Avena), firuța (Poa), iar dintre dicotiledonate: păpădia (Taraxacum), salvia (Salvia), jaleșul (Stachys), pelinul (Artemisia).\n\nZona silvostepei se întâlnește în regiunile cu relief fragmentat, caracteristice mai ales Podișului Codrilor. Pădurile ocupă 9,6% din suprafața țării – în nord pădurilor le revin 7,2%, în centru – 13,5% și în zona de sud – 6,7% din teritoriu. Vegetația forestieră este reprezentată prin stejar pufos, stejar pedunculat, fag, carpen, mesteacăn, gorun, tei, ulm, paltin, arțar. Învelișul de iarbă constă din hirușor, golomăț, păiuș, rourică, sânziene, cinci-degete, mierea-ursului. În văile râurilor și lacurilor se pot întâlni pădurile de luncă, compuse din specii de copaci iubitori de umezeală cum ar fi sălciile și plopii.\n\nFlora acvatică și palustră însumează circa 60 de specii de plante superioare, din 23 familii și 27 genuri. Cel mai numeros gen este Potamogeton – 15 specii, răspândite sunt stufărișurile (Phragmites australis) și păpurișurile (Typha latifolia, Typha angustifolia).\n\nPinofitele sunt reprezentată de o singură specie în flora spontană – Cârcel (Ephedra distachya). În parcuri, fâșii forestiere au fost plantați pini, molizi, tui, jneapăni, anterior nespecifice pentru Moldova.\n\nO distribuție redusă prezintă ferigile și ecvizetofitele. În urma cercetărilor din 1965-1996 s-au determinat 26 specii ferigi ce se referă la 9 familii și la 15 genuri (Dryopteris filix-mas, Salvinia natans, Asplenium trichomanes). Din ecvizetofite au fost semnalate 8 specii (Equisetum telmateia, Equisetum pratense etc.).\n\nLichenoflora Moldovei înregistrează circa 200 de specii și varietăți – licheni crustoși (Verrucaria fuscella, Pyrenula nitida, total 108 sp.), urmați de lichenii foliacei (Peltigera canina, Xanthoria parietina, 80 sp.) și fruticuloși (Ramalina fraxinea, Cladonia fimbriata, 18 sp.). De asemenea, în flora Moldovei s-au identificat 124 de specii de mușchi (Pleurozium schreberi, Plagiochila asplenioides, Marchantia polymorpha, Funaria hygrometrica).\n\nÎn ecosistemele acvatice și cele terestre au fost depistate 3500 de specii de alge, în special alge verzi, diatomee, alge albastre verzi, euglenofite, alge heteroconte etc.\n\nFaună \n\nLumea animală depinde implicit de caracterul florei care îi oferă hrană, adăpost și siguranță. Fauna Moldovei cuprinde circa 17 mii specii de animale dintre care 16,5 mii sunt nevertebrate și 460 vertebrate. Fauna vertebratelor include 70 specii de mamifere, 281 specii de păsări, 14 specii de reptile, 14 specii de amfibieni și 82 specii de pești. În a doua ediție a Cărții Roșii sunt înscrise 16 specii de mamifere, 39 de specii de păsări, mai vulnerabile și periclitate cele răpitoare , 8 reptile, 1 amfibian, 12 pești, 1 chișcar, 37 insecte, 1 crustaceu și 3 moluște. În pădurile Moldovei se pot distinge unele specii de animale ca: căprioara, mistrețul, vulpea, bursucul, veveriță, jderul sau pisica sălbatică și specii de păsări ca coțofana, pupăza, privighetoarea, mierla. În zonele de stepă se găsesc și următoarele specii de rozătoare: șoarecele de câmp, hârciogul, iepurele, popândăul, de păsări: ciocârlia, prepelița, potârnichea, și mai rar, dropia și alte animale precum bursucul și vulpea.\n\nLacurile și bălțile sunt populate mai ales de gâște, rațe sălbatice și lebede. În mediul acvatic și anume în râurile și lacurile din țară se întâlnesc următoarele specii de pești: crapul, știuca, șalăul, somonul ș.a.\n\nCea mai mare parte a nevertebratelor o alcătuiesc insectele peste 10.000 de specii din 28 de ordine. Cele mai diversificate ordine sunt Coleopterele, peste 2 mii de specii: rădașca (Lucanus cervus, 75 mm), gândacul rinocer (Oryctes nasicornis, 41 mm), croitorul mare al stejarului (Cerambyx cerdo, 56 mm) etc., și lepidopterele, cu peste 800 de specii: fluturele ochi de păun mare (anvergura aripilor – 150 mm), fluturele cap de mort (anvergura – 120 mm). În entomofauna republicii se mai întâlnesc efemeroptere, libelule, ortoptere, blatoide, dermoptere, isoptere, himenoptere, neuroptere, diptere ș.a.\n\nArahnofauna este slab reflectată în publicațiile științifice, cei mai studiați fiind păianjeni, cu peste 300 de specii, și acarienii din sistemele agricole.\n\nDin crustacee se întâlnesc 320 de specii din 10 ordine, cele mai numeroase fiind filopodele, copepodele, podocopidele și amfipodele. Moluștele sunt reprezentate de gasteropode – 60 de specii acvatice și 70 terestre (Helix pomatia, Carychium minimum) și bivalve – 30 de specii (Anodonta cygnea, Adacna vitrea).\n\nAnelidele din Moldova aparțin la trei clase: polichete (2 specii, incl. Hypania invalida), oligochete – întâlnite în mediul acvatic și terestru (Achaeta bohemica, Lumbricus terrestris) și hirudinee (Hirudo medicinalis, Helobdella stagnalis). O atenție deosebită este acordată nematodelor, ma ales celor fito și zooparazite.\n\nMai puțin numeroase sunt rotiferele, plathelminții, briozoare, tardigradele, gastrotrihele, celenteratele și spongierii.\n\nDiversitatea protozoarele este reprezentată de sarcodine (aprox. 500 de specii), mastigofore (cca. 200 de specii), sporozoare, ciliofore (cca. 650 de specii).\n\n Politică \n\n Politică internă \n\nParlamentul Republicii Moldova este unul unicameral și are 101 de locuri (majoritatea simplă, conform Curții Constituționale, fiind de 52 voturi), iar membrii săi sunt aleși prin vot popular la fiecare 4 ani. Conform articolului 78, alin. 1, din Constituția Republicii Moldova, președintele (șeful statului) este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat de către cetățeni, o dată la 4 ani. Președintele propune prim-ministrul (șeful guvernului) care la rândul său întemeiază un cabinet guvernamental, ambele cu acordul Parlamentului.\n\nDupă alegerile din 6 martie 2005, majoritatea parlamentară o deținea Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), care dispune de 55 locuri. Opoziția este reprezentată de patru formațiuni politice – Alianța „Moldova Noastră” – 13 locuri, Partidul Democrat din Moldova – 9 locuri, Partidul Popular Creștin Democrat – 7 locuri, Partidul Social-Liberal – 3 locuri, precum și de 14 deputați neafiliați (inclusiv 4 deputați membri ai Partidului Democrației Sociale și 2 deputați membri ai Partidului Național Liberal, formațiuni constituite după alegerile parlamentare din 6 martie 2005).\n\nSpectrul politic din Moldova s-a schimbat în mod vizibil din 2005. Blocul „Moldova Democrată” (BMD), aflat în opoziție, a obținut 29% din voturi la alegerile din 2005. Această formațiune s-a dezintegrat însă în decurs de câteva săptămâni de la alegeri, după ce PDM și PSL s-au despărțit de Bloc, lăsând doar Alianța „Moldova Noastră” (AMN). În vreme ce PPCD și PDM au menținut într-o oarecare măsură colaborarea cu PCRM, aflat la putere, PSL a retras în mod public sprijinul acordat anterior PCRM. Restul opoziției de centru și centru dreapta constă în principal din Partidul Social-Democrat din Moldova (PSDM), Partidul Democrației Sociale (PDS), Partidul Popular Republican (PPR) și Partidul Național Liberal (PNL)3. Opoziția de stânga este reprezentată în principal de Partidul Socialiștilor din Republica Moldova „Patria-Rodina” (PSRM) și de Mișcarea Social-Politică „Ravnopravie”.\n\nAlegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 sunt câștigate din nou de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova – 60 locuri, acesta fiind acuzat de opoziție că a fraudat masiv alegerile, urmat de Partidul Liberal – 15 locuri, Partidul Liberal Democrat – 15 locuri și Alianța Moldova Noastră – 11 locuri. Aceste alegeri nu au fost validate niciodată, fiind organizate alte alegeri repetate mai târziu.\n\nLa acest scrutin, 5 aprilie 2009, s-au desfășurat alegeri la nivel local pentru a patra oară de când Moldova a obținut independența în 1991, și al treilea scrutin național de la venirea la putere a Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) în 2001. La alegerile parlamentare din 2005 PCRM a obținut 46% din voturi și 56 dintre cele 101 locuri în parlament. În urma alegerilor, PCRM a ajuns la o înțelegere cu mai multe partide de opoziție, inclusiv Partidul Democrat din Moldova (PDM), Partidul Social-Liberal (PSL) și Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD), care i-au acordat susținerea necesară pentru realegerea lui Vladimir Voronin ca președinte al republicii la data de 4 aprilie 2005.\n\nÎn martie 2012, Nicolae Timofti, candidatul Alianței pentru Integrare Europeană a fost ales președinte al Republicii Moldova în Parlamentul de la Chișinau. La 22 mai 2012, Nicolae Timofti a promulgat Legea cu privire la modificarea și completarea Legii 100 privind actele de stare civilă; ca urmare a acestei legi, cetățenii Republicii Moldova pot să-și indice în actul de identitate naționalitatea română dacă se auto-identifică români.\n\nAlegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 au fost cea de-a VIII-a competiție electorală de acest fel după proclamarea independenței Republicii Moldova, la scrutin participînd 26 de concurenți electorali (la finele campaniei au rămas 24 de concurenți). Rata de participare la scrutin a constituit 57,28%, iar mandatele de deputat au fost distribuite în felul următor: PSRM — 25 de mandate, PLDM — 23, PCRM — 21, PDM — 19 și PL — 13.\n\nPe 30 octombrie și 13 noiembrie 2016 în Republica Moldova s-au desfășurat alegerile prezidențiale, după ce prin decizia Curții Constituționale din s-a revenit la alegerea Președintelui prin vot direct de către cetățeni. Primul tur de scrutin din cu o rată de participare de 50,95% a fost validat, fiind depășit baremul de validare al alegerilor de 1/3 din numărul alegătorilor înscriși în listele electorale. Deoarece niciunul dintre cei 9 candidați la funcția de Președinte al Republicii Moldova nu a întrunit 50% din voturile valabil exprimate, un al doilea tur de scrutin a fost organizat pe 13 noiembrie 2016. Lupta s-a dat dintre primii doi candidați care au obținut cel mai mare număr de voturi pe 30 octombrie — Igor Dodon și Maia Sandu. Prezența la vot a fost de 53,45%, iar Igor Dodon a fost ales în funcția de Președinte al Republicii Moldova.\n\nLa alegerile prezidențiale din 2020, în turul al doilea de scrutin, Maia Sandu a câștigat cu 57,75% din voturi, în timp ce Igor Dodon a strâns 42,2%. În alegerile parlamentare anticipate, convocate în anul următor, , care a susținut-o pe Maia Sandu la prezidențiale, a obținut și majoritatea locurilor în Parlament.\n\n Politică externă \n\nMinisterul Afacerilor Externe și Integrării Europene este organul central de specialitate al administrației publice, abilitat să promoveze și să realizeze politica externă a statului. Aparatul central al Ministerului, oficiile consulare, misiunile diplomatice, reprezentanțele și misiunile de pe lîngă organizațiile internaționale, precum și personalul, care activează în cadrul acestora, constituie, în ansamblu, Serviciul diplomatic al Republicii Moldova.\n\nÎn domeniul integrării europene, dialogul bilateral cu Uniunea s-a intensificat după 2007 în cadrul Politicii Europene de Vecinătate, după ce, la 22 februarie 2005, la Bruxelles, se semnase un Plan de Acțiuni RM-UE; Republica Moldova a deschis în mai 2005 o misiune diplomatică pe lângă Comunitățile Europene (mai 2005), iar Comisia Europeană a deschis la rândul său Oficiul Delegației Comisiei Europene în Republica Moldova în octombrie 2005. Uniunea Europeană desemnează un Reprezentant Special pentru Republica Moldova și participă în formatul de negocieri extins privind conflictul transnistrean, cu alături de SUA, Rusia și autoritățile transnistrene (5+2).\n\nÎn noiembrie 2013, la Vilnius, Republica Moldova a parafat cu Uniunea Europeană un Tratat de Asociere și un Tratat de Liber Schimb, ca urmare produsele moldovenești au căpătat acces liber pe piața comunitară, iar din 28 aprilie 2014 cetățenii țării pot circula fără vize în țările Schengen și în țările care folosesc regimul Schengen. În contextul invaziei ruse a Ucrainei, în vara lui 2022, Republica Moldova a cerut și a obținut statutul de stat candidat la aderarea în Uniunea Europeană.\n\nO evoluție pozitivă au avut relațiile Republicii Moldova cu Alianța Nord-Atlantică. Nivelul calitativ nou al acestor relații a fost definit în Planul Individual de Acțiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO (IPAP), implementarea căruia va contribui la intensificarea dialogului politic și aprofundarea cooperării RM cu statele aliate și cele partenere, va asigura modernizarea și reformarea sectorului național de securitate și apărare.\n\nForțele armate\n\nConform articolului 11, punctul 1, din Constituția Republicii Moldova, Republica Moldova este un stat neutru, acest statut având un caracter permanent. Forțele armate ale Republicii Moldova sunt constituite din Armata Națională și Trupele de carabinieri. Armata Națională, la rândul său, constă din Forțele Terestre și Forțele Aeriene ale Republicii Moldova. În țară este valabil serviciul militar obligatoriu, conform căruia toți tinerii ce au atins vârsta de 18 ani sunt înrolați în cadrul armatei, excepție fiind doar pentru studenți sau cazuri speciale de boală, situație familiară grea, convingeri personale sau religioase. În prezent durata satisfacerii serviciului militar în termen este de 12 luni. Alternativ, populația, în special studenții pot face pregătirea militară la catedre militare.\n\nÎn iunie 1995, parlamentul a adoptat Doctrina militară a Republicii Moldova, care este determinată de politica ei externă și internă, de neutralitatea permanentă a țării proclamată constituțional și care poartă un caracter exclusiv defensiv. Scopul principal al politicii militare a Republicii Moldova este asigurarea securității militare a poporului și statului, prevenirea războaielor și conflictelor armate prin mijloacele de drept internațional.\n\nLa 16 martie 1994 Republica Moldova și NATO au semnat Parteneriatul pentru Pace. În prezent armata Republicii Moldova are un program de colaborare cu forțele NATO, adesea efectuând exerciții militare și traininguri comune. Pe plan internațional armata RM nu s-a remarcat în acțiuni militare, însă a participat la operațiunile post-conflict din Irak în anii 2003-2008, delegând în Irak șase contingente de militari, în mare parte geniști. În total, geniștii moldoveni au lichidat în Irak circa 400 mii mine, obuze și alte muniții. În 2013, ministrul apărării al Republicii Moldova, Vitalie Marinuța, a convenit cu reprezenanții NATO să delege din partea Moldovei un grup de militari cu scop de menținere a păcii în Kosovo, iar la 8 martie 2014 un contingent de 41 militari moldoveni au plecat în Kosovo.\n\n Organizare administrativ-teritorială \n\nTeritoriul Republicii Moldova este organizat, sub aspect administrativ, în unități administrativ-teritoriale: raioane, orașe și sate. Statutul satului (comunei), sectorului, orașului (municipiului) se elaborează în baza statutului-cadru, aprobat de Parlamentul Republicii Moldova, și se aprobă de consiliul local. Organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova se efectuează pe 2 niveluri: satele (comunele), sectoarele și orașele (municipiile) constituie nivelul întâi, raioanele, municipiul Chișinău și municipiul Bălți constituie nivelul al doilea.\n\nSatul este o unitate administrativ-teritorială care cuprinde populația rurală unită prin teritoriu, condiții geografice, relații economice, social-culturale, tradiții și obiceiuri. Două sau mai multe sate, în funcție de condițiile economice, social-culturale, geografice și demografice, se pot uni formând o singură unitate administrativ-teritorială, numită comună. Comuna este o unitate administrativ-teritorială care cuprinde populația rurală unită prin comunitate de interese și tradiții.\n\nOrașul este o unitate administrativ-teritorială mai dezvoltată decât satul din punct de vedere economic și social-cultural care cuprinde populația urbană, cu structuri edilitar-gospodărești, industriale și comerciale corespunzătoare, a cărei populație în mare parte este încadrată în industrie, în sfera deservirii publice și în diferite domenii de activitate intelectuală, în viața culturală și politică.\n\nMunicipiul este o localitate de tip urban cu un rol deosebit în viața economică, social-culturală, științifică, politică și administrativă a țării, cu importante structuri industriale, comerciale și instituții din domeniul învățământului, ocrotirii sănătății și culturii.Raionul este o unitate administrativ-teritorială alcătuită din sate (comune) și orașe, unite prin teritoriu, relații economice și social-culturale.\n\nPrin Legea 191-XIV/1998, Republica Moldova a fost împărțită din anul 1998 până în februarie 2003 în județe. Din 2003, s-a revenit la sistemul sovietic de împărțire administrativă în raioane.\n\nÎn urma adoptării legii privind dezvoltarea regională în Republica Moldova (2006) au fost înființate regiunile de dezvoltare, care au scopul de a stimula atragerea de fonduri și investiții și de a asigura o dezvoltare durabilă.\n\nAstfel Republica Moldova este împărțită în 32 de raioane, 13 municipii și 2 regiuni cu statut special:\n\nMunicipiile Republicii Moldova:\n Chișinău\n Bălți\n Tighina\n Tiraspol\n Comrat\n Cahul\n Ungheni\n Soroca\n Orhei\n Ceadîr-Lunga\n Edineț\n Hîncești\n Strășeni\n\nRegiunile cu statut special:\n Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia\n Unitățile administrativ-teritoriale din stînga Nistrului, cunoscute mai generic ca Transnistria (disputat)\n\nRaioanele Republicii Moldova:\n\nTransnistria este de jure o parte a Republicii Moldova, de facto însă, regiunea nu este controlată de guvernul acesteia. Așa-numita Republica Moldovenească Nistreană și-a autoproclamat independența în 1990, care nu i-a fost recunoscută de niciun stat. Municipiul Tiraspol este capitala de fapt a Transnistriei, care cuprinde 5 raioane (Camenca, Rîbnița, o parte din Dubăsari, Grigoriopol, Slobozia) și două municipii (Tiraspol și Tighina).\n\n Demografie \n\n Structura etnolingvistică \n\nÎn Republica Moldova conviețuiesc mai multe etnii. Conform Recensământului populației din 2014, minoritățile etnice reprezintă 17,9% din populație (fără Transnistria). Cele mai numeroase grupuri etnice minoritare sunt ucrainenii (6,6%), rușii (4,1%), găgăuzii (4,6%) și bulgarii (1,9%). Predomină băștinașii (82,1%) care se pot declara fie «moldoveni» (75,1%), fie« români» (7,0%). Denumirea de «moldoveni» are înțelesuri diferite în funcție de:\n Dreptul internațional, conform căruia « moldoveni » sunt toți cetățenii Republicii Moldova indiferent de etnia lor;\n Dreptul Republicii Moldova și al celorlalte foste republici unionale sovietice conform căruia «moldovenii» sunt numai vorbitorii limbii daco-române cetățeni ai acestor state, ei constituind o «etnie diferită de Români», inclusiv de Românii din Moldova românească;\n Dreptul României, după care «moldovenii» sunt o parte din poporul român (definit prin vorbirea limbii daco-romane), anume partea originară din teritoriile fostului Principat al Moldovei, pe ambele maluri ale Prutului.\n\nSfera academică consideră, în totalitate în România și în majoritate în Republica Moldova și în țările apusene, al treilea înțeles ca fiind cel conform datelor științifice (istorice, geografice și lingvistice); o minoritate din Republica Moldova și din țările apusene, dar o majoritate din țările foste sovietice (cu excepția țărilor baltice) susține însă al doilea înțeles (vezi sursele articolului «Controversa identitară în Republica Moldova»).\n\nÎn perioada 5 – 12 octombrie 2004 pe teritoriul Republicii Moldova a avut loc primul recesământ independent al populației. În 2014 a avut loc al doilea recensământ, iar primele rezultate preliminare au fost publicate la sfârșitul aceluiași an (2014). Eroarea de colectare a datelor naționale a fost de 6,45%, mai mare decât s-ar fi așteptat autoritățile, astfel că totalul populației a fost estimat. \n\nSeparat, în teritoriul controlat de guvernul transnistrean au avut loc 2 recensăminte, respectiv 2004 și 2015.\n\nPopulația rusă și ucraineană este concentrată în mediul urban, în special în municipiile Chișinău și Bălți, și în regiunea transnistreană. Ucrainenii sunt majoritari în unele sate din nordul țării. Numărul rușilor a scăzut în 15 ani cu 171.412 persoane sau cu 30,4%.\n\nEtnicii găgăuzi reprezintă 4,4% din numărul populației, în creștere cu 0,3% față de 1989, fiind al patrulea ca și dimensiune grup etnic din țară. Găgăuzii reprezintă unicul grup etnic din Moldova care dispune de o autonomie administrativ teritorială (UTA Gagauz-Yeri), în care locuiesc 86,7% din cetățenii găgăuzii. Limba găgăuză este utilizată ca limbă vorbită în familie de 54% din populația autonomiei.\n\nÎn Moldova locuiesc cca. 12.800 de țigani (catalogați sub numele respectiv la recensământul din 2004), reprezentând 0,3% din populație. Conform unor surse populația romă ar fi mai numeroasă de la până la , precum susțin unii lideri ai comunității rrome. În același timp, nu există date exacte care să confirme faptul că numărul populației rrome este mai mare decât cel prezentat în datele oficiale.\n\nLa recensământul din 2014, 54,7% din cei 2,804,801 de locuitori cu domiciliul în Republicia Moldova (fără regiunea nistreană) au declarat limba moldovenească ca limbă în care vorbesc de obicei, iar 24,0% din locuitorii statului au declarat limba română ca limba în care vorbesc de obicei. Cele două sunt de fapt denumiri diferite ale aceleiași limbi.\n\nBiroului Național de Statistică al Republicii Moldova (BNS) afirmă: „Limba română este limba de predare oficială în sistemul național de educație, 80,7% dintre elevii înscriși la începutul anului de studii 2018-2019, în învățământul primar și secundar general (I-XII), studiind în această limbă”.Cu privire la folosirea limbii române pe regiuni (2018-2019), în învățământul primar și secundar general (I-XII), conform BNS Rep. Moldova avem: Centru (13 raioane) 96,4%; Sud (8 raioane) 82,8%; Nord (12 raioane) 78,2%; Mun. Chișinău 77,4% și UTA Găgăuzia 5,6%.\n\nLa recensământul din 2004, 94,5% dintre etnicii moldoveni au declarat că vorbesc de obicei moldovenească/română, raportul fiind 76,0% cu 18,5%. Iar 5,0% dintre etnicii moldoveni au declarat că vorbesc de obicei limba rusă. La recensământul din 2004 în Rep.Moldova 75,5% dintre cetățeni au declarat că vorbesc de obicei limba moldovenească/română, iar la recensământul din 2014 procentul a crescut la 78,6%. Raportul moldovenească/română diferă de la an la an în funcție de convingerile politice și ideologiile istorice. Dacă în 2004 raportul național era 59,0% moldovenească și 16,5% română, în 2014 raportul național era 54,7% moldovenească și 24,0% română, evidențiindu-se înclinarea balanței din ce în ce mai mult spre limba română. Politizarea de „limbă moldovenească” față de „limbă română” a fost intens impusă în perioada sovietică 1944-1989. Problema nu se pune la identitatea limbilor, fiind același dialect, ci la denumirea dialectului. În cercurile pro-moldoveniste și filoruse care doresc o „conștiință națională” locală proprie, se încearcă implementarea națională că moldovenii români au fost primii care au vorbit dialectul, implicit întâietatea „primului” de a da numele dialectului ca limbă moldovenească.\n\nMajoritatea rușilor, ucrainenilor, găgăuzilor și bulgarilor au indicat ca limbă vorbită de obicei una singură, respectiv limbile rusă, ucraineană, găgăuză și bulgară. Limba rusă este considerată neoficial limba de comunicare interetnică, iar fiecare al doilea ucrainean, fiecare al treilea bulgar și fiecare al patrulea găgăuz au declarat că vorbesc de obicei limba rusă. La recensământul din 2004, cei care au declarat limba rusa ca limba pe care o folosesc de obicei, reprezentau 16,1%, iar la recensământul din 2014 procentul a scăzut la 14,5%, indiferent că se declarau moldoveni (români), ucrainieni, găgăuzi, români sau bulgari. În comparație cu recensământul din 1989 când procentul era de 57,7%, folosirea zilnică a limbii ruse a scăzut semnificativ din cauza emigrației etnicilor ruși din Rep.Moldova, precum și din cauza diminuării influenței rusești, în administrații predominând vorbitorii de limbă română («moldoveni» / «români»).\n\n Dinamica populației \n\nConform datelor recensământului populației din 2004, populația republicii pe malul drept al Nistrului constituia 3.383.332 persoane (fără Transnistria). În același an, în Transnistria s-a desfășurat un recensământ propriu la care au fost înregistrate 555.347 persoane. Însumând aceste două rezultate vom obține o populație totală de 3.938.679. Față de recensământul din 1989, populația republicii s-a redus cu 396.681 persoane sau cu 9,14% (7,5% în Moldova și 24% (după unele date 18,1%) în Transnistria). Cea mai mare parte a populației este concentrată în Regiunea Centrală (inclusiv Chișinău), unde locuiesc 50% din totalul populației pe 34% din suprafață țării. \n\nConform statisticilor Republica Moldova se află în declin demografic pe o perioadă de 24 de ani consecutiv. Acestor factor e cauzat și de faptul că în țară se nasc tot mai puțini copii. În 2013 numărul nou-născuților a scăzut cu 4%, în comparație cu 2012.\n\n Mișcarea naturală \nRata natalității în Moldova s-a aflat într-o scădere continuă până în 2002 când a constituit 9,9‰, după care se observă o tendință de creștere neesențială până la 11,0‰ în 2011. Nivelul ratei este mai mare în mediul rural fiind de 11,8‰ și în cel urban de 9,8‰. Din numărul total de nou-născuți de 39182 copii, 51,5% au fost băieți, raportul de masculinitate fiind de 106 băieți la 100 fete. In 2012, 22,4% din numărul copiilor s-au născut în afara căsătoriei.\n\nÎn ultimul deceniu, 68-70% din nou-născuții vii revin mamelor din grupa de vârstă de 20-29 ani. În general, vârsta medie a mamelor a crescut de la 25,5 (2001) ani la 26,7 ani (2010).\n\nCauzele ratei scăzute a natalității sunt complexe: nivelul social-economic scăzut, în special în familiile tinere; costul mare al nașterii copilului în Moldova; sporirea rolului economic al femeii, amânarea primei nașteri și reducerea fertilității feminine.\n\nÎn 2011 rata mortalității a egalat rata natalității și constituia 11,0‰. În același an rata mortalității infantile a fost de 11 decese la 1000 născuți vii. Cele mai multe decese (57,5%) au drept cauză bolile aparatului circulator, urmate de tumori (14,5%), bolile aparatului digestiv (9,1%), accidentele, intoxicațiile și traumele (7,8%), bolile aparatului respirator (4,8%). Decesele copiilor în vârstă sub 1 an sunt cauzate de stările ce apar în perioada perinatală, care constituie 42,2% din totalul copiilor, malformațiile congenitale, deformațiile și anomaliile cromozomiale – 27,1%, bolile aparatului respirator – 11,8%, accidentele, intoxicațiile și traumele – 7,0%. Speranța de viață în Moldova este de 70,97 ani, pentru bărbați – 67,10 ani și femei – 75,00 ani. Durata medie a vieții locuitorilor din mediul urban constituie 73,55 ani, cu 4,05 ani mai mult decât în mediul rural.\n\nRata nupțialității constituie 7,3‰. Cei mai mulți bărbați care s-au căsătorit în 2011, aparțin grupei de vârstă 25-29 ani (37,2%), iar femeile din grupa de vârstă 20-24 ani (46,7%). Vârsta medie la prima căsătorie a fost de 26 ani pentru bărbați și 24 ani pentru femei.\n\nAproximativ 80-85% din numărul căsătoriilor au fost încheiate de persoane celibatare, restul de persoane divorțate sau văduve. Rata divorțialității este de 3,1‰. Peste 30% din numărul divorțurilor reprezintă căsniciile de până la 5 ani.\n\n Migrație \n\nÎn prezent Moldova se află în topul țărilor afectate de procesele migraționale. Migrația are loc în două direcții: internă (de la sat la oraș) și externă (pentru muncă, scop educațional, afaceri sau turism). Conform datelor statistice oficiale înregistrate circa 370.000 de emigranți (cifra neoficială constatând circa 800.000 de cetățeni) au plecat în străinătate numai cu scopul angajării în câmpul muncii, iar volumul remitențelor în urma migrației atinge proporții considerabile de 33%-37% față de PIB.Cholamali Mohammadifard. Fenomenul migrației în Republica Moldova. Populația Republicii Moldova în contextul migrațiilor internaționale. VOLUMUL II, Iași, 2006,pp. 19-34. Peste 60% din lucrează în Federația Rusă, datorită cheltuielilor relativ mici pentru deplasare, intrarea fără viză, cunoașterea limbii ruse. Majoritatea celor plecați la lucru în Rusia provin din mediul rural (64,6% din numărul total al acestora). Dintre țările UE cea mai populară destinație este Italia, în care lucrează 18,3% din migranți. Alte destinații importante includ Ucraina, Portugalia, Franța, Spania și Grecia. Aproximativ jumătate din toți migranții sunt angajați în construcție, restul în gospodăriile particulare ale cetățenilor, servicii și comerț.\n\nMoldova este afectată și de fenomenul de exod intelectual, din cei care pleacă, intelectualii reprezintă 18%. Această grupă de migranți este formată de ingineri, medici, învățători, juriști și economiști.\n\nLa începutul sec. XXI numărul imigranților, cei care s-au stabilit cu traiul permanent în Moldova, constituie 1,2-2,7 mii persoane anual și repatriați 1,5-2 mii persoane/an. Cei mai mulți imigranți au venit din Ucraina, Turcia, România, Rusia, Israel și alte state. Majoritatea au imigrat cu scopul muncii și din motive familiare, restul pentru studii. Jumătatea din repatriați provin din Rusia, un sfert le revine celor din Ucraina.\n\n Religie \n\nTradițiile creștine din Moldova au rădăcini adânci și își au originea în secolele III-VIII, conform unor teorii. La august 2007, pe teritoriul Moldovei activau 23 de culte religioase înregistrate, care dețin în total 2319 părți componente (parohii, mănăstiri, instituții teologice, misiuni etc). Cultele religioase cu cele mai multe părți componente sunt: Mitropolia Moldovei (1281 părți componente), Mitropolia Basarabiei (309), Uniunea Bisericilor Creștine Evanghelice Baptiste (273), Organizația Religioasă a Martorilor lui Iehova (162), Adventiștii de Ziua a Șaptea (151), Cultul Penticostal (40), Episcopia Romano-Catolică din Chișinău (33), Uniunea Bisericilor Creștine Libere (Cultul Harismatic) (19), Eparhia Bisericii Ortodoxe Ruse de Rit Vechi ș.a.Biserici, confesiuni și culte înregistrate pe teritoriul Republicii Moldova. Moldova creștină, 9 noiembrie 2012. Accesat 8 octombrie 2012.\n\nConform recensământului din anul 2014:\n\n De religie creștin-ortodoxă s-au declarat 2.528.152 persoane din populație, dintre care:\n Ortodocși aparținând de Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove (subordonată Patriarhiei Moscovei) – 65%\n Ortodocși aparținând de Mitropolia Basarabiei (subordonată Patriarhiei Române) – 25,2%\n Ortodocși aparținând direct de Biserica Ortodoxă Rusă – 6,6%\nCelelalte culte au un număr redus de adepți:\n Creștină Evanghelic Baptistă – 25.380 persoane;\n Martorii lui Iehova – 17.341 persoane;\n Biserica Penticostală – 10.049 persoane;\n Adventistă de Ziua a șaptea – 9.063 persoane;\n Creștini după Evanghelie – 4.812 persoane;\n Catolică - 2.745 persoane;\n Evanghelică de Confesiune Augustană (Luterană) – 2.291 persoane;\n Creștini de rit vechi (lipoveni) – 2.535 persoane;\n Islamism – 2.009 persoane;\n Iudaism – 584 persoane;\n Altă religie – 856 persoane;\n Agnostici – 427 persoane;\n Atei – 5.515 persoane;\n N-au declarat religia – 193 042 persoane.\n\n Structura pe grupe de vârstă și sexe \nConform ultimelor 3 recensăminte, populația țării de sex feminin este dominantă. Astfel în 2014 numărul persoanelor de sex feminin era 51,8%,în 2004 era de 51,9% din populația totală, iar în 1989 de 52,3%. Numărul femeilor înregistrate la ultimul recensământ a fost de 1.452.702 de persoane, depășind cu peste 100.000 numărul bărbaților. Astfel, la 100 de persoane de sex feminin reveneau 93 de persoane de sex masculin, față de 92,7 în 2004 și 91,2 în 1989.\n\nÎn pofida faptului că scăderea numărului populației feminine în această perioadă a fost mai mare decât cea a populației masculine, decalajul numeric între sexe s-a păstrat. Femeile sunt mai numeroase după vârsta de 30 de ani. Aceasta se datorează supra-mortalități masculine înregistrate la populația activă, mai ales a bărbaților de peste 40 de ani.\n\nÎn numărul total al populației țării, ponderea persoanelor cu vârsta de peste 60 ani constituie 17,4%, crescând fata de 2004 când era 14,3%,constând o îmbătrânire accentuata și accelerata a populației Republicii Moldova.\n\nPopulația ce se încadrează în categoria de vârstă aptă de muncă în 2004 (bărbați: de la 16 la 61 ani, femei: de la 16 la 56 ani) a înregistrat o pondere de 63,9 % din populația totală, majorându-se cu 8,8 puncte procentuale față de 1989. Această majorare a fost cauzată de completarea acestei categorii de populație cu persoane născute în anii optzeci, caracterizați printr-un înalt nivel de natalitate și de majorarea vârstei de pensie cu câte doi ani atât pentru femei, cât și pentru bărbați.\n\nÎn Moldova se face evidentă accentuarea procesului de îmbătrânire demografică, în primul rând, prin reducerea numărului persoanelor tinere cu vârsta sub 15 ani și, concomitent, prin creșterea numărului populației vârstnice (de 60 de ani și mai mult). Deși ritmul procesului de îmbătrânire în Moldova este mult mai înalt în comparație cu cel din țările europene, totuși se află printre țările cu niveluri scăzute de îmbătrânire din punct de vedere demografic. În 1989 aceste categorii de populație constituiau respectiv 29,6% (populația mai tânără de 15 ani) și 12,6% (populația mai bătrână de 60), iar în 2004 – 21,0% și 14,3% respectiv. La recensământul din 2004 au fost înregistrate 97 persoane în vârstă de peste 100 de ani, 85 din acestea fiind femei, iar 79 persoane locuitori ai mediului rural. Procesele de îmbătrânire a populației sunt mai pronunțate în mediul rural. Totodată, ponderea femeilor în vârstă de 50 ani și peste este mai mare decât a bărbaților de aceeași vârstă. În totalul populației feminine persoanele în vârstă de 50 ani și peste reprezintă 30,8%, pe când ponderea în rândul bărbaților este cu 6% mai mică – 24,8%. Evoluția procesului de îmbătrânire demografică a populației este determinată, în primul rând, de scăderea ratelor de natalitate și reducerea fertilității, cauzate de situația social-economică instabilă.Gheorghe Paladi, Olga Gagauz, Olga Penina. Îmbătrînirea populației în Republica Moldova: consecințe economice și sociale . – Ch.: Inst.Integrare Europeană și Științe \nPolitice, 2009 (Policolor SRL). – 222 p. ISBN 978-9975-9742-2-6\n\n Așezările umane \n\nRepartizarea teritorială a localităților este relativ uniformă datorită condițiilor naturale prielnice. În 2017 populația rurală număra 2.034.100 persoane, majoritatea în sate mari și mijlocii de peste 2.000 locuitori fiecare. În total, în țară sunt 1612 localități rurale, media de locuitori fiind de 1.286 de persoane/sat.\n\nÎn perioada postbelică Republica Moldova s-a caracterizat printr-o intensitate mare a procesului de urbanizare. În anii 1950-1990 numărul populației urbane s-a mărit de 5,4 ori datorită migrației de la sate, repartizarea în orașe a specialiștilor alolingvi din republicile unionale, natalității înalte etc. În ultimii 20 ani, populația urbană s-a micșorat de la 47,4% în 1990 până la 40,9% în 2002, de aici crescând până la 42,5% în 2016. În prezent, Republica Moldova are unul dintre cele mai scăzute nivele de urbanizare din Europa.\n\nOrașele mici și mijlocii au pierdut din importanța lor din cauza unui șir de factori: crizei economice, dezindustrializării, creșterea șomajului și reducerea venitului populației; degradarea infrastructurii de utilități publice (drumuri, sisteme de apă și canalizare) din cauza lipsei resurselor financiare pentru reabilitare; stoparea bruscă a prestării unor servicii publice (asigurarea cu energie termică sau prestarea serviciilor de transport public). Aceasta a favorizat reducerea populației urbane și “ruralizarea“ modului de viață orășenesc.Propunerea de politică publică privind dezvoltarea urbană echilibrată în Republica Moldova]. Chișinău, Ministerul Dezvoltării Regionale și Construcțiilor, 2012. -46 p. Accesat 27 decembrie 2012.\n\nS-a menținut la un nivel înalt atractivitatea orașului Chișinău, în calitatea sa de capitală și mare centru economic, politic și cultural, precum și într-o măsură mai mică orașul Bălți. Astfel, peste 48,5% din populația urbană locuiește în Chișinău, iar dacă adăugăm aici și mun. Bălți, atunci circa 60% din populația urbană a Republicii Moldova locuiește în două orașe, în celelalte 63 orașe locuiesc circa 40% din locuitori. Un impact pozitiv în dezvoltarea celor două urbe a avut prezența unei infrastructuri dezvoltate, forța de muncă califică, o piață de desfacere mai mare, care au atras investiții, în special în capitală.\n\nPe lângă problemele social-economice, există și impedimente politico-legislative. Orașele, cu excepția mun. Chișinău și Bălți, au același statut ca și satele, unități adminstrativ teritoriale de nivel I. Deși unele orașe, cum ar fi Ungheni, Orhei, Soroca, Cahul ș.a., dispun de suficient potențial și pot influența zona rurală adiacentă prevederile legale limitează aria lor de acțiune. De aceea, în prezent se discută și s-au publicat proiecte privind acordarea statutului de municipiu unor orașe, reșediță de raion.Patru orașe vor statut de municipiu. Adevărul, 18 septembrie 2012. Accesat 27 decembrie 2012..\n\nPrincipalele orașe\n\n Economie \n\nDupă 1990, Moldova a intrat într-un puternic declin economic, din care nu și-a revenit decât în anul 2000. Ponderea cea mai importantă în economie o deține sectorul agricol. Principalele produse moldovenești sunt fructele, legumele, vinul și tutunul. Moldova importă petrol, cărbune și gaze naturale, în principal din Rusia.\n\nConstrucția Terminalului petrolier de la Giurgiulești, care urmează să mărească accesul Moldovei la piața internațională de petrol și să micșoreze dependența sa energetică cronică față de Rusia, a fost finalizată la sfârșitul anului 2006.\n\nCa parte a liberalizării ambițioase a economiei de la începutul anilor '90, Moldova a introdus o monedă de schimb convertibilă, a liberalizat prețurile, a încetat acordarea de credite preferențiale pentru firmele și companiile de stat, a început procesul de privatizare, a eliminat controalele pentru exporturi și a înghețat dobânzile. Deși în prezent se fac multe încercări de stimulare a investițiilor și dezvoltare a economiei, rolul major în creșterea economică revine populației plecate peste hotarele republicii. Datele Băncii Mondiale arată că o treime din PIB-ul țării este furnizat de moldovenii care lucrează în străinătate (cca. 1,7 miliarde dolari legal).\n\nCei mai mari investitori străini în Republica Moldova sunt: France Telecom (Orange), TeliaSonera (Moldcell), Lafarge, Société Générale, Veneto Banca, QBE, RosGosStrah, Bemol, Lukoil, GazProm, RAO EES, Petrom, Rompetrol, BCR, Banca Transilvania, Alpha Bank România, Südzuker, METRO AG, Raiffeisen Bank, etc.\n\nSalariul mediu în Republica Moldova a înregistrat o creștere pozitivă constantă dupa anul 1999, fiind de 5906 lei sau 298 euro in 2018.\n\nEconomia a revenit la o creștere pozitivă de 2,1% în 2000 până la 7,5% în 2008. Deși economia Moldovei este puțin integrată în economia mondială, consecințele crizei financiare și economice au fost resimțite. Factorul, prin care s-a propagat criza în Moldova, este legat de dependența țării de remitențele transmise de peste hotare, care au scăzut în 2009 cu 30,0%, precum și de competitivitatea redusă a produselor autohtone.\n\nÎn anul 2010 situația economico-financiară s-a stabilizat. PIB a crescut în termeni reali cu 6,9%, exporturile au crescut cu 12.%, iar importurile cu 13,7%. Descreșterile înregistrate în anul 2009 au fost recuperate în toate sectoarele, cu excepția producției industriale, construcțiilor și a transporturilor.\n\nActualmente, în Moldova își desfășoară activitatea 15 instituții financiar-bancare, dintre care în 2010 9 erau cu capital străin. Sistemul bancar din Republica Moldova are o pondere relativ mică a băncilor cu capital de stat. Ponderea statului în sistemul bancar constituie 13,1% din totalul activelor, ponderea băncilor cu capital străin în totalul activelor din sistemul bancar este de 41.5 %.\n\n Industrie \n\nDatorită caracterului agricol al țării cea mai dezvoltată ramură industrială este industria alimentară. În Moldova se produc anual circa 550 - 600 mii tone de lapte, dintre care aproximativ 28 % se achiziționează pentru procesare. Industria de prelucrare a laptelui este reprezentată de 23 de întreprinderi, viabile fiind doar 12 întreprinderi, majoritatea cărora se află în partea de nord a republicii. Industriei zahărului din ultimii zece ani a fost marcată prin venirea pe piață a concernului german Sudzucker care a achiziționat pachetele de control în patru fabrici de zahăr – din Drochia, Fălești, Dondușeni și Alexăndreni. Producția anuală de zahăr se află în scădere, a coborât de la 149,0 mii tone în 2006 până la 87,6 mii tone în 2011.\n\nRepublica Moldova este asigurată cu 4-5% de resurse energetice și de combustibil proprii, restul fiind importate. Principalul furnizor de carburanți este Federația Rusă, urmată de Ucraina și România. Gazul natural este principalul tip de combustibil în balanța energetică a țării și cota lui în prezent constituie 42% (inclusiv gaz lichefiat). Consumul de combustibil lichid (ex. benzină, motorină ș.a.) constituie 40% din volumul total al resurselor energetice utilizate și consumul combustibilului solid (cărbunele și lemnele) - mai puțin de 10%.Spoială, L. et al. Balanța energetică a Republicii Moldova: Culegere statistică. Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova, Chișinău, 2012. -73.\n\nBalanța energiei electrice în Republica Moldova include producerea proprie plus importul și consumul energiei electrice. Centrala electrică de la Cuciurgan (privatizată de către grupul rus Inter RAO UES) asigură aproape 75% din consumul de 4,1 mlrd kWh (anterior energia electrică era importată din Ucraina). Producția internă a constituie cca 1 miliard kWh, inclusiv 95% produsă la termocentrale, 4,9% la hidrocentrale și 0,1 % la alte instalații. În partea dreaptă a Nistrului funcționează 3 centrale electrotermice CET-1, CET-2 (în Chișinău) și CET-Nord (în Bălți) cu puterea sumară electrică instalată 334,5 MW și capacitatea termica de 1.796 Gcal/h.Canțer, Valeriu. Sectorul energetic al Republicii Moldova. Akademos, nr. 1(12), 2009, pp. 49-51. Rețelele electrice au o lungime totală de cca. 63,4 mii km, lungimea totală a gazoductelor este de cca. 15,8 mii km, capacitatea de stocare a produselor petroliere constituie 600.000 tone.\n\nPentru a ameliora situația prezentă în sectorul energetic, Republica Moldova a aderat la Tratatul Comunității Energetice în 2010 care prevede integrarea pieței energiei electrice și a gazelor naturale la piețele energetice regionale din Europa de Sud-Est.Surugiu, Sergiu. Pachetul energetic III și implicațiile acestuia asupra sectorului energetic al Republicii Moldova . - Chișinău, Expert-Grup./ADEPT, 2012. - 23 p.\n\nO componentă importantă a sectorului industriei prelucrătoare al Republicii Moldova este industria ușoară. Această ramură industrială cuprinde: fabricarea produselor textile (articolelor tricotate și covoare); fabricarea articolelor de îmbrăcăminte; producția pieilor, articolelor din piele și fabricarea încălțămintei (inclusiv fabricarea articolelor de voiaj și de marochinărie). În industria ușoară își desfășoară activitatea aproximativ 330 întreprinderi, cu capitalul autohton, străin sau mixt. În total, la întreprinderile din industria ușoară activează mai mult de 26 mii angajați.\n\n Agricultură \n\nAgricultura joacă un rol important în economia Moldovei și contribuie cu peste 16,2% la PIB. Producerea și procesarea agricolă generează aproximativ 50% din veniturile provenite din export. Peste 40,7% din suprafața totală de terenuri sunt în proprietatea a 390.380 de producători agricoli individuali.\n\nSuprafața terenurilor cultivabile se estimează a fi de 1.483 mii de ha, ceea ce reprezintă 43,8% din suprafața republicii. Din suprafața totală cultivabilă, circa 60,6% sunt destinate culturilor cerealiere (mai cu seamă grâu, care reprezintă 18,5% din terenul arabil și porumb, care reprezintă 22,1%), floarea soarelui (25,7%) și furaje (5,2%).\n\n Transport și telecomunicații \n\nPlasarea geografică a Republicii Moldova reprezintă un avantaj în dezvoltarea transportului datorită căilor de tranzit ce traversează teritoriul țării, asigurând schimburile comerciale dintre Est și Vest. Principalele mijloace de transport în Republica Moldova sunt căile ferate 1.138 km (707 mile) și un sistem de autostrăzi (12.730 km / 7.910 mile total, inclusiv 10.937 km / 6.796 mile de suprafețele pavate).\n\n Transportul feroviar \n\nLungimea totală a căilor ferate este de 1.232 kilometri, inclusiv 1.218 km cu ecartament larg (1524 mm) și 10 km - ecartament normal (1435 mm), densitatea rețelei de căi ferate 8,4 km la 100 km.\n\nPrincipalele noduri feroviare sunt Chișinău, Ungheni, Ocnița, Bălți și Basarabeasca. Cele mai importante linii de cale ferată sunt: Razdel'naia (Ucraina) – Tighina-Chișinău – Ungheni-Iași (România), parte din Coridorul IX al Rețelei Paneuropene de Transport care leagă Europa de Est de Balcani; Ungheni – Bălți – Ocnița – Lipcani – Cernăuți (Ucraina); Tighina – Basarabeasca – Reni (Ucraina).\n\nCantitatea de mărfuri transportate pe căile feroviare a scăzut de la 14 738,9 mii tone în 2004 până la 3 852,1 mii tone în 2010, înregistrându-se o ușoară creștere în 2011 cu 18,2%. Cea mai mare pondere în structura mărfurilor transportate au cereale și produse de panificație, metale feroase și fier vechi, materiale de construcție și ciment etc. În transportul de pasageri, de asemenea, s-a înregistrat o scădere de la 485,6 mii pasageri în 2008 (max) până la 363,1 mii pasageri în 2011. Unicul operator în domeniul transportul feroviar este întreprinderea de Stat „Calea Ferată din Moldova\" (CFM), cuprinzând 40 de subdiviziuni și 105 gări și stații, 154 locomotive diesel, 7940 vagoane de marfă și 416 vagoane de pasageri.\n\nÎn 2012, CFM și-a propus modernizeze trenurile și infrastructurii, electrificarea căilor ferate cu scopul majorării vitezei de tranzit pe calea ferată, planifică să construiască linia de cale ferată Mărculești - Soroca, cu o lungime de 54 de kilometri, cu suport financiar de la Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Primul tren diesel, modernizat la Remar Pașcani în 2012, circulă pe linia Chișinău-Ungheni-Bălți-Ocnița.\n\n Transportul aerian \n\nTransportul aerian a devenit în ultima decadă mult mai solicitate, numărul de pasageri transportați a crescut de la 220,9 mii persoane în 2000 până la 700,4 mii persoane în 2011. Flota aeriană civilă este alcătuită din 1924 aeronave din care 47,4% dețin certificat de navigabilitate la zi. Parcul de aeronave este compus în proporție de 80% din aeronave produse în fosta URSS, care în mare parte nu corespund standardelor europene și Organizației Aviației Civile Internaționale.\n\nPentru cursele regulate și cele internaționale există un singur aeroport: Aeroportul Internațional Chișinău. Mai există 4 aeroporturi ce ar putea primi curse regulate însă necesită investiții în infrastructură. Aeroportul din Tiraspol nu este sub controlul administrativ al autorităților din Republica Moldova, Aeroportul Cahul este în proces de certificare și doar aeroporturile din Bălți și Mărculești sunt operaționale, dar se folosesc doar pentru curse neregulate și curse cargo ocazionale.Bezniuc, Radu. Perspectivele de reformare a sectorului serviciilor de transport aerian din Republica Moldova în contextul negocierii Acordului de liber schimb între Republica Moldova și Uniunea Europeană . -Ch.: „Bons Office”, 2010. -52 p.\n\nÎn 2010, la Aeroportul Chișinău se efectuau zboruri internaționale și charter spre 28 de destinații de către 4 companii naționale și 13 internaționale. Principalii operatori din Republica Moldova sunt Air Moldova (45-50% din numărul total de pasageri), Moldavian Airlines (2-3%), Tandem Aero (2%). Din transportatorii aerieni străini cei mai reprezentativi sunt S7 Airlines, Turkish Airlines, Carpatair și Meridian Airways.\n\nPe parcursul anului 2017 de către companiile aeriene naționale și străine au fost transportați în total 2 744 465 pasageri cea ce reprezintă o creștere de 24,4% față de perioada anului 2016 (2 206 266 pasageri). Potrivit evoluției principalilor indicatori economici ce caracterizează transporturile aeriene se constată tendința de creștere.\n\n Transportul naval\n\nÎn Republica Moldova sunt două căi navigabile interne de importanță internațională - Nistru (categoria E 90 - 03) și Prut (E 80 - 07). Nistru este navigabil pe o distanță 228 km de la portul Cetatea Albă (Ucraina) pâna la portul Tighina, Prutul – 407 km, de la estuar până la or. Ungheni. De asemenea, Republica Moldova dispune de un sector pe fluviul Dunărea, cu o lungime de 430 m.\n\nÎn anii '90, transportul naval din Republica Moldova a suferit o criză esențială. O bună parte din flota fluvială a fost vândută sau predată la fier uzat. Ca urmare a conflictului militar provocat de separatiștii transnistreni, cea mai mare parte a infrastructurii navale de pe Nistru a fost distrusă.\n\nÎn acest moment autoritățile Republicii Moldova depun eforturi de creare a condițiilor pentru reanimarea și dezvoltarea transportului naval intern. Sunt necesare investiții imense în schimbarea flotei și reamenajarea porturilor. În Republica Moldova există 5 porturi: Portul Internațional Liber Giurgiulești pe Dunărea; Portul Ungheni pe Prut; Portul Fluvial Bender, Portul Fluvial Râbnița și sectorul de mărfuri Varnița, toate pe Nistru. În 2011, companiile de transport fluvial au transporta 149,1 tone de mărfuri și 122,6 mii pasageri. Serviciile de tranport fluvial sunt oferite de către Instituția Publică ”Căpitănia portului Giurgiulești”, Întreprinderea de Stat ”Portul Fluvial Ungheni”, Întreprinderea de Stat ”Registrul Naval” și Întreprinderea de Stat ”Bacul Molovata”. Dintre companiile private se evidențiază ÎCS ”Danube Logistics” SRL operatorul portului Giurgiulești.\n\n Comunicații electronice \nAutoritatea publică care reglementează activitatea în domeniul comunicațiilor electronice și al tehnologiei informației este Agenția Națională pentru Reglementare în Comunicații Electronice și Tehnologia Informației.\n\nFurnizorii de servicii electronice și comunicații trebuie să obțină autorizare generală din partea Agenției Naționale pentru Reglementare în Comunicații Electronice și Tehnologia Informației (ANRCETI), în baza unui Regulament elaborat și publicat în Monitorul Oficial. Acesta stabilește nomenclatorul tipurilor de rețele și servicii de comunicații electronice supuse regimului de autorizare generală, modul de realizare a notificării privind intenția furnizării de rețele și servicii de comunicații electronice și formularul Declarației informative-tip, care include condițiile autorizării generale.\n\nÎn Moldova activează patru furnizori autorizați de telefonie mobilă: trei în standardul GSM: Orange, Moldcell, Eventis Mobile și unul în standardul CDMA, Unité. Încă un furnizor neautorizat activează pe teritoriul Transnistriei, Interdnestrcom. Rata de penetrare a telefoniei mobile în 2013 a fost înregistrată de 120% sau 4.296.000 de abonați (fără Transnistria).\n\nPe piața de telefonie fixă activează: operatorul național Moldtelecom, dar și companii private ca Sun Communications, Sicres ș.a.\n\nÎn domeniul internetului, cei mai mari furnizori de Internet din țară sunt: Moldtelecom, StarNet, Sun Communications, etc. În intervalul 2007–2011, viteza de acces la internet în țară a crescut cu 690%, Moldova fiind pe locul doi în lume într-un asemenea clasament. Începând cu anul 2010 până în prezent Republica Moldova se află pe poziții variabile în top 15 mondial al țărilor cu cele mai mari viteze la internet.Estimările ANRCETI arată că în următorii ani serviciile de acces la Internet mobil și la Internet fix vor continua să înregistreze cele mai mari rate de creștere în sectorul comunicațiilor electronice, ele fiind principalele motoare de dezvoltare a acestui sector.2010: Uimitor! Moldova este a treia în topul țărilor de pe glob cu cea mai mare viteză de acces la Internet\n2011: Moldova campioană la viteza internetului. Vezi care țară este pe primul loc\n2013: Republica Moldova se numără printre liderii mondiali după viteza de acces la Internet\n2014: Moldova, în primele 15 țări din lume la viteza internetului\n\nNotificarea realizată în condițiile Regulamentului privind regimul de autorizare generală și eliberare a licențelor de utilizare a resurselor limitate pentru furnizarea rețelelor și serviciilor publice de comunicații electronice, își produce în continuare efectele, cu aplicarea drepturilor și obligațiilor prevăzute de Legea comunicațiilor electronice.\n\n Cultură \n\nCultura Republicii Moldova prezintă o paletă largă de activități culturale: literatura, teatrul, muzica, artele plastice, arhitectura, cinematografia, radiodifuziunea și televiziunea, arta fotografică, designul, circul, arta populară, arhivele și bibliotecile, editarea de cărți, cercetarea științifică, turismul cultural și altele.\n\nActivitatea concertistică academică este asigurată de trei instituții concertistice: Filarmonica Națională ”Serghei Lunchevici” (2 săli de concert, orchestră simfonică, capelă corală, ansamblu de muzică populară); Sala cu Orgă (orchestră de cameră și cor de cameră); Palatul Național (Organizația Concertistică și de Impresariat „Moldova-Concert”: formații artistice de muzică și dansuri populare, de muzică ușoară).\n\nFolclorul în Republica Moldova are o puternică bază de origine daco-latină și cuprinde un sistem de credințe și obiceiuri populare, concretizate în muzică și dans, în poezia și proza orală, mitologie, ritualuri, teatru popular etc. Acest patrimoniu cultural, în ansamblul manifestărilor sale, constituie un domeniu amplu, de o valoare deosebită, al artei naționale, care nu numai a precedat formele ei culte, ci a și continuat să se dezvolte în epoca modernă, asigurînd culturii profesioniste substanța originalității ei etnice.\n\nRepublica Moldova are un total de 22 instituții de spectacol: 18 teatre dramatice, un teatru de operă și balet, un teatru etno-folcloric și 2 teatre de păpuși. 17 teatre sunt situate în capitala țării și 5 în alte localități. Cele mai importante teatre participă cu succes la festivaluri în străinătate, organizează festivaluri internaționale acasă, întreprind turnee în Franța, Italia, SUA, Rusia, Japonia, China, România, în alte țări.\n\n Patrimoniu cultural \n\nPatrimoniul cultural al Republicii Moldova reprezintă o totalitate de valori și bunuri culturale (materiale și spirituale, mobile și imobile) de importanță locală, națională și mondială, constituite pe parcursul istoriei: situri arheologice, case de locuit, conace, cetăți, mănăstiri și biserici, lucrări de artă monumentală, monumente și instalații tehnice, ansambluri de construcție – piețe, străzi, cartiere, sate și centre urbane sau zone etnografice cu arhitectură tradițională. Actualmente, în republică are loc reconsiderarea atitudinii societății față de patrimoniul cultural și natural, față de diversitatea expresiilor culturale.\n\nPatrimoniul cultural mobil este deținut de către peste 100 de muzee din țară, dintre care 5 muzee și 7 filiale sunt subordonate direct Ministerului Culturii și Turismului, iar 66 – organelor administrației publice locale. Fondurile acestora conțin circa 800.000 piese de patrimoniu ce țin de istoria și cultura națională și cea universală.\n\nPatrimoniul arheologic al Republicii Moldova este bogat în opere de artă de o vechime considerabilă. Au fost depistate mostre de sculptură încă din perioada paleoliticului tîrziu. Ceramica culturii Cucuteni din perioada eneolitică este atestată în mai multe localități ale Republicii Moldova și posedă valențe artistice incontestabile, prezentînd o întreagă mitologie în imagini.\n\n Arhitectură \n\nArhitectura Moldovei este influența de amplasarea geografică, de prezența anumitor materiale de construcții (calcare, argile, lemn), de cultura statelor învecinate.\n\nÎn Epoca Antică, teritoriul Moldovei făcea parte din statele geto-dacice, iar arhitectura este reprezenată de cetățui defensive, case de locuit din carcasă din lemn, unsă cu lut și văruită, acoperite în patru sau două pante.\n\nÎn Evul Mediu, arhitectura se divesifică, apar lăcașuri de cult creștine, cetățui, castele și cetăți, curți domnesti, prăvălii și instalații tehnice populare. Casele locuitorilor erau simple, cu una sau două odăi, cu pereții construiți din nuiele și lut. Casele erau acoperite cu stuf sau țiglă. În perioada domniei lui Ștefan cel Mare, arhitectura se caracterizează prin individualizarea unui nou stil pentru Țara Moldovei. Aceste se deosebește prin prezența elementelor arhitecturale de influență străină, ce se îmbina cu tradiția locală. Are loc îmbinarea arhitecturii bizantin-orientale cu cea occidentală. Majoritatea edificiilor construite în acele vremuri se caracterizează printr-o arhitectură de model popular românesc combinat cu elemente decorative de factură gotică și bizantină.\n\nS-au reconstruit principalele cetăți menite să apere țara, în special a celor de pe Nistru: Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă. S-au fortificat și cetățile din interiorul țării: Baia, Chilia, Neamț, Roman, Suceava (toate fiind astăzi pe teritoriul Moldovei din România).\n\nÎn a doua jumătate a secolului al XV-lea, s-au construit peste 40 de lăcașuri noi de închinare. Bisericile moldovenești sunt construite în plan triconc (formă trifoidală, de la trifoi). Ele se deosebesc prin faptul că au mai puține ferestre și metereze, iar influențele stilului gotic se remarcă la forma ușilor și ferestrelor, iar picturile pereților interiori și exteriori le aseamănă cu bisericile bizantine din Grecia, Serbia sau Bulgaria.\n\nÎn perioada modernă, după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, se edifică clădiri administrative, financiar-bancare, întreprinderi industriale, spații comerciale, instituții de învățământ, case de raport, teatru, restaurante. Planificarea noilor teritorii urbane a vechilor orașe și a localităților nou fondate are loc cu utilizarea sistemului ortogonal cu cartiere rectangulare, specifice arhitecturii neoclasice rusești, cu străzi largi rectilinii, care se intersectau sub un unghi drept. În prima jumătatea a secolului al XIX-lea, se alcătuiesc planurile urbanistice pentru mari orașe ale regiunii - Chișinău, Bălți, Soroca, Bender, Cahul.\n\nÎn perioada sovietică, construcția clădirilor se realizează în stilul realismului socialist. Până la sfârșitul anilor 1950, în arhitectura monumentală din orașele RSS Moldovenești se utilizau așa numitul stil empir sovietic sau stalinist, decorat cu forme și ornamente din moștenirea istorică locală. În a doua perioadă, care a urmat după decizia privind surplusul de plasticitate în arhitectură, formele spațiale ale clădirilor, cu excepția celor monumentale, au fost simplificate, manifestând structură constructivă. Această situație a durat câteva decenii, arhitectura fiind limitată la repetarea unor soluții spațial-volumetrice considerate optime pentru diverse tipuri de clădiri: publice, locative, industriale, etc. Complexele locative, noi apărute în această perioadă, nu se deosebesc de cele ale altor orașe de pe cuprinsul URSS.\n\n Mass-Media \n\nPrimul post de radio din Chișinău, Radio Basarabia, a fost inaugurat oficial pe 8 octombrie 1939, prin transmiterea liturghiei de la Catedrala Mitropolitană. Prima televiziune, TV Moldova 1, și-a început emisia pe 30 aprilie 1958.\n\nMass-media din Republica Moldova s-a dezvoltat în perioada post-sovietică. După declararea independenței, situația pieței media din Moldova era dezastruoasă atunci. Presa moldovenească era constituită numai din televiziunea națională (moștenită de la URSS), alte 2 canale ale societății naționale de radiodifuziune, mai multe posturi de radio, precum și câteva ziare. Situația s-a schimbat însă, în bine, începând cu mijlocul anilor 90' când se lansau primele televiziuni private. Astăzi piața media este dominată de posturi de televiziune regionale cât și de canale cu difuzare în limba română și mai ales în rusă.\n\nConform unor documente semnate la Geneva în 2006, Moldova își pune ca scop să treacă complet la televiziunea digitală, suspendând toate semnalele în analog pe tot teritoriul țării după noaptea zilei de 17 iunie 2015, asigurând populația țării cu echipamente corespunzătoare de recepție.\n\nMâncare și băutură\n\nBucătăria moldovenească este similară cu cea din vecinătate, a României și a fost influențată de elemente de bucătărie rusă, turcă și ucraineană. Principalele feluri de mâncare includ carne de vită, carne de porc, cartofi, varză și o varietate de cereale. Băuturile alcoolice populare sunt divine (brandy din Moldova), bere și vin local.\n\nMuzică\n\nPrintre cei mai proeminenți compozitori ai Republicii Moldova sunt Gavriil Musicescu, Ștefan Neaga și Eugen Doga.\n\nÎn domeniul muzicii pop, Moldova a prezentat trupa O-Zone, care a devenit proeminentă în 2003, cu melodia lor „Dragostea Din Tei”, care a trecut prin mai multe noutăți notabile. Moldova participă la Concursul Muzical Eurovision din 2005. O altă trupă populară din Moldova este Zdob și Zdub care a reprezentat țara la Concursul Muzical Eurovision 2005, atunci sau plasat pe locul 6.\n\nÎn mai 2007, Natalia Barbu a reprezentat Moldova la Helsinki la Concursul Muzical Eurovision 2007, cu intrarea sa „Fight”. Natalia a intrat în finală cu o marjă foarte mică. A ocupat locul 10 cu 109 de puncte. Apoi, Zdob și Zdub au reprezentat din nou Moldova în Concursul Muzical Eurovision 2011, amplasînduse pe locul 12.\n\nSunStroke Project cu Olia Tira a reprezentat țara la Concursul Muzical Eurovision 2010 cu melodia „Run Away”. Performanțele lor au câștigat notorietatea internațională datorită dansului lui Serghei Stepanov, saxofonistul trupei. El a fost denumit în mod corespunzător „Epic Sax Guy”. Proiectul SunStroke a apărut din nou în intrarea Eurovision „Hey Mama”, care a ajuns pe locul al treilea în anul 2017.\n\nPrintre cei mai proeminenți muzicieni clasici din Moldova se numără Maria Bieșu, una dintre cele mai importante soprane din lume și câștigătorul concursului internațional japonez; pianistul Mark Zeltser, câștigătorul concursului național URSS, concursul Margueritte Long din Paris și concursul Busoni din Bolzano, Italia.\n\n Tradiții \n\nRepublica Moldova este o țară europeană cu o îndelungată istorie în cadrul statului românesc (medieval și pre-modern) Moldova, populată preponderent de moldoveni (români), dar și de diverse etnii precum ucraineni, bulgari, găgăuzi, ruși, evrei, germani, cehi etc. Aici s-au păstrat multe tradiții multiseculare care se regăsesc și în jumătatea vestică a Moldovei și în restul României, cu elemente comune popoarelor creștine din estul Europei.\n\nMulte evenimente tradiționale moldovenești reprezintă un amalgam de elemente caracteristice calendarului agricol, păstoresc, religios și civil, amestec, care în Moldova s-a transformat într-un permanent izvor de bunavoință, căldură și ospitalitate.\n\nOaspeții Moldovei în timpul sărbătorilor pot participa la un șir de evenimente culturale: concerte („Mărțișor”, „Cireșar”, „Invită Maria Bieșu” etc.), teatre („Bitei” etc.), parade și manifestări de masa de Ziua Independenței, „Limba Noastră”, hramurile orașelor și satelor etc. Zilele roadei sunt marcate în orasele și satele noastre prin iarmaroace tradiționale. În timpul acestor evenimente turiștii străini pot cunoaște îndeaproape folclorul, costumele tradiționale, piesele de artizanat, etc.\n \nApar multe tradiții cu caracter familiar: cumetriile, nunțile, petrecerile etc., care în sate s-au transformat în adevărate spectacole cu mulți oaspeti și daruri. Tradiționale în Moldova sunt șezătorile în zilele de iarnă cu cântece de lăutari și dansuri. În mare parte, sărbătorile din Republica Moldova și cele din România, sunt identice.\n\n Educație \n\nÎn Moldova funcționează peste 3000 instituții de învățământ, la care sunt angajate circa 47 100 de cadre didactice. În ultimii 15 ani învățământul din Moldova a fost supus unei reformări care continuă și în prezent.. Conform datelor recensământului populației din anul 2004, rata alfabetizării era de 99,87%.\n\nSistemul educațional din dreapta Nistrului și din Transnistria diferă, cel din urmă urmând modelul rusesc. Actele de studii din învățământul secundar, secundar-profesional, mediu de specialitate și universitar eliberate în UTA din Stânga Nistrului, cu excepția specialităților de profil medical, militar și cele ce țin de protecția ordinii publice și securității statului, sunt recunoscute de către oficialitățile din Chișinău. Posesorii acestor diplome pot continua studiilor la nivelurile următoare, precum și la se angaja în câmpul muncii, pe tot cuprinsul țării.\n\n Învățământ preșcolar \nÎn ultimii ani s-au înregistrat progrese semnificative în ceea ce privește înrolarea copiilor în instituțiile preșcolare. În 2011 numărul grădinițelor era de 1400, cu 19% mai mult decât în 2000, frecventate de 135427 copii. În 2006, în jur de o treime din copii din mediul urban și mai mult de jumătate din copii în vârstă de 1-6 (7) ani nu frecventau grădinița. Această situație se datorează plecării părinților peste hotare, lipsa grădinițelor în mediul rural, lipsa locurilor la grădinițele existente. Însă rata brută de cuprindere în învățământul preșcolar a crescut de la 66,1% în anul 2004 până la 81,8% în 2011. Cuprinderea copiilor mai mari de 5 ani în instituțiile preșcolare atinge cote mai înalte, iar copiii în afara sistemului rămân în proporție de 10-15% la nivel de republică.\n\n Învățământ primar și secundar general \nÎnvățământ primar și secundar general 1460 de instituții, inclusiv 83 școli primare, 829 de gimnazii, 497 de licee și 3 școli primare. Liceele includ în activitatea sa și nivelurile primar și gimnazial. Numărul de elevi încadrați în învățământul primar și secundar constituie 381.418 persoane (2011/2012), 79,3 % își desfășoară studiile în limba română, 20,2% în limba rusă și 0,2% în altă limbă. Gradul de înrolare variază în limite reduse și este în jur de 88%. Accesul redus determinat de distanțele lungi până la instituțiile relevante de învățământ și lipsa mijloacelor de transport constituie contribuie la ratele joase de înmatriculare în regiunile îndepărtate care nu au propriile lor școli și la abandonul timpuriu. O treime din absolvenții gimnaziilor optează pentru studii secundare profesionale și colegii, restul continuă studiile la licee. Peste 80% din absolvenții liceelor manifestă interes pentru universități.\n\nMajoritatea instituțiilor de învățământ secundar general în Transnistria o constituie școlile medii cu trei niveluri: primar (clasele I-IV), secundar inferior (clasele V-IX) și secundar superior (clasele X-XI). De asemenea există și un număr redus licee și gimnazii, dar diferă radical de cele moldovenești. Rețeaua de instituții de învățământ preuniversitar de stat din zona transnistreană include 192 instituții de învățământ general preuniversitar cu un efectiv de peste 92.500 elevi și circa 7.000 cadre didactice.\n\n Învățământ secundar profesional și mediu de specialitate \nSistemul de învățământ secundar profesional și mediu de specialitate este constituit din 23 de școli de meserii, 49 de școli profesionale, 2 licee profesionale și 46 de colegii. Școlile de meserii și profesionale sunt frecventate peste 20 000 de persoane, dintre care 85,1% în limba română și 14,9 în limba rusă. Cele mai solicitate meserii sunt lăcătuș repararea automobilelor, bucătar, tencuitor, electrogazosudor-montator, operator calculatoare electronice, croitoreasă, tâmplar etc. În colegii își fac studiile peste 31000 de elevi, 85,7% în limba română și 12,8 în limba rusă. Numărul mai mare a elevilor este înregistrat la specialitățile din domeniile industrie, învățământ, ocrotirea sănătății, economie etc.\n\nÎn regiunea transnistreană învățământul profesional primar este asigurat de 8 licee și o școală profesională; iar instruirea profesională medie este realizată de – 7 tehnicumuri, 2 tehnicumuri-sovhoz, 5 colegii și 2 școli profesionale.\n\n Învățământ superior \n\nÎnvățământul superior se realizează în 2 cicluri de studii, studii superioare de licență, cu o durată de 3-4 ani și studii superioare de masterat cu o durată de 1-2 ani. Învățământul profesional superior în Transnistria este organizat în două niveluri: nivelul I – pregătirea bacalaureaților (bacalavriat), cu durata de cel puțin 4 ani și nivelul II – pregătirea specialiștilor, cu durata de cel puțin 5 ani, și pregătirea magiștrilor, cu durata de cel puțin 6 ani.\n\nRețeaua învățământului superior se compune din 31 de instituții, inclusiv 17 de stat subordonate mai multor ministere și 14 instituții private. Instituțiile universitare (inclusiv filialele) sunt amplasate în Chișinău (26), Bălți (3), Cahul (1), Taraclia (1) Comrat (1), la care se adaugă și instituțiile transnistrene din Tiraspol (6), Tighina (1) și Râbnița (1). Instituțiile de învățământ superior din partea stângă a Nistrului nu sunt acreditate de Ministerul Educației al Republicii Moldova.\n\nStudiile universitare au devenit din ce în ce mai accesibile, iar limitările de vârstă au fost excluse. Popularitatea învățământului superior este înaltă, comparativ cu numărul mult mai mic al persoanelor care își fac studiile în învățământul secundar profesional și mediu de specialitate. La universitățile din Moldova învață peste 10300 de studenți, circa 90 mii la Ciclul I și 14 mii la Ciclul II. Sistemul universitar asigură pregătirea specialiștilor la circa 170 de specialități. Din numărul total de studenți 20% învață la profilul juridic; 24,2% la profilul economic; 2,92 % la medicină. Abiturienții transnistreni preferă instituțiile din regiune, circa 60%, alți 20% vin la Chișinău și Bălți, restul pleacă în Ucraina sau Rusia..\n\nÎn 2005 Republica Moldova a aderat la Procesul Bologna și a început reforma învățământului superior care în prezent stagnează, persistă o serie de neclarități legate de școlile doctorale, alegerea disciplinelor opționale, însăși sistemul de credite funcționează cu deficiențe, programele de studii rămân a fi foarte teoretizate, ponderea orelor practice nefiind suficientă pentru a achiziționa abilitățile profesionale necesare, lipsa unei corelări dintre cererea pieței forței de muncă și oferta educațională.\n\nSport\n\nSportul național în Republica Moldova este trânta. Totuși cel mai popular sport din țară este fotbalul. Cu toate astea, pe plan internațional reprezentanții Republicii Moldova nu au reușit mari performanțe, echipa națională de fotbal a Republicii Moldova nereușind să se califice la niciun turneu al Campionatului Mondial sau Campionatul European de Fotbal. La nivel de club, cele mai mari performanțe le-a înregistrat FC Sheriff Tiraspol, care a ajuns de trei ori în grupele Europa League, realizând asta în sezoanele 2009–10, 2010–11 și 2013–14 2017-2018.\n\nAlte sporturi populare în țară sunt în general sporturile de forță și atletică grea, cum ar fi boxul, halterele, judo, luptele greco-romane, kickboxingul ș.a. Tot în aceste genuri Republica Moldova a obținut și cele mai mari performațe ale sale, prima mare performanță fiind medalia de aur a lui Tudor Casapu la haltere, obținută la Jocurile Olimpice de vară din 1992 de la Barcelona. Tot Tudor Casapu a mai cucerit pentru Republica Moldova medalii de bronz la Campionatele Europene și Mondiale de haltere din 1991. Cu puțin timp mai devreme, în 1988, înainte ca Moldova să obțină independența, un alt moldovean devenise campion olimpic. E vorba de Nicolae Juravschi, care fiind în componența echipei URSS a câștigat medalia de aur la proba caiac-canoe la Jocurile Olimpice de vară din 1988 din Seul, Coreea de Sud.\n\nPrintre rezultatele mai recente, Veaceslav Gojan, a devenit medaliat cu bronz la box la Jocurile Olimpice de vară din 2008 de la Beijing. Iar surorile Zalina și Marina Marghieva s-au clasat în multiple rânduri pe podium la Campionatele Mondiale și Europene la aruncarea discului și aruncarea ciocanului.\n\nMai slab dezvoltate sunt sporturile de masă și de sală. Astfel, genuri ca biliardul sau pokerul sunt practicate doar la nivel de amatori, nu și profesionist. Totuși, în șah, Republica Moldova are câțiva maeștri internaționali, printre care pot fi menționați Viorel Iordăchescu și Viorel Bologan. De asemenea sunt slab dezvoltate sporturile de iarnă. În ultimii ani Republica Moldova a naturalizat o serie de sportivi străini pentru a reprezenta țara la probele de iarnă pe plan internațional. La sfârșitul anilor 2000, un om de afaceri moldovean a fondat clubul de hochei pe gheață Platina Chișinău, care devenit campioana României la juniori. Ulterior echipa a fost transferată în campionatul Rusiei, unde însă nu s-a remarcat. Echipa își joacă meciurile de acasă pe patinoarul din Tiraspol, urmând ca în 2014/15 să fie deschis un patinoar modern lângă Chișinău.\n\n Sănătate \n\nÎn urma reformării, în perioada 1998 – 2009, rețeaua spitalicească a fost redusă de la 276 de spitale cu o capacitate de 42000 de paturi până la 82 de unități cu capacitatea de 20500 de paturi. În 2010 sistemul de sănătate cuprindea 34 de spitale raionale, 10 spitale municipale (în Chișinău și Bălți), 18 spitale de nivel republican și 10 spitale private. Continuă să existe servicii de sănătate paralele, organizate de alte ministere Ministerului Apărării, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiției, Ministerului Transportului și Poliția de frontieră, în total 10 spitale și 91 instituții de ambulator. Asigurarea populației cu paturi este de 5,6 la 1000 de locuitori. Peste 50% din spitale (16 spitale republicane, 9 spitale municipale, 8 spitale departamentale și 8 spitale private) cu o capacita cu o capacitate de 9369 de paturi, sau 46,8% din numărul total de paturi, se află în municipiul Chișinău.\n\nRețeaua de asistență medicală primară constă din patru tipuri de prestatori: Centrele Medicilor de Familie (în baza policlinicilor raionale din trecut); Centre de Sănătate Rurale, Oficii ale Medicilor de Familie (în baza punctelor medicale rurale din trecut); și Puncte Medicale pentru asistenții medicilor de familie (felceri) care acoperă sate/regiuni cu o populație mai mică de 1000.\n\nServiciile de asistență medicală urgentă sunt presate de Centrul Național Medicină de Urgență divizat 5 zone autonome – Chișinău, zona Centru, zona Nord, zona Sud și Gagauzia. În afară de cele patru stații zonale de asistență urgentă există 41 substații și 84 puncte de asistență medicală.\n\nÎn 2004 a fost introdus sistemului de Asigurări Medicale Obligatorii, bazat pe contribuțiile obligatorii ale populației angajate în câmpul muncii și a patronilor. Fondurile colectate prin intermediul sistemului de asigurări medicale obligatorii sunt automat divizate în patru sub-fonduri: Fondul Principal (94%), Fondul de rezervă, Fondul de Prevenire și Fondul de Administrare. În 2006, 52% din Fondul Principal au fost alocate asistenței spitalicești; 31% – asistenței primare; 9% – asistenței urgente; 6,5% – asistenței specializate de ambulator; 1,4% – asistenței medicale înalt performante și 0,1% – asistenței medicale la domiciliu.\n\n Turism \n\nDeși are o suprafață mică, Republica Moldova dispune de un considerabil potențial turistic, reprezentat, întâi de toate, de aspectul geomorfologic al teritoriului – o neobișnuită diversitate de rezervații peisagistice sau landșafturi naturale și monumente geologice unice, de valoare europeană și mondială.\nFormele prioritare ale turismului practicate în ultimul deceniu în Republica Moldova sunt turismul rural, vitivinicol, cultural, de sănătate și frumusețe.\n\nÎncepând cu anul 1998, numărul străinilor veniți în Republica Moldova s-a aflat pe o pantă ascendentă, atingând 25 000 în 2004, majoritatea proveniți din Rusia, Ucraina și România. Totodată, numărul moldovenilor plecați peste hotare în 2004, aproape că s-a dublat față de anul 1997, depășind cifra de 67 000. Dintre aceștia, cei mai mulți au vizitat Ucraina, Ungaria, Turcia, România sau Bulgaria.\n\nPe 1 iunie 2006, în cadrul unei conferințe internaționale, Organizația de Promovare a Exportului din Moldova (OPEM) a anunțat finalizarea proiectului de creare a brandului Republicii Moldova, care va fi prezentat peste hotare cu sloganul „Discover us”. Brandul Republicii Moldova va fi prezentat în șapte state: România, Italia, Germania, Regatul Unit, Elveția, Franța și Polonia.\n\n Turismul rural \nComunitățile agricole și pitoreștile noastre sate pot oferi diferite servicii turiștilor care doresc să se odihnească în sînul naturii:\n\n Cazare în case tradiționale de tip rural;\n Posibilitatea de încadrare în activități și preocupări rurale;\n Familiarizarea cu folclorul, distracțiile și tradițiile locale;\n Familiarizarea cu meșteșugurile practicate în localitatea dată, precum și posibilitatea de participare a doritorilor la procesul meșteșugăritului;\n Posibilitatea de procurare a produselor meșteșugărești.\n\n Turismul vitivinicol \n\nPodgoriile moldovenești, de asemenea, constituie un important obiectiv turistic din sectorul rural. De secole, în Moldova s-au format bogate tradiții de cultivare a viței de vie și de producere a vinului. În prezent, în țară funcționează 142 fabrici de vinuri. 23 dintre acestea dispun de condiții și experiență în ceea ce privește primirea vizitatorilor. Aici turiștii au posibilitatea de a lua cunoștință de tehnologia producerii vinurilor, de a urmări cum sunt îmbuteliate și, desigur, de a gusta produsul finit. Prin calitatea lor, multe dintre vinurile produse în țara se bucură de o bună reputație pe plan internațional.\n\n Sărbători oficiale\n\n 1 ianuarie – Revelion;\n 7 și 8 ianuarie – Nașterea lui Iisus Hristos (Crăciunul pe stil vechi);\n 8 martie – Ziua internațională a femeii;\n Prima și a doua zi de Paști conform calendarului bisericesc (dată variabilă) Ziua de luni la o săptămână după Paști (Paștile Blajinilor; dată semi-variabilă; depinde de data Paștelui propriu-zis) 1 mai – Ziua internațională a solidarității oamenilor muncii;\n 9 mai – Ziua comemorării victimelor celui de-Al Doilea Război Mondial și Ziua Europei\n 27 august – Ziua Independenței;\n 31 august – Sărbătoarea „Limba noastră”;\n 25 decembrie – Naștererea lui Isus Hristos (Crăciunul pe stil nou).\n\n Note \n\n Bibliografie \n Ion Țurcanu, Moldova antisovietică. Aspecte din lupta basarabenilor împotriva ocupației sovietice, 1944-1953, Chișinău, Ed. Prut Internațional, 2000.\n Ion Țurcanu, Republica Moldova independentă (1991-2001). Studii, reflecții, mărturii, Ed. Știința, Chișinău, 2001.\n Ion Țurcanu Republica Moldova: a fi sau a nu fi, Ed. Labirint,, Chișinău, 2012.\n Matei Cazacu, Nicolas Trifon. La République de Moldavie : un Etat en quête de nation. Paris : Non Lieu, 2010.\n Arbore, Zamfir. Dicționarul geografic al Basarabiei. Reeditare după ediția: București 1904. Ch.: Museum, Fundația Culturală Română, 2001. 235 p. ISBN 9975-906-33-8\n Capcelea, A.; Osiiuk, V.; Rudko, Gh. Bazele geologiei ecologice a Republicii Moldova. Ch.: Știința, 2001. 256 p. ISBN 9975-67-202-7.Cartea Roșie a Republicii Moldova. -ed. a 2-a. Chișinău: Știința, 2002. 288 p. ISBN 9975-67-311-2.\n Cazac, V.; Mihăilescu, C.; Bejenari, G. Resursele acvatice ale Republicii Moldova. Vol. 1: Apele de suprafață. Ch.: Știința, 2007. 248. ISBN 978-9975-67-294-8.\n Dicționar de istorie a României. Meronia, 2007. pag. 42, 226.\n Dicționar statistic al Moldovei. Ediție specială în 4 volume. Ch.: Statistica, 1994.\n Duca, Gh. et al. Republica Moldova: Ediție enciclopedică. Ch.: Institutul de Studii Enciclopedice, 2011. 800 p. ISBN 978-9975-9520-4-0\n Eb. Beckherrn. Uniunea Sovietică. Un butoi cu praf de pușcă/Conflictul naționalităților. Editura Knaur, 1990. pag. 241–258.\n Enciclopedia Sovietică Moldovenească. Vol. 8. Ch.: Redacția Principală a ESM, 1981. 502 p.\n Gothold Rhode. Istoria Poloniei. Wiss: Buchgesell, Darmstadt, 1966. pag. 117–119, 195-196.\n Lazari, A. et al. Buruiene larg răspândite pe teritoriul Republicii Moldova. Ch.: Cuant, 1999. 266 p. ISBN 9975-62-050-\n Postolache, Gheorghe. Vegetația Republicii Moldova. Ch.: Știința, 1995. 340 p. ISBN 5-376-01923-3.\n Recensămîntul populației: Vol. 1. Caracteristici demografice, naționale, lingvistice, culturale. Ch.: Statistica, 2006. 492 p. ISBN 978-9975-9786-4-4.\n Ursu, Andrei. Solurile Moldovei. Ch.: Știința, 2011. 342 p. ISBN 978-9975-67-647-2.\n\n Legături externe \n Situl oficial al parlamentului\n Alegeri în Moldova\n Deputați europeni în Moldova cu ocazia alegerilor parlamentare. Site-ul oficial al Parlamentului European\n Date despre Moldova pe CIA World Factbook \n Republica Moldova, diviziuni administrative\n Republica Moldova, orașe\n Republica Moldova, hărți\n Ziua Națională a Republicii Moldova, 27 august 2011, Amos News''\n\nVezi și \n\n Declarația de Independență a Republicii Moldova\n Relațiile româno-moldovene\n Rusificarea românilor\n Personalități din Basarabia\n Numerele de înmatriculare auto în Republica Moldova\n Criminalitatea în Republica Moldova\n\n \nPagini peste 100K\nFoste țări ale Uniunii Sovietice" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Împărtășește-mi câteva lucruri despre Educație." }, { "from": "assistant", "value": "Educația este o activitate socială cu obiectivul de a pregăti oamenii ca element activ al vieții sociale. Cuvântul educație derivă din substantivul „educatio”, care înseamnă creștere, hrănire, cultivare.\n\nDefiniții ale educației\n\nEducația este un tip particular de acțiune umană, o intervenție sau direcționare, o categorie fundamentală a pedagogiei și andragogiei.\n \nPlaton definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.”\n\nAristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.\n\nJan Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.\n\nPentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educația se prezintă sub forma unei relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între „preceptor” (educator) și copil (viitorul „gentleman”).\n\nFilosoful german Immanuel Kant aprecia că educația contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societății: „este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educație și că se poate ajunge a i se da o formă care să-i convină cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.\n\nEducația este în același timp intervenție și neintervenție : „Educația negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării firești, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenție”.\n\nPedagogul german Johann Frederich Herbart propunea trei subdiviziuni ale educației: guvernarea, învățământul (realizarea unor obiective specifice) și educația etică.\n\nSociologul francez Émile Durkheim considera că educația este o acțiune „exercitată de generațiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viața socială.”; are ca obiect să provoace și să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale și etice. Durkheim afirma că „educația constă într-o socializare metodică a tinerei generații”.\n\nPedagogul român Constantin Narly considera educația „un fapt social și individual în același timp”. \nFlorin Georgescu considera că „educația este prima activitate creatoare neproducătoare de bunuri de consum, cunoscută de istorie” (Florin Georgescu 1970).\n\nSocietatea zilelor noastre solicită, mai mult ca oricând, inteligența și capacitatea creatoare a omului. „Întregul climat al viitorului, afirmă Bogdan Suchodolski, va situa capacitățile intelectuale în condițiile deplinei afirmări și va da un larg avans dorinței de cunoaștere.\n\nPrin educație se dorește dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectiva societății.\n\nEducația are următoarele caracteristici: pune accent pe oameni, urmărește dezvoltarea unor calități umane și explorarea orizonturilor, este orientată predominant spre pregătirea pentru viață, are în vedere, cu precădere, întrebări asupra existenței, vizează cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse, finalitatea în educație îmbină viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung. Activitatea educațională este dinamică și flexibilă în același timp, iar educația stimulează idealul ființei umane exprimat prin „a fi și a deveni”.\n\nCaracterul istoric al educației \n\nEducația diferă de la o etapă istorică la alta în funcție de condițiile materiale și spirituale ale societății. Educația este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială.\n\nÎn succesiunea epocilor istorice idealul, conținuturile, modalitățile, finalitățile educației s-au schimbat, au evoluat și s-au perfecționat. Educația este deci influențată de schimbărilor istorice, ea apărând odată cu societatea din comuna primitivă.\n\nOmul, spre deosebire de animale, a adoptat față de mediu o atitudine activă, transformându-l cu ajutorul uneltelor pe care le confecționează. Prin atitudinea activă a omului față de propria sa dezvoltare apare simțul de răspundere pentru generația viitoare, exprimat prin grija adulților de a transmite celor tineri experiența de confecționare și utilizare a uneltelor în vederea formării lor ca forță de muncă. Între muncă și educație s-a stabilit astfel un raport de intercondiționare, raport care se află la baza perfecționării uneltelor de muncă.\n\nDezvoltarea vieții sociale, îmbogățirea experienței umane fac să se deosebească însuși procesul de transmitere a experienței acumulate, de procesul de educare. Generațiile adulte transmit tinerelor generații nu numai experiența de muncă, ci și limba și regulile de comportare. Acest proces intenționat de formare a tinerelor generații este tocmai ceea se înțelege prin educația în comuna primitivă.\n\nApariția proprietății private și a claselor sociale fac ca educația antichității să se deosebească de cea specifică comunei primitive. Educația are acum un caracter de clasă. Acest caracter este evident atât în statele din orientul antic – Egipt, China, India – cât și în Grecia și Roma antică.\n\nÎn școlile egiptene se urmărea, pe de o parte, pregătirea conducătorilor statului – a preoților – iar pe de altă parte, pregătirea acelora care, îndeplinind diverse funcții administrative mai mărunte, aveau obligația de a ști să scrie.\n\nDin documentele ce au ajuns până în vremea noastră se poate deduce că chinezii au avut școli cu mult înainte ca societatea lor să se împartă pe clase. Cu toate acestea școlile din China antică devin treptat un monopol al aristocrației. Spre deosebire de alte școli din orientul antic, în China se acordă mare atenție formării deprinderilor de comportare, urmărindu-se mai ales cultivarea supunerii atât față de cei mai în vârstă, cât și față de cei superiori ca situație socială. Educația morală din școala chineză era puternic influențată de religie.\n\nCa și la egipteni, pentru indieni nu exista o demarcație precisă între cunoștințele religioase și cele profane. Ele se împleteau. În India se studia astronomia, medicina (cu ajutorul magiei), matematica și limba sanscrită.\n\nÎn Grecia antică putem evidenția două tipuri de sisteme educaționale. Acestea privesc cele două mari puteri: Sparta și Atena. Sistemul educațional spartan era cu precădere unul militar, pe când în Atena predomina un sistem democratic.\n\nSistemul educațional al romanilor a cunoscut o organizare diferită, corespunzătoare principalelor etape ale dezvoltării statului. Astfel în perioada regalității educația se făcea în familie; în timpul republicii începe să se manifeste tot mai mult preocuparea pentru organizarea învățământului; pe când în timpul imperiului sistemul de instrucție și educație capătă un caracter de stat.\n\nTrecerea de la societatea sclavagistă la cea feudală a însemnat, totodată, și trecerea de la sistemul de educație sclavagist la altul care corespundea cerințelor vieții economice și sociale specifice orânduirii, a cărei durată se întinde din secolul al V-lea până în secolul al XVIII-lea.\n\nIdeologia dominantă a orânduirii feudale a fost cea religioasă – creștinismul pentru Europa, islamismul pentru Orientul apropiat și nordul Africii, budhismul pentru Orientul îndepărtat. Biserica – îndeosebi cea creștină – acaparase pământ, putere politică și întreaga viață culturală. Dogmele religioase serveau integral intereselor claselor dominante, de aceea ele constituiau elementul primordial și baza oricărei gândiri teoretice a reprezentanților acestor clase. Este cunoscut faptul că în această perioadă filosofia era o “slujnică” a teologiei. Arta era și ea subordonată spiritului teologiei, devenind o expresie a disprețului religios pentru natură, pentru om. Prin conținutul său, arta exprima aspirația către viața viitoare. În pictura și sculptura feudală era redat extazul mistic al unor ființe dematerializate, disproporționate anatomic.\n\nÎn ceea ce privește învățământul feudal, acesta a fost un monopol al clerului – atât în Europa, cât și în Orientul apropiat și depărtat.\n\nSe știe că orânduirea feudală cuprinde mai multe etape, fiecare dintre ele având anumite particularități care și-au exercitat influența și asupra educației și învățământului. Astfel, educația evului mediu propriu-zis (secolele V-XIV) se deosebește mult de aceea care se practica în epoca Renașterii și Reformei (secolele XV-XVI), iar aceasta avea unele trăsături care o diferențiau de sistemul educativ din perioada descompunerii feudalismului (secolele XVII-XVIII).\n\nCătre sfârșitul evului mediu ritmul de dezvoltare al societății a devenit mai alert. Cruciadele au înlesnit schimbul de mărfuri, au contribuit la dezvoltarea puternică a meseriilor, a atelierelor meșteșugărești. În industrie s-au introdus motoarele hidraulice, a început să se folosească roata de tors și s-a trecut la organizarea unui nou tip de producție industrială, producția manufacturieră. Secolele XIV și XV constituie – pentru o parte din țările Europei de apus – perioada de trecere de la feudalism la capitalism. Criza economică și socială din aceste secole este însăși criza regimului feudal, care a permis trecerea de la supremația nobilimii feudale la dobândirea puterii de către burghezie. Populația orașelor a crescut continuu. Treptat, apar, mai ales în Italia, o mulțime de “republici”. Aproape fiecare oraș mai dezvoltat a devenit o republică – Veneția, Florența, Genova, Milano etc. Schimbări majore s-au petrecut și în educație. Conceptele umanismului au influențat puternic ideile pedagogice. Se dă o mare importanță respectului față de om, încrederea în posibilitățile sale fizice și intelectuale.\n\nSfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea se caracterizează pe plan socio-politic printr-o succesiune de victorii ale burgheziei din țările Europei occidentale. Întrucât înseși interesele sale economice și politice îi impuneau asigurarea unei instrucții elementare pentru categorii largi ale populației. Această perioadă constituie un mare pas înainte în direcția generalizării învățământului primar și a dezvoltării teoriei pedagogice corespunzătoare. Amploarea pe care a luat-o acum învățământul, mai ales școala elementară, a atras după sine și dezvoltarea instituțiilor de pregătire a corpului didactic. Aceste împrejurări au stimulat procesul de constituire a pedagogiei ca disciplină științifică.\n\nInteresul manifestat pentru problemele dezvoltării tinerei generații au favorizat crearea unei instituții speciale de educare, precum și elaborarea unei teorii pedagogice privind copii de vârstă preșcolară.\n\nDar anul 1900 nu este o piatră de hotar în dezvoltarea teoriei și practicii pedagogice. Către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului următor au apărut o serie de elemente noi care anunță importante mutații în gândirea pedagogică și practica școlară. Aproape tot ceea ce creaseră secolele anterioare în domeniul practicii instructiv-educative era cuprins acum în termenul de școală tradițională și începuse să fie repudiat. Apare, mai întâi, o reacție față de școala herbartiană, întemeiată exclusiv pe receptivitate, pe orientare exclusiv teoretică a conținutului activității didactice. Se creează, astfel, așa-numitele școli noi din Marea Britanie, Franța, Germania, SUA.\n\nTot acum, ca urmare a inițierii cercetărilor experimentale în psihologie, începe să se manifeste o puternică reacție față de pedagogia filosofică – constituită deductiv, pornindu-se de la anumite principii sau concepte filosofice. Se conturează astfel ideea unei pedagogii experimentale și, concomitent, ideea unei științe a copilului – pedagogia.\n\nTot în această perioadă se constată o altă tendință: depășirea limitelor pedagogiei întemeiată pe psihologie – care conducea spre cultivarea individualismului – prin elaborarea unei teorii pedagogice bazate pe sociologie, adică pedagogia socială.\n\nPe plan pedagogic, secolul XX s-a anunțat, încă de la început – prin teoria educației noi – ca un secol al copilului.\n\nDe-a lungul istoriei, educația și-a demonstrat rolul vital pentru dezvoltarea civilizației, culturii umanității, pentru creșterea gradului de ordine și raționalitate în viața socială, pentru cultivarea valorilor spirituale și conferirea în acest fel a unui statut elevat condiției umane.\n\nBibliografie \n Ion Gh. Stanciu, „O istorie a pedagogiei universale și românești până la 1900”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977\n George Văideanu, „Educația la frontiera dintre milenii”, Editura Politică, București, 1988\n Ioan Nicola, „Pedagogie”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992\n Ioan Nicola, Tratat de pedagogie școlară\n Marțian Iovan, „Repere în pedagogie – prin universul educației”, Arad, 1997\n\nLegături externe \n\n Educația 2.0 - cea mai importantă revoluție din istoria omenirii, 3 martie 2012, Descoperă\n Școli, Maeștri și Discipoli, 14 mai 2008, Mihaela Stanescu, Descoperă\n Opinii: Ce fel de sistem de educatie să alegem?, 25 august 2010, Julian Chitta, Ziare.com\n\n Educația în era digitală\n\n Vîrtop Sorin-Avram, Boncea Amelia Georgiana (2015): Premise și modele pedagogice în formarea pentru profesiunea didactică.(Premises and pedagogical models in training for teaching profession) Procedia of ELER 2015, Latest Innovations in Economic research, Education, Languages and Interdisciplinary studies(Selected studies) International Conference, Oradea, România. Vol. 1, Economic research, AARDVARD GLOBAL PUBLISHING, USA., pag.21-30, \n\n Boncea Amelia Georgiana, Vîrtop Sorin-Avram (2015):Certificarea competențelor specifice profesiunii didactice.(Certification of competencies specific to teaching profession) Procedia of ELER 2015, Latest Innovations in Economic research, Education, Languages and Interdisciplinary studies(Selected studies) International Conference, Oradea, România. Vol. 3 EDUCATIONAL RESEARCH, AARDVARD GLOBAL PUBLISHING, USA.,pag. 81-87, https//www.academia.edu/39075302/Certificarea_competentelor_specifice_profesiei_didactice\n\n \nEponime ale asteroizilor\n \nManagement după tip" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii ai despre Inginerie?" }, { "from": "assistant", "value": "Ingineria reprezintă aplicarea cunoștințelor științifice, matematice și a experienței practice pentru a crea obiecte și procese utile. Persoanele ce se ocupă cu ingineria sunt numite ingineri.\n\nIngineria este aplicarea cunoașterii știintifice, economice, sociale, practice asupra realitații materiale și/sau sociale in vederea proiectării, executării, intreținerii, modificării unor structuri și/sau ansamble care să fie capabile să furnizeze/genereze rezultate, produse, procese și/sau efecte predefinite și/sau conforme unor așteptări predictibile și/sau controlabile.\n\nEtimologie\nCuvântul inginerie are ca origine cuvântul latinesc ingeniare, „a născoci”.\n\nActivitate științifică\nIngineria este o activitate riguroasă de conceptualizare și de realizare a lucrărilor de artă funcțională și de construcție de ansambluri structurale, mecanice, chimice, electrice, electromecanice, electronice sau mecatronice, activitatea executându-se potrivit regulilor artei și a unei rigori științifice.\n\nPrincipiile pe care se sprijină ingineria și metodologia sa sunt eminamente logice.\n\nRamuri principale ale ingineriei\nIngineria este o disciplină largă care este deseori divizată în mai multe ramuri principale. Astfel, se deosebesc: ingineria chimică, ingineria civilă, ingineria electrică, ingineria mecanică și bioingineria.\n\nIngineria chimică\nIngineria chimică utilizează principiile chimiei, fizicii, matematicii, biologiei și științelor economice pentru a realiza procese chimice pe scară comercială, de exemplu fabricarea produselor chimice, rafinarea petrolului, microfabricarea, fermentarea etc.\n\nIngineria civilă\nIngineria civilă se ocupă de construirea lucrărilor publice și private, de exemplu lucrări de infrastructură (aeroporturi, șosele, căi ferate, alimentări cu apă), poduri, tuneluri, baraje și clădiri. În mod obișnuit este considerată separat de ingineria militară.\n\nIngineria electrică\nIngineria electrică constă în studiul, proiectarea, fabricarea și aplicarea echipamentelor, dispozitivelor și sistemelor electrice și electronice care utilizează electricitatea, electronica și electromagnetismul. Domeniile de aplicare sunt foarte variate, de exemplu circuite electrice, generatoare electrice, motoare electrice, radioteleviziune, dispozitive electromagnetice/electromecanice, electronică și dispozitive electronice, circuite electronice, fibre optice, dispozitive optoelectronice, telecomunicații, sisteme de control.\n\nIngineria mecanică\nIngineria mecanică este o ramură a ingineriei care combină principiile ingineriei fizice și matematicii cu știința materialor, pentru proiectarea, analiza, fabricarea și mentenanța sistemelor mecanice. Exemple de aplicare sunt aeronave și produse aerospațiale, produse de transport, motoare, compresoare, turbine, lanțuri cinematice, echipamente de izolare a vibrațiilor, robotică, echipamente audio și mecatronică.\n\nVezi și\n\nReferințe\n\nLegături externe\n Inginerie fără limite - povestiri din viitor, 23 august 2007, Lucian Vasilescu, Descoperă" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți descrie [Titlu] pLege?" }, { "from": "assistant", "value": "În politică și drept legile reprezintă regulile scrise de conduită ce descriu sau reglează relații specifice între persoane și organizații, ca și măsurile punitive asupra celor ce încalcă aceste reguli de conduită.\n\nConstituția României prevede că cetățenii au dreptul să inițieze proiecte de lege, susținute cu o listă cu cel puțin 100.000 semnături (art. 74 alin. (1) din Constituție).\n\nNote\n\nLegături externe \n Cele mai ciudate 50 de legi din lume, 1 aprilie 2009, Nicu Parlog, Descoperă\n Cele mai stranii legi din lume, 11 august 2013, Ileana Mladinoiu, Ziare.com\n\nVezi și \n Lege marțială \n Lege organică\n Legea de împrumut și închiriere \n Legea dreptului de autor \n Legea naționalizării \n Legea talionului \n Legile de la Nürnberg ale guvernului nazist și rasist din anul 1935 din Germania \n Dreptul de proprietate industrială \n Dreptul proprietății intelectuale \n Dreptul familiei\n Drepturi de autor\n\nPolitică\nȘtiințe juridice" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce aspecte principale ale [Titlu] poți să-mi împărEcologie?" }, { "from": "assistant", "value": "Ecologia (din cuvintele grecești: oekos - casă și logos - știință, adică \"știința studierii habitatului\") este o știință biologică de sinteză ce studiază interacțiunea dintre organisme, plante și mediul în care ele trăiesc (abiotici și biotici). Pentru aceasta ecologia analizează îndeaproape structura, funcția și productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populații, biocenoze) și a sistemelor mixte (ecosisteme). Cu timpul, în a doua jumătate a sec. XX prin conștientizarea importanței condițiilor de mediu, semnificația termenului ecologie s-a lărgit peste sensul restrâns din domeniul biologiei, devenind și un sinonim pentru ideea de protecție a mediului înconjurător. Totodată, se leagă strâns de ecologie domeniul promovării unei economii ecologizate, unde principiile ecologice devin și principii fundamentale în dezvoltare.\n\nEcologia este în mare parte o știință descriptivă și experimentală.\n \nÎn ecologie se folosesc multe metode împrumutate din alte discipline: metode matematice pentru a modela evoluția populațiilor, metode fiziologice pentru a înțelege viața organismelor, metode geologice pentru a descrie proprietățile solului, etc.\n\nIstoria \nPrimul savant care a reliefat principiul interacțiunii în lumea vie a fost Charles Darwin. Darwin a observat că diferitele specii se influențează reciproc prin activitățile lor și că de aceste interacțiuni reciproce depinde succesul unei specii în lupta pentru existență, adică numărul său de supraviețuitori, de urmași. Ideile lui Darwin au fost dezvoltate de zoologul Ernst Haeckel care a fost primul care a formulat termenul de ecologie în anul 1866. Ecologia după Ernst Heinrich Haeckel (1866): ”Studiul interacțiunilor dintre organismele vii și ambient și organismele vii între ele în condiții naturale” (de la cuvântul elin οικος = casă, cămin).\n\nPrincipalele ramuri \n Autecologia: ecologia speciilor individuale, răspunsul acestora la stimuli, adaptarea.\n Sinecologia: ecologia ansamblului speciilor;\n Ecofiziologie: disciplină care studiază fiziologia diferitelor grupe de organisme în corelație cu mediul natural.\n\nDupă biomul studiat \n Ecologie polară;\n Ecologia deșertului;\n Ecologie tropicală;\n Ecologie bentică;\n Ecologia pădurilor.\n\nDupă specia studiată \n Ecologia animalelor;\n Ecologia plantelor.\n\nAlte ramuri \n Biogeochimie;\n Macroecologie;\n Microecologie;\n Ecotoxicologie;\n Paleoecologie;\n Ecologie socială;\n Eco-artă;\n Antropologie ecologică;\n Agroecologie;\n Ecologia solului;\n Ecoevoluție;\n Ecologie industrială;\n Chimie ecologică.\n\nReferințe \n S. Frontier și Pichod-Viale „Écosystèmes”\n S. Frontier și Pichod-Viale, Editura MASSON Paris-Milano-Barcelona, 1993\n\nBibliografie \n Petre Neacșu, Zoe Apostolache-Stoicescu. Dicționar de ecologie. Editura științifică și enciclopedică, București, 1982\n Constantin Pârvu. Dicționar enciclopedic de mediu (DEM), Volumul 1-2. Regia Autonomă Monitorul oficial, 2005\n Gheorghe Mohan, Aurel Ardelean. Enciclopedie de biologie. București: ALL Educational, 2007\n Marin Andrei. Dicționar de biologie : clasică și actuală. Editura Victor B Victor. 2009\n Gheorghe Mohan, Aurel Ardelean. Dicționar enciclopedic de biologie. Editura ALL Educational. 2007\n Elizabeth Martin. Oxford - Dictionar de biologie. Editura Univers Enciclopedic. 1999\n Raul Călinescu, Alexandra Bunescu, Maria Nardin Pătroescu. Biogeografie. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.\n\nVezi și \n Glosar de ecologie\n Biosferă\n Biotop\n Biogeochimie\n Catastrofe ecologice\n Catastrofe naturale\n Echilibrul ecologic \n Ecologia populației\n Ecologie marină\n Ecologie socială\n Ecosistem\n Factori ecologici\n Factorul antropic\n Genetică \n Geobotanică\n Lista ecologilor\n Nișă ecologică\n Populație \n Stare de conservare \n Surse reînnoibile de energie \n Științe naturale\n Piramide Eltoniene\n Parazitism\n Relația de tip răpitor-pradă\n Simbioză\n Relația de tip comensalism\nViața minerală \n\nBIBLIOGRAFIE: \"DEX\" - 1996, pag 329.\n\nLegături externe \n\n ECOS - Revista de Ecologie - Romanian Ecology Magazine\n Ecoghid - Ghid online de ecologie\n EcoMagazin - Știrile din cologie\n EcoSemnal - Proiect de Ecologie pe Internet\n Portal Ecologic - Portal Ecologic\n Ecologic - Revistă de informare în domeniul protecției mediului și dezvoltării durabile\n Laboratorul Verde - Blog specializat în știri despre mediu și tehnologii verzi\n Nasif Nahle, Ecology \n Oscarurile ecologiei: 5 premii “verzi” isi asteapta castigatorii, 13 iulie 2009, Descoperă\n Zorii unei noi religii (I), 6 decembrie 2007, Georgiana Fefea, Descoperă\n Zorii unei noi religii (II), 12 decembrie 2007, Georgiana Fefea, Descoperă\n Primul pe lista de termeni-cheie a secolului XXI: „sustenabil”, 20 mai 2010, Alexandru Ciolan, Ziarul de Duminică" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți spune pe larg despre Agricultură?" }, { "from": "assistant", "value": "Agricultura este știința și arta cultivării plantelor și a creșterii animalelor. Agricultura a fost dezvoltarea cheie în ascensiunea civilizației umane sedentare, prin care agricultura de specii domesticite a creat surplusuri alimentare care le-au permis oamenilor să trăiască în orașe. Istoria agriculturii a început în urmă cu mii de ani. După ce au adunat boabe sălbatice începând cu cel puțin 105.000 de ani în urmă, fermierii începători au început să le planteze în urmă cu aproximativ 11.500 de ani. Porcii, oile și bovinele au fost domesticite în urmă cu peste 10.000 de ani. Plantele au fost cultivate independent în cel puțin 11 regiuni ale lumii. Agricultura industrială bazată pe monocultură pe scară largă în secolul XX a ajuns să domine producția agricolă, deși aproximativ 2 miliarde de oameni încă depindeau de agricultura de subzistență până în prima douăzeci.\n\nAgronomia modernă, creșterea plantelor, produsele agrochimice, cum ar fi pesticidele și îngrășămintele, precum și evoluțiile tehnologice au crescut randamentele, provocând în același timp daune ecologice. Creșterea selectivă și practicile moderne în creșterea animalelor au sporit în mod similar producția de carne, dar au ridicat îngrijorări cu privire la bunăstarea animalelor și la daunele aduse mediului. Problemele de mediu includ contribuții la încălzirea globală, epuizarea acviferelor, defrișarea, Rezistență la antibiotice și hormonii de creștere în producția de carne industrială. Organismele modificate genetic sunt utilizate pe scară largă, deși unele sunt interzise în anumite țări.\n\nProdusele agricole majore pot fi grupate în alimente, fibre, combustibili și materii prime (cum ar fi cauciucul). Clasele alimentare includ cereale (bob de cereale), legume, fructe, uleiuri, carne, lapte, ciuperci și ouă. Peste o treime din lucrătorii din lume sunt angajați în agricultură, pe locul al doilea doar după sectorul serviciilor, deși numărul lucrătorilor agricoli din țările dezvoltate a scăzut semnificativ de-a lungul secolelor.\n\nEtimologie \n\nTermenul de agricultură provine din cuvintele din latină agri desemnând câmp și cultura însemnând cultivare, în sensul de prelucrare mecanică și chimică a solului pentru a fi apt pentru cultivarea plantelor.\n\nRamuri ale agriculturii \nÎn termenul generic de agricultură se regăsesc științe și ocupații distincte, așa cum sunt:\n\n Acvacultura, care se ocupă cu creșterea plantelor și a animalelor care trăiesc în apă, în special în mări și oceane;\n Agrofitotehnia, care se ocupă de cultura plantelor de câmp, a plantelor furajere și a plantelor tehnice;\n Apicultura, domeniu care se ocupă cu creșterea albinelor pentru obținerea de miere și ceară, având și importantul rol de polenizare a plantelor aflate în zona de creștere a albinelor;\n Avicultura, domeniu al agriculturii care se ocupă cu creșterea păsărilor;\n Horticultura, care se ocupă cu selecționarea și creșterea legumelor, pomilor fructiferi, viei, arbuștilor fructiferi și decorativi, florilor, plantelor ornamentale, plantelor tropicale și a plantelor de seră;\n Moluscocultura, care se ocupă de creșterea moluștelor, atât terestre, așa cum sunt melcii comestibili, dar și a moluștelor acvatice, așa cum ar fi scoicile;\n Piscicultura, care se ocupă de creșterea peștilor în diferite condiții, dar și în sistem industrial;\n Sericicultura, care se ocupă de creșterea viermilor de mătase;\n Silvicultura, care se ocupă cu studiul, creșterea, exploatarea și protejarea arborilor ce formează pădurile, controlul și protecția faunei și florei din păduri;\n Zootehnia, domeniu care se ocupă de creșterea animalelor domestice, mai exact a mamiferelor de uscat domesticite, în scopul obținerii de lapte, carne, lână și piei sau blănuri.\n\nAltele\n\nExistă și o mulțime de ramuri strict specializate ale agriculturii care au ca scop esențial producerea hranei și îmbrăcămintei sau petrecerea timpului liber al oamenilor și a viețuitoarelor de pe lângă aceștia.\n\nAgricultura este una dintre cele mai vechi ocupații ale omenirii, fiind intrinsec legată de viața sedentară, de când oamenii, din nomazi (axându-se pe vânătoare, pescuit și culegerea produselor vegetale), au devenit cultivatori de plante și crescători de animale. Continua sa îmbunătățire și rafinare a fost unul din factorii esențiali ai progresului generalizat. Astăzi există oameni de știință îngust specializați, inventatori, biologi moleculari, geneticieni, biochimiști, biofizicieni, ingineri mecanici, chimici, electrici și electroniști a căror unică preocupare este îmbunătățirea productivității și eficienței metodelor de cultivare a plantelor și de creștere a animalelor și a folosirii resurselor existente. Toți aceștia sunt \"ocupați în agricultură\".\n\nSe consideră (conform unei estimări din anul 2002) că 42% din populația globului se ocupă cu agricultura, făcând-o de departe cea mai răspândită ocupație umană. Din păcate, produsele agricole contează doar ca 4.4% (estimare din 2005) din produsul brut mondial, care este calculat prin adiționarea tuturor produselor brute interne ale tuturor țărilor.\n\nIstoric \n\nAgricultura este cultivarea pământului pentru a crește plante.Ea a constituit ramura principală încă de la începuturile civilizației. Această ocupație asigură cea mai mare parte a alimentelor; materiale necesare pentru îmbrăcăminte și alte materii prime pentru industrii.\n\nDomesticirea plantelor si animalelor a avut loc acum 14000-6500 de ani și este cea mai studiata idee din preistorie. Acesta a evidențiat faptului că hrana se obține nu doar prin strângerea plantelor sălbatice și vânarea animalelor ci și prin cultivarea plantelor din semințe și prin creșterea în captivitate a anumitor animale.\n\nJumătate din populația globului lucrează în agricultură. Există însă mari diferențe între rolul jucat de agricultură în diferite zone ale planetei. În țările aflate în curs de dezvoltare, ca de exemplu Nepalul, aproximativ 90% din populație lucrează pământul. Spre deosebire de acestea, doar aproximativ 2% din populația activă se ocupă cu agricultura, în țări industrializate precum Regatul Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii. Cu toate acestea, datorită înaltei eficiențe și tehnicilor științifice utilizate, Statele Unite reprezintă cel mai mare exportator de produse agricole.\n\nStudii economice pe țară \n\nPentru a favoriza exporturile studiile pe țară, globale sau pe sectoare sunt propuse gratuit pe site-ul lor internet, prin organisme guvernamentale. Printre acestea se găsesc : United States Departement of Agriculture (USDA) și Agriculture and Agri-Food Canada (AAC), care reprezinta două din cele mai importante țări exportatoare de produse agricole. Aceste două ministere, alături de alte asociații, universități sau întreprinderi, le difuzează de asemenea pe site-ul Globaltrade.net.\n\nGlobaltrade le clasează în funcție de două criterii de selecționare: de țară studiata și de industrie.\n\nNote\n\nVezi și \n Mecanizarea agriculturii\n FAO\n FIDA\n Agricultura României\n Agricultură organică\n Biochimie\n Biologie\n Botanică\n Bucătărie\n Ecologie\n Teoria evoluționistă\n Zoologie\n Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică\n Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară București\n\nLegături externe \n\n Istoria medievală a uneltelor agricole \n Precizări necesare pentru folosirea corectă și competentă a unor termeni în domeniul agronomiei \n Piața europeană en-gros online\n Piața românească de hibrizi de porumb" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Împărtășește-mi câteva lucruri despre Internet." }, { "from": "assistant", "value": "Termenul internet provine din împreunarea artificială și parțială a două cuvinte englezești: interconnected = interconectat și network = rețea.\n\nCuvântul are două sensuri care sunt strâns înrudite, în funcție de context:\n Substantivul propriu „Internet” (scris cu majusculă) desemnează o rețea mondială unitară de calculatoare și alte aparate cu adrese computerizate, interconectate conform protocoalelor (regulilor) de comunicare „Transmission Control Protocol” și „Internet Protocol”, numite împreună „stiva TCP/IP”. Precursorul Internetului datează din 1965, când Agenția pentru Proiecte de Cercetare Înaintate de Apărare - a Ministerului Apărării, Department of Defense sau DoD din SUA (Defence Advanced Research Projects Agency, DARPA) a creat prima rețea de computere interconectate sub numele ARPAnet.\nSuper-rețeaua Internet din zilele noastre, care de mult a împânzit întreg globul pământesc, a rezultat din extinderea permanentă a acestei rețele inițiale Arpanet. Azi pe glob există un singur Internet, care însă este uriaș; el oferă utilizatorilor săi o multitudine de informații și servicii precum e-mail, www, FTP, Găzduire web (web hosting) și multe altele, unele dintre ele fiind numai contra cost. \nTermenul „Internet” nu trebuie confundat cu serviciul internetic World Wide Web (www). Acesta este doar unul din multele servicii oferite pe Internet, vezi secțiunea „Aplicații Internet” mai jos.\n\n Substantivul comun „internet” (scris cu minusculă) desemnează rețele speciale ce interconectează 2 sau mai multe rețele autonome aflate la mare depărtare unele față de altele. Un exemplu de 2 rețele mari, interconectate printr-un internet pentru care folosința acestui nume este justificată: rețelele SIPRNet și FidoNet. Rețelele de tip internet nu trebuie confundate cu super-rețeaua „Internet” de mai sus. \n\nÎn continuare, acest articol se ocupă numai de Internet - super-rețeaua unică de răspândire mondială.\n\nUtilizare \n\nPotrivit unui comunicat de presă al fundației ECDL în 2008 aproximativ 83 % din populația globală nu folosea Internetul.\n\nÎn iulie 2016, o rezoluție ONU a declarat că accesul la internet este un drept uman de bază.\n\nPotrivit unui studiu întocmit de firma de cercetare on-line InternetWorldStats, în noiembrie 2007 rata de penetrare a Internetului în România a atins nivelul de 31,4 % din totalul populației, estimată la 22,27 milioane de locuitori, iar numărul de conexiuni broadband era de 1.769.300 .\n\nÎntre 2007 - 2011 numărul conexiunilor la Internet în gospodăriile românești a crescut de la 22 % la 47 %; cifrele corespunzătoare la nivelul Uniunii Europene au fost 54 % și 73 %..\n\nCaracteristici tehnice \nÎn ziua de astăzi Internetul este susținut și întreținut de o mulțime de firme comerciale. El se bazează pe specificații tehnice foarte detaliate, ca de exemplu pe așa-numitele „protocoale de comunicație”, care descriu toate regulile și protocoalele de transmitere a datelor în această rețea. Vezi și articolul despre Modelul de Referință OSI.\n\nProtocoalele fundamentale ale Internetului, care asigură interoperabilitatea între orice două calculatoare sau aparate inteligente care le implementează, sunt Internet Protocol (IP), Transmission Control Protocol (TCP) și User Datagram Protocol (UDP).\n\nAceste trei protocoale reprezintă însă doar o parte din nivelul de bază al sistemului de protocoale Internet, care mai include și protocoale de control si aplicative, cum ar fi: DNS, PPP, SLIP, ICMP, POP3, IMAP, SMTP, HTTP, HTTPS, SSH, Telnet, FTP, LDAP, SSL, WAP și SIP.\n\nDin cauza multelor fuziuni dintre companiile de telefonie și cele de Internet (Internet Service Providers, prescurtat ISP) au apărut o serie de probleme în sensul că sarcinile acestora nu erau clar delimitate.\n\nRețeaua regională a ISP-ului este formată prin interconectarea ruterelor din diverse orașe pe care le deservește compania. Dacă pachetul este destinat unui calculator-gazdă deservit direct de către rețeaua ISP, pachetul va fi livrat direct lui. Altfel el este predat mai departe operatorului (firmei) care furnizează companiei ISP servicii de comunicare prin backbone-ul rețelei. (In engleză backbone înseamnă in general șira spinării, iar în informatică înseamnă rețeaua de bază pentru interconectarea rețelelor). În partea superioară a acestei ierarhii se găsesc operatorii principali de la nivelul backbone-ului rețelei, companii cum ar fi AT&T sau SPRINT. Aceștia răspund de backbone-uri mari cu mii de rutere conectate prin fibră optică, cu bandă largă de transfer.\n\nCorporațiile și firmele de hosting utilizează așa-numitele „ferme” de servere rapide (= multe servere, situate eventual în aceeași sală sau clădire), conectate direct la backbone. Operatorii încurajază pe clienții lor să folosească această conectare directă prin închirierea de spațiu în rack-uri = dulapuri speciale standardizate pentru echipamentul clientului, care se află în aceeași cameră cu ruterul, conducând la conexiuni scurte și rapide între fermele de servere și backbone-ul rețelei.\n\nDacă un pachet trimis în backbone este destinat unui ISP sau unei companii deservite de aceeași coloană, el este transmis celui mai apropiat ruter. Pentru a permite pachetelor să treacă dintr-un backbone în altul, acestea sunt conectate în NAP-uri (Network Access Point). În principiu un NAP este o sală plină cu rutere, cel puțin unul pentru fiecare backbone conectat. O rețea locală conectează toate aceste rutere astfel încât pachetele să poată fi retransmise rapid din orice coloană în orice alta. În afară de conectarea în NAP-uri, backbone-urile de dimensiuni mari au numeroase conexiuni directe între ruterele lor, tehnică numită conectare privată (private peering).\n\nUnul dintre paradoxurile Internetului este acela că ISP-urile, care se află în competiție între ele pentru câștigarea de clienți, cooperează în realizarea de conectări private și întreținerea Internetului.\n\nTermeni înrudiți cu „Internet” și „internet”:\n intranet: o rețea particulară cu principii de funcționare similare cu cele ale Internetului, dar cu acces restrâns - de exemplu intranetul sau intraneturile unei companii particulare, la care primesc acces numai angajații companiei. Intraneturile sunt de obicei separate de Internet.\n extranet: un intranet particular al unei companii, la care însă au acces (măcar parțial) și anumite persoane sau grupe externe autorizate din alte companii, ca de exemplu de la firme furnizoare sau firme cliente. Accesul la extraneturi are loc de obicei prin intermediul Internetului.\n\nAccesul la Internet \nExistă un șir întreg de metode de cuplare fizică a unui calculator sau aparat „inteligent” (smart) la Internet.\n\nAcces prin linie de telefonie fixă \nAccesul unui utilizator la Internet prin intermediul rețelei de telefon analogice fixe tradițioale: utilizatorul unui calculator cheamă programul de comunicație necesar, care mai întâi se conectează la modem. Modemul este o componentă a calculatorului care convertește semnalele digitale (de transmis) în semnale analogice, care pot circula în rețeaua telefonică. Apoi modemul „formează” numărul de telefon al unui furnizor de servicii Internet - ISP. Semnalele modulate (de fapt datele) sunt transferate la punctul de livrare (Point Of Presence, POP) al ISP-ului, unde sunt preluate din sistemul telefonic și transferate în rețeaua regională de Internet a ISP-ului. Din acest punct sistemul este în întregime digital și se bazează pe comutarea de pachete (packet switching); în acest sistem de transmisie informația care trebuie transmisă este \"mărunțită\" în multe pachete mici, care sunt apoi transmise la destinație în mod independent unele de altele și chiar pe căi diferite; sigur că la destinație pachetele trebuiesc reasamblate în ordinea corectă.\n\nPe lângă utilizarea rețelei fixe publice acceași tehnică se poate folosi și pe linii fixe dedicate (închiriate).\n\nAcest tip de acces a rămas în urmă ca viteză și siguranță în funcționare și nu se mai utilizează aproape deloc.\n\nAcces la un router (sau modem ADSL) conectat la rețeaua fixă de telefonie sau de ADSL \nLegătura de la placa de rețea (NIC) din computerul local la ruter se poate face:\n printr-un fir, sau și\n fără fir (wireless); atunci NIC leagă prin radio la un așa-numit Active Point sau Hotspot integrat în ruter, legătură bazată pe tehnica Wi-Fi sau altele (WLAN).\n\nAcces printr-un controler de comunicații dedicat\n\nAcces prin rețele de telefonie celulară, mobilă (GSM) \nLegătură prin radio, de la un telefon celular de tip smartphone, de la un calculator portabil sau, mai general, de la un dispozitiv Internet mobil la antena celulară terestră, utilizând tehnicile GSM sau UMTS.\n\nAcces prin rețeaua de cablu de TV\n\nAcces prin satelit\nAceastă tehnologie a fost dezvoltată pentru a asigura accesul în zonele izolate la internet de bandă largă, sau în zone în care furnizorii clasici nu au infrastructura dezvoltată.\n\nAltele \nPe anumite domenii speciale se fac încă experimentări: prin rețeaua de curent electric; prin rețeaua de transporturi a căilor ferate ș.a.\n\nIstoric \n\nPunctul de pornire în dezvoltarea Internetului a fost rivalitatea între cele două mari puteri ale secolului al XX-lea: Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică.\nÎn 1957, URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) lansează în spațiul cosmic primul satelit artificial al Pământului denumit Sputnik. Acest fapt a declanșat o îngrijorare deosebită în Statele Unite ale Americii, astfel președintele Eisenhower înființează o agenție specială subordonată Pentagonului: Advanced Research Projects Agency (www.darpa.mil). Această agenție a Ministerului de Apărare (Department of Defense, prescurtat DOD) este condusă de oameni de știință, are o birocrație redusă, și are ca misiune: „Menținerea superiorității tehnologice a armatei Statelor Unite și prevenirea surprizei tehnologice în domeniul securității naționale prin sponsorizarea celor mai noi și revoluționare descoperiri științifice și prin investirea de fonduri teoretic nelimitate pentru realizarea unei legături între cercetarea științifică și implementarea tehnologică militară a acesteia.”\n\nÎn 1959 John McCarthy, profesor la Universitatea Stanford, al cărui nume va fi asociat cu inteligența artificială, găsește soluția de a conecta mai multe terminale la un singur calculator central: time-sharing (partajarea timpului). Aceasta este o modalitate de lucru în care mai multe aplicații (programe de calculator) solicită acces concurențial la o resursă (fizică sau logică), prin care fiecărei aplicații i se alocă un anumit timp pentru folosirea resursei solicitate. \nApărând apoi primele calculatoare în marile universități se pune problema interconectării acestora. Cercetătorul Lawrence Roberts susține o soluție de interconectare prin comutare de pachete (packet switching) în modelul numit \"client-server\". \nAstfel, pentru a transmite informația, aceasta este mărunțită în porțiuni mici, denumite pachete. Ca și la poșta clasică, fiecare pachet conține informații referitore la destinatar, astfel încât el să poată fi corect dirijat pe rețea. La destinație întreaga informație este reasamblată. Deși această metodă întâmpină rezistență din partea specialiștilor, în 1969 începe să funcționeze rețeaua \"ARPANET\" între 4 noduri: University of California din Los Angeles (UCLA), University of California din Santa Ana, University of Utah și Stanford Research Institute (SRI). Toate acestea au fost codificate într-un protocol care reglementa transmisia de date. În forma sa finală, acesta era TCP/IP (Transmission Control Protocol / Internet Protocol), creat de Vint Cerf și Robert Kahn în 1970 și care este și acum baza Internetului. TCP/IP face posibil ca modele diferite de calculatoare, de exemplu cele compatibile cu IBM sau și Mac's, folosind sisteme diferite de operare, cum ar fi UNIX, Windows, MacOS etc. să se \"înțeleagă\" unele cu altele. În acest fel, Internetul urma să devină cu adevărat independent de platforma harware utilizată.\nPrima conexiune ARPANET a fost realizată în 29 octombrie 1969, ora 22:30 între University of California din Los Angeles și Institutul de Cercetare Stanford și a decurs astfel: cei de la un capăt al rețelei au tastat un “L” (de la \"login\") și apoi, prin telefon, au cerut confirmarea funcționării transferului de date de la cei de la celălalt capăt al conexiunii. Dialogul a fost următorul:\n\n{{quotation|\n-Vedeți L-ul?\n\n-Da, vedem L-ul!\n\nApoi au tastat un O și au întrebat din nou:\n\n-Vedeți O-ul?\n\n-Da, vedem O-ul, a venit raspunsul.Apoi au tastat un G și conexiunea a picat.}}\n\nCa program al Ministerului Apărării al SUA, ARPANET s-a dezvoltat uluitor de repede, la el conectându-se din ce în ce mai multe calculatoare. În 1979 ARPA decide să separe rețeaua în două, una pentru lumea comercială și universitară, și una militară. Cele două rețele puteau comunica în continuare, construindu-se practic o inter-rețea (internet) denumită inițial DARPA Internet și consacrată ulterior sub denumirea Internet. \nNumeroși cercetători din domeniul academic și militar si-au concentrat eforturile în scopul dezvoltării unor programe de comunicare în rețea. Astfel în 1980 o serie de programe de comunicare (bazate pe protocoale binedefinite), care sunt utilizate și astăzi, erau deja finalizate. În 1983, TCP/IP devine unicul protocol oficial al Internetului, și ca urmare, tot mai multe calculatoare din întreaga lume au fost conectate la ARPANET. Creșterea numărului de calculatoare conectate la Internet a devenit exponențială, astfel încât în 1990 Internetul cuprindea 3.000 de rețele și 300.000 de calculatoare. În 1992 era deja conectat calculatorul cu numărul 1.000.000. Apoi mărimea Internetului s-a dublat cam la fiecare an.\n\nDezvoltarea rapidă a Internetului s-a datorat faptului că accesul la documentația protocoalelor obligatorii a fost și este liber și gratuit. În 1969 S. Crocker a inițiat o serie de „note de cercetare” denumite RFC (Request for Comments), numerotate cronologic și devenite cu timpul accesibile gratuit on-line (în Internet). \nMarea schimbare a început în 1989, când Tim Berners Lee de la Centrul European pentru Fizica Nucleară din Geneva (CERN) a pus bazele dezvoltării primului prototip al World Wide Web (WWW sau web). \n\nO altă schimbare radicală s-a produs când, în 1993, National Center for Supercomputing Applications (NCSA) din SUA a pus la dispoziție browserul \"Mosaic\", care era bazat pe o interfață grafică (Windows). Enorma creștere a webului a început aproape dintr-o dată: în iunie 1993 erau înregistrate 130 servere web, iar în 1994 erau deja peste 11.500 de servere.\n\n Numărul de siteuri web din Internet \nNumărătoarea a început în anul 1991, prin înființarea de către CERN(Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară) a primului site web care avea adresa nxoc01.cern.ch, iar mai apoi info.cern.ch. Pe 12 decembrie 1991, Paul Kunz de la Stanford Linear Accelerator Center (SLAC) a pus în funcțiune primul server web din America.\n\nTim Berners-Lee apreciază că la sfârșitul anului 2015, cel târziu la mijlocul anului 2016, numărul de site-uri web va depăși 1 miliard.\n\n Numărul de utilizatori \n\n Aplicații Internet \n\nAplicațiile Internetului sunt numeroase: în primul rând afișarea de informații mai mult sau mai puțin statice cu formă de text, imagini și sunete (așa-numitele pagini web), apoi poșta electronică e-mail, transferul de fișiere de date și informații, chat, video și video on demand, telefonie și telefonie cu imagine prin Internet, televiziune prin Internet, e-commerce, sondări de opinie, mediu pentru răspândirea știrilor, mediu pentru toate genurile de grafică și muzică, deschiderea unei sesiuni de lucru de la distanță, grupuri de discuții pe teme prestabilite, jocuri interactive prin rețea, operații bancare (Internet banking) și multe, multe altele. Printre ele, World Wide Web, prescurtat WWW, deseori numit numai \"web\", este la loc de vârf, deoarece este o aplicație multimedială și integrativă, cu o interfață de utilizator (Graphic User Interface, GUI) foarte atrăgătoare din punct de vedere grafic, practică și simplu de folosit. WWW a fost inventat de către Tim Berners-Lee în anul 1993.\n\nPentru folosirea tuturor aplicațiilor din web este nevoie în general doar de un singur program multifuncțional numit browser (cuvânt englez). Exemple: MS Internet Explorer, Mozilla Firefox (provenit din Netscape Navigator),Google Chrome, Opera, Apple Safari ș.a.\n\n Divertisment în Internet \nÎn Internet se află un număr imens de informații de cele mai diverse naturi, precum ar fi filme, videoclipuri, cărți, așa-numite audiobooks, muzică și multe altele. De exemplu, o adresă web (adresă Internet) foarte cunoscută este www.youtube.com, aici putându-se găsi practic orice tip de videoclipuri. Această adresă este în același timp și un site web de exprimare liberă.\n\n Marketing și afaceri prin Internet \nOdată cu dezvoltarea industriei Internetului au apărut și activități conexe care oferă o informare alternativă pe toate domeniile vieții sau chiar posibilitatea de a avea acces instantaneu, online, la informație: e-learning, audio-learning cu ajutorul audiobooks ș.a. Mai mult decât atât, ca aplicație a Internetului a apărut întreaga branșă numită e-commerce - comerțul electronic, prin care furnizorii de mărfuri și servicii dispun suplimentar de o piață de desfacere enormă: Internetul.\n\nPractic Internetul a oferit acces la o piață globală multor întreprinderi mici și mijlocii, care fără aportul acestuia nu ar fi avut niciodată posibilitatea de a se adresa unor clienți la scară mondială. Astfel Internetul a devenit și un important mediu de afaceri.\n\nConform statisticilor efectuate de firma Online Education, fiecare job devenit depășit prin efectele Internetului este înlocuit cu alte 2,6 noi locuri de muncă.\n\n Aspecte sociale \nGradul de răspândire a Internetului pe glob este uriaș: la 30 iunie 2009 aveau acces la Internet circa 1,67 miliarde de locuitori ai globului pământesc.\n\n Pericolele Internetului \nAccesul simplu și ieftin la Internet are și o consecință negativă, anume nimeni nu poate garanta corectitudinea utilizatorilor. Astfel există deja o gamă largă de programe dăunătoare, create de rău-voitori, care încep cu spionarea (invizibilă) a activității unui utilizator și se termină cu furtul din contul bancar al persoanelor care nu se pricep cum să se apere.Unul dintre cele mai periculoase grupuri și violatori de date este cunoscut ca fiind Anonymous.\n\n Cenzura în Internet \nAnumite state de pe glob interzic, cenzurează sau restricționează populației lor accesul la Internet în diverse domenii: politică, religie, pornografie ș.a., de exemplu Coreea de Nord, China ș.a.\n\n Găzduire web \nÎn Internet există o mulțime de furnizori de servicii de găzduire web (web hosting) ce pot găzdui situri web și proiecte online. Cele mai mari firme la nivel internațional au fost în 2008: GoDaddy, Internet AG, ThePlanet și net@ccess.\n\nO rețea de calculatoare reprezintă un mod de conectare a unor calculatoare individuale, astfel încât să poată folosi în comun anumite resurse.\n\nRețeaua INTERNET și rețeaua WWW\nInternet este o \"rețea de rețele\", cu zeci sau sute de milioane de calculatoare, dispuse pe întregul glob, staționare sau mobile, rețea ce deține cantități uriașe de informații, din care foarte multe pot fi consultate fără restricții, iar unele contra cost sau numai cu diferite parole de acces.\nRețeaua World Wide Web, denumită Web sau WWW, este partea cea mai dezvoltată din internet. A fost creată în 1989, la centrul european de cercetări nucleare.\n Votare prin Internet \nUnele state ale lumii aplică în practică votarea prin Internet.\n\nÎn câteva țări - Austria, Australia, Canada, Estonia, Franța, Germania, Japonia și Elveția - există prevederi legislative pentru votul electronic, fără prezență personală, de la distanță. În 2011, votul prin internet la nivel municipal se testa în Norvegia.\n\nDeși mai multe țări din Uniunea Europeană au testat diferite proiecte de vot electronic, Estonia este în prezent (2011) singurul membru UE care folosește această procedură pe scară largă. La alegerile parlamentare estoniene din 2011, 24% din alegǎtori au votat prin internet.\n\n Web 2.0 \nWeb 2.0 este un aspect relativ nou în Internet, care implică participarea activă a utilizatorilor (chiar nespecialiști) la dezvoltarea rețelei.\n\n Web 3.0 \nWeb 3.0 sau Web-ul semantic este un \"web de date\", care permite mașinilor să înțeleagă semantica, sau sensul, de informații pe World Wide Web.\n\nIntranet și extranet\n\nIntranet este o rețea de calculatoare privată a unei companii, similară ca funcționalitate cu mediul internet, care asigură accesul și distribuția informațiilor interne exclusiv persoanelor conectate la aceasta. \n\nRețele intranet pot fi găsite în aproape orice tip de organizație: companii mici, medii sau mari, instituții educaționale și guvernamentale.\n\nPrimele site-uri de intranet și primele pagini de start ale companiilor au început să apară în anii 1990-1991. \n\nUn intranet este construit din aceleași concepte și tehnologii utilizate pentru internet: server-client, protocoale de Internet TCP/IP, HTTP, SMTP (e-mail) și FTP (transfer de fișiere), gateway cu firewall protejat de un posibil acces exterior neautorizat (autentificarea utilizatorului, criptarea mesajelor, conectare la o rețea VPN). \n\nCaracteristici\nComponentele care stau la baza alcătuirii unui Intranet sunt: \nrețea de calculatoare și componentele sale: hardware de comunicare între diversele sisteme de calcul ale companiei, echipamente de interconectare pentru subrețele, suite de protocoale \nprograme și aplicații care implementează serviciile de bază Intranet\naplicații care permit lucrul în cooperare cu alte rețele intranet \n\nAvantaje\nangajații pot trimite fișiere sau date necesare departamentelor interne într-un timp scurt, acestea putând fi accesate oricând și reducând costurile companiei (costurile de hârtie, spații de stocare etc.)\ncreșterea controlului asupra circuitului informațiilor interne.\n\nSoftware\nComercial\nMicrosoft SharePoint este software-ul dominant folosit pentru crearea unei rețele de intranet; aproximativ 50% dintre acestea sunt dezvoltate folosind SharePoint. \nAlte aplicații intranet comerciale includ: quora.com: What-is-the-best-Intranet-platform-for-a-midsize-company\n\nWordpress, Sharepoint, Google Sites, Papyrs, Bitrix24, Drupal, eXo Platform, IBM Websphere, Microsoft OneDrive. \n\nOpen source \n\nMindTouch Core, PBWiki, Plone, GlassCubes, Brushtail, Twiki, HyperGate, \nOpen Atrium\n\nExemple de companii care au implementat intranet\n\nFord - are un intranet folosit zilnic de peste 100 000 de angajati \nUS West - încă din anul 1993, compania de telecomunicații a dezvoltat aplicații bazate pe intranet pentru a-și îmbunătăți procesul de comunicare și de producție și are peste 60 000 de persoane online.\nHP - are peste 200 de web servere interne, accesate de peste 10 000 de angajați din diviziile de producție, vânzări și alte grupuri ale corporației; angajații HP folosesc intranetul pentru a face schimb de informații pentru diverse proiecte, între echipe din alte zone geografice, pentru a rezolva diverse operațiuni programate din timp, rapoarte, cereri de echipament și management de configurție software. \n\nIBM – prin intermediul paginii de start \"w3 On Demand Workplace care deservește cei peste 300 000 de angajați din 75 de țări. \n\nSun Microsystems - are SunWeb, update- uri de noi produse, catalog de produse, educație, informații despre resurse umane, descrieri ale diviziilor de vânzări și marketing. \n\nExtranetul este o extensie a intranetului unei companii pusă la dispoziție terților și care extinde rețeaua privată cu dispoziții speciale pentru acces, autorizare și autentificare. Această rețea face legătura între angajații unei organizații, clienți, furnizori și alți parteneri de afaceri.\n\nNote\n\nVezi și \n Furnizor de servicii Internet\n Darkinternet\n Darknet\n Deep Web\n Istoria Internetului\n Era digitală\n Internet prin satelit\n\nLegături externe \n \n Ce este internetul - O colecție de răspunsuri la întrebarea \"Ce este internetul pentru tine?\"\n A Little History of the World Wide Web\n Istoria internetului, ponturifierbinti.com\n Note ale cursului Introducere în INTERNET al Academiei Române, 1997 \n Ce este Internetul și cum a apărut?, 8 mai 2012, Mihaela Stănescu, Descoperă\n Cum arata PRIMA pagina de internet din urma cu peste 20 de ani, 7 august 2012, Patrick Vrabie, wall-street.ro\n Cum vedeau oamenii Internetul în urmă cu 40 de ani, când nici nu exista: Este rețeaua care poate revoluționa viitorul, 26 decembrie 2013, Răzvan Băltărețu, Adevărul\n Internet2 - repede, tot mai repede, 14 august 2007, Mihai Dragnea, Descoperă\n Societatea informatizată, 9 noiembrie 2007, Claudiu Andone, Descoperă\n Un exemplu de ghid Internet pentru începători al companiei române InterConnect \n Trei sateliți Terabit vor fi lansați pe orbită pentru a furniza internet de mare viteză, 11 februarie 2016, profit.ro\nInternetul în România\n Prizonieri în rețea - Istorie WWW în România, 16 februarie 2003, Evenimentul zilei\n \"Pionierii\" internetului din România , 28 iulie 2010, Petre Bădică, România liberă\nCe este internetul și cum a apărut\n\nSecuritatea pe internet\n Maraton Descoperă: Capcanele internetului, 16 mai 2012, Descoperă\n „Ticăloșii“ de pe internet, 8 martie 2012, Răzvan Prițulescu, Adevărul\n\nAnonimitatea pe internet\n Ghidul paranoicului: puținele modalități prin care suntem anonimi pe internet, 9 august 2013, Vlad Andriescu, Adevărul\n\nDependența de internet\n Recuperarea din IAD: cand internetul dauneaza grav sanatatii, 12 octombrie 2009, Cecilia Stroe, Descoperă\n Net... mania, 22 august 2005, Anca Alexe, Jurnalul Național\n\nIntranet și extranet\n Intranet și Extranet articol Scritub.com\n\n \nCuvinte-valiză" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ar trebui să știu despre Tehnologie?" }, { "from": "assistant", "value": "Tehnologie („știința meșteșugurilor”, din greaca veche τέχνη, techne, „artă, pricepere, abilitate a mâinii”; și -λογία, -logia) este suma tehnicilor, abilităților, metodelor și proceselor utilizate în producția de bunuri sau servicii sau în realizarea obiectivelor, cum ar fi cercetarea științifică.\n\nTehnologia poate fi cunoașterea tehnicilor, proceselor și altele asemenea sau poate fi încorporată în mașini pentru a permite funcționarea fără cunoștințe detaliate despre funcționarea lor. Sistemele (de exemplu, mașinile) care aplică tehnologia și produc un rezultat sunt denumite sisteme tehnologice.\n\nCea mai simplă formă de tehnologie este dezvoltarea și utilizarea instrumentelor de bază. Invenția preistorică de unelte din piatră fasonată, urmată de descoperirea modului de a controla focul a crescut numărul surselor de hrană. Revoluția neolitică ulterioară a extins acest lucru. Inventarea roții i-a ajutat pe oameni să călătorească și să controleze mediul.\n\nDezvoltările de-a lungul istoriei, printre care: tipografia, telefonul și internetul, au redus barierele fizice în calea comunicării și au permis oamenilor să interacționeze liber la scară globală.\n\nPrintre efectele tehnologiei se numără dezvoltarea economiilor mai avansate (inclusiv economia globală actuală) și apariția bunurilor Veblen. Multe procese tehnologice produc subproduse nedorite cunoscute sub denumirea de poluare și epuizează resursele naturale în detrimentul mediului înconjurător. Inovațiile au influențat întotdeauna valorile unei societăți și au ridicat noi întrebări în etica tehnologiei. Exemplele includ creșterea noțiunii de eficiență în ceea ce privește productivitatea umană și provocările bioeticii.\n\nUtilizarea tehnologiei provoacă și dezbateri filosofice în care se discută dacă tehnologia îmbunătățește condiția umană sau o înrăutățește. Neo-ludismul, anarho-primitivismul și alte mișcări reacționare similare critică omniprezența tehnologiei, susținând că aceasta dăunează mediului și înstrăinează oamenii; susținătorii ideologiilor precum transumanismul și tehno-progresivismul consideră că progresul tehnologic continuu este benefic pentru societate și condiția umană.\n\nDefiniție și utilizare \n\nUtilizarea termenului „tehnologie” s-a schimbat semnificativ în ultimii 200 de ani. Înainte de secolul al XX-lea, termenul era neobișnuit în limba engleză și era folosit fie pentru a se referi la descrierea sau studiul artelor utile, fie pentru a face aluzie la educația tehnică, ca în Massachusetts Institute of Technology (înființat în 1861).\n\nTermenul „tehnologie” a luat amploare în secolul al XX-lea în conexiune cu a doua revoluție industrială. Înțelesurile termenului s-au schimbat la începutul secolului al XX-lea, când oamenii de știință americani, începând cu Thorstein Veblen, au tradus ideile din conceptul german Technik în „tehnologie”. În limba germană și în alte limbi europene, există o distincție între technik și technologie care este absentă în engleză, care traduce de obicei ambii termeni ca „tehnologie”. În anii 1930, „tehnologia” se referea nu numai la studiul artelor industriale, ci și la artele industriale în sine.\n\nÎn 1937, sociologul american Read Bain scria că „tehnologia include toate uneltele, mașinile, ustensilele, armele, instrumentele, locuințele, îmbrăcămintea, dispozitivele de comunicare și transport și abilitățile prin care le producem și le folosim”. Oamenii de știință și inginerii preferă de obicei să definească tehnologia ca știință aplicată, mai degrabă decât ca lucruri pe care oamenii le fac și le folosesc. Mai recent, savanții au împrumutat de la filosofii europeni ai „tehnicii” pentru a extinde sensul tehnologiei la diferite forme ale rațiunii instrumentale, ca în lucrarea lui Foucault despre tehnologiile sinelui (techniques de soi).\n\nDicționarele și cercetătorii au oferit o varietate de definiții. Dicționarul Merriam-Webster oferă o definiție a termenului: „utilizarea științei în industrie, inginerie, etc, pentru a inventa lucruri utile sau pentru a rezolva probleme“ și „o mașină, echipament, metodă, etc., care este creat de tehnologie”. Enciclopedia Britanică oferă o definiție cu caracter general a tehnologiei: „aplicarea cunoașterii științifice pentru obiective practice ale vieții umane sau pentru schimbarea și manipularea mediului uman.” Fiziciana Ursula Franklin, în prelegerea sa „Lumea reală a tehnologiei” din 1989, a dat o altă definiție a conceptului; este „practică, felul în care facem lucrurile pe aici”. Termenul este adesea folosit pentru a implica un domeniu specific al tehnologiei sau pentru a se referi la tehnologie înaltă sau doar la electronică de consum, mai degrabă decât la tehnologia în ansamblu. Filosoful francez Bernard Stiegler, în Tehnica și timpul, 1 susține că „tehnica” formează orizontul existenței umane.\n\nTehnologia poate fi mai larg definită ca entități, atât materiale cât și imateriale, create prin aplicarea efortului mental și fizic pentru a obține o anumită valoare. În această utilizare, tehnologia se referă la unelte și mașini care pot fi utilizate pentru rezolvarea problemelor din lumea reală. Este un termen de amploare care poate include unelte simple, cum ar fi o rangă sau o lingură de lemn, sau mașini mai complexe, cum ar fi o stație spațială sau un accelerator de particule. \n\nUneltele și mașinile nu trebuie să fie materiale; tehnologia virtuală, precum software-ul și metodele de afaceri, intră sub această definiție a tehnologiei. Economistul american W. Brian Arthur definește tehnologia într-un mod la fel de larg ca „un mijloc de a îndeplini un scop uman”.\n\nCuvântul „tehnologie” poate fi folosit și pentru a se referi la o colecție de tehnici. În acest context, starea actuală a cunoașterii umanității despre cum să combine resursele pentru a produce produsele dorite, pentru a rezolva probleme, a satisface nevoile sau a satisface dorințele; include metode tehnice, abilități, procese, tehnici, unelte și materii prime. Atunci când este combinat cu un alt termen, cum ar fi „tehnologie medicală” sau „tehnologie spațială”, se referă la starea cunoștințelor și instrumentelor domeniului respectiv. „Tehnologie de ultimă generație” se referă la tehnologia înaltă disponibilă umanității în orice domeniu.\n\nTehnologia poate fi privită ca o activitate care formează sau schimbă cultura. În plus, tehnologia este aplicarea matematicii, a științei și a artelor în beneficiul vieții așa cum este cunoscută. Un exemplu modern este creșterea tehnologiei de comunicare, care a redus barierele în calea interacțiunii umane și, prin urmare, a contribuit la crearea de noi subculturi; creșterea ciberculturii are la bază dezvoltarea internetului și a calculatorului. Ca activitate culturală, tehnologia precedă atât știința, cât și ingineria, fiecare dintre acestea formalizând unele aspecte ale efortului tehnologic.\n\nȘtiință, inginerie și tehnologie\n\nDistincția dintre știință, inginerie și tehnologie nu este întotdeauna clară. Știința este cunoașterea sistematică a lumii fizice sau materiale dobândită prin observare și experimentare. Tehnologiile nu sunt de obicei produse exclusiv ale științei, deoarece trebuie să îndeplinească cerințe precum utilitatea, gradul de utilizare și siguranța.\n\nIngineria este procesul orientat spre proiectare și realizare a instrumentelor și sistemelor de exploatare a fenomenelor naturale pentru mijloace umane practice, adesea (dar nu întotdeauna) folosind rezultate și tehnici din știință. Dezvoltarea tehnologiei se poate baza pe multe domenii ale cunoașterii, inclusiv cunoștințe științifice, inginerești, matematice, lingvistice și istorice, pentru a obține un rezultat practic.\n\nTehnologia este adesea o consecință a științei și ingineriei, deși tehnologia ca activitate umană precede cele două domenii. De exemplu, știința ar putea studia fluxul de electroni în conductorii electrici utilizând instrumente și cunoștințe deja existente. Această nouă cunoaștere poate fi apoi utilizată de ingineri pentru a crea noi instrumente și mașini, cum ar fi semiconductori, calculatoare și alte forme de tehnologie avansată. În acest sens, oamenii de știință și inginerii pot fi considerați amândoi tehnologi.\n\nRelațiile exacte dintre știință și tehnologie, au fost dezbătute de oamenii de știință, istorici și decidenți politici la sfârșitul secolului al XX-lea, în parte deoarece dezbaterea poate informa finanțarea științei de bază și aplicată. În urma imediată a celui de-Al Doilea Război Mondial, de exemplu, în Statele Unite s-a susținut pe scară largă că că tehnologia era pur și simplu „știință aplicată” și că finanțarea științei de bază obținea rezultate tehnologice în timp util. O articulare a acestei filosofii ar putea fi găsită în mod explicit în tratatul lui Vannevar Bush despre politica științifică postbelică, Știința - Frontiera fără sfârșit: „Produsele noi, noile industrii și mai multe locuri de muncă necesită adăugări continue la cunoașterea legilor naturii ... Aceste noi cunoștințe esențiale pot fi obținute numai prin cercetări științifice de bază”. La sfârșitul anilor 1960, însă, această viziune a fost atacată direct, conducând la inițiative de finanțare a științei pentru sarcini specifice. Problema rămâne controversată, deși majoritatea analiștilor rezistă modelului conform căruia tehnologia este rezultatul cercetării științifice.\n\nIstoric\n\nPaleolitic (2,5 milioane de ani – 10.000)\n\nUtilizarea uneltelor de către primii oameni a fost parțial un proces de descoperire și de evoluție. Primii oameni au evoluat de la o specie de hominizi culegători care erau deja bipezi, cu un creier cu masa de aproximativ o treime din cea a oamenilor moderni. Utilizarea uneltelor a rămas relativ neschimbată pentru mare parte a istoriei timpurii a omenirii. Cu aproximativ 50.000 de ani în urmă, a apărut utilizarea uneltelor complexe și un set de comportamente, considerate de mulți arheologi ca fiind legate de apariția unui limbaj complet modern.\n\nUnelte de piatră\n\nHominizii au început să folosească unelte de piatră primitive acum milioane de ani. Cele mai vechi unelte de piatră erau puțin mai mult decât o piatră spartă, dar acum aproximativ 75.000 de ani, metoda de tăiere a marginii unei unelte de piatră prin îndepărtarea fulgilor litici a oferit o modalitate de a face unelte mai fine.\n\nFoc\n\nDescoperirea și utilizarea focului, o sursă simplă de energie cu multe utilizări profunde, a fost un punct de cotitură în evoluția tehnologică a omenirii. Data exactă a descoperirii sale nu este cunoscută; dovezile oaselor de animale arse găsite la Leagănul Omenirii sugerează că domesticirea focului a avut loc înainte de 1 milion de ani; consensul științific indică faptul că Homo erectus a controlat focul acum 500.000-400.000 de ani. Focul, alimentat cu lemn și cărbune, le-a permis oamenilor timpurii să-și gătească hrana pentru a-i crește digestibilitatea, îmbunătățind valoarea nutritivă și lărgind numărul de alimente care puteau fi consumate.\n\nÎmbrăcăminte și adăpost\nAlte progrese tehnologice realizate în timpul Paleoliticului au fost îmbrăcămintea și adăpostul; adoptarea ambelor tehnologii nu poate fi datată exact, dar ele au fost o cheie pentru progresul umanității. Pe măsură ce era paleolitică a progresat, locuințele au devenit mai sofisticate și mai elaborate; încă de acum 380.000 de ani, oamenii construiau colibe temporare din lemn.\n\nÎmbrăcămintea, adaptată din blana și pielea animalelor vânate, a ajutat omenirea să se extindă în regiuni mai reci; oamenii au început să migreze din Africa și pe alte continente, cum ar fi Eurasia.\n\nNeolitic prin antichitatea clasică (10.000 – 300 d.Hr.) \n\nAscensiunea tehnologică a omului a început cu seriozitate în perioada cunoscută sub numele de Neolitic („Noua Epocă de Piatră”). Invenția topoarelor de piatră a fost un progres major care a permis despădurirea pe scară largă pentru a crea ferme. Utilizarea topoarelor de piatră a crescut foarte mult în Neolitic, dar a fost utilizată inițial în Mezoliticul precedent în unele zone, cum ar fi Irlanda. Agricultura a hrănit populații mai mari de oameni, iar tranziția la sedentarism a permis creșterea simultană a mai multor copii. În plus, copii puteau contribui cu forța de muncă la creșterea culturilor, mai ușor decât ar fi putut în economia vânătorilor-culegători.\n\nOdată cu această creștere a populației și a disponibilității forței de muncă a venit o creștere a specializării forței de muncă.\n\nCeea ce a declanșat progresul de la satele neolitice timpurii la primele orașe, cum ar fi Uruk, și primele civilizații, cum ar fi Sumer, nu este cunoscut în mod specific; cu toate acestea, se consideră că apariția structurilor sociale din ce în ce mai ierarhizate și a forței de muncă specializate, a comerțului și războiului între culturile adiacente și necesitatea unei acțiuni colective pentru a depăși provocările de mediu, cum ar fi irigarea, au jucat un rol.\n\nUnelte metalice\nÎmbunătățirile continue au dus la inventarea cuptorului și a foalelor și au oferit, pentru prima dată, capacitatea de a topi și a forja aur, cupru, argint și plumb – metale native găsite în formă relativ pură în natură. Avantajele uneltelor de cupru față de uneltele din piatră, os și lemn au fost rapid evidente pentru oamenii rimpurii, iar cuprul nativ a fost probabil folosit aproape de la începutul Neoliticului (aproximativ 10.000 de ani în urmă). Cuprul nativ nu apare în mod natural în cantități mari, dar minereurile de cupru sunt destul de frecvente și unele dintre ele produc metal cu ușurință atunci când sunt arse în foc de lemn sau de cărbuni. În cele din urmă, prelucrarea metalelor a dus la descoperirea aliajelor precum bronzul și alama (aproximativ 4000 î.Hr.). Primele utilizări ale aliajelor de fier, cum ar fi oțelul, datează din jurul anului 1800 î.Hr.\n\nEnergie și transport\n\nÎntre timp, oamenii învățau să valorifice alte forme de energie. Cea mai veche utilizare cunoscută a energiei eoliene este nava cu vele; cea mai veche înregistrare a unei nave cu pânze este cea a unei bărci de pe Nil datând din mileniul 8 î.Hr. Din timpuri preistorice, egiptenii au folosit probabil puterea inundațiilor anuale ale Nilului pentru a-și iriga pământurile, învățând treptat să regleze o mare parte din acestea prin canale de irigații construite în mod intenționat și bazine de „capturare”. Vechii sumerieni din Mesopotamia foloseau un sistem complex de canale și diguri pentru a devia apa din râurile Tigru și Eufrat pentru irigare.\n\nPotrivit arheologilor, roata a fost inventată în jurul anului 4000 î.Hr., probabil independent și aproape simultan în Mesopotamia (în Irakul actual), Caucazul de Nord (cultura Maykop) și Europa Centrală. Estimările cu privire la momentul în care s-ar fi putut întâmpla acest lucru variază între 5500 și 3000 î.Hr., majoritatea experților apropiind-o de 4000 î.Hr. \n\nCele mai vechi artefacte cu desene care înfățișează căruțe cu roți datează din aproximativ 3500 î.Hr.; cu toate acestea, este posibil ca roata să fi fost folosită de milenii înainte de realizarea acestor desene. Mai recent, cea mai veche roată de lemn din lume a fost găsită în mlaștinile din Ljubljana, Slovenia.\n\nInventarea roții a revoluționat comerțul și războiul. Nu a durat mult până s-a descoperit că vagoanele cu roți pot fi folosite pentru a transporta încărcături grele. \n\nO roată a olarului de ceramică a fost găsită în orașul-stat Ur și a fost datată în jurul anului 3429 î.Hr. Roțile rapide ale olarilor (rotative) au permis producția timpurie în masă de ceramică, însă utilizarea roții ca transformator de energie (prin intermediul roților de apă, morile de vânt) au revoluționat aplicarea surselor de energie non-umane. Primele căruțe cu două roți au fost derivate din strămoșul saniei, un dispozitiv special pentru transportul mărfurilor și au fost utilizate pentru prima dată în Mesopotamia și Iran în jurul anului 3000 î.Hr.\n\nCele mai vechi șosele construite cunoscute sunt străzile pavate cu piatră ale orașului-stat Ur, datând din jurul anului 4000 î.Hr. și drumurile din lemn care duc prin mlaștinile din Glastonbury, Anglia, datând aproximativ din aceeași perioadă de timp. Primul drum pe distanțe lungi, care a intrat în folosință în jurul anului 3500 î.Hr., se întindea pe 2.500 de km de la Golful Persic până la Marea Mediterană, dar nu a fost asfaltat și a fost doar parțial întreținut. În jurul anului 2000 î.Hr., minoicii de pe insula greacă Creta au construit un drum de cincizeci de kilometri care ducea de la palatul Gortynpe din partea de sud a insulei, prin munți, până la palatul Cnossos în partea de nord a insulei. Spre deosebire de drumul anterior, drumul minoic era complet asfaltat.\n\nInstalații sanitare \n\nCasele private minoice antice aveau apă curentă. La Palatul Cnossos a fost dezgropată o cadă practic identică cu cele moderne. Mai multe case private minoice aveau și toalete, care puteau fi spălate prin turnarea apei în canalizare. Romanii antici aveau numeroase toalete publice, care se goleau într-un sistem extins de canalizare. Canalul principal din Roma a fost Cloaca Maxima; construcția ei a început în secolul al VI-lea î.Hr. și astăzi este încă în uz. \n\nRomanii antici au avut, de asemenea, un sistem complex de apeducte, care au fost folosite pentru a transporta apa pe distanțe lungi. Primul apeduct roman a fost construit în 312 î.Hr. Al unsprezecelea și ultimul apeduct roman antic a fost construit în anul 226 d.Hr. Puse laolaltă, apeductele romane se întindeau pe 450 de kilometri, dar mai puțin de șaptezeci de kilometri din aceștia erau deasupra solului și susținute de arcade.\n\nIstorie medievală și modernă (300 d.Hr. – prezent) \n\nDe-a lungul Evului Mediu au continuat inovații precum fabricarea mătăsii (introdusă în Europa după secole de dezvoltare în Asia), gulerul calului și potcoavele în primele câteva sute de ani după căderea Imperiului Roman din secolul al V-lea. Tehnologia medievală a fost martora utilizării mașinilor simple (cum ar fi pârghia, șurubul și scripetele) combinate pentru a forma unelte mai complicate, cum ar fi roaba, morile de vânt și ceasurile și un sistem de universități care a dezvoltat și a răspândit idei și practici științifice. Renașterea a produs multe inovații, inclusiv presa tipografică (care a facilitat comunicarea cunoștințelor) și tehnologia a devenit din ce în ce mai asociată cu știința. Progresele tehnologice din această perioadă au permis o aprovizionare mai fiabilă cu alimente, urmată de disponibilitatea mai largă a bunurilor de larg consum.\n\nÎncepută în Regatul Unit în secolul al XVIII-lea, Revoluția Industrială a fost o perioadă de mare descoperire tehnologică, în special în domeniile agriculturii, producției, mineritului, metalurgiei și transporturilor, determinată de descoperirea motorului cu aburi și de aplicarea pe scară largă a sistemului de fabrici. Tehnologia a făcut un alt pas în timpul celei de-A Doua Revoluții Industriale (c. 1870 - c. 1914), prin valorificarea energiei electrice pentru a permite inovații precum motorul electric, becul și nenumărate altele. Progresele științifice și descoperirea de noi concepte au permis ulterior zborul cu motor și dezvoltarea în medicină, chimie, fizică și inginerie. Creșterea tehnologiei a dus la zgârie-nori și zone urbane largi ai căror locuitori se bazează pe motoare pentru transport. Comunicarea s-a îmbunătățit odată cu inventarea telegrafului, telefonului, radioului și televiziunii. Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a cunoscut o revoluție în transport cu inventarea avionului și a automobilului.\n\nSecolul XX a adus o serie de inovații. În fizică, descoperirea fisiunii nucleare a dus atât la arme nucleare, cât și la energie nucleară. Calculatoarele au fost inventate, și ulterior miniaturizate, folosind tranzistoare și circuite integrate. Tehnologia informației a condus ulterior la nașterea internetului în anii 1980, care a introdus actuala eră digitală. Oamenii au început să exploreze spațiul cu sateliți (sfârșitul anilor 1950, mai târziu folosiți pentru telecomunicații) și în misiunile cu echipaj (1960) care au mers până pe Lună. În medicină, această eră a adus inovații, cum ar fi chirurgia pe cord deschis și ulterior terapia cu celule stem, împreună cu noi medicamente și tratamente.\n\nPentru a realiza și a menține unele dintre cele mai noi tehnologii, sunt necesare tehnici și organizații complexe de fabricație și construcție; au apărut întregi industrii pentru a sprijini și dezvolta generațiile următoare de instrumente din ce în ce mai complexe. Tehnologia modernă se bazează din ce în ce mai mult pe instruire și educație iar personalul specializat necesită o pregătire generală și specifică sofisticată. Mai mult, aceste tehnologii au devenit atât de complexe încât s-au dezvoltat domenii întregi pentru a le sprijini, inclusiv inginerie, medicină și informatică; și alte domenii au devenit mai complexe, cum ar fi construcțiile, transportul și arhitectura.\n\nAlte specii de animale\n\nUtilizarea tehnologiei de bază este, de asemenea, o caracteristică a altor specii de animale, în afară de oameni. Printre acestea se numără: primate precum cimpanzeii, unele comunități de delfini, și corbi. Având în vedere o perspectivă mai generică a tehnologiei ca etologie a condiționării și controlului activ al mediului, ne putem referi, de asemenea, la exemple de animale, cum ar fi castorii și barajele lor sau albinele și fagurii lor.\n\nAbilitatea de a fabrica și utiliza unelte a fost considerată inițial o caracteristică definitorie a genului Homo. Totuși, descoperirea construcției de unelte în rândul cimpanzeilor și primatelor înrudite a eliminat noțiunea utilizării tehnologiei ca fiind unică pentru oameni. De exemplu, cercetătorii au observat cimpanzeii sălbatici folosind unelte pentru hrănire. Cimpanzeii din vestul Africii folosesc piatra pe post de nicovală sau ciocan pentru spargerea nucilor, la fel ca și maimuțele capucin din Boa Vista, Brazilia.\n\nTehnologia viitoare\n\nTeoriile tehnologiei încearcă adesea să prezică viitorul tehnologiei bazate pe înalta tehnologie și știința vremii. La fel ca în cazul tuturor previziunilor viitorului, tehnologia este însă incertă.\n\nÎn 2005, futurologul Ray Kurzweil a prezis că viitorul tehnologiei va consta în principal dintr-o „revoluție GNR” suprapusă de genetică, nanotehnologie și robotică, robotica fiind cea mai importantă dintre cele trei. Această revoluție viitoare a fost explorată în filme, romane și jocuri video, care au prezis crearea multor invenții, precum și previzionarea evenimentelor viitoare. Oamenii au făcut deja câțiva dintre primii pași către realizarea revoluției GNR.\n\nDescoperirile recente și ingeniozitatea ne-au permis să creăm robotică sub forma inteligenței artificiale, precum și sub forma fizică a roboților. Inteligența artificială (AI) a fost utilizată pentru o varietate de scopuri, inclusiv asistenți personali într-un telefon inteligent. \n\nUnii cred că viitorul roboticii va implica o „inteligență non-biologică mai mare decât cea umană”. Alții cred că viitorul va implica servitorii AI care vor crea o viață ușoară și fără efort pentru omenire, unde roboții vor deveni forța de muncă principală. Roboți controlați de om, cum ar fi dronele, au fost dezvoltați pentru a îndeplini sarcini precum dezactivarea bombelor și explorarea spațiului. \n\nUniversități precum Harvard lucrează la inventarea unor roboți autonomi care să fie utilizați în situații care ar ajuta oamenii, precum chirurgia robotică, roboți de căutare și salvare și roboți de kinetoterapie.\n\nGenetica a fost, de asemenea, explorată, oamenii înțelegând ingineria genetică într-un anumit grad. Unii au speculat viitorul ingineriei umane incluzând „super-oameni”, oameni care au fost proiectați genetic pentru a fi mai rapizi, mai puternici și mai adaptabili față de oamenii actuali. Alții cred că ingineria genetică va fi utilizată pentru a face oamenii mai rezistenți sau complet imuni la unele boli. Unii chiar sugerează că „clonarea”, procesul de creare a unei copii exacte a unui om, poate fi posibilă prin inginerie genetică.\n\nUnii cred că în următorii 10 ani, oamenii vor descoperi tehnologia nanobotică, în timp ce alții cred că suntem la secole distanță de invenția sa. Futurologii cred ca tehnologia nanobotică va permite oamenilor să „manipuleze materia la scara moleculara si atomica”. Această descoperire ar putea deschide calea pentru multe progrese științifice și medicale, cum ar fi vindecarea de noi boli sau inventarea unei tehnologii mai eficiente. Se crede, de asemenea, că nanoboturile ar putea fi injectate sau introduse în alt mod în interiorul corpului uman și pot înlocui anumite părți, menținând oamenii sănătoși pentru o perioadă incredibil de lungă de timp sau combătând într-o anumită măsură insuficiența organelor.\n\nVezi și \n Difuzarea inovației\n Tehnocrație\n Transfer de tehnologie\n Singularitate tehnologică\n Managementul tehnologiilor\n Transumanism\n Postumanism\n\nNote\n\nLegături externe \n\n Enciclopedia Britannica\n Biblioteca Congresului american" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi câteva informații de bază despre Unicode." }, { "from": "assistant", "value": "Unicode () este un format definit de către Unicode Consortium pentru codarea, stocarea și interpretarea textelor pe suporturi informatice. Unicode este formatul standard de facto de codificare și interpretare a datelor binare în format text, având drept țel final să cuprindă toate caracterele din toate limbile globului. Este proiectat pentru ca oricărei litere (caracter) din orice limbă, de pe orice platformă de hardware sau software (program) să îi corespundă un număr unic și neechivoc. Standardul Unicode reprezintă implementarea specificațiilor ISO/IEC 10646, publicate prima dată în 1993 de către organizația ISO.\n\nFiind adoptat de majoritatea producătorilor de software (Microsoft, Apple, HP, Oracle), Unicode a început să fie folosit pe scară largă și să fie oferit de cele mai diverse aplicații de larg interes, începând de la cele mai răspândite sisteme de operare și până la sisteme de baze de date și servere de Internet. Totuși încă nu se poate vorbi de o accepție și un suport intergrat al acestei codificări la scară globală.\n\nPână la Unicode au existat diverse metode de a se defini caracterele naționale ale diverselor țări, începând cu „ANSI extins” pentru l. engleză și terminând cu ultima alternativă standard, ISO-8859, trecând prin diverse variante cu răspândire mai largă sau mai restrânsă. Practic toate alternativele acceptate au fost bazate pe ideea că un text trebuie în mod necesar să fie scris de la început și până la sfârșit în aceeași limbă. Dar, odată cu globalizarea accentuată inclusiv a sistemelor informatice, a apărut din ce în ce mai mult necesitatea unui sistem de codificare care să accepte mai multe limbi în unul și același document scris.\n\nToate sistemele de codificare premergătoare lui Unicode se bazau pe același principiu ca și „ANSI extins”: din cele 256 de combinații posibile în cadrul unui octet, prima jumătate era folosită de un set comun de caractere – ASCII – iar cealaltă jumătate era dedicată codificării specifice, dependente de limbă. Având în vedere nu numai multitudinea de limbi posibile dar și numărul de caractere uriaș din unele limbi (un exemplu relevant este limba chineză), Unicode a introdus un număr arbitrar de octeți pe caracter. Din acest motiv implementarea acestui sistem de codificare este mai greu de realizat decât pentru sistemele tradiționale, însă cum utilitatea acestuia depășește cu mult dificultatea implementării, acest format a devenit unicul standard acceptat practic de către toate sistemele informatice curente.\n\nExemple de Unicode-uri \nDerivate din alfabetul latin: Č, ĝ, ı, ą, Ŝ, ǔ, Þ, Ə\nDerivate din abugidaul telugu: ౢ, ౣ, ౘ, ౙ, ఽ, ౸, ౹, ౺, ౻, ౼, ౽, ౾, ౿\n\nWikipedia în Unicode \nÎn Wikipedia gotă și în cea birmană sunt folosite caractere Unicode.\n\nCodificări\nDate de calculatoare" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ai detalii despre ASCII?" }, { "from": "assistant", "value": "ASCII (pronunțat ˈæski) este acronimul pentru American Standard Code for Information Interchange (\"Codul Standard American pentru Schimbul de Informații\"). ASCII reprezintă un sistem de codificare a caracterelor, bazat pe alfabetul englez. Codurile ASCII reprezintă caractere text pentru computere, echipamente de comunicație și echipamente care lucrează cu text. Majoritatea sistemelor moderne de codificare a caracterelor, care asigură reprezentarea mult mai multor caractere, se bazează pe ASCII.\n\nIstoric \nProiectarea sistemului ASCII a început în 1960. Prima ediție a standardului a fost publicată în 1963, o revizie majoră în 1967, iar cea mai recentă actualizare a avut loc în 1986. Astăzi, ASCII definește 128 de caractere, dintre care 33 sunt neimprimabile (majoritatea acestora sunt caractere de control învechite, care indică cum trebuie procesat textul propriu-zis), iar restul de 95 sunt imprimabile.\n\nSetul de caractere ASCII conține 128 de caractere: litere mari și mici, numere, elemente de punctuație și coduri de control, cum ar fi grafemul ce marchează sfârșitul unei linii de text. Fiecare literă este reprezentată de un număr. De exemplu, litera A este reprezentată prin numărul 65, în timp ce pentru litera z este alocat numărul 122.\n\nExtensii \nExistă mai multe extensii ale standardului ASCII, descrise de standardele ISO 8859-x, unde x reprezintă un număr:\n ISO 8859-1 (Latin1) - cuprinde caracterele pentru limbile indo-europene apusene. ISO 8859-1 trebuie folosit cu grijă pentru că utilizatorii formatului CP1252 (WinLatin1) au deseori impresia că folosesc formatul ISO 8859-1.\n ISO 8859-2 (Latin2) - cuprinde limbile indo-europene răsăritene (dar nu limba româna).\n ISO 8859-3 (Latin3) - cuprinde limbile esperanto și malteză (și, în trecut, și limba turcă).\n ISO 8859-4 (Latin4) - cuprinde limbile baltice și laponă.\n ISO 8859-5 (Cyrillic) - cuprinde limbile bulgară, bielorusă, macedoneană, rusă, sârbă (și, în trecut, și limba ucraineană).\n ISO 8859-6 (Arabic) - cuprinde limba arabă (fără caracterele suplimentare pentru farsi și urdu).\n ISO 8859-7 (Greek) - cuprinde limba greacă modernă.\n ISO 8859-8 (Hebrew) - cuprinde limba ebraică.\n ISO 8859-9 (Latin5) - înlocuiește literele folosite numai în Islanda cu cele mai folosite în limba turcă.\n ISO 8859-10 (Latin6) - reorganizează formatul Latin4, pentru a fi mai util și pentru a putea acoperi întreaga regiune nordică.\n ISO 8859-11 (Thai) - cuprinde limba thailandeză.\n ISO 8859-12 - nu se folosește.\n ISO 8859-13 (Baltic Rim) - reorganizează și îmbunătățește formatele ISO 8859-4 și 8859-10.\n ISO 8859-14 (Latin8 sau Celtic) - cuprinde limbile galeză, gaelică și bretonă.\n ISO 8859-15 (Latin9, uneori, dar neofical ,Latin0) - reorganizează formatul Latin1, adăugând simbolul pentru euro.\n ISO 8859-16 (South-Eastern European) - cuprinde limbile albaneză, croată, maghiară, poloneză, română, și slovenă, dar și franceza, italiana și gaelica (ortografie nouă).\n\nReferințe\n\nLegături externe \n O reprezentare a tabelei ASCII\n O descriere mai completă a tuturor variațiilor standardului 8859\n\nInformatică\nAcronime de cinci litere" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi informații despre Underscore." }, { "from": "assistant", "value": "[ _ ] este un caracter apărut la mașinile de scris din vechime și care era utilizat pentru sublinierea cuvintelor, prin mutarea carului mașinii de scris la începutul unui cuvânt și suprascrierea lui cu caracterul .\n\nActualmente, caracterul este folosit pentru a crea o spațiere vizuală acolo unde nu este permis sau este nepractic spațiul (de exemplu: adrese de e-mail, nume de fișiere, URL-uri).\n\nSimboluri" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți să îmi spui despre acest subiect: Roma?" }, { "from": "assistant", "value": "Roma este capitala Italiei. Situat pe malul fluviului Tibru, orașul are o istorie îndelungată fiind de-a lungul secolelor capitala Republicii Romane, a Imperiului Roman, a Bisericii Romano-Catolice și a Italiei moderne. Roma are o populație de 2.745.819 persoane. Aria metropolitană are o populație de 4. 355.725 milioane de locuitori. Este capitala regiunii Lazio și a Provinciei Roma. \n\nRoma este un important centru turistic. Printre monumentele cele mai faimoase se numără Colosseumul și Columna lui Traian. O enclavă a Romei este și statul Vatican, un teritoriu suveran al Sfântului Scaun situat într-un cartier roman. Este cel mai mic stat din lume, și capitala singurei religii care are reprezentanță în Națiunile Unite (ca un stat observator non-membru).\n\nRoma, Caput mundi („Capitala lumii”), la Città Eterna („Orașul etern”), Limen Apostolorum („Pragul apostolilor”), la città dei sette colli („Orașul celor șapte coline”) sau, pur și simplu, l'Urbe („Orașul”), este profund modernă și cosmopolită. Ca unul dintre puținele orașe mari ale Europei care a supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial relativ puțin afectat, centrul Romei rămâne renascentist și baroc în esența sa. Centrul Istoric al Romei este pe lista patrimoniului mondial UNESCO.\n\nGeografie \nRoma este situată în partea central-vestică a Peninsulei Italice, pe cursul inferior al fluviului Tibru.\n\nRoma este împărțită în patru districte, 15 municipii și 155 de zone metropolitane. Cele 15 (până la 11 martie 2013) municipii sunt: (1) Munizipio 1 (cu Centrul Vechi Centro Storico, Monti, Prati și alte părți ale orasului), (2) Parioli und Nomentano – San Lorenzo, (3) Monte Sacro, (4) Tiburtina, (5) Prenestino și Centocelle, (6) delle Torri, (7) San Giovanni și Cinecittà, (8) Appia Antica, (9) EUR, (10) Ostia, (11) Arvalia Portuense, (12) Monte Verde, (13) Aurelia, (14) Monte Mario și (15) Cassia Flaminia.\n\nClimă \nRoma are o climă tipică de tip mediteranean, ce caracterizează regiunile Italiei situate pe coasta mediteraneană. Cea mai plăcută climă este din luna aprilie până în iunie, și de la mijlocul lui septembrie până în octombrie; în particular, ottobrata (se poate traduce ca „zi frumoasă de octombrie”) sunt cunoscute ca zile însorite și calde. În luna august, temperatura din miezul zilei deseori depășește 32 °C; în mod tradițional, multe afaceri se închideau în luna august și romanii obișnuiau să plece atunci spre stațiunile de vacanță, dar această tendință începe să dispară și orașul începe să devină complet funcțional de-a lungul întregii veri, datorită turismului în creștere și schimbării mentalității de lucru a populației sale. Temperatura maximă în decembrie este în medie de aproximativ 14 °C.\n\nIstorie\n\nDe la fondare la imperiu \nConform legendei, Roma a fost întemeiată de gemenii Romulus și Remus pe 21 aprilie 753 î.Hr., și dovezile arheologice sprijină teoria conform căreia Roma s-a dezvoltat pornind de la așezări pastorale pe Dealul Palatin, construite în zona viitorului Forum Roman, și care au stat la baza noului oraș în secolul VIII î.Hr.. Orașul avea să devină capitala Regatului Roman (condus de o succesiune de șapte regi, conform tradiției), a Republicii Romane (din 509 î.Hr. - 27 î.Hr., guvernată de Senat), și, în final, a Imperiului Roman (din 27 î.Hr., condus de un împărat); aceste succese au depins de cuceririle militare, de dominația economică, precum și de asimilarea selectivă a civilizațiilor învecinate, în mod notabil, etruscii și vechii greci. În anul 64, în timpul domniei lui Nero, o mare parte a orașului a fost mistuită de incendiu. Orașul a fost reconstruit în timpul Flaviilor, dar mai ales în timpul împăraților Traian, Adrian și Caracalla.\n\nDe la fondarea Romei în 753 î.Hr., orașul a rămas neînfrânt din punct de vedere militar (deși a pierdut câteva bătălii), până în 386 î.Hr., când Roma a fost ocupată de celți (unul dintre cele trei triburi principale ale galilor) și, apoi, recuperată de romani în același an. Conform legendei, galii s-au oferit să returneze Roma populației sale în schimbul a cinci sute de kilograme de aur, dar romanii au refuzat, preferând să-și recapete orașul luptând mai degrabă decât să recunoască o înfrângere. Totuși, în analele Romei se spune că răscumpărarea a fost plătită și, în timp ce un senator roman a protestat în fața conducătorului galilor (Brennus), spunând că greutățile folosite pentru măsurarea răscumpărării nu sunt exacte, Brennus și-a aruncat sabia peste greutăți și a rostit celebrele cuvinte: \"Vae victis\" (vai de cei învinși).\n\nDominația romană s-a extins asupra majorității Europei și malurilor Mării Mediterane, în timp ce populația ei depășea un milion de locuitori. Timp de aproape o mie de ani, Roma a fost cel mai mare, mai bogat și mai important din punct de vedere politic oraș al lumii occidentale, rămânând astfel și când a început declinul imperiului și împărțirea sa în două, chiar dacă, până la urmă, și-a pierdut statutul de capitală în detrimentul orașului Milano și, apoi, Ravenna, fiind depășită ca prestigiu de capitala Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopol.\n\nCăderea imperiului și Evul Mediu \nÎn timpul domniei lui Constantin I, episcopul de Roma a căpătat atât importanță religioasă, cât și politică, până la urmă ajungând să fie cunoscut drept Papă și stabilind Roma ca centru al Bisericii Catolice. În urma jefuirii Romei din 410 de către Alaric I și căderii Imperiului Roman de Apus în 476 d.Hr., Roma a alternat între Imperiul Bizantin și jafurile barbarilor goți și vandali. Populația orașului a scăzut la un număr de doar 20.000 de oameni în timpul Evului Mediu Timpuriu, reducând orașul cândva înfloritor la grupuri de clădiri locuite, dispersate de-a lungul unor arii extinse de ruine și vegetație. Roma a făcut în mod nominal parte din Imperiul Bizantin până în 751 d.Hr., când lombarzii au abolit Exarhatul de Ravenna. În 756 Pepin cel Scurt i-a oferit papei jurisdicție lumească asupra Romei și zonelor limitrofe, creând astfel Statele Papale.\n\nRoma a rămas capitala Statelor Papale până la anexarea sa de către Regatul Italiei în 1870; orașul a devenit o destinație a pelerinilor în timpul Evului Mediu și focar de dispute între papalitate și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, începând cu domnia lui Carol cel Mare, care a fost primul împărat încoronat de papă (Leon al III-lea) la Roma, de Crăciun, în anul 800. În afară de perioade scurte ca oraș liber în Evul Mediu, Roma și-a menținut statutul de capitală papală și „oraș sfânt” timp de secole, chiar și când papii au fost mutați la Avignon între 1309-1337. Deși nu mai avea putere politică, precum a dovedit-o brutala prădare a Romei în 1527, orașul a înflorit ca centru cultural și artistic în timpul Renașterii și Barocului, sub patronajul curții papale.\n\nSecolele XVII-XIX \nPopulația a crescut din nou, ajungând la 100.000 în secolul XVII, dar Roma avea să rămână în urma altor capitale europene în secolele ce au urmat, fiind antrenată în procesul Contrareformei. Prinsă în tumultul naționalist din secolul al XIX-lea, câștigându-și și pierzându-și de două ori, pentru scurt timp, independența, Roma a devenit speranța principală a unificării italiene, susținută de Regatul Italiei condus de regele Victor Emanuel al II-lea; după ce protectoratul francez a fost eliminat în 1870, trupele regale au năvălit în oraș și Roma a fost declarată capitală a Italiei unificate în 1871.\n\nSecolul XX \nDupă victoria din Primul Război Mondial, Roma a fost martora ascensiunii fascismului italian condus de Benito Mussolini, care a intrat în oraș în 1922, proclamând un nou imperiu și aliind Italia cu Germania nazistă. A fost o perioadă de creștere rapidă a populației, de la 212.000 pe timpul unificării la peste 1.000.000, dar această tendință a fost stopată de Al Doilea Război Mondial, timp în care Roma a fost afectată de bombardamentele Aliaților și de ocupația nazistă; după executarea lui Mussolini și sfârșitul conflictului, un referendum din 1946 a abolit monarhia și a decis crearea Republicii Italiene.\n\nRoma a crescut spectaculos după război, fiind una dintre locomotivele „miracolului economic italian” din timpul reconstrucției și modernizării postbelice. A devenit un oraș la modă în anii 1950 și începutul anilor 1960, anii la dolce vita („viața cea dulce”), și o tendință de creștere a populației a continuat până la mijlocul anilor 1980, când orașul avea peste 2.800.000 de locuitori. După aceea populația a început să scadă ușor, o parte din populație mutându-se în împrejurimi; este posibil să fi fost datorită unei scăderi a nivelului de trai din cauza congestiei din trafic și nivelului poluării. În anii recenți această tendință a încetat și populația a crescut din nou, mulțumită și dinamismului cultural și economic al orașului, precum și fenomenului imigrației.\n\nArhitectura, configurația orașului și obiective principale\n\nArhitectura\n\nRoma antică \n\nUnul dintre simbolurile Romei este Colosseumul (70-80 d.Hr.), cel mai mare amfiteatru construit vreodată în Imperiul Roman. A avut inițial o capacitate de 60.000 de spectatori, după care a fost extins. Colosseumul a fost folosit pentru lupte între gladiatori. Lista monumentelor foarte importante ale Romei antice include Forumul Roman, Domus Aurea, Panteonul, Columna lui Traian, Forul lui Traian, zonele catacombelor, Circus Maximus, Băile lui Caracalla, Castelul Sant'Angelo, Mausoleul lui Augustus, Ara Pacis, Arcul lui Constantin, Piramida lui Cestius și Bocca della Verità.\n\nEpoca medievală \n\nDe multe ori trecută cu vederea, moștenirea medievală a Romei este una dintre cele mai importante dintre cele ale orașelor italiene. Bazilici datând din era paleocreștină includ Santa Maria Maggiore și San Paolo Fuori le Mura (cea din urmă reconstruită în mare parte în secolul al XIX-lea), amândouă găzduind mozaicuri din secolul IV d.Hr.. Mozaice și fresce medievale notabile pot fi văzute și în Santa Maria in Trastevere, Santi Quattro Coronati și Santa Prassede. Clădirile laice includ o serie de turnuri, dintre care cele mai mari sunt Torre delle Milizie și Torre dei Conti, amândouă în apropiere de Forumul Roman, precum și scările care duc spre bazilica Santa Maria in Ara Coeli.\n\nUna din campanilele romanice păstrate până în prezent este cea a bisericii San Salvatore delle Coppelle, lăcaș atribuit în anul 1914 Bisericii Române Unite cu Roma.\n\nRenașterea și barocul \n\nRoma a fost un centru mondial al Renașterii, al doilea doar în urma Florenței, și a fost profund influențată de această mișcare. Cele mai impresionante capodopere ale arhitecturii renascentiste în Roma sunt Piazza del Campidoglio de Michelangelo, împreună cu Palazzo Senatorio, sediul guvernului local. În această perioadă, marile familii aristocratice ale Romei obișnuiau să construiască locuințe opulente precum Palazzo del Quirinale (acum sediul președintelui republicii), Palazzo Venezia, Palazzo Farnese, Palazzo Barberini, Palazzo Chigi (acum sediul primului ministru), Palazzo Spada, Palazzo della Cancelleria, și Villa Farnesina.\n \nRoma este, de asemenea, faimoasă pentru piețele ei imense și maiestoase (de multe ori decorate cu obeliscuri), multe dintre care au fost construite în secolul al XVII-lea. Piețele principale sunt Piazza Navona, Piazza di Spagna, Campo de' Fiori, Piazza Venezia, Piazza Farnese și Piazza della Minerva. Unul dintre exemplele emblematice ale artei baroce este Fontana di Trevi, operă a lui Nicola Salvi. Alte palate baroce din secolul al XVII-lea sunt Palazzo Madama, acum sediul Senatului Italian, precum și Palazzo Montecitorio, sediul Camerei Deputaților.\n\nO piață specific barocă, asemeni unor culise de teatru, este piața din fața bisericii Sant'Ignazio.\n\nNeoclasicismul \nÎn 1870 Roma a devenit capitala Regatului Italiei. În acest timp, neoclasicismul, un stil arhitectonic influențat de arhitectura Antichității, a devenit influența principală asupra arhitecturii orașului. Au fost construite atunci mai multe palate mari în stil neoclasic pentru a găzdui ministere, ambasade și alte agenții guvernamentale. Unul dintre simbolurile cele mai cunoscute ale neoclasicismului în Roma este Monumentul lui Victor Emanuel al II-lea, sau „Altarul Patriei”, unde este situat mormântul Soldatului Necunoscut, care îi reprezintă pe cei 650.000 de italieni care au murit în timpul Primului Război Mondial.\n\nArhitectura fascistă \nRegimul fascist, care a guvernat Italia din 1922 până în 1943, a dezvoltat un stil arhitectonic caracterizat de legăturile sale cu arhitectura romană antică. Cel mai important sit fascist din Roma este districtul Esposizione Universale Roma, construit în 1935. A fost, inițial, conceput pentru expoziția universală din 1942, și era numit „E.42” (Esposizione 42). Cu toate acestea, expoziția mondială nu a mai avut loc, deoarece Italia a intrat în Al Doilea Război Mondial, în 1940. Clădirea cea mai reprezentativă pentru stilul fascist de la E.U.R. este Palazzo della Civiltà Italiana (1938-1943), designul ei iconic fiind denumit „Colosseumul cubic” sau „pătrat”.\n\nDupă Al Doilea Război Mondial, autoritățile romane și-au dat seama că aveau bazele unui cartier financiar în afara centrului pe care alte capitale încă îl aveau în stadiu de proiect (London Docklands și La Defense în Paris). De asemenea, Palazzo della Farnesina, actualul sediu al Ministerului Afacerilor Externe, a fost conceput în 1935, în stil fascist.\n\nCentrul orașului \nCentrul istoric al orașului este dominat de tradiționalele „șapte coline ale Romei”: colinele Capitoliu, Palatin, Viminal, Quirinal, Esquilin, Celian și Aventin. Tibrul curge spre sud prin Roma, centrul fiind situat acolo unde Insula Tibrului facilita trecerea.\n\nAu rămas în picioare mari părți ale vechilor ziduri ale orașului. Zidul Servian a fost construit doisprezece ani după ce galii au prădat orașul în 390 î.Hr.; includea mare parte din Dealurile Esquilin și Celian, precum și celelalte cinci în întregime. Roma a depășit în dezvoltarea sa Zidul Servian, dar nu s-au mai construit alte ziduri până în 270 d.Hr., când Aurelian a început construirea Zidurilor Aureliene. Aveau o lungime de aproape 19 km, și a fost zidul pe care trupele regale italiene au trebuit să-l străpungă pentru a intra în oraș, în 1870.\n\nDeși relativ mic, vechiul centru al orașului conține aproximativ 300 de hotele și 300 pensiuni, peste 200 de palate, 900 de biserici, opt dintre parcurile principale ale Romei, reședința președintelui republicii, casele Parlamentului, birouri ale orașului și guvernului local, precum și multe monumente faimoase. Vechiul oraș conține de asemenea mii de ateliere, birouri, baruri și restaurante. Milioane de turiști vizitează Roma anual, ea fiind unul dintre cele mai vizitate orașe din lume.\n\nStructura periferiei \nOrașul vechi din limitele zidurilor acoperă aproximativ 4% din cei 1507 km² ai municipalității moderne. Centrul istoric al orașului este cel mai mic din cele nouăsprezece zone administrative ale Romei. Centrul orașului este format din 22 de rioni (districte), unul dintre ele, Prati, aflându-se, practic, în afara zidurilor. Înconjurând centrul, sunt 35 quartieri urbani (sectoare urbane), și în limitele orașului se află șase mari suburbi. „Comuna” Romei, aflată în afara frontierelor municipale, dublează, practic, suprafața orașului propriu-zis.\n\nCentura autostrăzii, cunoscută ca Grande Raccordo Anulare (G.R.A.), trasează un cerc uriaș în jurul capitalei, la aproximativ 10 km de centrul orașului; spre deosebire de majoritatea autostrăzilor italiene, pe G.R.A. nu se plătește taxă. Autostrada circulară leagă vechile drumuri care duceau la Roma în Antichitate : Via Flaminia, Via Aurelia, Via Salaria, Via Tiburtina, Via Casilina și Via Appia. Via Appia modernă face legătura între centrul orașului și o serie de orășele cunoscute drept Castelli Romani.\n\nVatican \n\nOrașul Roma înconjoară Vaticanul, o enclavă a Sfântului Scaun, care este un stat suveran. Găzduiește Piața Sfântului Petru, cu Bazilica corespondentă. Spațiul liber din fața bazilicii a fost reconceput de Gian Lorenzo Bernini, din 1656 până în 1667, sub direcția Papei Alexandru al VII-lea, ca o curte adecvată necesităților, gândită astfel încât un număr cât mai mare de oameni „să-l poată vedea pe Papă dându-și binecuvântarea, fie din mijlocul fațadei bisericii, fie dintr-o fereastră a Palatului Vatican” (Norwich 1975 p 175). În Vatican se află, de asemenea, prestigioasele Biblioteca Vaticanului, Muzeele Vaticanului cu Capela Sixtină, Camerele Rafael și alte opere importante ale lui Leonardo Da Vinci, Rafael, Giotto, sau Botticelli.\n\nMuzee și galerii \nLista celor mai importante muzee și galerii din Roma include : Muzeul Național din Roma, Muzeul Civilizației Romane, Muzeul Național Etrusc Villa Giulia, Muzeele Capitoline, Galeria Borghese, Muzeul Castelului Sant'Angelo, și Galeria Națională de Artă Modernă.\n\nVile și grădini \nCentrul Romei este înconjurat de niște spații verzi mari și vechi ville romane opulente, care sunt rămășițele villelor care înconjurau orașul papal. Majoritatea au fost distruse de speculațiile imobiliare de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cele mai importante dintre cele care au supraviețuit sunt :\n\n Villa Borghese, cu o grădină mare cu panoramă, în stilul naturalist englez al secolului al XIX-lea, conținând un număr de clădiri, muzee (vezi Galeria Borghese) și atracții;\n Villa Ada, cel mai mare parc public cu priveliște din Roma;\n Villa Doria Pamphili, al doilea ca mărime, cu o suprafață de 1,8 km²;\n Villa Torlonia, un exemplu splendid de conac de tip Art Nouveau, care a fost reședința romană a lui Benito Mussolini;\n Villa Albani, comandată de Alessandro Cardinal Albani pentru a găzdui colecția sa de antichități și sculptură romană\n\nTransporturi\nPrincipala gară feroviară este Roma Termini.\n\nLa o distanță de 33 de km de Roma, la Fiumicino, se află Aeroportul Internațional Leonardo da Vinci .\n\nDemografie\n\nPersonalități\n\nVezi și \n Drept roman\n Imperiul roman\n Clubul de la Roma\n Șapte coline ale Romei\n Cronologia Romei antice\n Listă de orașe din Italia\n\nLegături externe \n\n Municipalitatea din Roma\n Ghid de Călătorie pentru Roma \n Roma virtuală: Panorame virtuale și galerii foto (italiană / engleză)\n Rome Daily photo\n Travel in Rome (Esp. Eng. Ital. Deu. Fra.)\n 10 atractii ale orasului Roma, 4 iunie 2010, Mihaela Stanescu, Descoperă - Travel\n In vizuina Lupoaicei , 22 august 2007, Revista Magazin\n Roma, cetatea eternă , 24 iulie 2009, Alexandru Mihalcea, România liberă\n\nProverbe despre Roma \n\n Toate drumurile duc la Roma. (Tutte le strade portano a Roma.)\n\nNote \n\n \n\n \nOrașe gazdă ale Jocurilor Olimpice de vară\nStatul papal\nLocuri din Biblie\nEponime ale asteroizilor" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți detalia informațiile despre Sistem de operare?" }, { "from": "assistant", "value": "Un sistem de operare, prescurtat SO (, prescurtat OS), este un ansamblu de programe care are rolul de a gestiona și de a facilita utilizatorului accesul la resursele sistemului de calcul. Metaforic, se poate spune că un sistem de operare joacă rol de dirijor, orchestrând doleanțele utilizatorilor prin atribuirea de partituri adecvate către diversele resurse ale calculatorului și veghind la interpretarea armonizată a respectivelor partituri, astfel încât scopurile pentru care s-a apelat la calculator să fie atinse. Pentru aceasta, nucleul sistemului de operare este primul program încărcat în memoria calculatorului si rămâne activ pe toată durata funcționării acestuia. Sistemul computerizat poate fi un computer, o stație de lucru (workstation), un server, un PC, un notebook, un netbook, un smartphone, un aparat de navigație rutieră, un e-book reader sau unele aparate de uz casnic, precum și playerele multimedia. Sistemul de operare joacă și rolul de gazdă pentru aplicațiile care rulează pe echipamentul (hardwareul) respectiv.\n\nIstoric \nPână în anii ‘50, se dezvoltă prima generație de calculatoare, având la bază tehnologia tuburilor vidate. O inovație majoră este introducerea cartelelor perforate, ca modalitate de stocare a informației. În această perioadă nu existau limbaje de programare iar echipamentele electronice nu aveau sisteme de operare, fiind capabile să ruleze doar un singur program, utilizatorul fiind responsabil pentru interacțiunea directă cu hardware-ul. \nDezvoltatorul ideii de sistem de operare care să sintetizeze operațiile unui computer, și rularea simultană a mai multor funcții ale unui program, a fost Alan Turing, a cărui Turing machine este considerat precursorul tuturor computerelor.\n\nAnii 1950\nÎn 1950, Laboratorul de Cercetare General Motors a realizat primul sistem de operare pentru calculatorul lor, IBM 701. Acesta rula un sistem de procesare în serii, deoarece programele și datele erau introduse pe rând.\n\nSistemul de operare SHARE Operating Sistem creat de IBM în 1959, deservea computerele de tip mainframe IBM 704, IBM 709 și IBM 7090. Apoi, este dezvoltată o nouă versiune, mult mai complexă, IBSYS (IBM’s Operating System).\n\nAnii 1960\nÎn anii ‘60, diferite companii producătoare de mașini de calcul au dezvoltat mai multe sisteme de operare: Control Data Corporation, Borroughs Corporation, IBM, UNIVAC, General Electric, Digital Equipment Corporation. Acestea au revoluționat conceptul de sistem de operare, introducând fiecare noțiuni și caracteristici noi. Sistemele de operare au evoluat în multiprogramare, în care mai multe programe puteau rula în memorie, capacitatea de a comunica în rețea sau de a distribui mai multor utilizatori accesul la un program sau chiar nivele inelare de securitate.\n\nÎn 1961 Burroughs Corp. a introdus seria de calculatoare B5000, cu sistemul de operare MCP (Master Control Program), primul sistem de operare care a fost scris exclusiv în ESPOL, un limbaj de nivel înalt, dialect al limbajului ALGOL. MCP a introdus de asemenea și prima implementare comercială de memorie virtuală. Sistemul de operare MCP este încă în utilizare și astăzi în linia de calculatoare Unisys ClearPath/MCP.\n\nAtlas Supervisor care a funcționat pe calculatorul Atlas, construit la Universitatea Manchester în 1962, a fost sistemul de operare care a reușit să aloce resursele de procesare ale calculatorului astfel încât acesta să poată acționa simultan pe mai multe sarcini și programe de utilizator. Diferitele sale funcții includ administrarea memoriei virtuale a computerului Atlas. Este considerat ca fiind primul sistem de operare modern recunoscut.\n\nUNIVAC, primul producător comercial de computere, a produs în 1962 sistemul de operare EXEC, pentru seria de calculatoare UNIVAC 1100/2200. Acesta a fost un sistem orientat pe loturi care putea opera cu discuri, cititoare de carduri și linii de imprimante.\n\nGeneral Electric și MIT au dezvoltat GECOS (General Electric ComprehensiveOperating System), care a introdus conceptul de nivele de privilegii securizate pe inele. După achiziționarea acesteia de către Honeywell, a fost redenumit în General Comprehensive Operating System (GCOS).\n\nControl Data Corporation (CDC), introduce sistemul de operare SCOPE pentru seria de calculatoare CDC 3000, CDC 6000, și CDC 7600.\n\nDigital Equipment Corporation a dezvoltat mai multe sisteme de operare de partajare pe timpi pentru liniile sale de calculatoare PDP-10 pe 36 biți, inclusiv TOPS-10 și TOPS-20, lansate în 1962 și 1969. TOPS-10 a fost un sistem deosebit de popular în universități și în comunitățile ARPANET.\n\nÎn 1964 IBM a dezvoltat System/360, o familie de computere disponibile pe scară largă, cu diferite capacități. Pentru acestea a fost dezvoltat OS/360, primul sistem de operare capabil să lucreze la nivelul mai multor echipamente, centralizând astfel comanda unei întregi linii de procesare. OS/360 a deservit de asemenea computerele NASA în misiunea Apollo 11. Principalele sisteme de operare folosite astăzi de IBM sunt descendente ale OS/360.\n\nÎn România, primul sistem de operare a fost elaborat în 1968, pentru calculatorul electronic DACICC-200, construit la Institutul de Calcul „Tiberiu Popoviciu” (Academia Română).\n\nAnii 1970\nÎn anii 1970, microprocesoarele, cipurile și celelalte componente hardware, au devenit suficient de mici pentru a încăpea într-un calculator de birou, așa-numitul desktop. Cele mai folosite sisteme de operare erau Microsoft MS-DOS, ce putea fi instalat pe IBM PC și pe calculatoarele cu procesorul Intel 8088, și UNIX care putea rula pe procesoarele Motorola 6899.\n\nÎn cooperare cu Universitatea din Minnesota, pe parcursul anilor 1970, Control Data Corporation a dezvoltat sistemele de operare CDC Kronos și apoi NOS (Network Operating System), care suportau prelucrări simultane pe loturi și partajarea pe timp. Ca multe sisteme de operare comerciale ce foloseau partajarea pe timp, interfețele acestor sisteme de operare erau o extindere a sistemelor de operare Dartmouth BASIC. La sfârșitul anilor 1970, CDC și Universitatea din Illinois, a dezvoltat sistemul de operare PLATO ce folosea monitoare cu plasmă și partajarea pe timp în rețelele de distanță lungă. Multe concepte moderne în computerele multi-utilizator au fost inițial dezvoltate pe PLATO, incluzând forumuri, panouri de mesaje, e-mail, mesagerie instantanee, partajare de ecran de la distanță și jocuri video multiplayer.\n\nLa mijlocul anilor 1970, sistemul de operare MVS (Multiple Virtual Storage) folosit pe calculatoarele IBM, System/370 și System/390, oferea prima punere în aplicare a folosirii RAM-ului ca o memorie cache transparentă pentru date.\n\nCP/M (Control Program/Monitor apoi redenumit Control Program for Microcomputers), un sistem de operare creat de Digital Research în 1974, pentru microcomputerele Intel 8080. Sistemul de operare CP/M a fost un sistem de operare compatibil cu foarte multe echipamente microcomputer, care a stat la baza Microsoft MS-DOS, și IBM PC DOS.\n\nSpre sfârșitul anilor 1970, Apple a lansat sistemul de operare Apple DOS pentru seria de computere Apple II. Apple DOS a avut trei versiuni importante: DOS 3.1, DOS 3.2 și DOS 3.3.\n\nSistemele de operare moderne\nUna dintre cel mai notabile inovații aduse în domeniul sistemelor de operare a fost introducerea de către Apple în 1984 a Interfeței grafice, conceptul de cartografiere a pixelilor ecranului și convertirea acestor date în informații digitale capabile să comunice direct cu tastatura și cu mouse-ul. \nÎn aceeași perioadă, Microsoft a introdus noțiunea de ferestre (Windows), iar Linus Torvalds aduce kernelul, care a oferit posibilitatea dezvoltării de tip sursă deschisă a ceea ce acum poartă numele de distribuții Linux.\n\nÎn 1996 Palm, Inc. a lansat primul sistem de operare pentru dispozitivele mobile, numit Palm OS. Tot în același an, Windows prezintă platforma Windows Mobile, disponibilă pe majoritatea dispozitivelor de tip PDA din acea vreme.\n\nNokia prezintă în 1999 primul sistem de operare Symbian S40, pe un Nokia 7110. Un an mai tarziu, Symbian OS a devenit cel mai popular sistem de operare mobil, instalat pe majoritatea dispozitivelor Nokia, cât și pe telefoanele Ericsson.\n\nÎncepând cu anul 2007 lumea dispozitivelor mobile s-a schimbat radical odată cu apariția iOS și iPhone. Acum utilizatorii telefoanelor mobile puteau naviga ușor printr-un meniu prietenos pe ecranul primului iPhone.\n\nLa 5 noiembrie 2007 a fost înființată OHA (Open Handset Alliance) o alianță comercială de 84 de companii condusă de Google dedicată dezvoltării standardelor deschise pentru dispozitive mobile. În 2008, această alianță a lansat Android, care peste câțiva ani va deveni cel mai răspândit sistem de operare mobil.\n\nÎn prezent, Windows a reușit să ajungă cel mai popular sistem de operare. Studiile recente arată că 91% dintre posesorii de calculatoare dețin un sistem de operare de la Microsoft, pe când 5% un sistem de la Apple (Mac), iar mai puțin de 2%, mai exact 1,74% folosesc Linux.\n\nExemple de sisteme de operare \n\n Android-x86\n BeOS\n BS2000, BS3000\n BSD\n DOS, PC-DOS, MS-DOS\n iOS (Apple)\n Linux, AIX, HP-UX\n Mac OS X\n Mac OS\n OSEK-VDX\n Solaris\n Ubuntu\n UNIX\n webOS\n Windows\n z/OS\n\nSistem de operare mobil \n\nUn sistem de operare mobil, cunoscut și ca platformă de mobil, sau smartphone, este sistemul de operare care controlează un dispozitiv mobil. \nDispozitivele mobile de comunicații mobile cum ar fi smartphone-urile, conțin două sisteme de operare mobile - principala platformă software orientată către utilizatori este completată de un al doilea sistem de operare în timp real, care operează și alte echipamente hardware.\n\nSistemul de operare mobil este în principiu similar cu sistemele de operare Linux sau Windows, ce controlează desktop-ul unui computer.\n\nSistemele de operare mobile au devenit extrem de populare în prezent, iar majoritatea lor se bazează pe Linux. Aceste sisteme de operare au apărut odată cu evoluția procesoarelor și memoriilor RAM care au permis tot mai multe procese și multitasking.\n\nPerformanța sistemelor de operare mobile depinde atât de kernel cât și de optimizarea lor. În timp ce unele sisteme rulează foarte bine cu doar 256 MB de RAM și procesor mic de doar 1 GHz, altele necesită un minim de 512 MB de RAM și procesor mai nou (cel puțin dual core).\n\n Android este cel mai popular sistem de operare mobil. Acest sistem de operare a fost sub licență Apache, iar din 21 octombrie 2008, Google a deschis întregul cod sursă fiind disponibil ca Open Source.\n iOS este bazat pe Unix, disponibil pe produse Apple: Iphone, iPad, iPod și Apple TV\n Windows Phone dezvoltat de Microsoft, succesorul Windows Mobile.\n BlackBerry OS sistem de operare proprietar ce rulează pe smartphon-urile din gama BlackBerry. A fost dezvoltat de compania canadiană Research In Motion (RIM), acum cunoscut sub numele de Blackberry.\n\nPrincipalele sisteme de operare mobile Android, iOS, Windows Phone și Blackberry OS, reprezentau aproape întreaga cotă de piață în anul 2014.\n\nAlte sisteme \n Symbian a fost primul sistem de operare mobil, și cel mai popular până la apariția iOS și Android. A fost realizat prin colaborarea a patru companii printre care Nokia, Ericsson, Motorola și Psion.\n OpenMoko apărut în 2006, pe dispozitivul FIC GSM Neo1973, bazat pe Linux. \n QtMoko a urmat după OpenMoko.\n Maemo 5 a fost un sistem de operare utilizat de Nokia doar pe telefonul Nokia N900.\n Firefox OS sau Boot to Gecko (B2G) este dezvoltat de Mozilla și are ca nucleu Linux. Este un sistem de operare complet ce poate rula aplicații HTML5, JavaScript, devenind un concurent pentru Android și iOS. Primul telefon cu Firefox OS a fost ZTE Open lansat în data de 2 iulie 2013, pentru piața low-end.\n Ubuntu Touch un sistem nou apărut în 2014.\n MeeGo a fost predecesorul Sailfish OS, care a fost implementat doar pe două telefoane, Nokia N950 și Nokia N9.\n Mer derivat din MeeGo.\n Sailfish OS este un sistem de operare rulând pe smartphone-ul Jolla. Este o continuare a lui MeeGo și oferă posibilitatea rulării aplicațiilor Android.\n Tizen apărut în 2014, dezvoltat de Intel și Samsung pe platformă Linux. Tizen va apărea chiar și pe electrocasnice printre care și frigidere.\n Plasma Phone OS apărut recent, în 2015, este conceput de KDE Plasma Mobile; se pot rula aplicații bazate pe Qt cum ar fi Plasma, Sailfish OS, Ubuntu Touch, Nemo.\n Opera TV, un sistem de operare pentru TV.\n\nSisteme de operare cu scop educațional\n Edubuntu \n MINIX\n OLPC OS \n Skolelinux/DebianEdu \n UberStudent\n\nLiteratură de specialitate \n F. Boian, Sisteme de operare interactive, Editura Libris, Cluj-Napoca, 1992\n Gh. Dodescu, A. Vasilescu, B. Oancea: Sisteme de operare, Editura Economică, 2003\n T. Ionescu, D. Saru, J.Floroiu: Sisteme de operare, Editura Tehnică, 1997\n Sorin Adrian Ciureanu: Sisteme de operare, Editura Printech, 2004\n A. Tannenbaum: Sisteme de operare moderne, Editura Byblos, 2004\n Răzvan Rughiniș, Răzvan Deaconescu, George Milescu G, Bardac Mircea: Introducere în sisteme de operare, Editura Printech, București, 2009\n Lavington, Simon (1998). A History of Manchester Computers (2nd ed.). Swindon: The British Computer Society. pp. 50–52. ISBN 978-1-902505-01-5.\n\nReferințe\n\nVezi și\n Antivirus\n Driver\n Istoria informaticii\n Live CD\n Listă de sisteme de operare\n Microcontroler\n Nucleu (sistem de operare)\n Sistem de fișiere\n Sistem de operare în timp real\n Instalare de software\n\nLegături externe\nCe este un Sistem de operare btic.ro 27/08/2021\noperating-system.org\n Sisteme de operare gratuite pentru PC\n http://ictp.acad.ro/istoric\n\nSisteme de operare\nInformatică" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți descrie [Titlu] pLinux?" }, { "from": "assistant", "value": "Linux (pronunțat în engleza americană și în Canada și Europa) este o familie de sisteme de operare de tip Unix-like care folosesc Nucleul Linux (în engleză kernel). Linux poate fi instalat pe o varietate largă de hardware, începând cu telefoane mobile, tablete, console video, continuând cu calculatoare personale până la supercomputere.\nLinux este cunoscut în principal pentru utilizarea sa ca server, în 2009 i se estima o cotă de piață între 20-40%. Cota de piață de desktop este estimată între 1-2% și 4.8%. În ultimii ani, Linux a început să devină tot mai popular atât datorită unor distribuții precum Ubuntu, openSUSE, Fedora, precum și datorită apariției netbook-urilor și a noii generații de telefoane inteligente (în engleză smart phone) care rulează o versiune încorporată de Linux. \n\nNucleul Linux a fost dezvoltat inițial pentru microprocesorul Intel 386, dar în prezent rulează pe o mare gamă de microprocesoare și arhitecturi de calculatoare. Este folosit pe calculatoare de tip personal, servere, pe supercomputere, dar și pe sisteme înglobate (embedded ), cum ar fi unele telefoane mobile sau recordere video.\n\nSistemele Linux includ nucleul, bibliotecile de sistem, bibliotecile de dezvoltare și un număr (de obicei destul de ridicat) de programe utilitare și aplicații, servere grafice (X), sisteme de ferestre si spații de lucru (KDE, Gnome, Cinnamon, Fluxbox, Xfce, LXQt, MATE etc.), navigator web (Firefox, Lynx, Konqueror), aplicații și suite de aplicații „de birou” (LibreOffice), program de prelucrare grafică (Gimp), program de configurare, servere de web etc. Instalarea programelor noi se poate face fie prin compilare directă, fie prin intermediul pachetelor, care verifică existența și disponibilitatea altor programe necesare pe sistem înainte de a instala noul program. Managerele de pachete moderne asigură descărcarea pachetelor lipsă necesare (dacă este cazul) și instalarea lor automată „dintr-un clic”. Sistemele moderne Linux au atât capacități multimedia avansate, (grafică 3D accelerată hardware, sunet surround, suport pentru tehnologie bluetooth etc.), cât și suport pentru hardware mai vechi, fiind adaptabile și scalabile în funcție de necesități.\n\nFiind un sistem Unix-like, Linux prezintă două caracteristici specifice:\neste un sistem ierarhic, există un singur director rădăcină din care pleacă toate directoarele și care este întotdeauna montat\nare o structură bazată pe funcția fișierelor, nu subordonată programelor. Componentele unui program sunt răspîndite în sistem și funcție de rolul lor (bibliotecile într-un director de biblioteci sau executabilele într-un director de executabile).\n\nScurt istoric\n\nDezvoltarea sistemului a fost începută de către inginerul finlandez Linus Torvalds, care inițial dorea să obțină un sistem similar cu Minix, care este tot Unix-like, dar fără limitările acestuia. Torvalds a scris un kernel care să lucreze pe platformele AT-386 și 484 având la baza conceptele din cartea Operating System a lui Andrew Tanenbaum.\n\nPe 25 august 1991, Linus Torvalds anunță ca lucrează la un sistem de operare gratuit, prin intermediul unui mesaj către comp.os.minix Usenet, grupurile de discuții Minix:\n\n«De la: Linus Benedict TorvaldsNewsgroup: comp.os.minixSubiect: Ce ați dori să vedeți cel mai mult în minix?Sumar: mic sondaj pentru noul meu sistem de operare.ID-Mesaj:<>Data: 25 Aug 91 20:57:08 GMTOrganizație: Universitatea din HelsinkiSalutări tuturor celor care folosesc Minix. Construiesc un sistem de operare (gratuit) (doar un hobby, nu o să fie la fel de mare și profesionist ca GNU) pentru clone AT 386 (486). Lucrez la el din aprilie și e aproape gata. Aș vrea să primesc feed-back cu lucrurile care vă plac/nu plac în Minix, deoarece sistemul meu de operare se aseamănă într-o oarecare măsură cu Minix (aceeași structură a sistemului de fișiere (datorită unor rațiuni practice) printre altele). Am portat bash (1.08) și gcc (1.40), și lucrurile par să meargă. Asta înseamnă că o să obțin ceva practic în câteva luni și voiam să știu ce altceva ar mai dori lumea să conțină. Orice sugestie e binevenită, dar nu promit să o și implementez. Linus Torvalds.P.S. Da - nu conține cod Minix și are un sistem de fișiere multi-threaded. Nu e portabil (folosește task-switching 386 etc) și probabil nu va suporta nimic altceva decât hardiskuri AT, deoarece doar asta am.»\n\nLinux 0.01 a fost lansat la 17 septembrie 1991 și a fost pus pe net. Versiunea 0.02 a apărut pe 5 Octombrie, împreună cu o nouă declarație a lui Torvalds:\n\n«De la: Linus Benedict Torvalds Newsgroups: comp.os.minixSubiect: Surse kernel asemănător minixului gratuite pentru 386-ATID-Mesaj: <>Data: 5 Oct 91 05:41:06 GMTOrganizație: Universitatea din Helsinki»\n\nLinux a fost dezvoltat sub Licența Publică Generală GNU GPL, astfel încât nu numai Linux însuși, dar și codul său sursă sunt disponibile tuturor celor interesați. \n\nInițial dezvoltat și utilizat de către programatori voluntari, Linux a câștigat suportul industriei IT și al marilor companii ca IBM, Hewlett-Packard, Dell, SunMicrosystems, Google, Novell sau Nokia, și a depășit ca folosire versiunile proprietare de Unix. Analiștii atribuie succesul sistemului faptului că este independent de furnizor, implementarea are un cost scăzut, iar securitatea și fiabilitatea sistemului sunt considerate de către specialiști drept foarte bune.O scurtă istorie a UNIX-ului - de la MULTICS la Linux cs.cmu.edu\n\nOriginea numelui Linux\nInițial, Torvalds a dat numele kernelului Freax, un amestec de free cu freak și litera “x”, de la Unix. Pentru a facilita dezvoltarea, fișierele au fost trimise la serverul FTP (ftp.funet.fi) al Finnish University and Research Network (FUNET) în septembrie 1991. Ari Lemmke de la Universitatea de Tehnologie din Helsinki (HUT), care era unul dintre administratorii voluntari ai serverului FTP, nu a considerat termenul “Freax” ca fiind un nume bun. În consecință, el a schimbat pe server denumirea proiectului în “Linux” fără a-l consulta pe Torvalds. Mai tarziu, Torvalds a consimțit la denumirea “Linux”.\n\nUneori mai este întâlnit sub numele de GNU/Linux și este cel mai cunoscut exemplu de colaborare și dezvoltare Software liber sub licență GPL.\n\nTermenul Linux se referă și la nucleul Linux, însă în mod uzual este folosit pentru a descrie întregul sistem de operare pentru calculatoare, compus din nucleul Linux, biblioteci software și diverse unelte. O \"distribuție Linux\" adaugă acestor componente de bază o mare cantitate de programe, organizate în „pachete”. Folosirea termenului „Linux” pentru întreg sistemul, deși foarte răspândită, este contestată de către Richard Stallman și Free Software Foundation (autorii Proiectului GNU, ale cărui produse sunt incluse în cea mai mare parte din distribuțiile Linux). Aceștia propun utilizarea termenului GNU/Linux (\"GNU și Linux\") sau GNU+Linux (\"GNU plus Linux\").\n\n Nucleul Linux \n(Articol principal: Nucleul Linux)\n\nNucleul (kernel-ul) Linux este un nucleu monolitic. Cu toate acestea, spre deosebire de multe alte nuclee monolitice, driverele se pot încărca în memoria de lucru la utilizare, și se pot șterge de acolo ulterior, eliberând resursele utilizate, fără a necesita resetarea sistemului sau recompilarea nucleului. Facilitățile oferite de nucleu includ, printre alele,\n multitasking real și complet,\n suport pentru memorie virtuală,\n distribuția executabilelor la scriere,\n management avansat al memoriei,\n suport avansat pentru TCP/IP (inclusiv rutare și filtrare),\n până la un miliard de procese simultane,\n sistem de sunet modularizat (OSS sau ALSA).\nNucleul este scris integral în C și poate fi compilat folosind compilatorul GCC.\n\n Distribuții Linux \n\nSistemele de operare bazate pe Linux sunt disponibile în general sub formă de \"distribuții\" (denumite mai rar și \"arome\"). Unele dintre acestea sunt orientate spre utilizatorul particular, altele către servere sau către utilizatorii cu calculatoare mai vechi. Câteva din cele mai folosite distribuții de Linux sunt:\n Ubuntu, un proiect orientat spre utilizatorul obișnuit bazat pe Debian GNU/Linux, care a câștigat o mare popularitate prin faptul că este ușor de utilizat și configurat, fiind în același timp puternic și stabil. Distribuții înrudite: Kubuntu (folosește KDE), Xubuntu (folosește Xfce), Edubuntu (orientat spre aplicații pentru educație). În prezent, Ubuntu este cea mai populară distribuție Linux.\n openSUSE Leap - o distribuție orientată atât spre servere cât și spre stații de lucru și desktopuri, care pune accentul pe ușurința în utilizare și configurare. Produsă de compania germană SuSE, parte a grupului Novell.\n Fedora (distribuție Linux) - născută din proiectul Red Hat Linux, dar conținând exclusiv software liber și disponibil gratuit de pe Internet.\n Debian GNU/Linux, una din distribuțiile cele mai cuprinzătoare din Internet, conținând un număr uriaș de pachete. Creatorii proiectului au dezvoltat managerul de pachete APT și pachetele DEB.\n Linux Mint este o distribuție pentru calculatoare personale bazată pe Ubuntu și Debian\n PCLinuxOS - o distribuție derivată din Mandriva Linux, destinată mediului desktop și care se remarcă prin usurința instalării, fiind adecvată pentru utilizatorii începători.\n Mandriva Linux (denumită anterior Mandrake Linux) - o distribuție ușor de utilizat, orientată spre utilizatorii desktop, creată de compania franceză Mandriva.\n Slackware Linux, este una din cele mai vechi distribuții, având ca moto \"Ține (lucrurile) simple\". Distribuției îi lipsesc unelte de configurare ușoară, dar beneficiază de viteză mare de rulare, posibilitate a de a fi instalată pe hardware mai vechi și o organizare simplă a sistemului.\n Gentoo Linux, o distribuție orientată spre performanțe maxime și destinată utilizatorilor avansați. Distribuția se remarcă prin timpul foarte lung necesar instalării, care necesită de regulă compilarea și optimizarea pachetelor pe sistemul pe care se face instalarea (spre deosebire de majoritatea distribuțiilor, care instalează software precompilat). Acest lucru are ca rezultat ulterior un spor de performanță, dar și o configurare mai dificilă. Gentoo beneficiază de un manager de pachete și de sistem foarte avansat denumit portage.\n Knoppix, o distribuție „live” care rulează direct de pe CD sau DVD, fără a instala nimic pe discul dur, ce poate fi utilizată, printre altele, în călătorii, demonstrații sau pentru diagnosticări de sistem, reparări, recuperări de date etc.\n RedHat Linux - una din cele mai cunoscute distribuții, în prezent o distribuție comercială orientată exclusiv spre piața serverelor și spre mediul de afaceri. Este distribuția care a dat naștere proiectului Fedora Core.\n Slax, o distribuție \"live\" bazată pe Slackware, care poate rula de pe suport optic (CD sau DVD) sau de pe o memorie Flash de 256 MB.\n NimbleX, o distribuție \"live\" versatilă, produsă în România și bazată pe Slackware, care rulează direct de pe CD, mediu USB sau chiar și din rețea. Distribuția, deși nu ocupă mult spațiu, are o interfață grafică puternică și atractivă și include un număr mare de programe pentru navigarea pe Internet, editarea de documente, redare de conținut multimedia etc.\n TFM/GNU Linux - distribuție de Linux Server și Workstation 100% românească, stabilă, ușor de instalat și care nu necesită cunoștințe avansate de Linux. Produsă de compania TFM Group.\n Rogentos - o distribuție Românească bazată pe Sabayon Linux, stabilă, ușor de instalat și care este adresată atât utilizatorilor obișnuiți cât și celor avansați.\n Tiny Core Linux - având o dimensiune de doar 12 MB, acesta este probabil cel mai mic sistem de operare bazat pe nucleul Linux.\n\nCele mai multe din distribuțiile de mai sus pot fi descărcate legal și gratuit de pe siturile respective. Anumite distribuții vând manuale, sau seturi complete CD/DVD + manuale + suport tehnic + documentație aferentă.\n\nDeși există numeroase distribuții, există utilizatori care preferă să își construiască un sistem Linux de la zero, folosind Linux From Scratch.\n\nCea mai nouă versiune a nucleului sistemului de operare Linux poate fi descărcată de pe situl oficial http://kernel.org.\n\nDiferențe dintre UNIX și Linux\nMajoritatea sistemelor de operare Unix se bazează pe standardele POSIX (Portable Operating System Interface for UNIX). Linux nu se bazează direct pe POSIX, ci pe LSB (Linux Standard Base), care este superset de POSIX. LSB este urmat de majoritatea distribuțiilor Linux.\nUNIX a pornit drept un sistem de operare proprietar, comercial, asemenea Windows-ului. Ulterior au apărut și versiuni gratuite, de exemplu FreeBSD, OpenBSD și NetBSD. Linux este un sistem de operare gratuit și open-source de la prima versiune. Există și versiuni de Linux comerciale.\nUnix este o familie de sisteme de operare, printre care și Linux, iar Linux este o clasă de distribuții de sisteme de operare – care au în mare măsură același substrat – care sunt axate pe anumite activități (gestiunea resurselor server, mediul de dezvoltare multimedia etc.) sau pentru uzul general.\nUnix este dezvoltat și menținut de către variate companii și organizații non-profit, în timp ce Linux este dezvoltat și menținut de către o comunitate globală de programatori, care contribuie gratuit la dezvoltarea distribuțiilor, dacă aceasta este oferită gratuit, sau contra cost, dacă este comercial.\nÎn timp ce Linux poate fi folosit pe o variate mare de sisteme (calculatoare personale, tablete, smartphone, cu întrebuințări extinse în mai toate ariile de utilizate a unui sistem de operare, Unix este folosit cu precădere pe servere (web, mail, cloud), având o popularitate mare în rândul universităților și companiilor mari.\nDatorită modului în care este menținut Linux, detectarea și remedierea problemelor de orice natură sunt realizate într-un timp rapid, în timp ce Unix necesită un timp mult mai mare de creare și lansare al actualizărilor.\n\n Referințe \n\nBibliografie\n Andrew S. Tanenbaum, Albert S. Woodhull: Operating Systems - Design and Implementation'', Third Edition, Prentice Hall, 2006, ISBN: 0-13-142938-8\n\nVezi și\n\nLegături externe \n wiki.lug.ro \n Comunități Linux din România \n Comunități românești din jurul distribuțiilor de GNU+Linux\n Fundația pentru Programe Libere \n Pagina Linux\n Arhiva versiunilor de nuclee Linux\n Proiectul documentațiilor Linux\n Situl fundației Linux\n Sit web cu informații despre majoritatea distribuțiilor Linux existente\n Tutoriale Linux \n despre-linux.eu\n\n \nSoftware multiplatformă\nSoftware cu sursă deschisă\nVariante Unix" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt cele mai importante informații despre Microsoft Windows?" }, { "from": "assistant", "value": "Microsoft Windows este numele unei serii de sisteme de operare create de compania Microsoft. Microsoft a introdus Windows pe piață pentru prima dată în noiembrie 1985, ca un supliment la MS-DOS, deoarece interfețele grafice erau din ce în ce mai apreciate. Microsoft Windows a ajuns cu timpul să predomine pe piața de calculatoare mici, întrecând Mac OS, care fusese introdus pe piață mai înainte de către compania Apple Computers, astăzi numită Apple Inc.. La conferința IDC Directions din 2004, vicepreședintele IDC a constatat că Windows deține aproximativ 90 % din piața de sisteme de operare.\n\nVersiunea cea mai nouă de Windows pentru stații de lucru existentă pe piață este Windows 11.\n\nVersiunea curentă de Windows Server este \"Windows Server 2019\", urmașul lui \"Windows Server 2016\".\n\nA nu se confunda cu Window (scris fără „s” la sfârșit), care este un sistem grafic de ferestre pentru sistemele de operare Unix.\n\nIstoricul versiunilor\n\nVersiunile de operare pe 16 biți \nVersiunile Windows 16 biți includ: Windows 1.0 (1985), Windows 2.0 (1987), Windows Server.\nVersiunile vechi de Windows erau deseori considerate doar o îmbunătățire sau variantă grafică a sistemului de operare MS-DOS. Spre deosebire de MS-DOS, Windows permite utilizatorilor să execute simultan aplicații complexe, prin utilizarea așa-numitului „multitasking cooperativ”. Un factor nou este utilizarea unei interfețe grafice cu utilizatorul de tip GUI. În Windows a mai fost implementată o schemă de memorie virtuală, care permite să se ruleze aplicații mai mari decât memoria de lucru fizică: atunci când memoria fizică devine insuficientă, segmentele de cod și resursele necritice se mută temporar pe un disc dur. La momentul necesar ele se reîncarcă în memoria fizică.\n\nVersiunile pe 16 biți ale Windows cuprind Windows 1.0, Windows 2.x și ruda sa apropiată, Windows/286.\n\nVersiunile de оperare hibride pe 16/32 biți \nWindows/386 a introdus un kernel (miez) scris pe 32 de biți și un monitor al mașinii virtuale. Pentru durata sesiunii Window, a creat una sau mai multe medii virtuale de tip Intel 8086 și a asigurat virtualizarea pentru placa grafică, tastatură, mouse, ceasul de control. Consecința văzută de utilizator a fost faptul că multitasking-ul putea fi realizat în ferestre separate, chiar dacă aplicațiile grafice MS-DOS aveau nevoie de modul full screen.\n\nPopularitate \n\nSistemul de operare Windows a cucerit o foarte mare parte a pieții, fiind la ora actuală (2020) cel mai răspândit sistem de operare (SO) din lume. Se estimează că astăzi peste 91 % din calculatoarele de tip Personal Computer (PC-uri cu procesor de la compania Intel, sau compatibil cu Intel, ca de exemplu de la firma AMD) rulează Windows. Cu toate acestea, celelalte sisteme de operare precum Linux, MacOS, FreeBSD, NetBSD, Solaris, HP-UX etc. au recuperat în ultimii ani o parte a pieței, reducând astfel monopolul aproape total al companiei Microsoft, care în 1999 avea o cotă de piață de peste 95 %. Companii de succes ca de ex. Apple sau Canonical Ltd. sprijină desigur permanent orice tendință de migrare dinspre Windows spre platformele software ale lor.\n\nLegături externe \n Site-ul oficial Microsoft Windows România\n\n \nSoftware proprietar" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații relevante ai despre Debian?" }, { "from": "assistant", "value": "Debian GNU/Linux este un sistem de operare compus din software liber, și o distribuție populară și foarte influentă între distribuțiile GNU/Linux. Această distribuție este menținută la zi datorită efortului voluntar depus de utilizatori de pe întreg mapamondul. Distribuția este testată riguros înainte de a fi lansată, pentru a asigura un grad ridicat de stabilitate. Nu este foarte ușor de configurat, această distribuție fiind orientată în principal către utilizatorul profesionist, dar are un foarte bun sistem de actualizare. Versiunile mai noi tind să fie orientate mai mult către utilizatorul obișnuit și beneficiază de asistență de calitate oferită de comunitatea de utilizatori.\nSistemul de operare Debian poate fi folosit atât ca sistem de operare pentru calculatoarele desktop, cât și pentru servere.\n\nIstoric \nDistribuția Debian a fost anunțată prima dată pe 16 august 1993 de Ian Murdock, pe atunci un student la Purdue University. Murdock a numit inițial sistemul lui \"Debian Linux Release\". Denumirea provine din combinația prenumelui său și al soției sale, Debra.\n\nVersiunile Debian \nO caracteristică specifică distribuției Debian este împărțirea ei în versiuni. În orice moment există trei versiuni: stabilă (stable), în testare (testing) și instabilă (unstable). Vesiunea instabilă este cea mai puțin stabilă dintre ele, aceasta conținând pachetele program exact în forma în care sunt preluate de la dezvoltatori. Dacă în decurs de 10 zile nu au fost descoperite probleme, pachetele se propagă in versiunea în testare. În momentul în care versiunea în testare se dovedește stabilă și nu mai apar probleme grave, atunci managerul responsabil cu lansarea unei noi versiuni \"îngheață\" pachetele, adică întârzie și în final oprește propagarea pachetelor noi dinspre versiunea instabilă, pentru ca acestea să nu introducă probleme sau erori încă nedescoperite. Pachetului i se alocă un număr de versiune și aceasta devine noua versiune stabilă. Pe parcursul duratei de viață, versiunea respectivă va primi de regulă doar îmbunătățiri de securitate.\n\nVersiunea stabilă este cea recomandată pentru sistemele de producție, deoarece este și cea mai verificată. Versiunea instabilă se adresează utilizatorilor care doresc să experimenteze cele mai noi versiuni de programe sau să contribuie la depistarea eventualelor erori (debugging). Versiunea în testare nu este neapărat mult mai stabilă decât versiunea instabilă, dar pachetele au trecut deja de perioada preliminară de probă în varianta instabilă.\n\nToate versiunile Debian au nume de cod inspirate din personajele filmulului de desene animate \"Toy Story\". Ultima versiune stabilă are numele de cod Stretch, iar versiunea de testare Buster. Versiunea instabilă se numește întotdeauna \"sid\" (numele băiatului care strica jucării).\n\nIstoricul versiunilor Debian\nDebian 0.01 până la 0.90 (august-decembrie 1993)\nDebian 0.91 (ianuarie 1994): avea un sistem simplu de pachete care putea instala și dezinstala pachetele de programe. \nDebian 0.93R5 (martie 1995): managerul de pachete (dpkg) a fost utilizat pentru a instala pachetele după instalarea unui sistem de bază.\nDebian 0.93R6 (noiembrie 1995): apare dselect. Aceasta a fost ultima versiune Debian folosind formatul binar a.out; Primul server master.debian.org a fost construit de Bdale Garbee și găzduit de HP în paralel cu lansarea de 0.93R6. Dezvoltarea unui server principal de pe care dezvoltatorii Debian lansau fiecare versiune, a condus direct la formarea rețelei de link-uri pentru descărcare (mirrors) Debian și la dezvoltarea multor proceduri utilizate astăzi pentru gestionarea proiectului.\nDebian 1.0: versiune care nu a fost lansată niciodată\nDebian 1.1 Buzz (17 iunie 1996): a fost prima lansare Debian cu un nume de cod, care a fost luat de la un personaj din filmele Toy Story, Buzz Lightyear; ceastă versiune a folosit kernel-ul Linux 2.0 și a conținut 474 de pachete.\nDebian 1.2 Rex (12 decembrie 1996): a constat din 848 de pachete menținute de 120 de dezvoltatori.\nDebian 1.3 Bo (5 iunie 1997): a constat din 974 de pachete menținute de 200 de dezvoltatori.\nDebian 2.0 Hamm (24 iulie 1998): a fost prima lansare multi-arhitectură Debian, adăugând suport pentru arhitecturile seriei Motorola 68000; această versiune a făcut tranziția la libc6 și a constat din peste 1500 de pachete menținute de peste 400 de dezvoltatori.\nDebian 2.1 Slink (9 martie 1999): au fost adăugate încă două arhitecturi, Alpha și SPARC; această versiune a constat din aproximativ 2250 de pachete și a necesitat 2 CD-uri. Inovația tehnică cheie a fost introducerea unei noi interfețe de gestionare a pachetelor apt. \nDebian 2.2 Potato (15 august 2000): această versiune a adăugat suport pentru arhitecturile PowerPC și ARM; conținea mai mult de 3900 de pachete binare derivate din peste 2600 de pachete sursă menținute de peste 450 de dezvoltatori.\nDebian 3.0 Woody (19 iulie 2002): s-au adăugat mai multe arhitecturi: IA-64, PA-RISC, MIPS și S/390; este prima versiune care include software criptografic și, de asemenea, prima care include KDE; această versiune conținea în jur de 8.500 de pachete binare în 7 CD-uri și peste 900 de dezvoltatori.\nDebian 3.1 Sarge (6 iunie 2005): această versiune conține noul program de instalare debian-installer, un software modular care conține detectarea automată a hardware-ului; a fost, de asemenea, prima versiune care include o suită completă de birou: OpenOffice.org. Această versiune a fost realizată de mai mult de 900 de dezvoltatori Debian și conținea în jur de 15.400 pachete binare și 14 CD-uri în setul oficial și a fost complet tradusă în peste 30 de limbi.\n\nDebian 4.0 Etch (8 aprilie 2007): a fost adăugată arhitectura AMD64, iar suportul oficial pentru m68k a fost abandonat. Această versiune a continuat să utilizeze programul de instalare debian, dar cu o versiune de instalare grafică, verificarea criptografică a pachetelor descărcate, partiționarea mai flexibilă (cu suport pentru partițiile criptate), configurarea simplificată a client-ului de e-mail, o selecție mai flexibilă a desktop-ului, noi moduri, inclusiv un mod de salvare. Noul program de instalare a oferit suport pentru script-uri folosind caractere compuse și limbi complexe în versiunea sa grafică, mărind numărul de traduceri disponibile la peste cincizeci. Versiunea conținea în jur de 18.000 de pachete binare în peste 20 de CD-uri (3 DVD-uri) în setul oficial și mai mult de o mie de dezvoltatori Debian. \nDebian 5.0 Lenny (februarie 2009): a fost inclusă arhitectura ABI (Application binary interface) oferind suport pentru noile procesoarele ARM. Portul m68k nu a fost inclus în această versiune, deși era încă furnizat în distribuția instabilă. Au fost adăugate câteva noi instrumente de compilare, au fost acceptate netbook-uri de la diferiți furnizori, și software mai potrivit pentru computerele cu performanțe relativ scăzute. A fost, de asemenea, prima versiune care oferă versiuni gratuite ale tehnologiei Java făcând posibilă furnizarea de aplicații Java în secțiunea principală.\n\nDebian 6.0 Squeeze (februarie 2011): au fost abandonate două arhitecturi (alpha și hppa), iar două arhitecturi ale noului port FreeBSD (kfreebsd-i386 și kfreebsd-amd64) au fost puse la dispoziție inclusiv kernel și software pentru server. Aceasta a fost pentru prima dată când o distribuție Linux a fost extinsă pentru a permite și utilizarea unui kernel non-Linux.\nDebian 7.0 Wheezy (mai 2013): a fost inclusă o nouă arhitectură (armhf), de asemenea multiarch-support, care a permis utilizatorilor să instaleze pachete de la mai multe arhitecturi pe același PC. Îmbunătățirile procesului de instalare au permis pentru prima oară instalarea sistemului folosind software text-to-speech. Aceasta a fost, de asemenea, prima versiune care a sprijinit instalarea și bootarea în dispozitivele care utilizează firmware-ul UEFI (Unified Extensible Firmware Interface).\n\nDebian 8 Jessie (aprilie 2015): Această versiune a introdus pentru prima dată sistemul systemd init ca implicit. Două arhitecturi noi au fost introduse, arm64 și ppc64el și au fost abandonate s390, ia64 și sparc. Versiunea a inclus numeroase îmbunătățiri de securitate, cum ar fi un nou kernel care a anulat un întreg set de vulnerabilități de securitate (atacuri symlink), o nouă modalitate de a detecta pachetele aflate sub suport de securitate, și un nou mecanism (needrestart) pentru a detecta subsistemele care trebuiau să fie repornite pentru a propaga actualizările de securitate după o actualizare.\nDebian 9 Stretch (iunie 2017): a fost abandonat suportul pentru arhitectura powerpc, și introdusă arhitectura mips64el. Această versiune a introdus pachetele de depanare cu un depozit nou (repository) în arhivă, pachetele din acest depozit furnizând automat simboluri de depanare pentru pachete.\nDebian 10 Buster (Iulie 2019): a făcut ca Wayland să fie opțiunea implicită pentru GNOME\nDebian 11 Bullseye (Octombrie 2021): este fosta versiune stabilă.\nDebian 12 Bookworm (Iulie 2023: este actuala versiune stabilă.\nDebian 13 Trixie.\n\nOrganizare \nProiectul Debian este condus de Debian Constitution and the Social Contract, companie care are grijă atît de conducerea proiectului, cît și de aplicabilitatea sa de către toți utilizatorii, scopul principal al proiectului fiind dezvoltarea unui sistem de operare liber și performant. Debian este dezvoltat de mii de utilizatori din jurul lumii și este susținut de donațiile organizațiilor non-profit de pe glob.\n\nAstfel, proiectul Debian este o organizație independentă decentralizată, nefiind la rîndul ei susținută de o altă companie cum ar fi și alte câteva distribuții GNU / Linux, precum Ubuntu, openSUSE, Fedora, și Mandriva. Costul de dezvoltare a tuturor pachetelor incluse în Debian 4.0 etch (283 milioane linii de cod), utilizînd modelul COCOMO, a fost estimată la 13 miliarde $ USD.\n\nȘefii de proiect\nDebian a avut mai mulți lideri încă de la începuturile sale în 1993:\nIan Murdock (Germania), a fondat Debian în august 1993 și a condus până în martie 1996.\nBruce Perens (S.U.A.), aprilie 1996 - decembrie 1997.\nIan Jackson, ianuarie 1998 - decembrie 1998.\nWichert Akkerman (Țările de Jos), ianuarie 1999 - martie 2001.\nBen Collins (S.U.A.), aprilie 2001 - aprilie 2002.\nBdale Garbee (S.U.A.), aprilie 2002 - aprilie 2003.\nMartin Michlmayr (Austria), martie 2003 - martie 2005.\nBranden Robinson, aprilie 2005 - aprilie 2006.\nAnthony Towns (Australia), aprilie 2006 - aprilie 2007.\nSam Hocevar (Franța), aprilie 2007 - aprilie 2008.\nSteve McIntyre (Anglia), aprilie 2008 - aprilie 2010.\nStefano Zacchiroli (Italia), aprilie 2010 - aprilie 2013.\nLucas Nussbaum (Franța), aprilie 2013 - aprilie 2015.\nNeil McGovern (Anglia), aprilie 2015 - aprilie 2016.\nMehdi Dogguy (Franța), aprilie 2016 - aprilie 2017.\nChris Lamb, (Anglia) a fost ales în aprilie 2017 și este actualul lider.\n\nCaracteristici \nPe sistemul de operare Debian sunt bazate mai multe sisteme de operare printre care se numără și Ubuntu, MEPIS, Dreamlinux, Damn Small Linux, Xandros, Knoppix, BackTrack, Linspire, aptosid (former sidux), Kanotix, Parsix, LinEx și Linux Mint.\n\nDebian este cunoscut pentru o mare varietate de opțiuni. Versiunea curentă stabilă de pachete software include peste douăzeci și nouă de mii pachete software pentru nouă arhitecturi de calculator, utilizînd Linux Kernelplus la asta FreeBSD kernel (freebsd-i386 și kfreebsd-amd64). Acestea variază de la arhitecturile Intel / AMD 32-bit/64-bit arhitecturi de obicei găsite în computere personale la arhitectura ARM frecvent întâlnite în domeniul sistemelor integrate și mainframe-uri IBM zSeries eServer. Principalele caracteristici ale Debian sunt managerul de pachete APT, arhive cu un număr mare de pachete, politici stricte în ceea ce privește pachete, și de înaltă calitate de înoire. Aceste practici permit upgrade-uri ușor între versiuni, precum și instalarea automată și îndepărtarea de pachete.\n\nInstalarea standard a sistemului de operare Debian utilizează ca implicit motorul desktop GNOME. Acesta include programe cunoscute, cum ar fi OpenOffice.org, Iceweasel (un program de rebranding pentru Firefox), mail Evolution, CD / DVD scriere a programelor, playere audio și video, vizualizatori și editori imagine, plus vizualizatori PDF. Sunt incluse imagini pre-construite pentru Compilații Software CD KDE, Xfce și LXDE. Poate fi instalat atît de pe un CD / DVD obișnuit pentru o instalare standard sau cu cîteva modificări neesențiale, cât și instalarea cu ajutorul internetului care oferă posibilitatea de a instala mai mult pachetele de bază, cele opționale fiind instalate la dorința d-voastră.\n\nCerințe minime de instalare\nUn procesor Pentium 4, 1GHz este cel minim recomandat pentru un sistem desktop.\n\nDistribuții bazate pe Debian\n\nVezi și \n Software liber\n\nLegături externe \n Situl oficial Debian\n Comunitatea Debian din Moldova\n Pagina dedicată distribuției pe situl DistroWatch.com\n\nNote\n\nBibliografie\nRaphaël Hertzog, Roland Mas: The Debian Administrator's Handbook, Debian Jessie from Discovery to Mastery, Freexian SARL, 2015, ISBN: 9791091414043\nGraham J Williams: Debian GNU/Linux Desktop Survival Guide, Togaware, 2014, ISBN: 0-9757109-1-5\n\nDebian\nDistribuții Linux\nDistribuții Linux x86-64\nSoftware cu sursă deschisă\nSoftware liber" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Povestește-mi pe scurt despre Red Hat Linux." }, { "from": "assistant", "value": "Red Hat Linux, creată de Red Hat, Inc., a fost una dintre cele mai populare distribuții de Linux. Deși adresată în mod egal începătorilor și avansaților, Red Hat Linux și-a găsit o audiență mai bună în rândul utilizatorilor cu nivel de cunoștințe peste medie.\n\nRed Hat este, de asemenea, inventatorul sistemului de gestionare a pachetelor Red Hat Package Manager (RPM) în 1995 cu Red Hat Linux 2.0, preluat mai târziu de multe alte distribuții, cum ar fi SuSE, Mandriva și Yellow Dog.\n\nÎn 2003, Red Hat a încetat să mai distribuie gratuit Red Hat Linux, donând distribuția proiectului Fedora și punând astfel bazele distribuției Fedora Core. Red Hat sponsorizează Fedora Core atât financiar cât și cu personal tehnic. Pe baza acesteia, Red Hat produce acum în regim comercial sistemele de operare Red Hat Enterprise Linux.\n\nCaracteristici speciale \n\nRed Hat Linux vine cu un program de instalare numit Anaconda, care se dorește a fi simplu de folosit, chiar și pentru incepatori. Aceasta are, de asemanea un instrument pentru configurarea firewall-ului numit Lokkit.\nÎn plus, de la versiunea 8.0 a distribuției Red Hat Linux, s-a mai adaugat suportul pentru codarea UTF-8 a fonturilor din sistem. Această modificare nu are efect asupra vorbitorilor de limbă engleza, dar este foarte importantă pentru internaționalizare si asigurarea suportului pentru alte limbi.\nRed Hat a scos anumite programe din cauza drepturilor de autor si a brevetelor, cum ar fi suportul pentru formatul MP3 si citirea partițiilor cu sisteme de fișitere NTFS.\n\nVersiuni \n\n 1.0 (Mother's Day), 1994. 3 noiembrie.\n 1.1 (Mother's Day+0.1), 1995. 1 august.\n 2.0, 1995. 20 septembrie.\n 2.1, 1995. november 23.\n 3.0.3 (Picasso), 1996. 1 mai.\n 4.0 (Colgate), 1996. 8 octombrie.\n 4.1 (Vanderbilt), 1997. 3 februarie.\n 4.2 (Biltmore), 1997. 19 mai.\n 5.0 (Hurricane), 1997. 1 decembrie.\n 5.1 (Manhattan), 1998. 22 mai.\n 5.2 (Apollo), 1998. 2 noiembrie.\n 6.0 (Hedwig), 1999. 26 aprilie.\n 6.1 (Cartman), 1999. 4 octombrie.\n 6.2 (Zoot), 2000. 3 aprilie.\n 7 (Guinness), 2000. 25 septembrie.\n 7.1 (Seawolf), 2001. 16 aprilie.\n 7.2 (Enigma), 2001. 22 octombrie.\n 7.3 (Valhalla), 2002. 6 mai.\n 8.0 (Psyche), 2002. 30 septembrie.\n 9 (Shrike), 2003. 31 martie.\n\nVezi și \n Software liber\n\nLegături externe \n Sit oficial Red Hat\n\nDistribuții Linux abandonate\nRed Hat Linux\nSoftware cu sursă deschisă" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi informații despre Mandriva Linux." }, { "from": "assistant", "value": "Mandriva Linux (în trecut Mandrakelinux sau Mandrake Linux, o achiziție Conectiva și Lycoris) era o distribuție Linux creată de Mandriva (în trecut Mandrakesoft). Prima versiune a fost bazată pe Red Hat Linux (versiunea 5.1) și KDE (versiunea 1.0) în iulie 1998. De atunci distribuția s-a distanțat de Red Hat și a inclus mai multe unelte originale în principal pentru a ușura configurarea sistemului. Mandriva Linux (în acea vreme se numea Mandrake Linux) a fost inițiativa lui Gaël Duval, care a fost de asemeni cofondator al Mandrakesoft.\n\nMandriva Linux este o distribuție recunoscută ca fiind prietenoasă și simplu de utilizat de către începători.\n\nA fost creată în 1998 de compania franceză Mandrakesoft, sub numele Mandrake Linux, cu scopul de a face Linux-ul mai ușor de folosit. La acea vreme, Linux-ul era foarte bine cunoscut ca fiind un sistem de operare puternic și stabil, care însă cerea cunoștințe tehnice foarte bogate și folosirea liniei de comandă în foarte multe situații; Mandrakesoft a văzut acasta ca pe o oportunitate de a integra cele mai bune interfețe grafice și să contribuie cu propriile utilitare de configurare.\n\nÎn 2005 Mandrakesoft a achiziționat firma braziliană Conectiva, producătorul distribuției Conectiva Linux. În aprilie 2005 firma și-a schimbat numele în Mandriva (Mandrake + Conectiva), iar distribuția a devenit cunoscută sub numele de Mandriva Linux.\n\nVersiuni\n\nDistribuții bazate pe Mandriva Linux\nAnnvix \nAPODIO (până la versiunea 4) \nCaixa Mágica\nCastle Linux: distribuție creată în Rusia cu accent pe securitate.\nEduLinux: distribuție din Canada, educațională.\nMageia\nOpenMandriva Lx: bazată pe Mandriva Linux 2011.0\nPCLinuxOS: distribuție Live CD\nRosa Linux \nTurkix \nUnitate Linux\n\nLegături externe \n\n Situl oficial\n Comunitatea românească \n\nDistribuții Linux abandonate" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți descrie [Titlu] pSUSE Linux?" }, { "from": "assistant", "value": "SUSE Linux (în trecut ortografiat și S.u.S.E) este o distribuție Linux foarte populară, în special în Europa. Numele S.u.S.E este un acronim pentru \"Software- und System-Entwicklung\", în limba germană (\"Dezvoltare de software și sisteme\", în română).\n\nIstorie \n\nSuSE GmbH. a fost fondat la sfârșitul lui 1992 ca o firmă de consultanță UNIX. La început, compania lansa regulat diverse pachete software, printre care și o variantă de Slackware, și imprima manuale de UNIX și Linux. La început, SUSE Linux era doar o traducere germană pentru Slackware.\n\nPrima versiune de Slackware pe CD creată de SUSE a fost scoasă pe piață în 1994, sub numele de S.u.S.E Linux 1.0. Mai târziu, această versiune a fost integrată cu distribuția Jurix, pentru a crea prima versiune originală de SUSE (S.u.S.E Linux 4.2 în 1996). \n\nCompania SUSE GmbH a fost achiziționată de Novell în 4 noiembrie 2003, pentru suma de 210 milioane USD. În 2005, Novell a deschis dezvoltarea sistemului către comunitate prin înființarea proiectului openSUSE.\n\nÎn noiembrie 2010, Novell a fost achiziționată de compania Attachmate în cadrul unei tranzacții mai complexe. Ulterior, compania a declarat că intenționează să administreze SUSE ca o entitate separată de Novell, dând naștere unor speculații cu privire la posibila revânzare a diviziei de Linux. În 2014 Micro Focus a încheiat un acord cu Attachmate pentru mai multe produse, inclusiv SUSE, iar în septembrie 2016 Micro Focus a anunțat o fuziune cu o parte din HP Enterprise (HPE), companie desprinsă din cadrul HP, în urma căreia SUSE a devenit distribuția preferată a HPE.\n\nCaracteristici \n\nUnul din punctele forte ale distribuției este suita de programe de instalare și configurare YaST, una dintre cele mai mai avansate și mai prietenoase dintre echivalentele sale din lumea Linux. SUSE are inclus foarte mult software într-o distributie pe CD-uri (sau DVD). Poate adopta foarte repede noi versiuni de software, biblioteci, etc. Este orientată atât către profesioniști cât și către începători.\n\nDistribuția lansată în 4 noiembrie 2015 sub numele openSUSE Leap 42.1 a inaugurat un nou tip de distribuție hibridă, bazată pe surse din SUSE Linux Enterprise (SLE), care posedă un nivel de stabilitate neîntâlnit în versiunile precedente.\n\nNote\n\nLegături externe \n Situl oficial SUSE Linux Enterprise\n Situl distribuției openSUSE\n Comunitatea românească de utilizatori\n\nDistribuții bazate pe Slackware" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Descrie în detaliu FreeBSD." }, { "from": "assistant", "value": "FreeBSD este un sistem de operare liber Unix-like descendent din AT&T UNIX® prin ramura Berkeley Software Distribution (BSD), mai exact provine din sistemele de operare 386BSD și 4.4BSD. Rulează pe calculatoare cu procesoare compatibile cu familia Intel x86, dar și pe procesoare DEC Alpha, UltraSPARC® (al firmei Sun Microsystems), Itanium (IA-64), AMD64, PowerPC, PC-98, ARM și MIPS.\n\nFreeBSD este un sistem de operare complet, dezvoltat unitar. Nucleul, driverele pentru dispozitive și utilitarele din spațiul utilizatorului, cum ar fi interpretorul de comenzi sau shell-ul, sunt ținute în același arbore de urmărire a revizuirilor codului sursă (CVS). Această metodă de dezvoltare vine în contrast cu cea folosită pentru Linux (un sistem de operare similar, dar mai bine cunoscut), unde nucleul este dezvoltat de o echipă de dezvoltatori, utilitarele din spațiul utilizator și aplicațiile sunt dezvoltate de alte echipe (cum ar fi proiectul GNU), iar apoi toate acestea sunt împachetate împreună și publicate de alte echipe sub formă de distribuții Linux.\n\nCa sistem de operare, FreeBSD este privit în general ca fiind foarte fiabil și robust, iar dintre sistemele de operare ce raportează la distanță timpul de funcționare de la ultima inițializare a sistemului (uptime) , FreeBSD este cea mai populară alegere dintre sistemele de operare libere afișate în lista Netcraft a primelor 50 de servere web cu cel mai lung uptime (uptime în unele versiuni de GNU/Linux nu poate fi calculat). Un uptime lung indică de asemenea faptul că nu au fost necesare actualizări ale nucleului sistemului de operare, pentru că instalarea unui nou nucleu implică reinițializarea sistemului și rescrierea de la zero a contorului sistemului.\n\nIstorie și dezvoltare \n\nDezvoltarea inițială a sistemului FreeBSD a început în 1993, pornind de la sursele 386BSD. Totuși, din cauza îngrijorărilor privind legalitatea tuturor surselor folosite în 386BSD și a unui proces între Novell (pe atunci proprietarul drepturilor pentru UNIX) și Berkeley, FreeBSD a sfârșit prin reproiectarea unei mari părți a sistemului pentru versiunea FreeBSD 2.0 (ianuarie 1995), folosind versiunea 4.4BDS-Lite de la Universitatea din California, Berkeley. Manualul FreeBSD (în limba engleză) cuprinde mai multe date istorice despre geneza sistemului de operare FreeBSD.\n\nPoate cel mai notabil câștig al versiunii FreeBSD 2.0 a fost restructurarea sistemului Mach Virtual Memory (memorie virtuală Mach) al CMU-ului original, care a fost optimizat pentru performanță sub încărcări mari, precum și crearea sistemului de porturi, care face ca descărcarea, construirea și instalarea de software din surse terțe foarte ușoară. FreeBSD echipează situri de mare succes cum ar fi: cdrom.com (un depozit imens de software care a doborât multe recorduri din internet), Hotmail și Yahoo!.\n\nFreeBSD 3.0 a adus mai multe schimbări: mutarea la formatul binar ELF, suport inițial pentru sistemele SMP și de asemenea a adăugat suport pentru o nouă platformă pe 64 bit: Alpha. La vremea sa, ramura 3.X a fost sever criticată pentru că multe schimbări nu erau evidente în beneficiul și afectarea performanței, dar a fost un pas necesar pentru dezvoltarea a ceea ce avea să fie ramura de mare succes 4.X.\n\nInițial, FreeBSD a folosit și pe post de logo mascota BSD Daemon, dar în anul 2005 a fost organizată o competiție pentru un logo propriu. Pe data de 8 octombrie, 2005, competiția a luat sfârșit, iar proiectul propus de Anton K. Gural a fost ales să devină logo FreeBSD. BSD Daemon, rămâne însă mascota proiectului FreeBSD.\n\nFreeBSD 5 — schimbări și dezvoltare \n\nVersiunea FreeBSD finală și ultima din ramura 5-STABLE este 5.5, a fost lansată în mai 2006. Dezvoltatorii FreeBSD mențin (cel puțin) două ramuri de dezvoltări în același timp. O ramură -STABLE de FreeBSD este creată pentru fiecare număr de versiune majoră, pentru care sunt scoase versiuni odată la fiecare 4--6 luni. Ultima versiune de FreeBSD 4-STABLE este 4.11, care este și ultima din versiunile ramurii 4-STABLE. Prima versiune 5-STABLE a fost 5.3 (de la 5.0 la 5.2.1 au fost parte din ramura -CURRENT). Prima versiune 6-STABLE a fost 6.0. Ramura de dezvoltare, -CURRENT, în acest moment este 7.0-CURRENT și conține caracteristici agresive pentru un nucelu nou și pentru aplicații din spațiul utilizator. Dacă o caracteristică este suficient de stabilă și matură, atunci ea poate fi portată pe versiuni anterioare ale ramurii -STABLE (în slang-ul FreeBSD operația este denumită MFC, Merge from CURRENT). Modelul de dezvoltare FreeBSD este descris mai amănunțit într-un articol, în limba engleză, de Niklas Saers .\n\nMarea diferență în FreeBSD 5 a fost o schimbare majoră în mecanismul de nivel jos al blocării nucleului care permite un suport mai bun pentru multiprocesor simetric (SMP, symmetric multiprocessor), eliberând o mare parte de nucleu de blocarea multiprocesorului, menționată uneori ca Big Giant Lock. Acum este posibilă executarea în același timp mai multor procese în mod nucleu.\n\nAltă schimbare majoră include o soluție de thread-ing m:n, numită KSE, care acum este biblioteca implicită pentru threading (pthreads) începând cu 5.3 (crearea ramurii 5-STABLE). Terminologia m:n, unde m și n sunt întregi pozitivi, implică faptul că m fire de execuție (thread) din spațiul utilizator corespund la n fire de execuție ale nucleului. Multe alte caracteristici noi sunt legate de securitate. A fost format proiectul TrustedBSD de către Robert Watson cu scopul expres de a adăuga încredere în funcționalitatea sistemului de operare pentru FreeBSD. Un mediu extensibil pentru controlul obligatoriu al accesului (TrustedBSD MAC Framework, MAC este acronim pentru mandatory access control), un sistem de fișiere Access Control Lists (ACL, liste de control pentru acces) și noul sistem de fișiere UFS2 toate provin din TrustedBSD. Unele din funcționalitățile TrustedBSD au fost integrate de asemenea și în sistemele de operare NetBSD și OpenBSD.\n\nFreeBSD 5 a schimbat de asemenea semnificativ stratul block I/O (bloc de intrare/ieșire) prin introducerea mediului de transformare a cererii intrare/ieșire pentru disc modular GEOM (GEOM modular disk I/O request transformation framework), contribuție a lui Poul-Henning Kamp. GEOM activează crearea simplă a multor feluri de funcționalitate, cum ar fi creare de imagini în oglindă, mirroring, (gmirror) și criptarea (gbde). Lansarea recentă a FreeBSD 5.4 a confirmat ramura FreeBSD 5.X ca pe o verisiune foarte stabilă și foarte performantă, în ciuda faptului că a avut o perioadă de concepție lungă din motive de set cuprinzător de caracteristici.\n\nFreeBSD 6 și 7 \n\nFreeBSD 6.1 a fost lansat în 8 mai, 2006, iar 7.0-CURRENT este în dezvoltare activă. Aceste versiuni continuă să lucreze la optimizări SMP și threading, la zona funcționalității avansate a 802.11 și la auditarea evenimentelor de securitate TrustedBSD. Realizările primei versiuni ale acestora includ înlăturarea Giant lock din VFS, înlocuirea bibliotecii libthr cu o implementare 1:1 pentru threading care se execută mai bine, și adăugarea unei implementări de audit BSM, numită OpenBSM creată de proiectul TrustedBSD, care se bazează solid pe implementarea BSD găsită în producția Open Source de la Apple: Darwin, publicată sub o licență de tip BSD.\n\nCompatibilitate cu Linux \n\nFreeBSD oferă compatibilitate binară cu mai multe alte sisteme de operare de tip Unix, inclusiv cu Linux. Motivația din spatele acestui fapt este de obicei atribuită rulării aplicațiilor dezvoltate pentru Linux, adesea comerciale, și care sunt distribuite de obicei sub formă binară, astfel ele ne putând fi portate pe FreeBSD în lipsa acceptului acelor care controlează codul sursă.\n\nDin linie de comandă, compatibilitatea permite utilizatorilor de FreeBSD să ruleze majoritatea aplicațiilor care sunt distribuite doar ca binare Linux. În comparație cu numărul vast de aplicații native disponibile pentru FreeBSD folosind colecția de porturi, aceste aplicații sunt minoritare. Aplicațiile folosite în nivel de compatibilitate Linux includ StarOfice, versiunea Linux de Netscape, Adobe Acrobat, RealPlayer, VMware, Oracle, WordPerfect, Skype, Doom 3, Quake 4, seria Unreal Tournaments, Sea Monkey, și altele. În general, pare să nu existe nici o diminuare notabilă a performanței când se rulează binarele Linux comparativ cu aplicațiile native FreeBSD.\n\nDeși există multe aplicații care rulează fluent în stratul de compatibilitate, trebuie notat că stratul nu este complet, astfel ducând unele binare Linux în situația de nu putea fi folosite sau de a le limita funcționalitatea, probabil din cauza faptului că stratul de compatibilitate suportă doar apelurile de sistem pentru nucleul Linux 2.4.2, o distribuție care a făcut istorie. Un exemplu din această categorie este Cedega, produsul firmei TransGaming pentru rulat jocuri de Microsoft Windows sub Linux. Folosirea acestuia în acest moment este în mare măsură compromisă din cauza unui strat de compatibilitate incomplet. Există însă un succes limitat în folosirea lui la rularea jocurilor pe FreeBSD . A fost acceptat un proiect pentru ediția 2006 Sumer of code, de a actualiza stratul de compatibilitate și de a implementa apeluri de sistem care lipsesc.\n\nPentru cele mai multe aplicații științifice, compatibilitatea Linux lucrează corect; aplicații precum nmrpipe, ccp, Mathematica sau Matlab lucrează conform așteptărilor.\n\nLicență \n\nCa și sistemele de operare surori, codul din FreeBSD este publicat sub termenii diferitelor licențe. Totalitatea codului nucleului și cea mai nou creată de cod este publicată sub termenii licenței BSD cu două clauze, care permite tuturor să folosească și să redistribuie FreeBSD după dorință. Există de asemenea părți publicate sub alte licențe: GPL, LGPL, ISC, licență BSD cu trei clauze, licență BSD cu patru clauze.\n\nPentru unele funcționalități particulare, există de asemenea și binare fără cod sursă cum ar fi Atheros HAL pentru funcționalitate wireless și o unealtă doar în format binar pentru AAC RAID de la Adaptec.\n\nProduse derivate din FreeBSD \n\nO gamă largă de produse sunt bazate direct sau indirect pe FreeBSD. Această gamă cuprinde de la dispozitive de tip embedded (integrate), cum ar fi rutere Juniper Networks și sisteme de operare firewall de la Nokia, la porțiuni întregi ale altor sisteme de operare, cum ar fi RTOS WxWorks. Darwin, inima Mac OS X de la Apple, se bazează în mare măsură pe FreeBSD incluzând aici sistemul de fișiere virtual, stiva de rețea și componente din spațiul utilizator. Apple continuă să integreze cod nou din FreeBSD și contribuie înapoi către FreeBSD cu schimbări. Produsul open source OpenDarwin, dezvoltat original din codul de bază al Apple dar acum entitate separată, include de asemenea cod FreeBSD în mod substanțial. În plus există câteva sisteme de operare originale desprinse din sau bazate pe FreeBSD incluzând aici PC-BSD și DesktopBSD, care include îmbunătățiri destinate utilizatorilor de acasă sau stațiilor de lucru; distribuțiile FreeSBIE și Frenzy live CD; produsele firewall embedded m0n0wall și pfSense; DragonFly BSD o notabilă desprindere din FreeBSD 4.8 conceput pentru o strategie de sincronizare multiprocesor diferită care a fost apoi aleasă pentru FreeBSD 5 și dezvoltarea unor caracteristici microkernel (micronucleu); și nu în ultimul rând RoFreeSBIE, un proiect rezultat colaborării membrilor ROFUG.\n\nTrustedBSD \n\nProiectul TrustedBSD oferă FreeBSD-ului un set de extensii de încredere pentru sistemul de operare, fiind inițiat de Robert Watson. Scopul proiectului a fost implementarea conceptelor de la Common Criteria pentru Information Technology Security Evaluation (evaluarea securității tehnologiei informațiilor) și Orange Book. Acest proiect rămâne încă în dezvoltare, și multe din aceste extensii de încredere au fost integrate în lista de dezvoltare a FreeBSD 5.X, 6.X și acum 7.X-CURRENT.\n\nPincipalul obiectiv al proiectului TrustedBSD este contribuția la Access Control Lists (listele de control al accesului), auditul evenimentului, atribuții extinse, capacități de acord fin și mandatory access control (control al accesului obligatoriu). Ca parte din proiectul TrustedBSD, există de asemenea un port care rulează pe FreeBSD al implementării FLASK/TE al NSA în SELinux. Contribuții mai recente includ dezvoltarea OpenBSM, o implementare open source a API-ului Basic Security Module (BSM, modul de securitate fundamentală) al companiei Sun și un format de fișiere pentru jurnale de audit, care suportă un sistem de audit pentru securitate extinsă care face parte din FreeBSD 6.1.\n\nDeși majoritatea componentelor proiectului TrustedBSD sunt incluse în arborele sursă principal al FreeBSD, aceasta nu este singura lor destinație. Multe caracteristici, odată ajunse la maturitate, își găsesc locul în OpenBSD sau Darwin de la Apple Computer.\n\nLegături externe \n\n FreeBSD — Site web oficial\n software FreeBSD — Aplicații și porturi FreeBSD\n FreeBSDwiki.net — Un wiki dedicat sistemului FreeBSD\n TrustedBSD\n RoFreeSBIE\n ROFUG — grupul de utilizatori de FreeBSD din România\n Romanian BSD Forums — Forum de discutii dedicat sistemelor de operare BSD.\n ROFUGpedia\n Localization \n FreeBSD 8 FreeBSD 8 review (en)" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile importante despre Mac OS?" }, { "from": "assistant", "value": "Mac OS (Mac Operating System) este un sistem de operare (SO) produs de firma Apple Inc. (Apple) pentru computerele sale. \n\nLansat în 1984 împreună cu primele calculatoare de tip Macintosh.\nMac OS reprezintă o serie de sisteme de operare cu interfață grafică, proiectată de firma Apple (nume anterior: Apple Computer) pentru gama sa de computere de tip Macintosh. A fost introdus pentru prima dată la modelul Macintosh 128K în anul 1989.\nPrin intoducerea sistemului de operare Mac OS, computerele Apple au devenit mai prietenoase pentru utilizatori decât cele cu sisteme de operare MS-DOS. Termenul „Mac OS” nu a existat cu adevărat până când a început să fie oficial utilizat la mijlocul anilor 1990. De atunci, acest termen a fost folosit pentru a distinge toate aplicațiile sistemului Mac de celelalte sisteme de operare.\n\nVersiuni\nPrimele versiuni erau compatibile doar cu Macintosh-urile bazate pe microprocesorul Motorola 68000, iar versiunile mai noi erau compatibile și cu arhitectura PowerPC. Recent, Mac OS X a devenit compatibil și cu arhitectura Intel x86, care stă la baza tuturor PC-urilor.\n\nPrimele SO Macintosh constau din două elemente software numite „System” și „Finder”, fiecare având versiunea sa. System 7.5.1 a fost primul care includea logoul Mac OS (o variație a iconiței de pornire a lui Finder - „Happy Mac” smiley face), iar Mac OS 7.6 a fost primul numit Mac OS.\n\nPână la apariția sistemelor bazate pe microprocesorul PowerPC G3, părți importante ale sistemului de operare erau păstrate în memoria fizică ROM pe placa de bază, scopul fiind evitarea utilizării cu limitări a spațiului oferit de floppy disk, luând în considerare că primele Mac-uri nu aveau hard disk.\n\nMac OS poate fi divizat în două categorii de sisteme de operare:\n Mac OS Classic - sistemul care era livrat împreună cu primul Macintosh în 1989, inclusiv urmașii săi, culminând cu Mac OS 9. Pentru Mac OS Classic este caracteristică lipsa liniei de comandă, fiind un SO în întregime bazat pe interfața grafică. Cu toate că era ușor de utilizat, la primele versiuni era criticat pentru single tasking (o singură aplicație rulată), și pentru multitasking (mai multe aplicații rulate simultan) cooperativ (în versiunile mai noi, pentru administrarea limitată a memoriei, lipsa memoriei protejate). Inițial Mac OS utiliza sistemul de fișiere Macintosh, un sistem plat - cu un singur nivel de mape. Acesta a fost înlocuit cu un sistem de fișiere ierarhic, care avea un adevărat arbore de mape.\n\n Mac OS X („X” este un 10 roman) care include elemente de OpenStep și Mac OS 9. Spre deosebire de versiunile anterioare, Mac OS X este un sistem de operare multi-user, multitasking, de tip Unix. Mac OS X este o familie de sisteme de operare cu interfață grafică, proiectate, promovate și vândute de firma Apple, ultima versiune Mac OS X v10.11 (El Capitan), fiind instalată la toate computerele Macintosh până în anul 2016. Aceasta a fost ultima versiune care a folosit numele OS X. \nmacOS - prima versiune a fost 10.12 (Sierra). Interfața a rămas acceași ca la OS X, doar cu un nume schimbat, pentru a se adapta mai bine la numele celorlale produse Apple.\n\nCronologie\n\nMac OS Clasic:\nianuarie 1984 : System 0.0 : System 0.97, Finder 1.0\nmai 1984 : System 0.1 : System 1.1, Finder 1.1\naprilie 1985 : System 0.3 : System 2.0, Finder 1.1\naprilie 1985 : System 0.5 : System 2.0, Finder 4.1\nianuarie 1986 : System 0.7 : System 3.0, Finder 5.1\nfebruarie 1986 : System 1.0 : System 3.1, Finder 5.2 (prima comercializare)\niunie 1986 : System 1.1 : System 3.2, Finder 5.3\nianuarie 1987 : System 2.0 : System 3.3, Finder 5.4\nmartie 1987 : System 2.0.1 : System 4.0/4.1, Finder 5.4/5.5\noctombrie 1987 : System 5.0 : System 4.2, Finder 6.0, MultiFinder 1.0\nnoiembrie 1987 : System 5.1 : System 4.3, Finder 6.0, MultiFinder 1.0\nseptembrie 1988 : System 6.0 : System 4.4, Finder 6.0, MultiFinder 1.1\n\nMac OS:\n13 mai 1991 : Mac OS 7\nmartie 1995 : Mac OS 7.5\n26 iulie 1997 : Mac OS 8\n17 octombrie 1998 : Mac OS 8.5\n23 octombrie 1999 : Mac OS 9 (ultima actualizare este Mac OS 9.2.2)\n\nMac OS X:\n24 martie 2001 : Mac OS X v10.0 (Cheetah); ultima actualizare : Mac OS X 10.0.4\n24 septembrie 2001 : Mac OS X v10.1 (Puma); ultima actualizare : Mac OS X 10.1.5 \n24 august 2002 : Mac OS X v10.2 (Jaguar); ultima actualizare : Mac OS X 10.2.8 \n24 octombrie 2003 : Mac OS X v10.3; (Panther) ultima actualizare : Mac OS X 10.3.9\n29 aprilie 2005 : Mac OS X v10.4 (Tiger); ultima actualizare : Mac OS X 10.4.11\n26 octombrie 2007 : Mac OS X v10.5; (Leopard) ultima actualizare : Mac OS X 10.5.8\n28 august 2009 : Mac OS X v10.6; (Snow Leopard) ultima actualizare : Mac OS X 10.6.8\n20 iulie 2011 : Mac OS X v10.7; (Lion) ultima actualizare : Mac OS X 10.7.5\n25 iulie 2012 : Mac OS X v10.8; (Mountain Lion) ultima actualizare : OS X 10.8.5\n22 octombrie 2013 : OS X v10.9; (Mavericks) ultima versiune : 10.9.5\n17 octombrie 2014 : OS X v10.10 Yosemite\n30 septembrie 2015 : OS X v10.11 El Capitan\n\nmacOS:\n\n 20 septembrie 2016 : macOS 10:12 Sierra\n25 septembrie 2017 : macOS 10:13 High Sierra\n24 septembrie 2018: macOS 10.14 Mojave\n7 octombrie 2019: macOS 10.15 Catalina\n12 noiembrie 2020: macOS 11 Big Sur\n25 octombrie 2021 macOS 12 Monterey\n24 octombrie 2022 macOS 13 Ventura\n\nNote\n\nVezi și\n\niOS (Apple)\n\nLegături externe \n Sit web oficial\n\nBibliografie\n Istoria sistemelor de operare Articol Scribd\n\nMac OS" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți relata pe scurt despre Linus Torvalds?" }, { "from": "assistant", "value": "Linus Benedict Torvalds () este un inginer software finlandez, care a început dezvoltarea nucleului sistemului de operare Linux, iar astăzi este coordonator la proiectul de dezvoltare al acestuia. Inspirat de sistemul de operare demonstrativ Minix creat de Andrew Tanenbaum, Linus a dorit să aibă propriul sistem UNIX pe PC-ul de acasă. Nucleul dezvoltat de el se află sub licența GNU General Public License.\n\nBiografie \nLinus Torvalds s-a născut la Helsinki, Finlanda, fiul jurnaliștilor Anna și Nils Torvalds, vorbitori de limbă suedeză, și nepotul poetului Ole Torvalds. Numele de familie Torvalds a fost adoptat de bunicul lui Linus, poetul Ole Torvalds. Prenumele Linus a fost inspirat părinților de personalitatea savantului american Linus Pauling, laureat al premiului Nobel pentru chimie în 1954 și cunoscut militant pentru dezarmare nucleară.\n\nLeo Toerngvist, bunicul dinspre mamă, profesor de statistică la Universitatea din Helsinki a fost cel care i-a cumpărat un calculator și l-a încurajat să învețe să-l programeze. Astfel se face că la 12 ani Linus deja programa jocuri iar mai târziu a ales să studieze informatica la Universitatea Helsinki. A absolvit cursurile acestei universități în 1996, obținând un masterat în informatică, cu teza intitulată Linux: un sistem de operare portabil.\n\nVezi și \n Programatori celebri\n\nNote\n\nLegături externe \n\n Pagina lui Linus Torvalds de la Universitatea din Helsinki\n Interviu cu Linus Torvalds\n Linus înainte de Linux \n\nNașteri în 1969\nLinux\nProgramatori finlandezi\nFinlandezi în viață" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații concise poți oferi despre Andrew Tanenbaum?" }, { "from": "assistant", "value": "Andrew S. Tanenbaum () este un informatician american, profesor în cadrul Universității Vrije din Amsterdam, unde predă cursuri de Arhitectura calculatoarelor și Sisteme de operare.\n\nEste cunoscut în special datorită cărților sale:\n Computer Networks\n Operating Systems: Design and Implementation\n Modern Operating Systems\n\nEste creatorul sistemului de operare demonstrativ Minix, o clonă a UNIX-ului, sistem care l-a inspirat pe Linus Torvalds în dezvoltarea Linux-ului.\n\nNote\n\nLegături externe \n Pagina personală\n\nVezi și \n Programatori celebri\n\nNașteri în 1944\nProgramatori americani\nAmericani în viață\nMembri ai Academiei Regale Neerlandeze de Arte și Științe" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți povesti despre UNIX?" }, { "from": "assistant", "value": "UNIX® este un sistem de operare inițiat de un grup de programatori de la AT&T Bell Labs, printre care Ken Thompson, Dennis Ritchie, Brian Kernighan, Douglas McIlroy și Joe Ossanna. Astăzi există mai multe variante (implementări) ale sistemului, acestea fiind dezvoltate atât de firme comerciale cât și de indivizi și organizații non-profit (precum Free Software Foundation).\n\nTrademark-ul UNIX aparține organizației The Open Group care îndeplinește rolul de standardizare și certificare. Oficial, poate fi numit UNIX doar un sistem de operare care a trecut de certificarea Single Unix Specification a acestei organizații. O mare parte din producători (mai ales cei non-profit) au ales, atât din cauza prețului cât și din cauza dezvoltării foarte rapide a distribuției lor, să nu-și certifice sistemele. Acestea, cu toate că sunt perfect sau aproape perfect compatibile cu standardul, sunt numite în mod comun „compatibile UNIX”, U*ix sau *nix. Astfel de sisteme nu sunt cu nimic inferioare celor certificate, iar în momentul de față dețin supremația din punct de vedere al bazei instalate.\n\nSpre sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, influența sistemului de operare UNIX în mediile academice a dus la o răspândire explozivă a sistemului (în principal varianta BSD, provenită de la Universitatea Berkeley din California). Sistemul a fost preluat și dezvoltat mai departe ducând la apariția unor variante precum Solaris, HP-UX și AIX. Pe lângă sistemele certificate, întâlnim astăzi o serie de descendenți BSD (FreeBSD, NetBSD și OpenBSD) precum și sisteme mai noi cum ar fi Linux. Termenul UNIX tradițional este folosit pentru a descrie un sistem cu caracteristici similare cu sau UNIX System V.\n\nIstoric\n\nPrima versiune de UNIX, bazată pe Multics, a fost elaborată în 1969 de Ken Thompson și Dennis Ritchie din grupa de cercetare de la Bell Laboratories, pentru a rula pe un calculator PDP-7. A doua versiune a fost scrisă pentru calculatorul PDP 11/20, iar a treia versiune, în limbajul C, necomercială, pentru calculatoare PDP 11/45 și 11/70, a apărut în 1973. \n\nPrima versiune comercializată de Bell Labs a fost V6, în 1976.\n\nÎn anul 1978 este distribuită versiunea V7, care putea lucra pe calculatoarele PDP 11/70, Interdata 8/2 și VAX, minicalculatoarele de 32 de biți ale firmei DEC (versiunea 32V). Această versiune a fost distribuită gratuit în toate universitățile din S.U.A. ceeace a dus la creșterea popularității Unix-ului în mediile universitare.\n\nÎn această perioadă se crează la AT&T Unix Support Group (USG) pentru distribuirea sistemului de operare UNIX. Bell Labs a continuat cercetările proprii, elaborând în 1985 versiunea V8, disponibilă numai în interiorul laboratoarelor.\n\nPrima versiune distribuită de USG a fost System III, în 1982, care a incorporat facilitățile din V7 și 32V. În 1983, USG lansează noua versiune, System V. După reorganizarea USG în USDL (Unix System Development Laboratory) se livrează, începând cu 1984, System V-Release 2 (V2).\n\nNumeroase alte firme (Remington Rand, DEC) și universități (California, Illinois, Harvard), au declanșat cercetări similare asupra Unix.\nLa Universitatea Berkeley din California s-au realizat versiunile BSD BSD-3 și BSD-4, pentru calculatoare VAX, care reprezintă îmbunătățiri ale versiunii 32V. În BSD 4.1 se introduc facilități de gestiune a memoriei virtuale prin paginare la cerere, iar in BSD 4.2 facilități de lucru în rețele locale Ethernet, sau rețele extinse ARPANET. În plus, a fost creată o nouă interfață utilizator (C-Shell), noi editoare de texte (VI și Ex), noi compilatoare pentru PASCAL și LISP etc.\n\nÎn 1985, AT&T încearcă să impună o versiune standard, ca singură alternativă de evoluție a propriului sistem și elaborează prima versiune a normelor SVID (System V Interface Definition).\n\nDupă lansarea de către AT&T a System V-Release 4 (V2) în1988, IBM, Hewlett-Packard, DEC, Hitachi și Philips crează Open Software Fundation (OSF) ce reprezintă o acțiune de contracarare a atitudinii de monopolizare a AT&T. Scopul declarat al societății OSF este de a dezvolta un sistem UNIX standard și deschis, bazat pe sistemul IBM AIX.\n\nLa definirea standardelor UNIX roluri importante au avut și alte organisme internaționale precum IEEE (The Institute of Electrical and Electronics Engineers) prin\nnormele POSIX (Portable Operating System Interface) și X/Open. Scopul declarat al acestor organizații este de a dezvolta sisteme de operare deschise (în format deschis).\n\nPrezentare generală \nSistemul de operare Unix este folosit pe scară largă atât pentru servere cât și pentru stații de lucru. Mediul de dezvoltare Unix și modelul de programare client-server au fost esențiale în dezvoltarea Internetului și trecerea de la sistemele de calculatoare individuale la sistemele de calculatoare în rețea.\n\nAtât Unix-ul cât și limbajul de programare C au fost dezvoltate de AT&T și distribuite guvernului și instituțiilor academice, ceea ce a dus la portarea lor pe un număr mai mare de calculatoare diferite decât orice alt sistem de operare. Astfel, UNIX-ul a devenit în informatică sinonim cu noțiunea de sistem deschis (open system).\n\nSistemul de operare UNIX a fost conceput de la bun început ca portabil, multi-user și multi-tasking, și este caracterizat de următoarele concepte informatice de bază: datele sunt stocate în format text simplu într-un sistem de fișiere ierarhic; dispozitivele și toate elementele IPC (inter-process communication) sunt văzute ca fișiere; se folosește pe larg linia de comandă; în loc de programe monolitice masive se preferă programe simple care au o singură funcție, aceste programe fiind cascadate folosind facilitatea pipe pentru a obține funcționalitatea dorită.\n\nSistemul UNIX constă din totalitatea acestor programe și a unui program master care controlează sistemul. Acest program poartă numele de nucleu sau kernel și oferă servicii precum: pornirea și oprirea altor programe; accesul la sistemul de fișiere; gestionarea resurselor și dispozitivelor hardware, etc.\n\nStandardizare \nPrima încercare de standardizare a sistemelor de tip UNIX a avut loc în cadrul proiectului ARPA și a fost documentată în RFC 681. Documentul descrie cerințele sistemului Unix pentru a fi folosit ca un ARPANET mini-host. ARPANET avea să devină mai târziu Internetul din ziua de astăzi. Procesul de evaluare a fost de asemenea bine documentat.\n\nÎncepând cu sfârșitul anilor 1980, un efort de standardizare cunoscut sub numele de POSIX a asigurat o bază comună pentru toate sistemele de operare de tip UNIX. POSIX este un standard deschis, bazat pe structurile comune de date întâlnite în sistemele UNIX concurente pe piață la vremea respectivă. Standardul POSIX a fost publicat de IEEE în anul 1988. Un efort similar a avut loc la începutul anilor 1990 sub numele de Common Open Software Environment (COSE) Initiative și este administrat de The Open Group. O nouă activitate de standardizare a fost pornită în 1998 de către Austin Group cu scopul de a uni cele două specificații anterioare (POSIX și COSE) sub numele de Single UNIX Specification.\n\nÎn anul 1999, un număr de furnizori de sisteme UNIX au convenit asupra unui nou standard care vizează de data aceasta formatul binar folosit de programele din sistemele UNIX. Specificația se numește SVR4's Executable and Linkable Format (ELF) și oferă o compatibilitate binară substanțială între diversele versiuni de UNIX, cât timp tipul de procesor folosit este același.\n\nAlt standard folosit în UNIX este The Filesystem Hierarchy Standard. A fost creat ca un layout de referință pentru sistemul de fișiere. Este folosit pe larg în ziua de astăzi în special în Linux.\n\nDistribuții \n\nSistemele UNIX actuale se bazează pe trei ramuri originale - UNIX System V (produs de cei de la AT&T la mijlocul anilor 1980), BSD (ramură desprinsă din proiectul AT&T la sfârșitul anilor 1970) și respectiv GNU/Linux (produs ca replică gratuită și open-source la celelalte două ramuri - nucleul e dezvoltat de Linus Torvalds începând cu 1991, iar o mare parte din aplicații sunt date de Proiectul GNU). Fiecare distribuție de astăzi se bazează pe una din aceste ramuri, dar a preluat și anumite caracteristici de la celelalte. \n\nPrincipalele tipuri de distribuții UNIX aflate în producție la ora actuală sunt:\n Solaris - Produs de firma Sun Microsystems. Este distribuit atât în versiune closed-source cât și in versiune open source numită Open Solaris. Rulează pe arhitectura SPARC, IA-32 și x86-64.\n HP-UX - Produs de firma HP. Rulează pe arhitectura PA-RISC și IA-64.\n AIX - Produs de firma IBM. Rulează pe arhitectura PowerPC și POWER.\n IRIX - Produs de firma SGI. Rulează pe arhitectura MIPS.\n MacOS X - Produs de compania Apple pentru calculatoarele Macintosh. Este software comercial, bazat pe o combinație de FreeBSD, nucleul Mach și tehnologii specifice Apple. Rulează pe arhitectura PowerPC și x86.\n GNU - Produs de către proiectul GNU pentru a creea o alternativă liberă a sistemului UNIX. Mulți oameni se referă la sistemul GNU complet ca GNU/Hurd pentru a evidenția faptul că folosește nucleul Hurd și nu nucleul Linux. Rulează pe IA-32.\n Linux - Produs de multiple organizații într-o gama largă de distribuții, liber și open-source în baza licenței GPL (licența) și, în majoritatea cazurilor, disponibil gratuit. Rulează pe diverse arhitecturi, incluzând IA-32, x86-64, IA-64, PowerPC, MIPS, PlayStation 2. Majoritatea distribuțiilor Linux îl distribuie împreună cu utilitățile sistemului de operare GNU, ceea ce îi face pe mulți oameni să se refere la aceste distribuți ca GNU/Linux. Dintre distribuțiile Linux cele mai importante amintim: Arch, Debian GNU/Linux, Fedora, Gentoo, Knoppix, Mandrake Linux, Parabola, Red Hat Linux, Slackware, SuSE Linux și Ubuntu.\n BSD - Astăzi open-source, și disponibil în trei distribuții principale: FreeBSD, NetBSD și OpenBSD. NetBSD rulează pe 54 de arhitecturi diferite, fiind portat inclusiv pe un microcontroller care controla un prăjitor de pâine .\n\nComponente \n\nSistemele UNIX sunt construite din mai multe niveluri concentrice de software, conținând fiecare o serie de componente. Un sistem UNIX conține, pe lângă nucleu (kernel), un interpretor de comenzi care servește și drept limbaj de scripting (numit shell), un set de biblioteci tipice, o serie de aplicații canonice și cod sursă pentru portabilitate. Nu este necesar ca distribuțiile să conțină aceleași programe sau comenzi - ci doar să respecte anumite standarde și să aibă un comportament previzibil și similar - astfel, kernelul Solaris nu este același cu kernelul HP-UX, iar shellul standard de pe un sistem poate fi complet diferit de cel de pe alt sistem (populare sunt shellurile bash - Bourne Again Shell, ksh - Korn Shell, C Shell și tcsh).\n\nComponența generală a sistemelor UNIX este :\n\nKernel \nÎn general, UNIX folosește un nucleu monolitic care are posibilitatea de a încărca module suplimentare. Aceasta este o trăsătură comună a nucleelor UNIX începând cu System 5 și până în ziua de astăzi în distribuțiile Linux și BSD. Nucleul Hurd este o excepție de la această regula, fiind un micronucleu.\n\nMediu de dezvoltare \nUNIX are un mediu suficient pentru a reconstrui tot sistemul direct din codul sursă. Canonice sunt un compilator de C (cc), un assembler (as) , un linker pentru combinarea fișierelor obiect (ld), un set tipic de biblioteci pentru limbaj (lib), un sistem de automatizare a compilării (make), și eventual alte limbaje de programare și scripting (C, C++, Java, Perl, Python, Fortran, COBOL, Pascal), programe de arhivare (ar, tar, gzip, bz2, xz, zip, rar, p7zip), unelte pentru dezvoltarea de compilatoare etc.\n\nComenzi UNIX \nÎn UNIX comenzile se introduc într-un anumit program intitulat shell. Acesta este pornit automat de sistem în momentul în care utilizatorul este autentificat. În general, nu se face o distincție între aplicații de sistem și aplicații de uz general. Există însă un set de comenzi generale care pot fi întâlnite pe orice sistem UNIX, comenzi standardizate de organizația The Open Group. Aceste comenzi sunt necesare pentru interacționarea cu sistemul și lucrul cu fișierele.\n\nInterfață grafică \n\nPe lângă aceste comenzi, o distribuție modernă UNIX vine cu un server grafic (X11 sau X Server), care implementează sistemul de ferestre și controlează tastatura și mausul. X11 s-a impus de la bun început ca standard de interfață grafică pentru sistemele UNIX. Cea mai des folosită implementare de server X11 este cea a Fundației X.Org și este folosită atât de distribuțiile libere BSD și Linux, cât și de versiunile UNIX proprietare cum ar fi Solaris de la Sun Microsystems. \n\nX11 nu specifică modul în care trebuie să arate ferestrele și elementele grafice de pe ecran. Acestea se particularizează cu ajutorul unui manager de ferestre și/sau a unui mediu desktop. Primul astfel de sistem de particularizare a fost OPEN LOOK. Dezvoltat la sfârșitul anilor 1980 de AT&T, Sun Microsystems și XEROX, a încercat să se impună ca un standard fără să reușească. Alternativa s-a numit Motif și a fost dezvoltată de o serie de firme competitoare. În ziua de azi, OPEN LOOK și Motif sunt foarte rar folosite, și au fost înlocuite de noi medii grafice precum GNOME, KDE, MATE, Cinnamon, xfce, etc.\n\nAplicații UNIX \nUNIX oferă utilizatorilor accesul la o serie extinsă de programe, atât servere cât și aplicații. Practic, sunt acoperite toate domeniile de activitate, de la IDE-uri pentru programare, servere web și calcul științific până la browsere, procesoare de text și jocuri - spre exemplu, o parte din distribuții vin cu browserul Firefox.\n\nSisteme UNIX libere \nÎn anul 1983, Richard Stallman a anunțat proiectul GNU, un proiect ambițios al cărui scop este crearea unui sistem UNIX liber, în sensul că oricine obține o copie a sistemului de operare poate să-l utilizeze, studieze, modifice și distribuie mai departe. Printre pachetele de bază ale sistemului GNU amintim gcc - GNU Compiler Collection , glibc - GNU C library și GNU core utilities. Kernelul oficial al sistemului este Hurd, dar de cele mai multe ori este distribuit cu kernelul Linux.Numele de Linux vine de la numele lui Linus Torvalds, inițiatorul proiectului. Prima versiune Linux a apărut în anul 1991, și a fost publicată sub licență GNU General Public License. \n\nMulte organizații distribuie Linux și GNU întru-un \"pachet\" numit distribuție. O serie de distribuții precum Red Hat Enterprise Linux, Fedora, SUSE Linux Enterprise, openSUSE, Debian, Ubuntu, Mandrake, Slackware și Gentoo au devenit foarte populare atât în rândul utilizatorilor profesioniști cât și în rândul utilizatorilor neprofesioniști.\n\nO derivată gratuită a sistemului BSD UNIX a fost lansată în anul 1992 sub numele de 386BSD, și a dus mai târziu la apariția unui număr de alte variante gratuite precum NetBSD, FreeBSD, OpenBSD, DragonFly BSD etc.\n\nGNU și BSD ocupă în momentul de față o bună parte din piața ocupată în mod tradițional de sistemele UNIX proprietare, și se extind pe piețe noi precum piața de calculatoare personale, dispozitive mobile, dispozitive embedded. Datorită designului, multe bucăți de software sunt comune tuturor acestor sisteme. O bună parte din codul sistemelor Linux provine din BSD, în timp ce distribuțiile gratuite BSD folosesc pe larg software GNU.\n\nOpenSolaris este o adiție relativ recentă pe lista variantelor open-source de sisteme UNIX. Include o serie largă de utilitare de sistem GNU, și este în mod curent singura derivativă open-source de UNIX System V.\n\nNote\n\nLectură suplimentară\nDodescu Gh., Vasilescu, A.: Sisteme de operare MS-DOS și UNIX, București, Editura Viața Românească, 1994\nZota, R. D.: Sistemul de operare UNIX - Utilizare și programare shell, București, Editura ASE, 2003\nRăzvan Daniel Zota, Adrian Vasilescu: Sisteme de operare – Unix și Windows, Editura ASE, 2015, ISBN: 978-606-505-875-0\nIgnat Iosif, Adrain Kacso: UNIX Gestionarea Proceselor, Editura Albastra, 2006, ISBN: 973-650-133-7 \nBaranga Andrei: Introducere in sistemul de operare UNIX, Editura Albastra, 2007, ISBN: 978-973-650-206-4\n\nVezi și\n Unix-like\n\nLegături externe \n\n Unix.org\n The Evolution of the Unix Time-sharing System \n The Open Group UNIX System Homepage \n The Unix and Linux Forums\n UNIXhelp for users \n The Creation of the UNIX Operating System \n The Unix Tree: files from historic releases\n Open Directory Project \n\nFamilii de sisteme de operare\nUNIX" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi informații despre MacOS." }, { "from": "assistant", "value": "macOS (înainte sub numele de OS X și Mac OS X) este un sistem de operare dezvoltat, comercializat și vândut de firma Apple pentru computerele sale de tip Macintosh. Începând din 2009, fiecare sistem Macintosh include preinstalată cea mai recentă versiune a acestui sistem de operare. macOS este succesorul sistemului de operare Mac OS original sau „clasic” , care a fost sistemul de operare principal al companiei Apple Computers (astăzi: Apple) încă din 1984. Spre deosebire de predecesorii săi, macOS este un sistem de operare bazat pe platforma Unix, construit pe tehnologiile dezvoltate la compania NeXT între 1985 și începutul anului 1996, când NeXT a fost achiziționat de către Apple. Versiunea 10.5 atunci când rulează pe procesoare Intel deține certificatul \"UNIX 03\".\n\nPrima versiune lansată a fost Mac OS X Server 1.0 în 1999, iar în martie 2001 a urmat versiunea „desktop” Mac OS X v10.0 (aici termenul \"desktop\" se referă la calculatoare relativ mici care au loc pe masa de lucru obișnuită). Până azi au mai fost lansate încă multe versiuni de tip \"end-user\" și \"server\", cea mai recentă fiind Mac OS X v10.8 din 25 iulie 2012. Versiunile de Mac OS X sunt supranumite după feline; de exemplu, Mac OS X v10.5 este de obicei numită „Leopard” (10.4 a fost numit „Tigru”, 10.3 era „Pantera” etc). Sistem de operare OS X 10.9 marchează începutul unei schimbări în schema de numire a OS X. Versiunea OS X 10.9 a sistemului de operare este numit Mavericks după o locație surfing în California de Nord.\n\nVersiunea server, Mac OS X Server, este din punct de vedere arhitectural foarte asemănătoare cu varianta sa desktop. Prin comparație ea mai include câteva unelte administrative (software) pentru managementul grupurilor sau pentru accesul simplificat la serviciile de rețea de bază. Aceste unelte includ un agent de e-mail, un server Samba, un server LDAP, un server de nume și altele. Este preinstalat pe echipamentele hardware de tip server Xserve de la Apple, dar poate fi rulat pe majoritatea modelelor de computere Apple.\n\nApple mai produce și versiuni de macOS specializate pentru utilizarea pe următoarele articole de consum: Apple TV, Apple iPhone și Apple iPod Touch.\n\nNumele\n\nAbrevierea sistemului de operare înseamnă (în engleză OS), litera X este una pentru numeralul roman 10 care se referă la succesiunea de sistemele anterioare de operare Macintosh ca Mac OS 8 și Mac OS 9. Apple a început folosirea poreclelor de feline odată cu eliberarea inițială a OS X. La început au fost nume de cod intern la Apple, dar în cele din urmă au devenit o parte din marketingul pentru sistemele de operare.\n\nCaracteristici\n\nMac OS X 10.2 include driverele pentru anumite imprimante de la Canon, Epson, Hewlett-Packard și Lexmark. Tehnologia Quartz Extreme este nouă versiune de GPU accelerat a Compositor Quartz care a fost introdusă pentru prima oară în Mac OS X 10.2.\n\nVersiunea 10.3 a introdus Exposé care permite comutarea rapidă între ferestre și suportă configurarea scurtăturilor de la tastatură. A fost introdus FileVault care este o criptare opțională de fișiere cu Advanced Encryption Standard (AES-128).\nAplicația Finder a introdus etichetele cu coduri de culori pentru a ușura procesul de găsire și de organizare a fișierele și folderelor.\n\nCaracteristici introduse în versiunea 10.4 au inclus Automator, o aplicație proiectată pentru a crea un flux de lucru automat pentru diferite sarcini. Tehnologia Spotlight a introdus pe Mac OS 8, dar permite adăugarea de inteligență la index și căutare.\nDashboard este un grup de aplicații mici care poate fi solicitate și respinse într-o singură apăsare de tastă.\n\nVersiunea 10.5 are toate pictogramele de sistem sunt scalabile până la 512 × 512 pixeli, pentru a se adapta diferite locuri în care apar în dimensiuni mai mari. Mac OS X 10.5 include o tehnologie de backup automată numită Time Machine, care oferă posibilitatea de a vizualiza și de a restabili versiunile anterioare ale fișierelor și datelor aplicațiilor pe un hard disk intern sau extern.\n\nSistemul de fișiere\nDisk Utility este o aplicație care este integrat în OS X care este un instrument care lucrează cu hard disk-uri.\n\nSistemul de fișiere o altă variantă HFS Plus numit HFSX care a fost introdus în Mac OS X 10.3 cu caracteristici opționale jurnalizare.\n\nMac OS X 10.6 include suport pentru compresia fișierelor în sistemul de fișiere HFS Plus, \ncare se concentrează la reducerea greutății a fișierelor de sistem Apple integrat în aplicații, în condiții normale de utilizare. Cu actualizarea Mac OS X 10.6.5 este suportat sistemul de fișiere exFAT.\n\nÎn versiunea Mac OS X 10.7 (Lion), Apple a actualizat FileVault la starea de criptare completă a discului.\n\nMedii de programare\n\nQuartz 2D este un motor grafic bidimensional disponibil pentru dezvoltarea aplicațiilor iOS și macOS pentru toate mediile de aplicații din afara nucleului. Quartz 2D asigură nivel scăzut, redare ușoră 2D de ieșire indiferent de afișare sau a dispozitivului de imprimare. Quartz 2D are rezoluția independentă de dispozitiv. Quartz 2D API este ușor de utilizat și oferă acces la caracteristici puternice cum ar fi straturile de transparență bazate pe cale de desen, de redarea în afara ecranului, gestionarea avansată a culorilor, randare anti-alias și crearea de documente PDF. Quartz 2D API este parte a cadrului Core Graphics, Quartz poate fi menționat ca Core Graphics sau CG.\nCocoa este un mediu de aplicații atât pentru sistemul de operare OS X și iOS, sistemul de operare utilizat pe dispozitivele Multi-Touch, cum ar fi iPhone, iPad și iPod touch. Acesta constă într-o suită de biblioteci software orientate pe obiect, un sistem de rulare și un mediu de dezvoltare integrat.\nX Window System face posibilă rularea de aplicații bazate pe X11 în macOS. \nPe baza proiectului open-source XFree86 - punerea în aplicare cele mai comune de X11 este compatibil cu macOS și complet integrată cu macOS. Acesta include tehnologiile complete X11 R6.6, X11 window server, Quartz window manager, biblioteci și utilități de bază ca xterm.\nFundația Core este o bibliotecă cu un set de interfețe de programare conceptual derivate din cadrul Objective-C pe bază de Fundația dar puse în aplicare în limbajul C. Pentru a face acest lucru, Core Fundatia implementeaza un model de obiect limitat în C. Core Fundația definește tipuri opace care încapsulează date și funcții, denumit în continuare \"obiecte\".\n\nPopularitate\n\nSistemul de operare are 75 de milioane de utilizatori în întreaga lume, în conformitate cu Phil Schiller, șeful producător din California (această cifră a inclus versiunile actuale ale OS X de pe iPhone și iPod Touch). Anunțul a fost făcut în timpul prezentării 8 iunie 2009 versiunea de Snow Leopard.\nÎnainte de lansarea versiunii Leopard la momentul în care era Tiger acest număr a fost de numai 25 de milioane.\n\nLimbi \nÎn Mac OS X 10.7 Lion Apple oferă zeci de voci de înaltă calitate peste de 40 de limbi și dialecte.\n\nVersiunea regională de limba engleză include trei voci noi pentru dialectele de engleză australiană, britanică și scoțiană.\nVoci în alte limbi sunt introduse pentru prima dată, inclusiv chineză, greacă, maghiară, română, rusă, slovacă și multe altele.\n\nVersiunea 10.7.3 a adăugat suport pentru limbile catalană, croată, greacă, ebraică, română, slovacă, thailandeză și ucraineană.\n\nVersiuni \nVersiunile precedente ale sistemului de operare macOS s-au numit Mac OS 8 și Mac OS 9.\n\nMac OS X v10.0 \nSistemul de operare a fost anunțat pe 9 ianuarie 2001 și lansat pe 24 martie 2001. Are o interfață nouă de utilizator numit Aqua care la acea vreme a prezentat un upgrade vizual pentru utilizatorii sistemului de operare Mac OS 9. Browser-ul web a fost Internet Explorer, Sherlock a gestionat căutarea, iTunes și iMovie au fost transferate din OS 9.\n\nMac OS X v10.1 \nPe 25 septembrie 2001 a fost lansat Mac OS X v10.1 (nume de cod intern Puma). Caracteristicile sunt Driverele OpenGL ​​efectuează 20% este cu rapid față de Mac OS X v10.0, suport îmbunătățit AppleScript, suportă peste 200 de imprimante.Suportă aparatele de fotografiat digitale, compatibilitatea cu rețelele Windows și noi instrumente Finder. Permite conectarea la serverele de fișiere Mac peste TCP, la Servere AppleTalk, servere WebDAV și la servere de fișiere Windows. Browserele pot utiliza Java cu suport îmbunătățit pentru Java Applet Runner.\n\nMac OS X v10.2 \nMac OS X 10.2 are numele de cod \"Jaguar\". Are un set mai largă de instrumente de linie de comandă pentru gestionarea serverelor de fisiere SMB (Windows). Kernel-ului sprijină IPv6 și IPSec. A fost inclus Common Unix Printing System (CUPS).Mac OS X 10.2 a trecut de la o compilatorul C++ la gcc versiunea 3.1. Alte caracteristici sunt partajarea de fișiere Windows și partajarea de imprimante USB. Rendezvous este un standard deschis care pune în aplicare tehnologiile propuse de Networking Zero Configuration (zeroconf) al grupului de lucru Internet Engineering Task Force (IETF). Recunoaște rețelele fără fir 802.11b.\nPentru mediul de afaceri vine cu interoperabilitatea Active Directory și cu PPTP bazat pe VPN care permite utilizatorilor Mac să se conecteze de la distanță la rețelele corporative Windows.\n\nMac OS X v10.3 \nA fost lansat pe 24 octombrie 2003 cu numele de cod \"Panther\". Noile caracteristici includ Comutarea rapidă între utilizatori, Exposé, File Vault și iChat AV care suportă voce și video pentru conferințe cu clientul de mesagerie lui Mac. TextEdit a fost actualizat pentru a sprijini documente Microsoft Word. Cerințe minime hardware sunt procesor G3 tactat la 233 MHz, port USB built-in, spațiu disponibil pe hard disk de 1,5 GB și 128 MB de RAM.\nUltima versiune 10.3.9 a fost lansat pe data 15 aprilie 2005. Prevede următoarele îmbunătățiri: partajarea de fișiere și servicii de director pentru fiabilitatea mixtă între rețele Mac și PC, E-mail, Safari și aplicarea fiabilitatea Stickies, compatibilitate pentru aplicații terțe părți și dispozitive.\n\nMac OS X v10.4 \nMac OS X 10.4 cu numele de cod \"Tiger\" care a fost lansat pe 29 aprilie 2005. Cerințele în mod oficial sunt Mac G3 sau mai nou cu port FireWire, 256 MB de RAM și 3 GB de spațiu disponibil pe hard disk. A fost cea mai lungă durată versiune de OS X până în prezent cu 30 de luni pe piață.\nVersiunea 10.4.4 a fost lansat în ianuarie 2006 și este prima versiune care suportă cu procesoarele Intel bazate pe Mac.\nDupă v 10.4 au existat versiuni separate pentru platformele PowerPC și Intel.\n\nMac OS X v10.5 \nMac OS X v10.5 \"Leopard\" a fost lansat pe 26 octombrie 2007 și are peste 300 de caracteristici noi.\nTime Machine avertizează înainte de a șterge backup vechi. Oferă capacitatea de a restaura fișiere și foldere individuale și se poate utiliza pentru a restaura computerul după un accident grav sau eșec hard disk. Time Machine poate face copii de rezervă automate ale fișierelor de Mac la un hard disk separat intern sau extern sau la un volum de rețea de către un alt calculator Mac care rulează Leopard. Spotlight oferă posibilitatea căutării online și suportă operatorii booleeni AND, OR, și NOT.\nQuick Look funcționează cu o varietate mare de tipuri de documente, inclusiv imagini, filme, fișiere PDF, documente Microsoft Office, dar nu permite editarea numai vizualizarea documentelor. Core Animation este o altă tehnologiile din Quartz care include Core Video (bibliotecile Apple de procesare video), iar Core Graphics (motorul de randare al OSX). Animație permite crearea de către dezvoltatorii de interfețe cu aspect este oprit GPU-ul pentru redare. TextEdit oferă suport pentru Word 2007 și Open Document Formats pentru citire și scriere.\n\nMac OS X v10.6 \nAproape tot ceea ce foloseste o tehnologie noua aproape de-la-Grand-hardware-ul numit Dispeceratul central (GCD), care împărtășește sarcinilor între mai multe nuclee de procesoare moderne Intel și dezvoltatorii eliberează de sarcini software de divizare în diferite \"fire\". OpenCL permite dezvoltatorilor de software să atingeți în puterea cardurilor video onboard sau GPU pentru uz general de calcul, fără adaos de cantități enorme de cod. Aproape toate aplicațiile din Snow Leopard sunt acum scrise în 64-biți pentru o viteză mai mare de acces și de memorie mai mare comparativ cu cele pe 32-biți. Oferă Objective-C 2.0 îmbunătățit În Leopard a fost inclus numai pe 64 biți. Mail adaugă suport pentru Microsoft Exchange Server 2007, iCal, și Address Book este licențiat Microsoft ActiveSync protocol și aduce îmbunătățiri suplimentare. Toate aplicațiile care rulează sub Snow Leopard stabilesc toată memoria inscriptibilă ca non-executabil. Snow Leopard scanează fișierele descărcate prin intermediul Safari, Mail, iChat cu malware-urile cunoscute.\n\nMac OS X v10.7 \nMac OS X 10.7 a fost prezentat pentru prima dată publicului în octombrie 2010. Are numele de cod \"Lion\" și fost lansat pe 20 iulie 2011. Safari are o nouă funcție Reading List function; gesturi multitouch, caracteristici îmbunătățite de confidențialitate, suport pentru CSS 3 și de elemente JavaScript împreună cu formatul textul WOFF. Centralizează managementul de conturi în panoul de din System Preferences care permite adăugarea și să gestionarea conturilor de Gmail, Exchange, MobileMe, Gmail, Yahoo!, AOL și icloud. Aplicațiile care acceptă modul ecran complet sunt Safari 5, Terminal, Quick Look și Mail. Mac OS X Lion poate fi instalat pe mașini virtuale (VM) precum cele create de Parallels Desktop și VMware Fusion, o capacitate anterior limitată la Mac OS X Lion Server.\n\nMac OS X v10.8 \nA fost lansat pe 25 iulie 2012. Funcția Dictation recunoaștere vocile oamenilor și diferențiază limba engleză în funcție de dialectele folosite american, Marea Britanie și vorbitori de australian. Se poate, de asemenea, detecta automat limba franceză, germană și japoneză.\nMountain Lion oferă caracteristici pentru chinezi suport pentru Safari ca o opțiune pentru motorul de cautare Baidu, furnizorilor de e-mail Mail QQ, 126 și 163, opțiuni de partajare Sina Weibo, Youku și Tudou sunt integrare în meniul Share. Pinyin include corecția automată și oferă capacitatea de a se amesteca limba engleză și cea chineză în același corp de text și suport pentru scrierea de mână aproape 30.000 de caractere chinezești.\n\nAcces rapid la Mail, Contacte și secțiunea Calendar în panoul de System Preferences permite conectarea la rețelele sociale, Twitter, Flickr, Facebook și Vimeo.\n\nMountain Lion iCloud permite utilizatorilor stocarea documentelor pe serverele Apple și accesarea de dispozitivele iOS sau Mac. Aplicațiile Built-in Preview (Previzionare) și TextEdit suportă acum documentele în Cloud. Apple a lansat noile versiuni ale aplicațiilor sale iWork (Pages, Numbers, Keynote) care sprijină documente în Cloud.\n\nNotification Center este caracteristica Mountain Lion. Seamnă unul din iOS 5, acesta va tine la curent cu alerte despre iMessages primite, e-mailuri și întâmplări. Dacă nu faceți clic pe o alertă notificarea este mutată într-o listă de out-of-view pentru a răspunde mai târziu.\n\nOS X 10.9\n\nOS X Mavericks a fost anunțat pe 10 iunie 2013 la WWDC 2013. A fost lansat pe 22 octombrie 2013 are o serie de îmbunătățiri inclusiv un sistem mai robust de notificare, suport îmbunătățit pentru mai multe monitoare și aplicații full screen, Finder modernizat și iCloud Keychain pentru salvarea parolelor.\n\nOS X 10.10\n\nA fost lansat pe 16 noiembrie 2014. \n\nPermite utilizatorilor de iPhone care rulează iOS 8 sau mai versiune mai nouă permite răspunderea la apeluri telefonice, primirea și trimiterea mesajelor SMS, e-mailuri.\n\nViruși\n\nOS X.Leap-A\n\nLeap.A a fost descoperit pe 14 februarie 2006 de compania de securitate Intego. Este un vierme care se răspândește prin intermediul programul de mesagerie iChat și este considerat ca fiind primul virus pentru platforma Apple.\nCând fișierul de arhivă latestpics.tgz este deschis pe un calculator ea încearcă să păcălească utilizatorii\nprin acunderea conținutului său într-un fișier JPEG. Acesta infectează fișierele de pe Macintosh OS X versiunea 10.4 care rulează pe Intel.\n\nOSX.Lamzev.A\n\nEste un virus troian care a fost creat pentru deschiderea unui backdoor.\n\nOSX.Iservice\n\nOSX.Iservice a fost descoperit pe 22 ianuarie 2009. Se instalează când sunt descărcate copii piratate de iWork '09 și instalează un pachet suplimentar de iWorkServices.\n\nOSX.HellRTS\n\nHellRTS care atunci când este instalat pe OS X deschide un backdoor care permite preluarea controlului asupra Mac-urilor infectate.\n\nOSX.MAC Defender\n\nMac Defender este un program antivirus fals care încearcă să păcălească utilizatorii prin instalarea sa. Are o variantă pentru Windows.\n\nNote\n\nLegături externe \n Site-ul oficial Apple Mac OS X.\n Site-ul oficial Apple Mac OS X.\n\nMac OS" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți să îmi spui despre acest subiect: Macintosh?" }, { "from": "assistant", "value": "Macintosh (pronunțat ), prescurtat Mac, este în domeniul calculatoarelor denumirea unor serii întregi de computere cu tehnologie de cel mai înalt nivel, fabricate de către firma americană Apple începând din 1984. Au fost primele computere comerciale din lume cu maus și interfață grafică (Graphic User Interface sau GUI).\n\nPentru computerele Macintosh compania a utilizat până în anul 1994 procesoare de tipul Motorola 68k, iar până în 2006 procesoare de tipul PowerPC de la consorțiul AIM (Apple, IBM, Motorola). Din 2006 încoace, Apple se folosește de procesoarele de tip Intel x86, utilizate de asemenea și la computerele personale. Totuși, ca sistem de operare, Apple folosește propriul sistem, Mac OS X, foarte diferit de Microsoft Windows. Mac-urile dotate cu Mac OS X, chiar dacă sunt calculatoare pentru uz personal, nu sunt compatibile cu modelul inițial „IBM PC” și, deci, nu pot fi considerate PC-uri în sensul strict. Pe Mac-urile cu procesor Intel se poate folosi și sisteme precum Linux sau și Microsoft Windows. Privit invers, Apple nu a prevăzut ca sistemul Mac OS X să fie utilizat și pe calculatoare străine, cum ar fi PC-urile. Totuși anumiți hackeri au adaptat Mac OS X pentru a fi folosit pe PC-uri, acest sistem de operare fiind cunoscut sub numele de Hackintosh. Folosirea Hackinstoh-ului rămâne ilegală, deoarece nu este permisă folosirea Mac OS pe alte calculatoare decât Macintoshurile. Pentru vânzarea de PC-uri cu Mac OS preinstalat, Apple a dat Psystar în judecată, Apple câștigând acest proces. Psystar a răspuns vânzând un tricou care ridiculizează victoria companiei Apple în acest proces.\n\nCele mai noi Mac-uri, de tip numit iMac (AFI:), au un tip constructiv desktop special, numit All-in-One (engleză pentru „Totul într-unul”, totul într-o carcasă), la care computerul propriu-zis este atât de miniaturizat încât a putut fi integrat în spatele ecranului plat, fără să mai constituie o unitate (piesă) separată. Modularitatea iMac-urilor și PC-urilor de acest tip este însă limitată.\n\nSeria iMac cuprinde actualmente (2009) următoarele modele:\n iMac cu procesor de tip Intel Core 2 Duo (cu 2 nuclee sau miezuri în tehnologia „Core 2”), cu mai multe subvariante\n iMac cu procesor de tip Intel Core i5 (cu 4 nuclee în tehnologia „Core i5”)\n iMac cu procesor de tip Intel Core i7 (cu 4 nuclee în tehnologia „Core i7”)\n\nPe lângă iMac-uri, compania mai oferă și alte linii/serii de calculatoare Macintosh, cum ar fi Mac mini, Mac Pro, MacBook sau Xserve.\n\nModele\n\nNote\n\nVezi și\n 1984 în informatică\n 1984 în jocuri video\n\nHardware\n \nFondări în 1984" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți împărtăși despre Minix?" }, { "from": "assistant", "value": "Minix este un sistem de operare cu surse liberă (open-source), asemănător sistemului de operare UNIX. Minix este un sistem bazat pe microkernel. Mascota lui Minix este un raton.\nDenumirea vine din combinația cuvintelor minimal și Unix. Andrew Tanenbaum a scris acest sistem de operare în scopuri educaționale. De asemenea Minix l-a inspirat pe Linus Torvalds în crearea sistemului de operare Linux. Minix a fost inițial creat pentru a fi folosit alături de procesorul Intel 8088, însă, acesta a fost portat și pe Intel 80386 (cunoscut drept ”386”). \n\nPrima versiune MINIX 1.0, a fost publicată în ianuarie 1987. Au fost doar 12.000 de linii de cod scrise în C și au fost incluse în cartea lui Andrew Tanenbaum din 1987 Sisteme de operare: proiectare și implementare.\n Versiunile următoare au rulat pe computere bazate pe Motorola 68000 (precum Atari ST și apoi pe Apple Macintosh) și pe computere bazate pe SPARC (precum Sun Workstations). Versiunea curentă este 3.4.0rc6.\n\nVersiuni\n\n MINIX 1.0 – 1987\n MINIX 1.5 – 1991\n MINIX 2.0 –1997\n MINIX 3.0 – 24 octombrie 2005\n MINIX 3.1.2 – 8 mai 2006\n MINIX 3.1.2a – 29 mai 2006\n MINIX 3.1.3 – 13 aprilie 2007\n MINIX 3.1.3a – 8 iulie 2007\n MINIX 3.1.4 – 2009\n MINIX 3.1.5 – 5 noiembrie 2009\n MINIX 3.1.6 – 8 februarie 2010\n MINIX 3.1.7 – 16 iunie 2010\n MINIX 3.1.8 – 4 octombrie 2010\n MINIX 3.2.0 – 29 februarie 2012\n MINIX 3.2.1 – 21 februarie 2013\n MINIX 3.3.0 – 2 septembrie 2014\n\nNote\n\nVezi și\nLinus Torvalds\n\nLegături externe\n\nminix3.org\n\nSisteme de operare bazate pe micronucleu\nSisteme de operare libere‎\nVariante Unix" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți să-mi dai detalii despre Tehnologia informației?" }, { "from": "assistant", "value": "Tehnologia informației sau și Tehnologia informației și a comunicațiilor, abreviat (cel mai adesea IT) TI respectiv TIC, este tehnologia necesară pentru prelucrarea (procurarea, procesarea, stocarea, convertirea și transmiterea) informației, în particular prin folosirea computerelor (calculatoarelor electronice) .\n\nTermenii englezești corespunzători sunt Information Technology și Information and Communication Technology, abreviați IT și respectiv ICT. Prescurtarea IT, care deseori se folosește și în română, se pronunță //.\n\nTermenul a fost folosit pentru prima dată în 1958 într-un articol publicat în revista Harvard Business Review, articol în care autorii Leavitt și Whisler afirmă: «Noua tehnologie încă nu are un nume bine stabilit; noi o vom denumi „tehnologia informației”». Tehnologia informației este un domeniu element de legătură între electrotehnica clasică și mult mai noua informatică, multe instituții profesionale profilate (inițial) electrotehnic extinzându-se cu timpul și spre domeniul de tehnologia informației. \nA nu se confunda cu Informatica (Computer Science) și nici cu sistemele informatice.\n\nInformații generale \n\nTehnologia informației găsește aplicare pe multiple domenii legate de date și informații, cum ar fi: procesoare, calculatoare, hardware și software, limbaje de programare, structuri de date și altele. Sunt considerate ca făcând parte din largul domeniu IT toate elementele care prelucrează, într-un fel sau altul, date, informații sau cunoștințe.\n\nOcupațiile specialiștilor din acest domeniu sunt foarte variate, de la instalarea de software aplicație și până la proiectarea unor rețele de calculatoare complexe și a bazelor de date de informații. Câteva sarcini tipice sunt: managementul datelor, construcția de hardware pentru calculatoare, proiectarea de software, administrarea unor întregi sisteme informaționale. În ultimii ani sfera de răspândire s-a lărgit mult, cuprinzând acum nu numai calculatoare și rețelele lor, dar și telefoane mobile celulare, intelifoane (smartphones), televizoare cuplabile la Internet, automatizarea automobilelor, aplicații militare și multe altele. De aceea, cererea de specialiști de vârf pe piața mâinii de lucru a domeniului este constant mare.\n\nDe aceea și instituțiile superioare de învățământ au introdus noi catedre, cursuri, profile și examene corespunzătoare, pentru a ține pasul cu aceste tendințe din cadrul IT, pe lângă domeniile Informatică și Sisteme informatice.\n\nÎn 2009 piața mondială de servicii de IT a totalizat 763 miliarde de dolari (USD).\n\nTehnologia informației și legislația \nDezvoltarea rapidă a industriei a dus și la dezvoltarea legislației în acest domeniu. De exemplu, astăzi, în unele țări, există o răspundere penală pentru distribuirea virușilor informatici sau și pentru hacking-ul anumitor resurse Internet. În unele țări există însă și o legislație de stimulare a IT-ului, de exemplu prin reducerea sau excluderea unor taxe.\n\nAceastă lege există și în România. Prin urmare, În anul 2022, aproximativ 104.000 de angajați din IT erau scutiți de la plata impozitului pe venit, ca urmare a activității de creare de programe pentru calculator.\n\nTehnologia informației și etica \nPentru detalii vezi: Etica tehnologiei informației\n\nTehnologia informației în România \nÎn anul 2010, în România lucrau 115.800 de specialiști în domeniul IT&C, având în medie un salariu brut anual de 9.130 euro.\n\nÎn anul 2012, pentru o poziție de programator junior, un salariu minim se situa în jurul sumei de 600 euro.\nUn programator cu un nivel dezvoltat al competențelor tehnice putea câștiga între 1.500 și 1.800 euro.\nAngajații din IT câștigau, în medie, 780 de euro net pe lună, în timp ce restul salariaților români aveau, în medie, un salariu mediu net de 318 euro, potrivit datelor Institutului Național de Statistică.\n\nÎn anul 2013, salariul minim al unui softist era de 3.000 lei față de 700 lei cu șase ani în urmă.\n\nÎn anul 2015, se estima că aproximativ 7.000 de tineri ies de pe băncile facultăților cu profil de IT din România, număr de candidați care „se împarte” între firmele tradiționale de IT, cele de video gaming, dar și cu cele care au doar departamente interne de IT.\n\nÎn anul 2021, Facultatea de matematică și informatică din cadrul Universității din București, care îi are printre absolvenți pe Daniel Dines de la UiPath și pe Florin Talpeș (CEO și fondator Bitdefender), a înregistrat un număr record de 28 de candidați pe loc în cadrul secției de tehnologie a informației și 10 pe loc la secția informatică.\n\nPe lângă București, un alt centru important pentru companiile tehnologice este orașul Cluj-Napoca.\n\n'Numărul de salariați din domeniul IT&C între 2008 și 2010:\n\n Bibliografie \n \n \n Adelman, C. (2000). A Parallel Post-secondary Universe: The Certification System in Information Technology. Washington, D.C.: U.S. Department of Education.\n Allen, T., and M.S. Morton, eds. 1994. Information Technology and the Corporation of the 1990s. New York: Oxford University Press.\n Shelly, Gary, Cashman, Thomas, Vermaat, Misty, and Walker, Tim. (1999). Discovering Computers 2000: Concepts for a Connected World. Cambridge, Massachusetts: Course Technology.\n Webster, Frank, and Robins, Kevin. (1986). Information Technology—A Luddite Analysis. Norwood, NJ: Ablex.\n \n\n Referințe \n\n Vezi și \n Antivirus\n Tehnologie\n Informație\n Informatică\n Sistem de operare\n Bază de date\n Limbaje de programare\n Internet\n Lista celor mai cunoscuți programatori\n Stadiu de dezvoltare a unui software\n Listă de companii dezvoltatoare de produse software antivirus comerciale\n Lista producătorilor de telefoane mobile pe țări\n Lista producătorilor de laptop-uri pe țări\n\n Legături externe \n The Information Technology Infrastructure Library (ITIL)\n Legislația Republicii Moldova în domeniul tehnologiei informației \n Industria IT: o nouă imagine a lumii?, 9 noiembrie 2007, Irina Socol, Descoperă''" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii ai despre Bază de date?" }, { "from": "assistant", "value": "O bază de date, uneori numită și bancă de date (abreviat BD), reprezintă o modalitate de stocare a unor informații și date pe un suport extern (un dispozitiv de stocare), cu posibilitatea extinderii ușoare și a regăsirii rapide a acestora. La prima vedere sarcina poate părea banală. Totuși, în condițiile în care este vorba de a lucra cu milioane de elemente, fiecare putând consta din cantități de date care trebuie accesate simultan prin Internet de către mii de utilizatori răspândiți pe întreg globul; și în condițiile când disponibilitatea aplicației și datelor trebuie să fie permanentă (de ex. pentru a nu pierde ocazia de a încheia afaceri), soluțiile bune nu sunt de loc simple.\n\nDe obicei o bază de date este memorată într-unul sau mai multe fișiere. Bazele de date sunt manipulate cu ajutorul sistemelor de gestiune a bazelor de date.\n\nTipuri de baze de date\nExistă multe tipuri de baze de date:\n\nBaze de date relaționale: elementele dintr-o bază de date relațională sunt organizate ca un set te tabele, cu rânduri și coloane. Tehnologia bazelor de date relaționale oferă cel mai eficient și flexibil mod de a accesa informațiile structurate.\n\nBaze de date orientate pe obiecte: în care informațiile sunt reprezentate sub formă de obiecte\n\nBaze de date distribuite: sunt formate din două sau mai multe fișiere aflate în locații diferite. Baza de date poate fi stocată pe mai multe computere aflate în aceeași locație fizică sau aflate în diferite rețele.\n\nBaze de date NoSQL: denumite si baze de date nerelationale, permit stocarea și gestionarea datelor nestructurate sau semi-structurate. Sunt populare ca aplicații web, devenind din ce în ce mai uzuale și mai complexe.\n\nBaze de date grafice: stochează datele sub forma unor entități și a relațiilor dintre acestea.\n\nBaze de date OLTP: sunt baze de date rapide, pentru analize, destinate rulării unui număr mare de tranzacții efectuate de mai mulți utilizatori (tranzacții bancare online și ATM, comerț electronic și achiziții din magazine, rezervări la hoteluri și companii aeriene)\n\nBaze de date ierarhice: stochează informații într-o structură ierarhică care leagă înregistrările într-o structură arborescentă. Sunt organizate în formă de noduri unde fiecare nod se subordonează unui nod de nivel ierarhic imediat superior. \n\nBaze de date open source: au codul sursă de tip open source, cele mai cunoscute fiind cele SQL și NoSQL\n\nBaze de date în cloud: colectie de date, structurate sau nestructurate aflate în platformă cloud privată, publică sau hibridă. Există două tipuri de modele de baze de date în cloud: bazele de date tradiționale și bazele de date ca serviciu (DBaaS). Cu DBaaS, activitățile administrative și de mentenanță sunt efectuare de furnizorul serviciului.\n\nBaze de date multi-model: combină diferite tipuri de modele de baze de date într-un singur sistem back-end integrat cu care se pot acomoda diverse tipuri de date.\n\nBaze de date pentru documente: concepute pentru stocarea, preluarea și managementul informațiilor orientate pe documente. Reprezintă o modalitate modernă de stocare a datelor în format JSON, în loc de stocarea acestora pe rânduri și coloane.\n\nBaze de date autonome: sunt cele mai noi sisteme ce funcționează în cloud și utilizează machine learning. Astfel se automatizează securizarea, reglarea, actualizarea, backupul, dar și alte activități comune de management, fără aportul administratorilor.\n\nDepozite de date: tip de baze de date creat special pentru interogări și analize rapide.\n\nBaze de date bazate pe blockchain: sunt combinație de baze de date tradiționale și baze de date distribuite cu proprietăți blockchain: imuabilitate a datelor, asigurare a integrității, control descentralizat, toleranță bizantină a erorilor și trasabilitate a tranzacțiilor. Datele sunt tranzacționate și înregistrate prin interfața bazei de date susținută de mai multe straturi de blockchain. Baza de date în sine este partajată sub forma unui registru criptat/imuabil, care face ca informațiile să fie deschise pentru oricine. Exemple sunt: BigchainDB, ChainifyDB, Cassandra etc.\n\nCel mai răspândit tip de baze de date este cel relațional, în care datele sunt memorate în tabele. Pe lânga tabele, o bază de date relațională mai poate conține: indecși, proceduri stocate, declanșatori, utilizatori și grupuri de utilizatori, tipuri de date, mecanisme de securitate și de gestiune a tranzacțiilor etc.\n\nAlte tipuri de baze de date sunt modelul ierarhic, modelul orientat pe obiecte și, mai nou, modelul XML. Bazele de date XML sunt baze de date orientate spre documente care sunt, la rândul lor sunt o categorie de baze de date NoSQL.\n\nBaze de date importante \n Scientific and Technical Network\n Zentralblatt MATH\n MRLookup\n ABC-CLIO\n SPIRES\n ArXiv\n BDD\n Didactics of Mathematics\n Jahrbuch Database\n J-EAST\n Audiostreet\n Bazele de date ale proiectelor Wiki, inclusiv Wikipedia\n\nAlte baze de date \n Bibliophil\n BIBLUS\n ZVUKI.RU\n Baza de date a muzicienilor din Republica Moldova\n\nNote\n\nVezi și \n CUBRID\n PostgreSQL\n MySQL\n Oracle Database\n IBM DB2\n SAP\n SQLite\n HSQLDB (sau HyperSQL)\n NOSQL-Database\n MongoDB\n H2 (DBMS)\n Berkeley DB\n Bază de date distribuită\n Depozit de date\n Structură de date\n\nLegături externe \n\n Search Engine and Web Directory \n HSQLDB\n FirebirdSQL\n SQLite" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți spune despre Dennis Ritchie?" }, { "from": "assistant", "value": "Dennis MacAlistair Ritchie () a fost unul dintre pionierii tehnologiei informației. A dezvoltat împreună cu Ken Thompson și alți programatori prima versiune a sistemului de operare UNIX la AT&T Bell Labs și a scris primul Unix Programmer's Manual (1971). Împreună cu Thompson și Brian Kernighan a dezvoltat limbajul de programare C și împreună cu Kernighan a scris cartea Limbajul de programare C ().\n\nVezi și \n Listă de programatori\n\nNote\n\nLegături externe \n Pagina personală a lui Dennis Ritchie\n\nProgramatori americani\nLaureați ai Premiului Turing\nNașteri în 1941\nUNIX" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi un rezumat despre Limbaj de programare." }, { "from": "assistant", "value": "Un limbaj de programare este un limbaj formal de expresii și reguli (sau tehnici) valide de formulare a instrucțiunilor pentru un computer. Un limbaj de programare are definite un set de reguli sintactice și semantice. El dă posibilitatea programatorului să specifice în mod exact și amănunțit acțiunile pe care trebuie să le execute calculatorul, în ce ordine și cu ce date. Specificarea constă practic în întocmirea/scrierea programelor necesare (\"programare\").\n\nCategorii \n După paradigma programării\n limbaje ezoterice, ex. Brainfuck\n limbaje procedurale; ex. C, Java, Perl\n limbaje funcționale: ex. ML, Haskell \n limbaje pentru programarea logică ex. Prolog, DATALOG\n limbaje mixte: ex.LISP oferă un amestec heteroclit și netipizat de programare imperativă și programare funcțională\n După nivelul de abstractizare (care printre altele corespunde cu ușurința cu care programele pot fi citite și înțelese de către programatori):\n limbaje de generația întâi: limbajele cod-mașină (limbaje mașină)\n limbaje de generația a doua: limbajele de asamblare\n limbaje de generația a treia: limbaje de nivel înalt, cum ar fi C-ul (și toate derivatele sale: C++, Java, ...), Pascal, Fortran ș.a. \n limbaje de generația a patra: limbajele neprocedurale, orientate pe rezolvarea unei anumite clase de probleme: SQL ș.a.\n limbaje de generația a cincea: limbaje utilizate în domenii precum logica fuzzy, inteligența artificială sau și rețelele neuronale: Prolog, LISP ș.a.\n După vechime\n Limbaje din secolul XX; ex. LISP și FORTRAN din anii '50\n Limbaje din ultimul deceniu al secolului XX până în prezent; ex. Haskell, Ruby, Brainfuck, limbajul D\n\nExecuție \nPentru executarea unui program scris într-un limbaj oarecare, există, în principiu, două abordări: compilare sau interpretare. La compilare, compilatorul transformă programul-sursă în totalitatea sa într-un program echivalent scris în limbaj mașină, care apoi este executat. La interpretare, interpretorul ia prima instrucțiune din programul-sursă, o transformă în limbaj mașină și o execută; apoi trece la instrucțiunea doua și repetă aceleași acțiuni ș.a.m.d.\n\nUnele limbaje se pretează bine la compilare; de exemplu limbajele clasice: Pascal, Fortran, C. Altele sunt cu predilecție interpretate, de ex. BASIC, PHP, SQL. Multe limbaje moderne combină compilarea cu interpretarea: codul sursă este compilat într-un limbaj binar numit bytecode, care la rulare este interpretat de către o mașină virtuală. De remarcat faptul că unele interpretoare de limbaje pot folosi compilatoare așa-numite just-in-time, care transformă codul în limbaj mașină chiar înaintea executării.\n\nListă de limbaje de programare\n\nLimbaje generale \nLimbaje care pot fi folosite (cel puțin teoretic) la rezolvarea oricărui tip de probleme:\n\n TEO (Basic)\n Alen (variantă modificată a limbajului TEO)\n BASIC (QuickBasic, GW-BASIC, Visual Basic)\n C\n C++\n C#\n Clips\n Cobol\n D\n Fortran\n Haskell\n Java\n JavaScript\n LISP\n Pascal (și ObjectPascal, folosit de Borland Delphi)\n Perl\n PHP\n Prolog\n Python\n Ruby\n Seed7\n Scriptol\n Tcl/TK\n MATLAB\n SmallTalk\n Borland Delphi\n Algol\n Simula\n\nLimbaje specifice \nLimbaje cu un scop bine definit - de obicei interacțiunea cu un anumit program sau sistem.\n ActionScript - limbajul de scripting folosit de Adobe Flash\n ASP (și ASP.NET) - pentru scripting web\n FoxPro (FoxPro, Visual FoxPro)\n MIVA SCRIPT\n SQL - pentru interacțiunea cu bazele de date relaționale\n\nLegături externe \n\n 99 Bottles of Beer (engleză)\n\nNote\n\nVezi și \n Listă alfabetică a limbajelor de programare\n Mediu de dezvoltare\n RPG (limbaj de programare)" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce cunoștințe ai despre subiectul Adobe Photoshop?" }, { "from": "assistant", "value": "Adobe Photoshop este un software folosit pentru editarea imaginilor digitale pe calculator, program produs și distribuit de compania americană Adobe Systems și care se se adresează în special profesioniștilor domeniului.\n\nDate curente \n\nAdobe Photoshop, așa cum este cunoscut astăzi, este vârful de lance al gamei de produse software pentru editare de imagini digitale, fotografii, grafică pentru tipar, video și Web de pe piață. Photoshop este un program cu o interfață intuitivă și care permite o multitudine extraordinară de modificări necesare în mod curent profesioniștilor și nu numai: editări de luminozitate și contrast, culoare, focalizare, aplicare de efecte pe imagine sau pe zone (selecții), retușare de imagini degradate, număr arbitrar de canale de culoare, suport de canale de culoare pe 8, 16 sau 32 biți, efecte third-party etc. Există situații specifice pentru un profesionist în domeniu când alte pachete duc la rezultate mai rapide, însă pentru prelucrări generale de imagine, întrucât furnizează instrumente solide, la standard industrial, Photoshop este efectiv indispensabil.\n\nAlături de aplicația Photoshop (ajuns la versiunea CC, succesorul versiunii CS6), este inclusă și aplicația ImageReady, cu un impresionant set de instrumente Web pentru optimizarea și previzualizarea imaginilor (dinamice sau statice), prelucrarea pachetelor de imagini cu ajutorul sistemului droplets-uri (mini-programe de tip drag and drop) și realizarea imaginilor rollover (imagini ce își schimbă aspectul la trecerea cu mouse-ul peste), precum și pentru realizarea de GIF-uri animate.\n\nIstorie \n\nPrima versiune a programului a fost distribuită în februarie 1990 de către frații Thomas și John Knoll.\n\nPovestea începe cu tatăl lor, profesorul de liceu Glenn Knoll, pasionat de fotografie. Cei doi băieți au ajuns cu timpul să aibă oarecare interese în domeniul în plus, atât Glenn cât și cei doi copii au ajuns să fie pasionați de calculatoare încă din 1978 când au cumpărat un calculator produs de Apple Computer. În 1987 Thomas a cumpărat unul dintre modelele noi de Apple, un Apple Macintosh Plus, pentru a-l ajuta la scrierea lucrării de doctorat, \"prelucrarea imaginilor digitale\". Dezamăgit de faptul că nu putea afișa tonurile de gri din imagini, Thomas a început să scrie cod care să le simuleze pe afișaj. În vacanța pe care au petrecut-o împreună, fratele său John a fost fascinat de rezultatele muncii lui Thomas în această privință, mai ales că aceste rutine semănau în mod izbitor cu uneltele de editare deja existente în programul Pixar - John lucra la Industrial Light and Magic. Acest interes comun s-a concretizat în decizia celor doi de a încerca să creeze un pachet grafic pentru calculatoare personale.\n\nPrima versiune a rezultatului muncii celor doi frați se numea \"Display\"; încet-încet, datorită necesităților apărute pe parcurs, chiar această primă versiune includea import-export de diverse formate și chiar corecție gamma. În 1988 acest pachet a ajuns să se numească \"ImagePro\", și cei doi au început să încerce să creeze o bază comercială pentru crearea unei afaceri: soția lui Thomas deja aștepta un copil, iar el încă lucra cu fratele său la dezvoltarea acestui program în continuare personal. La începutul lui 1988, Thomas a decis să-și mai acorde șase luni pentru a finaliza o versiune beta a acestui program înainte de a-și căuta o slujbă, urmând ca John să-și încerce apoi norocul în Silicon Valley pentru a-l vinde unei firme suficient de mari ca să asigure distribuția și dezvoltarea ulterioară. În general, companiile din Silicon Valley nu au fost foarte interesate de acest pachet: o singură companie, BarneyScan a arătat ceva interes și a distribuit programul, deja numit \"Photoshop\", pe termen scurt, împreună cu scanerele lor, fără costuri suplimentare pentru clienți. În total 200 de copii ale programului au fost distribuite în acest fel. Firma SuperMac a refuzat colaborarea cu cei doi fiindcă nu li s-a părut că Photoshop ar aduce ceva nou față de propriul lor program de editare, PixelPaint.\n\nAbia în septembrie 1988 frații Knoll au reușit să-și atingă scopul: au trezit interesul firmei Adobe după o prezentare a programului și acestora le-a plăcut. Au semnat un contract de licențiere a Photoshop către Adobe, iar după încă zece luni de dezvoltare au apărut, în februarie 1990 Photoshop 1.0.\n\nThomas încă este implicat în proiectul Photoshop - n-a reușit să-și termine niciodată teza de doctorat. John și-a continuat cariera la ILM, participând printre altele la proiecte mari ale acestora, incluzând părți din proiectele Mission Impossible, Star Trek și Star Wars. Glenn continuă să fie profesor.\n\nAvantaje \nPrincipalele elemente prin care Photoshop se diferențiază de aplicațiile concurente și prin care stabilește noi standarde în industria prelucrării de imagini digitale sunt:\n Selecțiile\n Straturile (Layers)\n Măștile (Masks)\n Canalele (Channels)\n Retușarea\n Optimizarea imaginilor pentru Web\n\nFormate fișiere \n\nPhotoshop poate citi majoritatea fișierelor raster și vector. De asemenea, are o serie de formate proprii:\n\n PSD (abreviere pentru Photoshop Document). Acest format conține o imagine ca un set de straturi (Layers), incluzând text, măști (mask), informații despre opacitate, moduri de combinare (blend mode), canale de culoare, canale alfa (alpha), căi de tăiere (clipping path), setări duotone precum și alte elemente specifice Photoshop. Acesta este un format popular și des răspândit în rândul profesioniștilor, astfel că este compatibil și cu unele aplicații concurente Photoshop.\n PSB (denumit Large Document Format) este o versiune mai nouă a formatului PSD, conceput special pentru fișiere mai mari (2GB) sau cu o informație prezentă pe o suprafață definită de laturi mai mari de 30.000 de pixeli (suportă până la 300.000x300.000 pixeli).\n PDD este un format mai puțin întâlnit, fiind asociat inițial aplicației Adobe PhotoDeluxe, astăzi (după 2002) compatibil doar cu aplicațiile Adobe Photoshop sau Adobe Photoshop Elements.\n\nUltimele instrumente \n Camera RAW: Instrumentul oferă acces rapid și facil la imaginile tip RAW produse de majoritatea camerelor foto digitale profesionale și de mijloc. Camera RAW se folosește de toate detaliile acestor fișiere pentru a obține un control total asupra aspectului imaginii, fără a modifica fișierul în sine.\n Adobe Bridge: Un browser complex, de ultimă generație, ce simplifică gestionarea fișierelor, poate procesa mai multe fișiere de tip RAW în același timp și pune la dispoziția utilizatorului informația metadata de tip EXIF etc.\n Multitasking: Adobe introduce posibilitatea de a folosi toate aplicațiile sale din suita \"Creative suite 2\" în sistem multitasking.\n Suport High Dynamic Range (HDR) pe 32 biți: Creează și editează imagini pe 32 biți, sau combină cadre fotografice de expuneri diferite într-una ce include valorile ideale de la cele mai intense umbre până la cele mai puternice zone de lumină.\n Shadow/Highlight: Îmbunătățește contrastul fotografiilor subexpuse sau supraexpuse, inclusiv imagini CMYK, păstrând în continuare echilibrul vizual al imaginii.\n Vanishing Point: Oferă posibilitatea de a clona, picta sau lipi elemente ce automat se transpun în perspectiva obiectelor din imagine.\n Image Warp: Capacitatea de a deforma imaginile plane după o matrice ușor editabilă, folosind mouse-ul.\n Corectarea deformărilor cauzate de lentile: Lens Distort corectează cu ușurință efectele obișnuite date de lentilele aparatelor foto precum cele cilindrice, sferice, tip pâlnie, \"efectul de vignetă\" (funcție de poziționarea față de lumină, colțurile fotografiilor sunt fie întunecate, fie luminate în contrast cu restul fotografiei) sau aberațiile cromatice.\n Personalizarea aplicației:Posibilitatea de a personaliza orice scurtătură sau chiar funcțiile din meniul aplicației și posibilitatea de a salva modificările pentru fiecare mod de lucru în parte.\n Control îmbunătățit al straturilor (layers): capacitatea de a selecta mai multe straturi în același timp.\n Smart objects: abilitatea de a deforma, redeforma și a reveni la starea inițială a obiectelor fără a pierde din calitate.\n\nNote\n\nLegături externe \n Pagina oficială a produsului Adobe Photoshop\n Ajutor Photoshop CS4 \n Tutoriale Photoshop CS5\n\nSoftware Adobe\nEditoare grafice bitmap\nSoftware proprietar\nSoftware" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații relevante ai despre Bit?" }, { "from": "assistant", "value": "În metrologie, statistică și informatică, un bit (simbol: b) este unitatea de măsură pentru cantitatea de informație . Un bit este cantitatea de informație necesară pentru reducerea incertitudinii la jumătate. Termenul a fost introdus de matematicianul și statisticianul american John Wilder Tuckey ca o prescurtare combinată a cuvintelor engleze binary digit („cifră binară”), într-un articol din 1948, scris pe vremea când lucra cu John von Neumann la proiectarea unor modele timpurii de computere. În același timp în limba engleză a bit înseamnă „un pic”, „puțin”, „o mică parte din ceva”; astfel pentru vorbitorii de limbă engleză cuvântul bit are și un sens intuitiv.\n\nUn bit poate fi stocat de către un dispozitiv digital sau alt sistem fizic care există în fiecare dintre cele două stări distincte posibile. Acestea pot fi cele două stări stabile de un flip-flop (circuit bistabil), două poziții ale unui întrerupător electric, două tensiuni distincte sau nivelele de moment permise de un circuit, două nivele distincte de intensitate a luminii, două direcții de magnetizare sau polarizare magnetică, orientarea reversibilă dublă a ADN catenar, etc.\n\nExemple de calcul a cantității de informație:\n\nSă presupunem că vedem un zar, dar suntem prea departe ca să vedem ce număr a ieșit. Numărul poate avea 6 valori (1, 2, 3, 4, 5, 6). Cineva ne spune ca numărul este mai mic decât 4. Acum numărul de valori posibile este doar 3 (1, 2, 3). Cantitatea de informație care ne-a fost dată este deci 1 bit, deoarece incertitudinea s-a înjumătățit: de la 6 la numai 3 valori posibile.\n\nDacă ni s-ar fi spus că numărul ieșit este mai mare decât 4, atunci numărul variantelor rămase ar fi fost 2, iar cantitatea de informație primită ar fi fost log2(6/2) respectiv 1,584962500721156 biți.\n\nUn bit mai are și semnificația fizică a unei celule de memorie a unui calculator care poate conține doar una din două variante posibile: sau 0, sau 1. De aceea, cantitatea de informație stocată într-un bit de calculator este chiar de 1 bit. În funcție de conotația sa, un bit mai poate fi reprezentat și prin perechile „da/nu”, „alb/negru”, „adevărat/fals”, „închis/deschis”. \n\nAtunci când este vorba de viteza unei conexiuni de Internet, aproape întotdeauna aceasta este exprimată în biți, sau kilobiți (Kb), megabiți (Mb) sau gigabiți (Gb). Viteza este calculată pe secundă așa că unitatea de măsură este megabiți pe secundă sau Mbps (Mb/s). \n\nAlte exemple: \n electrotehnică: un circuit electric cu două stări care poate genera o tensiune fie de 0 V, fie de 5 V;\n mecanică: un pix care are mina ori scoasă ori retrasă înăuntru;\n mecanică: ușile de tramvai deschise sau închise (dacă ignorăm toate situațiile de tranziție, instabile, de obicei de scurtă durată).\n\nToate calculatoarele actuale au la baza lor prelucrarea biților, într-o formă sau alta.\n\nBiții în hardware și software\n\nHardware reprezintă partea fizică a calculatorului. Software reprezintă partea logică a calculatorului.\n\nÎn computere biții au și o implementare materială, fizică. Această implementare concretă nu este însă standardizată (nu este la fel pentru toate computerele). Ca exemplu, la un computer trecerii curentului printr-un anume punct i se asociază cifra binară 0, iar lipsei curentului cifra 1. La alte computere asocierea aceasta poate fi inversă.\n\nBiții sunt captați și prelucrați de următoarele componente:\n\n RAM (Random Access Memory) - numită și \"Memoria SCRIE ȘI CITEȘTE\", această memorie captează biți care funcționează atâta timp cât calculatorul le folosește. Ei rămân în această memorie permanent pentru a fi folosiți din nou, dar nu funcționează decât când sunt selectate de către utilizator.\n ROM (Read Only Memory) - numită și \"Memoria DOAR CITEȘTE\", această memorie stochează biți care funcționează permanent. Cu ajutorul acestei memorii, calculatorul se activează și comunică cu alte părți din el.\n CPU (Central Proccesing Unit) - este creierul computerului. Procesează biții pe care utilizatorul îi introduce în momentul respectiv.\n\nO structură de opt biți formează un octet, numit și bait, de la cuvântul englez byte, cu simbolul O respectiv B. O cantitate de informație de 210=1024 octeți poartă denumirea (inexactă) de 1 kilooctet (1 kO, 1 kB).\n\nSe recomandă însă folosirea în scris a acestor unități numai în forma de singular: 8 bit (nu 8 biți) și 1024 bait (nu 1024 baiți).\n\nDenumirile exacte, corecte, dar încă puțin răspândite, sunt:\n210 = 1024 octeți = 1 kB (1 Kilobait).\n1000 octeți = 1 kO (1 kilooctet).\n\nConvenții\nÎn IEC 60027, Comisia Electrotehnică Internațională (IEC) definește bitul ca simbolul unității binare (de exemplu, kbit pentru kilobit). ISO/IEC IEC 80000-13: 2008 înlocuiește articolele 3.8 și 3.9 din IEC 60027-2: 2005.\n\nIEEE indică în IEEE 1541, b ca fiind simbol de unitate pentru biți. Această convenție este frecvent utilizată în informatică.\n\nArhitecturile de 4, 8, 16, 32, 64 biți\nÎn sistemul binar, un număr de n biți are în general capacitatea de a reprezenta o valoare întreagă între 0 și 2n-1 (un număr total de 2n valori posibile). Astfel, cu 8 biți (măsură denumită de obicei octet) se pot reprezenta toate numerele naturale între 0 și 255 (28=256); 16 biți înseamnă valori posibile între 0 și 65.535; 24 de biți pot reține valori până la 16.777.214, iar 32 de biți până la 4.294.967.295\n\nMicroprocesoare cu arhiecturi de 4, 8, 16, 32, 64 biți, se referă la dimensiunea, în număr de biți, pe care o au registrele interne ale procesorului și, de asemenea, la capacitatea de procesare a unității de aritmetică-logică (ALU) ). Un microprocesor pe 4 biți are registre pe 4 biți și ALU face operațiuni cu datele din acele registre pe 4 biți, în timp ce un procesor pe 8 biți înregistrează și procesează datele în grupuri de 8 biți.\n\nProcesoarele de 16, 32 și 64 biți au registre de 16, 32 și 64 biți, și în general pot prelucra datele, atât în dimensiunea biților din registrele lor, cât și, în funcție de designul lor, în submultiplii ale acestora. Astfel, un procesor pe 16 biți poate prelucra datele în grupuri de 8 și 16 biți, comportându-se ca și cum ar fi un procesor de 8 și 16 biți. Un procesor pe 32 de biți poate prelucra datele în grupuri de 8, 16 și 32 de biți, iar procesorul pe 64 de biți poate prelucra datele în grupuri de 8, 16, 32 și 64 de biți. Pentru a face acest lucru, procesoarele de 16, 32 și 64 biți au în general registrele lor împărțite în alte registre mai mici. Astfel, înregistrările unui procesor pe 32 de biți, pot fi, la rândul lor, împărțite în registre de 16 biți și 8 biți și pot efectua operațiuni aritmetice și logice cu oricare dintre registrele sale în oricare dintre aceste dimensiuni.\n\nVezi și\n Byte\n Qubit\n Sistem binar\n Octet\n Prefixe binare\n Logică binară\n Programare\n Tipuri de date\n\nLegături externe\n\nConversie bit, octet, kilobit, kilobyte, megabit\n\nBibliografie \n\nLogică binară\nInformatică\nUnități de informație\nTipuri de date" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți spune pe larg despre Literatură?" }, { "from": "assistant", "value": "Literatura (sau beletristica) este arta compozițiilor scrise. O traducere literală a termenului indică sensul de \"cunoaștere cu ajutorul literelor\" (de la latinescul littera, literă), iar studiul la nivel universitar al literaturii este cunoscut ca Litere.\n\n \nTermenul \"literatură\" are diverse sensuri, în funcție de uzul acestuia. În linii mari, poate desemna orice înregistrare simbolică, cuprinzând totul de la imagini și sculpturi la scrisori. Un înțeles mai concentrat ar fi doar textul compus din litere sau simboluri precum hieroglifele egiptene. Un sens chiar mai condensat este acela a unui text cu formă fizică, precum hârtia sau altă formă portabilă, excluzând inscripțiile sau mijloacele de comunicare digitale. Savantul și filosoful musulman Imam Ja'far al-Sadiq (702-765 d.Hr) definește \"literatura\" astfel: \"Literatura este veșmântul pe care cineva îmbracă ceea ce scrie sau spune astfel încât să pară mult mai atractivă\", adăugând că literatura este o bucată din viață, căreia i-a fost dată o direcție și înțeles, o interpretare estetică a lumii în funcție de observatorul acesteia. Frecvent, textele fac literatura să traverseze aceste granițe. Formalistul rus Roman Jakobson definește literatura ca fiind \"violență organizată pentru un discurs banal\", evidențiind îndepărtarea literaturii de vorbirea de zi cu zi. Poveștile ilustrate, textele mari, picturile rupestre și implicit monumentele, toate în același timp sau pe rând au lărgit granițele \"literaturii\".\n\nMihai Floarea, profesor român, definește astfel: \"artă al cărei mijloc este cuvântul scris. În sens curent, reprezintă totalitatea operelor scrise într-o limbă (sau în toate limbile) cu valoare estetică. În sens restrâns, mai ales în formularea „literatură de specialitate”, reprezintă totalitatea lucrărilor publicate într-un domeniu, bibliografia necesară aprofundării unei probleme\".\n\nOamenii pot percepe o diferență între \"literatură\" și câteva forme cunoscute de proiecte scrise. Termenii \"ficțiune literară\" și \"merit literar\" au ajutat mereu la diferențierea celor două proiecte individuale. De exemplu, aproape toți literații percep lucrările lui Charles Dickens ca fiind \"literatură\", iar unii critici sunt de părere că lucrările lui Jeffrey Archer sunt nedemne de apartenența la \"literatura engleză\". Criticii pot exclude lucrări din \"literatură\", pe motive de nivel slab sintactico-gramatical, povestii necursivă, necredibilă sau fără sens, sau personaje nepotrivite sau neconvingătoare. Odată cu apariția unor forme de modernism mai mult sau mai puțin radical, unii autori au scris în mod intenționat lucrări (uneori total împotriva ideii de \"literatură\") care să contravină standardelor impuse de critici.\n\nGenuri literare \nÎn mod uzual și oarecum superficial, beletristica se împarte în trei genuri diferite:\n Poezie, reprezentând genul liric;\n Proză, reprezentând genul epic;\n Teatru, reprezentând genul dramatic.\n\nExistă și unele specii literare, precum poemele în proză, care prezintă elemente din două sau chiar toate cele trei genuri menționate mai sus. În secolul XX, poezia și proza au fost definite adeseori ca niște \"stări\". Uneori, aceste etichete au fost aplicate unor creații compuse doar din desene (de ex., poemele \"hipergrafologice\" ale lui Isidore Isou), sunete (de ex., poemele \"tonale\" ale lui Marcel Duchamp) sau pagini albe, sfidând chiar definiția literaturii.\n\nAcelași profesor Mihai Floarea menționează că \"după clasificarea obișnuită în studiul literaturii, sînt trei: epic, liric și dramatic. În literatura română, această clasificare se face după criteriul raportului dintre subiectul creator și realitatea vizată. Fiecărui gen literar îi corespund numeroase specii literare. Evoluția genurilor literare s-a făcut în funcție de curentele literare. Platon, de exemplu, făcea distincția între operele care imitau integral realitatea înconjurătoare (mimesis), operele care își propuneau expunerea directă a unui conținut poetic (idei, sentimente) și cele care amestecau elementele primelor două categorii. În Evul Mediu s-a ajuns la împărțirea literaturii în: „humilis” (genul simplu, păstoresc), „mediocris” (genul evocând agricultorii) și „gravis” (genul sublim, având în centru eroii) etc. Clasicismul a impus separarea netă a celor trei genuri literare, în timp ce romantismul a optat pentru amestec. Tendințele actuale direcționează cercetările în sensul descoperirii unei puzderii de tipuri de creație, fiecare diferențiindu-se / asemănîndu-se între ele, în funcție de atitudinea specifică eului creator (aceasta constă într-un joc puternic marcat subiectiv între autoreflectare și distanțare)\".\n\nVezi și \n Carte\n Revistă\n Curente literare\n Cenacluri literare\n Teoria literaturii\n Gen literar\n\nListe \n Lista scriitorilor din literatura universală\n Lista scriitorilor români\n Lista autorilor străini care au scris studii despre literatura română\n\nReferințe\n\nBibliografie \n Irina Petraș, Teoria literaturii, Editura Didactică și Pedagogică, 1996" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt lucrurile esențiale despre Mihai Eminescu?" }, { "from": "assistant", "value": "Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; ) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română. A publicat un singur volum antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a societății Junimea, din care Eminescu făcea parte. Printre operele notabile se numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V). \n\nFăcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, în timp ce proza sa conține și elemente sociologice. Temele recurente din opera sa sunt natura, temă tipică romantismului, care, în cazul lui Eminescu, este privită prin prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului. Într-un articol din Encyclopædia Britannica, actualizat în ianuarie 2023, se menționează: „A transformat atât forma cât și conținutul poeziei românești, creând o școală de poezie care i-a influențat puternic pe scriitorii și poeții români, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea”.\n\nS-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se, în adolescență, la Cernăuți pentru a urma cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, De-aș avea. La vârsta de 19 ani a început studiul filozofiei la Universitatea din Viena, unde a întâlnit scrierile unor autori care îi vor influența puternic opera, precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer, dar și filozofia orientală prin opere precum Ramayana, Mahābhārata și Vedele. Tot în această perioadă începe să publice în revista Convorbiri literare. La 22 de ani a plecat la Berlin pentru a-și continua studiile. \n\nEminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași. Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de Iași, iar din 1877 la Timpul, oficiosul Partidului Conservator, față de care Eminescu era apropiat ideologic. Articolele de gazetă urmau linia filozofică adoptată de autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător al orânduirii sociale din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent al liberalismului burghez. Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști europeni ai vremii. \n\nEpuizat de munca de zi cu zi și, probabil, suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a retras din gazetărie în iunie 1883. În urma unei căderi nervoase în anul 1886, probleme sale de sănătate mintală au fost interpretate, probabil eronat, ca simptome de neurosifilis, poetul fiind tratat cu injecții de clorură de mercur. Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, fiind înmormântat două zile mai târziu la cimitirul Bellu din București. Moartea a fost datorată, cel mai probabil, intoxicației cu mercur. Manuscrisele lui Mihai Eminescu, în 46 de volume și de aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în anul 1902. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem în anul 1948.\n\nBiografie\n\nFamilia \n\nStrămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat de turci. Acolo, în 1675, s-a născut un copil care, adult fiind, a fost poreclit Iminul, iar fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut în 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.\n\nDin cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, Banatul și alte regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă. În urma apelului episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj prin 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi unit. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici. \n \nPetrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735, iar din căsătoria acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut în 1778, a făcut școala normală din Blaj și s-a însurat cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțește familia fiului său, Vasile, în Bucovina și se stinge la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani. \n\nVasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut în 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu. Vasile Iminovici a decedat în 20 februarie 1844.\n\nGheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava, a fost în slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi - scriitoraș la baronul Jean Mustață din Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sluger.\n\nStrămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătorie pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina. Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu. \n\nGheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre substanțială, iar în 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.\n\nMihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și ai Ralucăi. \n\nPrimul născut dintre băieți, Șerban (n. 1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat la Berlin în 30 noiembrie 1874. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești în 1884. Iorgu (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie (n. 1846) a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria (n. 1848 sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori și a avut doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După ea s-a născut, probabil în 1854, Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză. Matei (n. 1856) este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata regală română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.\n\nData și locul nașterii \n\nÎn 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova. Într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849. În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar ca loc al nașterii - Ipotești. Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată - 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăveni, iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:\n \n\nTotuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate ca fiind 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului - data de 21 în aceeași lună a aceluiași an. \n\nPoetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind prezenți, în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton, soră cu mama lui.\n\nCopilăria \n\nCopilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și în contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).\n\nNu se cunoaște unde face primele două clase primare. Începând cu clasa a III-a în 1858 a urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul clasei a III-a este clasificat al cincisprezecelea dintre cei 72 de elevi. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director - pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat clasa a IV-a clasificat al cincilea din 82 de elevi. \n\nÎntre 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți, liceu german înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal de la acea dată din Ducatul Bucovinei, care era din 1775 parte a Imperiului Habsburgic. Liceul se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii și colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Acesta era cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865 - cea dintâi istorie a literaturii române în texte. La Obergymnasium frecventează cursurile și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al unsprezecelea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător de creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul îl calificase în ambele semestre cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și pe ambele semestre la Johann Haiduk (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.\n\nÎn 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând în vacanța de Paști la Ipotești, nu s-a mai întors la școală. \n\nÎn 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți, unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. În 5 octombrie 1864 Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.\n\nÎn 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.\n\nDebutul în literatură \n\n1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. În 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îi publică poemul sub numele de Eminescu, fără a-l întreba pe autor, nefiind mulțumit de sufixul patronim slavon, ici, din numele acestuia. Eminescu acceptă noul nume, fiind de acord că este mai potrivit. La revista „Familia” a trimis 12 poezii: De-aș avea, O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranța, Misterele nopții, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii corupți, Amicului F. I., precum și articolul Repertoriul nostru teatral.\n\nSufleor și copist \nDin 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere, prin contact direct, al poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești – un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)\n\nA intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866 a participat la adunarea anuală a ASTREI la Alba Iulia. În toamnă a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde l-a cunoscut pe Nicolae Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.\n\nÎn 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația actorului Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în revista orădeană Familia, a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu) - toate rămase în manuscris - și a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de Heinrich Theodor Rötscher).\n\nEste angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale, precum pe Matei Millo, pe Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii această trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, care au fost publicate apoi în revista sa, Familia, din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor prin lume. Stabilit în București, Eminescu l-a cunoscut pe I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. Astfel că, în 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține apoi de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul Heinrich Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.\n\nStudent la Viena \n\nÎntre 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează, ca „auditor extraordinar”, Facultatea de Filosofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești și, printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare. Se împrietenește cu Ioan Slavici, o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle și începe colaborarea la Convorbiri literare. Debutează ca publicist în ziarul românesc Albina, din Pesta (din 7/19 și 9/21 ianuarie) cu articolul O scriere critică, în care îi ia apărarea lui Aron Pumnul împotriva lui Dimitrie Petrino. Apar primele semne ale „bolii\".\n\nÎntre 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filosofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.În 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și la Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere. \n\nÎmpreună cu o delegație de studenți Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, retras în localitatea Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității vieneze. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică. \n\nSosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.\n \nÎn 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării dedicate lui Ștefan cel Mare. Printre tinerele talente participante activ la serbare s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorul Ciprian Porumbescu. \n\nÎn toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. În 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate austriacă, în provincie.\n\n1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu. În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară.\n\nStudent la Berlin \nÎn 18 decembrie 1872, s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese sau pe care și le notase să le urmeze erau foarte variate: din domeniul filosofiei, istoriei, economiei și dreptului.\n\nÎn 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă. \n\nÎn perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874 a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Educațiunii i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial documentele din Königsberg pentru statul român. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu. \n\nPoetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iași. Eminescu preda acum și lecții de logică la Institutul Academic în locul lui Xenopol pe lângă sarcinile de la bibliotecă. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi, în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția Agenției române din Berlin.\n\nS-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie Agenția română din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.\n\nRevenirea în România \n\nS-a reîntors în țară în 1874, stabilindu-se la Iași. A fost director al Bibliotecii Centrale Universitare, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus în societatea Junimea. Situația lui materială era nesigură și a avut necazuri în familie - când i-au murit mai mulți frați și, pe urmă, chiar și mama. Tot în această perioadă Eminescu s-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că poetul, plimbându-se adesea prin Grădina Copoului, s-ar fi atașat de un tei multisecular, arbore devenit, ulterior, celebru sub numele de Teiul lui Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.\n\nÎn prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale din gazeta oficială a primăriei Iașului, Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa din cartierul Țicău al Iașilor. Cu ocazia unui drum la București s-a împrietenit (amorezat) cu Mite Kremnitz, o doamnă de companie a reginei Elisabeta, cunoscută prin intermediul lui Maiorescu. Totuși, Veronica Micle a rămas iubirea vieții sale.\n\nÎn 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Educațiunii, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar pe 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii, a susținut o conferință pe care a tipărit-o ulterior în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.\n\nÎn 26 mai a înaintat Ministerului Educațiunii un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și de alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin Decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Titu Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Educațiunii, Dimitrie Petrino a cerut ca Mihai Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ca atare, Ministerul a înaintat raportul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași.\n\nÎn 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui Dimitrie Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu în articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și de la școală din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din cartierul Păcurari, Iași. Pe data de 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici. \n\nÎn 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar, în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către Dimitrie Petrino a declarat că „nu este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877 i-a comunicat lui Ioan Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat către același că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașiul și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei. \n\nÎn 6 august 1879 a murit profesorul universitar Ștefan Micle. Astfel, Veronica Micle, văduvă de acum, a venit la București și l-a rugat pe Eminescu să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut mai multe planuri de căsătorie - rămasă neîmplinită. \n\nÎntr-o scrisoare din 1880 către sora sa, Henrieta Eminescu, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar, mai mult, sufletește. Din partea familiei sale a primit numai imputări, în special din partea tatălui său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție, să-l felicite măcar pe Matei Eminescu, care-i trimisese invitație la nuntă. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. Atunci nu a publicat decât o singură poezie. Între timp a renunțat la orice gând de căsătorie cu Veronica Micle. \n\nÎn 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională ce i-a ruinat, însă, sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).\n\nNu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb, a citit în mai multe rânduri poemul său Luceafărul (tradus ulterior de Mite Kremnitz în limba germană) în cadrul ședințelor Junimii lui Titu Maiorescu. Este văzut deseori în casă la Maiorescu. Pe 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este \"flancat\" de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său gazetăresc polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.\n\nÎn luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește, în casa lui Titu Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.\n\nMoartea\n\nInternarea \n\nLa București, în 23 iunie 1883, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu începea să dea semne de alienare mintală, iar, din 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă - opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu. \n\nTitu Maiorescu a fost vizitat în 12 august de tatăl, Gheorghe Eminovici, și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut mai multe relații asupra pacientului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de două mii de lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu la tratament, în străinătate. Astfel, poetul a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat la sanatoriul de la Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.\n\nÎn 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l cerceteze cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. Pe 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat, într-o notă din 10 februarie, ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, fiind însoțit de amicul său Chibici. \n\nÎn 7 martie, la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu), s-a sinucis prin împușcare. \n\nMihai Eminescu s-a întors la București pe 27 martie, fiind primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita scriitorului Alexandru Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus. \n\nÎn perioada iulie–august 1885 a urmat o cură medicală la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii. La începutul lunii septembrie încă nu ajunsese la Iași.\n\nÎn anul 1886 a fost menținut în serviciul Bibliotecii Centrale Universitare, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecare. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la Biblioteca Centrală Universitară și, în urma unui consult medical, este transportat la sanatoriul de la Mănăstirea Neamț.\n\nÎn primăvara anului 1887 Mihai Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, unde a fost internat în spitalul local \"Sfântul Spiridon\". În timpul acesta, la Iași, s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a revenit la Iași pentru un consult de specialitate. Medicii au recomandat trimiterea pacientului la Viena și în localitatea Hall din Tirol, astfel că, pe 15 iulie, Eminescu era deja plecat spre destinațiile recomandate, însoțit de aspirantul în medicină Grigore Focșa. Pe 1 septembrie s-a întors de la Hall, din Tirol, la Botoșani, unde a stat la sora Henrieta, fiind luat sub îngrijirea doctorului Iszak. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie, la Botoșani, un spectacol de caritate în beneficiul bolnavului. \n\nEminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de o gramatică a limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală Universitară din Iași. Printr-o scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită manuscrisele de la Bibliotecă și cele rămase la București. Criticul însă nu a dat nici un răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție, din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului o pensie viageră de către stat. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Între timp, Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute la București. Astfel, din 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut o modestă reluare de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege cu privire la pensia viageră a trecut la Senat, unde era susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.\n\nMihai Eminescu a ajuns să fie internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București, după care a fost transferat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, concluzia raportului medical din 20 martie 1889 fiind următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. În 13 aprilie 1889 s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.\n\nServiciul funerar \n\nMoartea lui Mihai Eminescu a avut loc pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9 din București, după ce, la începutul anului, boala sa devenise tot mai violentă. Ziarul Românul anunța în ziua următoare la rubrica de știri: Eminescu nu mai este. Corpul neînsuflețit al poetului a fost depus în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor\". După slujba religioasă (Prohodul) și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători, o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școlii normale de institutori din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfânt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana. \n\nGeorge Călinescu a scris despre moartea poetului: \n\nTudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.\n\nPersonalitate \n\nCea mai realistă analiză psihologică a lui Mihai Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale, care, după moartea poetului, a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. Părerea lui Caragiale era că trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu o reprezenta „un temperament de o excesivă neegalitate”. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.\n\nCriticul literar Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți, dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, a publicat despre poezia lui Eminescu în două dintre articolele sale. Primul este Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), unde analiza doar câteva dintre poeziile publicate în revista Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului: Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii. Va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar, poate, documentul cel mai uman și cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite acesta în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii, editat de Editura Socec (ediție princeps) în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atât de locuitorii mahalalei Tirchileștilor, cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o admiratoare declarată a poetului, și cea care a intervenit pe lângă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti\", distincție refuzată totuși de poet din anumite motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui, care, de altfel, erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.\n\nÎn realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente, greu stăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Un exemplu caracteristic al acestor crize este felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.\n\nIoan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.\n\nActivitatea literară\n\nActivitatea de jurnalist politic \n\nActivitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, fiind nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar, în 3 iunie 1876, și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. O parte din articolele publicate de Eminescu în Curierul de Iași au fost tipărite de Ion Scurtu în antologia sa M. Eminescu, Scrieri politice și literare, vol. I (1905). La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.\n\nDeși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.\n\nPentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:\n\nDe aceea, o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” \n\nPublicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței și a proclamării regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale, el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.\n\nEminescu a exprimat opinii antisemite în publicistica sa, asemenea altor poeți naționaliști europeni ai vremii sale. A fost revendicat mai târziu de Mișcarea Legionară. În privința opiniilor sale, Raportul Elie Wiesel consemna că „[o]piniile sale despre evrei erau complexe și nu atât de excesive cum s-a afirmat uneori” și că „Eminescu nu era singurul dintre liderii culturali care își exprima opiniile antisemite în perioada dintre dobândirea independenței naționale și formarea României Mari”.\n\nReceptarea operei eminesciene \nOpera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima - cea antumă - a fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial de Perpessicius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, iar criticii au considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate și din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936. \n\nDupă schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, iar în manualele școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele fiind poezia „Împărat și proletar\", iar opera lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin câteva momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari precum Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc. \n\nUn moment semnificativ al contestării poetului (de către un grup de critici literari consacrați, din care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog - profesorul de științe politice Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe sau studentul Marius Chivu) l-a constituit numărul 265 din 1998 al revistei „Dilema\", care a stârnit o reacție foarte puternică a lumii culturale românești, dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul Eminescu\". Acesta a selectat numai reacțiile emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc.\n\nTraduceri\nPrimul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a publicat în anul 1885 traducerea poeziei Atât de fragedă..., sub titlul Cseresznyefa fehér virága (Floare albă de cireș). Al doilea traducător al unei opere eminesciene a fost preotul greco-catolic Laurențiu Bran, care a publicat, de asemenea, traducerea în limba maghiară a unor poezii ale lui Mihai Eminescu în anul 1889.\n\nMihai Eminescu în conștiința publică \nMihai Eminescu, considerat după moarte poetul național al României, a rămas în conștiința publică prin scrierile publicate antum și postum, prin adaptarea operei sale în teatru, muzică și film sau prin omagierea în numismatică și filatelie. \n\nNumeroase mituri sau teorii ale conspirației au fost propagate despre viața și moartea lui Eminescu. Printre ele se numără teoria asasinării sale de către agenți ai Austro-Ungariei cu ajutorul prietenului și colaboratorului său, Titu Maiorescu.\n\nÎn muzică\n\nTeatru și film \n\n Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé, imaginea: Victor de Bon. Loc de depozitare actual: Arhiva Națională de Filme. Durata 23'. Prima parte: docu-dramă, a doua parte: poem cinematografic, cu poeme recitate pe imagini exotice (Italia, Egipt).\n Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing din Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală Universitară din București ș.a.).\n\nÎn anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.\n\nFilatelie \n Serviciile poștale din Republica Populară Romînă au emis în 1958 o serie filatelică pe care erau gravate portrete ale diferitelor personalități, între care și Mihai Eminescu, reprezentat pe o marcă poștală cu valoarea nominală de 55 de bani (era una dintre cele mai curente mărci poștale în epocă, fiind folosită pentru francarea scrisorilor simple). Machetele acestei serii de mărci poștale au fost realizate de gravorul Șerban Zainea.\n Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație, în 1996 o marcă poștală, pe care este gravat portretul lui Mihai Eminescu. Marca poștală are valoarea nominală de 0,10 lei moldovenești. Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are reprezentat arborele genealogic al lui Eminescu; valoarea nominală a coliței este de 1,40 lei moldovenești.\n În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis o nouă marcă poștală ce reprezintă Medalia „Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani moldovenești.\n Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000, a fost emisă, de către serviciile poștale ale Republicii Moldova, colița nr. 21: Mihai Eminescu – 150 de ani de la naștere.\n\nNumismatică și notafilie \nBanca Națională a României a pus în circulație mai multe emisiuni de bancnote, pe care a fost ilustrat portretul lui Mihai Eminescu:\n bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1991;\n bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1993;\n bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1998;\n bancnota cu valoare nominală de 500 de lei (RON), în 2005.\nTotodată, chipul lui Eminescu apare pe monede emise în Uniunea Sovietică (din care făcea parte atunci Republica Sovietică Socialistă Moldovenească), în Republica Moldova și în România. Acestea sunt:\n O monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică, în 1989, cu chipul lui Mihai Eminescu gravat. Moneda, pusă în circulație pe 26 decembrie 1989, pentru a celebra centenarul Eminescu, a fost bătută la monetăria din Leningrad (azi: Sankt Petersburg), cu un tiraj de 2 milioane de exemplare, dintre care 500 de exemplare de calitate proof sau BU. De remarcat că prenumele poetului este scris Mihail și nu Mihai, variantă recunoscută de către eminescologi.\n O monedă de argint, de calitate proof, care are gravată efigia lui Mihai Eminescu, emisă în anul 2000 de Banca Națională a Moldovei.\n La 8 ianuarie 2016, Banca Națională a României, pentru a sărbători 150 de ani de la debutul lui Mihai Eminescu în revista Familia, a pus în circulație, în atenția colecționarilor, o monedă de argint cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de 10 lei. Moneda este rotundă, are diametrul de 37 mm, greutatea de 31,103 g, având cantul zimțat. Întreaga emisiune de 200 de exemplare este de calitate proof.\n\nClădiri \nPe meleagurile copilăriei lui Mihai Eminescu, în satul Ipotești, județul Botoșani, se află singura biserică din Europa închinată unui scriitor. A fost ridicată de Nicolae Iorga în memoria lui Eminescu și are o pictură ieșită din comun.\n\nPortrete \nÎn urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la Viena în 1869, e cel mai cunoscut și pe baza lui s-a construit și mitul geniului. Se pare că e un portret neretușat al unui fotograf austriac. Conform altei versiuni, acest portret ar fi fost realizat în anul 1869 în Piața Sf. Wenceslas din Praga, atunci când Eminescu avea 19 ani, de către fotograful ceh Jan Tomáš.\n\nMai sunt alte trei portrete retușate, unul din 1878 - realizat de Frantz Dushek la București, unul din 1884-1885 - realizat de Nestor Heck la Iași, altul de Jean Bielig, realizat în 1887, și după care s-a făcut o litografie de către Th. Mayerhofer. Se pare că pe acesta din urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când i-a fost arătat.\n\nSculpturi ale poetului\n\nFragmente audio\n\nNote\n\nBibliografie \n George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chișinău, 1998\n George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941\n Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973\n Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, București, Editura Academiei Române și Editura GUNIVAS, București, 2008\n\nOpere complete \n Mihai Eminescu, Opere, vol. I, Poezii tipărite în timpul vieții, Introducere, Note și variante, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Carol al II-lea, 1939\n Mihai Eminescu, Opere, vol. II, Poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante, De la Povestea Codrului la Luceafărul, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Carol al II-lea, 1943.\n Mihai Eminescu, Opere, vol. III, Poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante, De la Doina la Kamadeva, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Mihai I, 1944\n Mihai Eminescu, Opere, vol. IV, Poezii postume. Anexe. Introducere. Tabloul edițiilor, ediție critică îngrijită de Perpesiccius, București, Editura Academiei Române R.P.R., 1952\n Mihai Eminescu, Opere, vol. V, Poezii postume. Anexe. Note și variante. Exerciții și moloz- Addenda și corrigenda. Apocrife. Mărturii. Indice, ediție critică îngrijită de Perpessicius, București, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1958\n Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Literatura populară, Introducere. Poeme originale de inspirație folclorică, Lirica populară, balade. Dramatice. Basme în proză, Irmoase. Paremiologie. Note și variante. Anexe. Exerciții și moloz. Caetul anonim, Bibliografie, Indici. Ediție critică îngrijită de Perpessicius, București, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1963\n Mihai Eminescu, Opere, vol. VII, Proză literară. Sărmanul Dionis. La Aniversară. Cezara. Geniul pustiu. Celelalte proze postume. Texte inedite, studiu introductiv de Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1977\n Mihai Eminescu, Opere, vol. VIII, Teatrul original și tradus. Traducerile de proză literară, Dicționarul de rime, studiu introductiv de Petru Creția, ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, 1988\n Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870-1877, Albina, Familia, Federațiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iași, studiu introductiv de Al. Oprea, ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1988\n Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Publicistica. 1 noiembrie 1887-15 februarie 1890, Timpul, ediție critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, 1989\n Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, Publicistică, 17 februarie – 31 decembrie 1880, Timpul, ediție critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1984\n Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Publicistică, 1 ianuarie-31 decembrie 1881, Timpul, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1985\n Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Timpul, România liberă, Fîntîna Blanduziei, ediție critică întemeiată de Perpessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1985\n Mihai Eminescu, Opere, vol. XIV, Traduceri filozofice, istorice și științifice. Hurmuzaki. Rötscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole și excerpte, ediție critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, studiu introductiv de Al. Oprea, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1983\n Mihai Eminescu, Opere, vol. XV, Fragmentarium, Addenda ediției, ediție critică întemeiată de Perspessicius, coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1993\n Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondență. Documentar, ediție critică întemeiată de Perspessicius, coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1989\n\nLa acestea se adaugă un volum ce cuprinde corespondența intimă cu Veronica Micle, Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit. Corespondența inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle, ediție de Christina Zarifopol Ilias, Iași, Editura Polirom, 2000.\n\nBiografii \n George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1945\n Crețu, Ion, Mihail Eminescu (biografie documentară), Editura pentru Literatură, București,1968\n Dumitru Murărașu, Mihai Eminescu-viața și opera, Editura Eminescu,1983\n Ilina Gregori, Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art, 2008\n\nMonografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-1947 \n Titu Maiorescu, Critice, 1892\n Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, 1930\n G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1932\n G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, IV volume, 1934-1936\n D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, 1936\n G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,\n T. Arghezi, Eminescu, 1943\n D. Caracostea, Creativitatea eminesciană, 1943\n E. Lovinescu, Eminesciana\n\nMonografii, studii critice, istorii literare. Opere selective \n Amita Bhose, Eminescu și India, Editura Junimea, Iași, 1978, 176 p.\n Gheorghe Bulgăr, Momentul Eminescu în evoluția limbii române literare, Editura Minerva, 1971\n Gh. Bulgăr, De la cuvînt la metaforă în variantele liricii eminesciene, Junimea, Iași, 1975, 264 p.\n Constantin I. Calotă, Poezia lui Mihail Eminescu și psihologia romantismului, Cu o prefață de C. Rădulescu-Motru, Editura Librăriei „Principele Mircea”, București, 1936;\n Constantin I. Calotă, Idealismul magic la Novalis și Eminescu, Editura Librăriei „Principele Mircea”, București;\n Dumitru Caracostea, Creativitatea eminesciană, Editura Fundațiilor Regale, 1943\n G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-V, Editura Fundațiilor Regale, 1934-1936 și reed, Editura Minerva\n G. Călinescu, Avatarii Faraonului Tlà, Editura Junimea, Iași, 1979, 192 p.\n Matei Călinescu, Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, E.P.L., 1964\n Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell Assoluto, 1962\n Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, Humanitas, 1998\n Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui Eminescu, Editura Minerva, București, 1972, 356 p.\n Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, 1963\n Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu, cultură și creație\n Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu și romantismul german, Editura Eminescu, București, 1986, 292 p.\n László Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Editura Academiei RPR, București, 1964, 473 p.\n Alain Guillermou, La Génèse intérieure des poésies d Eminescu, Paris, Didier, 1963;\n Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Traducere de Gh. Bulgăr și Gabriel Pîrvan, Editura Junimea, Iași, 1977, 608 p.\n G. Ibrăileanu, Eminescu, studii și articole, Ediție îngrijită, prefață, note și bibliografie de Mihai Drăgan, Editura Junimea, Iași, 1974, 384 p.\n Iurii Kojevnikov, Mihai Eminescu și problema romantismului în literatura română, Traducere, prefață și indice de autori de Ariton Vraciu, Editura Junimea, Iași, 1979, 328 p.\n D. Murărașu, Mihai Eminescu, Viața și Opera, Editura Eminescu, București, 1983, 488 p.\n Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, București, 1992, 384 p., reeditare în 2003\n Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Editura Minerva, 1971\n Perpessicius, Eminesciana, Ediție îngrijită, prefață și bibliografie de Dumitru D. Panaitescu, Editura Junimea, Iași, 1983, 664 p.\n Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, Editura Minerva, 1972\n Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu * Originile, Cartea Românească, București, 1989, 228 p. ISBN 973-23-0101-5\n Eugen Simion, Proza lui Eminescu, 1964\nAlex Ștefănescu, Eminescu, poem cu poem. La o nouă lectură, Editura ALLFA, București 2017. ISBN 978-606-783-069-9\n Eugen Todoran, Eminescu, Editura Minerva, 1972\n Tudor Vianu, Studii de literatură, 1965\n Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, Editura Cartea Românească, 1930 și reed.\n Tudor Vianu, Eminescu, Prefață de Al. Dima, Editura Junimea, Iași, 1974, 356 p.\n Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, 1967; Ediția a III-a, Editura Junimea, Iași, 1970, 184 p.\n Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, coord. Tudor Vianu, Editura Academiei, București, 1968\n\nLegături externe \n \n\n \n \n Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – E\n Biblioteca Academiei Române - Mihai Eminescu, Bibliografie adnotată 1990-2005\n Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu\"\n Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu\" \n Documentar despre Mihai Eminescu – Documentarul „Eu, Eminescu,“ realizat de Cristina Chirvasie, după un scenariu de Emanuel Bădescu, publicat la 15 ianuarie 2021\n Direcția județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Botoșani \n Biblioteca Județeană „Mihai Eminescu” Botoșani; Catalogul Fondului Documentar Eminescu; Donația Ion C. Rogojanu \n Cele mai importante momente din viața lui Mihai Eminescu, 14 ianuarie 2007, Amos News Volumul „Poesii\", asa cum era, 14 ianuarie 2006, Daniela Cârlea Șontică, Jurnalul Național „Povatuitoriu la cetire prin scriere” - Prietenia cu Ion Creangă, 14 ianuarie 2006, Costin Anghel, Mihai Stirbu, Jurnalul Național Portalul Mihai-Eminescu.Ro - Opera Politică Integrală\n Opera ”Dialogurile dragostei”, istoria unei dragoste inegalabile a lui Mihai Eminescu și a Verinicăi Micle. Muzica e scisă pe versurile acestor doi protagoniști, Mihai Eminescu și Veronica Micle. Muzica de Eugen Doga (Limba engleză)Poezii și biografie ICI.ro: Biografie\n Formula AS - Călătoria lui Eminescu în Transilvania\n Site elaborat special de Fundatia Culturala Libra si ITC, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii. \n Cinci mituri despre Mihai Eminescu, 22 ianuarie 2011, Andreea Dogar, Evenimentul zilei „Eminescu nu ne reflectă: în el punem imaginea noastră idilică\", 15 ianuarie 2010, Andreea Dogar, Evenimentul zilei Celălalt Mihai Eminescu: cronicarul conservator, 12 ianuarie 2013, Mihai Mincan, Adevărul Volumele „Eminescu - drama sacrificării” de Theodor Codreanu și „Boala și moartea lui Eminescu” de Nicolae Georgescu (PDF) \n Primul film documentar despre Eminescu, realizat în 1914 de Octav Minar: „Eminescu, Veronica, Creangă”Jurnalistul Mihai Eminescu - omul politic naționalist și gazetarul tradiționalistTeoria conspirației Asociația Civic Media - Dosarul Eminescu\n Eminescu a fost victimă politică - interviu cu Nicolae Georgescu (eminescolog), 14 ianuarie 2006, Daniela Cârlea Șontică, Jurnalul Național Eminescu - moartea misterioasa a unui geniu, 13 aprilie 2009, Georgiana Fefea, Descoperă''\n\nNașteri în 1850\nNașteri pe 15 ianuarie\nDecese în 1889\nDecese pe 15 iunie" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți descrie [Titlu] pSintaxa limbajului C?" }, { "from": "assistant", "value": "Limbajul de programare C este un limbaj de programare a calculatoarelor, conceput de Dennis Ritchie la începutul anilor 1970 pentru a scrie sistemul de operare UNIX. A rămas unul dintre cele mai folosite limbaje pentru scrierea programelor.\n\nExistă multe extinderi ale limbajului, printre care C++, Perl, Java, Javascript și C#.\n\n\"Hello, World!\" în C \n\nUrmătorul program afișează mesajul \"Hello, world!\". \n\nVersiunea C\n\n#include<stdio.h>\nint main(void)\n{\nprintf(\"Hello,World!\\n\");\nreturn 0;\n}\n\nVersiunea C++\n\n#include<iostream.h>\nint main(void)\n{cout<<\"Hello,World!\\n\"; //sau cout<<\"Hello,World!\"<<endl;\nreturn 0;\n}\n\nStructura unui program\nUn program C este alcătuit din funcții și variabile. Funcțiile C sunt echivalente cu subrutinele din Fortran și procedurile din Pascal.\nFuncția main este specială prin faptul că execuția programului debutează întotdeauna la începutul acestei funcții. Orice program trebuie să includă o funcție main.\n\nDefiniția unei funcții include următoarele componente: un tip de retur (int, în exemplul de mai sus), un nume, o listă de parametri (între paranteze rotunde) și un corp al funcției (cuprins între acolade).\nfloat CalculeazaSuprafata(float Lungime, float Latime)\n{\n float Suprafata;\n Suprafata = Lungime*Latime;\n return Suprafata;\n}\n\nCuvinte cheie\n\nExistă 32 de cuvinte rezervate în limbajul C, care au semnificație predefinită și nu pot fi folosite în alte scopuri într-un program. Cuvintele cheie trebuie scrise cu litere mici. Iată lista acestora, ordonată alfabetic:\n auto\n break\n case\n char\n const\n continue\n default\n do\n double\n else\n enum\n extern\n float\n for\n goto\n if\n int\n long\n register\n return\n short\n signed\n sizeof\n static\n struct\n switch\n typedef\n union\n unsigned\n void\n volatile\n while\n\naltă ierarhizare:\n pentru controlul fluxului: if, else, switch, do, while, for.\n\nIdentificatori \nIdentificatorii sunt folosiți pentru a indica variabile, tipuri de date, constante simbolice sau funcții. Primul caracter al identificatorilor trebuie să fie o literă sau underline, iar lungimea maximă a acestora este de 32 de caractere.\n\nSeparatori \nSeparatorii au rolul de a delimita unitățile lexicale dintr-un program. Iată lista separatorilor admiși în limbajul C:\n ( ) Parantezele rotunde încadrează lista de parametrii a unei funcții, sau precizează ordinea de efectuare a operațiilor pentru evaluarea unei expresii.\n { } Acoladele încadrează instrucțiunile compuse, care se mai numesc și blocuri.\n [ ] Parantezele drepte încadrează dimensiunile tablourilor\n \" \" Ghilimelele încadrează șirurile de caractere\n ' ' Apostrofii încadrează un singur caracter\n ; Fiecare instrucțiune se încheie cu caracterul ;\n /* */ Comentariile sunt încadrate de caracterele /* și */\n\nStructura funcțiilor \nFuncțiile C sunt alcătuite dintr-un antet și un corp. Antetul specifică tipul rezultatului, numele funcției și lista de parametri. Corpul este alcătuit dintr-un bloc ce poate să conțină declarații și instrucțiuni care specifică prelucrările realizate de funcția respectivă.\n\nAntetul unei funcții este de forma următoare:\n tip_r nume_f(listă_p_f)\nCorpul unei funcții este de forma următoare:\n {\n declarații\n instrucțiuni\n }\n\nInstrucțiuni \nPrelucrările efectuate de un program sunt descrise cu ajutorul instrucțiunilor. Fiecare instrucțiune trebuie încheiată cu separatorul punct și virgulă (;).\nInstrucțiunile limbajului C pot fi împărțite în următoarele categorii: Expresii, Blocuri, Selecții, Iterații, Salturi.\n\nExpresii \nO instrucțiune expresie este alcătuită dintr-o expresie urmată de punct și virgulă. Operațiile realizate de aceste instrucțiuni se fac simțite datorită efectelor ce se concretizează prin apeluri de funcții și modificarea valorilor unor variabile.\n\nExemplu de instrucțiuni expresie:\n test(); /* apelul unor funcții */\n scanf(\"%d\", &a);\n a=b+c/2; /* variabila a primește valoarea b+c/2 */\n x++; /* variabila x este incrementată */\n a+f(); /* instrucțiunea este corectă, dar ciudată */\n ; /* instrucțiune vidă */\nUn caz particular de instrucțiune expresie este instrucțiunea vidă. Aceasta este alcătuită doar din terminatorul de instrucțiune ; și se folosește de obicei în situațiile în care sintaxa cere prezența unei instrucțiuni, însă în program nu mai este necesară o operație.\n\nInstrucțiunea următoare așteaptă tastarea caracterului '€' și ignoră orice alt caracter:\n while (getch()!='€')\n ;\n\nBlocuri \nBlocurile se mai numesc și instrucțiuni compuse și sunt alcătuite din mai multe declarații și instrucțiuni cuprinse între acolade. Structura generală a unui bloc este următoarea:\n {\n declarații\n instrucțiuni\n }\nDeclarațiile din cadrul unui bloc se fac la început, înaintea instrucțiunilor!\n\nSelecții \nLimbajul C acceptă două tipuri de instrucțiuni de selecție: if - care se mai numește și instrucțiune decizională - și switch. În plus, operatorul ?: poate constitui, în anumite situații, o alternativă la instrucțiunea decizională.\n\nInstrucțiunea decizională \nAcestă instrucțiune are următoarele două variante:\na)\n if(expresie)\n instr_a\n\nb)\n if(expresie)\n instr_a\n else\n instr_b\n\nExecuția instrucțiunii decizionale începe cu evaluarea expresiei. Valoarea expresiei poate fi de orice tip scalar. Dacă valoarea expresiei este diferită de 0, atunci se execută instrucțiunea instr_a, altfel se execută instr_b. Limbajul C nu operează cu tipul boolean, valorile de adevăr fiind codificate numeric, după următoarea regulă: o valoare nulă este echivalentă cu fals iar o valoare ne-nulă cu adevărat.\n\nExemplu:\n if(a>0)\n printf(\"pozitiv\");\n else\n printf(\"negativ\");\n\nInstrucțiunea de mai sus afișează textul \"pozitiv\" dacă a > 0 și \"negativ\" în caz contrar.\n\nÎn cazul în care alternativele de prelucrare se codifică prin secvențe de instrucțiuni, acestea trebuie grupate în instrucțiuni compuse. De exemplu secvența\n if(a>0)\n printf(\"pozitiv\");\n np++; /* incrementează variabila np */\neste diferită de\n if(a>0){\n printf(\"pozitiv\");\n np++;\n }\ndeoarece în primul caz incrementarea variabilei np se realizează în afara instrucțiunii decizionale, și deci se efectuează în orice situație. În al doilea caz, instrucțiunea decizională are asociată o instrucțiune compusă (bloc), iar incrementarea se realizează numai dacă condiția este adevărată (a>0).\n\nDeoarece alternativa else a unei instrucțiuni decizionale este opțională, poate să apară o ambiguitate legată de asocierea ei în cazul unor instrucțiuni decizionale imbricate.\n\nExemplu:\n if( op =='/')\n if(a!=0)\n c=b/a;\n else\n printf(\"eroare, împărțire prin 0\");\nÎn aceste situații, regula este următoarea: Alternativa else se asociază ultimei decizii incomplete. Dacă se dorește o altă asociere se pot folosi acoladele:\n if( a!=0){\n if(op=='/')\n c=b/a;\n }else\n printf(\"valoare nulă\");\nsau se poate completa alternativa else a instrucțiunii decizionale interioare cu o instrucțiune vidă:\n if( a!=0)\n if(op=='/')\n c=b/a;\n else\n ;\n else\n printf(\"valoare nulă\");\n\nInstrucțiunea decizională multiplă \nO selecție multiplă se poate realiza cu mai multe instrucțiuni decizionale în cascadă. În cazul general în care există n alternative posibile selectate pe baza a n-1 condiții, se recomandă folosirea următoarei structuri:\n if(expr_1)\n ins_1\n else if(expr_2)\n ins_2\n ...\n else if(expr_n-1)\n ins_n-1\n else\n ins_n\nExpresiile se evaluează în ordinea în care sunt scrise. Dacă se întâlnește o expresie adevărată, atunci se execută instrucțiunea care-i este asociată și astfel se încheie întregul lanț. Instrucțiunea de după ultimul else se execută doar când nici una dintre expresii nu a fost adevărată.\n\nInstrucțiunea de selecție \nDacă o selecție multiplă este controlată de valoarea unei singure expresii, programarea se poate face mai eficient cu ajutorul instrucțiunii de selecție (switch). Sintaxa generală a acestei instrucțiuni este:\n switch(expresie){\n case k1 : prelucrare_1opt\n case k2 : prelucrare_2opt\n ...\n case kn-1 : prelucrare_n-1opt\n defaultopt : prelucrare_nopt\n }\nExpresia pe baza căreia se efectuează selecția trebuie să fie de tip întreg (nu poate să fie de exemplu float, double sau un tip structurat).\n\nk1, k2, ..., kn-1 sunt expresii constante, cu valori distincte, ce pot fi convertite la tipul expresiei de selecție.\n\nPrelucrările se reprezintă prin secvențe de instrucțiuni, dar ele pot fi și vide. În cazul în care o prelucrare este compusă din mai multe instrucțiuni, acestea nu trebuie puse între acolade.\n\nExecuția instrucțiunii de selecție începe cu evaluarea expresiei. Valoarea rezultată este comparată succesiv cu constantele k1, k2, ..., kn-1. Dacă se găsește o constantă ki de valoare egală cu cea a expresiei, se trece la execuția prelucrării asociate și se continuă cu toate prelucrările ce au mai rămas, până la sfârșitul instrucțiunii de selecție. Dacă nu se găsește o astfel de constantă, dar este definită o alternativă default, se execută prelucrarea asociată acesteia, altfel selecția se încheie fără nici o prelucrare.\n\nExemplu de utilizare a instrucțiunii de selecție: \n /* calculează b = a la puterea n, 1 < n < 4 */\n b=a;\n switch(n){\n case 4 : b=b*a;\n case 3 : b=b*a;\n case 2 : b=b*a;\n }\n\nÎn majoritatea situațiilor se dorește separarea prelucrărilor asociate unei instrucțiuni de selecție. Aceasta se poate realiza prin includerea instrucțiunii break la sfârșitul tuturor prelucrărilor. Instrucțiunea break are ca efect, în cazul în care apare în interiorul unei instrucțiuni de selecție, terminarea imediată a acesteia. Execuția programului va continua cu instrucțiunea următoare (ceea ce urmează după switch).\nExemplu:\n switch(op){\n case '*' : inmulteste(a,b);\n break;\n case '+' : aduna(a,b);\n break;\n case '-' : scade(a,b);\n break;\n default : printf(\"eroare\");\n }\n\nIterații \nExecuția repetată a unei prelucrări este folosită foarte frecvent în rezolvarea problemelor de cele mai diverse tipuri. Instrucțiunile repetitive care descriu astfel de prelucrări sunt alcătuite din două componente: Corpul instrucțiunii (care este alcătuit din instrucțiuni care se repetă) și Testul (pe baza căruia se stabilește dacă este sau nu necesară reluarea execuției corpului).\n\nÎn limbajul C există trei instrucțiuni repetitive, dintre care două cu test la început (while și for) și una cu test la sfârșit (do while). Instrucțiunile repetitive cu test la început plasează testul înaintea corpului, astfel corpul este parcurs numai dacă testul este trecut de la început. În cazul celor cu test la sfârșit, corpul este executat cel puțin o dată în orice condiții.\n\nInstrucțiunile repetitive se mai numesc și cicluri sau bucle.\n\nInstrucțiunea while \nAceastă instrucțiune are următoarea sintaxă:\n while(expresie)\n instrucțiune\nExpresia poate fi de orice tip scalar. Instrucțiunea specifică prelucrările ce se efectuează în corpul buclei și se repetă atâta timp cât expresia este adevărată, mai exact diferită de zero.\n\nInstrucțiunea do - while \nAceastă instrucțiune are următoarea sintaxă\n do\n instrucțiune\n while(expresie);\nEa are rolul de a repeta instrucțiunea până când expresia este adevărată. Diferența față de instrucțiunea while constă în faptul că testul este plasat la sfârșitul buclei, deci instrucțiunea se execută cu siguranță cel puțin o dată, indiferent de valoarea expresiei.\n\nExemplul următor citește numere de la tastatură, până când numărul tastat este mai mic sau egal cu 10.\n #include <stdio.h>\n int main()\n {\n char n;\n do{\n printf(\"\\nTastați un număr < 10 \");\n scanf(\"%d\", &n);\n }while(n>10);\n }\n\nInstrucțiunea for \nAceastă instrucțiune are o formă generală care-i extinde mult domeniul de aplicare față de instrucțiunile de același tip existente în alte limbaje de programare. Este cea mai utilizată instrucțiune repetitivă, deoarece în afară de testul de rămânere în buclă, oferă două elemente necesare în majoritatea situațiilor: inițializare și actualizare.\nSintaxa instrucțiunii for:\n for(expresie_intopt;expresie_condopt;expresie_actopt)\n \n instrucțiune\n- expresia_initializare constituie inițializarea buclei și se evaluează o singură dată.\n- expresia_actualizare trebuie să fie de tip scalar și este evaluată înaintea fiecărei iterații. Valoarea acestei expresii este interpretată ca și condiție de rămânere în buclă.\n- În interiorul buclei se realizează, la fiecare parcurgere, două operațiuni: se execută prelucrările specificate prin instrucțiune, după care se evaluează expresie_act.\nOricare dintre expresiile instrucțiunii for (sau chiar toate) pot să lipsească, dar delimitatorul ';' asociat trebuie să fie prezent.\nDacă lipsește expresie_cond, se consideră implicit că aceasta este tot timpul adevărată și deci bucla nu se va încheia niciodată. O astfel de buclă poate fi însă încheiată cu instrucțiunea break.\n\nPrelucrările efectuate cu instrucțiunea for, pot fi descrise și cu ajutorul unei bucle while, care se aseamănă cu for prin faptul că este tot cu test la început. Secțiunea următoare este echivalentă cu instrucțiunea for a cărei sintaxă a fost prezentată mai sus:\n expresie_init\n while(expresie_cond){\n instrucțiune\n expresie_act\n }\nExemplul următor prezintă o buclă care va rula la infinit:\n #include <stdio.h>\n int main()\n {\n for( ; ; )\n printf(\"Buclă infinită\\n\");\n }\n\nSalturi \nExistă trei instrucțiuni de salt în limbajul C: break, continue și goto. Tot la această categorie putem vorbi și despre instrucțiunea return, care marchează încheierea prelucrărilor dintr-o funcție și revenirea în programul apelant.\n\nInstrucțiunea break \nAceastă instrucțiune poate să apară numai în corpul instrucțiunilor while, do-while, for și switch; având ca efect terminarea imediată a acestor instrucțiuni. Programul continuă cu instrucțiunea imediat următoare celei întrerupte. În cazul unor bucle imbricate, o instrucțiune break aflată într-o buclă interioară nu le afectează pe cele exterioare. Aceași situație apare în cazul instrucțiunilor switch imbricate, sau care conțin bucle.\nlimbaje de programare" } ]

[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce date importante ai despre Pascal (limbaj de programare)?" }, { "from": "assistant", "value": "Pascal este unul dintre limbajele de programare de referință în știința calculatoarelor. Pascal a fost dezvoltat de elvețianul Niklaus Wirth în 1970 pentru a pune în practică programarea structurată, aceasta fiind mai ușor de compilat. Unul din marile sale avantaje este asemănarea cu limbajul natural limba engleză, ceea ce îl face limbajul ideal pentru cei care sunt la primul contact cu programarea. Pascal este bazat pe limbajul Algol și a fost denumit astfel în onoarea matematicianului Blaise Pascal, creditat pentru construirea primelor mașini de calcul numeric. Wirth a mai dezvoltat limbajele Modula-2 și Oberon, similare cu Pascal.\n\nCele mai populare implementări a acestui limbaj au fost Turbo Pascal și Borland Pascal, ambele ale firmei Borland cu versiuni pentru Macintosh și DOS, care i-au adăugat limbajului obiecte și au fost continuate cu versiuni destinate programării vizuale pentru Microsoft Windows (utilizate de mediul de dezvoltare Delphi) și pentru Linux (Kylix).\n\nÎn prezent există și alte implementări mai mult sau mai puțin populare, dar gratuite, printre care se remarcă Free Pascal și GNU Pascal.\n\nDeși în prezent este relativ rar folosit în industria software, el este încă util elevilor și studenților care doresc să se inițieze în programare. Spre deosebire de BASIC, care a stat în trecut la baza învățării programării, Pascal este un limbaj structurat. De aceea, el formează un anumit tip de gândire, similar limbajelor moderne, precum C++, dar nu deține complexitatea și abstractizarea acestuia din urmă, fiind mai ușor de înțeles datorită sintaxei simple și apropiate de pseudocod.\n\nTipuri de date de bază \n\n Integer (numere întregi)\n\n Real (numere reale)\n\n Char (caractere)\n\n String (șiruri de caractere)\n\n Boolean (valori logice)\n\n Text (fișiere text)\n\n File (fișiere binare)\n\n Array (vectori)\n\nOperatori (clasificare după tipul de date)\n\nPentru datele numerice (integer, real, byte, word)\n\nOperatori relaționali\n\nPentru datele de tip șir de caractere (string)\n\nOperatori relaționali\n\nInstrucțiuni de bază\n\nInstrucțiune multiplă \n begin\n <instrucțiuni>\n end.\n\nCondiție \n if <condiție> then\n <instrucțiune>; \nsau\n if <condiție> then\n <instrucțiune>\n else\n <instrucțiune>;\n\nCicluri\n\nCu test inițial \n while <condiție> do\n <instrucțiune>\n\nCu test final \n repeat\n <instrucțiuni>\n until <condiție>\n\nCu număr cunoscut de pași \n for <variabilă>:=<valoare_inițială> to <valoare_finală> do\n <instrucțiune> \nsau\n for <variabilă>:=<valoare_inițială> downto <valoare_finală> do\n <instrucțiune>;\n\nStructura unui program Pascal \n\n program <nume_program>;\n uses <biblioteci cu funcții și proceduri folosite în program>\n type <tipuri de date definite de utilizator>\n const <constante folosite în program>\n var <variabile globale folosite în program>\n <aici se pot scrie funcții și proceduri folosite în program>\n begin\n <aici se scrie programul principal>\n end.\n\n Notă: După fiecare comandă se pune \" ; \" cu următoarele excepții: înainte de \"else\" (pentru testul if <conditie> then <instrucțiune_1> <\"else\"> <instrucțiune_2> , după \"do\" sau \"then\" pentru repetitive respectiv testul \"if\" ,care, în structura lor nu au decât o singură instrucțiune ; înainte de \"begin\" (dacă există) al oricărei repetitive (for <condiție> do , while <condiție> do), după testul \" if <conditie> then \" , după \"repeat\" ,sau înainte de \"until\" (condiția repetitivei cu test final - \"repeat\",aceasta fiind pusa pe post de \"end;\") .\n\nCâteva instrucțiuni\n\nWRITE \nEste o instrucțiune pentru afișarea pe ecran a unui text (șir de caractere) sau a valorii unor constante, unor variabile sau unor expresii, exceptând date de tip vector sau fișier. Conținutul a ceea ce urmează să fie afișat pe ecran este încadrat de două paranteze rotunde. Lista a ceea ce urmează să fie afișat pe ecran este despărțită prin virgulă. Instrucțiunea WRITELN face aceeași acțiune ca și WRITE dar după afișare mută cursorul la începutul rândului următor al ecranului.\n\nExemplu \nwrite ('a=', a);\n\nDescriere: afișează pe ecran șirul a= după care afișează valoarea variabilei sau constantei a.\n\nREAD \nEste o instrucțiune care citește de la tastatură o variabilă, cu excepția tipului boolean și a vectorilor. Variabilele se scriu între paranteze și, dacă sunt mai multe variabile, se despart prin virgulă. Instrucțiunea READLN face același lucru ca READ dar așteaptă un <ENTER> înainte de a prelucra datele primite. În caz că sunt citite mai multe variabile, introducerea acestora se va face prin separarea valorilor prin spații albe (<Space>, <TAB> sau <ENTER>).\n\nExemple \n write ('Dati x='); readln (x);\n\nDescriere: afișează pe ecran Dati x= după care citește de la tastatură valoarea variabilei x.\n\n readln;\n\nDescriere: așteaptă apăsarea tastei <ENTER> după care continuă cu restul de instrucțiuni din program.\n\nREADKEY \nEste o instrucțiune de citire de la tastatură a caracterelor (valori de tip char) fără ca acestea să fie afișate pe ecran. Variabila caracter citită se scrie între paranteze.\n\nExemplu \nwrite ('Parasiti aplicatia? (d/n)'); readkey (x);\n\nDescriere: afișează pe ecran Parasiti aplicatia? apoi așteaptă să fie introdusă de la tastatură o literă.\n\nSTR \nTransformă un număr într-un string (șir de caractere). Odată transformat în string, numărului nu i se mai pot efectua operații matematice deoarece acum este considerat un cuvânt.\n\nExemplu \nstr (x, s);\n\nDescriere: Creează un string din numărul x în șirul s.\n\nVAL \nTransformă un string într-un număr atât timp cât stringul conține o reprezentare validă.\n\nExemplu \nval (s, x, er);\n\nDescriere: creează un număr din stringul s în variabila x. Dacă în timpul execuției se întâlnește o eroare, variabila de tip integer er va conține poziția caracterului de la care s-a constatat că nu se poate transforma stringul în număr. Spre exemplu, pentru șirul de caractere ' 1234a6 ' variabila er va conține 5.\n\nBREAK \nOprește forțat un ciclu (FOR, REPEAT sau WHILE), chiar dacă acesta nu s-a încheiat.\n\nEXIT \nOprește automat programul.\n\nHALT \nOprește automat programul cu posibilitatea de transmite sistemului de operare un cod de eroare.\n\nExemplu \nhalt (5);\n\nDescriere: oprește programul și transmite codul de eroare 5.\n\nDELETE \nȘterge o porțiune dintr-un string.\n\nExemplu \ndelete (s, 8, 4);\n\nDescriere: șterge 4 caractere din șirul s începând cu poziția 8.\n\nINSERT \nIntroduce un șir de caractere în altul.\n\nExemplu \ninsert ('abc',s, 8);\n\nDescriere: introduce în șirul s pe poziția 8 caracterele abc.\n\nPascal" } ]